LEXICONUL TEHNIC ROMÎN
ELABORARE NOUĂ
ÎNTOCMITĂ PRIN ÎNGRIJIREA
ASOCIAŢIEI ŞTIINŢIFICE A INGINERILOR Şl TEHNICIENILOR DIN R. P. R.
(A. S. I. T.)
DE UN COLECTIV SUB CONDUCEREA
Prof. Dr. Ing. REMUS RĂDULEţ
3
Bl-Cau
EDITURA TEHNICĂ
BUCUREŞTI, 1958
236
Toate drepturile rezervate pentru A. S. I. T.
Responsabil de carte: Ing. Carol Neumann Pregătirea manuscrisului: Gabriela Niculescu, Alfred Kollscheg Corector responsabil: Valeria Beldianu
Dat la cules 15. 12. 57. Bun de tipar 03. 06. 58. Hîrfie velină /lus-traţii de 80 g/m2/84X108/16. Coli editoriale 117,88. Coli de tipar 37,87. Planşe 1. Comanda U. 4073 A. 2348; E 15625. Indicele de clasificare pentru bibliotecile mari 413:62=R. Indicele de clasificare pentru bibliotecile mici 413
Tiparul executat la întreprinderea Poligrafică Sibiu, str. I. V. Stalin nr. 15. R.P.R.
COLECTIVUL DE COORDONARE
Certianu Paul Dumifrescu-Enacu Anghel Heschia Hugo Irimescu Ion Mihăilescu Nicolae Neumann Carol Pefer Andrei
Ştefănescu-Nica Constantin Timotin Alexandru Ţifeica Radu Zwecker Hugo
COLECTIVUL DE PREGĂTIRE A MANUSCRISULUI Şl CORECTURĂ
Averbuch Maria Beldianu Valeria Covăşescu Aurora Dobrescu Alexandru Frafilă Eugen Fritz Berthold Huber losef Kollscheg Alfred Niculescu C. H.
Niculescu Gabriela Orăşanu Gherasim Triţă Victoria
COLABORATORI
Adrian Constantin, inginer (Industria textilă)
Alexiu Iulian, inginer, conferenţiar universitar (Poduri) Altenliu Alexandru, inginer (Industria cărbunelui) Antonescu Ion, inginer, asistent universitar (Oeotehnică) Antoniu S. Ion, doctor inginer, profesor universitar (Electrotehnica, Aparate de măsură)
Atanasiu Ion, doctor inginer, profesor universitar (Electrochimie)
Avramescu Aurel, doctor inginer, membru corespondent ai Academiei R.P.R. (Electrotehnică, Aparataj)
Badea Leonard, inginer (Industria chimică, Aparate)
Bal L., doctor în Ştiinfe, conferenfiar universitar (Nomo-g rafie)
Baldovin Mihai, inginer (Industria lemnului)
Barbu Virginia, doctor în Ştiinţe, profesor universitar, laureată a Premiului de Stat (Paleontologie)
Bădan Nicolae, inginer, profesor universitar (Industria textilă, Filatură)
Bălan Ştefan, doctor inginer, profesor universitar, membru corespondent al Academiei R.P.R., laureat al Premiului de Stat
Bălănescu Grigore, doctor în Ştiinţe (Industria alimentară) Beiu-Palade Ernest, inginer, lector universitar (Statica construcţiilor)
Bembea Ion, licenţiat în Ştiinfe şi în Litere (Ceasornicărie)
Bistriceanu Evdochia, inginer (Industria textilă, Industria pielăriei)
Bocioagă Viorica, doctor în Ştiinţe (Industria alimentară) Boerescu Cesar, inginer (Telecomunicaţii, Propagarea undelor, Antene)
Braniski Alexandru, doctor inginer (Materiale refractare)
Bratu Emil ian, doctor inginer, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat (Industria chimică, Procedee şi Aparate)
Bucătaru Ion, inginer (Industria alimentară)
Cantaragiu Ion, inginer (Maşini, Metalotehnică) Cantuniarl Cristu Ion, inginer (Maşini, Termotehnică) Cantuniari P. Ion, doctor în Ştiinţe (Tehnologie organică) Caracostea Andrei, inginer, profesor universitar (Poduri şi Construcţii metalice)
Cartianu Paul, inginer (Electrotehnică, Telecomunicaţii) Cazaban Corneliu, inginer, conferenţiar universitar (Căi ferate).
Chiose Mihai, inginer, profesor universitar (Industria textilă, Tricotaje)
Chissel Herman, inginer (Agricultură)
Chifulescu Georgeta, arhitectă (Arhitectură, Urbanism) Chiţulescu Traian, arhitect, lector universitar (Arhitecturăr Urbanism)
Ciocîrdel Radu, doctor în Ştiinţe, conferenţiar universitar (Hidrogeologie)
Ciorănescu Ecaterina, doctor în Ştiinfe, conferenţiar universitar (Farmacie, Produse farmaceutice)
Ciplea Liciniu, doctor inginer, profesor Academia Militară (Tehnică militară, Oaze)
Cismaru Dumitru, doctor în Ştiinfe, profesor Academia Militară (Explozivi)
Cociu Voinea, inginer chimist (Industria pielăriei) * Condrea Sergiu, inginer, profesor universitar (Telecomunicaţii, Telefonie)
Coniver Sache, doctor în Ştiinţe (Biologie, Farmacie ga-lenică)
Consfantinescu Liviu, doctor în Ştiinfe, profesor universitar (Geofizică)
Consfantinescu Mihai, inginer (Hidrologie)
Costăchel Aurel, inginer, conferenţiar universitar (Topografie, Geodezie)
Cosfeanu George, doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Chimie fizică, Chimie anorganică)
CoteJ Petre, doctor în Ştiinţe, conferenfiar universitar, laureat al Premiului de Stat (Geomorfologie, Geografie) Cuparencu Romulus, doctor veterinar (Zootehnie) Danielescu Constantin, inginer (Exploatări petroliere) Davidescu Ion, arhitect (Arhitectură, Urbanism) Dăscălescu Aurelian, inginer, laureat al Premiului de Stat (Utilaj minier)
Demetrescu C. Ilie, doctor inginer (Industria lemnului) Dodu Aristide, inginer (Industria textilă, Tricotaje) Dragănescu Mihai, inginer, candidat în Ştiinţe tehnice, conferenţiar universitar (Electronică)
Duca Zoltan, inginer, conferenţiar universitar (Metalotehnică)
Dumitrescu-Enacu Anghel, inginer, licenţiat în Matematice, asistent universitar (Metalotehnică, Transporturi, Termotehnică)
Eftimie Cristea, inginer, asistent universitar (Construcţii civile şi industriale)
Evghenide Constantin, inginer (Exploatări petroliere, Extracţie)
Filimon Râul, inginer, profesor universitar (Topografie, Topografie minieră)
Filotti Alexandru Gabriel, inginer (Agricultură) Gabrielescu Vasile, inginer, licenfiat în Matematice (Me-talotehnică)
Ganea Ion, doctor inginer, profesor Academia Militară (Tehnica militară, Gaze)
Gavăt Ion, doctor în Ştiinfe, laureat al Premiului de Stat (Industria chimică, Mase plastice)
Genţiu luliu, inginer (Metalurgie)
Georgescu G., inginer (Exploatări petroliere)
Gheorghiu Alexandru, inginer, profesor universitar (Statica construcţiilor)
Gheorghiu A. Costin, inginer, profesor Academia Militară (Telefonie, Telegrafie)
Gheorghiu A. Miron, inginer, profesor Academia Militară (Utilaje de construcţii)
Gherghe Gheorghe, inginer (Instalaţii sanitare) Goldfracht Theodor, inginer, asistent universitar (Hidraulică subterană)
Grigore Ion, geolog, lector universitar, laureat al Premiului de Stat (Petrografie, Geologie)
Grigorescu Clement, inginer, asistent universitar (Utilaj minier)
Grumăzescu Mircea, inginer (Acustică)
Guşuleac Mihai, doctor în Ştiinfe, profesor universitar (Botanică)
Hanganu Sanda, inginer, candidată în Ştiinfe tehnice, asistentă universitară (Mecanică)
Heroyanu Mircea, doctor în Ştiinţe, conferenţiar universitar (Meteorologie)
Heschia Hugo, inginer (Metalotehnică, Căi ferate, Navigaţie)
Hoffman Silviu, inginer (Coloranţi)
Horer Edgar, inginer (Televiziune) liie Ana Maria, inginer (Industria alimentară, Cosmetică) loachim Grigore, inginer, profesor universitar (Exploatarea petrolului) lonescu V. Dan, inginer (Distribuţie) lonescu V. Dumitru, doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Analiză matematică) lonescu-Muscel losif, inginer, profesor universitar (Industria textilă, Materii prime) lonescu Siseşti Benedict, inginer, conferenfiar universitar (Cărbuni)
lonescu Traian, inginer (Staţiuni electrice) lonescu Zâne Gheorghe, inginer (Explorare)
Irimescu Ion, doctor în Ştiinţe (Chimie, Industria chimică) Kraus losif, inginer, lector universitar (Drumuri) Lăzărescu Vasile, inginer, lector universitar (Geologie structurală)
Lehr Hugo, inginer, profesor universitar (Geotehnică) Manilici Vasile, doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Cristalografie, Mineralogie)
Manoilescu C., Inginer (Instalaţii sanitare)
Manolescu Gabriel, inginer, conferenţiar universitar (Exploatarea petrolului, Fizica zăcămintelor)
Manoliu Ion, inginer, conferenfiar universitar (Căi navigabile)
Marcus Sergiu, inginer, laureat al Premiului de Stat (Industria pielăriei)
Marin Alexandru, inginer (Cinematografie)
Marinescu I., inginer (Industria alimentară)
Mariş Marius, inginer, conferenţiar universitar (Telecomunicaţii, Căi ferate)
Mazilu Panait, inginer, profesor universitar (Statica construcţiilor)
Mărgărit Nicolae, inginer (Canalizare)
Mătăsaru Traian, inginer, conferenfiar universitar (Drumuri) Mendelsohn Nattie, inginer, profesor universitar (Tehnologie anorganică)
Metsch Max, inginer (Exploatarea petrolului)
Mihail Dan, inginer, conferenfiar universitar (Topografie) Mihăilescu Nicolae, inginer, conferenfiar universitar» laureat al Premiului de Stat (Coordonare tehnică; Geologie, Mine, Petrol)
Mihăilescu Tiberiu, doctor în Ştiinfe, profesor universitar (Geometrie)
Miliutin Anatolie, inginer, conferenfiar universitar (Exploatarea petrolului, Foraj)
Misiri iu Elisabeta, doctor în Ştiinfe, asistentă universitară (Paleontologie)
Mitran Grigore, inginer, conferenţiar universitar (Căi ferate)
Mocanu Dincescu Elena, inginer, conferenţiar universitar (Metalurgie)
Morărescu P., inginer (Metalotehnică, Utilaj, Prelucrarej
Morgan Paul, inginer (Industria cauciucului)
Mofoc Dumitru, doctor în Ştiinfe, profesor universitar (Chimie agricolă)
Mureşanu Traian, inginer, profesor universitar (Industria textilă, Ţesătorie)
Nachmias Gaston, inginer, asistent universitar (Iluminat electric)
Nerescu Ion, inginer, conferenfiar universitar (Termo-tehnică)
Neumann Carol, inginer, laureat al Premiului de Stat (Coordonare generală)
Nicolaescu Mihai, inginer (Industria alimentară)
Nicolau-Bîrlad Gh., doctor inginer, profesor universitar (Fotogrammetrie)
Nicolescu Nicolae, inginer, conferenfiar universitar (Geometrie descriptivă, Desen)
Niculescu Isaia, doctor inginer, conferenfiar universitar (Organe de maşini, Utilaj minier)
Niculescu Virgil, doctor în Ştiinfe (Industria hîrtiei) Olănescu Mihai, inginer (Exploatări petroliere)
Oprescu Gheorghe, inginer (Industria hîrtiei)
Oradeanu Titus, inginer, conferenfiar universitar (Industria lemnului)
Oreviceanu Mircea, inginer (Exploatarea petrolului) Oroveanu Tudor, inginer, conferenfiar universitar (Mecanica fluidelor)
Ofel Ion, doctor veterinar (Industria alimentară) Parepeanu Gheorghe, inginer (Materiale de construcţie, Lianţi)
Patrulius D.f doctor, asistent universitar (Stratigrafie) Paul Eugen, inginer (Radiocomunicaţii)
Pefer Andrei, inginer (Metalotehnică, Organe de maşini, Utilaj agricol)
Petraşcu Sever, doctor în Ştiinfe, inginer, laureat al Premiului de Stat (Fungicide)
Petre Augustin, inginer (Aviaţie)
Petrescu Sebastian, inginer, profesor universitar (Căi ferate)
Pivnicieru Constantin, inginer (Cinematografie)
Pîrvulescu Nicolae, doctor inginer, profesor universitar (Exploatarea petrolului)
Plăcinfeanu Ion, doctor în Ştiinfe, profesor universitar (Mecanică)
Ploscaru Ovidiu, inginer (Industria lemnului)
Popa Mircea, inginer, lector universitar (Electrotehnică, Maşini electrice)
Popescu Aristică, inginer (Metalotehnică)
Popescu Barbu, inginer (Industria petrolului)
Popescu Caius, inginer, conferenfiar universitar (Căi ferate)
Popescu Cornel, inginer (Industria pielăriei)
Popescu Emanoil, inginer (Materiale de construcţie, Ceramică)
Popescu Mihai, inginer, profesor universitar (Aviaţie) Popescu Ovidiu, inginer (Industria alimentară)
Popovăf Mircea, doctor în Ştiinfe (Pedologie)
Popovici Eugen, inginer, profesor universitar (Căi ferate) Rădulef Remus, doctor inginer, profesor universitar, membru corespondent al Academiei R.P.R., laureat al Premiului de Stat (Matematice, Fizică, Electrotehnică)
Rubin Mircea, inginer (Radiodifuziune)
Sachelarie I. Paul, inginer (Construcţii civile şi industriale) Savu Alfred, inginer (Industria alimentară)
Săndulescu Dumitru, inginer, conferenfiar universitar (Chimie fizică)
Sburlan Dimitrie, inginer, profesor universitar (Silvicultură, Industria lemnului)
Scarlat A., inginer, candidat în Ştiinfe tehnice (Statica construcţiilor)
Scorfaru Alexandru, inginer, conferenţiar Academia Mi li-tară (Geodezie, Astronomie)
Slave T., inginer (Industria alimentară)
Soare Dumitru, inginer (Electrotehnică)
Solcan Victor, inginer (Televiziune)
Solomon Niculae, inginer (Agricultură)
Stamatiu Mihai, doctor inginer, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat (M/ne)
Stănescu Eugen, inginer, candidat în Ştiinţe tehnice, conferenfiar universitar (Geotehnică)
Steinberg Heinrich, inginer (Poligrafie)
Stinghe Vintilă, inginer, profesor universitar (Silvicultură) Stoleru Boris, inginer (Distribuţie)
Straşun Leonid, inginer (Cinematografie)
Suciu Gheorghe, doctor inginer, profesor universitar (Industria petrolului)
Szoreny Gheorghe, inginer (Radiodifuziune)
Şeptilici Râul, inginer, conferenfiar universitar (Optică) Şerbănescu Ion, doctor în Ştiinfe (Geobotanică) Ştefănescu C. I., inginer, profesor universitar (Industria textilă, Ţesătorie)
Ştefănescu Gheorghe, inginer, profesor universitar (Construcţii de lemn şi Zidărie)
Ştefănescu-Nica Constantin, inginer (Construcţii, Materiale de construcţie, Rezistenţa materialelor)
Ştefănescu Nicolae, inginer (Explorări, Exploatarea petrolului)
Tacit Mircea, inginer (Organe de maşini)
Taşcă Dan, inginer (Hidraulică)
Tărăboi Vasile, inginer, lector universitar (Organe de maşini)
Teodorescu Petre, inginer, profesor universitar (Tunele) Teodoresţu P. Petre, inginer, candidat în Ştiinfe tehnice, lector universitar (Rezistenţa materialelor, Elasticitate) Timotin Alexandru, inginer, conferenţiar universitar (Telecomunicaţii, Electrotehnică)
Tipei Nicolae, inginer, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat (Aviaţie)
Ţocan Dumitru, inginer, lector universitar (Exploatarea petrolului, Foraj)
Toma C., inginer (Industria alimentară)
Tomescu Constantin, inginer, conferenfiar universitar (Că/ ferate)
Torje Ion, inginer (Textile)
Trifu Ion, doctor inginer (Industria tutunului)
Trofin Elena, inginer, lector universitar (Hidraulică)
Trotin Petre, inginer, conferenfiar universitar (Alimentări cu apă)
Ţifeica Radu, doctor în Ştiinfe, inginer, licenfiat în Matematice, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat (Matematice, Fizică, Chimie fizică)
Ţugulea Andrei, inginer, conferenfiar universitar (Electrotehnică)
Uşer Isac, inginer, asistent universitar (Mine, Aeraj) Vanei Gheorghe, inginer, profesor universitar (Prepararea minereurilor) 9 Vasilache Sergiu, inginer, licenfiat în Ştiinţe, profesor universitar (Matematice)
Vasilescu llie, inginer (Industria alimentară)
Vazaca Christofor, inginer, profesor universitar (Telecomunicaţii, Electronică)
Vissarion Alexandru, inginer, profesor universitar (Siderurgie, Metalografie)
Vîlsanescu Vasile, inginer (Energetică)
Vîntu Valeriu, doctor în Ştiinţe, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat (Chimie organică)
Vlad Aurel, inginer, lector universitar (Drumuri)
Vlad Paul, inginer (Coloranţi)
Vlădoianu Romeo, inginer (Metalotehnică)
Voinea Dinu, inginer (Staţiuni electrice)
Voinea Marta, inginer (Electronică)
Voinescu Victor, comandor (Navigaţie)
Zaharia Simion, inginer (Cinematografie)
Zamlirescu Ion, inginer, profesor Academia Militară (Tehnică militară, Armament)
Zinca Simion, doctor inginer, profesor Academia Militară (Tehnică militară, Gaze)
Zorleanu lancu, inginer (Ascensoare)
Zugrăvescu Ion, doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Chimie biologică)
Zwecker Hugo, inginer (Metalotehnică, Metalurgie, Industria lemnului)
\
ant.	antonim	1-	levo-	pl-	plural
col.	coloană	m-	meta-	p. s.	punct de solidificare
const.	constant, constantă	mol.	moleculă	p. t.	punct de topire
d.	densitate	nr. at.	număr atomic	sin.	sinonim
d-	dextro-	o-	orto-	sing.	singular
gr. at.	greutate atomică	P-	para-	v., V. %	vezi
gr. mol.	greutate moleculară	P-» PP-	pagină, pagini		la sută
gr. sp.	greutate specifică	p. f.	punct de fierbere	°/oo	la mie
S-au folosit în Lexicon simbolurile standardizate
A
Agr............................Agrotehnică (Agronom ie, Ma-
şini şi instalafii agricole, Agricultură)
Alim. apă......................Alimentări cu apă
Arh............................Arhitectură
Arfă............................ Artă
Arte gr........................Arte grafice
Astr...........................Astronomie
Av ............................Aviaţie (Construcfii aeronau-
tice, Navigaţie aeriană)
B
Bet............................Beton
Biol...........................Biologie
Bot.....................* • • Botanică
C
Cad............................Cadastru
Canal. ........................* Canalizare
C. L...........................Căi ferate (Construcţia de căi
ferate, Circulaţie, Exploatare)
Chim...........................Chimie (Generalităţi, Chimie
analitică, Chimie anorganică)
Chim.	biol..................Chimie biologică (Chimie
organică)
Chim.	{iz...................Chimie fizică
Cinem..................... • • Cinematografie
C/c.	........................Calculul	erorilor
C/c.	pr......................Calculul	probabilităţilor
C/c.	t.......................Calculul	tensorial
C/c.	v....................... Calculul	vectorial
Construcţii (Construcţii civile şi industriale, Fundaţii şi te-rasamente, Construcţii metalice)
D
Desen.................	Desen "
Drum. • • ....................Drumuri
E
E/f...........................Electricitate şi Electrotehni-
că (Aparataj, Electrochimie, Electronica industrială, Tracţiune,Distribuţie, Utilaj electric, Maşini electrice, Transport)
Energ.................	Energetică
Expl..........................Explozivi
Expl. petr....................Exploatarea petrolului (Foraj,
Extracţie, Fizica zăcămintelor, Explorări)
F
Farm..........................Farmacie (Produse farmaceu-
tice, Chimie galenică, Chimie farmaceutică)
F/z...........................Fizică (Fizică	generală, Acus-
tică, Optică, Fizică moleculară şi atomică)
Fotgrm........................Fotogrammetrie
Foto..........................Fotografie
Fund..........................Fundaţii
G
Gen. • • • • .................Generalităţi	(Simboluri)
Geobof........................Geobotanică
II. ABREVIAŢII PENTRU DISCIPLINELE REPREZENTATE ÎN LEXICON
Cs. • -
Geochim.......................Geochimie
Geocf.........................Geodezie
Geofiz........................Geofizică
Geogr.........................Geografie (Geografie fizică,
Geomorfologie)
Geol..........................Geologie (Geologie genera-
lă, Hidrogeologie, Geologie economică, Geologie inginerească, Geologie structurală)
Geom..........................Geometrie (Geometrie ana-
litică, Geometrie în plan şi în spaţiu, Geometrie descriptivă şi perspectivă) Geof..........................Geotehnică
H
Hidr..........................Hidraulică (Hidraulică subte-
rană, Hidrologie, Mecanica fluidelor)
Hidrof. ......... Hidrotehnică (Construcţii hidrotehnice, Irigaţii, Baraje, Căi navigabile)
I
Ig. ind.......................Igienă industrială
//,...........................Iluminat
Ind. alim.....................Industria alimentară (Indus-
tria tutunului, Industria uleiurilor şi a grăsimilor, Cosmetică)
Ind. cb.......................Industria cărbunelui
Ind. chim.....................Industrii chimice (Tehnologie
organică, Tehnologie anorganică, Mase plastice, Chimia petrolului, Coloranţi, Aparate de control, Industrii chimicespeciale, Procedee şi aparate, Industria cauciucului, Fungicide)
Ind. hîrf.....................Industria	hîrtiei şi a celulozei
Ind. lemn.....................Industria	lemnului
Ind. peir.....................Industria	petrolului
Ind. piei.....................Industria	pielăriei
Ind. st. c....................Industria sticlei şi a	ceramicii
Ind. text.....................Industria textilă (Filatură, Tri-
cotaje, Jesătorie, Materii prime)
Ind. tar......................Industrii ţărăneşti
Inst. conf....................Instalaţii de confort	(Ventila-
ţie, Condiţionare, Calorifer) Inst. san.....................Instalaţii sanitare
L
Log...................	Logică
M
Mat...........................Matematice (Aritmetică, Al-
gebră, Trigonometrie, Analiză matematică, Teoria mulţimilor)
Mat. .........................Materiale de construcţie	(In-
dustria cimentului, Materiale refractare, Lianţi)
Mec. .........................Mecanică
Mefeor. • • • ,...............Meteorologie
Metg..........................Metalurgie (Metalurgie	fizică,
Siderurgie, Metalurgia neferoaselor)
Mett. • .......................Metalotehnică (Prelucrare,
Utilaj, Turnătorie, Produse metalice, încercări de materiale)
/Vi/ne ........................Mine (Exploatare, Utilaj mi-
nier, Aeraj, Prospecţiuni şi explorări)
Mineral........................Mineralogie (Cristalografie)
Ms....................	Măsuri şi Unităţi de măsură
M?.............................Maşini (Maşini de forţă, Me-
canisme, Maşini-unelte, Maşini de lucru, Organe de maşini)
N
Nav............................Navigaţie ^Navigaţie fluvială
şi maritimă, Construcţii navale)
Nomg...........................Nomografie
O
Opt............................Optică (Optică industrială şi
instrumentală)
P
Paleont........................Paleontologie
Ped............................Pedologie
Petr...........................Petrografie
Pisc...........................Piscicultură
Plast. ........................Plasticitate
Pod. ..........................Poduri (de lemn, metalice,
de zidărie, etc.)
Poligr.........................Poligrafie
Prep. min......................Prepararea mecanică (a mi-
nereurilor şi a cărbunilor)
R
Rez. mat.......................Rezistenţa materialelor (Elas-
ticitate)
S
Silv...........................Silvicultură
Stand..........................Standardizare
St. cs.........................Statica construcţiilor (Stabili-
tate)
Stratigr. • • "•...............Stratigrafie
T
Tehn...........................Tehnică (Generalităţi)
Tehn.med.......................Tehnică medicală
Tehn. mii......................Tehnică militară (Armament,
Fortificaţii, Gaze)
Te/c............................ Telecomunicaţii (Telefonie,
Radiocomunicaţii, Televiziune, Telegrafie, Electronică)
Termot. ........ Termotehnică, Industria frigului
Tnl............................Tunele
Topog..........................Topografia
Transp.........................Transporturi (rutiere, fero-
viare, navale, aeriene)
U
Urb............................Urbanism
Ut. ...........................Utilaj
Z
Zoo!...........................Zoologie
Zoot......................* • Zootehnie
1.	Blaek-band. Pefr.: Intercalafii lenţiliforme de carbonat
de fier amorf (sferosideritic) în unele zăcăminte de cărbuni. Dacă se găsesc în cantitate mare, pot fi exploatate ca minereu de	fier (confin 30**50%	Fe). De	cele mai	multe ori însă
prezenfa lor nu e dorită,	deoarece	împiedică	operaţiile de
mecanizare a abatajului, prin ruperea dinfilor havezelor.
2.	Blackeit. Mineral.: Coquimbit. (Termen vechi, părăsit.)
3.	Blackeft, legea lui V. sub Originea cîmpului geomagnetic.
4.	Blackor. M/ne; Metal dur, fuzibil la flacăra arcului electric, în formă de praf (granule), format din 86% wolfram, 10% carbon, 3% siliciu şi 1% fier. Se întrebuinfează ca material dur la încărcarea pieselor de maşini cari lucrează în condiţii grele în roci tari (cufitele maşinilor de tăiat piatră, fălci de concasor, sape de foraj, tăişuri de burghie, etc.).
5.	Bladan. Ind. chim.:	Tetrafosfat	hexaetilic	(v.), întrebuinţat	ca insecticid. (Termen comercial.)	Sin. HET,	HETP. V. şi sub
Insecticid.
e. Blaiuri. Ind. text.: Piesă la maşinile de tricotat rectilinii, formată dintr-un grup de circa 10 ace solidarizate într-o placă de plumb, care se fixează cu şuruburi în fontură.
7.	Blană, pl. blăni, blănuri. 1. Ind. piei.: Pielea cu părul care acoperă corpul unor mamifere şi care, după anumite tratamente chimice şi mecanice, e folosită la confecţionarea articolelor de îmbrăcăminte.
învelişul pilos al pieilor animalelor cu blană are o structură eterogenă, lungimea şi structura firelor de păr, cum şi desimea învelişului pilos, variind în diferitele părfi ale corpului; părul cu desimea şi lungimea maxime se găseşte pe spinare şi pe coadă. Se deosebesc trei forme principale de fire de păr, cari diferă între ele prin lungime şi grosime, uneori prin formă şi culoare. — Firul de păr director are grosimea şi lungimea cele mai mari şi depăşeşte de obicei suprafaţa blănii; e neted şi drept.— Firul de păr de coroană, numit jar, e mai scurt decît firul de păr director; în partea superioară a tijei, imediat sub vîrf, e îngroşat şi apoi se subfiază din nou, astfel încît partea mijlocie şi cea inferioară a tijei sînt relativ subfiri. Firul de păr de coroană are elasticitate mare şi se adaptează la încrefire şi la buclarea învelişului pilos general mai bine decît firul de păr director. Partea te,Poasă a firului, spre deosebire de partea inferioară a tijei, e mai pufin elastică şi e totdeauna dezvoltată drept şi neondulat. — Firul de păr pufos sau "n°s ® mai scurt şi mai subfire; are o structură mătăsoasă, fină, şi e mai mult sau mai pufin încreţit, fără să fie îngroşat in partea superioară a tijei, ca firele de păr de coroană, şi chiar ca firele de. păr directoare. între cele trei feluri de fire de păr există forme de trecere. Firele de păr pufos sînt cele mai numeroase, reprezentînd 95-98% din totalul cantităfii de păr, în timp ce părul de coroană reprezintă numai 1—2%, şi părul director numai circa 0,1 •••0,5% din numărul total al firelor de păr ale unei piei cu blană. Părul lînos sau pufos formează învelişul termic protector al corpului, în timp ce părul director şi cel de coroană formează un înveliş care serveşte mai mult la protecţia corpului animalului contra rănirilor
mecanice. De cele mai multe ori, firele de par sînt grupate cîte trei, firul de păr mijlociu fiind un fir de păr director, iar cele laterale, în special fire de păr de coroană. între adînci-turile foliculelor acestora, din cari rezultă imaginea caracteristică a fefei, sînt aşezafi în grupe dese şi neregulate perii lînoşi sau pufoşi. Foliculele lor piloase pătrund superficial în dermă. Dintr-un folicul pilos cresc de obicei mai multe fire de păr, dispuse în formă de smoc.
în lunile de vară, părul pufos creşte încet şi ajunge la maturitate toamna. Firele de păr director şi de coroană se conservă nemodificate. în lunile de iarnă, firele de păr pufos sînt mai lungi şi mai numeroase, blana e mai deasă, iar perii aderă mai bine la foliculul pilos; de aceea blănurile de iarnă sînt mai valoroase decît cele de vară şi de primăvară.
Condifiile de viată şi clima influenţează caracterele învelişului pilos.
Jupuirea pieilor animalelor cu blană se face imediat după sacrificare. Blana animalelor mici se jupoaie în formă de burduf, iar a celor mai mari, în formă de saci sau deschisă. După jupuire, pieile se usucă întinse pe forme triunghiulare de lemn, în încăperi cu temperatură moderată şi bine aerisite. Pieile mari se conservă prin sărare sau prin sărare şi uscare. Blănurile a căror piele are un conţinut mare de grăsime (blana de oaie, de oposum, etc.) nu se depozitează în stive prea înalte şi nu se ambalează prea strîns, pentru a nu se produce
o	autooxidare a grăsimilor.
Pieile cu blană se argăsesc (v. Argăsire) şi apoi se înnobilează prin albire şi vopsire.
Albirea se face prin oxidare cu peroxid de hidrogen, prin reducere şi prin procedee combinate de oxidare şi de reducere. înainte de albire, blănurile se tratează cu o solufie un-guentă, în vederea protejării ţesutului fibros al pielii.
Pentru a objine blănuri vopsite intens şi rezistente la umiditate şi la frecare, se mordansează cu săruri metalice (alaun de crom, bicromat de potasiu,, sulfat de cupru, etc.), iar vopsirea se face cu coloranfi de oxidare. în unele cazuri se adaugă amoniac, pentru a obfine developarea deplină a culorii.
Prin procedee de înnobilare pot fi imitate blănuri de calitate superioară.
Blana trebuie să fie destul de moale şi de suplă şi să posede o extensibilitate suficientă pentru a putea fi prelucrată perfect la confecţionare şi a se adapta bine la toate formele corpului, după confecţionare. Pielea blănii nu trebuie să fie tare şi nu trebuie să aibă crăpături. Ea trebuie să fie prelucrată curat pe partea cărnii şi nu trebuie să aibă fibre libere aderente. Părul trebuie să adere ferm la piele şi nu trebuie să poată fi smuls chiar cînd e tras mai tare. învelişul pilos nu trebuie să fie lipit cu grăsime şi nici împîslit. El trebuie să se înfoieze fără defect; să fie suficient de elastic şi să nu se frîngă brusc, chiar cînd se îndoaie tare fiecare fir de păr în parte, în cazul blănurilor vopsite, vopsirea trebuie să fie destul de rezistentă la frecare uscată şi umedă. învelişul pilos nu trebuie să formeze un praf colorat la frecare. Vopsirea trebuie să fie suficient de rezistentă la lumină şi nu trebuie să prezinte mo-
1
Blană
2
Blanc
dificări de culoare importante, după 15 minute de expunere la lumină ultravioletă.
Mamiferele ale căror blănuri sînt folosite fac parte din următoarele clase: clasa marsupialelor: oposumul american, opo-sumul australian, cangurul albastru şi cel roşu, jderul cu pungă; clasa insecfivorelor: cîrtiţa; clasa rozătoarelor: iepurele de casă, iepurele de cîmp, chinchilla, viscacha, nutria, bizamul, hîrcio-gul, biberul, marmota, veverifa, peşanicul, suslicul, burunducul; clasa pinipedelor: foca; clasa carnivorelor: pisica domestică, pisica sălbatică, pisica de stepă, ocelotul sau pantera americană, leopardul, leul, rîsul, vulpea argintie, vulpea albastră, vulpea albă polară, vulpea roşie, vulpea cenuşie, vulpea marină sau japoneză, jderul de pom sau jderul veritabil, jderul de piatră, jderul japonez, zibelina, dihorui, hermina, nurca, viezurele, skonksuî, vidra şi lutra marină; clasa unicopitatelor: mînzul asiatic şi mînzul european; clasa paricopitatelor: gua-nacul, vicunia, oaia Karakul sau persană şi capra chinezească.
Cele mai importante blănuri sînt indicate mai jos.
Nutria (Hyopotamus eoypus) e o blană foarte valoroasă; e formată din două feluri de păr: jarul, lung de 3*-*5 cm, rar, (epos, şi puful, format din peri scurfi de 1,3**-1,5 cm, fini şi mătăsoşi. Blana are culoare cafenie închisă.
Marmota (Aritomis marmota) e o blană de culoare cenuşie-ruginie, aspră, deasă, foarte rezistentă. Extremităţile sînt negre. Există şi varietăfi complet negre.
Chinchilla (Eryamis Chinchilla) e o blană valoroasă, de culoare cenuşie-argintie pe partea dorsală şi albă pe partea ventrală; la pipăit, părul e mătăsos. Imitaţii reuşite se obfin din blănurile de iepuri de rasa Argintiu francez şi Chinchilla.
Castorul (Castor fiber) e o blană formată din jar, mătăsos şi strălucitor, şi din puf. Culoarea generală a blănii e castanie.
Bizamul (Fiber zibethicus) e o blană formată din jar, lung şi lucitor, şi din puful fin, lînos şi scurt. Pe partea dorsală, culoarea e brună pînă la galbenă şi pe partea ventrală, cenuşie cu pete roşcate.
Oposumul (Diedelphis marsupialis) e o blană formată din două feluri de păr: jarul, tare şi stufos, şi puful, scurt, des şi moale.
Sconsul sau skunksul (Nephites putorius) e o blană de culoare neagră sclipitoare, cu o dungă albă care se lăfeşte pe frunte, iar pe gît se împarte în două dungi albe cari se unesc în vîrful cozii. Există varietăţi de skunkşi de culori cari variază de la negru pînă la alb.
Vulpea argintie (Vulpes fulva argentata) e o blană formată din trei feluri de păr: jarul, lung de 6--12 cm, de culoare neagră lucioasă; părul argintiu de culoare neagră, cu un inel alb (argintiu) aproape de vîrf, iar vîrful, negru strălucitor. Cele mai valoroase blănuri sînt cele cari au 40--50% peri argintii. Puful e fin, de culoare cenuşie ca ardezia. Culoarea roşcată a pufului depreciază blănurile.
Jderul (Mustela martes) e o blană cu o culoare brună-cas-tanie pe regiunea dorsală şi brună deschisă pe partea ventrală. Jarul are o culoare mai închisă, iar părul, mai deschisă. Blana e lucioasă şi rezistentă.
Hermelina (Mustela erminea) e o blană complet albă, afară de coadă, care pe o treime din lungime spre vîrf e neagră.
Nurca sau vizonul (Mustela lutreola) e o blană a cărei culoare variază de la negru la brun deschis. Jarul e lung, rar, iar părul, mătăsos, de culoare brună-şocolatie sau brună-castanie.
t. Blană, pi. blăni, blănuri. 2. Ind. piei., Ind. text.: Haină confecţionată din blanuri prelucrate în industrie, după anumite procedee tehnologice.
2.	Blană, pl. blăni, hiene. 3. Ind. lemn., Cs.: Scîndură mai groasă, adeseori cioplită cu securea sau cu barda.
s. Blanc. 1. Ind* piei.: Piele de bovine sau de porcine, tăbăcită de obicei cu tananţi vegetali (cîteodată combinaţi cu taninfi sintetici şi, uneori, cu crom), unsă cu o cantitate mijlocie
de grăsime cu temperatura de topire nu prea înaltă, avînd în ansamblu proprietăţi de piele suplă, dar cu ţinută bună şi cu elasticitate mare a stratului feţei. După felul finisajului, se deosebesc: blancul natur (nevopsit), blancul negru şi blancul colorat. Blancul e folosit mai ales în curelărie, la confecţionarea harnaşamentelor, a hamurilor, a şeilor de călărie, de motociclete, de biciclete, a centiroanelor, a căştilor de protecţie, a mingilor de sport, a legăturilor de ski, la cari se cere o piele cu grosimea de 2-”4 mm; pentru diverse curele şi mînere folosite la articole de marochinărie şi curelărie, la cari se cere o grosime de 1,75*"2,0 mm; în industria de marochinărie şi de articole de voiaj, pentru confecţionarea geamantanelor, valizelor, genţilor, etc., la cari materialul se prelucrează necaşat şi cu muchia neîndoită, şi cari trebuie să aibă o grosime de 1,5---2,5 mm; pentru articole de marochinărie mai uşoare (de ex. portmonee, etc.), la cari se cere o grosime de '1,0-1,5 mm, Blancul se produce atît din piele brută, preferabil din piele de vacă, cît mai subţire şi cu suprafaţa cît mai întinsă, bine jupuită, fără tăieturi pe carne, fără defecte pe faţă, cum şi din piele de porc, din care se obţine un blanc pentru unele obiecte de marochinărie, cu o rezistenţă mai mică decît a celui obţinut din piele de bovine.
Pieile pentru blanc sînt egalizate prin despicare la maşina de şpăltuit, apoi sînt decalcificate şi sămăluite în scopul măririi flexibilităţii. Tăbăcirea pieilor blanc e asemănătoare cu cea a pieilor pentru curele de transmisiune (v.), cu cari adesea se tăbăcesc împreună. După tăbăcire, pieile se spală şi se sortează, alegînd pentru blanc negru pe cele cari sînt mai grele, mai groase, pătate şi cu mici defecte ale feţei, pentru blanc natur rămînînd pieile grele şi mijlocii cele mai curate, iar pentru blanc colorat, pieile mijlocii cari pot avea unele leziuni naturale exterioare. Deoarece blancul se lucrează sub formă de piei întregi (piepţi), de crupoane, canate, gîturi şi poale, dacă tăierea pielii în aceste părţi nu s-a făcut înainte de a fi introdusă în butoiul de tăbăcit, se procedează la cruponare după sortare. Partea cărnoasă a pieilor e curăţită la maşina de făl-ţuit; apoi faţa e netezită şi agăţată la uscat.
Pieile pentru blanc negru sînt unse, fie în butoiul cu aer cald, fie prin brenoire (v.), după cantitatea de grăsime care trebuie să fie introdusă în piele, în raport cu întrebuinţarea. Pentru ungerea în butoi se întrebuinţează un amestec de seu, degras şi untură de peşte, iar pentru brenoire se întrebuinţează un amestec de seu, parafină sau cerezină şi stearină. Pieile unse sînt netezite şi agăţate în uscătorie. în vederea înnegririi, faţa pieilor trebuie să fie frecată cu o soluţie degresantă, după care se aplică negreala. După uscare, pieile sînt umezite pe carne, blanşiruite, apretate pe carne şi lustruite uşor pe faţă.
Pieile pentru blanc natur sînt albite cu acid oxalic, netezite, unse, de obicei pe masă, cu seu, cu untură de peşte şi cu degras, agăţate în uscător, ca să „tragă" grăsimea, şi lustruite la maşină.
Pieile pentru blanc colorat sînt vopsite de obicei într-o anumită nuanţă de portocaliu, numită culoare „London", în brun pentru centiroane şi în brun de nuanţa ciocolatei. Vopsirea se face cu coloranţi aplicaţi cu peria pe masă sau cu pistolul de stropit. După uscare, vopsirea e uniformizată prin stropire cu colorant de acoperire pe bază de cazeină; se aplică un lustru pe bază de albumine, care se fixează bine şi, după uscare, se lustruieşte la maşină.
Pentru harnaşamente, pe lîngă blancul tăbăcit vegetal se produce şi blanc cromat, care prezintă faţă de cel dintîi avantajul de a avea rezistenţe mecanice superioare şi o rezistenţă bună faţă de acţiunea mediului exterior.
4.	Blanc. 2. Cinem.: Fîşie de material insensibil, adăugată la capetele bobinelor de film sau de bandă magnetică, pentru protejarea capetelor lor utile,
Blanc
3
Blănărie
1.	Blanc. \ : Meit.: Calitatea unei suprafeţe metalice de a fi liberă de oxizi sau de urme de compuşi organici, fie datorită procesului de fabricaţie, fie datorită curăţirii prin procedee chimice sau mecanice.
2. Blanc. 2. Elf.: Calitatea unei sîrme, a unei conducte sau a unui cablu metalic, etc. de a nu fi îmbrăcate în izolaţie.
3.	Blanc fix. Poligr., Foto.: Sin. Sulfat de bariu. V. sub Bariu.
4.	Blanchetă, pl. blanchete. Poligr.: Formular tipărit în care se lasă spaţii libere pentru a fi completate. Exemple: formularul de telegrame, mandatul poştal, cecul, etc.
5.	Blanchif. Ind. text.: înălbitor textil format din hidrosulfit de sodiu pur, amestecat cu carbonat de sodiu. Se întrebuinţează la albirea lînii, a fulgilor, a paielor, a pielii, etc.
6.	Blancofor. Ind. chim.: Tip de colorant sintetic, care produce albirea fibrelor textile. V. sub Albire 1.
7.	Blancorol WL. Ind. piei.: Material tanant în formă de pulbere deschisă şi uşor solubilă în apă, format dintr-o sare bazică de titan, cu 33,3% bioxid de titan, şi cu o bazicitate de 50%. E întrebuinţat la tăbăcirea pieilor albe, rezistente la lumină, cu secţiune albă. Spre deosebire de sărurile de aluminiu, Blancorolul se combină ireversibil cu substanţa dermică, pe care o face rezistentă la contracţiune în apă de 80°.
Tăbăcirea cu Blancorol WL se face în prezenţa unor cantităţi mari de sulfat de sodiu (Blancorol WL 8*-» 12%, dat în porţii succesive). Durata făbăcirii e de 12---48 de ore, în funcţiune de grosimea pieilor, iar spălarea, ungerea şi celelalte operaţii de finisare se fac în mod obişnuit.
Domeniul de întrebuinţare a acestui tanant cuprinde toate pieile albe cari trebuie să aibă rezistenţă la lumină şi secţiune albă, — ca piei pentru feţe de încălţăminte, piei pentru marochinărie, pentru cordoane şi mănuşi finisate, cu faţă, sau şlefuite, ca velur sau nubuc. Ca materii prime pentru tăbăcirea cu Blancorol WL pot servi pieile de viţel, de vită, de cal, şi mai ales de oaie, de capră, etc. Pieile tăbăcite cu Blancorol WL sînt folosite şi în tehnică (piei pentru curele de transmisiune şi pentru curele de legat), deoarece ele au tenacitate şi mare rezistenţă la rupere.
8.	Blandif. Ind. chim.: Succedaneu al cauciucului, format din ulei de in oxidat, clorură de sulf şi asfalt.
9.	Blandola. Ind. text.: Gelatină vegetală, folosită ca apret în industria textilă.
io.	Blanşare. 1/ Ind. alim.: Sin. Albirea legumelor (v. Albire 7).
u.	Blanşare. 2. Ind. alim.: Operaţie tehnologică de sterilizare, în industria conservelor, care consistă într-o opărire de scurtă durată.
în industria cărnii se supun blanşării carnea de viţel, de pasăre, de purcel, de iepure, cum şi ficatul, pentru a putea fi tocate în vederea sărării. Blanşarea se face în căldări simple sau cu fund dublu. După blanşare, carnea se răceşte pînă la 10° şi apoi se dă la tocat şi la sărat.
12.	Blanşir. Ind. piei.: Fîşii de piele în formă de răzături, cari se produc ca deşeu în cursul blanşiruirii. Această operaţie practicîndu-se mai mult asupra pieilor tăbăcite vegetal, după o impregnare prealabilă cu grăsimi prin vîlcuire (v.), sau prin brenoire(v.), bjanşirul conţine mari cantităţi de grăsimi (20---40%), cari se recuperează de obicei prin extracţie cu solvenţi, în instalaţii speciale, şi se întrebuinţează ca adaus în amestecul de ungere a piejlor, sau ca materie primă pentru fabricarea săpunului folosit în tăbăcărie. Sin. Blanjir, Blangir.
13.	Blanşir, maşină de Ind. piei. V. sub Blanşiruire.
14.^	Blanşiruire. Ind. piei.: Operaţie din procesul de fabricaţie a pieilor, care consistă în curăţirea părţii cărnoase a acestora, prin îndepărtarea unui strat foarte subţire, sub formă de răzături fine, constituite din capetele libere ale fibrelor ţesutului dermic. Concomitent, prin îndepărtarea acestui strat superficial al pielii, de culoare închisă, rezultat al oxidării substanţelor Janante în contact cu oxigenul atmosferic, se realizează şi o
deschidere a culorii părţii cărnoase a pielii, îmbunătăţindu-i aspectul. Blanşiruirea se poate face manual sau mecanizat.
Pentru blanşiruirea manuală se foloseşte un cuţit format dintr-o placă de oţel de calitate, cu lungimea de 12---15 cm şi lăţimea de 10 cm, prinsă într-un mîner de lemn, şi câre are, pe ambele muchii ale suprafeţei de lucru, cîte o gură tăietoare foarte ascuţită, care se formează ca la cuţitul de bufuit (v. sub Bufuire). Pentru îmbunătăţirea acţiunii de tăiere şi a desprir^ derii uşoare a răzăturilor de blanşir, partea cărnoasă a pielii se umezeşte în prealabil cu o soluţie diluată de săpun, se aşază în stivă şi se lasă cîteva ore. Pielea se aşază pe o masă de sticlă înclinată la 45° şi cuţitul de blanşiruit se conduce de la mijloc spre margini, împingîndu-l înainte prin mişcări tăietoare, cu apăsare foarte uşoară.
Pentru blanşiruirea mecanizată se folosesc maşini construite după principiul maşinilor de fălţuit, dar cu cuţitele dispuse în elice. Cuţitele sînt aşezate aproximativ de două ori mai des decît la cilindrul de fălţuit şi sînt orientate într-o singură direcţie. Pielea alunecă pe un cilindru de apăsare, prin faţa cilindrului cu cuţite care se roteşte. Cu cît vitesa de rotaţie a cilindrului care poartă cuţitele de blanşiruit e mai mare, cu atît răzăturile cari se pot lua de pe pariea cărnoasă a pielii sînt mai subţiri şi cu atît aceasta devine mai netedă. La vitese prea mari există pericolul de încingere şi de ardere a pielii.
15. Blanşisare. Ind. alim.: Sin. Albirea legumelor (v. Albire 7).
ir. Blastoidea. Paleont.: Echinoderme dispărute, cu simetrie pentaradiară şi cu aspectul unui mugur de floare. Caliciul, în general fixat printr-un peduncui, e format din cicluri succesive de plăci: un ciclu de trei plăci bazale, pe cari se sprijină un ciclu de cinci plăci radiare (în formă de V) avînd în mijloc o tăietură adîncă în care intră cinci plăci numite lanţets (zone ambulacrare), şi un ciclu de cinci plăci mici, deltoidale. De-a lungul zonelor ambulacrare sînt dispuse numeroase braţe mici, egale (brahiole). Forma caliciului şi a zonelor ambulacrare poate varia; la unele Blastoidee aberante, prin diferenţierea unei zone ^ambulacrare se trece la forme cu simetrie bilaterală. în partea superioară a caliciului e gura, înconjurată de cinci deschizături circulare, numite spiracule, cari sînt în legătură cu aparatul acvifer.
După simetria lor, se deosebesc: forme regulate (cu simetrie perfect pentaradiară) şi forme neregulate (cu simetrie bilaterală).
Blastoideele au fost identificate începînd din Silurianul superior; au atins maximul de dezvoltare în Carbonifer şi au dispărut în Permian. Reprezentantul cel mai important e genul Pentremites, cunoscut din Carboniferul european şi în special din cel american. Blastoideele nu au fost identificate în ţara noastră.
17. Blăffererz. Mineral.: Săcărîmbit. Sin. şi Nagyagit. (Termen vechi, părăsit.) *
îs. Blaugaz. Ind. petr.: Amestec de hidrocarburi gazoase şi hidrogen, folosit drept combustibil, obţinut prin descompunerea termică a fracţiunilor grele de petrol.
19.	Blauspaf. Mineral.: Lazulit. (Termen vechi, părăsit.)
20.	Blază, pl. blaze. Ind. chim.: Rezervorul de la partea inferioară a unei coloane de rectificare, în care se aduce amestecul de rectificat şi în care rămîne componentul mai puţin volatil al amestecului distilat. încălzirea se face cu foc direct sau prin manta, ori prin serpentină cu abur. (Termen vechi, părăsit.)
21.	Blănar, pl. blănari. 1. Ind. piei.: Meseriaş care se ocupă cu confecţionarea diferitelor obiecte de îmbrăcăminte (haine, căciuli) din blănuri de animale, prelucrate în acest scop.
22.	Blănar, pl. blănari. 2. Ind. piei.: Persoană care se ocupă cu vinderea obiectelor de blană.
23.	Blănărie. 1. Ind. piei.: Meseria blănarului.
Blănărie
4
Blindaj
î. Blănărie, pl. blănării. 2. Ind. piei.: Atelier în care se prelucrează blănuri sau magazin în care se vînd blănuri.
1	2. Ble. Ind. chim.: Amestec de acetonă cu difenilamină, ne-miscibil cu apa, care serveşte ca antioxidant în industria cauciucului.	-
3.	Bleau, pl. bleauri. 1. Ind. far.: Tablă de fier cu care se căptuşeşte osia carului, spre^ a împiedica roaderea ei prin frecarea produsă de butucul rotii.
4.	Eleau. 2. Ind. far.: Tablă cu care se îmbracă, pe dinafară, butucul rotii.
5.	Bleiarsenglanz. Mineral.: Sartorit. (Termen vechi, părăsit.)
6.	Bleihornerz. Mineral.: Fosgenit. (Termen vechi, părăsit.)
7. Bleilazur. Mineral.: Linarit. (Termen vechi, părăsit.)
8. Bleispaf. Mineral.: Ceruzit. (Termen vechi, părăsit.)
9.	Bleivitrîol. Mineral.: Anglezit. (Termen vechi, părăsit.)
10.	Blendă, pl. blende. 1. Fiz.: Sin. Diafragmă (v.\
11.	Blendă. 2. Mineral.: ZnS. Sulfură de zinc naturală, con-tinînd frecvent pînă la 20% fier, calcopirită şi mai rar stanin (v.). Ca amestec isomorf conjine adeseori cadmiu (zecimi de procente), indiu (sutimi de procente), galiu, mangan, mercur, etc.
Cele mai multe zăcăminte de blendă sînt hidrotermale, blenda găsindu-se frecvent în parageneză cu galena, calcopirita, pirita, etc. (în zăcămintele de sulfuri complexe); se formează foarte rar în condici exogene. De asemenea, se întîlneşte rar în unele zăcăminte de cărbuni.
Cristalizeazăf în sistemul cubic, clasa hexâkistetraedrică, avînd o structură cristalină (v. fig.) asemănătoare cu aceea a diamantului, în care însă centrul cuburilor mici e ocupat de ionii de sulf, iar vîrfurile şi coifurile cubului mare, de ionii de zinc; astfel, în jurul fiecărui ion de sulf, din vîrfurile te-traedrului, sînt cîte patru ioni de zinc. Se prezintă în mase compacte cu structură granulară, uneori fin fibroasă şi rar cu aspecte reniforme; de asemenea, apare^ în druze,	structura	cristalină	a	blendei.
Sub formă de cristale bine alpozlfiaionilorde zinc(cerculefelenegre) dezvoltate, CU ^ habitus ISO- şj su|f (cerculefele albe); b) aceeaşi metric tetraedric, în forme reţea reprezentată în formă de tetraedre negative şi pozitive deose- în mij|ocuj
cărora se găsesc centrele
bite prin luciu şi prin figu-	lonlIor de sulf<
rile de coroziune. Are de
obicei culoarea brună sau galbenă-brună, adeseori neagră (marmalit), mai rar galbenă, roşie sau verzuie; se cunosc varietăţi cu totul incolore şi transparente (cleiofanul); are urma colorată în nuanfe galbene şi brune (varietăfile^ cu fier); are luciu semimetalic, adamantin, uneori sticlos; e isotropă, pre-zentînd uneori anualii optice şi are indicele de refracte în lumină de sodiu, «Na = 2,369. Are clivaj perfect, care la formele isometrice ale cristalelor se prezintă după şase direcfii’, corespunzînd în refea planelor cu atomi de zinc şi de sulf cu densitate reticulară maximă. E casantă; are duritatea 3—4, gr. sp. 3,5*"4; e rea conducătoare de electricitate; prezintă proprietăţi de termoelectricitate polară, unele varietăţi devenind fosforescente prin frecare sau fărîmare. Decrepită, dar se topeşte greu; pe cărbune, la suflător, produce o eflorescentă albă de oxid de zinc.
Blenda, avînd un conţinut de 67,1% Zn şi 32,9% S, e minereul principal din care se extrag zincul şi, uneori, metale ca indiul, cadmiul şi galiul. Sin. Sfalerit.
12.	Blezuire. Tehn.: Sin. Purjare (v.).
îs. Bliabergif. Mineral.: Ottrelit. (Termen vechi, părăsit.)
14.	Blicf, pl. blide. Ind. st. c.: Vas de pămînt, de lemn sau de mefal, de obicei rotund, mai scund decît larg, care se lăr-
geşte mult dinspre bază spre gură şi e folosit*pentru servirea şi, uneori, pentru păstrarea mîncării. Sin. Strachină, Farfurie.
15.	Blidar, pl. blidare. Ind. far.: Etajeră rustică servind la păstratul blidelor.
ie. Blindaj. 1. Elf.: Procedeu de protecfie a unor piese sau a unor sisteme electomagnefice, contra unei acţiuni electrostatice, magnetice sau electromagnetice, prin ecranare cu ajutorul unui înveliş metalic care e practic complet închis.
17. Blindaj. 2. Elf.: înveliş metalic care realizează protecţia de sub Blindaj 1. Blindajul trebuie să fie cît mai bun conducător pentru protecţia contra acţiunilor electrostatice şi electromagnetice, şi feromagnetic pentru protecjia contra acţiunilor magnetice.
Blindajul e realizat uneori în scopul de a proteja piesele confinute contra unor acfiuni din exterior (de ex. blindajul cablurilor fonice), alteori în scopul de a anihila acţiunile exterioare ale sistemelor electromagnetice confinute (de ex. blindajul aparatelor de diatermie) şi alteori în scopul de a anihila interacţiunea dintre anumite sisteme electromagnetice (de ex. blindajul circuitelor din aparatele electronice, care suprimă cuplajele parazite între circuite).
Se deosebesc:
Blindaj electrostatic: Blindaj conductor care anulează influenfa electrostatică. Un cîmp electric exterior, respectiv interior, separă sarcini pe blindaj, astfel încît spafiul protejat devine practic echipotenfial, ceea ce suprimă sau reduce mult cîmpul electric din interiorul, respectiv din exteriorul blindajului. Exemple:
Blindaj de cadru. Te/c.: Blindaj electrostatic pentru eliminarea efectului de antenă al cadrului, efect care nu ar permite extinc|ia completă a semnalelor, cînd cadrul e perpendicular pe direcfia undelor electromagnetice incidente. Se menfine o întrerupere a blindajului, spre a realiza un blindaj electrostatic şi nu unul electromagnetic, care ar anula recepţia (v. fig. sub Cadru electromagnetic).
Blindaj de transformator. Elf.: Blindaj care împiedică interacţiunea electrostatică dintre înfăşurările unui transformator. Acest blindaj consistă dintr-o foaie conductoare cilindrică, desfăcută de-a lungul unei generatoare, interpusă între primar şi secundar şi pusă la pămînt.
Blindaj magnetic. Elf.: Blindaj feromagnetic care anihilează partal acţiunea magnetică. Se poate blinda un magnet, dacă i se aşază în fa}ă o placă de ofel moale. în spatele plăcii, inducfia magnetică e aproape nulă.
Blindaj electromagnetic. Elf.: Blindaj conductor, care anihilează parfial acţiunea electromagnetică. Se bazează pe curenfii induşi de un cîmp magnetic alternativ, într-o suprafaţă conductoare aşezată transversal. Aceştia produc un cîmp magnetic secundar, care anihilează aproape în întregime cîmpu! primar din spatele blindajului. Efectul creşte cu conductivitatea blindajului şi cu frecvenfa cîmpului alternativ. Exemplu:
Blindaj cilindric de bobină: Blindaj constituit dintr-o tablă metalică îndoită în formă de cilindru şi încheiată pe o generatoare, constituind o cutie pentru o bobină parcursă de curent alternativ. Protejează aparatele exterioare de acţiunile cîmpului magnetic al bobinei.
Blindaj de aprindere. Transp.: înveliş metalic al bujiilor, al fişelor şi al magnetoului, pus la masă şi realizînd un blindaj care să împiedice paraziţii produşi de sistemul de aprindere să deranjeze recepţiile radioelectrice.
îs. Blindaj. 3. Topog.: Mijloc etanş de protecfie a unor dispozitive de la teodolitele cu iluminare electrică internă a cercurilor şi a firelor reticulare, a dispozitivelor de iluminat panourile-semnale, cum şi a surselor de curent (baterii, acumulatoare, etc.) şi a întreruptoarelor sau a prizelor de curent, folosite la ridicările topografice în minele grizutoase.
Blindaj
5
Bloc
1.	Blindaj. 4. Tehn.: Element de construcfie al unui sistem tehnic (navă, aeronavă, tanc, etc.), constituit din materiale metalice, din sticlă, etc., destinat să protejeze contra proiectilelor întregul sistem sau o parte din acesta. în blindaj, proiectilul trebuie să piardă vitesa, datorită frecărilor, ceea ce se obfine dacă proiectilul trece succesiv prin medii cu elasticitate diferită; de aceea se folosesc blindaje formate din straturi dure şi moi suprapuse, cum şi cementarea unei fefe. Se blindează, de exemplu, bordajul sau puntea unei nave, habitaclul unei aeronave, pereţii unui tanc, turela unui tun, etc.
Ca material metalic (plăci sau table) se utilizează ofeluri martepsitice aliate cu mangan (avînd 10-••14% Mn şi 0,9—f,3% C), cari au rezistenţă mare la rupere şi tenacitate mare, cum şi rezistenţă mare la frecare, la fărîmare şi presare. La blindaje subţiri se mai utilizează ofeluri austenitice, cari au alungirea pînă la 50% (deci rezistă spargerii) şi capacitate de ecruisare (deci permit penetrafiile). — Ca material nemetalic se utilizează sticla de blindaj la parbrize, constituită din straturi de sticlă silicioasă alternînd cu straturi de plexiglas, legătura dintre straturi fiind realizată cu materiale plastice transparente.
2.	Blindare. Expl, petr.i Astuparea capului coloanei de exploatare a unei sonde sau a secfiunii de trecere a unei conducte, fie la cap, fie în lungul traseului, cu ajutorul unei flanşe oarbe.
Blinda, pl. blinde. Tehn.: Termen de şantier pentru flanşa oarbă (v,).
4.	riBlifzgerăt". Foto.: Aparat pentru fotografiere în locuri insuficient iluminate, care foloseşte o sursă de lumină proprie, intensă şi de scurtă durată, cu acfiunea sincronizată cu deschiderea obturatorului aparatului de fotografiat. Se compune dintr-un aparat de fotografiat, un corp de iluminat cu o sursă de lumină specială şi un alimentator cu energie electrică.
Aparatul de fotografiat e un aparat obişnuit, echipat cu un mecanism suplementar care permite sincronizarea declanşării aparatului cu acfiunea de aprindere a sursei.
Corpul de iluminat e uşor şi portabil, avînd un reflector care dirijează radiafia sursei spre obiectul fotografiat şi confi-nînd sursa de lumină specială — tip „blitz" (fulger) — care poate fi de două tipuri: tub cu descărcare în gaze, sau lampă cu filament de ardere.
Tubul cu descărcare tip „blitz" e constituit dintr-un balon de sticlă sau de plexiglas, în interiorul căruia se găseşte tubul propriu-zis, de sticlă, subfire, îndoit în diferite forme, umplut cu xenon, şi avînd doi electrozi între cari se produce descărcarea, şi un electrod de amorsare (interior sau exterior). în fig. I e reprezentată schema de principiu în cazul alimentării tubului de la o baterie de înaltă tensiune B, a cărei tensiune e aplicată în permanenfă unui condensator C legat în paralel cu electrozii tubului. O parte din tensiunea bateriei e aplicată condensatorului de aprindere Ca> introdus în primarul unui transformator Ta, al cărui secundar alimentează electrodul de aprindere. La închiderea contactului S, condensatorul Ca se descarcă şi tensiunea înaltă apărută în secundar şi aplicată electrodului de aprindere determină ionizarea gazului şi amorsarea descărcării între electrozii principali. Condensatorul C se descarcă prin tub într-un timp foarte scurt (1/500--1/5000 s). Urmează o perioadă relativ lungă de încărcare a condensatorului C care, după ce a fost încărcat, permite o nouă funcfio-nare^a ^^tilui numai după o nouă închidere a contactului S. Descărcarea are un randament luminos de 35—45 Im/W şi un spectru apropiat de al luminii de zi, ceea ce permite fotografierea în culoxjtf Cantitatea de lumină radiată e practic pro-
I. Tub „blitz" alimentat de la baterie uscată.
II. Tub „blitz" alimentat de Ia vibrator.
într-un balon cu
porfională cu energia \/2CV2 acumulată în condensatorul C şi deci creşte odată cu tensiunea V şi capacitatea C. O valoare mare a capacităfii măreşte însă timpul de descărcare (şi deci de expunere), care e limitat prin necesitatea de a fotografia obiecte în mişcare. De aceea se lucrează cu tensiuni ■ înalte (200---5000 V). Alimentarea se face de la o baterie uscată, dar şi de la un acumulator cu vibrator şi redresor (v. fig. II), de la refea sau de la un generator de curent continuu, acţionat de un mecanism cu arc. Tubul cu descărcare poate fi folosit de circa 50 000 de ori, are o inerfie de a-prindere foarte mică, o «i f 3||gj durată de iluminare (şi J ^"^§3 deci de expunere) mică 9 (1/500—1/5000 s) şi e relativ costisitor.
Lampa cu filament de ardere tip „blitz" foloseşte arderea unui filament de aluminiu-magneziu într-un balon cu oxigen, cu presiune sub cea atmosferică. Aprinderea e determinată de un al doilea filament, de aprindere, situat lîngă primul şi alimentat de la o baterie de curent continuu de 3***30 V (sau de la refea), care explodează cînd ajunge la incandescenfă. în serie cu lampa se pune o siguranfă pentru protejarea sursei de alimentare la scurt-circuite interne. Lampa e folosită o singură dată, e relativ ieftină şi are o inerfie de aprindere mai mare şi o durată de iluminare mai mare (1/100-** 1 /20 s) decît ale tubului cu descărcare.—
Declanşarea sursei de lumină se face fie instantaneu, cu ajutorul obturatorului aparatului de fotografiat (la sursele fără inerţie, cum sînt tuburile de descărcare, sau la lămpile cu inerfie mică — sub 20 ms), fie cu un avans determinat (corespunzător inerfiei lămpii), cele două modalităfi de sincronizare fiind realizate prin tipul de construcfie al contactului de comandă.
Un tub (sau o lampă) se caracterizează, la fiecare sensibilitate a peliculei folosite, cu un număr de control — fixat prin fabricafie — egal cu produsul dintre distanfa (în metri) şi diafragma aparatului fotografic.
5.	Bloc, pl. blocuri. 1 Arh.: Clădire de folosinfă publică sau de locuit, de dimensiuni mari, cuprinzînd un număr mare de unităfi (apartamente, birouri, magazine, etc.), dispuse în mai multe caturi.
6. Bloc. 2. Arh. V. sub Insulă 2.
7. Bloc. 3. Cs., Rez. mat.: Element de construcfie de dimensiuni relativ mari, care are cele trei dimensiuni aproximativ de acelaşi ordin de mărime. în general, repartifia tensiunilor în blocuri se calculează cu ajutorul Teoriei elasticităfii, deoarece nu pot fi aplicate metodele elementare de calcul din Rezistenfa materialelor. Calculul de rezistenfă e deci dificil şi se cunosc rezultate numai pentru pufine cazuri particulare.
8.	Bloc, pl. blocuri. 4. Elf.: Sistem de conexiune în care elementele principale ale unei instalafii (electroenergetice, termomecanice, etc.), dimensionate pentru o aceeaşi putere ma-
0-0-00-*--...-a-OD-°-
/. Bloc complet.
ximă, sînt legate între ele în cascadă, alcătuind o unitate func-fională independentă.
în instalafii electroenergetice, blocul e format dintr-un generator, un transformator şi o linie.
Se pot realiza blocuri complete (cari confin toate elementele, v. fig. /) sau incomplete (formate numai din două ele-
Bloc
6
Bloc ceramic
mente, v. fig. //). Prin legarea blocurilor între ele se obfin scheme complexe: tip H, cu bare, etc. (v. fig. III). Prezintă următoarele avantaje: schemă simplă, economică, cu număr mic da aparate. Prezintă dezavantajul că, la a-varierea sau la revizia unui singur element, întregul bloc e scos din funcţiune.
Se folosesc la centrale şi staţiuni electrice, în cazul tensiunilor înalte şi foarte îriălte. La centrale, ele se folosesc: pentru legătura cu sistemul, în cazul cînd nu există circulaţie de putere prin barele centralei; cînd ieşirea din funcţiune a unuia dintre blocuri nu provoacă regimuri anormale în sistem; pentru a I i-
II. Blocuri incomplete.
mentarea consumatorilor relativ depărtaţi de centrala care funcţionează izolat (de obicei în cazul centralelor hidroelectrice).
III. Legarea blocurilor, aJ şi b) scheme cu bare; c) şi d) scheme H.
La staţiuni, blocurile se folosesc în cazul unui număr mic de linii la: staţiuni terminale (v. fig. IV a), în derivaţie (v. fig. /V b), tip H (v. fig. IV c).
b-
-o-J
IV. Schema bloc în stafiuni. aj la stafiuni terminale; b) la stafiuni în derivafie; c) schemă H pe partea de înaltă tensiune înfr-o stajiune cu două transformatoare cu trei înfăşurări.
1,	Bloc, pl. blocuri. 5. Telc.: Partea componentă a unei instalaţii de telecomunicaţii, constituind o unitate independentă atît din punctul de vedere funcţional, cît şi din punctul de vedere al construcţiei mecanice (de ex. bloc de alimentare). Adeseori, legătura electrică şi mecanică a unui bloc se poate desface şi reface uşor, pentru a permite schimbarea blocului (la o defecţiune survenită în interiorul lui) cu unul identic de rezervă, fără a produce întreruperea îndelungată a funcţionării instalaţiei.
2.	Bloc, pl. blocuri. 6. Mefl.: Semifabricat metalic, obţinut prin turnare în forme permanente sau semipermanente, folosit fie ca material la prelucrare prin deformare plastică (de ex. blocurile de oţel, de cupru şi de aliaje de cupru, de aluminiu şi de aliaje de aluminiu, de aliaje de zinc, de aliaje de magneziu), fie ca materie primă în cuptoare de topit, în vederea elaborării unor aliaje (de ex. blocurile de fontă brută, de cupru, de aluminiu, de magneziu, de zinc, etc.) sau în vederea turnării de piese (de ex. blocurile de aliaje neferoase, de fonta brută).
Blocul de oţel obţinut prin turnare în lingotiere se numeşte lingou.
a. Bloc. 7. Ind. hîrt.: Reunire de foi de hîrtie egale, suprapuse, prinse împreună pe o latură, uneori perforată, pentru a fi uşor detaşabile, constituind un fel de carnet. Serveşte pentru a face însemnări, desene, schiţe, etc.
4.	Bloc, aparat de C. f.: Aparat aparţinînd instalaţiei
blocului de cale ferată (v.), folosit pentru realizarea dependenţei dintre comanda şi manevrarea dispozitivelor de acoperire a căii (semnale fixe). După funcţiunea pe care o îndeplineşte, se deosebesc:	a
Bloc de comandă, montat la postu! central de comandă (biroul de mişcare), prin care impiegatul de mişcare comandă şi controlează pregătirea şi formarea parcursurilor în stafii. Sin. Bloc central, Aparat de comandă. (V. şi Bloc de stafie, sub Bloc de cale ferată; v. şi Centralizare, instalafie de ~.)
Bloc de manevră, prin care se realizează dependenfa reciprocă dintre blocul central şi macazurile şi semnalele apar-finînd unui post. Sin. Aparat de manevră. (V. şi sub Bloc de stafie, şi Centralizare, instalafie de ~.)
5.	Bloc, cărbune Prep. min.: Bucată de cărbune cu granulafia peste 100 mm.
Sin. Cărbune-bulgări.
«. Bloc ceramic. Mat. cs.: Bloc de argilă arsă, cu volumul de 1,5 ori mai mare decît volumul unei cărămizi normale, fasonat cu un număr variabil de goluri longitudinale sau verticale (adică dispuse perpendicular pe fafa de aşezare a blocului), şi care e folosit la executarea unor zidării sau a unor plan-şee.
Blocurile ceramice pentru zidării (v. fig. I) pot fi fasonate atît cu goluri longitudinale, cît şi cu goluri verticale. Pot fi fabricate, fie prin presare pe cale umedă, fie prin presare pe cale semiuscată. Pot a-vea greutatea specifică aparentă pînă la 1200 kg/m3, la blocurile din clasa Ci, sau pînă la din clasa C2. Din punctul de vedere
/. Diferite tipuri de blocuri ceramice pentru zidărie.
1400 kg/m3, la blocurile jI rezistenfei la compre-
Bloc-cilindru
7
Bloc de cale ferată
siune, blocurile ceramice pentru zidării se fabrică în patru mărci, corespunzătoare următoarelor rezistente de rupere minime: 50 kgf/cm2,75 kgf/cm2,100 kgf/cm2 şi 125 kgf/cm2. Forma, numărul golurilor şi dispoziţia acestora pot varia, dar trebuie să se respecte următoarele condiţii: volumul total al golurilor să asigure obţinerea unui bloc cu greutate specifică aparentă corespunzătoare clasei şi mărcii respective; grosimea pereţilor exteriori ai golurilor să fie de cel puţin 15 mm; grosimea pereţilor dintre goluri să fie de cel puţin' 10 mm, pentru golurile cu secţiunea dreptunghiulară, şi de cel puţin 7 mm, pentru golurile cu secţiunea circulară; golurile să aibă dimensiunile şi secţiunile specificate în prescripţii şi standarde şi să fie aşezate astfel, încît să permită secţionarea blocului la 1/3 şi la 1/2 din lungime.
Blocurile ceramice pentru planşee (v. fig. II) au goluri longitudinale şi se fasonează prin presare pe cale umedă. Blocurile pentru planşee trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie cît mai uşoare; să fie bine arse; prin lovire cu ciocanul să dea un sunet clar şi cu timbru aproape metalic; să prezinte o rezistenţă la compresiune de cel puţin 50 kgf/cm2.
Din punctul de vedere al modulai de folosire, se deosebesc: blocuri ceramice de umplutură, cari se aşază între grinzile planşeului, şi blocuri ceramice purtătoare, cari se ar-mează cu bare de oţel şi servesc la preluarea tensiunilor de compresiune ale planşeului. Blocurile purtătoare pot fi fasonate -astfel, încît să reclame folosirea unui cofraj sau să servească ele însele drept cofraj.
î. Bloc-cilindru. Mş.: Sin. Blocul cilindrilor (v.).
2. Bloc-confacf, pl. bfoc-contacte. Elf.: Dispozitiv constituit din una sau din mai multe piese de contact, ataşat aparatelor de conectare (întreruptoare şi separatoare) sau mecanismelor de acţionare ale acestora şi destinat să închidă sau să deschidă circuitele respective de comandă, semnalizare, automatizare şi blocare (v. fig.)* Sin- Contact-bloc.
Bloc ceramic pentru planşee.
Poziţia (închis, deschis) a pieselor de contact ale bloc-contactului e în legătură de dependenţă cu situaţia de anclan-şst sau declanşat a aparatului de conectare aferent. Dependenţa se poate realiza mecanic (solidarizare cu axul de manevră al aparatului, sau cu elementele cari comandă, mecanic acţionarea acestui ax), pneumatic, hidraulic, etc.
Prin închiderea sau deschiderea contactelor se pot întrerupe sau restabili curenţi relativ importanţi (pînă la cîţiva amperi); de asemenea, se pot crea diferite feluri de impulsii, — şi anume impulsii de lungă durată, obţinute uneori prin transformarea^ impulsiilor de scurtă durată date de un element de comandă: cheie, releu, etc. (sînt folosite pentru comenzi de an-clanşare-declanşare, ca şi pentru semnalizări de poziţie, blocări, etc.), şi impulsii de scurtă durată, obţinute cu ajutorul contactelor pasagere (folosite de obicei la semnalizările de avarie).
în instalaţiile de înaltă tensiune se recomandă ca bloc-confactele să fie amplasate astfel, încît să poată fi supravegheate fără pericol, chiar cînd echipamentul electric respectiv e sub tensiune.
s. Bloc de ancorare. V. Masiv de ancorare.
4.	Bloc de cale ferată. C. Instalaţie de organizare şi reglare a circulaţiei trenurilor, cu ajutorul semnalelor fixe, în sistemul de circulaţie la interval de spaţiu (bloc-sistem). Ca semnale fixe se folosesc, în general, semafoare sau semnale luminoase, cari pot fi puse pe liber numai dacă sectorul de bloc pe care-l acoperă permite trecerea trenului.
După porţiunea de linie pe care se aplică blocul de cale ferată, se deosebesc; bloc de bifurcare, bloc de linie şi bloc de stafie.
Bloc de bifurcare: Bloc de cale ferată care serveşte la reglarea circulafiei trenurilor la un post de ramificafie în linia curentă. De obicei face parte din blocul de stafie al stafiei celei mai apropiate, iar cînd linia e echipată cu bloc de linie, macazul sau macazurile de ramificafie se pun în depen-denfă cu cel mai apropiat semnal de bloc (v. şi sub Centralizare, instalafie de ~).
Bloc de linie: Bloc de cale ferată care serveşte la reglarea circulafiei trenului în linia curentă dintre stafii. în acest sistem de circulafie, linia curentă e împărţită prin puncte de secfionare în distanfe, secfiuni sau sectoare de bloc; puncte de secţionare pot fi stafiile, posturile de mişcare sau semnalele de bloc.
Aplicat pe liniile cu cale dublă şi cu sens specializat de circulafie a fiecărei căi, blocul se numeşte bloc de linie pentru cale dubla; aplicat pe liniile cu cale simplă, pentru ambele sensuri de circulafie, se numeşte bloc de linie pentru cale simplă; aplicat pe liniile cu cale dublă pentru circulafia în ambele sensuri pe fiecare cale sau pe liniile de cale simplă se mai numeşte şi bloc de linie bilateral. Blocul de linie bilateral asigură distanfarea trenurilor cari circulă în acelaşi sens, inter-zicînd totodată şi îndrumarea unui tren contra altui tren.
într-un sector de bloc nu se permite circulafia decît a unui singur tren; permisiunea de a ocupa o secţiune de bloc, deci de a ocupa intervalul care separă două puncte de secţionare vecine, se dă mecanicului prin indicaţia de liber a unui semnal fix aşezat la începutul sectorului de bloc, în dreptul punctului de secfionare.
Amplasarea semnalelor de bloc în linie curentă, în special pentru blocul automat, se face după curba timpilor de mers ai trenului de tip predominant care circulă pe linia respectivă, între două trenuri de acelaşi tip, cari se urmăresc la intervale de bloc, se păstrează, prin amplasarea corespunzătoare a semnalelor de bloc, pe cît posibil, acelaşi interval fixat pentru timpul de urmărire, pe toată lungimea liniei echipate cu acelaşi tip de bloc de linie. în cazul blocului automat cu trei in-dicafii (v,), intervalul de timp pentru urmărire e de circa 10 minute pentru trenurile de marfă, şi de 1--2 minute pentru metrouri.
Lungimea minimă dintre două semnale de bloc consecutive nu poate fi mai mică decît distanfa maximă de frînare a trenurilor cari circulă pe linia respectivă.
Pe liniile cu cale simplă sau pe liniile cu cale dublă, cu circulaţie în ambele sensuri pe aceeaşi cale, există puncte de început şi de sfîrşit de bloc, unde se pot încrucişa trenurile cari circulă în sens contrar; aceste puncte de încrucişare sînt stafiile de pe liniile cu cale simplă sau cu cale dublă.
Deosebirile dintre diferitele tipuri de bloc de linie consistă în modul de reglementare şi realizare a condifiei că într-un sector de bloc să nu circule decît un singur tren.
După poziţia normală a semnalelor de bloc, se deosebesc:
Bloc deschis: Bloc de linie la care poziţia normală a semnalelor e pa liber. în general, blocul automat e un bloc deschis.
Bloc de cale ferată
8
Bloc de cale ferata
Bloc închis: Bloc de linie Ia care pozifia normală a semnalelor e pe oprire. în general, blocul semiautomat e un bloc închis.
După modul de reglementare a depăşirii de către tren a unui semnal de bloc pe oprire, se deosebesc:
Bloc absolut: Bloc de linie la care depăşirea unui semnal de bloc pe oprire e autorizată numai în baza unei dispozifii scrise sau telefonice. Se poate folosi numai cînd semnalele sînt manevrate manual de agenfi, de exemplu în cazul blocului semiautomat.
Bloc condifionat: Bloc de linie la care depăşirea semnalului de bloc pe oprire se face de mecanic din proprie inifia-tivă, după ce trenul a fost oprit şî a stafionat în fafa semnalului timpul prevăzut de instrucţiuni; vitesa cu care poate circula trenul mai departe e cea corespunzătoare mersului la vedere. Sistemul se foloseşte în cazul blocului automat.
Bloc permisiv: Bloc de linie la care depăşirea unui semnal de bloc pe oprire e autorizată fără oprirea trenului. Sistemul se foloseşte în cazurile unui profil greu (rampă cu declivitate peste 10°/oo) pentru trenurile grele a căror pornire, după oprirea la semnal, nu poate fi asigurată.
Din punctul de vedere al realizării blocului de linie, se deosebesc: bloc de linie manual, care poate fi neînzăvorît sau înzăvorît, şi bloc de linie automat.
Bloc de linie manual, neînzăvorît: Bloc de linie manual la care interzicerea urmăririi trenurilor la intervale mai mici decît intervalul dintre două puncte de secfionare, cum şi interzicerea îndrumării unui tren contra altui tren se fac în baza înfelegerii telegrafice sau telefonice între punctele de. secţionare vecine. Circulafia se poate reglementa, fie în regimul reavizului de sosire (de obicei, pe cale dublă), fie în regimul cererii şi acordării de cale liberă; în ambele cazuri, sistemul e asociat cu respectarea graficului (sau a livretului) de mers. Sistemul se foloseşte, de obicei, în cazul circulafiei la interval de stafie (v. Bloc-sistem). Autorizafia de a ocupa linia curentă, adică de a ocupa distanfa dintre două stafii vecine, se dă mecanicului prin autorizaţia de parcurs scrisă, cum şi prin prezenfa impiegatului de mişcare şi prin darea semnalului „înainte" de către acesta, în baza căii libere obfinute de la stafia spre care se îndrumeaza trenul.
Stafiile sînt echipate cu semnale de intrare, calea liberă fiind valabilă numai pînă la semnalul de intrare, iar intrarea în stafie fiind permisă numai pe baza indicafiei de liber a semnalului respectiv. Semnalul de intrare protejează trenurile oprite în stafie; trenurile oprite în linie curentă se protejează prin acoperirea acestora (v. Acoperirea unui tren).
Blocul de linie neînzăvorît nu evită greşelile personalului, siguranfa circulafiei bazîndu-se pe conştiinfa profesională a acestuia. Sin. Bloc manual neînzăvorît, Bloc manual neasigurat.
După modul de înfelegere între stafii, blocul manual neînzăvorît poate fi telegrafic sau telefonic.
La blocul telegrafic, înfelegerea între stafii sau între punctele de secfionare vecine se face cu ajutorul telegrafului Morse. Telegramele privind circulafia trenurilor (calea liberă, reavizul de sosire, avizul de expediere, etc.) se schimbă numai între impiegaţii de mişcare ai stafiilor sau ai punctelor de secfionare vecine, din care cauză posturile telegrafice sînt posturi finale în fiecare stafie, fiind interzis să se intercaleze alte posturi în legătura locală dintre două stafii vecine. în exploatarea telegrafului Morse, Ia calea ferată, e folosit curentul de repaus.
La blocul telefonic, înfelegerea între stafii sau între punctele de secfionare se face prin telefoane cu baterie locală, cari sînt posturi finale în fiecare stafie.
Bloc de linie manual, înzăvorît: Bloc de linie manual la care manevrarea pe liber a unui semnal care acoperă un sector de bloc (pentru autorizarea intrării unui tren în sectorul de bloc respectiv) e posibilă numai dacă semnalul care acoperă
sectorul de bloc vecin, în sensul de mers al trenului, a fost manevrat pe liber pentru trenul antemergător şi apoi a fost readus pe oprire, după ce trenul a depăşit semnalul. înzăvo-rîrea pe „oprire" a semnalelor se realizează cu electrozăvoare (v. Cîmp de bloc); cînd se acfionează manual un electrozăvor (cîmp de bloc) la trecerea trenului, se înzăvoreşte pe oprire semnalul propriu şi se deszăvoreşte semnalul de bloc al sectorului din urmă.
Acest sistem a fost folosit în special pe liniile cu cale dublă şi permite evitarea greşelilor involuntare ale personalului, numai dacă semnalele se manevrează corect la trecerea trenului. Deoarece sistemul prezintă siguranfă numai dacă manevrarea semnalelor se face la trecerea trenului, astăzi nu mai e folosit. Sin. Bloc manual înzăvorît, Bloc manual asigurat.
Din această categorie fac parte blocurile de linie cu baston-pilot şi cel semiautomat.
Blocul de linie cu baston-pilot e folosit pentru cale simplă, la care autorizafia de a ocupa linia curentă e dată mecanicului printr-un baston-pilot (v.). Pentru ca un tren să poată circula în sectorul de bloc dintre stafia A şi stafia B, mecanicul trebuie să poarte un baston-pilot (electrobaston), scos dintr-un aparat ai din stafia A, pe care trebuie să-l restituie unui aparat a2 în stafia B. Aparatele ai şi a2 constituie o pereche, fiind legate între ele printr-un circuit electric. Nu poate fi scos din aparat un nou baston, pînă cînd în unul dintre aparate nu s-a introdus bastonul scos anterior; de asemenea, nu se poate scoate simultan cîte un baston din fiecare aparat.
Pentru trenurile fără oprire, electrobastoanele pot fi schimbate în mers, fără a fi necesară oprirea trenului. Sin. Bloc electric cu bastoane, Bloc cu electrobastoane.
Blocul de linie semiautomat e un bloc de linie înzăvorît cu circulafia controlată, la care manevrarea pe liber a semnalelor se face manual şi e condifionată de trecerea efectivă a trenului în dreptul semnalului, iar punerea pe oprire se face automat la trecerea trenului. Controlul trecerii trenului se realizează prin pedale electrice, numărătoare de osii (v.) sau circuite de cale. Prin posibilitatea materială de a manevra pe liber un semnal se garantează: la circulafie pe cale dublă, că sectorul de bloc acoperit de semnal e liber, adică trenul ante-mergător a părăsit sectorul de bloc; la circulafie pe cale simplă, că stafia vecină, amenajată pentru încrucişări de trenuri, nu expediază sau nu a expediat un tren de sens contrar, fără să fi eliberat distanfa dintre stafiile vecine de încrucişare, cum şi că sectorul de bloc acoperit de semnal e liber. Pe cale simplă e necesar ca semnalele de ieşire ale unei stafii să nu poată fi manevrate pe liber decît cu autorizafia dată la bloc de impiegatul de mişcare din stafia vecină spre care se expediază trenul. Blocul semiautomat poate fi realizat pe cale simplă de la stafie la stafie, fără posturi intermediare (pentru evitarea greşelilor personalului), sau pe cale simplă şi dublă, cu posturi intermediare şi pentru sporirea capacităfii de circulafie.
Din punctul de vedere al exploatării, blocul semiautomat poate fi realizat: pe cale dublă, pentru un singur sens de circulafie, şi anume în regimul reavizului de sosire; pe cale simplă, pentru circulafia în ambele sensuri, şi anume fie în regimul cererii şi acordării de cale liberă, fie în regimul sensului de circulafie orientat (stabilit în prealabil cu autorizafia stafiei vecine), sau în regimul sensului de circulafie stabilit în momentul expedierii trenului, fără a cere autorizafia stafiei vecine. Sin. Bloc semiautomat, Bloc cu circulafie controlată.
Din punctul de vedere tehnic, blocul de linie semiautomat poate fi realizat cu electrozăvoare sau cu relee.
La blocul semiautomat cu electrozăvoare, dependenta între posturi se realizează cu ajutorul electro-zăvoarelor numite cîmpuri de bloc. După numărul cîmpurilor de bloc cu ajutorul cărora se realizează dependenfele între posturi, blocul semiautomat poate fi cu două, cu patru, cinci sau mai
Bloc de cale ferată
9
Bloc de cale ferata
multe cîmpuri. în fig. I e reprezentat un bloc semiautomat pentru cale dublă, realiz'at în regimul reavizului de sosire. La posturile de bloc finale A şi B există cîte un cîmp de expediere (CE) şi de sosire (CS) pentru fiecare sens de circulafie.
A	C
Reavizul de sosire se primeşte la postul de bloc final al stafiei A, prin deblocarea cîmpului de expediere, deszăvorînd astfel semnalele de ieşire cari pot fi manevrate „pe liber" pentru expedierea unui alt tren. Avizul de expediere se primeşte la postul de bloc final 8, prin deblocarea cîmpului de sosire.
Primirea trenului în stafia B se face cu semnalul de intrare S(B pe liber. De la postul de bloc final B, reavizul de sosire nu poate fi daf pînă cînd trenul nu a depăşit pedala de intrare PjB, care provoacă şi punerea pe oprire automată a semnalului de intrare SiB.
Fig. II reprezintă un bloc de linie semiautomat pentru cale simplă, realizat în regimul de cerere şi acordare de cale liberă, fără posturi intermediare şi înzăvorîre între stafii,
Afară de cîmpuri le de expediere (CE], CE2) şi de cîmpurile de sosire (CSi, CS2), cîte unul pentru fiecare sens de mers,
8
A	o	pr.SJA	sens	de_	circulaţie	B 5'“
P4 pereche
O Cîmp deblocat 0 Cîmp blocat I. Reprezentarea schematică a principiului de funcţionare a blocului de linie semiautomat, cu două cîmpuri de bloc, realizat în regimul reavizului de sosire, pentru cale dublă.
a)	amplasamentul aparatajului blocului semiautomat între stafiile A şi B;
b)	starea normală a cîmpurilor de bloc; c) succesiunea pozifiei cîmpurilor de bloc la circulafia trenului de la A spre B; A) şi B) stafii cu posturi de bloc finale; C) post de bloc intermediar; S//\), Sjg) semnale de intrare în stafiile A şl B; pr. SjA), pr. S;g) semnale prevestitoare ale semnalelor de intrare; Se|), ^e2)* ^e3)> ^e4) semnale de ieşire din stafiile A şi B; Sj), S2) semnalele de bloc ale postului intermediar C; pr. S-j), pr. S2) semnale prevestitoare ale semnalelor de bloc S* şi S2; Pj), P2) pedalele de trecere ale postului inter- • mediar C; P;^), P;g) pedale de intrare în stafiile A şi B; Pe>^), Peg) pedale de ieşire din stafiile A şi B; 1), 3) aparatele de bloc din posturile de bloc finale A şi B; 2) aparatul de bloc din postul de bloc intermediar C; CE) cîmp de expediere; CS) cîmp de sosire; 4) pozifia trenului, corespunzătoare cazurilor 5, 6 şi 7; 5) pozifia cîmpurilor de bloc după darea avizului de expediere de către stafia A; 6) pozifia cîmpurilor de bloc după darea simultană a reavizului de sosire şi a avizului de expediere de către postul de bloc intermediar C; 7) pozifia cîmpurilor de bloc după darea reavizului de sosire de
către stafia B.
La postul de bloc intermediar C există cîte o pereche de cîmpuri de expediere şi de sosire pentru fiecare sens de circulafie; cîmpul de expediere serveşte Ia darea avizului de expediere, iar cîmpul de sosire, la darea reavizului de sosire.
Expedierea unui tren din A spre 8 se face la punerea pe liber a unuia dintre semnalele de ieşire ale stafiei A, fără altă formalitate. Semnalul de ieşire se pune automat pe oprire la trecerea trenului peste pedala de ieşire PeA.
După punerea pe liber şi apoi readucerea pe oprire a semnalului de ieşire se poate da avizul de expediere prin blocarea cîmpului de expediere CE. Efectele blocării cîmpului de expediere sînt înzăvorîrea pe oprire a semnalelor de ieşire ale stafiei A şi deblocarea cîmpului de sosire de la postul de bloc intermediar şi, prin aceasta, deszăvorîrea semnalului de bloc Si, care poate fi manevrat pe liber pentru trecerea trenului.
Reavizul de sosire nu poate fi dat pînă cînd trenul nu a depăşit pedala de trecere Pj, care provoacă şi punerea automată pe oprire a semnalului S\.
La postul intermediar C, reavizul de sosire şi avizul de expediere se dau simultan, prin blocarea cîmpurilor de sosire şi de expediere, cari au în acest scop tijele de acfionare cuplate.
Sens de circulaţie nepereche
0 • 0 •		• O • O
ci; pc, ocz cs.		cs, dc.; pc? cc2
HQ
pnSiB
II. Reprezentarea schematică a principiului de funcfionare a blocului semiautomat, cu patru cîmpuri de bloc, realizat în regimul de cerere şi acordare de cale liberă, pentru cale simplă, fără posturi intermediare.
a)	amplasamentul aparatajului blocului semiautomat între stafiile A şi B;
b)	starea normală a cîmpurilor de bloc; cj succesiunea pozifiei cîmpurilor de bloc la circulafia trenului de la A spre B; A) şi B) extremităţile stafiilor.de cale simplă; SjAJ, Sjg) semnale de intrare în stafiile A şi B; pr. Sjpr. Sjg) semnale prevestitoare ale semnalelor de intrare SjA şi Sjg; Se^)...Se^) semnale de ieşire din stafiile A şi B; P^), Pg) pedala de intrare şi de ieşire a stafiei A, respectiv B; CEA), CE2), CS^, CS2) cîmpuri de expediere, respectiv de sosire, pentru sensul de circulafie pereche şi nepereche; PQ), PC2), DCj), DC2) cîmpuri pentru primirea, respectiv pentru darea comenzii de sens contrar; 1), 2) aparate de bloc în stafiile A şi B; 3) pozifia trenului; 4) pozifia cîmpurilor de bloc la primirea şi la darea comenzii de sens contrar pentru circulafie în sens nepereche; 5) poziţia cîmpurilor de bloc după darea avizului de expediere din stafia A\ 6) pozifia cîmpurilor de bloc după darea
reavizului de sosire în stafia B.
mai există la fiecare post cîte un cîmp (DQ şi DC2) pentru darea comenzii de sens contrar şi cîte un cîmp (PC1 şi PC2) pentru primirea comenzii de sens contrar.
Semnalele de ieşire ale stafiei A sînt înzăvorîte pe oprire prin cîmpul de	primire a comenzii	de sens	contrar	PQ.
Acordarea căii	libere de către stafia	8, pentru	un tren	care
pleacă din A spre B, se materializează în stafia B prin acfio-narea cîmpului de dare a comenzii de sens contrar DQ, iar în stafia A, prin deblocarea cîmpului de primire a comenzii de sens contrar PQ, ceea ce provoacă deszăvorîrea semnalelor de ieşire ale stafiei A. După plecarea trenului şi depăşirea pedalei PA, semnalul de ieşire se pune automat pe oprire, urmat de darea avizului de expediere, prin	blocarea	cîmpului de
expediere CEj.	Simultan cu blocarea	cîmpului	CEj se	blo-
Bloc de cale ferată
10
Bloc de cale ferată
chează şi cîmpul de primire PQ şi se înzăvorăsc semnalele de ieşire ale stafiei A.
Avizul de expediere e primit în stafia B prin deblocarea cîmpului de sosire CSj. Reavizul de sosire din stafia B poate fi dat numai după ce trenul a depăşit pedala PB prin blocarea cîmpului de sosire CSi. Darea reavizului de sosire provoacă în stafia proprie deblocarea cîmpului de dare a comenzii de sens contrar, iar în stafia A, deblocarea cîmpului de expediere; prin această operafie, instalafia revine în starea normălă. Sin. Bloc semiautomat electromecanic.
La blocul semiautomat cu relee, controlul eliberării secfiunii de bloc, cum şi interzicerea expedierii unui tren de sens contrar pe cale simplă, se realizează cu ajutorul înzăvorîrilor electrice prin relee, cari consistă în tăierea alimentării releelor de comandă, dacă condifiile de siguranfă nu sînt îndeplinite.
în fig. III e reprezentat modul de realizare a unui bloc semiautomat cu relee pentru cale simplă, fără posturi intermediare. Pentru expedierea unui tren se apasă pe butonul „Verificare spre A", prin care se verifică dacă semnalele de ieşire din stafia A pentru sensul de Ia A spre B sînt înzăvorîte pe oprire, cum şi dacă s-a dat stafiei A reavizul de sosire pentru ultimul tren care a plecat din A spre B. Dacă aceste condifii sînt îndeplinite, operaţia de verificare provoacă pentru scurt timp iluminarea indicatorului luminos „Răspuns de la A".
Anunţ szs	^ Re aviz
de ia A '8'	^ spre A
Verificare •spre C
C=>
\ Peaviz ' de ia C
. . Către " Sâu ^ t/e ia C
Reaviz de /<? A
. Anunţ “ spre A
Verificare spre A
Peaviz
spre C
<§>
(•) Buton (O) md>cator luminos III. Reprezentarea schematică a unui aparat de blpc semiautomat cu relee, pentru stafia B.
a) amplasarea aparatajului blocului semiautomat în stafia B; b) masă de comandă; Pfjf), 2) pedale de blocaj; Pfj), P^) pedale de trecere; 5;^), Sjq) semnale de intrare în stafia B din direcfia A sau C; pr. S-lA),pr. Sjq) semnale prevestitoare ale semnalelor de intrare S-lA şi SjQ-, Se^ţ), SeA2), 5eCj),SeC2) semnalele de ieşire ale stafiei B în direcţia A, respectiv C.
Semnalul de ieşire al stafei B spre A poate fi pus pe liber după primirea răspunsului de la A, cu condifia ca stafia B să fi primit şi ea de la stafia A reavizul de sosire pentru ultimul tren care a plecat din B spre A.
Trenul plecat din stafie, la trecerea peste pedala de blocaj P^, provoacă punerea automată pe oprire a semnalului de ieşire şi blocarea lor pînă la primirea reavizului.
Anunful de expediere se dă prin apăsarea pe butonul „Anunf spre A", care se materializează prin iluminarea indicatoarelor luminoase respective, atît în stafia B, cît şi în stafia At
Trenul atacînd şi depăşind pedala de trecere Pf1 a stafiei A* permite acesteia să dea reavizul de sosire prin apăsarea bu-
tonului „Reaviz spre B"; această operafie provoacă stingerea indicatoarelor luminoase în stafiile A şi B.
Fiecare dintre cele patru operafii (verificare, răspuns, anunf şi reaviz) provoacă trimiterea în linia spre stafia vecină a unei emisiuni de trei impulsii scurte, de curent continuu, folosin-du-se în acest scop trei fire. Atît producerea impulsiilor, cît şi selecfionarea lor, se realizează cu ajutorul releelor, cari sînt grupate în relee de comandă, relee de înregistrare, relee pulsatoare, relee selectoare, etc.
Bloc de linie automat: Bloc de linie la care schimbarea indicafiilor semnalelor după pozifia pe care o ocupă trenul pe linie se face automat.
Linia curentă e împărfită în circuite de cale (v.), de obicei de lungime egală cu lungimea secfiunilor de bloc. Fiecare secfiune de bloc se acoperă, pentru fiecare sens de circulafie, printr-un semnal luminos, care trebuie să dea automat indicaţii în funcfiune de pozifia trenului pe linie.
Semnalele blocului de linie automat se pun automat pe oprire, la intrarea trenului pe secfiunea acoperită de semnal sau la întreruperea circuitului de cale. Punerea pe liber a semnalului se face de asemenea automat, însă numai dacă secfiunea de bloc pe care o acoperă e liberă. Ocuparea sau neocuparea secfiunilor de bloc e indicată de starea de dez-excitare sau de excitare a releelor de cale.
Din punctul de vedere al exploatării, blocul de linie automat poate fi realizat ca şi blocul de linie semiautomat: pe cale dublă în regimul reavizului de sosire; pe cale simplă în regimul cererii şi acordării de cale liberă, a sensului de circulafie stabilit în prealabil cu autorizafia stafiei vecine sau a sensului de circulafie stabilit în momentul expedierii, fără a cere autorizafia stafiei vecine. Sin. Bloc automat.
După modul de realizare a circuitelor de cale, biocul de linie automat poate fi de curent continuu, de curent alternativ, şi cu cod.
La blocul de curent continuu, circuitele de cale şi semnalele de bloc sînt alimentate în curent continuu,
La blocul de curent alternativ, circuitele de cale şi semnalele de bloc sînt alimentate în curent alternativ.
La blocul automat cu cod, circuitele de cale folosite sînt alimentate în curent cu cod (v. Circuit de cale). Se foloseşte, de obicei, cînd se prevede repetarea continuă a semnalelor pe locomotivă (v. şi sub Repetarea semnalelor pe locomotivă).
După numărul indicafiilor date de semnalul de bloc, blocul de linie automat poete fi cu două, cu trei sau cu patru indicafii (v. fig. IV).
La blocul cu două indicafii, semnalul luminos de bloc care acoperă o secfiune de bloc poate da două indicafii: „liber", printr-un foc luminos de culoare verde, cînd secfiunea e liberă; „opreşte", printr-un foc luminos de culoare roşie, cînd secfiunea acoperită de semnal e ocupată de un tren (v. fig. IV a). Semnalele de bloc cu două indicafii sînt precedate, la distanfa de frînare, de un semnal prevestitor. Blocul de linie semiautomat e de asemenea un bloc cu două indicafii. Sin. Bloc de linie automat, cu două indicafii.
La blocul cu trei indicafii, semnalul luminos de bloc care acoperă o secfiune de bloc poate da trei indicafii:	„liber",
printr-un foc luminos verde, cînd cel pufin două secfiuni de bloc sînt libere; „pregăteşte să opreşti, semnalul următor indică opreşte", printr-un foc luminos de culoare galbenă, cînd numai primul sector de bloc în sensul de mers e liber, sectorul următor fiind ocupat de tren; „opreşte", printr-un foc luminos de culoare roşie, cînd sectorul de bloc e ocupat de tren (v. fig. IV a). în fig. V e prezentat modul de realizare a blocului cu trei indicafii. în acest sistem de bloc, fiecare semnal e prevesti-for pentru semnalul următor. Sin. Bloc de linie automat cu trei indicafii.
La blocul cu patru indicafii, semnalul luminos de bloc care acoperă o secfiune de bloc poate da patru indicafii: „liber",
Bloc de cale ferată
11
Bloc de cale ferata
printr-un foc luminos verde, cînd cel pufin trei secfiuni de bloc sînt libere; „avertisment de oprire pentru trenurile cu distanfa
-	Sectarde bloc liber -4- Sector de bloc liber
-«O
v
pr.
Rc~
distanţa
\de frînare
-m
h Sector de bloc liber * fie.
distanţa
|defrmars
pr.
Sectarde bloc QCUPat w
mm
Ţ- Rci\ — — Rci t~]
-Rcz\
-	fie A
■Rc,\
-Rc~
o	Foc luminos verde	% Foc luminos roşu
© Foc luminos qalben	ÎH Focul care arde
la semnnl
■/V..'Indicaţiile-date de semnalele unui bloc de linie aufomaf cu două, trei şi ;	pafru	indicaţii.
a) indicaţiile date de semnalele unui bloc aufomaf cu două (Sj/j, cu trei (S/jj) Şi cu patru (S/y) indicaţii în fun,cţiune de poziţia trenului pe linie; b). c), d) schemele electrice de structură a semnalelor de bloc S/f, Sj//, S/y; pr.) semnalul prevestitor luminos al semnalului de bloc cu două indicaţii; Rcj f), ^c2f)»Rc3 relee de cale excitate (sectorul de bloc liber); Rcj |), Rc2 l), Rc3 ^ ) relee de cale dezexcitafe (sectorul de bloc ocupat).
de frînare mare", prin două focuri luminoase galbene, cînd sînt libere două secfiuni de bloc; „pregăteşte să opreşti, sem-
luminos roşu, cînd sectorul de bloc e ocupat de tren (v. fig. IV a). în acest sistem, fiecare semnal de bloc pe oprire e precedat de două semnale prevestitoare, corespunzătoare la două diştanfe de frînare diferite. — Sin. Bloc de linie automat cu patru indicafii.
Blocul cu două indicafii se foloseşte cînd sectoarele de bloc au o lungime mult mai mare decît dublul distanfei maxime de frînare; blocul cu trei indicafii e blocul cel mai mult folosit la căile ferate, cînd lungimea sectoarelor de bloc e de circa două ori distanfa maximă de frînare; blocul cu patru indicafii se foloseşte cînd pe aceeaşi linie circulă trenuri cu diştanfe de frînare mult diferite (de ex. de la simplu la dublu).
Pentru ca un tren oprit cu finala (v. Finala trenului) în dreptul semnalului de bloc, după depăşirea joantei izolante, să nu poată fi ciocnit de un tren care, eventual, nu poate opri în fafa semnalului de bloc care indică oprire, se foloseşte încălecarea sectocrelor de bloc* care poate fi parfială sau totală.
La blocul cu încălecare parfială, semnalul de bloc îşi schimbă indicafia din roşu în galben numai după ce trenul care a eliberat secfiunea de bloc acoperită de semnal a depăşit şi lungimea de încălecare (v. fig. VI). Sin. Bloc încălecat parfial.
		SB	*-	-«	SB	>-	■« SB 	>~	1 .
-	J —	-J -mo	—I 1 -*so	-J
VI. Indicaţiile date de semnalele unui bloc de linie automat cu încălecarea parţială a secţiunilor de bloc.
SB) secţiune de bloc; I) lungimea de încălecare.
La blocul cu încălecare totală, lungimea de încălecare e egală cu lungimea sectorului de bloc. în acest caz, un tren e acoperit totdeauna prin două semnale consecutive pe roşu (v. fig. Vil). Sin. Bloc încălecat total.
-SB -
-SB
VII.	Indicaţiile dste de semnalele unui bloc de linie automat cu încălecarea U totală a secţiunilor de bloc.
SB) secţiune de bloc; Sj), S2), S3), S4) semnale de bloc.
Bloc automat: Sin. Bloc de linie automat.
Bloc cu circulafie controlată: Sin. Bloc de linie semiautomat. Bloc cu electrobastoane: Sin. Bloc de linie cu baston-pilot. Bloc de linie automat, cu două indicafii: Sin. Bloc cu două indicafii.
Focul roşu Focul gol beri Focul verde
Focul care arde la semnai Joania izoianfg
qd»	V. Schema de principiu d unui uiui. ue muc au IU mai LU iici muiLa|ii,
) secţiune de bloc; S) semnale de bloc cu trei indicaţii; Rct f ),Rc2 f ),Rc4 f) relee de cale excitate (secţiune liberă)
^secţiune ocupată); RRc2 f ), RRc4 f) relee repetifoare ale releelor de cale excitate; RRcs releu repetitor al releului de
G3 ) surse de alimentare de curent continuu.
naiul urmatorjndică opreşte", printr-un foc luminos galben, cînd	Bloc de linie automat, cu patru indicafii: Sin. Bloc cu
e liber numai un*fingur sector de bloc; „opreşte", printr-un foc patru indicafii.
de linie automat cu trei indicaţii.
Rc3 | ) releu de cale dezexcitat cale dezexcitat; G0 ), Gj ), G2 ),
Bloc de comandă
12
Bloc de comandă
Bloc de linie aufomaf, cu trei indicafii: Sin. Bloc cu trei indicafii.
Bloc electric cu bastoane: Sin. Bloc de linie cu baston-pilot.
Bloc încălecat parţial: Sin. Bloc cu încălecare parfială.
Bloc încălecat total: Sin. Bloc cu încălecare totală.
Bloc manual asigurat: Sin. Bloc de linie manual înzăvorît.
Bloc manual înzăvorît: Sin. Bloc de linie manual înzăvorît.
Bloc manual neasigurat: Sin. Bloc de linie manual neînzăvorît.
Bloc manual neînzăvorît: Sin. Bloc de linie manual neînzăvorît.
Bloc semiautomat: Sin. Bloc de linie semiautomat.
Bloc semiautomat electromecanic: Sin. Bloc semiautomat cu electrozăvoare.
Bloc de stafie: Bloc de cale ferată care serveşte la reglarea circulafiei trenului în limitele unei stafii, comanda fiind subordonată unui singur agent (impiegatul de mişcare), iar macazurile şi semnalele fixe ale stafiei fiind manevrate de la mai multe posturi.
Prin blocuri de stafie se asigură: controlul, de către impiegatul de mişcare, al pregătirii şi formării corecte a parcursurilor, înzăvorîrea reciprocă a macazurilor şi a semnalelor manevrate de Ia posturi diferite, înzăvorîrea parcursurilor la dispozifia impiegatului de mişcare.
Blocul de stafie poate fi utilizat fie singur, fie făcînd parte din instalafii Ie pentru manevrarea centrală a macazurilor şi semnalelor (v. şi sub Centralizare, instalafie de ~; v. şi sub Stafie centralizată). în primul caz, pozifia macazurilor şi a semnalelor se controlează, de obicei, prin încuietori cu chei (v,).
Fiecare post e echipat cu cîte un aparat de manevră (bloc de manevră), care e în legătură cu aparatul de comandă (blocul ,central de comandă), instalat la postul central de comandă (biroul de mişcare). Aparatul de manevră serveşte la manevrarea macazurilor şi a semnalelor (în cazul instalafii lor de centralizare) şi la înzăvorîrea reciprocă între macazurile şi semnalele deservite de postul respectiv.
Din punctul de vedere funcfional, deschiderea semnalelor manevrate de la un post poate fi autorizată de la aparatul de comandă, fie simultan cu înzăvorîrea parcursurilor, fie printr-o operafie distinctă pentru fiecare sens de circulafie.
După felul legăturii dintre aparatele de bloc, se deosebesc: bloc de stafie mecanic, la care legătura dintre aparatul de comandă şi aparatele de manevră e mecanică, de exemplu prin transmisiuni de sîrmă; bloc de stafie electric, la care legătura poate fi realizată prin cîmpuri de bloc sau prin relee şi electrozăvoare. Cîmpurile de bloc, releele şi electrozăvoarele pot fi folosite pentru înzăvorîrea şi deszăvorîrea individuală a parcursurilor sau pe grupuri de parcursuri incompatibile, cari se* selecfionează apoi prin manete de parcurs (v. şi sub Centralizare, instalafie de ~ electromecanică).
i.	Bloc de comandă. Elf.: Ansamblu constituit din instalaţiile centralizate de comandă şi control, serviciile interne şi instalafiile anexe ale unei stafiuni electrice de transformare sau conexiune, incluziv clădirea în care sînt adăpostite.
Se compune din: camera de comandă, în care se găseşte aparatajul de comandă, de măsură, semnalizare, protecfie, automatizare, etc., necesar deservirii — parfial sau complet centralizat — a instalafiilor electrice; podul de cabluri, în care sînt colectate cablurile circuitelor secundare şi ale serviciilor interne din întreaga instalafie, în scopul realizării unei distribufii ordonate a lor la aparatele din camera de comandă; serviciile
interne, cuprinzînd, după necesitate: instalaf iile de curent continuu (bateria de acumulatoare, agregatele de încărcare: grup motor-generator sau redresor), instalafii le de curent alternativ (transformatoarele de alimentare, tablourile de distribufie), in-stalafiile de producere a aerului comprimat (compresoare, butelii, etc.); instalaţiile anexe, cuprinzînd, după necesitate: birouri, laboratoare, ateliere, depozite, grupuri sanitare, instalafii ie de telecomunicaţii, instalaf iiIe de încălzire centrală, instalafii Ie de ventilafie, etc.
Uneori poate fi şi sediul instalafiilor de dispecer.
Dispozifia încăperilor se realizează constructiv pe unu, două, sau mai multe niveluri (etaje).
Camera de comandă se dimensionează pentru etapa finală de dezvoltare a staţiunii. Ea trebuie amplasată astfel, încît să permită un acces rapid la toate instalafiile cari reclamă o deservire permanentă. Pe cît posibil, se caută să se asigure de aici şi o bună vizibilitate a stafiunilor exterioare, la anumite tipuri de camere de comandă.
Podul de cabluri ocupă, de obicei, parfial sau total, spafiul de sub camera de comandă. în unele cazuri, însă, el e redus la un simplu canal acoperit cu dale.
Bateriile de acumulatoare mari, în vase deschise, reclamă următoarele încăperi: o cameră pentru elemente cu o ante-cameră la intrare, o cameră pentru păstrarea acizilor, o cameră pentru instalaf ia de ventilafie, — toate acestea de obicei pe acelaşi palier şi alăturate, însă niciodată la subsol. Bateriile de acumulatoare în vase închise pot fi instalate şi în dulapuri ventilate.
Transformatoarele serviciilor interne se instalează, de obicei, la parter, iar grupurile motor-generator pentru încărcarea bateriei de acumulatoare, la parter sau Ia subsol.
La amplasarea agregatelor şi a recipientelor sub presiune de la instalafiile de aer comprimat trebuie să se ia în consi-derafie regulile pentru limitarea distrugerilor în caz de explozie, în cazul sTafiunilor aeriene cu aparataj deservit pneumatic se obişnuieşte ca agregatele pentru producerea aerului comprimat să nu fie instalate în blocul de comandă, ci într-o clădire separată în exterior, în scopul reducerii refelei de conducte.
Instalafiile de încălzire centrală se amplasează de obicei Ia subsol.
Pentru dispozifia celorlalte instalafii nu se impun condifii speciale. Se urmăreşte, însă, realizarea unui aranjament arhitectonic economic şi care să permită legături cît mai comode între diversele încăperi.
La amplasarea blocului de comandă pe teritoriul unei staţiuni de transformare trebuie să se fină seamă de următoarele condifii: obfinerea de lungimi minime pentru traseele de cabluri; respectarea distanfelor prescrise fafă de instalafiile electrice de înaltă tensiune (în conformitate cu normele pentru amenajarea instalafiilor electrice); respectarea distanfelor prescrise fafă de alte clădiri, rezervoare, împrejmuiri, etc. (în conformitate cu normele pentru protecfia contra incendiilor); realizarea unui acces uşor la diferitele părfi ale instalafiilor din incinta stafiunii (stafiunile exterioare, turnul de decuvare, etc.), cum şi din exterior.
Blocul de comandă se amplasează de obicei lipit de clădirea instalafiilor de conexiune interioare (cînd aceasta există). Poate face de asemenea corp comun cu turnul de decuvare, iar în cazuri speciale, chiar cu locuinfa personalului de exploatare.
Diversele dispozifii constructive pentru blocurile de comanda sînt prezentate în planşă.
ur
I
a,
u
8—j
Blocuri de comandă.
' I. Bloc de comandă la parter, fără pod de cabluri, pentru stafiuni cu un număr mic de celule.	plan; a2) secţiune A — A'.
III di ^oc comandă la parter şi etaj, corp comun cu clădirea unei stafiuni de conexiuni de 6-• • 10 kV. bj) parter; b2) etaj; b3) secfiune B — B'.
. Bloc	de	comandă	cu	subsol, parter	şi două etaje, corp comun	cu	clădirea	unei stafiuni	de conexiuni de	6-• -10	kV, construită	pe	trei	niveluri,	q)	subsol;
c2) parter; c3) etaj	intermediar;	c4) etaj; C5)	secţiune C — C").
7J camera de^ comandă: 2) panouri servicii interne; 3} podul de cabluri; 4) sala acumulatoarelor; 5) acizi; 6) cameră-tampon; 7) ventilatoare; 8) redresor; 9) telecomunicafii; 70) încălzire centrală; 11) atelier; 12) birou; 13) stafiune de 6 kV; 14) depozit; 15) transformator servicii interne; 16) W. C.; 17) duş; 18) ca-mera	de	serviciu;	19)	vestiar; 20) pază;	21)	canal cabiuri 110 kV;	22)	canal cabluri 35 kV;	23) canal cabluri	6 kV;	24) grupuri compresoare;	25)	butelii	aer
comprimat;	26)	spre stafiunile exterioare;	27) spre	staţiunea de	110 kV; 28) spre	staţiunea de 35 kV,
Bloc de contragreutate
14
Bloc de încercare
i.	Bloc de contragreutate. Mş.: Contragreutate montată la macaralele cu pivot sau cu placă învîrtitoare servind, prin momentul dat de greutatea ei, la echilibrarea momentului de
Blocuri de contragreutate, a) la macara învîrtitoare cu pivot; b) la macara cu placă învîrtitoare; Q) sarcină; Gj) şi G2) componente ale greutăţii proprii a macaralei; G3) greutatea blocului de contragreutate.
răsturnare dat de sarcina de ridicare împreună cu greutatea proprie a maşinilor de ridicat. Se dimensionează astfel, încît rezultanta contragreutăţi, a sarcinii utile şi a greutafii proprii a macaralei să cadă în poligonul de susfinere al macaralei, la orice mărime a sarcinii utile pe care o poate suporta macaraua, diminuîndu-se astfel sensibil dimensiunile acesteia.
Contragreutatea poate fi un bloc de fontă sau o cutie de tablă umplută cu beton ori cu pietre (v. fig.).
2.	Bloc de exploatare. Mine: Por-fiune dintr-un zăcămîni gros de substanfe minerale utile, care are o formă generală prismatică şi care e conturată (delimitată) pe verticală prin galerii de orizont, iar pe direcfie, prin lucrări înclinate sau prin planuri verticale (limite) convenfionale
Blocuri de fasonare.
a)	paralelepipedic,penfru rezemare pe sol;
b)	cilindric cu ax, pentru rezemare pe
capră.
Bloc de exploatare conturat dlncelepafrupărfi prin lucrări
n. Bloc de fasonare. Meii.: Bloc de ofel cementat sau uneori de fontă, avînd pe margini tipare cu forme variate, iar pe corp găuri de diferite forme şi dimensiuni. Serveşte la fasonarea la cald (v. fig).
Sin. Bloc de matrifat.
4.	Bloc de fundafie. Cs.;
Masiv de formă prismatică, de zidărie, de beton simplu sau de beton armat, care constituie fundafia unui reazem izolat al unei construcfii (de ex. fundafia unui stîlp, a unei pile sau a unei culee de pod, etc.). V. sub Fundafie.
5.	Bloc de încercare. Eli.:
Aparat folosit în instalafiile
electrice, care permite ca, la verificarea, încercarea sau înlocuirea aparatelor de măsură şi de protecfie, conectate în circuitul înfăşurărilor secundare ale transformatoarelor de intensitate şi de tensiune, să se asigure următoarele operafii: realizarea schemei de verificare sau încercare, fără a fi nevoie să se desfacă sau să se lege conductoare la bornele aparatelor sau la şirurile de cleme respective; menfinerea neîntreruptă a circuitelor înfăşurărilor secundare ale transformatoarelor de intensitate (prin scurt-circuitarea parfială sau totală a aparatelor racordate); întreruperea înfăşurărilor secundare ale transformatoarelor de tensiune (v. fig. /, II şi III).
El poate fi montat separat — în circuitul fiecărui aparat de măsură sau de protecfie — sau se poate prevedea un singur bloc de încercare pentru un grup de astfel de aparate.
Blocul de încercare se compune din următoarele elemente: corpul (montat fix în circuitul de măsură sau de protecfie, v. fig. /),
(v. fig.). Cu ajutorul acestor blocuri, în cari se aplică o anumită metodă de exploatare adecvată, se pot calcula rezervele de substanfe minerale utile ale zăcămintelor, în acest scop, zăcămîntul respectiv se împarte într-un număr de paraielepipede despărfite prin galerii şi suitori ale căror înălfimi sînt egale cu grosimea medie a fiecărui bloc, iar bazele, cu planurile blocurilor. Metoda, deşi simplă, nu poate
fi aplicată zăcămintelor de grosimi variabile, nu reclamă construcfii grafice speciale şi permite separarea sectoarelor după diferite calităfi de substanfe. Sin. Panou de exploatare (termen folosit însă numai pentru zăcămintele foarte subfiri, subfiri sau de grosime medie).
6'
cr
I. Bloc de încercare.
a) corpul; b) capac; c) fişă de control; b') şl c') secfiuni transversale prin blocul de încercare cu capacul, respectiv fişa de control, montate.
capacul (prin introducerea căruia se realizează racordarea aparatelor de măsură şi de protecfie în circuitul înfăşurării secundare a transformatoarelor de măsura, v. fig. t b şi b') şi fişa de control (se introduce în locul capacului, în scopul racordării aparatelor de control, v. fig. I c şi c').
Bloc de îndesare
15
Bloc de piatra
Părfile izolante se confecţionează, de obicei, din bachelită,	împingere cu cap prismatic, ale căror tije sînt iegate, prin pie-
iar părţile conductoare, din cupru sau din aliaje de cupru.	sele de articulatie, de capetele unui resort lamelar pretensionat,
II, Montarea blocului de încercare în circuitele înfăşurărilor secundare de la două transformatoare de intensitate.
1RMrl IRMf, 2RMr, 2RMf) relee maximale de intensitate; 1RT, 2RT) relee de timp; 1RS, 2RS) relee de semnalizare (serie); 1BI, 28/, 3BI) blocuri de încercare.
î. Bloc de îndesare. Meft.; Sin. Bloc de refulare (v.).
2. Bloc de înhămare. C. f.; Cutie metalică formată în generai din plăci fixate prin corniere nituite pe lonjeroanele locomotivei şi ale tenderului, care serveşte ca locaş al dispozitivului de legare.
La locomotivă, blocul de înhămare (fixat la partea dinapoi a acesteia) cuprinde atît buloanele de cuplare de cari se leagă — prin ochiuri — cupla principală şi cuplele auxiliare, cît şi două plăci de frecare (plăci de ciocnire), cu fetele Prelucrate astfel, încît formează un unghi obtuz, pe care apasă tampoanele de împinşi ©re din blocul de înhămare a tenderului (v* fig. /).
^ Datorită plăcilor de ciocnire, se obfi-pe o cuplare strînsă intre locomotivă şi tender, asigurînd astfel un mers liniştit (prin amorţisarea mişcărilor de şerpuire din GQIe)f fără a împiedice^, la mersul în curbă, mişcările relative ale locomotivei fată de tender.
La tender, blocul
III. Blocuri de încercare montate în circuitele înfăşurărilor secundare ale unor trans'ormatoare de intensitate şi de tensiune.
1RW, 2RW) relee direcţionale (watimetrice); 1RMr, 1RMf, 2RMr, 2RMf) relee maximale de intensitate; 1RT, 2RT) relee de timp; 1RS, 2RS) relee de semnalizare; 1BI, 2BI) blocuri de încercare.
care serveşte ca piesă de compensare a solicitărilor pe cele două plăci de frecare, şi ca resort de rapel (v. fig. II).
La locomotivele recente, blocul e constituit dintr-o piesă turnată avînd la partea inferioară un adaus turnat semicilindric prin care trece bulonul cuplei principale (v. fig. III). Plăcile de frecare de pe traversa frontală din spate a locomotivei sînt înlocuite cu un tampon cu cap în formă de calotă sferică, iar tamponul de împingere din corpul blocului de înhămare al 8
I. Bloc de înhămare a locomotivei.
1) bloc de înhămare; 2) cuplă principală; 3) cuplă auxiliară; 4) bulonul cuplei principale; 5) bulonul cuplei auxiliare; 6) placă de ciocnire; 7) dispozitiv de ungere.
II. Bloc de înhămare a tenderului.
1) bloc de înhămare; 2) cuplă principală; 3) cuplă auxiliară; 4) bulonul cuplei principale; 5) bulonul cuplei auxiliare; 6) tampon de ciocnire; 1) suport de tampon; 8) resort lamelar; 9) dispozitiv de ungere.
de înhămare (fixat la partea dinspre locomotivă a tenderului) cuprinde, pe jîngă b&loanele de cuplare, şi două tampoane de
III. Atelaj între locomotivă şi tender cu blocuri de înhămare turnate.
1) bloc de înhămare a locomotivei; 2) bloc de înhămare a tenderului; 3) cuplă principală; 4) cuplă auxiliară; 5) bulonul cuplelor; 6) locaşul bulonului; 7) tampon cu cap sferic; 8) piesă intermediară; 9) tampon cu cap cilindric; 10) pană.
tenderului are capul cilindric reglabil (prin pană), contactul dintre acesta şi tamponul sferic efectuîndu-se printr-o piesă intermediară alunecătoare, ale cărei suprafeje de contact corespund cu forma tampoanelor. Acest sistem de legare nu permite jocul longitudinal sau lateral dintre locomotivă şi tender, însă admite jocul vertical şi înscrierea uşoară în curbe.
s. Bloc de matriţare. Mett.: Sin. Bloc de fasonare (v.).
4.	Bloc de motor: Sin. Blocul cilindrilor (v.).
5.	Bloc de piatră. Drum.,Mat. cs.: Bucată de piatră, de dimensiuni în general mari, care a fost extrasă din carieră cu ajutorul penelor şi al ciocanelor, sau a fost tăiată din masiv cu ferestrăul
Bloc de refulare
16
Bloc-diagrama
cu cablu, sau dislocată cu ajutorul explozivilor. Se deosebesc: blocuri mari, cu structura nederanjată, prelucrate brut într-o formă mai mult sau mai pufin apropiată de aceea a unui para-lelepiped dreptunghiular, constituind un semifabricat de piatră din care, prin prelucrări ulterioare, se confecţionează piese finite, fasonate prin cioplire sau prin tăiere (borduri, dale, placaje, pietre de talie, etc.), cum şi blocuri mai mici, cu structura mai mult sau mai puţin frămîntată, de forme neregulate, cum se obfin din exploatare (piatră brută), din cari se alege, prin sortare sau prin uşoară cioplire, piatră pentru blocaje (fundafii de drumuri), pavaje, pereuri, zidării (de moloane), etc., sau cari se concasează (dacă au structura prea frămîntată) şi se transformă în piatră spartă de diferite sorturi.
Blocurile mari, brute, folosite uneori şi ca anrocamente, se extrag în următoarele tipuri: blocuri simple, cu coifuri rectangulare, a căror suprafafă, cioplită cu barosul sau cu ciocanul greu, are neregularităfi cari variază, după natura şi tăria pietrei, între 7 şi 20 cm; blocuri fasonate, ale căror suprafefe au fost prelucrate cu ajutorul ciocanului de sbofat (pentru pietrele tari) sau al toporului dintat (pentru pietrele moi), şi cari prezintă denivelări de 3-**5 cm; blocuri speciale, cu forma şi cu dimensiunile blocurilor finite cerute, ale căror suprafefe se prelucrează din blocurile fasonate, netezite ulterior cu dalta cu vîrf ascufit (pentru pietrele tari) sau cu scalpelul (pentru pietrele moi), rămînînd pe suprafafă denivelări de 2--4 cm; blocuri cioplite brut (din gros), la cari s-a cioplit aproape tot excesul de piatră fafă de dimensiunile cerute, cari nu au dimensiunile finite cerute, dar suprafefele lor sînt mai netede (cu denivelări maxime de 1 cm).
Condifiile tehnice pentru blocuri sînt următoarele: să fie rezistente la acfiuni mecanice; să nu prezinte fisuri în cazul rocilor eruptive şi sedimentare calcaroase, iar în cazul blocurilor de marmură, fisurile să nu fie vizibile şi să nu poată fi urmărite pe o lungime mai mare decît 1/5 din dimensiunea respectivă a blocului (dacă sînt mici şi nu străbat blocul, se admite o fisură pe 1 m lungime de bloc); să nu prezinte urme vizibile de alterare, de fărîmifare a cristalelor, de cojire, etc. (produse de agenfii atmosferici).
Piatra brută (blocuri mici) are formă neregulată, de obicei troncopiramidală, cu următoarele dimensiuni: lungimea 15--30cm, lăfimea 8**• 15 cm şi înălfi-mea 14---20 cm.
Piatra brută pentru care se poate asigura, prin cioplire uşoară, o bază de stabilitate bună, e folosită la executarea unor pavaje de calitate inferioară (ieftine şi rezistente) pe drumurile de acces şi laterale, deoarece scutură cărufele cari circulă pe acestea şi le curăfă, într-o oarecare măsură, de noroi, evitînd astfel înnoroirea drumurilor principale.
Piatra brută folosită la pavaje şi fundafii de drumuri trebuie să aibă o rezis-tenfă la compresiune, pe cub, de ce! pufin 800--1200 kg/cm2, admifîndu-se rezistenfe mai mici numai pentru piatra folosită la drumuri locale.
î. Bloc de refulare. Mett.: Bloc de fontă, cilindric sau prismatic, aşezat cu fafa superioară Ia nivelul solului, în atelierul de fierărie. E folosit la îngroşarea barelor de ofel, în anumite zone, prin refulare realizată prin căderea acestora în cap, pe blocul de refulare; barele sînt încălzite, Ia roşu, în zonele cari trebuie îngroşate (v. fig.). Sin. Bloc de îndesare.
2.	Bloc de tăiere. Silv.: Subdiviziune a unei unităfi de pro-ducfie, care cuprinde două sau trei parcele (v.), formată în vederea protecfiei arboretului contra vîntului.
3.	Bloc de fumat. Poligr. V. sub Linotip.
4.	Bloc-diagramă, pl. bloc-diagrame. Geogr., Geo/.: Reprezentare în relief, la scară mică, a unei porfiuni din scoar-fa Pămîntului, care redă atît suprafafa terenului (relieful), cît şi structura geologică a acestuia.
Pe suprafafa superioară a bloc-diagramei se reprezintă relieful în perspectivă, iar pe secfiunea din fafă şi pe cea laterală, în două direcfii perpendiculare, se construiesc profiluri (transversale şi pe direcfia axială), cari oglindesc structura geologică a regiunii.—
După modul de construire, se deosebesc bloc-diagrame imaginare şi bloc-diagrame reale (exacte).
Bloc-diagramele imaginare se execută numai cu scop ilustrativ-descriptiv, pentru materializarea prin linii idealizate
I. Proiecţii folosite în construcţia bloc-diagramei.
A) cu un singur punct de fugă; B) cu două puncte de fugă; C) fără nici un punct de fugă.
a unor idei sau ipoteze de lucru, sau pentru exprimarea grafică rapidă şi sugestivă a diferitelor fenomene spafiale.
Bloc-diagramele exacte sînt mai pretenfioase, deoarece construcfia lor cere cunoaşterea anumitor reguli, efectuarea unor calcule şi rezolvarea unor probleme de geometrie perspectivă, cari nu sînt totdeauna uşoare.—
După întinderea teritoriului pe care-l reprezintă, se deosebesc: bloc-diagrame locale şi bloc-diagrame regionale.
Bloc-diagramele locale redau teritorii foarte restrînse şi de aceea sînt foarte des folosite.
Bloc-diagramele regionale reprezintă o sinteză grafică, cu caracter descriptiv şi ilustrativ al unor teritorii mai întinse (o fară, o regiune, un lac, etc.) şi exactitatea lor scade cu întinderea regiunii reprezentate şi cu scara hărfii.—
După proiecfia folosită în executarea bloc-diagramei, se deosebesc: bloc-diagrame cu un singur punct de fugă, cu două puncte de fugă sau fără nici un punct de fugă.
Bloc-diagrama cu un singur punct de fugă foloseşte perspectiva conică, în care dreptele b-b' converg într-un punct aşezat pe linia orizontului, adică perspectiva frontală (cu o fafă frontală). Această perspectivă măreşte deformafiile, începînd de la fafa frontală spre punctul de fugă, paralelismul dreptelor păstrîndu-se numai pentru direcfiiIe paralele cu planul tabloului, adică cu planul de perspectivă (v. fig. / A).
Bloc-diagrama cu două puncte de fuga foloseşte perspectiva în care dreptele a-a' şi b-b' converg în două puncte aşezate pe linia orizontului, adică perspectiva unghiulară (cu unghi în fafă). în acest tip de bloc-diagramă, deformafiile sînt şi mai mari. Proporfionalitatea şi paralelismul dreptelor nu se mai păstrează şi de aceea nu se pot face măsurători exacte pe suprafafa bloc-diagramei decît foarte greu (v. fig. I B).
Bloc-diagrama fără nici un punct de fugă foloseşte proiecfia axonometrică, adică proiecfia în care dreptele îşi păstrează paralelismul (a cu a'; b cu b'; etc.) şi proporfionalitatea
Bloc de refulare.
1)	bloc de refulare îngropat;
2)	bară; 3) porţiune de bară îngroşată prin refulare; 4) sensurile de deplasare a barei în timpul operaţiei de refulare.
Bloc-diagrama
17
Bloc-diagramă
pe toate direcţiile. Pe aceste bloc-diagrame, folosite din ce în ce mai mult în reprezentările geologice şi geomorfologice, se pot,face măsurători exacte în orice direcfie (v. fig. / C).—-După modul de reprezentare a fetei superioare şi după elementele cari sînt redate în perspectivă, se deosebesc: bloc-diagrame geomorfologice şi bloc-diagrame geologice.
Bloc-diagramele geomorfologice au fie numai relieful pe fafa superioară şi secfiunile haşurate (v. fig. II a), fie relieful
II. Tipuri de bloc-diagrame geomorfologice.
pe fafa superioară şi formafiunile geologice în secfiunile verticale (v. fig. li b). Acestea din urmă sînt cele mai bune, deoarece se poate urmări raportul dintre rocă, structură şi relief. Sin. Bloc-relief.
Bloc-diagramele geologice nu redau pe fafa superioară formele de relief, ci reprezintă numai harfa geologică, deformată de perspectivă, cu toate elementele ei în plan orizontal (y. fig. III). în cazuri rare se reprezintă, foarte general, şi relieful, prin linii schematice (v. fig. IV).	a1
bloc-diagramele geo- jj^ Construirea unei bloc-diagrame geologice se pot reprezenta di-	logice,
feritele deformafii tectonice,
raporturile dintre pozifia stratelor şi relieful terenului, elementele structurale şi, în special, structurile complicate.
1) şi 3) gresii; 2) calcar; 4) şi 5) nisip.
în raport cu elementele pe cari le reprezintă, bloc-diagramele geologice pot fi: litologice, structurale, tectonice, etc. Sin. Bloc-hartă.—
Pentru construirea bloc-diagramelor trebuie să se cunoască forma, pozifia şi suprafafa care urmează să fie reprezentată, cum şi modul de redare a liniilor pe suprafafa blocului şi în secfiunile verticale.^*
în ce priveşte forma bloc-diagramei, se aleg de obicei forme geometrice adecvate regiunii respective. Astfel, pentru regiunile înalte ale munfilor, cu ghefari, sau cari păstrează urmele glaciafiilor cuaternare (de ex.: munfii Făgăraş, Retezat, Parîng, etc.) se alege forma sferică; pentru atoli şi dune se aleg forme circulare şi semicirculare, iar penfru regiunile carstice, cu doline, se alege forma sferică; pentru regiunile vulcanice se folosesc forme conice sau piramide aşezate vertical; pentru ţărmurile marine se folosesc conurile culcate, pentru a reprezenta promontoriile, sau forme de semicerc, pentru făr-murile joase, cu cordoane litorale; pentru regiunile de cîmpie se recomandă formele dreptunghiulare, pătrate şi rombice, cu scări verticale nu prea exagerate; pentru regiunile de podişuri se foloseşte forma de trunchi de piramidă, peste care se aşază unu sau mai multe blocuri dreptunghiulare; pentru regiunile de munfi se folosesc forme geometrice diferite, simple sau complexe (prisme triunghiulare, dreptunghiulare, forme cilindrice, circulare, etc.), după necesităfi; pentru formele de relief simple (văi şi interfluvii) se folosesc, fie forme triunghiulare, pătrate, dreptunghiulare, rombice, etc. (pentru văile fluviale), fie figuri semicirculare, piramidale, etc. (pentru văile glaciare).
Pozifia favorabilă a bloc-diagramei în perspectivă şi, prin aceasta, şi mărimea suprafefei care trebuie reprezentată, depind de pozifia orizontului fafă de linia de bază (acesta poate fi mai aproape sau mai departe), sau invers, şi de pozifia punctului (sau a punctelor) de fugă (cari pot fi plasate la stînga, la dreapta sau la mijloc, în raport cu linia mediană) (v. fig. V).
în ce priveşte modul de reprezentare a secfiunilor laterale, la bloc-diagramele geomorfologice acestea se execută: haşurat (cu haşuri verticale, orizontale sau combinate), plinctat sau rămîn' albe, iar suprafafa aceloraşi blocuri se redă, fie prin curbe de nivel (v. fig. VI a), fie haşurat (umbrit), prin linii
VI. Reprezentarea secfiunilor laterale la bioc-diagramele geomorfologice. a) ridicarea curbelor de nivel în spafiu şi bloc-diagrama rezultată; b) umbrire prin linii paralele cu valea; c) umbrire prin linii perpendiculare pe vale; d) umbrire prin puncte.
paralele cu valea (v. fig. VI b), prin linii perpendiculare pe vale (v. fig. VI c) sau prin puncte de desimi diferite (v. fig. VI d).
2
Bloc eratic
18
Bloc-sistem
Principalele metode de întocmire a bloc-diagramelor, bazate pe ridicarea în spafiu, prin construcfii grafice ale principalelor linii ale planimetriei şi reliefului, sînt următoarele: metoda punctelor cotate (foarte rapidă, dar insuficient de precisă dacă numărul punctelor cotate pe hărfi, — cum e cazul general —, e mic), metoda profilurilor (cu atît mai precisă, cu cît numărul profilurilor folosite e mai mare), metoda curbelor de nivel (metodă mai precisă, bazată pe transpunerea hărfii pe planul de proiectare, sub formă de desen de perspectivă al reliefului, ale cărui curbe de nivel servesc la construirea stereoscopică a reliefului), metoda perspectivei axonometrice (v.).
Bloc-diagramele se folosesc: în geqmorfologie (pentru indicarea corelafiei care există între relief, rocă şi structura geologică, sau pentru a reda etapele de dezvoltare a reliefului în timp); în geologie (pentru a reda: structura geologică de adîn-cime sau de suprafafă; deformafiile tectonice şi raporturile dintre pozifia stratelor şi relieful terenului; elementele structurale şi, în special, structurile complicate; pozifia filoanelor metalifere, etc.); în hidrogeohgie (pentru a arăta: pozifia şi mersul stratelor acvifere; nivşlul hidrostatic şi pozifia cumpe-nelor de apă subterană; regiunile carstice; pozifia izvoarelor şi legătura lor cu stratul acvifer, etc.); în geologia tehnică, strîns legată de construcfii le inginereşti (pentru a indica: locurile favorabile sau defavorabile amplasării diferitelor construcfii şi instalafii; regiunile mlăştinoase şi impracticabile, ca şi regiunile netede şi accidentate cari trebuie cunoscute în trasarea drumurilor şi a căilor ferate; traseul tunelelor şi aşezarea podurilor; pozifia lacurilor de acumulare şi drumul infiifrafiilor dedus din pozifia stratelor permeabile şi impermeabile; pozifia barajelor în raport cu lărgimea văii şi structura geologică; traseul canalelor, etc.); în topografie (pentru a face intuitive formele de relief cu altitudini relativ mici, ca, de exemplu: terasele, viroagele, conurile de dejecfie, etc.); în tehnica militară (pentru a ilustra diferitele exercifii de luptă pe teren); în geografia economică (se pot transpune: pădurile, localităfile, şoselele, căile ferate, zonele agricole, industriale, etc.), etc.
1.	Bloc eratic. Pefr.: Bloc transportat de ghefari şi rămas, în urma retragerii acestora, departe de locul în care s-a format. Are un volum care variază de la unu la sute şi chiar mii de metri cubi şi o compozifie petrografică cu totul diferită de aceea a regiunii în care se găseşte. Blocuri erafice se întîlnesc frecvent în nordul URSS şi în Germania. ^V. şi sub Argilă cu blocuri.)
2.	Bloc exotic. Pefr.: Material de provenienfă străină, în rocile detritice sau în breciile tectonice.
3.	Bloc geologic. Mine: Porfiune din corpul unui zăcă-mînt împărfit în corpuri geometrice echivalente alăturate, care se deosebeşte de celelalte porfiuni prin diferenfa de calitate a substanfei minerale utile confinute, prin stadiul lucrărilor de explorare şi prin ordinea de începere a exploatării. Blocurile servesc la calculul rezervelor de substanfe minerale prin metoda blocurilor geologice.
4.	Bloc-hartă. V. sub Bloc-diagramă.
5.	Bloc închizător. Tehn. mii.: Corpul închizătorului (v.) unei guri de foc, care poate avea forma unui cilindru masiv cu filet sau forma unui paralelepiped masiv cu baza un trapez. Blocul închizător constituie elementul de rezistenfă al închizătorului şi, în acelaşi timp, adăposteşte majoritatea mecanismelor de la culata unei guri de foc. (V. şi sub' închizător.)
e. Bloc, munţi	Geol.: Munfi cu structura geologică con-
stituită din strate necutate, separate prin falii normale longitudinale în blocuri înclinate. Astfel de munfi apar în porfiunile de contact între zonele de platformă (v.) şi cele de geosinclinal (v.).
7.	Bloc prelaminat. Mefg.: Sin. Blum (v.).
8. Bloc, post de	C. Post care cuprinde aparatele unei instalafii de bloc de cale ferată. După felul aparatelor montate în postul de bloc, se deosebesc:
Post central de comanda, în care sînt instalate aparatele de comandă ale blocului de stafie, adică blocul central (v. Bloc de stafie, sub Bloc de cale ferată; v. şi sub Centralizare, instalafie de ~).
Post de manevră, în care sînt instalate aparatele de manevră ale blocului de stafie, adică blocul de manevră (v. Bloc de stafie, şi sub Centralizare, instalafie de ~).
Post de bloc final, în care sînt instalate aparatele blocului de linie în stafii (v. sub Bloc-sistem; v. Bloc de linie, sub Bloc de cale ferată).
Post de bloc intermediar, în care sînt instalate aparatele blocului de linie, în linie curentă (v. sub Bloc-sistem; v. Bloc de linie, sub Bloc de cale ferată).
s. Bloc-relief. V. sub Bloc-diagramă.
10.	Bloc-secfie. Nav.; Fiecare dintre părfile corpului unei nave, construită separat (prin sudură) în atelier. Dimensiunile şi, în special, greutatea bloc-secfiei depind de utilajul de ridicat şi de transport al şantierului respectiv, în vederea asamblării. Acest sistem de construcfie a navei se numeşte „sistemul pe bloc-secfii", spre deosebire de „sistemul monobloc", în care corpul navei se construieşte de la început pe o singură cală.
11.	Bloc-sistem. C. Sistem de organizare a circulafiei trenurilor la intervale de spafiu, pentru evitarea ciocnirii trenurilor cari se urmăresc. Sistemul consistă în împărfirea liniei curente, prin puncte de secfionare, în sectoare de bloc, în cari se găsesc posturi de bloc (echipate cu semnale) cari pot fi în stafii (posturi de bloc finale) sau între stafii (posturi de bloc intermediare); intrarea unui tren din sector e comandată de semnale acfionate manual sau mecanizat. în acest sistem de organizare a circulafiei, un sector de bloc nu poate fi ocupat în acelaşi timp decît de un singur tren. Cînd posturile de bloc sînt numai stafii, se realizează circulafia la interval de stafie, un al doilea tren neputînd fi expediat din stafia X (v. fig.) decît după ce primul tren a fost garat în stafia /. în sectoare
PnSix
O-*
PP.SZ1
-Q-SI
sn PrSir S»/
Principiul de organizare a circulafiei trenurilor la interval de spafiu (bloc-sistem) între două stafii.
X) şi Y) posturi de bloc tinale ale stafiilor respective; Z) post de bloc intermediar; S;x), S;y) semnale de intrare în stafiile de cale dublă X şi Y; pr. 5,^), pr. Sjy) semnalele prevestitoare ale semnalelor de intrare 5}% şi S/y; Sej), Sei), Se3), Se/f) semnale de ieşire din stafiile X şi Y\ S^ţ), l) semnale de bloc ale postului de bloc intermediar Z; pr. Sjj), pr. S22) semnalele prevestitoare ale semnalelor de bloc S^j şi S^2! 0» 2), 3) drepte reprezenfînd timpul de mers al trenurilor I, II şi III în funcţiune de distanfa parcursă (vitesa trenurilor fiind considerată egală şi constantă).
cu posturi de bloc intermediare, trenul III poate fi expediat din stafia X după Ce trenul II a depăşit postul intermediar Z, fără a se aştepta sosirea acestuia în stafia /.
Bloc-sistemul prezintă avantajul că măreşte siguranfa circulafiei trenurilor, iar în cazul sectoarelor mici de bloc măreşte capacitatea de exploatare a liniilor de cale ferată,
Bloc termosfat pentru uscare	19	Blocare
î. Bloc fermosfaf penfru uscare. Chim.: Aparat construit de obicei din aluminiu, care serveşte la uscarea microfiltrelor cu precipitate, la o temperatură stabilită. Aparatul e încălzit cu un microbec şi are un termometru care indică temperatura atinsă. Variafiile temperaturii sînt limitate la 2--3°.
2.'	Bloc Trauzl. Expl.: Aparat pentru determinarea comparativă* a efectului util al explozivilor. E constituit dintr-un bloc de plumb rafinat moale, avînd înălfimea şi diametrul de 200 mm. Blocul are un orificiu axial cu diametrul de 25 mm şi adînci-mea de 125 mm, iar volumul orificiului e de 61,3 cm3. Se confecţionează prin turnare dintr-o singură topitură, plumbul trebuind să îndeplinească anumite condifii de puritate, cari sînt standardizate. încercările explozivilor cu blocul Trauzl se fac, fie prin metoda internafională a comparării lărgirii orifi-ciuiui prin explozia aceleiaşi caniităfi de exploziv, fie prin metoda franceză a comparării cantităfilor de exploziv luînd acidul picric ca etalon.
3.	Bloc vulcanic. Pefr.: Produs solid al unei erupfii vulcanice, cu volumul depăşind 1 m3. Blocurile, de natură petro-grafică foarte diferită, provin din crusta formată deasupra lavei, din lave mai vechi întărite sau din material sedimentar ori cristalin din rocile de fundament, cari au fost smulse de erup-fie din coşul vulcanului. (De ex.: Vezuviul aruncă uneori blocuri de calcare dolomitice de vîrstă triasică.)
4. Blocaj, pl. blocaje. 1. Cs.; Aglomerare de blocuri mari de piatră sau de beton, dispuse după anumite profiluri, pentru a constitui fundafii la lucrări hidrotehnice sau apărări contra valurilor, a sloiurilor, a curentului apei, etc. Exemple: blocajele penfru apărarea terasamentelor căii în spatele aripilor sau a sferturilor de con ale culeelor de pod; blocajele pentru apărarea sparghefurilor sau a paleelor podurilor de lemn sau ale podurilor provizorii; blocajele pentru apărarea pilelor sau culeelor cu fundafii superficiale.
Cînd fundul albiei e stîncos sau nu poate fi afuiat, blocajele sînt constituite din blocuri grele de 200—1000 kg, cari sînt aşezate direct pe fundul albiei. Pe fundurile afuiabile ale rîurilor, blocajele se aşază pe saltele de fascine cari au rolul de a evita coborîrea sau rostogolirea blocurilor sub efectul afuierilor. Executarea blocajelor se poate face, fie prin aruncarea liberă a blocurilor, fie aşezînd fiecare bloc în parte pentru a forma aglomerafii cu profiluri bine definite şi cu goluri minime.
s. Blocaj. 2. Drum., C.	Strat de piatră brută sau de
bolovani de rîu, aşezat pe un pat de nisip sau de balast natural, pentru a constitui fundafia unui drum sau a unei linii de cale ferată. Piesele blocajului se aşază cu mîna, în picioare Şi cu vîrful în sus, cît mai aproape unele de altele.
La construcfia căilor ferate, blocajele sînt folosite sub patul de balast al schimbătoarelor de cale, sau cînd terasamentul nu poate suporta presiuni mari. Se execută în grosime de 25 cm şi se aşază pe un strat de nisip, gros de cel pufin 10 cm. Deasupra blocajului se aşază patul de balast al căii, a cărui grosime, măsurată pînă sub talpa traverselor , trebuie să fie de 20 cm (v. fig. I).
Blocajele executate la	BJocaj	sub	balastul	căilor	ferate,
drumuri sînt folosite pe sec- 1} platforma căi|;	2)	strat	de nisip; 3) blo-
TOarele de drum cu trafic	caj:	4)	balast;	5)	traversă,
toarte greu, în special la
drumurile din vecinătatea oraşelor şi la cele cari traversează oraşele (drumuri de acces, artere de transit, de penetrafie, etc.), ca şi în cazul cînd terasamentul drumului nu prezintă rezistenfă suficientă. Se execută din piese de formă aproximativ troncopiramidală, du dimensiunile secfiunii transversale de 8—15 X 15*”30 cm şi cu înălfimea de 14--20 cm. Rocile din
II. Şosea cu fundafie de blocaj.
I) patul şoselei; 2) substrat de nisip; 3)blocaj; 4) strat de egalizare; J) macadam.
cari provin trebuie să nu fie gelive, şi să aibă rezisfenfa la compresiune, pe cub, de 600-800 kgf/cm2 (cînd se foloseşte piatra brută se admit şi rezistenfe mai mici). Blocajul se aşază pe un strat de nisip sau de balast, aşternut pe platforma căii. Piesele blocajului se aşază în rînduri alipite, dispuse perpendicular pe axa drumului. Golurile dintre pietre se împănează cu pietre mai mici sau cu spărturi de piatră, cari se îndeasă bine cu ciocanul, pentru ca suprafafa blocajului să fie cît mai regulată şi fără goluri. După împănare, blocajul se cilin-drează uşor. După cilindrare, se aşterne deasupra blocajului un strat de egalizare de piatră spartă, gros de 8--10 cm, care se cilindrea-ză şi se înnoroieşte ca un macadam ordinar. După exe-cufie, stratul de blocaj trebuie să aibă grosimea de 14»-18 cm, stratul de egalizare, grosimea de 6 cm, iar stratul de nisip, grosimea de 5 cm (v. fig. II).
6.	Blocare. 1. Tehn.: Imobilizarea neintenfionată sau intenţionată a unui obiect fafă de un altul, cu care e în contact, în timpul serviciului. Cele două obiecte al căror repaus, relativ se stabileşte la blocare, pot fi două piese în contact ale unui sistem tehnic. Blocarea se deosebeşte de calare (v.) prin faptul că ultima se realizează înainte de intrarea în serviciu a sistemului considerat. Afară de împiedicare (v.) şi înzăvorîre (v.), cari sînt imobilizări intenfionate, blocarea poate surveni şi ca imobilizare neintenfionată, datorită modificării condifii lor de funcfionare ale sistemului; de exemplu în cazul gripării sau în cazul diminuării jocului funcfional dintre piese (de ex. prin încălzire în timpul serviciului).
Blocarea intenţionată se poate realiza, fie prin folosirea unor piese de formă adecvată (de ex. înclichetarea, blocarea cu bile sau cu role, împănarea),fie prin crearea unei frecări destul de mari (de ex. blocarea prin frînare a rofilor unui vehicul). Dacă piesa mobilă poate fi imobilizată numai în anumite pozifii, blocarea se numeşte cu pozifie obligată şi se realizează de obicei prin piese de formă adecvată, iar dacă piesa mobilă poate fi imobilizată în orice pozifie cuprinsă între anumite limite, blocarea se numeşte cu pozifie oarecare şi se realizează de obicei prin frecare.
Blocarea prin împiedicare e intenfionată şi se caracterizează prin interzicerea mişcării într-un sens, mişcarea în celălalt sens fiind liberă sau posibilă printr-o solicitare care depăşeşte o anumită valoare prestabilită. împiedicarea unei piese mobile, a cărei mişcare poate fi circulară sau (mai rar) rectilinie, se realizează: prin piese de formă adecvată, de exemplu prin înclichetare cu dinfi (v.); prin frecare, de exemplu prin înclichetare cu fricfiune (v.), prin împănare (v.), prin roată semiliberă (care e de fapt tot o împănare), prin resort-frînă (v.), etc.
Blocarea prin înzăvorîre e de asemenea o blocare intenfionată, la care e posibilă mişcarea în ambele sensuri, dacă sînt satisfăcute anumite condifii impuse în prealabil, de exemplu în cazul unor solicitări cari depăşesc anumite valori prestabilite. Înzăvorîrea se poate obfine prin zăvoare de rotafie sau prin zăvoare de translafie, şi poate fi realizată, fie prin piese de formă adecvată, fie prin frecare. —
Exemple de blocare intenfionată folosife în sisteme tehnice:
Blocarea automată a frînei. Mş..* Operafie prin care se împiedică slăbirea frînei, de obicei la mecanismul de ridicare a sarcinii la maşinile de ridicat. împiedicarea se face, de obicei, prin înclichetare cu dinfi, prin înclichetare cu fricfiune şi prin mecanisme cu roată semiliberă.
La împiedicarea prin înclichetare cu dinfi, roata cu clichet poate avea dinfare exterioară, dinfare interioară sau dinfare
2*
Blocare
20
Blocare
I. Biocarjş prin înclichetare cu fricfiune.
/) axdefrîaă; 2) roată de clic hei; 3) manivelă; 4) cli-chef; 5) ridicare; 6) coborîre.
frontală, utilizîndu-se de obicei unu sau două clichete. Deoarece, în special la vitese mal mari de rotafie, se produce zgomot în timpul ridicării sarcinii prin alunecarea clichetului pe spatele * dinfi lor, se folosesc uneori înclichetări silenfioase, la cari distanfa dintre capul clichetului şi dinfi e reglată în prealabil.
La împiedicarea prin înclichetare cu fricţiune (v. fig. I), un clichet sau două clichete diametral opuse, avînd secfiunea transversală a capului deforma trapezoidală, se împănează, la un anumit sens de rotafie, într-un canal trapezoidal, executat de obicei pe suprafafa interioară a coroanei rofii cu clichet.
Roata cu clichet e liberă pe,axul de frînă, iar cli-chefele sînt asamblate cu articulafie la manivele calate pe axul de frînă. La ridicarea sarcinii, roata de frînă, pe care o reprezintă roata cu clichet, e imobilizată, iar axul de frînă se roteşte în sensul indicat în figură de săgeata 5, fără ca clichetul să intre în funcfiune; dacă sarcina coboară, sensul de rotire se inversează şi clichetul se împănează în canalul rofli, imobiiizînd axul de frînă prin solidarizarea acestuia cu roata de frînă. Pentru împănarea clichetului în şanful rofii de frînă, trebuie ca rezultanta apăsării normale şi a forfei de frecare să aducă clichetul în prelungirea manivelei la care e articulat, adică să fie satisfăcută relafia cp<4>, în care Q = arc tg \i e unghiul de frecare corespunzător coeficientului de frecare \i dintre clichet şi roata de frînă (de obicei se consideră ^, = 0,1), 2 a e unghiul penei capului clichetului (de obicei 2a = 45-* 50°), iar qp e unghiul de înclinare a pozifiei clichetului fafă de direcfia razei mediane a suprafeţei de contact dintre clichet şi şanf.
La mecanismul cu roată semiliberă, roata de frînă e reprezentată de caseta rofii semilibere (v. fig. II), iar axul de frînă se sprijină, prin inter-
II. Blocare prin roafă semiliberă.
1) casetă; 2) ax de frînă; 3)flanşă; 4) ru menf axial; 5) disc; 6) rolă de blocare.
mediul unei flanşe calate pe el, pe un rulment axial cu bile, la care unul dintre inele e reprezentat de un disc în care sînt executate cavităfile în formă de pană cari confin rolele de blocare.
Blocarea comenzilor. 1. Av.; Imobilizarea organelor de comandă ale unui avion, într-o anumită pozifie. Blocarea comenzilor se poate produce fie intenţionat, cu scopul de a studia caracteristicile de zbor ale avionului într-o anumită pozifie, fie nein-tenfionat, din cauza unei dereglări a mecanismului de comandă.
Blocarea comenzilor. 2. Mine: Imobilizarea organelor de comandă ale unei maşini de extracfie, pentru a nu se putea executa, din greşea Ia, comenzi cari ar putea conduce la accidente.
Blocarea cusinefiior. .C. Asigurarea, prin împănare, a cusinefilor în locaşul din capul bielei. După montarea cusine-filor în locaşul capului bielei, se introduce o pană între cusinet şi fafa interioară (dinspre tija bielei) a locaşului. Pana e străbătută în lung de un şurub de reglare, care străbate şi peretele capului bielei; prin înşurubarea şurubului, pana se deplasează, apropiind şi blocînd cei doi cusinefi.
Blocarea electrozăvorului. C. f.: Operafia de imobilizare a tijei de apăsare a unui electrozăvor (numit şi cîmp de blo-g§re electrică), după ce s-a efectuat comanda de executare a
CC
Ho
s
BA	CC
-M/VW-o—O c
BD CC -“M/WWuo-~C> O—
unui parcurs. E o blocare înfenfionată, executată automat, prin înzăvorîre. V. sub Electrozăvor şi sub Cîmp de bloc.
Blocarea instala- + fiilor electrice. Elf.:
Blocare intenfionată, destinată să împiedice; efectuarea de manevre nepermise cu aparatajul principal de conectare (blocarea de comandă), funcfiona-rea defectuoasă a a-paratajului de comandă, protecfie şi automatizare (blocarea de funcţionare greşită),
— sau accesul persoanelor în zone cari prezintă pericol de electrocutare (blocarea de siguranţă).
Blocările de comandă se folosesc la separatoare (contra deschiderii sau închiderii sub sarcină a cufitelor principale, a închiderii cufitelor de punere Ia pămînt, cînd cufitele principale sînt închise) şi înfrerup-toare(contra cuplări lor de circuite conducînd la depăşirea valorilor admisibile de scurtcircuit, contra cuplărilor nesincrone).
CC
Ho o
BD I BA
Automatizare CC
Ho O
-M/VW-*—
Proiecţie
III. Blocare electrică de funcţionare greşită, a) contra deschiderii sau închiderii intempestive a separatoarelor (în cazul unei duble puneri la pămînt în circuitele de comandă); b) contra anclan-şării şi declanşării repetate pe scurt-circuit; CC) contactele comutatorului de comandă; BA) bobină de anclanşare; BD) bobină de declanşare (şi bloc-contactele respective); I) bloc-contactele întrerup-torului (reprezentate în pozifia declanşat a acestuia); S) bloc-contactele separatorului (reprezentate în pozifia declanşat a acestuia).
Blocările de funcfionare greşită (v. fig. III) se folosesc Ia separatoarele comandate de la distanfa (contra deschiderii sau
IV. Blocare electrică de funcfionare greşită a profec-fiei. (Schema simplificată a protecţiei maximale de curent cu blocaj de tensiune minimă la un transformator cu două înfăşurări.)
1RTS, 2RTS, 3RTS) releu de tensiune minimă; RMr , I	RMj) relee maximale de intensitate; Rl) releu
■ -6-.—	intermediar.
închiderii intempestive), Ia întrerupfoare (contra anclânşării şi declanşării repetate pe scurt-circuit, a anclanşării şi declanşării
'0
2S
2DB
a	o
V. Blocare de siguranţă, a) la o instalaţie cu sistem simplu de bare colectoare; b) la o Instalafie cu sistem dublu de bare colectoare; fS), 2S), 3S) separatoare; I) întreruptor; DB) dispozitiv de blocare.
VI. Blocare mecanică.
/) mînerul dispozitivului de acţionare a separatorului (linie continuă, separatorul închis; linie întreruptă, separatorul deschis); 2) fişă de sprijin; 3) axul mînerului dispozitivului de acţionare a înfreruptorului (linie continuă, întreruptorul închis; likie întreruptă, întreruptorul deschis); 4) mînerul de acţionare a înfreruptorului; 5) plăcuţă; 6) dispozitivul de acţionare a înfreruptorului.
		
jb—	1S	2S |—1!
'[		]
JS
VII. Blocarea electromagnetică a separatoarelor, a) şi b) la o schemă cu sistem simplu de bare colectoare; c) şi d) la o schemă cu sistem dublu de bare colectoare; 1DB) ••• 5DB) dispozitive de blocare; BB) baretă de blocare; 1S---5S) separatoare.
ţ = r-
s-
4—-H tf
jHl qgj
2	L
jEnt] Bk]
fi
-------f-lT
•h	-HUH-	
H	I !	
1Z"Z3
L		SB	
		H-	
	-		v I
VIII.	Blocare pneumatică.
I) piston de acţionare pneumatică; 2) ventil de acţionare pneumatica; 3) dispozitiv de blocare pneumatică; Cs) conductă de alimentare cu aer comprimat a acţionarii pneumatice a separatoarelor; Cj) conductă de alimentare cu aer comprimat a acţionării pneumatice a întreruptoarelor; B) conductă de blocare pneumatică.
Blocare, diferenţial cu ^ aufomafă
22
Blocarea fazei umezifoare
în cazul unei presiuni insuficiente a aerului la acţionările pneumatice), la instalaţiile de protecţie prin relee (v. fig. IV) (blocarea acţiunii protecţiei maximale de intensitate în funcfiune de mărimea tensiunii pentru selectarea scurt-circuitelor, blocarea funcţionării protecţiei de distanţă în cazul întreruperii circuitelor de tensiune, etc.), la instalaţiile de automatizare.
Blocările de siguranţă (v. fig. V) se folosesc la uşile şi îngrădirile de protecţie în instalafiile de distribuţie de înaltă tensiune.
Blocarea poate fi comandată mecanic, electromagnetic sau pneumatic.
Blocarea mecanica (v. fig. V/) poate fi aplicată la separatoare (blocare de comandă), la întreruptoare (blocare de funcfionare greşită: anclanşare şi declanşare repetată pe scurt-circuit), Ia uşile şi îngrădirile de protecfie. Prezintă un grad înalt de sigu-ranfă, însă are un domeniu de aplicare resfrîns, din cauza dificultăţilor de realizare constructivă.
Blocarea electromagnetică (v. fig. VII) poate fi aplicată în toate cazurile. Prezintă avantajul celei mai mari comodităfi de realizare, însă nu creează totdeauna o siguranfă deplină şi e mai costisitoare.
Blocarea pneumatică (v. fig. VIII) e specifică instalafiilor deservite cu aer comprimat, unde poate fi suplinită parfial sau total de blocarea electromagnetică.
Blocarea parcursului: Sin. înzăvorîrea parcursului. V. şi sub Centralizare, instalafie de —
Exemple de blocare ne intenţionată întîlnite în tehnică:
Blocarea cuptorului. Metg.: Prinderea masei în fuziune din interiorul unui cuptor electric de perefii acestuia, datorită răcirii. Prin răcirea masei în fuziune, de obicei din cauza întreruperii curentului electric, ea se solidifică în interiorul cuptorului, aderînd la căptuşeala de cărămidă refractară. Dacă masa în fuziune e suficient de fluidă, blocarea cuptorului poate fi prevenită prin evacuarea ei imediată, dar dacă începe să se solidifice nu mai poate fi evacuată decît odată cu căptuşeala refractară a cuptorului.
Blocarea motorului. Mş.: Oprirea bruscă a unei maşini cu piston, datorită înfepenirii pistonului în cilindru. E o blocare neintenfionată, datorită modificării condifii lor de deplasare a pistonului în- interiorul cilindrului, şi anume diminuării jocului dintre perefii pistonului şi cilindrului; cauzele diminuării jocului dintre peretele, cilindrului şi peretele pistonului pot fi: ungerea insuficientă, răcirea insuficientă, lipsa de elasticitate a segmenfilor, prezenfa de impurităfi în aerul aspirat, alegerea necorespunzătoare a materialelor din cari sînt confecfionate pistonul şi cilindrul, etc. Sin. Griparea motorului.
Blocarea rofilor unui vehicul. Transpîncetarea rostogolirii rofilor unui vehicul în mişcare, care se produce la frînarea peste limită a vehiculului, deplasarea acestuia continuînd prin alunecarea rofilor pe cale. încetarea rostogolirii rofilor pe cale se produce cînd momentul de frînare e mai mare decît momentul motor. Forfa de frecare dintre sabotul de frînă şi roată depinde de forfa de apăsare a sabotului pe roată şi de coeficientul de frecare dintre ele. Dacă aplicarea sabotului pe roată se face brusc, forfa de apăsare e aplicată dinamic — şi deci valoarea sa va fi superioară valorii normale, corespunzătoare aplicării treptate a sabotului pe roată; de asemenea, coeficientul de frecare dintre sabot şi roata are valori cu atît mai mari,
IX. Variaţia coeficientului de frecare înfre roafă şi sabot, la vehiculele de cale ferată, v) vifesa de mers, tn km/h; pi) coeficient de frecare.
cu cît vitesa vehiculului e mai mică (v. fig. IX). în aceste condifii, forfa de frînare ia valori mult mai mari decît cele corespunzătoare frînării normale (treptate) — şi deci momentul de frînare fafă de axa osiei vehiculului poate depăşi momentul motor.
La blocarea rofilor, energia potenfială a vehiculului nu se consumă în frecarea dintre roată şi sabot, şi vehiculul îşi continuă mişcarea pînă cînd această energie e consumată prin frecarea dintre cale şi rofile vehiculului cari patinează pe aceasta, în cazul frînării normale, cînd se produce frecarea între sabofi şi roată, forfa de frecare Ia înaintare Fi e dată de relafia
Pi
în care R e raza rofii motoare, f e coeficientul de frecare la rostogolire dintre roată şi cale, Q e sarcina pe roată, ţii e coeficientul de frecare Ia alunecare dintre sabot şi roată, iar P e forfa de apăsare a sabotului pe roată’; în cazul blocării rofii, forfa de frecare la înaintare F2 e dată de relafia F2=\i2Q,
în care ^2 e coeficientul de frecare la alunecare dintre roată şi cale. Cum energia potenfială a vehiculului poate fi exprimată prin lucrul mecanic de deplasare, după suprimarea momentului motor, din compararea celor două expresii F\ şi F2 rezultă că drumul de frînare va fi mai mare în cazul blocării rofii, deoarece totdeauna se poate realiza o forfă de apăsare P suficient de mare penfru ca F{^>F2.
Prin frînarea fără blocare se reduce drumul parcurs la frînare, deci se reduce şi durata de frînare. Afară de aceasta, la vehiculele feroviare, consecinţa blocării roţilor e apariţia de denivelări în bandajele rofilor, numite gropi, datorită uzurii şi strivirii materialului bandajului, iar la vehiculele cu rofi cu pneuri, consecinfele sînt uzura peste măsură şi ruperea pneurilor, cum şi deraparea vehiculului.
Pentru a mări valoarea coeficientului de frecare la alunecare, după blocare, la vehiculele feroviare motoare se obişnuieşte să se pună nisip pe şină.
1.	diferenţial cu ~ aufomafă. V. sub Diferenfial.
2.	Blocare. 2. Poligr.: Culegerea intenfionată a uneia sau a mai multor litere, cu capul în jos, pentru a le pune în evidenfă la facerea corecturii. Uneori se blochează cuvinte întregi sau chiar pasaje mai mari. Blocarea se foloseşte cînd culegătorului îi lipsesc o literă sau un semn anumit, sau cînd nu poate descifra un nume propriu, un termen tehnic, etc. Literele blocate se înlocuiesc cu cele corecte la scoaterea corecturii, înainte ca forma să fie fixată în presă (însă totdeauna înainte de a începe tipărirea).
3.	Blocarea fazei umezifoare. Expl. petr.: Reţinerea parfială a unui fluid în porii rocii colectoare, datorită forfelor capilare. Fracfiunea refinută variază cu dimensiunea canalelor porilor, cu gradientul de presiune în mediul poros în condifii dinamice, respectiv cu diferenfa de presiune, în condifii statice, eu caracteristicile de formă şi interconexiune a canale-lor porilor, cum ,i
cu caracteristicile	rocă fictivă.
Capilare ale inter- a) distribuţia funiculară (continuă) a fazei umezifoare: Hgranule de nisip; 2) bule de fază neumezitoare, dis-Tejeior t VTjnSIUne ir|bujte discontinuu; 3) faza umezifoare continuă; Superficiala, Unghi b) distribuţie pendulară (discontinuă) a fazei umezi-Iimită de contact, foare; 0 granule de nisip; 2) inele de fază umezifoare .1^ „jl-	la contactul granulelor de nisip, distribuite discontinuu;
Siarne amerioare 3) {ază umezjtoare, distribuită în reţea continuă.
de umezire). Fenomenul apare după ce safurafia spafiului din pori cu faza bloca-bilă a rămas relativ mică şi diferă esenfial în cazul blocării fazei umezifoare, de cel al fazei neumezitoare.
distribuţiei continue şi fazei umezifoare într-o
Blocarea stratului productiv
23
Blocuri, laminor de ~
La saturafie slabă, faza neumezitoare se găseşte totdeauna în stare de dispersiune (bule ocluse, v. fig. a). în acest caz, cantitatea blocată depinde practic numai de tensiunea superficială şi de caracteristicile geometrice ale canalelor porilor. La reducerea saturafiei, faza umezitoare are tendinfa de a păstra o continuitate cu mediul poros prin pelicula care înveleşte suprafafa interioară a acestuia şi care, pe măsură ce se micşorează în grosime, îngreunează eliminarea fazei umezitoare (început de blocare). Starea de blocare propriu-zisă (teoretică) e atinsă abia atunci cînd pelicula respectivă are grosimea celei d& adsorpfie (solidară mecanic cu faza solidă). în această stare, majoritatea fazei blocate poate proveni fie din pelicula de adsorpfie, în cazul rocilor foarte fine, cu suprafafă specifică mare, fie din apa refinută în inelele de Ia punctele de contact (apa pendulară), în cazul rocilor mai grosolane (v. fig b). Fracfiunea de fază umezitoare mai depinde prin aceasta şi de caracteristicile capilare (influenţate de faza solidă): unghiul limită de contact, stările anterioare de saturafie, prezenta de urme de substanfe tensioactive fafă de faza solidă, etc.
Blocarea apei, a gazelor sau a fifeiului în porii rocilor colectoare poate reduce pînă la zero permeabilitatea efectivă a acestora, pentru fluidul respectiv, modificînd procesul de golire a zăcămîntului şi provocînd rămînerea în zăcămînt a unor mari cantităfi de fifei.
1.	Blocarea straiului productiv. Expl. petr.: Micşorarea în mare măsură (uneori chiar pînă la zero) a permeabilităţii efective fafă de fifei a rocii colectoare, datorită acţiunii fluidelor de săpare sau de reparafie. Fenomenul se manifestă prin următoarele: pătrunderea materialului solid din fluide în porii rocii, micşorarea secfiunii libere a canalelor şi, în special, micşorarea razei hidraulice medii a acestora (efectul e, în general, redus, fiind limitat la cîfiva milimetri de la suprafafa liberă a găurii dp sonda); pătrunderea filtratului din fluidul de săpare în porii rocii şi micşorarea saturafiei, deci a permeabilităţii efective în t*tei Pr'n dezlocuirea acestuia (v. şi sub Jamin, fenomenul ~);’sporirea, uneori considerabilă, a volumului mineralelor argiloase cuprinse în liantul rocii, din cauza hidratării la contactul cu apa de salinitate redusă a filtratului (efectul poate compromite productivitatea sondei, în cazul cînd mineralele argiloase sînt în proporfie de peste 2--4%).
Combaterea parfială a blocării stratului productiv cu fluide de sapă se realizează prin acidizare (v.) sau prin tr^amente cu reactivi floculanfi	şi tensioactivi.	Prevenirea consistă în	folosirea de fluide de	săpare cu filtrat nul	sau cu fluide anhidre.
Fenomenul e foarte grav, cînd se produce fără a fi fost defectat, în special în cazul sondelor de explorare, putînd conduce la părăsirea unui zăcămînt considerat greşit ca improductiv.
2.	Blocarea unui cîmp de bloc. C. f.: Acfiune mecanică
şi electrică prin care	se înzăvoreşte	tija	de blocare (tija	de
înzăvorîre) a unui cîmp de bloc. V.	sub	Cîmp de bloc.
3.	Blochaus. 1. Tehn. mii.: în lucrările mai vechi de fortificaţie, lucrare de apărare cu pereţi de trunchiuri de arbori, cu ^creneluri de tragere, cu sau fără şanfuri de apărare, executată în special în păduri şi în munfi, unde lemnul se găseşte în cantităfi mari.
4.	Blochaus. 2. Tehn. mii.: Lucrare de fortificafie acfionînd independent, situată într-un punct obligat de trecere, pentru apararea podurilor, sau a trecerilor din munfi.
5.	Blochaus, pl. blochausuri. 3. Tehn. mii.: Cazemată (v.), cu posibilităfi de tragere circulară.
e.- Block, formula Silv. V. sub Vîrsta medie a unui arboret.
7.	Blockhaus. Tehn. mii. V. Blochaus.
8.	Blockît. Mineral.: (Ni, Co, Cu)Se2. Seleniură complexă care formează mase stelare, compacte, rar cristale individualizate. Are structura cristalină analogă piritei. E albă; are duritatea 4 şi gr. sp. 6,9.
9.	Blocul cilindrilor. Mş.: Organ al unei maşini de forfa cu piston, care e metalic monobloc, cu cavităfi cilindrice interioare deschise la una sau Ia ambele extremităfi, în cari se pot deplasa pistoanele maşinii în mişcarea lor alternativă de trans-lafie. Blocul cilindrilor cu cavităfi cilindrice deschise la ambele extremităfi are un capac amovibil la extremitatea corespunzătoare capului pistoanelor.
Blocul cilindrilor de la motoarele cu ardere internă, în general fabricat din fontă sau din aliaje de aluminiu (v. fig. /), are
I. Blocul cilindrilor penfru mofoare cu ardere internă.
,*) blocul cilindrilor; 2) cilindru motor; 3) cameră de*apă; 4) locaşul tijei supapei; 5) canal de admisiune a încărcăturii în cilindru; 6) canal de evacuare a^gazelor uzate; 7) culasă; 8) cameră^de combustie.
canale|[ de trecere pentru gazele proaspete (amestecul carburant) şi uzate (gaze de ardere), cum şi camere de apă (la ră-cirea]||cu apă) sau nervuri exterioare de răcire (la răcirea cu aer). în cele mai multe cazuri, blocul cilindrilor e echipat cu un capac, uneori numit culasă (în special la mofoare de vehicule), şi se montează pe carterul motorului.— Blocul cilindrilor de la motoarele cu abur (stafionare sau pentru locomotive), în general fabricat din fontă sau din ofel turnat (v. fig. II), cu-
3	rC
II. Blocul cilindrilor penfru motoare cu abur.
a) secfiune prin DEFGH; bjsecfiune prin ABFC; c) secfiune prin KL.
1) cilindru motor; 2) sertar cilindric; 3) camera de distribufie a sertarului (pentru aburul proaspăt); 4) canal de legătură (penfru aburul uzat); 5) canal de admisiune a aburului în sertar; 6) canal de emisiune a aburului din sertar; 7) canal de trecere din sertar spre cilindrul motor, şi invers; 8) flanşa de prindere a blocului cilndrilor.
prinde cutia sertarului şi are canale pentru circuitul aburului, al apei de condensafie şi al lubrifiantului. Sin. Bloc de motor, Bloc-cilindru.
10.	Blocuri. Ind. cb. V. Bulgări.
11.	Blocuri, foarfeci de V. sub Blumuri, foarfeci de
12.	laminor de Mefg. V. Laminor de blocuri, sub Laminor de semifabricate laminate,
Blodif
24
Boala petelor cafenii
1.	Blodif. Mineral.: Sin. y\strakanit (v.).
2.	Blojdină, pl. blojdine. Ind. far.: Scîndură îngustă care se foloseşte la podeala caselor fărăneşti. (Termen din regiunea subcarpafină.)
3.	Blomsfrandin.M/neral..,(Y,CelCaf Na,ThfU)[(Nb,Ta(Ti)206]. Mineral radioactiv din grupul euxenitului (v.), în care raportul Ti: (Nb, Ta) = 4:1. Cristalizează în sistemul rombic, în cristale pinacoidale. Are duritatea 5,5 şi gr.sp.' 4,8 — 4,9.
4.	Bloom. Metg. V. Blum.
5.	Blooming. Mefg.; Sin. Bluming, Laminor de blocuri. V. sub Laminor de semifabricate laminate.
6.	Blum. Metg.: Semifabricat de ofel obfinut prin laminarea la cald, prin mai multe treceri ale lingourilor la blumin-guri sau la alte laminoare eboşoare, avînd secfiunea pătrată sau dreptunghiulară cu înălfimea de minimum 120 mm (v. fig.), lăfimea fiind mai mică decît % din înălfime la secfiunile dreptunghiulare. Fefele blumului pot fi uşor concave sau convexe, cu suprafafa striată ori punctată, iar muchiile sînt rotunjite. Lungimea obişnuită a blumului e cuprinsă între 1000 şi 4000 mm, putînd atinge uneori valoarea de 6000 mm. în {ara
Secfiuni ale semifabricatelor din ofel laminate sau forjate, penfru prelucrare prin laminare şi pentru forjare.
B) blocuri prelaminate şi brame; Jp) fagle pătrate; J^) fagle plate (slaburi); P^) platbande; P) platine.— La platbande trebuie să se fină seamă că, la o lăfime mai mare decît 115 mm corespunde o înălfime mai mică decît 30 mm; astfel, de exemplu, semifabricatul cu secfiunea de 80X40 mm nu e platbandă, ci faglă plată.
noastră sînt standardizate secfiunile pătrate între 130X130 mm2 şi 200X200 mm2 şi secfiunile dreptunghiulare de 120X140, 140X160 şi 160X180 mm2.
Blumurile sînt întrebuinfate ca semifabricate pentru rela-minare în alte semifabricate (de ex. fagle, platine) sau în bare şi profiluri grele (de ex. şine* corniere, etc.), ori ca semifabricate pentru forjare la prese sau la ciocane mecanice. Sin. Bloc prelaminat.
7.	Bluming. Mefg.; Tren laminor reversibil, duo sau trio, avînd cilindri calibrafi sau necalibrafi, cu diametrul cilindrilor cuprins în general între 750 şi 1400 mm, folosit la eboşarea lingourilor de ofel penfru transformarea acestora în blumuri. V. sub Laminor de semifabricate laminate.
8.	Bliimner, procedeul Ind. pefr.: Procedeu de cracare în fază mixtă (lichid-vapori), caracterizat prin menfinerea unei temperaturi constante (450***500°) în interiorul autoclavei în care se introduce uleiul supus cracării. Presiunea de lucru e de 9— 13 at. (Procedeu vechi, părăsit.)
9.	Blumuri, foarfeci de Mett.: Foarfeci pentru tăierea la cald a capetelor nefolosibile ale blumurilor, ale blocurilor sau ale bramelor. V. sub Foarfeci.
10.	Blufsfein. Mineral.: Oxid de fier (hematit), în mase compacte (masive) şi pămîntoase.
ti. Blufwursf. Ind. alim.: Sîngerete: preparat de carne (cîrnat) cu sînge.
12.	Bluză, pl. bluze. 1. Ind. text.: Obiect de îmbrăcăminte care îmbracă corpul pînă ia talie sau pînă peste şolduri, cu mîneci lungi sau scurte, ori fără mîneci, confecfionat din fesş-tură sau tricot de bumbac, de fibre sintetice, din mătase, etc,
13.	Bluză. 2. Ind. text.: Haină subfire de vară pentru partea de sus a corpului, confecfionată din fesături de bumbac sau de lînă, purtată în general de militari.
14.	Bluză. 3. Ind. text.: îmbrăcăminte de protecfie pentru partea de sus a corpu/ui, confecfionată în general din doc (v.), purtată de muncitori în timpul lucrului.
15.	BMZ, aparat V. sub Magnetometru.
ie. Boala de hidrogen. 1. Metg.: Fenomen de fisurare sau de crăpare a cuprului cu confinut prea mare în oxid cupros (CU2O), în cursul prelucrării la cald, după o preîncălzire—în general la temperaturi mai înalte decît 500° — în cuptoare cu atmosferă reducătoare. Dacă, la rafinare, dezoxidarea cuprului nu a fost suficientă, oxigenul rămas în topitură formează oxid cupros. — în cantităfi mici (adică sub circa 0,9% Cu20, respectiv
0,08% O) prezenta oxidului cupros nu e dăunătoare, deoarece oxidul cupros reacfionează cu hidrogenul absorbit la topire şi turnare, şi formează apă în cantităfi mici sub formă de vapori, cari nu produc porozităfi, cum şi deoarece oxigenul din oxidul cupros transformă unele impurităfi dăunătoare (cari reduc mult maleabilitatea cuprului chiar în cantităfi mici, cum sînt bismutulj stibiul, cositorul) în oxizi cari apoi trec în zgură. — Excesul de oxid cupros reacfionează cu hidrogenul şi cu oxidul de carbon din atmosfera reducătoare a cuptorului — cari au difuzat în masa metalului — cu formare de apă, respectiv de bioxid de carbon. Vaporii de apă rezultafi produc presiuni interne mari în zonele de reacfie, provocînd fisuri sau crăpături ia prelucrarea metalului. Bioxidul de carbon rezultat are acelaşi efect, însă deoarece în trecut producerea defectelor era atribuită numai acfiunii hidrogenului, fenomenul a fost numit boala de hidrogen a cuprului.
Pentru evitarea bolii de hidrogen a cuprului, la rafinarea termică sau la turnare, topitura trebuie dezoxidată (cu prealiaj Cu-P) astfel, încît confinutul în Cu20 să nu depăşească 0,9%.
17. Boala de hidrogen. 2. Metg.: Fenomen de mărire a fragilităfii ofelului tratat prin decapare în electrolit, ia catod, provocată de difuziunea în masa metalului a hidrogenului, care se degajă la catod. Fenomenul nu se produce în cazul deca-pării anodice. Boala de hidrogen a ofelului astfel produsă poate fi înlăturată, după decapare, fie prin încălzirea pieselor la o temperatură cuprinsă între 100 şi 200°, fie printr-o depozitare de lungă durată (odihrfă).
îs. Boala Krupp. Metg.: Fenomen de creştere exagerată a fragilităfii anumitor ofeluri în urma revenirii prin încălzire la 450--6000 urmată de răcire lentă. Se produce în special la oţelurile crom-nichel, la ofelurile cu mangan şi la cele cari confin fosfor în cantitate mai mare; ea poate fi evitată, fie printr-o revenire la temperaturi pufin mai înalte decît 600°, urmată de răcire rapidă în apă sau în ulei, fie adăugînd ofelului, la elaborare, cantităfi mici (sub 0,3%) de wolfram sau de molibden. V. şi Fragilitate de revenire.
19.	Boala petelor cafenii. Agr.: Boală criptogamică a merilor (uneori şi a perilor), produsă de ciupercile Endostigme inaequalis (Fusicladium dendriticum) şi Endostigme pirina (Fusicla-dium pirinum). Aceste ciuperci atacă frunzele şi fructele, mai rar ramurile. Pe ramuri, boala produce rapănul ramuri lor, care consistă în crăparea şi exfolierea scoarfei. Pe partea superioară a frunzelor se manifestă prin aparifia unor pete circulare de culoare cenuşie, cafenie, verde-măslinie, sau aproape negre, cu aspect catifelat, cari progresează radiar. Pete asemănătoare se observă şi pe fructe, în dreptul cărora fesuturile se îngroaşă, se înnegresc, se suberifică şi crapă. Fructele bolnave nu pot fi păstrate timp mai îndelungat, deoarece putrezesc. Boala se combate prin stropiri cu zeamă sulfocalcică şi cu zeamă bordeleză,
Boambe de Cotnari
25
Bobinat, maşină de ^
conform calendarului de stropire a pomilor fructiferi, aplicîndu-se tratamente de iarnă, de primăvară şi de vară; prin rărirea coroanei şi strîngerea frunzelor atacate toamna; prin întrebuinţarea de îngrăşăminte fosfatice şi evitarea îngrăşămintelor azo-toase.
Soiurile rezistente Ia această boală sînt merele crefeşti, domneşti şi pătule; soiurile cu sensibilitate mijlocie sînt: Rei-nette Bauman, Reinette de Canada şi Reinette de Champagne, iar soiurile foarte sensibile sînt: Reinette d'Orleans, Calville de toamnă, Roşu de Stetfin şi Calville alb de iarnă.
1.	Boambe de Cotnari. Agr.: Varietate romînească de cireşe, originară din regiunea Cofnari. Fructul, foarte mare, e roşu, punctat cu roşu închis. Are miez pietros, gălbui, cu zeamă incoloră şi cu gust fin acidulat, foarte plăcut; sîmburele şi codifa, de mărime mijlocie. Se coc în a cincea săptămînă a sezonului de cireşe.
2.	Boare. 1. Meteor.: Vînt lin şi răcoritor, care suflă în special seara şi dimineaţa.
3.	Boare. 2. Gen.: Abur, miros, parfum, aromă, etc. (Termen comun pentru aceste accepţiuni.)
4.	Boarfă, pl. boarţe. Pisc.: Rhodeus sericeus. Peşte mic (pînă Ia 5*”8 cm), scurt şi lat, care trăieşte în bălţi şi în cotiturile părăsite ale rîurilor şi fluviilor.
5.	Boarul. Astr.: Constelaţie compusă din cinci stele, în formă de pentagon neregulat, avînd steaua Arcturus de mărimea întîi, iar celelalte patru stele de mărimea a treia.
6.	Boască. Ind. far.: Sin. Boştină (v.).
7.	Bob. 1. Agr..* Vicia faba. Plantă erbacee anuală din familia Leguminosae. Are tulpina dreaptă, groasă. Se cultivă pentru păstăi Ie sale mari, umflate, şi pentru boabele sale ovale (uneori foarte'mari), mai turtite la unul dintre capete, de culoare albicioasă sau verzuie; se consumă ca hrană, în stare verde. Se înmulţeşte prin seminţe, semănate direct pe cîmp.
8.	Bob. 2. Agr.: Fructul plantei de sub Bob 1.
9.	Bob, pl. boabe. 3. Agr.: Sămînţa de mazăre, de fasole, de bob, de porumb, de mac, etc., scoasă din păstaie, din spic, din capsulă, etc. Sin Grăunie.
. io. Bob. 4. Cs. V. Elevator cu turn.
11.	Bobeică. Geogr.: Vale adîncă la poalele unui deal. (Termen regional din Moldova şi Bucovina.)
12.	Bobierrif. Mineral.: Mg3 [PO^ ■ 8H20. Fosfat de magneziu hidratat, care se întîlneşte sub formă de agregate spongioase de mici cristale albe, în interiorul unor mase compacte, reni-forme. Are duritatea 2 şi gr. sp. 2,2.
13.	Bobinaj, pl. bobinaje. Elt. V. înfăşurare.
14.	~r atelier de Elf.: Atelier în care se execută sau se repară înfăşurările maşinilor şi aparatelor electrice.
îs. ~r conductoare de Elf. V. înfăşurări, conductoare
de
ie. Bobinare. 1. Ind. text.: Operaţie de depunere, prin înfăşurare, a benzilor, a semitorturilor sau a firelor pe un suport;-pentru a obţine o formă compactă a produsului, care să permită^ transportul, depozitarea şi desfăşurarea acestuia în faza următoare de lucru, fără a i se schimba însuşirile.
înfăşurarea trebuie efectuată astfel, încît forma de înfăşurare sa asigure o desfăşurare uşoară şi corectă a produsului, fără a se produce alunecarea straturilor de spire, încurcarea sau ruperea lui, iar lungimea firului înfăşurat pe bobină să fie cît mai mare. Densitatea produsului înfăşurat poate fi mai mare sau mai mică. Forma şi mărimea bobinelor trebuie să corespundă locului următor de utilizare, iar structura înfăşurării să asigure debitarea uşoară a firului. Tensiunea de înfăşurare a tirului pe bobină trebuie să fie constantă; valoarea tensiunii nu Trebuie să fie prea mare, pentru a nu se produce laminări false, *n cazul semitorturilor şi al benzilor, sau pentru a nu se produce ruperi, în cazul firelor.
Depunerea firului se face în spire cari alcătuiesc straturi. Dacă straturile sînt formate din spire înscrise pe suprafaţa laterală a unui cilindru, înfăşurarea e cilindrică; dacă straturile sînt formate din spire înscrise pe suprafaţa laterală a unui con, înfăşurarea e conică. Cînd pasul spirelor e mare, rezultă o înfăşurare în cruce, cilindrică sau conică.
Benzile de lînă pieptenată şi de celolînă debitate de carde, benzile şi semitorturile de la laminoarele din filatura de lînă pieptenată în sistemul francez	şi	semitorturile	produse	la
aparatul di vizor al sortimentelor	de	lînă cardată	şi vigonie,
sînt înfăşurate pe bobine în cruce, cu formă cilindrică.
Semitorturile de bumbac şi de fibre liberiene produse de flyere sînt înfăşurate pe mosoare, în straturi cilindrice formate din spire alăturate. Firele de orice fel sînt înfăşurate la maşinile cu inele de filat sau de răsucit, la selfactoare şi la maşinile de făcut ţevi de bătătură, pe bobine sau ţevi, utilizîndu-se în general înfăşurarea conică. Straturile în cari spirele sînt apropiate, avînd pasul mic, se numesc straturi de umplere, iar cele în cari spirele sînt depărtate, avînd pasul mare, se numesc straturi de separaţie sau straturi în cruce.
Firele pentru reţelele cord	(v.	Cord) sînt înfăşurate	la
maşinile de răsucit, în anumite faze de prelucrare, pe mosoare, în straturi cilindrice. Firele pentru urzit şi firele cari se vopsesc în bobine se înfăşoară în cruce,	la	maşinile de	bobinat	de
orice fel, pe bobine cilindrice sau conice.
Firele răsucite pentru aţă de cusut se înfăşoară pe mosoare în spire alăturate în straturi cilindrice sau pe batire, cari sînt bobine în cruce, cilindrice.
Pentru a realiza înfăşurarea e nevoie ca din bandă, din semitort sau fir, să se formeze spire cari să se succeadă într-o ordine anumită, formînd siraturi, şi acestea să ‘se suprapună de asemenea într-o ordine anumită. La înfăşurare contribuie conducătorul de fir şi suportul, care efectuează anumite mişcări de rotaţie în jurul axului bobinei, şi de translaţie în lungul axului acesteia.
17. Bobinare. 2. Elf.: Operaţia de executare a unei înfăşurări.
îs. Bobinat, maşină de Ind. text.: Maşină din industria textilă, folosită pentru depunerea prin înfăşurare a firelor textile, de pe ţevi, sculuri sau bobine, pe bobine (v. Bobină, Bobinare). După modul de înfăşurare a firului pe bobină, se deosebesc mai multe tipuri de maşini de bobinat.
Maşina de bobinat paralel, cu fuse verticale, se foloseşte pentru fire groase de bumbac răsucite, pentru fire de in, de cînepă şi de iută (v. fig. /). Firul e tras de pe ţeava 1 fixată în suportul 2, prin conducătorul de fir 3, prin curăţitorul 4, prin conducătorul de fir 5 şi 6 şi peste barele 7, caiafe pe masa 8, cu o mişcare verticală şi alternativă între discurile 9 ale bobinei 10 pe care se înfăşoară. Bobina primeşte o mişcare de rotaţie de la toba 11.
Legea de mişcare a mesei conducătorilor determină forma bobinei, cilindrică sau bombată; vitesa de bobinare e cuprinsă între 60 şi 150 m/min, iar randamentele, între 0,50 şi 0,70,
/. Schema maşinii de bobinat paralel fire groase de bumbac.
1) feavă; 2) suportul fevii; 3), 5) şi 6) conducătoare de fir; 4) curăfifor de fir; 7) bare; 8) masă; 9) discuri; 10) bobină; 11) tobă; 12) fir.
Bobinator
26
Bobina
La maşina de bobina! în cruce cu conducător de fir (v. fig. II), firul e fras de pe feavă prin frîna 1 şi prin curăfito-rul 2, apoi e trecut prin conducătorul de fir 3, în fafa bobinei rotitoare 4, pe care e înfăşurat. Conducătorul de fir, montat pe tija 5, are o mişcare rectilinie, alternativă şi uniformă, dată de roata elicoidală 6, în al cărei şanf 7 pătrunde cu pintenul 8, realizîndu-se depunerea firului în cruce. Bobina primeşte mişcarea de rotafie prin fricfiune de la cilindrul rotitor 9, pe care se reazemă. Din cauza mişcării alternative a conducătorului de fir 3, vitesa de bobinare e limitată la 220 m/min.
II. Maşină de bobinat în cruce.
1) frînă; 2) curăfifor; 3) conducător de fir; 4) bobină; 5) tija conducătorului de fir; 6) roată elicoidală; 7) şan}; 8) pinten; 9) cilindru.
La maşina de bobinat în cruce cu tobă tăiata (v. fig. /II), organul conducător al firului şi cel de antrenare a bobinei sînt reunite într-o tobă 3, de masă plastică, în care e practicată o tăietură elicoidală. Bobina tronconică 4 se reazemă pe toba de la care primeşte mişcarea
III. Maşină de bobinat în cruce cu tobă tăiată.
1)	feavă cu fir; 2) dispozitiv de
susfinere şi de curăfire a firului; 3) tobă cu tăietură elicoidală; 4) bobină tronconică; 5) fir textil.
IV. Maşină de bobinat în cruce cu tobă şănfuită.
1) feavă; 2) fir; 3) dispozitiv de susfinere şi de curăfire a firului; 4) tobă şănfuită; 5) şanf; 6) bobină.
de rotafie, iar firul trecut prin tăietura tobei e condus de aceasta de la un capăt la celălalt al bobinei. La construcfiile
vechi, mişcarea e transmisă tobei de la un arbore secundar, printr-o frînghie sau sfoară, iar la consirucfiile actuale, mişcarea e dată direct arborelui tobei.
La maşina de bobinat în cruce cu tobă şănjuită (v. fig. /V), cele două mişcări ale firului (mişcarea de înfăşurare şi de deplasare în cruce) sînt date de cilindrul-tobă 4, pe care sînt practicate două şanfuri spirale 5 de sens contrar, cari se întretaie şi cari se racordează la capete, creînd astfel un şanf continuu. Bobina tronconică^ se reazemă pe cilindrul 4, de la care primeşte mişcarea de rotafie, prin fricfiune, iar firul trecut prin şanf e condus de la un capăt Ia celălalt al bobinei. Această maşină e de construcfie mai nouă şi prezintă bune condifii de exploatare în industrie.
La maşina de bobinat în cruce, de precizie (v. fig. V), se realizează acelaşi fel de înfăşurare în cruce a firului pe bobinele tronconice. înfăşurarea corectă a firului pe bobină (v. Bobinare) se impune pentru firele de mătase vegetală destinate atît pentru ţesături, cît şi pentru tricoturi.
Firul e tras de pe o vîrtelnifă peste un compensator de tensiune, prin frîna 1 şi prin conducătorul de fir 2 care se reazemă pe bobina 3. Bobina primeşte mişcarea de rotafie de la arborele 4.
Mişcarea de deplasare a firului în lungul bobinei e dată de roata elicoidală 5, prin tija 6, trecută prin jgheabul 7.
Odată cu creşterea diametrului mediu al bobinei, conducătorul de fir 2 se depărtează de axa bobinei, producînd oscilarea unor pîrghii ale maşinii, menfinînd astfel constantă vitesa de înfăşurare a firului pe bobină.
Pe maşinile de bobinat în cruce se pot obfine bobine cilindrice sau tronconice; forma lor rezultă din modul de orientare a suportului bobinei.
Pentru calculul producfiei teoretice a unui fus se foloseşte vitesa de înfăşurare a firului pe bobină, multiplicată cu timpul corespunzător. Vitesa de bobinare se calculează cu formula
v^vj + vl,
în care v e vitesa de bobinare, v\ e vitesa periferică a bobinei, V2 e vitesa lineară de deplasare a firului de la un capăt la celălalt al bobinei; penfru ultimele trei tipuri de maşini, vitesa de bobinare e cuprinsă între 300 şi 1200 m/min, iar randamentele, între 0,70 şi 0,80.
Maşina de bobinat automată are capete de bobinare, mobile, montate pe şine şi prinse de un lanf cu mişcare continuă în jurul maşinii. Firul e trecut de pe feavă pe bobina. La unul dintre capetele maşinii e montat mecanismul de schimbare automată a fevilor goale, cu altele pline. Productivitatea muncii creşte de 4*-*6 ori fafă de a altor maşini, iar randamentele sînt cuprinse între 0,60 şi 0,75.
î. Bobinator, pl. bobinatori. Elf.: Lucrător care execută bobine, bobinaje sau reparafii la bobine şi bobinaje de maşini, transformatoare şi aparate electrice.
2.	Bobină, pl. bobine. 1. Tehn.: Piesă care are un corp cilindric plin sau tubular, limitat uneori la capete de două discuri
V. Maşină de bobinat în cruce, de precizie. 1) frînă; 2) conducător de fir; 3) bobină; 4) arbore de comandă a mişcării; 5) roafă elicoidală; 6) tijă; 7) jgheab.
Bobină de cablu
27
Bobină de extracţie
cu diametru mai mare decît al corpului, şi pe care se poate înfăşură un fir, un cablu, etc. (v. fig. I şi //). Sin. Mosor, Tobă, Tambur, Rolă (dacă lungimea nu depăşeşte diametrul). i« /x/
de cablu.
Elf.: Mosor de lemn, pe care se înfăşoară cablurile electrice (de energie sau de telecomunicaţii). Moso-e constituit dintr-un
I. Bobină (mosor) peniru afă.
II. Bobină pentru film fotografic.
Diferite tipuri de bobine.
.SMb
II.	Forma capetelor de bobină la înfăşurări în coroană,
înfăşurări în manta şi înfăşurări în coroană (v. fig. II) (ambele folosite la bobine identice), cum şi înfăşurări în două sau trei etaje (v. fig. III şi IV) (cel mai frecvent folosite sînt dispozifiile din fig. III b şi c şi IV b).
Capetele de bobină ale înfăşurărilor rotorice se consolidează în diferite moduri: penfru vitese periferice pînă la 15'--20 m/s, prin legare cu bandă de bumbac groasă; pentru vitese de 20--30 m/s, prin inel de ofel sau getinax, legîndu-
rul e consTiTuu aimr-un cilindru gol, avînd la capete două discuri prin cari trece un ax metalic, servind la învîrtirea bobinei şi la derularea cablului în timpul montajului. Pe discurile bobinei e marcată totdeauna o săgeată, pentru a se cunoaşte sensul corect de rotafie, care trebuie să i se dea la derularea cablului.
Pentru cablul telefonic dş cîmp se folosesc bobine metalice de dimensiuni mici, cari pot fi purtate de un singur om şi a căror învîrtire se face cu ajutorul unei manivele. Sin. Tobă de cablu.
2. Bobină. 2. Tehn.: Ansamblul format din bobina în sensul de sub 1 şi din firul înfăşurat (în special la bobinele electrice). V. şi Bobină electrică.
3.	Bobină. 3. Ind. fexf.: Forma rezultată prin depunerea benzilor, a semitorturilor şi a firelor, la unele maşini din filaturi (la flyere, la maşinile cu inele, etc.) sau la maşini de preparare a firelor pentru fesătorii (la maşina de bobinat, lâ maşina de răsucit, etc.). Bobinele au forme variate (v. fig.), iar depunerea semitortului sau a firului poate fi în cruce sau paralelă.
La cardele şi la laminoarele de lînă pieptenată, la maşinile de răsucit (pentru finisare) din filaturile de bumbac şi de lînă, cum şi la maşinile de bobinat în cruce (pentru prepara* re)dinfesătorie,se obfin bobine cilindrice cu înfăşurarea benzii în cruce, iar la ultimele, şi bobine tronconice.
La maşinile de filat şi răsucit cu inele şi la selfactoare se obfin bobine cu înfăşurare conică, numite fevi.
Bobinele cu semitort obţinute la flyere şi cele cu fire obfinute la maşinile cu aripioare în filaturi se numesc mosoare.
4.	Bobină. 4. Ind. fexf.: Bobinele (v. Bobină 3) de formă cilindrică sau conică, cu înfăşurarea în cruce.
5. Bobină. 5. Topog.: Mosor pe care se înfăşoară circa 200 m sfoară de in sau de cînepă avînd diametrul de circa
3	mm, folosită în ridicările topografice subterane efectuate cu busola suspendată sau cu eclimetrul, cum şi la măsurarea distanfelor In drumuirile subterane făcute cu aceste instrumente.
6.	Bobină, capăt de Elf.: Porfiunea unei bobine electrice de înfăşurare care iese în afara crestăturilor unei maşini electrice.
IV. Forma capetelor de bobin înfăşurări în trei etaje.
L Forma capetelor de bobină la înfăşurări în manta (a), respectiv frontale (b).
înfăşurările (v.) indusurilor de curent continuu se împart, din punctul de vedere âl modului de executare a capetelor de bobine, în: înfăşurări în manta (v. fig. / a), cel mai frecvent folosite, şi înfăşurări frontale (v. fig. / b).
înfăşurările de curent alternativ se împart, din punctul de vedere al modului de executare a capetelor de bobine, în:
III.	Forma capetelor de bobină la înfăşurări în două etaje.
se de bobine cu bandaje de sfoară, iar penfru vitese peste 30 m/s, prin bandaj (v.) de sîrmă de ofel.
|zolafia electrică a capetelor de bobină se face cu bandă de bumbac sau cu bandă ule-iată ori lăcuită, după tensiunea în serviciu.
La capetele de bobine apar fluxuri de dispersiune (v.), cari se calculează în scopul stabilirii reac-tanfei de dispersiune a maşinii.
7.	Bobină de bandă magnetică. Te/c., Cinem.: Cantitate relativ mare de bandă magnetică, înfăşurată în spirală pe un suport centrai (butuc sau rolă), care se poate fixa pe platanul magnetofonului. Durata de folosire a bobinei depinde de vitesa magnetofonului. Lungimea benzii e determinată în raport cu această vitesă, de obicei 400 m şi 500 m la magnetofoanele de amatori şi 1000 m la magnetofoanele profesionale.
8.	Bobină de extracfie. N\ş.t M/ne: Organ al maşinii de extracfie, pe care se înfăşoară cablul lat (în special cablu vegetal), spirele succesive neaşezîndu-se una lîngă alta, ci una peste alta (în straturi suprapuse).
Bobina e construită (v. fig.) dintr-un butuc 1 de fontă sau de ofel turnat, formînd „stomacul" bobinei, şi care serveşte drept suport spirelor, şi din opt perechi de brafe 2 de ofel u, aşezate de o parte şi de alta, puternic solidarizate la un capăt cu butucul, prin şuruburile 5, şi, la celelalte capete, între ele, printr-o coroană 3, cari servesc la susfinerea laterală a spirelor. Cablul se prinde de stomac prin plăcufele cu şuruburi 4. Pentru a evita uzura cablului prin frecarea cu braţele, distanfa dintre acestea e mai mare la marginea bobinei, sau brafele sînt căptuşite cu lemn. Rofilede frînă sînt, fie separate de bobină, fie solidare cu aceasta. Pentru a permite reglarea cablului sau schimbarea orizontului de extracfie, una dintre bobine e liberă pe ax şi e echipată cu un dispozitiv de cuplare, iar cealaltă e fixă.
Diametrul stomacului bobinei se alege finind seamă de echilibrarea completă a momentelor statice la pornirea şi sosirea coliviilor la rampele pufurilor de extracfie şi veriffcînd condifia de încovoiere a cablului. Diametrul exterior al bobinei poate ajunge, în funcfiune de grosimea cablului şi de adîncimea de extracfie, pînă la 8-**9 m, pentru cablul lat de 90 " 140 mm.
Bobină de extracfie.
Bobina de film
28
Bobină electrica
Aşezarea bobinelor pe ax se face astfel, încît planul lor principal să fie situat exact în planul moletelor, cablul lat neadmifînd oblicităfi sau devieri.
Bobinele de extracfie se folosesc în special la lucrările de săpare de pufuri, mai rar la extracfia principală în exploatare (de ex. la unele mine de cărbuni din Franfa şi din Belgia; în fara noastră, la mina Anina).
1.	Bobină de film. Cinem.: Peliculă de film, de lungime relativ mare, înfăşurată în jurul unui miez. Lungimea peliculei unei bobine e fixată în raport cu destinafia ei. La aparatele de luat vederi se folosesc bobine de 30, 60, 120 sau 300 m—după capacitatea casetelor (v.). în refeaua cinematografică, lâ pro-iecfii, se folosesc bobine standard de 300 m, corespunzînd unui act, cu durata de proiecfie de 11 minute şi cu greutatea de aproximativ 2,5 kg, în cazul filmului normal, cu lăfimea de 35 mm; în cazul filmului cu lăfimea de 16 mm (v. sub Peliculă) se folosesc bobine cari, pentru aceeaşi durată de funcfionare, au lungimea de numai 120 m.
2.	Bobină de inducţie* E/f., Te/c.; Transformator electric cu circuit magnetic deschis şi a cărui înfăşurare primară e parcursă de curent continuu întrerupt periodic, sau numai modulat (v. şi Buzzer, Vibrator). Exemple:
Bobina de aprindere, folosită la producerea scînteilor electrice într-o bujie de aprindere, pentru aprinderea amestecului carburant dintr-un motor cu explozie (v. sub Aprindere 3).
Bobina de inducfie din aparatul telefonic, folosită penfru separarea circuitului microfonului cu cărbune de circuitul receptorului, ceea ce evită supramagnetizarea sau demagnetizarea magnetului permanent al receptorului telefonic prin acfiunea curentului continuu al microfonului cu cărbune.
Pentru realizarea, totodată, a unui montaj „antilocal" (v. fig. /), servind la reducerea efectului local care se manifestă prin auzirea în receptor a sunetelor captate de microfonul aceluiaşi aparat telefonic — bobina de inducfie are trei înfăşurări cari, împreună cu o rezistentă de echilibrare (echilibror), formează o punte Wheatstone de curent alternativ.
Bobina de inducfie serveşte, de asemenea, la adaptarea im-pedanfei aparatului la impedanfa liniei.
Bobina Ruhmkorff, folosită pentru producerea unor tensiuni periodice foarte înalte cu ajutorul curenfilor electrici continui de joasă tensiune. Se compune din două bobine electrice, izolate şi înfăşurate pe un acelaşi miez de fier moale (v. fig. //): circuitul primar alimentat de o sursă electrică de curent continuu prin intermediul unui ruptor; circuitul secundar închis pe osarcină oarecare sau deschis. Rup-torul R e acfionat de obicei de magneti-zarea miezului bobinei. La închiderea circuitului primar se stabileşte un curent care produce în miez un flux variabil şi care magnetizează miezul, în secundar apare o tensiune electromotoare de inducfie de
I. Bobină de inducţie în montaj antilocal.
1) bobină de inducfie; 2) microfon; 3) receptor; 4) echilibror.
III. Curentul / şi tensiunea electromotoare up indusă în bobina Ruhmkorff.
I. Bobină Ruhmkorff.
valoare mică, datorită timpului relativ lung necesar stabilirii curentului. Cînd se întrerupe circuitul, se induce din nou în secundar o tensiune electromotoare — numită de ruptură — de sens contrar celei precedente şi mult mai mare (v. fig. III), dat fiind că ruptura se efectuează mai repede decît închiderea. Ruptorul e shuntat cu un condensator C, care anihilează scînteia de rupere şi evită deteriorarea rupto-rului. Pentru a obfine tensiuni cît mai înalte, ruperea curentului trebuie făcută cît mai repede. Ruptoarele pot fi cu lamă (ca în fig. //), sau de alte tipuri (cu turbină de mercur, etc.). Bobina Ruhmkorff e utilizată în laborator, Ja aparate electromedicale, etc.
3.	Bobină de rezistenfă. E/f..* Sistem de spire legate în serie şi izolate electric între ele, aşezate pe un suport comun în unu sau în mai multe straturi, cu scopul de a cbfine o rezistenfă electrică importantă într-un spafiu redus cu o induc-tivitate cît mai mică. (V. Rezistor bobinat, sub Rezistor). Sin. Rezistenfă bobinată.
4.	Bobină electrică. Elf.: Element de circuit electric constituit dintr-un sistem de spire în serie, cari îmbrăfişează practic acelaşi circuit magnetic, fie pentru a produce o'anumită tensiune magnetomotoare (cînd spirele sînt parcurse de curent electric),fie penfru a fi sediul unei tensiuni electromotoare induse (cînd circuitul magnetic e străbătut de flux magnetic variabil în timp).
Atît tensiunea magnetomotoare produsă de bobină la curent electric dat, cît şi tensiunea electromotoare indusă în bobină Ia variafie în timp dată a fluxului ei magnetic fascicular mijlociu, sînt proporfionale cu numărul de spire ale bobinei. Energia magnetică corespunzătoare cîmpului propriu şi inductivitatea proprie a bobinei sînt proporfionale cu pătratul numărului de spire. în circuitele electrice obişnuite (cu parametri concentrafi), efectele prezenfei cîmpului magnetic pot fi neglijate în afara bobinelor, cari „concentrează" în acest sens cîmpul magnetic al circuitului electric din care fac parte.
Bobinele electrice pot constitui aparate electrice autonome (bobinele de inductanfă, bobinele de reactanfă, etc.) sau pot intra în componenfa maşinilor sau a aparatelor electrice. Spirele bobinelor, solidarizate împreună (de obicei prin aşezarea pe un suport comun), sînt constituite dintr-un singur conductor sau din mai multe conductoare legate în paralel, şi pot avea diferite forme (circulară, dreptunghiulară, etc.).
Bobina electrică se caracterizează prin inductivifate (respectiv reactanfă în curent alternativ), rezistenfă electrică a înfăşurării, induc}ia magnetică maximă şi pierderi (factor de calitate, unghi de pierderi). Prin construcfia bobinelor se urmăreşte ca ele să aibă rezistenfă şi pierderi cît mai mici (v. sub Calitate, factor de ~).
După destinafia principală ca element de circuit se deosebesc: bobină de inductanfă şi bobină de reactanfă; după agregatul din care fac parte se deosebesc: bobină de maşină electrică, de transformator, de releu, etc.; după funcfiune se deosebesc: bobina de şoc, de egalizare, de stingere, de absorpfie, de explorare, de măsurare, de deflexiune, de acord, etc.; după frecvenfa sau frecvenfele de lucru se deosebesc: bobină de frecventă industrială, de joasă frecvenţă, de înaltă frecvenţă; după formă şi după aşezarea spirelor se deosebesc: bobină plată, solenoi-dală, toroidală, galet, în fund de coş, fagure, etc.; după numărul de straturi ale înfăşurării se deosebesc: bobină cu un strat şi bobine cu mai multe straturi; etc.
Bobină electrica
29
Bobină electrică
După natura circuitului magnetic se deosebesc: bobine fără miez şi bobine cu miez feromagnetic, ultimele putînd fi cu sau fără premagnetizare. [Diferitele formule cari urmează sînt scrise — afară de o menţiune specială — în oricare dintre sistemele MKSA, CGS electromagnetic şi CGS electrostatic, rafionalizate (x=1) sau nerafionalizate (>c = 4jt)].
Bobina fără miez e asociată cu un circuit magnetic care nu conţine materiale feromagnetice. în forma cea mai simplă se realizează cu un conductor bobinat elicoidal într-un singur strat pe suprafafa unui cilindru circular drept şi se numeşte solenoid.
în fig. I sînt reprezentate liniile cîmpului magnetic (produs de curentul bobinei) şi ale cîmpului electric (produs de sarcinile
I. Cîmpul magnetic (a) şi cîmpul electric (b) într-o bobină cilindrică parcursă de curent continuu.
electrice de pe conductorul bobinei) în cazul unui solenoid parcurs de curent continuu. în curent alternativ, cîmpul magnetic al bobinei are practic aceeaşi structură pînă la frecvenfe destul de înalte (aproximafia regimului cuasistafionar), dar cîmpul electric e complet modificat de tensiunea electromotoare de inducfie.
Dacă N e numărul total de spire ale unui solenoid, l e lungimea solenoidului, I e curentul, r e raza unei spire (considerata filiformă), Ns = N/l e numărul de spire pe unitatea de lungime, A e aria secfiunii transversale şi pi e permeabilitatea magnetică a mediului neferomagnetic omogen în care e cufundată bobina (de obicei	inductivitatea	bobinei	are	expresia:
L = x^~ C = x(i N*AlC,
unde C<1 depinde de raportul d/l dintre diametrul d şi lungimea l a bobinei, iar inducfia magnetică într-un punct M de pe ax are expresia (v. fig. II): n [IqNI ~ —2Î~	aiC°S 012
Dacă bobina e foarte lungă, C«*1, cos ai ~ 1 şi cos a2^ — 1, astfel încît L=kiiNIAI-, B = hh0NsI.
Aceleaşi formule sînt valabile şi pentru o bobină toroidală de lungime l, suficient de mare fafă de dimensiunile secfiunii transversale A.
II. Determinarea inducţiei magnetice B în punctul M de pe axul unui solenoid.
cu formula Biot-Savart-Laplace (v. Biot-Savart-Laplace, teorema lui ~) sau cu ajutorul potenţialului vector a, cu formulele - %ul * dr
şi Z?=rot a,
0,001
0,0001
omte
0,050,01
III. Factorul de formă (F) al solenoidului cilindric în func|iune de raportul d/l.
unde T e o curbă dusă în lungul conductorului (filiform) al bobinei şi închisă între bornele bobinei printr-o linie a cărei contribufie la integrală să fie practic neglijabilă. în practică, pentru calculul inductivităfilor se dau formule de aproximafie şi tabele sau diagrame auxiliare, pentru ob(inerea valorilor unor anumifi coefi-cienfi cari depind de forma şi de dimensiunile bobinei. De exemplu, pentru sole-noiduf cilindric în aer, cu un strat:
L = FN2d 10~6 [H],
unde d = 2 a e diametrul în cm, iar F e un factor de formă dat în funcfiune de raportul d/l (v. fig. III).
Tensiunea electromotoare indusă într-o bobină de un flux magnetic variabil în timp are în general o componentă de mişcare (adeseori de rotafie) — datorită deplasării bobinei într-un cîmp variabil în spafiu — şi o componentă de transformare (de obicei de pulsafie) — datorită variafiei în timp a fluxului magnetic prin conturul considerat imobil al bobinei (v. şi Inducfiei, legea ~ electromagnetice). în cazul unei bobine plate, cu N spire suprapuse, dreptunghiulare, de arie A — b'l, care se deplasează cu vitesa v în directa x, normală pe o pereche de laturi de lungime l ale bobinei, într-un cîmp de inducfie B (x, t) (v. fig. IV), tensiunea electromotoare up indusă în bobină e
x+b
B(x,t]>0
dx 'dt
miim
IV. Bobină dreptunghiulară care se deplasează într-un cîmp magnetic variabil.
„e(i) = - N^j=vNl[B(x, t)-
-B(x+b, t)]—N l J &
Aplicînd la bornele unei bobine fără miez feromagnetic o tensiune variabilă ub(t), valoarea instantanee i a curentului e solufia ecuafiei:
ub (0 = ^*
în care Ri e căderea de tensiune rezistivă, egală cu tensiunea
di
—r e ca-
dt
derea de tensiune inductivă, egală cu tensiunea electromotoare cu semn schimbat, L fiind inductivitatea şi R, rezistenfă bobinei.
electrică în lungul firului (conductorului) bobinei, L-
sinusoidală, de frecvenfă / = —»
2 Ti
Calculul inducfiei în alte puncte sau penfru alte forme ale fepbinei se poate face, în principiu, în regim cuasistafionar,
Dacă tensiunea aplicată
se obfine în complex, respectiv în modul,
Ub = Rl+jL(oI~Zl] Ub=Zl,
Bobina electrică
30
Bobină electrică
unde Z~R-bj co L = Ze1<p e impedanfa complexă a^
bobinei; col
V. Diagrama polară a căderilor de tensiune în bobina fără miez.
Z	R2 + (jl>2L?=')[R2+X2 e impedanfa bobinei; qp = arc sin ~L~—
R	'
= arc cos ^ e defazajul curentului prin bobină fafă de tensiunea de la bornele ei; X = coL e reactanfa bobinei; Ub şi / sînt valorile efective ale tensiunii la borne, respectiv ale curentului.
La frecvenfe mai înalte sau la grosime mare a conductoarelor, rezistenfă R creşte în urma efectului pelicular. Unghiul de pier-
Jt	/£
deri al bobinei e a=——cp, iar factorul de putere e cos cp =
Fig. V cuprinde relafiile geometrice în reprezentarea polară corespunzătoare. Curentul I e totdeauna defazat în urma tensiunii aplicate la bornele bobinei cu unghiul cp (apropiat de jt/2).
Sin. Bobină cu aer.
Bobina cu mieze asociată unui circuit magnetic care confine materiale feromagnetice: fier moale, ofel aliat, aliaje de nichel sau de cobalt, ferite, etc.
Din cauza proprietăfilor magnetice specifice ale acestor materiale — magnetizare intensă, ne-linearitate şi pierderi — comportarea bobinelor cu miez diferă de aceea a bobinelor fără miez.
Magnetizarea intensă a miezului feromagnetic corespunde unor valori mari ale permeabilifăfii şi deci ale inductivităfii L a bobinei, în majoritatea cazurilor, miezul constituie un circuit magnetic practic închis, în care se concentrează liniile cîmpului magnetic al bobinei. în primă aproximafie — dacă circuitul magnetic e omogen şi are în-trefierul neglijabil
L — Lq,
unde Lq e induc-fivitatea corespunzătoare aceluiaşi circuit magnetic în lipsa miezului, iar \ir e permeabilitatea relativă a materialului miezului în condifiile respective de funcfionare. La inductivi taie dată, dimensiunile unei bobine cu miez feromagnetic sînt mult mai mici decît ale unei bobine fără miez.
Dependenfa nelineară a inducfiei B de intensitatea Ha cîmpului magnetic, redată de curba de magnetizare B—B(H)
(v. fig. VI a), determină o dependenfa nelineară $ = <£(/) (v. fig. VI b) a fluxului fascicular mijlociu O al bobinei (fluxul
mijlociu al unei spire) de intensitatea i a curentului. Rezultă o N&
inductivitate Z,= —r—, care depinde de intensitatea curentului
(N e numărul de spire ale înfăşurării). Nelinearitatea se evi-denfiază în special prin efectul de saturafie, corespunzător
uHle eu(f) = —N —— la fensiune aplicată u(f) = —eu(f) =
VI. Nelinearifafea proprietăţilor magnetice ale bobinei cu miez. a) curba de magnetizare a materialului feromagnetic; b) caracteristica magnetică a bobinei; c) cotul caracteristicii.
căruia, la valori mari ale curentului — cari depăşesc o anumită zonă, numită '„cotul" caracteristicii — creşterea fluxului cu intensitatea e neglijabilă (L tinde către Lq). Din cauza efectului Jinearizant" al întrefierului şi al fluxului de dispersiune, nelinearitatea caracteristicii magnetice <& (i) a întregii bobine e mai - pufin pronunfată decît nelinearitatea curbei de magnetizare B (H) a materialului.
Nelinearitatea proprietăfilor magnetice ale materialelor feromagnetice se complică prin dependenfa neuniformă (neunivocă) dintre B şi H, valoarea inducfiei B, la intensitate H dată, depinzînd şi de succesiunea anterioară a stărilor materialului * (isterezis magnetic) şi de vitesa de variafie a acestor stări (viscozitate magnetică). în cazul proceselor periodice — adică în curent alternativ — la valoare maximă dată a inducfiei magnetice şi la frecvenfă dată, relafia nelineară şi neuniformă B (H) e
reprezentată sub forma ciclului de isterezis (v.). în practică ea se determină prin calcul grafic-analitic sau se ridică experimental ciclul de magnetizare global al bobinei (v. fig. Vil a), adică relafia &u(i) dintre fluxul fascicular u-til (fluxul fascicular mijlociu mai pufin fluxul de dispersiune, corespunzător liniilor de cîrpp închise prin aer) şi curent. Acest ciclu diferă de ciclul de isterezis al materialului, atît din cauza efectului Iine-arizant al întrefie- . rului, cît — mai ales — din cauza fluxului suplemen-
tar al curenfilor turbionari (Foucault) induşi în miezul feromagnetic şi cari, în primă aproximafie (la frecvenfă joasă), sînt în fază
VII. Proprietăţile deformante ale bobinei cu miez. a) ciclul de magnetizare global al bobinei (C) şi ciclul eliptic echivalent (Ce) la flux sinusoidal; b) variaţii le în timp ale fluxului fascicular util cp^f), curentului i(t), curentului sinusoidal echivalent ie(f), tensiunii electromotoare d<Pu	.	,	d<Pu
:N
d i
sinusoidală; c) idem, la curent sinusoidal.
Bobină electrică
31
Bobină electrică
cu tensiunea electromotoare a bobinei. Forma ciclului de magnetizare global depinde de valoarea maximă a fluxului, de frecvenfă şi de forma curbei de curent sau de flux. De obicei, tensiunea la borne şi — practic — fluxul, sînt sinusoidale.
Pierderile de putere totale ale bobinei cu miez feromagnetic cuprind pierderile în	înfăşurare pc	(pierderi	„în	cupru")	şi
pierderile în miez pf (pierderi în „fier"). Ultimele	se produc
în Curent alternativ, prin isterezis (datorită magnetizării ireversibile a materialului) şi prin curenfi turbionari (datorită'efectului Joule al acestor curenfi). Aria =	a	unui ciclu global,
de magnetizare (v. fig. Vil a) e proporfională cu pierderile totale de energie în	miez, pentru	un ciclu,	adică pentru	o
perioadă. Dacă R e rezistenfă (în curent alternativ) a înfăşurării, / e frecvenfă, iar I e valoarea efectivă a curentului,
p=m P/ = fAN = fN	p=pc+pr
Şepărarea pierderilor în fier în pierderi prin isterezis şi pierderi prin	curenfi turbionari	se poate	face	finînd seamă că, la
frecvenfe	joase, la valoare	maximă	dată	a inducfiei, primele
sînt proporfionale cu	frecvenfă, iar	ultimele,	cu	pătratul	ei
(v. sub Pierderi în fier). Pentru a reduce pierderile în fier, miezul se realizează din tole aşezate în principal tangenfial ia liniile de cîmp şi izolate între ele (la frecvenfe joase — grosimea tolelor fiind de 0,5 sau 0,35 mm) sau din pulbere fero-magnetică aglomerată cu liant izolant (la frecvenfe înalte), ceea ce reduce curenfii turbionari, mărind rezistenfă căilor de închidere ale acestor curenfi; se utilizează şi materiale speciale, ca fierul silicios (ferosiliciu la frecvenfe joase), cu pierderi mici prin isterezis, sau feritele (la frecvenfe înalte, în special) cu rezistivitate foarte mare, cari pot fi folosite fără divizare în tole.
Din cauza nelinearităfii (saturafiei), bobina cu miez de fier e un element de circuit deformant: ea distorsionează forma curbelor de tensiune şi de curent. în fig. VII sînt construite grafic diferitele curbe de tensiune, flux şi curent, neglijînd căderile de tensiune în rezistenfă şi în reactanfa de dispersiune a înfăşurării, pe baza ciclului global de magnetizare, care — în primă	aproximafie — nu depinde	de	forma acestor curbe
(în cazul	real, viscozitatea	magnetică	şi curenfii turbionari, cari
depind de vitesa de variafie a stărilor, şi deci de frecvenfă, modifică forma ciclului, la valori maxime date ale fluxului şi curentului, după confinutul în armonice al acestor mărimi); la tensiune aplicată sinusoidală (v. fig. VII b), tensiunea electromotoare şi fluxul sînt tot sinusoidale, pe cînd mersul în timp al curentului e deformat fafă de sinusoidă, prezentînd maxime pronunţate; Ia curent sinusoidal (v. fig. VII c), fluxul e deformat (aplatisat), iar tensiunea aplicată e deformată, prezentînd vîrfuri foarte ascufite; în practică, bobinele funcfionează în situa}ii apropiate de primul caz.
Comportarea unei bobine cu miez, în circuitul electric din care face parte (v. fig VIII) se studiază	cu	nr'iezdefier	reprezentată schematic.
plecînd de la expresia tensiunii electromotoare totale induse jn înfăşurare
r-----	d<$>	- di	d04i
e = ^£dr= — N
sau
di dO„
uh = Ri + Ld -77+N
d t
— Ri-ub— — Ld £t~~ N-
di
d t
‘df ' “ &i~R,+L* At+U'
unde O e fluxul fascicular mijlociu al înfăşurării, e fluxul
dispersiune (corespunzătoare liniilor de cîmp închise în prin-
d®u
cipal prin aer), ew=— N	=	~»etensiunea electromotoare
utilă, u e tensiunea utilă.
în practică, la utilizarea bobinei în curent alternativ sinusoidal de frecvenfă /, se consideră, în primă aproximafie, un circuit electric linear echivalent cu bobina (studiul prin lineari-zare al bobinei cu miez). Dacă tensiunea la borne e sinusoidală, fluxul util e practic sinusoidal, căderile de tensiune fiind mici, adică	sin	cot. Se consideră atunci un curent
sinusoidal echivalent ie(t) = Ie^2 sin (co£+a^)(în locul curentului real deformat i(î) al bobinei) de valoare efectivă Ie egală cu a curentului real şi corespunzînd unor aceloraşi pierderi în fier ca şi acesta (v. fig. Vil b), astfel încît
n=^rJi2it: sin a/=2^âr~r$id<1>«'
z 71	max	Le
integralele fiind efectuate asupra unui ciclu de magnetizare. Se observă că sin (Xy>0 şi deci curentul echivalent e defazat totdeauna înaintea fluxului cu unghiul (unghi de pierderi în fier, unghi de avans al ciclului de magnetizare). Prin acest procedeu de Jinearizare", ciclul real (C) e înlocuit cu un ciclu eliptic echivalent (Ce) de aceeaşi arie (v. fig. Vil a), cu axa mare formînd cu axa ordonatelor un unghi y, a cărui tangentă e proporfională cu reluctanfa echivalentă Rm a circuitului magnetic al bobinei
Uneori ciclul eliptic echivalent e definit altfel,
/ xNi\
considerînd aceeaşi arie (adică aceleaşi pierderi), dar altă valoare efectivă a curentului echivalent (de ex., luînd ciclul eliptic înscris în acelaşi dreptunghi ca şi ciclul real, sau luînd fundamentala curbei de curent ca intensitate echivalentă, etc.).
Pentru bobina „linearizată", ecuafiile în complex sînt (v. fig. IX) Ub = T(R-\-jmLd) + jwN <t>u=T(Zd + Z), unde ;co7VOw=f/= — Eu e tensiunea utilă de valoare efectivă
—PI-
jyOTlJWb---
I__________
0-Z.
X. Diagrama polară a căderilor X. Schemele echivalente paralel (a) şi de tensiune în bobina cu miez.	serie	(b)	ale	bobinei	cu	miez.
U=% fN®™*=4A4
*Ub-, Zd=R+j(aLd = R + jXd
_ U j(x)N<$>u	.
e impedanfa de „dispersiune"; 2=—=—=—=Zen e impe-
fa$cicu|ar util, uh e tensiunea la borne, Ld 9 inductivitatea de danfa utilă corespunzătoare fluxului util şi pierderilor în fier,
Bobina de alimentare pentru arcul electric
32
Bobină de înfăşurare
Pentru 2, şi deci pentru întreaga bobină, se poate considera
o	schemă echivalentă, „paralel", cu—=—(v. fig. X a),
__	Z	Kp	1xp
sau una „serie", cu Z=Rs-\-jXs (v. fig. X b). Elementele acestor scheme se determină cu relafiile:
y . N®max	JJ2	u
Aa = Q)L,. = CO —7=--- :	A„	=	—	=-
R.~
V2 /„ '
XPRÎ
R$ + Xf
RPX$
RŞ+xţ'
Pi
*Xp=<oLu
3 " pf
XP “P
în cari pf e puterea pierdută în miez; /a = /sin o^ = /cos |3 ^1 cos qp e componenta activă a curentului; = / cos aft&I sin cp e componenta magnetizantă a curentului (curentul magnetizant), iar valorile aproximative corespund bobinelor cu pierderi mici (i?<coI; Ld<^Lui Rp^>(X)L^). Inductivitatea utilă Lu a bobinei se calculează în funcfiune de relucfanfa echivalentă a circuitului magnetic Rm, cu relafia LU~%N2/Rm, aceasta din urmă fiind dedusă din panta axei mari a ciclului eliptic echivalent sau fiind calculată — în primă aproximafie — ca la un circuit magnetic linear, considerînd pentru miezul feromagnetic permeabilitatea corespunzătoare valorii maxime a inducfiei \x — BmaJH pe curba de primă magnetizare.
Simbolurile grafice folosite pentru bobine în schemele electrice sînt date în fig. XI.
li
s
3
f
XI.	Simboluri grafice pentru bobine, a) simbol general; b) simbol general folosit în special penfru înfăşurări; c) cu inducfivitate reglabilă; d) cu priză; e) cu miez feromagnetic; f) cu miez de pulbere feromagnefică aglomerată.
1.	~ de alimentare penfru arcul elecfric. Elf.: Bobină electrică legată în serie cu electrozii între cari se aprinde şi se menfine un arc electric, destinată se preia diferenfa dintre tensiunea sursei (refelei) de curent alternativ şi tensiunea la bornele arcului.
Tensiunea la bornele arcului fiind o funcfiune descrescătoare de intensitatea curentului, funcfionarea arcului prin alimentarea directă de la o sursă de tensiune constantă ar fi instabilă, curentul tinzînd să crească ilimitat. Prin introducerea unei rezistenfe sau a unei bobine (în curent alternativ), căderea de tensiune corespunzătoare limitează curentul şi stabilizează punctul de funcfionare. Fafă de cazul folosirii unei rezistenfe în serie, bobina prezintă avantajul unor pierderi active mai mici.
2.	~	de	disonanţă. V. sub Bobină de stingere.
3.	~	de	echilibrare a antenei. Te/c.: Bobină electrică	de
mică impedanfa, legată în serie cu conductoarele de punere la pămînt ale unei antene cu coborîre multiplă, pentru realizarea unei distribufii dorite a curenfi lor respectivi.
4.	~	de	explorare. Elf.: Mică bobină electrică, plată,	cu
număr	de	spire şi dimensiuni cunoscute, folosită pentru măsu-
rarea inducfiei magnetice prin intermediul tensiunii electromotoare— respectiv al sarcinii electrice—induse în circuitul din care face parte. Bobina fără miez, construită pentru a avea o jnductivitate de valoare determinată cu mare precizie în anu-
mite condifii de utilizare, se numeşte bobină da inductanfă etalon şi se foloseşte în laboratoare pentru măsurări.
Bobina de explorare e folosită în special pentru măsurarea inducfiei magnetice constante din întrefierul maşinilor electrice şi al electromagnefilor. Măsurarea se face aşezînd bobina cu planul perpendicular pe direcfia locală a cîmpului, într-un punct P, şi anulînd brusc fluxul magnetic prin bobină (prin scoaterea rapidă din cîmp, prin anularea curentului de excitafie care produce cîmpul dacă remanenfa e neglijabilă, etc.). Sarcina electrică indusă în circuitul bobinei şi măsurată cu un galvanomefru balistic (sau cu un fluxmetru) e, în acest caz, proporfională cu inducfia magnetică în punctul P, dată de:
d__ rr
SN’
unde K e constanta galvanometrului balistic (raportul dintre sarcina trecută prin instrument şi deviafia a), a e deviafia galvanometrului balistic, S e suprafafa medie a bobinei, N e numărul de spire şi R e rezistenfă electrică a circuitului indus (în unităfi electrostatice, electromagnetice sau MKSA). Dacă direcfia locală a cîmpului nu e cunoscută, ea se identifică rotind bobina pînă cînd indicafia obfinută e maximă.
5.	~ de inducfanţă. Elt.: Bobină electrică construită pentru a introduce o anumită inductivitate în circuitul electric din care face parte.
6.	~ de încărcare. Te/c.: Fiecare dintre bobinele electrice conectate în serie, la distante egale pe o linie telefonică, cari servesc la reducerea atenuării şi distorsiunii într-o anumită bandă de frecvenfe. Prin conectarea bobinelor de încărcare, relafia RC > LG dintre parametrii primari ai circuitelor din cablu se modifică, apropiindu-se de condifia Heaviside RC = LG, care corespunde atenuării minime şi unei distorsiuni nule {R, C, L şi G sînt, respectiv, rezistenfă, capacitatea, inductivitatea şi perditanfa (conductanfa) pe unitatea de lungime a liniei). Distanfa dintre bobine (pasul de pupinizare) trebuie să fie mică fafă de lungimea de undă a curenfi lor telefonici, pentru ca inductivităfile concentrate să acfioneze ca şi cînd ar fi uniform repartizate.
Bobinele de încărcare au un miez toroidal şi mai multe straturi de înfăşurări de sîrmă de cupru (v. fig. X//). Miezul e format dintr-o pulbere feromagnetică (de permalloy, alsifer, etc., cu mare permeabilitate magnetică inifială şi pierderi mici
1
XII. Secfiune printr-o bobină de încărcare.
1) înfăşurare; 2) miez.
prin isterezis şi curenfi turbionari), comprimată la presiuni de cîteva tone pe 1 cm2. Inductivitatea
bobinelor e de ordinul XIII. Bobine de încărcare „laterale0 (Llf L2) şi
1	mH pentru frecvenfe	„fantomă" (F).
înalte (12---60 kHz) şi-------------> sensul fluxului magnetic al circuitului
de Ordinul a 100 mH fizic;---------------> sensul fluxului magnetic al circui-
pentru frecvenfe vocale	tuiui fantomă.
(300-3000 Hz). în acest
ultim caz se utilizează atît bobine „laterale", pentru circuitele fizice, cît şi bobine „fantomă," pentru circuitul fantomă rezultant (v. fig. XIII). Sin. Bobină Pupin.
7.	~ de înfăşurare. Elf.: Element component al înfăşurărilor în maşini, transformatoare şi aparate, care cuprinde un ansamblu de spire în serie, izolate între ele. Se realizează prin
Bobină de joanfă
Bobină de stingere
bobinarea conductorului fie direct la locul instalării (de obicei manual), fie separat pe o maşină sau pe un dispozitiv de bobinat (bobină prefabricată sau preformată), după care se instalează pe maşină, pe transformator sau aparat. (V. sub înfăşurare.)
1.	^ de joanfă: Bobină de şoc introdusă în circuitele de cale de pe liniile cu tracfiune electrică pentru a asigura continuitatea circuitului principal al curentului de tracfiune din şine, prin ocolirea joantelor izolante necesare circuitului de cale. Bobina de joantă trebuie să aibă o rezistenfă ohmică mică şi o impedanfă mare la frecvenfele curenfi lor din circuitul de cale.
2.	^ de reactanfă. Elf.: Bobină electrică inseriată într-un circuit electric de curent alternativ de frecvenfă / = co/2jc, pentru a produce, prin reactanfa sa X=coL şi fără pierderi suplemen-tare de putere activă, o cădere reactivă de tensiune importantă fafă de căderea activă de tensiune: (din rezistenfă sa #).
Raportul X/R^wL/R se numeşte factorul de calitate al bobinei. Bobinele de reactanfă pot avea sau nu miez feromagnetic. Sin. Reactor. Exemple:
Bobină de reactanfă pentru limitarea curenfilor de scurtcircuit: Bobină de reactanfă fără miez feromagnetic introdusă în circuitele instalafiilor electrice cu scopul de a limita amplitudinea curenfilor de scurt-circuit. Se foloseşte mai frecvent pentru tensiunile de 6-*-10 kV, şi mai rar pentru tensiuni cari depăşesc aceste limite; se instalează pe plecările de pe bare şi între secfiunile de bare ale stafiunilor electrice, uneori pe sosirile la bare de la generatoare. în acest fel se previn solicitări electrotermice şi electrodinamice excesive ale aparatajului electric în caz de scurt-circuit, se permite folosirea de între-rupfoare cu putere de rupere mai redusă şi se micşorează variafia de tensiune la scurt-circuite.
Parametrii caracteristici ai acestor bobine sînt următorii: tensiunea nominală Un (între faze), curentul nominal ln, fre-cvenfa nominală fn, reactanfa în Q sau în procente (%), curentul de scurt-circuit Isc, curentul de stabilitate termică I1 şi curentul de stabilitate dinamică /j.
Reactanfa în procente e dată de:
102 =
U.
102=y-^ 1 O2 =	1	O2
*sc
[%]-
XVI. Schema electrică a generatorului de curent continuu cu divizor de tensiune.
1) bobină de egalizare.
iar puterea reactivă nominală a bobinei e dată de:
Q»=W\/3-
Aceste bobine, în general răcite în aer, au o înfăşurare montată pe un schelet de beton (v. fig. X/V) şi se sprijină pe izolatoare de porfelan. Pentru
XIV. Bobină de reactanfă pentru li- XV. Aşezarea bobinelor la circuite > mitarea curenţilor de scurt-circuit.	trifazate.
circuite trifazate se folosesc cîte trei bobine, dispuse una lîn-gă alta sau suprapuse (v. fig. XV). Bobinele pentru tensiuni peste ŞQ kV $înt răcite în ulei sau în alte lichide.
Bobina de egalizare: Bobină de reactanfă din compunerea unui generator special de curent continuu (generatorul cu divizor de tensiune Dolivo-Dobrowolsky), care permite alimentarea simetrică a unui sistem de distribufie în curent continuu cu trei fire şi încărcare neechilibrată.
Generatorul are construcfia unei comutatoare monofazate cu colector şi două inele colectoare la cari e legată bobina de egalizare. Conductorul neutru al sistemului de distribufie e legat la mijlocul bobinei (v. fig. XV/). Tensiunea dintre conductorul neutru şi fiecare dintre conductoarele active se menfine totdeauna egală cu jumătatea tensiunii dintre conductoarele active. Sin. Bobină Dolivo-Dobrowolsky.
Bobină de siguranţă: Bobină de reactanfă cu miez, montată în paralel cu o lampă electrică alimentată în ser/e cu alte lămpi, penfru a asigura funcfionarea circuitului şi la defectarea lămpii.
în acest din urmă caz, bobina e parcursă de curentul total şi se saturează menfinînd la borne o cădere de tensiune practic egală cu aceea existentă înainte de defectarea lămpii.
3.	~ de recepfie. C. f.; Bobină cu xvfi. Principiul de funcfio-miez de fier, montată pe locomotivă, nare al bobinei de recepţie, deasupra şinelor, pentru a servi la re- 1) bobină de recepţie; 2) şină; cepfia semnalelor induse de curenfii 3) liniile cîmpului magnetic cari circulă în şine, în sistemul continuu de repetare a semnalelor pe locomotivă (v. fig. XVII). V. şi sub
4.	~ de rezonanţă. Elf.; Termen impropriu pentru bobina de stingere (v.).
5.	~ de sarcină. Te/c.: Termen impropriu penfru bobina de încărcare (v.).
e. ~ de stingere. Elf.: Bobină cu miez conectată, în refele de curent alternativ trifazat de înaltă tensiune, între neutrul transformatoarelor sau al alternatoarelor şi pămînt, pentru a reduce foarte mult curentul de punere la pămînt accidentală, trecătoare sau permanentă, a unei faze a refelei. Sin. Bobină Petersen.
Considerînd o refea trifazată — cu tensiunile electromotoare simetrice U\,U2, U3 şi căderile de tensiune neglijabile (ceea ce permite să nu se fină seamă de impedanfele de sarcină), la care se poate înlocui sistemul de capacităfi parfiale ale conductoarelor liniei cu trei capacităfi în serviciu C aproximativ egale (v. fig. XVIII a)— se presupune că pe faza 3 se produce un defect de izolafie, astfel încît impedanfa echivalentă Z a acestei	faze fafă de pămînt se	reduce foarle	mult. în	absenfa
bobinei	de stingere, curentul Ip, care frece	de la faza 3 la
pămînt (în principal, prin canalul defectului), se închide prin capacităfile în serviciu ale celorlalte două faze. In prezenfa bobinei, acest curent cuprinde	şi o componentă Ib	care se
închide	prin bobină şi care	e practic în	opozifie	de fază
cu Ip, astfel încît curentul rezultant / e considerabil redus, valoarea minimă obfinîndu-se pentru o anumită inductivitate L a bobinei de stingere (condifia de acord),
Funcfionarea refelei cu bobina conectată se urmăreşte uşor pe o schemă echivalentă (v. fig. XVIII c), obfinută astfel: se
al curenfilor din şină. Repetarea semnalelor.
3
Bobina de stingere
34
Bobină de stingere
înlocuiesc întîi (v. fig. XVIII b) cele două laturi generatoare ale fazelor 1 şi 2 cu o latură generatoare echivalentă (de
tensiune electromotoare ^(U\ + £/2)=—^ Us şi de capacitate
2 C) şi se introduc apoi, în cele trei laturi legate la neutrul O al generatorului, tensiuni electromotoare egale cu U3 şi îndrep-
XVIII. Principiul de funcfionare al bobinei de stingere, a) schema refelei frifazate cu bobină de stingere; b) schema echivalentă obfinută prin în/ocuirea fazelor 1 şi 2 cu o lăture generatoare echivalentă; c) schema echivalentă finală.
fate spre O (astfel, în conformitate cu teorema lui Vaschy, curenfii din refea nu se modifică), ceea ce permite ca faza 3 să constituie o latură pasivă, de impedanfă 2 (v. fig. XVIII c), prin care se închid curenfii ciclici Ib şi Ip ai celor două ochiuri ale refelei echivalente.
Dacă 2^0 rezultă imediat Ib=Uslj coL şi Ip = -
= £/3; co3C; aceşti doi curenfi sînt în urmă, respectiv înainte,
cu fafă de U3, adică sînt în opozifie de fază, şi curentul
•7
- 7 -	-	;co2	C	=
rezultant
L=-
nt I=Jb + Jp = U3
se anulează dacă
, relafie care constituie condifia de acord a bobinei.
co 23C
Din cauza pierderilor în bobină şi a rezistenfelor de izolafie, cei doi curenfi au de fapt şi componente în fază cu U3, iar la acord I nu e nul, ci numai minim (v. fig. XIX).
Dacă 2^0, cei doi curenfi nu mai sînt în cuadratură cu U3; un calcul simplu arată că acordul se
realizează tot pentru L==-
co23C
1=0 (oricare ar fi Zjt\/j co C), reţeaua funcfionînd ca _un circuit XlX' Compunerea curenfilor în Boucherot. (în cazul Z=1/j<oC,	'analul	defectului,
adică la funcfionare normală fără defect, tensiunea neutrului generatorului fafă de pămînt e determinată — la acord exact —
excluziv de pierderi şi disimetrii — şi se poate produce un fenomen de rezonanfă de tensiune, din care cauză realizarea exactă a condifiei de acord e uneori evitată.)
Prin introducerea bobinei de stingere se realizează astfel condifii favorabile stingerii automate a oricărui arc de punere la pămînt, se înlătură pericolul de supratensiune prin arc intermitent şi, în caz de contact franc la pămînt, e posibilă funcfionarea refelei timp îndelungat, cu defect. Bobina, formînd o legătură galvanică la pămînt, serveşte şi la înlăturarea sarcinilor electrostatice acumulate pe conductoare. Funcfionarea bobinei e satisfăcătoare chiar în cazul unui acord grosier al bobinei (arcul de punere la pămînt se stinge în cîteva secunde chiar la un curent rezidual de 30 A). Acordul riguros nu poate fi menfinut din cauza dezvoltării continue a refelei şi din cauză că în exploatare configurafia unei refele se schimbă prin închiderea şi deschiderea diferitelor circuite.
Puterea aparentă a bobinei e dată de S = VIp , unde V e tensiunea unei faze, şi Ip e curentul de punere la pămînt.
Construcfia bobinei e asemănătoare cu a unui transformator în ulei, miezul avînd însă o serie de întrefieruri perpendiculare pe axă. înfăşurarea se dimensionează pentru o anumită durată de funcfionare cu defect (zeci de minute în refele de înaltă tensiune, cîteva ore în refele de medie tensiune) şi e echipată cu prize penfru reglarea in-ductivităfii în funcfiune de capacitatea refelei (acordarea bobinei). Acordarea se poate face şi în mod continuu, prin va-riafia întrefierului, în care caz reglarea se obfine fără deconectarea bobinei. Bobina e echipată adeseori şi cu înfăşurări secundare de curent (cari se racordează la amper-metre înregistratoare) şi de tensiune (pentru racordarea aparatelor de avertisare) (v. fig. XX).
Bobina de stingere e folosită în special la refe-lelecu linii aerienede medie tensiune (15***60 kV)
— la cari defectul de conturnare a izolafiei prin efectul supratensiunilor atmosferice e deosebit de frecvent-şi, în măsură mai mică, în refelele de înaltă tensiune (100-220 kV), cum şi în refele de cabluri (5—30 kV). în ultimul caz se urmăreşte în special limitarea valorii curentului de defect, pentru a evita producerea de scurt-circuite.
Folosirea bobinei de stingere prezintă, fafă de punerea directă â neutrului la pămînt, dezavantajul că implică o izolare mai puternică a întregii refele; acesta e unul dintre motivele principale pentru cari bobinele de stingere nu sînt folosite în refelele de foarte înaltă tensiune. Pentru a evita producerea de supratensiuni de rezonanfă se folosesc bobine de stingere (numite uneori bobine de disonanţă) la cari acordarea nu şe
XX. Schema de instalare a unei bobine de stingere.
I) întreruptor automat; 2) separator; 3) bobină de stingere; 4) prize; 5) transformator de intensitate; 6) ampermetru înregistrator; 7) releu de semnalizare.
Bobină de şot
35
Bobină longitudinală
face exact, ci astfel încît curentul inductiv Ib al bobinei să depăşească cu 5—15% curentul capacitiv lp al liniei.
i.	~ de şoc. Elf.: Bobină electrică prezentînd o impedanfă mare penfru curenţii alternativi de frecvenfe cuprinse într-un anumit interval. Din cauza capacităfilor parazite, această impedanfă nu creşte monoton cu frecvenfă.
Bobina de şoc se foloseşte în circuitele parcurse de curenfi de diferite frecvenfe, cu rolul de a opri sau de a bloca trecerea curenfilor de frecvenfă cuprinsă în gama de lucru a bobinei. în combinafie cu un condensator (de deviere sau de „by-pass"), bobina de şoc înlesneşte separafia componentelor de frecvenfă joasă (său de curent continuu) de componentele de frecvenfă înaltă, cel mai frecvent caz de utilizare fiind separarea curentului alternativ de curentul continuu. Bobinele de şoc se folosesc atît la frecvenfe joase (frecvenfe industriale şi audiofrecvenfe), cît şi la frecvenfe înalte (radiofrecvenfe). în primul caz, ele sînt bobine cu miez feromagnetic (din tole); în al doilea, ele sînt în general bobine fără miez (în ultimul timp, folosirea feritelor permite introducerea miezului şi la frecvenfe înalte).
Problema principală în construcfia bobinelor de şoc e reducerea capacităfii proprii sau repartizate a înfăşurării, care creşte inevitabil odată cu creşterea numărului de spire necesare pentru obţinerea unei inductivităfi mari. Din cauza capa-cităfii proprii, bobina de şoc trebuie considerată o combinafie de inductivităfi şi capacităfi în paralel, care formează un circuit rezonant, a cărui impedanfă variază cu frecvenfă, eficacitatea bobinei de şoc în anumite intervale de frecvenfă putînd fi compromisă.
O bobină de şoc de înaltă frecvenfă obişnuită e formată din două sau din mai multe bobine fixate pe o bară izolantă
î=
* 4. + 4
separa
componenta continuă ln de com-
«o
Ponenfa alternativă
într-un
®tai de amplificare electronic de audiofrecvenfă. în fig. XXIII,
bobinele de şpc Lj—L2 de joasă frecvenfă, împreună cu condensatoarele Ci—C2—C3, realizează un filtraj al tensiunii redresate (pulsatorii) aplicate la bornele 1 — 2, astfel încît la bornele 3—4 ale sarcinii R, tensiunea e praciic constantă;
componentele alternative ale curentului i sînt deviate prin condensatoare, pe cînd componenta continuă trece prin
aaa
/	0 0 0 0 0 0 0 0 0 r	l 0 0 0 0 0 0 0 0 0 r	
			ii		in n n
t /			
2 *
XXIII. Bobine de şoc înfr-un circuit de filtrare a unei tensiuni redresate.
bobinele de şoc. în fig. XX/V, bobinele de şoc L de joasă frecvenfă, împreună cu condensatoarele C, formează un fil-
XXlV. Bobine de şoc într-un circuit antiparazit.
tru antiparazit aplicat la bornele unei maşini cu colector; componentele alternative ale tensiunii la bornele 1—2 (cari pot fi supărătoare penfru un ra-	n
dioreceptor) nu pot produce cu-
T‘
XXV. Bobină de şoc într-un etaj de amplificare electronic de radiofre-cvenfă.
XXI. Tipuri de bobine de şoc de înaltă frecvenfă.
1) bară izolantă; 2) bobine universale (fagure); 3) bobinaj; 4) carcasă izolantă cu şanţuri; 5) spire distanfate; 6) tub izoiant.
ja o oarecare distanţă între ele (v. fig. XXI a). Se folosesc şi bobine formate dintr-o serie de galefi, bobinafi în şanfuri sfrîmte şi adînci (v. fig. XXI b); la ^frecvenfe foarte înalte, se utilizează uneori solenoizi cu un singur strat (v. fig. XXI c).
Cîteva cazuri de utilizare a bobinelor de şoc sînt prezentate în fig. XXII, XXIII, XXIV şi *XV. în fig. XXII, bobina de şoc M) de joasă frecvenfă, împreună ■..Cu condensatorul Cq,
XXII. Bobină de şoc într-un etaj de amplificare electronic de audiofre-cvenfă.
renfi alternativi în sarcină R. în fig. XXV, bobina de şoc Lq de înaltă frecvenfă, împreună cu condensatorul Co, separă componenta continuă IaQ de componenta alternativă ia^ într-un etaj de amplificare electronic de ra-diofrecvenfă.
2.	~ Dolivo-Dobrowolsky.
V. Bobină de egalizare, sub Bobină de reactanfă.
3.	~ fixă: Bobină care face parte dintr-un instrument de măsură electrodinamic, fixă în raport cu carcasa instrumentu/ui şi realizată de obicei din două jumătăfi identice, dispuse simetric fafă de bobina mobilă. Bobina fixă poate fi realizată mai robustă decît cea mobilă şi de aceea poate fi parcursă de curenfi mai intenşi.
4.	~ Hefmholfz. V. sub Variometru magnetic.
5.	~ longitudinală. Te/c.; Bobină electrică conectată în unele circuite telefonice aeriene, la intrările liniei în stafiunile amplificatoare de înaltă frecvenfă pentru a servi la reducerea dia-foniei indirecte între circuitele de înaltă frecvenfă, prin intermediul circuitelor de frecvenfă vocală neamplificate, de pe aceeaşi linie (numite scurt circuite terfiare). Bobinele longitudinale se conectează în toate circuitele terfiare ale liniei, la ambele intrări ale circuitelor în stafiune. Curenfii de înaltă frecvenfă (40—150 kHz), induşi prin cuplaj diafonic Pi în firele circuitelor terfiare, sînt împiedicafi să freacă dintr-o parte în alta a stafiunii, de reactanfa mare (ooL) a bobinelor longitudinale (v. fig. XXV/), astfel încît nu se mai pot produce, prin al doilea cuplaj P2, curenfi induşi la intrarea amplificatorului A II. Bobinele longitudinale sînt conectate în cele două fire ale circuitului, în serie diferenţială, astfel încît inductivitatea rezultantă a unei bobine (cu două înfăşurări egale) se anulează pentru cuy
3*
Bobina mobila
36
Bocşă
renfii de transmisiune normală (dus şi întors) şi e mare pentru curenfii induşi în acelaşi sens pe ambele fire (provenifi din tensiuni induse longitudinale).
—	Afară de bobine longitudinale, circuitele terfiare mai au, tot pentru reducerea diafoniei indirecte, filtre de oprire instalate în stafiune.
1.	~ mobilă: Bobină care face parte dintr-un instrument de măsură electrodinamic şi care se deplasează sub acfiunea forfelor electrodinamice exercitate între eă şi bobina fixă. Considerente constructive şi legate de precizia cerută instrumentului impun o construcfie mai pufin robustă şi mai uşoară pentru bobina mobilă, care poate fi parcursă de curenfi foarte mici.
2.	~ Pefersen. Elt. V. Bobină de stingere.
3.	~ -transformator de joantă. C.f.: Bobină de joanfă (v.) care serveşte şi ca transformator de alimentare sau ca releu pentru circuitul de cale (v.).
4.	Bobină Ruhmkorff. V. sub Bobină de inducfie,
5.	Bobină termică. Te/c.: Mică bobină de rezistenfă, montată în serie la intrarea într-o instalafie de telecomunicafii, pentru a proteja instalaf ia contra supracurenfilor accidentali, de durată. încălzirea produsă la trecerea curenfilor prin bobină, cînd aceştia sînt prea infenşi şi depăşesc o anumită durată, provoacă topirea unui aliaj uşor fuzibil, care liberează de obicei un vîrf metalic. Sub acfiunea unui resort, acesta întrerupe legătura dintre linia de telecomunicafii şi instalaf ia inferioară, şi asigură punerea la pămînt a liniei de telecomunicafii.
6.	Boboase. Agr.: Fructe-boabe, cari sînt bace din punctul de vedere botanic. Exemple: coacăzele, agrişele, strugurii, etc.
7.	Boboc. Pisc.: Sin. Plută. V. sub Matifă.
8.	BoboUr pl. bobouă. Ind. far.: Manta groasă de lînă, mifoasă, mai scurtă decît sarica, cu mîneci le lungi, purtată mai ales de ciobani. Sin. Bubou, Băbău.
9.	Bobovinăr pl. bobovine. Ped.: Concrefiune tare, sferoi-dală, negricioasă, brună, ruginie sau roşcată, constituită din hidroxizi de fier şi de mangan, cu diametrul de 0,05***10 mm sau chiar mai mare, care se găseşte în profilul solurilor de pădure mai mult sau mai pufin podzolite (podzoluri brune, brun-roşcate) şi în solurile cu orizontul B parfial hleizat. Spre deosebire de alios (v.), care se formează în solurile nisipoase, bobovinele se formează numai în orizonturile lutoase pînă la argiloase, în cari apa infiltrată din precipitafii sau din scurgeri superficiale nu se poate drena intern spre adîncime şi imbibă stratul superior al solului. Sînt răspîndite, izolate sau grupate, atît în orizontul A (în special în zona de podzolire A2 sau în zona de transifîe A2-B), cît şi în orizontul iluvial B.
De cele mai multe ori, bobovinele au o structură concentrică în jurul unui grăunte de nisip sau al unor incluziuni din sol, pe cari s-au depus fierul şi manganul din solufiile descendente. în profilurile solurilor în cari se găsesc bobovine, umezeala abundentă e urmată de perioade de uscăciune relativă (favcriz-nd procesele de reducere), alternînd cu cele de
oxidare. Rolul proceselor microbiologice în formarea bobovi-nelor nu e încă bine stabilit; deşi se consideră în general că bobovinele confin mai multă materie organică decît materialul solului în care sînt cuprinse, unele analize arată contrarul; în orice caz, cantitatea de carbon organic nu e mare. Fafă de solul în care se găsesc, bobovinele confin mai pufin bioxid de siliciu (1***40%), mai mult sescvioxid de aluminiu (l0--50%), mult mai mult sescvioxid de fier (20**’70%) şi pînă la de peste 100 de ori mai mult bioxid de mangan. De asemenea, s-a găsit în bobovine un confinut mai ridicat în fosfor, sub formă asimilabilă penfru plante.
10.	Bobrowkif. Mineral.: Varietate de awaruit (v.).
11.	Bobuşor. Agr.: Vicia faba minor. Subspecie de bob, cu boabe mici, aproape rotunde, cu păstaia cilindrică. Păstăile şi boabele lui servesc numai ca nutref.
12.	Boc. 1 .Ut., Ind. piei.: Sin. Capră de tăbăcar (v. sub Capră 1).
13.	Bocr pl. bocuri. 2. Uf., Ind. alim.: Rezervor orizontal închis, de formă cilindrică şi de obicei cu manta dublă pentru răcire-încălzire, folosit în instalafiile de extracfie a zahărului din sfeclă. în interiorul rezervorului e montat un amestecător orizontal cu palete, cu turafia de 0,3---0,75 rot/min. Bocurile sînt dispuse sub aparatele de vid de Ia cari primesc masele groase (amestec de cristale şi sirop intercristalin) şi servesc drept crisfalizoare pentru continuarea creşterii cristalelor, epuizarea de zahăr a siropului intercristalin şi pregătirea maselor groase pentru centrifugare.
14.	Bocal, pl. bocaie. Ind. far.: Ulcică mai mare, în care se pune laptele la prins. (Termen regional.)
15.	Bocanc, pl. bocanci. Ind. piei.: Gheată de piele groasă şi rezistentă. Pielea poate fi netedă sau presată, unsă sau neunsă. Bocancii se confecfionează de obicei cu talpă groasă, din piele sau din cauciuc, uneori cu întărituri de sîrmă, cuie, finte, etc. Pentru a da bocancilor o impermeabilitate mai mare, ei se confecfionează cu burduf în loc de limbă. (V. şi sub încălfăminte.)
ic>. Bocaport, pl. bocaporfi. 1. Nav.: Deschizătură în punte penfru introducerea mărfurilor într-o magazie de navă. Fiecare magazie are un bocaport.
17. Bocaport. 2. Nav.: Panou cu care se închide gura unei magazii de navă. (Termen impropriu.)
îs. Boccea, pl. boccele. Ind, alim.: Balot în care foile mici de tutun, de calitate superioară, nelegate şi netezite, sînt aşezate ordonat pe două rînduri, cu baza foilor spre exterior şi petrecute cu cel pufin o treime pe lungime şi lăfime, avînd dimensiunile de 40X25X10 cm, înălfimea variabilă în funcfiune de mărimea foilor, iar greutatea cuprinsă între 4 şi 6 kg.
19.	Bochner, teorema lui Mat.: Orice funcfiune continuă de tip pozitiv ip(j) are o reprezentare de forma
tW=f ettxdi(x),
—00
unde f(x) e o funcfiune monotonă, nedescrescătoare, cu varia-fie totală finită. Dacă această variafie e egală cu a, rezultă
unde <p(*) e o funcfiune caracteristică (v.).
20.	Bocşă, pl. bocşe. 1. Silv., Ind. cb.: Instalafie rudimentară pentru distilarea uscată a lemnului, în vederea obfinerii cărbunelui de lemn (mangal), la care căldura necesară procesului de carbonizare e produsă prin arderea produselor de distilafie şi a unei părfi din materialul lemnos. Materialul de mangalizat e ‘constituit din butuci subfiri, spintecafi sau ne-spintecafi.
După felul în care e aşezat materialul, se deosebesc: bocşe verticale, în cari materialul e aşezat în două sau în trei etaje în jurul unui puf vertical central, şi bocşe orizontale, în cari materialul e aşezat în jurul unor canale orizontale. La ambele tipuri, materialul e acoperit cu pămînt. — Uneori, la carbonizarea lemnului de esenfe răşinoase, bocşa se construieşte pe o arie
Sâ
XXVI. Bobine longitudinale BL pentru reducerea diafoniei prin tensiuni induse, longitudinale, în circuite terţiare III.
SA) stafiune amplificatoare; A I, A II) amplificator pe circuitul considerat perturbator şi, respectiv, pe circuitul considerat perturbat; Plf Pg) cuplaj diafonic (paradiafonic) între circuitele I—1II, respectiv III—II; F.O) filtru de oprire; ST) sensul de transmisiune considerat.
Bocşă
37
Boghiu de automotor
7/rfi
y//// ’W//* ’% ^/V////7ffffi
////,' '• /// /// -v c //7/ •' b
Bocşe verticale.
tronconică, care are vîrful în jos şi un canal de colectare a qudroanelor de distilare.
La pornire, puful, respectiv canalele, sînt umplute cu lemn aprins; arderea se propagă la lemnul din bocşă, care se usucă şi apoi se carbonizează. Vitesa de ardere e reglată prin astuparea coşului (de la extre* mitatea pufului, respectiv a canalelor) şi prin deschiderea şi apoi prin astuparea altor deschideri de evacuare a produselor de ardere, la periferia bocşelor.— In bocşele verticale, de obicei emisfe-rice (v. fig.)r focul se propagă de la centru spre periferie; în bocşele orizontale, de cele mai multe ori cu baza dreptunghiulară, focul se propagă de la o extremitate spre cealaltă.
1.	Bocşă. 2. Al/ne; Grămadă formată din bucăfi de minereuri bogate în sulf, fo- a) boc?ă obişnuită; b) amplasarea bocşei losită pentru oxidarea mine- penfru colectarea gudroanelor de disti-reurilor, în vederea unei lat^e; 0 s°li' 2) şl 3) straturi (etaje) de desulfurări parfiale. Nu se butuci; 4) puf; 5) coş; 6) strat de pămînt întrebuinfează combustibil de acoperire; 7) arie tronconică; 8) canal decît pentru amorsarea ope- de scurgere; 9) rezervor de colectare, rafiei (procedeu primitiv).
Bocşa e forma cea mai simplă de cuptor metalurgic.
2.	Bodenbenderit. Mineral.: Varietate de granat (v.).
3.	Bodenit. Mineral.: Orthit. (Termen vechi, părăsit.)
4.	Boehmit. Mineral.: A1*OOH. Monohidrat de aluminiu din grupul diasporului, care confine sub formă de impurităfi bioxid de siliciu, sescvioxid de fier şi de gal iu. Se formează pe cale exogenă în zăcămintele de bauxit, în cari apare sub formă, de mase criptocristaline, cum şi în faza hidrotermală la temperatură joasă, în cavităfile din pegmatitele unor roci alcaline, ca produs de descompunere a nefelinului.
Cristalizează în sistemul rombic, cristalele fiind mici, lamelare sau sub formă de boabe. Unele fefe sînt lucioase, iar altele mate.
E incolor sau alb, uşor gălbui; are clivaj perfect, duritatea 3|f> şi gr. sp. 3,01 •••3,06; nu se topeşte Ia flacăra suflătorului, dar se albeşte şi se desprinde în foife după fefele de cristalizare; are indicele mediu de refracfie (pentru formele criptocristaline) 1,640-1,645.
s. Boerner, aparat Agr.: Aparat mecanic pentru reducerea probelor de cereale la cantitatea convenabilă determinării procentului de corpuri străine, compus dintr-o pîlnie care alimentează printr-o gură un vas conic cu 36 de orificii Ia bază, scurgerile din ele fiind concentrate în două rezervoare.
e. Boetritis bosiana. Ind. fexf.: Ciupercă ce se dezvoltă pe pogoşile de mătase calcinate, pe cari le face albe ca varul, foarte uşoare şi străvezii. Provine, în general, din perefii de lemn ai magaziilor de depozitare. Gogoşi le infectate de Boe-tntis bosiana sînt gogoşi cu defecte. Dezvoltarea ciupercii poate ti prevenită impregnînd lemnul de construcfie cu gudron.
7. Bogaz, pl. bogazuri. Geogr.; Strîmtoare; canal. (Termen regional, Moldova.)
s. Bogăţia amestecului. 1. Mş.: Sin. Dozajul amestecului (v.).
»■ Bogăţia amestecului. 2. Mş.: Sin. (impropriu) Factor de lipsă de aer (v. sub Factor de confinut de aer).
.	10. Boghead. Pefr.: Cărbune sapropelic, macroscopic, lipsit
de stratificat ie, compact, de culoare brună pînă la neagră, cu luciu mat şi spărtură concoidală strălucitoare. La microscop, bogheadul apare constituit în mare proporţie din corpuri ovale,
cari au fost identificate ca resturi de alge asemănătoare cu specia actuală Botryococcus braunii, înglobate într-o masă de vitrinit şi inertinit, fin amestecate.
în lumină transmisă, algele au culoare galbenă deschisă, [ar în lumină reflectată, culoarea brună-neagră sau roşie-brună.
Afară de alge, bogheadul poate confine şi cantităfi mai mari sau mai mici de spori, în special microspori, apoi cuti-cule, etc. Cînd creşte proporfia de spori, bogheadul se apropie de cannel şi se numeşte boghead-cannel sau cannel-boghead, după cum predomină alginitul sau sporinitul; cînd creşte proporfia de cuticule, bogheadul se apropie de claritul cărbunilor humici, iar cînd creşte proporfia de steril, bogheadul se apropie de şisturile bituminoase.
Datorită marii proporfii de corpuri bituminoase, bogheadul dă la distilare un mare procent de materii volatile (pînă Ia 78%) şi de gudron (pînă la 55%). Prin ardere lasă multă cenuşă. Are puterea calorifică de 6000—8000 kcal/kg.
Bogheadul specific e rar, găsindu-se mai frecvent formele de fransifie. Se găseşte totuşi în Scofia, în URSS (basinul din sudul Moscovei), etc.
Roci asemănătoare cu bogheadul se formează şi azi; de exemplu sapropelul din golful Alakusk al lacului Balkaş (v. şi sub Balcaşit).
ti. Boghiu, pl. boghiuri. Transp., C. /.: Dispozitiv în formă de cărucior cu două sau cu mai multe osii, pe care reazemă şa-siul unui vehicul feroviar, folosit la asigurarea înscrierii în curbe în bune condifii şi a mersului liniştit al vehiculului, în special la vitese mari. E constituit dintr-un cadru în general rigid, cu sau fără traverse sau diagonale de consolidare, de care sînt legate osiile montate; Ia mijlocul cadrului, pe o traversă transversală fixă sau mobilă (traversă dansantă), se găseşte o crapodină în care se articulează şasiul vehiculului, prin intermediul unui pivot, permifînd acestuia o oscilafie de rotafie în jurul axei verticale a pivotului. Unele tipuri de boghiuri, de construcfie recentă, permit şi deplasări laterale, fiind echipate cu un dispozitiv de rapel (care poate fi cu arcuri lamelare, cu planuri înclinate, cu suspensoare, etc.), pentru readucerea vehiculului în aliniament, după ieşirea din curbă.
Dypă vehiculul, la care sînt folosite, se deosebesc:
12.	~ de automotor. C. Boghiu în general cu două osii, folosit la automotoarele pe patru sau pe şase osii. Boghiuri le sînt montate în general la capetele vagoanelor; la unele automotoare conjugate, formate din două vagoane cu ramă închisă (comună) se foloseşte un boghiu comun pe care reazemă extre-mităfile celor două vagoane vecine. Automotoarele fiind vehicule motoare de călători, sînt necesare condifii speciale de confort, în care scop boghiurile trebuie să satisfacă următoarele condifii principale: reducerea reacfiunilor în sens longitudinal şi transversal (provocate de circulafia în curbe) şi reducerea amplitudinii oscilafiilor de şerpuire. Aceste condifii sînt mai greu de realizat decît Ia-vagoane şi Ia locomotive, deoarece, automotoarele circulă în general izolate şi, fiind uşoare, reac-fiunile laterale provocate de cale sînt mai pronunfate decît Ia vagoanele de călători, grele şi circulînd în garnituri (rame) închise.
Părfile principale ale boghiului sînt osiile montate, cadrul, suspensiunea şi dispozitivul de rapel.
După felul serviciului pe care-l efectuează osiile montate, se deosebesc boghiuri motoare şi boghiuri purtătoare.
Boghiul motor e cu două osii şi serveşte şi la susfinerea echipamentului motor (motor, transmisiune, inversor de mers, atac de osie) al automotorului. Cadrul boghiului e confecfio-nat din bare profilate, din table de ofel ambutisate, etc., legate între ele prin traverse şi diagonale. Se construieşte, în general, cu traversă dansantă, iar legătura dintre cadrul boghiului şi şasiul automotorului se realizează printr-un sistem de articulafie crapodină-pivot; sarcinile traversei dansante se transmit printr-un sistam de legături elastice la cadrul bo-
Boghiu de locomotivă
38
Boghiu de locomotivă
ghiului. Distanfa dintre cele două osii e mai mare decît la boghiul purtător, penfru a permite montarea echipamentului motor. Datorită viteselor mari cu cari circulă automotoarele, suspensiunea formată din arcuri lamelare şi din resorturi elico-idale se completează cu blocuri silenfioase, constituite din plăci de cauciuc montate între cutia automotorului şi cadrul boghiului şi între acesta şi cadrul fals pe care reazemă motorul.
Boghiul purtător e cu două osii purtătoare, construcfia şi sistemul de suspensiune ale acestuia fiind asemănătoare boghiului de vagon (v.).
Dispozitivele de rapel ale boghiurilor de automotor sînt similare cu cele ale vagoanelor cu boghiuri (v. şi sub înscrierea în curbă a automotoarelor).
1.	~ de locomotivă. C. Boghiu cu două sau cu trei osii, folosit la locomotive pentru înscrierea lor în curbe în bune condifii, permifînd şasiului locomotivei o mişcare de rotafie în jurul unei axe verticale şi o deplasare transversală în raport cu axa căii. Cadrul boghiului reazemă pe osiile montate, prin intermediul cutiilor de osie şi ale suspensiunii. Legătura dintre cadrul boghiului şi şasiul locomotivei se realizează printr-un sistem de articulafie crapodină-pivot, pentru a permite mişcările relative de oscilafie ale boghiului (în jurul axei pivotului) fafă de corpul locomotivei. Dispozitivele de rapel — formate de obicei dintr-un sistem de resorturi — servesc la readucerea boghiului în aliniament, la ieşirea acestuia din curbă (v. şi sub înscrierea în curbă a locomotivei). —
După felul serviciului pe care-1 efectuează osiile componente ale boghiului de locomotivă, se deosebesc: boghiuri purtătoare, boghiuri combinate şi boghiuri motoare.
Boghiu purtător: Boghiu în general cu două osii libere (rareori cu trei osii), folosit ca organ de susfinere şi de rulare al locomotivelor cu abur cu vitese de mers de peste 90--100 km/h. Cadrul boghiului e confecfionat din table de ofel ambutisate şi asamblate prin sudură, sau monobloc, din ofel turnat. Osiile montate reazemă prin intermediul cutiilor de osie pe cadrul boghiului. Legătura dintre cadru şi şasiul locomotivei se efectuează printr-un sistem crapodină-pivot, permifînd boghiului o mişcare relativă de oscilafie fafă de axa verticală a pivotului. Palierul crapodinei are formă sferică sau conică, pentru ca pivotul să poată urma, fără şocuri, mişcările secundare ale boghiului provocate de neregularităfile căii, de oscilafiile laterale ale şasiului locomotivei şi de mersul pe porfiuni de linie în declivitate (cele două osii fiind situate în plane orizontale diferite). — O parte din greutatea locomotivei reazemă pe boghiu prin intermediul a două plăci de alunecare montate pe lonjeroanele cadrului boghiului.
Boghiurile de construcfie veche nu au dispozitiv de rapel şi permit numai o mişcare relativă de oscilafie în plan orizontal, fafă de şasiul locomotivei (v. fig. /).
Boghiurite de construcfie recentă permit şi o deplasare laterală fafă de şasiul locomotivei, asigurînd astfel o mai bună înscriere în curbă a acesteia. Ele sînt echipate cu dispozitive de rapel Con-	'■	Boghiu	de locomotivă.
stituite din nrrtiri ta ^ roată; 2) l°nieronul boghiului; 3) grindă de STITUITe ain arcuri la egalizare; 4) cutie de osie; 5) suspensor de
melare legate între ele arc; 6) arc lamelar de suspensiune; 7) pivot; prin tiranfi (v. fig. //).	8) crapodină; 9) placă de consolidare; 10) corniere
Cabina no «ci! «	de consolidare; 11) traversă centrală; 12) lonjero-
Sarcina pe osnetrans-	„uilocomoHvei.
misă prin lonjeroane
în formă de gît de lebădă, prin intermediul unui sistem de suspensiune format din arcuri lamelare (v. fig. III), din resorturi elicoidale şi, uneori, şî din blocuri silenfioase.
Boghiu combinat: Boghiu cu două sau cu trei osii, dintre cari una e o osie liberă purtătoare, iar celelalte sînt
II. Boghiu de locomotivă cu dispozitiv de apel. a) pozifia boghiului în aliniament; b) pozifia boghiului în curbă; 1) cadrul boghiului; 2) traversă dansantă; 3) resort de rapel; 4) tirant; m) deplasare laterală.
cuplare. Se foloseşte Ia locomotive cu abur şi la locomotive Diesel şi electrice, şi prezintă avantajul că, asigurînd o înscriere în condifii bune la mersul în curbă al locomotivei, permite o utilizare mai completă a greu-tăfii acesteia ca greutate aderentă.
—	Sistemele de boghiuri combinate folosite cel mai des sînt următoarele:
III. Boghiu de locomotivă, purtător.
1) cadrul boghiului; 2) lonjeron „gît de lebădă".
Boghiul Krauss-Helmholtz, format dintr-o osie liberă (alergătoare sau purtătoare) şi dintr-o osie cuplară (prima după osia liberă), legate între ele printr-un cadru cu două articulafii (v. fig. /V). Cadrul boghiului reazemă, prin intermediul a două plăci de sprijin, pe cutiile de osie ale osiei libere şi, prin
IV. înscrierea în curbă a unui boghiu combinat.
1) osie liberă; 2) crapodină; 3) oişte; 4) articulafia oiştei; 5) osie cuplară.
palierul barei de prelungire (oiştea) a cadrului boghiului, pe osia cuplară [y. fig. V). Şasiul locomotivei e articulat cu
2
V. Boghiu Krauss-Helmholtz.
1) osie liberă; 2) osie cuplară; 3) lonjeron; 4) oişte; 5) arc de rapel; 6) tirant; 7) placă de compresiune; 8) tijă de compresiune; 9) resort elicoidal de rapel; 10) crapodină.
boghiul, printr-un sistem pivot-crapodină; crapodina de pe cadrul boghiului are palierul conic sau sferic, pentru a putea
Boghiu de vagon
39
Boghiu de vagon
prelua şocurile provocate de neregularităfile căii şi de jocul sus-pensiuriii. La mersul în curbe, boghiul are o mişcare de rotafie oscilantă în jurul axei verticale a pivotului, ceea ce permite aşezarea radială a osiei libere, în raport cu lungimea oiştii boghiului. Prin apăsarea pe palier a barei de prelungire a cadrului boghiului se produce deplasarea laterală limitată a osiei cuplare. Pivotul central poate avea şi o deplasare laterală, pentru a asigura locomotivei un mers liniştit în curbe. Acest boghiu are de obicei două dispozitive de rapel: unul cu resorturi elicoidale, montat în dreptul osiei libere, şi altul cu două arcuri lamelare, paralele, legate între ele şi montate în dreptul crapodinei. Cadrul boghiului reazemă astfel direct, fără legătură elastică, pe cele două osii ale boghiului; din această cauză, sistemul e supus la solicitări puternice. La boghiuri le de construcfie recentă, rezemarea oiştii pe şasiul locomotivei se face prin intermediul unor plăci de cauciuc, reducîndu-se astfel uzura boghiului.
Boghiul Eckhardt-Schwartzkopf, care e o combihafie între boghiul Krauss-Helmholtz şi un sistem de balansiere, e constituit dintr-o osie liberă şi din două osii cuplare. Osia liberă şi prima osie cuplară constituie un sistem de boghiu Krauss-Helmholtz, iar cele două osii cuplare sînt legate între ele prin balansiere (sistem Beugniot). La mersul în curbă, osia liberă are o mişcare de rotafie oscilantă în jurul axei verticale a pivotului central, iar cele două osii cuplare au o deplasare laterală. Acest tip de boghiu e folosit la locomotivele cu abur cari circulă în curbe cu raze mai mici decît 180 m.
Boghiul Zara-Kolumna, a cărui construcfie e asemănătoare cu -aceea a boghiului Krauss-Helmholtz. Are oiştea de lungime mai mică, obfinînd la mersul în curbe o aşezare radială mai bună a rofilor libere. El permite atît mişcarea de oscilafie a osiei libere în jurul axei verticale a pivotului central, cît şi o deplasare laterală a osiei cuplare. E echipat cu două dispozitive de rapel: unul în dreptul osiei libere şi al doilea în dreptul crapodinei.
Prezintă avantajul unei repartizări mai uniforme a sarcinii locomotivei asupra boghiului, obfinîndu-se astfel un mers mai liniştit şi o amortisâre mai bună a trepidaf ii lor.
Boghiu motor: Boghiu cu două sau cu trei osii acţionate de un cuplu motor, folosit la locomotivele electrice şi la locomotivele Diesel cu transmisiune hidraulică şi electrică. Cadrul boghiului e confecfionat din tablă de ofel presată şi sudată, sau monobloc, din ofel turnat. Legătura cu şasiul locomotivei se realizează, la boghiurile cu două osii, printr-un sistem pivot-crapodină, iar la boghiurile cu trei osii (la cari de obicei locul pivotului central e ocupat de un motor de tracţiune), printr-un sistem cu două patine laterale cari reazemă pe glisiere. Suspensiunea cadrului boghiului se realizează printr-un sistem elastic format din arcuri lamelare, resorturi elicoidale Şi blocuri silenfioase. La locomotivele electrice şi la locomotivele Diesel cu transmisiune electrică, motoarele electrice de tracfiune sînt amplasate pe cadrul boghiului, fiind suspendate Parfial sau integral. La locomotivele Diesel cu transmisiune hidraulică, transmisiunea hidraulică e amplasată pe cadrul boghiului, legătura dintre osiile motoare şi arborele transmisiunii fiiQd realizată prin legături cardanice. —
După pozifia pe care o ocupă boghiurile în echipamentul de rulare (fafă de osiile cuplate) al locomotivei, se deosebesc boghiuri în fafă şi boghiuri înapoi.
Boghiu în fafă: Boghiu montat în fafa osiilor cuplate, ,.3« cărui cadru leagă cele două osii alergătoare ale locomo-eL cu a^ur* Are în general cadrul turnat şi traversă dansanta. Sarcina se transmite la cadrul boghiului prin intermediul unui suport plat, care are şi rolul de pivot. O parte din greutatea locomotivei se repartizează pe osiile boghiului, spre a rezemare în consolă, reducînd astfel una dintre cauzele rnişcării perturbatoare a locomotivei. Se foloseşte la locomotivele de mare vitesă (peste 80 km/h).
Boghiu înapoi: Boghiu montat în urma osiilor cuplate, legînd osiile purtătoare ale locomotivei cu abur. Se foloseşte ia locomotive cu cutie de foc mare şi grea, pentru repartizarea mai uniformă a sarcinii pe osii.
Folosirea acestui boghiu nu exclude şi utilizarea celuilalt sistem. în special locomotivele grele de mare vitesă şi locomotivele tender au boghiuri atît în fafă cît şi înapoi.
î. '■*' de vagon: Boghiu folosit la vagoane grele sau lungi, cu mai mult decît trei osii montate. Boghiul e constituit din
VI. Boghiu de vagon.
1) osie montată; 2) cadrul boghiului; 3) cutie de osie; 4) falcă de ghidare; 5) traversă de capăl; 6) traversă mediană; 7) traversă dansantă; 8) crapodină; 9) glisieră (piatră de alunecare); 10) resort elicoidal al suspensiunii primare; îl) arc lamelar al suspensiunii centrale.
următoarele părfi principale: cadrul, osiile montate cu cutiile de osie, traversa dansantă cu crapodină şi glisiere (pietre de alunecare), suspensiunea, dispozitivele de rapel (v. fig. VI). — Cadrul, în general rigid, e constituit din două lonjeroane metalice (la construcfiile vechi, din grinzi de lemn armate) cu fălci de ghidare, solidarizate prin două traverse de capăt şi două traverse mediane; uneori cadrul e format din lonjeroâne independente, articulate prin intermediul unor suspensoare de traversa centrală. E confecfionat din bare de ofel profilat, din table de ofel ambutisat sau din ofel turnat (v. şi sub Cadru de boghiu). — Traversa dansanta, care e folosită în general la vagoanele de călători (cari necesită o suspensiune mai elastic ă), e formată fie dintr-o singură traversă, fie din două traverse (inferioară şi superioară, legate elastic între ele) suspendate pe patru suspensoare, şi serveşte la preluarea şocurilor transversale pe boghiu; la boghiurile vagoanelor de marfă, această traversă e în general înlocuită printr-o traversă fixă, solidarizată cu cadru. Crapodina pe care reazemă pivotul cutiei vagonului e montată pe traversa dansantă şi poate fi în trepte (la construcfii mai vechi) sau plană; la vagoanele de marfă se folosesc în general crapodine cu paliere în formă de calotă sferică, pentru a nu provoca solicitări prea mari în articulafie, la mersul în rampă (de ex. la trecerea peste cocoaşele de triere). — Suspensiunea, care e în general constituită dintr-o suspensiune primară (suspensiunea cadrului boghiului pe osii) şi o suspensiune centrală (suspensiunea cutiei vagonului, respectiv a traversei dansante pe cadrul boghiului), e formată din sisteme cu resorturi elicoidale, cu arcuri lamelare şi uneori şi cu blocuri silenfioase. După suplefea mersului vagonului se folosesc: suspensiunea simplă (cu un singur sistem de resorturi), în general numai la vagoanele de marfă; suspensiunea dublă, triplă sau cua-druplă (cu două, trei, respectiv cu patru sisteme de resorturi montate în serie), folosită la vagoane de călători (v. şi sub Suspensiunea vagoanelor). — Dispozitivele de rapel (datorită cărora boghiul are o oarecare elasticitate în direcfie transversală) folosite sînt fie construcfii cu planuri înclinate şi cu role, sau cu leagăn, la cari forfa de rapel se produce prin acfiunea
Boghiu de vagon
40
Boghiu de vagon
greutăfii cutiei vagonului, fie construcfii cu arcuri lamelare, la cari forfa de rapel e produsă de deformafia acestor arcuri.
Avantajele boghiului fafă de echipamentul de rulare compus din osii separate consistă în: înscrierea uşoară în curbe (chiar în curbe cu rază mică) şi deci reducerea rezistentei la înaintare şi a posibilităfii de deraiere a vagonului; distanfa dintre pivofii boghiurilor nu influenfează mersul vagonului în curbe; îmbunătăfirea calităfii de mers prin preluarea de către boghiu a 50% din şocurile orizontale şi verticale; posibilitatea construirii vagoanelor mai lungi.
Din punctul de vedere constructiv se deosebesc numeroase tipuri de boghiuri. La construcfiile noi se urmăreşte obfinerea oscilafiilor cu frecvenfă proprie joase, plasate totuşi în domeniul „supracritic" (adică deasupra frecvenfei de rezonanfă), ceea ce se poate realiza printr-o suspensiune cît mai elastică, prin lipsă de frecări la resorturi şi prin amortîsarea corespunzătoare a oscilafiilor la diverse regimuri de vitesă.
Exemple de tipuri uzuale de boghiuri de vagon:
Boghiu normal: Boghiu cu două osii, folosit în Europa ia vagoane de călători de tip vechi (v. fig. Vil). Cadrul boghiu-
VII. Boghiu normal de vagon.
1) cadru nituit; 2) lonjeron; 3) traversă dansantă; 4) crapodină în trepte; 5) placă de gardă; 6} suspensiune primară cu arcuri lamelare şi resorturi elicoidale;
7) suspensiune centrală cu arcuri lamelare duble.
lui e de tablă amfeutisafă, nituită la coifuri. Boghiul are: traversa dansantă, cu foc în direcfie longitudinală şi transversală, suspendată pe patru suspensoare lungi divergente în jos; cra-podina pivotului în trepte; plăci de gardă pentru conducerea cutiilor de osie. Suspensiunea primară e formată din arcuri lamelare cu resorturi elicoidale la extremităfi; suspensiunea centrală e formată din arcuri lamelare duble dispuse transversal. Ampatamentul e de 2500 mm.
Dezavantajele acestui boghiu sînt următoarele: construcfie greoaie şi complicată, uzură rapidă a plăcilor de gardă, a cutiilor de osie şi a suprafefelor de frecare ale acestora, ceea ce duce — datorită jocului mare dintre ele — la oscilarea osiei, respectiv a cutiei vagonului; arcuri lamelare grele, iar frecarea dintre foi (care variază între limite largi, după gradul de ungere care persistă între foi) poate ajunge pînă la circa 15% din greutatea aferentă pe arc, din care cauză şocurile mărunte (inferioare valorii frecării) se transmit neelastic cutiei vagonului.
Boghiu american: Boghiu pentru vagoane de călători, asemănător boghiului normal, de care se deosebeşte prin felul şi dispozifia suspensiunii (v. fig. VIII). Greutatea cutiei
vagonului e repartizată, prin resorturi elicoidale, pe nişte grinzi de egalizare în formă de „gît de lebădă", ale căror capete reazemă direct pe cutiile de osie. Suspensiunea primară e
VIII. Boghiu american.
1) cadru; 2) grindă de egalizare; 3) traversă dansantă; 4) cutie de osie.
asigurată prin aceste resorturi elicoidale, iar suspensiunea centrală (a traversei dansante), prin arcuri lamelare duble, dispuse transversal.
Avantajele boghiului american fafă de boghiul normal consistă în: mers mai liniştit, datorită numărului mare de resorturi elicoidale (lipsite de frecare) la suspensiune; tendinfa mai mică de deformare a cadrului de boghiu (produsă de neregularită-file căii), deoarece grinzile „gît de lebădă" lucrează parfial ca balansiere, repartizînd astfel aproximativ egal sarcinile pe osii; neregularităfile căii au o influenfă mai mică asupra caii-tăfilor de mers, deoarece resorturile elicoidale ale suspensiunii primare nu reazemă direct pe cutiile de osie. Dezavantajele acestui boghiu fafă de boghiul normal consistă în: distanfa mai mică dintre axele resorturilor elicoidale, ceea ce produce o solicitare mai accentuată a cadrului la frînare; înălfimea tampoanelor poate fi reglată numai prin modificarea lungimilor suspensoarelor de la traversa dansantă, care — dacă nu se face în mod uniform— poate împiedica libera oscilafie a traversei dansante, influenfînd negativ mersul vagonului; transmiterea greutăfii vagonului la osii prin intermediul grinzilor în formă de gît de lebădă reclamă construcfia greoaie a acestora şi secfiuni mari (din acest considerent, ampatamentul acestor boghiuri a fost redus la 2150 mm).
Boghiu Diamond. V. sub Boghiu penfru vagoane de marfă.
Boghiu G o r I i t z: Boghiu cu două osii, pentru vagoane de călători, cu următoarele caracteristici constructive: cadrul e confecfionat din tablă sau din profiluri nituite ori sudate (la construcfiile mai noi); traversa dansantă e constituită dintr-o singură grindă, rezemată direct pe legăturile de arc ale arcurilor lamelare dispuse longitudinal; suspensoarele traversei dansante sînt înlocuite cu ochiuri de lanf pe cari sînt rezemate extre-mităfile arcurilor lamelare; suspensiunea primară e realizată prin arcuri lamelare şi prin resorturi elicoidale.
Se construiesc în două variante: tip „uşor" (v. fig. IX a), pentru vagoane de călători de 27—35 t; tip „greu" (v. fig. IX b), penfru vagoane de călători de peste 40 t. Ambele variante sînt
Boghiu de vagon
41
Boghiu de vagon
echipate în suspensiunea centrată cu resorturi elicoidale, montate în serie pentru redifcerea trepidaţiilor.
Avantajele acestui tip de boghiu, fată de boghiul normal şi faţă de cel american, consistă în: suspensiune mai bună, datorită
IX. Boghiu Gorlitz. a) tip „uşor" b) tip „greu".
elasticităţii mai mari a arcurilor lamelare longitudinale (frecarea dintre foi, cu toată lungimea lor mai mare, fiind mai mică decît la cele şase sau opt arcuri lamelare duble de Ia boghiul normal sau american); construcţia mai simplă şi mai uşor accesibilă (schimbarea uşoară a sabofilor de frînă şi reglarea înălţimii tampoanelor uşoară, datorită accesibilităţii mai bune la suspensoarele arcurilor traversei dansante). Dezavantajul acestui boghiu consistă în ampatamentul mare (3-**3,6 ni), datorită arcurilor lamelare dispuse longitudinal.
Boghiu cu braţe radiale: Boghiu Ia care împiedicarea deplasării osiilor în plan orizontal e asigurată prin braţe cari au un capăt fixat de capacele cutiilor de osie şi celălalt capăt articulat, prin bloc silenţios, de cadrul boghiului (v. fig. X), Datorită braţelor radiale se obţin următoarele avantaje: eliminarea frecărilor şi uzurilor la plăcile de gardă şi la cutiile de osie; menţinerea paralelismului osiilor, datorită căruia lungimea de undă a mişcărilor de şerpuire a osiilor montate se măreşte, iar amplitudinea osci laţii lor se micşorează; blocul silenţios, echipat cu o bucea excentrică reglabilă, permite reglarea paralelă a osiilor, servind totodată şi ca amortisor de zgomot.
Boghiu M i n d e n-D e u t z:	Boghiu	folosit	la	vagoanele
trenurilor rapide de călători, la	care	atît	suspensiunea	primară
c«ţ şi suspensiunea centrală sînt echipate numai cu resorturi elicoidale şi amorfisoare (pentru amortisarea oscilaţiilor cari nu pot fi preluate de resorturile elicoidale, din cauza lipsei oricărei frecări). Fiecare dintre cele patru perechi de resorturi ale suspensiunii primare are cîte un amortisor hidraulic cu cursa de 70 mm, iar pentru suspensiunea centrală, două amor-iisoare cu cursa de 130 mm. Resorturile elicoidale ale suspensiunii primare mai prezintă avantajul că permit realizarea Jonjeroanelor principale ale cadrului în formă de grindă che-sonată, sudate, fără a fi solicitate la torsiune. Osiile sînt conduse prin foi de arc dispuse orizontal, rigide în direcţie orizontală, dar cari pot urmări pe verticală neregularităţile căii. Leagănul (traversa dansantă) e suspendat pendular, cu suspensoarele duble; pînă la o anumită înclinare, pendulul dublu
oscilează ca pendul lung, după care partea superioară se o-preşte, oscilînd în continuare ca pendul scurt (v. fig. XI). Această construcţie prezintă avantajul că forţa de rapel creşte cu mări-
X. Boghiu cu braţe radiale.
I) cadru boghiului; 2) braţ radial; 3) bloc silenţios.
XI. Boghiu Minden-Deutz.
1) traversă dansantă; 2) amortisor hidraulic.
rea unghiului de înclinare al leagănului; în felul acesta, şocurile transversale dure pot fi evitate.
Boghiu cu trei osii: Boghiu folosit în special la vagoanele de mare confort (vagoane de dormit şi vagoane-salon) (v. fig. XII). în general se caracterizează printr-un mers mai liniştit decît boghiurile cu două osii, datorită atît ampa-famentului mare (cadrul cu şase puncte de reazem oferind o
XII. Boghiu cu trei osii pentru vagoane de mare confort.
rezistenţă mai mare la mişcarea de şerpuire a osiilor montate decît cel cu patru puncte), cît şi variaţiilor de sarcină pe roată mai reduse, la trecerea peste o neregularitate a căii. Dezavantajele consistă în construcţia greoaie şi în cheltuieli mari de întreţinere.
Boghiu penfru vagoane de marfă: Boghiu al cărui cadru e constituit, fie din două lonjeroane laterale (confecţionate din platbande nituite sau sudate ori din oţel turnat)
a
XIII. Boghiuri penfru vagon de marfă tip „Diamond", a) cu cadru din platbande; b) cu cadru turnat.
articulate, prin intermediul unei suspensiuni, de traversa centrală a pivotului şi avînd osiile fixe — numit boghiu Diamond
—	(v. fig. XIII), fie din tablă de oţel ambutisată cu osiile le-
Bogzar
42
Boiler
gate de cadru prin intermediul unor arcuri lamelare de con-	de (1+5) kg astfel încît, în timpul încercării, presiunea pe
sfrucfie obişnuită (v. fig. X/V). Amorfisarea oscilafiilor în sens	fafa epruvetei (de 50 cm2) să fie de 0,6 kg/cm2.
XIV. Boghiu pentru vagon de marfă cu cutii de unsoare mobile.
1) cadru de tablă ambutisată; 2) suspensor de arc; 3) traversă centrală fixă.
vertical e mică, însă suportabilă pentru cale şi penfru vehicul; o ameliorare nu e posibilă, deoarece suspensiunea depinde de valoarea încărcăturii şi de flexibilitatea arcurilor. Boghiurile de marfă au ampatamente de 1,8—2 m.
1.	Bogzar. Pisc. V. Viză.
2.	Bohme, aparat ~ cu ciocan. Mat. cs., Ut.: Aparat de laborator care serveşte la îndesarea mortarelor normale, vîrtoase, în tiparele folosite la confecfionarea epruvetelor pentru încercarea lianfilor hidraulici la compresiune şi Ia întindere.
Se compune dintr-un ciocan metalic, gros de 51 mm, fixat Ia capătul unei pîrghii care e acfionată, la extremitatea opusă ciocanului, printr-o roată cu zece came, acfionată manual sau mecanic (v. fig.). Greutatea ciocanului e de 2 kg, iar greutatea întregului aparat e de circa 4 kg. Lungimea totală a pîrghiei e de 311 mm, iar lungimea ei, cuprinsă între centrul de greutate al ciocanului şi axa fusului de rotafie, e de 250 mm. Loviturile ciocanului sînt aplicate pe un miez metalic (pis-
Aparaf Bohme cu ciocan.
1) motor de antrenare; 2) roată cu came; 3) ciocan; 4) pîrghie; 5) tipar pentru confecţionarea epruvetelor; 6) miez metalic (piston).
ton) aşezat deasupra mortarului turnat în tipar. Pentru confecfionarea unei epruvefe, ciocanul trebuie să aplice 150 de lovituri în timp de două minute şi jumătate, după care e oprit cu ajutorul unui dispozitiv.
r. Bohme, maşină Mai. cs., Uf.: Maşină de laborator folosită pentru a măsura uzura prin abraziune a pietrelor naturale sau artificiale.
Se compune dintr-un disc orizontal de metal, cu diametrul de 75 cm, dintr-un mecanism care roteşte discul de 30 de ori pe minut, dintr-un contor de turafii, dintr-un dispozitiv de oprire automată a discului după fiecari 22 de turafii, şi dintr-o pîrghie echipată la un capăt cu un platan de cîntar, iar la celălalt capăt cu o contragreutate. Pe platan se pun greutăfi în valoare
Maşină Bohme.
1) disc rotitor; 2) mecanism de rotire şi oprire automată a discului; 3) pîrghie; 4) platan de încărcare; 5) contragreutate; 6) corp de proba; 7) dispozitiv de fixare a corpului de probă; 8) dispozitiv de apăsare a corpului de proba.
4.	Bohnerz. Geol., Mineral.: Concrefiuni feruginoase, constituite din limonit sau siderit, cari se formează în unele argile de vîrstă eocenă, considerate drept o terra rossa fosilă. Se prezintă în sferule cu structură concentrică, de mărimea unui bob de mazăre pînă la mărimea unei nuci. în unele locuri se exploatează ca minereu de fier.
5.	Bohn-Schmidf, reacţia Ind. chim.: Reacfie de oxidare acidă, utilizată la prepararea derivafilor hidroxilafi din seria antra-chinonei, prin acfiunea acidului sulfuric concentrat, care confine o proporfie mare de trioxid de sulf (oleum). (V. Antrachinonă).
e. Boia, pl. boiele. Ind. far.: Colorant sau vopsea. (Termen popular.) Sin. Boială.
7,	Boia de ardei. Ind. alim.: Condiment obfinut prin măcinarea ardeiului uscat, provenit din anumite varietăfi (de ex. Capsicum annuum). Ardeiul colectat e parfial uscat, sub şo-proane, pînă la umiditatea de 75—80%. Această fază se caracterizează prin scăderea confinutului în zaharuri şi creşterea pigmentafiei. Se completează apoi uscarea pînă la umiditatea de 6%, cu ajutorul aerului cald, folosind uscătoare de diverse tipuri. Pericarpul ardeiului uscat se separă, în mod mecanic, de seminfe, nervuri şi coceni, şi apoi e supus măcinării.
După soiurile de ardei întrebuinţate, se obfine boia dulce sau boia iute: tipul dulce confine 0,01 •••0,03% capsaicină, iar tipul iute confine 0,05—0,10% capsaicină. Sin. Pipercă, Piper roşu.
s. Boiangerie, pl. boiangerii. 1. Ind. text.: Instalafie, atelier, amenajare industrială, etc., servind la colorarea firelor, a fesăturilor, tricoturilor şi a altor materiale textile.
9.	Boiangerie. 2. Ind. text.: Tehnica colorării materialelor textile (fire, ţesături, tricoturi, etc.).
10.	Boiangiu, pl. boiangii. Ind. text.: Meseriaş care se ocupă cu boiangeria.
11.	Boii mafifei. Pisc.: Cele două lemne uşoare, legate de coifurile sacului năvodului, pentru a le fine ridicate. V. şi Năvod.
12.	Boiken. Agr.: Varietate de mere cu fructul mare, de formă tronconică scurtă, cu multe creste în partea de sus. Pe-lifa, de culoare galbenă ca paiul, e fină, rar rumenită în roz pe partea dinspre soare. Miezul, alb ca zăpada, destul de tare, însă suculent, e mai mult acru, răcoritor. Se coace tîrziu, iarna, şi e un măr de masă apreciat.
13.	Boiler, pl. boilere. Jnsf. san., Uf.; Schimbător de căldură (v.) cu recipient de acumulare, care serveşte Ia producerea şi în-magazinarea unei anumite cantităfi de apă caldă, pentru a putea satisface consumuri continue sau intermitente mari, în întreprin-
Boiler Brotan
43
Bol
A i industriale, în imobile de locuit, bucătării, etc. E constituit dintr-un recipient pentru apa încălzită, echipat cu un corp °	J
I. Boilere orizontale, â) boiler cu gît, cu serpentină; b) boiler fără gît, cu manta de încălzire. 1) manta; 2) fund sudat la manta; 3) fund amovibil; 4) gît; 5) element de serpentină (feavă în U); 6) colector la serpentină; 7) feavă de racordare a serpentinei; 8) şi 9) racordurile boilerului pentru apă rece, respectiv pentru apă caldă; ÎO) suportul serpentinei; 11) manta de încălzire; 12) racordurile pentru intrarea şi ieşirea mediului încălzitor în cămaşa de apă.
de încălzire prin care circulă agentul termic cu temperatura mai înaltă, care poate fi apă caldă, apă supraîncălzită, sau abur.
Recipientul e în general un ci-	Jî
lindru circular drept de tablă de ofel (sudat sau nituit), cu fundurile bombate, cu axa de obicei orizontală (boiler orizontal) sau verticală (boiler vertical). Boilerele orizontale au la capacitatea de 100---1000 I — un fund fix şi al doilea amovibil (v. fig. I b) sau — la piese de capacitate mare — al doilea fund cu un gît la care se fixează un capac amovibil (v. fig. I a); ele se aşază pe picioare de zidărie sau de beton, ori pe console. Boilerele verticale au, de obicei, ambsle funduri inamovibile, şi sînt echipate °u o tubulură laterală cu capac amovibil (v. fig. II), cu o gură de Şpă|are şif eventual, cu o gură de vizitare; ele se aşază pe un postament, prin intermediul unui inel de baza. ■— Corpul de încălzire poate f| un sistem de fevi în U,
II.	Boiler vertical. l’\ ma^a de viroie; 2) fund nituit la manta;
J gură de spălare; 4) gură de vizitare; 5) ne| de fonf§( ^e reazem pe fundafie; 6) şi ) intrarea, respectiv ieşirea mediului cald in serpentină; 8) placă tubulară; 9) serpen-ina; 10) şj jj) racordurile boilerului pentru apa rece, respectiv pentru apă caldă.
orizontale, legate la două colectoare drepte (la ambele tipuri oe boiler, şi pentru orice fel de agent încălzitor) sau o serpentină e feavă (numai la încălzirea cu abur); uneori mantaua boileru-
lui orizontal e dublă şi formează o cameră pentru mediul de încălzire (v. fig. I b), schimbul de căldură făcîndu-se prin manta.
Recipientele şi corpurile de încălzire se protejează contra coroziunii prin metalizare cu zinc (fie total, prin imersiune sau prin pulverizare, fie numai la interiorul recipientului şi la exteriorul serpentinei, prin pulverizare), sau prin vopsire cu o vopsea specială; uneori exteriorul boilerului e acoperit cu vopsea pe bază de miniu de plumb. Mantaua şi fundurile inamovibile sînt îmbrăcate cu un strat de izolant calorifug.
Corpul de încălzire se calculează astfel încît, pentru o capacitate utilă a recipientului necesară unui consum mare, într-un interval scurt de timp (30**-40 minute), suprafafa lui utilă să corespundă necesităfii de încălzire a lichidului din recipient într-un interval de timp mult mai lung (4--6 h). Consumul de căldură variază în timp (se micşorează pe măsură ce se încălzeşte apa din aparat); la boilerul cu abur, el se determină cu reiatia	dQ	=	Gfcrd» = Gc(Vc-f')dt,
iar la schimbătorul cu apă fierbinte sau caldă se determină cu re|afia	dQ = Grcrd* = Gccc A »cdt,
în cari Gc (kg/h) e debitul orar de agent încălzitor; Gr (kg/h) e debitul orar al apei de încălzit; cc şi cr sînt căldurile specifice ale apei-agent încălzitor, respectiv ale apei de încălzit, la temperaturile respective; I'c şi î"c sînt entalpiile aburului, respectiv ale condensatului; A &c e variaţia de temperatură a agentului încălzitor, iar 6- şi t reprezintă temperatura, respectiv timpul. La boilerul cu abur variază numai temperatura apei încălzite, pe cînd la boilerul cu apă fierbinte sau caldă variază atît temperatura apei încălzite, cît şi temperatura agentului încălzitor.
în ţara noastră sînt standardizate boilerele orizontale cu capacitatea între 100 şi 5000 I.
î. Boiler Brofan. V. sub Locomotivă de abur.
2.	Boişte, pl. boişti. 1. Pisc.: Locul de reproducere a păstrăvului în pîraiele de munte. în perioada reproducerii, femela de păstrăv, urmată de cîţiva masculi, se îndreaptă spre izvoarele pîraielor cu apă limpede, oxigenată, cu un curs domol şi cu fundul de pietriş mărunt; păstrăvul răscoleşte pietrişul cu coada, formînd o gropită în care femela depune icrele. Masculul fecundează apoi icrele, pe cari le acoperă cu pietriş, asigurîn-du-se astfel condiţii optime penfru dezvoltarea embrionului şi eclozarea larvelor.
3.	Boişfe. 2. Pisc.: Perioadă de reproducere sau de „bătaie" a păstrăvului.
4.	Boişfean, pl, boişteni. Pisc.: Phoxinus. Peşte mic de 8*-12 cm, foarte lacom, care trăieşte în apele de munte. Are corpul cilindric, cu solzi mici, de culoare variabilă, spinarea verzuie-cafenie cu pete închise, abdomenul argintiu. Se reproduce în aprilie, mai şi iunie.
5.	Bokspufif. Mineral.: PbgBi2 [Oq |(CC^]. Mineral din grupul fosgenitului. Se prezintă sub formă de agregate cristaline, cu granulaţie mică. Are duritatea 3,5 şi gr. sp. 7,3.
6.	Bol. 1. Mineral.: Varietate de argilă foarte fină, care confine în special montmorillonit şi haloisit, cum şi mult oxid de fier şi uneori calcar. Are culoare brună sau chiar galbenă şi se găseşte, ca produs de descompunere, pe crăpăturile rocilor (în special ale celor bazaltice) sau se prezintă sub formă de strate cari confin minereuri de fier (în special limonit), în mase concrefionare (de forma boabelor de mazăre). Avînd o mare putere de adsorpfie, se întrebuinfează ca dezinfectant al pielii, la degresarea fesăturilor, etc. şi ca diluant solid. Se întrebuinfează şi la spoitul caselor, cum şi la fabricarea creioanelor şi a cerneluri lor de tipar ieftine, pentru imprimat afişe. Sin. Bolus.
7.	Bol, pl. boluri. 2. Farm.: Formă medicamentoasă constituită din substanfe inerte, cari constituie excipientul (zahăr,
Bolard
44
Bolomefru
gumă arabică, miere, alcool, glicerina, etc.) în care se incorporează substanţele active (săruri, extracte, răşini, etc.), cari constituie principiul activ. Bolurile sînt sferice şi se deosebesc de pilule (v.) prin mărime, greutate şi consistenţă (1—50 g). Modul de preparare şi de conservare a holurilor sînt similare cu ale pilulelor. Se întrebuinţează, în principal, în medicina veterinară.
1.	Bolard, pl. bolarzi. Nav.: Baba simplă, cu cap lăţit în formă de ciupercă, montată de-a lungul cheurilor, de care se leagă navele. Bolarzii se construiesc din lemn (folosiţi de obicei în porturile pescăreşti) sau turnaţi din fontă ori din oţel, goi în inferior şi, de obicei, cu nervuri de rigidizare. Bolarzii sînt încastraţi în platformele porturilor, la distanfa de circa 2,50 m de la coronamentul cheurilor sau al digurilor. Deoarece forfa de tracfiune la care sînt solicitafi bolarzii are valori mari (circa 8 t la navele fluviale şi circa 45 t la navele maritime), încastrarea lor se efectuează, în general, cu ajutorul unor blocuri de beton şi rareori asigurate şi printr-un pilotaj puternic; uneori se ancorează direct în masivul cheurilor sau al digurilor, cu buloane de scelment.
2.	Bold, pl. bolduri. 1. Ind. ţar.: Par ascufit, care se montează în punctul cel mai înalt al acoperişului caselor fărăneşti, în vîrful corturilor, etc. (Termen regional.)
3.	Bold, pl. bolduri. 2: Prăjină cu ajutorul căreia pescarii alungă peştii din ascunzători, spre a-i îndrepta către sacii de prins, sau cu care se împung vitele spre a le îndemna la mers.
4.	Bold. 3: Ac cu gămălie. (Termen regional, Moldova.)
5.	Bold. 4: Fusul terminal al grindeiului. V. sub Roata morii.
o. Bold. 5: Vîrf ascufit.
7.	cus-^« Tehn. V. Cui-bold, sub Cui.
s. Bold, pl. bolduri. 6. Geogr.; Surpătură neregulată sau mică depresiune cu perefi abrupfi, rezultată în urma prăbuşirii terenului la suprafafa scoarfei Pămîntului.
9.	Boleif. Mineral,: 5 PbCl2 • 4 Cu (OH)2 * AgCl2 • 1 V2 H2O. Mineral complex, hidratat, de plumb, cupru şi argint. Cristalizează în sistemul păiratic. Are culoarea indigo-albastră. E optic unîax, cu co = 2,05 şi 8 = 2,03.
10.	Bolefol. Ind. chim.: Colorant natural izolat din coada unor ciuperci. V. şi sub Colorant.
11.	Boli cripfogamice. Agr.: Boli ale plantelor, produse de ciuperci. După modul de atac al ciupercilor, se deosebesc: boli produse de ciuperci ectoparazite, cari se dezvoltă la suprafafa plantei-gazdă; boli produse de ciuperci hemiendopara-zite, cari se dezvoltă atît în interiorul plantelor, cît şi la suprafafa acestora; boli produse de ciuperci endoparazife, cari se dezvoltă în interiorul plantei atacate (în spafiile infercelu-lare); boli produse de ciuperci cari se dezvoltă în vasele circulatorii, producînd traheomicozele.
Răspîndirea bolilor cripfogamice se face prin micelii şi spori, iar pătrunderea ciupercilor în planta-gazdă se face prin stomafe, prin lenticele, prin răni sau prin perforarea enticulei.
12.	Bolid, pl. bolide. Astr.: Corp provenit dintr-un asteroid
şi care, cînd traversează cu vitesă mare atmosferă Pămîntului, devine incandescent şi luminos. Cînd bolidul incandescent se sparge în atmosferă, produce zgomot, respectiv o detunătură, fragmenfîndu-se	în bucăfi	numite aerolifi, cari cad pe Pămînt.
îs.	Bolinder,	motor	Mş.: Motor cu cap	incandescent,
în	doi	timpi. V.	Motor cu	cap incandescent, sub	Motor.
14.	Bolivarît.	Mineral.:	Varietate de variscit	(v.), mai să-
racă în fosfor.
15.	Bolivian. Mineral.: Ag2S-6Sb2$3. Sulfură dublă de argint şi stibiu. Cristalizează în sistemul rombic.
16.	Bolivina. Paleont.: Foraminifer perforat din familia Buli-minidae; are ţestul calcaros, plurilocular, tipic biseriat, alungit şi ascuţit la capătul iniţial.
E cunoscut din Cretacic pînă azi. Specia Bolivina punctata d'Orb. a fost întîlnită în Miocenul din Estul Munteniei.
17.	Bollman, procedeul 1. Ind. alim.: Procedeu pentru obţinerea lecitinei (fosfatidelor) din materii prime vegetale, care consistă în extragerea acestor materii cu un amestec de alcool-benzen, pentru a obţine, după eliminarea solvenţilor, uleiul în care s-au disolvat şi fosfatidele. Urmează insolubilizarea fosfa-tidelor din ulei prin hidratare cu vapori saturaţi. După decantare, centrifugare şi uscare Tn vid rezultă lecitina (fosfatidele) care, în amestec cu ulei rafinat sau solidificat, poate fi întrebuinţată în industria ciocolatei, a panificaţiei, etc.
Folosirea alcool-benzenului drept solvent limitează procedeul din punctul de vedere practic.
Procedeul Bollman constituie totuşi baza multor variante pentru obţinerea fosfatidelor vegetale prin hidratare, din uleiuri brute obţinute cu solvenţi obişnuiţi (benzină de extracţie) în locul alcool-benzenului.
îs. Bollman, procedeul 2. Ind. alim.: Procedeu continuu de extracţie cu solvenţi a uleiurilor vegetale. Instalaţia cuprinde un turn de extracţie continuă, o instalaţie continuă de dezbenzinare şi de uscare a şroturilor, o instalaţie continuă de distilare a miscelei, cum şi instalaţii anexe (pompe, filtre, etc.).
Turnul de extracţie (extractorul vertical) e constituit din trei tronsoane în inferiorul cărora se află un dispozitiv transportor cu lanţ cu cupe, pus în mişcare de roţi cu turaţie reglabilă. Cînd o cupă se află în partea superioară a turnului, ea e încărcată automat din dispozitivul de alimentare constituit din trei camere suprapuse. în timp ce cupa cu material proaspăt coboară, materialul e stropit cu o miscelă diluată, provenind din ramura turnului în care cupele urcă, şi în care materialul şi solventul merg în echicurent. La bază se colectează miscela concentrată. în ramura a doua a turnului, cupa urcă şi e stropită cu solvent proaspăt în contracurent. La bază se adună miscela diluată cu care se stropeşte materialul proaspăf din prima ramură. La partea superioară, cupa se răstoarnă automat într-un sistem de descărcare, în care se fac dezbenzinarea şi uscarea şrotului. Miscela concentrată e trecută la o coloană continuă de distilare, astfel încît întregul proces e continuu.
Pentru evitarea pierderi lor de solvent în secţiile de lucru (pericol de explozie), unele instalaţii lucrează sub o uşoară depresiune.
19.	Boloboc, pl. boloboace. 1. Ind. ţar. V. Poloboc.
20.	Boloboc. 2. Tehn.: Sin. Poloboc; Sin. Nivelă (v.).
21.	Boloferif. Mineral.: Hedenbergit. (Termen vechi, părăsit.)
22.	Bolomefrică, luminozîfafe Asir.: Puterea radiată de o stea, sub formă de radiaţie electromagnetică vizibilă şi invizibilă, în unitatea de unghi solid.
23.	Bolomefru, pl. bolometre. F/z.: Traductor electric (v.) bazat pe variaţia cu temperatura a rezistenţei unui conductor
/. Micrometru bolome-fric în montaj de compensare, a) vîrf de palpare; b) resorturi pentru conducerea fără frecare a vîrfului de palpare; c) resort de măsură; d) bobină mobilă a sistemului de compensare; e) resort de e-chiUbrare; f) excentric pentru reglajul de nul; g) pîrghie de reglaj susţinută de resorturi; h) magnetul sistemului de compensare; /) aripioara bolomefrului; k) carcasa bolomefrului; I) electro-magnet de acfionare a membranelor; m) membrană vibrantă care produce un curent de aer; n)orif ic ii le bolomefru lui;
o)	firele bolometrului.
electric dintr-un material cu mare coeficient de temperatură al rezistivităţii, servind penfru a obţine, la variaţia unei mărimi oare-
Bolomey, formula lui ~
45
Boltă
_______termice, electrice sau mecanice, — o variaţie a unei rezistenţe electrice. Rezistenţafiind montată într-o punte Wheatstone, duce abaterea punţii de la echilibru; uh instrument indicator, montat în diagonala punţii, poate fi etalonat astfel, încît deviaţia să să indice direct mărimea iniţială, tradusă de bolomefru, Mărimea de măsurat trebuie să producă direct sau indirect variaţia încălzirii conducto-	n	2
rului din bolometru.
Bolometrul are numeroase aplicaţii: pentru măsurarea radiaţiilor de mică intensitate, pentru măsurări de temperatură, de curenţi şi puteri în înaltă frecvenfă, de deplasări mici, etc.
Fig. I reprezintă un mi-crometru cu bolometru comandat mecanic. Mărimea de măsurat (o mică deplasare sau grosime) deplasează un resort, iar curentul din puntea bolometrului (v. fig.//) compensează mecanic cuplul de rotaţie introdus de resort.
Indicaţiile instrumentului sînt independente, în limite largi, de variaţiile temperaturii mediului ambiant şi ale tensiunii de alimentare a punţii.
î. Bolomey, formula lui ^. Drum.: Formulă utilizată la determinarea compoziţiei granulometrice optime, a amestecului folosit la confecţionarea betonului de ciment, pentru ca acesta să prezinte un volum minim de goluri:_________
II. Schema electrică a micrometrului bo-lometric.
1, 2, 3, 4) puntea bolometrului; 5) rezistentă serie reglabilă a dispozitivului de comandă; 6) dispozitiv de comandă; 7) rezistentă paralel; 8) transformator de reac-tiune electrică; 9) instrument indicator; /j) curentul diagonalei; i2) curent de compensaţie.
p = A + (\00-
în care p e procentul pe care-l reprezintă greutatea sortului O/d, din greutatea totală, incluziv a cimentului; D e diametrul fixat pentru granulele agregatului celui mai mare care se foloseşte la confecţionarea betonului; d e diametrul maxim al granulelor sortului O/d, a cărui proporţie se caută; A e o constantă care depinde de natura agregatelor mari şi de gradul de lucrabiIitate pe care urmează să-l aibă betonul (de ex., pentru pietriş, A— 10, iar penfru spirt, ^4=12).
Formula se utilizează, în special, la confecţionarea betoa-nelor cu agregate de sorturi cari nu se încadrează în diagramele granulometrice cunoscute, sau cînd nu se dispune de astfel de diagrame.
2.	Bolovan de rîu. V. sub Bolovăniş,
3.	Bolovăniş, pl. bolovănişurii Pefr., Drum., Cs.: Rocă sedimentara detritică mobilă (necimentată), formată din elemente rotunjite (transportate de ape) şi cu dimensiuni mai mari decît ?P mm. Se deosebesc: bolovani mici, cu diametrul între 70
120 mm ■—, şi bolovani mari, cu diametrul mai mare decîf 120 mm. Din punctul de vedere petrografic, bolovănişul e constituit din bucăfi de roci diferite: cristalofiIiene, magmatice şi sedimentare (gresii, calcare, etc.), mai rezistente la acţiunea de eroziune.
Din punctul de vedere genetic, bolovănişul se formează Pr,n acţiunea apelor curgătoare în partea lor din amonte, prin acţiunea gheţarilor, în locul de topire a acestora, şi prin acfiu-nfa _ mărilor, în apropiere de ţărm, constituind, în parte, aluviunile teraselor şi prundurilor rîurilor, morenele glaciare frontale f1 cordoanele li fora le.
Bolovanii, în special cei de rîu, se extrag prin culegere şi S|nt folosiţi la lucrări de construcţie.
f Bolovanii cu dimensiuni între 150 şi 200 mm se folosesc la confecţionarea unor pavaje de calitate inferioară pe străzi
(caldarîm), la pavarea drumurilor de acces pe porfiunile unde acestea debuşează în drumurile principale, sau la executarea blocajelor (la fundafii de drumuri).
Bolovanii mai mari sînt folosifi la anrocamente, la consolidări şi apărări de maluri şi taluze, iar cei mai mărunţi, ia executarea benzilor de încadrare ale îmbrăcămintelor definitive şi la pavarea unor frotoare.
Din bolovanii de rîu, prin concasare, se obţine o piatră sparfă cu care se pot executa betoane sau macadamuri.
4.	Boloza, p|. bolozale: Luntre mare, caiac. (Termen vechi.)
5.	Bolfa pupei. Nav.: Partea rotunjită a pupei unei nave.
o.	Boltă, pl. bolţi. 1. Cs.; Element de construcfie executat
din zidărie sau din beton, constituit dintr-o placă curbă, cu înălţimea secţiunii transversale mică fafă de lăfimea ei, rezemată de-a lungul generatoarelor de margine, supusă la forfe exterioare repartizate în acelaşi fel de-a lungul tuturor curbelor directoare, solicitată în principal Ia compresiune (şi în secundar ia încovoiere) — şi care constituie elementul principal de rezistenfă al unei construcfii sau al unei părfi de construcfie (de ex. pod, galerie de tunel, zid de sprijin, etc.), sau serveşte la acoperirea unor spâfii închise. Ea suportă elementele de construcfie aşezate deasupra ei şi transmite reazemelor atît încărcările acestora şi propria ei greutate, cît şi sarcinile -utile ale construcfiei.
Bolfile sînt folosite în special la construcfiile cu deschideri mari sau la cari nu se pot realiza reazeme apropiate (din cauza unui obstacol sau din cauză că spafiul de sub construcţie trebuie să fie liber) şi constituie, din aceleaşi considerente ca şi arcele (v. sub Arc), elemente de construcfie economice.
Elementele generale ale unei bolfi (v.fig./) sînt următoarele: intradosul, care e suprafafa interioară, concavă, a bolfii; extra-dosul, care e suprafafa exterioară, de obicei convexă, a bolfii; naşterile, cari sînt secfiunile de la reazemealebolfii (secfiunea de la care începe şi secfiunea la care se termină bolta); fibra medie, care e linia loc geometric al punctelor situate la e-gală distanfa de extrados şi de intrados, planul naşterilor, adică planul per-pendicularpe planul fibrei medii şi care trece prin centrele naşterilor; linia naşterilor, care e intersec-fiunea planului naşterilor cu planul fibrei medii; profilul, adică linia de intersecfiune a intradosului cu planul fibrei medii; axa bolfii, care e linia din planul naşterilor egal depărtată de centrele naşterilor; cheia, care e punctul cel mai înalt de pe fibra medie; deschiderea, care e proiecfia orizontală a segmentului de dreaptă care uneşte centrele secfiunilor de la naştere şi e situat în planul fibrei medii; săgeata, care e distanfa verticală dintre cheie şi linia naşterilor; pleoştirea, care e raportul dintre săgeată şi deschidere.—
Din punctul de vedere al formei fibrei medii sau a profilului intradosului, se deosebesc următoarele tipuri de bolfi întîlnite mai des: bolfi circulare, bolfi eliptice, bolfi în mîner de coş, bolfi în ogivă şi bolfi parabolice.
Bolfa circulară are fibra medie sau profilul intradosului în formă de arc de cerc. Din punctul de vedere al raportului dintre săgeată şi rază, sau al formei intradosului, bolfile circulare pot fi: bolfi în plin cinfru, bolfi pleoştite şi bolfi supraînălfate.
I. Elementele unei boit».
-4CB) fibra medie; AB) linia naşterilor; C) cheie; CO) săgeată; E) extrados; I) intrados; N) naştere; CO') axa boltii; aa'bb') planul naşterilor.
Bolfile în plin cinfru au săgeata egală cu raza de curbură, sau au intradosul în formă de semicerc. Aceste bolti prezintă avantajul că dau împingeri mici la naşteri, astfel încît reclamă reazeme mai puţin masive decît alte tipuri de bolfi.
Bolfile pleoştite au săgeata mai mică decît raza de curbură, iar intradosul e în formă de arc de cerc mai mic decît un semicerc. Bolfile pleoştite sînt folosite pentru deschideri mari, atît în vederea realizării unor construcfii estetice, cît şi în vederea obfinerii unor înălfimi mici de construcţie. Prezintă dezavantajul că dau împingeri cu atît mai mari, cu cît săgeata e mai mică.
Bolfile supraînalfate au săgeata mai mare decît raza de curbură. Profilul intradosului bolfi lor supraînălfate poate fi în formă de arc de cerc mai mare decît un semicerc (bolfi în formă de potcoavă) sau poate fi constituit dintr-un semicerc racordat cu două tangente verficale.
Bolta eliptică are fibra medie sau profilul în formă de semielipsă a cărei înălfime e fie semiaxa mică, fie semi-axa mare. Ultimul tip se numeşte boltă eliptică supraînălţată.
Bolta în mîner de coş se caracterizează prin faptul că are fibra medie sau profilul intradosului constituit dintr>un număr impar de arce de cerc (de obicei 3 sau 5) cu raze diferite, racordate între ele. Prezintă avantajul că dă împingeri mici la naşteri, astfel încît poate fi folosită în cazul cînd reazemele au dimensiuni mici pe direcfia împingerii.
Bolta în ogivă are fibra medie constituită din două arce de cerc egale, cu centrele pe linia naşterilor şi cu raza mai mare decît jumătate din deschiderea bolfii.
După raportul dintre deschidere şi raza arcelor, se deosebesc trei tipuri de bolfi în ogivă: bolfa în ogivă echilaterală, la care raza e egală cu deschiderea; bolta în ogivă obtuză, Ia care raza e mai mică decît deschiderea; bolta în ogivă ascuţită, Ia care raza e mai mare decît deschiderea.
Bolfa parabolică are fibra medie sau profilul intradosului constituite de porfiunea de curbă din vîrful unei parabole de gradul al doilea sau al treilea. Bolfile parabolice sînt folosife, în special la poduri, deoarece permif realizarea de înălfimi libere mari. —
După felul legăturilor (rezemări şi legături inferioare), bolfile folosite cel mai des sînt: bolti cu două articulaţii, cîte una la fiecare naştere; bolţi cu trei articulaţii, doua la naşteri şi una la cheie; bolţi încastrate la naşteri (dublu încastrate). —
Din punctul de vedere al gradului de nedeterminare statică, se deosebesc: bolţi static determinate (de ex. bolta cu trei articulafii) şi bolţi staţie nedeferminate (de ex. bolta cu două articulaţii, bolta dublu încastrată). V. şi sub Arc.—
Din punctul de vedere al modului de alcătuire a secţiunii, se deosebesc: bolţi masive, bolţi cu nervuri şi bolfi cu casete.
Bolfile masive se caracterizează prin faptul că materialul din care sînt executate e distribuit continuu între fefele superioară şi inferioară ale bolfii, ca şi în lungul ei, între punctele de legătură (de la naşteri şi, eventual, şî de la cheie). Se execută, fie monolit, din beton simplu sau, armat, fie din bolfari, de piatră, de cărămidă sau de beton, cari sînt fasonaţi şi dispuşi astfel, încît să se susţină unii pe alţii (v. fig. II).
1
II. Boliă masivă de piatră de talie.
aşezate în lungul bolţii, în plane verticale paralele (v. fig. III), ] Bolţile cu nervuri sînt folosite în special la podurile cu deschideri mari, solicifate .de momente încovoietoare importante, Datorită nervurilor, braţul de pîrghie al eforturilor interioare poate fi mărit fără a se spori mult greutatea proprie a bolţii. Bolţile cu nervuri se execută în două tipuri: bolţi cu placă curbă şi cu nervuri în arc, şi bolţi cu placă plană şi cu nervuri în arc, Bolfile cu placă curbaşi cu nervuri în arc sînt constituite dinfr-o placă de beton armat, curbă şi de grosime constantă, continuă sau discontinuă, întărită printr-o serie de nervuri în arc, dispuse la intradosul sau la extradosul plăcii. Uneori, bolta e alcătuită astfel, încît placa să fie situată numai în zona comprimată a secfiunii bolţii. în acest scop se folosesc fie o placă continuă care trece progresiv de la partea inferioară a nervurilor la partea superioară a lor, de la naşteri spre cheie, fie trei plăci separate, dintre cari două, de lîngă naşteri, sînt aşezate ia partea inferioară a nervurilor, iar a treia, de la cheie, e aşezată deasupra nervurilor (v. fig. IV). Cînd nervurile sînt aşezate la extradosul plăcii, ele pot fi executate cu înălfime varia-'1 1
IV. Bolţi cu placă curbă şi cu nervuri în arc (secfiuni longitudinale), a) boltă cu plăci aşezate In zona comprimată a secfiunii; b) boltă cu placă trecînd progresiv din zona comprimată în zona întinsă a secfiunii; 1) placă;
2) nervură.
bilă, crescînd de la cheie spre naşteri, penfru ca platelajul care susfine calea să rezeme direct pe ele.
Bolfile cu placă plană şi cu nervuri în arc sînt constituite dintr-o placă plană de beton armat susfinufă de nervuri de beton armat, cari au intradosul în formă de arc şi a căror secfiune creşte de la cheie spre naşteri (v. fig. V). Placa poate fi orizontală sau poate fi în formă de acoperiş cu două versante, înclinate de la cheie spre naşteri.
III. Secfiune transversală printr-o boltă cu nervuri,
}) placă; 2) nervuri.
Bolfile cu nervuri sînt executate din beton armat şi sînt alcătuite dintr-o placă întărită cu o serie de nervuri
V. Boltă cu placă plană şi cu ner- VI. Secfiune transversală printr-o boltă vuri în arc (secfiune longitudinală).	cu	casete.
1)	placă; 2) nervură.	1) plăci curbe continue; 2) perefi ver-
ticali longitudinali.
Bolfile cu casete sau cu goluri sînt alcătuita din două plăci curbe de beton armat, paralele şi distanţate între ele, solidarizate prin perefi verticali longitudinali şi prin perefi verticali transversali (diafragme), astfel încît spafiul dintre cele două plăci e împărfit într-o serie de compartimente (v. fig. V/). Sînt folosite la podurile cu deschideri mari, deoarece permit economie de materiale. Cînd distanfa dintre cele două plăci e mare, diafragmele se execută cu goluri de trecere, pentru a permite accesul în lungul întregii bolfi. —
Din punctul de vedere al modului de calcul, bolfile se împart în două categorii: bolfi subfiri şi bolfi groase.
Bolfile subfiri au raportul foarte mic între grosimea h a bolfii şi raza de curbură a ei (în general, 1/20”-1/1000) şi o astfel de formă şi de realizare a marginilor, încît echilibrul bolfii e asigurat numai prin tensiunile principale paralele cu suprafafa mediană, adică fără a interveni momente încovoietoare. Aceste bolfi se calculează după teoria suprafefelor autopor-tante (v. Suprafafă autoportantă) şi sînt folosite în special la acoperirea spaf ii lor mari (hale, hangare, etc.).
Bolta
47
Bolfâ
, B o 1111 e groase se caracterizează printr-un raport elătiv mare între grosimea h a boltii şi raza de curbură a ei \klR> 1/20), astfel încît trebuie să se aibă în vedere şi mo-mentele încovoietoare. Aceste bolfi se calculează după aceleaşi metode ca şi arcele (v. sub Arc). Felul şi mărimea solicitărilor ia cari e supusă o boltă depind în mare măsură de forma fibrei mediane. Bolfile cele mai economice, la cari materialul e mai bine utilizat, se realizează cînd fibra mediană coincide cu curba de presiune corespunzătoare sistemului de forte cu care e încărcată bolta, deoarece aceasta e solicitată numai la compresiune axială. Acest lucru se realizează la bolfile de coincidenţă, a căror fibră mediană are forma curbei funiculare a forfelor cari solicită bolta. Cînd încărcările utile sînt mobile (de ex. la bolfile de poduri), bolta de coincidentă nu poate fi realizată, deoarece forma curbei de presiune variază de la un sistem de sarcini mobile la altul. în acest caz, pentru a realiza bolfi cît mai economice, se alege forma bolfii astfel, Încît fibra mediană a ei să coincidă fie cu curba de presiune a sistemului de forfe constituit din sarcinile permanente, fie cu curba de presiune a sistemului de forfe constituit din sarcinile permanente şi jumătate din valoarea sarcinilor mobile.
Bolfile avînd curbura mică, tensiunile din orice secfiune se calculează cu formulele folosite în cazul solicitărilor excentrice: pentru fibra superioară
şi pentru fibra inferioară
_N (	6e\
h v	h) '
în cari N e forfa axială de pe unitatea de lăfime a bolfii, e e excentricitatea (pozitivă deasupra axei neutre) cu care se aplică forfa N, iar h e grosimea bolfii.
Dacă se notează cu
M
ks
= N{k-e) = N(-6-e)
Şl cu
Mki=N(ki + e) = N( - + e)
M
ki
V
Mks
W£
în cari Ws = I/hs şi Wi = ljhi sînt modulele de rezistenfă la limitele sîmburelui central (/ e momentul de inerfie al secfiunii in^ raport cu axa neutră, a cărei pozifie e ;	:
Precizată de hs şi ht).
Aceste tensiuni depind numai de Mk, astfel încît ele sînt maxime pentru valo-maxime ale momentelor la limita sîm-
Secfiun
transversală de lungime 1 = 1 printr-o boltă groasă.
momentele la limita sîmburelui central (adică a treimii centrale), în cari ks şi ki sînt distanţele dintre axa neutră şi punctele cele mai depărtate de ea ale sîmburelui central (v. fig. VII), tensiunile maxime sînt date de expresiile:
f	■w# mi i ii ia oii 11“
PMrelui central, şi cari, pentru sarcini mobile, se determină cu ajutorul liniilor de influenţă. Tensiunile tangenţiale se calculează Ca la o grindă dreaptă.
w La calculul deplasărilor trebuie să se ţină seamă de faptul Sa deformaţia pe direcfia generatoarei e împiedicată. De aceea,
modulul de elasticitate longitudinală E şi coeficientul lui Poisson ^ se înlocuiesc cu constantele de elasticitate generalizate
r _ E	_	M-
o “ a	of M'O a 1
Η\L2	U	1	—11
şi se folosesc formulele obişnuite de la calculul deplasărilor. V. Deplasare elastică. —
Din punctul de vedere al formei intradosului, se deosebesc: bolfi simple şi bolfi compuse.
Bolfile simple au intradosul constituit dintr-o singură suprafafă sau porfiune de suprafafă riglată, de rotafie sau ro-toidă. Sînt folosite atît ca elemente de rezistenfă a unor construcţii, cît şi pentru acoperirea unor spafii închise. Tipurile de bolfi simple folosite cel mai des sînt: bolta cilindrică, bolta cilindroidă, bolta conică, bolta conoidă, bolta de rotafie, bolta inelară şi bolta în elice.
Bolta cilindrică are intradosul constituit dintr-o suprafafă cilindrică. După forma curbei directoare (profilul intradosului), bolfile cilindrice pot fi: în arc de cerc, în plin ciniru, în mîner de coş, eliptice, parabolice, în ogivă, pleoştite sau supraînălfate.
Din punctul de vedere al înclinării axei bolfii sau a planului naşterilor, se deosebesc: bolfi cilindrice drepte, cari au axa orizonfală şi naşterile la acelaşi nivel (v. fig. VIII a); bolfi *cilindrice rampante, cari au axa orizontală, iar naşterile la niveluri diferite (v. fig. VIII b); bolfi cilindrice oblice, la cari unghiurile dintre urmele planelor frontale pe planul naşterilor şi axa bolfii sînt diferite de 90° (v. fig. VIII cj; bolfi cilindrice înclinate, la cari axa e înclinată fafă de orizontală (v. fig. VIII d). Bolfile cilindrice sînt folosite cel mai des, atît ca elemente de rezistenfă a unor construcfii (poduri, tunelfe, etc.), cît şi pentru acoperirea unor spafii, în general înguste şi lungi (coridoare, galerii interioare, săli, etc.) şi cari, de obicei, indică o direcfie de circulafie.
Bolfa cilindroidă are intradosul constituit dintr-o porfiune de suprafafă cilindroidă. Dintre bolfile cilindroide, cel mai des e folosită bolfa al cărei intrados e constituit dintr-un paraboloid hiperbolic riglat. Bolfile cilindroide sînt folosite la acoperirea unor încăperi cu dimensiunile orizontale mari (hale, hangare, etc.) şi se execută ca suprafefe autoportante.
Bolta conică are intradosul constituit dintr-o porfiune de suprafafă tronconică (v. fig. IX).
Curba directoare a suprafeţei poate fi un arc de cerc sau de parabolă, un arc semieliptic sau în mîner de coş. Bolfile conice sînt folosite la acoperirea încăperilor cu secfiunea plană în formă de trapez regulat şi cu înălfimea variabilă, şi la podurile în curbă. în ultimul caz, vîrful suprafefei conice a intradosului e proiecfia centrului curbei traseului pe planul naşterilor bolfii.
O	d
VIII. Scheme de bolfi cilindrice, a) boltă cilindrică dreaptă; b) boltă cilindrică rampantă; c) boltă cilindrică oblică; d) bolta cilindrică înclinată.
IX. Schema unei bolfi conice.
^i) Şi D2) linii din planul naşterilor; G) generatoare.
Bolfa
48
Boltă
X. Boltă conoidă.
A) directoare rectilinie; Dj) şi D2) linii din planul naşterilor; G) generatoare.
Bolfa conoidă are infradosul constituit dintr-o porfiune de suprafafă conoidă a cărei directoare rectilinie e perpendiculară pe planul naşterilor (v. fig, X). Directoarea curbă a supra-fefei conoide poate fi un arc de cerc sau de parabolă, o jumătate de elipsă sau un arc în mîner de coş, Bolfile conoide sînt folosife atît la acoperirea încăperilor cari au secfiunea plană un frapez regulat şi înălfimea constantă, cît şi la podurile în curbă. în ultimul caz, directoarea rectilinie a suprafeţei intradosului trece prin centrul curbei traseului căii de comunicafie.
Bolfa de rotafie are intradosul constituit dintr-o porfiune de suprafafă de rotafie. Dintre bolfile de rotafie, numai bolta în formă de hiperboloid de rotafie cu o pînză are axa orizontală şi constituie o boltă propriu-zisă. Bolfile cu alte forme (elipsoid, paraboloid, sferă sau con) au axa de rotafie verticală şi trebuie să aibă cel pufin două porfiuni de suprafafă plană (timpane), obfi-nute prin prelungirea pianelor pere-tilor deasupra planului de naştere al bolfii (v. fig. XI). Altfel, ele fac parte din categoria cupolelor. Bolfile de rotafie sînt folosite pentru acoperirea încăperilor şi se execută de obicei ca bolfi subfiri (suprafefe autoportante), iar unele dintre ele (bolfile sferice sau conice) se execută şi ca bolfi groase. V. şi sub Cupolă.
Bolta inelară are intradosul constituit dintr-o suprafafă rofoidă sau dintr-o porfiune de suprafafă rofoidă, generată de un arc (de cerc, de parabolă, de elipsă, sau în mîner de coş) care se mişcă sprijinindu-se pe un cerc. Bolfile inelare sînt folosite la acoperirea spafiilor de circulafie cari au axa longitudinală circulară sau în arc de cerc (de ex. din jurul unei încăperi cu secfiunea circulară sau care are o parte din contur în arc de cerc).
Bolfa In elice are intradosul constituit dintr-o suprafafă generată de un arc (de cerc, de parabolă, de elipsă sau în mîner de coş) câre se mişcă sprijinindu-se pe o elice circulară şi rămîne tot timpul în planele cari confin axa longitudinală a cilindrului. Bolfile în elice sînt folosite penfru susfinerea scărilor elicoidale amenajate în jurul unui spafiu circular sau într-un spafiu circular cu un nucleu central (de ex. într-un turn).
Bolfile compuse sînt constituite dintr-o combinafie de două sau de mai multe bolfi simple. Sînt folosite pentru acoperirea spafiilor închise. Tipurile de bolfi compuse folosite cel mai des sînt: bolta bizantină, bolta cu lunete, bolta cu nervuri, bolfa în arc mînăstiresc, bolta în cruce, bolta în evantai, bolfa în leagăn şi bolta ogivală.
XI. Boltă de rotafie cu timpane (boltă cu pandantive).
Bolta cu lunefe rezultă din penetrafia totală a două bolfi cilindrice, cu acelaşi plan de naştere, dar cu deschideri şj săgefi diferite (v. fig. XIII).
XIII. Boltă cu lunete, a) schemă; b) perspectivă interioară.
Bolta cu nervuri are intradosul constituit dintr-o serie de suprafefe curbe ale căror muchii de intersecfiune realizează pe fafa intradosului o refea de nervuri ieşinde (v, fig. XIV).
Bolta în arc mînăstiresc rezultă din intersecfiunea fangenfială, ortogonală, a două bolfi cu acelaşi plan de naştere, realizată astfel, încît bolta compusă să se sprijine cu întregul contur pe perefii încăperii, iar muchiile de intersecfiune a celor două bolfi simple să fie intrînde pe fafa intradosului (v fig. XV).
Cînd secfiunea plană a încăperii e pătrată, cele două bolfi simple sînt cilindrice şi au deschiderile şi să-gefile egale, — iar cînd secfiunea plană a încăperii e dreptunghiulară, cele două bolfi sînt cilindrice şi au săgefile egale, iar deschiderile inegale. Cînd secfiunea plană a încăperii e un trapez regulat, una dintre bolfile simple e cilindrică (dreaptă sau rampantă), iar cealaltă boltă simplă e tronconică. Bolta în arc mînăstiresc e decorativă prin însăşi forma ei, dar nu poate fi folosită decît pentru acoperirea spafiilor închise. A fost folosită mult în arhitectura religioasă din Evul mediu şi în arhitectura (religioasă şi civilă) a Renaşterii din Franfa şi din Italia, care a realizat formele cele mai frumoase (de ex. la palatul Vaticanului, la palatul Pitti, etc.). Decorafia bolfilor în arc mînăstiresc e constituită din picturi, a căror compozifie trebuie să respecte şi să pună în valoare liniile construcfiei. Sin. Boltă cu muchii intrînde.
Bolfa în cruce rezultă din intersecfiunea fangenfială, ortogonală, a două bolfi cu acelaşi plan de naştere, realizată astfel, încît muchiile lor de intersecfiune să fie ieşite pe fafa intrado-
XV. Schema unei bolfi în arc mînăstiresc.
XII.	Boltă bizantină, a) schemă; b) secfiune verticală în perspectivă.
Bolta bizantină rezultă din intersecfiunea axială a unei bolfi cu pandantive, cu o cupolă sferică (v. fig. XII).
XVI. Boltă în cruce, a) schemă; b) perspectivă interioară.
sului. Cînd încăperea are secfiunea orizontală pătrată, cele două bolfi sînt cilindrice şi au deschiderile şi săgefile egale
'Boltă-"de cuptor industrial	49	BoWă	a	echilibrului	natural
(V' fig- XV/)- Cînd încăperea are secfiunea orizontală drept-ahiulară, cele două bolfi sînt cilindrice şi au săgefile egale, rar deschiderile inegale. Pentru încăperi cu secfiunea orizontală triunghiulară, una dintre bolfi e cilindrică, iar cealaltă boltă e conica. Pentru încăperi cu secfiunea în formă de frapez regulat, una dintre bolfi e cilindrică, iar cealaltă boltă e tronconică.
Boltă în cruce prezintă avantajul că poate fi rezemată în patru puncte singulare, prin intermediul a patru arc-dublouri, astfel încît zidurile pot fi suprimate şi înlocuite cu patru stîlpi.
Bolta în cruce a fost creată de arhitectura romană şi a fost folosită mult în arhitecturile romanică şi gotică. Decoraţia specifică a acestei bolţi e chesonul, reclamat de însăşi construcfia bolfii, sau pictura. Sin. Boltă romană, Boltă cu muchii ieşinde.
Bolta în evantai are intradosul constituit dintr-o serie de suprafefe cilindrice sau sferice, cari se răsfiră în sus în formă de evantai, în jurul mai multor puncte de reazem, şi cari au muchiile lor de intersecfiune ieşinde (v. fig. XVII).
Bolta în leagăn rezultă din intersecfiunea a două bolfi cilindrice cari au acelaşi plan de naştere, dar au săgefi diferite (v. fig. XVIII).
XVII. Boltă în evanfai.
XVIII. Schema unei bolfi în leagăn.
Bolta ogivala are intradosul constituit din patru sau din mai multe suprafefe curbe sprijinite pe arce de ogivă.
î. ~ de cupfor industrial. Tehn. V. Boltă refractară.
2.	~ de focar. Termot.: Boltă aşezată pe suporturi, deasupra părfii anterioare a grătarului, confecfionată din material refractar şi sprijinită pe perefii laterali ai unui focar. Bolta de focar înmagazinează sau cedează căldură la schimbările de temperatură din focar şi protejează bordurile fevilor de fum contra arderilor de către flăcările directe. Ea impune gazelor arse un drum ocolit, penfru ca g să cedeze perefilor focarului
o	fracţiune cît mai mare din căldura lor. La focarele cu cărbune, are şi rolul de a uşura aprinderea cărbunelui proaspăt. V. şi sub Focar.
3.	~ răsturnată. Fund.:
Element de construcţie executat din zidărie de cărămidă, din beton sau din beton armat, avînd forma unei bolţi cu partea concavă îndreptată în sus
Fundafii cu bolfi răsturnate, a) fundafie cu bolfi răsturnate, cu extradosul concav; b) fundafie cu bolfi răsturnate, cu extradosul plan.
?• sprijinită pe extrados (care poate fi plan sau concav). Se foloseşte la construirea radierelor boltite de fundafii (v. fig.). V. şi sub Fundafie.
4.	~ refractară. Tehn., Metg.: Boltă de cuptor industrial, cu Profilul.semicircular sau supraînălfat, executată din cărămizi refractare în formă de pană (bolfari) şi cu rosturile umplute cu rnortar refractar, sau din beton refractar monolit (numai pentru cuptoare cu temperaturi de regim nu prea înalte).
. Grosimea bolfi lor refractare depinde de felul materialului folosit, de temperatura de regim şi de curba de ardere din cuptor. Cînd în spatele bolfii refractare se execută o izolafie Ge cărămizi refractare, grosimea bolfii e mai mică decît c,nd bolta rămîne neizolată termic.
Bolfile refractare sînt ancorate orizontal cu ajutorul unei sonstrucfii metalice de susfinere, plasată la o adîncime sufi-
cientă pentru a rezista bine la temperaturi înalte. Construcfia metalică orizontală e ancorată de fundafia cuptorului cu ajutorul unor armaturi metalice verticale. — Din punctul de vedere al construcfiei, se deosebesc: bolfi refractare duble, bolfi refractare perforate şi bolţi refractare suspendate.
Bolta refractară dublă e folosită la cuptoarele cu tem-' peratură de regim mijlocie, cînd se urmăreşte simultan şi preîncălzirea aerului de combustie, ca, de. exemplu, la cupfoa-rele-tunel. Prezintă dezavantajul că repararea bolţii interioare se execută foarte greu. Din această cauză, bolta refractară dublă nu e folosită la cuptoarele din industria siderurgică.
Bolta refractară perforată e o boltă dublă, la care prima boltă are mai multe cavftăfi de-a lungul arcului bolfii. E folosită la cuptoare cu temperatură de regim foarte înaltă. Deoarece bolta perforată e expusă supraîncălzirilor pe ambele părfi, trebuie executată numai din materiale refractare de cea mai bună calitate, cari să aibă o rezistenfă cît mâi mare la înmuiere sub sarcină la temperaturi înalte.
Bolta refrackră suspendată e alcătuită din cărămizi refractare neînzidite, menfinufe împreună cu ajutorul unui suport metalic care e suspendat de grinzi metalice. Bolfile refractare suspendate prezintă avantajul că permit înlocuirea fiecărei cărămizi refractare, fără a reface arcul întreg sau rîndul întreg de bolfari. Prezintă dezavantajul că reclamă un număr mare de tipuri de bolfari. Bolfile refractare suspendate pot fi folosite la cuptoare cu deschideri cît de mari, dar nu pot fi izolate termic prea bine şi sînt în general mai costisitoare decît bolfile refractare nesuspendate.
Bolta refractară suspendată poate fi executată şi din cărămizi refractare termoizolante. Această boltă prezintă avantajul că permite realizarea de economii apreciabile la construcfia suportului metalic şi a eşafodajului metalic de susfinere a bolfii, deoarece cărămizile termoizolante sînt mai uşoare decît cele refractare obişnuite. în acest caz, construcfia metalică a bolfii e foarte pufin expusă supraîncălzirilor. De obicei, la partea exterioară a bolfii, rosturile sînt umplute cu un mortar aerian, astfel încît, văzută din exterior, bolta are aspectul unui bloc monolit, cu rosturi de dilatafie la margini. Aceste rosturi sînt umplute cu asbest, pentru etanşare.
5.	Boltă. 2. Geo/.: Formă structurală reprezentată prin partea dinfr-ocufă anticlinală situată în jurul axei acesteia, care racordează cele două flancuri, de-a lungul unei anumite suprafefe structurale.
Termenul se foloseşte în Geologia zăcămintelor de fifei şi de gaze naturale, cu aplicafie la cutele fără anomalii tectonice. Bolta se formează în mişcările orogenice, la formarea cutelor largi sau în ascensiunea maselor magmatice, cari produc presiuni mari şi temperaturi înalte în stratele de deasupra; acestea se ridică sub efectul presiunii şi, datorită temperaturii, se comportă ca nişte mase plastice, creîndu-se boite anticlinale.
Caracteristicile unei bolfi sînt următoarele: scăderea treptată şi continuă, spre axa anticiinaluluir a înclinării stratelor; predominarea diaclazelor (fisurilor) şi a fracturilor de tensiune asupra celorlalte elemente de deformafie prin ruptură; lăfimea bolfii creşte cu dimensiunile cutei şi cu gradul de competenfă (v.) al rocilor şi scade cînd cresc gradul de cutare şi adînci-mea suprafefei structurale pentru care se măsoară. Cînd ambele flancuri ale unui anticlinal se fracturează paralel cu axa, se formează bolfi suspendate. Uneori stratele cari constituie bolta se erodează şi rămîn numai capetele stratelor cari formeazăflancurile.
Zone de boltă foarte dezvoltate în raport cu celelalte elemente ale cutelor sînt tipice pentru stilul de cutare dejectiv. (v. Cută de-jectivă, sub Cută). Sin. Zonă de boltă. Ant. Albie sinclinală.
e. Boltă a echilibrului natural. Tehn., Mine.1 Boltă care se formează în procesul de curgere a cerealelor sau a maselor granulare în silozuri, în panourile şi în camerele de înmaga-zinare a minereurilor la metoda de exploatare cu înmagazinare (minereu remanent), sau care se admite că se formează în
4
Bolfa de presiune
50
Boltă de presiune
studiile de mecanică â rocilor granulare sau pulverulente. Sin. (uneori) Boltă de presiune, Boltă naturală de surpare.
î. ~ de presiune. Mine, Tnl.i Bolta din masivul muntos, de deasupra oricărei lucrări subterane orizontale sau înclinate (galerie, tunel, plan înclinat, abataj, camere, etc.), care cu-' prinde în interiorul ei, pe toată lungimea lucrării respective, întregul material al masivului care reazemă pe susfinerea provizorie sau pe căptuşeala definitivă a acestei lucrări. în ipoteza formării bolfii de presiune, în care se admite că asupra tavanului lucrării respective nu apasă întreaga masă a rocilor de deasupra, pînă la suprafafă, — se iau ca presiuni ale rocilor acoperitoare: presiunea de destindere a rocilor din tavanul lucrării considerate, în cazul cînd aceasta are un caracter elastic sau elastic-plastic şi nu s-a depăşit limita de proporfionalitate a acestor roci (şi deci e aplicabilă legea lui Hooke); greutatea parfială sau totală a rocilor cuprinse în interiorul bolfii de presiune, raportată la unitatea de suprafafă a tavanului lucrării subterane, cînd aceste roci — deşi elastice sau elastice-plastice — sînt puternic fisurate (în mod natural sau ca urmare a depăşirii lăfimii limită la tavan a acelor lucrări) şi, prin întretăierea fisurilor, se separă bucăfi de rocă, cari cad în golul excavat sau, cînd rocile sînt dezagregate sau mobile (clastice neconsolidate), prin natura lor litologică.
Suprafafa interioară a bolfii formate în acest mod nu e regulată, are multe asperităfi constituite din bucăfi de rocă agă-fate — şi scoate în evidenfă fisuri cari nu s-au dezvoltat.
Rocile din zona bolfii sînt într-o stare de tensiune complexă, au o rezistenfă mărită şi astfel bolta e stabilă.
Forma bolfii depresiune, conturată de intersecfiunea suprafefai cilindrice a bolfii cu un plan vertical perpendicular pe axa lucrării subterane, e, după diverşi autori, fie o parabolă, fie o elipsă.
Forma parabolică stă la baza ipotezelor lui W. Ritter, Fr. Engesser, E. von Willmann, M. M. Protodiakonov, V. D. Slesarev şi P. M. Timbarevici.
Conform ipotezei lui W. Ritter (v. fig. I), bolta de presiune e o parabolă cu înălfimea h — y b2j\6 Rt (în m), — independentă de adîncimea la care e situată lucrarea subterană —, unde b e lăfimea (deschiderea) la tavan a lucrării subterane, y e greutatea specifică aparentă a rocii din interiorul bolfii de presiune, iar Rt e rezistenfă medie de rupere la întindere a rocii respective. Presiunea asupra tavanului e dată de relafia:
"-‘'“■'‘(ic-)
[în kg],
R = b2y
■tg2(45°-f)
R
h -
_2/>tgcf> + £ (92(45°-1)
pentru adîncimi mari şi un unghi
+
tgcp
II. Boltă de presiune (Fr. Engesser).
cp nu prea mic:
<P
Conform ipotezei lui E. von Willmann, deasupra tavanului şi sub talpa lucrării subterane săpate în roci elastice sau elastice-plastice se formează bolfi de presiune de formă parabolică, 3 căror înălfime ar depinde de proprietăfile fizice şi mecanice
/,
V3P
\
B;
...j__
p
"T"
/ \3p\ \
:n±'
I. Boltă de presiune (W. Ritter).
în care P e greutatea corpului parabolic, U e rezistenţa Ia întindere a corpului parabolic, după bolta de presiune, iar u — Rjy.
Conform ipotezei lui Fr. Engesser, bolta de presiune care se formează deasupra tavanului lucrărilor săpate în pămînturi fără coeziune are o formă pleoştită (v. fig. H), care formează cy tavanul, în punctele de la extremităţile acestuia, unghiuri egale cu unghiul de frecare interioară al pămîntului considerat (qp).
Presiunea asupra tavanului se determină cu relaţiile următoare:
pentru adîncimi mici, presiunea „minimală"
III.	Repartizarea presiunii bolfii parabolice asupra perefilor unor lucrări subterane.
a) în roci plastice; b) în roci starîmicioase; p) presiunea înainte de executarea lucrării.
ale acelor roci. Nu se indică formule sau date asupra acestei înălţimi, ci numai date asupra creşterii presiunii datorite formării bolţii şi repartizării acesteia de o parte şi de alta a perefilor lucrării subterane (v. fig. III).
Conform ipotezei lui M. M. Protodiakonov, bolta de presiune, de formă parabolică (v. fig. IV), are înălfimea h = b/f, unde b e jumătate din lăfimea lucrării subterane şi / e coeficientul de tărie al rocii (v.) în care s-a săpat acea lucrare, dat de scara stabilită de acest autor. Această formulă dă foarte bune rezultate pentru lucrările subterane cari au lăfimea gabaritului de 4---6 m (de ex. galerii principale de transport minier, tunele de cale ferată cu o singură linie).
Pentru tunele cu deschidere mai mare, la cari sînt de presupus şi presiuni laterale, se ia în calcule, în loc de h, valoarea
u 1
h ~-j,	nov).
UndS	L = b+a = b+h0)g(4S°-ţy
Presiunea exercitată de bolta parabolică asupra tavanului lucrării se calculează cu relafia:
4	b2
în care notafiile au semnificafiile de mai sus.
După V. D. Slesarev, presiunea rocilor asupra tavanului unei lucrări subterane se determină în funcfiune de curba de presiune a rocilor (v. fig. V), care reprezintă rezultanta mai multor forfe (greutatea coloanei de roci q pînă la zi, presiunea laterală şi presiunea de jos ]n sus) şi are valoarea:
IV. Bolta de presiune (M. M. Protodiako-
p = —yah,
unde y are semnificaţia din relajiile precedente, a e jumătate din lăfimea lucrării subterane, şi
^2
V. Curba de presiune a rocilor.
H tg2
(«•-!)
e înălfimea maximă a curbei de presiune a bolfii care se formează în tavanul lucrării subterane, H e adîncimea lucrării sub suprafafa terenului şi (p e unghiul de frecare interioară al rocilor respective.
Stabilitatea bolfii e asigurată în cazul cînd: a<^qp, unde a e unchiul dintre tangenta într-un punct oarecare al curbei d9
Boltă de presiune
51
Bolta de presiune
siune şi normala pe direcfia posibilă de deplasare a roci-. ^dat de relafia
W""	tg	a	=--------^----------r<
^ '	H tg2 (45°-y)
jh'bare nofafiile au aceleaşi semnificafii de mai sus.
După ipoteza lui P. M. Timbarevici, expresia analitică a bolfii de presiune de formă parabolică e: y = ~^x2 (v. fig. VI);
para boia are vîrful în originea axelor de coordonate; s-a notat cu: p% sarcina verticală pe unitatea	p	p
4e proiecţie orizontală a bolfii, şi J j L ^ cu T, împingerea orizontală a bolfii.	~	~
Presiunea exercitată asupra tavanului de rocile cuprinse în bolta parabolică pe unitatea de lungime a
-lucrării miniere e:	~ y a b,
unde y are aceeaşi semnificafie de mai sus, iar a şi b au semnificafiile din fig. V/.
Deasupra abatajelor (de ex. după Gillitzer, la exploatarea zăcămîntului cuprifer de Ia Mansfeld-Germania) se formează
-1
VI. Bolta de presiune (P. M. Timbarevici).
VII. Bolfă de presiune de formă parabolică.
.1) culcuş de roci albe (fără tensiuni); 2) anhidrit; 3) rambleu; 4) suprafefe de desprindere ţn anhidiit; 5) linia de influenfă a bolţii de presiune; 6) partea inferioară a bolfii de presiune; 7) calcar de Zechsfein; 8) fisuri în calcarul de Zechstein; 9) linie de presiune; 10) fisuri.
bolfi de presiune de formă parabolică (v. fig. Vil), cari progresează mărindu-se pe măsura înaintării abatajelor (v. fig. VIII).
la cheie (pierderea de profil de la începerea excavafiei pînă la închiderea bolfii) şi care, cînd nu poate fi măsurată, se
IX.	Boltă de presiune de formă elfpHcă pentru H > h. a) penfru presiuni verticale; b) pentru presiuni verticale şi orizontale.
ia în funcfiune de natura terenului, variind de la 0 (stînca tare) la circa 0,80 m (pămînturi argiloase slabe), iar p e afîna-
X.	Boltă de presiune c!e formă eliptică, pentru H<h. a) pentru presiuni verticale; b) pentru presiuni verticale şi orizo,ntale.
rea remanentă a rocii, exprimată în procente. Ea variază între
1	şi 2 (terenuri nisipoase, argile) pînă la 15 (terenuri stîncoase). Atît a, cît şi p, se determină prin observafii şi încercări practice.
v VIII, Modul de dezvoltare a unei bolfi de presiune de formă parabolică.
*) linie de influenfă; c) culcuş; x-Xj) prima fază de dezvoltarea bolfii; y-yi) a doua fază de dezvoltare a bolfii.
:	Forma	de	elipsă, mai pufin folosită (în special în fările
germanice), a fost propusă, pentru simplificarea calculelor, de O- Kommerell, care a imaginat o boltă de presiune de formă eliptică, cu axa mare (/?), verticală, mult mai lungă decît axa rnica (bi sau a\), orizontală (v. fig. IX şi X).
în această ipoteză, înălfimea elipsei de presiune (axa mare) se determină cu relafia: ^=100 ajp, în care a e tasarea bolfii
XI. Boltă de presiune în cazul stratelor înclinate, a) penfru H>h;.b) pentru H<h.
Pentru axa mică a elipsei, valorile sînt: b\, adică semides-chiderea excavafiei executate, în cazul cînd presiunile active sînt numai verticale (v. fig. IX a şi X a), sau ax = b\ + h0 tg (45 - cp/2), unde bo e înălfimea tunelului, iar cp e unghiul de frecare interioară al rocii respective, în cazul cînd presiunile active sînt şi verticale şl orizontale (v. fig. IX b şi X b).
Pentru cazul stratelor înclinate, bolta de presiune are forma din fig. XI.
în ultimul timp, pentru determinarea presiunii litostatice verticale se folosesc următoarele ipoteze: pentru înălfimea pă-
Bolfa naturala de surpare
52
Bolfar
mîntului deasupra tunelului sub 20 m, presiunile dafe de cercul lui Mohr; pentru înălfimea pămîntului deasupra tunelului peste 20 m, presiunile date de elipsa de presiune, determinată cu o înălfime constantă de 20 m, şi cu baza determinată de inter-secfiunile planului de alunecare cu planul orizontal de la cheie.
Bolla de presiune nu determină totdeauna volumul rocilor cari dau presiunea litostatică verticală; această presiune depinde de înălfimea stratelor de roci de deasupra lucrării subterane (H) şi de natura acestor roci, caracterizată prin coeficientul de tărie aparentă. Astfel, pentru H>h (v. fig. IX a, IX b şi XI a), presiunea litostatică e determinată de parabola a cărei înălfime e h, iar pentru H<b (v. fig. X a, X b şi XI b), presiunea litostatică e dată de toată greutatea rocilor de deasupra lucrării subterane, pînă la suprafafa terenului.
în funcfiune de natura rocilor, presiunea litostatică e determinată de bolta de presiune astfel: în cazul stratelor fără infiltraţii de apă, pentru rocile mai consistente (f^'0,8) se ia un coeficient de siguranfă care cere să se utilizeze bolta de presiune numai în cazul cînd 1,5 h, iar pentru //< 1,5 h se ia toată încărcarea dată de H\ pentru rocile mai pufin consistente (/<0,8) se ia un coeficient de siguranfă care cere să se utilizeze bolta de presiune numai în cazul cînd H^5 a\\ pentru H<5 a\ se ia toată încărcarea dată de H; în cazul stratelor cu infiltraţii de apă (v. fig. XII), dacă H\<h se ia în con-siderafie h\ dacă H\>h şi deasupra bolfii de presiune sînt numai strate permeabile, se ia în considerafie H\\ dacă H>H\>h şi deasupra bolfii e un strat impermeabil cu grosimea mai mare decît 1,5 h şi f > 0,8, se ia în considerafie h\ dacă	şi	dea-
supra bolfii lucrării subterane e un strat impermeabil cu grosimea mai mare decît 5 a\ şi /< 0,8, se ia în considerafie h\ dacă stratul impermeabil nu e sigur sau H\ e aproape de
1,5 h, respectiv 5 se ia în considerafie H\. Sin. Boltă de năruire, Boltă de surpare, Boltă de descărcare, (uneori) Boltă a echilibrului natural.	^	^
î. ~ naturală de sur-pare. Mine, TnL: Forma naturală pe care o ia tavanul unei lucrări subterane, după un timp mai lung sau mai scurt de la terminarea săpării acelei lucrări, — într-o rocă elastică sau elastică-plastică,
—	care a depăşit lăfimea (deschiderea) limită (v. şi sub Boltă de presiune). Sin.
(uneori) Bolta echilibrului natural.
2.	Boltişoară, pl. bolti-şoare. Cs.: Element de construcfie, în formă de boltă cu deschiderea şi cu săgeata mici, executat din cărămizi, din blocuri de beton sau ceramice, din beton simplu sau armat, între grinzile metalice sau de beton armat (monolit sau prefabricat) ale unui planşeu (v. fig.). V. şi sub Planşeu,
3.	~ de descărcare. Pod.: Boltă de dimensiuni mici, aşezată transversal pe bolta principală a unui pod, pentru a micşora greutatea permanentă a suprastructurii podului (greutatea umpluturii şi a timpanelor) şi a obfine o construcfie mai ieftină şi mai estetică.
Boltişoarele au intradosul în arc de cerc, de cele mai multe ori în plin centru. Se construiesc de obicei din acelaşi material ca şi bolta principală, pe care reazemă prin interme-
X/l. Boltă de presiune, în cazul infiltraţiilor de apă.
Pod cu boltă şi cu boitişoare.
1) bolta principală; 2) boitişoare de descărcare (principale); 3) boitişoare secundare; 4) timpane.
diul unor perefi sau al unor stîlpi (v. fig.). Aceşti perefi au, uneori, deschideri boltite, penfru a micşora greutatea consfruc-fiei şi a uşura accesul pe extradosul bolfii. V. şi Pod.
4.	~ secundară. Pod.: Boltă de dimensiuni mici, rezemată pe extradosul a două boitişoare de descărcare consecutive, pentru a micşora cît mai mult greutatea umpluturii şi a timpanelor (v. fig. sub Boltişoară de descărcare). Boltişoarele secundare se folosesc numai la podurile importante, la cari greutatea umpluturii e importantă, din cauza deschiderilor mari ale boltişoarelor principale.
Din motive estetice, de obicei boltişoarele secundare nu sînt lăsate aparente, ci sînt mascate în spatele timpanelor.
5.	Boltonit. Mineral.: Forsterif. (Termen vechi, părăsit.)
c. Boltzmânn, constanta lui V. Constanta lui Boltzmânn.
7.	legea lui V. Sfefan-Boltzmann, legea lui
8.	~r relafia lui F/z.; Entropia S a unui sistem într-o anumită configurafie e proporfională cu logaritmul probabilitafii de stare P (v.) a acelei configurafii: S = k log P, unde k e constanta lui Boltzmânn (&=1,36- 10~23 jouli/grad).
9.	teorema H a lui F/z.; în medie, expresia
H= Jj / In / dx dy dz dpx dpy dpz,
în care / e funcfiunea de repartifie a viteselor într-un gaz, descreşte cînd timpul creşte, — din cauza ciocnirilor dintre moleculele gazului. H e o mărime proporfională şi de semn contrar cu entropia gazului.
10.	Bolf, pl. bolfuri: Sin. Bulon (v.).
11.	Bolfar, pl. bolfari. 1. Arh.: Bloc prismatic de piatră naturală sau artificială, care serveşte la construcfia bolfi lor şi a arcelor de zidărie. Bolţarii de piatră naturală sînt constituifi
Planşee cu boitişoare.
a)	planşeu cu boitişoare de cărămidă;
b)	planşeu cu boitişoare de beton armat; 1) grinzi metalice; 2) boltişoară de cărămidă; 3) boltişoară de beton armat; 4) ti-
rant; 5) umplutură; 6) pardoseală.
I. Boltă de piatră de falie.
1J bolfari obişnuiţi; 2) bolfari speciali.
II. Tipuri de bolfari. a) bolfar obişnuit (ţn formă de pană); b), c) şi d) bolfari speciali.
din blocuri de piatră de talie (v. fig. I) sau de piatră brută. Bolţarii de piatră artificială sînt constituifi din blocuri prefabricate de beton simplu (uneori armat) şi servesc la executarea bolfi lor de poduri şi de tunele (v. Betonite).
I; Bolfar
53
Bombaj
,.'-:/Formele. şi dimensiunile bolfarilor variază după felul bolfii sa& al arcului, după modul de alcătuire a zidăriei, după pozi-fja bolfarului, etc. Se deosebesc două tipuri principale de B^lfari: k°ltari obişnuifi şi bolfari speciali.
r Bolfarii obişnuifi au forma de prismă trapezoidală (v. fig. II a) şi sînt folosifi la executarea bolfilor şi a arcelor al căror extrados e continuu sau discontinuu (de forma conturului unui crenel). Lă un bolfar obişnuit se deosebesc următoarele fefe: fafa inferioară, care constituie intradosul bolfii sau al arcului, şi care e, de obicei, o suprafafă curbă a cărei rază de curbură e egală cu raza de curbură a intradosului; fafa superioară, care constituie extradosul, şi care poate fi plană sau curbă (paralelă cu intradosul sau cu centru de curbură diferit); fefele laterale, prin cari bolfarul se sprijină pe bolfarii alăturafi, şi cari sînt suprafefe plane, dreptunghiulare, situate în două plane cari formează un unghi ascufit; fefele frontale, cari sînt suprafefe plane, trapezoidale, situate în două plane paralele, perpendiculare pe fefele laterale. La bolfarii de la marginea bolfii, una dintre fefele frontale rămîne aparentă şi constituie arhivolta. fafa de la intrados a bolfarilor e, de obicei, netedă; fafa frontală văzută poate fi netedă, prelucrată (cu bosaje, cioplită, buciardată, etc.) sau mulurată.
Bolfarii speciali au forma de prismă pentagonală sau exa-gonală (v. fig. II b, c şi d), cu conturul bazei neregulat, şi sînt folosifi la executarea bolfilor şi a arcelor al căror extrados e constituit dintr-o linie frîntă. Bolfarii exagonali sînt folosifi la executarea bolfilor şi a arcelor arhitectonice sau a bolfilor şi a arceior cari suportă o zidărie, peniru a realiza o legătură mai bună între piesele bolfii sau ale arcului şi asizele orizontale ale zidăriei. Fafa inferioară a bolfarilor e prelucrată după forma intradosului bolfii sau al arcului. Fefele laterale sînt plane şi dreptunghiulare. Fefele frontale sînt situate în două plane paralele şi au conturul neregulat, pentagonal sau exa-gonal. Fafa văzută poate fi simplă sau prelucrată.
De obicei, bolfarul de la cheia bolfii sau a arcului, numit cheie, se execută cu dimensiuni mai mari decît ale celorlalfi bolfari, şi are adeseori, pe fafa văzută a lui, o mulurafie decorativă sau o inscripfie'. Fiecare dintre cei doi bolfari de lîngă cheie se numeşte confracheie şi poate avea dimensiunile mai mari decît ale celorlalţi bolfari, dar mai mici decît ale bolfarului de la cheie.
Bolfarii se confecfionează separat (după schifele din pro-,epOi fiecare primind un număr de ordine care indică poziţia lui în boltă sau în arc, apoi se asamblează, de la naşteri cătra cheie, fiind susfinufi de cintru.
la bolfile şi la arcele de beton monolit, cari nu au bolfari, ?6 execută uneori, pe fefele văzute ale lor, şanfuri mici cari •mită rosturile unei zidării, pentru a da acestor fefe aspectul Pe care-I au fefele văzute ale bolfilor şi arcelor executate din bolfari.
t i. Bolfar. 2. Cs.: Grup de cîteva şiruri paralele de cărămizi ale unej bolfi sau ale unui arc de cărămidă, cari sînt separate unul de altul prin rosturi de aceeaşi grosime şi sînt prelucrate astfel, jncît să formeze un bloc cu secţiunea trapezoidală, limitat de două Plane radiale. Cînd cărămizile au ac®3aşi grosime, forma trapezoidală J bolfarului se obfine prin cioplirea in forma de pană a cărămizilor de a una dintre fefele laterale ale lui (v. fig.).
2.	Bolfar. 3. Cs.; Fiecare dintre Porfiunile în cari se împarte un arc sau o boltă d£ beton monolit, în scmfele de calcul ale unui proiect, calculelor sfaiice.
Trei bolfari de cărămidă, executaţi din cărămizi obişnuite şi din cărămizi cioplite.
pentru a uşura efectuarea
3.	Bolus. Mineral.: Sin. Bol (v.).
4.	Bolus alb. Farm.: Pulbere albă, fină, fără miros, onctuoasă la pipăit, insolubilă în apă. Se foloseşte la combaterea disenferiei şi a hiperacidităfii. Sin. Silicat de aluminiu hidratat.
5.	Bolzano-Weiersfrass, teorema ~. 1. Mat.: Dacă i(x)e o funcfiune continuă în intervalul închis a^x^b şi dacă f (a) şi f {b) sînt de semne contrare, există în intervalul considerat cel pufin o valoare x = c pentru care f(c) = 0. Una dintre conse-cinfele acestei teoreme e următoarea: Dacă o funcfiune continuă f (x) ia două valori f (a) = a şi f(£) = |3, ea ia cel pufin o dată şi orice valoare X cuprinsă între a şi |3. O funcfiune monotonă care ia toate valorile intermediare între f (a) şi f (b), e continuă în intervalul (a, b).
6.	feorema 2. Mat.: Fiecare mulfime mărginită şi infinită are cel pufin un punct de acumulare.
7.	Bomanga. Silv., Ind. lemn.: Macrolobium coeruloides De Wild. Arbore din familia Leguminosae, foarte răspîndit în pădurile ecuatoriale cu mlaştir.i din Congo. Are lemnul galben deschis pe toată secfiunea, uneori cu dungi brune, cu greutate specifică mijlocie spre mare (640"760 kg/m3). E între-buinfat în lucrări de tîmplărie de interior, şi ca material pentru parchet, muluri, dogărie, strungărie şi sculptură.
8.	Bombaj. 1. Tehn.: Starea deformată prin bombare intenfionată sau neintenfionată a unei plăci, în care cel pufin una dintre suprafefele acesteia are forma de suprafafă convexă fără muchii, în general de calotă sferică. — Bombajul neintenţionat al plăcilor de tablă se înlătură uneori prin ciocănire, sprijinind piesa defor-ma'ă pe o placă de îndreptare şi ciocănind-o cu un ciocan cu fafa în formă de calotă sferică,* prin lovituri aplicate după o spirală, începînd de la periferia zonei deformate şi înaintînd spre cantrul acesteia. Prin ciocănire, materialul de la periferie e întins mai mult decît cel dinspre centru. Uneori, spre sfîrşitul operafiei, se foloseşte un ciocan planator cu fafa de lucru plană. Materialul ecrui-sîndu-se prin ciocănire, uneori e necesară recoacerea lui.
9.	Bombaj. 2. Ind. alim.: Starea deformată prin bombare a capacelor recipientelor de conserve, ca urmare a transformărilor din confinutul lor. în majoritatea cazurilor, aceste transformări fac produsul impropriu pentru consum.
După cauzele cari le provoacă, se deosebesc:
Bombaj biologic: Bombaj datorit proceselor de descompunere produse de microorganisme, cu dezvoltare de gaze, cînd presiunea j^oate atinge în recipient 3 kgf/cm2. Fenomenul se produce, în cazul recipientelor etanşe, ca urmare a unei substerilizări, iar în cazul recipientelor n?etanşe, printr-o rein-fecfie după sterilizare.
Bombaj chimic: Bombaj întîln.t în cazul produselor cu aciditate mare: fructe, tomate, etc. Ca urmare a atacului staniului şi fierului din perefii recipientelor de conserve de către acizii organici se formează (pe lîngă săruri) hidrogen, care determină bombarea capacelor. Cu această ocazie se produc alterarea culorii produsului şi corodarea cutiei, care poate ajunge pînă la găurire. Coroziunea maximă se produce în medii cu /?H-ul 4,5. Pentru prevenirea acestui tip de bombaj se folosesc recipiente confecfionate din tablă lăcuită, rezistentă la acizi.
Bombaj fizic: Bombaj produs, fie de calitatea necorespunzătoare a tablei din care se confecfioneaza capacele, fie de un început de fermentare a confinufului, înainte de sterilizare, cînd se produce bioxid de carbon, fie de introducerea în recipient a unor cantităfi prea mari din anumite produse vegetala ale căror fesuturi îşi măresc volumul prin absorpfia părfii lichide. Conservele bombate fizic pot fi folosite în alimentafb. Sin, Bombaj aparent.
Bombament
54
Bombardon
1.	Bombamenf, pl.bombamenfe. Drum.;Convexitate,în profil transversal, a părţii carosabile a unui drum, adoptată pentru a permite scurgerea apelor de precipitafii.
Se deosebesc bombament curb şi bom-bament în formă de acoperiş (v. fig.).
Bombamentu! curb poate avea formă de arc de cerc sau de parabolă şi se foloseşte, în special, la drumurile îm-pietruite. Mărimea lui se exprimă prin raportul dintre săgeata arcului (în axa drumului) şi lăfimea căii, şi e cuprinsă între 1/40 şi 1/200; valorile mai mici corespund îmbrăcămintelor cu suprafefe mai netede, iar cele mai mari corespund îmbrăcămintelor cu suprafefe mai aspre.
Bombamentul în formă de acoperiş e constituit din două suprafefe plane (versante), late fiecare cît jumătate din partea carosabilă şi înclinate fiecare spre marginea drumului. E folosit ia drumurile cu îmbrăcăminte modernă (în special la cele cu îmbrăcăminte de beton de ciment sau de asfalt). Uneori, cele două versante sînt racordate la mijlocul căii printr-un arc de cerc sau de parabolă, pe o lăfime de 1,50—2,50 m, sau pe o lăfime egală cu 1/3--1/5 din lăfimea căii. Mărimea bombamentului în formă de acoperiş se exprimă prin valoarea pantei transversale a versantelor, care poate fi cuprinsă între 1/20 şi	1/100 sau, procentual, între	1% şi
5%. La şoselele moderne cu o	supra-
fafare foarte bună, panta versantelor e cuprinsă între 1% şi 3%.
Bombamentul în formă de	acoperiş	e	înlocuit	printr-un
versant plan cu pantă constantă, în următoarele cazuri: în curbele cu raze mici, cînd profilul transversal trebuie convertit sau supraînălfat; la unele drumuri de coastă, penfru a mări siguranfa circulafiei; la drumurile cu bandă mediană plantată (de ex. autostrade). în primul caz, versantul e închinat spre interiorul curbei; în al doilea caz, versantul e înclinat spre versantul muntelui, iar în cazul al treilea, fiecare versant e înclinat spre marginea drumului (la străzi, spre trotoar; la autostrade, spre acostament).
2.	Bombamenf de acoperiş. C.f.: Curbură care se dă acoperişului vagoanelor pentru a înlesni scurgerea apelor de ploaie pe perefii laterali ai acestora.
3.	Bombamenf de profil.	Av.i Raportul	dintre	săgeata
medianei unui profil şi lăfimea lui. Coeficientul de porfanfă al profilului depinde în special de acest raport. Cu cît bombamentul e mai mare — pînă la o anumită limită — cu atît coeficientul de portanfă creşte, dar şi coeficientul de rezistenfă începe să crească, în special la valori mari ale coeficientului Reynolds. De aceea, profilurile de bombament mare nu sînt proprii viteselor mari.
4.	Bombamenful rofii de curea. M?.; Curbura pe care o are, în secfiune transversală, obada unei rofi de transmisiune pentru curele plate. Sin. Bombaj, Bombare. V. sub Roată de curea.
5.	Bombardament, pl. bombardamente. Tehn. mii.: Lansarea de bombe sau de obuze asupra localităfilor, asupra pozifiilor strategice, zonelor sau obiectivelor (militare) vulnerabile, etc.
Se deosebesc:
Bombardament terestru, care se execută cu ajutorul gurilor de foc de artilerie terestră, de calibru mijlociu şi mare.
Bombardament aerian, care foloseşte lansatoare de bombe, cu ajutorul cărora bombele sînt aruncate, în general din avioanele de bombardament, contra obiectivelor terestre sau navale. Se execută atît în cîmpul tactic, cît şi în spatele frontului.
Bombardament naval, care se execută cu tunurile de pe nave marine şi fluviale, de suprafafă sau de imersiune, asupra altor nave, asupra coastelor sau asupra obiectivelor aeriene (avioane, baloane, etc.).
6.	Bombardare anodică. V. Bombardare electronică.
7.	catodică. V. Bombardare ionică.
s. ~ electronică. Telc.: Proiectarea de electroni rapizi asupra anodului unui tub electronic şi, în general, a oricărui electrod care are un potenfial electric mai înalt decît al electrodului care constituie sursa de electroni (în primul rînd catodul). Energia cinetică a electronilor e cedată electrodului supus bombardării, care se încălzeşte pînă la o anumită temperatură de regim, corespunzătoare capacităfii sale de evacuare a căldurii (v. sub Disipafie anodică).
La temperaturi foarte înalte apare emisiunea secundară a electrodului; de asemenea, resturile de gaze incluse sînt eliberate, se ionizează şi, în tuburile cu vid înaintat, favorizează bombardarea ionică a catodului. La temperaturi şi mai înalte se produc evaporarea şi chiar fuziunea electrodului respectiv. Sin. Bombardare anodică).
9.	~ ionică. Telc.: Proiectarea de ioni pozitivi rapizi asupra catodului unui tub electronic şi, în general, a oricărui electrod care are un potenfial electric mai jos decît al electrodului sau al plasmei care constituie sursa de ioni pozitivi. în tuburile cu vid înaintat, ionii provin din resturile de gaze (existente încă în tub sau incluse în materialul electrozilor şi puse în libertate prin bombardare electronică) ionizate de curentul de electroni al tubului. Atît în tuburile cu vid înaintat, cît şi în tuburile cu gaze, bombardează catodul numai ionii cari nu au fost neutra-lizafi de sarcina spafială negativă care înconjură catodul. Bombardarea ionică, care poate distruge catozii de wolfram toriat şij în special, catozii cu oxid (v. sub Catod de tub electronic), e cu atît mai intensă, cu cît tensiunea anodică e mai mare şi cu cît sarcina spafială e mai mică. Ambele aceste situafii sînt realizate la punerea în funcfiune a tubului, cînd catodul nu a atins încă temperatura de regim. De aceea, la pornirea instala-fiilor electronice cari folosesc tuburi cu încălzire indirectă (cu catod cu oxizi) şi de puteri nu prea mici, sau a celor cari folosesc tuburi cu gaz cu catod cald (de ex. pentru redresare
—	gazotron, tiratron, etc.), tensiunea anodică se aplică numai după un anumit timp (1** 5 minute, după tuburile folosite) de la aplicarea tensiunii de încălzire a filamentelor. Sin. Bombardare catodică.
10.	Bombardă, pl. bombarde. Tehn. mii.: Gură de foc care are dimensiuni şi greutate mari, folosită în trecut penfru aruncarea de proiectile grele, explozivul fiind pulberea neagră.
Efectul bombardelor consista atît în efectul proiectilelor aruncate, cît şi, mai ales, în efectul realizat de zgomotul şi de flacăra produsă prin tragere.
încărcarea fevii se făcea pe la gură. Pentru darea focului, în general cu ajutorul unui fitil, servea un orificiu făcut la culată. Ochirea se făcea greu, dura mult, şi era foarte pufin precisă. Rezistenfă fevii era precară; de aceea, în momentul tragerii, personalul se retrăgea în şanful de adăpostire. Proiectilele au fost la început pietre rotunde, apoi bucăfi de plumb, de bronz, fier, iar mai tîrziu de fontă. Efectul lor era numai cel de izbire directă, neavînd încărcătură explozivă.
11.	Bombardon, pl. bombardoane: Instrument muzical din clasa instrumentelor de suflat, care, din punctul de vedere sonor, e echivalent cu un contrabas. E construit dintr-un aliaj de cupru, şi e echipat cu pistoane, fiind cel mai voluminos, cel mai grav şi cel mai puternic dintre instrumentele folosite în fan-
l------------
¥
Profiluri de bombamente.
1) bombament curb; 2) bombament în formă de acoperiş, cu două versante plane; 3) bombament în formă de* acoperiş, cu două versante racordate printr-un are de cerc; 4) bombament cu un singur versant; f) săgeata bombamentului; I) lăfimea căii; lj[) lăfimea de racordare a versantelor; p) panta transversală a versantelor.
Bombare
55
Bomba atomică
tarele militare. Sunetul emis de un bombardon e cu o octavă mai jos decît sunetul emis de un violoncel.
1.	Bombare. 1. Tehn., Mett.: Deformare (intenfionată sau neintenfionată) a tablei, la cald sau la rece, după o suprafafă convexă fără muchii, în general apropiată de o calotă sferică.
Bomba rea neintenţionată poate proveni, de exemplu, din însăşi fabricafia tablei (se poate constata prin aşezarea acesteia pe o suprafafă plană, de exemplu pe o masă de frasare), din supra-presiunea produsă în interiorul unui recipient, al unei cutii, etc.
Bombarea inteofionată poate fi efectuată prin ciocănire sau prin apăsare.— Bombarea prin ciocănire se efectuează cu ciocane cu fafa rotunjită, chiar emisferică. Foaia de tablă poate fi aşezată pe o nicovală fasonată în formă de calotă sferică, numită ciupercă, pe o placă în care s-a practicat o scobitură de forma unei calote sferice, cu diametrul mai mare decît diametrul care trebuie realizat prin bombare, pe un inel, etc. Loviturile se aplică începînd din centrul piesei de deformat şi mergînd spre periferie, rotind mereu tabla pe piesa-suport. Da cele mai multe ori, operafia de bombare prin ciocănire se efectuează în două etape, în etapa a doua — de netezire — folosindu-se o nicovală auxiliară, care are capul sferic, cu aceeaşi curbură ca şi piesa de realizat.— Bombarea prin apăsare e o operafie de ambutisare (v.) obişnuită, efectuată la presă, folosind un poanson şi o matrifă cu suprafefele de lucru cu aceeaşi rază de curbură, sau — pentru piese cu dimensiuni nu prea mari — folosind o matrifă care poate fi o matrifă combinată, echipată cu dispozitiv planator, care împiedică formarea cutelor pe marginea piesei. — Prin bombare, tabla se subfiază, iar aria piesei prelucrate se măreşte.
Uneori, între fazele operafiei de ciocănire sau de presare, tabla se recoace, pentru a înlătura ecruisajul produs prin deformare şi a evita crăparea materialului.
2.	Bombare. 2. Metg.: Executarea cu o mică convexitate a fundului calibrelor cilindrilor de laminor, necesară pentru a evita formarea bavurilor la trecerea prin calibrul, următor, în care se efectuează laminarea, după o rotire prealabilă a laminatului cu 90°.
3.	Bombare. 3. Ind. lemn.: Defect al pieselor de cherestea, care consistă în deformarea lor prin uscare în urma căreia iau forma convexă (formă de uluc), prin curbarea pieselor în sensul lăfimii. Curbarea e provocată, de obicei, de depozitarea necorespunzătoare.
4.	Bombă, pl. bombe. Tehn. mii.: Proiectil care are o formă în general alungită, ascufit la capete, umplut cu materie explozivă, incendiară, etc., a cărui stabilitate pe traiectorie e asigurată printr-un stabilizator special (aripioare de direcfie), spre deosebire de proiectilele folosite la gurile de foc, a căror stabilitate e asigurată prin efectul giroscopic al mişcării de rolafie. Bombele se folosesc în special pentru bombardamentele din avion, din care se lansează cu ajutorul unor lansatoare cari diferă de gurile de foc. Se construiesc şi bombe antisubmarine, lansate de navele de război contra submersibilelor.
O bombă (v. fig. /) e constituită în general dintr-un corp metalic /, o încărcă-	.
tură explozivă 2, un dispozitiv de aprindere	pozl ,v e aga are'
a încărcăturii 3, ampenajul 4 (stabilizatorul de direcfie) şi un dispozitiv de agăţare la avion 5.
Efectul bombei se bazează pe pătrunderea ei, datorită energiei cinetice obfinute prin cădere, şi pe efectul de suflu al
f. Bombă de avion.
1) corpul bombei; 2) încărcătură explozivă ; 3) dispozitiv de aprindere; 4) ampenaj; 5) dis-
II. Sferele de acfiune ale bombei.
1) sferă de comprimare; 2) sferă de distrugere; 3) sferă de zguduire.
încărcăturii explozive. Se realizează bombe cu efect de pătrundere mai mare, sau cu efect de suflu mai mare (numite mine). Prin pătrunderea în sol şi prin explozia bombei se formează o pîlnie de explozie, iar efectul de distrugere se împarte pe zone sferice concentrice, cu centrul în punctul de explozie (v. fig. II).
Prima sferă e sfera de comprimare; a doua e sfera de distrugere, iar a treia, sfera de zguduire.
Efectul de suflu al bombei asupra obiectivelor de deasupra solului se manifestă prin şocul gazelor rezultate din descompunerea bruscă a încurcăturii explozive; el depinde de rezistenfă obiectivului la această acfiune. Gazele se dilată şi se comprimă periodic, producînd o mişcare de oscilafie a aerului înconjurător, cu sensurile de propagare de la centrul de explozie spre exterior, şi invers. Forfele de distrugere au de asemenea două sensuri: de la punctul de explozie spre periferie şi -în sens opus (provocînd proiectarea către punctul de explozie a fragmentelor din corpul distrus). Aerul amortisează şocul. Asupra organismelor vii, şocul e în general mai slab decît asupra unui corp rigid. Şocul puternic ucide fiinfele vii, spărgîndu-le vasele sangvine, fără a le produce însă leziuni exterioare vizibile.
După cum bomba a pătruns mai mult sau mai pufin în sol, acfiunea undei de şoc e mai puîernică sau mai slabă (v. fig. III).
. Se numesc bombe explozive bombele la cari efectul cel mai important se datoreşte nu atît şocului undei explozive, cît schijelor produse prin spargerea corpului
III. Efectul bombelor în raport cu pătrunderea lor în sol.
bombei şi proiectate de gazele încărcăturii. Acestea au o mare energie cinetică şi creează în jurul punctului de cădere o zonă periculoasă. Energia cinetică a unei schije, necesară pentru a ucide un om, e de 8 kgm; pentru un cal, de 19 kgm, iar pentru a avaria un avion, de peste 100 kgm, Efectele bombelor explozive depind de pozifia în care explodează, cum şi de forma terenului pe care explodează.
Bombele cari acfionează la fintă nu prin distrugere datorită exploziei, ci prin dezvoltarea unei cantităfi de căldură capabile să producă aprinderea obiectivului, se numesc bombe incendiare. Acestea sînt constituite dintr-un corp (recipient) în care se găsesc o substanfă incendiară şi o substanfă de aprindere a acesteia, un focos şi un ampenaj stabilizator.
5.	~ atomică. Tehn. mii.: Bombă a cărei energie de distrugere provine prin liberare bruscă din energia nucleară, la fisiunea printr-o reacfie în Janf a atomilor de uraniu 235 sau de plutoniu 239. Se compune în principal din două sau din mai multe mase de substanfă fisionabilă, separate, fiecare dintre ele fiind mai mică decît masa critică de reacfie în lanf, dar a căror sumă depăşeşte masa critică — şi dintr-o substanfă explozivă dispusă şi organizată astfel, încît acfiunea ei, dirijată spre interiorul bombei, provoacă reunirea maselor fisionabile şi declanşează astfel reacfia în lanf. — Efectul de distrugere al bombelor atomice se evaluează prin comparafie cu efectul ,unei cantităfi de trotil care ar dezvolta o energie egală cu a lor. (Prima bombă atomică folosită era echivalentă cu 20000 t trotil,)
Bomba cu hidrogen
56
Bombă Vieille
La explozia unei bombe atomice se produc: o undă de şoc, care confine mai mult decît jumătate din energia totală a bombei şi e factorul cu cea mai puternică acfiune de distrugere; o radiafie care confine circa o treime din energia bombei şi, acfionînd asupra unui corp, îi poate ridica temperatura pînă la carbonizare, topire sau incendiere; radiafii penetrante, constituite în principal dintr-un flux de neutroni (rezultat din nu-cleii atomilor fisionafi, cari acfionează timp de cîteva fracfiuni de secundă); raze y, cari au o mare capacitate de pătrundere şi acfionează timp de cîteva secunde după explozie; emanafii radioactive, datorite produselor de fisiune cari emit raze (3 şi y şi partea din încărcătură care nu a intrat în reacfie şi care emite particule a.
Dacă doza de radiafii penetrante depăşeşte o anumită valoare, se produce boala de iradiere, care poate fi mortală. Emanafiile radioactive scad cu timpul în intensitate, astfel încît, după cîteva ore, trecerea prin locul în care s-a produs explozia nu mai prezintă pericol de infectare cu astfel de emanafii.
Efectele de distrugere ale undei de şoc a bombei atomice sînt diminuate în anumite cazuri; de exemplu: coşurile fabricilor rămîn aproape pretutindeni intacte; podurile şi construcfiile în contrapantă au mai pufin de suferit; adăposturile obişnuite contra bombelor de avion, îngropate sau semiîngropate, nu sînt deteriorate; clădirile situate în spatele altora, în direcfia locului exploziei, au mai pufin de suferit; etc.
Efectele radiafiei asupra oamenilor se manifestă, în general, prin arsuri de diferite grade — şi sînt diminuate în anumite condifii; de exemplu: hainele de culoare deschisă reduc efectul iradia)iei în vizibil; haina depărtată de corp protejează mai bine decît cea aplicată pe el; hainele de culoare kaki au o acfiune protectoare fafă de corp; suprafefele pe cari nu cade emisiunea de lumină suferă mai pufin decît celelalte sau nu suferă deloc.
Efectele radiafiilor sînt diminuate de acfiunea izolatoare a perefilor, a planşeelor şi a diferitelor obiecte. Adăposturile de beton asigură o foarte bună protecfie.
1.	~ cu hidrogen. Tehn. mi/.: Bombă a cărei acfiune de distrugere e bazată pe energia rezultată dintr-o reacfie termonucleară de fuziune, în care isotopii deutariu şi tritiu ai hidrogenului se transformă în heliu, cu dezvoltare de căldură şi de energie.
Bomba cu hidrogen are în general dimensiuni şi capacitate distructivă mult mai mari decît ale bombei atomice, modul de acfiune la finfă fiind asemănător cu al acesteia din urmă.
2.	~ incendiară. V. sub Bombă.
3.	~ luminoasă. Tehn. mii.: Bombă lansată din avion, folosită pentru iluminarea terenului în timpul bombardamentelor aeriene de noapte, al recunoaşterilor, pentru alegerea locului de aterisare, etc. Ea se aprinde la oarecare înălfime deasupra solului, cu o intensitate a luminii de ordinul milioanelor de lumînări şi e echipată cu dispozitive de frînare a căderii.
Bomba luminoasă e compusă, în general, dintr-un corp în care se găseşte o făclie formată dintr-o cămaşă şi un amestec care emite lumină; de făclie e legată cu sfori o paraşută, care menfine bomba cît mai mult în aer, în timpul căderii.
4.	Bombă calorimefrică. Chim. Uz.: Aparat folosit pentru determinarea căldurii de ardere a unei substanfe (v. fig.). Determinarea se face prin aprinderea electrică, într-o atmosferă de oxigen, a substanfei confinute într-o capsulă 1. Aparatul se compune dintr-un cilindru de ofel inoxidabil cu perefi groşi, la care se poate înşuruba un capac prin care străbat două tuburi 2 şi 3, cu supape 4 şi 5, pentru introducerea în bombă a oxigenului şi penfru evacuarea gazelor de ardere în vederea
>€3
Bombă cu decalină.
analizei lor. Electrozii sînt de platin, unul în formă de fir, 6, iar celălalt în formă de tub, 7. Deasupra capsulei care confine pastila de substanfă 8 şi a firului 9, care pro-	n
duce combustia, se pţ? [.* află o apărătoare 10, pentru protecfia capacului bombei. Pentru executarea măsurării se introduce bomba într-un calorimetru.
5.	Bombă cu decalină. Chim.: Aparat, lung de 700 mm şi gros de 35 mm, străbătut de un tub interior cu diametrul de
14	mm. E folosit în metodele Pregl, Frie-drich şi Linder de determinare a carbonului Bombă calorimefrică. şi a hidrogenului din
substanfele organice, pentru a menfine, la temperatura de fierbere a decalinei (190°), stratul de bioxid de plumb care formează o parte din umplutura tubului de combustie (v. fig.).
6.	Bombă de îmbăfrînire. Ind. chim.: Aparat cilindric care serveşte la grăbirea oxidării cauciucului, la temperatură înaltă, uneori împreună cu presiune de aer sau de oxigen.
7.	Bombă manometrică. Expl.: Aparat folosit pentru măsu-
rarea presiunii gazelor de combustie sau de explozie în spafiu închis (la volum constant), cu care se măsoară, fie deformafia permanentă a unui mic cilindru de cupru, numit crusher, aşezat între o nicovală fixă de ofel şi capul unui piston, de asemenea de ofel, de secfiune cunoscută, asupra căruia acfionează gazele rezultate	din combustie	sau	din	explozie, fie cantitatea de
electricitate dezvoltată pe fetele unui cuarf piezoelectric.
Bomba manometrică e formată dintr-un cilindru de ofel cu perefii groşi, care rezistă Ia presiuni pînă la 5000 kg/cm2, şi care are, la cele două capete, două buşoane filetate cari închid etanş o cameră de combustie. Se utilizează, de obicei, camere de 25 cm3 (lungimea utilă 40 mm) pentru explozivi şi camere de 150 cm3 (lungimea utilă de 210 mm), uneori mai mari, pentru pulberi în formă	de	benzi	sau* de tuburi. Unul dintre
cele două buşoane cari închid cilindrul poartă dispozitivul electric pentru darea focului, iar celălalt constituie manometrul cu crusher. în el se pune crusherul de cupru centrat printr-un inel de cauciuc, între o nicovală şi pistonul care-l striveşte.
Strivirea progresivă a cilindrului crusher depinde de presiunea instantanee. Aceasta poate fi înregistrată; în acest scop, capul pistonului poartă o penifă de ofel care traversează o fantă amenajată în buşon şi care se deplasează în contact cu un cilindru care se învîrteşte cu o mişcare uniformă şi cu o vitesă cunoscută. Se poate obfine astfel o curbă a variafiei presiunii în timp, timpul fiind înregistrat cu un diapason cu perioada de vibrafie cunoscută. Unele bombe manometrice au trei orificii, şi anume: unul pentru buşonul de dare a focului, altul pentru buşonul port-crusher şi al treilea penfru un buşon în care se aşază un grăunte cilindric de ofel penfru măsurarea puterii erozive a pulberii; grăuntele e străpuns de un canal axial cu	diametrul de 1	mm,	prin	care se scurg gazele rezultate din	combustie. Prin	cîntărirea	grăuntelui, înainte şi după
explozie, se deduce cantitatea de material care a fost smuls prin ieşirea gazelor prin orificiul grăuntelui.
s. Bombă penfru gaz: Sin. Butelie metalică (v.) penfru gaz.
9.	Bombă Vieille. Expl.: Aparat pentru măsurarea puterii de eroziune a gazelor rezultate din combustia unei pulberi.
Bombă vulcanică
57
Bone-bed
1.	Bombă vtilcanică. Pefr.: Produs al unei erupfii vulcanice, cu volumul mai mare decît 1 dm3, care reprezintă o parte din lava solidificată în aer în timpul proiectării ei la erupfie.
Se deosebesc: bombe cari capătă o formă giratorie (bombă-fus) cînd lava, inifial vîscoasă, se solidifică în aer în timpul învîrtirii; bombe cari se răcesc brusc în aer, iar suprafafa lor crapă ca o coajă de pîine; bombe cari au o formă mai mult sau mai pufin plată, formate cînd lava, fiind foarte solidă, pro-iecfiiie aruncate de erupfie nu âu timp să se solidifice în aer şi cad în stare vîscoasă, pe suprafafa pămîntului, şi se turtesc.
2.	Bombefă, pl. bombete. Nav.: Lampă în general cu petrol, rareori electrică, cu glob sferic, putînd funcfiona şi pe vînt, folosită pe nave la semnalizări.
3.	Bombefă acustică. Nav.: Mică bombă, folosită penfru sondaje Ia adîncimi mici. Sondajul se efectuează aruncînd bom-beta şi marcînd timpul de la luarea contactului cu apa şi pînă cînd se aude explozia. Adîncimea se calculează considerînd vitesa de cădere a bombetei v~2 m s.
4.	Bombeu, pl bombeuri. Ind. piei.: Partea rigidă, care se inserează între vîrful şi căptuşeala fefelor încălfămintei, pentru a da acesteia rigiditatea necesară unei protecfii suficiente a degetelor şi menfinerii formei.
Bombeurile se croiesc prin ştanfare, fie din talpă de gît sau de poale, tăbăcită vegetal şi pregătită în mod special în acest scop, fie din pînză sau din pîslă îmbibată (granifol) sau unsă (pe una sau pe ambele părţi) cu solufie de nitroceluloză sau cu celuloid în solvenfi organici adecvafi, de obicei în acetonă, cu adaus de plastifianfi (numifă adesea solufie ago), fie din materiale termoplastice cari se prelucrează după ce se moaie cu vapori de solvenfi organici (acetonă sau acetaf de efil), iar după evaporarea acestora păstrează forma calapodului. Bombeurile confecfionate din pînză sau din pîslă prezintă, fafă de bombeul de talpă, următoarele avantaje: sînt mai uşoare şi mai *uşor de prelucrat; nu prind umezeală, nitroceluloza fiind hidrofobă; iau mai bine forma calapodului, fără a produce un vîrf gros, fiind mai subfiri decît bombeurile de talpă. Bombeul, uns cu pap sau cu ago, se introduce între fafă şi căptuşeală. Pentru a evita deplasarea bombeurilor, acestea se capsează de piele cu sîrmă de ofel.
5.	Bombiccif. Mineral.: Hartit. (Termen vechi, părăsit.)
6.	Bombicefină. Ind. fexf.: Pigment de culoare verde, din sericina mătăsii, produsă de larvele Bombyx mori.
?. Bomboană, pl. bomboane. Ind. alim.: Produs alimentar dulce, cu dimensiuni mici (pînă la maximum 3 cm), de formă, culoare, aromă, consistentă, compozifie, etc. foarte variate, fabricat din zahăr, sirop de gfucoză, amidon, fructe, cacao, arome, coloranfj şi acizi organici alimentari. După modul de fabricafie, se deosebesc următoarele tipuri de bomboane:
Produse de caramelaj: Bomboane fabricate din masa de caramel obfinută prin concentrarea foarte avansată a unui sirop de zahăr, cu adaus de anticristalizatori, ca sirop de glucoză sau de zahăr invertit. La 70***75°, masa de caramel are o vis-cozitate mare, e plastjcă şi, după aromatizare, colorare şi adăugare de acid citric sau tartric, poate fi modelată uşor la maşinile de modelat şi ştanfat. Se deosebesc următoarele tipuri de produse de caramelaj:
Bomboane sticloase neumplufe, din cari fac parte dropsurile simple, dropsurile medicinale, dropsurile cu lapte, cu extract de malf şi rocsurile, cum şi bomboanele sticloase în ambalaj tip rolls.
Bomboane sticloase umplufe, cari au un înveliş de caramel în interiorul căruia sînt introduse diferite umpluturi. Se deosebesc: bomboane cu umplutură de sirop, de cacao, cu preparate de fructe, cu praline, cu cremă de lapte, cu miere, etc.
Drajeuri: Bomboane frumos colorate şi lustruite, obfinute în turbine de drajat, prin acoperirea cu straiuri suprapuse de zahăr a unui confinut constituit din sîmburi, produse de caramelaj, rahat, fondant, geleuri, etc.
Caramele; Bomboane de formă paralelepipedică, obfinute prin fierberea unui amestec de zahăr, sirop de glucoză, lapte, unt, arome, coloranfi, etc. Se fabrică: caramele simple şi caramele cu adausuri de fructe, cacao, cafea,-etc.
Bomboane fondante: Bomboane fabricate prin turnarea în pudră de amidon a masei de fondant, formată din cristale microscopice de zahăr înglobate în siropul intercristalin (se obfine prin prelucrarea unui sirop de zahăr, cu sau fără adaus de glucoză, la maşina de tablat). Se fabrică bomboane fondante simple (cremoze), prin turnare, şi bomboane fondante umplute. Confinutul acestora e format din masă de zahăr şi sîmburi de nucă, migdale, alune, etc., bine omogeneizate. Confinutul se acoperă cu un înveliş de fondant (cuvertură), prin înmuierea în fondantui încălzit.
Marfipan: Bomboane fabricate din zahăr şi miez de migdale, nuci, caise, bine omogeneizate la maşini cu cilindri numite zdrobitoare sau broieze. Masa de marfipan se colorează şi se aromatizează diferit, prezentîndu-se în forme geometrice variate, sau în formă de fructe, de legume, etc.
Din masă de marfipan se fabrică şi glasele, cari au un înveliş de caramel.
Paveuri: Bomboane de formă paralefepipedică, preparate din masă de fondant cu adaus de fructe zaharate.
Geleuri: Bomboane fabricate prin fierberea sucurilor naturale de fructe sau a siropurilor de zahăr aromatizate şi colorate diferit, turnate în pudră de amidon. Gelificarea se obfine prin folosirea de agar-agar sau de pedină. Se prezintă în forme geometrice sau în formă, de fructe, avînd un strat protector de zahăr cristalin.
Bomboane de ciocolată: Bomboane în compozifia cărora intră ciocolată, şi bomboane cari se fabrică prin acoperirea cu un strat de ciocolată de diferite grosimi (cuvertură) a unor confinuturi cît mai felurite, constituite din sîmburi de fructe, fructe zaharate, fondant, marfipan, lichior, etc.
8.	Bombyx mori. Indx fexf.: Gen de fluturi din ordinul Lepidopterâ, familia Bombyceae, cari au fost domesticifi şi cari se cultivă pentru producerea mătăsii. Fluturii se înmulfesc prin ouă, cari în practică sînt incubate artificial, iar larvele cari ies sînt hrănite cu frunză de dud. Larvele îşi petrec faza de crisalidă în gogoşi constituite din fibre de mătase.
9.	Bomfaer, pl. bomfaere. Meff.: Sin. Ferestrău de mînă pentru metale (v. sub Ferestrău).
10.	Bompres, pl. bomprese. Nav. V. sub Greement.
11.	B. O. N. Ind. chim.: Termen tehnic pentru acidul (3-oxinaf-toic (2-hidroxi-3-naftoic), intermediar foarte important în industria coloranfilor. Se obfine prin
acfiunea bioxidului de carbon asupra	H	H
(3-naftolatului de sodiu uscat. Reac-	C	C
fia se produce în autoclave rotative	C C—OH
cu bile sau cu bare de fier în in- | II 1
terior pentru măcinare, sau în auto- HC C C—COOH
clave verticale, cu agitatoare puter-	x	C
nice. Carboxiiarea se face în trei	j-j	H
etape, distilînd sub vid, de fiecare
dată, P-naftoluI care se formează din reacfie. Acidul (3-oxinaf-toic e întrebuinfat drept component de cuplare la coloranţi azoici (utilizafi în special pentru lacuri) (v.). Prin condensare cu anilină sau cu derivaţii ei se obfin azonaftolii, întrebuinfafi foarte mult drept componenfi de cuplare la obfinerea coloranfilor de gheafă (v.). Hexadecil 2-hidroxi-3-naftolâtul e un im-permeabilizant bun pentru fibrele de celuloză.
12.	Bonamif. Mineral.: Smithsonit. (Termen vechi, părăsit.)
13.	Bonderizare. Metg.: Fosfatare în baie de fosfat de fier cu adaus de fosfat acid de cupru. V. sub Fosfatare.
14.	Bondifă, p). bondife. Ind. far. V. Bundifă.
15.	Bone-bed. Geol.: Strate cu grosimea de cîfiva centimetri, constituite aproape numai din fragmente de oase, dinfi şi solzi
Bonetă
58
Bor
de peşti şi de reptile, amestecate cu coprolite (v.) şi cu alte resturi organice. Cel mai cunoscut bone-bed, în care s-au găsit şi dinfi de Microlestes antiquus (primul mamifer cunoscut în Europa), apare în Rhetianul din Jurasicul de tip suab.
1.	Bonetă, pl.	bonete.	1. Tehn, mii.:	Lucrare	mică în construcfiile de fortificafie, alcătuită dintr-un	parapet	cu două fefe
în unghi ieşind de cel pufin 60° şi cu fefele de cel mult 25 m lungime. Se foloseşte în forturile cu bătaie joasă, în fafa gla-cisului, a intrărilor sau a pozifiilor de artilerie.
2.	Bonetă. 2. Nav. V. sub Greement.
s. Bonetă, pl.	bonete.	3. Ind. text.:	Produs	confecfionat
djn stofă, din doc	sau din	alte fesături,	folosit	de militari,
medici, laboranfi, bucătari, etc. pentru acoperit capul.
4.	Bongossi. Silv., Ind. lemn.: Lophira alata, var. Procera B. Davy. Arbore din familia Ochnaceae, răspîndit pe coasta Africii occidentale. Are lemnul foarte dur şi greu (950—1100 kg/m3), cu albumul de culoare roză deschisă şi bine distinct de dura-menul brun-roşcat-violaceu. Lemnul e foarte rezistent la atacuri criptogamice, fiind considerat cel mai durabil lemn din Africa. E întrebuinfat în lucrări portuare, în construcfii de poduri, pardoseli de uzură, scări exterioare, mese de biliard, lucrări de strungărie, etc. Se exportă sub formă de prisme sau de buşteni cu lungimsa pînă la 12 m.
5.	Bonitare. Silv.: Operafia prin care se apreciază bonitatea unei stafiuni. Pentru bonitare se folosesc tabele de producfie, cu ajutorul cărora se poate stabili bonitatea stafiunii în care arborele mediu atinge, la o anumită vîrstă, o anumită înălfime.
6.	Bonitarea apelor. Pisc.: Determinarea valorii economice a unui bun piscicol, stabilindu-i bonitatea (productivitatea) în urma unor cercetări locale. Elementul de bază e capacitatea lui biogenică.
7.	Bonitate. Silv.: Creşterea medie maximă anuală de materie lemnoasă a arboretului pe unitatea de suprafafă a unei stafiuni. Factorii cari determină bonitatea sînt solul, clima, situafia locală, regimul, tratamentul şi în special specia. De aceea, dacă arboretul care acoperă suprafafa respectivă se compune din mai multe specii, pentru aprecierea bonităfii se pleacă de la specia principală,
Pentru o specie oarecare, bonitatea variind, în limite foarte largi, după condifii le stafionale, se folosesc mai multe clase de bonitate. Amenajamentul modern foloseşte, de obicei, cinci clase (bonitatea I fiind cea mai bună). Un mijloc pentru aprecierea bonităfii e înălfimea medie a arboretului; se admite că arboretul care se dezvoltă pe cea mai bună bonitate e acela care, la vîrste egale, atinge cea mai mare înălfime. Sin. Clasa de producfie, Clasă de fertilitate.
8.	Bonifor, pl. bonitori. Zoot.: Specialist în aprecierea calităţii reproducătorilor pe baza studiului exteriorului, al pro-ductivităfii, constitufiei şi al provenienfei animalelor,
9.	Bonsdorffit. Mineral.: Varietate de cordierit (v«).
10.	Bont. Gen,: Calitatea unei muchii	sau a	unui	vîrf de
a nu fi ascufit.
11,	Bontire. Mett.: Teşirea printr-un număr mare de fafete
a unei muchii constituite de linia de intersecfiune a două suprafefe, astfel încît se formează numeroase muchii la întretăierile, două cîte două, ale suprafefelor mici (faţetelor) cari formează între ele unghiuri obtuze. Dacă suprafafa fafetată se asimilează cu o suprafafă cilindrică, bontirea poate fi definită prin raza q a cilindrului (v. fig. 1). în cazul sculelor aşchietoare, bontirea muchiei aşchietoare are o mare influenfă asupra fenomenelor cari se produc la aş-chiere. Dacă, printr-o ascufire necorespunzătoare sau ca urmare a uzurii, raza de	d) fafă	de	degajare;
bontire a tăişului capătă valori de ordinul	a) fată de	aşezare; q) ra-
a 0,05“*0,1 mm, în cazul aşchierii unor ză de bontire* straturi subfiri de metal (de acelaşi ordin de mărime cu raza de bontire), sau cînd raportul g/a dintre raza de bontire q şi grosimea aş-
ii. Modificarea unghiului de degajare la bontirea tăişului, s) sculă; o) obiect; v) direcfia mişcării de lucru principale; AA) linie de aşchiere; a) grosimea stratului aşchiat; q) rază de bontire; Yo) unghiul de degajare corespunzător feţei de degajare; Yi) Şi Y2) unghiuri de degajare corespunzînd la diferite puncte de pe muchia bontită a tăişului; N) forja de apăsare pe tăişul cufituiui.
I. Bontirea tăişului unui cufit.
chiei a e destul de mare, o bună parte din porfiunea activă a fefei de degajare a sculei capătă unghiuri de degajare negative mari şi aşchierea se produce mai mult prin strivirea stratului aşchiat (v. fig. II).
Din această cauză, deformafiile elastice şi plastice ale stratului de sub linia de aşchiere AA cresc, cum şi forfe le de frecare (datorite măririi forfe lor de apăsare N), ceea ce duce la mărirea uzurii fefei de aşezare a sculei şi la creşterea energiei consumate pentru aşchiere.
i2, Booker-Gordon, efect Te/c.: Propagarea la mare distantă, prin difuziune pe neomogeneităfile troposferei, a undelor electromagnetice metrice şi submetrice. Cîmpul recepfionabil e foarte slab, însă destul de constant, calculabil cu a-proximafie şi utilizabil pentru efectuarea de legături de radiocomu-nicafii. V. sub Propagarea- undelor electromagnetice.
ii.	Boole, inegalitatea lui C/c, pr.; Inegalitatea
pl23->‘n^pl+p2+	+	/>»—(» ~1)
care permite să se găsească o limită inferioară £123 pentru realizarea unuia dintre evenimentele A\, A2,—, An, cu probabilităţile pi, p2,“', pn, în ipoteza că evenimentele considerate nu sînt independenta.
14. Boost. Av.: Presiunea de admisiune a unui motor de avion, cu compresor. Uneori, pentru presiuni mai mari decît cea atmosferică se foloseşte termenul overboost.
15.	Booster, pl. boostere. 1. Ind. pefrAparat analog cu trompa de vid cu apă, funcfionînd însă cu abur, folosit în instalafiile de distilare a uleiurilor, pentru a produce vidul. V, Ejector.
io,	Booster. 2. C. f.: Motor cu abur, auxiliar, pentru antrenarea rofilor libere purtătoare ale locomotivei cu abur sau ale tenderului, în scopul măririi forfei de tracfiune. Booster-ul permite mărirea forfei de tracfiune a locomotivei pînă la limita corespunzătoare greutăfii repartizate pe osiile purtătoare, respectiv pe osiile tenderului pe cari le antrenează.
Booster-ul are de obicei doi cilindri, cele două mecanisme motoare avînd manivelele calate la 90°; arborele motor al booster-ului antrenează osiile locomotivei sau ale tenderului prin intermediul unei transmisiuni stereomecanice cu angrenaje. Gradul de admisiune a aburului în cilindri e constant (în general, 70%) şi deci consumul specific de abur e de aproximativ patru ori mai mare decît în motorul cu abur al locomotivei. Din această cauză, folosirea booster-ului e neeconomică.
Booster-ul e folosit rar la unele locomotive cuplate la trenuri de marfă cu tonaje mari, pentru a mări forfa de tracfiune la demarare şi la mersul pe porfiuni de linie cu rampe mari.
17.	Booster. 3: Sin, Supravoltor-devoltor.
18.	Boothit. Mineral.: CUSO4 • 7 H2O. Mineral din grupul sul-fafilor hidratafi, ,care se întîlneşte rar, ca mineral de origine secundară, în unele zăcăminte de cupru. în stare naturală e pufin stabil. Are culoarea albastră, duritatea 2—2,25 şi gr.sp. 1,94,
19.	Bor. Chim.: B Element chimic trivalent din subgrupul 1 al grupului III al sistemului periodic, cu gr. at. 10,82; nr. at. 5; p. t. circa 2200° şi p. f. 2550°.
Borul e răspîndit în scoarfa Pămîntului (circa 0,001%), dar numai sub formă de combinafii oxigenate, ca acid boric, HgBOs, borax, Na2B407 * 10 H2O, boronatrocalcit, NăCaBsOg'S H2O, cole-manit, Ca2BgOii • 5 H2O, boracit, Mg6 [Bi4026]Cl2- Sub formă de
Bor
59
Bor
acid boric se găseşte în unele izvoare termale şi în apa unor lacuri din Toscana (Italia); în această regiune ies din pămînt vapori de apă la temperatura de 180-2000, cari antrenează acidul boric. Depozite mari de borax se găsesc în Tibet, în Canada şi în California. Boracitul a fost găsit, sub formă de cristale mici incluse în gips sau în anhidrit, în depozitele de sare din Hanovra şi, sub formă de nodule, în depozitele de sare de la Stassfurt (stassfurtit); boracitul din stratele de carnalii e compact, ca marmura cu grăunte fin, de culoare albă sau verzuie, pe cînd cel din stratul de cainit e moale şi pămîntos, de culoare gălbuie sau roşietică. Apa de mare confine bor circa 0,2 g/m3.
Borul apare în două forme alotrope: una amorfă şi alta cristalină; prima are densitatea 1,73; a doua, 2,34. O proprietate remarcabilă a borului e conductivitatea lui electrică, care creşte foarte mult cu temperatura, fiind de peste două milioane de ori mai mare la 800° decît la temperatura ordinară. Variafia rezistivităfii borului în funcţiune de temperatură e redată în tabloul care urmează:
Temperatura, °C	27	100	170	320	520	600
Rezistivitatea, Q cm	775 • 103	66 103	7,7 • 10§	180	7	4
Borul are isotopii din tabloul care urmează:
Numărul de masă	Abun- denţa	Timpul de înjumătăţlre	Tipul dezintegrării	Reacţia nucleară de obţinere
10	18,83%	• ~	-	-
11	81,177o	-	-	
12	-	0,0270 s	emisiune {3~	BU(d,p)Bi2f Ni5(n,a)Bl2
9	-	toarte scurt	emisiune 2 a + p	-
Prin proprietăfile iui chimice, borul se deosebeşte mult de celelalte elemente din grupul III, cu cari nu are aproape nimic comun decît cei trei electroni din învelişul de valenfă; aşa cum siliciul se deosebeşte de carbon, borul se deosebeşte de aluminiu, care urmează imediat după el în grup şi chimia lui seamănă mai mult cu a siliciului. Ca şi celelalte elemente din perioada a doua, borul are tendinfa de a se lega cova-lent. Avînd trei electroni în învelişul de valenfă, borul poate forma trei covalenfe cu alfi trei atomi sau radicali; astfel de molecule au o structură plană, atomul de bor găsindu-se în centrul unui triunghi ale cărui vîrfuri sînt ocupate de cei trei atomi cari intră în moleculă, ca, de exemplu, în trifluorura de bor, BF3, sau trimefilboranul, B(CH3)3. La temperatura ordinară, borul e inert din punctul de vedere chimic: nu se oxidează la aer şi nu reacfionează cu apa. La temperaturi înalte, însă, se combină direct cu oxigenul, cu clorul, bromul, sulful, azotul şi carbonul. Borul are proprietatea de a forma combinafii cu multe metale la cald, dînd boruri. Astfel de combinafii se mai pot obfine prin electroliza unui amestec topit de borat şi fluo-rură metalică, sau oxid metalic, ori prin reducerea oxidului de bor cu metalul respectiv, sau încă prin încălzirea directă a unui amestec de pulbere de bor cu pulberea unui metal. Borurile metalice sînt mai dure şi mai stabile decît carburile metalice. încălzit la incandescenfă, borul reacfionează cu vaporii de apă, cu formare de trioxid de bor, B2O3, şi degajare de hidrogen. Acidul azotic concentrat îl oxidează cu încetul pînă la acid boric. Sărurile acestui acid se formează şi la topirea borului cu alcalii, în prezenfa oxidanfilor. La temperaturi înalte, borul poate dezlocui elementele chiar din oxizi foarte stabili, ca pentaoxidui de fosfor, P2O5, bioxidul de carbon, C02, şi bioxidul de siliciu, SiC>2.
Bor metalic se poate obfine sub formă de pulbere neagră-brună, încălzind într-un creuzet refractar, la temperatură înaltă, oxidul de bor, B2O3, cu sodiu metalic, după ce amestecul a fost acoperit cti un strat de clorură de sodiu bine uscată. Reacfia e foarte energică şi, după ce tot sodiuI a fost epuizat, se tratează masa cu acid clorhidric, care disolvă sarea de sodiu, şi rămîne borul pulverulent. Acesta e filtrat şi uscat. Prin acest procedeu se obfine bor de 99% puritate. Bor mai pur (99,35%) se obfine folosind disocierea termică a trifluorurii de bor, BF3, pe un fir de wolfram la 1300°. Prin disolvarea borului în aluminiu topit se obfin, la răcire, cristale transparente, aproape incolore, avînd o strălucire, duritate şi refractaritate apropiate de ale diamantului.
Borul metalic e întrebuinfat în metalurgie, intrînd în compoziţia multor aliaje feroase şi neferoase. Se fabrică, de exemplu, aliaje de aluminiu, de cupru, de nichel, bronzuri stanoase, bronzuri cu aluminiu, cari confin mici cantităfi de bor. Mici adausuri de bor (0,003"-0,004%) în ofeluri dau produse cu o granulafie mai fină şi o mai mare adîncime de călire. Dacă se saturează suprafafa ofelului cu bor se obfine un strat de difuziune cu o duritate excepfional de mare şi o bună rezistenfă la coroziune. Saturarea suprafefei cu bor se poate face prin procedee termochimice cu bor pulverulent şi cu ferobor în atmosferă de hidrogen, sau în vid, ori prin procedee electro-chimice, prin depunerea borului pe un catod de ofel într-o baie de borax topit.
Sub formă de nitrură, BN, sau de carbură, B4C, borul e întrebuinfat azi la realizarea barelor de control ale reactoarelor de energie nucleară, deoarece aceste combinafii absorb puternic neutronii.
Sub formă de borax, borul e întrebuinfat de mult timp în metalurgie, ca fondant şi purificator la obfinerea aliajelor.
Compuşii borului cu hidrogenul. Compuşii borului cu hidrogenul, numifi borani (cari au multe asemănări cu silanii şi hidrocarburile), se obfin prin descompunerea cu acid clorhidric a borurii de magneziu, Mg3B2 (obfinută din B2O3 şi Mg), sub forma unui amestec complex de borani gazoşi, lichizi şi solizi, cu un mare exces de hidrogen. Pe lîngă diboranul, B2H6/ gazos, au mai fost identificafi: B4H10, B5H9, B5H11 şi BgHio, lichizi,' cum şi B10H14, solid. Analogia dintre borani de o parte, silani şi hidrocarburi de altă parte, rezultă din comparafia următoarelor constante fizice:
	p. t.	p. f.		p. t.	p. f-
c2h6	—1 72°	—88°	C4H10	—138°	0°
B2H6	—166°	—93°	B4H10	—120°	4- 18°
Si2H6	—129°	—14°	Si4H10	— 91°	-j-107°
Cei mai simpli borani sînt incolori, cu miros respingător şi foarte toxici. Vaporii lor, inhalafi chiar în cantităfi foarte mici, produc dureri de cap şi vărsături.
Ca şi silanii, sînt instabili în condifii normale. Sînt foarte reactivi, putînd trece cu uşurinfă unul în altul. Decaboranul, BioHi4, se	prezintă	sub	formă de cristale incolore,	insolubile
în apă, dar solubile în	sulfura de carbon; el se	evaporă	fără
descompunere. Unii borani ca, de exemplu, B5H11 şi BeHio, cînd nu sînt puri se aprind spontan în aer, dar după purificare fenomenul nu se mai produce. Diboranul şi în special tetra- şi decaboranul sînt întrebuinfafi azi drept combustibili pentru rachete cu rază medie şi mare de acfiune.
în absenfa aerului şi a apei, diboranul, B2H6, poate fi păstrat cîteva luni fără descompunere; tetraboranul, B4H10, se descompune însă cu încetul în aceste condifii, cu formare de hidrogen şi de alfi borani. Apa descompune boranii ca şi pe silani, cu	degajare	de	hidrogen, după reacfia:
’ B2H6	+ 6	H20 -> 2 B(OH)3 + 6 H2.
Bor
60
Bor
Reacfia boranilor lichizi cu soluţii de alcalii se desfăşoară în mod deosebit de aceea a celor gazoşi. La început, disolvarea se produce fără degajare de hidrogen; dacă însă se acidulează soluţia, se produce foarte încet descompunerea în acid boric, B(OH)3, şi hidrogen.
Boranii nu reacţionează cu acidul sulfuric concentrat. Cu baze tari, de exemplu cu hidroxidul de potasiu, reacţionează cu formare de hipoborat de potasiu cristalin şi degajare de hidrogen, conform reacţiei:
B2H6 + 2 KOH -> K2[B2Hg02] 4* H2.
Hipoboraţii sînt reducători puternici: din soluţiile de săruri de argint, mercur, bismut şi antimoniu, ei depun metalul liber; cu săruri de nichel dau borura de nichel neagră, NÎ2B. Prin încălzirea la 500° a hipoboratului de potasiu, f^feHgC^], o parte din potasiu distila ca metal.
Structura boranilor constituie o problemă dificilă şi nici una dintre teoriile propuse pînă în prezent nu poate fi considerată ca fiind complet satisfăcătoare.
Boranii dau cu amoniacul produşi de adiţie incolori. Astfel, diboranul, B2H6, dă compusul B2H6 • 2 NH3, a cărui structură probabilă e următoarea:
(NH4)
' HHH 1 ■H:B:N:’b:H
_ HHH J
şi în care amoniacul poate fi înlocuit cu trietilamină sau cu oxid de carbon, obfinîndu-se compuşi de tipul H3B • N(CH3)3 şi H3B ■ CO. Stabilitatea compuşilor cu amoniacul scade în seria boranilor cu numărul atomilor de bor din moleculă; astfel, pe , cînd B2H6 • 2 NH3 se descompune în vid la 90°, B10H14 • 6 NH3 pierde amoniacul complet la temperatura ordinară. Prin încălzirea combinaţiei tetraboranului cu amoniacul, B4H10 • 4 NH3, în tub închis, se formează borazolul (triborfriimina), a cărui moleculă are forma unui exagon plan, în care radicalii BH şi NH se alternează, atomii de bor fiind legaţi prin trei duble legături conjugate de trei atomi de azot:
H
B
HNX \h
li	I	.
HB BH
N
H
Borazolul e o substanţă lichidă, incoloră, cu p.t. — 58° şi p. f. 4-55°, mult mai stabilă decît ceilalţi compuşi ai borului cu hidrogenul, asemănîndu-se cu benzenul nu numai prin structură, ci şi prin unele proprietăţi, din care cauză a fost numit benzen anorganic.
Halogenurile borului sînt următoarele:
Trifluorura de bor, BF3, se prepară prin încălzirea unui amestec de trioxid de bor, B203, cu fluorură de calciu, CaF2, şi acid sulfuric concentrat, şi se prezintă sub forma de gaz incolor, foarte solubil în apă, care fumegă în aer şi nu atacă sticla, nu arde şi nu întreţine arderea. Prin saturarea apei cu trifluo-rură de bor se obţine un lichid incolor, uleios, fumegător, asemănător cu acidul sulfuric prin proprietatea lui de a carboniza substanţele organice. Cu timpul, acest lichid se descompune cu separare de acid metaboric şi acid hidrofluorboric, HBF4, care nu poate fi izolat, dar care formează săruri ce pot fi izolate. Trifluorura de bor se combină cu amoniacul: volume egale din cele două gaze dau un solid alb, cristalin, avînd compoziţia BF3 • NH3, în care legătura între BF3 şi NH3 se face printr-o pereche de electroni neparticipanţi de la atomul de azot:
F H F:‘b:N.'H F H
Triclorura de bor, BCI3, se obţine încălzind bor amorf în clor, sau trecînd un curent de clor peste un amestec încălzit de trioxid de bor şi cărbune. Triclorura de bor e un lichid incolor, care fumegă la aer şi fierbe la 12,5°; cu apa hidro-lizează uşor, formînd acid boric şi acid clorhidric. Se combină cu uşurinţă cu amoniacul, formînd un corp alb, cristalin, cu formula 2 BCI3 • 3 NH3.
Tribromura de bor, BB^, se prepară în acelaşi mod ca şi clorura; e un lichid incolor, fumegător, cu p.f. 90,3?. Reacţionează cu apa şi cu amoniacul, ca şi clorura.
Triiodura de bor, BJ3, nu se obţine prin unirea directă a borului cu iodul, ci prin reacfia dintre acidul iodhidric cu bor amorf, sau trecînd triclorură de bor şi acid iodhidric printr-un tub de porfelan încălzit; e o substanţă solidă, albă, cristalină, cu p.t. 43° şi p.f. 210°, şi pe care apa o descompune.
Nitrura de bor, BN, se obţine arzînd bor în aer sau în azot la 900° ori încălzind la roşu, într-un creuzet de platin, o parte borax anhidru cu două părţi clorură de amoniu. E o pulbere insolubilă în apă, care nu e atacată de cei mai mulţi reactivi, dar care, încălzită într-un curent de vapori sau fiartă cîtva timp cu hidroxid alcalin, se descompune lent cu degajare de amoniac şi formare de borat alcalin. Nitrura de bor are p.t. 3000°,
d.	2,35 şi căldura de formare între 31,5 şi 34,5 kcal/mol. Cristalizează, ca şi grafitul, în sîstemul exagonal stratificat, în refea locurile fiind ocupate jumătate de atomi de bor şi jumătate de atomi de azot. Distanţa B—N într-un plan e de
1,45 A, iar distanţa dintre plane, de 3,35 A, ca în grafit.
Borimida, B2 (NH3)3, se obfine încălzind timp îndelungat compusul B2S3 • 6 NH3 în curent de hidrogen sau de amoniac, la 115—120°; borimida e o substanfă solidă, albă, care, prin încălzire, se descompune în nitrură de bor şi amoniac.
Sulfura de borf B2S3, se obfine încălzind bor cu vapori de sulf la 700°, sau prin topirea împreună a elementelor. E o substanfă albă, sticloasă, cu p. t. 310° şi d. 1,55, care cu apa hidrolizează, dînd acid boric şi hidrogen sulfurat. Prin topire cu sulf dă polisulfuri pînă la B2S5.
Acidul tioboric, BS2H, corespunzător acidului metaboric, HBO21 poate fi obfinut prin reacfia dintre tribromura de bor şi hidrogenul sulfurat:
BBr3 4- 2 H2S -> BS2H + 3 HBr sub formă de ace albe, cu p. t. 120°, cari la temperatura ordinară se descompun încet în hidrogen sulfurat şi bor. Cu apa, acidul tioboric hidrolizează puternic, iar cu amoniacul lichid formează un compus de adifie B2S3 ■ 6 NH3, de culoare galbenă intensă.
Carbura de bor, BgC, se obfine încălzind bor cu carbon la temperatura arcului electric. Carbura de bor e o pulbere cristalină, neagră strălucitoare, cu densitatea 2,52 şi foarte dură, din care cauză poate fi folosită ca abraziv de calitate bună.
Compuşi cu oxigenul. Combinafiile oxigenate ale borului se deosebesc mult de acelea ale siliciului; astfel, acidul boric nu are caracterul coloid al acidului silicic, ci cristalizează sub formă de hidrafi.
Trioxidul de bor, B‘^03, ia naştere la arderea borului metalic, sau prin calcinarea acidului boric. Nu are un punct de topire definit, deoarece prin răcirea topiturii nu cristalizează, ci se solidifică, formînd o masă sticloasă, limpede şi foarte dură. Această topitură, spre deosebire de aceea a acidului silicic, e foarte fluidă. Trioxidul de bor are densitatea 1,853 la 16° şi căldura de formare 4-349 kcal/mol. Prin topirea oxizilor metalici cu trioxid de bor se obfin borafii respectivi.
Acidul boric, B (OH)3, se obfine prin acfiunea apei asupra trioxidului de bor:
B203 + 3 H?0 -> 2 B(OH)3.’
Acid boric se mai poate obfine tratînd borafii naturali cu acizi la cald, cînd prin răcire cristalizează acid boric sub formă de
Bor, carbura de ^
61
Boraciî
solzi albi, sidefoşi, flexibili, cu plane alcătuite din exagoane regulate. Acidul boric e un acid foarte slab, mai slab decît hidrogenul’ sulfurat sau acidul carbonic, dar mai tare decît acidul silicic; de aceea borafii hidrolizează cu apa şi solufiile lor âu reacfie puternic alcalină. Acidul boric se disolvă în apă cu absorpfie de căldură; pentru acest motiv, solubilitatea lui e mică la’ rece (2% la 0°) şi creşte repede cu temperatura, ajungînd la 28% la 100°. Prin dubla descompunere a borafilor cu hidroxizii metalelor grele se formează borafii acestor metale. Se obfin cu uşurinfă prin dublă descompunere borafii metalelor ai căror hidroxizi sînt uşor solubili (metale alcaline, alcalino-pămîntoase, taliu şi magneziu). Borafii precipitaţi prin dublă descompunere nu sînt niciodată terfiari, întrucît acidul boric fiind un acid foarte slab numai disocierea primului hidrogen poate avea loc. Borafii terfiari nu pot fi obfinufi decît din topituri.
Acidul boric se mai disolvă şi în unii alcooli, în special în glicerină, cu care poafe forma combinafii şi în mediu apos. Reacfia cu glicerină intensifică proprietăfile acide ale acidului boric. Acidul boric are numeroase întrebuinfări. Astfel, pentru proprietăfile lui antiseptice e întrebuinfat în medicină, ca dezinfectant. Acidul boric e întrebuinfat, de asemenea, în industria pielăriei, la decalcifierea pieilor şi drept conservant al gălbenuşului de ou folosit la argăsirea glace. Acidul boric intră în compoziţia unor solufii acide de fixare şi a unor revelatori fotografici (revelatorul D-76).
Tetraboraful de sodiu sau bor axul, IS^B^y, e sarea cea mai importantă a acidului boric, care se formează prin neutralizarea acidului boric	cu hidroxid de sodiu:
4	H3B03 4-	2 NaOH -> Na2B407 +	7 H20.
Boraxul se	disolvă în	apă, mai greu la rece	şi mult	mai	bine
la cald şi,	de aceea,	se obfine frumos cristalizat prin	răcirea
solufii lor lui calde. Deasupra temperaturii de 60° el cristalizează cu .cinci molecule de apă şi, sub această temperatură, cu 10 molecule de apă. Boraxul mai poate fi obfinut topind carbonat de sodiu cu acid boric. Astfel preparat, se numeşte sticlă de borax şi se topeşte la 875°; la temperaturi mai înalte se volatilizează complet. Boraxul cristalizat se umflă, prin încălzire, pierzînd apa de cristalizare; apoi se topeşte, formînd o sticlă incoloră; în stare topită el poate disolvă oxizi metalici, dînd sticle colorate. Această proprietate e folosită în analiza chimică, deoarece culoarea „perlei de borax" e caracteristică pentru metalul considerat.
Boraxul topit, după ce pierde apa de cristalizare, se descompune în metaborat şi anhidridă borică:
Na2B407 ^ 2 NaB02 + B203, iar oxidul de bor format disolvă cu uşurinfă oxizii metalelor. Pentru acest motiv, boraxul e folosit ca fondant în metalurgia metalelor neferoase, din cari îndepărtează oxizii sub formă de zgură.
Boraxul e întrebuinfat şi la prepararea solufii lor de revelatori fotografici pentru peliculele cu granulafie fină. Revelatorii fotografici cu borax şi acid boric prezintă un sistem tampon mai bun.
Perboraţii sînt săruri ale acizilor perborici şi se obfin prin înlocuirea unui atom de oxigen în borat cu gruparea —O—O—. Astfel, dacă se tratează o solufie de metaborat de sodiu cu apă oxigenată, H202, se obfine perboraful de sodiu, NaB03 • 4 H20, substanfă cristalină, incoloră, greu solubilă în apă. Ea se deosebeşte oarecum de sărurile altor peracizi (nu pune în libertate iod din solufie de iodură de potasiu, KJ) şi de aceea poate admite că e un metaborat care confine apă oxigenată de cristalizare, corespunzător formulei NB02 • H202 • 3 H20. Perforatul de sodiu e folosit la înălbirea lînii, a mătăsii, a paielor, etc., cum şi ca dezinfectant.
Ortoborafii sînt săruri cari confin ionul BOg+, a cărui structură spafială corespunde unui triunghi echilateral plan, avînd
atomul de bor în mijloc ii distanfa B—0=1,35 A. în borafii
complecşi, mai multe grupări BO** se pot uni între ele prin ionii de oxigen, formînd lanfuri de lungime nedefinită, în modul următor:
.O"
/°-<
O—3
O—B
°-<
o-
o-
\
‘O—
‘0~
Astfel de ioni unifi între ei prin ioni de calciu se găsesc în ortoboratul de calciu, Ca (B02)2. Trei grupări BOf* se pot lega sub formă de inel, ca în metaborafii de sodiu, Na3B306, sau de potasiu, K3B30a.
Compuşi organici ai borului. Se cunosc numeroşi compuşi organici ai borului. Astfel, prin acfiunea triclorurii de bor sau a acidului boric asupra alcoolului metilic sau etilic, în pre-zenfa acidului sulfuric, se formează esterii corespunzători: B(OH)3 4- 3 HOCH3 B(OCH3)3 + 3 H20
Şi
B(OH)3 4- 3 HOC2H5 -> B(OC2H5)3 + 3 H2Of substanfe lichide, descompuse uşor de apă, cu care fomează din nou acid boric. Formarea acestor esteri e folosită în analiza calitativă la recunoaşterea borului (se încălzeşte sarea de bor cu alcool şi acid sulfuric, într-o capsulă, şi se aprinde amestecul; vaporii de ester colorează flacăra în verde).
Prin acfiunea zinc-metilului asupra esterului etilic al acidului boric, în proporfii stoicheiometrice, se obţine bor-metilul:
2 B(OC2H5)3 4- 6 Zn(CH3)2 -> 2 B(CH3)3 + 6 Zn
CH3
oc2h5
Bor-metilul e un gaz cu miros insuportabil şi care se aprinde spontan în aer.
m Bor-trietilul, B (C2Hs)3, se obfine în acelaşi mod, folosind zinc-etil; el e un lichid cu p. f. 95° şi care se aprinde spontan în aer.
1.	Bor, carbura de Mett. V.,sub Bor.
2.	Bora. Meteor. V. sub Vînt, tipuri de
3.	Borace. Mş.; Sin. Maşină de burghiat, cu clichet, Boraci (v.).
4.	Boraci, pl. borace. Mett., Mşi: Maşină de burghiat por-
tativă, la care burghiul e antrenat într-o mişcare intermitentă de rotafie, într-un singur sens, prin intermediul unui mecanism roafă dinfată-clichet, de la o pîrghie cu mişcare alternativă şi care e acfionată manual; burghiul e apăsat pe piesa de găurit, cu un şurub de presiune — coaxial cu burghiul şi opus acestuia — a cărui extremitate se sprijină pe o suprafafă fixă în raport cu piesa de găurit şi suficient de stabilă pentru a prelua forfa axială rezultată din operafia de găurire (v. fig.). Avansul burghiului se face fie automat, prin deşurubarea şurubului de presiune, pro-	Boraci.
dusă de rotirea dispozitivului în timpul
găuririi, fie manual prin deşurubarea intermitentă a şurubului de presiune, astfel încît forfa axială de apăsare a burghiului să se menfină peste limita necesară pentru aşchierea materialului.— Boraciul e folosit la efectuarea găurilor cu diametri mari, cînd nu se dispune de maşini adecvate (de ex. în ateliere mici, pe şantiere, la lucrări de reparafii, la montarea şi întrefinerea'căilor ferate, etc.), cum şi atunci cînd folosirea unor maşini de burghiat nu e posibilă	din	cauza	pozifiei	sau
a dimensiunilor pieselor (de ex. găuri	după	coif,	găuri	în	in-
teriorul pieselor, etc.).
5.	Boracif. Mineral.: Mg6 [Bi4026] Cl2. Mineral anhidru de bor. Se formează, probabil, în cursul procesului de metamorfism, prin deshidratarea borafilor de magneziu, iniţial hidratafi. Se întîlneşte în zăcămintele salifere, împreună cu carnalitul, sib
Boralchiii
62
Borcan parafinat
vinul, sarea gemă, gipsul, anhidritul şi alte minerale, în masa cărora se prezintă sub formă de concrefiuni. Cristalizează în sistemul pseudocubic (rombic) sub 265° (boracit (3) şi în sistemul cubic (în dodecaedre şi tetraedre), peste această temperatură (boracit a). E alb-cenuşiu, gălbui sau verzui (slab albăstrui); e transparent pînă la translucid; are luciu sticlos puternic; e optic biax cu rip — 1,662, ww= 1,667, ng— 1,673. Are spărtura concoidală (fără clivaj), duritatea 7 şi gr. sp. 2,95--3. Se disolvă încet în acid clorhidric. Prin alterare absoarbe apă, devenind fibros.
1.	Boralchili, sing. boralchil. Chim.: Combinafii ale borului cu radicali de hidrocarburi, obfinute prin acfiunea combinaţilor organomagneziene asupra halogenurilor de bor.
Exemplu: trimeiilboranul:
BF3 + 3 CH3MgBr -> B(CH3)3 + 3 MgFBr.
V. sub Bor.
2.	Borangic, fir de Ind. text.: Fir de mătase naturală, nedegomat (v. Degomare), extras de pe gogoşile viermelui de mătase. Borangicul se prezintă în sculuri, sau depănat pe mosoare.
3.	Borangic, pînză de Ind. text.: Pînză fesută în industria casnică, din fire de borangic, folosită pentru ii, cămăşi, fefe de masă, perdele, etc.
4.	Borani, sing. boran. Chim.: Compuşi hidrogenafi ai borului, în cari acesta se uneşte cu el însuşi, formînd lanfuri sau cicluri, ca şi compuşii hidrogenafi ai carbonului (hidrocarburile). V. sub Bor.
3.	Borafi, sing. borat. Chim.: Săruri ale acidului boric, rezultate prin neutralizarea sau precipitarea unei solufii apoase cu un hidroxid. După natura cationului hidroxidului se pot forma:
Me"(H2B03)2,	Me'B02	şi	Me'B407
borafi primari	metaborafi	ietraboraji
ceea ce demonstrează existenfa unor ioni polimeri de acid boric, în momentul formării borafilor. Borafii sînt destul de răspîndifi în natură, sub forma unor minerale, dar pot fi preparafi şi sintetic, prin topirea unui acid sau a unui carbonat metalic cu anhidridă borică, în proporfiile necesare. V. şi sub Bor.
6.	Borax. Mineral.: N826407 • 10 H2O. Mineral din grupul borafilor hidratafi (sare a acidului piroboric sau tetraboric), care se formează prin precipitafie chimică în lacurile sărate cari conţin bor, în nămolul de pe fundul acestor lacuri pe cale de secare. în cantităfi mai mici se depune în unele lacuri prin spălarea zăcămintelor de colemanit (v.) sau de kernit (v.).
Cristalizează în sistemul monoclinic, în cristale — uneori mari, prismatice — cu habitusul augitului. Se întîlneşte şi în mase pămîntoase. E incolor sau alb-cenuşiu, gălbui, albăstrui sau verzui, cu luciu sticlos sau gras. E transparent şi optic biax, cu ^ = 1,447,	=	1,469,	ng	=	1,472.	E	casant,	are	spărtura
concoidală după unele fefe şi clivaj imperfect după altele; are duritatea 2*-*2,5 şi gr. sp. 1,7-*-1,8. Are gust dulceag, slab alcalin şi, la aer, se deshidratează uşor, transformîndu-se într-o pulbere albă fină. încălzit, boraxul pierde apa de cristalizare şi sş transformă, prin răcire, într-o masă sticloasă care disolvă oxizii metalici. Boraxul se întrebuinfează la extragerea acidului boric, la prepararea emailurilor pentru recipiente de ofel, în industria sticlei (pentru sticla care suportă variafii mari de temperatură, pentru vase de laborator), ca fondant la lipit, în industria hîrtiei (hîrtie velină de calitate superioară şi hîrtie in-combustibilă), etc.
7.	Borazol. Chim.: Sin. Benzen anorganic. V. sub Bor.
s. Borboană. V. Agriş.
9.	Borcan, pl. borcane. Tehn.: Vas fără toartă, cu înălfimea comparabilă cu diametrul sau mai mare decît el, avînd gura pufin mai strîmtă decît corpu I şi buza prelucrată penfru a se închide etanş. Borcanele, de sticlă, de materiale ceramice sau de plaste, se
In
pot închide: cu o membrană etanşă legată peste gură; cu capace de sticlă sau de tablă, fixate prin răsfrîngerea marginii capacului sau a unui inel de tablă, prin cleme metalice, etc., şi interpunînd o garnitură inelară de cauciuc; cu capace filetate, de tablă sau de materiale plastice; cu dopuri de plută ori de sticlă rodată. Borcanele se folosesc ca ambalaj pentru conserve alimentare, produse cosmetice şi alte produse lichide cu vis-cozitate mare (creme, vaseline, etc.), cum şi ca ambalaj pentru produse chimice şi farmaceutice solide, ori pentru reactivi, (v. fig.).
X
Borcane de sticlă.
a)	pentru conserve industriale sterilizate, cu închidere prin capac de tablă;
b)	şi e) pentru uz casnic, pentru legume şi compoturi, cu închidere cu capac de sticlă şi garnitură inelară de cauciuc; c) pentru uz casnic, pentru compoturi, cu închidere cu membrană; d) pentru produse chimice şi farmaceutice, cu închidere cu dop de stictă şletuit; f) pentru cremă de ghete, cu închidere cu dop de tablă filetat; g) pentru reactivi şi produse farmaceutice, cu închidere
cu dop de plaste filetat.
Materialele sensibile la lumină se ambalează în borcane opace, confecfionate din material ceramic sau din mase plastice.
Materialul din care e confecfionat borcanul nu trebuie să reacfibneze cu materialul care se ambalează; sticla trebuie să reziste la şocuri termice şi să fie stabilă la. acfiunea chimică a’ apei. Formele şi dimensiunile borcanelor variază de asemenea după produsele pe cari le ambalează. Capacitatea borcanelor variază de la 15 ml la 25 I.
10.	~ parafinat. Geot., Geol.: Borcan de sticlă în care se păstrează probele turburate luate întimpul executării forajelor manuale pentru lucrări hidrogeologice,geotehnice, etc.,— cu scopul de a izola confinutul de aerul atmosferic şi de a păstra astfel umiditatea naturală inifială a probelor — şi care are gura parafinată cu un strat subfire de parafină; după introducerea probei, gura borcanului se acoperă cu hîrtie pergament muiată în parafină, se leagă strîns cu sfoară şi se acoperă încă odată, pe deasupra, cu un strat de parafină.
Borcanele parafinate, cu probe, se păstrează la şantier pînă la terminarea forajului respectiv, după care se ambalează în lăzi de lemn special, construite astfel încît fiecare borcan să fie bine înfăşurat în paie uscate sau în rumeguş uscat de lemn,
Borceag
63
Borchiş
flp-r-
şi* complet imobilizat în cutie, şi se expediază Ia laborator, pentru analize şi încercări.
!. Borceag. Agr.: Amestec furajer, obfinut prin cultivarea, în anumite proporfii, a unei leguminoase anuale cu o grami-nee anuală (de obicei orz sau ovăz cu măzăriche de primăvară, măzăriche de toamnă păroasă sau panonică cu' secară, cu grîu sau orz de toamnă, mazăre furajeră cu cerealele de mai sus, etc.).
Din punctul de vedere al momentului însămînfării, se deosebesc: borceag de primăvară (cel mai des întîlnit) şi borceag de toamnă.
Borceagul poate fi întrebuinfat atît ca fîn, cît şi, mai ales, ca masă verde şi ca nutref murat. Uscarea borceagului şi transformarea lui în fîn prezintă dificultăfi din cauză că măzărichea îşi pierde cu uşurinfă frunzele (partea cea mai valoroasă) în timpul uscatului şi al manipulărilor necesare acestei operafii. Fînul de borceag cosit în floare are următoarea compozifie chimică: 16% apă, 19,2% proteine brute (dintre cari 6,5% proteine digerabile), 2,4% grăsimi brute (1,7% grăsimi digerabile), 28,9% hidrocarbonafi (23,3% hidrocarbonafi digerabili), 27,5% celuloză (12,3% celuloză digerabilă), 6% cenuşă.
Borceagul creşte bine pe solurile mijlocii grele, cari nu au însă apă în exces. Măzărichea, fiind o leguminoasă, îmbogăţeşte solul cu azot asimilabil pentru planta care urmează, şi combate îmburuienirea.
Oricari ar fi plantele după cari se seamănă borceagul, se ară adînc toamna şi arătura rămîne în brazdă crudă pînă în primăvară. Primăvara timpuriu se lucrează terenul (tot în vederea combaterii buruienilor şi păstrării apei în sol) cu nefe-zifoarea şi apoi cu cultivatorul urmat de grapă. Semănatul borceagului se face primăvara, cît mai timpuriu, în perioada întîi, odată cu ovăzul şi cu orzul, la 12-**15 cm distanfă între rînduri. Borceagul mai poate fi semărîat în miriştea culturilor cari părăsesc de timpuriu terenurile (secară de toamnă, rapifă, mazăre, chimion, orz de toamnă, grîu de toamnă, etc.), cu rezerva ca lunile iulie şi august să fie bogate în precipitaţii sau sa existe posibilitatea de a iriga. Cantitatea de sămînfă care se dă la hectar e de 150*" 170 kg, în raport variabil între nriăzăriche şi ovăz (1,5/1, 2/1, 3/1), după fertilitatea solului, precipitafii, şi necesitatea de mecanizare.
larovizarea seminfelor de măzăriche aduce un spor de producţie de 20-*40%. După semănat, borceagul cere relativ pu-fjne lucrări de întrefinere. Borceagul se recoltează cînd măzărichea începe să înflorească, circa 8Q--90 de zile după semănare, astfel încît în momentul înfloririi complete recoltatul să fie terminat.
Recolta pe care se poate conta în condifii climatice normale e de 15—20 000 kg/ha masă verde, respectiv 4000—5000 kg/ha fîn.
Cultura borceagului pentru sămînfă se aseamănă, în general, cu aceea penfru producerea furajului; amestecul trebuie să fie insa mai bogat în ovăz decît în măzăriche. Astfel, pentru producerea seminfei se seamănă, în general, 30—40 kg/ha măză-riche şi 70--80 kg/ha ovăz. Pentru cultura de sămînfă se dau numai îngrăşăminte chimice fosfatice, sub formă de superfosfat de calciu 18%, în cantitate de circa 200 kg/ha şi, la nevoie, sare potasică, pentru a evita pericolul căderii şi al creşterii Vegetative luxuriante în dauna fructificafiei. Adeseori măzărichea pentru sămînfă se seamănă în cultură pură, în cantitate de 90—120 kg/ha, la 20---30 cm distanfă între rînduri. v După o altă metodă care dă rezultate bune, se seamănă măză-r ca plantă secundară în orzul sau în ovăzul de primăvara. jn acest din urmă caz, se amestecă 20—25 kg/ha sămînfă 0 J^zăriche în cantitatea normală de orz sau ovăz de primăvara şi se seamănă odată cu planta principală. Recoltarea se ace cînd tot lanul s-a îngălbenit, cînd păstăi le cele mai de
ş-au colorat în cafeniu închis şi boabele din aceste teci au
devenit tari. Producfia de boabe variază între 400 şi 1500 kg/ha, în funcfiune de condiţiile de sol, climă şi lucrări agrotehnice.
Cultura borceagului de toamnă prezintă, fafă de a borcea-guluî de primăvară, următoarele avantaje: producfie de masă verde şi de fîn mai mare; furajul se recoltează 3«**4 săptămîni mai devreme; suportă mai bine secetele din primăvară; e mai pufin pretenfios fafă de sol (dă producfii mari pe soluri grele şi pe soluri uşoare) şi de umiditate; nutreful produs e de calitate mai bună şi cu un confinut de azot mai mare; rădăcinile sînt mai adînci şi exploatează un volum mai mare de sol; aportul de azot la hectar e mai mare; permite obţinerea unei a doua recolte de pe aceeaşi suprafafă; se pot obfine deci trei recolte în doi ani.
Borceagurile de toamnă se seamănă la sfîrşiful lui august sau la începutul lui septembrie, în general după cereale.
Pentru cultura borceagului de toamnă pentru furaj se folosesc ca îngrăşămînt gunoi de grajd şi urină animală (primăvara de timpuriu), superfosfat de calciu, dacă e posibil granulat, în cantitate de 200 kg/ha, etc. Potasiu se va da numai în caz de nevoie, pe solurile cari duc lipsă.
Recoltarea borceagului de toamnă trebuie să se facă timpuriu, cînd măzărichea şi cereala au început să înflorească, sau chiar înaintea înfloritului (în care caz, în regiunile cu climă umedă şi caldă se poate obfine încă o coasă de furaj mai mică sau o recoltă de sămînfă). în general, borceagul de toamnă se întrebuinfează ca masă verde, nu ca fîn, fiindcă ar pierde multe frunze. Uscarea penfru fîn se poate face în bune condifii numai pe capre. Borceagul de toamnă dă o producfie de masă verde de circa 15 000***30 000 kg/ha.
2.	Borchiş, pl. borchişuri. GeoL, Geot.: Rocă necoezivă (de obicei nisipuri fine, cu un confinut mai mic sau mai mare de particule prăfoase şi1 arg/loase), în stare afînată şi saturată cu apă sub presiune, care la deschiderea ei prin lucrări miniere (în special în minele de cărbuni) sau prin săpăturile de suprafafă (gropi de fundafie, eic.) devine o masă fluidă vîscoasă, lipsită de consistenfă, care năvăleşte în lucrarea respectivă şi nu poate fi stăvilită prin mijloacele obişnuite de înaintare. Fluiditatea borchişului (starea critică de curgere) e condifionată de mărimea gradientului hidraulic şi de confinutul rocii în particule coloidale.
în funcfiune de aceşti doi factori, se deosebesc: borchişuri propriu-zise şi pseudoborchişuri.
Borchişurile propriu-zise sînt roci necoezive, a căror fluiditate se datoreşte, în special, prezenfei particulelor coloidale şi ulfracoloidale şi, în mod secundar, gradientului hidraulic (de ex. nisipurile fine, saturate, cu un confinut de minimum 2% particule coloidale). Aceste roci au un unghi de taluz natural care depinde de gradul de umiditate al rocii (sub 13*--'14% umiditate, unghiul de taluz natural al nisipurilor obişnuite; peste această umiditate, unghiul scade pînă la 0°); au o permeabilitate redusă şi o capacitate de a ceda apa, mică; prin uscare se consolidează, ca urmare a coagulării coloizilor; au o greutate volumetrică mare; după încetarea acfiunii forfelor inerte, masa de teren supusă acfiunii acestora devine din nou stabilă, căpă-tînd o nouă structură; au o capacitate portantă mare, dacă nu se deformează.
Terenurile cari devin borchişuri se întîlnesc mai frecvent în săpăturile de fundafii executate în terenurile aluvionare şi în lucrările miniere executate sub nivelul de bază al eroziunii.
Termenul de borchiş e folosit mai ales de mineri. Sin. (în lucrările de suprafafă) Nisip plutitor, Nisip curgător, Nisip flotant.
Pseudoborchişurile sînt roci necoezive, a căror stare de fluiditate se datoreşte numai presiunii hidrodinamice, care depăşeşte greutatea particulelor solide dintr-un volum unitar de teren (de ex. nisipurile curate, cu o granulafie fină predominantă şi cu particule coloidale în cantitate neînsemnată). Ele nu se
Bord
64
Bord, instrumente de ~
consolidează prin uscare, au unghiul de faluz natural obişnuit al nisipurilor şi permeabilitatea normală a acestora.
Combaterea pseudoborchişurilor se realizează dacă nu se depăşeşte gradientul hidraulic critic. (V. şi sub Sufuziune).
Factorii cari contribuie la trecerea terenurilor granulare, saturate, în stare de borchişuri şi de pseudoborchişuri, şi cari pot ac}iona nu numai asupra unei granulometrii nisipoase, ci uneori chiar asupra unei granulometrii psefitice, sînt următorii: porozitatea mare («>43—25%), care atrage o structură instabilă; prezen}a în compozifia granulometrică a două fracfiuni predominante, pronunfat deosebite prin dimensiunile particulelor (di/d2>20), dintre cari fracfiunea cea mai mică să fie în cantitate redusă; confinutul mare în particule argiloase, cari dau fenomenul de tixotropie; capacitatea mică de cedare a apei de către teren, care duce la mărirea gradientului hidraulic peste cel critic.
în fara noastră, borchişurile apar în special în legătură cu depozitele de cărbuni dacieni formate în special în Basinul pontic, în partea exterioară a arcului carpatic, cari alternează cu strate de marnă vînăfă nisipoasă, în generai tare, compactă; de exemplu: în basinele de lignit de la Doiceşti, Filipeştii-de-Pădure, Ojasca, Cepfura, Caransebeş, Derna-Tăfăruş, etc.
Din punctul de vedere mineralogic, nisipurile cari pot deveni borchişuri confin, în general: cuarf (circa 80%), mică albă (5—8%), calcit (3—5%), iar în rest feldspafi, granafi şi minerale melanocrafe. Compozifia granulometrică a borchişu-rilor e foarte variată de la un basm carbonifer la altul; în majoritatea cazurilor, dimensiunile particulelor celor mai mari nu depăşesc 0,3 m'm, iar particulele cuprinse între 0,15 şi 0,02 mm sînt predominante (de ex. particulele inferioare dimensiunii de 0,05 mm se găsesc deseori în proporfie de peste 50%). Greutatea specifică a materialului e cuprinsă între 2,60 şi 2,75 g/cm3, iar porozitatea poate varia în limite foarte largi (35-65%).
Borchişurile se clasifică, orientativ, finînd seamă, în acelaşi timp, de compozifia granulometrică a particulelor, de unghiul lor de taluz natural, de coeficientul de permeabilitate şi de confinutul de particule fin dispersate.
Comportarea borchişurilor în lucrările miniere se caracterizează prin: afluxul de material solid, imbibat cu apă, în galeriile subterane; presiuni puternice asupra elementelor de sprijinire şi creşterea presiunilor laterale, prin disparifia efectului de boltă; şocuri asupra sprijinirilor, datorite prăbuşirii pămîntului în golurile formate prin antrenarea materialului solid de către apă.
Fenomenul de curgere se manifestă din momentul în care asupra masei de nisip imbibat cu apă intervine o acfiune dinamică, sau se dă apei posibilitatea să curgă cu un gradient hidraulic destul de mare.
La materialele mai nisipoase, lichefierea e favorizată de antrenarea hidrodinamică, iar la cele mai argiloase, de fenomenul de tixotropie.
Procedeele cele mai indicate de combatere a efectelor defavorabile ale borchişurilor şi de îmbunătăfire a lor sînt următoarele: evitarea apropierii prea mari a lucrării miniere de stratul periculos; scoaterea borchişului de sub influenfă apei subterane, fie prin dirijarea curentului de apă înfr-o direcfie favorabilă, fie prin înlăturarea completă a apei (din rocile necoezive cu permeabilitate mare, avînd coeficientul de permeabilitate mai mare decît 10~3 cm/s, apa poate fi drenată pe cale gravifafională, prin drenuri sau prin pufuri de asecare, drenarea putînd fi intensificată prin vacuumare; în rocile cu permeabilitate mai redusă, cu coeficientul de permeabilitate pînă la 10~5 cm/s, acfiunea de drenare şi dirijare a apei poate fi exercitată pe cale electroosmofică); schimbarea caracteristicilor fizice ale borchişurilor prin sporirea coeziunii dintre particulele constitutive sau chiar prin cimentarea lor, însofită de
o micşorare a permeabilităţi, prin: înghefare, silicatare prin presiune, electrosilicatare. Aplicabilitatea unuia sau a altuia dintre procedeele de asecare sau de întărire se stabileşte numai dupa cunoaşterea caracteristicilor „in situ" ale materialului, şi mai ales după determinarea coeficientului de permeabilitate.
î. Bord, pl. borduri. 1. Gen.: Mărginea unui obiect, a unui profil, a unei figuri, etc.
2.	Bord. 2. Av.: Fiecare dintre extremităfi le unei configu-rafii aerodinamice, în direcfia curgerii aerului fafă de profil. La un profil, bordul e o margine a acestuia, iar la o aripă, bordul e o linie care uneşte bordul profilurilor din fiecare secfiune transversală a ei. Se deosebesc:
Bord de atac. Av., Hidr.: Extremitatea frontală (amonte), punctuală sau lineară, a unei configuraţii aerohidrodinamice, în raport cu direcfia de deplasare. în dreptul bordului de atac se ramifică curentul de aer care învăluie această configuraţie (v. fig. I).— La profiluri aerodinamice, bordul de atac poate fi rotunjit sau ascufit (de ex. la profiluri pentru vitese supersonice),	profil aerohidrodinamic.
fiind punctul de intersec- jj borc| afaCj 2) bord de fugă; 3) linii de fiune dintre curbele intra- curent; Voo) vitesa relativă a curentului de fluid, dosului şi extradosului.
Bordul de atac se determină ca punctul de contact din fată, dintre profil şi un cerc circumscris, avînd ca diametru coarda profilului (adică linia care uneşte bordurile de atac şi de fugă).— La o aripă, bordul de atac e locul geometric al bordurilor de atac ale profilurilor sale. înfr-o accepţiune mai pufin riguroasă din punctul de vedere, ştiinfific, bordul de atac al unei aripi e muchia din	il. Profil aerodinamic supersonic,
fafă a acesteia.	1) bord de atac; 2) bord de fugă; 3) linii de
Bordul de atac al aripii curent; 4) unda de şoc frontală; Vqq) vitesa unui avion CU vitesă sub-	relativă a curentului de aer.
sonică e gros şi rotunjit
(v. fig. /), iar cel al unui avion cu vitesă supersonică e o muchie ascufită (v. fig. II), pentru a diminua intensitatea undei de şoc frontale.
Bord de fugă. Av., Hidr.; Extremitatea posterioară (aval), punctuală sau lineară, a unei configurafii aerohidrodinamice, în raport cu direcfia de deplasare. în dreptul bordului de fugă se reunesc liniile de curent cari au învăluit această configurafie (v. fig. I sub Bord de atac).— La un profil aerodinamic, bordul de fugă poate fi ascufit (profil Jukovski), în diedru (profil Kărmăn-Trefffz) sau rotunjit (profil Carafoli). Bordul de fugă se determină şi ca punctul de contact din spate, dintre profil şi un cerc circumscris avînd ca diametru coarda profilului (adică linia care uneşte bordurile de fugă şi de atac).— La o aripă, bordul de fugă e locul geometric al bordurilor de fugă ale profilurilor sale. înfr-o accepfiune mai pufin riguroasă din punctul de vedere ştiinfific, bordul de fugă al unei aripi e toată zona din jurul muchiei din spate a acesteia. Sin. Bord de ieşire, Bord de scurgere.
3. Bord. 3. Nav.: Fiecare dintre părfile de la dreapta şi de la stînga planului diametral al unei nave. Privind de la pupă înainte, partea dreaptă e bordul tribord, iar partea stîngă e bordul babord.
4.	Bord. 4. Nav.: Navă (de ex. în locufiunile „pe bord" sau „la bord").
5.	Bord. 5. Nav.: Jumătate din echipajul care face serviciu odată (serviciu pe borduri) şi e cazat în bordul respectiv.
6.	Bord, echipament de V. Echipament de bord.
7.	~T instrumente de V, Instrumente de bord.
Bord, jurnal de ~
65
Bordurare
î. jurnal de Nav.: Jurnalul (registrul) în care se înregistrează în permanenfă şi cronologic evenimentele produse la bordul unei nave, privind: navigafia, încărcarea şi descărcarea mărfurilor, îmbarcarea şi debarcarea echipajului sau a pasagerilor; datele meteorologice şi datele oceanografice. Jurnalul de bord e scris de ofiţerul de cart sau de gardă şi e contrasemnat de secund şi văzut de comandant. Acest jurnal poate face proba în justiţie.
2.	tablou de V. Tablou de bord.
3.	Bord la bord. Nav.: Starea a două nave în care acestea sînt acostate de-a lungul bordajelor.
4.	Bord liber. Nav.: Distanţa dintre linia de plutire şi marginea punţii principale, măsurată în dreptul semnului de încărcare. Bordul liber depinde de încărcătura navei. Stabilitatea navei depinzînd de bordul liber, acesta e reglementat prin convenţie internaţională în diferite situaţii (de ex. vara, iarna, la tropice, iarna în Atlanticul de Nord, apă dulce). V. şi sub Linie de încărcare.
s. Borda, formula lui V. sub Pendul.
6.	Borda-Belanger, teorema lui Hidr., Fiz.: Cînd secţiunea unei conducte creşte brusc, fluidul care o străbate suferă o pierdere de vitesă şi o pierdere de energie cinetică (datorită ciocnirilor dintre particulele fluidului). Energia cinetică pierdută de unitatea de masă de fluid se exprimă prin: y=z(v — v')2l2 g, unde v şi v' sînt vitesele în cele două secţiuni, iar g e acceleraţia gravitaţiei. Energia cinetică se disipează prin dezvoltarea de căldură.
7.	Bordaj, pl. bordaje. Nav.: Ansamblul fîşiilor metalice sau de lemn cari învelesc etanş osatură unei nave. La navele de lemn, bordajul e constituit din scînduri (file) de lemn fixate de osatură prin şuruburi, etanşareă efectuîndu-se prin călfătuire; la navele de oţel, bordajul e constituit din table de otel solidarizate între ele şi de osatura navei, prin nituri sau sudură. Navele mari au în general un bordaj exterior şi un bordaj interior, cari acoperă cele două feţe ale coastelor. Se deosebesc: bordajul fundului, gurna (v.), bordajul plutirii şi bordajul lateral.
8.	Bordee. 1. Nav.: Masa de proiectile pe care poate s-o arunce deodată artileria unei nave.
9.	Bordee. 2. Nav.: Porţiunea din drumul parcurs de o navă cu vele care navighează în volte (v.), primind vîntul din acelaşi bord.
10.	Bordei, pl. bordeie. Cs.; Construcţie semiîngropată, la care numai acoperişul şi eventual partea superioară a pereţilor se găsesc deasupra nivelului terenului, folosită ca depozit de materiale (de ex. legume, combustibil, explozivi, etc.), uneori ca locuinţă provizorie sau ca adăpost (de ex. în munţi, pentru trupă sau penfru comandament, în timp de campanie, ®tc.). Poate avea pereţi proprii, de lemn sau de zidărie, cari căptuşesc pereţii gropii, sau poate fi constituit uneori numai din groapă, deasupra căreia se montează un acoperiş. Acoperişul se execută cu două versante şi e constituit dintr-o şarpantă de lemn şi dintr-o învelitoare (de scînduri sau de şindrilă, mai rar de carton asfaltat aşezat pe astereală, de paie, de stuf, etc.). Marginile acoperişului sînt racordate, de obicei, cu terenul, penfru a împiedica pătrunderea apei în groapă. Uşa de acces, ca şi eventualele ferestre, sînt amenajate în pereţii cari închid acoperişul la capete. Pentru a uşura accesul în bordei, se execută în faţa uşii o rampă în săpătură sau cîteva trepte de pămînt, simple sau căptuşite cu lemn, cu piatră sau cu cărămidă. Uneori, iluminarea interiorului e îmbunătăţită prin lucarne amenajate în versantele acoperişului. Pardoseala poate
de pămînt bătut, de piatră, de cărămidă sau de beton, ori de construcţie specială, după destinafia bordeiului. V. şi sub Depozit.
11.	Borderou, pl. borderouri. 1. Gen.: Piesă scrisă, cuprin-2>nd lista tuturor pieselor scrise sau desenate (în ordinea succesiunii lor), cari fac parte dintr-un proiect sau dintr-un dosar. Se anexează la începutul proiectului, respectiv al dosarului.
12.	Borderou. 2. Gen.: Tablou sau listă care serveşte pentru a se scrie sumele unui cont, materialele dintr-o magazie, etc. vu Bordit. Mineral.: Okenit. (Termen vechi, părăsit.)
14.	Bordo. Nav.: Termen contractual care indică obligaţia vînzătorului de a preda marfa cîntărită pe şlep sau^pe navă (pusă la dispoziţie de client), iar Ia predări din silozuri şi elevatoare, cîntărită Ia cîntarul acestora. Cheltuielile de încărcare, impozitele şi toate taxele privesc pe vînzător, cu excepţia taxelor de export, cari privesc pe cumpărător.
îs. Bordozit. Mineral.: Mineral constituit în parte din kongs-bergit, în parte, probabil, din clorură de argint şi de mercur.
i6.	Bordurare. 1. Mett.: Operaţia de răsfrîngere prin tragere, Ia cald sau Ia rece, a materialului de la marginea unui obiect metalic (placă, tub, rezervor, etc.), pentru realizarea unei suprafeţe de racordare, pentru consolidarea obiectului sau pentru asamblarea cu un alt obiect. Se execută cu micşorarea secţiunii materialului în locul bordurat manual prin ciocănire, sau mecanizat la prese sau la maşini cu role.
Bordurarea de racordare se efectuează prin evazare; bor-durarea pentru consolidare se execută penfru a mări momentul de inerfie al secţiunii obiectului în locul bordurat; bordurarea penfru asamblare urmăreşte realizarea unei flanşe care poate folosi la asamblarea cu un alt obiect echipat, cu o flanşă similară, fie prin şuruburi sau nituri, fie prin fălfuire.
Bordurarea e aplicată de exemplu: în tinichigerie (la unele asamblări lă rezervoare, burlane, etc.), în cazangerie (la ancorarea fevilor în plăcile tubulare) şi în diferite alte domenii, pentru realizarea unei borduri de consolidare (uneori, pentru mărirea rezistenţei, bordura e răsfrîntă peste o vergea de secfiune circulară, de exemplu în cazul marginii unei gălefi).
Posibilitatea de executare a bordurării e condifionată de maleabilitatea şi de grosimea materialului care se bordurează. Unele materiale pot fi bordurate la rece (de ex. cuprul, alama şi aluminiul), iar altele, la cald şi la rece (de ex. ofelul); unele materiale nu pot fi bordurate (de ex. fonta). — înainte de executarea bordurării, materialele sînt supuse unor încercări de bordurare, cari determină condifiile în cari se poate efectua această operafie (v. sub încercări de bordurare). —
După mijlocul folosit la bordurare, se deosebesc: Bordurarea manuală, efectuată manual, Ia cald sau la rece, cu ajutorul ciocanului, al deştelor şi al nicovalelor auxiliare.
Bordurarea mecanizată, efectuată, Ia cald sau Ia rece, cu ajutorul ‘maşinilor (de ex. prese, maşini cu role, etc.). Exemple de bordurare mecanizată:
Bordurarea cu căpuifoarea, care e o bordurare efectuată cu unelte cari lucrează prin lovire, numite căpuitoare, şi cari sînt antrenate de maşini portabile, pneumatice sau electrice. Un exemplu e bordurarea fevilor de fum asamblate cu plăcile tubulare la căldările de locomotive cu abur.
Jevilede fum, mici şi mari, sînt mandrinate în placa fubulară a cutiei de foc. După introducere, fiecare feavă depăşeşte placa tubulară, către inferiorul focarului, cu 7***8 mm pentru fevile mari, şi cu 10~12 mm pentru fevile mici. După man-drinare, capetele acestor fevi sînt bordurate, atît pe placa tubulară a cutiei de foc, cît şi pe placa tubulară din camera de fum. Bordurarea are două faze: evazarea fevii a) faza I: evazarea; bj faza II: rabaferea (v, fiq. I a), care se face cu o	îeavă	de fum; 2) placă tuburi 7	.,w »|	„,,	Iară;	3) ciuperca; 4) picior de capră.
capuitoare numita ciuperca ,
şi rabaterea marginii pe placa tubulară (v. fig. I b), care se face cu o căpuitoare numită „picior de capră".
I. Bordurarea fevilor di
5
Bordurare
66
Bordura
II. Bordurarea la maşina cu role.
}) obiect; 2) şi 3) role cari se rotesc; 4) limitor.
Bordurarea la maşina cu role, care e o bordurare efectuată prin trecerea materialului între două role(ci!indri anume profilaţi), cari deformează ma-	^
terialul corespunzător	2
profilului lor (v. fig. Ha Şi b).
Operaţia se realizează treptat, prin deplasarea relativă a axului unei role în raport cu axa celeilalte (v. fig. II).
Bordurarea la presă, care e o bordurare efectuată la o presă, cu un poanson şi o
matriţă între cari se introduce tabla la care se execută, pe contur, bordura. De cele mai multe ori, după bordurare, piesa prelucrată e evacuată cu ajutorul unui extractor.
1.	Bordurare. 2. Ind. alim.: Operaţie ulterioară lipirii faiţului, efectuată la corpurile cutiilor de conserve şi consistînd în îndoirea marginii la ambele capete,pentru a forma bordura, care are lăţimea de circa 3 mm. Bordurarea e necesară pentru fixarea mecanică a fundurilor şi a capacelor cutiilor. Cînd tabla a fost tăiată perpendicular pe sensul de laminare, poate să se producă plesnirea bordurii.
2.	Bordură, pl. borduri. 1. Tehn., Mş.: Marginea unui ele-
ment de utilaj tubular, raportată şi solidarizată cu acesta (de ex. prin sudare) sau monobloc cu	g
ej (obţinută, de ex., la turnare, sau prin deformare plastică), care are conturul asemenea conturului elementului de utilaj, şi care serveşte fie la racordarea cu un alt element, fie la asamblarea cu alt element de utilaj sau la protejarea locului de asamblare. Exemple:
Bordura ţevilor de fum de locomotivă e realizată prin răsfrîngerea (bordurarea) peretelui fevii —după îmbinarea, prin înşurubare sau prin mandrinare cu placa tubulară — şi serveşte la* protejarea locului de asamblare (v. fig. /).
Bordura fitingurilor e realizată prin turnare Ia fabricarea fitingurilor, şi împiedică fisurarea sau ruperea capetelor, la înşurubarea sau deşurubarea acestora. Se fabrică, de obicei, cu bordură la extremitatea cu filet interior, următoarele categorii de fitinguri egale sau reduse, de fontă maleabilă: coturi, curbe, teuri, cruci, mufe, etc. (v. fig.//).
T
_L
J
D
II. Bordură la fitinguri. a) şi b)	teu	şi cot cu borduri; d)	şi e) teu şi cot fără borduri; c)	curbă etajată cu bordură	la extremitatea cu mută.
Uneori	se	prevede bordură	la capace (pălării) sau Ia dopuri.
Pin motive tehnologice sau	de montaj, se fabrică fără	bordură:
racordurile olandeze la ambele extremităfi, cum şi extremitatea cu filet exterior a fitingurilor (de ex. niplurile, coturile sau curbele cu filet interior şi exterior, etc.). De asemenea, nu se fabrică cu bordură fitinguri Ie de ofel forjat şi cele de aliaje neferoase,
3.	Bordură. 2. Ind. lemn.: Stinghie subfire, aplicată fie pe marginile panourilor sau ale ramelor, fie pe marginile vizibile (aparente) ale unor frize sau ale unor stinghii, pentru acoperirea structurii lemnului.
4.	Bordură. 3. Drum.: Bandă îngustă, alcătuită din blocuri de piatră naturală sau de beton, servind la mărginirea trotoareior şi a refugii lor, spre partea carosabilă a străzilor, alcătuind şi rigola pentru scurgerea apei, sau la mărginirea şi la sprijinirea, spre acostamente, a pavajelor şi a îmbrăcămintelor permanente, (de asfalt sau de beton), ca şi la protejarea marginilor acestora.
5.	Bordură. 4. Drum.; Bloc de piatră naturală sau de beton, de formă regulată, de obicei paralelepipedică, folosit la executarea bordurilor de sub accepfiunea Bordură 1.—
I. Bordură la fevi de fum de locomotivă cu abur. a) ţevi de fum montate; b) detaliu al prinderii fevilor de fum în peretele plăcii tubulare a cutiei de foc; 1) feavă de fum, mică; 2) feavă de fum, mare; 3) placă tubulară a camerei de fum; 4) placă tubuiară a cutiei de foc; 5) bordură.
/. Borduri îngropate, de şosea, a) bordură cu secfiunea pătrată; b) bordură cu secfiunea dreptunghiulară; î) acostament; /') bandă de consolidare; 2) bordură; 3) fundafia bordurii; 4) pavaj; 5) strat de nisip; 6) îmbrăcămintea şoselei; 7) fundafia şoselei.
Din punctul de vedere al modului de aşezare, se deosebesc: borduri îngropate şi borduri de trotoar.
Bordurile îngropate (v. fig. /) sînt folosite la mărginirea, sprijinirea şi protejarea pavajelor de pavele şi a îmbră-cămintelor asfaltice permanente. Se execută numai din piatră naturală şi se aşază cu fafa superioară cu 5---10 mm mai jos decît marginea îmbrăcămintei, penfru a înlesni scurgerea apelor spre acostamente.
Bordurile de trotoar (v. fig. II) servesc la mărginirea trotoareior şi a refugii lor spre partea carosabilă, şi la formarea rigolei de scurgere a apei către gurile de canalizare.
Se execută din piatră naturală sau din beton. La rotunjirile trotoareior de lâ infersecfiuni sau de la coifurile străzilor, se recomandă să se folosească numai borduri de piatră. Fafa superioară a bordurilor de trotoar se aşază, de obicei, cu 14---16 cm mai sus decît nivelul rigolei. La intrările în curfi se folosesc borduri speciale,
II. Pavaj de calupuri la o strada, a) plan; b) secfiune transversală; 1) trotcar; 2) bordură; 3) fundafia bordurii; 4) rigola frotoarului; 5) pavajul părţii carosabile.
Bordură
67
Borhot
pentru a realiza racordarea părţii carosabile cu fafa frofoarului, iar la coifuri şi rotunjiri se folosesc borduri curbe. —
Din punctul de vedere al materialului din care sînt executate, se deosebesc: borduri de piatră şi borduri de beton.
Bordurile de piatră se confecfionează din roci dure’ (de obicei eruptive), negelive, cari să prezinte rezistente mecanice mari (1500-1800 kg/cm2 la compresiune, 90-120 kg/cm2 la lovire) şi cari să reziste bine la uzură (de ex. uzura determinată cu maşina Dorry trebuie să fie de 12-15 g/cm3 penfru granit, şi de 25‘“30 g/cm3 pentru celelalte roci). Feţele văzute ale bordurilor trebuie să fie plane, muchiile vii şi coifurile drepte, în limita toleranfelor admise. Celelalte fefe pot fi cioplite brut.
Bordurile de piatră, îngropate, au de obicei secfiunea de 18X18 cm şi lungimea de 30 cm. Ele se aşâză pe o fundafie (lată de 30 cm şi groasă de 15 cm) executată dintr-un beton cu dozajul de 200 kg ciment Ia 1 m3 de beton. Rosturile dintre borduri trebuie umplute cu un mortar cu dozajul de 600 kg ciment la 1 m3 de nisip. Pentru încadrarea îmbrăcămintelor asfaltice permanente se folosesc şi borduri cu secfiunea de 13X13 cm şi cu lungimea de cel pufin 30 cm, cari se aşază pe o fundaţie mai mică, executată din beton cu acelaşi dozaj. Pentru încadrarea îmbrăcămintelor asfaltice permanente, executate pe ramblee vechi, consolidate, sau în deblee, se folosesc şi borduri cu secţiunea de 22X15 cm, cari sînt aşezate pe o fundaţie de pietriş, de piatră spartă sau de balast.
Bordurile de piatră penfru frofoare au lăţimea de 15~*30cm, înălfimea de 25 cm şi lungimea de 30»*50 cm.
Bordurile de beton (v. fig. III) sînt folosite pentru mărginirea trotoareior şi a refugiilor, a aleilor, a platbandelor de flori, a peluzelor, a suprafefelor de teren din jurul pomilor plan-tafi pe marginea străzilor, etc.
Se execută dintr-un beton confecfionat dinfr-un amestec de nisip şi pietriş (cu granule cu dimensiuni de cel mult 30 mm), avînd dozajul de 300 kg ciment Ia 1 m3 de beton. Betonul se toarnă în tipare metalice şi se presează la 150 at, după care se acoperă pe feţele văzute cu un strat de uzură, simplu sau mozaicat, ,gros de 10—14 mm. Stratul de uzură simplu se confecţionează dintr-un amestec de ciment, nisip şi circa 15% praf de piatră, iar stratul mozaicat se confecţionează dintr-un amestec de ciment, de split mărunt sau criblură de granit (cu granule cu f(( t
^j^0nS*Un*	mm)	?j	a)	şi	b) borduri drepte; c) bordură cu coif
1=> A praf de piatră. Uneori teşit, pentru intrări în curfi; d) bordură ca-Stratul de uzură se colorează rosabi!ă| peniru infrări în curfi; e) bordură
,au9ar®a unor oxizi co]| infrţncj. f) bordură de coif ieşind, metalici.
După întărire, betonul trebuie să prezinte o rezistenţă la compresiune de 20»*30 kg/cm2, să nu fie geliv şi să prezinte, după încercări, o uzură de cel mult 3 mm. Feţele văzute ale bordurilor trebuie să fie plane şi netede, iar ale celor mozai-cate să fie bine lustruite.
Dimensiunile bordurilor de beton variază după lucrările la .-.ţari sînt folosite. De exemplu, bordurile curente (drepte), folosite pentru trotoare, trebuie să aibă secţiunea de 20X25 cm,
6 f . Borduri de beton pentru trotoare.
nl
Diferite forme de borduri.
iar cele folosife pentru încadrarea aleilor, a suprafefelor din jurul pomilor, etc., trebuie să aibă secţiunea de 10X12 cm sau de 12X15 cm; lungimea lor trebuie să fie de aproximativ 100 cm.
Bordurile de beton se aşază pe o fundaţie de beton şi se rostuiesc ca şi bordurile de piatră.
î. Bordură. 5. Arfe gr,: Ornament de încadrare pentru o pagină de text sau pentru o ilustraţie. Bordura e un chenar (v.) cu o ornamentaţie bogată, folosit la lucrări festive sau de artă.
2.	Bordură. 6. Poligr.: Rigla de alamă, de înălfimea literelor tipografice, cu floarea formată dintr-o linie groasă şi una subţire sau dinfr-o linie groasă între două subţiri, utilizată în special la tipărirea tabelelor sau ca ornamentaţie în accidenţe (v. fig.). Pentru formarea colţurilor, unul dintre capete e retezat la 45°. Sin. Ainfas. V. Linii tipografice.
3.	Bordură de tricot. Ind. fexf.: Rînd de ochiuri nedeşirabil, care constituie începutul unui tricot, produs la maşinile rectilinii sau circulare.
Bordură de ciorapi: Porţiunea	ciorapilor sau a	şosetelor
produsă din tricot patent (v.)	1/1.	La	ciorapii pentru	femei, în
scopul de a mări rezistenfă la solicitări repetate, bordura e dublă şi se formează prin tricotare (manual sau automat), la ciorapii Cotton, sau prin coasere, la ciorapii produşi la maşinile circulare.
Bordură-manşetă: Porfiunea de tricot patent 1/1, ataşată prin coasere la maşina de cusut cu o cusătură elastică, la extremitatea mîneci lor flanelelor sau a articolelor de îmbrăcăminte exterioară (jachete, pulovere, etc.).
4.	Boreal. Geogr.: Nordic, sau care aparfine emisferei nordice. Exemple: latitudine boreală, finuturi boreale. Sin. Septentrional.
5.	~r pol geomagnetic	~.	V.	sub Poli geomagnetici.
6.	pol magnetic V. sub Poli magnetici.
7. Boreală, auroră	V. sub Auroră polară.
8.	Boreală, declinafie	V.	sub	Declinafie.
9. Borel, mulfime	Maf. V. sub Mulfime.
10.	Borel-Lebesgue, lema lui Ala/.: Fiind dată o mulfime M închisă şi compactă şi o familie D de mulfimi deschise, a căror reuniune confine pe M, există un număr finit de mulfimi deschise din D, a căror reunire confine pe M.
11.	Borelis. Paleonf.: Foraminifer imperforat din familia Alveo-linellidae. Are testul calcaros, involut, globular sau fuziform, răsucit după un ax alungit; aperturile, numeroase, aşezate în două sau în mai multe rînduri, alternează între ele.
Specia Borelis melo (Fichtel et Moli) e cunoscută în ţara noastră din Miocenul din Estul Munteniei.
12.	Borghis. Poligr.: Mărime de literă de tipar avînd corpul
de	nouă puncte tipografice; se	foloseşte,	în	special,	penfru
culegerea articolelor de ziar.
îs. Borhot, pl. borhoturi. Ind. alim., Zoof.: Masă formată din resturi apoase rezultate din materia primă întrebuinţată în industria alimentară, care poate fi întrebuinţată ca furaj, ca îngrăşămînt agricol şi ca materie primă pentru extragerea sărurilor unor acizi organici.
Borhoturile pot fi întrebuinţate ca furaj	pentru animale, fie
în	stare proaspătă, fie uscate şi	însilozate.
Borhoturile în sfarş proaspătă servesc în special la furajarea taurinelor şi a ovinelor. Borhotul proaspăt, pentru a fi folosit în	hrana animalelor, trebuie să	fie lipsit	de	corpuri	străine,
5*
Borhot, presa de —
68
Bornă
să aibă miros şi gust plăcut, să nu fie alterat (mucegăit, etc.)» să fie transportat în vase curate, spălate şi dezinfectate periodic şi să fie administrat în rafii maxime de 10*-15 kg/24 h pentru vaci, 20—30 kg/24 h pentru boi la îngrăşat şi 1,5 kg/24 h pentru oi.
Consumarea de către animale a unei cantităfi prea mari de borhoturi proaspete produce eczemă, indigestii, icter la oi, etc.
Borhoturile uscate sînt alimente concentrate şi sînt întrebuin-fate atît în furajarea rumegătoarelor, cît şi în furajarea cailor.
Rafiile maxime cari trebuie administrate sînt de 3—5 kg/24 h pentru vacile de lapte, 4—6 kg/24 h pentru boi la îngrăşat, 2 kg/24 h pentru caii de muncă şi 0,25—0,6 kg/24 h pentru oi.
Borhoturile uscate sînt alimente prefioase, în special în regiunile în cari nu există destule fînuri şi furaje suculente cultivate (sfeclă, porumb, etc.). Borhoturile rezultate din amidonerii şi tescovina epuizată de la distilare nu pot fi uscate.
Borhoturilor uscate, înainte de a fi administrate în furajarea animalelor, trebuie să li se încorporeze o cantitate de apă egală cu cantitatea de apă pe care au pierdut-o prin uscare, adică de 4—5 părfi apă la o parte borhot uscat în greutate, ceea ce evită umflarea în aparatul digestiv al animalelor.
Borhoturile însilozate nu au o întrebuinfare largă, deoarece fermentează foarte uşor, se alterează repede şi pot deveni dăunătoare pentru calităţile organoleptice ale laptelui sau penfru sănătatea animalelor.
După industria din care provin, se deosebesc următoarele tipuri de borhot: borhotul din industria berii, borhotul din industria alcoolului, borhotul din industria zahărului, borhotul din industria amidonului şi borhotul de la distilarea tescovinei.
După materia din care provin, se deosebesc: borhot de amidon, borhot de fructe, borhot de sfeclă, borhot de spirt, etc.
Borhot de amidon: Deşeu insolubil, obfinut la fabricarea amidonului din porumb şi din cartofi. Borhotul din porumb e format din partea glutenică, galbenă, a bobului de porumb, din celuloza celulelor bobului şi din cantităfi mici de amidon, mărunt. El e separat din apele de fabricaţie şi de spălare a amidonului, în basine decantoare. în cursul decantării se produce şi un început de fermentafie lactică. Separarea din masa groasă decantată se face prin filtrare în filtre-prese sau prin centrifugare. Borhotul care rezultă, sub formă de turte compacte sau de bucăfi neregulate, e uscat pe valfuri sau în tunele de uscare, şi apoi e măcinat. în cazul unei fabricafii bine puse Ia punct se obfin circa 20—35% borhot cu 12% umiditate, confinînd 22—23% proteine asimilabile, 5% celuloză şi amidon, — şi circa 65% grăsime. Borhotul de amidon din porumb e întrebuinfat ca furaj pentru vite de lapte.
Borhotul din cartofi confine toată partea celulozică şi amidonul care nu e confinut în cursul fabricării acestuia din cartofi. Are următoarea compozifie: 94%—15% apă; 0,3%—3,8% proteine; 4,8%—67,6% substanfe fără azot; 0,02%—0,16% grăsime;
0,7%•••9,4% celuloză; 0,17%—5% cenuşă, după cum se găseşte în stare umedă* respectiv uscată. Din 100 kg cartofi se obfin 75 kg borhot umed, confinînd circa 55% amidon. Borhotul de cartofi e bun ca nutref numai în stare proaspătă.
Borhot de fructe: Reziduu solid rezultat Ia strecurarea prin pasatrice a fructelor fierte în vederea fabricării sucurilor. Confine, de obicei, pielifele, sîmburii şi onici porfiuni de fructe nefierte. Datorită cantităţii de zahăr fermentescibil pe care-l confine, serveşte ca materie primă pentru prepararea, prin fermentare, a rachiurilor naturale de fructe.
Borhot de sfeclă: Tăiefeii de sfeclă, rezultafi după extragerea cu apă a zahărului, la fabricarea zahărului din sfeclă. Atît în stare proaspătă, cît şi în stare acidă (acidificarea făcîndu-se prin păstrarea borhotului în gropile de borhot), e întrebuinţat ca nutref penfru vitele mari. Confinutul său mare de apă
îngreunînd transportul, borhotul e uscat în tobe, utilizînd fis gaze de ardere din fabrică, fie gaze obfinute în instalafii echipate cu focare proprii, în cari se ard cărbuni sau păcură.
în cursul depozitării în gropi, borhotul pierde, prin fermentare lactică şi butirică, circa 40% din valoarea furajeră. Procentul de substanfă uscată e de circa 6%. Rafia de furajare e de circa 40 kg de cap de vită pe zi.
Borhot de spirt: Material furajer rezultat de Ia separarea spirtului din plămada fermentată prin distilare în coloana de distilare. El are, de obicei, valoare nutritivă egală cu jumătate din valoarea nutritivă a materiei prime din care s-a fabricat spirtul. Rafia de furajare pentru vite mari puse Ia îngrăşat e de 60—75 I; pentru vite de muncă, 40 I; pentru vaci de lapte,
30	I; pentru fiecare 100 kg porc greutate vie, 3—5 I. în prealabil, borhotul serveşte la opărirea paielor tocate, a fînului sau a nufrefurilor combinate. Vitele hrănite cu borhot de spirt nu mai au nevoie să fie adăpate. Proporfia de substanfă uscată din borhot e de 6%.
1.	presă de Ind. alim. V. Presă de borhot, sub Presă.
2.	Boric, acid V. sub Bor.
3.	Borickif. Mineral.: CaFe^'IXOHOgKPO^] * 3 H20. Mineral din grupul overit-pseudowavellitului. E amorf, reniform, masiv sau compact; are duritatea 3,5 şi gr. sp. 2,7.
4.	Borium. Metg.: Aliaj dur turnat, cu compozifia 91% wolfram, 2% carbon, 4% fier, 2,5% molibden şi 0,5% siliciu, întrebuinfat fie Ia armarea (sub formă de prisme sau de semi-cilindri), fie Ia încărcarea (sub formă de granule neregulate) a feţelor de lucru supuse la uzură mare (de ex. sape de foraj, capete de carotiere, etc.). în trecut, produsul care avea acest nume confinea bor în locul wolframului; numele a fost men-finut şi după schimbarea compoziţiei.
5.	Bormaşină, pl. bormaşini. Mş.: Sin. Burghietoare, Maşină de burghiat. V. sub Găurit, maşină de
6.	Born, Elecfrodinamica nelineară a lui V. Electro-dinamică nelineară.
7.	Bornaj. Topog., Geod.: Sin. Bornare (v.).
8.	Bornare. Topog., Geod.: Operaţia de materializare a punctelor geodezice sau topografice pe teren, cuprinzînd fixarea în subsol a unor borne sau semnale cari să asigure durabilitatea, stabilitatea şi identificarea riguroasă a punctelor pe cari se sprijină ridicarea geodezică sau topografică. Bornări terestre: bornarea punctelor geodezice de ordin superior (I, II, III); bor-narea punctelor geodezice de ordin inferior (IV, V, VI); bornarea punctelor topografice principale; bornarea punctelor de staţii (în special în ridicările de oraşe); bornarea liniilor de hotar ale teritoriului cadastral; bornarea proprietăţilor funciare ale Statului, ale comunelor, ale aşezămintelor publice, etc.; bornarea capetelor parcelelor din extravilan, cari marchează proprietăfile funciare individuale, etc. Sin. Bornaj.
Pentru stabilirea limitelor (hotarelor) parcelelor cadastrale şi pentru materializarea acestor limite, bornarea poate fi: bornare continuă, cînd limita de proprietate e materializată prin zid, gard sau şanţ; bornare discontinuă, cînd limita de proprietate e materializată numai din loc în loc, prin borne de piatră,, pari de lemn sau picheţi metalici fixaţi în punctele de frîngere ale perimetrului parcelei. Bornarea continuă poate fi: bornare mijlocie, cînd zidul, şanţul, etc. se găsesc amplasate jumătate pe o proprietate şi jumătate pe proprietatea vecină, adică axa mijlocie a hotarului materializează limita dintre parcelele adiacente; bornare paralelă, cînd şanţul, gardul, etc. se găsesc situate în interiorul parcelei, la o depărtare constantă, de obicei de 50 cm, urmărind, într-un traseu paralel, hotarul parcelei.
9.	Bornă, pl. borne. 1. Topog., Geod.: Monolit de piatră naturală cioplită sau de beton armat, în formă de paralelepi-
Bornă de frontieră
69
Borna
ed sau de trunchi de piramidă (v. fig.)r folosit pentru a marca permanent, prin îngroparea iui în pămînt, punctele geodezice sau topografice de la suprafaţa pămîntului, sau o frontieră (v. şi sub Bornă de frontieră).
Bornele geodezice au dimensiuni mai mari (baza mică 20X20 cm, baza mare 25X25 cm sau 30X30 cm, înălfimea 80-85 cm şî chiar 1 m), iar cele topografice, dimensiuni mai mici (baza mică 10X10 cm, baza mare 12X12 cm, înălfimea 50--60 cm). Pentru marcarea pe teren a punctelor cadastrale, cadastrul romîn foloseşte borne principale, avînd dimensiunile bornelor geodezice, şi borne secundare, avînd baza mică 12X12 cm, baza mare 24X24 cm şi înălfimea 0,80 m. Capetele parcelelor din extravilan pot fi bornate cu pi etre de beton sau cu pietre cioplite de formă paralelepipedică cu secfiunea pătratică de 12X12 cm şi lungimea de 0,60 m; uneori bornele cadastrale sînt simpli ţăruşi de lemn de esenfă tare cu diametrul de 10 cm şi lungimea de 40 cm, sau fevi de fier cu diametrul interior de 2"*4 cm şi lungimea de 25“*30 cm. în centrul bazei superioare (baza mică), la intersecfiunea diagonalelor bazei, bornele poartă gravat sau înfipt un reper (de obicei un bulon metalic), care materializează axa verticală a lor şi totodată şi verticala punctului respectiv, îngroparea bornei în pămînt se face aproape în întregime, rămînînd afară doar circa 10*** 15 cm din înălţime. în punctele geodezice, sub bornă, la circa 50—60 cm, uneori chiar la 1 m, se îngroapă o placă de beton (30X30X10 cm) sau o cărămidă care are de asemenea un reper în centrul feţei sale superioare, astfel încît reperele placă-bornă să fie pe aceeaşi verticală. Prin această măsură se permanentizează punctul geodezic respectiv, chiar în cazul cînd (din motive neprevăzute) borna de deasupra se deplasează sau e distrusă.
Uneori borna e cilindrică sau prismatică, cu diametrul, respectiv latura, de 30***50 cm, şi cu înălţimea de 150***200 cm (din cari rămîn deasupra solului 80*-*120 cm), şi pe care se aşază direct teodolitul sau aparatul. V. şi sub Reper.
t. ~ de frontieră. Geod.: Semn de marcare construit Pe linia de demarcaţie reprezentată de o frontieră, executat din zidărie masivă de beton, avînd uneori formă apropiată de o emisferă cu raza de circa 1 m, al cărei centru se găseşte pe linia de demarcaţie de pe teren.
2.	~ parcelară. Silv.: Bornă care marchează punctele importante de pe limitele unei parcelări. în păduri, bornele sînt constituite de obicei din stîlpi de lemn, înconjurafi cu movile de pămînt sau de piatră.
3.	Bornă. 2. Drum., C.f.; Stîlp de marcare, vopsit în alb sau văruit, pentru a fi vizibil, aşezat pe zona unui drum sau a unei linii de cale ferată, pentru a indica pozifia unui punct de pe traseu.— Se deosebesc borne kilometrice şi borne hectometrice.
Bornele kilometrice servesc la marcarea kilometrajului unui traseu. «— Bornele kilometrice penfru drumuri (v. fig. /) sînt Confecţionate din piatră naturală, din zidărie sau din beton, şi s,nt aşezate vertical, cu o faţă para/elă cu axa drumului. Pe această faţă e înscrisă, în culoare neagră, o cifră care indică numărul de kilometri la care se găseşte punctul respectiv faţă
Reper geodezic, a) perspectivă; b) secfiune; I) bornă de beton armat marcînd reperul geodezic în subsol; 2) cărămidă sau placă de beton marcînd reperul geodezic în subsol; 3) bucată metalică (plumb topit) care materializează punctul geodezic în subsolul scoarfei terestre; 4) bulon (cui) metalic care materializează punctul geodezic la supratafa terenului, în bornă.
de originea drumului. La bornele de pe drumurile naţionale, deasupra cifrei care indică kilometrul e scris numărul drumului respectiv, iar pe cele două feţe laterale ale bornei,
I) Bornă kilometrică de şosea (cu exemplu de scriere), a) vedere dinspre partea carosabilă; b) vedere laterală.
perpendiculare pe axa drumului, sînt scrise numele localităţii celei mai apropiate şi al celui mai apropiat oraş important, ca şi distanţele pînă la acestea, — pe una dintre fefe, în sensul creşterii kilometrajului, iar pe cealaltă fafă, în sensul descreş-
123
a	b
II. Bornă kilometrjcă de piatră naturală, pentru cale terată (cu exemplu de scriere), a) fafa dinspre cale; b) una dintre fefele laterale.
terii lui. — Bornele kilometrice pentru calea ferată sînt construite din piatră naturală (v. fig. II) sau din beton (v. fig. III) şi au capătul superior fasonat cu două plane înclinate către fefele laterale. Pe unul dintre aceste plane, ca şi pe fafa paralelă cu linia, e scris, în negru, kilometrul punctului respectiv.
Bornele hectometrice servesc la marcarea hectometrilor dintre două borne kilometrice.—
Bornele hectometrice pentru drumuri sînt confecfionate din piatră naturală, din beton sau, uneori, din lemn, sînt aşezate vertical şi au
înscris, pe fafa paralelă cu axa drumului, nu-	L----' L—J
mărul hectometrului respectiv (v. fig. IV). —	3	*
Bornele hectometrice pentru calea ferată sînt jv. Bornă hectome-confecfionate din piatră naturală (v. fig. V), frică, de şosea (cu din beton (v. fig. VI) sau dintr-un cupon de exemplu de scriere), şină, şi sînt afezate înclinat faţă de orizontală, a) vedere dinspre cu un unghi de 70°, în partea opusă liniei, cale; b) vedere la-Bornele de piatră şi cele de beton au secţiunea	terală.
transversală pătrată, sînt terminate la capătul liber cu o piramidă şi sînt dispuse cu una dintre diagonalele secţiunii într-un plan perpendicular pe axa căii. Pe cele două feţe vizibile de pe linie e înscrisă poziţia punctului, sub forma unei adunări de două numere. Primul număr .reprezintă kilo-
a	0
III) Bornă kilometrică de beton, pentru cale ferată (cu exemplu descriere), a) fafa dinspre cale; b) una dintre fefele laterale.
Bornă apără-roafe
70
Bornă de aerisire
metrul, iar al doilea, hectometrul. Bornele hectometrice, sînt constituite dintr-un cupon de şină, înclinat în partea opusă căii,
V. Bornă hectometrică de piatră na-	V/. Bornă hecfometrică de beton,
turală, penfru cale ferată (cu exemplu	pentru cale ferată (cu exemplu de
de scriere).	scriere),
a) vedere dinspre cale; b) vedere	o) vedere dinspre cale; b) vedere
laterală.	laterală.
iar indicaţia kilometrajului e scrisă pe talpa cuponului de şină sau pe două plăcuţe sudate pe acesta.
1.	~ apără-roafe. Drum.: Stîlp de beton simplu sau armat, ori de lemn, lung de circa un metru, vopsit în alb sau văruit, îngropat aproximativ pe jumătate în pămînt, la marginea părţii carosabile a unui drum sau la marginea benzilor de încadrare (dacă partea carosabilă e încadrată), spre acostament, pentru a delimita calea şi a împiedica vehiculele să circule pe acostamente şi să producă degradarea acestora şi a marginilor îmbrăcămintei (v. fig.).
Bornele apără-roate se aşază pe ambele părţi ale drumului şi sînt înclinate cu un unghi de 65° în partea opusă căii. în aliniamente sînt dispuse unele de altele la distanţele următoare: la 50 m, pe debiee şi pe ramblee mai înalte decît 1,0 m şi cu taluze cu panta de 2/3; la 25 m, pe ■ ramblee cu înălfimea de la 10 m, pe ramblee cu
3.	~ de antenă. Telc.: Bornă	a aparatelor	de radiorecep-
fie,	la	care se conectează linia	de coborîre	a antenei. P0f
exista una sau două borne de antenă, după cum circuitul de intrare al radioreceptorului e asimetric sau simetric fafă de masă (pămînt). O linie de coborîre asimetrică trebuie conectată la una dintre bornele de antenă (cu conductorul „activ"), respectiv la borna de pămînt a radioreceptorului (cu conductorul „de pămînt" — dacă există —, de exemplu blindajul unei coborîri coaxiale). O linie de coborîre simetrică trebuie conectată la cele două borne de antenă ale circuitului de intrare simetric.
4.	~ de punere la pămînf.	Elf.: Bornă	ataşată părţilor
metalice ale carcaselor, batiurilor,	ramelor de	susţinere, etc.
ale aparatelor, maşinilor şi instalafiilor electrice, penfru a permite legarea acestora la conductoarele de punere la pămînt.
s. ~ penfru fahfou de distribuţie. Elf.: Bornă montată pe un tablou de distribufie, necesară pentru legarea conductoarelor electrice în spatele tabloului, astfel încît controlul electric să
Borne apără-roate. a) bornă apără-roafe de beton (simplu sau armat); b) bornă apără-roate de lemn; I) parte carosabilă; 2) bandă de consolidare; 3) acostament.
1“*2 m şi cu taluze	cu	panta de 2/3;
înălfimea de 2**'4	m	şi cu taluze
cu panta	de	2/3,	sau	pe	ramblee cu înălfimea	de	1*-2 m şi cu
taluze	abrupte.—	Aşezarea bornelor apără-roate	în curbe de-
pinde de vitesa de proiectare a drumului şi de raza curbei, distanfele dintre borne fiind cu atît mai mici, cu cît vitesa de proiectare e mai mare şi raza curbei e mai mică. Sin. Stîlp apără-roate.
2.	Bornă. 3. Elf.: Piesă de metal care aparfine unui anumit montaj, aparat, sau unei anumite maşini, etc., prin care se poate realiza (direct sau prin intermediul unei cleme) legarea galvanică a unor circuite electrice sau a unor părfi metalice ale acestora la un conductor electric. Bornele sînt confecfionate din metale cari au o bună conductivitate electrică şi prezintă o rezistenfă mică de trecere la contact, de obicei de cupru, alamă, argint şi, mai rar, de aluminiu sau de alte metale. Ele sînt realizate, fie sub formă de bară rotundă (bolf), filetată sau nefiletată, fie sub formă de beră plată — în special în cazul intensităţilor de curent mari, cînd sînt necesare suprafefe de contact importante. Dacă legătura cu exteriorul trebuie r stabilită sau întrerupta frecvent (de ex. la aparatele de laborator), bornele sînt echipate cu şuruburi sau cu piulife uşor manevrabile pentru fixarea conductoarelor de legătură, echipate cu garnituri izo-lante pe porfiunile cari urmează să fie apucate cu mîna.
Bornele se dimensionează în raport cu intensitatea maximă a curentului suportat, cu rezistenfă de contact necesară şi cu rezistenţa mecanică necesară. Exemple;
a) bornă de alamă; b) bornă de ofel; î) şi 2) corpul bornei şi cap filetat, de alamă; î') şi 2') corpul bornei şi cap filetat, de ofel; 3) piulifă; 4) şaibă de ofel; 5) şaibă de alamă; 6) şurub de sfrîngere, de alamă; 7) capac (material plastic izolanf).
poată fi făcut din fafa acestuia (v. fig.). Se execută din alamă sau ofel, în mărimi diferite, după curentul nominal şi grosimea plăcii tabloului. Sin. Bornă de tablou.
6.	~ polară. Elf.: Piesă metalică fixată în prelungirea electrodului pozitiv sau negativ al unei pile sau al unui acumulator şi care serveşte la legătura cu conductoare exterioare.
De obicei, borna polară pozitivă poartă semnul + şi e vopsită în culoare roşie, iar borna polară negativă poartă semnul — şi e vopsită în culoare albastră.
7.	Bornă. 4. Elf.: Termen folosit uneori impropriu penfru clemă (v.).
8.	Bornă de aerisire. Canal.: Priză de aer folosită la aeri-
sirea instalafiilor şi a refeleior de canalizare, constituită dintr-un tub de fontă (cu lungimea de circa 1,50 m şi diametrul de 125 mm\ ridicat cu 40 ‘-50 cm peste nivelul terenului (sau al frotoarului străzii) şi ancorat într-un masiv de beton simplu (v. fig.), coborît pînă la adîncimea de înghef; borna e acoperită cu o căciulă de protecfie, deffontă. Legătura dintre borna de aerisire şi căminul sau camera de pe	*
refeaua de canalizare se execută din tuburi (de beton simplu, de ceramică sau, rareori, metalice) aşezate cu o pantă minimă către cămin	de	1%.	De
obicei, distanfa dintre
bornele de aerisire e	w	,	.	.
. nnn	n	Borna	de	aerisire.
de 200***300 m. Pe	„ ,	.	.	....	,	,	.
. ^	|	,	a)	borna	de	aerisire	ancorata	in	masiv	de	beton;
străzile complet ame-	~	.	,	,	,
. ,	,	b) extremitatea	bornei	cu	căciulă	de	protecfie.
najate,	ele	se aşaza	'
pe trotoar,	lîngă	bordură.	în	părfi le	din	oraş	supuse	periodic
la inundafii, ele se înlocuiesc cu stîlpi metalici înalfi, pentru a nu prezenta o cale de refulare în stradă a apelor pătrunse din emisar.
Bornele de aerisire au început să dispară din practica aerisirii refeleior de canalizare, deoarece, datorită înălţimii co-
O
Borne, tensiune la
71
Bomif
Ioanelor verticale de la clădiri (în zona clădită a oraşului), se fîeeaza un tiraj suficient pentru aerisirea refelei prin aceste ^ioane. Ele sînt însă folosite la aerisirea anumitor instalafii de canalizare (basine cu nivel rapid variabil, cămine de rupere de panka, etc.) în cari se pot produce variafii bruşte de presiune sau sucfiuni, cari în lipsa aerisirii ar provoca distrugerea progresivă a construcfii lor (dezagregînd tencuielile, betoanele, etc.).
1.	Borne, tensiune la Elf.: Tensiune electrică între două borne ale unui circuit, ale unei maşini sau ale unui aparat electric, contată pe o anumită curbă dintre ele, dusă prin dielectric.— Are simbolul literal uh.
în regim sfafionar, tensiunea la borne nu depinde de curba aleasă, e egală cu diferenfa de potenfial dintre bornele respective şi poate fi măsurată cu un voltmetru racordat la aceste borne prin conductoare de legătură al căror traseu nu prezintă impor--tanfă. în regim variabil, tensiunea electrică dintre borne depinde în general de curba aleasă (în lungul căreia sînt duse, de exemplu, conductoarele de legătură ale voltmetrului) şi nu depinde univoc numai de perechea de borne respective (v. şi sub Tensiune electrică). în regim cuasistafionar, tensiunea la borne e practic univoc definită de perechea de borne considerată, în măsura în care două curbe oarecari, de contare a acestei tensiuni, constituie o curbă închisă, în care tensiunea electromotoare indusă de variafia în timp afluxului magnetic respectiv e neglijabilă. Cum în refelele electrice de curent alternativ fluxul magnetic e practic localizat în circuitele magnetice ale bobinelor, maşinilor, transformatoarelor, etc., condifia de mai sus e în general satisfăcută pentru curbele accesibile conductoarelor de legătură ale voltmetrelor. Dacă însăse măsoară tensiunea electrică dintre bornele unei înfăşurări (de ex. de transformator), în lungul a două curbe (v. fig.) cari nu pot proveni una din alta prin deformare continuă şi fără a intersecta circuiful magnetic al înfăşurării, se obfin valori ale ei cari diferă una de alta cu valoarea tensiunii electromotoare a unei spire.
2.	Bornelor, marcarea Elf.: Indicarea prin simboluri literale a capetelor (începuturile şi sfîrşifuriIe) înfăşurărilor cari s>nt legate la bornele maşinilor şi transformatoarelor electrice.
Marcarea bornelor maşinilor de curent continuu se face cu litere majuscule, menfionate mai departe, purtînd indicele I pentru ..începutul" ( + ) înfăşurării, respectiv 2 pentru „sfîrşitul" (—) ei. LHerele folosite sînt următoarele: înfăşurare indusă — A; înfăşurare de excitafie în derivafie — B; înfăşurare de excitaţie in serie — C; înfăşurarea polilor auxiliari — D; legături echi-Potenfiale — E; înfăşurare de excitafie separată — F; înfăşurare de compensafie — K; înfăşurări speciale S (v. fig. /). înfăşurările identice se deosebesc prin indicele prim (') sau secund (").
Marcarea bornelor maşinilor de curent alternativ se face cum ur-rnează: înfăşurarea statorică monofazată — A, X; înfăşurarea de pornire a motorului asincron monofa-P; înfăşurarea statorică trifazată cu şase capete libere — A,
* (începufurî) şi X, Y, Z (sfîrşi-tur0.’ înfăşurarea statorică trifazată cu trei capete accesibile (legătură •rignghi sau stea fără neutru acce-
sibi.l) A, 8, C; înfăşurarea statorică trifazată cu neutrul accesibil A, 8, C, O; înfăşurarea rotorică a motorului asincron
Măsurarea unor tensiuni la borne diferite, după poziţia conductoarelor de legătură ale voltmetrului.
I. Marcarea bornelor la maşini de curent continuu.
cu trei capete libere — a, b, c; a celui cu şase capete libere — a, b,	c, x, y, z; înfăşurarea de	excitafie	a	maşinilor
sincrone — /,	/. înfăşurările de acelaşi	fel	au	literele	prece-
date de o cifră distinctivă (v. fig. II).
Marcarea bornelor transformatoarelor se face cum urmează: înfăşurarea de tensiune înaltă se notează cu litere mari, cea de tensiune medie, cu litere mari şi cu indicele m, iar	cea de tensiune joasă, ^
cu litere mici;	începutul înfăşurării, cu 4?
litere de la începutul alfabetului (A, B,
C, a, b, c), sfîrşitul ei cu iitere de la sfîrşitul alfabetului (X,
Y, Z, x, y, z); punctul neutru, cînd e accesibil, O sau o.
Prizele se notează cu aceleaşi litere ca şi capătul înfăşurării la care sînt situate, urmate de indicii 2,
3, etc., indicele 1 fiind folosit pentru capăt.
Cînd înfăşurările de pe acelaşi miez sînt divizate (pentru cuplări serie, paralel,
II. Marcarea bornelor la maşini de curent alternativ.
Marcarea bornelor transformatoare.
zig-zag, etc.), capetele diferitelor porţiuni se deosebesc prin cifrele 1, 2, etc. puse înaintea literelor (v. fig. III).
3, Borneol. Chim.: Alcool ciclic saturat (terpenic), derivat al camforului, în care gruparea carbonilică e înlocuită cu gruparea alcoolică. Prezintă stereoiso-merie prin carbon asimetric, avînd	CH3
doi isomeri: d-borneolul, substanfă	I
cristalizată în foife exagonale, cu H2C	C	CH2
H3C-C-CH3 I
-C-H
-CH2
p. t. 208°, p. f. 212°, a 2^~ +37°44, numită şi camfor de Borneo, se găseşte în uleiul de Dryobalanops aro- H2C-matica, în uleiul de levănfică şi în cel de rosmarin, — şi l-borneolul, substanfă cu p. t. 204°, p. f. 210°, (x j3°= —37°44, care se găseşte atît liberă,cît şi combinată sub forma de esteri în uleiul de odolean şi de Blumea balsamifera. Isoborneolul e un diastereoisomer al bor-neolului, care apare în două forme: d-isoborneolul are p.t. 212° şi
a q° = — 32°30, iar l-isoborneolul are p. f. 214° şi a p°~
+ 33°
isomeria lor geometrică e determinată de pozifia grupării hidro-xilice în raport cu acea parte a inelului ciclohexanic în care e situată puntea. Prin reducerea d-camforului se obfin d-borneol şi l-isoborneol, iar prin reducerea l-camforului se formează l-borneol şi d-isoborneol.
Borneolul e întrebuinfat în parfumerie, iar unii derivafi, ca, de exemplu, acetatul de bornil, se întrebuinţează ca antiseptice şi dezinfectante. Valerianatul de bornil e întrebuinfat ca se-dativ în Farmacie.
4.	Bornil. Chim.: Radical organic derivînd de la borneol (v.).
5.	Bornin. Mineral.: Tetradimit. (Termen vechi, părăsit.)
6.	Bornif. Mineral.: CusFeS^ Sulfură dublă de cupru şi de fier, a cărei compozifie variază mult, deoarece confine adeseori, sub formă de solufii solide, calcopirită şi calcozină (cari se descompun prin scăderea temperaturii) şi chiar argint. Se formează atît pe cale endogenă, în faza magmatică, pegmatit-pneumatolitică şi, în special, în faza hidrotermală, alături de calcopirită, calcozină, galenă, blendă, pirită, cît şi pe cale exogenă metasomatică (din calcopirită), în zonele de îmbogăfire secundară ale zăcămintelor de cupru. Fiind pufin stabil, e înlocuit de calcozină şi de covelin (mai bogate în cupru), iar în
Boroană
72
Bosaj
zona de oxidare se transformă în azurit, malachit şi, mai rar, în cuprit.
Cristalizează în sistemul cubic, clasa hexakisoctaedrică. Structura cristalină e o refea cubică complexă, în care se disting două feluri de ioni de cupru, cari ocupă pozifii diferite: patru ioni de cupru sînt monovalenfi, iar al cincilea ion de cupru şi ionul de fier sînt bivalenfi. Se întîlneşte în natură sub formă de mase compacte şi în impregnafii, mai rar sub formă de cristale.
Are culoarea arămie închisă, roşie (cînd e proaspăt), aco-perindu-se cu timpul cu o pojghifă cu irizafii albăstrui (poate fi confundat cu covelinul); are urma neagră-cenuşie; e opac şi are luciu semimetalic spre metalic. E relativ casant; are spărtura concoidală; are duritatea 3 şi gr. sp. 4,9—5; e bun conducător de electricitate şi din punctul de vedere optic e slab anisotrop; se topeşte dînd o globulă magnetică mică, iar cu carbonatul de sodiu pe cărbune dă o perlă de cupru.
Fiind un mineral bogat în cupru, chiar în impregnafii (55—69% Cu), minereuri le cari confin bornit sînt întrebuinţate la extragerea cuprului.
1.	Boroană, pl. boroane. Agr.: Sin. Grapă (v.).
2.	Borod. Metg.: Metal dur turnat, din grupul steiIitului, sub formă de praf, întrebuinfat Ia încărcarea prin fuziune a fefelor de lucru ale elementelor de utilaj expuse la uzură mare.
3.	Borofiux. Metg.: Flux constituit dintr-un amestec de sub-oxid de bor, anhidridă borică şi oxid de magneziu, întrebuinfat la dezoxidarea cuprului, în timpul retopirii lui pentru purificare.
4.	Boroglîcerină. Chim., Farm.: Ester al glicerinei cu acidul boric; e o substanfă cristalină delicvescentă, solubilă în apă şi în alcool. Are proprietăfi remarcabile de conservant şi dezinfectant, din care cauză e întrebuinfată, în solufii apoase de 5%, în industria alimentară.
5* Boromagnezif. Mineral. V. Szajbelyit.
6.	Boronafrocalcif. Mineral.: NaCaBsOg • 8 H2O. Mineral din grupul borafilor hidratafi. Se formează în condifii de climă aridă, în lacurile sărate secate cari confin bor şi, In special, în so-lonceacuri, cum şi pe cale metasomatică, mai ales în argile, în orizonturile superficiale cu apă sfătătoare, în urma pierderii apei prin evaporare. Confine ca impurităfi, în cantităfi mici, oxizi de potasiu şi de magneziu, cum şi corpuri străine.
Cristalizează în sistemul monoclinic. Se prezintă sub formă de concrefiuni şi de mase reniforme, cu structură asbestiformă sau aciculară, uneori fibroasă încrucişată, mai rar sub formă de cristale fine tubulare.
E alb; are luciu sticlos sau mătăsos; e biax cu ^=1,496, nm — \,5Q5, ng — 1,519. Are clivaj după trei direcfii, cari se intersectează în unghiuri drepte şi imprimă plăcilor un aspect dreptunghiular. Are duritatea 1 şi gr. sp. 1,65. E solubil în apă fierbinte şi în acizi. în concentrafii masive prezintă interes industrial, avînd aceleaşi întrebuinfări ca boraxul (v.).
7.	Boronif. Agr.; Grăparea arăturii cîmpului, după ce s-a semănat.
s. Borofomefal. Mş.: Aliaj antifricfiune de cositor, plumb şi antimoniu, în care e incorporat grafit coloidal. Are duritatea Brinell 17—25. Se foloseşte pentru paliere cu ungere automată.
9.	Boroxilif. Foto.: Perborat de sodiu. Se întrebuinfează în fotografie, ca eliminator al hiposuIfituIui de sodiu.
10^ Borrmann, procedeul ^. Ind. petr.: Procedeu de distilare în care se foloseşte o instalafie tubulară de distilare primară a f ifeiu Iui la presiunea atmosferică, instalaf ia avînd două cuptoare cu două treceri (păsuri) şi şase coloane de rectificare.
11.	Borş,pl. borşuri. Ind. alim.: Produs alimentar lichid, cu reacfie acidă, întrebuinfat mult în fările din Estul Europei, preparat fie din sfeclă roşie, fie din tărîfe de grîu sau de secară.
^Pentru obfinerea borşului din sfeclă, aceasta se spală, se curăfă de^coajă, se taie mărunt, se aşază într-un vas de pămînt, şe acoperă cu apă şi se lasă să stea, la temperatura de apro-
ximativ 30°. După 6—7 zile, fermentafia e terminata; se strecoară lichidul printr-o pînză şi se păstrează la rece. Borşul se prezintă ca un lichid vîscos, cu gust acid, plăcut, de culoare roşie.
Pentru obfinerea borşului din tărîfe se pun într-un vas de lemn sau de pămînt 1 kg tărîfe de grîu şi circa 100 g făină de porumb, peste care se toarnă 6—7 I de apă fierbinte clocotită. După răcirea apei se adaugă tărîfe dintr-o preparafie anterioară (huştii), se acoperă vasul şi se lasă să stea la temperatura de circa 36°. După 1—2 zile, borşul e gata şi se prezintă ca un lichid de culoare albă-gălbuie, turbure, cu gust acru, plăcut.
Aciditatea borşului, dată de acidul lactic şi, în mai mică măsură, de acizii propionic şi butiric, rezultă din acfiunea unor microorganisme — în special bacterii lactice — asupra hidrafilor de carbon fermentescibili extraşi din tărîfe. în mediul cu aciditate, o mare parte din substanfele conţinute în tărîfe sînt solubilizate şi borşul e bogat în elemente minerale (fosfor, magneziu, calciu, etc.), în vitamine (complexul B) şi în proteine solubile.
12.	Borşa, gresie de Stratigr.: Gresie fină cu ciment calcaros, uneori cu urme de plante, care apare în bancuri de grosime medie, formînd, în alternanfăcu argile şi marne conco-ide, un puternic pachet de strate (2000 m), situat la partea superioară a Paleogenului (probabil Oligocenul mediu) din Fosa Maramureşului (Basinul Borşa şi Golful Ruscovei), între două pachete groase de argilite, marne bituminoase, disodile şi menilite.
13.	Borşa, fuf de Stratigr.: Tuf grezos, gros de cîtiva metri, intercalat în succesiunea Stratelor de Cîmpie (v. Cîmpie, strate de ~) din Basinul Someşului (la NE de Cluj), formînd un strat reper la limita Tortonianului cu Buglovianul. Are aceeaşi pozifie ca şi tuful de Hădăreni (la SE de Turda, în Valea Mureşului) şi corespunde, probabil, nivelului superior al tufurilor dacitice foarte groase, cari reprezintă Tortonianul superior la NV de Preluca Lăpuşului.
14.	Bort. Mineral.: Varietate de diamant (v.), care se prezintă sub formă de concreşteri neregulate sau ca granule sfe-roidale cu structură radiară fibroasă. E transparent, puternic colorat şi cu luciu gras. Se întrebuinfează ca abraziv, în industria prelucrătoare a metalelor (pentru perforare) şi la foraje.
15.	Borfă, pl. borte: Gaură sau groapă. (Termen regional, Moldova şi Transilvania.)
16.	Borviz. Ind. alim.: Sin. Apă minerală carbogazoasă. (V sub Apă minerală).
17.	Borzoşă, pl. borzoşe. Silv.: Populus balsamifera. Arbore cultivat, din familia Salicaceae, înalt de 10—25 m, originar din Canada. Pe frunzele tinere are o substanfă vîscoasă, aromată (balsam), folosită în tratarea rănilor. Lemnul, moale, e bun pentru fabricarea hîrtiei şi a befelor de chibrituri.
îs. Bos. Paleont.: Mamifer din ordinul Ungulatae, subordinul Artiodactyla, seria Selenodontae, familia Bovideae; e cunoscut din Pliocen pînă azi şi e considerat ca strămoşul bovi-deelor actuale.
Se deosebeşte de genul Bison prin fruntea îngustă, plană şi alungită vertical, şi prin absenfa protuberanfei frontale.
Specia Bos primigenius Boj. (Bourul) avea coarne zvelte şi lungi. A trăit pînă în secolul XVII în Polonia şi în regiunile deluroase şi muntoase din Moldova şi Transilvania, în ale căror formafiuni cuaternare se găseşte frecvent.
19.	Bosaj, pl. bosaje. 1. Arh.: Suprafaţa brută sau prelucrată a pietrelor unei zidării, în relief fafă de paramentul zidului. Poate fi prelucrată în diferite forme, după calitatea pietrei, dupa stilul arhitectonic, etc., de la decorafie simplă pînă la sculpturi de arabescuri sau de alte elemente stilizate.
în general, bosajul e folosit cînd construcfia trebuie să prezinte aspectul de rezistenfă şi de sobrietate. El accentuează apareiajul pietrelor şi poate fi folosit penfru toată suprafafa
Bosaj
73
Botanică
zidului, pentru anumite părfi ale clădirii (de ex. socluri, 'coifurile clădirii, etc.) sau pentru decorarea pilaştrilor,a coloanelor, arcadelor, etc. A fost folosit mult de romani şi de arhitecfii Renaşterii italiene şi franceze. V. şi sub Apareiaj.
1.	Bosaj, pl. bosaje. 2. Gen.; Proeminenţă regulată la suprafafa unei piese şi care serveşte ca reazem unei alte piese. De obicei, bosajul se execută în locul unde piesa ajunge în contact cu şuruburi, cu piuliţe, cu capete de ax, cu capace cu garnituri, etc. şi e necesară o prelucrare a suprafefei de contact. Prin bosaj se evită prelucrarea întregei suprafefe a piesei. Sin. Umăr.
2.	~ de pîsfon. Av., Mş.; Sin. Umăr de piston. V. şi sub Piston.
3.	Boschet, pl. boschete. Arh., Urb.i Grup de arbuşti sau de arbori de înălfime mijlocie, crescut în mod natural sau plantat într-un spafiu verde (grădină, scuar, parc), şi care constituie unul dintre elementele de decorafie ale acestuia. Amplasarea boschetelor în compozifia spafiilor verzi se face în funcfiune de stilul acestora. în spafii le verzi arhitectonice (geometrice), la cari elementele vegetale de compozifie se amplasează gradat, boschetele sînt aşezate între parterele de flori şi de gazon, şi arborii înalfi. în spafiile verzi amenajate în stil peizajer, la cari se urmăreşte realizarea de efecte variate şi pitoreşti, boschetele intră în compozifia masivelor de arbori, pentru a realiza efecte de culoare, de contrast, etc., sau sînt amplasate astfel, încît să accentueze denivelările de teren.
4.	Bose-Einsfeîn, statistică V. sub Statistică cuantică.
5.	Bosjesmanît. Mineral.: Mineral din grupul alaunilor mono-clinici, reprezentat printr-un amestec de pickeringit (v.) cu mangan.
6.	Bosphorit. Mineral.: Fosfat coloidal de Fe*”, rezultat probabil ca produs de descompunere a vivianitului (v.).
7.	Bosse. Silv., Ind. lemn.: Guarea cedrata Pellegrin. Arbore din familia Meliaceae, răspîndit pe Coasta de Fildeş. Are lemnul omogen, relativ uşor (550---650 kg/m3), de culoare brună-roză, cu creştere fină. în tăietură proaspătă degajă un miros piperat, datorit răşinii conţinute.
Lemnul de bosse se prelucrează uşor, însă la lustruire trebuie luate precaufiuni pentru a evita exsuda-rea răşinii din el. E întrebuinfat la decorări şi amenajări interioare. Se exportă sub formă de buşteni, prisme Şi cherestea.
s. Boston, presă Poligr.:
Cea mai mică presă manuală penfru tipărit (v. fig.). Forma se fixează Pe cadrul vertical 1, iar hîrtia se aşază cu mîna pe piesa de presiu-	Presă	Boston.
2.	Cerneala se pune în jgheabul 5 sau direct pe discul de frecare 4, de unde cilindrii purtători 3 o iau şi o întind pe suprafafa formei, la o comanda a manetei 6. Apoi cilindrii se retrag, piesa de presiune se apropie de formă şi presează hîrtia pe suprafafa acesteia. Presa Boston e folosită la imprimarea accidenfelor de format mic. V. şi sub Presă de imprimat. Sin. Boston.
9.	Bostonit. Pefr.: Varietate de aplit (v.) sienitic alcalin.
io.	^ Bosfrychoceras. Paleont.: Amonit aberant din perioada cretacică. Are cochilia înrulată elicoidal, turiculată, prezentînd ultimele circumvolufiuni net separate. Ornamentaţia e formată din numeroase coaste.
în ţara noastră e cunoscută specia Bostrychoceras polyplo-cum Rom., caracteristică pentru formaţiunile senohiene de la • ohanul Vechi.
u.	Boş. Ind. alim.: Seul provenit din pungile testiculare de la bovine, caracterizat prin proprietăţi fizicochimice superioare celorlalte categorii de seu.
12	Boştină. 1. Ind. }ăr.: Rămăşiţa obţinută din fagurul fiert, după ce s-a stors mierea, şi din care s-a scos ceara.
13. Boştină, pl. boştine. 2. Ind. alim.: Reziduu de la separarea mustului din struguri în teascuri, în linuri, prese, etc., format din ciorchini, pieliţe, pulpă, seminţe.
La vinificarea în alb, boştină rămasă reţine încă must —deci zahăr — şi e pusă la fermentat în recipiente diferite şi în absenţa aerului. Boştină fermentată se distilă, obţinîndu-se rachiu de tescovină. Reziduul din căldarea de distilare poate fi folosit ca furaj pentru oi ori ca îngrăşămînt pentru solurile pe cari se cultivă viţa de vie.
La vinificarea în roşu, mustul fermentează în prezenţa boş-tinei. După fermentare, la separarea vinului roşu, rămîne boştină, care confine o oarecare cantitate de vin, deci alcool. Această boştină se distilă, obfinîndu-se aceleaşi produse de mai sus. Sin. Boască, Prăştină, Tescovină.
14.	Boştură, pl. boşturi: Scorbură sau văgăună în formă de peşteră, în coasta unui deal. (Termen regional.)
îs. Botagiu, pl. botagii. Nav.: Muncitor de port, care aduce apa de băut la nave.
16.	Botanică: Ştiinfa care se ocupă cu studiul plantelor recente şi al plantelor fosile. Se deosebesc: Botanica teoretică şi Botanica aplicată.
Botanica teoretică studiază plantele vii şi plantele fosile, clasificate de obicei după înrudirea, transformarea şi derivarea lor una din alta. Cuprinde diferite capitole, uneori dezvoltate ca discipline independente, de exemplu: Botanica sistematică sau Taxonomia, care se ocupă cu clasificarea plantelor după diferite criterii, ţinînd seamă de înrudirea lor; Morfologia vegetală, care se ocupă cu structura exterioară a plantelor; Anatomia vegetală, care se ocupă cu structura internă a plantelor, avînd subcapitolele Istologia şi Citologia; Fiziologia generală, care se ocupă cu fenomene vitale, ca metabolismul (adică asimilafia şi dezasimiiafia), dezvoltarea individuală (creşterea, reproducerea şi ereditatea) şi mişcările plantelor; Genetica, derivată din Fiziologia plantelor, în care se studiază reproducerea şi ereditatea; Ecologia, care se ocupă cu proprietăfile utile şi cu adaptabilitatea plantelor (adaptafiuni); Geobotanica, în care se studiază răspîndirea plantelor pe glob; Fitosociologia, care se ocupă cu asociaţiile vegetale; Fitopaleonfo-logia, sau Paleobotanica, în care se studiază formele dispărute în . epocile geologice ale istoriei Pămîntului. — Botanica aplicată studiază manifestările vitale ale plantelor utile, pentru a găsi metode de utilizare şi de transformare a acestora. Cuprinde capitolele: Botanica farmaceutică sau Farmacognozia, care se ocupă cu studiul plantelor medicinale şi al părţilor lor eficiente (droguri vegetale); Botanica agrosilvică, în care se studiază plantele agricole, horticole, silvice şi industriale; Fitopatologia, care se ocupă cu studiul bolilor plantelor.
în Botanica sistematică, plantele pot fi clasificate natural sau artificial, după cum se ţine sau nu se ţine seamă de înrudirea (filogenia) lor. Categoriile sistematice (taxonomice), indicate în ordinea descrescătoare a rangului, sînt următoarele; subregn, filum (încrengătură), diviziune, clasă, ordin, familie, gen, specie şi individ. Cînd se introduc între acestea categorii intermediare, ele poartă numele categoriei superioare, cu adăugarea prefixului sub- (de ex. subclasă, subfamilie); specia poate fi împărţită în subspecii, varietăţi şi forme. în afara acestor categorii şi sub-categorii se găsesc hibrizii, cari se nasc prin încrucişarea sexuată sau vegetativă a două specii şi, mai rar, a două genuri.
Numele unei categorii se formează după reguli stabilite astfel, încît el să devină un mijloc de înţelegere, dar fără să indice, în mod obligator, caracteristicile plantei (ceea ce în multe cazuri ar însemna o nomenclatură complicată). In general, se folosesc termeni de origine elenă sau latină, nume de localităţi sau de persoane, ori cuvinte cari indică unul dintre caracterele plantei. Toate aceste nume se latinizează, de obicei prin
Botanică
74
Bofanica
adăugarea unui sufix, diferit la fiecare categorie, în generai fiind: -phyton plural -phyta, la filum (de ex. Chlorophyta, încrengătura algelor verzi); -inae, la clasă (de ex. Coniferinae, coniferele, adică plante cu conuri purtătoare de seminfe); -ales, la ordin (de ex. Rosales, plante cari au flori de tipul florilor trandafirului); -aceae, la familie (de ex. Agaricaceae, ciupercile, a căror pălărie poartă lamele cu spori, pe fafa inferioară). Pentru subcategorii şi penfru grupuri (cari, uneori, sînt considerate sub-categorii) se folosesc, fie sufixul categoriei superioare sau al celei inferioare, fie o terminafie oarecare (de ex. filumul Fungi, adică încrengătura ciupercilor, are, după unii autori, două sub-fiiumuri, Myxomycetes sau Myxophyta şi Mycomycetes sau Mycophyta, ultimul cuprinzînd trei clase, numite Phycomycetes, Ascomycetes, Basidiomycetes; unitatea Spermatophyta are două diviziuni, numite Gymnospermae şi Angiospermae). Astfel, fiecare categorie, de un rang mai mare decît genul, are un singur nume, dar unele dintre aceste categorii nu poartă sufixele indicate mai sus (de ex. familiile Leguminosae, Gramineae, La-biatae, etc.; clasele Basidiomycetes, Dicotyledonatae, etc.; filumul Fungi, etc.); terminafiile cari nu corespund regulilor de nomenclatură sînt cele ale numirilor mai vechi şi folosite mai de mult în Botanică.
Există diferite sisteme de clasificare a plantelor, dintre cari cităm sistemul artificial Linne, uşor de utilizat în practică (în prezent abandonat), şi un sistem natural recent, mult răspîndit, care e mai corespunzător din punctul de vedere ştiinfific. Dintre sistemele de clasificare mai vechi, mai mult sau mai pufin naturale, cităm sistemele: Jussieu, de Candolle, Endlicher, Brong-niart, Braun, Eichler, Engler (inclusiv edifiile vechi), etc. —
Sistemul artificial Linne (propus în anul 1753) clasifică plantele în două ramuri, şi anume: Pfianerogamae, care cuprinde plante cu flori, are şi Cryptogamae, care cuprinde plante fără flori. — Ramura Phanerogamae se împarte în diviziunile Monoclinae sau Hermaphrodifae (plante cu stamine şi cu pistil în aceeaşi floare) şi Diclinae (plante cu stamine şi cu pistil în flori diferite), iar diviziunea Monoclinae are două subdiviziuni: Monoclinae cu stamine separate (libere) şi Monoclinae concrescute. Subdiviziunea Monoclinae cu stamine separate se împarte în clasele (1 -**15): Monandria (cu o sfamină), Diandria (cu două stamine), Triandria (cu trei stamine), Tetrandria (cu patru stamine), Penfandria (cu cinci stamine), Hexandria (cu şase stamine), Hepfandria (cu şapte stamine), Ocfandria (cu opt stamine), Nonandria (cu nouă stamine), Decan-dria (cu zece stamine), Dodecandria (cu 11 •••20 de stamine), Icosandria (cu'peste 20 de stamine fixate pe caliciu), Polyandria (cu multe stamine fixate pe recşptacul), Didynamia (cu două stamine mai lungi şi două mai scurte) şi Tetradynamia (cu patru stamine mai lungi şi două mai scurte); subdiviziunea Monoclinae cu stamine concrescute se împarte în clasele (16--20); Monadelphia (cu stamine concrescute într-un fascicul), Diadelphia (cu stamine concrescute în două fascicule), Polyadel-phia (cu stamine concrescute în mai mult decît trei fascicule), Syngenesia (cu antere concrescute) şi Gynandria (cu stamine concrescute cu pistilul). Diviziunea D ici inae se împarte în clasele (21-*23): Monoecia (cu flori masculine şi feminine pe aceeaşi plantă), D/oec/a (cu flori masculine şi feminine pe plante diferite), Po/yoec/a (cu fiori masculine amestecate cu flori hermafrodite). — Ramura Cryptogamae cuprinde muşchi, licheni, alge şi ciuperci, grupate înfr-o singură şi ultimă clasă (clasa 24).
Acest sistem e numit şi sexuat, deoarece în principiu se bazează numai pe numărul staminelor şi al pistilelor, deşi în unele cazuri se fine seamă şi de înrudirea naturală, dacă se observă anumite parficularifăfi ale staminelor (de ex. diferenfa de lungime, împreunarea în fascicule, etc.). Cele 24 de clase, sînt subîmpărfiteîn ordine,fie după numărul stilelorsau stigmatelor (la clasele 1	13), fie după forma fructelor (la clasele 14 şi 15).
Avantajul sistemului Linne consistă în uşurinfă de determinare a unei plante cu flori, în fixarea normelor de descriere, în delimitarea precisă a speciilor prin introducerea şi folosirea consecventă a nomenclaturii binare şi în utilizarea sinonimiei. Dezavantajul sistemului consistă în faptul că se referă în special la plante cu flori (deoarece numai acestea au stamine), pe cînd plantele fără flori (Cryptogamae) sînt tratate într-o singură clasă.
Un sistem natural recent, actualmente mult răspîndit, clasifică plantele în două suprafilumuri, şi anume: Thallophyta şi Cormophyfa.
Thallophyta cuprinde plante inferioare (cu tal, adică cu corpul nediferenfiat în tulpină, rădăcină şi frunze), avînd filumurile Schizophyta, Monadophyta (Flagellatae vegetales), Bacillariophyta (Diatomeae),Conjugatophyta (Conjugatae), Chlorophyta (Chlorophyceae), Phaeophyta (Phaeophyceae), Rhodo-phyta (Rhodophyceae), Fungi, Lichenes şi Bryophyta; C o r m o-phyta cuprinde plante superioare (cu corm, adică cu tulpină, rădăcină şi frunze, toate cu fascicule vasculare), avînd filumurile Pteridophyta şi Spermatophyta. Ultimele filumuri sînt cunoscute şi sub alte denumiri ca: Phanerogamae, Anthophyta, Embryo-phyta, Siphonogamae.
Filumul Schizophyta cuprinde plante unicelulare fără nucleu şi fără reproducere sexuată. El se împarte în subfilumurile: Schizomycetes, cari sînt bacterii, şi Schizophyceae, cari sînt alge albastre. — Filumul Monadophyt a cuprinde flagelate unicelulare cu nucleu şi cu reproducere asexuată. Se împarte în clasele: Chrysomonadinae (Chrysophyceae), flagelate cu cromatofori aurii (galbeni sau bruni deschis); Cryptomonadinae, flagelate cu cromatofori bruni şi cu doi cili; Eugleninae, flagelate cu cromatofori verzi; Dinoflagellatae (Peridinieae), flagelate cu carapace de celuloză şi cu doi cili.— Filumul Bacillariophyta cuprinde alge cafenii unicelulare cu nucleu, cu feofilă (fucoxanfină în amestec cu clorofila), şi cu reproducere asexuată şi sexuată. Filumul Con/u-gatophyta cuprinde alge verzi unicelulare cu nucleu, cu clorofilă, şi cu reproducere asexuată şi sexuată. Uneori filumul Chlorophyta e împreunat cu acest filum.— Filumul Chlorophyta cuprinde alge verzi multicelulare (eventual şi plante unicelulare, derivate din acestea), cu clorofilă, şi cu reproducere asexuată şi sexuată (prin isogamefi sau oogamefi şi anterozoizi). Această categorie cuprinde şi subfilumul Characeae, alge mari de apă dulce (uneori numite şi Charophyta, fiind considerate filum).— Filumul P hae o-phyta cuprinde alge cafenii multicelulare, cu feofilă, şi cu reproducere asexuată şi sexuată.— Filumul Rhodophyta cuprinde alge roşii multicelulare, cu ficoeritrină amestecată cu clorofilă, avînd organizafie vegetativă bine dezvoltată, cu gamefi masculini neciliafi şi schimb de generafii complicat.— Filumul Fungi cuprinde ciuperci multicelulare sau unicelulare, fără clorofilă, şi cu reproducere asexuată şi sexuată. Se împarte în subfilumurile: Myxomycefes (uneori numite Myxophyta, fiind considerate filum), ciuperci cu corp vegetativ fără membrană; Mycomycetes, (uneori numite Mycophyta, fiind considerate filum), ciuperci cu corp vegetativ cu membrană. — Filumul Lichenes cuprinde licheni, cari sînt ciuperci în simbioză cu alge, însă cu organizafie şi dezvoltare proprie. Uneori filumul Fungi e împreunat cu acest filum.— Filumul Bryophyta cuprinde muşchi cu ciclul evolutiv compus din două generafii, dintre cari prima e sexuată şi dominantă (cu oosfere în arhegoane şi anterozoizi biciliafi în anferidii), iar a doua generafie e asexuată şi dependentă (cu spori în capsulă). Se împarte în două sub-filumuri: Hepaticae, muşchi cu corp dorsiventral, taloid, cu generafie sexuată, nediferenfiată; Musci, muşchi cu generafie sexuată diferenfiată în protonemă şi în tulpinifă radiară cu frunzişoare, fără fascicule vasculare (pseudocormoide).
Filumul Pteridophyta cuprinde ferigi cu ciclul evolutiv compus din două generafii independente, dintre cari prima e sexuată şi foarte redusă (cu arhegoane şi anteridii), iar a doua e asexuată şi constituie planta propriu-zisă (cu rădăcină, tulpină
Bofanica
75
Botanică
frunze, toafe cu fascicule vasculare) cînd devine independentă. Se împarte în clasele: Psilophytinâe, ferigi fosile fără frunze; Psilotinae (Tmesipsida), ferigi cu frunze foarte mici şi cu tulpini slab articulate; Lycopodiinae (Lycopsida), ferigi cu frynze mici şi cu generaţie sexuată subterană; Equisetinae (Sphe-fţopsida), ferigi cu tulpini cu noduri şi cu frunze solzoase; Fili-' cinse (Pteropsida), ferigi cu frunze mari şi cu sporangi împrăştiafi pe frunze.— Filumul Spermatophyta cuprinde plante cu ciclul evolutiv compus din două generafii, dintre cari prima e asexuată şi dominantă, avînd fascicule vasculare în rădăcini, tulpini şi frunze, iar a doua e sexuată şi redusă, fiind închisă în ovule şi polen adăpostite în florile primei generafii; dvulele fecundate se transformă în seminfe, cari servesc la reproducere. Se împarte în două subfilumuri: Gymnospermae (Archispermae), cari au apărut în Era paleozoică, cu ovule deschise, cu embrion cu endosperm primar (profal feminin) bine dezvoltat şi eventual cu anterozoizi ciliafi (numite şi Gymno-“spermophyta, fiind considerate filum); Angiospermae (Meta-spermae), cari au apărut abia în Era mesozoică, cu ovule închise în cârpele, cu endosperm primar foarte redus şi anterozoizi fără cili (numite şi Angiospermophyta, fiind considerate filum). Sub-filumul Gymnospermae se grupează în clasele: Phyllo-sperminae, cari sînt numai fosile fără flori; Bennettitinae, fosile cu flori; Cycadinae, plante recente şi fosile cu spermatozoizi; Gink-goinae, plante recente şi fosile cu spermatozoizi; Cordaitinae, numai fosile cu frunze înguste; Coniferinae, plante cu frunze, aciculare; Gnetinae, plante cu frunze late şi cu ovule semi-închise. Subfilumul Angiospermae se grupează în supra-ordinele (serii): Ranaligenae (numite şi Batrachiophyta), cu ordinele Ranales (avînd şase familii), Anonales (cu zece familii); Aristolochiales (cu trei familii), Sarraceniales (cu trei familii); Hamamelidogenae (numite şi Hamamelidophyta), cu ordinul Hamamelidales (avînd două familii); Rosaligenae, cu ordinele Rosales (avînd 13 familii), Leguminosales (cu trei familii), Myr-tales (cu 19 familii), Tubiflorae (cu 22 de familii), Plantaginales (cu familia Planfaginaceae), Ligustrales (cu familia Oleaceae), Contortae (cu trei familii); Gruinigenae, cu ordinele Geraniales sau Gruinales (avînd zece familii), Malvales sau Columniferae (cu nouă familii), Tricoccae (cu trei familii), Terebinthales (cu nouă familii), Anacardiales (cu 13 familii), Celastrales (cu zece familii), Rhamnales (cu două familii), Umbelliflorae (cu trei Amilii), Rubiales (cu cinci familii); Myricogenae, cu ordinele Myricales, Fagales, Juglandales, Julianiales; Centrospermigenae, cu ordinele Primulales (cu trei familii), Plumbaginales (cufamilia Plumbaginaceae), Opuntiales (cu familia Cactaceae), Polygo-nales (cu familia Polygonaceae), Urficales (cu patru familii), Cenfrospermes (cu şase familii), Phytolaccales (cu cinci familii); toenogenae (numite şi Ebenophyta), cu ordinul Ebenales (avînd ?apte familii); Pariefaligenae (numite şi Teichiospermatophyta), Cu ordinele Rhoeadales (avînd şapte familii), Parietales (cu 22 de familii), Salicales (cu familia Salicaceae), Cucurbifales \cu familia Cucurbitaceae), Campanulales sau Synandrae (cu |ase familii), Guttiferales (cu zece familii), Ericales (cu cinci familii), Sarraceniales (cu trei familii); Proteigenae (numit şi Profeiophyta), cu ordinele Proteales (cu familia Proteaceae), Santalales (cu opt familii de plante semiparazite), Balanophorales \cu familia Balanophorâceae), Casuarinales (cu familia Casu-annaceae); Liliigenae (numite şi Krinophyta), cu ordinele Helo-biae (avînd şapte familii), Liliiflorae (cu 11 familii), Micro-spermae sau Gynandrae (cu familia Orchidaceae), Cyperales (cu familia Cyperaceae), Farinosae sau Enantioblastae (cu 13 familii), Scitaminales (cu patru familii), Glumiflorae (cu patru familii); Spathiflorigenae (numite şi Spathophyta), cu ordinele Palmales sau Principes (cu două familii), Spathiflorales (cu două familii), Pandanales (cu patru familii), Piperales (cu patru familii). în subfilumul Angiospermae, plantele din primele nouă supraordine
^fJPsînt dicofiiedonate, iar cele din ultimele două supraordine (Liliigenae şi Spathiflorigenae) sînt monocofiledonate. —
Sistemul A. L. Jussieu (propus în anul 1789) clasifică plantele, din punctul de vedere al numărului cotiledoanelor embrionului (frunze germinative), în trei încrengături şi anume: A c/o-tyledones, plante fără cotiledoane, avînd o singură clasă; Monocotyledones, plante cu un cotiledon, avînd trei clase (numite: cu stamine hipogine, cu stamine perigine şi cu stamine epigine); Dicotyledones, plante cu două cotiledoane, care cuprinde diviziunile Apetales, Monopetales, Po/y-petales şi Diclinae (plante cu sexe separate), fiecare diviziune avînd cîte trei clase (numite ca la încrengătura Monocotyledones). în acest sistem, plantele sînt grupate în 15 clase şi în 100 de familii. —
Sistemul de Candolle (propus în anul 1813) clasifică plantele, după caractere anatomice, în trei clase şi anume: clasa Dicotyledones (Exogenae), plante vasculare cu două cotiledoane, avînd subclasele Thalamiflorae, Calyciflorae, Corolli-florae şi Monochlamydeae; clasa M onocotyledones (Endo-genae), plante vasculare cu un cotiledon, avînd subclasele Phanerogamae (cu 21 de ordine) şi Cryptogamae (cu cinci ordine); clasa Acoty I edones sau Cel Iul ar es, plante fără fascicule vasculare (de ex. alge, ciuperci, muşchi), avînd subclasele Foliaceae (cu două ordine) şi Aphyllae (cu patru ordine). în acest sistem s-a introdus ulterior şi clasa S e m i-vasculares. —
Sistemul Endlicher (propus în perioada 1826-■■ 1843) clasifică plantele în două încrengături, şi anume: Thallophyta, plante cu tal (organ nediferenfiat în rădăcină, tulpină şi frunze), grupate înfr-o singură categorie (cu două diviziuni), Cormo-phyta, plante cu corm (adică cu rădăcină, tulpină şi frunze), grupate în categoriile Acrobrya (cu trei diviziuni). Amphibrya (cu o diviziune) şi Acramphibrya (cu patru diviziuni). în acest sistem, plantele sînt grupate în 61 de clase, 279 de ordine echivalente cu familii şi 6838 de genuri; dezavantajul sistemului consistă în împărfirea încrengăturii Cormophyta în trei categorii, pe baza unei interpretări greşite a procesului de creştere a plantei, ceea ce a provocat abandonarea acestui sistem. — Sistemul Brongniart (puropus în anul 1843), în care se reiau numirile Iui Linne, clasifică plantele în două diviziuni, şi anume: Crypto ga m a e, avînd categoriile Amphigenae şi Acrogenae; Phanerogamae, avînd categoriile Monocotyledonae (cu seriile Albuminosae şi Exalbuminosae), şi Dicotyledonae (cu 'seriile Angiospermae şi Gymnospermae). în acest sistem, plantele sînt grupate în 68 de clase, 4 ordine şi 296 de subordine; dezanvantajul sistemului consistă în aşezarea clasei Muscineae (Bryophyta) alături de Felicinae, în categoria Cryptogamae acrogenae. —
Sistemul Braun (propus în anul 1864), care corectează sistemul Brongniart, clasifică plantele în trei încrengături (trepte de evolufie), şi anume: Bryophyta, din cari fac parte talofitele şi muşchii, avînd categoriile Thallodea (cu trei clase) şi Thallo-phyllodea (cu două clase); Cormophyta, cari sînt ferigi, avînd categoriile Phyllopterides (cu două clase), Maschalop-terides (cu o clasă) şi Hydropferides (cu o clasă); Anthophyt a, plante cu frunze, avînd categoriile Gymnospermae (cu două clase) şi Angiospermae (cu patru clase). Acest sistem, în care categoria Angiospermae e subîmpărfită în Monocotyledones şi Dicotyledones, a fost abandonat din cauza alegerii unor nume epuizate şi nepotrivite pentru diferite categorii de clasificare, ceea ce produce confuzii. —
Sistemul Eichler (propus în anul 1883), care îmbunătăfeşte sistemul Braun, clasifică plantele în două încrengături, şi anume: Cryptogamae, avînd diviziunile Thallophyta (cu clasele Algae şi Fungi), Bryophyta (cu o singură clasă) şi Pteridophyta (cu clasele Equisetinae, Lycopodiinae şi Filicinae); Phanerogamae, avînd diviziunile Gymnospermae (cu o singură clasă)
Bofar
76
Bouchardaf, reactivul lui ~
şi Angiospermae (cu clasele Monocotyleae şi Dicotyleae). în acest sistem, Angiospermele sînt grupate în 7 serii monocotile, 21 de serii dicotile choripetale şi 9 serii dicotile simpetale. —
Sistemul Engler (propus în anul 1954) clasifică plantele în 17 diviziuni, şi anume:* Bacfer/ophyfa (cu şase clase), Cyano-phyta (cu patru clase), G/aucophyfa (cu o clasă), Myxophyta (cu două clase), Euglenophyta (cu o serie), Pyrrophyta (cu patru clase), Chrysophyfa (cu trei clase), Ch/orophyta (cu nouă clase), Charophyfa (cu o serie), Phaeophyta t(cu trei clase), Rhodophyta (cu două clase), Fung/ (cu patru clase), L/chenes (cu trei clase), Bryophyta (cu două clase), Pteridophyta (cu cinci clase), Gymnospermae (cu patru clase), Angiospermae (cu două clase). — Sistemul Engler anterior (publicat în anul 1910) clasifica plantele în 14 diviziuni, şi anume: Schizophyta (cu două clase); Myxomycefes (cu o clasă); Flagellatae (cu o clasă); D/no-flagellatae (cu două clase); Heterocontae (cu o clasă); Bacillariophyta (cu o clasă); Conjugatae (cu o clasă); Ch/orophyceae (cu două clase); Charophyfa (cu o clasă); Phaeophyceae (cu o clasă); Rodophyceae (cu două clase); Eumycetes sau Fungi (cu patru clase); Archegonitae, avînd subdiviziunile Bryophyta sau Muscineae (cu două clase) şi Pteridophyta (cu şase clase); Embryophyta siphonogama sau Spermatophyta, avînd subdiviziunile Gymnospermae (cu şapte clase) şi Angiospermae (cu două clase). Acest sistem derivă dintr-un alt sistem Engler (publicat în anii 1886---1892), care clasifica plantele în patru diviziuni: Myce-tozoa, Thallophyta, Embryophyta zoidiogama şi Embryophyta sipho-nogama; din acesta s-a realizat sistemul indicat mai sus, prin descompunerea diviziunilor a doua şi a treia în 11 diviziuni echivalente şi independente.
î. Bofar, pj. botare. Ind. piei: Curea aplicată peste botul calului, susfinută de fălcare direct sau prin intermediul unor inele metalice (v. şi sub Căpăstru).
2.	Botă, pl. bote. 1. Ind. ţar.: Vas făcut din doage de lemn, de formă tronconică alungită, cu baza mare jos, înfundat la amîndouă capetele, cu o vrană deasupra, servind la transportul şi la păstrarea apei, a vinului sau a altor lichide.
3.	Botă. 2. Ind. far.: Doniţă. (Termen regional, Transilvania.)
4.	Botcă, pl. botce. Ind. far.: Celula în care se naşte matca (regina albinelor).
5.	Botelaj. Expl.: Operaţia de legare în mănunchi a firelor de pulbere cari au formă de benzi sau de macaroane.
6.	Botesit. Mineral.: Hessit. (Termen vechi, părăsit.)
7.	Bothnîan. Stratigr.: Sistemul superior al Arhaicului din Scutul baltic, dezvoltat în partea de vest a Finlandei; e constituit din filite, cuarfite şi conglomerate (Conglomeratele de Tammerfors).
8.	Bothrodendron. Paleont.: Plantă fosilă dintre licopodia-lele paleozoice arborescente, a căr£î scoarţă nu mai prezintă ridicături solzoase, ci riduri longitudinale sau transversale. Cicatricele foliare sînt mici, ovale şi depărtate, apropiindu-se prin acest caracter de Sigillariaceae. E o plantă fosilă caracteristică pentru Carboniferul superior.
9.	Botniţă, pl. botniţe. Zoot.: Apărătoare metalică sau confecţionată din curele, fixată pe botul unor animale, pentru a le împiedica să muşte, să sugă ori să pască.
10.	Botriocefal, pl. botriocefali. Biol.: Vierme intestinal, cu lungimea de mai mulfi metri, care trăieşte ca parazit în intestinul gros al omului.
11.	BofriodaL Mineral.: Calitatea unui agregat mineral de a se prezenta sub forma unui ciorchine de strugure, în general, foarte îndesat.
12.	Botrîogen. Mineral.: MgFe,,,[OH | (SO^] ■ 7 H20. Mineral din grupul aluminit-cianotrichitului, rezultat ca produs de descompunere a piritei. Cristalizează în sistemul monoclinic, pre-zentîndu-se rar în cristale mici, prismatice, scurte. De obicei e reniform şi botriodal. E roşu ca zambila; are duritatea 2***2,5 şi gr. sp. 2,1.
13.	Bofrioiif. Mineral.: Ca[OH | BSiOj. Varietate de datolft (v.), care cristalizează în sistemul monoclinic. Se prezintă compact, în agregate foarte fin fibroase, sau formează pseudo-morfoze reniforme ori botriodale, pe calcit.
14.	Botrîomicoză. Zoot.: Boală infecfioasă cronică, specifică pentru cai, produsă de Micrococcus botriogenes, caracterizată prin formarea de tumori asemănătoare cu fibroamele. Botrio-micoamele apar mai frecvent în piele şi în fesutul subcutanat, în caz de botriomicoză generalizată, caracterizată prin leziuni multiple, carnea animalului nu mai poate fi consumată.
15.	Botrytis cinerea. B/oJ.; Botrytis cinerea Persoon; ciuperca
Sclerotinia funckeliana de Bary în stadiul formării conidiilor. Ciuperca prezintă un	nucleu care se ramifică abundent şi	dă
un	fetru cenuşiu, bogat în conidii. Se dezvoltă pe	plantele	vii
sau moarte, şi în special pe fructe. Atacă strugurii în două feluri diferite, dînd fie putreziciunea nobilă, fie cea vulgară.
ie. Bottom. 1. Ind. pefr.; Reziduul unei distilări.
i7.	Bottom. 2. Ind. pefr.; Fundul unei coloane de distilare. (Termen în curs de disparifie.)
îs. Botucîre. Ind.	cb. V. Stampare.
19.	Bofulism. Ind.	alim.: Intoxicaţie alimentară	produsă	de
dezvoltarea toxinei bacilului Botulinus în conserve de peşte, de legume sau de carne, sau în semiconserve. Boala se manifestă prin paralizia aparatului de masticaţie şi deglutiţie. Bacilul Botulinus e anaerob, mobil, sporulat. Toxina botulinică e cea mai puternică dintre toate toxinele microbiene cunoscute. Temperatura optimă pentru formarea toxinei e de 25**-38°. Sucul gastric, enzimele din salivă, congelarea şi afumarea produselor cari conţin toxina nu au influenfă asupra acesteia, deoarece sporii sînt foarte rezistenţi, suportînd temperatura de 100° timp de 6 ore, cum şi temperatura de —18°.
Acidifierea produselor pînă la pH 3•••4, cum şi o concentraţie în clorură de sodiu mai mare decît 8%, opresc dezvoltarea bacilului Botulinus.
20.	Bof, pJ. (mai rar) boţuri. 1. Gen.; Bucată mică, rotundă, dintr-un material care se poate face bulgări sau cocoloaşe.
21.	Bof. 2. Nav.: Bucată scurtă de parîmă, care serveşte la
prinderea şi fixarea unei parîme de manevră, pentru a permite luarea voltelor fără ca	?
aceasta să se fileze.
22. ~ cu nucă.
Nav.: Bucată de parîmă avînd ia un capăt un cîrlig, iar la celălalt un nod numit nucă (v.), folosită, în locul boţului de lanţ, la fixarea lanţului de ancoră (v. fig.).
23. ~ de lanf.
Nav.; Bucată scurtă de lanţ avînd unul dintre capete prins de un inel de pepunte, iar la celălalt capăt un cîrlig cu papagal (v.), folosită penfru fixarea lanţului de ancoră, cînd ancora post (v. fig.).
24.	Bofare. Nav.: Prinderea unui lanţ cu ajutorul boţului.
25.	Bofman,	pl.	boţmani.	Nav.: Sin.	Nostrom. Şef de echipaj
(v.	Echipaj, şef	de	~).
26.	Bouchardat,	reactivul	Iui	Chim.:	Reactiv	compus din
10	g iod, 20 g	iodură de potasiu	şi	500	g apă,	întrebuinţat
la recunoaşterea alcaloizilor.
Bo{ cu nucă.
1) bof de parîmă; 2) lanf de ancoră.
Bof de lanf.
î) bof de lan); 2) papagal; 3) cheie de împreunare.
e fixată de fund sau ridicată la şi fixarea unei parîme sau a
Boucherof, circuit
77
Bourdon, tub
Boucherof, circuif V. Circuit Boucherof, sub Circuit etectric 2.
2> Boucherof, mefoda Elf.: Metodă de calcul al unor l^igje electrice, care consistă în determinarea curenfilor, a tensiunilor, puterilor, pierderilor şi randamentului, făcînd separat bilanful puterii active şi al puterii reactive, bazat pe principiul cbtîserv^r*' puterilor active şi reactive în refelele electrice. Sin. Metoda separării puterilor.
3i	feorema lui Elf.: Teorema conservării puterilor jn ^felele electrice de curent alternativ (v. Conservării, teo-rema — puterilor).
4.	Bouguer, legea lui V. sub Radiafie solară.
5,	rs/t reducere Geofiz,: Reducere aplicată valorilor măsurate ale acceierafiei gravitafiei — aduse în prealabil în stare de comparabilitate din punctul de vedere al altitudinii, prin aplicarea reducerii în aer liber (v. Aer liber, reducerea în "**)' — în vederea eliminării influenfei stratului intermediar de roci dintre nivelul la care se găseşte stafiunea considerată şi nivelul de referinfă, pentru care s-a făcut reducerea în aer liber (şi care, de obicei, e nivelul mării).
în opozifie cu reducerea în aer liber, reducerea Bouguer fine seamă de faptul că între nivelul de reducere şi nivelul locului de măsurare se găsesc mase terestre a căror atracfie intervine în determinarea valorii măsurate a acceierafiei gravitafiei. Ea se efectuează, totuşi, în cadrul unor simplificări cari consistă în a asimila suprafafa de nivel a stafiunii şi cea de referinfă cu plane orizontale, în a considera stratul de roci ca umplînd întregul spafiu dintre aceste două plane, continuate la infinit în toate părfi le, şi în a atribui acestui strat o densitate unică. în cadrul acestor aproximări reducerea Bouguer, reprezentată de expresia, luată cu semn schimbat, a efectului atractiv al plăcii infinite, e rB = — 2tc G £ h, unde G e constanta gravitafiei universale, q e densitatea plăcii infinite, considerată omogenă, şi h e grosimea acesteia (adică altitudinea stafiunii, pentru care se aplică reducerea, fafă de nivelul de reducere). Pentru necesităţile gravimetriei aplicate, calculul coeficientului numeric din expresie se face astfel încît, densitatea fiind exprimată în g/cm3 şi înălfimea în m, reducerea Bouguer să se obfină în miligali, valoarea reducerii devenind, în aceste condifii:
rB= -0,04191 gh.
Uneori, în particular în problemele Fizicii Globului (în legătură cu forma Pămîntului şi cu echilibrul isostatic), se foloseşte pentru reducerea Bouguer o altă formă, care se obfine din compararea expresiei lui rB cu primul termen al dezvoltării în
.	M
serie a valorii acceierafiei gravitajiei g = G~y, unde M e masa
Pămîntului, iar r e valoarea medie a razei lui. Dacă se notează
CIJ Qm densitatea medie a Pămîntului, 2 k G= - ——f astfel încît
2 'Qm
3	h q
r^~27Vj-
Sub o formă sau alta, în aplicafii reducerea Bouguer e contopită, pentru motive de ordin practic, cu reducerea în aer liber, cele două reduceri aplicîndu-se, astfel, simultan, sub numele de reducere de elevafie (v. Elevafie, reducere de ~).
Aplicarea reducerii Bouguer nu rezolvă complet problema aducerii în stare de comparabilitate a valorilor gravitafiei obţinute în diferite condifii de teren; în particular, ea lasă deschisă problema influenfei maselor terestre corespunzătoare neregu-arităfilor geomorfologice, a cărei rezolvare consistă în modalitatea de efectuare a reducerii de teren (v. Teren, reducere ...qe^w). Numai după ce se aplică şi această reducere se poate frece , .3 determinarea anomaliei Bouguer(v.),interesantă, pentru semni-MCafia ei geologică, în problemele prospecfiunii gravimetrice.
Din punctul de vedere propriu al Geofizicii, reducerea Bouguer nu e satisfăcătoare, fiindcă nu ia în considerafie curbura Pămîntului, fine seamă numai de masele cari se găsesc deasupra geoidului, ignorînd anomaliile de mase de sub această suprafafă, ca şi deficitele de masă din porfiunile globului terestru ocupate de hidrosferă, şi introduce erori mari, datorite insuficientei cunoaşteri a densităfii rocilor scoarfei. în legătură cu această ultimă chestiune trebuie accentuat că reducerea Bouguer reclamă, chiar în aplicarea ei curentă în prospecţiunea gravimetrică, alegerea judicioasă a densităfii stratului intermediar, mărime care intervine, de altfel, şi în reducerea de teren. Problema alegerii valorii densităfii care urmează să fie introdusă în reducerea Bouguer (şi în cea de teren) a primit numai relativ recent solufii compatibile, în parte, cu precizia asigurată de mijloacele gravimetriei moderne, prin utilizarea unor metode gravimetrice de determinare, în condifiile terenului, a densităfii formafiunilor geologice (v.).
6.	Bouguer şi Dupin, teoremele lui Hidr.: Crup de patru teoreme referitoare la plutirea pe suprafafa unui lichid (flotare), şi anume:
Punctul de contact ai fiecărui plan de flotare cu suprafafa înfăşurătoare se găseşte în centrul fiotării corespunzătoare.
Planul tangent într-un punct ai suprafefei centrelor de carenă e paralel cu planul de flotare corespunzător.
Metacentrul e situat, în general, între cele două centre de curbură principale la suprafafa C, relativă la unul dintre cele două centre de carenă; el coincide cu unul dintre ele, cînd axa de înclinare e paralelă cu una dintre direcfiile principale ale suprafefei C.
Dacă 1 e momentul de inerfie al ariei fiotării, în raport cu o axă.de înclinare, metacentrul jx e la o distanfă de centrul de carenă C, dată de relafia
Cu=///■,
în care F e forfa aplicată în centrul de carenă C.
7.	Boulangerif. Mineral.; Pb5Sb4Sn. Sulfură dublă de plumb şi stibiu naturală, întîlnită în zăcămintele hidrotermale de minereuri complexe, asociată cu sulfoantimoniafi de plumb şi de cupru, cu galena, blendă, pirită, mispichel, etc. în zona de oxidafie a zăcă-mîntului se descompune uşor în ceruzit (v.) şi hidroxid de stibiu.
Cristalizează în sistemul monoclinic, clasa prismatică. Se prezintă de obicei în agregate microgranulare sau fibroase întreţesute, mai rar sub formă de cristale.
Are culoare cenuşie de plumb pînă la neagră de fier şi urma cenuşle-neagră cu reflexe brune; are luciu metalic; e opac; se disolvă în acid azotic şi în acid clorhidric fierbinte.
Cînd se găseşte în cantităfi mari, e un important minereu de plumb cu un confinut de metal care variază între 54 şi 58%.
8.	Bourdon, fub Fiz., Tehn.: Tub, de cele mai multe ori metalic (v. fig. I), cu secfiune turtită (de ex. eliptică, lenticulară,
plan-ovală, etc.), curbat în arc de cerc (v. fig. II), şi care serveşte ca element elastic de măsurare la diferite instru-
1) piesă de legătură; 2) tub Bourdon; 3) dop cu ureche; Q)raza de curbură (corespunzătoare axei medii longitudinale); y) unghiul la centru. .
II. Diferite forme de secfiune transversală ale tubului Bourdon.
1) eliptică; 2) plan-ovală; 3) lenticulară; 4) semi-lenticulară; 5) oarecare; 2a) lungimea axei mari a secfiunii; 2b) lungimea axei mici a secţiunii.
mente de măsură (de ex. la manometre şi la termometre) sau ca element sezisor la instalafii de reglare. Tubul Bourdon se
Bournonif
78
Boussinesq, problema iui ^
execută de obicei din alamă, din bronz fosforos sau din ofel aliat, fie din feavă laminată, fie din feavă lipită sau sudată; la tuburile obfinute prin lipire sau sudare, curbarea se face astfel, încît lipitura sau sudura să fie situate spre centrul de curbură. Curbarea se face după un arc de cerc, de obicei cu unghiul la centru de 270°, fie prin matrifare la cald, la tuburile laminate din ofel, fie prin umplere cu nisip sau cu alt material mărunt, şi curbare pe o rolă, la celelalte tuburi. Curbarea se face astfel, încît axa medie longitudinală, cum şi axele mici ale secfiunilor transversale, să fie cuprinse în planul de simetrie al tubului. Tubul are un capăt fix, racordat la o piesă de legătură, şi un capăt liber, astupat ermetic cu un dop cu ureche de legătură.
Variafia de curbură se măsoară prin deplasarea capătului liber al tubului Bourdon, amplificată de obicei cu un mecanism de transmisiune pînă la un ac indicator. Dacă presiunea fluidului din tub e mai mare decît presiunea fluidului care înconjură tubul, acesta se destinde (se decurbează), mărindu-şi raza de curbură a axei medii longitudinale g şi micşorîndu-şi unghiul la centru inifial Yo cu cantitatea A Y» iar dacă presiunea fluidului din tub e mai mica decît presiunea fluidului care înconjură tubul, acesta se încovoaie (se încurbează), micşorîndu-şi raza de curbură Q, iar unghiul la centru y se măreşte cu cantitatea Ay- Deplasarea X a capătului liber al tubului e proporfională cu diferenfa de presiune Ap dintre fluidul interior şi cel exterior pînă la aparifia deformafiilor permanente.
Dreapta care exprimă legătura dintre deplasarea X a capătului liber al tubului şi diferenfa de presiune Ap, în domeniul deformafiilor elastice, se numeşte caracteristica tubului Bourdon (v. fig. III). Deplasarea capătului liber al tubului X, raportată la diferenfa de presiune Ap care
o	produce, caracterizează sensibilitatea tubului Bourdon; sensibilitatea creşte linear cu creşterea turtirii secfiunii transversale a tubului, creşte de asemenea linear cu raza de curbură Q a tubului şi scade aproape linear cu grosimea h a peretelui tubului.
Tubul Bourdon e folosit în construcfia manometrelor, în general pentru măsurarea de presiuni
III.
0 2 ¥ 8 8 10 12 n 16", Diferenţă de presiune Ap, în kg/cm* Caracteristica tubului Bourdon.
5000 kgf/cm2, mai rar pînă unor barometre şi barografe, alcool, mercur, toluen, etc.), heliu) sau cu vapori (de ex. rură de metil, etc,
cuprinse între 0,5 şi ia 10 000 kgf/cm2, în construcfia iar umplut cu un lichid (de ex. cu un gaz (de obicei azot sau vapori de benzen, de eter, clo-în construcfia unor termometre sau termo-
grafe de măsurare la distanfă (pînă la 10"*50 m); îri acest caz, variafia de temperatură produce o variafie a presiunii lichidului, a gazului sau a vaporilor din interiorul tubului. Ca element sezisor e folosit în special la reglarea presiunii sau a temperaturii fluidelor în instalafii. Sin. Tub curbat, Tub manometric. Sin. (impropriu) Tub elastic.
i.	Bournonif. Mineral.: Cu • Pb • Sb • S3. Sulfură complexă de cupru, plumb şi stibiu, care confine pînă la 5% fier, pînă la 3% argint şi urme de zinc şi de mangan.
Se formează în filoanele hidrotermale de minereuri de plumb şi stibiu, asociat cu pirita, calcopirita, mispichelul, aurul nativ şi în special cu galena şi tetraedritul.
Cristalizează în sistemul rombic, clasa rombobipiramidală. Cristalele au habitus pseudotetragonal sau tabular, cu fefele dezvoltate după formele predominante, şi formează frecvent macle.
Se întîlneşte în natură sub formă de granule neregulate sau în mase compacte.
Are culoarea cenuşie de ofel, uneori cu reflexe brune; are urma cenuşie şi luciu metalic puternic, care adeseori e mat. E casant şi are spărtura concoidală; are duritatea 2,5—3 şi gr. sp. 5,7***5,9.
Se topeşte pe cărbune, formînd o globulă neagră; se disolvă în acid azotic, cu separarea de sulf şi sescvioxid de stibiu. în cazul unor concentrafii mari, confinînd 42,6% plumb şi 13% cupru, bournonitul e întrebuinfat la extragerea plumbului şi a cuprului. Sin. Bertonit.
2.	Boussînesq, problema lui Geof., Rez. mat.: Problema determinării stării de tensiune şi a stării de deformatie din inferiorul unui semispafiu elastic, acfionat de o sarcină concentrată, normală pe planul de separafie. Problema prezintă importantă în Geotehnică, în studiul repartifiei tensiunilor din interiorul unei mase de pămînt.
în coordonate sferice, prezintă importanfă tensiunea normală, care e dată de expresia
a*="i^cos v.-
celelalte tensiuni fiind mici (v. fig. I). Starea de tensiune e axial simetrică şi nu depinde de unghiul 0.
I. Eforturile unitare din interiorul unui semispafiu elastic, acfionat de o sarcină concentrată.
în coordonate cilindrice, folosind notafiile din figură, tensiunile sînt date de expresiile:
( r
=h l(1 ~2 ^ [i~7î{r2+z2) j-*r2^2+22)
-II
3 P q/ 9 ,	9\	2	3	P	COS5	\\)
og=-— z3(r2 + z2)	=-^r-	«
2 JT
p
(1
1 Jt
2 Jt 2^
1
(r2 + z2)	4-2(r2 + 22)
J-
:_|^r22().2+22') 2 2 jt
Tensiunea totală de pe un element de arie plană, normală pe direcfia O2, e dirijată după raza vectoare care trece prin centrul elementului (v. fig. II), şi are valoarea:
_	3	P	cos2	_	3	P
P 2~x _R*	2 x D2'
Sferele cu centrul pe axa O2, tangente la planul de separafie în O, sînt suprafefe isobare, deoarece pe fiecare element
Boussinesq, reprezentarea lui ~
79
Bow-window
de arie orizontală cu centrul pe suprafafa sferei există aceeaşi tensiune totală p.
II. Efortul unitar total de pe un element de arie.
Secţiune 0 * canst.
III. Distribujia eforturilor unitare în masa unui teren încărcat cu sarcina P.
în Geotehnică, pentru calcului tasărilor, interesează în special tensiunea az, dată de expresia
K=
2 jt
['+en
2—j5/2
Valorile funcfiunii K sînt tabulate pentru diverse raporturi r/z. Acest rezultat serveşte mai ales în cazul acfiunii mai multor sarcini normale pe planul de separafie,
r v
obfinîndu-se o distribufie de tensiuni ca în fig. III.
în coordonate cartesiene, tensiunile sînt date de expresiile:
3P fy2z 1 — 2 jx P 1	(2R±z)y2	z'
(R + z)2R3	R.
2 jt 3 P fx2z 2 jt | R5
Zz 1
•f-
rl-
[:
R{R+z) 3 P z3 2n RŞ"
(2 R+z)x-{R + zfR*
:2_ 2 l\
* *J/'
_	3 P fxyz	1 —2 li (2R + z)xy~\
'i~~Tk L k5	3	(R+zf R2 J'
_	3	P	yz2
Xs*~~Tn
_ _3P xz^
%yz~ 2 n RS
Tasarea într-un punct oarecare e dată de componenta, după direcfia Oz, a deplasării:
?2 ~
2 jt E
f2(1-n) , z2~j L R *3J'
K=(fl + Z
C)^
0*’
V = (f2+Z
Q>t|>
d/
0' = <P3 +Z
c) z
5^1 ^ 9^2	6)^3
o)x dy o)z
)■
Din această expresie se obfine suprafafa în care se transformă prin deformafie planul de separafie (z = 0):
1-^2 P
----------,
Kt r
in care E e modulul de elasticitate longitudinală, iar ^ e coeficientul lui Poisson.
i. reprezentarea Iui Rez. mat.: Reprezentare cu ajutorul căreia se pot rezolva probleme în spafiu ale teoriei plasticităţii, cînd se aleg ca necunoscute deplasările. După Boussinesq, ecuafiile din Elasticitate ale lui Lame (în deplasări) ^•nt identic verificate dacă se aleg pentru deplasări trei funcţiuni biarmonice de forma
în cari cpi (x, y, z), qp2 (*, y, z), <P3 (*» y, z) şi (x, y, z) sînt funcţiuni armonice:
Acpi=Aqp2=Aqp3=A^=o.
Funcfiunea op e dată de relafia
cW.
c)2
în care \i e coeficientul de contracfiune transversală al lui Poisson. Cu ajutorul acestei reprezentări pot fi rezolvate diferite probleme în spafiu ale teoriei elasticităfii, ca, de exemplu, problema lui Boussinesq (v. Boussinesq, problema lui ~).
2. Boussingaulfîf. Mineral: (NH^ • Mg (SO^ • 6 H20. Sulfat de magneziu şi amoniu hidratat, întîlnit în izvoarele de ape boratate. Cristalizează în sistemul monoclinic. E alb sau colorat. Are clivaj bun; are duritatea 2 şi gr. sp. 1,7.
s. Bovinae. Zoot.: Subfamilie de animale, care face parte din încrengătura vertebratelor, clasa mamiferelor, ordinul artio-dactilelor, subordinul rumegătoarelor, familia bovideelor.
Strămoşii bovinelor sînt protungulatele din Cretacicul superior. — în Eocen are loc un proces de diferenfiere, rezultînd forme cari, prin adaptări, au condus la bovinele, cabalinele, porcinele, etc. de astăzi. în evolufia filogenetică a bovinelor se observă diferite transformări, şi anume: diferenfierea den-tifiei, potrivită hranei (erbivore), adaptarea stomacului la această hrană, devenind poligastric, dezvoltarea coarnelor.
Bovinele sînt animale de talie mare, avînd craniul cu frontalele foarte dezvoltate şi cu parietalele înguste; au botul larg, urechile mari, gîtul scurt, gros şi cu salbă, picioarele şi copitele, puternice; femela, unipară, are mamela cu patru sfîrcuri, aşezate trapezoidal.
După dezvoltarea frontalelor, bovinele se împart în următoarele grupuri: grupul bubalinelor, care cuprinde bivoli cu coarne late (Bubalus arni, mindorensis şi indicus) şi bivoli cu coarne rotunjite (Bubalus brachyceros şi equinoctialis); grupul taurinelor, care cuprinde taurine domestice (Bos gaurus, Bos frontalis); grupul bizontinelor, care cuprinde Bisonus europaeus şi B. americanus; grupul bibovinelor, care cuprinde genul Bibos (bantengul, gaialul şi gaurul), şi grupul yakului, care cuprinde genul Poephagus.
Grupul cel mai important pentru fara noastră e grupul taurinelor. Taurinele cari se găsesc în fara noastră sînt fie din rase autohtone, fie din rase importate din Cehoslovacia, din Franfa, Anglia, Olanda, Elvefia, etc. Dintre cele autohtone, rasa sură de stepă are talie mare (în medie 1,40 m), capul mare, lunguief şi drept, cu coarnele mari, în formă de liră, cu gîtul lung, musculos, greabănul ridicat, spinarea şi şalele lungi, crupa lungă, strîmtă şi ascufită în partea posterioară, membrele înalte şi puternice, unghiile negre şi rezistente, ugerul mic. Această rasă e mai aptă penfru muncă, şi mai pufin aptă penfru carne şi lapte. Culoarea indivizilor din această rasă variază între alb şi negru, fiind, de obicei, sură, cenuşiu-argintie.
După condifiile de dezvoltare, în fara noastră se cunosc mai multe varietăţi din această rasă, şi anume: varietatea moldovenească, ialomifeahă, transilvăneană, bucşană, etc.
Rasa de munte are talie mică (între 1,06 şi 1,20 m), capul mic, fruntea concavă şi lată, orbite proeminente, ochii negri şi boboşafi, coarnele mici, gîtul mic şi musculos, salba redusă, linia spinării dreaptă, diametrul bicostal mare, crupa pufin defectuoasă, ugerul dezvoltat, culoarea vînătă sau brună-ruginie; la tauri, culoarea e aproape neagră. Animalele sînt bune producătoare de lapte şi apte pentru muncile din regiunea muntoasă, dar sînt mai pufin apte pentru carne. Sin. Cavicornae.
4.	Bowmanit. Mineral.: Varietate de hamlinit (v.).
5.	Bow-window. Arh.: Porfiune dintr-o cameră sau dintr-un grup de camere, ieşită în afara conturului perefilor exteriori ai unei clădiri. în plan orizontal, poate avea secfiunea poligonală sau mărginită de o curbă. în general, are ferestre cari
Box
80
Brachiopoda
permit vederea atît în direcfie perpendiculară pe planul fafadei, cît şi lateral. Bow-window-ul se poate amenaja atît la parter, fiind rezemat pe fundafia clădirii, cît şi la etaj, în care caz e susfi-nut de grinzi în consolă sau de o porfiune din placa planşeului de beton armat ieşită în consolă. Cînd clădirea respectivă are fafada pe alinierea străzii, bow-window-ul coboară cel mult pînă la 3 m deasupra solului. în sens vertical, bow-window-ul poate fi amenajat |be înălfimea unui etaj sau a mai multor etaje, ori poate depăşi versantul respectiv al acoperişului (v. fig.). Ieşindul din planul vertical al fafadei e limitat prin regulamentele de construcfie şi nu depăşeşte, în general, 1,20 m. Bow-window-urile sînt folosite penfru a mări suprafefele unor camere şi, uneori, pentru a mări efectul plastic al fafadelor prea	Bow-window.
lungi şi prea înalte. (Termen englez.)
1.	Box. Ind. piei.: Piele penfru fefe de încălţăminte, fabricată, din diferite feluri de piele de bovine, prin tăbăcire cu crom şi finisare,—cu aspect neted sau plutuit în direcfia şirei spinării şi perpendicular pe aceasta, pentru scoaterea în evidenţă a desenului natural al stratului papilar, sub formă de pătrăţele. Boxul se fabrică din piei întregi şi din piei tăiate în jumătăţi. După materia primă folosită, se deosebesc: box de viţel, box de vită, box de kipse (vite cu cocoaşă, din India) şi box de bivolaşi (malaci). După caracterul finisajului se fabrică, afară de boxul neted, lucios, obişnuit, şi un box mat, mai uns, pentru încălţăminte de sport, cum şi box presat, la care faţa e imprimată cu, un desen imitînd o piele caracteristică (de ex. pielea de porc, de bizon, de crocodil, etc.) sau cu un desen geometric oarecare.
în ultimul timp se fabrică box cu fafa corectată, Ia care stratul papilar, cu defecte superficiale, e îndepărtat prin şlefuire (v.) pînă la adîncimea necesară îndepărtării defectelor, după care se aplică apreturi colorate de acoperire, conţinînd ca lianţi diferite răşini termoplastice. Sub presiunea plăcii fierbinţi a presei cu care se calcă la sfîrşit aceste piei, răşinile se înmoaie, curg şi formează un film continuu, neted, care alcătuieşte suprafaţa pielii. Acest procedeu de finisare permite întrebuinţarea pentru piei netede de feţe de încălţăminte a unor materii prime de calitate mai puţin bună, fără să fie influenţată calitatea pielii finite.
Pieile de box pentru confecţionarea încălţămintei trebuie să aibă o suprafafă cît mai stabilă, o rezistenfă bună la tracfiune, la ruperea cusăturii şi la tragerea pe calapod, alungire mică la solicitarea de 100 kg/cm2 de secfiune, deformare remanentă mică după alungire, rezistenfă bună a apretului la frecare umedă şi uscată şi la anumifi solvenfi organici de tipul acetonei, un finisaj care să poată fi curăfit uşor.
Boxul trebuie să aibă rezistenfă la trecerea apei, fără a fi însă impermeabil, lăsînd să treacă cu uşurinfă vaporii de apă.
2.	Boxă, pl. boxe. 1: Fiecare dintre încăperile sau compartimentele de dimensiuni relativ mici, amenajate într-o piv-nifă, într-un subsol, într-un pod de clădire, într-o magazie, într-un bordei, etc., şi destinate păstrării unor materiale sau a unor produse, în cantităfi mici sau separate pe sorturi.
3.	Boxă. 2 : Fiecare dintre compartimentele amenajate într-un adăpost pentru animale (grajd, staul, cotef, etc.), şi cari sînt rezervate pentru un singur animal sau pentru o singură pereche de animale (eventual cu pui), ori penfru o singură specie de animale (de ex. într-o expozifie).
4.	Boxă. 3. Nav.: Ladă cu ajutorul căreia sş încarcă sau se descarcă animale din nave.
5.	Boyle, punctul Sui V. Punctul lui Boyie.
e. Boyle-Mariofte, „legea" Fiz.: La temperatură constantă, produsul dintre presiunea la care e supusă o anumită masă de gaz perfect şi volumul ocupat de ea e constant.
7.	Bozah, lînă V. sub Lînă.
8.	Br Chim.: Simbol literal pentru Brom.
9.	Brabant. Agr. V. Plug brabant.
10.	Brac. Ind. hîrt.: Deşeuri rezultate în cursul fabricaţiei hîrtiei.
11.	Bracare. Tehn.: Rotirea părţii mobile a unor sisteme tehnice, pentru a fi adusă sau orientată înfr-o anumită poziţie sau direcţie. Bracarea e caracterizată prin unghiul de bracaj. De exemplu: rotirea părţii mobile a unui profil (aripă) de avion faţă de partea fixă a acestuia; rotirea lunetei unui aparat topografic sau geodezic spre o direcţie sau spre un punct dat; orientarea roţilor directoare ale unui vehicul, în vederea efectuării unui viraj; etc.
12.	Brachîdium. Paleont.: Scheletul de susţinere al lofoforu-lui, dispus pe partea internă a valvei dorsale, în regiunea posterioară a Brahiopodelor articulate. (V. sub Brachiopoda). Sin. Aparat brahial.
13.	Brachiopoda. Paleont.: Clasă de animale cu simetrie bilaterală din încrengătura Moluscoidea. Sînt excluziv marine, trăiesc fixate şi nu formează niciodată colonii.
Au corpul învelit de o manta membranoasă (cu doi lobi cari delimitează o cavitate paleală mare, în care se află lofo-forul) şi acoperit de o cochilie de formă variată şi cu diferite ornamentaţii la suprafaţă (coaste radiare, sfriaţiuni concentrice, noduli, ţepi), constituită din două valve inegale: una ventrală mai mare, şi una dorsală mai mică.
Cochilia e de natură calcaroasă, calcaro-cornoasă sau chiar numai cornoasă, şi are o structură caracteristică: la formele fosile există două straturi: unul intern, mai gros, format din prisme de calcit aşezate oblic pe suprafaţă şi avînd în spărtură un aspect fibros şi mătăsos, şi unul extern, format din lamele de carbonat de calciu, paralele cu suprafaţa; la formele vii, peste stratul lamelar există un strat cornos pigmentat, care dispare prin fosilizare.
Lofoforul, care serveşte la respiraţie şi la producerea curentului de apă în inferiorul cochiliei, e format din două apendice (braţe) cari pornesc din jurul gurii, sînt răsucite în spirală şi au tentacule ciliate.
Planul de simetrie al corpului şi al cochiliei e perpendicular pe planul de separaţie al valvelor. Valva ventrală depăşeşte pe cea dorsală cu un cioc conic (umbone), perforat de un orificiu (foramen), pe unde iese un peduncul chitinos (organul de fixare al animalului). Linia dreaptă sau curbă, din regiunea posterioară (regiunea pedunculară), în jurul căreia se execută mişcările de deschidere şi închidere ale cochiliei, se numeşte linie cardinală, iar linia de unire a valvelor se numeşte comisură (laterală şi frontală). Uneori, valva ventrală depăşeşte cu mult pe cea dorsală, cu o porţiune triunghiulară numită aree.
Mişcările de închidere şi deschidere ale valvelor se fac cu ajutorul muşchilor adductori (închizători) şi abductori (deschizători), ale căror impresiuni se văd pe ambele valve, la interior. La unele brahiopode (subclasa Inarticulata), valvele sînt libere, unite numai cu ajutorul muşchilor; la altele (subclasa Articulata), valvele sînt reunite cu ajutorul unei fîfîni (aparat cardinal sau şarnieră), formată din doi dinfi dispuşi pe valva ventrală, simetric fafă de umbone, şi din două fosete pe valva dorsală. La majoritatea brahiopodelor, pe partea internă â valvei dorsale, în regiunea posterioară, se află aparatul brahial (brachîdium), scheletul de susfinere al lofoforului, care poate fi: de tip rudimentar, format din două apofize scurte simetrice, numite crure (ex. genul Rhynchonella); de tip campilopegmat, la care cele două apofize crurale continuă cu o bandă subţire
Brachiosaurus
81
Bradt
^calcaroasă arcuită (ex. genul Terebratula); de tip helicopegmat,
care cele două apofize cruraie continuă cu o bandă subfire, ^sucită într-o spirală conică, formînd două conuri opuse prin bazele lor (ex. genul Spirifer) sau prin vîrfurile lor (ex. ge-
^La brahiopodele primitive, foramenul e mare şi triunghiular (delfhyrium); la formele mai evoluate e micşorat prin plăci calcaroase secretate de manta (deltidium), sau printr-o singură placă secretată de peduncul (pseudodeltidium).
Brahiopodele se împart în două subclase: Inarticulata, cu ordinele: Atremata şi Neotremata, forme primitive lipsite de fîfînă şi de brachîdium şi Articulata, cu ordinele Protremata şi lelotremafa; caracterizate prin prezenfa ţîţînei şi a aparatului brahial.
Brahiopodele, cari au dat foarte multe fosile caracteristice, se cunosc începînd din Cambrian (în special subclasa Inarticu-lata), au fost foarte numeroase în Paleozoic şi Mesozoic, iar azi sînt pe cale de dispariţie.
în fara noastră, brahiopodele sînt foarte frecvente în formaţiunile mesozoice, fiind reprezentate în special prin specii din genurile Rhynchonella şi Terebratula.
1.	Brachiosaurus. Paleont.: Reptilă mesozoică, din ordinul dinosaurienilor (grupul sauripelvienilor), subordinul Sauropoda, cu corpul alungit, mare (circa 25—30 m lungime), gîtul lung, capul mic, picioare scurte (cele anterioare mai lungi decît cele posterioare), coada scurtă. E o reptilă caracteristică pentru Jurasicul superior din America.
2.	Brachydiasfematherîum. Paleont.: Mamifer terfiar din ordinul ungulatelor, subordinul Perissodactylae, familia Titano-theridae, care prezintă unele caractere intermediare între Tapi-ridae şi Rhinoceridae.
Specia Brachydiastematherium transsylvanicum Boeck, de mărimea unui rinocer, caracterizată printr-un diastern foarte larg, a fost găsită în fara noastră în Eocenul de la Cluj.
3.	Brackebuschif. Mineral.: Pb2 [OH | VO4]. Vanadat de plumb, cristalizat în sistemul rombic sau monoclinic. Are culoarea neagră cu strălucire de ofel, iar în spărtură prezintă reflexe roşii.
4.	Braciee, pl. bractee. Bot.: Organ membranos, asemănător frunzelor, care e situat în apropierea florilor. Bracteele se deosebesc de frunze prin culoare, formă, structură, etc.; după formă, se cunosc: bractee rotunde, cordiforme, lanceolate, setacee, întregi, pectinate, multifide, etc.
5.	Brad, pl. brazi. Silv.: Arbore conifer din genul Abies, cu frunze aciculare turtite şi conurile îndreptate în sus. Pentru cultura forestieră prezintă importanfă următoarele specii: bradul alb (Abies alba MiiI. sin. A. pectinată D. C.)r bradul argintiu (Abies concolor Lindl. et Gord.), bradul de balsam (Abies bal-samea MiII.), bradul de Canada (Abies balsamea Miil.), bradul de California (Abies grandis Lindl.), bradul de Caucaz (Abies nordmanniana (Steven) Spach.), bradul numidic (Abies numidica J-^rn.), bradul de Grecia (Abies cephalonica Lond.), bradul de Spania (Abies pinsapo Boiss.), bradul de Siberia (Abies sibirica Ledeb.), cea mai importantă specie la noi fiind bradul alb.
.	6. Brad alb. Silv.: Abies alba Mill. (sin. Abies pectinata
§: C.). Arbore din familia Pinaceae, care creşte pe munfii înalfi din Europa. în fara noastră creşte în amestec în părfi le de jos ale pădurilor de molid şi în părfi ie superioare ale celor de fag; uneori constituie însă şi arborete pure. Se găseşte la altitudini de 400-1200 m.
. E un arbore tipic de mărimea înfîi, depăşind uneori înăl-Tirnea de 50 m; fusul său e drept şi plin, cu masa lemnoasă mai rpare decît a molidului. Scoarfa confine pungi de răşină lichidă, . , mărimea unui bob de mazăre, cu un procent mare de ule-*uri eterice şi de terebentină. Are frunzele lungi de 2—3 cm Şi. groase de 2—3 mm, aciculare-turtite, cu o singură nervură;
ele pot fi frunze de umbră ori frunze de soare, cari cuprind canale rezinifere. înrădăcinarea lui e puternică şi profundă; sistemul de rădăcini consistă dintr-un pivot şi din numeroase rădăcini laterale, oblice.
în condifii normale, creşterea bradului e, la început, foarte mică; ea devine puternică după 10**-15 ani, micşorîndu-se după 100 de ani, şi încetează după 180—200 de ani. Trăieşte, în medie, 300—350 de ani şi rareori 500—800 de ani. în cultură, bradul e foarte pretenfios, fiindu-i necesar un sol reavăn, bogat în humus, şi cu confinut de argilă. Pentru brad, ceie mai favorabile soluri sînt cele lehmoase, rezultate din dezagregarea granitului, a şisturilor argiloase, a conglomeratelor cu ciment argilo-calcaros, etc. Are nevoie de o bună încălzire a solului şi a atmosferei, nefiind găsit la altitudini mai mari, unde creşte molidul. în staţiunile joase, cere o mare umezeală a aerului, localizîndu-se în fundurile de văi şi pe versantele nordice. E al doilea arbore principal al pădurilor noastre de răşinoase, constituind însă numai circa 18% din aceste păduri (molidul constituie circa 80% din totalul pădurilor de răşinoase). Dă o producţie mare de lemn preţios la unitatea de suprafafă. Prezintă importanţă şi din punctul de vedere silvic, fiind cultivat în arboretele de molid, pentru a le întări — datorită înrădăcinării sale mai puternice — şi a le ameliora solul, cum şi în cele de fag, pentru a le ridica valoarea, fiind aproape tot atît de apreciat ca şi acesta.
Lemnul de brad e uşor, moale, foarte elastic, rezistent, însă puţin trainic în apă şi în locurile umede; are culoare uniformă, deschisă, inelele anuale evidente, duramenul necolorat şi nodurile aderente; parenchimul lemnos e neregulat şi distribuit numai la marginea exterioară a lemnului de toamnă; dat la rindea are suprafaţa mată, care mai prezintă scame şi aşchii; se crapă cu uşurinţă separîndu-se prin suprafeţe netede; prin uscare, se retrage puţin. Se deosebeşte destul de greu de lemnul de molid, fiind însă lipsit de canale rezinifere. E întrebuinţat mai ales ca lemn de construcţii şi de tîmplărie; ca bile şi manele pentru schelărie, ca lemn de doage, şindrilă, celuloză şi pastă mecanică pentru hîrtie; impregnat cu antiseptice, e folosit pentru suporturi de linii electrice şi de telecomunicafie; e folosit mult ca buşteni de cherestea şi în industria chibriturilor. — Scoarţa bradului, cu un confinut de 4—8% tanin, e folosită, uneori, în tăbăcărie; acele sale sînt apreciate ca aşternut penfru vite şi uneori ca nutref. — De asemenea, din frunzele (acele) de brad, ca şi din vîrfurile lujerilor se extrag uleiuri eterice, folosite în cosmetică, în farmacie şi în industria chimică.
7.	~ duglas. Silv.: Sinonim impropriu pentru duglas (Pseudo-tsuga Carr).
8.	~ roşu. Silv.: Molid (licea excelsa (Lam.) Link). (Sinonim popular, oarecum impropriu, pufin folosit.)
9.	ulei de Ind. chim.: Ulei eteric care se obfine din frunzele ramurilor tinere, din mugurii florali, sau din conurile pinilor, ale brazilor şi ale altor specii din familia coniferelor, prin antrenare cu vapori de apă (0,2—0,8%). Produsele obţinute, numite uleiuri eterice de conifere, se prezintă sub formă de lichide incolore sau gălbui, cu miros balsamic, aromatic, cari distilă între 170 şi 185°. Compuşii principali ai acestor uleiuri sînt: hidrocarburile (pinen, limonen, silvestren, dipenten, felandren, sescviterpeni) şi eterii formaţi în principal din acetat de bornil (3—50%).
Uleiurile de brâd, cari au miros balsamic, sînt întrebuinţate ca antiseptice medicale, pentru inhalaţii, băi şi fumigaţii; la parfumarea săpunului, cum şi a unor produse industriale, ca: uleiuri lubrifianfe, cremă de ghete, vernisuri, grăsimi, etc.
10.	Bradleyif. Mineral.: NasMg [PO4 | CO3]. Carbonat natural anhidru, întîlnit în mase albe anisotrope cu nm= ,49 şi ng~ ~ 1,52. Are gr. sp. 2,646.
11.	Bradl. Ind. alim.: Semifabricat obţinut prin tocarea fină a cărnii proaspete (în stare caldă) de bovine, care intră în
Bradul ciumei
82
Branciog
compoziţia salamurilor fierte (parizer, crenvurşti) şi ca pastă de legătură în salamuri semiafumate (italian, vînătoresc), penfru a lega diferitele bucăţi de carne şi de grăsime cari intră în compoziţia mezelurilor, asigurînd astfel consistenţa necesară.
Pentru prepararea bradtului se preferă carne de bovine tinere şi în special carne de tauri de 2 ani, care are cea mai bună capacitate de hidratare.
1.	Bradul ciumei. Silv.: Juniperus intermedia Schur. Arbust din familia Abietaceae. Creşte în regiunea montană şi sub-alpină. Lemnul şi boabele lui au aceleaşi întrebuinţări ca şi ale *ienuperului.
2.	Braga. Ind. alim.: Băutură cu gust acrişor şi miros particular, bogată în hidraţi de carbon solubili şi cu un conţinut mic de alcool etilic (sub 1%), obţinută prin fermentare, din făină de mei, de porumb sau secară.
Se prepară prin fierberea cu apă, într-un vas cositorit, a făinii de mei, fin măcinată. După răcire, se adaugă urluială de mei, care a fost în prealabil uscată la aer, cum şi un extract de boabe de năut fărîmate. Se acoperă cu apă şi se lasă 10—15 ore la temperatura de 35»**40°, cînd se produce fermentaţia zaharurilor fermentescibile, sub acţiunea agenţilor de fermentaţie Baciilus macedonicus (un bacii lactic) şi a unui zaharomicet. Se pot obţine două sortimente: bragă dulce, proaspăt preparată, cu pufin alcool etilic şi acid lactic; bragă acidă, cu puţin alcool şi mult acid lactic.
3.	Bragg, teorema lui F/z.; Un fascicul paralel şi mono-cromatic de raze X avînd lungimea de undă k dă, cînd cade pe o refea cristalină, un fascicul difractat, dacă există un sistem de plane reticulare paralele identic ocupate cu atomi ai cristalului, avînd echidistanţa d, astfel încît normala comună a acestor plane bisectează unghiul dintre semiraza incidenţă şi se-miraza difractată, şi dacă unghiurile cpi = qp2==(p dintre aceste semiraze şi planul reticular satisfac relafia 2 d sin cp — n X, în care ne un întreg, numit ordinul razei difractate. în relafia de mai sus nu s-a finut seamă de mica diferenţă dintre unitate şi indicele de refracţie al razelor X folosite. Teorema lui Bragg se aplică în metalografie, la determinarea structurii cristalelor metalice cu ajutorul unor raze X cu lungimea de undă foarte scurtă. Se poate explora astfel interiorul corpului metalic şi se determină deformaţiile suferite în aşezarea cristalelor în urma tensiunilor proprii datorite tratamentului termic sau solicitărilor exterioare (v. ffg.).
4.	Braggit. Mineral.: (Pt, Pd, Ni) S. Sulfură complexă, care se întîlneşte în concentratele minelor de platin. Cristalizează în sistemul păfratic şi se prezintă sub formă de granule albe. Are duritatea 5,5***6 şi gr. sp. 5,8.
5.	Braghină. Ind. alim.: Vin de calitate superioară, roşu deschis, obţinut din varietatea de struguri braghină cu boabe rare şi roşii, cari se coc înaintea,, tuturor strugurilor. Sin. Vulpe, Crăcană, Roşioară.
6. Braglă, pl. bragle. Ind. far.: Sin. Brîglă. V. sub Vatală.
7. Brahă. 1. Ind. far.: Orz măcinat, care se întrebuinţează la fabricarea berii. (Termen regional, Transilvania.)
8.	Brahă. 2. Ind. far.: Rămăşiţă care se depune în cazan după fabricarea rachiului. (Termen regional, Moldova şi Bucovina.)
9.	Brahă. 3. Ind far.: Bragă. (Termen regional, Moldova şi Bucovina.)
10. Brahial, aparat	Paleont.: Sin. Brachîdium (v.).
11.	Brahianticlinal, pl. brahiantidinale. Geo/.: Anficlinal scurt de contur elipsoidal, cu axul la ambele capete scufundat, şi cu regiunea de terminaţie, periclinală.
E o cută scurtă sau discontinuă în spaţiu, produsă prin boltire de forţele verticale continue în timp. între lungimea şi lăţimea brahianticlinalului e de obicei diferenţă mică, neputînd depăşi	Brahianticlinal.
raportul 2:1. Brahiantidinale aparîn fara
noastră tipic dezvoltate în zona centrală a Basinului Transilvaniei.
12.	Brahicefal. 1. Zoot.: Calitatea unui craniu de a avea lăfimea mai mare decît lungimea.
13.	Brahicefal. 2. Zoot.: Calitatea unui animal de a avea un craniu brahicefal.
14.	Brahîgrafie. Gen.: Termen vechi pentru Stenografie (v.).
15.	Brahisinclinal, pl. brahisinclinale. Oeol.: Sinclinal scurt, cu axul la ambele capete ridicat, şi cu regiunea terminală periclinală. Raportul dintre lungime şi lăfime e de cel mult 2:1.
ie. Brahistocronă, curbă Mec.:
Curbă pe care se efectuează în cel mai	Brahisinclinal
scurt timp alunecarea fără frecare, în
cîmpul de gravitafie omogen, a unui punct material greu, între două puncte Pi (*i, ji) şi P2 (x2, y2) situate într-un acelaşi plan vertical. Brahistocrona e curba din planul vertical care frece prin punctele Pi (xi, 71) şi P2 (x2, y?) Şi pentru cara integrala:	^
$ V>'i
(P1P2)
e stafionară. Exemplu: Cicloida.
17.	Brahmaputra. Zoot.: Rasă de găini de carne, caracterizată printr-un penaj foarte bogat. Produc ouă mici şi pufine. Cocoşul atinge greutatea de 5,5 kg, iar găina, de 4,5 kg. Culoarea cea mai răspîndită e cea herminată.
îs. Bramă, pl. brame. Mefg.: Semifabricat de ofel, avînd secfiunea dreptunghiulară cu lăfimea mai mare decît 120 mm şi înălfimea mai mare decît 75 mm, însă mai mică decît două treimi din lăfime (v. fig. sub Blum). Fefele pot fi uşor concave sau convexe şi pot avea suprafafa striată sau punctată, iar muchiile sînt rotunjite. Lungimea lor obişnuită e cuprinsă între 1000 şi 4000 mm.
Bramele se obfin prin laminarea la cald a lingourilor în mai multe treceri, la bluminguri, la slabinguri sau la alte laminoare eboşoare mari. Ele sînt întrebuinfate ca semifabricat penfru a lamina din ele table groase, de grosime mijlocie sau subfiri, platbande, platine, cum şi ca semifabricat pentru prelucrare prin forjare.
19.	Branchtosaurus. Paleont.: Amfibian astăzi dispărut, din ordinul stegocefalilor, grupul filospondiIilor; era un animal mic, care trăia în mlaştini şi avea aspectul unei salamandre, cu occipitalul, oasele carpiene şi tarsiene neosificafe.
Din acest gen au fost identificafi numeroşi indivizi, în diferite stadii de dezvoltare, astfel încît au putut fi urmărite toate fazele de metamorfoză.
Branchiosaurus e caracteristic pentru Carboniferul superior şi pentru Permian.
20.	Branciog. Ped.: Sol format pe terase şi conuri de dejecţie constituite din pietre şi din pietrişuri rulate, predominant calcaroase (calcare, marne sau gresii cu ciment calcaros), situate în zonele solurilor brune sau brun-roşcate de pădure şi chiar în zonele cu podzol secundar (terasele vechi). Gradul de evoluţie şi grosimea lor depind de vîrsta geologică a terasei sau a conului de dejecţie respectiv (cu cît vîrsta e mai mică, cu atît solul e mai superficial şi mai pufin evoluat).
P	b	£
Schema refelei cristaline cu trecerea razelor X. a b) şi c e) plane reticulare; d) echidistanfa dintre două plane reticulare; po) direcfia de incidenţă a razei X pe planul reticular; on) direcfia difractată a razei X; cp rr cp^ = <p2) unghiul format de semiraza incidenţă şi semiraza difractată.
Branşamenî
Solurile branciog, formafe din argilă şi din nisip acumulat rezidual în urma alterafiei pietrişului, cum şi din pulberi aduse ^0 vînturi din luncile rîurilor, confin pietrişuri alterate pe fot profilul; pietrişurile alterate sînt mai pufine în orizontul cu hu-mUs A, mai multe în orizontul brun-ruginiu B, iar în orizontul C sînt numai pietrişuri slab cimentate cu un carbonat de cal-~ciu friabil.
Din cauza cantităfii mari de carbonat de calciu şi a pietrişului care se alterează mai greu, solificarea e înceată şi bran-ciogul capătă greu profilul solului zonal. în prima fază de dezvoltare prezintă aspectul de sol schelet, a cărui evolufie va duce cu timpul la formarea profilului de sol brun sau brun-roşfcat de pădure.
Solurile branciog sînt soluri cu fertilitate slabă, cari au nevoie de îngrăşăminte (gunoi de grajd). Cele acoperite cu păduri poartă arborete de stejarr cu vegetafie viguroasă şi aspect de silvostepă, iar în stafiuni le mai nordice se găsesc şi arbo-^rete de fag.
în fara noastră, solurile branciog sînt răspîndite în special pe conul de dejecfie al rîului Prahova (de la sud de Cîmpina pînă la sud de Ploieşti) şi se întîlnesc pe pietrişurile depuse în Cîmpia Bîrsei, pe văile coborînd din Carpafi, pe conurile de dejecfie ale Oltului şi afluenfilor lui din depresiunea Ciucului, pe terasa Bistrifei (între valea Cracăului şi Piatra Neamf), etc.
1.	Brancoceras. Paleont.: Amonit cretacic, care are cochilia evolută carenafă, cu ornamenfafii formate din coaste cari se îngroaşă în regiunea externă şi cu linia lobară simplă, cu aspect ceratitic.
2.	Brandizit. Mineral.: Varietate de xantofilit (v.) bogat în fier,
3.	Brandt, aruncător Tehn. mii.: Gură de foc neghintuită, cu perefi subfiri, uşoară şi uşor transportabilă, care aruncă cu vitesă mică bombe explozive, sub unghiuri de tragere de peste 45°. încărcarea aruncătoarelor Brandt se face, de obicei, pe Ia gură.
4.	Brandtif. Mineral.: Ca2Mn (AsO^ • 2 H20. Mineral din grupul vivianitului, asemănător cu roselitul (v.). Cristalizează în sistemul monoclinic.
5.	Brandtl, prismă V. sub Prismă.
6.	Branişte, pl. branişti. Silv,: Pădure rară cu arbori mari, de peste 25 de ani, din care e oprită tăierea lemnelor. Sin. Opritură.
7.	Branly, coerorul Iui V. Coeror. s. Brannerît. Mineral.: Metatitanat de calciu, fier, uraniu,
foriu, zirconiu, yterbiu (ytriu) hidratat. Cristalizează în sistemul tetragonal sau rombic, în cristale prismatice sau granular. E negru strălucitor; e isotrop (rc = 2,30). Are duritatea 4,5 şi gr. sp. 4,5—5,4.
9.	Branşament, pl. branşamente. Tehn.: Legătura dintre o conductă principală ^în general cu secfiune mai mare) a unei refele de distribufie (de energie electrică, de apă potabilă, de gaz, de apă caldă sau de abur pentru încălzire, etc.) şi o conductă secundară, fiind de cele mai multe ori conducta principală a refelei unui abonat.
Branşamentul electric e constituit de linia electrică aeriană sau subterană şi instalafiile anexe, servind la alimentarea unui consumator de energie electrică.
După tensiune, se deosebesc: branşamente de joasă tensiune (pînă la 1000 V) şi branşamente de înaltă tensiune (de la 1000 V în sus). După felul montajului, se deosebesc: branşament aerian, cu conductoare de cupru, aluminiu, ofel-aluminiu sau ofel, şi branşament subteran, cu cabluri cu conductoare de cupru sau de aluminiu. După numărul fazelor, se deosebesc: branşament monofazat şi branşament trifazat. După numărul consumatorilor Pe cari îi alimentează, se deosebesc: branşament unic, pentru un singur consumator, şi branşament multiplu, pentru mai mulfi consumatori.
Branşamentul aerian începe de Ia linia aeriană (cu clema de legătură) şi se termină Ia firida care se montează pe clădire; lîngă stîlpul liniei aeriene se montează siguranfe (pe fiecare fază). Distanfa de la conductoarele branşamentului aerian de joasă tensiune, cînd săgeata e maximă, pînă la suprafafa solului, trebuie să fie de cel pufin 6,0 m deasupra porfiunii carosabile a străzii şi de 3,5 m în afara porfiunii carosabile a străzii. La clădiri mai înalte decît 4 m, branşamentul se execută direct de la stîlp la clădire (v. fig. la), iar în cazul clădirilor mai joase decît 4 m se utilizează suporturi drepte pe clădire (v. fig. Ib) sau suporturi în formă de cîrjă (v. fig. Ic).
I, Branşamente electrice aeriene.
Branşamentul subteran de joasă tensiune începe cu manşonul de derivaţie al cablului de pe stradă şi se termină la cutia terminală cilindrică â cablului, montată în firida cu siguranţe din clădire.
Branşamentul de înaltă tensiune se termină mai totdeauna la o staţiune sau Ia un post de transformare coborîtor de tensiune la tensiunea de utilizare a receptoarelor consumatorului. Sin. Racord electric.
Branşamentul din instalaţiile de alimentare cu apă a clădirilor e constituit dinfr-o porţiune de conductă subterană de fontă, de plumb, asbociment sau oţel galvanizat, care leagă reţeaua de distribuţie exterioară a apei de instalaţia interioară a construcţiilor civile şi industriale (v. şi sub Alimentare cu apă). Pe conducta de branşament (v. fig. II) e montat, în exte-
II. Branşament din instalaţia de alimentare cu apă a clădirilor, î) stradă; 2) bordura trotoarului; 3) punct apometric în cămin de branşament; 4) cutie de protecfie pentru robinet de concesiune; 5) conducta sursei de apă (conductă de serviciu); 6),branşament (conductă de branşament); 7) robinet de concesiune; 8) contor de apă; 9) robinet de trecere şi de oprire;
10) conductă principală exterioară a refelei de alimentare cu apă.
riorul împrejmuirii construcţiei, un robinet de concesiune, iar în interiorul împrejmuirii construcţiei — de obicei într-un cămin de inspecţie — e constituit un punct apometric, cu apometru, robinet de oprire şi robinet de descărcare.
în centrele populate, legăturile de branşament se fac numai la conductele de serviciu ale reţelei de distribuţie şi executarea legăturilor se face cu găurirea conductei, fără întreruperea funcţionării reţelei, folosind o priză cu colier. V. şi sub. Alimentare cu apă rece a clădirilor,
6*
Branşă
84
Brat
1.	Branşă, pl. branşe. Gen.: Ramură, specialitate sau domeniu de activitate, în meserii, în comerf, în tehnică, etc.
2.	Branţ, pl. branfuri. Ind. piei.; Piesă de talpă care face parte din încălţăminte, ca piesă de rezistenfă pentru ancorarea cusăturii principale care uneşte fafa şi căptuşeala cu rama şi ca piesă de izolare a tălpii piciorului de neregularităfile inferioare. Branfurile se fac dintr-un material de talpă special pregătită din gîturile sau poalele pieilor de bovine, tăbăcite vegetal, uneori şi din piele de porc. Talpa penfru branf trebuie să absoarbă uşor transpirafia şi umiditatea piciorului şi să o cedeze la uscare. Pentru încălfămintea cusută pe ramă se cere o talpă de branf mai flexibilă, iar pentru încălfămintea cusută prin branf se foloseşte o talpă de branf mai rigidă. Branfurile pentru încălfămintea cusută pe ramă se ştanfează de preferinfă din gîturi, pe cînd cele pentru celelalte sisteme de confecfionare se ştanfează şi din poale.
Branfurile trebuie să fie egalizate la o maşină care taie excesul de grosime fafă de grosimea dinainte fixată. Suprafafa lor se răzuieşte cu maşini speciale, în cari branful se introduce între doi cilindri de cauciuc, dintre cari cel inferior e acoperit cu o pînză abrazivă. Cilindrul inferior’învîrtindu-se mult mai repede decît cel superior, pînza abrazivă răzuieşte suprafafa branfului, în timpul în care acesta trece printre cilindri. Răzuirea fefei tălpii e necesară pentru a da branfurilor o suplefe mai mare, pentru ca fafa să nu mai crape în urma purtării îndelungate sau din cauza transpiraţiei piciorului, pentru a evita sensafia de arsură a acestuia (deoarece porii deschişi ai branfului răzuit absorb mai uşor transpirafia), pentru a permite îngroparea mai bună a afei în fafa branfului, la încălfămintea confecfionată după sistemul cusut prin branf.
După răzuirea suprafefei se subfiază marginea branfului, penfru ca aceasta să nu deterioreze fafa încălfămintei prin frecare şi să nu producă deformarea încălfămintei, în special la vîrf.
Pentru a da branfurilor forma tălpii calapodului pe care vor fi lucrate, se execută formarea la o maşină cu două forme de fontă, una pozitivă şi alfa negativă, între cari se presează branful.
3.	Brasaj. Ind. alim.; Operafia prin care se obfine mustul de malf în industria berii şi care consistă în amestecarea la cald a făinii de malf (care confine amidon, diasfază, etc.) cu apă şi în transformarea amidonului în maltoză şi dextrine. V. şi sub Bere.
4.	Brassîca. Bot.: Gen de plante din familia Cruciferae. Cuprinde numeroase specii de plante anuale sau bisanuale şi rare perene, de culoare albăstruie. Exemple: Brassica oleracea (varza), Brassica elongatâ (muştarul alb), Brassica nigra (muştarul negru), Brassica rapa (rapifa sălbatică), etc.
5.	Braşoavă, pl. braşoave. Ind. alim.; Produs de panificaţie, cu greutatea de 150 g, obfinut prin coacerea unui aluat fermentat, format din făină albă de grîu, sare, drojdie comprimată şi apă potabilă. E rotund, prezintă o crestătură-la partea superioară şi e presărat cu făină.
e.	Braf, pl. braţe. 1. Gen.: Unitate de măsură de lungime, care are în Anglia şase picioare engleze sau 1,829 m (sin. Fathom), iar în Franţa, 1,6242 m.
7.	Braf, pl. braţe. 2. Tehn.: Element solid al unui sistem tehnic (maşină, aparat, etc.), în general cu lungime mare fafă de dimensiunile secfiunii transversale, care la un capăt e solidar (de ex. asamblat rigid) sau articulat cu acest sistem tehnic şi serveşte pentru a purta o sarcină sau pentru a transmite o mişcare. Braţele se confecfionează din una sau din mai multe bucăfi, şi pot fi metalice, de lemn, etc.; unegri, braful e construit monobloc cu sistemul tehnic respectiv, prin forjare sau turnare. Exemple de brafe asamblate rigid sînt suporturile în consolă ale unei maşini, iar de brafe asamblate articulat, pîrghiile de comandă.
După felul legăturii cu sistemul tehnic căruia îi aparfin, se deosebesc:
Braţ imobil. Tehn.: Braf solidar cu sistemul tehnic căruia îi aparţine, fiind construit monobloc (de ex. prin forjare, turnare,
etc.) sau asamblat rigid (de ex. prin încastrare, nifuire, etc.) cu acesta.
Exemple de brafe imobile:
Braţ-consolă. Topog.: Dispozitiv de susfinere al teodoliţelor miniere, care în ridicările topografice subterane înlocuieşte trepiedul obişnuit, dacă instalarea unui astfel de trepied e imposibilă din cauza situafiei locale. Brafele-consolă sînt echipate cu dispozitive pe cari se aşază sau de cari se suspendă feodolitul, cum şi cu un cep filetat, prin intermediul căruia ele se înşurubează în cadrele de susfinere ale galeriilor sau ale abatajelor, unde se face stafie cu feodolitul. Folosirea brafelor-consolă permite utilizarea dispozitivelor de centrare forfată, astfel încît teoretic ele dau un randament asemănător trepiedelor normale; prezintă însă inconvenientul că fixitatea teodolitului nu e asigurată tot atît de riguros ca în cazul folosirii trepiedului normal.
Braţ de ancora. V. sub Ancoră 1.
Braţul de ghidare al frezei: Bară orizontală cilindrică, fixată în stîlpul maşinii de frezat şi pe care pot aluneca suporturile arborelui port-unealtă. La maşinile orizontale de frezat, braful e curbat şi are un vîrf în care se prinde arborele port-unealtă, avînd rolul de suport al arborelui. V. sub Frezat, maşină de
Braţ de manivelă. 1: Parte a manivelei de mînă, care constituie legătura dintre axul acesteia şi mîner. Uneori, braful manivelei de mînă e de lemn.
Braţ de manivelă. 2: Parte din arborele unei maşini, solidară la o extremitate cu corpul acestui arbore şi avînd la cealaltă extremitate un fus. Arborele cotit are coturi cu două braţe, legate între ele printr-un fus, numit şi manefon (v. fig. IJ;
HFl
I. Arbore cofif.
a) vedere; b) secfiune prin manefon; I) fus cenfric; 2) fus excentric, numit manefon; 3) braf de manivelă, numit braful cotului.
arborele cu manivelă are la un capăt, eventual la ambele capete, un braf terminat cu un fus, numit şi butonul manivelei (v. fig. II). Distanfa dintre axa arborelui şi axa fusului manivelei se numeşte raza manivelei, lungimea razei fiind mai mică decît lungimea brafului de manivelă, deşi uneori se consideră egale. V. şi sub Manivelă.
Braful de manivelă poate fi perpendicular pe axa fusurilor, însă în unele cazuri poate fi şi înclinat (la locomotive, sub un
II. Arbore cu manivelă.
I) fusul arborelui; 2) fusul manivelei, numit bufonul manivelei; 3) braful manivelei; 4) palier; 5) volant sau roată, caiafe pe arbore.
III. Secfiune prin braf.
unghi de 120°). în secfiune transversală, braful are în general formă dreptunghiulară (v. fig. III), avînd
b = (0,4 - 0,55) d\ şi h = (1,5 - 1,7) dx, unde di e diametrul fusului de sprijin; în secţiune longitudinală, braţul poate fi dreptunghiular (cu laturi drepte şi muchii rotun-
%
Brat
85
Brat
jife)r eliptic, etc. în unele braţe sînt practicate canale de ungere, pentru circulaţia lubrifiantului.
Braful e solidar cu corpul arborelui şi cu fusul manivelei, fiind turnat ori forjat monobloc cu acestea, eventual îmbinat prin presare. Razele de racordare trebuie să fie cît mai mari, pentru a reduce efectul de concentrare a tensiunilor. Uneori, pentru echilibrarea greutăfii brafului sau a fusului, braful are o contragreutate corespunzătoare, la partea opusă.
Brat port-perie: Piesă pentru susfinerea port-periilor la unele maşini electrice mari.
BraJ-subsuori. Ind, far.: Mici contrafişe ascufite, la o prispă de casă fărănească, aşezate între stîlpi şi cosoroaba superioară.
Braf mobil: Braf articulat la un capăt cu sistemul tehnic căruia îi apărfine, avînd posibilitatea de a se deplasa într-un plan oarecare. Brafele mobile sînt: rotative, dacă pot efectua o mişcare de rotafie în jurul unei axe de direcfie oarecari; p/vo-■ tante, dacă pot efectua o mişcare de rotafie în jurul unei axe verticale, printr-un pivot montat într-o crapodină; culisante, dacă pot efectua o mişcare de translafie în lungul unei axe de direcfie oarecari; basculante, dacă pot efectua o mişcare de rotafie limitată în jurul unei axe orizontale; oscilante (numite, în unele cazuri, balansiere), dacă pot efectua mişcări alternative în jurul sau în lungul unei axe de direcfie oarecari; etc. Unele brafe oscilante se numesc pendulare sau batante, după cum axa de rotafie e orizontală sau verticală.
Exemple de brafe rotative:
Braful agitatorului unui malaxor. V. sub Malaxor.
Brafele ciocanelor unui concasor. V. sub Concasor cu ciocane.
Brajul macaralei-ciocan cu placă învîrtitoare. Mş.: Braf dispus în vîrful stîlpului unei macarale-ciocan, care se poate roti prin intermediul unei plăci învîrtitoare cu rulouri. Uneori, pe braf se poate deplasa un cărucior, cu cîrligul de ridicare, ceea ce măreşte zona de acfiune a macaralei. Se foloseşte pe cheuri, pentru încărcarea navelor cu încărcături de mare tonaj (v. fig. /V).
■IV. Macara-ciocan cu placă învîrfi-foare.
0 stîlp; 2) placă învîrtitoare cu rulouri; 3) braf; 4) cărucior; 5) cîrlig de ridicare.
VI. Macara-ciocan cu stîlp pivotant. 1) coloană cu zăbrele; 2) stîlp pivotant; 3) braf; 4) cărucior; 5) cîrlig.
Braful pedalei de bicicletă. V. sub Bicicletă.
Exemple de brafe pivot ante:
Braful macaralei-ciocan cu stîlp pivotant: Grindă cu zăbrele, pe care poate culisa căruciorul cu cîrligul macaralei, şi care e asamblată cu un stîlp vertical, prin intermediul căruia poate pivota într-o crapodină (v. fig. VI).
Braful macaralei curbe pi-votante. V. sub Macara curbă pivotantă.
Exemple de brafe culisante:
Brajul limiforului: Braf cuIi-sant al limitorului de cursă al unui strung automat sau semiautomat, care întrerupe mişcarea căruciorului acestuia într-o pozifie determinată în prealabil.
Braful palpaforuiui alunecător. V. Mecanismul controlor al suveicii unui război de fesuf.
Exemple de brafe basculante:
Braful excavatorului: Organ de legătură între cupa şi catargul (săgeata) unui excavator, prin care se exercită asupra cupei o forfă de apăsare, pentru a învinge rezistenfă la compresiune a rocii. Braful se foloseşte la excavatoarele echipate cu cupă cu acfiune directă (lopată mecanică) sau la cele echipate cu cupă cu acfiune inversă, şi lipseşte la excavatoarele echipate cu draglină sau cu benă (legate cu catargul numai prin cabluri).
Braful, care e o construcfie metalică (de ofel carbon cu confinut limitat de sulf şi fosfor) sudată, poate fi braf inferior, care pătrunde printr-un spafiu liber interior al catargului; braf exterior, constituit din două grinzi distincte şi distanfate între ele, care cuprinde catargul dintre cele două grinzi (solidarizate la extremităfi). Brafele de tip exterior sînt mai grele, dar permit construirea unui catarg mai uşor şi asigură o stabilitate mai bună a cupei la lucrul în roci de duritate neuniformă; pentru aceste motive sînt preferate la maşinile cari lucrează în condifii mai grele.
Caracteristicile constructive sînt următoarele: lungimea brafului, care depinde de tipul excavatorului şi de capacitatea cupei, e / = 7—32 m la cupe cu acfiune directă şi 1 = 1,5“*3,5 m a cupe cu acfiune indirectă (v. fig. Vil); înălfimea grinzii e
V. Macara curbă învîrtitoare. f) pivot fix; 2) palier; 3) braf cotit; 4) cîrlig; 5) cablu de acfionare.
Braful macaralei curbe învîrtitoare. Mş.: Braf (de tablă nituită sau sudată) al unei macarale curbe, format dinfr-o porfiune verticală şi una înclinată. Porfiunea verticală are două paliere interioare, pe cari se sprijină un pivot, care constituie stîlpul macaralei; porfiunea înclinată poartă la vîrf un scripete, pe care frece un cablu care poartă cîrligul de ridicare (v. fig. V).
Braful maşinii radiale de burghiat. Mş.: Braf orizontal al unei maşini radiale de burghiat, care se poate roti în jurul coloanei acesteia, fiind echipat cu un manşon. Unele maşini au brafe^ cari pot aluneca şi în sens vertical sau ss pot roti în jurul axului lor longitudinal. Braful are una sau două glisiere longitudinale, pe cari alunecă unu sau două cărucioare port-unealtă; prin rotirea unei tije filetate, dispusă longitudinal, se efectuează mişcarea de deplasare a căruciorului port-unealtă, comandată manual (printr-un volan sau printr-o manivelă).
h -*■	♦	b ± c . 0=9 fj I	b NI
ifi	h 7 t	(pal) j	□
VII. Secfiuni transversale prin diferite brafe de excavator.
Î--4) secfiuni prin brafe interioare; 5---8) secfiuni prin brafe exterioare.
h — llW-’l/2Q; lăfimea unei grinzi e b^h la brafele construite dintr-o singură grindă, sau b — hl2,3-"h/3 la brafele construite din două grinzi; distanfa dintre cele două grinzi ale brafelor exterioare e c — 0,7 £*~0,8 b (distanfa trebuie să fie egală cu lăfimea catargului, plus 12---18 mm).
Solicitările brafelor se determină pentru trei pozifii ale acestora, şi anume: în pozifia de începere a săpării, în pozifia orizontală a brafului şi în pozifia în care cupa părăseşte contactul cu roca (la înălfimea de ridicare a brafului); în prima poziţie, cupa se consideră goală, iar în celelalte, cupa se consideră plină. Tensiunile din braf se determină de preferinfă grafic, finînd seamă de greutatea cupei, de încărcătură, de
reacfiunea rocii la apăsare şi de tracţiunea în cablu. Secţiunea periculoasă e lîngă cupă, datorită solicitării la încovoiere şi la torsiune, provocată de duritatea neuniformă a rocii; la braţele mai lungi trebuie făcută şi o verificare la flambaj, iar la determinarea momentului încovoietor trebuie luată în consideraţie şi influenţa forţelor inerfiale. Deoarece forjele statice şi inerţiale solicită mai mult porţiunea brafului de lîngă cupă, momentul de inerfie în zona respectivă se măreşte prin adăugarea de platbande de întărire, prinderea între cupă şi braf fiind asigurată de obicei printr-o piesă turnată.
Braful havezei: Element al mecanismului de tăiere al maşinilor de havat sau al unor combine miniere, care poartă şi ghidează lanful de havat, respectiv lanful cu cuţite al combinei.
Braţul maşinilor de havat (v. fig. VIII), care se compune din suportul 7 şi din bara 2, e asamblat cu carcasa reductorului de vitesă al mecanismului de tăiere al maşinii, astfel încît să permită aşezarea şi fixarea braţului în următoarele poziţii: poziţia de manevră, cu axa longitudinală a brafului în prelungirea axei longitudinale â maşinii; poziţiile de lucru, cu axa longitudinală a braţului înclinată cu un unghi de 90—95° faţă de axa longitudinală a maşinii. Prin mărirea lungimii braţului, limitată de puterea motorului şi de rezistenţa la tăiere a rocilor, creşte productivitatea maşinii de havat (în metri pătraţi havaţi pe schimb), care se exprima prin relafia:
p=-	(r~^
VIII, Brajul havezei, 1) suport; 2) bară.
_L
y*
4- 0,8 Lz 4" t2 4* £3 4- tc
în care T (minute) şi lpt (minute) reprezintă duratele schimbului şi ale lucrărilor de pregătire şi terminare a havării, L (m) e lungimea utilă a braţului, Va (m/min) e vitesa de avans a maşinii, 2: (bucăţi/m2) e consumul de cuţite de havat, iar t2 (min/m), ts (min/m) şi tc (rhin/m) reprezintă durata aşezării stîlpului de ancorare şi de întindere a cablului de tracţiune (raportată la lungimea acestui cablu), respectiv durata altor operaţii auxiliare (aşezarea cablului electric, amenajarea vetrei), aferente unui metru de deplasare a maşinii, şi durata coborîrii cu un metru a maşinii (în mers de manevră); termenul tc nu se ia în consideraţie, dacă coborîrea maşinii se face în alt schimb decît havarea. între puterea motorului de antrenare N şi lungimea braţului L există o relaţie de forma N=aL+b,
în care a şi b sînt constante pentru# o maşină determinată, dacă vitesa de avans, vitesa de tăiere* a cuţitelor şi rezistenţa la tăiere a rocilor rămîn neschimbate. Lungimea optimă a braţului (care la havări în cărbuni moi e, în general, de 1,8—2 m), penfru puterea nominală Nn, se determină cu relaţia
L-Lx
Nn-N0
combine (lucrînd în combinafie cu alte brafe de havat), cari realizează scobituri de 15—40 cm grosime, în formă de L; brafe curbe, cari realizează (la maşini lucrînd pe rama transportorului) scobituri strîm-be, pentru a ridica materialul (d) sau scobituri în formă de L (e); brafe de contur, cari detaşează roca cuprinsă în conturul lor de restul rocii (f) şi, eventual, fărî-mă roca cuprinsă în interior (g).
Braful plan, al unei maşini de havat, are partea anterioară plană (bară) şi realizează scobituri	IX.	Tipuri	de brafe de haveză.
plane. Lanful bra- 3) braf plan simplu; b) braf pian dubiu; c) braf plan fului plan descrie cu turelă; d) şi e) brafe curbe; f) şi g) brafe de contur.
o curbă plană,
înconjurînd bara; pe o parte a barei, lanful e activ, venind în contact cu roca, iar pe partea opusă se deplasează în sens contrar, în gol. Brafele plane se pot introduce în rocă prin rotirea lor în jurul axei rofii-stele de acfionare a lanfului, tăin-du-şi în acelaşi timp făgaşul necesar. Avantajul principal al brafelor plane consistă în faptul că permit folosirea lanfurilor de havat cu simpla articulafie şi se pot roti în jurul axei rofii-steie.
Braţul curb, al unei maşini de havat, are partea anterioară curbă (v. fig. X) şi realizează scobituri strîmbe. Partea
1Nx-Nq'
în care N e puterea absorbită la mersul în gol (cu lanful cuplat) şi Ni e puterea absorbită la mersul în sarcină cu lungimea Li a braţului; puterile Nq şi Ni se determină prin încercări de mers în gol şi în sarcină.
După forma scobiturii pe care o realizează braţele maşinilor de havat (v. fig. IX), se deosebesc: braţe plane simple (a) sau duble (b), la maşinile de havat obişnuite, cari realizează scobituri plane de 12—20 cm grosime; braţe plane cu turelă, (c) la
X. Braf curb.
Or 2) grinzi; 3), 4) plăci; 5)***8) piese de ghidare; 9) nervuri; 10) şurub; 11) piu-ilfă; 12) piesă centrală; 13), 14) plăci acoperitoare; 15), 16) proeminenfe.
anterioară a braţelor curbe conţine două grinzi (1, 2), două plăci (3, 4), patru piese de ghidare (5—8) cu nervuri (9). îmbinarea părţii anterioare a braţului cu suportul, în scopul întinderii lanţului, se face prin şurub (70) şi piuliţă (11); la vîrf e un dispozitiv de întoarcere a lanţului, format dintr-o piesă centrală (7 2) şi din două plăci acoperitoare (7 3, 14), cu proeminenţe (75, 76) penfru fixare şi ghidare. Braţul curb, care trebuie să aibă un lanţ cu dublă articulaţie pentru a se putea înscrie pe o curbă în spaţiu, se poate roti în jurul axei rofii-stele în timp ce aceasta funcţionează.
Brat
87
Bra} de pîrghie al eforturilor inferioare
Braful de contur, al unei combine miniere, detaşează roca cuprinsă într-un anumit contur, de roca înconjurătoare. Se folosesc: lanfuri cu dublă articulare, cari constituie un sistem complicat, aproape abandonat; lanţuri cu simplă articulafie, cari nu asigură transmiterea mişcării de la motor la lanf în timpul rotirii brafului, din care cauză e necesară excavarea prealabilă a rocii pe porfiunea în care se aşază braţul pentru lucru. Braţul (v. fig. XI) e un schelet rigid, format din îmbinarea unor elemente de rezistenţă (rectilinii şi curbilinii), pe cari sînt montate elementele de ghidaj (în formă de U pe elementele rectilinii şi în formă de L pe elementele curbilinii), şi echipat cu două dispozitive de întindere, cu şurub şi piuliţă. La braţele de contur, lanful e activ pe întreaga lungime care pătrunde în rocă; înălfimea minimă a conturului (spre a permite înscrierea lanfului în curbă) e de 500 mm şi înălfimea maximă e de
1) elemente rectilinii; 2) elemente curbilinii; 3) dispozitive de întindere; 4) ghidaj în formă de U; 5) ghidaj în formă de L; 6) combină.
2'"2,5 mf iar adîncimea de pătrundere a brafelor de contur în rocă e de O^"^ m.
Braful macaralei-foarfeci. Mş.: Braţ articulat Ia bază şi acţionat printr-un dispozitiv cu lanf sau cu cablu, pentru a putea fi înclinat în diferite poziţii- Un scripete montat la capătul braţului poartă lanţul sau cablul cu cîrligul de ridicare. V. şi sub Macara.
Braţul macaralei învîrtiîoare. Mş.: Braf solidarizat la un capăt de stîlpul macaralei, iar la celălalt capăt de un tirant, prin intermediul guseurilor. La capătul legat de tirant e montat un scripete, peste care trece cablul pentru ridicarea-coborîrea sarcinii. Stîlpul macaralei are sus şi jos cîte un fus, ca să se poată realiza mişcarea de rotire în jurul unei axe verticale (v. fig. XII). V. şi sub Macara.
, Braţul semaforului. C. f.: Partea metalică mobilă din porfiunea superioară a unui semafor, care indică pozifia pentru libera trecere sau pentru oprirea unui tren într-o stafie. Sin.
Paleta semaforului. V. şi Semafor; v.
Şi sub Semnale la căile ferate.
Exemple de brafe osci I an te:
Braful balanfei. Mş.; Fiecare djnfre cele două porfiuni ale unei Pîrghii de balanfă, de o parte şi de alta a punctului de reazem.
Cele două brafe pot fi egale sau neegale. V. şi sub Balanfă.
. Braf de conexiune. C. f.: Bară care face legătura între para-Jelogramul fixatorului de vîrf (v). şi acele macazului centralizat.
XII. Macara învîrtitoare. î) stîlp; 2) crapodină; 3) palier; 4) braf fix; 5) tirant; 6) cîrlig; 7) lan} de acţionare; ’8) tobă.
Braful ştergătorului de geam: Braful oscilant al unui şter-gător de geam, care transmite mişcarea paletei curăfitoare a ştergătorului. V. şi sub Ştergător de geam.
1.	Braf. 3. Nav.: Manevră (saulă, parîmă sau parîmă cu palane) prinsă la capătul unei bigi, vergi, grue sau tangon, pentru manevrarea lor laterală.
2.	~ fals. Nav.: Parîmă lungă, prinsă cu un capăt Ia prora navei, iar cu celălalt capăt la primul banc (din proră) al unei bărci de salvare, servind la îndepărtarea bărcii de navă, cînd aceasta e lăsată la apă.
3.	Braf. 4. Geogr., Hidr.: Partea dintr-o apă curgătoare (fluviu, rîu) care se ramifică (se desparte) din albia principală, pentru a se reuni mai departe cu ea (de ex.: braful Borcea, care se desface din Dunăre pe partea stîngă, în aval de Călăraşi şi ajunge pînă în apropiere de Hîrşova, unde se reuneşte din nou cu Dunărea propriu-zisă, care a rămas pe dreapta; între aceste două ramuri ale Dunării se dezvoltă aşa-numita baltă a lalomifei), sau, uneori, pentru a se vărsa în alt rîu (v. sub Bi-furcafia rîurilor) ori în mare.
4.	Braţ.	5. Geogr.;	Porfiunea îngustă de mare, care e	cuprinsă	între	două zone	de uscat continental şi leagă între	ele
două suprafefe mari marine.
5.	Braf de cuplu. Mec.: Distanfa dintre cele două forfe antiparalele ale unui cuplu. V. sub Cuplu.
6.	Braf de pîrghie. Mec.: Distanfa dintre axa articulafiei unei pîrghii şi dreapta-suport a fiecăreia dintre forţele cari se exercită asupra pîrghiei. V. Pîrghie.
7.	Braţ	de pîrghie	al eforturilor inferioare. Rez. mat.:	Distanfa	dintre rezultanta	tensiunilor de întindere şi rezultanta ten-
siunilor de compresiune,
într-o secfiune normală a unei grinzi supuse la încovoiere. Pentru grinda dreaptă, această distanfă n dată de expresia:
/
2~ V
în care 1 e momentul de inerfie al secfiunii în raport cu axa neutră, iar Sq e momentul static al unei jumătăfi de secfiune, în raport cu aceeaşi axă.
îe cazul unei secfiuni dreptunghiulare omogene, 2 = 2 hl3>, h fiind înălfimea secfiunii. în cazul grinzii-perete, braful de pîrghie 2 nu poate fi ob-finut prin metodele elementare ale Rezistenfei materialelor, ci cu ajutorul Teoriei elasticităfii. în acest caz, 2 tinde către o limită finită, care depinde de raportul dintre înălfimea grinzii şi deschiderea ei. în cazul grinzilor continue, valoarea lui 2, în secfiunea de pe reazem, diferă de valoarea lui în secfiunea din cîmp. V. Grindă-perete.
Calculul lui 2 prezintă importantă la dimensionarea secfiunilor de beton armat (v. fig.). în cazul unei bare de curbură mare, expresia lui z devine complicată şi nu are utilitate practică,
1	
1	' j	j f*
i 1 ÎL I U-	Wm.1	lî» ■ - :xsş "re ,7|-•4 I - : uJ	: iSw
		^	1
Elementele geometrice şi mecanice folosite în calculul secţiunilor de beton armat ale pieselor solicitate la încovoiere (sus: pentru armare simplă; jos: pentru armare dublă).
A £,) aria zonei comprimate a betonului; >4e) aria unui etrier; kf) aria armaturii din zona întinsă a betonului; A'f) aria armaturii din zona comprimată a betonului; h0) înălfimea utilă a secţiunii piesei; y) distanta de la fibra cea mai comprimată a piesei la axa neutră; z) braţul de pîrghie al eforturilor interioare; Rj) rezistenta convenţională de rupere a betonului la compresiune din încovoiere; crc) limita de curgere a otelului-beton.
Bra fare
88
Brazdă de sare
î, Brafare. Nav.: Operafie de orientare a vergilor într-o anumită direcţie, pentru ca velele să folosească forfa vîntu-lui după necesitate. Se deosebesc: brafare în şart,	^
cînd unul dintre capetele vergilor e tras într-un bord pînă cînd aproape atinge şarturile; brafare în cruce sau brafare la semn, cînd vergile se aşază perpendicular pe planul longitudinal al navei; brafare în grandee, cînd vergile sînt orientate în direcfia vîn-fului, astfel încît velele nu mai prind vînf, fiind lăsate să fluture (v. fig.).
2. Braun, fub F/z., Uf.: Tub catodic (v.) cu atmosferă rarefiată, în care electronii sînt emişi de un catod rece supus bombardamentului ionic (v. fig.). Fasciculul de raze catodice
Brafare.
a) în sari; b) în cruce; c) în grandee; 1) bompres; 2) floc; 3) vergă; 4) randă.
E o varietate rezistentă la secetă, pretenfioasă la sol; cere îngrăşăminte. E bună de murat şi de păstrat peste iarnă.
6. Bravais, legea lui	C/c. pr.; Lege de probabilitate,
care extinde în plan formula legii normale a Iui Laplace. Conform acesteia, în coordonate x, y, probabilitatea ca variabilele x şi y să aibă valori cuprinse între x şi x 4- cbc; y şi y + dy e:
'\ldC-b2	(at2 4- 2bxy -f cy%)
a, b, c fiind constante. Ecuaţia ax2 4“ 2 bxy 4- cy2=-h (h fiind o constantă pozitivă) (în cere membrul întîi e o formă pătra-tică pozitiv definită) dă elipsa de egală probabilitate. Probabilitatea ca eroarea să cadă în interiorul elipsei e
P =
iac-l
■fi
e-(aA*+2bxy + cy*)
(£)
e deviat, după diafragmare, cu ajutorul unui cîmp electrostatic sau magnetic, producînd un spot luminos pe un ecran fluorescent.
Tubul Braun a constituit primul osciloscop catodic, fiind înlocuit în tehnica actuală cu tuburi cu vid înaintat şi catod cald.
3.	Braunerde. Ped.: Sol format sub pădurile	de	foioase,
pe	roci conţinînd carbonat	de calciu, în clima în	care umidi-
tatea are importante oscilaţii sezoniere şi anuale. E un sol răs-pîndit în special în Europa Centrală, cu clima temperată continentală.
4.	Braunîf. Mineral.: 3	Mn203 • MnSiCV Oxid	de	mangan
cu	un	conţinut frecvent de	silice pînă la 8% — şi de	fier pînă
la 10%.
Se formează pe cale exogenă în mediu reducător (în care e substituit de hausmanit), apoi în filoane hidrotermale, în asociaţie cu alte minerale de mangan, de fier, baritină, etc. De asemenea, apare în procese metasomatice de contact şi în zăcămintele sedimentare de mangan, metamorfozate regional, în zona de oxidare se transformă în psilomelan şi apoi (în prezenţa oxigenului) în piroluzit.
Cristalizează în sistemul tetragonal, cristalele prezentînd un habitus octaedric (bipiramidă tetragonală), cu frecvente combinaţii de feţe de prismă şi pinacoizi.
Se întîlneşte sub formă de agregate granulare compacte sau ca cruste de cristale foarte mici.
Are culoare neagră şi urmă brună-neagră; e opac, cu luciu semimetalic (gras); e casant; prezintă clivaj vizibil după unele feţe şi are spărtură neregulată după altele; are duritatea 6 şi gr. sp. 4,7—5; se disolvă în acid clorhidric, cu degajare de clor şi separarea silicei gelatinoase. Nu e feromagnetic.
Conţinînd pînă la 70% Mn, e cel mai important minereu de mangan, folosit în siderurgie la obţinerea feromanganului (v.).
Zăcăminte importante de braunit se găsesc în URSS, în India, Brazilia, Africa de Sud, etc.
5.	Braunschweicr, varză de Agr.: Varietate de varză albă, tîrzie, cu tulpina mică, căpăţîna turtită, destul de îndesată, cu greutatea de 2—4 kg, de culoare verde, cu nuanţă violacee,
Această lege se aplică în practică la problemele cu două variabile, cum e cazul tragerilor de artilerie.
7.	Bravaisif. Mineral.: Mineral din grupul micelor hidratate.
8.	Bravoif. Mineral.: (Ni, Co, Fe)S2. Mineral din grupul piritei; e, de fapt, o pirită în care 50% din fier e înlocuit cu nichel şi, în parte, cu cobalt. Se formează ca impregnaţii, împreună cu galena, în gresii şi în unele minereuri de vanadiu, cum şi ca produs de alterare intermediară al pirotinelor cu pent-landit şi al peridotitelor. Cristalizează în sistemul cubic, formînd cruste de cristale mici sau granule fibro-radiale. E cenuşiu ca oţelul, cu structura uneori slab sau puternic zonară; e roz sau brun; e opac şi are luciu metalic. E casant; are spărtura concoidală neregulată, duritatea 5,5 ••• 6 şi gr. sp. 4,6. în secfiuni lustruite e isotrop. Confine pînă la 25% Ni şi, în cantităfi mai mari, poate fi întrebuinfat ca minereu de nichel.
9.	Brazdă, pl. brazde. 1. Agr.: Fîşia de sol agricol mă-runfită, afînată şi răsturnată de plug. Adîncimea brazdei variază între 5 şi 30 cm .şi depinde de scopul în care se face arătura, iar lăfimea brazdei depinde de adîncime; raportul dintre adîncimea şi lăfimea brazdei variază de la 1/3 pentru arăturile superficiale, pînă la
1/1 şi chiar mai mult	g>	$
pentru arături adînci.
în figură sînt redate pozifiile succesive pe cari le ia trazda sub acfiunea plugului.
Secfiunea brazdei e dreptunghiulară sau Răsturnarea brazdei la arătura mijlocie, de circa pătrată; numai în ca-	18	cm	adîncime [a=135° (90°-f45°)].
zuri foarte rare secfiunea e trapezoidală, şi anume cînd extremitatea din spate a brăzdarului e mal ridicată.
10.	Brazdă.	2.	Agr.: Strat de	flori	sau	de	legume.
11.	Brazidă.	3.	Agr.: Rînd de	iarbă cosită.	Sin. Polog.
12.	Brazdă.	4.	Drum., Cs.: Bucată	de	pămînt înierbată, de
formă paralelepipedică, cu laturile fefei de 25—40 cm şi groasă de 5—10 cm, scoasă de la partea superioară a stratului vegetal al unui teren acoperit cu iarbă deasă. Această brazdă e folosită la acoperirea suprafefelor taluzelor şi a şanfurilor, pentru a le proteja de eroziune, sau la acoperirea unor suprafefe de teren, pentru a constitui peluze, platbande, borduri, etc.
13.	Brazdă.5. Gen.; Urmă, dîră.
14.	Brazdă de sare. M/ne: Lespede	de sare	gemă, cu lun-
gimea de 2—5 m, lăfimea de Tăierea sării în brazde, cu ciocane 0,60—1,50 m şi înălfimea de	şi cu pene de ofel,
0,3—5 m, rezultată din tăierea
tălpii vechilor exploatări prin procedee manuale (ciocane speciale, pene şi baroase) (v. fig.)-
Brazdă de semănaf
89
Brăcinar
lf Brazdă de semănaf. Agr.; Parte a maşinii de semănat care lucrează în pămînt, îngropînd seminţele la adîncimea potrivită.
2. Brazclă de udare. Hidrot.; Ultimul element provizoriu al sistemuluTde irigafie prin scurgere la suprafaţă, cu ajutorul
/	/____________________________\ ■ J. .
I. Schema de alimentare cu apa a brazdelor de udare, if) cana! provizoriu de irigafie; 2) rigole de irigafie; 3) rigole auxiliare; 4) brazde de udare; 5) capetele înfundate ale brazdelor; 6) sfăvilare.
căruia apa, transportată prin rigolele de irigaţie sau direct prin canalul provizoriu de irigaţie, e adusă Ia rădăcina plantelor (v. fig. I).
Dimensiunile brazdei de udare se aleg în funcţiune de felul culturii, de proprietăţile fizicochimice ale solului şi de relieful terenului. De obicei, brazdele se execută cu următoarele dimensiuni: lungimea de 40—120 m, în raport cu permeabi litatea solului şi cu panta terenului; adîncimea de 12—15cm, Ia brazdele însămînţate (v. fig. II), şi 20—30 cm, la brazdele neînsămînţate (v. fig. III); distanţa dintre brazde de 60—90 cm, în raport
Secfiune transversală prin brazde de udare însămînfate.
III.
Secfiune transversală prin brazde adînci ne-însămînfate.
cu permeabilitatea terenului. înclinarea taluzelor brazdei poate fi de 1:1— 1:1.5.
Alimentarea cu apă a unei brazde se poate face fie rudimentar, prin tăieturi practicate în Jaluzele canalului provizo-riu de irigaţie (cînd alimentarea se face direct din acesta) sau în taluzele rigolei de irigaţie; fie perfecţionat, prin tuburi îngropate (v. fig. IV), prin sifoane portabile (y. fig. V) sau prin conducte transportabile.
IV. Alimentarea cu apă a brazdelor de udare, prin tuburi îngropate.
1) canal provizoriu de irigafie; 2) brazdă de udare; 3) tub.
3.	Brazde reci.
^Şfr..* Semănatul se-^inţei în brazde o-kişnuite, cari se a-coperă numai la nevoie cu ostreţe sau cu rogojini.
4.	Brazdei, metoda Geo/., Mine: Metodă de extragere
a probelor geologice din lucrările de explorare sau din lucrările miniere de	deschidere şi	pregătire,	care	consistă	în
tăierea unor fîşii de	rocă	de	pe suprafaţa	interioară	a	acestor
lucrări, tăierea fiind paralelă, oblică sau perpendiculară faţă
de axa lucrării, în funcţiune de caracterul zăcămîntului. Fîşiile de rocă pot fi continue sau întrerupte pe anumite intervale.
Secţiunile brazdelor, dreptunghiulare, variază de la 3—5 cm în adîncime şi de la 5—15 cm în lăţime (dimensiunile curente sînt 3X5 cm, 3X10 cm, 5X10 cm şi 10X15 cm), ceea ce depinde de caracterul mineralizaţiei, de mărimea sfărîmăturilor cari se obţin curent din roca respectivă şi de tăria rocilor. Tăierea brazdelor se execută cu dalta sau cu piconul de mînă, rareori cu ciocanul de abataj (în cazul brazdelor de 10X15 cm sau mai mari, tăiate în roci foarte tari şi extratari).
Secţiunea brazdelor trebuie să se menţină cît mai constantă, în vederea obţinerii unei probe reprezentative, iar colectarea materialului rezultat din tăierea brazdelor trebuie să se facă integral.
Sfărîmăturile obţinute din brazdele tăiate constituie proba care urmează să se prelucreze pentru obfinerea probei geologice medii. Cantitatea de rocă sfărîmată, necesară unei probe geologice, se fixează în funcfiune de condifiile zăcămîntului şi de obicei nu depăşeşte cantitatea de material care rezultă din tăierea unei brazde cu lungimea de circa 1,5 m. Prelucrarea probelor geologice consistă în cîteva operafii consecutive de măcinare şi sfertuire a materialului rezultat din sfărîmarea brazdelor. După fiecare operafie de sfărîmare şi înainte de începerea operafiei respective de sfertuire, diametrul materialului sfărîmat se verifică cu formula:
d=ioJk,
în care: Q (kg) e greutatea probei; d (mm) e diametrul bucăfii de probă, şi k e un coeficient care depinde de caracterul mineralizcfiei, cum se arată în tabloul alăturat:
în cazul cînd diametrul obfinut din calcul e mai mic decît al celei mai mari sfărîmaturi disponibile, se continuă fărîma-rea probei pînă cînd se
Categoria prelucrării probelor	Caracterul mineralizafiei	Coeficien- tul k
Uşoară	Foarte uniform	0,1 •••0,3
Mijlocie	Uniform	0,4--0,6
Grea	Neuniform	0,7-.-1
să fie mai	mare decît	diametrul
V. Alimentarea cu apă a brazdelor de udare, prin sifoane portabile.
1) canal provizoriu de irigafie; 2) brazdă de udare; 3) sifon portabil.
sfărîmăturii; numai după aceasta se procedează la sfertuire. După efectuarea sfertuirii, materialul rezultat se macină din nou, se face verificarea în modul arătat mai sus şi se continuă operafii le (de măcinare şi sfertuire), pînă cînd se ajunge la o cantitate de circa 400 g, care constituie proba medie finală. Aceasta se împarte în două părfi, din cari o parte se trimite Ia laborator pentru analiză, iar cealaltă se păstrează pentru control.
5. Brazileină. Ind. chim.; Materie colorantă roşie, 'care se obfine prin oxidarea brazi linei obfinute prin fermentarea unui glucozid extras din lemnul roşu defLima al unei specii din arborele Haematoxylon campe-chianum, din regiuni tropicale.	C
Brazileina e solubilă în apă şi dă săruri alcaline roşii-aIbăstrui şi lacuri de aluminiu şi de crom foarte frumos colorate.
e. Braziiianif. Mineral.:
NaAl3[(OH)2|PC>4]2. Fosfat hidra-tat de sodiu şi aluminiu, întîlnit în unele pegmatite. Cristalizează în sistemul monoclinic, în cristale	HO	O
mari, uneori clare ca o piatră preţioasă. Prezintă clivaj după (010). E galben. Are duritatea 5,2 şi gr. sp. 2,94.
7.	Brazilit. Mineral.: Varietate de badeleit, întîlnită în sienitul nefelinic. Confine în amestec şi unele minerale de zircon, fibroase.
8.	Brazură, pl. brazuri. Meff.: Sin. Lipitură tare. V. sub Lipitură.
9.	Brăcinar, pl. brăcinari. 1. Ind. far.: Sin. Brînef (v. Brînef 2).
H
C O
nch2
hSc/cxc/cnoh
HC
CH2
I
r*/'
CH
Brăcinar
90
Brăţară
Coarnele plugului. î)grindei; 2) coarne; 3) mînerele coarnelor; 4) ialpica minerului; 5) brăcinar.
i Brăcinar, pl. brăcinare. 2. Ind. far.: Speieaza care leagă capetele brafelor furcii (piscului) articulate cu profapul cărufei.
2.	Brăcinar. 3. Ind. ţar.:
Vergea de metal care leagă coarnele plugului pentru a le mări rigiditatea (v. fig.).
3.	Brăcuit, arboret /■>*/ a Silv.
V. sub Arboret.
4.	Brădet, pl. brădeturi. Silv.:
Arboret pur sau aproape pur, compus din arbori de brad alb.—
Arboretele pure de brad alb sînt pufin răspîndite, în părfi le de jos ale pădurilor de molid şi în părfi le superioare ale celor de fag, mai frecvente fiind brădeturile amestecate, adică brădet-molidişurile şi brădet-făgeturiie.— Brădet-molidişurile au productivitate relativ mare la unitatea de suprafafă şi procent mare de lemn de lucru şi de construcfie, de calitate superioară (aparfin, în general, clasei I de producfie). Ele se întîlnesc de altfel în staţiunile cele mai potrivite ale bradului.— Celelalte tipuri de arborete amestecate de brad, cum sînt brădet-făge-turile, au productivitate mai mică (aparfin claselor de producfie în general mai slabe).
5.	Brădef-făgef, pl. brădet-făgeturi. Silv.: Arboret amestecat de brad alb şi fag. V. sub Brădet.
6.	Brădet-molidiş, pl. brădet-molidişuri. Silv.: Arboret amestecat de brad alb şi molid. V. sub Brădet.
7.	Brădiş. 1. Bof., Pisc.: Plantă erbacee acvatică, aparfinînd genului Myriophyllum, numit şi peni fă (speciile Myriophyllum verticillatum şi Myriophyllum spicafum), sau genului Cerato-phyllum, numit şi cosor (speciile Cerafophyllum demersum şi Ceratophyllum submersum), cari se dezvoltă în apele limpezi stătătoare şi lin curgătoare. Brădişul serveşte ca suport pentru fixarea multor organisme inferioare, cari constituie hrana peştilor. Plantele cari compun brădişul oxigenează apa şi oferă locuri favorabile de reproducere şi ascunzişuri penfru peşti.
în iazurile şi bălţile în cari brădişul se dezvoltă prea intens şi ajunge pînă la luciul apei, pescuitul se practică greu, fiind necesare măsuri penfru distrugerea acestor plante acvatice.
8.	Brădiş. 2: Porfiunea dintr-o baltă, al cărei fund e acoperit, în cea mai mare parte, cu brădiş.
9.	Brăţară, pl. brăfări. 1. Tehn.: Element de construcfie de formă aproximativ inelară, constituit din una sau din mai multe piese (în general de bandă metalică) asamblate prin alte piese de legătură (de ex. şuruburi, axuri de balama, etc.), care serveşte la susfinerea unei conducte pe peretele unei încăperi, pe un cablu sau pe o bară de susfinere, etc. Uneori, una dintre piesele brăfării e asamblată cu piese de fixare (de ex. piron, bolf sau lamă crestată, etc.), ori are găuri pentru elemente de fixare (de ex. şuruburi pentru lemn sau pentru metal). Elemente de construcfie asemănătoare, cari servesc la solidarizarea mai multor elemente componente ale unui sistem tehnic sau la calarea unui obiect cilindric (de ex. furtun, manşon crestat, etc.) pe un alt obiect cilindric, sînt numite bride (v.) sau coliere (v.).
Brăţară de a sa m b I a re, 1. Tehn.: Sin. Bridă (v. Bridă 1).
Brăţară de asamblare. 2. Cs.: Piesă metalică folosită penfru solidarizarea barelor de lemn asamblate în prelungire printr-o îmbinare în jumătatea lemnului sau în fulger. Se compune din două bucăfi semicirculare de ofel lat (de 30X7mm”*50X 10 mm), cari au capetele îndoite în afară, după diametru, pentru a putea fi legate între ele prin şuruburi cu piulifă (v. fig. /).
Brăţară de derivaţie. Tehn.: Brăfară compusă din o piesă masivă de ofel sau de fontă, folosită pentru fixarea unui tub de derivafie la o conductă (principală) de diametru mare. Această brăfară, cu una dintre fefe curbată (cu raza de curbură
egală cu cea a tubului pe care se fixează), are un orificiu filetat corespunzător dimensiunii tubului de derivafie şi mai multe găuri
	[®		&	
f L				\ l
				
1	«•	^ 0		1
b
I. îmbinare de lemn solidarizată cu brăfări, a) elevaţie; b) secţiune transversală; /) piese de lemn; 2) brăţări.
pentru două sau mai multe etriere de sfrîngere. Brăfara se prinde pe conductă cu etriere de strîngere, cari sînt de ofel rotund, îndoit în formăde U, cu filet şi piulifă la ambele capete (v. fig. II); uneori, în locul filetului, brăţara de derivafie are o bridă sau un manşon, între tub şi brăfară se strînge o placă de material de etanşare.
în unele cazuri, brăfara de derivafie serveşte la susfinerea unui aparat, care permite găurirea tubului sub presiune.
Brăţară de susţinere. Tehn.: Brăfară care poate avea diferite forme, după locul undee folosită şi după obiectul susfinut.
Brăţara de stîlp e un inel de oţel care se fixează pe stîlp şi de care se leagă traversele pentru suspensiunea unei linii aeriene (linie de tramvai, de trolleybus, de tren electric, etc.).
Brăfara pentru burlane (v. fig. III) e o piesă metalică circulară sau dreptunghiulară, folosită pentru fixarea burlanelor de scurgere pe un element-suport (perete, stîlp). Se compune din două bucăfi de ofel lat (de	_
30X2 mm-*-40X3 mm), îndoite după un semicerc (dacă burlanul e cilindric) sau în formă de C (dacă burlanul are secfiunea pătrată sau dreptunghiulară), legate la un capăt printr-o balama şi Ia celălalt capăt printr-un nit sau printr-un şurub (simplu ori cu piulifă), iar uneori legate Ia ambele capete prin cîrlige şi mici pene metalice. Una dintre cele două bucăfi ale brăfării are un cui simplu, rotund sau pătrat, ori un bulon de scelment, pentru fixarea brăfării pe elementu l-suport.
Brăţara pentru coloană de tuburi e constituită din două piese de ofel lat, îndoite în formă de semicerc şi avînd Ia cele două capete cîte o prelungire dreaptă în planul diametral, cari se asamblează prin cel pufin patru şuruburi cu piulifă, astfel încît formează un manşon în Jurul tubului (v. fig. IV). Se foloseşte la susfinerea coloanei de tuburi, cînd e suspendată pe gura sau pe podul sondei, şi la imobilizarea coloanei, în vederea înşurubării unui nou burlan sau a fixării unei garnituri.
Sin. Brăfară pentru burlane, Şarnieră pentru burlane.
Brăţara pentru conducte electrice e în general o bandă de oţel îndoită după un arc de cerc, care serveşte Ia fixarea tuburilor izolante şi După materialul fixat, se deosebesc:
III. Brăţări pentru burlane, a) brăţară pentru burlan cu secţiunea circulară; b) brăţară pentru burlan cu secţiunea dreptunghiulară.
IV.
Brăţară pentru coloană tuburi.
V. Brăţări penfru tuburi izolante. a) brăţară cu o ureche; b) brăţară cu două urechi.
a cablurilor electrice.—
Brăfară
91
Brăzdar
Brăfară pentru tuburi izolante, uşor izolate (tuburi IP), care se execută din bândă de ofel laminat |a rece, plumbuită. Se folosesc brăfări cu o ureche (v. fig. V a), pentru tuJeuri cu diametrul de 9---16 mm, şi brăfări cu două urechi (v. fig. V b), pentru tuburi cu diametrul de 23-**48 mm.
Brăfară pentru tuburi de prote c fi e (tuburi P), care se execută din bandă de ofel laminat la rece, acoperită cu lac negru aderent, rezistent la căldură şi lacoroziune. Se folosesc brăfări cu o ureche, pentru tuburi cu diametrul de
a) brăfară dublă; b) brăfară triplă; c) brăfară-suport.
14"’18 mm, şi brăfări cu două urechi, pentru tuburi cu diametrul de 26*-37 mm. în cazul instalării a două sau a trei
VII. Brăfări pentru tuburi izolante etanşe.
VIII.
Brăfară pentru un cablu electric.
tuburi alăturate se folosesc brăfări duble (v. fig. V/ a), brăfări triple (v. fig. V/ b) sau brăfări-suport (v. fig. VI c).
Brăfară pentru tuburi izolante etanşe (tuburi IPE), care se execută şi se fixează ca şi brăfări le penfru tuburile P.
Pentru tuburile P şi IPE se mai folosesc şi tipurile din fig. VII.
Brăfară pentru cabluri electrice, care poate fi de tipurile reprezentate în fig. VIII şi IX, penfru unu sau penfru mai multe cabluri.
Brăfara penfru fevi de instalafie (de apă sau de gaze) e confecfionată din bandă de ofel, avînd dimensiunile corespunzătoare diametrului nominal al fevii pe care o susfine, incluziv diametrul interior al ochiului care cuprinde feava. Aceste brăfări se clasifică după diametrul nominal în foii al fevii, pentru fevi cu diametru mic (pînă la 3"), sau după diametrul exterior al fevii, pentru fevi fără filet. Forma lor depinde de pozifia relativă a fevii susfinute, în raport cu piesa sau cu elementele de construcfie cari o susfin. Astfel, brăfările penfru fixare în perete sînt compuse din două bucăfi neegale de bandă de ofel, îndoite la un capăt în semicerc şi asamblate printr-un
şurub; piesa mai lungă, crestată la capăt, se fixează în perete prin mortar de ciment. Alte brăfări folosite sînt: brăfările penfru
a) brăfară pentru atîrnare pe grinzi paralele cu feava; b) şi c) brăfări (etriere) pentru prindere, respectiv atîrnare pe grinzi sau console perpendiculare pe feavă.
atîrnare de elemente de susfinere (de ex. grinzi), paralele cu feava suspendată; brăfările pentru prindere pe console sau pe grinzi perpendiculare pe feavă, numite şi etriere; etc. (v. fig. X).
Brăfară de arc. Mş..1 Sin. Bridă de arc. Sin. (parfial) Colier de arc. V. sub Bridă şi sub Colier.
Brăfară pentru tub flexibil. Mş.: Sin. Colier pentru tub flexibil. V. sub Colier.
1.	Brăţară. 2. Topog.: Piesă principală a teodolifului sau a tahimetrului, care comandă anumite mişcări ale acestora sau numai ale unor părfi ale acestora.
2.	Brazdar, pl. brăzdare. Agr., Ut.: Organ activai unor maşini agricole, care taie solul pentru a forma brazde.
Brazdar de maşină de semănaf: Brazdar al unei maşini de semănat, care taie solul fără a scoate la suprafafă pămînful umed din straturile inferioare, şi care conduce seminfele în despicătura făcută, la adîncimea stabilită. Se folosesc diferite
X. Brăfară pentru mai multe cabluri electrice.
a) brăzdar cu ancoră; b) brăzdar cu patină; c) brazdar cu disc uri.
tipuri de astfel de brăzdare; de exemplu: tbrăzdarul cu ancoră (v. fig. I a), brăzdarul cu patină (v. fig. / b) şi brăzdarul cu discuri (v. fig. Ic).
Brăzdar de plug: Brăzdar al unui plug, care face parte din trupifa acestuia şi care taie brazda în plan orizontal, avînd un tăiş. Lăfimea brazdei tăiate de brăzdar determină lăfimea de lucru a trupifei plugului.
Brăzdarul e asamblat pe bîrsă, la partea inferioară a cormanei, şi poate fi trapezoidal sau în formă de daltă (v. fig. II). Brâzdarul se aşază înclinat fafă de planul fundului brazdei (de obicei, sub un unghi de 13--25°), pentru ca fîşia de pămînt tăiată să se urce pe suprafafa sa, care e curbă, şi apoi să fie răsucită şi răsturnată de cormană.
Vîrful brăzdarului se aşază pufin mai jos decît tăişul, pentru a pătrunde mai uşor în sol; în acelaşi scop, tăişul brăzdarului e înclinat fafă de direcfia de înaintare
II. Brăzdar de plug. a) trapezoidal; b) în formă de daltă.
Brăzduire
92
Breit, formula lui ~
(de obicei cu un unghi de 35-*5Q°). Deoarece tăierea solului de către brăzdar consumă cea mai mare parte din energia necesară aratului (circa 40%), fafă superioară a brăzdarului trebuie să fie netedă şi lucioasă, pentru a favoriza o alunecare cît mai uşoară a pămîntului. De aceea, la ascuţirea la cald a brăzdarului, acesta nu trebuie să fie bătut pe fafă. Datorită ascufirilor repetate prin batere, brăzdarul îşi pierde curbura, iar refacerea curburii se obfine prin baterea la cald a brăzdarului pe un şablon. Pentru refacerea proeminenfelor brăzdarului, cari se uzează (în special se teşeşte vîrful), din cauza frecărilor puternice din timpul aratului, brăzdarul are o rezervă de material pe suprafafa convexă (v. fig./a), din care se trage material spre vîrf, prin batere cu ciocanul la fiecare ascuţire.
La plugurile pentru desfundare, ale căror brăzdare întîmpină rezistenţe foarte mari la înaintare, vîrful brăzdarului se execută uneori separat, în formă de daltă, care se poate scoate pe măsură ce se uzează.
1.	Brăzduire. Drum., Cs.: Operaţia de aşezare a brazdelor pe o suprafaţă de teren, pentru a o apăra de eroziuni sau a
o	înierba. Trebuie să fie executată cît mai curînd după scoaterea brazdelor cari trebuie aşezate, penfru a evita uscarea rădăcinilor ierbii.
La taluzele aride, nisipoase sau pietroase, brazdele se aşază pe un strat de pămînt vegetal, gros de cel puţin 5 cm, aşternut pe suprafaţa taluzului, după afînarea prealabilă a terenului acestuia pe o adîncime de circa 10 cm. Brazdele se aşază de obicei pe lat, începînd de la baza taluzului, în fîşii orizontale şi cu rosturile verticale dintre brazde alternate, fiind fixate cu 2—4 ţăruşi subfiri de lemn cojit, cu diametrul de 2 cm şi lungi de 40 cm. Cînd suprafefele taluzelor de protejat sînt prea mari sau cînd cantitatea de brazde e insuficientă pentru acoperirea taluzelor în întregime, brazdele se aşază în benzi late de 0,25—0,50 m, înclinate cu 45° fafă de linia de cea mai mare pantă a taluzelor, formînd ochiuri pătrate cu laturile de 1,00 sau de 1,50 m. SpafiuI liber dintre benzi se însămînfează, iar în lungul marginilor superioare şi inferioare ale taluzului se execută cîte o bandă continuă de brazde, lată de 0,50 m. Penfru a realiza o apărare mai bună, brazdele se aşază pe muchie, în straturi suprapuse, fixate cu făruşi lungi de 0,75»»1 m şi aşezafi la distanfa de 0,50 m unul de altul. V. şi sub Consolidarea taluzelor.
2.	Breakr pl. break-uri. V. Brec.
3.	Breanc, pl. breancuri. Ind. st. c. V. Ciob.
4. Brebu, Conglomerate de	Stratigr.: Conglomerate dezvolvate în Cheia Brebului din Valea Doftanei, atribuite curent Burdigalianului şi sincronizate cu Conglomeratele de Pietricica din Carpafii Moldovei. Sînt constituite din elemente de şisturi sericitoase şi şisturi clorifoase, gnaisuri oculare şi gnaisuri pegma-titoide, porfire, diabaze, calcare jurasice, calcare urgoniene, calcare numulitice şi dolomite, legate printr-un ciment de obicei de culoare roşie.
Conglomeratele de Brebu, bine dezvoltate în sinclinalul Slănicului, în special pe flancul său de nord, cum şi la vest de Dîmboviţa, în Depresiunea getică, urmează în discordanfă peste orizontul gipsurilor superioare (Stratele de Cornu), atribuite Acvitanianului, şi suportă în continuitate depozite grezoase şi marnoase, roşii şi cenuşii, considerate ca helvefiene.
5.	Brecr pl. brecuri. Transp.; Trăsură uşoară cu patru roţi, de obicei deschisă sau cu acoperiş uşor (care se poate scoate), cu capră înaltă şi cu bănci longitudinale şi transversale. Serveşte la transportul persoanelor. Sin. Break.
6.	Brec auto. Transp. V. Autobreak, sub Automobil.
7.	Brec ie, pl. brecii. Pefr.: Rocă formată pe căi diferite, constituită din bucăţi de' roci preexistente, de dimensiuni şi de compoziţii mineralogice variate, cu forme colţuroase şi consolidate cu ciment de naturi diferite.
După modul de formare, breciile pot fi sedimentare, de explozie, eruptive şi tectonice.
Brecia sedimentară e o rocă detritică psefitică, formată din fragmente de grohotiş rămase pe loc sau transportate la o distanfă mică, cimentate printr-un ciment. După caracterul rocilor cari formează grohotişul, se deosebesc: brecii granitice, brecii dioritice, brecii calcaroase, brecii cuarfitice, etc., cum şi brecii mixte. De obicei, breciile sedimentare se formează la baza pantelor, acolo unde s-a adunat grohotişul, însă pot lua naştere şi prin procese de levigare a rocilor solubile, însofite de prăbuşirea ulterioară a acoperişului şi a golului format şi cimentarea ulterioară a fragmentelor.
Brecia de explozie e o rocă piroclastică, formată din fărîmă-turi colfuroase de origine vulcanică (blocuri, bombe, lapili, etc.), sedimentate subaerian sau în apă. Produsele aruncate de exploziile vulcanice (material din dopurile de lavă întărite cari astupă coşurile vulcanice vechi, de multe ori părfi mai mici sau mai mari din conurile vulcanice, şi cantităfi importante de lavă) se amestecă sau nu cu material de origine externă şi se cimentează, fie cu cenuşă vulcanică, fie cu ciment de altă natură, fie prin înglobarea lor într-o masă de lavă, dînd naştere la brecii de explozie.
Dacă cimentarea se face cu produse sedimentare, prin fenomene de diageneză, brecia se numeşte brecie de explozie poligenă.
Compozifia mineralogică-petrografică a fărîmăturilor cari constituie breciile de explozie e în general asemănătoare cu aceea a lavelor singenetice, şi breciile se numesc, după lava din care au provenit: brecii andezitice, bazaltice, dacitice, etc. ,
Breciile de explozie constituie în mare parte conurile vulcanilor micşti.
Brecia eruptivă e o rocă constituită din fărîmături de roci magmatice sau de altă natură, cari se formează în timpul ascensiunii magmei pe coşul vulcanic, prin ruperea din perefii coşului a unor bucăţi din rocile înconjurătoare, cari se înglobează în lavă.
Brecia eruptivă mai poate lua naştere şi din blocurile rămase din unele lave dezagregate de acfiunea apelor de scurgere, cari ulterior se cimentează cu materialul provenit din o altă fază eruptivă.
Brecia tectonică e o rocă formată pe planurile de alunecare ale unor terenuri, pe liniile de dislocafie sau pe suprafefele de şariaj, din bucăfi rupte în timpul mişcării, atît din masa alunecătoare, cît şi din roca de pat. Dacă fracturile tectonice se umplu cu bucăfi de roci căzute de la suprafafă sau din perefii fracturii care se cimentează ulterior cu materialul adus de circulafia solufii lor hidrotermale, brecia se numeşte brecie tectonică poligenă.
8.	Brecoiani. Ind. fexf.: Derivafi sulfonafi ai alchilnaftalinelor, întrebuinfaţi în industria textilă ca agenţi de înmuiere.
9.	Bredbergit. Mineral.: Andradit. (Termen vechi, părăsit.)
10.	Bredînă, pl. br&dine. Pisc.: Sin. Voloc (v.).
11.	Breihauptit. Mineral.: NiSb. Stibiură de nichel naturală, din grupul nichelinei, care se găseşte în unele filoane hidrotermale de cobalt şi argint. Cristalizează în sistemul exagonal, în cristale rare, subfiri, alungite, uneori cu habitus tabular, lamelar. De obicei e compact, arborescent sau diseminat în impregnaţii.
Are culoarea roşului de cupru (arămie), de obicei deschis, cu nuanţe (sclipiri) violete; urma e brună-roşcată. E opac; are luciu metalic strălucitor, iar în secţiuni lustruite e puternic anisotrop şi foarte pleocroic. E casant; are clivaj imperfect, spărtură neregulată; are duritatea 5,5 şi gr. sp. 8,23 sau mai pufin. Se topeşte greu la flacără şi e solubil în acid azotic şi în apă regală. Avînd un confinut de 32 % Ni poate fi întrebuinfat, în cantităfi mai mari, ca minereu de nichel.
12.	Breit, formula lui Fiz.: Formulă care exprimă energia potenfială de interacfiune V12 dintre doi electroni de sarcini q\ şi q2,
Brenluft
93
Brevet de invenfîe
*4''mişcare cu vitesele v\ şi v2, pînă la aproximaţia de ordinul fâl doilea în vjc\	^	^
^=4^0^f1" A[^2+ ("‘t)(*21)]} ■
\mde R e distanfa dintre cei doi electroni, c e vitesa de pro-"oaqare a luminii în vid, 8o e permitivitatea vidului, iar % e factorul de raţionalizare, egal cu 1 (în unităfi rafionalizate), respectiv cu 4 jt (în unităfi neraţionalizate). Formula lui Breit a fost utilizată în special în studiul structurii fine a spectrelor heliului şi litiului ionizat, cari au doi electroni, cum şi în problema difuziunii electronilor.
!. Brenluft. Mine: Grizu (y.). (Termen minier, Valea Jiului.)
2.	Brenoire, ungerea pieilor prin Ind. piei.: Operafia de ungere a pieilor prin impregnarea lor cu grăsimi în stare topită. Se utilizează la pieile cu fesutul fibros (crupoane pentru curele de transmisiune, piei pentru harnaşamente, piei de talpă cromate, etc.), în cari trebuie să se introducă o cantitate mare de grăsimi cu punct de topire înalt, pentru a le conferi elasticitate bună şi rigiditate, şi pentru a le face hidrofobe. Pentru brenoire se întrebuinfează, de obicei, amestecuri de seu, stearină, parafină, cerezină, lanolină şi ceruri, în proporfii cari depind de punctul de topire dorit.
Pentru brenoire, pieile bine uscate şi preîncălzite în uscătorii la temperaturi de 50 — 60° se cufundă în amestecuri de grăsimi topite. Temperatura amestecului de grăsimi e cu circa 10**» 15° mai înaltă decît temperatura lui de topire. După brenoire, pieile se afîrnă cîtva timp în camere calde, pentru ca grăsimea să nu se solidifice imediat pe suprafafă, ci să intre în fesutul fibros; apoi se lasă să se răcească şi se introduc în apă pentru o durată relativ lungă, în care interval pieile recapătă confinutul de umiditate normal; urmează degresarea pe ambele fefe, prin frecare cu solufie diluată de sodă calcinată, după care se albesc prin tratare cu solufii diluate de acizi şi se usucă.
3.	Brenfamine, sing. brentamină. Ind. chim.: Termen tehnic pentru amine diazotabile, întrebuinfate drept componenfi pentru formarea coloranfilor azoici pe fibră (v. sub Azoici, coloranfi ~).
4.	Brentoli. Ind. chim.: Termen tehnic pentru naftolii între-buinfafi la formarea coloranfilor de gheafă pe fibră(v. sub Gheafă, coloranfi de ~).
5.	Breşă, pl. breşe. Tehn. mii.: Străpungere realizată într-un dispozitiv defensiv al inamicului (de ex.: spărtură în zidul unei cetafi sau al unei fortificaţii; culoarul de trecere în refelele de sîrmă ghimpată) sau într-un dispozitiv de luptă al acestuia.
6.	Brefelă, p!. bretele. 1. Tehn. mii.: Porfiunea de şanf de
tragere, care restabileşte continuitatea frontului, cînd inamicul a	pus	stăpînire	pe o parte din şanful de tragere.
7.	Brefelă.	2. Tehn. mii.: Pozifie orientată	oblic, dispusă
între două pozifii orientate paralel cu frontul, avînd drept scop localizarea pătrunderii inamicului, prin împiedicarea dezvoltării ei laterale.
8.	Brefelă.	3. C. f.: Ramificafia dispusă între	două linii paralele, constituită	din două diagonale încrucişate şi	dintr-un dispo-
7
Brefelă.
1) diagonală; 2) traversare; 3) schimbător de cale simplu.
zitiv compus din patru schimbătoare de cale şi o traversare, Moşit pentru trecerea unui vehicul de cale ferată de pe o
linie pe cealaltă, în ambele sensuri, cînd linia nu permite instalarea a două diagonale succesive (v. fig.). Uneori, pentru a concentra instalafiile de schimbat calea pe o suprafafă mai mică, se foloseşte bretela combinată, la care schimbătoarele de cale simple sînt înlocuite cu traversări duble sau cu simple joncfiuni.
9.	Bretonă, fază de cutare Stratigr.: Faza de cutare cu care a început orogenul hercinic, situată în timp între Devonia-nul superior şi Carboniferul inferior. A fost identificată în Bre-tania, în Vosgi, Pădurea Neagră, Thuringia, etc.
10.	Breunerif. Mineral., Mat. cs.: Magnezit (v.) cu confinut apreciabil de carbonat de fier, foarte apreciat în industria refractarelor magnezitice, datorită distribufiei omogene a fierului, elementul activ în sinterizarea magneziei. Sin. Breunerită.
11.	Brevet de invenfie. Gen.: Document eliberat de o autoritate de Stat pentru protejarea, pe un anumit timp, a unei in-venfii, a unei idei cu caracter tehnic de importanfă deosebită, a unei perfecfionări tehnice, etc. în trecut, prin brevetul de invenfie se constata la noi că o persoană fizică sau un colectiv au înregistrat, într-o anumită zi şi la o anumită oră, o invenfie proprie, pentru a cărei exploatare cereau, conform legii, apărarea de către Stat, în schimbul unor obligafii privind plata cu regularitate a unor taxe legale periodice, cum şi preocuparea pentru realizarea şi exploatarea invenfiei. în baza brevetului de invenfie, titularul obfinea dreptul de a dispune excluziv, pe timp !imitat(de obicei pe 15 ani), de veniturile invenfiei sale. Posesorul unui brevet îl putea exploata singur sau putea să-l concesioneze la terfi, tot pe timp limitat (licenfă), înscriind acest fapt la Oficiul de Invenfii. Drepturile cari decurgeau din brevete de invenfii puteau fi transmise prin moştenire, singura obligafie a inventatorului sau a moştenitorilor acestuia fiind achitarea la termen a taxelor legale. Folosirea, respectiv aplicarea unui brevet străin, fără a fi obfinut licenfa, constituia un delict de contrafacere.—
Biroul de Brevete şi Invenfii din fara noastră a fost înfiinfat prin legea brevetelor de invenfii din 17 ianuarie 1906 şi a funcfionat pe lîngă Ministerul Metalurgiei şi al Industriei chimice, în cadrul Oficiului Proprietăţii industriale.
Prin Decretul nr. 214 din 5 septembrie 1950 s-a desfiinfat acest birou şi s-a înfiinţat „Oficiul de Stat penfru Invenţii", ca reprezentant legal al Statului pentru toafe invenfii le proprietate a acestuia.
în baza regulamentului de funcfionare a acestui Oficiu, Statul brevetează pe numele său şi excluziv în beneficiul său, în fară sau în străinătate, toate invenfii le şi toate descoperirile cetăfenilor romîni, cărora le eliberează certificate de autor. Definătorii certificatelor de autor nu sînt obligafi să plătească taxe, iar pentru încurajarea muncii creatoare de invenţii, autorii acestora sînt recompensafi după un tarif special, stabilit în raport cu importanfa invenfiei şi cu economia pe care aplicarea acesteia ar aduce-o Statului; autorii au numai obligaţia de a da sprijinul şi detaliile de cari este eventual nevoie pentru realizarea invenfiei.
Cererile penfru obfinerea certificatului de autor se adresează Oficiului de Stat pentru Invenfii, fie prin colectivele de ino-vafii din institufiile şi întreprinderile în cari lucrează autorii, fie prin Sfatul popular al raionului în care domiciliază autorul, dacă acesta nu e încadrat în cîmpul muncii. Ca dată certă a cererii de certificat de autor se consideră data depunerii memoriului tehnic împreună cu schifele sau desenele respective, iar în cazul cînd acestea din urmă se depun ulterior memoriului tehnic, se consideră ca dată certă data depunerii desenelor sau schifelor.
Institufia, întreprinderea sau Sfatul popular raional, la care s-a înregistrat propunerea de invenfie, au obligafia de a înainta
Srevicif
94
Bric
dosarul Ia Oficiul de Sfat penfru Invenţii în termen de cinci zile de la data înregistrării. Acesta înştiinţează pe petiţionar în termen de 45 de zile de Ia înregistrare, dacă acceptă invenţia spre examinare sau experimentare, indicînd termenul fixat penfru eventuala acceptare şi pentru eliberarea certificatului de autor. Regulamentul lasă deschisă calea contestării de către terţi a dreptului solicitat penfru certificatul de autor şi eventuala indicare a adevăratului autor. Judecarea contestaţiei se face de către instanţele de drept.
Dacă Oficiul de Stat pentru Invenfii acceptă o propunere de invenfie, aceasta se va breveta de către Stat, în brevet putîndu-se menfiona şi numele autorului, la cererea expresă a acestuia. în cazul cînd o invenfie e de interes nafio-nal şi nu s-a putut conveni cu autorul asupra cesionării, inven-fia poate fi expropriată cu plata despăgubirilor, conform legii.
Regulamentul prevede şi cazul invenţiilor secrete, cari privesc apărarea nafionaiă; în acest caz, autorul e obligat să ia toate măsurile penfru păstrarea strictă a secretului.
în baza regulamentului de funcţionare amintit, şî cetăfenii străini pot oferi invenfii le lor Statului nostru, obfinînd pentru acestea certificate de autor şi recompensele prevăzute de regulament, sau pot oferi numai licenfa pentru cuprinsul teritoriului fării.
1.	Brevicit. Mineral.: Natrolit. (Termen vechi, părăsit.)
2.	Brevidomă, pl. brevidome. Paleont.: Cochilia unui amonit, a cărei cameră de locuit nu depăşeşte lungimea unei cir-cumvolufiuni.
3.	Brevignafism. Zoot.: Anomalie de corespondenfă a in~ cizivilor, caracterizată prin existenfa unui maxilar mai scurt decît celălalt, care e normal. Brevignafismul poate fi superior sau inferior.
4.	Breviroştri, sing. brevirosfru. Paleont.: Grup de crocodi-lieni cu botul scurt, lăfit şi rotunjit, cari au apărut în Jurasic prin forme mici marine (Aiiigatoreilus), iar de la începutul Cretacicului şi pînă azi sînt reprezentafi prin forme mari, adaptate la mediul de apă dulce. Exemple: tofi crocodilii din Africa şi din America (caimanii şi genul Alligafor),
5.	Brewsfer, Jeg ea" lui F/z.; O rază de lumină naturală e polarizată complet, prin reflexiune, pe o suprafafă care separă două medii transparente I şi II, numai dacă unghiul de incidenfă i verifică relaţia
tg i — n,
în care n e indicele de refracfie al mediului II în care intră lumina, fafă de mediul I din care vine lumina. Unghiul i, care verifică această expresie, se numeşte unghi de incidenfă brew-steriană. V. şi sub Reflexiune şi refracfie electromagnetică.
6.	Brewster, punctul lui V. sub Lumina solară.
7.	Brewsferif. Mineral.: (Sr, Ba, Ca) [Al2 Si'6 0i6]-5 H2O. Mineral din grupul heulandit-desmin (v.)f fiind o varietate de heulandit cu stronfiu şi cu bariu. Cristalizează în sistemul monoclinic, în cristale prismatice. Are duritatea 5 şi gr. sp. 2,45. Optic, e asemănător cu heulanditul (nm — 1,512).
8.	Brezoi, brecia de Stratigr.: Complex detrific, poligen, format din blocuri mari de şisturi cristaline cu calcare cu Hi-purifi, situate transgresiv peste Senonian şi constituind baza terenurilor sedimentare din Basinul Brezoi-Titeşti.
9.	Brianchon, teorema lui Geom.; Dreptele determinate de vîrfurile opuse ale unui exagon circumscris unei conice sînt concurente.
Şase tangente distincte ale unei conice (v. fig. I) se numerotează arbitrar cu indicii i=1, 2, 3, 4, 5, 6, iar punctul comun dreptelor 1, i+1 se numerotează cu cifre romane (1, 2) =
(2, 3) = /l, (3, 4) = lll, (4, 5) = IV, (5, 6) = V, (6, 1) = Vl, două
din aceste puncte numindu-se vîrfuri opuse, dacă diferenfa valorilor indicilor respectivi e egală cu trei unităfi. Teorema lui Brianchon afirmă că dreptele (/, IV), (II, V), (III, VI) au un punct comun, numit punctul Iui Brianchon asociat exagonului considerat.
Schimbînd în toate modurile posibile numerotarea tangentelor considerate, se obfin în general 60 de exagoane diferite avînd puncte Brianchon distincte. Polaritatea fată de conica dată transformă un exagon Brianchon într-un exagon înscris (exagon Pascal) şi punctul lui Brianchon în dreapta Iui Pascal asociată exagonului transformat.
Următoarele cazuri particulare ale teoremei lui Brianchon sînt folosife în studiul conicelor: într-un pentagon circumscris unei conice, dreapta determinată de un punct de contact
I. Figură penfru exemplificarea	feo-	II. Figură penfru exemplificarea teoremei lui Brianchon.	remei lui Brianchon în cazul particu-
lar la unui triunghi circumscris unei conice.
al uneia dintre laturi şi vîrful opus confine punctul de intersecfiune al dreptelor determinate de celelalte două perechi de vîrfuri opuse; într-un patrulater circumscris unei conice, dreapta determinată de punctele de contact a două laturi opuse confine punctul de intersecfiune al diagonalelor; într-un triunghi circumscris unei conice, dreptele determinate de punctele de contact şi de vîrfurile opuse sînt concurente, iar triunghiul dat şi triunghiul format de punctele de contact (v. fig. II) sînt triunghiuri omologice şi figura e propria ei duală (autoduală).
Atît teorema generală a Iui Brianchon, cît şi cazurile particulare menfionate, sînt folosite penfru construcfia tangentelor şi a punctelor de contact la o conică dată, prin tangente şi puncte de contact ale acestor drepte.
10.	Briantină, pl. brianline. Ind. chim., Farm.: Produs parfumat lichid sau de consistenfa unei paste, întrebuinfat pentru îngrijirea părului; briantinele lichide sînt fie nealcoolice (grase, aşa-numitele uleiuri de păr, constituite de obicei din ulei de vaselină parfumat), fie alcoolice (solufii alcoolice parfumate de 10*"50% ulei de ricin de primă presare); briantinele solide sînt preparate din vaselină cu adaus eventual de lanolină, sau dintr-un amestec de ulei de vaselină cu cetaceum, stearină sau parafină.
11.	Briauze. Ind. text.: Varietate europeană de vierme de mătase, care produce gogoşi de culoare galbenă.
Un kilogram confine 450*-500 de gogoşi cari, la tragerea mătăsii, dau un randament foarte bun de fibră grej (v. Grej).
Viermele de mătase Briauze e monovoltin (produce o singură generafie pe an) şi cere îngrijire bună, fiind sensibil la boli.
12.	Bric, pl. bricuri.. Nav, V. sub Navă cu vele.
Briceag
95
Brichefare
i	Briceag, pl. bricege. Gen., Tehn.: Cufitaş de purtat în buzunar, cu mîner cu plasele, avînd una sau mai multe lame (pentru tăiat sau pentru alte operafii) şi eventual alte ustensile (de ex. lamă de deschis conserve, rac de scos dopuri, etc.), rabatabile, astfel încît tăişul lor să fie acoperit de plăselele mînerului.
Bricegele cari servesc la anumite operafii sînt numite după aceste operafii, ca de exemplu: briceagul pentru altoit în copulaţie (briceag copulator), care are o singură lamă cu tăişul drept şi o creastă opusă acesteia, ascufită; briceagul pentru oculat şi altoit în mugure (briceag oculator), care are o lamă cu tăişul sinuos şi vîrful uşor curbat (în direcfia opusă tăişului), cum şi o spatulă de metal sau de os (v. fig.).
2.	Brichefare. Ind. cb.f Metg., Ind. lemn.: Aglomerarea prin presare, în bucăfi de forme geometrice regulate (v. Brichetă 2), a materialelor mărunte sau a pulberilor, în vederea utilizării mai ra}ionaIe, a manipulării şi a transportului, mai uşoare. Brichetarea se aplică în special în cazul combustibililor (turbă, lignit, cărbune brun, huilă, antracit, mangal, semicocs, mărunfi de cocs, resturi de lemn, etc.) şi, în mai mică măsură, în metalurgie (praf de minereu de fier, brut sau prelucrat, resturi metalice şi zgurile metalelor neferoase) sau pentru alte materiale necoerente (fructe şi legume uscate, în industria alimentară).
Presarea se face cu sau fără întrebuinţarea de materiale străine (lianfi), în cazul al doilea fiind necesare presiuni mult mai mari, cari pot atinge 2000-3000 kgf/cm2. Procedeul utilizat depinde de materia primă întrebuinfată şi de calitatea cerută brichetelor.
Turba, cu umiditatea de 25"*30%, se brichetează după o măcinare prealabilă. Nu se adaugă liant, rolul acestuia avîndu-l apa adsorbită, datorită legăturilor de hidrogen şi acizilor hu-mici liberi.
Cărbunele brun pămîntos, care conţine acizi humici liberi, se brichetează fără adaus de liant, la prese de extrudat (numite impropriu prese-funie), la presiuni de 1000--1500 kgf/cm2, după o măcinare prealabilă în mori cu ciocane sau în dezintegratoare (penfru a ajunge la granulafia de 0**-4 mm), şi e uscat pînă la umiditatea de 8—16%, cu abur rezidual sau cu gaze de combustie.
Lignitul, chiar uscat, nu e un material potrivit pentru brichefare, din cauza elasticităfii lui. De aceea, el se supune unei semicocsificări pînă Ia temperatura de 300---3500, cînd se îndepărtează o mare parte din materiile volatile şi din umiditate, obfinîndu-se un material bun pentru brichetarea cu liant.
Cărbunii bruni bătrîni şi huilele tinere pot fi brichetate fără adaus de liant, în urma uscării granulelor de cărbune într-un curent de gaze arse şi a încălzirii lor pînă la 150"*300°, cînd gudronul confinut iese la suprafafa particulelor de cărbune, constituind liantul necesar. Unele huile pot fi brichetate fără lianfi, la presiuni înalte (de 2000—3000 kgf/cm2) şi în granulaţii fine de Ov-0,5 mm.
Huilele aglutinante pot fi brichetate prin încălzire în forme, P‘nă ajung în stare plastică (400--450°); prin răcire, cărbunele se aglomerează datorită liantului său propriu. în general, însă, huilele se brichetează numai cu lianfi.
Antracitul se brichetează numai cu liant şi, de obicei, cu adausuri de cărbuni mai tineri (fiind neplastifiabil la încălzire).
Cărbunele de lemn mărunt se brichetează cu liant (gudron de lemn), carbonizîndu-se apoi pentru eliminarea materiilor volatile, deoarece, prin eliminarea lor rapidă în procesul de combustie, ar dezintegra brichetele înainte de arderea tor completă. Brichete de cărbune de lemn se mai pot obfine prin brichetarea resturilor de lemn şi carbonizarea lor ca atari.
Semicocsul şi praful de cocs se brichetează cu liant, supunîndu-le, în mod obişnuit, unei noi carbonizări, după brichefare.
Brichetarea fără lianfi e realizată datorită forjelor mari cari apar în timpul presării şi cari măresc adeziunea dintre particule, şi în parte şî substanfelor liante chiar din materialul supus presării (bituminelor, apei sau acizilor humici, în cazul cărbunilor, şi argilei, în cazul minereurilor). în cazul minereurilor de fier, brichetele sînt supuse unei încălziri sau prăjiri ulterioare (la temperaturi de 900,-*1400°), cari măresc sensibil rezistenfă brichetelor prin procesul de aglomerare parfială care se produce la suprafafa lor. Acest procedeu (procedeul Grondal) e aplicat pe scară mai mare în Suedia, prăjirea făcîndu~se în cuptoare-tunel, în cari se păstrează o atmosferă oxidantă care permite îndepărtarea parfială a sulfului.
Brichetarea cu lianfi e folosită mai muIt decît brichetarea fără lianfi, ea prezentînd avantajele de a reclama presiuni mai mici şi de a produce brichete cu o rezistenfă mai mare. Procedeul prezintă în schimb dezavantajul de a fi mai costisitor, din cauza cantităfi lor de lianfi folosite şi cari pot atinge, în unele cazuri, 15-"20% (în general, 7"-10%). Ca lianfi se întrebuinfează substanfe organice (smoală de petrol din fifeiuri asfaltoase, smoală de cărbune rezultată din distilarea gudronului de Ia semicocsificare sau de la cocsificare, emulsii de smoală, gudroane, asfalturi, reziduuri petrolifere, etc.) şi substanfe minerale (ciment, var, gips, silicat de sodiu, clorură de magneziu, diatomit, argilă, zgură de furnal, etc.). Lianfii organici sînt întrebuinfafi aproape excluziv în cazul brichetării cărbunilor, în timp ce lianfii minerali sînt întrebuinfafi la mine-reurile de fier.
Brichetarea cărbunilor cu lianfi impune o granulafie între
0,3 şi 8 mm, repartizată cît mai uniform, întrucît legăturile de coeziune se formează între granulele de cărbuni învelite pe suprafafa lor cu un strat de liant. Cantitatea de liant necesară creşte odată cu mărirea suprafefei specifice a cărbunelui. — Rezistenfă mecanică a brichetei e cu atît mai mare, cu cît spafiul gol din materialul gata de brichefare e mai 'mic. — Umiditatea de imbibifie a cărbunilor micşorează rezistenţa brichetelor, împiedicînd contactul dintre cărbune şi liant. Umiditatea optimă a cărbunelui susceptibil de brichefare e în jurul umidităfii lui higroscopice. La brichetarea cărbunelui uscat sub umiditatea higroscopică se consumă mai mult liant pentru umplerea capilarelor rămase goale.
Sterilul în cărbuni, în proporţie de peste 15%, duce la micşorarea rezistenfei brichetelor, datorită micşorării aderenfei liantului la suprafafa granulelor de cărbune.
Cărbunii bătrîni, cari au o greutate specifică mai mare, au nevoie de mai pufin liant decît -cărbunii tineri, cari au, penfru aceeaşi greutate şi granulafie, o suprafafă mai mare. Semicocsul şi cărbunele de lemn cer, la brichefare, cantităfi mai mari de liant decît cărbunii, datorită suprafefei lor specifice mai mari. Lianfii cari se adăugă masei de cărbune, pentru aglomerarea ei, trebuie să aibă o mare aderenfă şi o bună plasticitate, să nu se ' modifice sub influenfă agenfilor atmosferici, să se împrăştie uşor în masa de cărbune, să se solidifice repede, să nu se mărească cantitatea de cenuşă din brichete, să nu se topească înainte de aprinderea cărbunelui şi să aibă o mare putere calorifică.
Brichetarea cărbunilor şi a semico csului se face astăzi în mod curent, în special cu smoală de petrol (sau smoală de cărbuni) avînd p. t. 70-"90°. După calitatea smoalei, natura cărbunilor şi proprietăfile lor, mărimea granu-
a) briceag pentru altoit în copulaţie; b) briceag pentru oculat şi altoit în ochi; 1) mîner; J') plasele; 1") sub-plăsele; 2) lamă de oculat; 3) lama tăietoare a briceagului pentru oculat şi altoit în ochi; 4) lama tăietoare a briceagului pentru altoit în copulafie.
Brichefare
96
Brichefare
lelor (1 *”10 mm), rezistenfă cerută brichetelor, gradul de încălzire al amestecului de brichetat şi presiunea de brichetare, se întrebuinfează între 6 şi 15% smoală, care se amestecă cu cărbunii în tobe cilindrice (cu şicane elicoidale în interior), fie în stare topită (la circa 200° şi într-o stare de fluiditate înaintată prin încălzire cu vapori de apă supraîncălzifi la 350 -3600), fie în stare solidă, după fărîmare şi pulverizare. Amestecul e omogeneizat într-un dezintegrator şi apoi într-un malaxor din care se face alimentarea preselor de brichetare, Brichetarea se efectuează la presiunea de 80---200 kgf/cm2 şi la temperatura de 80"'90°, realizată prin introducerea de vapori în malaxor. Brichetele obfinute sînt răcite pe benzi de împletitură de sîrm^ (cu ochiuri pentru circulafia aerului) şi depozitate în silozuri sau pe platforme, respectiv aşezate în stive mici cu canale de răcire, în cazul brichetelor de formă prismatică.
o umiditate a şarjei de 8*--10% şi la presiuni cuprinse între 500 şi 1000 kgf/cm2. Rezistenfă brichetalor e determinată, afară de forfele de coeziune, de formarea cristalelor de hidrat de calciu cari, prin evaporarea apei, cimentează particulele de minereu. Prin păstrarea mai îndelungată (10"*20 de zile) în aer, brichetele îşi măresc rezistenfă prin absorbirea bioxidului de carbon din aer, care provoacă transformarea hidratului de calciu în carbonat de calciu.—
Brichetarea cu clorura de magneziu, ciment, zgură de furnal, etc. e folosită pe scară mai mică, din cauza creşterii încete a rezisfenfei brichetelor şi a introducerii în constitufia acestora a unei cantităfi apreciabile de balast. Brichetarea se poate face şi cu şpan de fontă (4**-7%), cu ajutorul căruia se obfin brichete foarte rezistente, datorită cementării particulelor de minereu cu oxizii hidratafi de fier cari se formează prin
Schema unei instalafii de brichetare pentru brichete ovoide de cărbuni, î) grătar; 2) buncăr intermediar de cărbuni; 3) masă pentru dozarea cărbunilor; 4) dezintegrator de smoală; 5) buncăr intermediar de smoală; 6) masă pentru dozarea smoalei; 7) elevator; 8) malaxor; 9) presă pentru brichete ovoide; 10) jgheab de descărcare a brichetelor; 11) smoală; 12) cărbuni.
Brichetarea minereurilor de fier şi a prafului de furnal se face în majoritatea cazurilor cu var, care are şi rolul de fondant. Varul se adaugă sub formă de var stins sau de lapte de var. Rezultate optime se obfin la
oxidarea şpanului. Procesul, care are loc la presiunea de 250 kgf/cm2 şi la temperatura de 60*"100°, e favorizat de adăugarea unei cantităfi mici (0,25-*'1%) de sare, care are rolul de electrolit şi care intensifică procesul de coroziune ce se
Brichefare, presă de ~
97
Brichefare, presă de ~
produce prin formarea cuplului galvanic şpan-minereu. Minereul supus brichetăriî are 0---5 mm, iar şpanul, sub 0,1 •••0,5 mm.
După presa 3, brichetele sînt depozitate sub şoproane timp de 3-->4 zile, în < are interval de timp procesul de oxidare a şpanului se desăvîrşeşte, obtinîndu-se brichete cu o rezistenfă mare.
în ultimul timp s-au dezvoltat numeroase alte procedee de brichetare a minereurilor, cari nu folosesc presiunea, cum sînt, de exemplu, procedeul de brichetare prin formare (ca în cazul cărămizilor) sau procedeul peletizării (v.), care consistă în formarea de bulgări sferici prin rostogolirea materialului umezit în tobe rotative. în ambele cazuri, brichetele obtinute sînt supuse unei operafii de concretionare sau de sinterizare (v.).
Brichetarea se realizează în instalafii complexe, cari sînt constituite, în general, din următoarele secţii: secţia de primire şi de omogeneizare a materialului supus brichetării; secţia pentru pregătirea liantului; secfia de amestec al materialului cu liant; secţia de brichetare şi secţia de răcire şi depozitare a brichetelor. în figură e reprezentat schematic ansamblul unei instalaţii de brichetare a cărbunilor cu smoală topită.
Brichetare a rumeguşului de lemn se face în forme geometrice regulate, cu sau fără liant. Prin brichetare se reduce volumul rumeguşului la 1 /4-*-1/5 din cel iniţial, se măresc puterea calorifică şi posibilitatea ,de ardere în sobe obişnuite, şi se creează posibilităţi economice de depozitare şi de transport. Se folosesc, de cele mai multe ori, următoarele procedee: brichetare la presiune înaltă, fără liant; brichetare la presiune medie, cu sau fără liant; brichetare prin semicar-bonizare la presiune medie, fără liant. S-au făcut şi încercări reuşite de brichetare cu ajutorul unor proteine vegetale.
Brichetarea se efectuează cu prese de diferite construcţii, în tara noastră se brichetează rumeguşul de esenţe răşinoase, fără liant, cu ajutorul unor instalaţii cu piston de tipul Ganz-Ratibor şi Bmo-Kralovopolska, corpul cilindrului de presă fiind încălzit cu vapori, pentru a uşura brichetarea la presiune medie.
i.	Brichefare, presă de Ind. cb.f Mefg., Ut.:
Presă de agregare, folosită la brichetarea de cărbuni, semicocs sau minereuri granulate ori pulverulente.
Presele de brichetare pot fi antrenate de motoare cu abur sau de metoare electrice.
Sin. Maşină de brichetat. —
După felul în care e preparat amestecul de brichetat, se deosebesc prese de brichetare cu liant, şi prese de brichetare fără liant.
^ Presă de brichetare cu lianf:	Presă	care
brichetează un amestec de cărbuni sau de minereu, preparat cu un liant, care poate fi, de exemplu, smoală sau gudron pentru praful de cărbuni sau de semicocs, ori var, pentru unele pulberi minerale. Presele cu lianf funcţionează cu presiuni de presare mai joase decît 250 kg/cm2. —
După materialul prelucrat şi după forma brichetelor cari trebuie obţinute, presele se construiesc fie cu organe de presiune cu mişcare rectilinie alternativă, şi cari pot avea forme în-
chise (prese cu forme închise) sau forme deschise (prese cu forme deschise), fie cu cilindri rotitori. — Exemple:
Presă cu cilindri, penfru brichete ovoide. V. Presă de brichetare cu cilindri.
Presă cu forme deschise. V. Presă de brichefare cu forme deschise.
Presa cu forme închise. V. Presă de brichetare cu forme închise.
Presa de brichefare cu cilindri comprimă materialul — preparat în prealabil cu un liant, într-un malaxor — între doi cilindri alăturaţi, cu axele paralele, cari se rotesc în sensuri contrare. Presa e acţionată de un motor electric, prin curea de transmisiune, şi se compune din următoarele părţi; un batiu care poartă palierele cilindrilor şi mecanismul de antrenare; cei doi cilindri de presiune; alimentatorul, care e constituit dintr-un recipient cilindric, în care un braţ rotitor amestecă continuu materialul pregătit în prealabil şi îl distribuie în porţii potrivite pentru presat (v. fig. /).
Cilindrii sînt constituiţi dintr-un miez de fontă pe care se îmbracă, prin frefare la cald, cămăşi de oţel cu rezistenţă mare la abraziune, şi sînt împănafi pe axuri de oţel; în cămăşile de oţel sînt frezate alveole cari închid, în perechi, spaţiul în care se presează pasta de cărbune sînt antrenaţi în	sensuri	contrare,	prin	intermediul unor roţi
dinţate cilindrice, calate	pe axurile	lor.	Palierele permit reglarea
distanţei dintre	axele	cilindrilor,	pe	măsură ce cămăşile se
uzează. — Se deosebesc: prese cu o pereche de cilindri şi prese cu două perechi de cilindri (cu diametrul de 400-1000 mm), cari au o productivitate de5"*60t/h.
Presa de brichetare cu forme deschise comprimă materialul — preparat în prealabil cu un liant — în matriţe de oţel de formă parale-lepipedică,cu muchiile rotunjite, fără fund. Presa e acţionată de un motor cu abur cu piston, şi se compune din următoarele părţi: motorul; două volanturi cu mare masă de inerţie, calate pe acelaşi arbore cotit; un mecanism bielă-manivelă, care transmite pistonului o mişcare alternativă; corpul, cu una sau cu două matriţe, şi pe care e montat un dispozitiv de reglare a poziţiei oereţilor matriţelor; un alimentator (v. fig. II). Matriţele au formă de tub şi lungimea mult mai mare decît înălţimea brichetelor, iar fundul camerei de presare e format din cîteva brichete presate în cursele anterioare ale pistonului. La fiecare cursă, alimentatorul distribuie cantitatea de amestec
II. Presă de brichefare cu forme deschise.
1) bafiu; 2) pisfonul motorului cu abur; 3) sertar de distribufie; 4) conducerea (glisierele) capului de cruce; 5) biela motorului; 6) volan ;7) biela presei; 8) conducerea capului de cruce al presei; 9) pisfonul presei; 10) corpul presei; 11) matrifă; 12) dispozitiv de reglare a presiunii în matrifă; 13) alimentator; 14) reglajul admisiunii
aburului în mofor.
/. Schema unei prese de brichefare cu cilindri simpli, cu alveole.
1)	cilindru de lucru, cu alveole;
2)	alimentator; 3) lamă de dozare;
4) sertar (şiber).
distribuită de alimentator. Ei
7
Brichefare, presa de ~
98
Brichefare, presa de ^
necesară penfru o brichetă şi împroaşcă praf de cărbune pe fafa brichetei presate anterior, pentru a împiedica lipirea celor două brichete; apoi pisfonul comprimă această cantitate de material, iar frecarea dintre brichetele presate în prealabil şi perefii matrifei determină mărimea presiunii exercitate de piston asupra brichetei. în ma-frifă, care e parcursă de brichetă în timp de 15-25 s (răcindu-se parfial), ră-mîne un şir de brichete, cari sînt eliminate succesiv. Presa funcfionează cu o presiune pînă la 100 kgf/cm2 şi e folosită penfru cărbuni cu confinut mare de umiditate (8-10%).
Presa de brichefare cu forme închise comprimă materialul — preparat în prealabil cu liant — în matrife de ofel de formă paralelepipedică, cari au fundul mobil şi muchiile rotunjite. Presa e acfio-nafă de obicei de un motor electric, printr-o transmisiune cu curea.
Exemple:
Presa de brichetare cu mecanism cu pîrghii (v.fig. III) se compune din-fr-un batiu care poartă: o masă-revolver orizontală, de ofel turnat, în care sînt practicate alveole cu secfiune dreptunghiulară, dispuse pe un cerc, şi cari constituie perefii matrifei; mecanismul organic; mecanismul de avans al mesei-revolver; mecanismul de antrenare cu angrenaje cilindrice; alimentatorul, constituit dintr-un recipient cilindric în care se mişcă un braf rotitor care amestecă şi distribuie porţiuni potrivite penfru presat. — Mecanismul organic e constituit din următoarele părfi: balansierul superior, care acfionează pistonul superior de presare şi pistonul de evacuare; balansierul inferior, care acfionează pistonul inferior de presare; doi arbori orizontali, cari primesc mişcarea de la mecanismul de antrenare şi o transmit prin două manivele, două biele şi o bară de acfio-nare fransversală; cilindrul hidraulic, cu un piston penfru realizarea unei legături elastice între cele două balansiere. — Mecanismul de avans e un mecanism cu camă spafială, constituit dinfr-o tobă cilindrică şi din rolele de antrenare â mesei-revolver. — Alveolele sînt aduse succesiv în dreptul alimentatorului şi sînt umplute, iar cînd ajung în dreptul pistonului superior, acesta comprimă materialul din ele. Cînd, din cauza frecării cu perefii, materialul nu se mai comprimă, balansierul antrenat de bielă începe să oscileze în jurul axului constituit de articulafia pistonului şi, comprimînd apa din cilindrul hidraulic, acfionează (prin balansierul inferior) pistonul inferior, care termină presarea brichetei. Odată cu acfionareâ pistonului
inferior, pisfonul de evacuare împinge bricheta din alveola diametral opusă alveolei în care se face presarea, pe o bandă transportoare. — Presa funcfionează cu 150***250 kgf/cm2, penfru brichete de cărbuni, respectiv cu 75—125 kgf/cm2, penfru brichete de semicocs.
Se construiesc şi prese cu două rînduri de alveole aşezate în cercuri concentrice, cari pot produce 10—12 t/h.
Presa de brichetare hidraulică cu transportor efectuează brichetarea în trepte, la presiune mai înaltă decît în presa cu pîrghii şi are productivitate mai mare. Presa hidraulică e compusă (v. fig. IV) dintr-un cadru care poartă cilindrul principal,
Presă de brichetare cu forme închise, cu mecanism cu pîrghii.
1) batiu; 2) masă-revolver; 3) balansier superior; 4) balansier inferior; 5) piston de presare, superior; 6) piston de evacuare; 7) tobă de avans penfru masa-revolver; 7') conducerea rolei, pe toba de avans; 8) piston de presare, inferior; 9) cilindru hidraulic; 10) tija cilindrului hidraulic; 11) rolă penfru rotirea mesei cu forme; 12) manivelă; 13) bielă de manevră a balansierului; 14) traversă de acţionare a balan-sierului; 15) arbore cu manivelă; 16) rofi dinţate; 17) arbore de antrenare; 18) brichetă;
19) alimentator.
/V. Presă hidraulică de brichetat cu transportor port-mafrite.
1) cadrul cilindrului principal; 2) conductă de alimentare; 3) rama transportorului porf-matrife; 4) placă-matrifă; 5) încărcător cuplat cu dispozitivul de presare preliminară; 6) motor hidraulic de acjionare a transporforului;
7) ejecfor-împjngăfor hidraulic penfru descărcat matrifele.
şi un grup de plăci în cari sînt practicate locaşuri şi cari formează o bandă continuă de matrife. Grupul de matrife ghidat se deplasează intermitent cu pasul egal cu-distanfa dintre două matrife, sub acfiunea unui dispozitiv hidraulic. încărcarea porfiilor de brichetat se face cu un încărcător conjugat cu dispozitivul de presare preliminară (hidraulică); materialul se încarcă printr-un tub de alimentare în cutia de încărcare în care se efectuează presarea la 50—100 kgf/cm2. După presare, pistoanele revin la pozifia inifială, iar brichetele astfel formate ajung în dreptul cilindrului hidraulic principal, unde se efectuează presarea definitivă cu presiunea de circa 1000 kgf/cm2. Brichetele sînt evacuate cu ajutorul împingătorului hidraulic. Productivitatea unei astfel de prese atinge 50 t/h.
Presă de brichefare fără lianf: Presă care brichetează amestecul de cărbuni sau de minereu preparat uscat, fără liant, agregarea făcîndu-se- sub presiuni cari pot atinge 3000 kgf/cm2. —
După materialul prelucrat şi după forma brichetelor cari trebuie obfinute, presele se construiesc fie cu organe de presiune cu mişcare alternativă, fie cu cilindru rotativ interior. — Exemple: Presă cu cilindru inferior. V. Presă de brichetare cu cilindru interior.
Presă cu piston. V. Presă de brichefare cu piston.
Brîchefaf, maşină de ^
99
Bridă
Presa de brichefare cu cilindru inferior brichetează materialul preparat fără liant, prin presare între fefele a doi cilindri, dintre cari unul se roteşte în inferiorul celuilalt. Cilindrul exterior se reazemă pe doi cilindri, cari îl antrenează în mişcare de rotafie, şi are, Ia'suprafafa interioară, canale pe direcfia generatoarelor (v. fig. V). Cilindrul interior are axul paralel cu
V. Schema unei prese de brichetare cu cilindru interior (cu inei).
1) şj V) cilindru (inel) exterior cu canale longitudinale; 2) cilindru interior cu alveole; 3) rulou de sprijin şi de antrenare; 4) alimentator; 5) şi 6) roţi conice de contrapresiune; 7) desprinzător de brichete; 8) jgheab de descărcare.
axa cilindrului exterior şi sprijinit în două paliere exterioare; pe suprafafa cilindrului sînt frezate alveole. Prin deplasarea cilindrilor de antrenare se poate regla distanfa dintre cilindrii de lucru şi, prin aceasta, şî presiunea de lucru, care de obicei e de 2000•••3000 kgf/cm2. Cu ajutorul unui dispozitiv de alimentare, cărbunele mărunt e introdus în canalele cilindrului exterior, e constrîns să freacă între cei doi cilindri, e presat şi e antrenat sub formă de „pînză'' continuă de brichete pînă la partea superioară a cilindrului exterior, unde brichetele se detaşează una de alta. Brichetele rezultate sînt foarte compacte, se aprind greu şi în general sînt semicocsificate.
Presa de brichefare cu pisfon comprimă materialul preparat prin amestecare, fără liant, în forme paraleiepipedice fără fund, cu ajutorul unui piston antrenat de un mecanism bielă-manivelă. Presa se compune dintr-un batiu, pe care sînt fixate: corpul, constituit dintr-o placă fixă şi o placă mobilă, dispusă deasupra plăcii fixe, între cari se fixează matrifele; matrifele tubulare de ofel turnat, rezistent la uzură (de ex. ofel mangan), cari au canale de încălzire la partea superioară şi canale de răcire la partea inferioară; alimentatorul, constituit dintr-o pîlnie în care se roteşte o tobă cu palete, pentru dozarea materialului; pistonul cu mecanismul bielă-manivelă. Presarea se efectuează între piston şi şirul de brichete din matrifă. Presa poate fi acfionată direct, de un motor cu abur, sau indirect, de un motor electric, prin transmisiune cu curea. Presa poate funcfiona cu o presiune pînă la 1500 kgf/cm2, care depinde de înălfimea matrifei, şi e folosită pentru cărbuni bruni pămînfoşi.
î. Brichetat, maşină de ~: Sin. Presă de brichetat. V. Brichetare, presă de
2.	Brichetă, pl. brichete. 1: Aparat pentru producerea unei flăcări, prin aprinderea cu o scinte'13 a unui material inflamabil. In general, bricheta are o rotifă zimfată, care poate fi acfionată manual cu o altă rotifă sau cu o pîrghie, şi un rezervor cu benzină sau cu alcool, în care e imersat un fitil; rofifa se găseşte în contact cu un metal mixt (aliaj de 50% Ce, 40% La, 7% Fe şi 3% alte elemente), numit piatră de brichetă. Învîrtind rotifa zimfată pe suprafafa metalului mixt (piatra de brichetă), se obfine o scînteie care poate aprinde fitilul imbibat cu benzină sau cu alcool (corect, vaporii de benzină sau de alcool).
3.	Brichetă. 2. Tehn.: Produs industrial, rezultat din aglomerarea în forme geometrice (ovoide, cubice, prismatice, etc.), prin presarea, cu sau fără liant, a materialului mărunt (cărbuni, semi-
cocs, minereuri, etc.). După natura materialului, după liantul eventual întrebuinfat şi după înfrebuinfarea care urmează să le fie dată, brichetele trebuie să satisfacă anumite condifii tehnice. Astfel, brichetele de cărbuni, cari pot fi umede (aglomerate cu liant) sau uscâte (aglomerate prin simplă presare), trebuie să aibă o anumită rezistenfă mecanică, să fie rezistente la foc, la apă şi la înghef, etc.
4.	Brichetă furajeră. Zoot.: Produs obfinut prin tocarea, măcinarea, amestecarea şi comprimarea în maşini speciale a trei sau a mai multor nutrefuri simple, întrebuinfat pentru hrana animalelor.
Materiile cari se folosesc la prepararea brichetelor furajere sînt fînul sau paiele, furajele concentrate (orzul, ovăzul, porumbul), cum şi şroturile de floarea-soarelui, tărîfele de grîu, subproduse industriale (melasă), etc.
5.	Bficoiă, pl. bricole. Tehn. mii.: Maşină de război folosită în Antichitate pentru aruncarea proiectilelor grele, ca şi balisfa (v.) (v. fig.). Propulsiunea proiectilului se realiza folosind elasticitatea lemnului, spre deosebire de balisfă, care folosea elasticitatea intestinelor uscate sau a tendoanelor de vită.
Bricola se compunea dintr-o bază de susfinere largă (de lemn)
1,	dintr-un suport 2 al arcului de lemn 3, un dispozitiv 4 pentru încovoierea arcului 3, şi un ghidaj al proiectilului 5.
Energia cinetică imprimată proiectilu- ^ ^azâ susjjnere fjx§; 2) suportul arcului (cu lui era suficientă pen- posibilitate de oscilaţie în jurul axei verticale); fru ca O bară de sectiu- 3) arc de lemn; 4) dispozitiv de încordare; 5) dis-ne dreptunghiulară,	Pozi,iv de 9hidare-
ascufită, să pătrundă un zid de bîrne de lemn cu grosimea de circa 15 cm, la distanfa de 200 m.
6.	Bricuire. Nav,; Operafia de curăfire a punfilor de lemn prin frecarea lor cu nisip şi cu apă.
?. Bridaf, maşină de Ind. alim., Ut.: Maşină pentru închiderea recipientelor cari confin produse alimentare nesterili-zafe: muştar, gem, etc. Capacul de închidere e confecfionat din tablă albă căptuşită cu un disc de carton lăcuit sau de hîrtie pergament, care se aşază pe gîtul borcanului prin intermediul unei bride. Fixarea bridei la recipient se face cu ajutorul maşinii de bridat, acfionată de obicei manual (v. fig.).
Recipientul cu capacul e fixat între capul c şi talerul t al maşinii, cu ajutorul unui resort. Spre deosebire de maşinile obişnuite pentru închiderea etanşă, în acest caz recipientul rămîne fix. Prin rotirea rolei de închidere în jurul recipientului se îndoaie marginea inferioară a bridei dup^ profilul buzei borcanului.
8.	Bridă, pl. bride. 1. Tehn.: Element de construcfie sau de utilaj, constituit din una sau din mai multe piese metalice cu grosime mică în raport cu
lungimea, asamblate prin elemente de legătură, şi care serveşte fie la solidarizarea a două sau a mai multor piese componente
Bridă
100
Brigadier
ale unui alf sisfem tehnic (bridă de asamblare), fie !a calarea unui obiect cilindric pe un alt obiect cilindric (bridă de strîngere).
Brida de asamblare solidarizează piese, de obicei de acelaşi fel, ale unui sistem tehnic, de exemplu foile unui resort lamelar. Strîngerea se poate face prin şurub (cu sau fără masă elastică intermediară), prin brăţări sau eclise strînse cu şuruburi, prin simplă îndoire sau prin îmbinarea capetelor prin fa.lf, etc. (v. fig. /). — Elementele cari servesc ia solidarizarea
/.|Brlde de asamblare, peniru arcuri lamelare. a) şi b) cu şurub de strîngere, fără, respecfiv cu masă elastică intermediară; ©) cu fixare prin îndoire simplă; d) cu îmbinarea capetelor prin fălfuire.
a două obiecte de natură diferită sînt numite, uneori, colier sau brăţară; de exemplu, colierul pentru fixarea unui tub de cauciuc pe un tub metalic (v. sub Colier pentru tub de cauciuc).
Brida de strîngere e folosită Ia anumite asamblări în construcfiile de maşini (de ex. maşini-unelte) şi de aparate, la calarea permanentă a unui element de utilaj sau Ia calarea temporară a unei piese culisante pe un ghidaj cu secţiune circulară (de ex. braful unei maşini radiale de găurit pe coloană, brafele diferitelor aparate pe stative, etc.). Strîngerea bridei se realizează cu ajutorul unor şuruburi cu piulife sau al unor şuruburi cari se înşurubează în corpul bridei. Fixarea bridei pe
a	b
II. Bride de strîngere. a) cu inel elastic secţionat, cu suprafafa de contact netedă; b) cu două semi-inele, cu suprafafa de contact netedă; c) braf calat pe arbore prin bridă-inel elastic secfionat, cu suprafafa de contact striată; 1) arbore; 2) bridă-inel elastic secfionaf; 3) semiinel; 4) şurub de strîngere.
piesa-suport se realizează prin frecarea dintre piesa-suport şi fafa ei inferioară; suprafafa poate fi netedă sau striată, pentru mărirea frecării (v. fig. II).
1.	Bridă. 2. Tehn.: Flanşă (v.).
2.	Bride. Ind. alim.: Abur provenit din fierberea zemuri-lor, constituit din apă, amoniac, aer şi alte gaze necondensa-bile, care serveşte ca mediu încălzitor în evaporatoarele cu efect multiplu. Aburul produs prin fierberea zemii din primul corp e condus în spaţiul încălzitor al corpului următor, pînă la ultimul corp, de unde frece la condensator.
3.	Brie, calcar de Stratigr.: Calcar silicios de apă dulce, care caracterizează Oligocenul inferior din Basinul Parisului. Prin decalcifiere se transformă într-o rocă silicioasă, fin vacuo-Iară, care se utilizează la confecfionarea pietrelor de moară şi ca piatră de construcfie.
4.	Brigadă, pl. brigăzi. Gen.; Echipă de muncitori organizată în vederea îndeplinirii unei anumite sarcini de producfie, în fabrici, în uzine, pe şantiere, etc.
§. ~ compiexă. Expl. pefr. V. sub Brigadă de infervenfie.
6.	~ de control. Si/v. V. Brigadă de pază.
7.	~ de intervenţie. Expl. pefr.: Unitate de lucru în operafii le de infervenfie la sondele de extracfie, compusă din trei echipe de schimb, conduse de un brigadier, responsabil pe toate trei schimburile. Fiecare echipă are un sondor şef, un sondor podar, doi sondori la gura pufului, şi, cînd brigada lucrează cu trolii mobile, şi un şofer (tractorist). La lucrări speciale, numărul lucrătorilor se micşorează cu unul (la pistonat şi lăcă-rit) sau se măreşte cu unul (la manevra fevilor de 3"). Brigăzile de infervenfie execută lucrări de: pistonare, deparafinare, extragere şi introducere a pompei de adîncime, curăfire a nisipului cu lingura, spălare a dopurilor de nisip prin circulafie, şi premontare (montarea geamblacului, a macaralei, a rampei, etc.). Cînd lucrările brigăzii de infervenfie şi cele ale brigăzii de producfie sînt executate de o singură unitate, aceasta se numeşte brigadă complexă.
8.	~ de pasă. Silv.: în administrafia pădurilor Statului, a doua unitate teritorială ierarhică în ordine crescătoare, în cadrul căreia se exercită serviciul de pază a pădurilor. Cuprinde două sau mai multe cantoane de pază, şi e prima subunitate teritorială a ocolului silvic. Titularul unei brigăzi de pază e brigadierul silvic (v.). Suprafafa pădurilor componente ale fiecărei brigăzi de pază, ca şi cea a cantoanelor de pază, se stabileşte pe cale administrativă şi depinde de mai mulfi factori, printre cari următorii: repartifia pădurilor, intensitatea gospodăririi lor, forma şi natura hotarelor, felul şi numărul căilor de acces în păduri, moravurile populafiilor înconjurătoare, natura pericolelor cari ameninfă pădurile, felul şi volumul atribuţiilor de serviciu ale brigadierului silvic titular, etc. Sin. Brigadă silvică, Brigadă de control.
9.	~ de producţie. Expl. pefr.: Unitate de lucru în opera-fiile de supraveghere şi comandă la sondele de producţie, care deserveşte 10---30 de sonde, a căror producfie e colectată în 1--3 parcuri centrale. Brigada de producfie e organizată pe trei schimburi şi e condusă de un brigadier de producfie, responsabil pe toate trei schimburile, pentru îndeplinirea sarcinilor brigăzii şi pentru respectarea normelor de tehnică a securităfii şi de protecfie a muncii. El e ajutat de ajutoare de brigadier (maiştri de producfie), penfru fiecare schimb, care e compus dintr-un număr de manipulanfi de parc, sondori de supraveghere, sondori deparafinori şi sondori cu atribufii speciale (pompagii, godevilari, etc.).
10.	~ silvică. Silv. V. Brigadă de pază.
11.	Brigadier, pl. brigadieri. Silv.: Salariat în administrafia pădurilor Statului, ca titular al unei brigăzi de pază, şi care e organul de teren însărcinat cu paza pădurilor şi cu controlul pazei efectuate de pădurari. După funcfiunile pe cari le exercită, brigadierul e numit brigadier silvic, brigadier de vînătoare, brigadier fazanier, brigadier păstrăvar, etc.
Brigadierul silvic urmăreşte prevenirea şi combaterea delictelor silvice (tăieri de arbori, furt de lemne sau de alte produse forestiere, păşunat neauforizaf, încălcări de hotare, etc.), controlul circulafiei materialului lemnos, prevenirea şi stingerea incendiilor de păduri, controlul lucrărilor de exploatare a produselor lemnoase şi accesorii sub raportul aplicării stricte a regulilor de exploatare,etc. Brigadierul mai are şi anumitefuncfiuni gestionare.
Brigadierul de vînătoare e însărcinat cu îndrumarea şi controlul pazei, ocrotirii şi valorificării vînatului şi are în subordine mai mulfi pădurari de vînătoare. El urmăreşte: prevenirea şi combaterea braconajului şi a animalelor dăunătoare vînatului; urmărirea şi constatarea delictelor şi a confravenfiilor la legea vînatului şi pescuitului în apele de munte; amenajarea fondurilor de vînătoare cu hrănitoare, bordee de pîndă, observatoare înalte, poteci de vînătoare; întrefinerea caselor şi a cabanelor de vînătoare; procurarea hranei penfru vînat, şi hrănirea acestuia; procurarea şi îngrijirea armelor şi a munifiilor necesare; organizarea vînăforilor individuale şi colective; valorificarea vînatului; etc,
Brigadier tehnolog
101
Brizanfă
Brigadierul fazanier urmăreşte înmulţirea, creşterea şi valorificarea fazanilor în crescătoriile (fazaneriile) mai importante. El colaborează şi lucrează sub îndrumarea şi controlul tehnicianului fazanier.
Brigadierul păstrăvar urmăreşte înmulţirea, creşterea şi valorificarea păstrăvului în crescătoriile (păstrăvăriile) mai importante. în unele privinţe e un colaborator al tehnicianului păstrăvar.
1.	Brigadier tehnolog. Expl. petr.: Conducătorul unei echipe de cercetare a sondelor. După felul operafiilor executate de echipă, se deosebesc: brigadier de control al debitelor, care execută cu echipa sa operaţii în vederea stabilirii exacte a debitelor de ţiţei şi de gaze, a procentului de impurităţi şi a greutăţii specifice a amestecului; brigadier cu măsurări de fund, care măsoară împreună cu echipa sa presiunile de fund şi nivelurile, statice şi dinamice, ale sondelor; brigadier dinamo-metror, care execută cu echipa sa măsurarea sarcinilor la prăjina lustruită a sondelor de adîncime în pompă.
2.	Srigantin, pl. brigantine, Nav, V. sub Navă cu vele.
3.	Brigantinăr pl. brigantine. Nav. V. sub Greement.
4.	Brigheră, pl. brighere. Tehn.: Fiecare dintre cele două roţi cari întorc caseta arcului motor. V. sub Ceasornic.
5.	Brighidău, pl. brighidaie. Ind. făr.: La stînele de oi, unealtă folosită la prepararea caşului, formată dintr-un băţ, care are la unul dintre capete un disc cu mai multe găuri.
o.	Bright stock. IrA. petr.: Ulei cu viscozitafe mare, preparat din cylinder stock prin deparafinare şi filtrare prin pămînturi. Uleiurile de tip bright stock sînt folosite în special în amestecuri, pentru obţinerea uleiurilor de automobil şi de avion.
Termenul bright stock e folosit uneori şi pentru unele distilate vîscoase.
7.	Briglă, pl. brigle: Sin. Brîglă, Vatală (v.).
8.	Briliant. 1. Artă: Formă de tăiere a pietrelor preţioase transparente, folosită în special pentru diamant, care e formată dinfr-o dublă piramidă (cu baza unită), cu vîrful din faţă (su-
pe coroană, 24 de faţete pe culasă şi cele două faţete rezultate din - trunchierea vîrfului celor două piramida); briliantul dublu (veche tăiere o-landeză); briliantul simplu, care e o formă simplă de octaedru, cu piramida superioară teşită de două ori mai mult decît cea inferioară.
o.	Briliant. 2.
Briliant triplu, a) vedere de sus; b) de jos; c) din părfi.
Briliante mari renumite. a) Marele Mogol (780 carate în formă iniţială neprelucrată); b) Orlov (194 carate); c) Regentul (137 carafe); d) Florentinul (140 carafe); e) şi f) Koh-J-Noor (186 carafe în forma veche, 106 carate după o nouă şlefuire).
perior) trunchiat mult, ca să aibă o faţă mare octogonală — şi cu vîrful din spate (inferior) trunchiat mai puţin, ca să formeze o faţa mai mică. Piramida superioară, care are de obicei o treime din înălţimea totală a briliantului, se numeşte coroană sau pavilion, iar piramida inferioară se numeşte culasă. Feţele piramidelor sînt prelucrate cu 2"*3 rînduri de faţete, triunghiulare, romboidale sau pentagonale. Numărul faţetelor asemenea e totdeauna 4 sau multiplu de 4. Se deosebesc: briliantul triplu (veche tăiere er*gleză), la care piatra preţioasă are 58 de faţete (32 de faţete
Poligr.: Mărime de literă	de	tipar, avînd	corpul de trei puncte
tipografice. E cea mai mică	literă şi, din cauza costului	ei foarte
mare, i s-a dat numele	de	briliant.
19. Brinell, duritate	V. Duritate	Brinell, sub	Duritate.
11.	încercare V. încercare Brinell, sub Duritate.
12.	Brioşă, pl. brioşe. Ind, alim.: Produs alimentar obţinut prin coacerea în forme a unui aluat moale format din făină albă de grîu, unt, ulei vegetal, zahăr, ouă, lapte, acid cifric sau tartric, carbonat de amoniu, bicarbonat de sodiu şi esenţe aromatizânfe (rom, vanilină, lămîi, portocale).
is. Briozoare. Paleont.: Sin. Bryozoa (v.).
14.	~r marne cu Stratigr.: Formaţiuni cari reprezintă ultimul termen al Eocenului (Priabonianul superior), în partea de vest a Basinului Transilvaniei, între Cluj şi Jibou, echivalente cu marnele de Brendola din Vincentin şi cu marnele de Buda din Ungaria. Marnele cu Briozoare urmează în continuitate peste orizontul calcarelor marnoase cu Nummulites fabiani din împrejurimile Clujului; ele suportă Calcarul de Hoia. Sin. Marne de Brebi.
15.	Briptă, pi. bripte. Gen.: Cuţit sau briceag primitiv, cu mîner de lemn. (Termen regional: Oltenia, Banat, Bucovina.)
16.	Bristol. Ind. hîrt. V. sub Hîrtie.
17.	Brişcă, pl. brişti. 1. Pisc.: Undiţă formată dintr-o bucată de metal lucitor (tablă galvanizată, alamă, etc.) sau viu colorat, reprezentînd o nadă artificială (peştişori, broaşte, coropişniţe) şi avînd la un capăt un vîrf ascuţit şi întors în sus, sau un cîrlig cu 1—3 braţe. E folosită la prinderea peştilor răpitori şi în special a ştiucii, în timpul iernii, sub gheaţă. Sin. Lingură, Nălucă.
îs. Brişcă, pl. brişti. 2. Ind. făr.: Trăsură mică, uşoară, neacoperită.
19.	Brithelit. Mineral.: (Na, Ce, Ca)5 [F | (Si04, PO^]. Mineral din grupul apatifului, întîlnit în sieniteie nefelinice. Cristalizează în sistemul exagonal. Are duritatea 5,5 şi gr. sp. 4,4.
20.	Brifish thermal unit. Mş., Termot.: B. T. U. Unitate de măsură pentru cantitatea de căldură, egală cu căldura necesară pentru a ridica temperatura unei livre (1 Ib) de apă cu 1° Fahrenheit; e egală cu 0,25199 kcal.
21.	Brix-Fischer, scara Ind. chim.: Scară areomefri.că, folosită în special în industria zahărului, pentru indicarea greutăţii specifice a lichidelor în grade Brix-Fischer. Relaţia între greutatea specifică y şi numărul n de grade B.-F. e y = 400/(400 — n). V. şi sub Areometru.
22.	Brizanfă. 1. Expl.: Capacitatea unei substanţe explozive de a se descompune în gaze, cu o vitesă atît de mare, încît să acţioneze prin şoc asupra obiectelor din apropiere şi să fărîme recipientul în care se găseşte, înainte ca acesta să poată absorbi, prin lucru mecanic de deformare plastică-elastică, energia disponibilă a gazelor produse prin explozie.
Pentru a exprima brizanţa unui exploziv, se compară efectele lui cu efectele altora, în probe la cari se realizează aceeaşi vitesă de descompunere.
Brizanţa depinde de potenţialul explozivului (v.) şi de vitesa sa de descompunere, cum şi de condiţiile în cari se produce descompunerea. Astfel, explozivul dintr-un recipient uşor deformabil, de exemplu în pămînt moale, e mai puţin eficace dacă acţionează printr-un şoc mai accentuat decît dacă
Brizanţa
102
Brizanţi
I. Probă de brizan-fă cu blocurile Hess. 1) cutie de explozie; 2) exploziv;
3)	disc de ofel;
4)cilindru	de plumb; 5) placă de ofel.
se descompune mai lent; un astfel de exploziv e indicat însă pentru sfărîmarea stîncilor. De asemenea, o pulbere de revolver sau de pistolet obişnuit, dacă se foloseşte ca încărcătură într-o puşcă, fărîmă feava puştii, iar pulberea de puşcă, folosită într-o ţeavă de tun, fărîmă ţeava acestuia.
Penfru determinarea experimentală a caracterului brizant al unui exploziv s-au propus numeroase metode, cele mai multe bazîndu-se pe strivirea uneia sau a mai multor plăci sau cilindri de plumb ori de cupru, iar în altele luîndu-se în consideraţie numai vitesa de detonaţie.
Cel mai des folosite sînt:
Proba cu blocurile Hess: Se comprimă 45 g exploziv într-o cutie cilindrică de tablă de fier moale cu diametrul de 40 mm şi grosimea peretelui de 0,5 mm. Cutia e aşezată, prin intermediul unui disc de oţel de acelaşi diametru şi de 5,8 mm grosime, pe un	cilindru	de plumb cu înălţimea	de	50	mm	şi
diametrul de 40	mm (v.	fig. /). Explozivul e	amorsat	printr-un
detonator de 1,7 g fulminat. Generatoarele cilindrilor de plumb sînt divizate în intervale egale prin cercuri paralele cu baza şi distanţate la 5 mm. Prin tragere, blocul de plumb se deformează la partea superioară, căpătînd aspectul unei ciuperci racordate mai brusc sau mai lent, la	piciorul	nedeformat. în raport cu variafia	de înălţime a cilindrului de
plumb, se apreciază gradul de brizanţă al explozivului considerat. Cu acest dispozitiv nu se poate separa efectul de şoc, de efectul de deformare în timp.
Proba cu dispozitivul lui Quinan: Dispozitivul se compune din blocul de ofel 3, cu-lisînd pe patru tije paralele, cu o cavitate pe unul dintre capete în care se plasează 1---2g de exploziv; blocul se sprijină pe cilindrul scurt de plumb 2, aşezat pe placa de oţel I ca pe o nicovală, iar deasupra blocului 3 se montează, pe aceleaşi tije, un alt bloc de oţel 4, care are un canal penfru conductorul electric de amorsaj (v fig. II). Prin explozie, blocul de plumb e turtit de blocul 3, iar blocul 4 e ridicat în sus.
La acest mod de experimentare se consideră că lucrul mecanic furnisat de gazele exploziei a fost izolat prin ridicarea blocului 4, iar acţiunea şocului a fost localizată asupra blocului de plumb 2.
Pentru ca rezultatele să fie comparabile, se iau măsuri de asigurare a aceloraşi condiţii de încărcare a explozivilor de studiat şi de montare a dispozitivelor cu cari se execută probele.
Proba cu proiectile: Adesea se folosesc proiectile încărcate cu explozivul de cercetat, în aceleaşi condiţii de încărcare; criteriul de apreciere consistă în compararea numărului de schije în cari s-a fărîmat proiectilul, raportat la 1 kg de exploziv.
i.	Brizanţă. 2. Expl.: Mărime caracteristică unui exploziv, egală cu impulsul provocat de explozie în unitatea de timp, raportat la unitatea de arie a suprafeţei masei explozive:
Vpdt
E _mv _ J 0 At At
unde m e masa explozivului, v e vifesa de detonaţie, t e durata descompunerii, A e aria suprafeţei corpului exploziv. Această mărime e egală şi cu presiunea medie de şoc pe unitatea de suprafaţă a mediului înconjurător, cînd explozivul se descompune în volumul propriu.
Pe această bază s-a stabilit scara de brizanţă a lui Redl, în care s-a luat fulminatul cu valoarea 100; această scară e reprezentată parţial în tabloul următor:
Scara de brizanţă Redl
J03E
Explozivi	Raportul fafă de fulminaf	Explozivi	Raportul fafă de fulminat
Fulminat de mercur	100	Nitromanită	56
Gelatină explozivă	65	Amonal	52
Acid picric	63	Gurdinamifă	50
Nitroglicerină	61	Nitroceluloză	41
Nifrotoluen	57		
2.	Brizanţă. 3. Expl.: Mărime caracteristică unui exploziv, proporfională cu produsul: f*Q*v, unde / e forfa explozivului, Q e greutatea specifică, iar v e vitesa de detonaţie. Sin. Brizanţă Kast.
Brizanţa Kast a cîtorva explozivi
Explozivi	Brizanfa Kast	Explozivi	Brizanfa Kast
Pulbere neagră Nitroglicerină Gelatină explozivă Hexogen Trinifrobenzen Dinitrobenzen	1356 145 900 156 300 188 000 100 000 64 400	Trinitro toluen Trinitroanisol Acid picric Azotat de amoniu Amonal Fulminat de mercur	86 100 87 000 107 000 42 000 85 550 125 000
3.	Brizanţă. 4. Expl.: Mărime caracteristică unui exploziv, egală cu energia care se dezvoltă în unitatea de timp pe unitatea de volum de exploziv (putere specifică de explozie), dată de expresia:
^~ t ~ l
în care Q e căldura dezvoltată în explozia unui kilogram de exploziv, 6 e densitatea explozivului, t e durata de explozie a unităţii de masă de exploziv, v e vitesa de detonaţie şi l e lungimea pe care se propagă defonaţia: t = l/v. Sin. Brizanţă Snitko.
4.	Brizanţă. 5. Tehn. mii.: Capacitatea unei pulberi de a arde mai repede decît alta, în interiorul unei guri de foc. Comparaţia se face folosind arderi în bomba manometrică şi construind curbele presiunii în funcţiune de timp. Pulberea la care înclinarea a a tangentei la curbă în punctul de inflexiune e mai mare (v. fig. a) se consideră mai brizanţă, iar tangenta
II. Probă de brizanfă cu dispozitivul Iui Quinan.
Metode de	comparare a brizanfei pulberilor.
e) cu ajutorul	curbelor de	variafie a presiunii în funcfiune de timp; b) cu
ajutorul raportului dintre presiunea maximă şi cea me4ie (x = spafiul parcurs de proiectil).
acestui unghi e o măsură a brizanfei (Vieille); ea se numeşte mai frecvent vivacitatea pulberii. Această referire a brizanţei la punctul de inflexiune al curbei (p, ij e azi părăsită, con-siderîndu-se că acest punct nu reprezintă o caracteristică a pulberii, deoarece el poate lipsi cînd grăunţii de pulbere sînt uniformi, iar impulsul iniţial de aprindere e suficient de mare.
Alt mod de a compara brizanţa pulberilor e raportul dintre presiunea maximă şi presiunea medie, dezvoltate de gazele încărcăturii de pulbere, direct în gura de foc (v. fig. b).
în general, se tinde ca termenul brizanţă să se aplice din ce	în	ce	mai puţin	la pulberi, rămînînd să fie folosit mai
frecvent pentru compararea explozivilor.
5.	Brizanţi. Nav.:	Valuri cari se sparg datorită unui banc
sau adîncimii mici a apei, producînd spumă şi semnalînd astfel prezenţa bancului sau a adîncimii mici.
Briza
103
Brînză
1.	Briză, pl. brize. V. sub Vînt, tipuri de
2. Brizor, pl. brizoare. Ind. text. V. Cilindru rupător.
3. Brîglă, pl. brîgle. V. Vatală.
4.	Brîie-capcane. Agr.: Brîie de paie, de cîrpe, de hîrtie sau de carton gofrat, aşezate în formă de inele pe tulpinile pomilor, la 0,20-"1 m înălfime, pentru â ademeni şi a captura anumite insecte dăunătoare, spre a fi apoi distruse prin mijloace mecanice său chimice.
5.	Brînef, pl. brînefe. 1. Ind. făr.: Cingătoare folosită la costumele fărăneşti.
6.	Brînef. 2. Ind. făr.: Şiretul care serveşte la strîngerea pe mijloc a cioarecilor sau a ifarilor. Sin. Brînişor, Brăcinar.
7.	Brînef. 3. Ind. făr.; Cingătoare folosită la portul femeiesc. Sin. Brîulef, Bată.
8.	Brînişor, pl. brînişoare. Ind. făr. V. Brînef 2.
9.	Brînză* Ind. alim.: Produs obfinut prin coagularea laptelui de vacă, de bivolifă sau de oaie şi prelucrare ulterioară prin adăugare de cheag, de pepsine sau de acizi slabi (de ex. de acid lactic), şi care conţine majoritatea componenfilor laptelui.
Coagulul suferă anumite modificări fizicochimice şi biochimice, cari depind de condiţiile de prelucrare, de maturare şi de păstrare, transformîndu-se în brînză cu gust, miros, consistentă şi desen specific. Se cunosc circa 500 de sorturi de brînză, adică brînzeturi. Factorii principali în procesul formării brînzeturilor şi al caracterului lor specific îl constituie bacteriile lactice şi, la anumite brînzeturi, unele mucegaiuri caracteristice. Desenul brînzeturilor, gustul şi aroma se datoresc acţiunii acestor microorganisme asupra componenfilor laptelui.
Procesul	de fabricare	a brînzeturilor cuprinde două faze:
în prima fază e prelucrat	laptele pînă	în momentul	scoaterii
coagulului (caşului) din forme. Caşul e deci o brînză semi-fabricată obfinută prin prelucrarea coagulului de lapte, din care s-a eliminat o parte din zer.
în procesul fabricării brînzeturilor, caşul constituie faza intermediară între coagul şi brînză propriu-zisă, care se obfine în urma unui proces de fermentare a caşului.
Caşul se poate obfine din lapte integral sau smîntînif, şi poate fi caş	gras sau caş	sec (slab),	preparat din	lapte de
vacă sau din	lapte de oaie.
Caşul se prezintă sub forma unei mase albe sau albe-gălbui. Cel proaspăt are o consistenfă moale; prin depozitare mai îndelungată, elimină din el cea mai mare parte din zer, căpătînd o consistenfă semifare.
Caşul e folosit în alimentafie netransformat, în special cel de lapte de oaie sau cel gras, preparat din lapte integral. Alteori se usucă şi chiar se afumă, în care caz se prezintă sub forma de turte tari. Caşul sec constituie în fara noastră una dintre principalele forme de valorificare a laptelui smîntînit.
în a doua fază se produce maturarea caşului, în anumite condifii de temperatură şi de umiditate, pînă la formarea brînzei cu caracterele ei specifice.
Laptele propriu închegării şi fabricării brînzeturilor de calitate superioară trebuie să confină suficiente săruri de calciu, să aibă o microfloră corespunzătoare şi o aciditate de 17**-220 Thorner. Laptele care nu îndeplineşte aceste condifii trebuie corectat prin adăugarea de clorură de calciu şi de culturi selecfionate de bacterii lactice. Dacă în lapte se găseşte o floră microbiană străină, el e pasteurizat. Confinutul în grăsime al laptelui e adus la valoarea corespunzătoare tipului de brînză, prin amestecare cu lapte smîntînif.
închegarea sau coagularea laptelui se face în căldări speciale.
în cazul închegării laptelui cu acid lactic, cazeina coagulează la pH = 4,6, înglobînd în masa ei şi ceilalfi componenfi ai laptelui, incluziv apa. Prin şedere, coagulul se contractă şi elimină zerul.
în cazul închegării laptelui cu cheag, cazeina e descompusă, prin desfacerea legăturilor peptidice, în două feluri de
molecule: paracazeina, care, unindu-se cu sărurile solubile de calciu din lapte, precipită, formînd coagulul şi în molecule cari frec în zer. Coagulul obfinut prin închegare cu cheag confine mult mai mult calciu decît cel obfinut cu acizi. Pentru favorizarea eliminării zerului din coagul, acesta se taie şi se mărunfeşte în „boabe", operafia numindu-se prelucrarea coagulului. Această operafie variază după sortul brînzei care se prepară; cantitatea de zer rămasă în boabele de caş, după prelucrare, determină condifiile de desfăşurare a activităfii microorganismelor în cursul maturării.
Boabele de caş se pun în forme şi se presează, pentru a elimina zerul, a întări masa de caş, a-i imprima o anumită formă şi a forma coajă.
Caşurile sînt apoi sărate (uscat sau în saramură) şi trec în camerele sau în pivnifele de maturare.
Cheagul şi pepsina favorizează descompunerea substanfelor proteice în prima fază a maturării, făcîndu-le mai accesibile acfiunii microorganismelor.
în timpul maturării brînzeturilor, lactoza trece în acid lactic, care acfionează asupra paracazeinatului de calciu, care trece în sarea monocalcică a paracazeinei; aceasta are o acfiune de lipire asupra boabelor de coagul şi a formării caşului.
O parte din acidul lactic şi lactafii trec prin fermentare în acid propionic, butiric, acetic, etc.
Substanfele proteice cari se găsesc sub formă de para-cazeinat de calciu suferă o hidroliză şi trec în albumoze şi în peptone. Peptonele sînt hidrolizate în aminoacizi, o parte din ei fiind transformafi în oxiacizi sau în acizi cetonici.
Grăsimea din brînzeturi nu suferă transformări esenfials în timpul maturării, cu excepfia brînzeturilor: Roquefort, Camembert, Gorgonzola, etc.; la acestea, sub influenfă mucegaiuri lor specifice, grăsimea trece în acizi graşi şi apoi în cetone cari imprimă acestor brînzeturi gustul şi mirosul lor specific.
După maturare (v. schema), brînzeturile sînt păstrate în camere reci (sub 10°) sau în frigorifere (la 0°).
Brînză
104
Brînză
După procedeul de coagulare a laptelui, brînzefurile pol fi clasificate în brînzeturi acide (brînză proaspătă de vacă) şi în brînzeturi cu cheag sau pepsină. După procesul tehnologic urmat ş\ după consistenfă, brînzefurile pot fi clasificate în brînzeturi tari (parmezanul, şvaiferul), în brînzeturi semitari (brînză de Olanda, trapistul), în brînzeturi moi (brînză de vacă, roma-durul), în brînzeturi topite şi în brînzeturi tip caşcaval. După cantitatea de grăsime confinută, brînzeturi le pot fi clasificate în brînzeturi foarte grase, brînzeturi grase şi brînzeturi slabe. După felul laptelui, brînzefurile pot fi clasificate în brînzeturi preparate din lapte de vacă şi în brînzeturi preparate din lapte de oaie.
Principalele tipuri de brînzeturi fabricate şi consumate în fsra noastră:
Brînză proaspătă de vacă: Brînză care se prepară din lapte de vacă integral sau smîntînif, prin acidificare naturală sau cu cheag (eventual cu pepsină). Are culoare albă, consistenfă moale, fină, cu aromă plăcută, acrişoară.
Brînză Gervais: Brînză care se prepară din lapte de vacă, cu adaus de smînfîna proaspătă. Are culoare albă mată, consistenfă moale de paste, gust acrişor dulceag, cu aromă puternică.
Brînză telemea: Brînză care se prepară din lapte de vacă, de bivolifă, de oaie şi din amestecul lor. Are culoare albă sau albă-gălbuie, consistenfă moale, gust acrişor sărat. în secfiune trebuie să fie compactă, cu pufine găuri de fermentaţie. Sin. Brînză de Brăila.
Brînză de burduf: Tip de brînză frămîntată, care se prepară din caş de oaie maturat, frămîntaf şi sărat, ambalat în burdufuri de piele de oaie. Are culoare albă-gălbuie, gust acrişor-sarat, picant, cu aromă specifică. Cînd se ambalează în putini sau în coajă de brad se numeşte „brînză de putină", „brînză de Moldova" sau „brînză în coajă de brad", aceasta din urmă avînd gustul şi aroma răşinii de brad.
Brînză de Dorna: Tip de brînză frămîntată, care se prepară dintr-un amestec de caş slab de vacă, caş gras de vacă, unt topit de vacă sau unt topit de oaie şi sare de bucătărie. Uneori se adaugă în amestec şi caş de oaie. Are culoare gălbuie şi gust acrişor sărat, slab picant. Se ambalează în putini. E o brînză de calitate inferioară.
Brînză Romadur: Brînză care se prepară din lapte de vacă. Prezintă un mucilagiu roşietic la suprafafă. Are consistenfă moale, coajă subfire, pasta albă-gălbuie, gust dulceag, untos, slab sărat, picant, miros caracteristic, de fermentafie proteolitică.
Brînză Nasai: Brînză care se obfine din lapte de oaie, de vacă sau din amestec. E o brînză cu pastă moale, de culoare albă-gălbuie, cu gust untos, miros caracteristic de fermentafie proteolitică, foarte intens la exterior. Coaja e subfire şi întărită, fiind presărată cu ipsos.
Brînză Camambert: Tip de brînză moale, care se prepară din lapte integral de vacă, la a cărei maturare participă micro-flora de interior (bacterii lactice) şi mucegaiurile exterioare (Penicillium candidum şi Penicillium Camamberti). Are coajă subţire, netedă, acoperită cu mucegai alb-albăstrui; cu timpul, culoarea devine albăstruie şi apoi crem. Are gust dulce aromat.
Brînză Roquefort: Brînză preparată din lapte de oaie sau din amestec de lapte de oaie, de vacă şi bivolifă şi maturată sub influenfă bacteriilor lactice şi a mucegaiului verde Penicillium Roqueforti, care se dezvoltă în interiorul brînzei sub forma unor linii verzi-albăstrui. Are coaja subfire, moaje, de culoare galbenă-cărămizie. Pasta e albă-gălbuie, cu refea de mucegai verde-albăsfrui, unfoasă, fără ochiuri de fermentafie. Gustul e plăcut, dulceag, sărat, picant, cu miros specific.
Brînză de Olanda: Brînză care se prepară din lapte de vacă crud sau pasteurizat şi însămînfat cu culturi de bacterii lactice. Are o coajă netedă, care se acoperă cu un strat de parafină colorată în prealabil cu un colorant roşu. Consistenfă pastei e semitare, de culoare galbenă, cu ochiuri pufine şi rotunde, de mărimea bobului de mazăre. Are gust dulceag, slab sărat şi mirosul aromat.
Brînză frapisf: Brînză care se prepară din lapte de vacă crud sau pasteurizat, însămînfat cu bacterii lactice.- Are coaja uscată, de culoare galbenă de paie, consistenfă semitare. în secfiune e albă-gălbuie, cu ochiuri pufine şi rotunde, avînd mărimea pînă la aceea a bobului de mazăre. Are gust dulceag şi miros slab acrişor de fermentafie lactică.
Brînză Emmenthal: Brînză cu pasta tare, care se fabrică din lapte de vacă însămînfat cu culturi de Streptococcus Thermo-philuş, Thermobacterium Helveticum, Bacterium Casei şi bacterii propionice. Are coaja netedă, galbenă-aurie; în secfiune prezintă ochiuri de fermentafie de mărimea cireşelor, dispuse numai spre interiorul pastei. Desenul des şi apropiat de coajă indică o fermentafie anormală. Emmenihalul are gust dulceag, asemănător miezului de nucă, miros aromat, caracteristic. Sin. Şvaifer.
Brînză Gruyere: Tip de brînză cu pasta tare, asemănătoare Emmenthalului, dar de dimensiuni mai mici.
Caşcaval: Brînză tare, de oaie, de culoare gălbuie, preparată din caş dospit, fiert, frămîntaf şi apoi sărat. Se prezintă în turte. Se deosebesc următoarele tipuri de caşcaval:
Caşcaval de Dobrogea: Brînză cu pasta tare; se prepară în regiunea de şes, din lapte de oaie, uneori în amestec cu lapte de vacă. Tehnica de fabricare e asemănătoare cu aceea a caşcavalului de Penteleu, cu deosebirea că temperatura de coagulare şi de fermentare a caşului e mai înaltă. — Caşcavalul de Dobrogea are forma unui cilindru cu diametrul de 25--*38 cm şi înălfimea de 5--10 cm. Greutatea unei rofi de caşcaval e de 4***8 kg. Suprafafa laterală poate fi uşor bombată, avînd o porfiune teşită de circa 12 cm, pe care se aşază bucata pentru zvîntare şi pe care se face marcarea. Suprafafa laterală e acoperită cu o coajă netedă, cenuşie-gălbuie, în secfiune, pasta e albă-gălbuie pînă la galbenă deschisă, fără luciu, fără găuri sau cu ochiuri pufine, mici, alungite. Gustul e sărat; are mirosul caracteristic brînzeturilor de oaie. Sin. Caşcaval grecesc, Caşcaval Balcan.
Caşcaval de Penteleu: Brînză cu pasta semimoale, care se prepară în regiunile de munte din lapte de vacă, de oaie sau din amestecul lor. După închegarea laptelui, coagulul e fărîmat şi scurs de zer. După o maturafie de 12 ore, se taie în fîşii înguste cari se fin în apă caldă pînă devin elastice. Pasta obţinută e frămîntată manual şi pusă în forme. — Rofile de caş întărite sînt introduse în saramură şi apoi sînt sărate uscat cu sare grunjoasă. în acest timp se produce maturafia caşului, care durează circa patru săpfămîni. — Caşcavalul de Penteleu are forma unui cilindru cu diametrul de 25—30 cm şi înălfimea de 5***8 cm. Greutatea unei rofi de caşcaval e de 3,5***6 kg. Suprafafa laterală e uşor bombată. Caşcavalul de Penteleu are o coajă subfire de culoare cenuşie deschisă, care acoperă numai suprafafa laterală. în timpul maturării, mai multe rofi fiind suprapuse şi lipite între ele (başama), numai rofile cari formează capacele pot avea coajă şi pe una dintre baze. — Coaja e uneori acoperită cu mucegai 'de culoare verde-argintie, cu rare puncte roşii. în secfiune, pasta e albă sau slab gălbuie, uniformă, fără găuri.
Brînză parmezan: Tip de brînză cu consistenfă tare, care se consumă rasă. Se prepară din lapte de vacă parfial smîn-tînit. Maturarea durează 2--*3 ani, brînză putînd fi consumată şi după 10---15 ani. E lipsită de desen sau prezintă mici ochiuri. Are gust picant sărat. Se obişnuieşte să se coloreze coaja parmezanului cu negru şi să se ungă cu ulei de in, care se întăreşte formînd o crustă lucioasă neagră pe suprafafa parmezanului.
Brînzeturi topite: Brînzeturi semitari, cari se obfin din diferite sorturi de brînzeturi, topite ia 75-*80° în prezenfa unor săruri numite săruri de topit, cari au rolul de stabilizatori, împiedicînd separarea componenfilor brînzei în timpul procesului de topire. Brînzefurile sînt inifial mărunfite, trecute prin valfuri spre a căpăta consistenfă unei paste, amestecate cu săruri de topit
Brînzărie
105
Broască
(fosfaţi sau cifraţi), procesul de topire avînd loc în cazane închise ermetic, în vid şi sub influenta vaporilor de apă cari sînt introduşi în cazanele de topire. Masa de brînză topită e turnată în forme căptuşite cu staniol. Brînzefurile topite trebuie să aibă gustul şi aroma sortului de brînză din care au fost preparate, sau li se imprimă gust şi aromă, adăugîndu-li-se în timpul topirii şuncă, salam, chimion, boia, etc. —
O varietate de brînză topită, avînd compozifia brînzei de Dorna, e caşcavalul de Timiş. Din categoria brînzeturilor topite fac parte şi caşcavalurile; topirea lor se face la cald, fără săruri de topit.
1.	Brînzărie, pl. brînzării. Ind. alim.: Local destinat fabricării brînzeturilor. E alcătuit din sala de recepţie a laptelui, sala cazanelor în cari se fac închegarea laptelui şi presarea caşurilor, sala de sărare a caşurilor, camerele de fermentare, depozitul de păstrare a brînzeturilor şi laboratorul de analize.
2.	Brîmefuri. Ind. alim.: Sorturi de brînză.
3.	Brîu, pl. brîie. 1. Arh.: Mulură orizontală continuă, simplă sau compusă, în relief faţă de planul zidului, netedă, profilată sau ornamentată, dispusă pe faţada unui edificiu, de obicei la nivelul unui planşeu, pentru a marca diviziunea etajelor. Brîiele simple sînt constituite dintr-un listei sau dintr-o mulură mai mult sau mai puţin ieşindă. Brîiele compuse sînt constituite din două sau din mai multe muluri simple, alcătuind o cornişă mică. Ornamentele folosite cel mai des pentru decorarea brîie-lor sînt constituite din rozase, perie, ove, etc. Sin. Bandou,
4.	Brîu. 2. Arh.: Mulură în relief fafă de planul zidului, care înconjură o uşă sau o fereastră, înlocuind şambranele. Sin. Bandou.
5.	Brîu. 3. Arh.: Piesă de lemn, simplă sau profilată, care e aşezată la partea superioară a unui lambriu, pentru a înlocui cornişa. Sin. Bandou.
6.	Brîu, pl. brîuri. 4. Ut.: Fiecare dintre cele două ramuri (laturi) lungi ale unei curele sau ale unui cablu fără fine, cuprinse între roţile în jurul cărora rulează.
7.	Brîu. 5. Arh.: Şanf mic care separă două muluri ieşinde. Sin. Bandou.
8.	Brîu. 6. Ind. text.: Cingătoare lată, purtată de obicei de fărani şi ţărance, făcută dintr-o ţesătură de lînă (mai rar de in sau de mătase) sau din piele.
9.	Brîu. 7. Tehn. mii.: Incintă de pămînt, în forfificafiile medievale, servind la protecfia zidurilor şi a luptătorilor dintr-o cetate, contra atacatorului. După apariţia şanţurilor-obstacole în jurul cetăţii, brîul putea fi construit pe contraescarpă.
to. Brîu anficiclonic. V. sub Forme isobare.
ti. Brîu de acostare. Nav.: Piesă de lemn de esenţă moale, care încinge nava deasupra liniei de plutire pe 2/3 din lungimea bordajului, iar la remorchere, pe toată lungimea bordajului, pentru a amortisa şocurile la acostare. Brîul e în general apărat prinir-o bandă de oţel lat sau semirotund.
îs. Brîu director. Tehn. mii.: Brîu în partea dinainte a proiectilelor de tun (de obicei unde se termină ogiva şi începe corpul proiectilului), format fie dintr-un inel de metal diferit de acela al proiectilului, într-un şanţ săpat în corpul acestuia, fie, pentru tunuri de calibru mai mic, numai printr-o supradimensionare cilindrică a corpului de proiectil. Serveşte, împreună cu brîul forţator, la fixarea poziţiei proiectilului, mic-şorînd jocul dintre proiectil şi ţeavă şi asigurînd astfel o direcţie a axei proiectilului cît mai apropiată de direcţia axei ţevii. El ghidează proiectilul în ţeavă, în mişcarea lui înainte.
La minele de aruncător, brîul director, împreună cu ampe-najul, asigură rezemarea stabilă în inferiorul neghintuit al ţevii de aruncător (v. şi sub Mină).
îs. Brîu forţafor. Tehn. mii.: Inel de metal, în general de cupru (uneori şi de oţel moale sau combinat), încastrat în partea dinapoi a unui proiectil, către fund, cu scopul de a imprima acestuia o mişcare de rotaţie, în gurile de foc ghintuite. Jinînd seamă de greutatea proiectilului şi de vitesa de rotaţie, brîul forţator poate fi simplu sau multiplu.
Pînă în momentul punerii în mişcare a proiectilului, brîul forţator realizează etanşeitatea necesară pentru ca gazele încărcăturii de azvîrlire să nu se scurgă de-a lungul proiectilului spre exterior; după aceasta, el e împins în ghinturile (v.) ţevii care, avînd diametrul interior mai mic decît diametrul exterior al brîu lui forţator, taie în acesta şanţuri cari forţează proiectilul să urmeze traseul ghinturilor în ţeavă şi deci să se rotească.
Brîu! forţator e dispus pe corpul proiectilului astfel, încît efortul pentru imprimarea mişcării de rotaţie să fie cît mai mic, să reziste la smulgerea din locaşul său şi să nu se foarfece pe direcţia tangenţială faţă de secţiunea normală a proiectilului.
La gloanţele de infanterie, rolul brîului forţator îl are cămaşa lor, confecţionată dintr-un aliaj în care ghinturile se imprimă şi asigură atît mişcarea de rotaţie, cît şi etanşeitatea contra scurgerii gazelor. (V. şi sub Proiectil).
14.	Brîulef, pl. b.rîulete, Ind. făr. V. Brîneţ 3.
îs. Broască, pl. broaşte. 1. Tehn.: Dispozitiv metalic care se fixează la uşi, capace (de cutie, de ladă, etc.) sau la sertare şi serveşte la închiderea şi încuierea (sau numai la încuierea), respectiv la descuierea şi deschiderea (sau numai la descuierea) acestora. Dispozitivul e compus din broasca propriu-zisă, care se fixează la panoul sau la piesa mobilă, şi din accesorii. Broasca propriu-zisă se compune dinfr-o cutie metalică, în interiorul căreia se găseşte un sistem de pîrghii („mecanismul broaştei") care, prin apăsarea sau rotirea mînerului, acţionează o pană alunecătoare (numită limbă, fală sau, rareori, ivăr) cu prismă de ghidare. Accesoriile sînt: tăbliţa metalică plană sau în unghi diedru (colţar) sau scoaba în care se calează limba broaştei, şi care se fixează pe toc, pe rama sau pe panoul fix; clanţa, mînerul sau butonul pentru manevrarea mecanismului acesteia; cheia; etc. Limba pătrunde în golul din tăbliţa sau în scoaba fixată la toc
^3-	-£=
I. Broască obişnuită aplicată, pentru uşi. a) şi b) vedere laterală şi vedere din fajă a unei broaşte dreapta (cu tubul conducător a! cheli în dreapta); c) vedere din ta|ă a unei broaşte stînga (cu tubul conducător în stînga); 1) cutia broaştei; 2) capac; 3) tub de ghidare a cheii; 4) zăvorul mare, acfionat de cheie; 5) zăvorul mic (de siguranjă), acţionat manual; 6) lamele-opritor; 7) limbă (fală); 8) axul mînerelor; 9) mîner. 10) resort lamelar pentru apăsarea mînerului; 11) resortul lamelar al lamelor-opritoare.
sau se retrage din gol, asigurînd închiderea, respectiv permi-ţînd deschiderea. încuierea se face prin introducerea într-un gol din tăbliţa fixată la toc, sau în scoabă, a unui zăvor, acţionat din afară prin rotirea unei chei introduse în broască; cheia ridică una sau mai multe lamele-opritor, cari liberează zăvorul, permiţîndu-i mişcarea (v. fig. /).
Mînerul sau butonul de manevră şi uneori însăşi broasca propriu-zisă (la broaştele aplicate) pot alcătui motive ornamentale ale uşilor. —
După sensul mişcării, zăvorului sau al limbii alunecătoare faţă de broasca fixată la panou, broasca poate fi broască stînga sau broască dreapta. —
După modul de aplicare Ia piesa pe care o asigură, se deosebesc: broască aplicată, broască semiîngropată şi broască îngropată. — După felul mecanismului de închidere, broasca poate fi broască simplă cu mecanism cu o singură lamelă-opritor, sau
Broască
106
Broască cu pene
broască de siguranţă cu mecanism cu mai multe lamele-opritor sau cu mecanism de blocare a zăvorului, mai complicat, cum e de exemplu broasca de siguranţă tip Yale, cu cilindru şi cuie de siguranţă, cu funcfionarea asemănătoare celei a lacătului cu cilindru (v. sub Lacăt). —
Construcfia şi finifia broaştelor diferă după locul de folo-sinfă, deosebindu-se mai multe grupuri mai cuprinzătoare, cum sînt: broaşte pentru mobilier, pentru lăzi, etc., broaşte psntru tîmplăria de construcfie, broaşte de încuietoare de macaz, etc.
Broaştele pentru mobilier, pentru lăzi, etc. sînt în general broaşte cari servesc numai la încuiere-descuiere, şi se fabrică de obicei ca broaşte îngropate sau semiîngropate, echipate cu mecanism de broască simplă sau de broască de siguranfă. Broaştele se numesc broaşte dreapta sau broaşte stînga dacă — privind din fafă placa frontală a broaştei, în pozifia ei de
f
3
II. Broaşte pentru mobilier, a) vedere din fafă a unei broaşte aplicate dreapta; b), c) şi d) vedere din fafă, laterală şi din spate a unei broaşte aplicate stînga; 1) cutia broaştei; 2) capâc; 3) zăvor (acţionat de chele); 4) tubul de ghidare a cheii (tub conducător).
fixare la uşă — cheia se introduce din dreapta, respectiv din stînga (v. fig. II). — Pentru dulapuri se folosesc uneori broaşte semiîngropaie cu bare, la cari încuierea se face cu ajutorul a două bare paralele cu marginea uşii (v. fig. III). — Broaştele penfru lăzi au dispozitivul de încuie re constituit de obicei din zăvoare	3	b
alunecătoare în interiorul cutiei, în cari pătrund scoabele fixate pe capac. — Broaştele penfru uşi alunecătoare de dulapuri au de cele mai multe ori unu sau două zăvoare oscilante, în formă de cioc. — Broaştele pentru valize sînt de obicei broaşte aplicate, executate din piese de alamă sau de tablă de ofel nichelate.
Broaştele pentru tîmplăria de construcţie, penfru uşi de vagoane de cale ferată, etc. sînt de cele mai multe ori broaşte cu dispozitive de închidere-deschidere şi cu ,_5J | L^J LU L dispozitive de încuiere-descuiere.
Ele se fabrică de obicei ca broaşte aplicate sau îngropate, echipate cu mecanism de broască simplă sau de broască de siguranfă, în construcfie pentru închidere pe dreapta sau pe stînga. La broaştele cu limbă alunecătoare, aceasta e teşită pe o parte. — Broaştele penfru uşi	alunecătoare au zăvor oscilant cu	cioc.	— Pentru	closete	se folosesc uneori broaşte de closet,	fără	cheie, cu	sau fără	piedică
de zăvorîre, cu un singur organ de închidere	(lamă-zăvor alu-
necătoare) manevrat prin mîner alunecător. — Pentru uşi de băi se folosesc uneori broaşte cu rolă, la cari lama de închidere-deschidere are la extremitate o rolă şi e acfionată de un resort din interiorul cutiei.
Nf	nh ■ T •
B r x-i-Z—	w
1 * i	<1 !
•v*>	
i	1 i T
iY	i
±\\[±	J lp
IV. Broască de încuietoare de macaz, î) placă-zăvor; 2) lamelă-opritor (placă de zăvorîre); 3) resort; 4) cheie; 5) axul rotativ al încuietorului.
III. Broască semiîngropată, cu bare, pentru dulapuri, a) broasca propriu-zisă; b) piesă de ghidare a barelor; c) bară.
Broaştele de încuietoare de macaz sînt broaşte de siguranfă cari servesc la blocarea încuietorului de macaz (v.) de cale ferată. Mecanismul broaştei cuprinde o placă-zăvor cu mişcarea pe verticală şi patru lamele-opritor (numite plăcufe de zăvorîre amovibile). La coborîre, zăvorul împiedică rotirea axului încuietorului într-un anumit sens, rotireâ în celălalt sens fiind împiedicată prin însăşi construcfia încuietorului. Deplasarea zăvorului nu e posibilă decît dacă ştiftul de pe placa-zăvor e în canalul vertical al plăcufelor de zăvorîre, cari sînt deplasate de cele patru trepte de pe barba cheii (v. fig. /V). Fiecărei trepte de pe barba cheii îi corespunde o plăcufă de zăvorîre de o anumită dimensiune; prin permutarea treptelor din barba cheii şi a plăcufelor de zăvorîre corespunzătoare se pot obfine 4X3X2 = 24 de chei diferite, pentru a diferenfia broaştele din aceeaşi instalafie.
î. Broască. 2. Ind. făr..* Palier (termen care nu a depăşit cadrul industriei ţărăneşti, fiind folosit mai ales pentru palierele de lemn; de exemplu la grindeiul de moară de apă). Sin.
Brotac, Brotoc.
2.	Broască, pl. broaşte. 3. Topog.:
Piesă de fontă, în formă de disc sau de triunghi, cu greutatea de circa 2 kg, care se foloseşte ca suport da susfinere a mirelor utilizate la măsurarea înăl-fimilor sau a distanfelor pe cale indirectă, atît în ridicările topografice la zi, cît şi mai ales, în ridicările subterane.
Broaştele evită uzura şi degradarea capătului inferior al mirei (în special pictura gradafiilor), cari se produc dacă mira e pusă direct pe pămînt, noroi, pietriş, etc.
3.	Broască. 4. Poligr. V. Semn de pus coli.
4.	Broască cu pene. Expl. pefr., Ut.: Dispozitiv aşezat la gura sondei, cu ajutorul căruia se fin suspendate în puf coloanele de burlane pentru tubaj, sau fevile de extracfie (tubingul) în timpul înşurubării şi deşurubării lor, la introducerea şi extragerea din gaura de sondă. La tubarea coloanelor uşoare, broasca cu pene se aşază chiar pe masa rotativă, iar la tubarea coloanelor grele se aşază pe o sub-structură specială, în acest din urmă caz, masa rotativă se îndepărtează de la gura sondei, fiind înlocuită cu substructura specială; pentru a împiedica deplasarea broaştei cu pene, aceasta se ancorează de baza turlei cu cabluri de
I. Broască cu pene, manuală, pentru ţevi de extract?ei
Indiferent de	|ip	A>
tipul lor, broaştele
cu pene se compun, în esenţă, dintr-un corp de ofel turnat nealiat (cu rezistenfă la tracţiune de minimum 55 kgf/mm2 şi
Broască, gură de ~
107
Brodat, maşină de
II. Broască
cu pene, semiautomată, pentru fevi de extracfie, tip B.
cu alungirea de minimum 12%) cu o bază lărgită plană şi care are o gaură tronconică (conicitatea 1 : 3) prin care trec burlanele sau tubingul, şi dintr-un număr de pene cu dinfi (de formă triunghiulară şi cu vîrfurile dirijate în sus) aşezafi spre - interior, cari fixează coloana de burlane. Penele sînt scurte seu lungi,după cum garnitura de foraj utilizată e pentru sarcini mici sau pentru sarcini mari. Numărul de pene e în funcfiune de diametrul coloanelor pentru cari se utilizează broasca, el fiind de 4 pentru coloanele cu diametru mai mic (pînă la 143/4") şi de 6 pentru coloanele cu diametru mare (peste 143/411).
Unele tipuri de broaşte au un inel amovibil, constituit dintr-una sau din două bucăfi, care permite folosirea la un singur corp a unor serii de pene, pentru diferifi diametri de burlane.
Se construiesc două tipuri de broaşte cu pene: broasca manuală tip A (v. fig. /) şi broasca semiautomată tip B (v. fig. II). La broasca manuală, cu pene independente una de alta, introducerea penelor şi scoaterea lor din locaşul broaştei se fac manual, fiecare pană avînd la partea superioară o toartă (un mîner), pe cînd la cea semiautomată ridicarea şi coborîrea penelor în locaş se fac simultan prin acfionarea, de către un singur om, cu ajutorul unei pîrghii (un bolf sau o rangă de ofel) de mînă sau de picior, asupra unui inel (ring) pe care sînt articulate penele. La broaştele de fabricafie modernă în special la sondele adînci, pentru manevra penelor se folosesc dispozitive mecanice, pneumatice sau electrice.
Fafă de broaştele cu pene simple, broaştele semiautomate se manevrează mai uşor, prezintă siguranfă mai mare în lucru şi provoacă mai pufine accidente.
Corpul broaştelor are aceeaşi mărime pentru ambele tipuri de broaşte, iar mărimea penelor variază după mărimea fevilor de extracfie. Corpul broaştei cu pene, manuală, tip A, se compune din două bucăfi, cari se unesc împreună printr-un bulon, după ce broasca e introdusă pe feava de extracfie. La exterior, în părfi, ea are două mînere pentru ridicat. Corpul broaştei cu pene, semiautomată, tip B, se compune dintr-o singură bucată (un corp masiv de ofel turnat), care are la centru o scobitură laterală, unde se introduce feava de extracfie, cînd broasca e aşezată la gura pufului. în interior are un locaş unic, unde lucrează penele, cari se manevrează dintr-o parte a broaştei şi sînt echipate cu un dispozitiv de siguranfă acfionat cu mîna.
Din punctul de vedere al dimensiunii nominale, se deosebesc două tipuri de broaşte cu pene interschimbabile, ambele pentru sarcina de lucru de 3001: broaşte de 85/s11 pentru burlane de f/s"; 48/4"; 5"; 51/2"; 53/4«; 6“; 6s/g"; 7"; 7%“ şi 8s/8“ şi broaşte de 133/su pentru burlane da 85/su; ^5/g“; 103/411; li3//; l23/4« şi 133/8".
i. Broască, gură de ~. Ind. lemn. V. Rindea gură de broască, sub Rindea.
Palier-broască, cu cusinet.
1) carcasa palierului; 2) cusinet; 3) gaură filetată, pentru gresor; 4) şurub de prindere pe reazem.
2.	Broască, palier- Tehn.: Palier aplicat, cu carcasă monobloc (v. fig.). V. Palier aplicat, sub Palier.
3.	Broboadă, pl. broboade. Ind. text.:
Basma în formă pătrată, fesută sau tricotată din lînă, mătase, bumbac, etc., de dimensiuni diferite, care se poartă de femei, pe cap, ca învelitoa-re, sau pe umeri. Sin.
Năframă.
4.	Brocart, fir Ind. text.: Fir de bumbac sau de mătase, înfăşurat cu bandă îngustă de metal (aur, argint, alamă, nichel), folosit ca fir de efect la obfinerea fesă-turilor brocart.
5.	Brocart, fesătură ~. Ind. text.: Ţesătură de mătase cu figuri distincte în mai multe culori, cu fire de metal pentru decor.
6.	Brocchif. Mineral.: Condrodit. (Termen vechi, părăsit.)
7.	Brochantif. Mineral.: Cu4[(OH)6 | SOJ. Mineral de origine
secundară, întîinit des, în special în regiunile umede, în zona de oxidafie a zăcămintelor de cupru. Adesea e împreună cu malachitul (v.). Cristalizează în sistemul monoclinic, sub formă de cristale prismatice aciculare scurte; uneori se prezintă în mase reniforme şi fibroase. E verde ca smaraldul sau verde-negri-cios;	are	urma	verde cu	nuanfă	deschisă; are	clivaj perfect
după	(010) şi	spărtură	neregulată după celelalte fefe; are
luciu sticlos şi pe spărtură sidefos; e transparent pînă la translucid.	E	slab pleocroic	şi biax	optic negativ,	cu indicii de
^ = 1,778	şi «„=1,803.	Are duritatea
minereu de cupru cu un confinut
refracfie:	= 1,730, n}
3,5--4 şi gr. sp. 3,9. E un teoretic de 70,3% CuO.
8.	Brocken, spectrul lui V. sub Meteori optici.
9.	Brocoli. Agr.: Brassica oleracea botrytis asparagoides. Legumă asemănătoare cu conopida, care are însă .0 vegetafie mult mai prelungită, formînd câpăfîna în al doilea an, la începutul primăverii. Are foi mai numeroase decît conopida şi mai strînse, cu nervurile mai groase. Se cultivă, ca şi conopida, din răsad. Peste iarnă se păstrează în şanfuri, în beciuri, direct în pămînt, etc.
10.	Brodare. Ind. text., Ind. piei.: Operafie manuală sau mecanizată de formare a desenelor cu acul, uneori cu croşeta, pe fesături, tricoturi, piele, pîslă şi pe alte materiale, cu fire de in, de bumbac mercerizat, de mătase, lînă, de păruri, fire metalice, etc. Brodarea se execută pentru înfrumusefarea îmbrăcămintei şi în compoziţii de artă (tablouri, portrete, etc.). Ca materiale de brodare, afară de fibre textile se mai folosesc pietre prefioase, perle, scoici, monete, etc.
Brodarea a fost cunoscută din vechime. Mongmente de artă şi bucăfi de fesături păstrate din trecut arată că babilonienii, frigienii şi egiptenii cunoşteau două procedee de brodare utilizate şi astăzi, şi anume brodarea cu cusătură plată şi brodarea cu cruciulife.
în Evul Mediu au existat fesături brodate cu desene foarte variate, mai ales cele folosite pentru veşminte bisericeşti sau pentru învelitori de cărfi.
Broderiile se caracterizează prin felul cusăturii executate şi pot fi realizate manual sau la maşină, pe gherghef sau fără gherghef.
11.	Brodat, maşină de Ind. text., Ut.: Maşină de cusut (v. Cusut, maşină de ~) obişnuită, la care piciorul de tighel şi acul se înlocuiesc cu dispozitive cu cari se execută pe fesături diverse figuri decorative.
Maşinile de brodat sînt acfionate fie manual, fie mecanizat, şi sînt echipate cu suveici.
Broderie
108
Brom
Maşina de brodat acţionată manual, -folosită în industria casnică şi în unele ateliere meşteşugăreşti, lucrează simultan cu cîteva sute de ace, executînd o cusătură plată identică celei care se execută la brodarea manuală. Âcele maşinii au două vîrfuri, iar orificiul pentru aţă e la mijloc.
Maşina e constituită dintr-o ramă pe care se întinde pînza pentru brodat şi din dispozitivul de deplasare a ramei cu amplitudini corespunzătoare cusăturii şi desenului care se brodează, în fata şi în spatele maşinii fiind cîte un dispozitiv de apucare , a acelor şi de deplasare a lor de la materialul care se brodează, şi invers.
Maşina are unu sau două rînduri de ace dispuse în etaje, în figură e reprezentată schema maşinii manuale „Heilmann" cu două rînduri de ace. Pe rama 2 sînt suporturile a două
Schema maşinii de brodat „Heilmann”.
I) materialul de brodat; 2) rame; 3) cilindri; 4) ace; 5) ciupe; 6) cărucior;
7) tijă; 8) cremalieră; 9) camă.
perechi de cilindri 3 de întindere în lăfime a materialului î. întinderea în lungime a materialului se face cu ajutorul unei perechi de clupe reglabile prin şuruburi la extremităţile maşinii. Rama poate avea mişcări de ridicare, de coborîre şi laterale, obţinute cu ajutorul dispozitivului pantograf, mînuit de brodeză. Pantograful, urmărind desenul mărit de şase ori, aşază la un moment dat materialul, în dreptul acelor, în locul în care urmează să se facă împunsătura. în faţa şi în spatele materialului de brodat e cîte un cărucior 6 de construcţie identică, care se deplasează pe rotiţe. Materialul de brodat deplasat de ramă se aşază în dreptul acelor, iar acestea trec dintr-o parte în cealaltă a materialului prin străpungerea lui la apropierea şi la depărtarea cărucioarelor. Âcele 4 sînt menţinute în clupele 5. Tensionarea aţei de brodat e realizată de tija 7, comandată de cama 9, acţionată de cremaliera 8. Maşina e deservită de două brodeze: una acţionează pantograful cu mîinile, iar cu picioarele acţionează cărucioarele de apucare a acelor, iar cealaltă supraveghează lucrul maşinii, introducînd aţa în ace.
Maşina de brodat cu suveici e asemănătoare maşinii acţionate manual, dar cusătura se execută după principiul maşinii de cusut cu suveică. Maşina are mai multe ace (circa 500) dispuse în unu sau în două etaje. Âcele fixate în bare (port-ace) străpung materialul de brodat, introducînd aţa de brodare
debitată de pe mosoare. La retragerea acului, pe dosul materialului se formează o buclă în care intră suveica, reţinînd aţa de brodare prin aţa de legătură debitată de pe bobina.
La maşinile semiautomate de brodat cu suveici, mişcarea ramei e dată de pantograful mînuit de brodeză, iar la maşinile automate de brodat cu suveici, mişcarea ramei e dată de un dispozitiv Jacquard sau de alte dispozitive similare.
î. Broderie. 1. Ind. text.: Legătură specială între fire, bazată pe împletitura acestora între ele, producînd ţesături cari prezintă pe faţă, uneori şi pe dos, figuri de aceeaşi culoare sau colorate diferit, obţinute pe război, în timpul ţesutului, din fire de obicei mai groase. Sin. Ţesătură broşată.
2.	Broderie, pl. broderii. 2. Ind. text.: Cusătură în relief, reprezentînd flori sau alte ornamente, obţinută manual sau cu maşina, din fire de bumbac (mercerizat), din mătase, lînă, fire metalice, etc. care constituie garnituri (de ex. la bluze, feţe de masă, etc.). Penfru realizarea unei broderii e necesară o ţesătură de fond, spre deosebire de dantele, cari se obţin fără această ţesătură. (V. şi sub Brodare.)
3.	Brodrickif. Mineral.: Silicat de aluminiu şi magneziu, cu urme de sodiu, cesiu şi crom.
4.	Broggerif. Mineral.: (U,Th)C>2. Mineral din grupul pech-blendei, cu un conţinut mare de toriu, întîlnit în unele peg-matite. Cristalizează în sistemul cubic, în cristale octaedrice. Are gr. sp. 9,03.
5.	Brognarfin. Mineral.: Brochantit. (Termen vechi, părăsit.)
6.	Brojhă, pl. brojbe. Agr.; Brassica napus esculenta. Legumă bisanuală, din familia Cruciferae, cultivată pentru rădăcinile ei bogate în zahăr, în proteine şi vitamine. Se înmulţeşte prin sămînfă. Cere pămînt bogat şi reavăn. Rădăcinile se păstrează peste iarnă în siloz sau în pivniţă. E cultivată mai mult în ţările nordice.
7.	Brom. Chim.: Br. Element chimic din grupul al şaptelea al sistemului periodic, cu nr. at. 35, gr. at. 79,916; p. t. —7,3°, p. f. 58,8°.
Bromul nu se găseşte niciodată în stare liberă, ci sub formă de combinaţii, avînd o largă răspîndire. Conţinutul total în brom din scoarţa Pămîntului reprezintă circa 6*10”5. Bromurile de sodiu, de potasiu şi de magneziu se găsesc în ape minerale, în apa rîurilor şi a mărilor şi uneori în plante şi animale marine. Cel mai important depozit de săruri de brom e la Sfassfurt în Saxonia, unde bromura de magneziu e asociată cu diferite cloruri, formînd strate aşezate deasupra celor de sare comună. Unele lacuri sărate din Statele Unite conţin de asemenea săruri de brom, iar apele din zăcămintele petrolifere confin pînă la 0,1% brom. Mineralul bromargirit e o bromură de argint.
Bromul e un lichid roşu-brun, cu densitatea 3,12 la 20°. Densitatea vaporilor de brom la 15° e 5,515. La temperaturi peste 800°, densitatea vaporilor devine anormală, indicînd o disociaţie a moleculelor biatomice de brom (v. tabloul).
Temperatura, °C	800°	850°	900°	I 950°	1000°	1050°	1284°
Gradul de disociafie, %	0,16	0,20	I 1,48	2,53	3,98	6,30	18,3
Căldura specifică a bromului e de 0,0703 cal/g °C; căldura latenta de topire, de 16,15 cal/g, iar căldura de vaporizare, de 44,15 cal/g.
Bromul are miros neplăcut, pătrunzător; se disolvă în apă (35 g/l), dînd o soluţie roşie-portocalie, care, ţinută mai mult timp la lumină, se decolorează, din cauza reacţiei bromului cu apa, din care rezultă acid bromhidric şi oxigen. Răcind soluţia apoasă, se depun cristale octaedrice, de culoare roşie, ale unui hidrat cu compoziţia Br • 4 H2O sau Br ■ 4 ^0)2. Bromul se disolvă cu uşurinţă în cloroform, în eter, alcool şi sulfura de carbon. Bromul are următorii isotopi naturali şi radioactivi:
Brom
109
Brom
Numărul de masă	Abun- denta	Timpul de înjumătă-flre	Tipul dezintegrării	Reacţia nucleară de obţinere
75	-	1,7 h	emisiune j3+	Se?4 (d,n)Br75, Se?4 (p,y)Br75
76	-	15,7 h	emisiune |3+	As75 (0,3n) Br?6
77		57,2 h	emisiune |3+	As75(a, 2n) Br77, Se74 (a, p) Br77, Se76 (d,n) Br??
78	—	6,4 min	emisiune |3+ (y)	As75 (a, n) Br78, Se77(d,n) Br78, Se78(p,n) Br78, Br?9 (y, nJ Br78, Br79 (n,2n) Br78
79	50,5%	-	-	-
80		18 min	emisiune |3—(y) emisiune |3+(3%)	Se80 (p,n) Br80, Br?9 (n,y) Br80, Br79 (d,p) Br80, Br8i (y,n) Br80, Br8! (n, 2 n) Br80; se cunoaşte şi un isomer al Br80 cu timpul de înjumătătire de 4,4 h, obţinut: Se77(a,p) Br80, Se80(p,n) BrSO, Br79(n,y) Br80, Br79(d,p) Br80, Br81 (y, n) Br80( Br8* (n, 2n) Br80
81	49,5%	-	-	-
82		34 h	emisiune |3— (y)	Se82(p,n)Br82, SeS2 (d, 2n) Br82, Br8i (n,y) Br82, Br8i (d,p) Br82f Rb85 (n.a) Br82, cum şi prin bombardarea uraniului cu neutroni
83	—	2,4 h	emisiune |3~~ (y)	Se82^d,n) Btf3, cum şi prin bombardarea uraniului sau a plutoniului cu neutroni
84	—	30 min	emisiune (y)	Rb87 (n,a) Br84, cum şi prin bombardarea uraniului sau a toriului cu neutroni
85		3 mjn	emisiune |3“	bombardarea uraniului cu neutroni
87cu 2 isomeri	-	55,6 s 4,51 s	emisiune J3'~ emisiune |3“	bombardarea uraniului cu neutroni
88	—	16 s	emisiune f}~~	bombardarea uraniului cu neutroni
Din punctul de vedere chimic, bromul e mai pufin activ decît fluorul şi clorul, dar mai activ decît iodul. Bromul nu se combină direct cu oxigenul, cu azotul şi carbonul. Cu celelalte elemente reacţionează formînd bromuri, adeseori cu violenfă explozivă. Fosforul, arsenul, stibiu!, staniul şi aluminiul se aprind în vapori de brom; cu potasiul reacţionează energic, dar cu sodiul, numai la 200°. Atît bromul liber, cît şi apa de brom (soluţie de brom în apă) au proprietăfi puternic oxidante şi această proprietate a lor e folosită adeseori în chimia analitică. De asemenea, bromul şi apa de brom decolorează materiile colorante organice.
Singurul procedeu practic folosit în industrie pentru prepararea bromului consistă în dezlocuirea lui din săruri cu ajutorul clorului (afinitatea acestuia din urmă penfru electroni fiind mai mare decît a bromului), prin oxidoreducere:
Cl2 4- 2 Br~ -> 2 CI* + Br2. în acest scop sînt folosite lichideie-mamă rămase după re-cristalizarea sărurilor de potasiu, sau direct apă de mare.
Bromul e întrebuinfat în Chimia analitică drept oxidant şi în industria chimică organică drept oxidant şi substituent, cum la prepararea compuşilor de adifie.
Principalii compuşi ai bromului cu elementele sînt următorii: Acidul bromhidric, HBr. Acidul bromhidric nu se poate obţine direct din elemente, deoarece are o căldură de formare
relativ mică (8,6 kcal/mol). Combinarea directă a bromului cu hidrogenul în acid bromhidric se produce numai în prezenfa unui catalizator cum e pl aţinu l. Un procedeu uşor pentru prepararea acidului bromhidric consistă în a lăsa să cadă picătură cu picătură brom peste un amestec de fosfor amorf şi apă, cînd se produce o reacfie violentă şi acidul bromhidric se degajă repede. Se mai poate obfine o solufie apoasă de acid bromhidric trecînd hidrogen sulfurat prin apă de brom.
La temperatura ordinară, acidul bromhidric e un gaz incolor, cu gust şi reacfie acidă, care fumegă la aer umed. Poate fi lichefiat şi în stare lichidă fierbe la —67° (sub presiunea de 738,2 mm); prin răcire mai înaintată se solidifică, dînd cristale cari se topesc la — 88,59. Se disolvă cu uşurinfă în apă şi solufia lui saturată Ia 0° are greutatea specifică 1,78. Solu-fia apoasă de acid bromhidric pierde, prin fierbere, fie apă, fie acid, pînă cînd ajunge la o concentraţie de 48% acid, cînd fierbe mai departe la temperatura constantă de 126°, la presiunea de 1 at (amestec azeotrop). Solufia apoasă de acid bromhidric e un acid puternic (gradul de disociafie în solufie n/10 fiind de 93,5%). în molecula de acid bromhidric, atomii
sînt legafi covalent; distanfa interatomică e de 1,41 A, iar
lungimea dipolului molecular, de 0,17 A.
Acidul bromhidric e mai pufin stabil decît acidul clorhi-dric, dar incomparabil mai stabil decît acidul iodhidric.
Bromuri. Acidul bromhidric reacfionează cu oxizii, cu hi-droxizii şi cu carbonafii metalici, formînd bromuri.
în multe cazuri, însă, bromurile se pot obfine prin unirea directă a metalului cu bromul. Bromurile metalice sînt solide la temperatura ordinară, se topesc uşor şi se volatilizează prin încălzire. Ele sînt solubile în apă, cu excepţia bromurii de argint, mercuroase, paladoase, şi a bromurii de plumb, cari se disolvă numai în apă caldă. Din solufiile lor, clorul liberează bromul, trecînd el însuşi în stare ionică; acidul sulfuric, de asemenea, le descompune cu formare de sulfat metalic şi eliberare de brom şi bioxid de sulf. Ca şi celelalte halogenuri, bromurile metalelor alcaline şi alcalino-pămîntoase sînt combinafii ionice tipice, conduc bine curentul electric şi au puncte de topire şi de fierbere înalte. Spre deosebire de ele, bromurile nemetalice sînt de obicei lichide şi sînt uşor hidrolizate de apă; ele sînt combinaţii ionice, cu legături covalente. Pe cînd bromurile metalice în solufie confin ioni de brom, cari pot fi precipitafi, cu ioni de argint, formînd bromura de argint gălbuie, insolubilă, — solufiile bromurilor nemefalice nu confin ioni de brom şi nu precipită cu ioni de argint.
Bromul se combină şi cu ceilalfi halogeni, formînd mono-fluorura, trifluorura şi pentafluorura de brom, cum şi clorura şi iodura de brom. Principalele proprietăfi ale acestora sînt prezentate în tabloul următor:
| BrF		BrF3	BrF5	BrCl	BrJ
Starea de agregare Culoarea Punctul de topire Punctul de fierbere	lichid roşie —33 +23	lichid incolor +9 +123	lichid incoior —61 + 41	gaz galbenă —66 +5	solid violetă +42 +59
Combinafiile bromului cu ceilalfi halogeni se formează prin sinteză directă din elemente şi sînt substanfe pufin stabile. Compusul BrCl nu se obfine decît făcînd să solidifice împreună cantităfi echivalente din cele două elemente, la temperaturi foarte joase; la temperaturi mai înalte se descompune.
Prin acfiunea trifluorurii de brom asupra fluorurilor de potasiu, de argint şi de bariu se obfin combinafii solide avînd compozifia KF • BrF3, AgF • BrF3 şi BaF2 • 2 BrF3, stabile la temperatura obişnuită, dar cari se descompun peste 280°, sau prin tratare cu apă. Se mai cunosc combinafii analoge de tipul BrF3 • SbFs şi
2	BrF3 • SnF4. Prin acfiunea trifluorurii de brom asupra multor
Brom, indice de ^
Bromcîan
oxizi de metale şi metaloizi se formează fluorurile respective, cu degajare de brom şi de oxigen liber.
Compuşi cu oxigenul. Se cunosc următorii oxizi ai bromului: monoxidul de brom, Br2Of bioxidul de brom, BrC>2, şi oxidul de brom, Br3Os.
Bioxidul de brom, Br02, se formează sub acţiunea descărcărilor electrice obscure într-un amestec puternic răcit de oxigen şi vapori de brom; e o substanţă solidă de culoare galbenă deschisă, stabilă numai sub —40°, care se descompune prin încălzire în vid şi unul dintre produşii de descompunere e monoxidul de brom, B^O, brun, care se topeşte la —17° cu descompunere şi care cu apa dă acidul hipobromos, HOBr. Acest oxid se mai formează şi prin acfiunea bromului asupra oxidului de mercur uscat sau asupra unei suspensii de oxid de mercur în tefraclorură de carbon. Oxidul de brom, Br303, se obfine trecînd ozon peste vapori de brom sub presiune redusă, la temperatura de aproape 0°, «sub forma unui depozit alb pe perefii vasului. Apare în două modificafii, a! căror punct de transifie e la 35°; sub —80° se păstrează timp de cîteva zile fără descompunere.
Se cunosc, de asemenea, trei oxiacizi ai bromului: acidul hipobromos, HOBr, acidul bromos, HBr02, şi acidul bromic, HBrOs.
Acidul hipobromos, HOBr, se obfine agitînd apă de brom cu oxid mercuric precipitat, după care se distilă solufia diluată în vid, la circa 40°. Ca şi acidul hipocloros, acidul hipobromos ia naştere la disolvarea bromului în apă, alături de acidul bromhidric:
Br2 + H20 HBr + HOBr.
Acidul hipobromos e un acid foarte slab, cu constanta de disociafie K = 2- 10~9. în solufie apoasă el se descompune, cu timpul, după ecuafia:
3	HOBr -> 2 HBr + HBr03.
Acidul hipobromos n-a putut fi izolat în stare liberă.
Acidul bromos, HBr02, se formează prin acfiunea bromului asupra unei solufii saturate de azofif de argint.
Acidul bromic, HBrOs, se obfine prin acfiunea bromului asupra bromatului de argint în prezenfa apei:
5	AgBr03 + 3 Br2 + 3 H20 -> 5 AgBr + 6 HBr03, sau trecînd clor printr-o solufie de brom în apă. Nu e cunoscut decît sub formă de soluţie apoasă, care, de altfel, e instabilă, trecînd prin încălzire în oxigen şi brom. Agenfii redu-cători, ca hidrogenul sulfurat şi bioxidul de sulf, îl reduc în acid bromhidric. Sărurile acidului bromic, bromafii, sînt, în general, greu solubile în apă şi, prin încălzire, se descompun cu liberare de oxigen.
Sărurile bromului, în special bromura de argint, sînt între-buinfate mult în industria fotografică. Bromura de potasiu e un calmant foarte eficient, în numeroase boli, ca: insomnie, epilepsie, tuse convulsivă, delirium tremens, astmă, migrenă, isterie, etc.
î. indice de Chim.: Număr care dă, în procente, cantitatea de brom adifionată de hidrocarburile nesaturate şi exprimă, în general, gradul de nesaturafie al unei combinafii organice. Se determină prin agitarea combinafiei cu un amestec de bromură şi bromat de potasiu în mediu acid urmată de titrarea iodometrică a excesului de brom.
2.	Bromacefai de etil. Chim., Tehn. mii.: BrCH2—COOC2H5. Derivatul bromuraf al acetatului de etil; substanfă toxică între-buinfată drept gaz de luptă. E un lichid incolor, cu p. f. 168,7°, p.t. —13,8°, volatilitatea 21 g/m3 la 20° şi d. 1,53. E insolubil în apă, dar se disolvă în solvenfii organici obişnuifi, el însuşi putînd servi ca solvent pentru alte substanfe toxice. Are miros aromatic iritant, fiind o substanfă puternic iritantă lacrimogenă, cu următoarele constante fiziologice: pragul de iritafie, 10 mg/m3; limita de suportabilitate, 40 mg/m3 şi produsul letal, 4000.
3.	~ de metil. Chim.: BrCH2—COOCH3. Gaz de luptă lacrimogen, lichid, cu p.f. 144°, întrebuinfat în primul război mondial, încărcat în grenade.
4.	Bromacefofenonă. Chim., Tehn. mii.: Derivatul bromurat
al acefofenonei; e o substanfă solidă, care cristalizează în prisme	H H	q
rombice, se topeşte la 50° şi fier- ,.„/c=V	1	....
be la 260 cu descompunere; e HC	C—C—CH2Br
insolubilă în apă, dar solubilă cu
uşurinfă în solvenfii organici obiş-	^	^
nuifi. Bromacetofenona poate fi întrebuinţată în munifia chimica-explozivă sau în lumînări toxice, în ambele cazuri se transformă şi acfionează asupra organismului ca aerosolj. Protecfia contra ei e asigurată cu masca antigaz.
5.	Bromacefonă. Chim., Tehn. mii.: BrCH2—CO—CH3. Derivat bromurat al acetonei; e o substanfă toxică întrebuinfată drept gaz de luptă, cînd poartă numirile de „B-stoff", „Hartonite" şi „Blotite" (care e un amestec de 80% bromacetonă şi 20% cloracetonă).
Bromacefona e o substanfă lichidă cu p.f. 136,5°, p.t. —54°, d. 1,63 şi volatilitatea la 20° 75 g/m3. E insolubilă în apă, dar solubilă în solvenfii organici. Bromacefona e o substanfă iritantă lacrimogenă, avînd pragul de iritafie 1 mg/m3, limita de suportabilitate 10 mg/m3 şi produsul letal 4000.
6.	Bromamine, sing. bromamină. Chim.: Derivaţi bromurafi ai aminelor alifatice primare sau secundare, cu formula generală
R\ ,
R—NHBr,respectiv f^)N—Br, obfinufi prin acfiunea bromului sau R'
a acidului hipobromos. Ca şi cloraminele, bromaminele pot fi considerate ca amide, deoarece prin hidroliză nu dau un hidracid, ci hipoacidul respectiv:
R—NHBr + HOH	R—NH2 + HOBr.
Bromaminele sînt oxidante şi explozive.
7.	Bromargirif. Mineral.: AgBr. Bromură de argint naturală, care se găseşte în pălăria de fier a unor zăcăminte hidroter-male argentifere, amestecata cu alte produse de alterare. Cristalizează în sistemul cubic oloedric, sub formă de cristale şi de agregate similare argintului cornos. E verde-măslinie pînă la galbenă-chihlimbarie, cu urma verzuie; se alterează uşor şi capătă culoare cenuşie. E maleabilă; e uniâxă cu n = 2,25. Are duritatea
1—2 şi gr. sp. 5,8—6.
s. Bromaţi, sing. bromat. Chim.: Me!Br03. Săruri ale acidului bromic. Bromafii se disolvă în apă mai greu decît clo-rafii. Prin încălzire, cedează oxigenul pe care-l confin, trecînd în bromuri.
9.	Brombenzen. Chim.: Derivat monobromurat al benzenului; lichid incolor, cu p.t. —30,6°, p.f. 156,2°;
d|°= 1,495;	= 1,5604; solubil în alcool, în eter,	^r
cloroform; e insolubil în apă. Se prepară prin	q
bromurarea directă a benzenului în prezenfa unor	^CH
catalizatori, cum sînt: fierul, iodul, clorura ferică, j	jj
clorura sau bromura de aluminiu, cum şi din bro- f-j£ mură de diazobenzen şi acid bromhidric în pre-zenfa bromurii cuproase (reacfia Sandmeyer) sau	^
a pulberii de cupru (reacfia Gattermann).
Brombenzenul se întrebuinfează la reacfii de condensare de tip Grignard (dînd derivafi organomagnezieni mai uşori decît clorbenzenul) şi, de asemenea, la reacfii de condensare de tipul Fiftig-Wurtz.
10.	Bromcîan. Chim., Tehn. mii.: Derivat bromurat al danului, care din punctul de vedere al structurii e format, ca şi acidul cianhidric, din două forme tautomere în echilibru: Br—CErN^Br—N = C. E o substanfă cristalină, cu p.t. 52° şi p.f. 61°, d. 1,92, toxică, întrebuinfată drept gaz de luptă, sub numirea de „Ce-stoff” sau „Campiellite" (un amestec de brom-cian şi bromacetonă).
Bromcianul are tensiunea de vapori 63,3 mm la 15° şi volatilitatea 200 g/m3 la 20°; e pufin solubil în apă şi solubil în
Bromclorargirît
111
Bromoform
solvenfi organici; e pufin stabil, polimerizîndu-se în special sub influenfă halogeni lor sau a hidracizilor acestora, cu formare de bromură cianurică. Cu apa se hidrolizează mai încet la rece şi imediat la cald, formînd acid cianic.
Din acest punct de vedere se comportă deci ca o brom-anhidridă a acidului cianic. Bromcianul atacă fierul (ofelul) şi metalele colorate; de aceea, la păstrarea în recipiente metalice, acestea trebuie protejate în inferior (prin emailare, lăcuire cu lacuri speciale, etc.).
Bromcianul se obfine prin acfiunea bromului asupra cianurilor alcaline sau a acidului cianhidric în solufii apoase:
NaCN + Br2=NaBr + BrCN HCN + Br2=HBr + BrCN.
Are acfiune iritantă şi toxică generală şi miros iritant puternic; pragul de iritafie e 6 mg/m3; limita de suportabilitate e 85 mg/m3 şi produsul letal, 2000. Protecfiă contra bromcianului e asigurată de masca antigaz.
î. Brorcidorargirîf. Mineral.: Ag(Br, CI). Mineral din grupul nantoki'f-iodargiritului, cu clor şi brom în proporfii diferite.
2.	Bromelia. Chim., Ind. chim.: Eterul etilic al (3-naftoIuIui, care se prepară prin încălzirea unui amestec de (3-naftol, alcool etilic şi acid ^clorhidric sau sulfuric. E o substanfă albă, cu miros de flori de portocal, cu p.t. 37,5° şi p.f. 282°, insolubilă în apă, solubilă în alcool etilic, în eter etilic şi în eter de petrol. E întrebuinfată în compozifiile de parfumare a săpunurilor. Sin. Nerolină nouă.
s. Bromellif. Mineral.: BeO. Mineral râr, cristalizat în sistemul exagonal. E alb; din punctul de vedere optic e uniax, cu indicii de refracfie co = 1,719 şi 8= 1,733. Are duritatea 9 şi gr. sp. 3,017. E întrebuinfat Ia fabricarea ceramicii refractare (v. sub Berilia). Se produce şi artificial, prin calcinarea altor minerala de beri Jiu.
4.	Bromfenilacefonifrif. Chim. V. Cianură de brombenzil.
5.	Bromfosgen. Chim., Tehn. mii.: COBr2. Bromanhidrida acidului carbonic (bromanhidrida acidului bromformic). E o substanfă toxică de luptă, sufocantă, lichidă, incoloră, avînd p.t. —80°, p.f. 64°, d. 2,45. Nu se disolvă în apă, dar se disolvă cu uşurinfă în solvenfii organici obişnuifi.
Bromfosgenul e pufin stabil, se descompune uşor sub acfiunea luminii, a căldurii sau a catalizatorilor:
COBr2 —> CO -f- Br2.
Apa îl hidrolizează, conform reacfiei:
COBr2 + H20 -> C02 + 2 HBr.
Se întrebuinfează pe cîmpul de luptă în munifia chimică, la explozia căreia se transformă în vapori. E o substanfă toxică de luptă, trecătoare. Protecfiă contra bromfosgenului e asigurată de masca antigaz.
a. Bromhidric, acid Chim. V. sub Brom.
7.	Bromhidrine, sing. bromhidrină. Chim.: Substanfe compuse foarte reactive, neizolabile, obfinute prin adifia acidului bromhidric la aldehide, conform reacfiei:
O	OH
R—C^	+ HBr -» R-CH
H	Br
Datorită reactivităfii mari, bromhidrinele se combină cu unii compuşi cari sînt prezenfi chiar în momentul formării lor, sau reacfionează singure, dînd eteri aa'-dibromurafi:
OH HO R—CH^	+ ^CH-
Br	Br
/°\
-R' R—CH	/CH—R\
Br Br
telor cu brom. La unele persoane apare chiar după o singură înfrebuinfare. Se manifestă prin slăbirea sistemului nervos, a memoriei, aparifia insomniei, deranjamente în mers şi în vorbire. Cazurile de deces în urma acestor intoxicafii sînt rare. Tratamentul consistă în administrarea unei cantităfi mari de clorură de sodiu (sare de bucătărie), care fixează ionii de brom din organism.
10.	Bromif. Mineral.: Bromargirit. (Termen vechi, părăsit.)
11.	Bromlif. Mineral.: Alstonit. (Termen vechi, părăsit.)
12.	Brommefiletileefona. Chim., Tehn. mii.:
BrCH2—CO—CH2—CH3.
Derivat bromurat al metiletilcetonei. E o substanfă toxică de luptă, întrebuinfată sub numirea de „Bn-stoff" sau de „Homo-martonite" (un amestec de brommetiletilcetonă şi clormetiletil-cetonă). Brommetiletilcetonă e un lichid cu p.f. 145--146° (cu descompunere) şi d. 1,43. Are pragul de iritafie 1,6 mg/m3, limita de suportabilitate 11 mg/m3 şi produsul letal 4000.
îs. Bromnaftalină. Chim.: Derivat bromurat al naftalinei. Se cunosc doi isomeri:
Isomerul 1-bromnaftalina, ulei incolor,	Br
cu p.f. 281,1°, p.t. 5-6°, elf =1,482 şi H I «n= 1,6582. Formează sisteme eutectice cu ^
.	i-tr	8	r	1	rw
naftalina şi cu 1-fluornaffalina; cu 1-clornafta-	2yn
lina formează cristale mixte. E foarte solubilă	10Ji	4	3QH
%c' Kcy/
H
H
Bromhidrinele reacfionează, de asemenea, cu derivafii organo-nnagnezieni, dînd eteri.
8.	Bromiperila. Chim., Tehn. mii. V. Iperifă.
9.	Bromism. Ig. ind.: Intoxicaţie care se produce după o lungă şi continuă înfrebuinfare a preparatelor şi a medicamen-
în benzen, în alcool âbsolut şi în eter; e solubilă în apă fierbinte şi insolubilă în apă rece.
Picraful 1-bromnaftalinei se prezintă sub formă de ace galbene cu p.f. 134***135°.
1-bromnaftalina se prepară din naftalină, prin tratare cu brom într-un solvent (sulfură de carbon sau tetraclorură de carbon), cum şi din naftalină şi N-bromosuccinimidă, prin fierbere în tetraclorură de carbon.
1-bromnaffalina	oxidată cu aer, în prezenfa de pentaoxid de vanadiu şi oxid de uraniu pe suport de piatră ponce, dă acid ftalic şi acid benzoic.
în prezenfa sodiului în benzen sau în xilen la fierbere, 1-bromnaftalina trece în 1,1 '-binaftiI. Prin încălzire cu hidroxid de potasiu apos la 300° trece în 1-naftol.
Inhibă, ca şi 2-bromnaftalina, germinarea grîu(ui. 1-bromnaftalina e întrebuinfată la determinarea apei în alcool cu ajutorul punctului de turburare; ca lichid de imersiune, în determinarea refracfiei cristalelor. în amestec cu uleiul de ricin poli-merizat, confinînd 10*-15% colofoniu, e întrebuinfată ca lichid de imersiune superior uleiului de cedru. în lichide standard, în amestec cu 1-clornaftalina sau cu 1-iodnaftalina, cu acid heptilic sau ftalat de butii, e întrebuinfată la determinarea indicelui de refracfie al mineralelor, al alcaloizilor şi al fibrelor.
Isomerul 2-bromnaftalina cristalizează în foife cu p.t. 59°; p.f. 281 •••282°. Formează cristale mixte cu naftalina, cu 2-fluoro-naftalina şi 2-cIoronaftalina. 2-bromnaftalina e antrenabilă cu vapori de apă, e uşor solubilă în eter, în benzen, cloroform, sulfură de carbon; la 20° o parte 2-bromnâftalină se disolvă în şase părfi alcool de 92%.
Picraful 2-bromnaftalinei cristalizează în ace galbene cu p.t. 84°.
2-bromnaftalina se obfine alături de cantităfi mici de 1-bromnaftalină, la încălzirea naftalinei cu brom la 250—650°; cu adaus de triclorură de fier sau de tribromura de fier, randamentul în 2-bromnaftaîină creşte. Se mai poate obfine prin fierberea 1-bromnaftalinei în sulfură de carbon, în prezenfa clorurii de aluminiu. 2-bromnaftalina e întrebuinfată în reacfii de tip Grignard.
i4.	Bromoform. Chim., Farm.: CHBr3. Lichid cu p.f. 148-**150°; cristalizează la +9°. E incolor, mobil, greu, volatil» cu miros pătrunzător, asemănător celui de cloroform. E foarte pufin solubil în apă; e solubil în alcool şi în eter. E un sedativ, anti-
Bromopicrină
112
Bronz
spasmodic, toxic, întrebuinţat sub forma de solufie hidroalcoo-lică zaharată. Sin. Tribrommetan, Metan tribromat.
1.	Bromopicrină. Chim., Tehn. mii. V. sub Cloropicrină.
2.	Bromsfiren. Chim.: Derivat bromurat al stirenului, care apare în două forme isomere (|3 şi co).
Se prepară din acid cinamic şi brom şi prin	CH = CHBr
descompunerea acidului dibromcinamic cu	# \
carbonat de sodiu. Isomerul co e lichid cu HC CH p.f. 108720 mm şi d. 1,430, care are miros I •[ de zambile, mai slab decît al fenilacetalde-	^ /
hidei (hiacintină); are acfiune caustică asupra	C
pielii.	H
E întrebuinfat la parfumarea săpunurilor, în compozifiile de zambile. Sin. (impropriu) Hiacintină.
а.	Bromstirolen. Chim. V. Sfirolen.
Br
4.	Bromural. Farm.: (CH3)2CH • CH • CONHCONH2. 2-brom-isovaleril-uree. Se prezintă sub formă de cristale incolore, cu p.t. 154°. E sedativ şi hipnotic slab, întrebuinfat în bolile funcţio-nale nervoase, în doze de 0,3—0,6 g. Sin. Bromisoval, Dormigen.
5.	Bromură de benzii. Chim., Tehn. mii.: Derivatul mono-bromuraf al toluenului; e o substanfă
toxică de luptă, iritant-lacrimogenă, în-	^	^
frebuinţată şi sub numirea de „Cyclite".	^	C
Se prezintă ca un lichid incolor, cu HC	C—CH2Br
temperatura de fierbere 201° şi tem- c=C perafura de solidificare —3,9°, d. 1,44	H	H
şi volatilitatea la 20°, 3,40 g/m3. E
insolubilă în apă, solubilă în solvenfii organici uzuali. în confacf cu metalele obişnuite se descompune şi în acelaşi timp le corodează. Cu apa hidrolizează destul de greu (numai la fierbere). Are pragul de iritafie 4 mg/m3, limita de suportabilitate 60 mg/m3 şi produsul letal 6000.
Bromura de benzii se poate prepara fie din toluen şi brom: C6H5— CH3 + Br2 = HBr + C6H5— CH2Br, fie din alcool benzilic şi acid bromhidric:
C6H5CH2OH + HBr = H20 + C6H5CH2Br.
Protecfiă contra ei e asigurată de măştile antigaz.
б.	~ de mefil. Chim.: CH3Br. Gaz toxic cu p.f. 4,5°, folosit în agricultură pentru combaterea paraziţilor.
7.	~ de vinii. Chim.: CH2 = CHBr. Combinafie monobromu-rată a etilenei, numită şi bromefenă. E un lichid mobil, cu miros specific; are p.f. 15,8°; p.t. —138°; d“= 1,5286; n2^= 1,44622. Bromura de vinii e solubilă în alcool şi în eter, şi insolubilă în apă.
Se obţine din dibrometan, prin eliminarea unei molecule de acid bromhidric.
Un alt procedeu de preparare consistă în adiţLa unei molecule de acid bromhidric la o moleculă de acetilenă, în prezenţa bromurii de mercur la 200°.
Caracteristică pentru bromura de vinii (ca şi pentru toate combinaţiile vinilice halogenate) e reactivitatea foarte mică a atomului de halogen. Bromul nu poate fi înlocuit printr-un hidroxil nici cu apă, nici cu alcalii; el nu reacţionează cu ace-tatul de argint la 100°; cu amoniac, bromul nu e înlocuit penfru a forma o amină. Bromura de vinii, ca orice derivat etilenic, dă reacţii de adiţie.
Bromură de vinii are o tendinţă foarte mare de polimeri-zare, formînd substanţe amorfe, mâcromoleculare, cu structura:
[—CH2—CHBr—]x.
Se obţin trei tipuri de polimeri (a,p,y), clasificaţi astfel după greutatea moleculară medie. Prin încălzire Ia 130°, poli-vinilbromura devine neagră, iar la 220° se descompune şi dă acid bromhidric. Polimerul de tip a e solubil în clorbenzen, în nitrobenzen, în sulfură de carbon. — Polimerul superior, de tip Y» nu se disolvă în nici un solvent cunoscut şi e numit u bromură de Kaupren",
Iodul şi oxigenul înfîrzie polimerizarea bromurii de vinii. Polimerizarea bromurii de vinii prin încălzire cu catalizatori, cari dau radicali liberi, dă polimeri cari se disolvă în metil-etilcetonă, în dioxan, nitrobenzen şi piridină. Polimerii bromurii de vinii au importanţă tehnică mică.
8.	~ de xilil. Chim., Tehn. mii.: BrH2C—C6H4—CH3. Gaz de luptă lacrimogen. E un lichid incolor, cu p.f. 210—220°, cu pragul de iritaţie 1,8 mg/m3 şi limita de suportabilitate
15	mg/m3. A fost întrebuinţat în primul război mondial, încărcat în proiectile şi în grenade.
9.	Bromuri, sing. bromură. Chim.: Săruri ale acidului bromhidric. V. sub Brom.
10.	BrongniaHin. Mineral.: Glauberit. (Termen vechi, părăsit.)
11.	Bronner, acidul ~. Ind. chim.: Termen tehnic pentru acidul 2-naftilamin-6-suifonic. V. Naffilaminsulfonici, acizi
12.	Bronfeus. Paleont.: Trilobif din grupul Opistoparia, caracterizat printr-un cefalotorace şi o glabelă foarte mare şi printr-un pigidiu foarte dezvoltat, care prezintă un rahis scurt, din care pleacă raze divergente. A trăit în Silurianul superior şi în Devonian.
13.	Bronfosaurus. Paleont.: Reptilă mesozoică din ordinul Dinosaurienilor, grupa Sauripelvienilor, subordinul Sauropodelor.
Avea corpul foarte mare (25—30 m), capul foarte mic şi coada foarte lungă. Membrele anterioare erau mai scurte decît cele posterioare. E o fosilă caracteristică pentru Jurasicul superior din America.
14.	Bronz. Metg.: Aliaj tehnic al cărui component principal e cuprul, adausurile de aliere putînd fi: Sn, Al, Pb, Si, Be, etc. în aliajele binare, respectiv aceste elemente şi: Zn, Pb, Fe, Mn, Ni în aliajele ternare şi în cele complexe. Aliajele cuprului în cari elementul de adaus predominant e zincul se numesc alame (v. sub Cupru, aliaj de ~). — Bronzurile sînt numite după numele elementului principal de aliere, de exemplu: bronzuri cu staniu, cu aluminiu, cu plumb, etc.
Bronzurile cu staniu sînt aliaje tehnice binare sau uneori ternare, conţinînd şi adausuri de Zn, Pb sau P.
Bronzurile binare cu staniu, industriale, corespund zonei cu un conţinut pînă la circa 50% Sn din diagrama sistemului Cu-Sn (v. fig. I) şi pot avea — în aliajele cari prezintă interes practic — următorii constituenţi: faza a, solufie solidă de Sn în Cu, cu saturaţie maximă de 16% Sn, la 520°, care e plastică, uşor de prelucrat prin deformare la cald şi la rece, are rezistenţă şi duritate mai mari decît ale cuprului pur (valorile acestor caracteristici cresc cu procentul de staniu); faza (3, compus electronic de forma CusSn, considerat tot ca o soluţie solidă, care e de asemenea foarte plastică (în stare de echilibru nu există decît la temperaturi mai înalte decît 520° sau, după alţi cercetători, mai înalte decît 590°); compusul Cu3iSng (numit şi fază 5), constituent dur şi fragil, în special cînd exisfă ca fază de exces (nu ca un component al eutectoidului); compusul Cu3Sn (numit şi faza e), dur şi fragil (în bronzurile cu 14 ■ ■ * 31 % Sn; această fază rezultă din descompunerea fazei Cu3iSn8, la răciri foarte lente, corespunzătoare relaţiei Cu3iSng a + Cu3Sn); soluţia solidă y, a cărei structură nu a fost încă determinată; un eutectoid a+ 6. Structura reală a bronzurilor Cu-Sn se abate mult de la stările de echilibru indicate în diagramă. De exemplu: fază a omogenă nu se găseşte decît în aliajele cu cel mult 6—7% Sn, deoarece, din cauza segregaţiei puternice care se produce la solidificare, apare în structură şi eutecfoidul dur a + 5 sau chiar faza foarte dură şi fragilă 5. De aceea, în general, aliajele cari confin peste 8% Sn se solidifică în două faze (liniile întrerupte din diagramă, cari arată transformările probabile, după cercetări recente, limitează soluţia alaun conţinut de circa 8% Sn), iar proprietăţile aliajului respectiv depind de proporţia dintre aceste faze. Prezenţa fazei 6, dură şi fragilă, nu permite prelucrarea prin laminare
Bronf
113
Bronz
sau prin forjare.— Bronzurile laminabile (cari pot fi prelucrate prin deformare la cald) sînt bronzurile cu staniu cari au cel niult 8% Sn (cum sînt bronzurile standardizate la noi, Bz6 şi Bz8,
A
1000*
800°
6000
W0l
200Q
0	10	15 20 25 30 35 90 95 50%Sn
. Diagrama de echilibru a sistemului de aliaje industriale Cu-Sn (bronzuri cu staniu), cu <50% Sn (Linia întreruptă, reprezintă o porfiune din diagramă după unele cercetări recente). t) temperatura; C$n) concentraţia în staniu; A) punctul de solidificare al cuprului; I) solufie lichidă; II) solufie lichidă -f cristale a; III) solufie lichidă -f~ cristale (3; IV) solufie lichidă -f- cristale y; V) solufie lichidă -f- cristale y; VI) cristale de solufie solidă a; VII) cristale de solufie a -f- cristale de solufie solidă |3;
VIII)	cristale a + cristale de solufie solidă y (ipotetic, după cercetări recente);
IX)	cristale de solufie solidă |3; X) cristale |3' (ipotetic, după cercetări recente); XI) cristale |3 -j- cristale de solufie solidă y; XII) cristale de solufie solidă y; XIII) cristale de solufie solidă a -f- cristale de tază 6 (CugjSng); XIV) cristale de solufie solidă ct-f-cristale de fază s (Cu3Sn), (ipotetic, după cercetări recente); XV) cristale de solufie solidă |3' -f- cristale de tază 6 (ipotetic, după cercetări recente); XVI) cristale de solufie solidă y -f- cristale de tază e; XVII) cristale defaza 8 (Cu31Sn8); XVIII) cristale de Cu3Sn (ipotetic, după cercetări recente); XIX) lichid + cristale de fază e (Cu3Sn); XX) cristale de tază e -f- cristale de
solufie solidă y.
cu 6%, respectiv cu 8% Sn); ele se livrează sub formă de table, benzi, bare, sîrme.— La un confinut mai mare de cositor se obfin bronzuri de turnare, folosibile numai în stare turnată, la cari însă confinutul de cositor nu depăşeşte, de obicei, valoarea de 18% (de ex., bronzurile standardizate la noi: Bz10T, Bzl4T şi Bz18T).— Anumite bronzuri, cu mai mult decît 18% Sn, se folosesc ca bronzuri cu destinaţii speciale (nu ca materiale de construcfie), cum sînt: bronzurile cu 18***22% Sn pentru turnarea clopotelor şi bronzurile pentru oglinzi, cari confin 32—34% Sn.
Bronzurile binare cu staniu au bune proprietăfi de turnare, datorită retasurii lor de retragere excesiv de mică; au, însă, fluiditate redusă.
Bronzurile fernare şi bronzurile complexe cu cositor confin ?i alte elemente de adaus.
Zincul se adaugă, în bronzurile de turnare cu staniu, în Proporfia de 5--* 12%, pentru a se obfine bronzuri mai ieftine. La acest confinut, zincul se disolvă în cupru (în solufie a) şi deci nu are influenfă sensibilă asupra structurii, însă îmbunătăţeşte proprietăfile de turnare şi maleabilitatea aliajului. în bronzurile cu staniu şi cu zinc, confinutul de staniu variază de obicei în limitele 5—8% (bronzuri pentru paliere, pentru obiecte de artă, etc.). Bronzurile pentru monete confin 4% staniu şi 1% zinc (solufii a, maleabile şi la rece).
Plumbul se adaugă în bronzurile cu staniu fie în proporfii reduse, de 2—5%, pentru o mai bună prelucrabilitate, fie în proporfii mai mari, pînă ia 20%, pentru a îmbunătăfi condifii le
de frecare (în paliere pufin solicitate). — Plumbul se adaugă de obicei în acelaşi timp cu zincul (cu excepfia bronzurilor de plumb, v. mai jos), în acest caz procentul de staniu variind în limitele 3—10%. Astfel de bronzuri, chiar cele cu confinut mic de Sn, sînt folosite excluziv pentru turnare (de ex. bronzurile cu staniu-zinc-plumb standardizate la noi:	Bz6ZnT,
Bz4ZnT, Bz3ZnT). Sin. Bronz roşu.
Fosforul se adaugă în bronzuri ca dezoxidant, fiind introdus în topitură sub formă de cupru fosforos (aliaj binar Cu-P cu 9—13% P); în acest caz, după -turnare, confinutul de fosfor rămas ar trebui să nu depăşească 0,01%. Deoarece, însă, fosforul măreşte rezistenfă la întindere, alungirea şi duritatea bronzului, mărindu-i în acelaşi timp fluiditatea şi dîndu-i o structură fină, se admite să rămînă în bronz, după dezoxidare, pînă la 0,1% P.— La un confinut de fosfor mai mare decît 0,1 %, se formează în structură un compus dur şi fragil, CU3P, care apare la microscop sub forma unui eutectic alb, caracteristic. Bronzurile dezoxidate, avînd de obicei un confinut de fosfor mai mare decît cel necesar pentru dezoxidare (0,01 %), sînt numite şi bronzuri fosforoase; ele se prelucrează mai uşor, iar defectările prin prelucrări la cald sau la rece sînt mai mici decît la celelalte bronzuri.— Pentru unele piese destinate frecării dure se elaborează bronzuri cu 10*•• 12% Sn şi cu confinut mare de fosfor (de 0,5—1%), în cari eutecticul CU3P are, în structură, aspectul de refea.
Nichelul se adaugă în bronzurile cu staniu în cazuri mai rare, în proporfia de 1—5%. El dă o structură foarte fină şi măreşte rezistenfă bronzului Ia acfiunea vaporilor supraîncălzifi. Bronzurile cu nichel sînt folosite în special la confecfionarea de armaturi cari sînt supuse acfiunii vaporilor, sau de piese similare.
Proprietăfile deosebite ale bronzurilor de turnare cu staniu sînt legate de existenfa particulelor dure,de fază 6, dispersate în masa plastică a solufiei solide a, ceea ce dă o structură cu mare rezistenfă la uzura prin frecare; de aceea ele constituie unele dintre cele mai bune aliaje antifricfiune, folosife în construcfia de paliere pentru maşini, aparate, vagoane, locomotive, etc. De asemenea, bronzurile avînd rezistenfă chimică mare sînt folosite la confecfionarea de armaturi {de apă şi de abur) şi diverse alte piese de maşini.
Proprietăfile bronzurilor cu staniu pot fi sensibil îmbunătăfite prin tratamente, termice.— Astfel, într-un aliaj cu confinut pînă la 8% Sn se poate desfiinfa faza 5 printr-o recoacere de omo-geneizare, restaurînd maleabilitatea la rece şi la cald a bronzului.— Bronzurile cu 14—28% Sn, supuse unei recoaceri la 600—780°, urmată de răcire în apă („călire"), capătă structuri foarte plastice Ia temperatura normală, formate din solufie solidă a sau din amestec de solufii solide a şi [3, şi pot fi uşor prelucrate mecanic; după prelucrare, se poate reface structura de echilibru, printr-o recoacere la aceeaşi temperatură, urmată de răcire lentă.
Bronzurile cu aluminiu sînt aliaje tehnice grele de cupru, cu 5-12% Al, cari mai pot confine şi mici cantităfi (1—4%) de Fe, Mn sau Pb şi, uneori, pînă la 5,5% Ni. Bronzurile binare cu aluminiu pot avea următorii constituenfi (v. fig. //): faza a, solufie solidă de aluminiu în cupru, cu solubiiitatea maximă de circa 10% Al la temperaturi pînă la 535°, care e plastică, rezistentă la coroziune şi la uzură; faza (3, stabilă la temperaturi mai înalte decît 535°, de asemenea plastică şi cu proprietăfi mecanice superioare; faza y, dură şi fragilă, care există ca fază liberă numai la un confinut de peste 16% Al; eutectoidul cc4*Y» care există în toate aliajele cu 10—16% Al şi e de asemenea dur şi fragil, în special la confinuturi mari de aluminiu. Bronzurile cu aluminiu, tehnice, au şi proprietăfi mecanice superioare. De exemplu: un bronz cu 4% Al (format din
8
Bronz
114
Bronz
solufie solidă a pură), laminat şi recopt, acest bronz are ar=40 kgf/mm2, alungirea 5 circa 50% şi duritatea Brinell circa 60 kgf/mm2; un bronz cu aluminiu cu 9—10% Sn (care confine şi o cantitate mică de eutectoid) are 0y= circa 50 kgf/mm2, 6= circa 30%, #£=150—200 kgf/mm2. Bronzurile cari confin două faze pot fi uşor prelucrate la cald, dacă sînt încălzite la temperaturi mai înalte decît cea eutectoidă, de obicei la 800—900°. încălzite Ia aceste temperaturi şi apoi răcite brusc (în apă sau în ulei), ele capătă o structură aciculară asemănătoare martensitei
Bronzurile binare cupru-plumb industriale corespund zonei
cu confinutul de sistemului Cu-Pb (v. fig. III). Cuprul şi plumbul sînt parfial miscibile în stare lichidă, iar în stare solidă sînt total nemisci-bile, dînd cristale pure separate de cupru şi de plumb; dacă formaţiile de plumb sînt dispersate uniform în masa de cupru, aliajul are proprietăfi antifricfiune foarte bune, e mai pufin sensibil \a temperaturi înalte decît bronzurile cu
III. Diagrama de echilibru a sistemului de aliaje Cu-Pb. f) temperatura; Cp^) concentrata în plumb; A) punctul de solidificare al cuprului (1083°); 1) soiufie lichidă L1 (de plumb în cupru); II) solufie lichidă Lf -j- cupru; lll) soluţie lichidă -f- solufie lichidă L2 (de cupru în plumb); IV) solufie lichidă L2; V) solufie lichidă L2-f-cupru; VI) cupru -}- plumb.
II. Diagrama de echilibru a sistemului de aliaje industriale Cu-AI, cu <20% Al. t) temperatura; C^j) concentrafia în aluminiu; -A) punctul de solidificare al cuprului; I) solufie lichidă; II) solufie lichidă-f-cristale de fază a; lll) solufie lichidă -f-cristale de fază |3; JV) solufie lichidă -f-cristale |3; V) crisiale de solufie solidă a; VI) cristale a-{-cristale |3; VII) cristale de fază (3; VIII) cristale de fază {3-f-cristaIe de fază y'; IX) cristale de fază (3-j-cristale de fază y; X) cristale de solufie solidă a + cristale de fază y; XI) cristale de fază y';
XII) cristale de fază y.
din ofeluri; prin revenire ulterioară se poate ajunge la proprietăfi mecanice superioare (în practică, însă, aceste tratamente termice sînt pufin folosite).
Bronzurile cu aluminiu, de turnare, confin 6*--11 % Al şi cantităfi reduse de Fe, Mn, Pb (pînă la 4%). Ele prezintă următoarele două dezavantaje: în stare topită formează uşor oxid de aluminiu, AI2O3, care — dacă nu se aplică măsuri speciale — e antrenat în masa piesei, provocînd defecte grave; au retragere mare la turnare. Ele sînt folosife penfru paliere, pentru diferite piese supuse frecării, rofi dinfate pufin solicitate, armaturi, piese pentru industria chimică, etc., utilizarea lor fiind limitată de dificultăţile la turnare amintite, deşi au proprietăfi mecanice bune.
Bronzurile cu aluminiu laminabile confin 5—12% AI, cantităfi mici de Fe şi Mn (pînă la 4%) şi se livrează în bare, în benzi, profiluri, corpuri presate.
Bronzurile de aluminiu speciale confin circa 4,5% Fe şi 3,5***5,5% Ni, în care caz proprietăfile anticorozive şi cele mecanice sînt foarte bune (a^ = pînă Ia 80 kgf/mm2; alun-girea = 5—15%; duritatea Brinell circa 170kgf/m2). Ele sînt mult folosite cu destinafii speciale, de exemplu în construcfii navale.
Bronzurile cu plumb sînt aliaje tehnice binare de cupru şi plumb, sau aliaje ternare ori complexe de cupru-plumb-staniu, acestea din urmă putînd confine încă pînă la 8% Ni sau (şi) 3% Zn.
staniu şi suportă încărcări mai mari decît acestea. Din cauza diferenfei de greutate specifică dintre cei doi componenfi şi a intervalului foarte mare de solidificare, se produce uşor segregaţie stratificată; pentru a o evita, răcirea imediat după turnare trebuie să fie foarte rapidă. Aceasta constituie o dificultate mare la turnarea cusinefilor de bronz cu plumb (pe carcase de ofel moale), care poate fi evitată prin turnare centrifugă cu topire prin curenfi de inducfie de înaltă frecvenfă sau prin turnare cu încălzire în electrolii, răcirea carcasei făcîndu-se prin răcire energică cu vînă de apă. Bronzurile cu plumb binare sînt înfrebuinfate Ia turnarea (în straturi subfiri, sub 1 mm) de cusinefi pe carcase de ofel, pentru paliere de motoare cu ardere internă, de locomotive, turbine, pompe.
Bronzurile cu plumb ternare confinînd 4—22% Pb şi 5—11 % Sn sînt întrebuinfate la turnarea de cusinefi cu solicitări şi mai mari (presiuni specifice peste 150 kgf/cm2 şi vitese periferice de peste 4 m/s), cum şi a unor piese de instalafii din industria chimică.
Bronzurile cu plumb speciale se grupează în două categorii: bronzuri cu 10—35% Pb, maximum 10% Sn şi maximum 8% Ni (şi uneori maximum 3% Zn), pentru paliere masive solicitate foarte puternic; bronzuri cu 57—63% Pb şi pînă la 3% Ni, pentru garnituri metalice de etânşare.
Bronzurile cu plumb prezintă următoarele avantaje fafă de aliajele antifricfiune pe bază de staniu: sînt mai ieftine; sînt mai rezistente la temperaturi înalte, menfinîndu-şi proprietăfile mecanice neschimbate pînă la circa 250°; sînt mai bune conducătoare de căldură, permifînd o mai uşoară dispersare a căldurii de frecare; permit o încărcare specifică mult mai mare şi vitese periferice foarte mari. Aceste avantaje explică extinderea largă pe care a luat-o folosirea în industrie a acestor aliaje.
Bronzurile cu siliciu confin de obicei 2—5% Si, şi uneori şi adausuri de Zn, Mn, Fe, etc. Ele pot avea următorii constituenfi: o solufie solidă a de siliciu în cupru, care poate confine pînă la 4% Si Ia temperatura normală şi care are proprietăfi mecanice şi tehnologice asemănătoare cu ale solufiei a din sistemul Cu-Sn; faza y, dură şi fragilă, la confinut mai mare decît 4% Si Ia temperatura normală (v. fig. IV). Bronzurile cu siliciu sînt înlocuitoare mai ieftine ale bronzurilor cu staniu şi sînt folosite în aceleaşi domenii ca şi acestea; ele au greutate specifică şi segregafie mai mici decît bronzurile cu staniu, şi rezistenfă la coroziune şi compacitate mai mari decît bronzurile cu staniu.
Pentru ameliorarea anumitor proprietăfi se adaugă uneori în aceste bronzuri Mn, Fe, Zn, etc. De exemplu, manganul se
Bronz conCrefionat
115
Bronzare
adaugă’în prcporfie de pînă la 2%, dînd bronzurile cu siliciu-mangan, cari se laminează în bare, benzi şi sîrme. Bronzul cu 2***3% Si şi 0,15***0,5% Mn, numit bronz Isima, rezistent şi ne-corodabil, e folosit la confecfionarea de palete de turbină. Aliajul cu 5% siliciu şi 13% zinc, numit tombasil, are proprietăfi de
turnare deosebite şi e mult folosit la turnarea sub presiune de piese diferite pentru autovehicule, industria electrică, tacîmuri, etc.
im
IV. Diagrama de echilibru a sistemului de aliaje industriale Cu-Si.
cu <8%Si. t) temperatura; C$/) concentrata în siliciu; A) punctul de solidificare al cuprului (1083°); I) solufie lichidă; II) solufie lichidă -f- cristale de solufie solidă a (de siliciu în cupru); lll) solufie solidă a; IV) cristale de solufie solidă a -j-cristale |3; V) cristale J3'; VI) cristale de solufie solidă a -J- cristale 5; VII) cristale de solufie solidă a -j- cristale y.
12% Be
V. Diagrama de echilibru a sistemului de aliaje industriale Cu-Be. f) temperatura; Cge) concentrafia în be-riliu; A) punctul de solidificare al cuprului; I)solufie lichidă; II) solufie lichidă -{-cristale de solufie solidă a (de beriliu în cupru); lll) solufie lichidă -j- cristale {3; /V) cristale de solufie solidă a; V) solufie solidă a-j-cristale (3; VI) cristale j3; Vil) cristale (3-j-cristale de fază y (Cu-Be); VIII) solufie solidă a-{-cristale de fază y (Cu-Be); IX) cristale de fază y(Cu-Be).
Bronzurile cu beriliu confin 2“*3% beriliu şi pot avea în structură faze a, |3 şi y, cu „proprietăfi mecanice şi tehnologice asemănătoare cu ale fazelor corespunzătoare din bronzurile cu staniu sau cu siliciu, cu deosebirea că faza y din bronzul cu beriliu măreşte mai mult duritatea şi rezistenfă aliajului. Zonele de echilibru ale acestor faze sînt prezentate în fig. V. Solubilitatea beri I iu lui în cupru e de maximum 2,1% Ia 864° şi scade la 0,2% la temperatura normală. Astfel, bronzurile cu 2***3% Be sînt aliaje cari se durifică prin dispersiune. Un bronz cu 3% Be, călit de la circa 800° în apă, adică adus Ia structura formată din constituenfii a şi (3, devine moale şi plastic, putîndu-se lamina uşor chiar la rece. Dacă după călire i se face o revenire la 250’**350°, proprietăfile lui mecanice ating valori foarte mari pentru un bronz: (7,=circa 150 kgf/mm2, circa 40 kgf/mm2, duritatea Brinell =circa 400 kgf/mm2.
Rezistenfă înaltă a bronzurilor cu beriliu călite şi revenite, elasticitatea lor mare şi marea lor duritate fac din aceste aliaje materiale de valoare penfru multe elemente de utilaj şi de aparate: resorturi, contacte, lame vibrante, etc., în aparatajul electric; balansiere amagnetice, în ceasornicărie; piese de frecare în elicele cu pas variabil; diafragme; sîrme diferite; etc. Bronzurile cu beriliu nu produc scîntei la lovirea cu un alt metal sau cu o piatră şi pot fi folosite Ia confecfionarea de scule pentru lucrări miniere, unde există pericolul de explozii.
Bronzurile cu cadmiu sînt aliaje tehnice formate prin alierea unui procent mic de cadmiu cu cupru pur. Aliajul păstrează conductivitatea electrică foarte mare a cuprului pur, însa rezistenfele mecanice cresc. Bronzurile cu cadmiu se trag în bare şi în sîrme şi sînt folosite în instalafiile electrice la cari se cere o bună conductivitate electrică şi rezistenfă mare (de ©x. pentru bare de distribufie, conductoare, etc.).
Bronzul grafitateun bronz cu staniu, cu adaus de grafit, obfinut din pulberi prin procedee metaloceramice (comprimare şi concrefionare la temperaturi inferioare temperaturii de topire a cuprului). Compozifia lor uzuală e cuprinsă în următoarele limite; 87"*92% Cu; 2*■ • 10% Sn; 1*-4% grafit; după concrefionare, bronzul are porozitatea de circa 30%. Bronzul grafitat e folosit pentru cusinefi; prin cufundarea şi menfinerea piesei, un anumit timp, în ulei încălzit, porii se imbibă cu ulei, care e cedat în timpul lucrului prin suprafafa de contact cu palierul, asigurînd ungerea automată. Cusinefii de bronz grafitat sînt folosifi Ia paliere cu condifii grele de ungere, însă cu solicitări relativ mici. Sin. Bronz concrefionat, Bronz poros.
î. ~ concreţionaf. Metg. V. sub Bronz, Bronz grafitat.
2.	~ fosforos. Metg. V. sub Bronz, Bronzuri ternare şi bronzuri complexe cu cositor.
3.	~ poros. Metg. V. sub Bronz, Bronz grafitat.
4.	~ roşu. Metg.: Sin. Bronz cu staniu şi plumb. V. sub Bronz, Bronzuri ternare şi bronzuri complexe cu cositor.
5.	Bronz brun. Poligr.: Pigment brun, cu luciu de bronz, care se întrebuinfează la prepararea de cerneluri cu efecte de bronz; el poate fi întrebuinfat în toate procedeele de tipar.
e. Bronz cu wolfram. Tehn.: Unele săruri colorate, cu aspect metalic, rezultate din combinarea unui aîcaliu cu trioxid de wolfram. De obicei, bronzurile cu wolfram se obfin prin reducerea pe cale umedă sau uscată a woiframafilor alcalini. Sărurile | cu sodiu (galbene-aurii pînă la purpurii), cele cu potasiu (albastre) şi cele cu litiu (albastre închise) au fost întrebuinfate în trecut drept coloranfi. — Termenul bronz cu wolfram pentru aceste săruri e nepotrivit.
7.	Bronzare. 1. Mett.: Operafia de acoperire a obiectelor de diferite materiale metalice cu un strat subfire de bronz sau de alt material, penfru a Ie proteja contra coroziunii sau, uneori, pentru a le da aspectul de obiecte de bronz. Bronzarea se efectuează prin depunere electrolitică, prin pulverizare sau, rareori, prin alte procedee.
Bronzarea electrolitică se efectuează prin depunerea simultană de cupru şi staniu, compozifia bronzului rezultat depinzînd de concentrafiile în electrolit ale sărurilor active de staniu şi cupru (v. şi Baie de bronzare electrolitică, sub Baie de supra-fafare cu strat de adaus metalic). La procente mici de staniu în stratul de bronz depus (sub 15%), stratul acoperitor are culori de la roşietic pînă spre galben-auriu (bronz auriu), şi are rol mai mult decorativ decît de protecfie; Ia procente mai mari de staniu (la 60% Sn), culoarea stratului devine albă-argintie (bronz alb), nu se întunecă în atmosferă, iar stratul de bronz dă pieselor o stabilitate mare la coroziunea în medii organice ca, de exemplu, gazul de iluminat, hidrogenul sulfurat, etc. şi rezistenfă fafă de agenfii atmosferici. Stratul de bronz alb are culoarea argintului şi duritate relativ mare şi se aplică pentru acoperirea tacîmurilor sau a obiectelor de uz casnic.
Pentru depunerea bronzului alb se foloseşte o baie cu electrolitul format din stanat de sodiu 30—40 g/l, sodă caustică 7—8 g/l, clorură complexă de cupru 10—15 g/l, şi cianură de sodiu 12—15 g/l; densitatea de curent e de 2-"5 A/dm2, iar temperatura de regim, de 65—700; anozii sînt lame de ofel şi de cupru. — Pentru depunerea bronzului auriu se foloseşte o baie cu electrolitul format din stanat de sodiu 33--35 g/l, cianură complexă de cupru 70-”75 g/l, cianură de sodiu 12---15 g/l, sodă caustică 7*-*8 g/l; densitatea de curent e de 2*-*2,5 A/dm2, iar temperatura de regim, de 65"-70°; anozii sînt de bronz cu compozifia stratului cu care se face acoperirea.
La bronzarea prin pulverizare, obiectul — acoperit în prealabil cu un liant (de ex.: lac, spirt, sticlă solubilă) — e împroşcat cu pulberi de bronz şi apoi e acoperit, tot prin pulverizare, cu un strat de celuloid, pentru a-l proteja contra oxidării.
Bronzare
116
Broşarâ
Alt procedeu de bronzare decorativă sau de protecfie consistă în aplicareâ pe obiect, cu pensula, a unei vopsele cu pulberi de bronz sau de alamă, ori cu culori (sintetice) de bronz şi un liant, şi acoperirea stratului bronzat, obfinut prin pulverizare, cu un strat de celuloid, pentru a împiedica oxidarea.
în mod impropriu se numesc bronzări şi alămirile electrolitice (v, şi Baie de alămire electrolitică, sub Baie de suprafafare cu strat de adaus metalic) sau acoperirile cu alamă ori cu cupru (prin stropire cu metal topit, prin imersiune, etc.), urmate de colorarea stratului depus, la nuanfa dorită, fie printr-un tratament chimic de suprafafare la culori de la roşu pînă la negru (v. Baie de oxidare, sub Baie de suprafafare fără strat de adaus), fie prin colorarea cu straturi de sulfuri (v. Baie de colorare, sub Baie de suprafafare fără strat de adaus) de la gal-ben-brun pînă la brun închis (stratul astfel realizat e decorativ, dar şi bun protector contra coroziunii). Depunerea bronzului e precedată — ca în oricari alte acoperiri de protecfie — de pregătirea obiectelor (mecanică, chimică sau electrochimică) pentru a realiza aderenfa cît mai bună a bronzului la piesa de acoperit.
1.	Bronzare. 2. Poligr.: Operafia de acoperire a tiparelor proaspăt executate cu pulbere de bronz, pentru a Ie da aspectul metalic şi lucios al bronzului sau al aurului. Operafia poate fi executată manual, frecînd uşor tiparele cu un tampon de vată înmuiat în pulbere de bronz, sau pe cale mecanică. Cu rezultate mai pufin bune, tiparul în bronz se execută şi direct cu cerneluri de bronz.
2.	Bronzare. 3. Ind. piei.: Realizarea unui reflex metalic pe piei, prin vopsire cu anumifi coloranfi cationici (bazici)# fie accidental, cînd constituie un defect, fie voit. în ultimul caz, efectul de bronzare se accentuează prin întrebuinfarea unor coloranfi bazici greu solubili în apă, cari se aplică pe piei în solufie alcoolică împreună cu o solufie de şelac, penfru fixarea bronzării. Fondul pieilor pe cari se aplică solufia trebuie să fie vopsit în culoare foarte închisă.
3.	Bronzat, maşină de Poligr., Uf.: Maşină penfru executarea operaf'iei de bronzare (v. Bronzare 2), indiferent de procedeul de tipărire folosit, care întrebuinfează însă o cerneală specială, lipicioasă (v. Cerneală mordantă, sub Cerneală), la care aderă pulberea de bronz.
Maşinile mai vechi, încă mult folosife, sînt formate în principiu dintr-un dispozitiv de trecere a colilor tipărite sub un vas care confine pulberea de bronz, din care aceasta e presărată pe suprafafa colii, şi aderă Ia părfi le tipărite. Pentru îndepărtarea excesului de pulbere de bronz, înainte de a fi scoase din maşină, co Iile sînt trecute printr-un sistem de perii sau de valuri, cari şterg excesul de pulbere şi îl colectează în vederea reîntrebuinfării. Dispozitivul de bronzare e închis într-o cutie ermetică, care împiedică	pulberea	de	bronz	— dăunătoare
sănătăfii — să se răspîndească în aer şi să murdărească obiectele învecinate.
în maşinile moderne,	pulberea	de	bronz	e aplicată pe
suprafafa tipărită cu ajutorul unor valuri de catifea, dintre cari unul (valul alimentator) ia pulberea din rezervor şi o trece unui al doilea val, care aplică bronzul pe suprafafa imprimatelor. Sistemul de valuri execută, pe lîngă mişcarea de rotafie, şi o mişcare axială, care asigură o repartizare uniformă a bronzului. Valurile ştergătoare sînt de asemenea îmbrăcate în catifea. Maşina de bronzat poate	fi folosită, fie	ca o	unitate de sine
stătătoare, — în care coli Ie tipărite	pot	fi introduse manual
sau cu ajutorul unui alimentator automat, — fie prin adaptarea la o presă de tipar, astfel încît tiparele, imediat după ce au fost executate, sînt trecute automat în maşina de bronzat.
4.	Bronzit. Mineral.: (Mg, Fe)2Si206. Varietate de piroxen magnezian, cu un confinut de 5-■ • 15% FeO. Se găseşte ca element melanocrat principal în rocile intruzive bazice şi ultra-bazice (în norite şi gabbrouri), cum şi în meteorite. Cristali-
zează în sistemul rombic (piroxen rombic), în agregate granulare sau sub formă de concreşteri compacte cu diallagu! (v.). E brun-gălbui-verzui, cu irizafii datorite incluziunilor de ilmenit; e translucid pînă la opac şi are luciu mătăsos metalic. E biax cu np = 1,661, nm= 1,666---1,678 şi ^=1,672; e slab pleocroic, avînd: np = nm = gălbui şi verzui. E casant; se desface prin translafii paralele cu (100); are duritatea 5,6 şi gr. sp. 3,2—3,5. E întrebuinfat în lucrări de bijuterie.
s. Brookît. Mineral.: T1O2. Modificare polimorfă romboe-drică a oxidului de titan, care se găseşte în natură alături de celelalte modificări: rutilul (v.) şi anatasul (v.). Se întîlneşte în pegmatite şi în şisturi cristaline (cloritice şi micacee), în aluviuni aurifere (fiind un mineral chimic stabil) şi uneori pe cuarf, în filoanele de tip alpin. Cristalizează în sistemul rombic, clasa rombobipiramidală, sub formă de cristale cu habitus de obicei tabular, mai rar prismatic, cu striuri verticale. Are culoare galbenă sau roşie-brună pînă la neagră şi urmă cenuşie pînă Ia cenuşie sau galbenă-brună; are luciu adamantin submetalic; e transparent pînă la translucid. E casant şi are clivaj imperfect; are duritatea 5,5—6 şi gr. sp. 3,9-4. E optic pozitiv cu indicii de refracfie: ^ = 2,583, rcw = 2,586, ^ = 2,741, cari suferă uneori importante variafii, în legătură cu cari se modifică şi dis-persiunea axelor optice.
Brookitul se obfine şi artificial, trecînd un curent de acid clorhidric gazos peste un amestec de oxid de titan .amorf şi de fluorură de potasiu sau de calciu, la 800—1040°. E mai pufin refractar (se topeşte la 1610°) şi se transformă în rutil cu o vitesă care e funcfiune exponenfială de temperatură.
Brookitul e utilizat ca material refractar, însă pe scară mai mică, deoarece la temperaturi înalte e uşor reductibil şi foarte uşor atacabil de alcaliile caustice, de carbonafii alcalini şi de cei alcalino-pămîntoşi.
Prezenfa brookitului în materialele refractare silico-alumi-noase, pe bază de argile refractare, scade sensibil refractari-tatea acestora.
o.	Broşare. 1. Meff.:	Operafia	de	prelucrare	prin	aşchiere
a suprafefelor de orice formă (v. fig. /), exterioare sau interioare (numai ale găurilor străpunse), efectuată cu o unealtă aşchietoare de construcfie adecvată, numită broşa (v.).
Broşa îndepărtează adausul de prelucrare prin acfiunea succesivă a mai multor dinfi aşchietori dispuşi astfel, încît fiecare dintre dinfi i cari lucrează succesiv îndepărtează un strat de material din ce în ce mai apropiat de suprafafa aşchiată, forma, dimensiunile şi pozifia relativă ale acestei suprafefe rezultînd prin trecerea ultimului dinte al broşei (v. fig. II). Tăişurile dinfilor 1, 2, 3, etc. sînt dispuse la diştanfe crescătoare yu /2. Y3i Y4t efc. de o suprafafă de bază AB, de cele mai multe ori paralelă cu direcfia v a mişcării principale de lucru. Diferenfa dintre distanfele a două tăişuri succesive (/2~yi —<*ii yz—y^ — a'it etc.) se numeşte supramăltarea dintelui fafă de dintele precedent; stratul aşchiat de fiecare dinte are deci grosimea egală cu această supraînălfare. Astfel, broşareâ se poate efectua numai cu una dintre mişcări ie relative dintre sculă şi obiectul prelucrat, care constituie mişcarea principală de lucru. Avansul se realizează prin însăşi construcfia sculei, deoarece supraînălfarea dinfilor e echivalentă cu un avans al tăişului fiecărui dinte succesiv fafă de o bază oarecare.
Rezultă astfel o simplificare în construcfia maşinii-unelte, care e formată, în principal, dintr-un mecanism, mecanic sau hidraulic, pentru realizarea unei singure mişcări de lucru (lineare sau circulare); în cazul broşării suprafefelor de rotafie (v. fig. IV) e necesară şi o mişcare suplementară, de rotire a obiectului prelucrat.
Aceste caracteristici ale broşării îi conferă următoarele avantaje principale: precizie dimensională şi corectitudine a formei şi a pozifiei relative dintre suprafefele prelucrate, deoarece
Broşare
117
Broşare
acestea nu depind de precizia lanfurilor cinematice ale mişcărilor de lucru şi nici de corectitudinea pozifiilor relative ale organelor maşinii-unelte, ci numai de precizia de execufie a broşei
lieră, iar în al doilea caz, broşe circulare în formă de disc atît pentru broşare Ia exterior (v. fig. IV b), cît şi pentru broşare la interior (v. fig, IV c). La broşa circulară, supraînălfarea
I.	Diferite forme de suprafefe prelucrate prin broşare. a) suprafefe inferioare; b) suprafefe exterioare.
II. îndepărtarea straturilorde material la broşare, b) broşă; o) obiectul prelucrat; v) direcfia mişcării principale de lucru; AB) bază tehnologică; f), 2) şi 3) dinfi succesivi al broşei; Yl)i Y%)> y») Ş* Yd diştanfe dintre tăişurile dinfilor succesivi şi baza tehnologică AB; CD) suprafafa prelucrată; i) adaus de prelucrare; p) pasul dinfării.
(de cele mai multe ori, broşa se autocentrează şi se autoghi dează datorită înseşi formei ei constructive); suprafefe prelu erate netede, datorită în-	v
depărtării adausului de prelucrare, sub forma de straturi foarte subfiri, în special de către ultimii dinfi (cei de netezire).
Deci precizia, corectitudinea şi netezimea suprafeţelor prelucrate nu depind decît de construcfia şi de starea sculei în momentul prelucrării.
Broşarea poate fi lineară, circulară sau elicoidală.
La broşarea lineară, broşa execută o singură mişcare de lucru, lineară, realizată fie prin tragerea broşei (v. fig. lll a), fie prin împingerea ei Ia o presă (v. fig. lll b).
'//////A
.... Broşare lineară, a) prin tragere; b) prin împingere.
La broşarea circulară a suprafefelor de rotafie exterioare sau interioare, broşa execută fie o mişcare lineară (v. fig. /V a), fie o mişcare de rotafie (v. fig. IV b şi IV c), în timp ce obiectul se roteşte; în primul caz se utilizează broşe în formă de crema-
dinfilor se realizează prin dispunerea tăişurilor acestora după o spirală, broşa rotindu-se cu unghiul dintre doi dinfi succesivi la o rotire completă a obiectului prelucrat.
IV. Broşare circulară, a) prin mişcarea lineară a broşei; b) exterioară, cu broşa circulară; c) interioară, cu broşa circulară.
Prin broşarea elicoidală realizată prin combinarea mişcării principale lineare a broşei cu o mişcare secundară de rotafie lentă, se pot prelucra canale elicoidale, interioare sau exterioare,
Suprafefele obiectelor pot fi ’ broşate liber sau coordonat.
Suprafefele broşate liber sînt suprafefe cari se obfin toate odată, prin broşare cu o singură broşă de profil adecvat şi cari nu sînt legate prin condifii bine determinate (mai ales de pozifie) de vreo altă suprafafă prelucrată a obiectului; ele sînt însă legate între ele prin condifii dimensionale şi de pozifie relativă (v. fig. V). De exemplu,
V. Suprafefe interioare broşate liber, a) suprafafă circulară; b) suprafafă pătrată; c) suprafafă complexă; D), L), d) şi e) cote cari determină mărimea suprafefelor obfinute prin broşare lo singură trecere).
Broşare
118
Broşare
suprafefele din fig. V reprezentate cu linie groasă, în special cele cari formează gaura pătrată şi cele cari formează gaura-baionetă sînt legate între ele prin cotele L, D, d, e, cum şi prin condifii de simetrie fafă de axele găurii, prin condifii de paralelism şi de perpendicularitate între ele, etc. dar nu sînt legate, prin nici o indicafie de pe desen, de suprafafa exterioară a obiectului. Precizia de execufie a acestor suprafefe nu depinde decît de precizia de execufie a broşei, care nu trebuie să fie aşezată şi condusă înfr-o anumită pozifie fafă de vreo altă suprafafă prelucrată în altă trecere.
Suprafefele broşafe coordonat sînt suprafefe legate între ele prin condifii dimensionale şi de pozifie relativă, ca şi suprafefele broşate independent, dar cari au şi o pozifie impusă în raport cu alte suprafefe, pozifie caretrebuie realizată chiar prin	aceeaşi trecere de
broşare. De exemplu, suprafefele din fig. Vl reprezentate cu linie groasă
Sînt legate de alte SUpra-	VL supra{ete broşate coordonai,
fefe	cari nu sînt prelu-	Ja înfer{0rJ	fc)	la exterior; A) şi	b)	cote
erate in aceeaşi trecere, carj determină mărimea suprafefelor obfinufe prin cote impuse (indica- prjn broşare; A), 8) şi a) cote de dependenfa te în legendă). Broşa tre- coordonare)a pozifiei suprafefelor broşate buie deci să fie aşezată cIq a|je SUprafefe prelucrate anterior (prin Şl condusă în _ raporf cu	broşare
sau prin altă operafie).
suprafefele existente de
cari se leagă suprafafa broşată şi, prin urmare, precizia broşării	nu depinde numai de	precizia	de	execufie a broşei,	ci
şi de precizia dispozitivelor	de ghidare	folosite. —
La broşare interesează modul în care se îndepărtează treptat diferitele părfi ale adausului de prelucrare; acesta determină repartizarea succesivă a adausului de prelucrare pe dinfii broşei şi evolufia treptată a profilului care se broşează în cursul procesului de broşare.
Din acest punct de vedere, se deosebesc: broşarea după profil; broşarea prin generare; broşarea progresivă.
La broşarea după profil (v. fig. VI/), aşchierea se produce tot timpul pe întreaga lungime a profilului secfiunii transversale a suprafefelor succesive de aşchiere, acestea fiind concentrice între ele şi paralele CU profilul	VII.	Broşare	după	profil. *
final (al suprafefelor aş- f) a unei suprafefe exterioare plane; 2) a unei chiate). Avansul, rezultat găuri circulare; 3) a unei suprafefe exterioare din supraînălfarea dinfi lor, profilate; 4) a unei găuri pătrate; S) direcfia se face după O direcfie de avans (a supraînălfării dinfilor broşei); normală pe profilul de a) grosimea aşchiei; b) lăfimea aşchiei; D) dia-broşat. Penfru aceasta,	metrul	găurii	circulare,
tăişurile dinfilor au forma	t	•
profilului suprafefei broşate, însă dimensiuni deosebite, iar aşchia rezultată are o lăfime egală cu profilul, adică e foarte lată şi în mod necesar foarte subfire.
La broşarea prin generare (v. fig. VIII), avansul, rezultat din supraînălfarea dinfilor, are direcfia orientată spre punctul cel mai adînc al profilului prelucrat, iar suprafefele succesive de aşchiere sînt în general normale pe direcfia avansului, avînd
r
■
-
V/////7?/;
74
-—-ţ-i
A
%
traseul corespunzător distanfelor minime dintre părfile laterale ale profilului (de ex. după arce de cerc cu rază mare sau după coarde ale curbei care reprezintă profilul final). De cele mai
s a i f
VIII. Broşare prin generare.
I) a unei găuri pătrate; 2) a unui canal semicircular; 3) a unui canal de pană; S) direcfia avansului; a) grosimea aşchiei; b) lăfimea aşchiei; bmax) lăfimea maximă a aşchiei.
multe ori, tăişurile dinfilor broşei nu au forma profilului, ci o formă arbitrară, mai simplu de executat, cu un tăiş de lungime minimă, excepfînd ultimii dinfi, cei cari finisează profilul şi cari trebuie să aibă tăişul de forma profilului de broşat. Aşchia capătă astfel o lăfime minimă şi o formă simplă/ care uşurează aşchierea şi permite luarea de aşchii mai groase.
La broşarea progresivă (v. fig. IX), avansul, rezultat din supraînălfarea dinfilor aşchietori, are o direcfie paralelă cu
IX, Broşare progresivă, a) a unui arbore canelaf; b) şi c) a unor suprafefe exterioare plane; d) a unei suprafefe interioare plane — şi forma dinfilor broşei respective.
suprafafa aşchiată, iar suprafefele succesive de aşchiere sînt normale pe suprafafa profilului final. De cele mai multe ori, tăişurile dinfilor aşchietori nu au toafe forma profilului final, forma şi netezimea acestuia fiind asigurate de ultimii dinfi, cei de finisare, cari aşchiază de obicei după profil. Lăfimea aşchiei e minimă, fiind uneori egală cu adausul de prelucrare, iar grosimea aşchiei se poate lua mai mare decît în ambele cazuri precedente.
Datorită faptului că la broşarea după profil aşchiile desprinse sînt late şi foarte subfiri, rezistenfă specifică la aşchiere e foarte mare. Cum, pe de altă parte, forfele Ia aşchiere sînt direct proporfionale cu lăfimea aşchiei, broşarea după profil va reclama eforturi mult mai mari pentru desprinderea unei aşchii de aceeaşi secfiune. Tot din cauza grosimii foarte mici a aşchiei, o bontire oricît de mică a tăişurilor produce mărirea forfelor de frecare şi o uzură rapidă a sculei, rezultînd o netezime nesatisfăcătoare a suprafefelor prelucrate. Deşi construcfia
Broşare
119
Broşare
broşei e mai simplă, datorită omogeneităfii formei dinfilor, ascufirea ei e mai costisitoare, tăişul fiecărui dinte trebuind să fie ascufit după profil. La broşarea prin generare, mărirea posibilă a grosimii de aşchie înlătură dezavantajele menfionate mai sus, iar construcfia şi ascufirea broşei sînt de asemenea mai simple. La broşarea progresivă, mărirea şi mai pronunfată a grosimii aşchiei reduce şi mai mult mărimea forfelor de aşchiere, şi uzura, dar construcfia şi ascufirea broşei sînt mai complicate. —
La broşare, suprafafa aşchiată (prelucrată) e suprafafa care rezultă după trecerea ultimului dinte al broşei şi are, de obicei, forma negativului acestui ultim dinte după o secfiune perpendiculară pe direcfia mişcării principale. Suprafafa de aşchiere (de prelucrat) e suprafafa descrisă de tăişul fiecărui dinte al broşei; la un moment dat sînt tot atîtea suprafefe de aşchiere paralele între ele, cîfi dinfi ai broşei sînt în contact cu obiectul de prelucrat.
Adausul de prelucrare la broşare trebuie să fie limitat prin proiectarea şi execufia prealabilă a semifabricatului, deoarece la valori mari ale sale broşa trebuie executată excesiv de lungă, ceea ce îngreunează şi scumpeşte execufia ei, sau trebuie să se folosească o serie de două sau de mai multe broşe, ceea ce scumpeşte operafia. Adausul A poate fi predeterminat, în funcfiune de dimensiunile şi de toleranfele suprafefei prelucrate, cu ajutorul unor formule empirice; de exemplu: la broşarea de găuri cilindrice,	__
(1)	A = 0,005 D + (0,05-0,2)
unde	D	şi L	sînt diametrul şi lungimea	găurii, în mm; la
broşarea	de găuri poligonale,
(2)	A = De-Dg+Ai,
unde De e diametrul cercului circumscris vîrfurilor poligonului, Dg e diametrul găurii prealabile şi A\ e adausul necesar pentru laturile tangente la gaura prealabilă (se calculează cu prima relafie); la broşarea canalelor de pană,
(3)	A = T-D + 0,5 (D-V£>2-£2),
unde T e cota fundului canalului fafă de punctul opus al găurii, D e diametrul găurii şi b e lăfimea canalului de pană; la broşarea exterioară,
(4)	^ = ^i + A^i + 0,7A^+0,2,
unde e toleranfa cu care trebuie executată piesa broşată, A^i e toleranfa de execufie a semifabricatului, iar A\ se ia de 2—3 mm.
Lăfimea aşchiei b e egală cu lungimea activă a tăişului principal al dintelui. La broşarea unor profiluri cu întreruperi (‘de ex. canale de pană, caneluri, profiluri poligonale, etc.), lăfimea totală de aşchie e egală cu suma lăfimilor diferitelor porfiuni tăiate de acelaşi dinte. Aceste lăfimi variază de Ia un dinte Ia altul al broşei, după configurafia profilului şi după modul de broşare aplicat; astfel, de exemplu, la broşarea după profil, lăfimea aşchiei creşte începînd de la primul dinte, iar Ia broşarea prin generare, ea scade (v. fig. Vil şi VIII). în cazul tăişurilor cari au unghiul de înclinare X fafă de direcfia de broşare v, lăfimea reală a aşchiei b e mai mare decît lăfimea aparentă b' (considerată în secfiunea transversală a broşei, perpendicular pe direcfia de broşare), fiind dată de relafia
Grosimea aşchiei a e distanfa dintre două suprafefe de aşchiere generate de două tăişuri consecutive, egală deci cu supraînălfarea dinfilor. Cînd direcfia mişcării de broşare v nu coincide cu suprafafa de bază AB de la care se măsoară supraînălfarea, ci formează cu aceasta unghiul 0, grosimea aşchiei e diferită de mărimea supraînălfării, fiind dată de relafia:
(6)	ai	— a cos Q + p sin 9,
unde a e supraînălfarea dinfilor fafă de suprafafa AB şi pe
pasul dinfilor broşei. Cu această dispozifie a broşei, înclinată fafă de direcfia de broşare, se pot realiza grosimi mai mari de aşchie fără a se mări supraînălfarea dinfilor broşei, redu-cîndu-se astfel momentele încovoietoare ale forfei de aşchiere pe dinfii broşei; totodată, lungimea broşei se micşorează, productivitatea operafiei creşte şi condifiile de aşchiere se îmbu-nătăfesc prin mărirea unghiului efectiv de degajare y, fără a se slăbi secfiunea dintelui.
La alegerea grosimii aşchiei, respectiv a supraînălfării dinfilor, se fine seamă de următoarele:
Cu cît grosimea stratului de material aşchiat e mai mică, cu atît rezistenfă specifică de aşchiere p e mai mare (deoarece p—K/an) şi deci forfa de aşchiere necesară va fi mult mai mare decît în cazul 'îndepărtării unei aşchii cu secfiune egală, dar de grosime mai mare. De altă parte, la grosimi mici de aşchie, în cazul cînd dintele nu are tăişul bine ascufit, acesta fiind cît de uşor bontit (fie din execufie, fie prin uzură), creşte pericolul tîrşirii dintelui şi al strivirii stratului de aşchiat. în schimb, pentru micşorarea forfei totale de aşchiere pe dinte, ca şi pentru netezirea suprafefei prelucrate, trebuie să se tindă la grosimi cît mai mici de aşchie, în special la materialele moi şi tenace cari, în cazul grosimilor mari de aşchie, dau suprafefe prelucrate zdrenfuite. De aceea, grosimea aşchiei se limitează între minimum 0,07 mm (la dinfii de degroşare) sau
0,02 mm (la dinfii de finisare) şi maximum 0,15 mmr (la ofeluri) sau 0,20 mm (la fonte dure), alegîndu-se valorile mai mici la prelucrarea materialelor moi şi tenace şi valori din ce în ce mai mari pentru materiale mai dure şi mai pufin tenace.
Echivalentul adîncimii de aşchiere la broşare t e proiecfia lăfimii aparente a aşchiei b' pe o direcfie perpendiculară pe direcfia avansului, respectiv pe direcfia supraînălfării, adică:
(7)	£	=	b’ sin %~bcos X sin x,
unde >t, care e unghiul de atac al dintelui broşei, e format de direcfia avansului şi de direcfia tangentei la muchia tăişului dintelui. în cazul broşării progresive, adîncimea de aşchiere are aceeaşi semnificafie ca la strunjire.
Echivalentul avansului pe dinte e supraînălfarea acestui dinte» iar echivalentul avansului pe un ciclu al mişcării principale (o trecere a broşei) e dat de suma supraînălfărilor tuturor dinfilor, adică e însuşi adausul de prelucrare.
Datorită grosimilor mici ale aşchiilor desprinse prin broşare, unghiul de forfecare (3i, ca şi unghiurile de alunecare P2, >n procesul de deformafie plastică din timpul aşchierii (v. sub Aşchiere) vor fi totdeauna relativ mici, astfel încît lucrul mecanic specific (pe unitatea de volum) e relativ mare, şi deci rezistenfele specifice de aşchiere sînt mari; la aceasta contribuie şi faptul că, la grosimi mici de aşchie, raportul g/a e mare chiar Ia raze foarte mici de bontire Q a tăişului, ceea ce favorizează dezvoltarea de deformafii elastice şi plastice mai mari atît la suprafafă, cît şi sub suprafafa de aşchiere, deformafii cari duc Ia apăsări mari pe fefele de aşezare ale dinfilor broşei, şi implicit, şi la frecări mari pe aceste fefe.
în cazul broşării, cunoaşterea deformării aşchiei, adică a tasării şi a răsucirii ei, prezintă o importanfă deosebită, deoarece e necesară la proiectarea golului dintre dinfi; acesta trebuie să fie dimensionat astfel, încît să poată cuprinde în întregime aşchia formată pe întregul parcurs9L de lucru al dintelui. De cele mai multe ori, golul dintre dinfi formează un spafiu închis în timpul lucrului şi evacuarea aşchiei nu e posibilă în acest timp, iar îngrămădirea ei între dinfi periclitează atît suprafafa prelucrată, cît şi scula. La prelucrarea materialelor fragile, cari dau aşchii de rupere, bucăfelele de aşchie cad în golul dintre dinfi, formînd o îngrămădire de aşchii cu un volum de 3*--5 ori mai mare decît volumul stratului detaşat. La prelucrarea materialelor cari dau aşchii de alunecare, aşchia formată în
Broşare
120
Broşare
timpul parcursului de lucru ăl dintelui formează o spirală a cărei rază de curbură maximă R (egală aproximativ cu raza cercului circumscris spiralei) depinde de gradul de tasare al aşchiei, de grosimea ei, de felul materialului, de unghiul şi de forma fefei de degajare, de vitesa de aşchiere, etc. Valoarea ei e dată de relafia:
*-V-
• a 'la
(8)
în care kt e coeficientul de confracfiune al aşchiei {ki — lo/laş), | e coeficientul de compacitate, dat de raportul dintre distanfa radială dintre două spire vecine şi grosimea a a stratului de aşchiat (adică valoarea supraînălfării dintelui), /q© lungimea stratului aşchiat, adică parcursul de lucru al dintelui, iar laş e lun-
X. Spiralarea aşchiei la broşare.
R) raza fundului golului dintre dinfi.
gimea aşchiei (lungimea spiralei). Coeficientul de contracfiune al aşchiei are de obicei valori cuprinse între 0,30 (la ofe-lurile carbon moi) şi 0,60 (la ofelurile aliate dure), iar coeficientul de compacitate, în mod corespunzător, are valori cuprinse între 5 şi 2,5.
Raza fundului golului dintre dinfi trebuie să fie pufin mai mare decît valoarea calculată cu relafia de mai sus (v. fig. X).
între volumul Voal stratului detaşat şi volumul Vaş al aşchiei spiralate există relafia:
(9)	Vaf<*\,5V0,
în care Vq	—
Deşi lucrul specific de deformafie şi cel de frecare sînt mari, căldura dezvoltată şi temperaturile rămîn neînsemnate, datorită viteseior de aşchiere mici cu cari se efectuează de obicei broşarea (între 3 şi 12 m/min), cum şi duratei foarte mici a ciclului de lucru efectiv al dintelui, urmată de o perioadă lungă de răcire (după ieşirea din piesa prelucrată, pînă la repetarea ope-rafiei pe piesa următoare). De aceea se produce numai o încălzire momentană a tăişurilor în straturile superficiale, durata ciclului de lucru al dintelui nefiind suficientă pentru stabilirea unui regim stafionar de transmitere a căldurii spre interior. Cu toată răcirea şi ungerea abundentă, aceste şocuri termice contribuie în mare măsură la tocirea tăişului, iar depunerea pe tăiş apare frecvent, în special la broşarea materialelor moi şi tenace, astfel încît netezimea suprafefelor prelucrate suferă.
Uzura tăişului se produce în special pe fafa sa de aşezare, deoarece, în cazul aşchierii straturilor subfiri, aceasta e cea mai solicitată. La aşchii pufin mai groase (circa
0,1 mm) apare şi uzura pe fafa de degajare a dintelui, dar foarte aproape de muchia tăişului (v. fig. XI), astfel încît ea contribuie la bontirea tăişului, la înrăutăţirea condiţiilor de aşchiere pentru fafa de aşezare şi, implicit, la accelerarea uzurii ei.
De aceea, uzura limită admisă, măsurată prin înălfimea ha a fefei de uzură a fefei de aşezare, e de 0,3 — 0,4 mm.
Sînt expuse de asemenea unei uzuri rapide coifurile tăişurilor, la trecerea dintre tăişul principal şi cel secundar, şi la canalele de secfionare a aşchiei (v. fig. XII). în aceste puncte, în special la canalele chiei, unghiul de aşezare necesar nu
XI. Uzura tăişului broşei. p) raza de bontire a tăişului; B) lăfimea canalului de uzură pe fafa de degajare; ha) înălfimea fefei de uzură pe fafa de aşezare; y) unghi de degajare.
de secfionare a aş-poate fi realizat, ceea
ce constituie un factor în plus pentru mărirea frecărilor şj intensificarea uzurii.
Principalii factori cari condifionează uzura sînt materialul sculei, materialul prelucrat, grosimea aşchiei şi unghiul de aşezare. Influenfă primilor doi factori e asemănătoare cu influenfă lor în alte operafii de aşchiere. Influenfă grosimii a a aşchiei asupra durabilităţi medii T a sculei, corespunzătoare uzurii limită admisă ha, se exprimă prin relafia
(10) y~c ‘ a°'5'
iar influenfă unghiului de aşezare, prin relaţia
(11) yr = C" • oT
XII. Uzura coifurilor tăişului.
1) 2) 3) şi 4) coifuri ale tăişului; a) adîncimea aşchiei; b) lăfimea aşchiei.
în cari C1 şi C” sînt constante.
Uzura minimă se produce la unghiuri de aşezare cuprinse între 3 şi 15°. La valori mai mici ale acestui unghi, deformafiile şi frecările se intensifică, iar la valori mai mari, secfiunea dintelui e slăbită fără ca intensitatea uzurii să se modifice sensibil. —
în general, aşchierea cu grosimi mici de aşchie e mai favorabilă pentru realizarea de suprafefe netede. în fig. XIII se vede că la broşare, atît mărimea ^ asperităfilor longitudinale, cît şi a celor transversale, creşte simfitor odată cu 7 mărirea grosimii aşchiei, g în special Ia prelucrarea materialelor mai plastice ^
(în acest caz, prelucrarea 9 cu grosimi de aşchie mai j mari decît 0,1 mm produce suprafefe mate, 2 moarate). Se constată că, / la vitese de broşare mai mari decît 4 — 5 m/min, L
netezimea suprafefei se	Variafia	netezimii	suprafefei prelucrate
înrau afeş e, ^eoarece in- prjn kroşare( jn funcjiune <je grosimea aşchiei, cepe sa apăra depunerea a) grosimea aşchiei_ mm. H) înS|t|mea
pe aiş. in aces pune medie a neregularităfilor (netezimea supra-de vedere, mărirea vi- ,e(e| broîate)_ -n w () )ransversa| pe direc,ia
fesei de aşchiere nu e de j-,roşare; 2) în lungul direefiei de broşare. oportuna decît in zona
viteseior mai mari decît vitesa critică, cînd depunerile nu se mai formează, adică la vitese mai mari decît 25•••30 m/min. Tipurile noi de maşini de broşat se construiesc pentru realizarea de vitese cu acest ordin de mărime.
La grosimi mici de aşchie, adică în domeniul ^^0,02—0,05 mm, variafia unghiului de degajare y nu se face simfită, din cauza prezenfei aproape permanente a unei bontiri de acelaşi ordin de mărime, ceea ce justifică construirea dinfilor de calibrare cu unghiuri de degajare foarte mici şi chiar negative, pentru mărirea rezistenfei lor mecanice şi a capacităfii lor termice. La prelucrarea ofelului, în cazul unor grosimi de aşchie mai mari, netezimea suprafefei creşte sensibil cu mărirea unghiului de dega-
	I									5K £ <«*
						1				
—	—										——		
					2					
										
										
										
										
										
Broşare
121
Broşat, maşină de ~
jare pînă la circa 12° (v. fig. X/V), după care creşterea e neînsemnată; la prelucrarea fontei, acest unghi e de 8—10°, iar la prelucrarea materialelor moi, de 20-25°.	H
O consecinţă a particularităţilor de mai sus e şi variafia mai înceată a durabilităţi tăişului dinţilor broşe-lor în funcfiune de diferifi factori, în comparaţie cu alte operafii de aşchiere. Astfel, de exemplu, variafia durabilităţi în funcfiune de vitesa de aşchiere e mult mai mică, -1 la broşare exponentul z din relafia dintre durabilitate şi vitesa de aşchiere (v. sub Aşchiere) avînd valori cuprinse între 1,1 şi 2. —
Valoarea componentei principale (după direcfia broşării) a rezistenţei de aşchiere e dată de relafia
(12)	P^K^b-S',
iar valoarea componentei normale pe tăiş (cuprinsă în planul de bază), de relafia
o 2
XIV. Variafia netezimii suprafefei prelucrate prin broşare, în funcfiune de unghiul de degajare.
Y) unghiul de degajare, în grade; H) înălfimea medie a neregularităfilor (netezimea suprafefei broşate), în |i.
(13)
PN^KN^b- av* ,
■ N N Â
în cari £b reprezintă lungimea totală a tăişurilor dinţilor aflaţi simultan în lucru, iar constantele Kz, KN, yz şi yN au valori date în tabele penfru diferite materiale prelucrate. Astfel, de exemplu, pentru fonje, i^=140—170, ^^=140—160,^ = 0,73 şi ^ = 0,9, iar pentru oţeluri, i^=115—300, KN — 55--280, yz = Q,85 şi yN= 1,2.
Componenta radială e Py~PN' cos X, iar componenta laterală e PX — PN ■ sin X, X fiind unghiul de înclinare a tăişului faţă de direcţia planului de bază.
La valorile obţinute prin aplicarea relaţiilor de mai sus se fac, de obicei, următoarele corecţii: la o uzură a broşei pînă la uzura limită, valorile se măresc cu 15%; la considerarea acţiunii canalelor de secţionare a aşchiei se adaugă la valoarea componentei principale Pz forţa suplemenfară Pc — C\Jlb'i, unde Ci = 0,06—0,160 (valorile mici pentru materialele moi), iar i e numărul total de canale de secţionare ale dinfilor activi simultan; la considerarea influenfei unghiurilor a şi y se scade din valorile componentelor Pz şi Py mărimea Pa y — Yib (C2*f + C3a) în care, la calculul lui Pz, C2 = 0,2—0,3 ş* 03=0,12—0,14, iar la calculul lui Pyf _C2 = 0,02-0,08 şi C3 = 0,045-0,117.
Vitesa de aşchiere vT, corespunzătoare unei durabilifăfi T a broşei, se determină cu relafia
C,
04)	VT~r^rj'>'
în care ;n= 0,5—0,6 (la fontă) sau 0,5—0,9 (la ofel),yt, = 0,62—0,75 (la aşchiile groase, cu o^0,1), sau 0,95—1,4 (la aşchiile subfiri, cu a^0,1), iar Cv e un coeficient care depinde de rezistenfă materialului prelucrat, de felul broşării, de felul răcirii şi al ungerii, etc. De exemplu, pentru ofel, la degroşare 0^=14—16,8 ?i la finisare Cy = 7—9,8, iar pentru fontă, la degroşare Cy= 11 —17 şi la finisare Cy = 5—6,2.
1.	Broşare. 2. Poligr.: Operaţia de asamblare şi legare între ele a filelor unei cărţi, ale unei reviste, ale unui carnet, catalog sau prospect, cu 1—3 agrafe de sîrmă.
Pentru lucrări simple şi nu prea groase, operaţia poate fi executată cu agrafe prefabricate, cari prin presare străpung foile de hîrtie sau filele destinate să fie asamblate; apoi capetele agrafei sînt îndoite şi presate pentru a o închide şi a-i da forma definitivă.— Pentru celelalte lucrări se foloseşte maşina de broşat (v. Broşat, maşină de ~), cu care se execută străpungerea cotorului cu agrafe tăiate de maşină la dimensiunile necesare. Lucrarea broşată e apoi îmbrăcată cu o copertă care se fixează prin încleire.
Broşarea cu bentiţă e un procedeu simplu şi rapid de broşare a lucrărilor compuse dintr-o singură fasciculă, sau din cel mult 2—3 fascicule intercalate una într-alta. Broşarea cu bentiţă se face printr-o cusătură prin cotor şi apoi prin îmbrăcarea cotorului cu o bentiţă de pînză sau de hîrtie rezistentă, penfru a proteja cusătura şi a da în acelaşi timp lucrării un aspect mai estetic de finisare. în acest scop, bentiţa, cunoscută şi sub numele de ongleu, se confecţionează dintr-un material colorat. Sin. Broşare cu ongleu.
2.	~ cu ongleu. Poligr.: Sin. Broşare cu bentiţă (v.).
3.	Broşare. 3. Ind. text.: Operaţie de executare a unor figuri pe o ţesătură (în timpul ţsserii), cu un fir de bătătură special, de cele mai multe ori colorat, introdus în rost.
4.	Broşat, ac de Meff.: Sin. Broşă. V. Broşă 3.
5.	Broşat, maşină de I.Mett., Ut.: Maşină-uneăltă de aşchiere, care serveşte la efectuarea operaţiilor de broşare 1 (v.), cu ajutorul unei broşe (v.). Mişcarea relativă dintre piesa de prelucrat şi unealtă, care constituie mişcarea principală de lucru, se realizează prin deplasarea ghidată a unuia dintre aceste două elemente, de cele mai multe ori a uneltei, care e acţionatăde cele mai multe ori prin tragere (rareori,prin împingere, pentru a evita flambajul). Traiectoria elementului care efectuează mişcarea principală poate fi rectilinie şi orizontală sau verticală, ori — la maşinile de broşat carusel — circulară, într-un plan orizontal» Fiecare fază de prelucrare prin aşchiere se realizează într-o singură trecere, prin atacul continuu al uneltei, ai cărei dinţi aşchiază suprafaţa de prelucrat cu vitesă de tăiere stabilită în prealabil şi constantă în tot timpul cursei de lucru. Avansul de pătrundere se realizează prin însăşi construcţia uneltei, datorită supraînălţării dinţilor cari se succed în atacul suprafeţei de prelucrat. De obicei, după efectuarea unei curse de lucru urmează cursa de întoarcere, care e o cursă de mers în gol; aceasta poate fi comandată automat (la maşinile semiautomate şi automate) sau eliminată (la maşinile cu acţiune continuă). în timpul cursei de lucru, unealta şi piesa prelucrată sînt supuse unui curent lichid de răcire şi ungere.
Maşina e constituită din următoarele părţi: batiu, mecanismul de antrenare, mecanismul organic, ghidaje, dispozitive auxiliare, dispozitive de comandă, instalaţii auxiliare.— Batiul maşinilor se execută sudat, din oţel, sau turnat, din fontă. Ghidajele maşinilor de broşat sudate.se călesc şi apoi se rectifică. Maşinile sudate sînt mai uşoare decît. cele turnate şi sînt mai puţin costisitoare în cazul producţiei de unicate ori a producţiei în serii mici.— Mecanismul de antrenare — de cele mai multe ori cu motor individual — poate fi cu acţionare cu elemente stereomecanice sau hidrauţice. — Mecanismul organic, legat de mecanismul de antrenare, imprimă fie port-uneltei, fie port-piesei, mişcarea principală de lucru şi mişcarea de mers în gol. — Acţionarea hidraulică asigură o mai bună stabilitate a sculei şi un grad de netezime mai mare al suprafeţei prelucrate, în sistemul de acţionare hidraulică se*utilizează pompe (cu presiunea de lucru de 60—75 at) cu palete, cu debit constant, la maşinile cu forţă de tracţiune mai mică decît 5—10 tf, respectiv pompe cu debit variabil cu pistoane dispuse radial, la maşinile cu forţă de tracţiune mai mare decît 10 tf. Maşina e echipată cu dispozitive de prindere a piesei şi a uneltei, cu echipament de răcire şi de ungere a piesei şi a uneltei, în faza de lucru, cu echipament de ungere a maşinii, etc.
Broşat, maşină de ~
122
Broşat, maşină de ~
Caracteristicile principale ale maşinilor de broşat sînt următoarele: forja maximă de tracfiune, respectiv de împingere, în tf; vitesa minimă şi cea maximă în cursa de lucru, în m/min; vitesa în cursa de întoarcere, în m/min; lungimea minimă şi cea maximă a cursei de lucru, în mm.
La alegerea tipului de maşină de broşat, la un anumit proces tehnologic sau la proiectarea unei uzine, se fine seamă de următoarele condifii: forfa de tracfiune maximă pe care trebuie să o poată dezvolta maşina să depăşească cu 25—30% forfa de aşchiere maximă necesară în cazul uneltelor ascufite (prin tocirea sculelor, forfa de aşchiere creşte cu pînă la 40%; forfa de tracfiune maximă scade cu uzura maşinii; forfa de tracfiune dezvoltată trebuie să depăşească sensibil forfa de aşchiere, pentru ca suprafafa prelucrată să apară fără ondulafii); lungimea cursei să corespundă celor mai lungi broşe şi piese; gabaritul maşinii să permită montarea dispozitivelor de fixare şi a pieselor de prelucrat cu dimensiuni maxime; domeniul de variafie al viteseior de lucru să fie suficient de larg. Greutatea pieselor de prelucrat e un factor important în alegerea maşinilor de broşat (de ex. piesele grele pot fi prelucrate în bune condifii pe maşini universale, verticale). Maşinile verticale ocupă mai pufin loc în atelier şi din acest punct de vedere sînt de preferat maşinilor orizontale. —
După felul broşărilor cari pot fi executate la maşină, se deosebesc: maşini de broşat interior; maşini de broşat exterior; maşini de broşat exterior şi interior. —
După traiectoria elementului mobil (piesă de prelucrat sau unealtă) în timpul cursei de lucru, se deosebesc: maşini de broşat orizontale, maşini de broşat verticale, şi maşini cu bandă rulantă, cu cursă de lucru rectilinie; maşini de broşaf carusel, cu cursă de lucru circulară.— Maşinile de broşat orizontale se construiesc cu o sanie sau cu două sănii cari lucrează alternativ. Ele pot fi utilizate la prelucrarea suprafefelor interioare sau exterioare, cu diferite profiluri şi lungimi. Prezintă următoarele avantaje: reparare uşoară, urmărirea uşoară a funcţionării, posibilitatea utilizării de broşe mai lungi decît cele folosite la maşinile de broşat verticale. Ele prezintă însă dezavantajul că ocupă suprafafă mare în atelier.— Maşinile verticale se construiesc cu o sanie sau cu două sănii cari lucrează alternativ, cu cursa de lucru ascendentă sau descendentă. Ele sînt utilizate ia prelucrarea găurilor de dimensiuni mai mici decît cele prelucrate la maşini orizontale, ori la prelucrarea de suprafefe exterioare, paralele cu direcfia mişcării principale. —
După felul acfionării, se deosebesc: maşini cu acţionare stereo-mecan/că, cari pot avea mecanismul organic cu cremalieră sau cu axuri filetate; maşini cu acţionare hidraulică, cari pot fi echipate fie cu pompe cu debit constant, fie cu pompe (cu pistoane sau cu rotor cu palete) cu debit variabil.—
După gradul de specializare şi de productivitate, se deosebesc: maşini de broşat universale, de utilizare generală, maşini de broşat universale, de mare productivitate, şi maşini de broşat speciale.
Maşinile de broşat universale, de utili-zare generală, sînt folosite penfru a prelucra piese diferite, efectuîndu-se operafii diverse, în una sau în mai multe treceri. Lucrătorul execută următoarele mînuiri: alimentarea maşinii cu piese; prinderea piesei şi desprinderea ei după prelucrare; prinderea şi desprinderea uneltei, după fiecare operafie; schimbarea uneltei (în cazul prelucrării în mai multe treceri); comenzile pentru efectuarea curselor de lucru şi de întoarcere; comenzile de pornire şi de oprire a maşinii. — La broşarea interioară, broşa se prinde în maşină cu ajutorul unor capete universale cu fixare prin pană sau prin came; la broşarea exterioară, broşa se prinde cu ajutorul unor suporturi sau pe plăci port-unealtă, cari se fixează cu pene transversale pe sania maşinii. Broşa centrează piesa de prelucrat şi, dacă suprafafa de aşezare a piesei nu e perpendiculară pe axa găurii de pre-
lucrat, ea se poate îndoi şi se poate rupe. Pentru a evita aceasta, se folosesc pentru prinderea pieselor fie dispozitive rigide, cu suprafafa de aşezare fixă (v. fig. / a), cînd perpendicu Iar ifatea dintre suprafafa de aşezare a piesei şi axa găurii de prelucrat e asigurată prin prelucrări anterioare, fie dispozitive autocen-trante, cu suprafafă de aşezare mobilă (v. fig. I b), cînd perpendicularitatea necesară nu e garantată.
Maşinile de broşat universale de utilizare generală sînt de cele mai multe ori maşini cu broşă mobilă, acfionată stereo-
mecanic sau hidraulic, prin tragere; ele pot fi maşini orizontale sau maşini verticale, construite fie numai pentru broşare interioară, fie pentru broşare interioară şi exterioară.
Maşinile de broşat interior, orizontale, cu acţionare stereo-mecanică, au mecanismul organic constituit fie dintr-o cremalieră
I. Dispozitive de prindere a pieselor la maşini de broşat.
a) dispozitiv rigid; b) dispozitiv cu fafă de aşezare mobilă, autocentrant; 1) batiul maşinii; 2) placa dispozitivului; 3) reazem mobil sferic, aufo-centrant; 4) bucea de ghidare a sculei; 5) resort de apăsare a bucelei pe reazemul autocentrani; 6) piesă de broşat.
II.	Maşină de broşat interior, orizontală, cu acfionare prin cremalieră.
1) roată de curea trapezoidală; 2) şi 3) rofi dinfate conice; 4) şi 5) rofi dinfate cilindrice; <5) şurub-melc; 7) roafă-melc; 8) pinion de acfionare a cremalierei; 9) cremalieră; Î0) roaia dinfată conică; 11) şi 12) rofi dinfate cilindrice; 73) suportul cremalierei; 14) ghidajul cremalierei; 15) gaură în cremalieră, pentru fixarea prin pană a sculei; 16) placă pentru fixarea piesej; 17) batiul maşinii.
(v. fig. II) de acfionare a broşei, fie din două mecanisme cu axuri filetate şi cu piulife (v. fig. HI). Maşinile cu acfionare prin cremalieră prezintă avantajul că permit o prindere simplă a uneltei, prin pană, şi dezavantajul că mersul sacadat al cremalierei se transmite broşei şi micşorează precizia şi calitatea suprafefei prelucrate, spre deosebire de maşinile cu acfionare prin axuri filetate şi piulifă, cari lucrează liniştit, cu precizie mai mare şi cari asigură o bună calitate a suprafefei prelucrate.
Maşinile de broşat interior, orizontale, cu acfionare hidraulică, au mecanismul organic constituit dintr-un cilindru hidraulic a
III. Maşină de broşat interior, orizontală, cu acţionare cu mecanisme cu ax filetat şi piulifă.
I)	roata de curea; 2---10) rofi dinfate cilindrice;
II)	acupiaj; 12) axuri filetate; 13) piulife de bronz; 14) traversă de egalizare; 15j cărucior de ghidare; 16) ghidajele căruciorului 15) 17) capul de fixare a
sculei; 18) sculă; 19) corpul maşinii.
Broşat, maşină de ~
123
Broşaf, maşină de ~
cărui tijă e legată de port-unealtă şi din una sau două pompe de ulei pentru acfionarea pistonului; acestea pot fi cu debit constant sau cu debit variabil. Variaţia vifesei de lucru şi a forfei de fracţiune exercitate asupra broşei se realizează punînd în funcfiune una sau ambele pompe, ori cu ajutorul unui regulator de vitesă.
Se folosesc: pompe de acfionare cu debit constant, cu palete, ca la maşina din fig. IV şi V, echipată cu un sertar de distribufie şi comandă (v. b, fig. V) şi cu o valvă de siguranfă pentru protejarea pistonului confra suprapresiunilor, la care variafia vitesei de tăiere se obfine cu ajutorul unei valve regulatoare de vitesă (v. d, fig. V) şi la care comenzile de lucru sînt manuale; pompe de acfionare cu debit variabil,
21b
IV. Maşină de broşaf inferior,orizontală, cu acfionare hidraulică, cu pompe cu paleie, cu debif constant. 1) picior şi rezervor de ulei penfru alimentarea sistemului hidraulic; 2) picior şl rezervor de lichid de răcire şi de ungere; 3) electromotorul sistemului de acfionare hidraulică; 4) cilindru de lucru; 5) ghidajul căruciorului mobil; 6) cărucior mobil port-unealtă; 7) electromotor şi pompă de circulafie a li-, chidului de răcire şi de ungere;#) platou de fixare a piesei; 9) manivelă de comandăa maşinii; ÎO) sertar de comandă a maşinii.
{a-3s	—T—|]	
JC3-		
	fi	-	
EU
cu pistoane, ca Ia maşina din fig. Vl şi VIII, echipată cu un sertar (v. d, fig. VIII) de comandă a pozifiei corpului alunecător^. 18, fig. VIII)
al pompei şi cu o	g	H-
pompă (v. f, fig. “
VIII) auxiliară (cu rofi dinfafe) care alimentează cu ulei pompa de acfionare şi la care comenzi le (de oprire, de pornire a sistemului hidraulic,de pornire, respectiv de oprire a pistonului în cursa de lucru şi în cursa de întoarcere în 9°l) şi răcirea sînt comandate electromagnetic; pompe de acfio-nare cu debit variabil, cu palete, ca la maşina din fig. Vil, echipată cu o supapă de comandă (v. 12, fig. V//) şi cu o valvă (v. io şi H, fig. Vil) pentru inversarea sensului de mers şi
77-
VI. Maşină de broşaf interior, orizontală, cu acfionare hidraulică, cu pompă cu debit variabil, cu pistoane, f) batiu; 2) ghidajul căruciorului mobil; 3)cărucior mobil port-unealfă; 4) cilindru de lucru; 5) rezervor de ulei pentru alimentarea sistemului hidraulic; 6) pompă cu debit variabil, cu pistoane; 7) jgheab; 8) lunetă; 9) volan; 10) tablou cu butoane electrice pentru comanda maşinii.
al excentricifăfii pompei, şi la care comanda fiecărei curse de lucru sau de întoarcere se face prin două mînuiri efectuate manual.
Maşinile de bro-
S Hi ¥10	şaf	inferior şi exterior,
verticale, cu acţionare hidraulică (v. fig. IX), au mecanismul organic constituit din aceleaşi elemente ca şi maşinile de broşat interior, cu pompe de acfionare cu debit constant şi cu comenzi manuale. Postamentul maşinii cuprinde un rezervor de lichid de răcire şi ungere şi unul de ulei pentru circuitul de acfionare; în coloana cu ghidajele săniei sînt amplasate cilindrul de lucru şi sistemul hidraulic de acfionare.
Maşinile de broşat universale, de mare productivitate, sînt folosite pentru a executa aceleaşi ope-
V. Schema sistemului de acfionare hidraulică a maşinii de broşaf inferior orizontală, cu pompe cu palete, cu debit constant (pozifia „Oprire"), a) cilindru de lucru: 1) corpul cilindrului; 2) piston; 3) tija pistonului; 4) manşonul Iimltorului de cursă; 5) spafiu! din fafa pisfonuiui; 6) spafiul din spatele pistonului; 7) conductă de umplere şi de golire a spafiului 5 din fafa pistonului; 8) conductă de umplere şi golire a spafiului 6 din spatele pistonului; b) sertar de comandă: 9) corp cilindric; 10)---12) oglinzile sertarului; 13) piston plonjor reversibil; 14) şi 15) supape de laminare; 16) tija pistcnului sertarului; 17) şi 18) conducte de alimentare; 19) conductă de golire; 20) sistemul de bare; de comandă a sertarului; 21) pîrghje de comandă; 21a) limitor al cursei de lucru; 21b) tampon limitor al cursei de întoarcere; c) robinet dublu: 22) corpul robinetului; 23) robinetul pompei 38; 24) robinetul pompei 39; 25) canal de legătură între robinetele 23 şi 24; 26) şi 27) conducte de alimentare; 28) conductă de golire; 29) robinet pentru legătura cu valva de reglare a vifesei; d) regulafor de vitesă (valvă regulatoare): 30) cilindru; 31) pistonul valvei; 32) supapă conică; 33) spafiul de deasupra pisfonuiui; 34) resort antagonist; 35) valvă de siguranfă, cu bilă; 36) conductă de alimentare; 37) conductă de golire; e) sursă de ulei sub presiune; 38) şi 39) pompe cu palete, cu debit constant (tip Vickers);40) şi41) conducte de aspiraţie a uleiului; 42)rezervor de ulei.
rafii ca la maşinile universale de utilizare generală; unele dinfre mînuirile lucrătorului fiind eliminate în total sau în parte prin simplificarea şi auto-
-9
matizarea ciclului de lucru, productivitatea acestor maşini e mult mai mare.
Maşinile de broşat universale, de mare productivitate, se construiesc ca maşini orizontale sau verticale, fie numai pentru broşare interioară, fie pentru broşare interioară
~cSb
sau exterioară. Productivitatea mărită se poate realiza: prin mărirea numărului de posturi de lucru, prin automatizare totală sau parfială a ciclului de lucru; prin aplicarea sistemului continuu de lucru, în care caz cursa de întoarcere, de mers în gol, e suprimată.
Broşaf, maşină de ~
124
Broşat, maşină de ~
Exemple de maşini de broşat de mare productivitate:	piesele de prelucrat se fixează pe masa de lucru 1 a maşinii; bro-
Maşina de broşaf interior sau exterior, cu două posturi de lucru,	şele 2 coboară pînă în pozifia inferioară, în care sînt prinse în
care poate fi orizontală sau verticală. La aceste maşini, cînd	dispozitivele de prindere 5; cursa de prelucrare, în care masa
15
VII. Maşina de broşaf inferior, orizontală, cu acfionare hidraulică, cu pompă cu debif variabil.
1) cilindru de lucru; 2) pisfon de lucru; 3j tija pisfonuiui 2 şi cilindru pentru cursa de întoarcere; 4) cap de fixare a sculei; 5) rezervor pentru preluarea diferenfei de volum de ulei; 6) valvă de siguranfă pentru cursa de lucru; 7) valvă de siguranfă pentru cursa de întoarcere; 8) manometru; 9) pompă cu palete; 10) mecanism de inversare a sensului de mers al pompei; 11) mecanism de reglare a excentricităţii pompei; 12) supapă de comandă; 13) orificiu superior al pompei de ulei; 14) orificiu inferior al pompei; 15) batiul maşinii;------------>) circulafia uleiului în cursa de lucru;------->>) circulafia uleiului în cursa de întoarcere.
se deplasează în sus; dispozitivele superioare 3 de prindere a broşelor se desprind de acestea şi se depărtează de masa de lucru 1; masa de lucru e ridicată deasupra broşelor şi împingă-torul 6 îndepărtează piesele prelucrate; masa de lucru coboară repede în jos, iar broşele sînt ridicate de dispozitivele de prindere superioare 3.
VIII.	Schema sistemului de acfionare hidraulică a maşinii de broşaf inferior, orizontala, cu pompă cu debif variabil, cu pistoane (pozifia „Oprire"), a) cilindru de lucru: I) corpul cilindrului; 2) pisfon; 3) tija pisfonuiui; 4) manometru^ 5) camera din fafa pistonului; 6) camera din spatele pistonului; 7) conductă de umplere şi de golire a camerei 5; 8) conductă de umplere şi de golire a camerei 6; b) sertar diferenfial; 9) corpul sertarului; ÎO) piston plonjor; 11) şi 12) conducfe de legătură cu pompa; J3) valvă de descărcare; 14) conductă de scurgere în rezervorul de ulei; c) pompă (tip Oil-Gear) cu debit variabil, cu pistoane: 15) corpul exterior al pompei; 16) rotor; 17) pistoanele pompei; 18) corpul inferior, alunecător, al pompei; 19) şi 20) pistoanele de acfionare a corpului Î8; 21) pisfon de pornire; 22), 23) şi 24) camere de lucru ale pistoanelor de acfionare (cu ulei) a corpului 18; 25) resort de readucere a pistonului 21 în pozifia de repaus; 26) piulifă limifoare pentru pozifia de excentricitate nulă a pompei; 27) piulifă limifoare penfru pozifia de excentricitate maximă stînga; 28) şurub limitor pentru pozifia de excentricitate maximă dreaptă; 29) supapă de aspirafie; d) sertarul (reversibil) de comandă a pompei cu pistoane c: 30) pisfonul plonjor al sertarului; 31), 32) şi 33) supape de laminare; 34) şi 35) resorturi de menfinere a sertarului în pozifia OPRIRE; 36) cameră inelară; 37) canal de legătură cu camera 22; 38) canal de legătură cu camera 23; 39) conductă de alimentare de la pompa cu rofi dinfate; 40) conductă de legătură cu camera 24; 41) conductă de scurgere în rezervorul de ulei 51; e) valvă de mers în gol a pompei cu pistoane: 42) pisfon plonjor; 43) resort elicoidal; 44) şi 45) conducte de legătură cu circuitul pompei cu pisfoane; 46) canal de legătură cu camera 22; 47) canal de legătură cu camera 23; f) pompă cu rofi dinfate: 48) locaşul rofilor pompei; 49) conductă de aspirafie; 50) valvă de descărcare; 51) rezervor de ulei; g) comanda electrică a pornirii şi a opririi maşinii; 52) elecfromagnef de pornire pentru cursa de lucru; 53) elecfromagnef de pornire pentru cursa de întoarcere; i54) armatură mobilă articulată cu pîrghia 55; 55) pîrghie cotită, ar/iculată cu pistonul plonjor al sertarului d de comandă a pompei cu pistoane.
unul dintre posturile de lucru e în cursă de lucru, celălalt e în cursă de întoarcere.
La maşina de broşat interior, verticală, semiautomată, cu două broşe lucrînd simultan, lucrătorul execută numai prinderea şi desprinderea pieselor şi pornirea maşinii. Maşina, a cărei schemă de lucru e reprezentată în fig. X, are următorul ciclu de lucru:
Broşat, maşină de ~
125
Broşat, maşină de ^
La maşina de broşaf verticală automată, alimentarea cu piese se face automat, din magazin, iar prinderea şi desprinderea pieselor se fac de asemenea automat.
IX.	Maşina de broşat exterior şi inferior, verticală, cu acţionare hidraulică. 1) postamentul maşinii; 2) coloană; 3) sanie; 4) masă de lucru; 5) bucea; 6) consolă penfru broşare interioară prin împingerea broşei (prin poansonare); 7) consolă pentru broşare interioară prin tragerea broşei; 8) dispozitiv de fixare a piesei; 9) manetă de comandă; 10) pîrghie; 11) bară de comandă a inversării sensului; 12) inel limitor de cursă; 13) sertar de comandă.
La maşina orizontală de broşat cu dispozitiv revolver (v. fig. XI), broşarea se execută în mai multe treceri, folosind broşe plate,
X.	Ciclul de lucru al unei maşini de broşaf inferior, verticală, semiautomată, cu două broşe lucrînd simultan. a) prinderea pieselor de prelucrat pe masa maşinii; b) coborîrea broşelor prinderea exlremitafilor lor în dispozitivele de prindere inferioare; c) cursa d© prelucrare, cu mişcare ascendentă a mesei maşinii; d) desprinderea bro-Şelor şi îndepărtarea dispozitivului superior port-broşă; e) evacuarea pieselor Prelucrate; f) coborîrea dispozitivului superior port-broşă şi cursa în gol, descendentă, a mesei de lucru; I) masa de lucru a maşinii; 2) broşă; 3) dispozitiv de prindere a sculei; 3’) port-broşă superior, mobil; 4) piesă de prelucrat; 4 / piesă prelucrată; 5) dispozitiv de prindere a sculei; 5') port-broşă inferior, fixat pe maşină; 6) împingător.
aşezate pe toba unui dispozitiv rotativ. Broşele sînt împinse P© rînd în gaura de prelucrat şi se cuplează automat cu căru-
ciorul de tracfiune. întoarcerea sculelor pe toba dispozitivului rotativ se face prin ferestruica 3, prin deplasarea în mod automat convenabilă a mesei 2 a maşinii.
XI.	Schema unei maşini de broşaf orizontale, cu dispozitiv-revolver (cu prelucrarea în mai multe freceri). f) dispozitiv-revolver rotativ, port-broşă; 2) masa maşinii; 3) dispozitiv de prindere a piesei de prelucrat; 4) fereasfră pentru	readucerea	broşei,	la	mişcarea în gol; 5) broşa în timpul mişcării	de	lucru;	6)	sensul mişcării	de	lucru.
Maşinile de broşat carusel sînt utilizate în producfia în masă (în serii mari) la broşarea suprafefelor exterioare dispuse axat pe arce de cerc. La unele maşini, broşele sînt prinse într-un dispozitiv port-broşă dispus într-o zonă de la periferia mesei rotative a maşinii (v. fig. XII). — Alte maşini se construiesc pentru prinderea pieselor de prelucrat în suporturi fixe, asamblate cu un batiu fix în formă de coroană, iar două sau trei broşe sînt prinse la periferia mesei de lucru rotative. — Procesul de iucru e continuu, cursele de întoarcere (în gol) fiind eliminate; prinderea pe masa de lucru, respectiv pe batiu, şi desprinderea pieselor prelucrate se efectuează automat.
Maşinile de broşat cu bandă' rulantă (v. fig. XIII) sînt utilizate, ca şi maşinile de broşat carusel, în producţia în masă,
XIII. Schema unei maşini de broşat cu bandă rulantă.
I) masă de lucru fixă; 2) port-broşă; 3) broşa; 4) role de anfrenare a benzii fără fine cu dispozitive port-piesă; 5) bandă de antrenare a dispozitivelor de prindere a pieselor; 6) dispozitiv de prindere a pieselor; 7) piesă în curs de prelucrare; 8) piesă prelucrată; 9) mişcarea de iucru.
la broşarea suprafefelor exterioare. Procesul de aşchiere se desfăşoară continuu, cursele de întoarcere fiind eliminate; prinde-
XII. Schema unei maşini de broşat carusel. 1) masă de lucru rotativă; 2) port-broşă; 3) broşă; 4) piese de prelucrat; 5) piesă prelucrată; 6) mişcarea principală.
Broşat, maşina de ^
126
Broşat, maşină de ~
rea pieselor în dispozitivele benzii rulante şi desprinderea pieselor prelucrate se efectuează automat.
Maşinile de broşat speciale sînt construite pentru a efectua totdeauna aceeaşi operafie la o serie de piese identice; ele sînt folosite numai în cazul seriilor mari de fabri-cafie, la prelucrarea de piese mari şi pentru executarea anumitor operafii de broşare exterioară.
Maşinile de broşat speciale se folosesc pentru aplicarea următoarelor procedee de broşare exterioară (v. şi sub Broşare): broşarea obişnuită, aplicabilă numai la piesele la cari fefele au fost prelucrate în prealabil (a fost deci îndepărtat stratul superficial cu crusta rămasă din turnare sau forjare) şi folosind broşe la cari dinfii acoperă toată lăfimea de prelucrat a piesei (dinfii de aşchiere au şanfuri pentru fărîmifarea aşchiilor); broşarea progresivă, practicată la prelucrarea de suprafefe brute (la cari crusta dură de turnare nu a fost îndepărtată în prealabil) sau în cazul adausurilor de prelucrare mari (lăfimea dinfilor de aşchiere creşte progresiv pînă la lăfimea totală de prelucrat); broşarea în eşichier, care e tot un procedeu de broşare progresivă şi e folosită la prelucrarea suprafefelor late; procedee de broşare combinată, aplicînd broşarea progresivă pentru ebo-şare şi broşarea normală pentru finifie şi calibrare.— Pentru prelucrarea de fefe plane mari şi pentru fefe cu profiluri complexe se folosesc broşe combinate. La fefele plane, broşa folosită e compusă din mai multe secfiuni fixate în acelaşi plan, pe o placa sau pe un alt fe! de suport cari se fixează pe sania maşinii de broşat. La fefele de prelucrat cu profiluri complexe
capacului de palier 4. Prelucrarea se face la o maşină de broşat specială, orizontală, iar broşa, cu lungimea de peste 3 m, e compusă din opt secfiuni. Blocul cilindrilor de motor se prinde
XVI. Scheme de succesiune a trecerilor în operafia de broşare ia capetele de bielă, la maşini cu două posturi de lucru, a) şi b) trecerea întîi şi a doua în prima variantă; c) şi d) trecerea întîi şi a doua în a doua variantă; 1) corpul bielei; 2) broşe pentru prima trecere de broşare; 3) broşe pentru a doua trecere de broşare.
în pozifia sa normală pe maşină; operafia se efectuează înfr-o singură trecere la toate palierele. — Penfru aceiaşi complex de
XIV. Broşarea fefei plane de aplicare a capacului cutiei supapelor la blocu cilindrilor de motor de automobil.
1) bloc de motor; . 2) broşă; 3) suprafafă de prelucrat; 4) mişcarea de lucru.
se efectuează o broşare profilată cu o unealtă combinată, compusa din mai multe broşe montate una după alta, în acelaşi plan sau în plane diferite.
Exemple de operafii efectuate la maşini de broşat speciale: Broşarea fefei plane de aplicare a capacului cutiei de supape la blocul cilindrilor de motor de automobil (v. fig. XIV).
Broşarea fefelor de contact cu alte piese, la linia de paliere a unui bloc al cilindrilor de motor de automobil (v. fig. XV),
XVII. Broşarea de finifie a fefelor fronfale ale capului bielei asamblat.
J) corpul bielei; 2) suport oscilant; 3) piesă de fixare a capului de biela; 4) placă de sprijin; 5) piesa de fixare a piciorului de bielă; 6)broşa; 7) direcfia apăsării de fixare; 8) sensul mişcării de iucru.
suprafefe, broşarea capacelor acesfor paliere se efectuează — bucată cu bucată — cu o broşă combinată, la maşini de broşat verticale semiautomate sau automate.
Broşarea capetelor de bielă la următoarele feţe de contact cu alte piese (v. fig. XVI): suprafafa semicilindrică pentru cusinet; două suprafefe într-un plan diametral, pentru aşezarea capacului de bielă; două suprafefe plane, paralele cu cele precedente, pen-
XV. Broşa pentru fefele de contur Ia linia de paliere a unui bloc de motor de automobil cu o broşă
compusă din opt secfiuni.
a) broşa; b) bloc de motor; 1) fafă plană prelucrată în prealabil; 2) fafă semicilindrică penfru cusinet; 3) fefele plane orizontale pentru capacul de palier; 4) fefele plane verticale pentru ghidarea capacului de palier; 5) două secfiuni ale broşei pentru broşarea fefelor plane orizontale de separafie 3, ale palierului; 6) trei secfiuni pentru broşarea de degroşare a fefei semicjlindrice 2; 7) secfiune pentru broşarea de finifie a fefei semicilindrice 2; 8) două secfiuni pentru broşarea fefelor verticale 4; 9) dispozitiv de
prindere.
adică prelucrarea la fiecare palier a suprafefei semicilindrice 2,	tru aşezarea capetelor buloanelor de fixare a capacului; dou
a două suprafefe plane orizontale, pentru aşezarea capacului	suprafefe plane, perpendiculare pe cele precedente, pentru aş	-
de palier 3 şi a două suprafefe plane verticale, pentru ghidarea	zarea corectă a bielei asamblate la operafia de timfie a c
Broşaf, maşina de ~
127
Broşă
2
două fefe fronfale. Complexul de suprafefe fiind mare, prelucrarea se face în două freceri, la o maşină verticală semiautomată, cu două posturi de lucru, cîte unul pentru fiecare trecere. — Broşarea capacelor de bielă se efectuează pe aceeaşi maşină şi cu aceeaşi unealtă.
Broşarea de finifie a fefelor frontale ale capului bielei asamblat (v. fig. XVII), care se execută pe o maşină verticală semiautomată.
i.	Broşaf, maşină de 2 Poligr., Ut.: Maşină folosită în legătorie penfru broşare (v. Broşare 2). Maşina lucrează folosind sîrmă în bobine, pe care o taie în lungimea necesară şi o transformă într-o agrafă, chiar în momentul prelucrării, permi-fînd o modificare a grosimii sîrmei, a formei ei (rotundă pentru hîrtie şi plată pentru cartoane), a lungimii agrafei şi a celor două capele cari străpung teancul de foi, în raport cu grosimea stratului de hîrtie. Maşina e echipată cu un dispozitiv de desfăşurare a sîrmei de pe bobine; pentru fiecare agrafă ea introduce în capul de broşare lungimea de sîrmă 1 necesară pentru formarea agrafei şi o taie cu un cu+it circular. O nicovală 2 prinde sîrma ia mijloc iar două piese 3, cari coboară lateral, îndoaie capetele sîrmei formînd agrafa. Piesa în formă de furcă 4 împinge agrafa prin teancul de foi de hîrtie 6, pe care-l străbate, după care alte două piese laterale 5 îndoaie capetele libere ale sîrmei, apropiindu-le, şi închid agrafa (v. fig.)- Maşina de broşat e echipată cu dispozitive cu in- ^ dicafii pe scală pentru adaptarea funcfio-nării la grosimea sîrmei şi ia dimensiunile agrafei. Acfionarea pentru maşini cu un singur cap de broşare şi teancuri mici de hîrtie (pînă la 12 mm) se face manual sau cu pedală; pentru dimensiuni mai mari, pentru sîrmă mai groasă şi pentru confecţionarea simultană a mai multor agrafe, cînd maşina are pînă la cinci capete de broşare, acfionarea se face cu ajutorul unui motor (0,3—1 kW,după mărime), fiind echipată cu un dispozitiv de cuplare şi de decuplare, pus în funcfiune de o pedală. Grosimea teancului de foi de hîrtie, care poate fi fixat cu agrafe, variază după construcfia şi mărimea maşinii pînă la 50 mm pentru agrafe simple şi pînă la 80 mm penfru agrafe duble, făcute de pe ambele părfi ale blocului; în acest caz, agrafele nu mai străpung complet teancul de foi şi nu mai sînt îndoite la capete. Agrafarea se face lateral, pe una dintre Marginile teancului, în care scop maşina e echipată cu o masă Pe care se aşază teancul de file, sau prin muchia de îndoire a fasciculelor, adică prin cotor, în care caz, în locul mesei pe care se aşază materialul de prelucrat, se află o şa, formată dintr-o tablă îndoită în unghi drept (maşină cioc de barză), pe care se aşază fasciculele desfăcute, iar închiderea agrafei se face după alegere, la partea exterioară a cotorului sau în infe-HoruJ fasciculei. Cînd broşarea se face prin cotor, pentru mai /■tTiulte fascicule consecutive se întrebuinfează o fîşie de pînză,
tifon sau şireturi, cari se cos împreună cu fasciculele, deplasate una fafă de alfa, pentru a nu îngroşa prea mult coto-rul» iar agrafele se execută din interior spre cotor, pentru ca rnaterialul auxiliar să fie şi el bine prins. Alimentarea unei ma-5'n^de broşat poate fi automatizată. Uneori, maşina e combi-n<3ţă cu«maşina de adunat a fasciculelor sau a colilor, iar uneori ? !ar cu echipamentul pentru efectuarea procesului de copertare \V. sub Legătorie, maşini pentru ~). Construcfiile moderne ale Răşinilor de broşaf sînt complet capsulate şi au control elec-r°n'ci oferind o protecfie mecanică mai bună, un aspect mai P acut, feresc diferitele ei părfi de impurităţi şi previn accidentele de muncă. Sin. Maşină de cusut imprimate, cu sîrmă.
2.	Broşată, fesăfură Ind. text.: Ţesătură cu figuri formate din fire de bătătură speciale pentru broşat, cari se încrucişează cu firele de urzeală şi apar pe fafa fesăturii numai înlocui de formare a figurii.
Broşarea se execută cu o vatală specială, cu mai multe casete penfru suveici. Numărul casetelor e egal cu numărul grupelor de figuri. V. şi sub Ţesătură.
3. Broşă, pl. broşe. 1. Metg.: Sin. Vergea de aerisire (v.).
4. Broşă. 2. Metg.: Armatura (v.) metalică a miezurilor de turnătorie mari, cilindrice, constituită fie dintr-un tub, fie dintr-o bară masivă, avînd, de obicei, cîte un fus la extremităfi (spre a putea fi sprijinită pe strungul penfru miezuri sau pe o capră cu paliere deschise, în vederea înfăşurării şi formării miezului). Pentru e-vacuarea gazelor din formă, broşele tubulare au peretele perforat, iar cele masive au canale longitudinale (v. fig.).
5.	Broşă. 3. Mett.:
Unealtă aşchietoare cu mulfi dinfi, de obicei de
nlgiiigiiizi
Broşe de armare a miezurilor, a) broşă masivă cu canelurl longitudinale; b) broşă tubulară cu perete perforat.
Principiul de funcfionare al maşinii de cusut imprimate, cu sîrmă.
înălfime crescătoare în sens invers sensului mişcării de lucru, astfel încît tăişurile lor să fie dispuse în trepte, la distanţe crescătoare fafă de o suprafafă de bază, de-a lungul căreia se produce mişcarea relativă dintre obiectul prelucrat şi unealtă. Broşa efectuează mişcarea principală de lucru, lineară sau de rotire, iar obiectul prelucrat efectuează eventual o mişcare de rotafie (la prelucrarea suprafefelor de rotafie). Mişcarea de avans e înlocuită prin înălfarea treptată a dinfilor succesivi, cari detaşează, fiecare, un nou strat de material.
Prin forma adecvată a tăişului dinfilor şi prin potrivirea înăl-fării relative a dinfilor, broşa poate prelucra cele mai variate combinafii de suprafefe, cu o precizie dimensională corespunzătoare valorilor a = T/i— 15-*»25, unde T e toleranfa (în ^i) şi i e unitatea de toleranţă.
Broşa e o unealtă caracterizată prin rigiditate mare, prin precizie de execufie şi prin stabilitate în lucru, deoarece dinfii formează de cele mai multe ori o singură piesă împreună cu corpul broşei şi prin autoghidarea acesteia nu sînt expuşi deformărilor, iar fiecare dintre ei acfionează o singură dată la un acelaşi obiect prelucrat şi pe o lungime în general mică. Precizia prelucrării nu depinde decît de precizia de execufie a broşei şi cel mult de dispozitivul de ghidare (la broşarea coordonată). Datorită însă execufiei dificile şi costului mare, broşa se utilizează numai la fabricafia în serie mare şi în masă.—
După felul suprafefei broşate, se deosebesc: broşe pentru suprafefe interioare (penfru găuri) şi broşe pentru suprafefe exterioare.— Broşele din ambele categorii pot fi broşe penfru suprafefe plane, broşe pentru suprafefe profilate, broşe penfru suprafefe elicoidale, etc.
După felul mişcării relative dintre sculă şi obiectul prelucrat, se deosebesc: broşe cu mişcare lineară, broşe cu mişcare circulară şi broşe cu mişcare elicoidală.
După modul de acfionare a broşei, se deosebesc: broşe cari lucrează prin tragere, broşe cari lucrează prin împingere (prin apăsare) şi broşe cari lucrează prin rotire.
După eventualele legături impuse între suprafefele broşate şi alte suprafefe ale obiectului prelucrat, se deosebesc: broşe autoghidate (cari prelucrează suprafefe broşate liber) şi broşe ghidate (cari prelucrează suprafefe broşate coordonat).
După modul de acfiune a -dinfilor, se deosebesc: broşe de aşchiere, cari pot fi de degroşare sau de calibrare, şi broşe de mandrinare (de netezire).
Broşa
128
Broşa
După modul de broşare, se deosebesc: broşe cari lucrează după profil, broşe cari lucrează prin generare şi broşe cari lucrează progresiv.
După construcfia broşei, se deosebesc: broşe monobloc, broşe cu dinfi raportaţi şi broşe asamblate.
Broşele pentru suprafefe interioare au în general părfi le constructive reprezentate în fig. I, partea aşchietoare a broşei fiind formată dintr-un ansamblu de dinfi aşchietori; uneori, după partea de calibrare au cîfiva dinfi de mandrinare (v. fig. I b).
I. Broşe penfru prelucraf suprafefe inferioare, a) şi b) broşe de tragere; c) broşă de împingere (broşă de presă); o) obiect prelucrat; lj) partea de prindere (coadă); J2) gît; 1$) con de racordare; I4) pariea de ghidare din fafă; I5) partea aşchietoare; /6) partea de calibrare; /7) partea de mandrinare; Ig) partea de ghidare din spate; /§) con căutător de gaură; lin) partea de împingere (coadă).
Broşele pentru suprafefele exterioare se execută monobloc (v. fig. II a) sau dezmembrabile (v. fig. II b). Broşele pentru prelucrat suprafefe exterioare au ca baza de conducere fie supra-
II. Broşe penfru prelucrat suprafefe exterioare, a) monobloc; b) demontabilă; A) suprafafă inferioară; B) suprafafa laterală; C) partea de prindere; 1) capul broşeî; 2) placă-suport; 3) şurub de fixare.
fafa inferioară A, fie o suprafafă laterală B, fie ambele suprafefe; la broşele dezmembrabile, partea de prindere. C şi fefele de ghidare se fac pe placa-suport.
Elementele caracteristice ale unei broşe sînt: planul de aşchiere, planul de bază, unghiul de degajare, unghiul de aşezare, unghiul de atac, unghiul de înclinare â tăişului şi muchia tăişului. Planul de aşchiere al unui dinte e planul sau suprafafa riglată determinate de muchia tăişului dintelui şi de direcfia mişcării principale. Planul de bază e planul normal pe
direcfia mişcării principale şi paralel cu direcfia după care are loc supraînălfarea dinfilor. Unghiul de degajare y (v. fig. lll) al unui dinte e unghiul format de fafa de degajare a dintelui cu un plan perpendicular pe planul de aşchiere.
Unghiul de aşezare a (v. fig. lll) e unghiul format de fafa de aşezare a dintelui cu planul de aşchiere. Unghiul de înclinare a broşei 6 e unghiul format de suprafafa de reazem AB (bază tehnologică) sau de axa broşei, cu direcfia mişcării principale (v. fig. II sub Broşare). Unghiul de afac % e unghiul format de direcfia avansului (la broşare, direcfia după care are loc supraînălfarea dinfilor) şi de direcfia tangentei la muchia aşchietoare a dintelui în punctul considerat, care la broşarea după profil şi la broşarea prin generare e egal cu 90° (v. fig. IV a şi b), iar
Unghiurile principale ale broşei.
o) obiectul prelucrat; b) broşă; a) grosimea aşchiei; a) unghi de aşezare; y) unghi de degajare.
IV. Unghiul de atac la broşă. a) la broşarea după profil; b) la broşarea prin generare; c) la broşarea progresivă; x) unghi de afac; S) direcfia de avans (a supraînălfării dinfilor bro-şei); fj), f|j) adîncimea de aşchiere; a'j), ajj) grosimea aşchiei; bj),bj|) lăfimea aşchiei.
la broşarea progresivă poate avea valori oarecari (v. fig. IV c). Unghiul de înclinare a tăişului X e unghiul dintre direcfia muchiei aşchietoare a dintelui sau a tangentei la aceasta, într-un punct dat (cînd muchia e curbilinie), şi planul de bază (v. fig. V).
V. Unghiul de înclinare a tăişului la broşă. a) la o broşă plată; b) la o broşă circulară; vj direcfia mişcării principele de lucru; NN) plan de bază; X) unghi de înclinare a tăişului; bt) lăfimea aşchiei; bj) lăfimea aparentă a aşchiei.
Muchia tăişului, care se formează prin intersecfiunea fefei de degajare cu fafa de aşezare, şi care poate fi rectilinie, curbilinie sau combinată (din porfiuni rectilinii şi din porfiuni curbilinii), după profilul de broşat. — în cazul cînd axa de simetrie sau suprafafa de reazem a broşei nu coincide cu direcfia mişcării principale (v. fig. VI), ca în cazul broşării progresive, unghiurile efective (unghiurile cinematice) de degajare ycin şi de aşezare acin au alte valori decît unghiurile respective materiale ale sculei, y şi a (determinate de fafa de degajare, respectiv de fafa de aşezare, cu un plan perpendicular pe axa de simetrie a broşei sau pe suprafafa de reazem a acesteia, respectiv cu un plan paralel cu acestea), şi anume	+ 0 acin:=:a'~mQ,
Sroşă
129
Broşa
Tabloul I. Diferite tipuri de broşe
Desenul broşei
Caracterisii
Suprafafa
broşată
Mişcarea relativă dintre broşă şi obiect
Modul de acfionare
Ghidarea
Modul de acfiune a dinfilor
Modul de broşare
Construcfia
lineară
Tragere
autoghidată
(liberă)
Aşchiere
după protil
monobloc
M.
■fflfflBSDE]
inferioară
lineară
împinge
autoghidată
(liberă)
Aşchiere
după profil
monobloc
exterioară, plană
împingere sau tragere
ghidată
Aşchiere
exterioară,
profilată
lineară
împingere sau tragere
ghidată
Aşchiere
exterioară, de rotafie
împingere
ghidată
Aşchiere
exterioară, de rotafie
circulară
Rotire
ghidată
Aşchiere
după profil
după profil
după profil
după profil
monobloc
monobloc
monobloc
interioară, de rotafie
circulară
ghidată
Aşchiere
după profil
monobloc
interioară,
cilindrică
elicoidală
Tragere şi rotire
autoghidată
(liberă)
Aşchiere
interioară,
elicoidală
elicoidală
Tragere şl rotire
ghidată
Aşchiere
după profil
după profil
monobloc
monobloc
9
Broşă
130
Broşa
Broşa
i 31
Broşa
Tăişul trebuie ascufit de un dinte e subfire (d
cît mai bine, deoarece stratul aşchiat e obicei 0,02—0,2 mm); pentru aceasta, raza de bontire q a tăişului (v. fig. VII) nu trebuie să fie mai mare decît 0,008—0,01 mm, după ascuţire,deoarece
t
Tabloul lll. Valorile coeficientului
VI. Unghiurile cinematice ale broşei. s) placă-suport de ghidare; b) broşă; v) direcfia de înaintare a broşei; p) pasul dinfării broşei; a) supraînălfarea dinfilor; 3j) grosimea efectivă a aşchiei; 0) unghi de înclinare a bazei broşei fafă de direcfia de înaintare; y) unghi de degajare; Ycin) unghi cinematic de degajare; a) unghi de aşezare; acjn) unghi cinematic de aşezare; AB) plan de bază.
VII. Profilul dinfilor la broşă. p) pasul dinfării; h) înălfimea dintelui; g) grosimea dintelui la vîrf; c) lăfimea golului pentru cuprinderea aşchiei; /*) lăfimea fafefei; a) supraînălfarea dinfilor; e) lăfimea canalului de secfionare a aşchiei; hc) înălfimea canalului; Y) unghi de degajare; a) unghi de aşezare; X) unghi de înclinare; q) raza de bontire a tăişului.
Suprafafa broşată	Of	el	Fontă	Bronz	Alamă şi
	moale	dur			aluminiu
Gaură cilindrică	0,015---0,05	0,04-..0,07	0,03--.0,8	0,03 — 0,1	0,02--0,05
Canal îngust Canelură,	0,03 •■•0,06	0,05- -0,08	0,04---0,10	—	—
canal de pană	0,015 — 0,1	0,06-.-0,15	0,06- -*0,2	0,06- • -0,2	0,05---0,12
Gaură profilată Gaură pătrată,	0,02 •••0,07	0,05- • -0,1	0,03---0,1	0,05-.-0,12	0.02---0.07
exagonală, etc.	0,02 •••0,1	0,07--0,15	0,03---0,15	0,05-••0,2	0,02-.-0,10
Grosimea aşchiei, în mm	Materialul prelucrat			
	Ofel c <[70 kgf/mm2	:u ar >70 kgf/mm2	Fonfă Bronz	Alamă Aluminiu
<0,03	2	3	1,5	2
0,03- --0,07	3	4	2	3
>0,07	4	4,5	3	4
altfel se produc forfe de aşchiere şi forfe de frecare mari, tăişul se uzează repede, iar stratul aşchiat e strivit. Tăişul principal detaşează aşchia după lăfime, iar tăişul secundar, după grosime. La broşarea după profil a unei suprafefe interioare cu contur închis, întregul tăiş e principal, iar tăişul secundar nu apare decît sub forma canalelor de secfionare a aşchiei, fără cari detaşarea aşchiei devine dificilă. La broşarea prin generare şi Ia broşarea progresivă, tăişul secundar e cel care detaşează aşchia în vecinătatea profilului suprafefei prelucrate. Şi la broşarea prin generare, cînd de obicei primii dinfi au tăişuri principale relativ lungi, aşchia trebuie secfionată cu nişte tăişuri secundare realizate tot sub forma unor canale de secfionare a aşchiei; la broşarea progresivă, lungimea tăişurilor principale e relativ mică, astfel încît nu sînt necesare tăişuri suplementare, secundare.
Fig. VII reprezintă profilul dinfilor unei broşe, cu indicarea elementelor geometrice principale ale dinfilor aşchietori. Supra-Inălfarea a a dinţilor corespunde grosimii stratului de aşchiat, mărimea ei fiind aleasă în funcfiune de materialul prelucrat şi de forma suprafefei aşchiate (v. tabloul II). Pasul dinţării p e
Tabloul II. Valori recomandate pentru supraînălfarea dinfilor de broşă, în mm
aşchiei detaşate Vaş are valoarea Vaş=aL, unde a e supraînălfarea dintelui şi L (în mm) e lungimea de broşare a acestui dinte la o trecere a broşei. Grosimea dintelui g se stabileşte pe baza re-zistenfei la încovoiere a dintelui sub acfiunea forfei de aşchiere. — De obicei (v. fig. Vil) se pot lua valorile:
£ = 2,75 b sau p=(1,25-1,5) g=1,25 h\ c = 1,5 h\ r — 0,5 h)
R = 0,75 h.— La dinfii de calibrare, pasul pc (v. fig. Vili) se ia mai mic, anume pc = (0,55—0,6) p, dar mai mare decît 4—5 mm.— Pasul din-fării se alege astfel, încît să îndeplinească şi condifia ca pe lungimea de broşare L să aşchieze simultan, în orice moment, cel pufin 3—4 dinfi,
L
dec' Pmaxz
L
= 3—4*
VIII. Profilul dinfilor de calibrare. pc) pasul dinfării; D) diametrul broşei; y) unghi de degajare; a) grosimea aşchiei; fj) fafefă de calibrare.
Unghiul de degajare y se alege în funcfiune de materialul prelucrat (v. tabloul IV). La dinfii de calibrare, y poate fi ales mai mic, anume între 0 şi 5°, iar la dinfii de mandrinare (v. fig. VIII),
Tabloul IV. Valorile unghiului de degajare y
suma dintre grosimea dintelui g şi lăfimea golului c, iar lăfimea golului şi adîncimea golului h rezultă din condifia ca volumul golului să fie mai mare decît volumul aşchiei detaşate, adică Vgol = k: Va§, unde k se ia în funcfiune de materialul prelucrat şi de grosimea aşchiei detaşate (v. tabloul lll). Volumul
y se ia negativ, de obicei de —5°.
Unghiul de aşezare a se ia de 2-3°30' la broşarea interioară, şi de 8—10° la broşarea exterioară; la dinfii de calibrare şi la cei de mandrinare se ia mai mic, anume de 0°30'—1°.
Unghiul spatelui dinţilor r] se execută de 40—50°.
Unghiul de înclinare a dinfilor X se ia de 10—40°.
Faţeta (v. fig Vili) se execută în special la dinfii de calibrare, iar lăfimea ei fi se ia crescîndă, începînd de la 0,2 mm la primul dinte, pînă la 1—1,2 mm la ultimul dinte de calibrare.
Canalele de secfionare a aşchiei se execută pentru micşorarea lăfimii aşchiei şi pentru uşurarea detaşării ei. Lăfimea canalelor e se ia de 0,6—1 mm, adîncimea hc de 0,5—0,8 mm, unghiul la vîrf al profilului triunghiular co de 40—60°, iar raza de rotunjire a fundului canalului ri, de 0,3—0,5 mm; intervalul dintre canale se execută de 3—6 mm, în raport cu felul profilului. Numărul dinfilor de aşchiere se determină cu relafia
zn„ — —h(2—3), în care A e adausul de prelucrare, corespunză-
? a
tor unei singure părfi (pe rază). Uneori se fac grupe de cîte 2—4
9*
Materialul prelucrat	Caracteristici	Y grade
Ofel	ar <60 kgf/mm2	15--18
	cy =60--.'100 kgf/mm2	12---15
	fff>100 kgf/mm2	8 --10
Fonfă	HB< 150	8 --10
	Hb> 150	4...8
Bronz	-	0---5
Alamă	-	2-6
Cupru, aluminiu,			10 - • • 18
compozifie		
Broşă de conexiune
132
Broşiruire
dinfi cu aceeaşi supraînăifare, în care caz numărul dinfilor se sporeşte cu un număr de dinfi suplementari zsupt. Numărul
de dinfi cari lucrează simultan rezultă din relafia zw-m=s—+1»
în care L e Ijjngimea de broşare, iar p e pasul dinfării broşei. Lungimea părfii aşchietoare a broşei e dată, la broşa cu dinfi drepfi, de relafia ^=2^2*, în care tizi sînt produsele dintre pasul şi numărul de dinfi ai secfiunilor de broşă cu acelaşi pas, iar la broşa cu dinfi înclinafi, de relafia /;=	+ B tg X,
în care B e lăfimea broşei (sau lungimea circumferinfei ultimului dinte), iar X e unghiul de înclinare a tăişului.
în fig. IX sînt prezentate principalele moduri de prindere a broşelor pentru broşarea interioară.
Pentru asigurarea unei ghidări neforfate a broşei, de-a lungul axului găurii prelucrate, se recomandă ca partea frontală
IX. Prinderea broşei. a) prindere prin mandrină cu fălci; b) prindere prin mandrină cu pana.
a obiectului prelucrat să se sprijine pe traversa fixă a maşinii prin intermediul unui reazem sferic (v. fig. IX b).
Pentru executarea unor suprafefe coordonate de mare precizie (de ex. la bucelele cu caneluri) se construiesc broşe combinate, cari prelucrează simul-tan atît suprafafa care con-stituie baza de măsurare, cît şi suprafefele coordonate cu aceasta. Acest lucru se realizează prin dispunerea alternativă a cîte unui dinte pentru prelucrarea suprafefei de bază şi a cîte unui dinte pentru prelucrarea suprafefei coordonate cu aceasta. De exemplu, broşa din fig. X are alternativ cîte un dinte 1 pentru prelucrarea suprafefei cilindrice de bază şi cîte un dinte 2 pentru canelură.
Broşele pentru suprafefe exterioare nu diferă în principiu de broşele pentru găuri, în ce priveşte elementele părfii aşchietoare. Pentru prelucrarea suprafefelor plane exterioare se utilizează, fie broşe lucrînd după profil, de tipul celei reprezentate în fig. c, tabloul I, fie broşe lucrînd progresiv, de tipul celei reprezentate în fig. o, tabloul I. Pentru prelucrarea suprafefelor profilate exterioare se construiesc broşe asemănătoare cu acestea, dar cu forma muchiilor aşchietoare corespunzătoare profilului de prelucrat, fie pentru broşare după profil (v. fig. m, tabloul l),
fie penfru broşare prin generare (v. fig. n, tabloul I). în cazul unor suprafefe cu profiluri complicate, pentru uşurinfă confecţionării broşelor se execută broşe asamblate, compuse din mai multe secfiuni de broşe dispuse paralel şi corespunzătoare anumitor secfiuni ale profilului care se prelucrează (v. fig. p, tabloul l).
Broşele pentru suprafefe exterioare prelucrează de obicei suprafefe coordonate şi, de aceea, de cele mai multe ori sînt conduse rigid de ghidajele săniei de lucru a maşinii de broşaf (v. fig. XI). Fixarea broşei pe sanie se face prin intermediul unei plăci-suport pe care sînt fixate broşa sau diferitele secfiuni ori părfi ale sale prin şuruburi, prin pene şi prin praguri transversale (v. fig. XII); şuruburile şi penele fixează broşa într-o pozifie bine determinată pe suprafefele de aşezare şi de ghidare laterale ale plăcilor-suport, iar pragul transversal asigură fixarea rigidă a xl' Bro?ă pentru supra-broşei în direcfia forfei de broşare.	,e'e exterri°^' C°ndusS
Calculul la rezistenfă al broşelor de g) ghidajul săniei de lu-orice fel consistă în verificarea secfiunii cru a maşinii de broşat; transversale minime a corpului broşei la tracfiune sau la compresiune produse de forfa de aşchiere maximă în timpul broşării. La broşele fixate pe plăci-suport, afară de verificarea secfiunii minime a broşei
b) broşă; o) obiectul preiucraf.
Z 2
X. Broşă combinată pentru bucele ca-nelafe.
1) dinfi pentru prelucrat suprafafa cilindrică de bază; 2) dinfi pentru prelucrat canelurile.
d	e
XII. Diferite prinderi ale broşei. a), b) prindere prin şuruburi; c) prindere prin pene; d), e) prindere prin praguri.
se verifică şi şuruburile şi cuiele de centrare, la forfecare, cum şi pragurile transversale, la forfecare şi la strivire.
1.	Broşă de conexiune. CJ.i Pană metalică de formă tronconică, folosită la fixarea conexiunilor de sîrmă în inima şinelor pentru scurt-circuitarea joantelor din interiorul unui circuit de cale. V. şi sub Conexiuni la joantă.
2.	Broşiruire. Ind. piei.: Operafia de reînmuiere şi de spălare a pieilor de mănuşi argăsite glace şi uscate, după trecerea perioadei necesare de odihnă în această stare, pentru fixarea legăturii dintre sarea de aluminiu şi substanfa dermică. Pieile argăsite uscate sînt albe. înainte de a fi broşiruite se sortează. Pielea care urmează să fie vopsită trebuie reînmuiată bine şi din ea trebuie îndepărtate prin spălare alaunul şi făina, pentru obfinerea unei culori uniforme. Broşiruirea continuă pînă cînd dispar de pe suprafafa pielii punctele albe caracteristice argă-sirii glace, iar la atingerea secfiunii pielii cu limba nu se mai
Broştenit
133
Bruceloză
poate recunoaşte un gust de sare sau de piatră acră. La broşiruire, temperatura apei e de 30***40°, fiind mai înaltă în cazul pieilor cari au fost finute la odihnă timp mai îndelungat. Broşiruirea se efectuează în butoaie rotative de argăsit şi tăbăcit cu dispozitiv de inversare a sensului de rotafie. Pieile se introduc în butoaie cu o cantitate suficientă de apă ia temperatura indicată şi se rotesc circa 1/2 h. Apoi se scurge apa, iar operata se repetă pînă la obfinerea efectului dorit. Pieile proaspăt argăsite trebuie spălate de două ori, iar cele mai vechi, de trei şi de patru ori. Sin. Broşare.
1.	Broştenit. Mineral.: Amestec de oxizi de mangan hidra-tafi şi anhidri.
2.	Broşură, pl. broşuri. Poligr.: Lucrare tipărită, legată sau broşată, avînd un număr mic de pagini (pînă la 80).
3.	Brotac, pl. brotaci. 1. Ind. făr.: Sin. Broască (v.).
4.	Brotac. 2. Cs.: Sin. Călcîi (v.).
5.	Brotan, căldare tip V. sub Locomotivă cu abur.
o.	Browniană, mişcare Fiz.: Mişcare dezordonată, într-o suspensie, a particulelor cari au dimensiuni lineare de ordinul de mărime al micronului. Poate fi observată la microscop. E provocată de ciocnirea dintre particulele în suspensie şi moleculele mediului. Se deosebesc o mişcare browniană de 6 deplasare şi una de rotafie, ultima putînd fi observată la particulele cari nu au formă sferică. — Mişcarea browniană poate fi pusă indirect în evidenfă şi în cazul echipajelor de galvanometru foarte uşoare.
Mişcarea browniană se studiază cu ajutorul legilor Mecanicii statistice clasice. Conform acestora, numărul dN de particule cari au coordonatele cuprinse în intervalele x, x + dx; y,y + dy) z, z + dz..., iar componentele vitesei în intervalele vx' vx + dvx-, vyt vy + dvy\ vz, vz + dv&, e
mi2	U
(1)	dN=const. -e 2kT.e kT &y dz Jv^
unde m e masa particulei, U e energia potenfială, T e temperatura absolută şi k e constanta lui Boltzmânn. Rezultă că
energia cinetică mijlocie a unei particule e - kT (sau 2^
pentru fiecare grad de libertate), şi că numărul mijlociu n de particule pe unitatea de volum, sau concentraţia lor mijlocie, e dată de expresia
u
(2)	rc=const. *e .
Cîndforfa care derivădin potenfialul U e proporfională cu masa (cazul sedimentării sub acfiunea gravitafiei sau sub acfiunea forfelor centrifuge în operafia de centrifugare), formula (2) arată că, în echilibru statistic, regiunile de potenfial minim se îmbogăfesc în particule grele. Repartifia staţionară, dată de formula (2), poate fi obfinută considerînd două efecte antagoniste: De o parte, forfa — grad U, prin acfiunea căreia particulele s~ar deplasa spre regiunile de potenfial minim — şi de alta, forfa de frecare cu fluidul—13^(|3>0), în care v e vitesa. Sub acfiunea acestor forte, particulele iau în regim stafionar vitesa v=: — i grad U, pentru care forfa rezultantă e nulă. Re-P
zultă o densitate de curent de particule
ci = n ■ v =
grad U.
De altă parte, la concentrafie n neuniformă, se stabileşte o densitate de curent de difuziune proporfională cu gradientul concentraţiei c2 = —D • grad n, D fiind coeficientul de difuziune. în regim staţionar, densitatea de curent total fiind nulă, urmează
Substituind expresia (2) în ecuafia (3), se obfine
(4)
Fie de considerat acum repartifia nestafionară care rezultă într-un moment t, dacă în momentul anterior £ = 0 toate particulele ar fi fost concentrate în originea sistemului de coordonate. Legea de conservare a numărului de particule se exprimă prin relafia
(5)	—div C2 = D div grad n,
Qt
în care div grad e operatorul A al lui Laplace. Considerînd numai mişcări în direcfia axei Ox, înmulfind ecuafia (5) cu x2 şi integrînd pentru toate valorile lui x, se obfine
J* x2 n dx = D J**2 g dx = 2 D
dx.
x2 n dx
Pentru valoarea medie
^ j* x2n dx
x2 =-------------
n dx
Jinînd seamă de condifii le inifiale, se obfine următoarea expresie a pătratului distanfei medii x pînă la care înaintează particulele în mişcare browniană, în timpul t\
dx2
rezultă deci —;— = 2 D.
(Xt
(6)
n n	2kT
x2 = 2 D • t~ —-—t *
Formulele (6) şi (2) au fost verificate experimental, obfinînd pentru constanta k (deci şi pentru numărul lui Avoga-dro) rezultate în bună con-
I. Probabilitatea deplasărilor din origine înfr-un pian.
II. Distribufie stafionară în cîmpul de gravitafie.
(3)
grad	9rac^	U— Q.
cordanfă atît între ele, cît şi cu cele obfinute prin alte metode (v. fig. I şi II).
7.	Brownmillerif. Mat. cs.: Component mineralogic al klinkerului de ciment Portland, în proporfia de 10—18%. E un feroaluminat tetracalcic (Fe203Al2034 CaO), care se prezintă sub forma unei mase sticloase, colorate, isotrope. Se notează prescurtat C4AF. Se formează prin arderea în cuptoare, la temperatura de 1200--13000, a unei materii care confine calcar şi argilă, sau a unei materii prime naturale care are o compo-zifie corespunzătoare (de ex. marnă calcaroasă). în prezenfa apei se întăreşte foarte repede, cu dezvoltare mică de căldură, dînd un produs ale cărui rezistenfe mecanice cresc foarte mult în timp şi care rezistă la acfiunea solufiilor agresive, prin formarea unui hidroaluminat tricalcic şi a unui hidroferitmono-calcic, conform reacfiei:
4	CaOA^C^Fe^Os -f* n H20 = 3 CaOA^Os • 6 H2O -f*
+ Ca0Fe20s(n — 6)H20. s. Bruce, antenă V. sub Refea de antene.
9.	Bruceloză, pl. bruceloze. Zoot., Biol.: Boală contagioasă manifestată la mai multe specii de animale, în special la taurine, porcine, ovine, cai, cămile şi mai pufin răspîndită la
Brucină
134
Brumă
păsări, fransmisibilă la om. Oamenii se infectează de Ia animalele bolnave, fie în timpul manipulării cărnii animalelor bolnave, fie în timpul intervenfiilor chirurgicale, sau cînd consumă laptele lor nefiert sau diferite alte produse lactate provenind de la aceste animale.
Brucelozele sînt produse de trei tipuri de bacterii din grupul Brucella: Brucella abortus bovis, Brucella abortus suis şi Bru-cella melitensis. Bacteriile Brucella rezistă foarte mult în placentă uscată, în lapte răcit; în pămînt pot să trăiască pînă la 100 de zile, iar în apă, pînă la 114 zile. Antisepticele distrug repede bacteriile Brucella.
Bruceloză bovină e produsă de Brucella abortus bovis, uneori şi de Brucella melitensis. Apare mai des la animalele finute în grajd. Bovinele se îmbolnăvesc prin germenii cari se găsesc în lapte, în urină, în scurgeri vaginale şi în învelitorile fetăle. în gospodăriile contaminate de bruceloză trebuie interzisă circulafia cîinilor şi a păsărilor şi „trebuie făcută o deratizare generală. Personalul trebuie supus unor examene clinice şi serologice specifice. Pe păşunea pe care au păscut animalele bolnave nu vor fi duse alte animale. Laptele animalelor bolnave se dă în consumafie după fierbere; carnea animalelor bolnave se fierbe sau se fine în saramură timp de 1***2 luni.
Bruceloză caprelor şi a oilor e provocată de Brucella melitensis, care se localizează în ganglionii limfatici şi în special în glanda mamară, eliminînd microbii bolii prin lapte. Măsurile de profilaxie se bazează pe creşterea tineretului indemn de boală.^ Carnea oilor şi a caprelor contaminate se dă în consumafie după o sterilizare prealabilă.
Bruceloză porcului e produsă de Brucella abortus suis şi uneori chiar de Brucella melitensis. Boala se manifestă prin avorturi, cari se pot produce în toate lunile de gestaţie. în anumite cazuri, scroafele nasc la termen, dar numai porci morţi; în alte cazuri apar metrite, orhite, artrite, paraplegii, sterilitatea.
Bruceloză păsărilor începe prin diaree şi prin încetarea ouatului.
Bruceloză omului se produce prin contactul cu animalele bolnave sau prin consumarea produselor acestora. La oameni, boala se manifestă foarte variat. Uneori apare o temperatură intermitentă; alteori boala atacă ficatul, splina, plămînul, sistemul osos. Boala poate fi de durată lungă sau scurtă, depinzînd de starea generală a bolnavului şi de complicaţiile pe cari poate să le dea. Ca tratament, în ultimul timp se folosesc antibioticele (aureomicină asociată cu streptomicină).
î. Brucină.Chim.:	ii	/■>______/'■'u____n-i
Alcaloid izolat din	H	2|	|	/	2
Strychnos nux vomica	C	'CH	^	N
Lînn., din Ignafia ama- H C_0_C^ XC/ X(;/ /CH2 ra Lînn. şi din alte	i	n	I	CH I
specii de strychnos, u <~__n_r r	C/u r
care cristalizează cu 3	% / \ /	\
patru molecule de apă,	lj	i	i	i
are p. t. 105° (e an-	nr	r ru
hidru la 178°) şi e
solubil în alcool eti-	^	^
lic, în eter şi în clo-
roforrru Brucină e o otravă foarte puternică. Are, în Farmacie, întrebuinţări asemănătoare cu ale stricninei; e un derivat dime-ţilat al acesteia. Se prezintă sub formă de cristale incolore, inodore, cu gust amărui, cari formează săruri cu acizii minerali.
Solufia sulfurică de brucină dă cu acidul azotic sau cu azotafii ° coJ°r^f'e roşie-brună, care e specifică şi serveşte în Chimia analitică la recunoaşterea acidului azotic. Clorhidratul, bromhi-dratul, fosfatul, azotatul sau sulfatul de brucină sînt întrebuinfafi uneori în medicină ca stimulente, în locul sărurilor de stricnină.
2. Brucif. Mineral.: Mg (OH)2- Hidroxid de magneziu natural, care confine uneori fier (ferrobrucit) şi alteori mangan (man-ganobrucit) sub formă de amestecurj isomorfe,
Se formează prin hidroliza compuşilor solubili ai magne-ziului în mediu alcalin. Se întîlneşte în serpentinite (sub forma de vine subfiri şi de salbande) împreună cu serpentinul, hidro-magnezitul, aragonitul, etc. şi uneori în calcare dolomitice, împreună cu calcitul, hidromagnezitul şi periclazul.
Cristalizează în sistemul trigonal, clasat rigonal-scalenoedrică. Are structura cristalină stratificată, fiecare strat fiind constituit din două refele plane, paralele cu planul (0001), compuse din ioni de hidroxil între cari se află refeaua de cationi de Mg2+. Fiecare ion de Mg e înconjurat de şase anioni de hidroxil, fiind legat cu trei ioni [OH]*”1 ai unei refele şi cu trei ioni [OH]'1 ai celeilalte refele plane.
Se prezintă sub formă de agregate foioase, de formafiuni meta-coloidale stalactitice şi rar sub formă de cristale cu habitus tabular.
Are culoarea albă; rareori e verzui sau incolor; are luciu sticlos în spărtură şi sidefos pe planele de clivaj; are clivaj perfect, duritatea 2,5 şi gr. sp. 2f3*"2,4. Foifele de brucit sînt elastice. E solubil în acid clorhidric şi, încălzit la roşu, devine luminescent.
în cantităfi mari poate fi un minereu de magneziu, din care se extrage magneziu electrolitic, sau se întrebuinfează la fabricarea produselor refractare magnezitice de calitate superioară.
s. Bruckner, ciclul Iui V. sub Ciclu meteorologic.
4.	Bruckner, epura Drum.: Construcfie grafică penfru determinarea celei mai rafionale şi mai economice mişcări a pămîntului la lucrările importante de terasamente, în vederea găsirii celor mai bune posibilităfi de compensare între săpături şi împliniri, cum şi pentru aşezarea gropilor de împrumut şi a depozitelor de pămînt. V. şi sub Compensarea terasamentelor.
g. BriicknereHif. Mineral.: Varietate de răşină fosilă din grupul chihlimbarului.
6.	Brucsif. Ind. chim.: Izolant electric obfinut dintr-un amestec de colofoniu şi ulei de răşină. Se prezintă ca o masă gălbuie, cu aspect sticlos.
•7. Brudar, pl. brudari. Gen.; Cel care conduce un pod umblător. Sin. Podar.
8.	Brudină. 1: Taxă plătită penfru trecerea cu un pod umblător.
9.	Brudină, pl. brudine, 2: Pod umblător.
10.	Brudină. 3: Vad sau trecătoare.
11.	Bruft, pl. brufturh Cs.: Prima tencuială aruncată pe perete şi neîntinsă cu mistria. (Termen regional, Moldova.)
12.	Brugnafellif. Mineral.: Mg6Fe"*[(OH)i3| C03]-4H20. Carbonat hidratat de magneziu şi de fier, din grupul hidromagnezi-tului. Cristalizează în sistemul exagonal, în cristale cu habitus lamelar. E uniax cu co= 1,540 şi 8=1,510. Are duritatea 2,3 şi gr. sp. 2,07.
13.	Bruiaj. Telc. V. Perturbări electromagnetice.
14» Brum. Telc.: Zgomot de fond (v.) de audiofrecvenfă, produs la ieşirea din amplificatoarele de audiofrecvenfă, fără să fi existat în semnalul aplicat la intrare, datorit alimentării cu energie electrică de la refeaua de curent alternativ.
Componentele acestui zgomot de fond au frecvenţa egală cu a reţelei sau cu un multiplu al ei. Cea mai mare parte a puterii de zgomot e dată de primul etaj (preamplificatorul de tensiune) al amplificatorului de audiofrecvenţă. Zgomotul apare, fie pentru că tensiunea anodică, sau de polarizare, obţinută prin redresare, e imperfect filtrată, fie pentru că alimentarea filamentelor cu încălzire indirectă se face în curent alternativ. El se înlătură în primul caz prin îmbunătăţirea filtrajului tensiunii redresate; în al doilea caz se pune un capăt al filamentului la masă, sau — mai bine — se foloseşte un punct neutru artificial, al circuitului de alimentare a filamentelor, realizat cu o rezistenţă de ordinul a 100 S, legată în paralel pe filament şi echipată cu un cursor care se pune la masă (entbrumer).
îs. Bruma. V. sub Hidrometeori.
Brun
135
Brusf
£	i.	Brun. F/z.: Nuanţă de portocaliu cu un factor de refle-
:	xiune	mic, adică mai întunecat decît suprafefele portocalii obiş-
/	nuite.	în practică, acest rezultat se obfine prin adăugarea de
materie colorantă, respectiv de pigment negru, la o materie colorantă portocalie. Există şi coloranfi cari, aplicafi pe un material, dau direct sensafia de brun. Sin. Cafeniu.
2.	Brun Bismarck. Ind. chim.: Colorant azoic (v. Azoici, coloranfi ~); unul dintre cei mai vechi coloranfi sintetici, care se obfine prin tratarea metafenilendiaminei sau a metatoluilen-diaminei cu acid clorhidric şi cu nitrit de sodiu în cantitate calculată astfel, încît o parte din amină se diazotează şi cuplează cu restul de amină nediazotată. Se formează colorantul disazoic, alături de cantităfi mici de colorant monoazoic. în tehnică se întrebuinfează numai sub formă de clorhidrat. E un colorant bazic (v. Bazici, coloranfi ~) cu rezisienfă slabă la lumină şi cu celelalte rezistenfe mediocre. Vopseşte bumbacul mordansat, în tonuri brun-roşcate. Prin retratare cu crom şi cu cupru, rezistenţele se ameliorează. Vopseşte pielea, mătasea, lîna, în baie neutră. E un colorant ieftin, întrebuinfat în cantităfi apreciabile la vopsirea pieilor şi a hîrtiei.
s. Brun de mangan. Ind. text.: Colorant mineral cu bază de mangan, întrebuinfat	la	vopsirea bumbacului.	Materialul	e
impregnat cu	o solufie	de	clorură de mangan,	după	care	e
trecut înfr-o baie de hidroxid de sodiu şi apoi e lăsat să se usuce la aer. Culoarea brună care se formează e datorită bioxidului de mangan,
4.	Brun imedial. Ind. chim.: Materie colorantă de sulf, brună, întrebuinfată la vopsirea bumbacului.
5.	Brunaj. 1. Meft.: Stratul de oxizi de culoare închisă (brună
pînă la neagră) cu care se acoperă piesele de cupru, de aliaje de cupru, sau	de aliaje	de	fier, prin brunare.
6.	Brunaj.	2. Meft.:	Sin. Brunare (v. Brunare 1).
7.	Brunare. 1. Meft.: Tratament de suprafafare chimică sau electrochimică a pieselor de fier, de ofel, de cupru sau de aliaje de cupru, cu un strat de oxizi colorat în brun pînă la negru, pentru a le proteja contra coroziunii sau pentru a le da un aspect mai frumos. Prin brunare se măreşte adezivitatea uleiului sau a unsorilor fafă de piese, ungerea fiind necesară penfru o protecfie mai eficientă, brunerea neprotejînd decît pentru timp scurt, după care suprafafa devine uşor atacabilă prin coroziune.
Brunarea fierului şi a ofelului se poate efectua pe cale uscată sau pe cale umedă. — Un procedeu de brunare uscată a ofelului, care se aplică şi la albăstrire, consistă în simpla încălzire a pieselor, bine degresafe şi lustruite, prin introducerea lor într-un cuptor electric menfinut la o temperatură constantă bine determinată (240° pentru brunare, 290’--310° pentru albăstrire), unde sînt menfinute pînă cînd se obfine colorafia dorită, urmată de răcirea lor la aer (culorile obfinute de stratul de oxizi astfel format sînt culori de revenire ale ofelului). — Un alt procedeu de brunare uscată consistă în ungerea pieselorcu anumifi reactivi lichizi sau cu grăsimi; sub acfiunea lor chimică, în 12-*-18 ore se formează pe ofel un strat aderent de oxizi, iar după oxidare, piesele sînt fierte în apă şi apoi sînt curăfite cu perii de sîrmă moale, pînă se ajunge la stratul de metal colorat; dacă operafia se repetă de două sau de mai multe ori (cu menfinere de numai 6**-8 ore sub reactiv), culoarea obfinută devine din ce în ce mai închisă, putînd ajunge chiar neagră. Acest procedeu e folosit la brunarea puştilor sau a altor arme, a organelor de arme şi de diferite aparate, a capacelor de ceasornice, etc. Reactivul poate avea compozifii foarte diferite, folosindu-se rnai mult, ca substanfe de bază: clorură ferică, săruri de mercur, acid azotic, etc. Un reactiv mult folosit are compozifia: 1,3 kg clorură de mercur+0,85 kg sulfat de cupru 4-3 kg clorură de fier-f-0,85 kg eter etilic+1,7 kg alcool etilic-f-1,7 kg acid azotic concentrat, la 100 I de apă. Acest prpcedeu de brunare e lent şi nu se aplică la producfia industrială de mare serie. — Brunarea pe cale umedă a pieselor de fier şi de otel se face
în băi de săruri, cu azotat de sodiu, azotat de potasiu, clorură de fier, sulfat de fier, etc. (fie băi de săruri pure, fie băi de solufii apoase ale acestor săruri); aceste băi sînt menfinute la temperaturi diferite, în raport cu culoarea care se urmăreşte să se obfină. Piesele sînt introduse în băi după decapare prealabilă; durata de menfinere în baie e de 10*-30 de minute. După scoaterea din baie, piesele sînt spălate în mai multe ape, după care sînt uscate (de preferinfă îrx maşini centrifuge de uscat) şi apoi sînt unse uşor cu ulei.— Brunarea tablelor de ofel lucioase se face prin următorul tratament: tablele sînt spălate cu apă, frecate cu peria şi lăsate să se usuce, pentru a se acoperi cu un strat de rugină; apoi ele sînt pudrate cu praf de cărbune de lemn, sînt făcute pachet şi încălzite la roşu şi laminate, în pachet. Operafia se repetă de cîteva ori, după care se fac pachete de 70---100 de table cari .se leagă, se încălzesc cîteva ore şi se laminează între doi cilindri lucioşi. — Un alt procedeu de brunare consistă în expunerea obiectului de brunat într-un cuptor încălzit alternativ, la un curent de gaze oxidante (gaze de ardere), şi Ia un curent de gaz uşor reductor (gaze incombustibile) (v. Baie de oxidare, sub Baie de suprafafare fără strat de adaus).
Brunarea cuprului şi a aliajelor lui se poate face pe cale uscată şi pe cale umedă. — Brunarea pe cale uscată a cuprului se face, fie prin încălzirea la 150--300°, în funcfiune de culoarea dorită (portocaliu-brun pînă la negru-cenuşiu), după care se acoperă cu un lac incolor, fie prin frecarea cu un amestec de oxid de fier şi grafit, pînă Ia obfinerea culorii dorite (în acest caz, brun închis) a pieselor în prealabil bine decapafe şi încălzite.— Aceste procedee, greoaie, sînt înlocuite în producfia industrială de serie prin procedeele de brunare în amestecuri de săruri topite sau prin brunarea pe cale umedă, în solufii apoase de săruri. în acest caz, operafia durează cîteva minute, iar oxidările realizate sînt foarte durabile. — Brunarea electrochimică se face în electrolifi formafi cu săruri de cupru, piesele avînd funcfiunea de catod (v. şi Baie de oxidare, sub Baie de suprafafare fără strat de adaus).
8.	Brunare. 2. Ind. alim.: închiderea culorii şi modificarea în rău a gustului şi a mirosului produselor alimentare deshidratate. E atribuită reacfiei MaiIlard şi reacfiei de oxidare a compuşilor polifenolici în compuşi policarbonici, reacfii cari sînt catalizate de enzime şi de alte substanfe organice.
Pentru prevenirea acestui fenomen se recomandă, fie păstrarea produselor în atmosferă uscată şi la temperatură cît mai joasă, fie înlăturarea, în anumite cazuri, a unora dintre constituenţii cari declanşează aceste reacfii.
9.	Briinnichif. Mineral.: Apofilit. (Termen vechi, părăsit.)
10.	Bruns, sferoidul lui V. sub Elipsoid de referinfă.
11.	Bruns, teorema lui V. sub Geoid.
12.	Brunsvigit. Mineral.: Varietate de clorit, întîlnit în unele gabbrouri în descompunere. Se prezintă în mase compacte, cu luciu gras.
13.	Brushit. Mineral.: CaH[P04]-2 H20. Fosfat de calciu natural, de formafie nouă, care se găseşte în scheletele animalelor şi în zăcămintele de fosforite. E isomorf cu farmacolitul (v.) şi are o refea cristalină analogă cu a gipsului. Cristalizează în sistemul monoclinic, în prisme mici sau concrefionat masiv. E galben-albicios; are duritatea 2 şi gr. sp. 2,3.
14.	Brust. Tnl.: Frontul vertical care separă un inel de tunel în curs de excavare, de inelul afăturat, neexcavat. Penfru a împiedica prăbuşirea pămîntului, datorită formării! excavafiei, se propteşte brustul cu o susfinere de lemn rezemată în ferma de capăt a inelului care se excavează (v. fig.). Această fermă e înzestrată cu o grindă transversală specială (brustşveler), mai lungă decît lăfimea gabaritului tunelului, cu secfiunea mai mare decît a grinzilor transversale obişnuite (şvelere), şi ale cărei capete se încastrează în zidăria tunelului, pentru a putea prelua atît forfele verticale transmise de stîlpii principali (ştenderi), cît şi împinge-
Bruş
136
Bryozoa
Galerie de fune! în curs de excavare. a) inel în excavare; b) ine) neexcavat; 1) galerie interioară; 2) galerie superioară; 3) brusf; 4) susţinerile brustului; 5) brust-şveler; 6) şvelere; 7) bufi; 8) perne (banchine); 9) ştender; 10) longrine.
rea pămîntului exercitată asupra brusiului. Grinda brust-şve-lerului poate fi confecfionată din una sau din două piese, îmbinate la mijlocul secfiunii inelului şi consolidate cu benzi metalice. Ultimul tip prezintă avantajul că poate fi demontat uşor, fără a reciama tăierea capetelor lui la nivelul zidăriei, ca în cazul folosirii unui brust-şveler format dinfr-o singură bucată.
Dacă împingerea exercitată asupra brustului e mare, această grindă trebuie proptită, pînă la executarea zidăriei şi terminarea prizei mortarului, cu piese de lemn înclinate şi proptite în pămînt cu ajutorul unui făruş sau al unei perne înclinate.
1.	Bruş, pl. bruşi. Gen,: Bulgăre de pămînt. (Termen regional, Transilvania, Banat, Bucovina.)
2.	Bruf. 1. Meft.: Calitatea unei materii prime de a fi rămas în starea în care a fost extrasă. Exemplu: un minereu înainte de prăjire.
3.	Bruf. 2: Calitatea unui produs de a avea starea în care a rămas după o operafie de prelucrare care nu e de finisare. Exemple: fonta înainte de afinare, ofelul în bandă înainte de laminarea la rece, o piesă forjată înainte de prelucrarea prin aşchiere, etc.
4.	Bruf,lemn~.
Silv., Ind. lemn.:
Lemnul provenit din orice parte a arborelui şi care încă nu a suferit nici o prelucrare, afară de operafii le de recoltare (dobo-rîre, curăfire de crăci, cojire, secfionare şi despicare). V. şi sub Lemn.
s. Brutărie, pl. brutării.Ind. alim.:
Clădirea care cuprinde instalafiile şi utilajul necesar penfru fabricarea pîinii, şi anume: magazie de făină, cernător, malaxoare pentru frămîntat aluatul, căldări, instalafii penfru divizat şi modelat aluatul, instalafii de dospire, cuptoare penfru coacerea aluatului, magazie penfru pîine, etc. (v. fig.).
Schema procesului de tabricare a pîinii într-o brutărie.
1) vagon cu făină; 2) elevator pentru saci; 3) saci cu tăinâ aşezafi în stivă; 4) elevator cu cupe; 5) burat cu încălzire; 6) transportor elicoidal; 7) tlmoc amestecăfor; 8) dozator de făină; 9) f rămîntător; 10) dozator de apă şi de saramură; 11) cazan pentru trămîntător; 12) cameră penfru fermentarea I; 13) cameră pentru fermentarea II; 14) răsturnător de cazane; 15) maşină de divizat; f6) bandă penfru fermentarea lll; 17) masă pentru modelat; 18) rastel dospitor; 19) cameră pentru fermentarea IV; 20) cuptor pentru copt bucăfile de aluat; 21) rasfel penfru pîine; 22) magazie de pîine; 23) cînfar de expediţie; 24) autodubă penfru transportul pîinii.
e. Brutfo, greutate Gen.: Greutatea totală a unei mărfi, adică incluziv a ambalajului, respectiv a piesei în care se găseşte. La calea ferată, suma dintre greutatea mărfii şi greutatea proprie a vagonului sau a vagoanelor şi a locomotivei.
7.	Bryophyta. Paleont.: Grup de plante verzi, al căror
aparat vegetativ, constituit dintr-un tal sau dintr-o tulpină frun-zoasă, e	lipsit de vase lemnoase.	Deşi	azi	sînt foarte numeroase, în	stare fosilă sînt destul de	rare.	Au	apărut în Carbo-
nifer, dar cele mai sigure şi mai numeroase resturi de briofite sînt cunoscute din Terfiar. Genul Sphagnum a produs în Cuaternar turbăriile din Nordul Europei şi din fara noastră (în regiunea Dorohoi şi Suceava). Plantele Bryophyta cuprind două subgrupuri: Hepatice, cu aparatul vegetativ taloid, şi Muşchi, cu tulpini frunzoase. Sin. Muscineae.
8.	Bryoioa. Paleont.: Clasă de animale mici cari trăiesc, în general, în colonii şi, mai rar, izolate, făcînd parte din încrengătura Moluscoidea. Cele mai multe sînt marine, preferind apele limpezi, agitate şi nu prea adînci, în cari trăiesc fixate şi incrustînd rocile şi cochiliile altor animale marine. Fiecare colonie e formată dintr-un grup de indivizi (polipi), cari sînt în legătură între ei printr-un canal şi sînt protejafi de un schelet chitinos incrustat cu carbonat de calciu.
Un individ normal se prezintă sub forma unui corp ovoid (zooid),	protejat de un înveliş rezistent	şi	elastic (ectocist),
incrustat	cu calcar magnezian sau	cu o	substanţa chitinoasă.
învelişul	e terminat la partea superioară	cu	o placă membra-
noasă, în mijlocul căreia se află gura, înconjurată de un guleraş de tentacule (cari servesc animalului la respirafie şi Ia prins hrana) numit lofofor, şi care poartă excentric orificiul anal.
Fiecare individ ocupă o lojă mică chitinoasă, incrustată cu calcar, numită zoecie, în care el se poate retrage în întregime. La unele specii, după retragerea animalului în interior
zoecia se acoperă şi cu un căpăcel (opercul).
La formele primitive, indivizii sînt tofi identici. La cele evoluate, polipii sînt dife-Venfiafi, pe lîngă indivizii normali existînd şi indivizi specializafi, ca: avicularii, cari apără colonia şi servesc la prinderea şi fixarea hranei, cu operculul transformat şi avînd aspectul unui cioc de pasăre cu falca inferioară mobilă; vibracularii, cari au rolul de â curăfi colonia de corpuri străine, cu operculul transformat într-un fel de bici (vibracul); gono-zoicii, celule mai mari, cari au rolul mai tîrziu, larvele; ooicii, un fel de celule acelaşi rol ca şi gonozoicii; cenozoicii
de a păstra ouăle şi rotunde mai mici, cu consideraţi ca servind drept suport celorlalte celule.
B.T.U.	137	Bucăţi
Polipii sînt hermafrodiţi: oul dă naştere unei larve ciliate libere, care după cîtva timp se fixează, dînd naştere unei colonii p prin simplă înmugurire asexuată.
După poziţia anusului faţă de lofofor, briozoarele se clasifică în două subclase: endoproctele (cu anusul în interiorul lofoforului), forme rare, necunoscute în stare fosilă, şi ecfo-' proctele (cu anusul la exteriorul lofoforului), cele mai numeroase şi singurele cunoscute în stare fosilă.
Ectoproctele formează marea majoritate a briozoarelor actuale şi cuprind patru ordine: Cyclostomata, Trepostomata, Crypto-stomata şi Cheilostomata.
Briozoarele au apărut în Silurian şi se întîlnesc pînă azi. Prin aglomerarea coloniilor lor au format adevărate recife (Stînca ’ Ştefăneşti, Moldova), împreună cu viermii tubicoli, cu unele protozoare (nubecularii) şi cu algele calcaroase. Genurile cunoscute mai importante sînt Fenestella (Silurian, Carbonifer) dintre Cryptosfomata, Diastopora (Jurasic-actual) dintre Cyclostomata, Chaetetes (Carbonifer) dintre Trepostomata, Membranipora (Jurasic-actual) dintre Cheilostomata.
în fara noastră se cunosc puţine specii din Cretacic, foarte multe din Paleogenul de la Cluj, şi în special din Miocenul de la Lăpugiu şi din Sarmafianul din Moldova. Sin. Briozoare.
1.	B.T.U. V. British thermal unit.
2.	Buaz, pl. buazuri. Geogr.: Albia unei gîrle la gura ei. Sin. Buhaz, Bugaz.
3.	Bubinga. Silv., Ind. lemn.: Copaifera spp. Arbore din familia Leguminosae, răspîndit în Africa occidentală (Camerun şi Gabun). Are lemnul greu (800—900 kg/m3), cu textură fină, roşu-fcrun, mătăsos, cu vine roz-violacee, cu albumul îngust şi de culoare mai deschisă. E întrebuinfat numai pentru debitare în furnire tăiate plan sau derulate, pentru mobilă fină şi marche-tărie. Furnirele tăiate plan sînt numite totdeauna furnir de Bubinga, în timp ce furnirul derulat, care prezintă desene diferite, e numit furnir de Kevazingo. Sin. Kevazingo.
4.	Bubou. Ind. ţar.: Sin. Bobou (v.).
5.	Buburuza lucernei. Agr.: Subcoccinella viginfiquatuor-punctata L. (ordinul Coleoptera, familia Coccinelidae). Gîndac de culoare roşie-brună, cu 24 de puncte negre pe elitre şi 1***3pe protorace. La insecta adultă, corpul are formă globulară şi lungimea de 3—4 mm. Larva are la maturitate 4-'6 mm, corpul alungit de culoare galbenă deschisă cu desene negre, iar pe partea dorsală, şase rînduri longitudinale de peri groşi şi ramificafi.
Insecta e răspîndită în regiunile de şes şi de coline, în special în culturile de lucernă şi de trifoi. Trăieşte şi pe alte leguminoase spontane, în două generafii pe an. în urma atacului, atît al adulfilor cît şi al larvelor, cari rod epiderma inferioară a frunzelor, acestea se usucă, se decolorează şi iau un aspect alb dungat. în unii ani, insecta poate distruge astfel peste jumătate din producfie. în luna septembrie, gîndacii se retrag în locurile de iernat, la bază tulpinilor de lucernă. Combaterea se face prin următoarele procedee: grăparea (primăvara), adunarea gîndacilor, eventual şi a larvelor, cu aparate speciale de prins insecte (aparatul Pavlovski), tratarea vetrelor cu diferite substanfe insecticide (substanfe cu bază de arsenic sau de plumb, DDT, etc.), grăparea după cosit, penfru a distruge larvele şi pupele. Sin. Lasia globosa Schneid.
6.	Bucaramangit. Mineral.: Varietate de răşină fosilă din grupul chihlimbarului.
7.	Bucătărie, pl. bucătării. Arh.: încăpere sau grup de încăperi destinat preparării mîncărilor, împreună cu instalafiile aferente. Din punctul de vedere al destinafiei, se deosebesc:
-	bucătării de apartament şi bucătării de instituţii.
Bucătăriile de apartament sînt amenajate înfr-o cameră a ynui apartament şi sînt amplasate, de obicei, în apropierea intrării de serviciu a apartamentului. Echipamentul minim cu care e echipată bucătăria e constituit din: o sobă de gătit; un dulap şi un rastel penfru păstrarea utilajului casnic (vsselă,
tacîmuri, şervete, etc.); o masă de preparat alimentele, simplă sau acoperită cu foi de zinc sau cu plăci de gresie ori de marmură, pentru a putea fi spălată uşor; o cuvetă de fontă emailată; eventual un spălător special pentru utilaj.
Dimensionarea bucătăriei se face în funcfiune de mărimea apartamentului şi de echipamentul adoptat, astfel încît să se asigure o circulafie uşoară şi un spafiu liber suficient, în jurul fiecărui obiect al echipamentului.
Bucătăria trebuie să aibă o bună iluminare naturală (evitîn-du-se, pe cît se poate, orientări cari ar favoriza pătrunderea razelor solare directe), şi ventilafie naturală bună (preferabil printr-o hotă, aşezată deasupra sobei de gătit). Orientarea optimă e spre nord.
Planşeul şi perefii bucătăriilor trebuie să fie cît mai impermeabili. Se recomandă folosirea pardoselilor de ciment sclivisit, de mozaic turnat, de dale de mozaic sau de gresie. Pardoseala trebuie să fie amenajată cu o pantă mică de scurgere către un sifon de pardoseală. Perefii trebuie să fie îmbrăcafi cu plăci de faianfă, de mozaic, de sticlă sau de materiale plastice, pînă la înălfimea de 1,50“*2,00 m.
Bucătăriile de insfitufie (de cantine, restaurante, spitale, etc.) sînt alcătuite din mai multe încăperi, cu funcfiuni specializate, constituind un complex mai mult sau mai pufin dezvoltat, după mărimea şi specificul instifufiei. Elementele componente ale complexului sînt, în general, următoarele: o sală pentru primirea alimentelor, echipată cu cîntar şi cu birou de înregistrare; depozite şi frigorifere pentru conservarea cărnii, a legumelor şi a altor produse, clasate după condifiile specifice de conservare (temperatură, umiditate, lumină); încăperi pentru curăfirea legumelor, a cărnii şi a peştelui; încăperi penfru prepararea mîncărilor, a dulciurilor, etc. în strînsă legătură cu bucătăria e un oficiu în care sînt primite mîncările preparate şi sînt aranjate pentru a fi servite consumatorilor.
Utilajul bucătăriilor de institufii se compune,în principal, din: una sau mai multe sobe de gătit, de dimensiuni mari; căldări speciale pentru prepararea supelor; mese de lucru, pentru prelucrarea materialelor brute sau semipreparate; diferite aparate (de tocat carnea, de tăiat legume, etc.); dulapuri penfru păstrarea utilajului mic (vase, albituri, substanfe de uz curent, condimente, etc.); cuvete şi spălătoare de vase.
Iluminarea naturală trebuie să fie cît mai bună şi să fie completată cu iluminare artificială, generală şi la fiecare masă de lucru sau aparat.
Amenajarea interioară a bucătăriilor depinde de fluxul tehnologic şi de mărimea sau dispozifia specială a diverselor aparate, astfel încît spafiul să fie utilizat la maxim şi să se evite încrucişări şi blocări de circulafie în timpul lucrului.
Din punctul de vedere al execufiei perefi lor şi a pardoselii, trebuie să se respecte aceleaşi indicafii ca la bucătăriile de apartament.
s. Bucătărie centrală pentru prelucrarea nutreţului. Agr.: încăpere sau local în complexele zootehnice (de ex. în fermele pentru creşterea taurinelor, a porcinelor, a păsărilor, etc.) în care se prepară nutreful. Bucătăriile pot avea următoarele secţii: secţia de măcinat, în care se curăţă seminţele de corpuri străine şi se macină pentru a obţine urluiala; secţia de prelucrat rădăci-noasele şi tuberculele, în care se spală şi se toacă rădăcinoasele şi se spală, se fierb şi se terciuiesc tuberculele, în special cartofii; secţia de prelucrat nutreţul grosier (paie de cereale, vrejuri de leguminoase, pleavă, coceni de porumb, etc.), echipată cu utilaj de divizat (prin tocare, prin zdrobire, etc.), de opărit, aburit şi fiert, de tratat chimic şi de fermentat; secţia de prelucrat termic urluiala, în care se execută prăjirea grăunţelor, îndulcirea şi fermentarea urluieiii.
9. Bucăţi. Ind. cb., Prep. min.: Clasele de minereuri şi de cărbuni cu dimensiuni mijlocii cuprinse, în general, între 20 şi 80—100 mm.
Bucce
138
Bucea
î. Bucce. Ind. far.: Dur iţă. (Termen folosit în Nordul Moldovei, Suceava.)
2.	Buccinum, Pa/eonf.; Gasteropod prosobranhiaf, monoto-card, stenoglos, care are cochilia conică cu ultima circum-volufiune umflată. Are peristomul larg, cu marginea externă tăioasă sau îngroşată şi canalul sifonai redus la o adîncitură. Ornamentaţia suprafeţei cochiliei e formată din coaste şi noduri.
Specia Buccinum duplicatum Sow. e cunoscută din Sarma-fianul din Moldova (Cotnari-laşi).
3.	Bucea, pl. buceîe. 1. /Vis.; Piesă în formă de manşon, în general metalică, folosită în construcfia maşinilor, a aparatelor, a dispozitivelor, etc. ca piesă intermediară amovibilă, între două piese asamblate rigid sau între cari există o mişcare relativă. în cazul unei asamblări rigide, ea reprezintă piesa de înlocuit, cînd, după o dezasamblare, se efectuează o reasam-blare a pieselor. Cînd piesele sînt în mişcare relativă, buceaua se foloseşte penfru a realiza o suprafafă de frecare cu un coeficient de frecare redus între cele două piese în mişcare relativă, confecfionate din acelaşi material (în acest caz, buceaua are rolul de cusinet), cum şi penfru a interpune între cele două piese un material care suportă uzura produsă de mişcare, pro-tejînd astfel piesele în mişcare relativă şi oferind posibilitatea înlocuirii unei piese executate dintr-un material de calitate inferioară, mai redusă ca volum şi mai uşor de confecfionat. De asemenea, cînd inifial cele două piese asamblate (rigid sau cu mişcare) aveau contact direct, penfru a evita înlocuirea uneia sau a ambelor piese se introduce ulterior o bucea, pentru a se reface volumul de material strivit sau pierdut prin uzură. Uneori sş folosesc bucele pentru a interpune un material plastic sau mai elastic, în scopul realizării unei etanşeităfi între două piese de materiale dure, prin strivirea materialului interpus.
Buceaua poate fi netedă la exterior şi în acest caz se asamblează cu piesa cuprinzătoare cu ajustaj cu strîngere sau poate fi filetată la exterior şi în acest caz se înşurubează în piesa cuprinzătoare. Dacă ea face parte dintr-o asamblare rigidă, piesa cuprinsă intră în bucea cu un ajustaj cu strîngere, iar dacă e introdusă între două piese în mişcare relativă, piesa cuprinsă intră în bucea cu un ajustaj de trecere sau cu un ajustaj cu joc. Uneori, buceaua se montează cu strîngere pe piesa cuprinsă şi se deplasează cu joc în piesa cuprinzătoare. Sin. Bucşă. —
După formă, se deosebesc:
Bucea netedă (v. fig. I), care are o formă cilindrică inelară şi e folosită cel mai mult. Penfru a nu se deplasa fafă de piesa cuprinzătoare, se introduce în aceasta prin presare la rece sau prin fretare (la cald), folosind şi siguranfe contra deplasării (rotirii sau a deplasării axiale), cînd strîngerea nu e suficientă. Ca siguranfe se folosesc, de obicei,
I. Bucea nefedă.
II. Asigurarea bucelel netede contra deplasărilor.
a) prin şurub axial; b) prin spin neted radial; J) piesă cuprinzătoare; 2) bucea; 3) şurub; 4) spin neted.
(suprafafa inferioară e excentrică fafă de cea exterioară). Se foloseşte penfru corectarea unor greşeli de fabricafie sau penfru modificarea unor piese (de ex. reducerea diametrului unei găuri, schimbarea pozifiei unei găuri, etc.). Pentru aceasta se execută în piesa de bază, care se corectează sau se modifică,
v////////ys%$L		
	.			
1 ds		
£ b
lll. Bucea cu guler, a) cu un guler; b) cu două gulere.
IV. Bucea excentrică.
1) piesă cuprinzătoare; 2) bucea; 3) centrul găurii din piesa cuprinzătoare; 4) centrul găurii buceiei (rezultat prin prelucrarea găurii buceiei, după bucelare).
o gaură în care se introduce o bucea al cărei interior se prelucrează, de obicei după bucelare, în pozifia şi ia dimensiunea necesară. —
După operafia efectuată cu ajutorul buceiei, se deosebesc: Bucea de calare, care are suprafafa inferioară cilindrică şi cea exterioară conică şi e tăiată complet de-a lungul unei generatoare, fiind folosită pen-
V. Bucea de calare. a) bucea de calare lucrînd prin tracţiune; b) bucea de calare lucrînd prin împingere.
spini cilindrici netezi sau şuruburi, montaţi axial sau radial (v. fig.//).
Bucea cu guler, care e o piesă netedă, avînd la unui sau la ambele capete un guler (v. fig. UI). Se foloseşte cînd trebuie prejuate forfe axiale importante, de exemplu la palierele axiale, Ş» cazul cînd, după montare, buceaua trebuie să aibă o pozifie axială determinată.
Bucea excentrică (v. fig, /V), care e o piesă nefedă, avînd cele două suprafefe cilindrice (interioară şi exterioară) necoaxiale
tru calarea unei piese, a unui organ de maşină, etc. pe un arbore. Un exemplu de bucea de calare e buceaua de calare a unui rulment pe arborele său, care asigură montarea şi demontarea uşoară, corectă şi sigură a rulmenfilor solidarizafi cu un arbore. Prezintă două execufii: una la care calarea se efectuează prin forfa de tracfiune creată de
o	piulifă înşurubată pe o porfiune cilindrică filetată de la extremitatea bazei mici â coni-cifăfii exterioare (v. fig. V a) şi una care calează prin forfa de împingere creată de o piulifă care se înşurubează pe o porfiune filetată a arborelui (v. fig. V b); în varianta a doua există un guler cilindric filetat la extremitatea bazei mari a conicităfii exterioare pe care se înşurubează o piulifă, pînă cînd, după ce ajunge în contact cu rulmen-tul, extrage buceaua dintre rulment şi arbore (v. fig. Vl).
Bucea de ghidare, care poate avea diferite forme (netedă, filetată, cu guler, etc.) şi e folosită ca piesă intermediară între două piese între cari există o mişcare relativă. Ea poate servi ca element de ghidare a unei mişcări lineare (de ex. buceaua de ghidare a unui dispozitiv de găurit şi buceaua pentru rame de formare) sau a unei mişcări de rotafie (de ex, buceaua unui palier) şi
VI. Rulmenţi cu bucea de calare.
a)	rulment cu bucea de calare prin tracfiune;
b)	rulment cu bucea de calare prin împingere; /) arbore; 2) rulment radial; 3) bucea de calare;
4) piuliţa; 5) şaibă de siguranţă.
Bucea exfracfoare
139
Bucelare
se execută din diferite materiale, de exemplu bronz, bronz fos-foros, fontă, oţel tratat (de obicei otel de cementare, cementat, călit şi apoi rectificat), fibră, textolit, cloruri polivinilice, etc.—
După obiectul sau sistemul tehnic pe care se montează, se deosebesc:
Bucea de bară, care e confecţionată din bronz şi care se introduce, prin presare la rece, în capetele barelor articulate, pentru a le proteja de uzura produsă de bulonul de articulaţie.
Bucea de bielă, care e confecţionată din bronz şi se introduce în capul închis sau în ochiul unei biele pentru a proteja biela de uzura produsă de fus. Pe suprafaţa sa interioară se execută canale de ungere. V. fig. XIII, sub Bielă.
Bucea de căruţă, care e confecţionată din fontă şi are formă tronconică, fiind introdusă în butucul roţii de căruţă pentru a prelua frecarea fusului osiei, cînd roata se roteşte. Are la un capăt, pe suprafaţa exterioară, două proeminenţe (călcîie) cari împiedică rotirea ei în gaura butucului.
Bucea de cilindru, care e confecţionată din oţel, din fontă sau bronz şi se trage la cald în cilindrul unui motor termic pentru a constitui o căptuşeală a cilindrului pe care freacă pistonul, prin intermediul segmenţilor, în deplasarea lui. Suprafaţa sa interioară se alezează, formînd oglinda cilindrului. Prin funcţionarea pistonului, buceaua cilindrului se uzează, iar cînd uzura atinge valoarea maximă admisibilă, se înlocuieşte buceaua cu o bucea nouă. Sin. Cămaşa cilindrului.
Bucea de gaură de antretoază, care e o piesă filetată la exterior şi la interior, fiind montată, prin înşurubare, în peretele cutiei de foc sau al căldării verticale de la o locomotivă cu abur. Antretoaza se introduce în bucea tot prin înşurubare. După cum buceaua e introdusă într-un perete de cupru (al unei cutii de foc) sau într-un perete de oţel (al unei cutii de foc de ofel sau al unei căldări verticale de oţel), buceaua se execută din cupru sau din oţel.
Bucea de gaură de şurub de plafon, care e o piesă filetată la exterior şi la interior, fiind montată în plafonul cutiei de foc sau în plafonul căldării verticale de la o locomotivă cu abur şi în care se introduce şurubul de plafon. Se confecţionează din cupru sau din oţel, după cum se montează într-un perete de cupru sau într-un perete de oţel.
Bucea de gaură de ţeava, care e o piesă filetată Ia exterior şi e montată în placa tubulară a unei căldări de abur, în interiorul ei iritroducîndu-se, cu ajustaj cu strîngere, capătul unei ţevi de fum sau de apă. Se foloseşte, de obicei, cînd, după reparaţii repetate, diametrul găurii din placa tubulară depăşeşte limita prescrisă.
Bucea de palier, care e o piesă de ghidare (v.), la exterior netedă sau filetată, iar la interior netedă, de obicei cu canale de ungere, şi care căptuşeşte un palier pentru a prelua uzura produsă prin rotirea fusului în palier. Se confecţionează din diverse materiale, de cele mai multe ori din bronz.
Bucea pentru dispozitive de găurit (v. fig. V//), care e o piesă de ghidare netedă, cu un guler, şi care face parte dintr-un dispozitiv de găurit servind la ghidarea burghiului în timpul lucrului, în scopul executării unei burghieri corecte (ca poziţie şi formă a găurii), fără trasaj prealabil. Buceaua se montează în dispozitiv prin presare uşoară şi se asigură contra rotirii printr-un ştift radial sau axial, montat în dreptul gulerului.
La exterior, gulerul e randelinat. Pentru a asigura intrarea uşoară a burghiului, muchia superioară a găurii bucelei e înlocuită cu o racordare cu rază mare.
Se execută din oţel carbon pentru scule, din oţel aliat de construcţie, îmbunătăţit, şi din oţel de cementare, călit. Dacă găurirea se execută progresiv, cu burghie din ce în ce mai mari, în dispozitiv se
	\
£	
îmbinare î cu cep şi cep;
iemn, bucea. 2) bucea.
VII. Bucea de ghidare penfru dispozitiv de găurit, f) guler; 2) corpul bucelei; 3) perete al dispozitivului de găurit.
montează întîi buceaua de ghidare cu diametrul cel mai mare (corespunzătoare burghiului cu diametrul cel mai mare, care execută ultima burghiere a găurii), care se numeşte bucea de bază, şi apoi se introduc succesiv, una într-alta, bucele detaşabile cu diametri descrescători, corespunzători burghielor folosite.
Bucea pentru rame de formare, care e o piesă de ghidare, introdusă presat în urechile ramei de formare, pentru ghidarea tijelor de centrare (în scopul asamblării corecte a ramelor de formare) sau pentru ghidarea cepului de centrare a ramei pe placa model. Se confecţionează din oţel de cementare, iar suprafaţa interioară se cementează, se căleşte şi apoi se rectifică.
î. ~ exfracfoare. Expl. petr. V. Extractor-baionetă.
2.	Bucea, pl. bucele. 2. Cs.: Scobitură paralelepipedică, cilindrică, etc., făcută într-o piesă de lemn, în care intră o parte ieşindă şi de acelaşi profil (cep) de la capătul altei piese, cu care se îmbină cea dintîi (v. fig.)=
3.	Bucegi, Congiomerafe de Strafigr.:
Conglomerate poiigene masive, cari conţin numeroase elemente mici sau de cîţiva metri / /i—*7~ cubi de calcare gălbui jurasice (titonice) şi de roci cristaline (graniţe şi gnaisuri cu biotit, cuarţ filonian, cuarţite negre, micaşisturi).
Urmează în continuitate peste depozitele gre-zoase şi grezo-marnoase ale Apţianului de pe marginea Cristalinului din Leaota şi din Carpaţii Moldovei (Bucegi, sinciinalul Hăghimaşului, Pietrosul Bardăului în Maramureş), cum şi în partea internă a zonei flişului cretacic (Ciucaş-Zăganu, Ceahlău, Stînişoara).
Concordanţa şi continuitatea litologică cu depozitele gre-zoase ale Apţianului pe cari se reazemă aceste conglomerate, prezenţa unor calcare recifale cu faună urgoniană intercalate în succesiunea lor (Ceahlău), cum şi poziţia discordantă a Vraconianului pe jgresiile Apţianului şi pe conglomeratele cari urmează în continuitate (Valea Dîmboviţei şi regiunea masivului Zăganu), arată că intervalul stratigrafie al Conglomeratelor de Bucegi cuprinde Apţianul superior şi o parte a Albianului.
4.	Bucelare. Tehn.: Ansamblul operaţiilor efectuate pentru a aplica o bucea la o piesă. Bucelarea reclamă o serie de operaţii de pregătire a piesei cuprinzătoare (în care se introduce buceaua) şi a suprafeţei interioare a bucelei, în vederea introducerii piesei cuprinse. Operaţiile efectuate variază cu felul bucelei care se aplică. De obicei, bucelarea se face la cald, prin fretare, sau la rece, prin presare, în funcţiune de forma, dimensiunile şi condiţiile funcţionale ale bucelei. în cazurile în cari ar fi posibilă deplasarea bucelei faţă de poziţia corectă (datorită unor forţe de frecare mari, unor şocuri, unor solicitări termice, etc.), bucelarea trebuie să includă şi asigurarea bucelei contra deplasării. Sin. Bucşare.
Exemple de bucelare:
Bucelarea găurii de antretoază, care cuprinde următoarele operaţii succesive: frezarea găurii (din placa cutiei de foc sau a căldării verticale de la o locomotivă cu abur) cu o freză conică, avînd pe ea o rondelă de limitare a lungimii introduse în gaură, filetarea găurii, curăţirea găurii cu aer comprimat, înşurubarea bucelei în gaură (fără unsoare), tăierea capului bucelei (care a folosit la înşurubarea ei), mandrinarea interioară a bucelei şi apoi căpuirea ei.
Bucelarea găurii de feavă, care cuprinde următoarele operaţii succesive: alezarea şi filetarea găurii din placa tubulară, curăţirea cu aer comprimat a filetelor, înşurubarea bucelei, frezarea capetelor ei, vălţuirea interiorului şi baterea capetelor la nivelul plăcii tubulare.
Bucelarea găurii şurubului de plafon, care se execută ca şi bucelarea găurii de antretoază.
Buchesfein, Strate de ~
140
Buciardă
1.	Buchenstein, Strate de Stratigr.: Depozitele Ladinia-nului inferior (zona cu Protrachyceras reitzi) din Alpii sudici, constituite din calcare cenuşii nodulare şi silicioase, cum şi din calcare în plăci negre, cu intercalaţii de tufuri verzi.
2.	Bucherer, reacfia Chim,: Reacfie de înlocuire a hidroxililor fenolici cu grupări amino, prin tratarea fenolilor şi în special â naftolilor cu soluţii amoniacale cari confin săruri ale acidului sulfuros. Astfel, prin tratarea în autoclavă a (3-naf-toiului cu o soluţie apoasă de sulfit de amoniu (sau de sodiu), timp de 8 ore, la 150°, se obfine (cu randamente de aproximativ 90%) (3-naftilamină. Se admite că intermediar se formează un produs de aditie al bisulfitului la forma cetonică a (3-naftoIuIui:
HC'
I
HC
H H *	^C—OH
vVB
H H
H H2 HC^ >SC/ XC = 0
I	II	I
HC	Cv	CH
Nc^
H H
NaHSOg
HC'
I
HC
H H2 C C OH J \r/ \r/
C
•c^ XC^ H H
I ■
CH
SOgNa
NH3
'h2o
hcAc."'xc<"“-
I	II	I SOâNa
HC	C .CH
HC'
I
HC
H H C C
.✓v/%
H H
C—NH2 I
CH
NaHS03
C C
/ \ ^
HC C CH
Reacfia e reversibilă şi poate fi aplicată atît la prepararea naftilaminelor din naftoli, cît şi invers, la prepararea naftolilor din naftilamine, ca de exemplu,1
H	H	?H
hc^Cxc/C\h
^	CH	NaHSOs
I II I +H20----------------------L-> I II I 4NHS
HC C CH	HC	C	CH
V7	XV	Nc/y
HI	HI
S03H	SOsH
acid 1-nafiilamin-4-sulfonic	acid t-naffol-4-sulfonic
(acid nalfionic)	(acid Neville-Winther)
în unele cazuri se obţin rezultate bune în prezenfa clorurii de zinc.
Se pot prepara cu randamente bune atît a-naftilamină, cît şi (3-naftilamină, dar procedeul prezintă importanfă în special în cazul |3-naftilaminei, datorită faptului că (3-nitronaftalina (care ar putea servi la prepararea mai simplă a naffilaminei) nu e accesibilă prin nitrare directă.
Reacfia Bucherer e aplicabilă cu randamente acceptabile în seria naftalinei, datorită caracterului mai pufin aromatic al acesteia. Derivafii benzenului sînt mult mai puţin reactivi; rezultate bune se obţin în cazul rezorcinei, din care se obţine fenilendiamină, şi al floroglucinei, din care se obfine 1 ( 3, 5-triaminobenzen. De asemenea, 8-oxichinolina dă 8-amino-chinolina cu randamente apropiate de cele calculate teoretic. Reacfia Bucherer e utilizată frecvent pe scară industrială la prepararea produselor intermediare necesare industriei coloranfilor.
s. Buchet, pl. buchete. Ind. alim.: Complex de substanfe naturale constituite din uleiuri eterice, esteri ai alcoolilor cu diferifi acizi organici şi alte substanfe aromate şi mirositoare, cari se găsesc în struguri sau se formează prin fermentafie şi învechire în vinuri, comunicîndu-le o aromă caracteristică.
Dintre substanfele mirositoare ale musturilor a fost identificată vanilia, iar în vin, pe lîngă uleiurile eterice au fost găsifi esteri şi acefoli. Esterii volatili sînt considerafi că atribuie vinurilor buchetul, iar esterii nevolatili, că dau vinurilor gustul.
După origine şi după timpul de formare, se deosebesc numeroase buchete. Buchetul primar al vinurilor e produs de substanfele mirositoare din unele sortimente de struguri (Tra-miner, Sauvighon, Tămîioasă, etc.).— Buchetul secundar, caracteristic vinurilor tinere şi în special vinurilor tinere obfinute din struguri bine copfi, e dat de substanfe confinute în struguri, cari, deşi nu au miros sau aromă, sînt totuşi capabile, sub acfiunea enzimelor, să se transforme în substanfe aromate şi mirositoare.— Buchetul de fermentaţie e datorit substanfelor produse în timpul fermentării mustului, cari dispar pe măsură ce vinul capătă o compozifie mai stabilă, şi anume chiar de la pritocul al doilea nu mai rămîne nici o urmă din aceste substanfe (buchetul de fermentafie prezintă importanfă numai pentru vinurile cari nu au substanfe cu calităfi aromatice proprii şi cari se dau în consumafie curînd după fermentafie). — Buchetul de învechire e produs prin oxidarea substanfelor aromatice şi mirositoare.
Vinurile păstrate la adăpost de accesul oxigenului îşi păstrează caracterul de vin nou. Pentru acest motiv, învechirea vinurilor nu se poate face decît în vase permeabile pentru aer,
4.	Buchet de arbori. Silv.: Grup de cel pufin trei arbori, acoperind o suprafafă de 20-^100 m2, spre deosebire de pîlc (v. Pîlc de arbori), care acoperă o suprafafă mai mare.
5.	Buchet de mai. Agr.: Ramura roditoare cea mai scurtă, specifică pomilor roditori din grupul sîmburoaselor, consistînd dintr-un ax scurt, pe care se găsesc, lateral, cîfiva muguri flo-riferi, uneori unul singur, iar la vîrf un mugure vegetativ, alteori doi. Cînd buchetul are axul (piciorul) format din mai multe inele anuale suprapuse, cel mai de jos fiind şi cel mai bătrîn, iar fiecare dintre inelele următoare, mai tînăr cu un an decît cel precedent, se numeşte buchet de mai inelat.
6.	Buchină, pl. buchine. Ind. st. c.: Dispozitiv montat la gurile de alimentare cu combustibil solid a cuptoarelor circulare (de tip Hoffman) penfru arderea cărămizilor. Serveşte şi ca deschidere pentru măsurarea temperaturilor cu mijloace piro-scopice, şi ca gură de intrare a aerului rece în camerele de răcire şi de descărcare. E constituit dintr-un tub metalic, acoperit cu un clopot de metal, sau echipat cu un buncăr (dacă alimentarea se face cu dispozitive automate).
7.	Bucholzit. Mineral.: Sillimanit (v.). (Termen vechi, părăsit.)
fe. Buciardare. Cs..' Operafia de prelucrare a fefei văzute
a pietrelor naturale sau artificiale, prin lovire cu buciarda (v.).
Fafa văzută poate fi prelucrată cu şanfuri sau cu adîncituri (puncte), dispuse regulat.— Prelucrarea cu şanfuri se execută cu buciarde de diferite feluri: simple cu zimfi, compuse cu plăci, pneumatice cu plăci, şi electrice cu discuri cu tăiş. Adîncimea şanfuri lor poate fi de circa 1 mm, dacă prejucrarea se face cu buciarde cu un număr mic de.zimfi, de plăci sau de discuri, sau de circa 0,5---0,6 mm, dacă prelucrarea se face cu buciarde cu un număr mare de zimfi, de plăci sau de discuri. Prelucrarea cu şanfuri se foloseşte la pietre cu duritate mare.— Prelucrarea cu adîncituri se execută cu buciarde simple cu dinfi, cu buciarde pneumatice cu cap cu dinfi şi cu buciarde electrice cu discuri cu dinfi. Adînciturile pot fi mai mari sau mai mici, mai dese sau mai rare, după numărul dinfilor buciardei. Prin prelucrare cu buciarde cu 25***36 de dinfi se obfin adîncituri de 0,8*" 1,2 mm, iar prin prelucrare cu buciarde cu 64 de dinfi se obfin adîncituri de 0(3--0,6 mm.
9. Buciardă, pl. buciarde. Cs.; Unealtă manuală sau mecanizată, folosită penfru prelucrarea prin izbire a fefelor aparente ale pietrelor naturale sau artificiale, imprimînd pe aceste fefe şanfuri sau adîncituri dispuse regulat.
Buciardele manuale pot fi simple sau compuse. Buciardele simple sînt constituite dintr-un ciocan masiv, de ofel, cu sec-
Bucium
141
Bucla
fiunea transversală de 40X40 mm, şi care are pe fetele de izbire, fie 4-*-6 zimfi (la buciardele folosite pentru prelucrarea cu şanfuri), fie 25"*64 de dinfi dispuşi regulat (la buciardele folosite pentru prelucrarea cu puncte). Dinţii pot fi în formă de piramidă sau d3 cilindru terminat cu un vîrf conic. Dinfii piramidali fac corp comun cu ciocanul; dinfii cilindrici sînt confecfionati dintr-un aliaj dur şi sînt fixafi pe o piesă care se montează în capetele ciocanului (v. fig. I). Buciardele compuse
I. Tipuri de buciarde manuale, a) buciardă compusă, cu patru plăci; b) buclardă simplă, cu cinci zimfi; c) buciardă simplă, cu dinfi piramidali; d) buciardă simplă cu dinfi cilindro-conici, cu capete amovibile; e) modul de fixare a capetelor amovibile ale buciardelor cu dinfi cilindro-conici; f, g, h) aspectul dinfilor piramidali la buciardele cu 64, 36 şi 25 de dinfi.
sînt constituite din 4—8 plăci de ofel cu capetele fasonate în unghi diedru ascufit, şi cari sînt asamblate cu ajutorul unor brăţări metalice şi al unor şuruburi cu piuliţă. Buciardele compuse servesc la prelucrarea cu şanfuri, şi prezintă avantajul că permit înlocuirea plăcilor al căror tăiş s-a defectat.
Buciardele mecanizate pot fi pneumatice sau electrice. Buciardele pneumatice sînt constituite dintr-un ciocan pneumatic de dimensiuni mici, în capătul căruia se montează partea activă a uneltei, care poate fi constituită din plăci (pentru prelucrarea cu şanfuri, v. fig. II), sau dintr-o piesă masivă cu dinfi (pentru prelucrarea cu puncte). Buciardele electrice pentru prelucrarea cu şanfuri sînt constituite, în principal, dintr-o garnitură de discuri de ofel cu periferia fasonată cu tăiş, şi cari sînt montate liber pe
III. Buciardă electrică pentru prelucrare cu şanfuri.
1) manta; 2) disc rotitor; 3) discuri cu tăiş; 4) arbore f lexibil; 5) mîner.
II. Buciardă pneumatică, cu zimfi.
axuri fixate pe un disc rotitor antrenat cu ajutorul unui arbore flexibil (v. fig. III). Buciardele electrice pentru prelucrarea prin puncte sînt constituite dintr-un disc rotitor frontal, antrenat de un arbore flexibil, şi care are patru fante în cari sînt	I
montate mici discuri cu periferia dinfată şi cari se pot roti liber (v. fig. IV).
î. Bucium, pl. buciume.
Ind. ţar.: Instrument din categoria instrumentelor de suflat, constituit dintr-o feavă conică de lemn de brad sau de tei, uneori de metal, de
1,50***2"“m lungime, la care se adaugă, în capătul cu diametru mai mic şi prin care se suflă, o piesă de lemn tare numită mundstuck (muştuc). Vibrafiile sînt produse de gura celui care suflă, fiind întărite numai cele de frecvenfă com-
IV. Buciardă electrică, pentru prelucrare prin puncte.
1) corpul buciardei; 2) disc rotitor; 3) discuri dinfate; 4) mîner; 5) arbore flexibil,
patibilă cu lungimea tubului. De aceea, cu buciumul nu se pot executa melodii, ci numai semnalizări. E folosit de ciobani şi de oamenii de la munte.
Buciumul poate fi construit, fie din două piese de lemn în cari s-au săpat şanfuri de formă conică, îmbinîndu-se apoi cu ajutorul unor cercuri de lemn, fie din doage de lemn de formă trapezoidală foarte alungită, cari sînt puse unele lîngă altele şi sînt fixate cu cercuri ca la butoi. Sin. (pentru buciumele foarte lungi) Tulnic.
2.	Biickingif. Mineral.: Romerit. (Termen vechi, părăsit.)
3.	Buclare. Ind. text.: Fază din ciclul de formare a ochiuri lor tricotului, care consistă în încovoierea firului în bucle în fafa acelor, prin înaintarea platinelor. V. sub Tricotare.
4.	Buclată, reţea Elt.: Refea electrică a cărei schemă asigură alimentarea fiecărui consumator pe cel pufin două căi distincte, de la aceeaşi sursă sau de la surse de energie diferite.
Se realizează sub forma de inel simplu (v. fig. a), de inel cu punte (v. fig. b), sau cu un număr mare de ochiuri (v. fig. c),
Refea buclată.
1) sursă de energie; 2) consumatori.
constituind uneori o configurafie de refea de tipul plasei (v. fig. d).
Fafă de refeaua arborescentă (v. Arborescentă, refea ~), prezintă următoarele avantaje: siguranfă mult mai mare în alimentarea consumatorilor (în caz de defectare, restabilirea alimentării se face — exceptînd tronsonul avariat — în timp foarte scurt şi chiar înainte de efectuarea reparafiei propriu-zise); ’variafii de tensiune relativ mici la bornele consumatorilor, chiar în cazul şocurilor de sarcină mai importante; economii de putere instalată în transformatoare; reducerea cheltuielilor necesare pentru dezvoltarea refelei.
Dezavantajele cele mai importante sînt: cheltuieli de inves-tifie mai mari şi consum mai mare de metale neferoase; exploatare mai grea, datorită dificultăfilor de reglare a tensiunii, de asigurare a selectivităfii protecfiei, etc.
Se folosesc pentru următoarele cazuri: refele urbane, atît la joasă tensiune (în cazul densităfilor de sarcină importante), cît şi la înaltă tensiune (cînd e necesară o siguranfă mare în alimentare); refele industriale, la înaltă tensiune şi de obicei numai în cazul consumatorilor de categoria I; refele regionale de înaltă tensiune, cari deservesc consumatori importanfi (categoriile I şi, II).
5.	Buclă, pl. bucle. 1. Mat.: Porfiune dintr-o curbă închisă, mărginită de un punct dublu al curbei, care nu e punct de înapoiere.
6.	Buclă. 2. F/z., Tehn.: Porfiune dintr-un fir, dintr-un cablu, dintr-o bandă, dintr-o conductă, etc., a cărei formă se aseamănă cu aceea a unei bucle de sub 1. Exemple:
7.	Ind. petr.: Piesă de ofel forjat, în formă de buclă, destinată să facă legătura între elevatorul sau şarnierele din jurul coloanei de burlane şi cîrligul de suspensiune al macaralei mobile din sondă. Sin. Ochi.
8.	Elt.: Secfiune de o anumită formă, folosită la executarea înfăşurărilor buclate (v. sub înfăşurare) ale maşinilor electrice.
9.	Cinem.: Bucată de peliculă (sau eventual de bandă magnetică), de lungime relativ mică, cu o anumită utilizare în tehnica cinematografică. Exemple:
Bucla de cablu
142
§uda, distribufie în ~
Buclă de dublaj: Buclă închisă, folosită la dublarea filmelor (în altă limbă), cuprinzînd un episod de sine stătător cît mai scurt (25 S---3 min, respectiv 12***75 m), care se derulează continuu ori de cîte ori e nevoie, pentru ca actorii de dublaj să se adapteze dialogului original.
Buclă de zgomot: Buclă închisă, folosită pentru reproducerea continuă a unei ambianfe sonore (aplauze, zgomote de motor, etc.), executată din peliculă sau din bandă magnetică.
Buclă de control: Buclă închisă, folosită fie pentru controlul electroacustic al lanfuiui de redare a părfii sonore din aparatele cinematografice, proiectoare, filmfonografe, etc., fie pentru controlul mecanic (zgîrieturi, frecări) al traiectului peliculei în aparatele de luat vederi şi în cele de proiecfie.
Bucle de liniştire: Bucle folosite pentru uniformizarea vifesei de deplasare a peliculei, constituite de porfiunile din traiectul peliculei printr-un aparat cinematografic, cari au rolul de element tampon între porfiunile în cari pelicula se mişcă sacadat şi cele în cari pelicula se mişcă continuu. Lungimea unei bucle de liniştire e de aproximativ 8***12 cm.
i.	~ de cablu. Tehn.: Extremitatea îndoită în formă de buclă (v. Buclă 1) a unui cablu, necesară pentru prinderea acestuia la cîrligul macaralei, la coli-
Liniile în buclă nu reprezintă numai porfiunea curbă, bucla putînd fi realizată şi din porfiuni curbe intercalate cu aliniamente.
t
Buclă de cablu.
Buclă de întoarcere a locomotivelor, raza curbei de întoarcere (R=200 m); L) lungimea buclei de întoarcere (L=500 mj.
R)
via de extracfie, la ancoră, la alt cablu, etc. (v. fig.). Bucla se formează, de obicei, în jurul unui căuş; diametrul buclei depinde de grosimea cablului, calculîndu-se în general Z) = (10—20) d. Capătul fixat în buclă e lăsat liber pe o lungime pînă la 1 m (la cablurile groase), fiind legat de restul cablului prin brăfări cu şuruburi sau prin bandaje de sîrmă.
2.	~ de distribuţie. Alim. apă.: Conductă inelară dintr-o refea de. distribufie a apei, care asigură transportul acesteia în orice punct de consum, pe două căi diferite.
3. ~ de întoarcere a locomotivelor. C.	Linia curbă închisă, folosită în unele stafii finale sau la unele depouri, în locul triunghiului de întoarcere sau al plăcii turnante, pentru întoarcerea locomotivelor
(v. fig.). Raza curbei buclei, în general mai mare decît 180---200 m, depinde de tipul locomotivelor manevrate pe buclă.
Avantajele buclei fafă de triunghiul de întoarcere sînt următoarele: permite vitesa mai mare a locomotivelor; nu e necesară oprirea pe parcurs; permite întoarcerea locomotivelor în convoaie şi uneori a garniturilor de tren fără a-şi modifica formafia.— Dezavantajul fafă de triunghi consistă în suprafafa de teren mult mai mare pe care o ocupă.
în general, buclele sînt preferate cînd condifii le locale permit construirea lor, ocolind anumite obstacole fără a se face exproprieri costisitoare.
4.	~ de racordare. C. f.: Linia care face legătura între două unităfi feroviare dintr-un complex (între stafii, între stafie şi depou sau atelier) cu treceri denivelate peste liniile curente (v. fig.), astfel încît legătura între cele două unităfi să nu fie afectată de macazuri, iar circulafia trenurilor sau a locomotivelor să se efectueze în mod independent. Linii în buclă se folosesc şi în cadrul liniilor din incinta industriilor, pentru a obfine o circulafie continuă, conform procesului tehnologic de producfie al industriei respective.
5.	Buclă. 3. Geom., Gen.: Porfiune de curbă, care are orientarea planului osculafor şi raza de curbură lent variabile cu lungimea de arc şi, în general, în limite restrînse, separată de rest prin porfiuni cu raza de curbură foarte mare sau variind brusc cu lungimea de arc. Exemple: porfiunea şerpuită a cursului unui rîu sau al unui fluviu, porfiunea de fir îndoit din care se alcătuieşte un ochi de tricot, etc.
6.	Elf.: Partea capăiului de bobină dintr-o înfăşurare de maşină electrică, cu îndoitură specială, prin care se realizează trecerea conductoarelor din stratul (rîndul) superior în cel inferior, sau invers (v. fig.).
7.	Drum.: Curbă foarte pronunfată (întorsătură în loc), în general cu raza sub 25 m, folosită la racordarea aliniamentelor unei serpentine. în dreptul acestor curbe, declivităfile se limitează la cel mult 3% şi se aplică dispozitive constructive speciale pentru siguranfa circulafiei (parapete de lemn sau de zidărie, semnalizări, etc.).
8.	~ de dilatafie. Tehn.: Sin. Expansion, Liră de dilatafie, Compensator de di latafie (v.).
9.	Buclă de întoarcere. Drum., Urb.: Lărgire amenajată la capătul unei alei înfundate (fundături), pentru a permite întoarcerea vehiculelor. Poate fi de formă circulară, ovală, pătrată, dreptunghiulară sau alungită, şi poate avea la mijloc un refugiu mic, penfru a obliga vehiculele să circule în sens giratoriu
Bobină de înfăşurare, î) buclă.
Modul de amenajare a buclelor de întoarcere la capătul fundăturilor, a) buclă alungită; b) buclă circulară, cu refugiu central; c) buclă pătrată; d) buclă dreptunghiulară; e) buclă dreptunghiulara cu refugiu central.
(v. fig.). întoarcerea vehiculelor se face, fie prin mers înainte şi viraje, fie prin mers înainte şi înapoi (prin rebrusment).
io.	Buclă, distribufie în Elf.: Distribufie de energie electrică în care circuitul format de linia electrică are forma unui inel (v. sub Buclată, refea ~). Prezintă avantajul că receptoarele pot fi alimentate din două părfi, asigurînd astfel continuitatea alimentării şi reducînd la minim porfiunile întrerupte în caz de defectare; Ia secfiune şi lungime date şi la
Bucle
143
Bufeting
-ceptoare date, are o mică pierdere de tensiune. în sisteme rifazate se foloseşte în sisteme echilibrate.
lt Bucle. Silv., Ind. lemn.: Defect de structură al lemnului, care consistă în devierea locală a fibrelor lemnului, în jurul nodurilor sau al cojii înfundate. Pe fefele şi pe muchiile pieselor de cherestea, buclele apar ca linii curbe formate din liniile cari limitează inelele anuale (v. fig.). La cheresteaua
de calitate superioară (de ex. cea pentru	Bucle	aparente	la	o pie-
construcfii aeronautice), prezenfa buclelor	să	de	cherestea,
e interzisă sau limitată.
Buco-camfor. Chim.: Cetonă din seria terpenelor mono-
ciclice, care
formă de cristale, din
CH3
uleiul
CH
H2Cy OH £ I I h2cx ^ch CH I
(ch3)2ch	(ch3)2ch
extras din frunzele de buco (Barosma betulina Bartl. şi alte specii), din familia Rutaceae. Are p. t. 83°; e optic inactivă; are miros mentolat.
I	se atribuie strucfură enolică, avînd proprietăfiie unei dice-tone. Una dintre sintezele buco-camforului consistă în oxidarea mentonei cu clorură ferică, în soluţie de acid acetic. Se întrebuinţează în parfumerie. Sin. Diosfenol, Camfor de buco.
3.	Bucovină. Bot.: Pădure de fag. (Numire generică.)
4.	Bucşare: Sin. Bucelare (v.).
5.	Bucşă, pl. bucşe: Sin. Bucea (v.).
e. Bueureşfene. Agr.: Varietate de pătlăgele vinete gustoase, cu fructe mari, uneori uriaşe, oval-alungite, de culoare neagră-violetă.
7« Bucureşteni. Agr.: Varietate de ardei gogoşari dulci, de culoare roşie la maturitate. Se conservă în oţet.
8.	Budac, pl. budace. Ind. far.: Sapă mare sau tîrnăcop cu care se fac cuiburi pentru sădit. (Termen regional, Banat.)
9.	Budacă. Ind. far.: Sin. Chegornifă, Budăi, Berbintă (v.).
10.	Budană, pl. budane. Ind. alim.: Butoi pentru păstrarea vinului, cu capacitate mare, de secţiune rotundă sau ovală. Se confecţionează din doage speciale de stejar. în partea inferioară a fundului se amenajează o gură de vizitare. Capacitatea budanelor variază de la 200—300 dai pînă la 3000—4000 dai. La budanele cu capacitate mare, fundurile se întăresc prin aşezarea a două traverse orizontale, legate între ele cu popi verticali. Sin. Zăcătoare.
11.	Budăi, pl. budaie. 1. Ind. far.: Cilindru gol de lemn, făcut dintr-un singur butuc găurit, care se aşază pe gura unei fîntîni sau a unui izvor de la suprafaţa pămîntului. Sin. Ştiubei.
12.	Budăi. 2. Ind. far.:Sin. Budui, Budacă, Budîncă, Berbintă (v.).
13.	Budîncă, pl. budînci. Ind. far.: Sin. Budăi (v. Budăi 2).
14.	Budui, pl. buduie. Ind. far.: Sin. Budăi (v. Budăi 2).
15.	Budur, pl. budure: Stîncă mare, cu vegetaţie săracă. (Termen popular.)
16.	Buduref, pl. budurefe. Ind. far.: Coş sau horn de casă ţărănească. (Termen regional, Transilvania.)
n. Buduroi, pl. buduroaie. 1. Ind. far.: Vas de lemn, confecţionat adesea dintr-un trunchi de copac scobit, în care se păstrează diferite produse (lapte, miere, ceară, seminţe, etc.). \ îs. Budurci. 2. Ind. far.: Stup pentru albine, confecţionat dintr-un butuc scobit sau dintr-un trunchi de arbore scorburos.
_ îs- Buduroi. 3. Ind. făr.: Jgheab de fîntînă confecţionat de obicei din scînduri sau din împletitură de nuiele. (Termen regional, Moldova şi Transilvania.)
20.	Bufei, pl. bufete. 1. Arh.: Mobilă de lemn în care se păstrează vesela, tacîmurile şi celelaJte obiecte necesare serviciului mesei, şi care poate fi aşezată în bucătărie, în oficiu sau în sufragerie. Bufetul e constituit dintr-un dulap scund, cu rafturi şi sertare, închis cu uşi, şi a cărui parte superioară poate fi liberă (acoperită sau nu cu o placă de marmură sau cu un geam) sau poate fi liberă parţial, o parte din ea fiind ocupată de unu sau de mai multe compartimente. Formele şi dimensiunile bufetelor variază după destinaţia lor, unele tipuri fiind standardizate. Bufetele de sufragerie sînt, uneori, executate artistic, în diferite stiluri de mobilier, din lemn de esenţă tare sau exotică (masiv sau placat), cu decoraţii sculpturale sau picturale, cu incrustaţii, etc.
21.	Bufet, pl. bufete. 2. Arh.: încăpere anexă a sufrageriei, în care se aşază şi se pregăteşte ceea ce are legătură cu serviciul mesei. Sin. Oficiu.
22.	Bufet, pl. bufete. 3. Arh.: Mic restaurant, în care se servesc, în general, numai mîncări reci (aperitive, prăjituri, băuturi, etc.), preparate dinainte şi cari pot fi consumate repede. Se compune, în general, dintr-o sală de consumaţie, dintr-un oficiu şi dinir-o bucătărie simplă. Consumatorii stau în fata unei tejghele sau la mese înalte, de obicei în picioare sau aşezaţi pe taburete înalte. Bufetele mari au şi mese separate, la cari consumatorii şed pe scaune.
23.	Bufet de orgă. Arh.: Mobilă, în general de lemn, în care sînt aşezate şi fixate tuburile unei orge. Unele bufete de orgă din biserici sau din sălile de concerte sînt lucrări artistice de valoare, cari constituie elemente decorative importante.
24.	Bufeting. Av.: Vibraţia forţată a structurii unui avion, datorită unei forţe exterioare produse de o curgere nestationară a aerului în raport cu avionul. Forţele variabile produse în acest mod pot acţiona, fie pe porţiunea de strucfură care le produce, fie pe orice altă parte a avionului, care e situată în sau lîngă zona de curgere nestationară. Curgerea nestationară poate fi provocată de aripă ampenaje, desprinderile de pe extrados, dispozitive de hipersustentatie, uşi de aterisor, capotaje, radiator, guri de armament, vîna de gaze evacuate (la reactoare), de-flexiuneâ produsă de elice, etc. La vitese mici, efectul cel mai important e datorit desprinderilor din zona de joncţiune dintre aripă şi fuzelaj, la avioanele monoplan cu aripă jos; la vitese mari, efectul cel mai important e produs de aripă în regim transsonic.
Pentru calcul e necesar să se cunoască: valoarea forţelor, în funcţiune de mărimile de cari depind (formă, incidenţă, repartiţie de presiuni, numerele M şi Re)] amortisarea aerodinamică şi de structură; vitesa de variaţie â curgerii, în funcţiune de mărimile de cari depinde şi de forţele exterioare; caracteristica de răspuns a ampenajelor, sub efectul curgerii; efectul oscilaţiilor structurii asupra curgerii. Dacă porţiunea de strucfură studiată e considerată elastică, trebuie să se ţină seamă şi de deplasările, vitesele şi acceleraţiile fiecărui punct al structurii.
Cînd se exercită o forţă variabilă asupra aripii, aceasta
—	în. funcţiune de forma, masa, elasticitatea, amortisarea ei — produce două efecte: de o parte acţionează asupra fuzelajului, prin legătura elastică dintre ele, imprimîndu-i o acceleraţie; de altă parte produce o curgere nestaţionară, prin care acţionează asupra ampenajelor. Ampenajele, prin legătura elastică cu fuze-lajul, imprimă şi ele acestuia o acceleraţie, iar fuzelaju! (fiind în mişcare) imprimă în continuare deplasări aripii şi ampenajelor, şi ciclul reîncepe. Aripa, la rîndul ei, continuă mişcarea, datorită atît acţiunii de mai sus a fuzelajului, cît şi reacţiunii curgerii nestaţionare produse de ea însăşi. Deci întreaga oscilaţie depinde în principal de acţiunea sau de reacţiunea curgerii nestafionare.
în zboruri cu unghiuri de incidenţă mari ale aripii se produce desprinderea stratului limită de pe aceasta, însoţită de formare de tuburi de vîrtejuri cari se întind în aval, trecînd eventual peste ampenaje. în acest caz, vitesele induse de vîrtejuri dau mişcării aerului în dreptul ampenajelor un caracter
Bufuîre
144
Buiandrug
pulsatoriu. în funcţiune de frecventa proprie a ampenajelor, aceste vîrtejuri pot intra în rezonanţă, fenomenul devenind periculos. De asemenea, transmiţînd oscilaţiile — prin fuzelaj — aripii, vitesele induse de vîrtejuri pot amorsa un bufeting cum e cel descris mai sus.
1.	Bufuire. Ind. piei.: Operaţie de îndepărtare a stratului superior al feţei pieilor tăbăcite vegetal, sau combinat, în cazul fabricării pieilor şamoa şi moccha. La aceste piei, fata se îndepărtează în stare de gelatină, pentru ca untura de peşte sau compoziţia de argăsire (hrana) să poate pătrunde mai uşor în interiorul ţesuturilor pielii.
Bufuirea se poate face manual sau mecanic. în primul caz se foloseşte un cuţit special de făţuit, foarte ascuţit, cu ajutorul căruia se prelucrează pielea pe cîşlău (boc de lemn). în al doilea caz se folosesc maşinile de şeruit cu valţuri cu cuţite de oţel foarte ascuţite sau maşinile de despicat (şpăltuit) cu cuţit în bandă, cari permit recuperarea şpaltului feţei, folosit la operaţia de legare a cărţilor.
Prin bufuire se obţine o piele cu aspect plăcut, curată, cu faţa moale şi netedă. Prin îndepărtarea stratului feţei, rezistenţa pielii nu scade, dacă nu se îndepărtează mai mult din grosimea pielii, decît corespunde stratului papilar. După bufuire se poate conferi pieilor o faţă artificială cu ajutorul răşinilor termoplastice, imprimîndu-se orice imitaţie de faţă naturală prin operaţia de şagrinare (v.). Pieile se bufuiesc totdeauna în stare uscată şi numai după ce au fost bine întinse.
2.	Bugeac, pl. buge acuri. Geogr.; Ţinut de stepă, lipsit de păduri şi de ape curgătoare, brăzdat de văi adînci, seci cea mai mare parte a anului, caracterizat prin zone secetoase sau pustii.
3.	Bugiovian. Stratigr.: Subetaj al Vindobonianului, avînd ca tip reprezentativ Stratele de Buglowo. Răspîndirea strict regională a depozitelor bugloviene, fauna lor specială (Ervilia trigonula, Modiola volhynica, Mactra buglowensis, etc.), marcînd trecerea de la regimul marin al Tortoniariului la regimul sal-mastru al Sarmaţianului, fac ca Buglovianul să fie considerat ca reprezentînd un facies al Tortonianului superior, plasat din punctul de vedere stratigrafie între Tortonian şi Sarmaţian.
în fara noastră se disting două tipuri de depozite bugloviene: în Podişul Moldovenesc, aceste depozite sînt constituite din calcaJe recifale cu Serpule (calcare toltrice) şi marne albicioase cu Briozoare: Limnocardium lithopodolicum şi Limno-cardium ruthenicum (la Stînca, în Valea Prutului), iar în depresiunea pericarpatică, din marne nisipoase, cenuşii-albăstrui cu Pleurotoma ,doederleini, Bittium deforme, Abra reflexa, Cor-bula michalskyi etc.
4.	Buiandrug, pl. buiandrugi. Cs..* Element de construcţie aşezat deasupra golului destinat unei uşi, unei porţi sau ferestre, pentru a susţine porţiunea de zid de deasupra acestui gol. Poate fi executat
J. Buiandrug de lemn, penfru deschideri mari.
1) buiandrug de lemn; 2) timpan de zidărie; 3) boltişoară de descărcare.
II. Modul de executare a buiandrugilor de lemn, la pereţii de lut.
I) buiandrugi de lemn semi-rotund; 2) perete de lut; 3) tocul uşii sau al ferestrei; 4) pervazuri.
din lemn, din zidărie, din grinzi metalice sau din beton armat.
Buiandrugii de lemn sînt constituiţi din una sau din mai multe grinzi de lemn de esenţă tare, alăturate. La zidurile de
cărămidă se folosesc grinzi ecarisafe sau, mai rar, grinzi cioplite Capetele grinzilor trebuie să rezeme pe zid pe o lungime de cel puţin 12,5 cm (o jumătate de cărămidă), iar cînd sarcinile' de deasupra sînt mari, trebuie să se rezeme pe o lungime de cel puţin 25 cm (o cărămidă). La goluri cu deschideri mai mari decît un metru, amenajate în ziduri de o cărămidă sau mai groase, trebuie să se execute deasupra buiandrugilor de lemn o boltişoară de descărcare executată din cărămidă (v. fig. / a), La pereţii de lut, buiandrugii se execută din lemn semirotund (v.fig. II) şi trebuie să se rezeme la fiecare capăt pe o lungime de [cel pufin 30 cm.
Buiandrugii de zidărie (v. fig. lll) se execută din piatră sau din cărămida şi pot fi constituifi din arce curbe, din arce
r
sszz
li
				
		tttt^		
III.	Buiandrugi de zidărie, a) buiandrug de cărămidă în arc plat; b) buiandrug de cărămidă în arc pleoştit; c) buiandrug continuu de piatră de talie;	buiandrugi	de	boIjari de piatră
de talie.
plate (platbande) sau din zidărie armata. Buiandrugii alcătuiţi din arce plate, se recomandă să fie consolidaţi printr-o armatură de siguranţă, aşezată la partea inferioară a lor, şi constituită din ofel lat sau din bare de ofel rotund, cu diametrul de 5---6 mm. în locul armaturii pot fi folosite plăci prefabricate de beton armat. Pentru deschideri mai mari decît 2,25 m, armatura trebuie determinată prin calcul, astfel încît buian-drugul se execută din zidărie armată.
Buiandrugii de beton armat sînt constituifi din grinzi de beton armat, turnate sau prefabricate, şi echipate cu armatura rezultată din calcule (v. fig. IV).
Buiandrugii de grinzi metalice (v. fig. V) sînt constituifi din două sau din mai multe profiluri X sau C, solidarizate între ele prin şuruburi cu piulifă, cu diametrul de cel pufin 12 mm şi aşezate
IV. Secfiuni de buiandrugi de beton armat.
a)	pentru goluri de uşi;
b)	penfru goluri de ferestre.
145
Bujie
4 distanţa de cel mult 1,50 m. Cînd deschiderile golului şi 'încărcările zidăriei de deasupra sînt mari, capetele buiandrugilor
V. Modul de alcătuire a buiandrugilor metalici, a) buiandrug pentru ziduri de o cărămidă; b) şi c) buiandrugi pentru ziduri de o cărămidă şi jumătate, pentru uşi (b) şi pent.u ferestre (c); d) şi e) buiandrugi pentru ziduri de două cărămizi, pentru uşi (d) şi pentru ferestre (e).
metalici trebuie să se rezeme pe cusineţi de beton armat aşezaţi pe ziduri, pentru ca reacţiunile buiandrugului să fie repartizate pe o suprafaţă mai mare (v. fig. V/).
î. Buină, pl.buine. Nav.:
Cîrmă auxiliară manuală, montată la prora unei nave sau a unei plute, folosită la uşurarea manevrei la coborîre (mers spre aval). (Termen folosit pe Prut.) V. şi sub Plută.
2. Bujie, pl. bujii. Ms,: Organ	al	unui	motor	cu	electro-
aprindere, cu ajutorul căruia	se	produce	o	scînteie	electrică	în
cilindrul acestui motor, necesară pentru aprinderea amestecului carburant din cilindru. în general, o bujie cuprinde un electrod central şi unu sau mai mulţi electrozi de masă, un izolator care îmbracă electrodul central (separîndu-l de ceilalţi electrozi) şi o manta metalică (v. fig. /). Bujia, care e solicitată mecanic, termic şi electric, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie etanşă (pentru a nu se produce scăpări de gaze com-
VI. Buiandrug metalic rezemat pe cusineji-î) buiandrug; 2) cusinefi de beton armat.
8
I. Bujie.
1) manta metalică; 2) izolator; 3) electrod central; 4) electrod de „masă"; 5) garnitură; 6) piuliţă sau lulea; 7) scaunul buj iei; 8) scînteie electrică.
II. Buj ii cu defecte, a) bujie cu izolator crăpat; b) bujie cu depuneri cărbunoase pe electrozi.
raport mare de compresiune; invers, se alege o bujie cu indice caloric mic, numită bujie „caldă", pentru a evita murdărirea (an-crasarea) acesteia, de exemplu la motoare lente sau uzate. Bujia, al cărei izolator se colorează în maron-roşcat (brun) după o funcţionare îndelungată, trebuie înlocuită după circa 500 de ore de serviciu (respectiv după circa 15000 km rulaţi, la motoarele de vehicule), deoarece izolatorul „îmbătrîneşte", ceea ce se constată prin afumarea suprafeţei acestuia şi apariţia de crăpături (v. fig. II).
Electrozii bujiei, între cari se produce o scînteie sub o tensiune de circa 16 kV, au forme diferite (v. fig. III), capetele lor fiind distanţate unul de altul la 0,3—0,5 mm la motoarele cu aprinderea prin magnetou şi la 0,5—0,8 mm la motoarele cu aprinderea prin baterie 4- bobină. Forma electrozilor depinde de poziţia bujiei în cilindru şi de indicele caloric al acesteia, ca
f
9
primate, din cilindrul motorului), să nu se murdărească (prin depunerea reziduurilor de ardere sau a combustibilului nears) şi să nu dea aprinderi premature (ceea ce ar însemna să aibă temperaturi mai înalte decît 800°).
La alegerea unei bujii se ţine seamă de indicele caloric al acesteia, care indică rezistenţa Ia supraîncălzire, ştiind că temperatura gazelor-de ardere din cilindrul motorului e de 1200”*1600°, variind cu raportul de compresiune, cu forma camerei de combustie şi cu turaţia motorului. Se alege o bujie cu indice caloric mare, numită bujie „rece", pentru a evita aprinderi premature, de exemplu la motoare rapide sau cu
III. Diferite forme de electrozi, a) electrod de masă, frontal; b) electrod de masă, cîrlig; c) electrod de masă, tangenţial; d) electrod de masă etrier; e), f) electrozi de masă dubli; g) electrod central, curbat; fi) electrod de masă, inelar; 1) electrod central; 2) electrod de masa.
de exemplu: electrodui din fig. III b se foloseşte la bujii cu indice caloric mic şi asigură un mers lent regulat; electrodul din fig. III c asigură un mers lent regulat, dar se degradează repede; electrodul din fig. III i se „arde" relativ puţin. Forma electrozilor şi structura materialului lor se modifică în serviciu, din cauza temperaturii	înalte (v. fig. IV	a) şi	a acţiunilor	chimice
datorite impurităţilor	combustibilului	(v.	fig. IV b),	ceea ce
defavorizează producerea scînteii. Electrodul central, conectat la circuitul electric de aprindere al motorului, are în general forma unei tije şi e fabricat fie din aliaj de nichel, fie din oţel cu un vîrf (sudat) de platin iridat sau de wolfram.
Electrozii de masă, de obicei 1—3, sînt vîrfuri metalice sudate la marginile mantalei bujiei, prin intermediul căreia sînt	conectaţi la
masa motorului. — Izolatorul e un corp izolant care separă electrodul central de electrozii de masă şi de mantaua bujiei, şi care trebuie	să	îndeplinească urmă-
toarele condiţii: să aibă rigiditate dielectrică mare (circa 30 kV tensiune de străpungere la temperaturi mai înalte decît 1000°), să fie termorezistent şi insensibil la variaţii bruşte de temperatură (rezistenţă la şocuri termice), să aibă conductivitate termică bună. Conductivitatea termică a izolatorului trebuie să fie atît de mars, încît să asigure disiparea rapidă a căldurii, pentru ca materialul să nu devină incandescent şi să se producă aprinderi premature (cari apar la circa 800°), dar nu trebuie să provoace răcirea excesivă a materialului, deoarece se poate forma o crustă din reziduurile de ardere, care reprezintă o cale de curent pentru scurtcircuite interioare. Materialul izolatorului poate fi: steatit (silicat de magneziu), care e ieftin, dar are conductivitate termică şi rigiditate electrică reduse; silimanit
IV. Bujii cu electrozi degradafi. a) bujie cu electrodul central degradat prin ardere; b) bujie cu electrodul central degradat prin coroziune.
10
Bujie cu incandescentă
146
Bulb de presiune
(silicat de aluminiu), care e mult folosit, avînd conductivitate termică mare; piramit sau strilit, cari sînt rezistente la şocuri termice; mică (silico-aluminat complex), care are conductivitate termică mică şi se pulverizează la temperaturi înalte, datorită pierderii apei de cristalizare. Pentru fabricarea izolatorului se arde o epruvetă ceramică la circa 900°, care apoi se strunjeşte la forma şi la dimensiunile necesare, se glazurează şi se arde din nou la circa 1400° (pentru vitrificarea materialului). — Mantaua metalică, necesară pentru protejarea bujiei şi conectarea electrozilor de masă la corpul motorului, are la exterior un filet sau un alt dispozitiv de prindere, care permite montarea bujiei pe motor. Dimensiunea bujiei se determină după diametrul zonei filetate a mantalei, care poate fi: de 18 mm, cu pasul filetului de 1,5 mm; de 14 mm şi de 12 mm, cu pasul filetului de 1,25 mm; de 10 mm, la bujii mici (cari permit o evacuare rapidă a căldurii).
La montarea bujiei pe un motor se va urmări ca vîrfurile electrozilor să nu ajungă prea jos în cilindru, ceea ce ar favoriza murdărirea, dar nici prea sus, ceea ce ar îngreuna aprinderea amestecului carburant (v. fig. V a şi b). De asemenea, trebuie evitată interpunerea unui inel sau a unei reducţii între bujie şi corpul motorului, deoarece răcirea devine insuficientă
V.	Bujii montate anormal, aj bujie cu electrozii „prea jos" în cilindru; b) bujie cu electrozii „prea sus" în cilindru; c) bujie cu reducţie; d) bujie cu nasture (inel de cauciuc).
şi provoacă aprinderi premature (v, fig. V c). Dacă o bujie funcfionează nesatisfăcător (fiind murdară sau scurt-circuitată) şi nu poate fi înlocuită, se poate obţine o creştere mare de potenţial între electrozii ei, întrerupînd conductorul electric care alimentează electrodul central (v. fig. V d), pentru a se produce în acest loc o altă scînteie (scînteie de disruptură), odată cu cea din'cilindru.
Se deosebesc:
Bujie caldă, care poate suporta numai temperaturi joase, deoarece izolatorul său înmagazinează multă căldură, ceea ce provoacă ridicarea temperaturii. Bujia caldă, care are indice caloric mic, nu se murdăreşte, dar poate deveni incandescentă, deci inutilizabilă. Se foloseşte, în special, la motoare lente sau uzate.
Bujie rece, care poate suporta temperaturi înalte, deoarece izolatorul elimină uşor căldura primită (de la motor). Bujia rece, care are indice termic mare, se murdăreşte uşor, dar nu are tendinţa de a deveni incandescentă, ceea ce evită aprinderi premature ale amestecului carburant din motor. Se foloseşte, în special, la motoare rapide sau cu raport mare de compresiune.
î. ~ cu incandescenţă. Mş.: Bujie cu un fir de rezistentă electrică mare, care devine incandescent la trecerea unui curent electric sub tensiune relativ joasă. Bujia cu incandescentă se montează pe motoare cu autoaprindere (Diesel), în special la cele cu cameră de precombustie sau cu cameră de turbulentă, şi se foloseşte la demararea acestor motoare.
Bujiu, pl. bujiuri. Farm.: Formă medicamentoasă constituită din substanţe inerte (gumă arabică, lactoză, miere, glicerina, gelatină, unt de cacao, lanolină, etc.), în care se incorporează principii active, ca; iodoform, tanin, rezorcină, etc.
Bujiurile au forma cilindrică, alungită la o extremitate, lungi, mea de 3*-30 cm şi grosimea de 2---4 mm şi consistenta tare. Se păstrează în tuburi de sticlă bine închise şi se întrebuinţează, ca antiseptice, astringente, cicatrizante, etc. în bolile canalului uretral. Sin. Bujie.
s. Bukhara, covor Ind. text. V. sub Covor.
4.	Bukhara, lînă V. sub Lînă.
5.	Bulamac. Ind. lemn.: Sin. Bulumac (v.).
6.	Bulaf, pl. bulate. Ind. far.: Unealtă de tăiere care se aseamănă cu un cufit cu mîner — şi e folosită în dogărie,. Ia prelucrarea cercurilor de lemn cu cari se cercuiesc vasele mai mici, ca doniţe, şiştare, etc.
7.	Bulă de aer. Topog. V. Nivelă.
s. Bulă de semnalizare. Nav.: Balon negru, cu diametrul de 0,61 m, folosit ca semnal la distantă mare, ca semnal de zi pentru ancoră şi ca semnal de dragă în funcţiune. La fluvii se mai foloseşte ca semnal de navă în reparafie, obligînd navele cari trec pe lîngă aceasta să micşoreze vitesa, pentru a nu produce valuri.
9.	Bulb, pl. bulbi. Bot.: Rizom scurt şi umflat, sau mugure cărnos, acoperit de frunze cari au suferit modificări morfologice. Bulbul e format dintr-o tijă scurtă, din rădăcini adventive, inserate într-o masă fasciculată, din frunze protectoare (sub formă de solzi), rudimentare, late sau înguste, moi şi groase, în cari se acumulează substanţe nutritive, şi dintr-o tijă floriferă, în prelungirea tijei scurte, cu frunze verzi şi cu flori. Creşte mai mult sau mai pujin împlîntat în pămînf. Se deosebesc: bulbi tunicati, ale căror frunze protectoare se acoperă complet unele pe altele (la ceapă, zambilă, etc.), bulbi solzoşi, la cari frunzele se acoperă ca nişte olane (la crin, etc.), şi bulbi solizi, la cari o masă compactă e acoperită de cîfiva solzi (la şofran, etc.). La unii bulbi, la subsuoara ultimei frunze se formează bulbi noi. Unii bulbi sînt folosiţi ca aliment (ceapa, usturoiul, etc.), iar aijii, ca medicament (SciIla, şofranul, etc.).
10.	Bulb de lampă. Elt.: Sin. Balon de lampă (v. Balon 3).
11.	Bulb de presiune. Geof.; Zona delimitată prin isobare
într-un masiv de pămînt care se găseşte sub o încărcare dată, şi în interiorul căreia forţele interioare verticale au valori cari depăşesc anumite limite stabilite prin convenţie. E reprezentată printr-o figură de revolujie obţinută	|
prin rotirea în jurul axei verticale a isobarelor respective şi reprezintă, practic, volumul de pămînt de sub fundaţie care ia parte la repartiza presiunilor în teren (v. fig. I).
Cu toate că pămîntul e, în general, un mediu neomogen, a cărui comportare sub sarcină în masiv nu se încadrează complet în anumite legi, trasarea conturului bulbului de presiune se face, cu suficientă aproximaţie pentru folosirea în practică, pe baza teoriei elasticităţii (v. Boussinesq, problema lui ~).
Mărimea bulbului de presiune depinde în primul rînd de valoarea limitei fixate, adică de tensiunile verticale admise. Cu cît acestea sînt mai mari, iso-barele corespunzătoare se întind mai în adîncime, şi deci influenfa acestor tensiuni asupra stratelor mai adînci e sensibilă.
De obicei valoarea limitelor pentru trasarea isobarelor se consideră în raport cu efectul pe care-l pot avea tensiunile respective asupra deformatiilor stratelor de sub fundaţii; ele se iau, de exemplu, astfel: cx2 = 0,1 p (unde p e încărcarea uniform repartizată pe talpa fundaţiei); a^ = 0,2 p z (unde pg2 e sarcina geologică pe verticala din mijlocul fundaţiei, la adîn-cimea z), etc. în felul acesta, în masivul de pămînt presupus omogen se despart, prin isobara (linia de egală tensiune) aleasă,
I. Bulb de presiune.
1)	în cazul fundafiilor izolate;
2)	în cazul fundaţiilor pe radier.
Bulber
147
Bulevard
uă zone: una in
—	bulbul
interior, considerată ca fiind în stare de Insiune, — ouiuui de presiune —, iar cealaltă în exterior, "esupusă complet netensionată.
^ Jinînd seamă de aceste valori, adîncimea pînă la care se lîntinde bulbul de presiune (v. fig. II) se obfine în funcfiune ?de caracteristicile fundafiei: dimensiuni (cu cît suprafafa fun-e mai mare, cu atît eforturile se transmit la adîncimi
II. Bulb de presiune sub o placă circulară absolut rigidă (a), sub o placă pătrată elastică (b) şi sub o fundafie elastică, în problema plană (c).
mai mari), formă (circulară, pătrată, fundafie continuă, etc.), rigiditate (rigide sau elastice), etc. în mod practic, această adîncime a bulbului de presiune poate fi considerată 1,5—2 ori diametrul sau latura mică a suprafefei plăcii încărcate.
Reprezentarea grafică a zonei tensionate de sub fundafii cu ajutorul bulbului de presiune e folosită la alegerea adîncimii de prospectare, la aprecierea limitei de folosire şi la compararea diferitelor solufii de fundare.
Alegerea adîncimii de prospectare a pămînturilor de sub fundafie se face finînd seamă că e necesar studiul numai al acelor straturi în cari efortul suplementar influenfează efectiv asupra tasării lor şi deci contribuie la tasarea construcţiei. Cînd, în general, stratificafia unei regiuni e cunoscută, la amplasamentul unei viitoare construcfii sînt necesare studii numai pînă la aproximativ 1,5*«2 ori latura mică a fundafiei (sau diametrul ei, în cazul cînd ea e circulară).
Aprecierea limitei de folosire, pentru proiectarea fundafii lor construcfiilor, a rezultatelor obfinute prin încărcarea de probă cu plăci de dimensiuni reduce se face desenînd bulbul de presiune, care permite cunoaşterea cu aproximafie suficientă a zonei din masivul de pămînt care condifionează rezultatele obfinute. Reprezentarea grafică a bulbului de presiune corespunzător fundafiei reale arată în ce măsură se schimbă natura pămîntu-nlor cari afectează tasarea noii construcfii şi deci dacă rezultatele obfinute cu o placă redusă pot fi folosite şi pentru fundafia reală (v. fig. lll).
Compararea diferite-
2.	Bulbii, pl. bulbiii. Agr.: Bulb aerian de dimensiuni mici, care se formează în inflorescenfă la unele varietăfi de ceapă şi de usturoi şi prin care plantele respective se pot înmulfi pe cale vegetativă.
3.	Bulboacă, pl. bulboace. Hidr., Geogr.; Loc adînc în albia unei ape curgătoare, unde de obicei apa, învîrtindu-se, formează un vîrtej. Sin. Bulboană.
4.	Bulboană, pl. bulboane: Sin. Bulboacă (v.).
5.	Bule. V. Ulei total.
6.	Bulcă, pl. bulei. Ind. alim.: Produs de panificafie obfinut prin coacerea pe tavă a unui aluat fermentat, format din făină albă de grîu, apă potabilă, sare, drojdie comprimată, ulei şi zahăr. Are format dreptunghiular (în secfiune), iar în părfile laterale prezintă lipituri. Se fabrică în greutate de 200 g.
7.	Buldozer, pl. buldozere. Drum.: Autovehicul lucrător (de lucru), care e un tractor pe şenile, avînd montat în fafă un scut echipat la partea inferioară cu o lamă tăietoare (v. fig.), şi care e folosit pentru săparea, nivelarea şi transportul pămîntului pe diştanfe mici. Lama poate fi ridicată şi coborîtă cu ajutorul unui cablu acfionat de un troliu sau al unui sistem de pîrghii aefionate hidraulic. La buldozerele cu lamă orientabilă, numite angledozere, Iama poate fi înclinată atît lateral, fafă de axa longitudinală a maşinii, cît şi în plan vertical, fafă de orizontală.
Buldozerul nivelează pămîntul, împingîndu-l în fafa lamei, iar volumul deplasat în fata lamei poate atinge 2 m3, pentru un buldozer montat pe un tractor de 90 CP. în terenuri uşoare, buldozerul poate săpa, printr-o singură trecere, uh strat adînc de 20 cm; în terenuri argiloase, adîncimea de tăiere e de 10 cm.
il__
III. Bulbul de presiune în cazul unei plăci de încărcare (a) şi în cazul unei construcfii (b). î) pămînt cu capacitate de încărcare mare; 2) pămînt cu capacitate de încărcare redusă.
lor solufii de fundare se face desenînd bulbul de presiune pentru fiecare tip de solufie; se poate deduce influenfă fiecărui tip de fundafie asupra pămîntului; se poate stabili cari vor fi tasările respective, etc.
i.	Bulber, pl. bulbere. Pisc.: Pachet format din 2***3 plute înşirate pe o sfoară (de bumbac) numită siloc, folosit la susfinerea cîrligelor superioare ale carmacelor.
Buldozer cu lamă mobilă în plan vertical.
1) scut frontal; 2) lamă tăietoare; 3) cabluri de ridicare şi coborîre a scutului;
4) pîrghii de susfinere a scutului.
Buldozerul mai poate fi folosit la manevrarea materialelor în vrac, la curăfirea şantierelor, la defrişarea terenurilor, la deplasarea pămîntului din debleu în rambleu (pe diştanfe cari nu depăşesc 75 m), la umplerea tranşeelor cu pămîntul rezultat prin săpare, la deszăpezirea şoselelor (cînd grosimea stratului de zăpadă nu depăşeşte 30 cm), etc.
s. Buletin de tragere. Tehn. mii.: Imprimat care se completează cu elementele balistice ale tragerii, cu condifiile meteorologice şi cu rezultatele tragerii. E folosit în special în tragerile de poligon, în vederea recepfiei gurilor de foc, a verificării periodice a calităfii acestora, a unor trageri de instrucţie specială, a determinării tabelelor de tragere, etc.
9.	Bulevard, pl. bulevarde. 1. Drum., Urb.: Arteră urbană de circulafie, largă şi carosabilă, de obicei cu plantafii, avînd în general un traseu inelar, mai rar radial sau diagonal. Primele bulevarde au fost înfiinfate pe terenurile rămase libere prin desfiinfarea centurilor de fortificaţii cari înconjurau oraşele în Evul mediu, după ce oraşele s-au dezvoltat dincolo de aceste centuri. Unele oraşe foarte mari au obfinut astfel două sau mai multe -bulevarde inelare, prin desfiinfări succesive ale mai
10*
Bulevard
148
Bulon
multor centuri de fortificaţie. Prin extensiune, s-a dat mai tîrziu numele de bulevard şi unor artere largi şi plantate, cari nu sînt inelare.
1.	Bulevard. 2. Tehn. mii.: în fortificafia permanentă din vechime, lucrare exterioară de apărare, de obicei de pămînt, destinată să asigure apărarea apropiată a zidurilor cetăfilor.
2.	Bulevard. 3. Tehn. mii.: în fortificafia bastionată, spafiul din fafa bastioanelor (v.) şi curtinei (v.).
s. Bulfeu, pl. bulfeie. Ind. făr.: Fiecare dintre cele doua piese plate (speteze) de lemn cari leagă cefarul jugului de polifă. Sin. Lopăţică, Fiular, Jiglă. V. fig. sub Jug.
4.	Bulfonfeinif. Mineral.: Ca£ [(F, OH)2 | SiO2]. Mineral din grupul karfolit-inesitului. Cristalizează în sistemul triclinic, pre-zentîndu-se sub formă de stea roz-roşie.
5.	Bulgăre, pl. bulgări. Bucată de pămînt sau de alt material coeziv, de formă rotunjită, rezultată prin dislocare, fărîmare sau aglomerare.
e. Bulgăre de zăpadă. Agr.: Varietate de conopidă, foarte timpurie, cu cotorul scurt, albă ca zăpada şi foarte suculentă; bună pentru forfat.
7.	Bulgări, cărbune Ind. cb., Prep. min.: Sin. Cărbune bloc. V. Bloc, cărbune
8. Bulgării. 1. Cs.; Procedeu de execufie a perefilor de lut, care consistă în îndesarea lutului între doi perefi alăturaţi, executafi din nuiele sau din şipci.
9.	Bulgărit. 2. Cs.; Operaţia de aruncare cu putere, pe feţele perefilor de lut, a mai multor straturi de tencuială de lut, după îndesarea umpluturii peretelui.
10.	Bulgur. Ind. făr.: Grîu măcinat mare, rîşnit sau pisat.
11.	Bulimina. Paleont.: Foraminifer perforat din familia Buli-minidae, avînd testul calcaros, plurilocular, triseriat, cu camere umflate. E cunoscut din Jurasic pînă azi.
Specia Bulimina aculeata d'Orb. a fost identificată în fara noastră în Miocenul din Muntenia de Est.
îs. Bulimus. Paleonf.: Gasteropod pulmonat terestru, cu cochilia oval alungită pînă la turiculată. Peristomul oval are marginea externă deseori îngroşată.
Specia Bulimus oncophorus Brusina, care are o carenă în partea superioară a fiecărei circumvolufiuni, e caracteristică pentru formafiunile pliocene din fara noastră.
13.	Bulin, pS. buline. Farm. V. sub Capsulă.
14.	Buline. Nav. V. sub Greement.
15.	Bulion. 1. Ind. alim.: Aliment lichid, obfinut prin fierberea în apă a cărnii de vită sau de pasăre. în timpul încălzirii, o parte din albumină se coagulează şi se ridică la suprafafa lichidului, sub formă de spumă, şi poate fi înlăturată cu uşurinţă. — Bulionul confine substanţe albuminoide şi gelatinoase, grăsimi, creatină, săruri minerale (7—9%o) şi substanfe organice (12 — 14°/oo); are d. 1,011 •■■1,013, reacţia neutră şi nu confine substanfe asimilabile. Ingerat înaintea meselor, bulionul ajută digestia, suscitînd secrefia sucului gastric, care se amestecă cu alimentele solide introduse în stomac.
16.	Bulion. 2. Ind. alim.: Produs concentrat obfinut prin prelucrarea pătlăgelelor roşii.	«
După gradul de concentrare al produselor, se deosebesc două tipuri principale: bulion cu un confinut în substanfă uscată corespunzător la 8”*14° refractometrice; bulion pastă, cu un confinut în substanfă uscată de 18*-32° refractometrice.
Fazele procesului tehnologic pentru fabricarea bulionului sînt următoarele: pregătirea materiei prime, cînd pătlăgelele roşii sînt sortate şi spălate; obfinerea marcului, cînd pătlăgelele roşii sînt fărîmate, opărite şi pasate, adică pulpa e separată de pelifă şi de seminfe; concentrarea marcului în aparate cari funcfionează la presiunea obişnuită, sub vid sau cu termocom-presiune.
Produsele obfinute sînt conservate fie prin sterilizare la temperatura de 105°, în recipiente metalice, etanşe, de 0,1-**5,0 kg, fie pasteurizate, cu adaus de 2—10% NaCl, în butoaie de lemn.
Produsele pasteurizate trebuie păstrate în depozite frigori-fere sau în încăperi răcoroase şi uscate. în aceste condifii se pot păstra timp de 6 luni. Nerespectarea acestor condifii poate provoca pagube mari prin alterarea produselor (mucegăire, fermentafie alcoolică, acetică sau butirică).
17.	Bulion. 3. Biol.: Lichid întrebuinţat ca mediu de cultură pentru microorganisme, obţinut fie prin macerarea şi fierberea cărnii, a ficatului sau a splinei, fie prin disolvarea unor substanţe (de ex. gelatina). Lichidului obţinut prin macerarea şi fierberea cărnii i se adaugă peptonă şi clorură de sodiu. Acest lichid e alcalinizat, sterilizat, refiltrat şi resterilizat la 115°. în anumite cazuri se întrebuinţează bulion acid, care se obţine adăugînd acid lactic sau acid tartric. Bulionul de cultură e întrebuinţat la prepararea unor medii solide (cu agar-agar, gelatină, etc.), sau a unor medii lichide .(bulionul cu ser, bulionul glicerinat, etc.).
îs. Bulla. Paleonf.: Gasteropod din ordinul Opistobranchiata, avînd cochilia globuloasă, subţire, din care se vede numai ultima circumvoluţiune. Peristomul e mult lărgit în regiunea anterioară. Specia Bulla truncatula Brug. e cunoscută din Miocenul din Muntenia de Est.
19.	Bulmea, pL bulmele: Sin. Bulumea (v.).
20.	Bulon, pl. buloane. Tehn., Tijă, în general cilindrică, cu secţiune plină sau inelară şi eventual cu un cap la una dintre extremităţi, care serveşte la îmbinarea dezmembrabilă sau la asamblarea articulată a mai multor elemente de utilaj şi care lucrează prin suprafaţa sa cilindrică, preluînd în principal forţe transversale, fiind solicitată la încovoiere, la tăiere sau apăsare. *
Bulonul poate fi filetat la unu sau la ambele capete şi poate avea q gaură pentru cui spintecat. Sin. Bolţ.
Dacă bulonul e folosit la asamblarea a două elemente, cu menţinerea unei anumite distanţe între acestea, el se numeşte bulon de distanfă sau bulon de distanfare.
Uneori bulonul de distanţă se trece printr-un tub.
După construcţie, se deosebesc următoarele tipuri pricipale de bulon (v. fig. /):
Bulonul fără cap, care e constituit dintr-o simplă tijă cilindrică,
'BeEE>&EE3
I. Tipuri de buloane. a)buloane fără cap; b) buloane cu cap mic; c) buloane cu cap mare (circular); d) buloane cu cap înecat şi cu nas; e) bulon cu cep filetat; /) bulon de lanf pentru drage.
avînd de obicei secţiune constantă pe întreaga lungime.
Bulonul cu cap, care e constituit de o tijă cilindrică avînd la una dintre extremităţi un cap, de obicei cilindric sau prismatic (cap pătrat sau exagonal). Bulonul poate fi cu cap mic, dacă sec-fiunea capului depăşeşte cu pufin secfiunea tijei, şi cu cap mare în caz de depăşire sensibilă. Cînd capul bulonului e teşit (şanfrenat) pe porfiunea dinspre tijă, bulonul se numeşte bulon cu cap înecat; bulonul cu cap înecat poate fi cu sau fără nas, după cum porfiunea teşită prezintă sau nu o proeminenfă (un nas) de asigurare contra rotirii bulonului.
Bulonul cu cep filetai, care e constituit dintr-un bulon cu cap, avînd extremitatea liberă a tijei prelungită cu un cep filetat, pentru înşurubarea unei piulife.
Bulonul de formă specială, care are formă şi dimensiuni speciale, în vederea unei utilizări particulare. Un exemplu de astfel de bulon e bulonul de lanf pentru drage, folosit la asamblarea lanţurilor dragelor cu cupă. —
Bulon conic
149
Bulz
După caracterul ajustajului dintre bulon şi găurile elementelor pe cari acesta le asamblează, bulonul poate fi cu trecere liberă, dacă intră cu joc în găuri, şi bulon-pas, dacă are diametrul tijei cilindrice tolerat, pentru ca să intre fără joc în găuri (v. fig. II). Prin asamblarea fără joc, solicitată la forte perpendiculare pe axa bulonului, forfa de tracfiune necesară pentru strîngerea elementelor asamblate e de cîteva ori mai mică decît în cazul bulonului cu trecere liberă şi, deci, la aceleaşi forfe transversale, buloanele-pas au diametri mult mai mici decît cele cu
lll. Bulon conic.
1)	bulon conic;
2)	piulifă; 3) e-lement asamblat.
trecere liberă; pentru ieftinirea fabricafiei buloanelor-pas, porfiunea cilindrică tolerată se execută la o lungime minimă necesară, astfel încît să se găsească în dreptul pianului de separafie al elementelor asamblate (v. fig. II b). Buloanele-pas se utilizează mult în construcfiile de maşini şi în construcfiile metalice, pentru preluarea forfelor transversale (de ex. buloanele de asamblare a flanşelor cuplajelor rigide) şi pentru realizarea pozifiei relative corecte a elementelor cari se asamblează.— O variantă a bulonului-pas e bulonul cgnic, care are tija ccnică ^ şi prelungită în partea mai subfire cu un cep filetat (v. fig. lll). Bulonul conic se foloseşte, ca şi bu-lonul-pas, la preluarea forfelor transversale şi la centrarea elementelor cari se asamblează. Penfru a realiza o asamblare corectă, găurile elementelor cari se asamblează trebuie să fie alezate împreună, la acaeaşi conicifate ca şi a bulonului.—
Buloanele se numesc şi după sistemul tehnic din care fac parte, cum arată exemplele de mai jos.
Bulonul de arc e un bulon cu cap, care fixează Ia mijlocul lor foile unui arc de suspensiune, penfru a împiedica deplasarea lor longitudinală. Sin. Bulon de centru.
Bulonul capului de cruce realizează articulafia capului de cruce cu piciorul bielei. Are ambele extremităfi conice şi un cep filetat la extremitatea mică şi se asigură printr-un inel de presiune aşezat între porfiunea conică mai mică a bulonului şi peretele găurii respective a capului de cruce. Inelul e apăsat de o piulifă de strîngere, înşurubată pe cepul filetat al bulonului (v. fig. sub Cap de cruce).
Bulonul cuplei e un bulon cu cap, care face parte din blocul de înhămare al locomotivei şi din cel al tenderului. Dispozitivul de cuplare dintre locomotivă şi tender are două buloane principale, legate între ele prin cupla principală, şi două sau patru buloane secundare, legate cîte două printr-o cuplă secundară; aceste buloane se numesc bulonul cuplei principale, respectiv bulonul cuplei secundare. V. fig. sub Bloc de înhămare.
Bulonul de eclisă e un bulon cu cap, filetat la extremitatea opusă, şi cu care se leagă în capete, prin eclise, două Şine de cale ferată. Sin. Bulon de legătură.
Bulonul de lanf e un bulon prin care se realizează articulaţia dintre eclisele zalelor unui lanf.
Bulonul de piston e un bulon cilindric fără cap, de obicei cu secfiune inelară, şi prin care se realizează articulafia dintre o bielă şi pistonul respectiv, cînd nu există cap de cruce(v. fig. IV). Bulonul e montat în perefii pistonului astfel, încît axa lui longitudinală să fie perpendiculară pe axa pistonului, şi se asigură contra deplasării axiale. Ajustajul poate fi cu strîngere în perefii
Buloane-pas. a) bulon tolerat pe întreaga lungime a tijei; b) bulon tolerat pe o porfiune a lungimii tijei; \) bulon-pas; 2) piulifă; 3) element asamblat; 4) porfiune tolerată a tijei.
pistonului şi cu joc în cusinetul bielei sau invers, ori chiar cu joc în ambele. Deoarece e supus la solicitări mari, se confecfionează din ofel aliat şi se cemen-tează. Sin. Ax de piston.
Bulonul polar de acumulator e un bulon confecfionat din material bun conducător de electricitate şi care strînge simultan racordurile plăcilor de aceeaşi polaritate şi piesa polară a acumulatorului.
î. ^ conic. V. sub Bulon.
2.	~ cu cap înecat. V. Bulon cu cap, sub Bulon.
3.	~ cu călcîi. V. Bulon cu cap, sub Bulon.
4.	~	cu trecere liberă. V.	sub Bulon.
s.	~	de centru. Sin. Bulon	de	arc
(v. sub Bulon).
6.	~	-pas. V. sub Bulon.
7.	~	polar de acumulator.	V.	sub	Bulon; v. şi Bornă polară.
8.	Bulon de articulaţie. Cs.: Piesă cilindrică de ofel turnat, aşezată între balansierul superior şi balansierul inferior al unui aparat de reazem cu balansiere, şi care e destinată să centreze reacfiunea şi să asigure rotirea balansierului superior. V. şi sub Reazem.
9.	Bulonare. Tehn.: Operafia de asamblare a unor elemente de utilaj sau de construcfie, cu ajutorul unor buloane. (V. şi sub Asamblare).
10.	Bulonul capului de cruce. V. sub Bulon.
11.	~ cuplei auxiliare:	Sin.	Bulonul	cuplei	secundare
IV. Bulon de piston.
1) corpul pistonului; 2)bu-lon de piston; 3) piciorul bielei; 4) cusinet.
(v. sub Bulon).
i2. ~ cuplei principale, cuplei secundare.
V. sub Bulon.
V. sub Bulon.
14. Bulumac, pl. bulumaci. Ind. lemn.: Piesă de lemn rotund (curăfit de coajă) sau cioplit pe cea mai mare parte din lungime, care se îngroapă pe o anumită porfiune în pămînt şi serveşte ca stîlp de susfinere la împrejmuiri, la schele, sprijiniri, spaliere de vii şi alte construcfii uşoare. Se fasonează, de obicei, din specii de stejar (afară de cer), din salcîm, ulm, jugastru, mai rar din anin, salcie, brad, larice, molid şi pin. Bulumacii rotunzi pot avea diametrul de 10—20 cm, iar bulu-macii cioplifi pot avea secfiuni de 10X10 cm, 10X12 cm, 12X12 cm, 12X15 cm şi 15X15 cm. Lungimile bulumacilor sînt cuprinse între 1,80 m şi 3,00 m, variind din 10 în 10 cm. Bulumacii cioplifi sînt fasonafi cu patru fefe plane, uneori şi cu muchii teşite, pe o porfiune egală cu 70% din lungimea totală, spre capătul subfire, iar pe restul de 30% din lungime, spre capătul gros, care se îngroapă în pămînt, rămîn cu secfiunea circulară. Sin. Bulamac.
15.	Bulumea, pl. bulumele. Nav.: Peretele etanş al unei nave. (Termen folosit în regiunea Dunării.) Sin. Bulmea.
16.	Bulvan, pl. bulvani. Ind. făr.: Buştean, de obicei curăfit de crăci şi de coajă, care urmează să fie tăiat în scînduri la ferestrău! de munte. Sin. Buştean, Gros.
17.	Bulz, pl. bulzi. 1. Ind. lemn.: Ansamblu de piese de cherestea (scînduri şi dulapi) netivite, obfinute prin debitarea unui buştean la tăierea „pe plin" (adică printr-o singură trecere a buşteanului prin gater) şi aşezate după debitare, unele peste altele în ordinea tăierii, astfel încît să reconstituie trunchiul. Pentru a uşura uscarea pieselor de cherestea se pun şipci între ele. — Aşezarea în bulzi se aplică la buştenii de foioase şi în special la cei de stejar, de prima calitate, sănătoşi, drepfi, fără noduri. — Piesele bulzilor se livrează în bloc şi netivite (v. fig.).
îs. Bulz, pl. bulzuri. 2. Gen.: Bulgăre sau cocoloş, mai al; cînd e făcut din substanfe alimentare. (Termen popular.)
Bulz.
Bumbac
150
Bumbac
i.	Bumbac. Bot., Ind. text.: Plantă textilă anuală sau vivace din familia Malvaceae, genul Gossypium, care creşte în regiunile tropicale şi subtropicale, aclimatată şi în regiunile temperate, — şi care e cultivată pentru fibra ei, folosită ca materie primă textilă.
Specia de bumbac cultivată cel mai mult e Gossypium hirsutum L. Bumbacul de cea mai bună calitate e cel al speciei Gossypium barbadense L., cultivat mai mult în Egipt. Specii de mai mică importantă sînt Gossypium herbaceum L., Gossypium arboreum L., etc. Soiurile de bumbac Sreder 1306, 1298, 3173, 3210, Malcov 13, din URSS, şi Golaş, din Bulgaria, au dat rezultate bune în tara noastră, în regiunile din valea Dunării, favorabile culturii bumbacului.—
Bumbacul se seamănă cînd pămîntul are temperatura de germinafie (12*--14°), temperatura optimă pe toată perioada de vegetaţie fiind de 20"*28°. La noi, epoca de semănat e de obicei după 20 aprilie. Pămîntul trebuie să fie arat adînc din toamnă. Ca îngrăşăminte, sub arătura adîncă de toamnă se dau gunoi de grajd, superfosfat şi sare potasică. Primăvara, înainte de semănat, se dă azotat de amoniu.
Bumbacul e o plantă rezistentă la secetă. Dă recolte şi Ia un regim pulviometric de 300-“350 mm precipitafii anuale. Cele mai mari recolte şi de cea mai bună calitate se obţin în regiunile în cari plouă foarte puţin sau chiar deloc — şi unde cultura bumbacului se face numai prin irigare. Precipitaţiile abundente în perioada august-octombrie sînt foarte dăunătoare. în toamnele ploioase, cea mai mare parte din recoltă rămîne pe cîmp.
Bumbacul îşi parcurge stadiul de lumină în condiţii de zile scurte. în timpul vegetaţiei are nevoie de un număr mare de zile senine. Ca să producă recolte bune, el are nevoie de 1500 de ore de strălucire a soarelui pe toată perioada de vegetaţie, iar umiditatea aerului trebuie să fie de 50%.
Tulpina plantei de bumbac are două feluri de ramuri: fructifere sau simpodialef| şi vegetative sau monopodiale. Ramurile fructifere apar Ia a patra frunză de la bază şi, în continuare, pînă la vîrf. La subsuoara primelor trei, patru frunze de la bază apar ramurile vegetative, cari se înlătură prin ciupit.
Fibra de bumbac (v. fig.) e
un produs unicelular al epider-	_________£___________
mei seminţelor, cari sînt închise într-o capsulă lungă pînă la 60 mm (în medie, 30 mm), cu grosimea de circa 20 jx. Lungimea, luciul şi culoarea fibrelor de bumbac depind de soi şi de condiţiile de cultură a plantei. Fibra ecostituită dintr-un înveliş subţire (cuticula), din peretele celulozic, care corespunde protoplasmei celulare, dintr-un canal central (lumenul)şi dintr-un nucleu care dispare după maturarea fibrei. Suprafaţa fibrei e acoperită de un strat ceros, care-i dă o anumită viscozitate, calitate care permite prelucrarea bumbacului în bune condiţii.
La microscop, fibra de bumbac apare ca o panglică uşor răsucită, cu marginile îngroşate. Fibre de Pînă la limita care nu compromite omogeneitatea, pentru filatură e mai importantă lungimea maximă decît lungimea medie, deoarece fibrele lungi, chiar dacă sînt în proporţie mai mică, leagă între ele şi fibrele scurte, dînd posibilitatea filării unor fire mai şubfiri,
bumbac cu diferite grade de maturitate.
1) fibră de bumbac nematură; 2) fibre mature; 3) secfiuni transversale.
Fibrele de bumbac pot absorbi pînă Ia 20% apă, fără să se poată simţi prin pipăit. Pentru bumbac se admite o anumită umiditate, numită procent de condiţionare legală, şi anume 8,5%, Rezistenţa fibrei de bumbac e de 37,6 kg/mm2. — Bumbacul suferă de o serie de boli produse de factori fiziologici, de microbi sau de insecte. Bolile fiziologice se manifestă prin asimilare defectuoasă, planta veştejindu-se şi căzîndu-i capsulele din cauza schimbărilor bruşte de temperatură şi a secetei prelungite. Bolile fiziologice ale bumbacului se previn eliminînd din terenul pentru plantaţiile de bumbac vinetele, dovlecii şi ardeiul, dozînd raţional îngrăşăminîele solului şi efectuînd irigaţii.
Bolile microbiene sînt: putrezirea capsulelor şi a rădăcinii, boală care provine de la o ciupercă răspîndifă în pămînt şi care se previne prin asolament cu cereale (ciuperca nu atacă grînele); bacterioza, care e produsă de Bacterium malvacearum, şi se manifestă prin pătare, scurgeri cleioase, pojghiţe albicioase pe suprafaţa capsulei şi înnegrirea fibrelor pe fundul lojelor capsulare, constituind cea mai frecventă boală a bumbacului în ţara noastră. Infectarea bumbacului cu bacterioză se previne dezinfectînd sămînţa agricolă de bumbac cu acid sulfuric şi formaldehidă, respectînd regulile de asolament, strîngînd şi ar-zînd toamna plantele de pe cîmp şi făcînd toamna arătură adîncă.
Bolile produse de insecte sînt: boala produsă de gărgăriţa capsulei, de viermii trandafirii şi de viermii „sîrmă"; boala puricilor; boala păianjenului roşu; boala fluturelui de bumbac; boala omizif sfredelitoare şi o boală produsă de un păduche.
Bolile produse de insecte se combat în general prin stropirea plantei cu nitroxan şi cu arseniat.de calciu.—
Bumbacul se împarte în calităţi, după ţările producătoare: Bumbacul din URSS cuprinde următoarele sorturi considerate după gradul de maturitate şi după rezistenţă: Sortul 0 sau selecţionat, sorturile 1, 2, 3, 4, 5 şi 6. Fiecare sort e împărţit în cîte trei clase: superior, mijlociu şi inferior, considerîndu-se gradul de impuritate şi defectele.
Bumbacul din U.S.A. cuprinde varietăţi de tipurile Upland, Egiptean şi Sea Island şi se clasifică astfel: Middling Fair (M.F.), Strict Good Middling (S.G.M.), Good Middling (G.M.), Strict Middling (S.M.), Middling (Mid.), Strict Low Middling (S.L.M.), Low Middling (L.M.), Strict Good Ordinary (S.G.O.), Good Ordinary (G.O.).
Bumbacul din U. S. A. se clasifică şi după culoare (de ex. gălbui, albastru metalic, etc.).
Bumbacul indian cuprinde principalele varietăţi cultivate în Nordul Indiei, în Omra şi în Sudul Indiei şi se clasifică în: Super choice (cel mai bun), Choice, Extra superfine, Superfine, Fine, Fully good şi Good (inferior).
Bumbacul chinezesc cuprinde varietăţi de tip Upland şi tipuri asiatice.
Bumbacul brazilian cuprinde varietăţi inferioare celor cultivate în U. S. A. şi se clasifică în nouă tipuri, primul tip fiind echivalentul calităţii Middling Fair din specialităţile U. 5. A., iar ultimul (inferior) fiind echivalentul calităţii Good Ordinary.
Bumbacul din Egipt cuprinde varietăţi caracterizate prin luciu, rezistenţă, uniformitate, şi se clasifică în următoarele sorturi: Extra (cel mai bun), Fully Good, Good, Fully Good Fair, Good Fair, Fully Fair şi Fair (inferior).
Bumbacul romînesc, provenit în principal din varietăţi sovietice, are lungimea medie a fibrelor de 22--30 mm, se clasifică în următoarele calităţi: superior, calitatea l, calitatea II, calitatea Iii şi calitatea IV. —
După calităţile lor, fibrele de bumbac se folosesc la producerea firelor, a ţesăturilor, a tricoturilor, Ia umplerea saltelelor, etc.
Seminţele de bumbac conţin 20”-27% ulei folosit în industrie şi în alimentaţie (v. sub Bumbac, ulei de ~).
Bumbac mercerizaf
151
Buncăr
, Coaja seminţelor (obţinută prin decorficare) poate fi întrebuinţată ca materie primă la fabricarea hîrtiei şi ca nutreţ cu valoare nutritivă mică. Prin presare, cojile seminţelor pot fi transformate în brichete combustibile, cari produc cîte 3840 kcal/kg.
Turtele de bumbac, cari rămîn după extragerea uleiului, constituie unul dintre cele mai valoroase nutreţuri. Cele standardizate conţin 34% albumină şi 115 unităţi nutritive la 100 kg turte. Cantitatea de albumine din turte poate atinge 45-‘50%. Turtele de bumbac mai conţin 0,31% calciu şi 0,79% fosfor. Ele sînt cu 0,14% mai bogate în fosfor decît turtele de floarea-soarelui, cu 0,16% mai bogate decît turtele de in şi cu 0,69% mai bogate decît orzul.
Turtele de bumbac confin carotină, tiamină, riboflavină, acid nicotinic şi acid pantotenic, cari fac parte din complexul vitaminei B. Turtele de bumbac confin şi gossypol, care, în cantităfi prea mari, e toxic pentru organismul animal.
Cojile confin 45% celuloză şi numai 4% proteine. Din rădăcină se obfin diferite preparate farmaceutice. — Bumbacul e şi o valoroasă plantă meliferă.
î. ~ mercerizaf. Ind. text.: Fir sau fesăfură de bumbac tratată (în stare întinsă) cu o solufie concentrată de sodă caustică la rece ( + 5° max. 20°), pentru a-i da un luciu mătăsos, o rezistenţă şi regularitate mai mari şi pentru a-i mări afinitatea fafă de coloranfi.
Bumbacul mercerizaf are o rezistenfă sporită la degradările provocate de lumină (soare) şi de intemperii. Capătă un grad de cristalinitafe mai scăzut decît bumbacul nemercerizaf, devenind posibile tratamente cu apreturi pe bază de semicondensate pentru inşifonabilizare, anticontractare, etc. (V. şi Mercerizare.)
2.	ulei de Ind. alim.: Ulei vegetal, extras din seminfele plantelor Gossypium barbadense Linn., G. arboreum Linn., G. peruvianum Linn., etc. (bumbac), din genul Gossypium. Seminfele de bumbac, curăfite prin cernere şi vînturare, se egrenează mecanic, pentru îndepărtarea fibrelor aderente, se descojesc, uneori, şi se macină; pulberea obţinută, încălzită la circa 100°, cedează uleiul (l2--20%), prin presare mecanică, iar substanfele în suspensie şi apa se îndepărtează prin filtrare. —Uleiul de bumbac brut obţinut, de culoare brună-roşcată, conţine substanţe colorante, mucilaginoase, albuminoide, şi răşini. Tratat, fie cu o solufie de sodă caustică (6—15° Be), ia 50--60°, spălat cu apă caldă şi filtrat, fie cu acid sulfuric sau lapte de var, se obfine un produs pur, care poate fi decolorat, filtrîndu-I prin pămînturi decolorante. Randamentul în ulei rafinat e de circa 13,5%, din seminfe decorticate. Gliceridele solide, separate prin răcirea uleiului rafinat, constituie margarina de bumbac (sfearina vegetală).
Uleiul de bumbac e inodor, insipid, de culoare gălbuie, şi confine gliceridele acizilor palmitic, oleic şi linoleic, fitosterină, aldehide, etc.; are d. 0,922* *0,931, indicele de saponificare 190***198mg KOH/g, indicele de iod 101 ■■■ 117 mg J2/g.
Uleiul pur se întrebuinfează în alimentafie şi la prepararea înlocuitorului de unt, iar uleiul brut, la prepararea săpunului, a uleiului hidrogenat şi oxidat, etc.
3.	Bumbac colodiu. Expl.: Substanţă explozivă pe bază de nitroceluloză, care are în compozifia sa opt molecule nitrafe. Acest exploziv e foarte mult întrebuinfat în industria explozivilor pe bază de nitroglicerina (de ex. gelatina explozivă), datorită proprietăfilor lui de a forma gelatine stabile împreună cu nitroglicerina. Caracteristicile balistice ale bumbacului colodiu diferă pufin de cele ale bumbacului exploziv (v.). Sin. Celuloză octanitrică. V. şi sub Piroxiline.
4.	~ exploziv. Expl.: Substanfă explozivă pe bază de nitroceluloză, obfinută prin nitrarea bumbacului linters, a deşeurilor de bumbac sau a celulozei de lemn. Dă, prin descompunere,, următoarele produse;
C24H29 (NOjOii O20= 12 CO2 + 12 CO+ 17/2 H2 + 11/2 N2 + 6 HsO şi degajă 1224 kcal/kg. Are temperatura de explozie 2731°,
forfa explozivă / = 9715	Şi,	pentru o densitate de în-
cm2 kg
cărcare a unei găuri de mină A = 0,5, presiunea de explozie de 8520 kgf/cm2. După procentul de azot, se deosebesc: bumbac exploziv sus nitrat (confine 13,30% N) şi bumbac exploziv jos nitrat (confine 11,87—12,35% N). Acest tip de exploziv, folosit în trecut ca exploziv pentru torpile, nu e utilizat ia fabricarea explozivilor minieri, din cauza prefului de cost ridicat. E întrebuin-faf la fabricarea unor pulberi cu nitroglicerină sau cu nitroceluloză. Sin. Bumbac nitric, Fulmicoton, Celuloză endecanitrică.
5.	~ nitric. Expl.: Sin. Bumbac exploziv (v.).
6.	Bumbăcar, pl. bumbăcari. Ind. text.: Lucrător sau specialist în prelucrarea bumbacului.
7.	Bumbăcariţă, fibre de Ind. text.: Fibre monocelulare ale unei plante cu acelaşi nume, care creşte spontan în fara noastră. Fibrele de bumbăcarifă sînt lucioase, cilindrice, cu grosimea de 35—60 jx şi cu rezistenfă mică. Ele servesc excluziv ca material de umplutură.
8.	Bumbăcărie, pl. bumbăcării. 1. Ind. text.: Unitate din industria textilă, în care se prelucrează bumbacul.
9.	Bumbăcărie. 2. Ind. text.: Produse confecţionate din ţesături sau din tricoturi de bumbac.
10.	Bumbăcărie. 3. Ind. text..'Teren plantat cu arbuşti de bumbac.
11.	Bumbăcel. Ind. text.: Aţă de bumbac mercerizaf, folosită la broderii.
12.	Bumbăcif. Ind. tar.: Vătuit. (Termen popular.)
13.	Bumbii. Ind. alim.: Ulei de bumbac hidrogenat. Bumbitul e un ulei solidificat, întrebuinţat la fabricarea săpunurilor şi a unsorilor consistente. El are calităţi pe cari uleiul de bumbac nu le avea: culoare mai deschisă, titrul acizilor graşi mai ridicat.
14.	Bun de fipar. Poligr.: Aprobarea în scris a ultimei corecturi de tipar, dată chiar pe tiparul de corectură de autorul lucrării sau de persoana autorizată să dea aprobarea de tipărire. Această aprobare nu dispensează însă pe cel care execută tipărirea de obligaţia de a corecta eventualele greşeli tipografice semnalate în corectură, şi de a controla cu atenţie calitatea lucrării, după ce forma a fost aşezată în presă, s-a făcut ultima potrivire şi s-au „tras" primele exemplare sau primele coli, dînd el a doua aprobare de bun de tipar (v. Tipar de revizie). Sin. Bun de imprimat.
15.	Buna. Ind. chim. V. sub Cauciuc sintetic.
16.	Bunar, pl. bunare. Gen.: Puf. (Termen regional, Oltenia.
t7. Buncăr, pl. buncăre. Cs.: Construcfie specială folosită
penfru depozitarea pe timp scurt a materialelor granulare, pulverulente sau formate din bulgări, (combustibil solid, materii prime, produse semifabricate sau produse finite). Buncărele se aseamănă cu silozurile din punctul de vedere al construcţiei, dar se deosebesc de acestea prin faptul că au înălţimea mai mica. Dacă se notează cu h înălţimea peretelui vertical al construcţiei, cu a latura mică a secţiunii orizontale a ei şi cu a unghiul dintre verticală şi ta-luzul natural al materialului înmagazinat (v. fig. /), pentru h tg a^a, construcţia se numeşte buncăr, iar pentru h tg a>a, construcţia se numeşte siloz.
La buncăre, planul taluzului natural al materialului înmagazinat, dus din marginea inferioară a peretelui vertical, intersectează suprafaţa materialului în interiorul compartimentului buncărului.
Din punctul de vedere al destinaţiei, se deosebesc: buncăre de primire, cari servesc la depozitarea materialelor p mijloacele de transport; buncăre
/. Schema unui burcăr. î)corpul buncărului; 2) pîir.ia buncărului; 3) susfinerile buncărului.
Ină Ia încărcarea lor în de alimentare, cari servesc
Buncăr
152
Buncăr
la alimentarea (continuă sau discontinuă) cu material a unor maşini de lucru (de ex. mori, amestecătoare, betoniere, con-casoare, kollerganguri, uscătoare, etc.), la alimentarea cu combustibil a unor maşini de forţă, a locomotivelor, etc.; buncăre dozatoare, cari servesc la dozarea cantităţii de material care intră într-o şarjă a unei operaţii tehnologice (de ex. într-o şarjă de betonieră).
La un buncăr se deosebesc următoarele părţi principale: corpul, care e constituit din pereţi verticali, şi care poate fi prismatic sau cilindric; fundul, care poate fi curb sau poate avea unu seu mai multe plane înclinate şi în care se amenajează una sau mai multe guri de descărcare; susţinerile, cari sînt constituite dintr-un schelet de lemn, de metal sau de beton armat, şi cari susţin corpul şi fundul la înălţime deasupra terenului, pentru a uşura încărcarea materialului în mijloacele de transport. Partea superioară a corpului poate fi acoperită sau descoperită, ori poate fi echipată cu un grătar orizontal, de lemn, de metal sau de beton armat, pentru a împiedica pe lucrători să cadă în buncăr, sau pentru a reţine bulgării prea mari. Uneori, la partea superioară a corpului buncărelor se amenajează un trotoar, — în consolă sau dispus spre partea interioară a buncărului, pentru a permite circulaţia în lungul acestuia şi a uşura operaţiile de descărcare a materialului în buncăr, — sau o cale pentru vehiculele cari aprovizionează buncărul cu materiale. Unele buncăre au, la partea superioară, o instalaţie industrială (de ex.: de mărunţire, de sortare; un cuptor de var, etc.). Fundul buncărului se construieşte astfel, încît să asigure scurgerea continuă a materialului în timpul golirii. în acest scop, unghrul pantelor fundului trebuie să fie cu cel puţin 5° mai mare decît unghiul taluzului natural al materialului depozitat. Gurile de descărcare sînt echipate cu închizătoare speciale şi cu un dispozitiv de descărcare adecvat .mijlocului de transport
II. Tipuri de buncăre. a) buncăr cu perefi verticali şi pîlnie suspendată; b) buncăr cu perefi verticali şi fund înclinat, cu descărcare laterală; c) buncăr cu perefi verticali şi fund înclinat, cu descărcare pe la fund; d) buncăr cu fund plat; e) buncăr-pîlnie; f) buncăr cu fund trapezoidal; g) buncăr cu fund triunghiular; h) şi /) buncăr cu fund poligonal; j) buncăr cu fund parabolic.
folosit sau ambalajului în care se transportă materialul din buncăr (de ex. saci, bidoane, lăzi, etc.).
Forma buncărelor depinde de natura materialului înmagazinat şi de condiţiile de încărcare şi descărcare a materialului,
Buncărele folosite cei mai des (v. fig. II) sînt: buncărele cu pereţi verticali şi cu pîlnii suspendate; buncărele cu pereţi verticali şi cu fund înclinat; buncărele cu pereţi verticali şi cu fund trapezoidal, triunghiular, poligonal (cu mai multe guri de descărcare, în formă de pîlnii) sau parabolic; buncărele cu fund asimetric, cu descărcare pe la fund sau laterală; buncărele-pîlnii, cari nu au pereţi verticali; buncărele cilindrice, cu fundul tronconic. Forma secţiunii transversale a corpului unui buncăr poate fi pătrată, dreptunghiulară, pentagonală, exagonală sau cilindrică.
Din punctul de vedere al numărului de compartimente, se deosebesc: buncăre monocelulare, cari au un singur compartiment, şi buncăre multicelulare, cari au mai multe compartimente, aşezate alăturat pe un singur rînd sau pe mai multe rînduri.
Din punctul de vedere al gradului de umplere, se deosebesc: buncăre cu umplere parţială, la cari materialul ocupă numai o parte din volumul compartimentului, aşezîndu-se după unghiul taluzului natural (v. fig. III b); buncăre cu umplere totală, la cari interiorul compartimentului e umplut în întregime, partea superioară a pereţilor fiind înclinată cu un unghi egal cu unghiu tural al materialului depozitat (v. fig. III a). .
Din punctul de vedere al schemei statice de calcul, se deosebesc: buncăre plane, constituite din sisteme plane de plăci, grinzi şi cadre, — şi buncăre spaţiale, a căror schemă de calcul e constituită dintr-un sistem spaţial. La ambele tipuri de buncăre, calculul static se face considerînd compartimentul buncărului umplut complet cu material. Dimensionarea se face în funcţiune de presiunea materialului pe pereţi şi pe fund.
Valoarea forţelor cari acţionează asupra pereţilor unui buncăr depinde de greutatea volumetrică a materialului depozitat şi de adîncimea h la care se găseşte secţiunea peretelui faţă de suprafaţa liberă a materialului.
Presiunea orizontală la un nivel h e dată de relaţia
		—!SE—
mmmmm	SI V	mwmmmim
III. Buncăr cu umplere totală (a) şi buncăr cu umplere parţială (b).
taluzului na-
P0-kPv=kyh~yh tg2
(45°~
IV. Presiunile exercitate asupra perefilor verticali şi înclinafi ai unui buncăr.
în care y e greutatea volumetrică a materialului, iar cp e unghiul taluzului natural al materialului (v. fig. IV).
Forţele cari acţionează asupra pereţilor unui buncăr sînt următoarele (v. fig. V a): pn, presiunea perpendiculară pe planul peretelui, care produce încovoierea acestuia; presiunea tangenţială, ,care acţionează în direcţia laturii lungi a peretelui; pt, presiunea tangenţială, care acţionează în direcţia laturii scurte a peretelui.
Valorile acestor eforturi pot fi calculate grafic sau analitic, în mod practic, calculul se face pe cale analitică, luîndu-se valori medii ale sarcinilor uniform repartizate. Aceste valori depind de adîncimea buncărului, de greutatea materialului încărcat şi de forma şi dimensiunile pereţilor asupra cărora ss exercită presiunile.
Pentru simplificarea formulelor de calcul se notează cu k = Po/Pv raportul dintre presiunile orizontală şi verticală la un anumit nivel din interiorul materialului, şi cu e = h2/hi, ra-
Buncăr
153
Buncăr
portul dintre grosimea stratului de material de deasupra acestui nivel şi grosimea stratului de material de sub acest nivel
iB
în calculele obişnuite, perefii înclinafi trapezoidali şi triunghiulari pot fi asimilafi cu perefi dreptunghiulari echivalenţi
b d.
V, Schemele de calcul ale perefilor triunghiulari, trapezoidali şi dreptunghiulari ai buncărelor.
(v. fig. V b). Expresiile presiunilor pn, pt şi p't diferă după forma buncărului, şi sînt date în tabloul de mai jos.
La buncărele cu fundul orizontal, presiunea asupra fundului are valoarea pn — yh2, iar presiunea asupra peretelui vertical, la partea inferioară, are valoarea pn — kyh2,—la partea superioară, presiunea pn fiind nulă. Valoarea medie a presiunii care acfionează asupra perefilor acestor buncăre e	7^2/2.
d
VI.	Schemele dimensiunilor teoretice ale buncărelor.
(v. fig	VI a	şi	b).	în	acest caz,	suprafefele şi	lungimile echivalente
sînt	date	de	relafiile următoare:	pentru	perefi	triunghiulari,
*	c 2c	•	i- -7	5
SC — ~S	Şl	LC~L
Forma buncărului	Pn t/m2	Pt f/m	Pt f/m
cu tund trapezoidal înclinat şi cu perete vertical	Y&i (cos2 a-f-fc sin2a) K- 3{SA+SB) [S^2+e)+SB(1-H0]	Y^i(1'—&)cosa , 6 SB [5^(2+8)+5£( +e'J	p‘~~n~[SA (2+6)+sB(,+e)J
cufund trapezoidal înclinat, fără perete vertical	yhi (cos?a-f*£ sin2a) = 3(^+SB) <2S^+SB>	yh\(1 A) cos a P‘= 6 -SB <2S^+SB>	Pt— (2Sa-I-sb)
cu perete triunghiular (S^4=0) şi cu perete vertical	yhi (cos2a-f-£ sin2a) (1+e) Pn= 3	l)cosa(1+E> P‘= 6	kyhiS B P\~ 12 (1+e)
cu perete triunghiular =0), fără perete vertical	/t1y(cos2a-j-k sin2a) Pn~ 3	O 0 1 *>- II	kyhtS B Pl- 12
cu perefi dreptunghiulari (S^=SB) şi cu perete vertical	yhi (cos2a+-£ sin2a) Pn- 6 (3+2 e)	yAÎ(1—*)cosa /aIn^ i>i— 6 (3+2 e)	kyhiSB Pt— y2 (3+2 e)
cu perefi dreptunghiulari (•S^=SB), fără perete vertical ^	y^ (cos2a-f-& sin2a) Pn= 2	Y^f(1—A) cos a pt= 2	ky hiSB K= 4
Valoarea presiunii pt e nulă deoarece acfiunea frecării nu se ia în considerafie, iar valoarea presiunii p\ e dată de expresia p't —k yh2 Sb/4.
Afară de eforturile produse de materialul înmagazinat, perefii buncărelor sînt solicifafi şi prin acfiunea propriei lor greutăţi.
Dacă se notează cu gc greutatea unitară proprie a peretelui, componentele perpendiculară gmc şi tangenţială gtc ale acestei greutăţi sînt date de expresiile următoare:
Forma peretelui buncărului	Smr. I 8tc	
Penfru perefi trapezoidali	Smc - %c cos a	Hc - °'5 + Sj[ )
Pentru perefi triunghiulari	Smc = 8c cos a	eu = °'5 ec
Penfru perefi dreptunghiulari	8mc = cos a	8tc — hi8c
iar pentru pereţi trapezoidali,
p 2*8 + 2^	SB{SB-SA).
3'	+	c	6(5b + 5^) ‘
Sarcinile totale solicită pereţii şi pîinii le buncărelor după doua direcţii. Repartizarea eforturilor după cele două direcţii
S	şi L se face în funcţiune de raportul lor; coeficienţii de repartiţie a eforturilor normale, pe cele două direcţii ale perefilor şi pîlniilor, sînt daţi în tabloul de mai jos.—
După materialele din cari sînt construite, buncărele pot fi de lemn, de oţel, de beton armat, de zidărie de piatră sau de cărămidă, ori mixte (de lemn şi oţel, de oţel şi beton armat, etc.). Alegerea materialului de execuţie e determinată, în principal, de următorii factori: durata de folosire a buncărului; resursele iocale de materiale (lemn, piatră, etc.); condiţiile speciale ale materialelor depozitate (de ex. pericol de aufoaprindere, umiditate, etc.); consideraţii economice, dependente de dimensiunile buncărului şi de materialul folosit.
Buncăr
154
Bunsenit
Raportul deschi- derilor SfL	Coeficienţi de repartiţie a eforturilor		Raportul deschiderilor S/L ;	Coeficienţi de repartiţie a eforturilor	
	pentru deschiderea mare	pentru deschiderea mică		pentru deschiderea mare	pentru deschiderea mică
1	0,5	0,5	1,55	0,149	0,851
1,05	0,454	0,546	1,60	0,133	0,867
1,10	0,408	0,592	1,65	0,121	0,879
1,15	0,366	0,634	1,70	0,110	0,890
1,20	0,325	0,675	1,75	0,099	0,901
1,25	0,293	0,707	1,80	0,088	0,912
1,30	0,260	0,740	1,85	0,081	0,919
1,35	0,231	0,769	1,90	0,074	0,926
1,40	0,202	0,798	1,95	0,067	0,933
1,45	0,184	0,816	2,00	0,059	0,941
1,50	0,165	0,835			
Buncărele de lemn	se folosesc	pentru	o	durată	de	exploatare mică şi în regiuni	în cari lemnul poate	fi procurat	cu uşu-
rinţă. Se execută cu înălţimi pînă la 12*** 13 m şi cu capacităfi de 100*• *120 t. De obicei se folosesc buncăre cu secţiunea verticală trapezoidală, cu descărcare laterală sau centrală. Fundul buncărului se căptuşeşte la inferior cu tablă, pentru a împiedica uzura rapidă a lui, datorită mişcării materialului. Izolarea termică a buncărului se realizează printr-un strat de material izolant (de ex. zgură), aşezat între pereţi de scînduri. Dacă pe sub buncăr circulă locomotive, faţa exterioară a lui trebuie căptuşită cu tablă sau	cu plăci de	asbest.
Buncărele metalice	sînt folosite	pentru	o	durată	de serviciu
de cel puţin 30 de ani. Ele prezintă avantajele că pot fi construite în orice anotimp, sînt mai uşoare decît cele de lemn, au uzură mică, se repară uşor şi pot fi modificate cu uşurinţă. Prezintă dezavantajele următoare: sînt costisitoare; au conduc-tibilitate termică mare; nu sînt destul de rigide; sînt corodate de gazele şi de apele agresive. Se execută din cadre alcătuite din profiluri laminate şi din tablă de oţel groasă de 8-12mm, De obicei au secţiunea verticală trapezoidală, cu descărcat laterală sau prin pîlnii, ori parabolică, şi sînt suspendate la 13-15 m.
Buncărele de beton armat sînt folosite pentru durate de serviciu foarte mari şi pot avea orice formă şi capacitate. Se construiesc izolate sau în combinaţie cu alte construcţii (de ex. cu casa pufului de extracţie, la mine, cu clădirea instalaţiei de preparare a minereului, etc.). Pot fi suspendate la înălfimi de 12—15 m, dacă sînt neîncălzite, sau la înălfimi de 15 --17 m, dacă sînt încălzite. Pentru a împiedica uzura betonului, partea inferioară a fundului se căptuşeşte cu tablă, cu lemn, cu cărămizi de klinker sau cu calupuri de piatră dură, ori se foloseşte ia execufie un beton amestecat cu pilitură de ofel. Dacă materialul înmagazinat confine apă multă, se amenajează în fundul buncărului găuri pentru scurgerea apei. Pereţii şi fundul pot fi izolate termic sau neizolate (eventual pot fi încălzite).
Buncărele de piatra sînt folosite mai puf in, deoarece prezintă dezavantajele că au greutate proprie prea mare, se construiesc şi se repară greu, şi reclamă foarte multă manoperă la construcfie. Au fost folosite mult la exploatările miniere vechi, cînd se dispunea de piatră de construcfie locală şi se cereau perefi cu conductibilitate termică mică. Se execută cu descărcare laterală sau centrală, fundul înclinat fiind executat din plăci metalice.
î. Buncăr. 2. Nav.: Compartiment destinat depozitării combustibilului la navele cu generatoare cu abur cari folosesc cărbuni.
2.	Buncăr de cimentare. Expl. pefr.: Agregat instalat pe un autocamion, care însofeşte agregatul de cimentare la sondă şi serveşte la prepararea laptelui de ciment pentru cimentare. E compus dintr-un rezervor metalic cu capacitatea de 10—15 tf în care se găseşte cimentul, drntr-un dispozitiv de încărcare automată a acestuia în acest rezervor (constituit dintr-un ele-
vator-melc) şi dintr-un dispozitiv de preparare a laptelui de ciment (amestecător de ciment).
Buncărul, care deserveşte un singur agregat de cimentare, se încarcă cu ciment praf la sondă cu cîteva ore înainte de cimentare.
Există şi buncăre cari, se transportă la sondă gata încărcate, dar acestea reclamă autocamioane de mare tonaj.
Cimentul praf intră în dispozitivul de preparare a laptelui de ciment prin cădere liberă din rezervorul metalic; alimentarea acestui dispozitiv cu cantitatea necesară de apă e asigurată de pompa centrifugă a agregatului de cimentare; laptele de ciment gata preparat e dirijat într-o oală obişnuită de cimentare, de unde apoi e aspirat de pompa cu piston a agregatului de cimentare şi e refulat în sondă.
Avantajele folosirii buncărului de cimentare sînt următoarele: obţinerea laptelui de ciment cu o consistenfă constantă — prin dozarea riguros exactă a cantităţii de apă şi a celei de ciment praf; accelerarea operaţiei de preparare şi de pompare a laptelui de ciment; reducerea considerabilă a pierderilor de ciment praf prin manipulare; posibilitatea recuperării sacilor în cari e ambalat cimentul; uşurarea muncii prestate de lucrători la prepararea laptelui de ciment, şi evitarea atmosferei încărcate cu praf din timpul cimentării; reducerea numărului de lucrători necesari la operaţia de cimentare.
Dezavantajele folosirii acestor buncăre sînt următoarele: necesitatea de a deplasa la sonda un număr dublu de agregate purtate pe autocamioane; dificultatea deplasării buncărelor pe drumuri necorespunzătoare (datorită înălţimii instalaţiei, stabilitatea autocamionului e redusă); în cazul prezenţei unor bulgări formaţi prin aglomerarea cimentului praf, datorită umezelii, aceştia pot să obtureze trecerea cimentului praf spre dispozitivul de amestecare şi să întrerupă funcţionarea buncărului.
3.	Bundă, pl. bunde. Ind. făr.: Haină de postav lungă şi largă, cu mîneci, îmblănită cu piele de oaie, de vulpe, etc. (uneori împodobită cu cusături), folosită în mediul rural. Haina poate fi confecţionată şi numai din piei de oaie, de obicei cu lîna în afară.
4.	Bundifăr pl. bundife. Ind. făr.: Haină scurtă, fără mîneci, confecţionată din piei de miel şi avînd pe faţă desene ţărăneşti, executate din fire de lînă de diferite culori. (Termen regional, Moldova şi Bucovina.) Sin. Bondiţă.
s. Bungef, pl. bungeturi. 1: Pădure seculară, deasă şi întunecoasă.
6.	Bungef. 2: Suprafaţa'dintr-o pădure, în care copacii sînt mai deşi. Sin. Desiş.
7.	Bungineală. Meteor.: întunecare din cauza ceţei.
s. Bunker. V. Buncăr.
9.	Bunodonf. Paleont.: Tip de dentiţie primitiv, caracteristic mamiferelor cu regim alimentar omnivor (Primate, Urside, Suide şi unii Mastodonţi). Coroana molarilor e mamelonată şi formată din tubercule distincte, conice, izolate.
io.	Bunoselenodonf. Paleont.: Tip de dentiţie intermediar, caracteristic mamiferelor ungulate, artiodactile, stinse: Dico-bunide, Anoploteride, Antracoteride. La acest tip de dentiţie, coroana molarilor are tubercule rotunjite, conice şi izolate, şi tubercule sudate, alungite şi arcuite în formă de semilună.
n. Bunsen, bec V. Bec. Bunsen, sub Bec de gaz 2.
Bunsen, calorimefru ^. V. sub Calorimetru.
îs. Bunsenin. Mineral.: Krennerit. (Termen vechi, părăsit.)
14.	Bunsenit. Mineral.: NiO. Mineral din grupul pericla-zului (v.). Cristalizează în sistemul cubic, în cristale foarte mici. E verde fistic, transparent, cu luciu sticlos. Are duritatea 5,5 şi gr. sp. 6,4—6,8. Nu se disolvă în acizi.
Există şi bunsenit artificial, în zgurile poroase cu nichel.
Bunfsandsfein
155
Burbă
1.	Bunfsandsfein. Sfrafigr.: Triasicul inferior (Eofriasicul) de facies german, reprezentat prin depozite continentale şi . lagunare formate sub un climat arid, cum şi prin unele rare
intercalaţii marine. Aşezat concordant sau transgresiv peste Permian sau peste formaţiuni mai vechi, începe cu şisturi argi-loase roşii, asociate cu gresii cu aspect tigrat cu dungi roşii închise pe fond galben deschis (Tigersandstein); urmează o serie de 200—300. m şi chiar pînă la 600 m grosime, constituită din gresii grosolane şi din conglomerate, adeseori cu stratificatie încrucişată (Buntsandsteinul principal), apoi argile roşii şi verzi de origine lagunară cu intercalaţii de gipsuri şi de dolomite cu faună marină (Roth).
Fosilele caracteristice pentru Buntsandstein sînt: Voltzia hetero-phylla şi Myophoria costata.
2.	Buraj. Mine. V. Burare.
3.	~ special. Mine: Procedeu de buraj în care se folosesc, pentru burarea găurilor de mină, tuburi de hîrtie umplute cu praf inert (de roci calcaroase, sare gemă, etc.) (de ex. bura jul tip Kruskopf).
4.	materia! de Mine: Material inert care serveşte la burare. Ca materiale de buraj se întrebuinţează: argila (simplă sau amestecată cu nisip cuarfos) introdusă în gaura de mină sub formă de bucăfi mici sferice (cocoloaşe) sau lunguieţe (găluşti); nisipul cuarfos, pufin umed, pentru găurile orizontale sau cu înclinări nu prea mari (30*-45°), şi uscat pentru găurile verticale în jos; praful de sare (numai în minele de sare); praful de rocă (uscat sau pufin umed) şi apa (în găuri verticale sau înclinate în jos şi numai la întrebuinfarea explozivilor brizanfi cu bază de nitroglicerină şi a capselor electrice). Pentru burarea galeriilor sau a pufurilor cari fac legătura camerelor de mină cu suprafafa, se întrebuinfează material rezultat din săparea lucrărilor respective, împreună cu argilă, marnă argi-loasă sau nisip umed adus din afară, iar pe primii 2*“3 m, în apropierea imediată a încărcăturii de exploziv, numai nisip sau argilă. După modul de execuţie şi materialele întrebuinţate, se deosebesc buraje presate tare (de argilă cu nisip), buraje libere (de praf de rocă, de praf de sare sau nisip) şi buraje cu apă. Sin. Astupuş, Fultuială.
5.	~r puşcă de Mine: Dispozitiv cu care se burează găurile de mină, format dintr-o cutie metalică de formă cilindrică, avînd în interior un şurub (fără fine. Prin manevrarea acestui şurub, materialul de buraj introdus şi presat în gaura de mină. Exemple: dispozitivul tip Kotta, la care se utilizează ca material de buraj praf de rocă uscat; dispozitivul Herdemerten, la care se utilizează praf de rocă pufin umed.
6.	Burare. Mine: Operafia de introducere şi îndesare a materialului de buraj (v. Buraj, material de ~) în gaura de mină sau în galeriile de acces la camerele de minare, pentru astuparea acestora cu un dop numit buraj, fultuială sau astupuş, jmpiedicînd astfel deplasarea explozivului din locaşul său şi ieşirea gazelor provenite din explozia încărcăturilor de exploziv. Prin burare se măresc efectul şi vitesa de combustie sau de defonafie a explozivului de mină, iar acesta e forfat să acţioneze într-o anumită zonă, pentru obţinerea unui efect optim de rupere a rocilor înconjurătoare. în unele cazuri, burajul frebuie să aibă o rezistenţă suficientă pentru a nu ceda presiunii rezultate din explozie decît odată cu toată zona în care s© găseşte explozivul, iar în alte cazuri el trebuie să cedeze !n parte sub presiunea exploziei, pentru a mări volumul în °are se produce explozia chiar în timpul producerii acesteia (cînd cu un exploziv brizant se caută- să se obţină aceleaşi efecte Ca şi cînd s-ar utiliza un alt exploziv, mai puţin brizant). în binele grizutoase, burajul are şi rolul de a răci gazele rezultate din explozie sub temperatura minimă de aprindere a gri-2uu|ui sau a prafului de cărbune.
7.	Burarea căii. C. f.: Operaţia de îndesare a balastului de sub traversele unei linii de cale ferată, pentru a aduce linia la cotă şi pentru a forma o masă compactă şi indeformabilă la solicitările produse de circulaţia vehiculelor. Burarea se execută manual, cu ciocane sau cu tîrnăcoape de burat, şi mecanic, cu maşini speciale, numite bureze.
Burarea manuală se execută de o echipă alcătuită din patru lucrători, cari lucrează în acelaşi timp la o traversă, cîte doi la fiecare fir de şină. Operaţia se execută în mai multe faze succesive (v.fig.), lucrătorii îndesînd balastul alternativ, pe o parte şi pe. cealaltă parte a traversei, pînă cînd, prin lovirea acesteia cu ciocanul, se obţine un sunet plin. De obicei, Ia construcţia unei linii noi, burarea se execută în trei etape, la interval de cîteva zile fiecare. Burarea se execută numai pe o porţiune lată de circa 60 cm, sub fiecare fir de şină. în partea centrală şi la capetele traversei, balastul rămîne în starea lui naturală. Sin. Burarea traverselor, Buraj.
8.	Burat, pl. burate. Ind. alim.: Maşină de cernut acţionată mecanic, folosită în mori la cernerea cerealelor mărunţite de valţuri, în scopul separării făinii de tărîţe.
Organul de cernere e o sită constituită dintr-o tobă rotativă prismatică sau cilindrică al cărei ax are o înclinaţie de 10% faţă de orizontală. Sita se învîrteşte cu 20*"30 de rotaţii într-un corp de lemn paralelepipedic, cu un colector de material cernut, care are la partea inferioară un melc transportor (v. fig.). E folosită de asemenea în industria panificaţiei, la cernerea făinii înainte de a intra în fabricaţie, în scopul afînării acesteia şi al îndepărtării impurităţilor cari au pătruns eventual în făină.
11	ni		n		
					
U l n	i c r	J! 7 1	u n		
; |	|	|			
LI	ÎL	1	Li		
Pozifiile de lucru în fi'mpul burării manuale în ce/e două sensuri (indicate de săgefi).
Burai.
1) corp (cutie); 2) sită rotativă exagonală; 3) colector de material cernut; 4) melc transportor; 5) mecanism de antrenare; 6) alimentare; 7) şi 8) evacuarea refuzului (lunecătură) şi a materialului trecut (cernut).
Buratul prezintă avantajul unei bune aerisiri a măcinişului, însă prezintă dezavantajul că, în raport cu dimensiunile lui (lungimea putînd fi de 4—7 m) are o capacitate de producţie foarte mică.
9.	Buraf, maşină de ~ calea. V. Bureză.
10.	Burafif. Mineral.: Auricalcit. (Termen vechi, părăsit.)
11.	Burafor. Mine: Sin. Bîfă (v.).
12.	Bură. 1. Meteor.: Ploaie măruntă şi deasă. Sin. (folosit în regiunile muntoase) Vlog mocănesc. V. sub Hidrometeori.
13.	Bură, pl. bure. 2. Expl.: Bucată de pîslă, de carton sau de alt material moale în formă de cilindru, care se introduce în cartuşe sau în tuburile-cartuşe în cari s-au introdus pulberea sau pulberea şi alicele, pentru a le astupa. Se întrebuinfează la cartuşele de vînătoare sau la proiectilele pentru aruncătoare de mine.
14.	Bură, pl. bure: 3. Pisc.: Sin. Buret, Bahor (v.).
15.	Burbă. Ind. alim.: Reziduu depus la limpezirea mustului turbure care vine de la prese. Mustul supus limpezirii se sul-fitează pentru a împiedica inifierea fermentafiei.
Burbonal
156
Burete
CHO
!
HC^ \h I ii HC	C—O-
V .
I
OH
-CH2-CH3
Durata limpezirii e de aproximativ 24 de ore. Doza de bioxid de sulf folosită e de 15---20 g/hl must. Burba e formată din fragmente de pelife, din pulpă, particule de pămînt, substanfe pectice, substanfe mucilaginoase, etc.
1.	Burbonal. Chim.: 4-Oxi-3-efoxi-benzaldehidă. Substanfă cristalină, cu p.f. 77,5°, albă, cu gust amar şi miros intens de vanilină (de circa patru ori mai puternic decît al vanilinei obişnuite). Se întrebuinfează în parfumerie, în patiserie şi la fabricarea biscuiţilor, la prepararea esenfelor alimentare, a lichiorurilor şi a băuturilor nealcoolice. Sin. Etilvani-lină, Novovanilină.
2.	Burcă, pl. burci. 1. Ind ţar.: Cojoc mare şi mifos. (Termen regional, Bucovina.)
3.	Burcă. 2. Ind. făr.: Manta mare, fărănească, de pănură groasă. (Termen regional, Moldova şi Bucovina.)
4.	Burdac, pl. burdace. Ind. st. c.: Ulcior cu dop, ca şi cîrciogul, de care se deosebeşte prin gura mai strîmtă.
5.	Burdigalian. Stratigr.: Efajul inferior al Miocenului. Fauna marină şi fauna de mamifere a Burdigalianului, caracterizate prin aparifia în Europa a primelor Proboscidiene (ca Mastodon angustidens şi Dinotherium cuvieri), marchează o schimbare importantă fafă de fauna Acvifanianului (Oligocenul superior). Specii caracteristice penfru acest etaj sînt, dintre Foraminifere, reprezentanţii genului Miogypsina, cari înlocuiesc lepidociclinele oligocene; dintre moluşte: genul Pecten (Pecten solarium, Pecten gigas), genul Cardium (Cardium edule, Cardium burdigalum), etc., iar dintre mamifere (fauna nisipurilor din regiunea Or-leans): Anchitherium aurelianensis şi Rhinoceros aurelianensis.
în tara noastră, depozitele burdigaliene consfituife, în general, din nisipuri, pietrişuri şi conglomerate, sînt cunoscute din Basinul Transilvaniei (Stratele de Coruş şi de Hida), din Basinul Petroşanilor (orizontul superior al depozitelor oligo-mio-cene), din Carpafii Orientali (Conglomeratele de Pietricica), etc.
e. Burduf, pl. burdufuri. 1: Corp de piele, în formă de sac, în care se conservă sau se transportă unele alimente, de exemplu brînză; în burdufuri se conserva şi se transporta în trecut apă.
7. Burduf. 2: Corp de piele, în formă de sac, folosit pentru înmagazinarea şi comprimarea aerului la unele instrumente de suflat, la foaie, etc.
a. Burduf. 3: Cutie de pînză, de plaste sau de piele, ai cărei perefi au cute paralele, şi a cărei lungime poate fi variată în direcfie perpendiculară pe direcfia cutelor. E folosită la unele aparate fotografice, la unele instrumente muzicale (acordeon, etc.), ca piesă de protecfie ia organe de maşină flexibile sau retracfabile, etc.
9. Burduf. 4. Tehn.: Sin. Silfon, Tub-armonică (v.).
io. Burduf. 5. Ind. piei.: Acoperitoare (pungă) de piele care leagă carîmbii bocancului şi împiedică pătrunderea apei în interior.
n. Burduf de comunica)i@. C. f.: Perete ondulat, în general de piele, de pînză sau de pînză cauciucată, montat pe un cadru fixat la periferia uşii frontale a vagoanelor de călători, servind la protecţia călătorilor cînd frec pe puntea de comunicaţie dintre vagoane. La capătul liber, burduful are o ramă cu dimensiuni standardizate penfru a se putea cupla cu rama burdufului vagonului vecin; pentru cuplarea celor două burdufuri, fiecare ramă are pe partea dinspre tamponul bombat cîte trei zăvoare (v. fig. /). Uneori se folosesc burdufuri metalice ai căror pereţi sînt formaţi din mai multe segmente de diferite
dimensiuni, montate telescopic (v. fig. II); acestea prezintă însă o mobilitate mai mică decît a burdufurilor de piele. în general,
II
1) burduf; 2) zăvor; 3) dispozitiv de susfinere cu rolă a burdufului; 4) consolă; 5) grilaj-foarfece; 6) punte de comunicaţie.
Burduf de comunicaţie, metalic.
I) segment telescopic; 2) a-mortizor; 3) punte de comunicaţie,
burdufurile sînt construite astfel încît, la cale normală, să permită trecerea vagoanelor prin curbe cu raza minimă de 150 m.
12.	Burduş, pl. burduşe. Metg.: Cotul mobil (echipat cu vizor cu sticlă de cobalt) intercalat pe conducta de vînt a unui furnal, între cotul fix — legat la conducta inelară — şi ajutajul gurii de vînt. (Termen de uzină.) V. fig. sub Vînt, aparatură de ~.Sin. Cot mobil, Revolver.
13.	Burduşire. Tehn.: Deformare accidentală a unui perete de tablă, pe o zonă limitată, astfel încît formează una sau mai multe calote, de obicei neregulate, cu convexitatea spre exteriorul incintei închise de perete.
14.	Buref. 1. Ind. text.: Fir obţinut din deşeuri de mătase naturală, rezultată din gogoşi diforme, duble, perforate, etc., supuse unei macerări numite „şapaj".
Fibrele de mătase obţinute prin şapaj, numite floref, sînt scurte, cu nodulefe, din care cauză firele prezintă neregularităfi în diametru.
Uneori se torc fire buret şi din fibre de bumbac sau din celofibră.
15.	Buref. 2. Ind. text.: Ţesătură de fire buret, folosită în general pentru îmbrăcăminte de vară.
16.	Buref. 3. Pisc.: Sin. Bură, Bahor (v.).
17.	Burete, pl. bureţi. 1. Bot.: Clasă de plante inferioare, din ordinul Thallophyta, caracterizate prin lipsa clorofilei. Ele trăiesc în locuri gunoioase, umede, grase (saprofite), sau pe unele plante (parazite), de unde îşi iau hrana. Din punctul de vedere al ca! ităf i lor alimentare, buref ii se împart în comestibili şi necomestibili.—
Burefi comestibili mai importanfi:
Burefe de casă
157
Burefe
Buretele acru, Lactarius piperatus Fr., sin. Agaricus pipera-fus Scop., din familia Agaricaceae, are pălăria albă, care devine gălbuie la maturitate, dură, compactă, umbilicată, la început convexă, apoi plană şi infundibuliformă, cu margini ondulate şi curbate în jos; cu lamele albe sau gălbui, piciorul alb, solid şi gros; are carnea albă, fragedă, picantă, fără miros, cu sucul alb şi acru. Creşte în păduri, vara şi toamna.
Buretele bălos, Hygrophorus eburneus Fr., sin. Agaricus ebur-neusBull., din familia Agaricaceae, are pălăria vîscoasă, netedă, cu marginea răsucită şi tomenfoasă; are carnea albă, cu miros şi gust, plăcute. Creşte în păduri de brad şi de fag, toamna.
Buretele calului, Agaricus fimetarius L., din familia Agaricaceae, are pălăria cenuşie, verzuie sau roşietică, şi piciorul alb, scuamos; carnea are miros plăcut. Creşte pe pămînt gras şi pe băligar, vara şi toamna.
Buretele călugăresc, Polyporus frondosus Fr., din familia Poly-poraceae, are pălării numeroase, brune-cenuşii, imbricate, lobate şi rugoase, reunite prin pedicele într-un trunchi; are carnea albă, cu miros şi gus.t, plăcute. Uneori, greutatea unui burete atinge 15 kg. Creşte pe rădăcinile şi trunchiurile stejarilor bătrîni.
Buretele creţ, Clavaria botrytis Pers., din familia Clavaria-ceae, are tulpina groasă, cărnoasă, alburie şi foarte ramificată; vîrfurile ramurilor sînt roşii,	denticulare şi	pufin	comprimate;
are aspectul de conopidă. Carnea buretelui cref e albă, suculentă şi cu gust plăcut. Creşte pe pămînt, prin păduri de fag şi	de brad,	vara şi toamna.	Sin. Rămurele.
Buretele	de mesteacăn,	Cortinarius cinnamomeus Fr., din
familia Agaricaceae, are pălăria rcărnoasă, galbenă-brună, ma-melonată şi subfire, iar picioruţ, gros şi gălbui; are carnea gălbuie şi aromatică. Creşte în grupe, pe pămînt, în păduri, toamna. Sin. Pîinişoară.
Buretele de nuc, Polyporus squamosus Fr., sin. Boletus squa-mosus Huds., din familia Polyporaceae, are pălăria cărnoasă, galbenă-roşcată, cu scuame brune, în evantai. Creşte pe trunchiul nucilor, al fagilor şi al ulmilor, în păduri.
Buretele	de prund, Collybia esculenta	Wulf.,	din familia
Agaricaceae, are pălăria mică, galbenă, netedă, pufin cărnoasă; are carnea albă, cu gust amărui; e întrebuinţat drept condiment în supe. Creşte în grupe, prin păduri, din primăvară pînă la sfîrşitul toamnei.
Buretele de spin, Russula grisea Fr., sin. Agaricus alutaceus Krombh., din familia Agaricaceae, are pălăria cărnoasă, sferică, cenuşie şi purpurie spre marginea ei, are piciorul alb, neted, strălucitor, iar carnea albă-violacee, cu gust dulce şi inodoră. Creşte pe pămînt, prin păduri, vara.
Buretele galben, Cantharellus cibarius Fr., din familia Agaricaceae, are pălăria cărnoasă şi glabră şi piciorul conic; are carnea albă-gălbuie, miros plăcut şi gust slab piperat. Creşte în grupe, în păduri de brad şi de mesteacăn, vara şi toamna. Sin. Gălbior, Unghia caprei.
Buretele vacii, Lactarius subdulcis Bull., din familia Agaricaceae, are pălăria cărnoasă, gălbuie-roşietică, subfire, cu sucul lăptos, inodor, dulce-acrişor. Creşte pe pămînt, în păduri de fag şi de brad, pînă în regiunea alpină, vara şi toamna.
Buretele vînăt, Cortinarius violaceus Fr., din familia Agarica-cteae, are pălăria cărnoasă, piciorul bulbos, şi carnea moale Ş» inodoră. Creşte izolat, printre frunzele uscate din pădure, vara şi toamna.
Se mai cunosc: buretele lăptos, buretele negru, buretele ?erpesc, etc., cari sînt folosifi în alimentafie.
Bureţi necomestibili mai cunoscufi sînt următorii:
Buretele cerbilor, Scleroderma vulgare Fr., sin. Lycoperdon cervinum Boit., din familia Sclerodermataceae; buretele crăiesc
(domnesc), Bolbitius fragiIis din familia Agaricaceae; buretele de bubă (puturos), Phallus impudicus L, din familia Phal-laceae; buretele de iască, Fomes fomentarius şi Fomes igna-rius, din familia Poiyporaceae; buretele de rouă, Coprinus mica-ceus Fr., din familia Agaricaceae; buretele de soc, Hirneola auriculata Judae Berk., din familia Tremellaceae; buretele de stejar, Boletus sanguineus Krombh., sin. Boletus purpureus Fr., din familia Polyporaceae; buretele flocos, Lactarius torminosus Fr., din familia Agaricaceae; buretele gălbişor, Agaricus auran-tiacus Fr., din familia Agaricaceae; buretele şerpesc (pestrif), Amanita muscaria L., din familia Agaricaceae.
Carnea acestor bureţi conţine substanţe nocive, cari prin ingerare produc intoxicaţii alimentare grave, uneori mortale.
1.	~ de casă. Bot.: Ciupercă xilofagă (Merulius lacrymans (Wulf.) Fr. — M. domesticus Falk.), din familia Polyporaceae, care produce putrezirea roşie a lemnului în construcţii. E specifică în special lemnului din locuinţele omeneşti. Se dezvoltă pe seama celulozei, descompunînd astfel lemnul şi provocîndu-i
o	coloraţie cărămizie. Rezistenţa lemnului atacat de burefe scade pînă la distrugerea totală. Lemnul descompus crapă sub formă de cuburi sau de prisme, cari, frecate între degete, se prefac în praf (cînd e uscat).
Ciuperca se înmulţeşte prin spori. Aceştia găsesc un mediu favorabil de dezvoltare în părţile ascunse, închise, puţin umede, calde, ale lemnăriei, cum sînt: duşumeaua oarbă acoperită şi închisă cu parchet, lambriurile, tocurile de uşi şi de ferestre, scările, tavanele de lemn, grindăria încastrată, în atingere cu locurile umede (ziduri umede şi igrasioase, aproape de closete, băi, etc.). După ce s-a instalat în anumite puncte, ciuperca îşi creează condifii favorabile de dezvoltare accelerată, prin secrefia de apă şi emanaţii acide (ca rezultat al descompunerii hidrafilor de carbon). Miceliul ciupercii se întinde repede în întreaga masă lemnoasă, producînd, la supra-fafa acesteia un fel de pojghifă de culoare brună, care se desprinde uşor.
Dezvoltarea ciupercii e insidioasă, producîndu-se mult timp fără a fi observată; cînd se constată prezenfa ei, în general e prea tîrziu, lemnul fiind total distrus pe mare întindere, dinspre interior.
Buretele de casa atacă în primul rînd lemnul de specii moi, întinzîndu-se apoi peste tot şi disfrugînd nu numai lemnul, dar şi alte materiale învecinate (pielărie, stofe, hîrtie, tapete, blănărie, etc.). De asemenea, produce igrasie.
Ca măsură preventivă se recomandă, în primul rînd, folosirea în construcţii numai a lemnului uscat (cu 12• *■ 15% umiditate) şi fără urme de putregai roşu, sau, mai bine, tratat cu substanţe fungicide. Lemnăria trebuie să fie ferită de umezirea ulterioară.
Cînd atacul s-a produs, piesele de lemn atacate sau chiar numai suspecte trebuie îndepărtate şi arse; cele rămase vor fi, pe cît posibil, arse la suprafaţă şi tratate cu fungicide (de ex. carbolineum).
2.	~ de pivniţă. Bot.: Ciupercă xilofagă (Coniophora cere-bella (Pers.) Schrot), din familia Telephoraceae, care produce putrezirea roşie a lemnului debitat şi nedebifat din depozitele umede de lemn de răşinoase şi de fag sau a lemnăriei din construcţii şi din mine. Se aseamănă, în multe privinţe, cu buretele de casă (v.), însă nu e atît de periculoasă. Cere un grad de umiditate mai mare al lemnului (optim, la 50"-60% umiditate) şi nu-şi creează un mediu propriu de umiditate, ca buretele de casă. Se dezvoltă de preferinţă în pivniţe, în subsoluri, mine. Creează însă condiţii favorabile pentru dezvoltarea buretelui de casă, prin faptul că dă un mediu acid, ca urmare a descompunerii celulozei din lemn.
s. Burete. 2: Obiect folosit pentru spălat, constituit din scheletul unui animal marin, caracterizat prin marele număr
Burefe
158
Burghiere
/. Ciocane de bureză cu cadru bătător.
1) şină; 2) traverse de burat; 3) cadru bătător; 4) ciocan articulat.
de goluri din inferior, legate între ele şi cu exteriorul, şi printr-o oarecare elasticitate.
1.	Burete. 3: Obiect asemănător ca formă şi proprietăţi cu un burete în accepfiunea 1, constituit din alt material. Exemplu: burete de cauciuc.
2.	~de cauciuc. Ind. chim. V. sub Cauciuc celular.
3.	Burefe. 4: Corp caracterizat printr-un mare număr de
goluri în interior, asemănător cu buretele de sub 1, dar care nu	e	elastic. Exemplu: burete de platin.	*
4.	~ de platin. Chim.: Catalizator	preparat	în mod	spe-
cial, constituit din platin fin divizat, care are o mare activitate catalitică, mărind considerabil vitesa de reacţie a anumitor reacfii chimice. El poate aprinde cu multă uşurinţă gazul aerian, gazul natural, hidrogenul, etc.
5.	Bureză, pl. bureze. C. f.: Maşină	de lucru	specială,	folosită	pentru burarea mecanică a căii (v.	Burarea	căii). Tipurile
de bureze folosite cel mai des sînt următoarele: bureze cu cadru bătător; bureze cu ciocane mecanice; bureze cu ciocane vibratoare şi bureze cu vînă de aer.— La burezele cu cadru bătător, îndesarea balastului se face cu ajutorul unui cadru vertical, de fontă, care are fixate, la partea de jos, ciocane speciale, articulate cîfe două (v. fig. /). îndesarea se face prin căderea cadrului, de ia înălţime, în spafiul dintre traverse, şi prin pătrunderea ciocanelor, oblic, în balastul de sub traverse.— Burezele cu ciocane mecanice sînt echipate cu mai multe ciocane, — acţionate cu aer comprimat, electric, sau de un motor cu ardere internă, — şi cari aplică balastului de sub traverse lovituri oblice, repetate des, producînd îndesarea lui. —
Burezele cu ciocane vibratoare sînt echipate cu ciocane speciale, fixate pe un cadru care poate să se coboare şi să se ridice. Burarea se execută în două faze: în prima fază se coboară cadrul, pentru ca ciocanele să pătrundă, prin vibrare, în balast; în faza a doua, ciocanele sînt acţionate astfel, încîf să se apropie de traversă, şi împing balastul sub ea, prin vibrare (v. fig. II). — Burezele cu vînă de aer produc îndesarea balastului prin împingerea acestuia sub traversă, cu ajutorul aerului comprimat, suflat printr-un ajutaj al unui pistol care se înfige în prealabil în balast, lîngă traversă.— Sin. Maşină de burat calea.
6.	Burfuială. Ind. făr.: Cea dintîi praşilă a porumbului.
7.	Burgers, modelul Hidr.: Model matematic folosit în studiul fenomenelor de turbulentă (în Hidrodinamică), exprimat prin ecuafiile nelineare
(1)	~	=	P-u	2-vf/;	^-	=	Uu-vu,
d t	d t
în cari U şi u sînt vitesele mişcărilor principală şi perturbată,
P e presiunea normală (constantă), iar v e o constantă; U şi
u sînt variabilele dependente, singura variabilă independentă
fiind timpul t. Din cele două ecuafii se deduce expresia energiei:
1	d
II. Ciocane vibratoare pentru burat. 1) şină; 2) traversă de burat; 3) poziţia ciocanelor în timpui pătrunderii în balast; 4) pozifia ciocanelor în timpul burării traversei.
(2)
2 dt
(<U2 + u2) = PU - v (iU2+u2),
în care primul termen din membrul al doilea e energia con-
sumată pentru antrenare (adică pentru realizarea mişcării principale), iar al doilea termen e energia disipată prin frecare. Sistemul de ecuaţii (1) are o soluţie „laminară", pentru P<v2, şi două solufii „turbulente", pentru P>v2; limita de stabilitate corespunde condiţiei P — v2, ceea ce coincide cu criteriul de stabilitate al lui Reynolds.
Ecuafiile (1) constituie numai un „model matematic" şi nu reprezintă o explicafie propriu-zisă în studiul dificil al fenomenului de turbulenfă.
s. Burgess, procedeul ~ pentru alinarea fierului. Mefg.: Procedeu electrolitic de obfinere a fierului cu grad înalt de puritate (99,9% Fe), electrolitul fiind o sare de fier (clorură feroasă, sulfat feros, sulfat dublu de fier şi amoniu). Se folosesc anozi (de ex. fontă, deşeuri de ofel, etc.) cari reacfionează cu electrolitul (mentinîndu-i concentraţia) sau anozi cari nu reacfionează cu acesta (fiind necesară alimentarea permanentă a băii cu electrolit). V. sub Fier, Elaborarea fierului.
9.	Burghiaf. Tehn.: Sin. Burghiere (v.).
10.	Burghiaf, maşină de N\ş.: Maşină-unealtă folosită în principal la găurirea prin aşchiere, cu ajutorul burghiului. Sin. Maşină de găurit cu burghiul, Burghietoare. V. sub Găurit, maşină de
11.	Burghiere. Metf.: Operaţie de executare, prin aşchierea cu burghiul, a unei găuri străpunse sau înfundate. La burghiere, mişcarea principală de lucru e o mişcare de rotaţie, executată de obicei- de burghiu în jurul axei sale (uneori, de obiectul prelucrat sau chiar de ambele simultan, de ex. la executarea de găuri lungi), iar mişcarea de avans de lucru e rectilinie, în lungul axei găurii, fiind executată de burghiu; avansul de potrivire nu e necesar, deoarece potrivirea e realizată fie de la început, prin diametrul burghiului folosit, fie prin folosirea de burghie cu diametri din ce în ce mai mari, dacă burghie-rea se execută în mai multe treceri.
Suprafaţa aşchiată (suprafaţă prelucrată), adică suprafaţa finală, e suprafaţa cilindrică a găurii care se obţine. Suprafaţa de aşchiat (suprafaţa de prelucrat), adică suprafaţa iniţială, e suprafaţa găurii prealabile; în cazul burghierii în plin, aceasta se reduce la axa găurii, adică e o suprafaţă cilindrică cu diametrul nul. Suprafaţa de aşchie re e suprafa(a elicoidală formată de muchia aşchietoare a burghiului în mişcarea ei elicoidală din cursul burghierii (v. fig. /); pasul elicei e egal cu avansul pe o rotaţie s, iar unghiul ei de înclinare 6 e variabil, depinzînd Ţ~ de punctul de pe muchia aşchie- j toare considerat (tg Q — s/kDMj
unde Dm e diametrul corespun-
zător punctului respectiv de pe muchia aşchietoare). Planul de aşchiere e planul tangent la suprafaţa de aşchiere în fiecare poziţie instantanee a muchiei aşchietoare, şi care conţine punctul considerat al acesteia. Planul de bază e planul perpendicular pe direcţia vectorului mişcării principale, în punctul considerat de pe tăiş, deci e un plan radial care trece prin axul burghiului şi prin acest punct.
Elementele geometrice şi tehnologice ale secţiunii aşchiei (v. fig. II) sînt următoarele: lăţimea aşchiei, b, care e distanţa dintre suprafaţa aşchiată (finală) şi suprafaţa de aşchiat (iniţială), măsurată de-a lungul muchiei aşchietoare a burghiului,
I. Suprafaţa de aşchiere la burghiere. o) obiect prelucrat; a) suprafajă aş-chiată; b) suprafajă de aşchiere; s) avans.
Burghiere
159
8urghier6
fiind deci egală cu lungimea activă a acesteia; grosimea aşchiei, a, care e distanta, măsurată paralel cu direcţia axei burghiului, dintre două pozijii succesive ale suprafefei de aşchiere corespunzătoare unei rotiri a burghiului cu unghiul 2jt/z dintre două tăişuri succesive (z e numărul de tăişuri ale burghiului); adîncimea de aşchiere, t, care e proiecfia lungimii active a muchiei aşchietoare pe un pian
normal pe direc- ^ găurire (burghiere); 2) regăurire (lărgire cu burghiul); fia de avans de Iu-	djame{rul	burghiului; D0) diametrul	găurii	prealabile;
cru, valoarea ei fi-	grosimea	aşchiei;	b)	lăfimea	aşchiei;	f)	adîncime
ind t = {D-D0)l2
de aşchiere; s) avans; Sf) avans pe tăiş; V) sensul miş-la lărgirea unei gă- cgrj; principale de lucru; S) sensul mişcării de avans uri şi£ = Z)/2 la bur-	de	iucru.
ghiereaînplin(De
diametrul găurii finale şi Dq e diametruLgăurii inifiale); avansul pe tăiş, st, e dat de grosimea aşchiei măsurată în direcfia avansului de lucru; avansul (total), s, e dat de produsul dintre avansul pe tăiş st şi numărul z de tăişuri ale burghiului, adică s~st'Z. între elementele de mai sus există relafiile:
t	D — Dq
b —-------=-----;--- şi a — st • sin x.
sin x 2 sin %
Aria secfiunii transversale a aşchiei detaşate de un tăiş e
La burghiere, în mijlocul M al unui element de lungime al unei muchii aşchietoare acfionează următoarele forfe rezistente: pe fafa de degajare, forfa normală
forfa de frecare F\, produsă de PN ?i tangentă la fafa de degajare, iar Pe fafa de aşezare, forfa normală PN2 şi forfa de frecare F2, tangentă.
Corfele de pe fafa de degajare dau 0 rezultantă P\, care poate fi descompusă după două direcfii normale, o componentă PZi situată în Planul de aşchiere \Ja intersecfiunea ■^cestuia cu planul radîal de bază) şi ° componentă N\
Şifuată în planul secant principal care frece prin punctul M (la intersecfiunea acestuia cu planul radial de bază); în mod analog,
forfeleP^ şi F2 dau rezultanta P2Ş1 aP°i componentele P şi*N2. Forfele P şi Pz , colineare şi în acelaşi sens, dau o rezultantă unică Pz, care reprezintă rezistenţa fangenfială de aşchiere şi care e componenta principală a apăsării de aşchiere. Forfele normale pe muchia aşchietoare N1 şi N2 dau rezultanta N\ + N2, normală pe muchie şi situată în planul de bază ce trece prin punctul M, care se descompune după direcţia Ox paralelă cu axul burghiului şi după direcfia radială Oy, dînd o componentă axială (de avans) Px şi o componentă radială P \ în mod analog, în punctul simetric M' (de pe al doilea tăiş) se obfin componentele P'x şi P'y. Componentele radiale Py şi P'y fiind egale şi de sens contrar se anulează (dacă unghiurile de atac ale celor două muchii aşchietoare sînt egale), iar componenta Px, însumată cu P'x şi cu forfa axială aferentă de pe muchia transversală (la burghierea în plin), dau rezistenţa de aşchiere axială (la avans) P, care se opune avansării burghiului. în această forfa axială, aportul muchiei transversale reprezintă circa 50%.
Dacă unghiul de degajare y creşte mult, componentă Ni scade şi poate deveni negativă sau chiar mai mare în valoare absolută decît N2 (de obicei, dacă y>30°), astfel încît, în cazul regăuririi (al lărgirii unei găuri prealabile), cînd muchia transversală nu lucrează, rezistenfă axială rezultantă poate avea acelaşi sens ca avansul, tinzînd deci să scoată burghiul din port-burghiu.
Valorile rezisfenfei axiale la burghiere Px şi momentului rezistent la burghiere Mf sînt date de relaţiile
P = Cp-syp{D-D0) şi Mr = CM • sM • (£>2 —£>?),
în cazul regăuririi, şi de relafiile
P — Cp - s y • D Şl MrCM-s •D ,
în cazul burghierii în plin; în aceste relafii, Do şi D sînt diametrul găurii prealabile şi al găurii finale, iar constantele Cp, CM, Xp, yp, xM şi yM sînt determinate experimental pentru diferite materiale prelucrate şi pentru anumite valori ale unghiurilor burghiului (v. tabloul I).
Tabloul I. Valori ale constantelor, corespunzătoare unui burghiu confecfionat din oţel rapid şi cu x = 6Q°, 5 = 60° şi y = 30°
Materialul prelucrat	cp	CM	xp	yp	*M	yM
Ofel carbon (oy = 75 kgf/mm2)	84,7	33,8	1,0	0,7	1,9	0,8
Fontă cenuşie (#£=190)	60,5	23,3	1,0	0,7	1,9	0,8
Fontă maleabilă (#£ = 150)	52,5	20,3	1,0	0,8	1,9	0,8
Bronz (#£ = 100—140)	31,5	12,2	1,0	0,8	1,9	0,8
Pentru alte condifii de burghiere, respectiv la variafia anumitor factori cari influenţează rezistenfă Ia burghiere, valorile constantelor se schimbă; influenfă acestor variaţii se poate exprima de asemenea şi prin coeficienfi cu cari se înmulfeşte forfa sau momentul calculat cu constantele de mai sus. Interesează în special influenfă următorilor factori: unghiul co de înclinare a elicei canalelor, unghiul de atac x, muchia aşchietoare transversală, unghiul de aşezare a, avansul, vitesa de aşchiere şi caracteristicile mecanice ale materialului prelucrat. — La mărirea unghiului de înclinare al traiectoriei co (implicit şi a unghiului de degajare y, deoarece acesta depinde de diametrul Dm corespunzător punctului considerat de pe muchia aşchietoare, de diametrul D al găurii finale şi de unghiurile co şi x) rezistenfă axială şi momentul rezistent se micşorează, ca urmare a micşorării deformafii lor de aşchiere şi a frecărilor pe fafa de degajare; la mărirea Iui co peste 30*-35o, deformafiile încep însă să crească din nou, ca şi frecările pe fafa de aşezare. De aceea, cum şi pentru obfinerea unei rezistenfe şi a unei rigi-
II. Elementele secfiunii aşc.hiei, la burghiere.
lll. Forfele rezistente elementare la burghiere. P/\fj) *orta normală pe fafa de degajare; Fj) torfa de frecare, fangenfială la fafa de degajare; P^) forfa normală pe fafa de aşezare; F2) forfa de frecare, tangen-fială la fafa de aşezare; Pt) forfa rezultantă pe fafa de degajare; P2) forfa rezultantă pe fafa de aşezare; PZi) şi PZJ componentele forfelor Pj şi P2 în planul de aşchiere (tangenţiale la muchia aşchietoare); Nj şi N2) componen-teîeforfelor P^şl P2în planul secant principal (normale la muchia aşchietoare); PZJ rezistenfă fangenfială de aşchi-ere; Px)?*Px) f°rte axiale; Py) şi Py,) forfe radiale.
Burghiere
160
Burghiere
dităfi sporite ale burghiului, se consideră ca valori optime pentru co cele cuprinse între 25 şi 35°, la prelucrarea oţelurilor şi a fontei — şi valori puţin mai mari la prelucrarea aliajelor uşoare şi a aliajelor moi.— La micşorarea unghiului de atac %, rezistenţa axială şi momentul rezistent cresc datorită micşorării grosimii aşchiei şi măririi lăţimii ei, cari duc la mărirea deformaţii lor de aşchiere. Odată însă cu micşorarea unghiului %, componenta axială Px scade în contul măririi componentei radiale Py, atenuînd sau chiar anulînd efectele micşorării grosimii aşchiei şi măririi lăţimii acesteia. La prelucrarea materialelor casante (de ex. a fontei), cînd deformaţiile elastice şi plastice nu sînt atît de intense ca la prelucrarea materialelor tenace (de ex. a oţelului), micşorarea unghiului de atac are o influenţă mult mai mare asupra rezistenţei axiale, însă e sensibil egală asupra momentului rezistent, din cauza măririi frecărilor (proporţional cu creşterea lungimii tăişului activ).
Dacă se înlătură acţiunea muchiei aşchietoare transversale, prin executarea unei găuri prealabile avînd diametrul cel puţin egal cu lungimea acestei muchii, valoarea rezistenţei axiale scade aproape la jumătate, iar valoarea momentului rezistent scade cu circa 10-**15%. De asemenea, dacă printr-o ascuţire adecvată (prin executarea unor scobituri pe feţele de aşezare) se scurtează muchia transversală sau se îmbunătăţesc condiţiile sale de aşchiere, rezistenţa axială se reduce cu 30"‘35% faţă de valoarea obţinută cu muchia transversală întreagă. Aceasta se explică prin faptul că muchia aşchietoare transversală rezultă prin intersecţiunea feţelor de aşezare ale celor doi dinfi ai burghiului şi are deci unghiul de degajare negativ şi foarte mare, ceea ce duce la condifii de aşchiere foarte grele. — Un unghi de aşezare a, realizat prea mic prin ascufire, duce la mărirea rezistenfei axiale şi a momentului rezistent, datorită măririi frecărilor pe fafa de aşezare. Afară de aceasta, prin mişcarea elicoidală de burghiere, unghiul de aşezare static a se micşorează cu valoarea unghiului de înclinare 0 al traiectoriei punctului respectiv de pe muchia aşchietoare — şi deci există pericolul ca unghiul de aşezare efectiv (cinematic) ac sa devină mic, nul, sau chiar negativ, ducînd la amplificarea efectelor dăunătoare de mai sus. De aceea se ia, pentru fiecare punct de pe muchia aşchietoare, o valoare minimă a unghiului a egală cu 0+2*-i5o (0 fiind crescător de la periferia burghiului spre axul acestuia, deoarece tg Q = s/jiDm). — La mărirea avansului, ca şi la mărirea adîncimii de aşchiere, rezistenfa axială şi momentul rezistent cresc (v. relafiile cari dau valorile lui P şi Mf). De asemenea, odată cu mărirea avansului creşte şi unghiul 6, deci şi unghiul de degajare cinematic ac, fapt care duce la micşorarea rezistenfei axiale şi a momentului rezistent. Prin faptul că unghiul 0 creşte spre axul burghiului, unde unghiul de degajare (static) y e aproape nul, se obfine o corectare a valorii acestuia în regiunea centrală a burghiului (deoarece Yc = Y+G). Pentru acest motiv, în anumite limite se preferă lucrul cu avansuri cît mai mari, chiar în detrimentul vitesei de aşchiere.— La burghiere, influenfa vitesei de aşchiere e aceeaşi ca la strunjire, cu deosebirea că descreşterea rezistenfei axiale şi a momentului rezistent începe Ia vitese de aşchiere mai mici decît la strunjire, şi anume la 6"*8 m/min, la cari corespunde un maxim; aceasta se explică prin faptul că evacuarea căldurii e mai anevoioasă decît în cazul strunjirii, şi atît aşchia cît şi materialul de sub suprafafa de aşchiere ajung la temperatura critică la vitese mai mici decît la strunjire.— Variafia rezistenfei axiale şi a momentului rezistent în funcfiune de rezistenfa la rupere crf sau de duritatea HB ale materialului prelucrat se produc după relafii politropice de forma
P	Mr
“ 0 75 = COnSt*	—oT = const-'
°r	<V
la prelucrarea ofelului, respectiv
P	.	.	Mr
—jtt- = const. şi —= const.,
rjU,6	*	ZL7Ui°
nB
la prelucrarea fontei.
La burghiere, uzura sculei e mai rapidă decît la alte ope-rafii de aşchiere,. datorită în special următoarelor particularităţi: variafia unghiului de aşchiere 5 de-a lungul muchiei aşchietoare; variaţia vitesei de aşchiere de-a lungul muchiei aşchietoare, prin faptul că, la periferia burghiului vitesa fiind mai mare, direcţia de curgere a aşchiei e deviată spre centrul burghiului; condiţiile grele de aşchiere a muchiei aşchietoare transversale (cu deformaţii puternice şi cu frecări mari în dreptul zonei centrale a burghiului); existenţei tăişului secundar (format de faţeta de ghidare şi avînd unghiul de atac practic egal cu zero) care (fiind mereu în contact şi în frecare cu suprafaţa prelucrată, nu numai pe porţiunea sa activă, ci pe întreaga lungime a găurii) constituie o sursă suplementară de căldură care nu apare la nici o altă sculă aşchietoare; vîrfului muchiei aşchietoare (colţul format de muchia aşchietoare şi faţeta de ghidare) care are vitesa de aşchiere cea mai mare dintre toate punctele muchiei aşchietoare şi unde se dezvoltă deci cea mai mare cantitate de căldură (Ia această căldură se adaugă şi căldura de frecare de pe faţeta de ghidare adiacentă) şi care are o capacitate termică relativ mică, deoarece e ascuţit (se execută fără rază de rotunjire) şi deci e supus unor solicitări termice mari; evacuarea limitată a căldurii în mediul exterior, căldura degajată rămînînd aproape în întregime în regiunea aşchierii.— De aceea, la un acelaşi lucru mecanic de aşchiere, temperatura tăişurilor burghielor e în general mai mare decît temperatura tăişurilor cuţitelor, maximul de temperatură fiind la colţurile burghiului şi pe tăişul transversal. în cazul lucrului cu un burghiu fără tăiş transversal, temperatura creşte proporţional cu puterea 0,42 a vitesei de aşchiere, pe cînd în cazul lucrului cu tăiş transversal, temperatura creşte proporţional cu puterea
0,65 a vitesei de aşchiere, ceea ce în cazul unei vitese de burghiere de 30 m/min reprezintă o creştere relativă a temperaturii tăişurilor cu mai mult decît 100%. La mărirea diametrului burghiului, temperatura tăişurilor scade proporţional cu puterea 0,25"*0,45 a diametrului, datorită măririi capacităţii termice a burghiului prin mărirea dimensiunilor sale, odată cu îmbunătăţirea evacuării aşchiilor prin canale mai spaţioase.
Ca urmare a particularităţilor de mai sus, tăişurile burghiului se uzează mai repede decît tăişurile cuţitelor. Uzura se manifestă mai accentuat în următoarele zone: la colţurile tăişurilor principale, pe faţetele de ghidare, la tăişul transversal şi pe fafa de aşezare (v. fig /V).
Uzura fefei de degajare e în general neînsemnată. La prelucrarea materialelor tenace predomină uzura pe fafa de aşezare, iar la prelucrarea materialelor casante predomină uzura coifului tăişului şi cea a fafetei de ghidare. Burghiele armate cu plăcufe metaloceramice prezintă deopotrivă toate cele patru zone de uzură (v. fig. IV). în urma uzurii coifurilor tăişului principal, pe suprafafa prelucrată rămîne un strat de material care nu se mai aşchiază normal, ci e strivit de tăişul principal, iar tăişul secundar îl îndepărtează numai parfial, astfel încît suprafafa prelucrată rezultă neregulată, iar pe fafetele de ghidare ale burghiului se prind particule de material cari anihilează treptat conicitatea inversă a corpului burghiului, măresc frecările dintre fafetele de ghidare
IV. Uzura burghiului.
I) uzura tăişului principal; 2) uzura suprafeţei de aşezare; 3) uzura suprafeţei de degajare; 4) uzura faţetei de ghidare; hc) mărimea uzurii la colţul tăişului; ha) mărimea uzurii la faţa de aşezare.
161
Burghiere
mjrl ■—
şi suprafafa găurii prelucrate şi provoacă uzura burghiului pe . -diametru, adesea chiar înţepenirea şi ruperea lui. Prin mărirea conicitătii inverse a burghiului, apest fenomen, ca şi uzura pe diametru a lui, scad în intensitafe.
Drept criterii de uzură (valori ale uzurii admisibile) se utilizează următoarele mărimi: la burghiele executate din otel rapid, Ia prelucrarea ofelului (cu răcire), o uzură a fefei de aşezare Âa<^1,0—1,2 mm, iar la prelucrarea fontei (fără răcire), o uzură a coifului £c<0,5-1,2 mm; la burghiele armate cu plăcufe metaloceramice, şi avînd diamefri mai mici decît 15 mm, o uzură a coifului	,1 mm şi la cele cu diamefri mai
mari, o uzură a coifului, bc^.\,2—2,5 mm.
Tăişurile burghiului se uzează cu atît mai repede, cu cît vitesa de aşchiere, avansul, raportul dintre lungimea găurii şi diametrul acesteia, unghiul de atac şi rezistenfă materialului prelucrat sînt mai mari şi cu cît diametrul burghiului şi unghiul de degajare (pînă la valoarea de 25-**30°) sînt mai mici.
Vitesa de aşchiere v are influenfă cea mai mare asupra infensifăfii uzurii şi asupra durabilităfii T a sculei. Influenfă acesteia se exprimă prin relafia
în care C e o constantă, iar exponentul z e egal cu 5 la prelucrarea ofelului cu burghiu de ofel rapid, cu 8 la prelucrarea fontei cu burghiu de ofel rapid şi cu 2,5 la prelucrarea cu burghie armate cu plăcufe metaloceramice.
Durabilitatea economică T ec , care corespunde condifii lor unei exploatări rafionale a sculei şi unui cost normal al acesteia, e de 6*-70 de minute în cazul prelucrării ofelului (se ia proporfională cu diametrul burghiului) şi de 12--80 de minute în cazul prelucrării fontei. Durabilitatea economică se poate exprima ca o funcfiune de diametrul burghiului, anume Tec =k • D, unde coeficientul de proportionalitafe &=1,2**,1,4 la prelucrarea ofelului şi &=1,5--2 la prelucrarea fontei şi la prelucrarea cu burghie cu plăcufe metaloceramice. Mărimea aproape dublă a coeficientului de durabilitate k, în cazul prelucrării fontei, se explică prin faptul că, în acest caz, se uzează cu precădere coiful tăişurilor principale şi deci la ascufirea sculei trebuie să se îndepărteze de fiecare dată o porfiune mai mare din lungimea burghiului, pentru a-l readuce în stare normală, decît Ia prelucrarea ofelului, cînd uzura se produce mai
mult pe fafa de aşezare. Aceasta înseamnă şi un procent de pierdere mai mare din costul de achizifie al sculei, cum şi un consum mai mare de timp, de abraziv, etc. la fiecare ascufire.
Durabilitatea poate fi exprimată şi prin lungimea totală de gaură care se poate prelucra pînă la o uzură bine determinată a burghiului.
Vitesa de aşchiere economică vec e vitesa de aşchiere care asigură burghiului o durabilitate economică Tec şi depinde de factorii cari determină uzura sculei. Principalii factori de cari se fine seamă la stabilirea vifesei de aşchiere vT, corespunzătoare unei anumite durabilităfi T, sînt: durabilitatea aleasă T, caracteristică materialului prelucrat, exprimată prin vitesa de aşchiere specifică CvT (care e vitesa de aşchiere ce asigură unui burghiu cu diametrul D = 1 durabilitatea aleasă T, la bur-ghierşa cu adîncimea de aşchiere t— 1 şi cu avansul 5=1), materialul din care e confecfionat tăişul burghiului, diametrul burghiului la găurirea în plin (respectiv £ = (Z) —Z)o)/2 la regăurire), avansul şi lungimea de gaură l care se prelucrează.
Influenfă complexă a acestor factori poate fi exprimată prin
Vj Tm• s'’v • t*v (ljD)mAHv în care A e egal cu duritatea Brinell HB Ia prelucrarea metalelor casante (de ex. a fontei), respectiv cu rezistenta de rupere or la tracfiune, la prelucrarea metalelor tenace (de ex. a ofelului), iar uVi m, xv, yv, w şi nv sînt exponenţi ale căror valori, stabilite experimental, sînt date în tabloul II. în cazul burghielor de ofel carbon de scule, valoarea obfinufă pentru vT se reduce la Jumătate, iar pentru burghiele de ofel de scule aliat se reduce cu 35%. Deoarece datele din tablou corespund burghierii fără răcire, în cazul unei răciri corecte (cu un debit de circa 4 l/min) vitesa poate fi mărită cu circa 20***40%. Din observarea acestei relafii rezultă că, la mărirea diametrului burghiului, vitesa de aşchiere poate fi mărită (deoarece intensitatea uzurii scade cu mărirea volumului burghiului şi a capacităfii termice a acestuia), că Ia mărirea durabilităfii alese T vitesa de aşchiere corespunzătoare trebuie să fie micşorată şi că la mărirea avansului, a adîncimii de aşchiere (la regăurire) şi a raportului dintre lungimea găurii şi diametrul ei, vitesa de aşchiere trebuie micşorată.
Tabloul II
Materialul tăişului sculei	Materialul prelucrat	Felul prelucrării	Avansul s mm/rot	CVţ	uv	m		■Vv	w	nv
	Ofel carbon (oy = 75 kgf/mm2)	Burghiere în plin	<0,2 > 0,2	5.0 7.0	0,4 0,4	0,2 0,2	0 0	0,7 0,5	0,6 0,6	0,9 0,9
Ofel rapid		Regăurire	-	11,6	0,4	0,2	0,2	0,5	0,6	0,9
	Fontă cenuşie (#£ = 190)	Burghiere în plin	< 0,3 > 0,3	10,5 12,2	0,25 0,25	0,125 0,125	0 0	0,55 0,4	0,15 0,15	1.3 1.3
		Regăurire	-	16,7	0,25	0,125	0,1	0,4	0,15	1,3
	Ofel carbon şi ofel aliat [or = 75 kgf/mm2)	Burghiere în plin	< 0,12 > 0,12	15,4 10,0	0,6 0,6	0,25 0,25	0 0	0,3 0,5	0,25 0,25	0,9 0,9
Plăcuţă		Regăurire	-	13,8	0,6	0,25	0,2	0,3	0,25	0,9
metaloceramică	Fontă cenuşie şi fonfă maleabilă	Burghiere în plin	-	4,35	0,5	0,4	0	0,5	0,10	1,3
	(#£ = 19 0)	Regăurire	-	5,65	0,5	0,4	0,15	0,45	0,10	1,3
11
Burghieîoare
162
Burghiu
Se mai observă că, dintre tofi factorii, avansul are influenfa cea mai mare, şi apoi diametrul burghiului. La burghierea de lărgire, influenfa adîncimii de aşchiere e destul de" mică.
Durabilitatea burghielor şi, implicit, şi vitesa de aşchiere, pot fi mărite prin micşorarea intensităfii uzurii în unele sau în toate	zonele	în	cari apare uzura. Aceasta se	poate realiza, în
primul	rînd,	prin	alegerea corespunzătoare a	parametrilor geo-
metrici ai părfii aşchietoare a burghiului.
Micşorarea solicitărilor dinamice şi termice ale tăişului transversal se realizează prin o ascufire a vîrfului burghiului care să ducă la scurtarea tăişului transversal (în acest caz, durabilitatea creşte de 1,5—2 ori) sau prin desfiinfarea acestui tăiş (în acest caz, durabilitatea creşte de 2—3 ori). Micşorarea uzurii de-a lungul tăişului principal, pe fafa de degajare şi pe	fafa de aşezare,
se poate obfine prin ascufirea dublă (v. fig. V) sau triplă a părfii de atac	a burghiului (cu
unghiuri de atac variabile de-a lungul tăişului).
V. Ascufirea dublă	VI.	Ajustarea fafefei de ghidare.
a burghiului.	0	material	îndepărtat	prin ajustare; ctj) unghi de aşe-
Jtj) şi «2) unghiuri	zare	realizat	prin	ajustarea	fafetei	de ghidare,
de atac.
Micşorarea uzurii pe diametru a fafetelor cilindrice de ghidare se poate realiza prin ajustarea (detalonarea) acestora pe o lungime de circa 2 mm (v. fig. V/). Pe această porfiune, care are rolul de tăiş secundar, se creează un unghi de aşezare ai, lăsîndu-se totodată lîngă muchia aşchietoare o fafetă mult mai îngustă (de circa 0,2 mm) pentru ghidare şi pentru consolidarea tăişului.
Valorile optime ale parametrilor cari determină regimul de aşchiere (adîncime de aşchiere, avans şi vitesă de aşchiere) se stabilesc astfel:
Adîncimea de aşchiere t e impusă, de cele mai multe ori, prin alegerea datelor inifiale ale operafiei, adică, în cazul burghierii în plin, e egală cu jumătate din diametrul burghiului, iar la regăurire e egală cu adausul de prelucrare rămas de Ia gaura prealabilă £ = (D—-£>o)/2.
Avansul sse stabileşte prin unul din următoarelecriferii: criteriul rezistenfei sau al rigidităfii, al unghiului de aşezare, al netezimii suprafefei prelucrate. — Criteriul rezistenfei sau al rigidităfii burghiului, consistă în satisfacerea condifiei ca momentul rezistent de aşchiere Mr să fie mai mic sau cel mult egal cu momentul rezistent al burghiului la răsucire în domeniul elastic, adică Mr^Wp • Td» unde Wp e modulul de rezistenfă polar al secfiunii transversale a burghiului (la burghiul elicoidal se poate lua Wp = 0,02 D3), iar xa e rezistenfa tangenfială admisibilă a materialului din care e confecfionat burghiul (Ta = 50—60 kgf/mm2). Dacă se impune o anumita deformafie unghiulară specifică maximă admisă (de ex. la burghiele pentru găuri adînci, cari sînt lungi şi subfiri), atunci Mr^yaG * Ip, unde G e modulul de elasticitate transversală şi Ip e momentul de inerfie polar al secfiunii transversale a burghiului; în acest caz se poate lua ca răsucire limită, pe toată lungimea burghiului, unghiul = 0,3—0,5°. în fiecare din aceste relafii se înlocuieşte momentul rezistent la aşchiere prin expresia sa în funcfiune de avans şi de ceilalfi factori, şi relafia rezultată se explicitează în funcfiuna de avans,
care poate fi astfel determinat. — Criteriul unghiului de aşezare cinematic maxim acinmax consistă în condifia ca unghiul de aşezare static maxim CLmax al burghiului (rezultat prin ascufirea burghiului) în zona tăişurilor din apropierea axului burghiului să fie bu cel pufin 2—3° mai mare decît unghiul maxim §max de înclinare a traiectoriei descrise în mişcarea elicoidală de burghiere de punctul de pe tăiş cel mai apropiat de axul burghiului, adică a»,** ^ 9Jwat + (2 —3°).
Dar 9
= arc tg
unde Dmin (care e diametrul cel
mai mic de pe tăişul principal ăl burghiului) poate fi luat egal cu diametrul miezului burghiului, adică Dmin ~ (0,125—0,280) D şi atunci, Ia limită, i = tg [amax~(2-3°)] nDmin. — Criteriul netezimii suprafefei găurii prelucrate e greu de aplicat şi nu e destul de concludent.
Pentru uzul curent s-au întocmit tablouri cu valori recomandate ale avansului în funcfiune de diametrul burghiului şi de materialul prelucrat, stabilite cu aproximafie, după relafia empirică s — Cq'D, în care constanta Cq are următoarele valori: la prelucrarea ofelului cu burghie cu 16 mm, Cq = 0,012—0,025 şi cu burghie cu 20 mm, C0 = 0,008-0,015, iar la prelucrarea fontei, cînd D^16 mm, Cq = 0,020—0,05 şi cînd D^20 mm, Co = 0,015—0,025. Valorile maxime se aleg la prelucrarea găurilor fără condifii de precizie a dimensiunilor şi de calitate a suprafefei, cum şi atunci cînd după burghiere gaura se prelucrează cu lărgitorul ori cu alezorul, iar valorile minime, cînd burghierea e operafia finală ori cînd urmează direct alezaraa sau filetarea cu tarodul. La prelucrarea găurilor adînci, avansul poate fi stabilit cu relafia empirică s- 0,01 +0,006 D.
Vitesa de aşchiere economică vec se determină cu relafia dată mai sus, pentru o durabilitate dorită T.
Turaţia n a burghiului (sau a obiectului prelucrat) rezultă
din relafia	~
*	jt	D	n
Vec~ 1000'
Puterea de aşchiere se determină cu relafia Mr • n
716 200
Timpul de maşină la burghiere se calculează cu relafia 1 maş n%$ '
în care L e lungimea de gaură prelucrată, iar L', care e suma curselor de atac şi de depăşire, se poate lua egală cu (0,3—0,4)Z).
1.	Burghieîoare, pl. burghietori. Mş., Ut.: Sin. Maşină de bur-ghiat. V. sub Găurit, maşină de
2* Burghiu, pl. burghie. Tehn., Ut.: Unealtă aşchietoare pentru efectuarea de găuri cilindrice, pentru lărgirea de găuri cilindrice existente (regăurire) şi pentru efectuarea de găuri de centrare. Are o parte activă, cu o porfiune aşchietoare şi o porfiune de ghidare, o parte de prindere, constituită de o coadă şi, la burghiele mai mari (de obicei cu diametrul peste 12 mm), o parte de trecere, cu diametrul mai mic, numită gît. — Partea activă se execută în diferite forme şi cu diferite valori ale caracteristicilor geometrice, funcfiune de felul şi de proprietăfile mecanice ale materialului prelucrat. — Coada burghiului poate fi cilindrică, conică şi, mai rar, piramidală. Coada cilindrică se execută, de obicei, Ia burghie cu diametru mic (de 1a 0,25 la 20 mm), iar la diametri foarte mici (sub 3 mm) e echipată cu un antrenor. Coada conică se execută, de obicei, la burghie cu diametrul mai mare decît 6 mm, pînă la cele mai mari dimensiuni — şi are la extremitate o porfiune teşită pe ambele fefe, care serveşte ca antrenor şi capăt de evacuare.
Burghiul lucrează (burghiază) printr-o mişcare principală de rotafie şi una de avans lineară, efectuate de obicei de sculă,
e constituit în principiu din unu sau din mâi multe tăişuri ‘ dispuse fron*a^ Pe 0 care serveşte la ghidare în lungul 111 aăurii date, la prindere în maşina-unealtă şi Ia antrenare. Pentru a executa o găurire, burghiul se prinde fie direct în capul arborelui principal al maşinii-unelte, fie indirect, într-un port-burghiu, prins în capuî arborelui principal.
După materialul de prelucrat, burghiele cele mai utilizate sînt burghiul pentru lemn, burghiul pentru metal şi burghiul pentru piatră.
Burghiu pentru lemn. Ind. lemn.: Burghiu folosit la găurirea lemnului. Forma sa trebuie să asigure o găurire corespunzătoare a lemnului şi o evacuare uşoară a aşchiilor produse; de aceea, calitatea sa e determinată de uşurinfa cu care pătrunde în lemn, de exactitatea dimensională a găurii executate, de netezimea peretelui găurii şi de capacitatea de evacuare a aşchiilor. Unghiurile aşchietoare trebuie alese astfel, încît lemnul să fie desprins prin tăiere, nu prin smulgere sau strivire.
Exemple de burghie pentru lemn:
Burghiul-lingură (v, fig. 1 a), care are forma unei dălfi semi-rotunde cu muchii aşchietoare laterala şi cu gura ascufită semi-rotund sau în unghi ascufit (circa 75°). Se execută cu diametri cuprinşi între 2 şi 50 mm şi se foloseşte Ia găurirea paralelă cu fibrele, în special la lucrări de strungărie.
o
f
k
I.	Burghie pentru lemn. a) burghiu-lingură; b) burghiu-melc; c) burghiu-melc cu mîner; d), burghiu elicoidal; e) burghiu elicoidal cu centrare; f) burghiu plat; g) burghiu plat cu centrare; h) burghiu reglabil; /) burghiu cilindric; /) burghiu-freză conic.
Burghiul-melc (v. fig. I b), numit şi burghiu pentru cuie, e un burghiu cu diametrul crescător în prima porfiune şi cu tăişul răsucit. Se execută cu diametrul între 3 şi 40 mm şi se foloseşte atît Ia găurirea paralel cu fibrele, cît şi la găurirea perpendicular pe fibre. Găurile obfinute nu sînt însă curate, iar la găurirea perpendicular pe fibre se produc de multe ori crăpături în lemn. Se poate executa şi cu miner, pentru găurire manuală (v. fig. / c). Sin. Sfredel.
Burghiul elicoidal e un burghiu cu canale elicoidale, executat de obicei prin răsucire. Poate fi elicoidal simplu (v, fig. / d) sau elicoidal cu centrare (v. fig. I e). Acesta din urmă, care e folosit mai mult, are un vîrf de centrare care e un şurub conic, şi două cufite laterale (trasoare), aşezate paralel şi simetric fafă de axul burghiului. înclinarea elicei filetului vîrfului de centrare determină înaintarea burghiului (pentru lemnele tari e necesară o înclinare mai mică decît pentru lemnele moi). Cele două cufite laterale taie lemnul după circumferinfa găurii înainte de acfiunea tăişurilor frontale ale burghiului. Se execută cu diametri de la 6***50 mm şi se folosesc la găurirea atît paralel, cît şi perpendicular pe fibre.
Burghiul plat e un burghiu cu vîrful plat. El poate fi simplu (fig. I f) sau cu centrare (v. fig. I g). Burghiul plat cu centrare are un vîrf ascufit care determină centrul găurii, un cufit lateral (trasor) pentru tăiat după circumferinfa găurii şi un cufit radial, înclinat, care desprinde talaşul. Datorită cufituIui trasor se reali-
Burghiu
zează găuri cu perefii foarte curafi. Acest burghiu e folosit în special la găurirea perpendicular pe fibre, deoarece la găurirea paralel cu fibrele se dezaxează (se spune că burghiul „fuge"). Se execută cu diametri de 4---50 mm.
Burghiul reglabil (v. fig. I h) e un burghiu plat cu centrare, la care cufitul sau pozifia acestuia pot fi schimbate pentru a se da găuri cu diferifi diametri (de obicei pînă la 75 mm).
Burghiul cilindric (v. fig. I i) are două tăişuri radiale, perpendiculare pe axa sa, cari desprind talaşul, şi un tăiş circular care înlocuieşte cufitul lateral de la burghiul plat cu centrare. Execută găuri cu perefii şi cu fundul netede.
Burghiul-freză conic (v. fig. I j) e un burghiu cu vîrful conic, cu tăişuri dispuse după generatoarea conului. E folosit la executarea de găuri conice şi la executarea de teşituri pentru îngroparea capetelor de şuruburi. Sin. Teşitor.
Burghiu pentru metal. Meff.: Burghiu folosit la prelucrarea obiectelor metalice.-— Exemple:
Burghiul plat, numit şi burghiu ţigănesc, e cel mai simplu tip de burghiu pentru metale, reprezentînd primul stadiu de evolufie a acestei scule. El are partea activă plată, cu vîrful triunghiular ^v. fig. II), terminat cu doua tăişuri, T\ şi 7^, dispuse simetric şi cari sînt paralele cu un plan diametral şi egal înclinate (cu unghiul de atac %) fafă de axa longitudinală a burghiului. Dispozifia lor simetrică produce anularea reciprocă a rezistenfelor radiale de aşchiere Py şi simetria rezistenfelor
II.	Burghie plate, a) burghiu plat monobloc; b) burghiu plat monobloc, cu canale de rupere a aşchiei; c) burghiu plat asamblat; D) diametrul burghiului; Dj) şi D2) fefe de degajare; At) şi A2) feţe de aşezare; T^) şi T2) tăişuri principale; T§) tăiş transversal; 2 «) unghiul la vîrf; ty) unghi de înclinare a tăişului transversal; a) unghi de aşezare a tăişului principal; y) unghi de degajare a tăişului principal; 1) tijă-suport; 2) placă aşchietoare.
tangenfiale Pz şi a celor axiale P. rea şi menfinerea direcfiei sculei fiecărui tăiş e formată prin intersecfiunea unei fefe de degajare (Di sau D2) cu o fafă de aşezare (A\, respectiv A2)', fefele de degajare sînt dispuse pe partea corespunzătoare sensului de rotire al burghiului. Deoarece cele două muchii aşchietoare nu sînt în prelungire şi nu frec prin axul longitudinal al burghiului, trecerea dintre ele se realizează printr-o muchie transversală T%, care trece prin axă şi e formată prin intersecfiunea fefelor de aşezare A\ şi A2.
Corpul burghiului e format dintr-o parte de ghidare şi din coadă, care poate fi cilindrică, conică, piramidală sau plată; între coadă şi partea de ghidare există de obicei o parte de legătură numită gît. Ghidarea burghiului în gaură se realizează fie prin suprafeţele exterioare laterale G ale capătului activ al burghiului, cari sînt executate cilindrice, fie prin suprafeţe de ghidare, executate anume în acest scop. La burghiele plate mai mari se execută canale de rupere a aşchiilor (v. fig. II b).
Burghiele plate pot fi monobloc (v. fig. II a şi II b) sau asamblate (v. fig. II c). La acestea din urmă, partea activă se execută în formă de placa, care se introduce într-un şanţ executat într-o tijă-suport.
Burghiul plat prezintă inconvenientul că unghiurile de degajare sînt foarte mici sau chiar negative, iar mărirea lor artificială prin ascuţire (de obicei pînă la 10°) slăbeşte secţiunea tăişului şi-i micşorează rezistenţa mecanică. De asemenea, ele se decalibrează repede prin uzură şi reascuţiri. Unghiul de aşezare se execută de 10---200, după materialul prelucrat (valorile mici la materiale dure), unghiul de înclinare a muchiei transversale de 55°, iar unghiul la vîrf 2 % de 116*-120°.
asigurînd astfel autocentra-în timpul lucrului. Muchia
11*
Burghiu
164
Burghiu
Burghiul cilindric (v. fig. l/l) are un corp cilindric, în care tăiate canale pentru eliminarea aşchiilor. Canalele pot fi fkspte, dispuse longitudinal, la burghiul 'Ongifudinal, sau elicoidale, la burghiul QHcoidal, numit uneori, în mod im-Pr°priu, burghiu spiral.
, De obicei se execută două canale Şi C2), a căror secfiune transversală un anumit profil, astfel încît una «intre laturile acestuia generează o suPrafafă plană (Di, respectiv D2) pa-**a'ela cu axa cilindrului la burghiele °n9itudinale, respectiv răsucită în elice ,a burghiele elicoidale. Liniile de interacţiune dintre aceste suprafefe plane şi suPrafafa frontală a capului burghiului Care reprezintă suprafafa de aşezare c°nstifuie muchiile aşchietoare principale (rj ş| r2), iar suprafefele plane ^©prezintă suprafefele de degajare ale
a,?urilor corespunzătoare.
Intersecfiunea suprafefei plane a cailelor cu suprafafa cilindrică (laterală) a CorPuluj burghiului constituie muchiile f^chietoare secundare (de netezire).
Valoarea optimă a unghiului co e cuprinsă între 18 şi 30°, în funcfiune de diametrul burghiului şi de materialul prelucrat
t *
[!£ePînd de la acestea, pe o anumită aJjrnei se execută fafete / rectificate ^'lindric, cari îndeplinesc rolul de supra-de ghidare a burghiului în gaura
*	^Lăfimea acestor fafete de ghidare
jc • D
M
Da,
lll. Burghie cilindrice, a) burghiu longitudinal (cu canale drepte); b) burghiu elicoida) pe dreapta; c)burghiu elicoidal pe Ci) şi C2) canale; Dj) Ş* £2) Jele de degajare; AJ Şl ^2) fe-
j'e2ultă prin frezarea spatelui S aldin- {e de aşezare/şj h) tăi-elui după O suprafafă cilindrică. Dia- şuri principale; Ts) tăiş trans-
mefru| D al burghiului e dat de dia- versai; fj) şi h) faţete de p^frul cilindrului din care fac parte	9 ‘ are’
Jafetele de ghidare. Miezul burghiului e constituit de partea centrala a burghiului, corespunzătoare unui cilindru la care sînt ]an9ente canalele. Muchia aşchietoare transversală face legătura între cele două muchii principale şi rezultă prin intersecfiunea SuPrafefelor de aşezare.	_	.
^nghiul de degajare y al porfiunii aşchietoare (v. fig-s? ^âsoară într-un plan secant normal pe muchia aşchietoare ®/©prezentat de unghiul dintre planul PP care confine muchia a?chief0are sau tangenta la aceasta, fiind totodată normal pe Planul de aşchiere, şi dintre planul MD tangent la suprafafa 0 ^egajare. Unghiul de degajare y, corespunzător unui punct 0ar®Care M al unei muchii aşchietoare principale, poate fi exPrirnafi în funcfiune de unghiul de atac % şi de unghiul e ‘Alinare al elicei cuprinse în suprafafa canalului elicoidal car© confine punctul M, prin relafia
_ tg _ DM' tg co *9 YM	sin x D sin x
care £) e diametrul exterior al burghiului şi DM e diame-m ^Orespunzător punctului M.
P®ci unghiul de degajare e variabil în diferitele puncte ale nf^Uchiei aşchietoare principale, fiind maxim în punctul extrem a acesfeia (la periferia burghiului, unde DM = D) şi scade c°ntinyu fjn2înd spre zero într-un punct foarte apropiat de axa on9itudinală a burghiului (undeDM = 0). Unghiul de degajare y variaza în acelaşi sens cu unghiul co^ care, la rîndul său, e ° fupicfiUne de pasul elicei p şi de diametrul D^ corespun-Zat°r Punctului M considerat, fiind determinat prin relafia
tg
ÎT	05» care e unghiul de înclinare al canalului la suprafafa
burghiului (DM = D), e dat de relafia tg m-kD/P.
IV. Porfiunea aşchietoare a unui burghiu elicoidal.
D) diametrul burghiului; V) direcfia mişcării de lucru principale; Ddiametrul corespunzător punctului M de pe tăişul principal; p) pasul canalului elicoidal; co) înclinarea canalului elicoidal (la suprafafa burghiului); co^) înclinarea canalului elicoidal (la nivelul purcfului M); a) unghi de aşezare; J3) unghi de ascufire; y) unghi de degajare; 5) unghi de aşchiere; %) unghj de ata:.
(valorile mici corespund diametrilor mici şi materialelor mai dure). Această valoare rezultă din faptul căf la mărirea unghiului co (odată cu el creşte şi y), aşchierea are loc cu un lucru specific de deformafie mai redus, adică cu rezistenfe la aşchiere mai mici, iar aşchiile sînt evacuate mai uşor, însă unghiul de ascufire |3 se micşorează, ceea ce duce la micşorarea rezisfen-fei mecanice (la încovoiere) a tăişului şi la reducerea capa-cităfii sale termice.
Unghiul la virf 2 x se alege între 80 şi 150°, în funcfiune de materialul aşchiat (valorile mici la materialele moi), avîndu-se în vedere influenfă mărimii sale asupra unghiului y (deci asupra rezistenfei burghiului), asupra grosimii aşchiei şi asupra rezistenfei axiale de aşchiere, cum şi faptul că la găuri pătrunse (fără fund), la valori mari ale unghiului de afac, pericolul ruperii burghiului în momentul ieşirii conului de atac la finele găurii creşte.
Unghiul de	aşezare a	e unghiul dintre planul	de aşchiere
şi un plan care confine	muchia aşchietoare sau	tangenta la
aceasta şi e tangent la fafa de aşezare. El trebuie să fie de minimum 2---3°, pentru a evita frecarea spatelui tăişului pe suprafafa materialului.
Unghiul de	degajare	static y, ca şi unghiul de	aşezare static a (ambele	se obfin	prin ascufirea tăişului), nu reprezintă
unghiuri reale în procesul de aşchiere decît în cazul în care burghiul s-ar roti fără avans. Pentru determinarea unghiurilor cinematice ycin şi acin (v. fig. V) trebuie să se fină seamă de traiectoria reală a punctului considerat din muchia aşchietoare, care e o elice rezultată prin mişcările simultane de rotire şi de avans. Elicea e înclinată cu unghiul 0 fafă de traiectoria circulară realizată numai prin rotirea burghiului şi atunci unghiurile reale (cinematice) sînt:
Y„„ = Y-fe Şi a„-„= a-0.
Unghiul 0 de înclinare a traiectoriei punctului M e dat de relafia \g$M = s/jtDM, în care s e avansul, iar DM e diametrul pe care se găseşte punctul oarecare M al muchiei aşchietoare. Deci unghiul 0 creşte cu cît punctul M considerat e mai aproape de axa burghiului. Aceasta înseamnă că acin se micşorează continuu de la periferia burghiului spre centru, iar ycin se mă-
r
Burghiu
165
Burghiu
reşte concomitent cu aceeaşi mărime. Mărirea unghiului de degajare duce la îmbunătăfirea condifiilor de aşchiere fără slăbirea tăişului, dar cînd | 6 |	|	a |, unghiul real de aşezare de-
V. Unghiuri cinematice Ia burghiere.
■ \) pozifie Iniţială a tăişului; 2) poziţia tăişului după o rotafie a burghiului, Ia avans nul; 2') pozifia tăişului după o rotafie a burghiului, la un avans oarecare s; D) diametrul burghiului; a) unghi de aşezare; y) unghi de degajare; 0) unghi de înclinare a traiectoriei unui punct de pe tăiş, situat la periferia burghiului; 6y^) unghi de înclinare a fraiecloriei unui punct oarecare M de pe tăiş; acjn) unghi de aşezare cinematic; Yc/n) unghi de degajare cinematic.
vine nul sau chiar negativ şi spatele tăişului freacă pe material. Ascufirea burghiului se face astfel, încît unghiul de aşezare a să fie continuu crescător, începînd de la periferie către centrul burghiului; aceasta se obfine dacă fafa de aşezare a tăişului face parte din mantaua unui con imaginar (v. fig. VI), muchia aşchietoare fiind situată pe generatoarea corespunzătoare unui plan radial al conului, paralel cu axul burghiului şi situat la o distanfă egală cu (0,10-"0,05) D fafă de acest ax. în fig. V/ sînt reprezentate două variante ale pozifiei conului imaginar
materialului, fapt care duce la mărirea rezistenfei axiale la aşchiere şi la creşterea temperaturii vîrfului burghiului. De aceea lungimea tăişului transversal trebuie să fie cît mai mică posibil.
VI. Schema ascufirii burghiului după con. a) după con larg cu 2 v = 60 ••64°; b) după con îngust cu 2 v = 26-■•30°; D) diametrul burghiului; d0) diametrul miezului burghiului.
Ql fefei de aşezare; din acestea, varianta (b) dă o variafie mai Pronunţată a unghiului de aşezare de Ia periferie spre centru. Pe acest principiu sînt construite cele două variante de dispozitive de ascufire reprezentate în fig. Vil a şi în fig. VII b.
Intersecfiunea celor două fefe de aşezare constituie muchia aŞchietoare transversală care e înclinată cu un unghi ip (egal de obicei cu 55°) fafă de planul radial paralel cu cele două Jfiuchii aşchietoare principale. Unghiul de degajare al tăişului transversal (în secfiune normală pe tăiş) e negativ şi din această CQuză acest tăiş aşchiază anevoios, mai mult prin strivirea
VII, Scheme de dispozitive pentru ascufit burghie elicoldale. aj corespunde scheme» de ascufire după con larg; b) corespunde schemei de ascufire după con îngust; H piatră abrazivă; 2) burghiu; 3) suport; CO) axa conului imaginar de ascufire; D) diametrul burghiului.
Ea e determinată în primul rînd de diametrul d ăl miezului burghiului care, de obicei, se ia egal cu (0,125---0f28)D şi e uşor crescător de la vîrful spre coada burghiului. Cum însă reducerea diametrului	^	secţiune a-a
miezului burghiului micşorează modulul de rezistenfa polar al secfiunii transversale a burghiului, scurtarea tăişului trebuie să se facă prin o ascufire specială a vîrfului burghiului (de exemplu ca în fig. VIII a şi VIII b). Pentru a uşura degajarea aşchiei, aceasta se mă-runfeşte, practicîndu-se pe fafa de aşezare canale despărfitoare de aşchii de formă semicirculară (v. fig. IX).
Pentru a reduce încălzirea şi uzura tăişurilor principale ale burghiului, în special la coifurile sale periferice, se utilizează ascufirea dublă a burghiului (v. fig. X) şi ajustarea (teşirea) fafetei de ghidare, astfel încît aceasta să capete un unghi de aşezare de 6--8° (v. fig. XI), lăfimea ei reducîndu-se la 0,1 *0,2 mm.
Pentru a evita frecarea forfată a părfii cilindrice de ghidare a corpului burghiului
ghidare.
/) fafetă de ghidare; 2) porfiune ajustată a fafetei; f) lăfimea por-fiunii ajustate; fy) înălţimea porfiunil ajustate.
VIII. Ajustarea tăişului transversal, a) prin corectarea suprafefei de degajare; b) prin scobirea suprafefei de aşezare; y) unghi de degajare; D) diametrul burghiului; x) unghi de atac.
IX. Burghiu cu canale despărfitoare de aşchii. D) diametrul burghiului.
X. Ascuţirea dublă a burghiului. xj)?i*2) unghiuri de atac.
de peretele găurii, porfiunea de ghidare a burghiului se execută cu o uşoară conicitate inversă (de obicei de 0,03**’0,1 mm,
Burghiu
166
Burghiu
pe o lungime de 100 mm), a cărei valoare creşte cu diametrul burghiului; la burghiele cu diametrul mai mare decît 0,5---1,0 mm, fafeta de ghidare se rectifică îngrijit. Lăfimea / a porfiunii ajustate se ia de obicei de	mm	(la burghiele cu dia-
metrul de 1 -*-60 mm), iar înălfimea ei hp de 0,1 —1,2 mm, în funcfiune de diametrul burghiului.
De obicei, în desenul de execufie a burghiului se dă fie profilul dintelui frezei cu care se taie canalul elicoidal (v. fig. XII),
XII. Profiluri de dinte ale frezelor pentru tăiat canale ia burghiele elicoidale. d) diametrul miezului burghiului.
fie profilul secfiunii transversale a laminatului din care se con-fecfionează, prin răsucire, burghiul.
Burghiele cilindrice pot fi confecfionate cu dinfi monobloc
executafi din plăcufe metaloceramice. fi executate fie ca burghie cu canale
XIII. Burghie cilindrice cu dinfi raportafi. a) cu canale drepte; b) cu canale puţin înclinate; c) cu canale mult înclinate.
sau cu dinfi raportafi,
Acestea din urmă pot drepte (v. fig. XIII a), fie ca burghie cu canale elicoidale pufin înclinate (v. fig. XIII b) sau cu canale elicoidale înclinate mult (v. fig. XIII c). La partea anterioară a acestor burghie, canalele se fac de obicei drepte sau cu o încli-nafie mică (5--6°), impusă de locaşul în care se fixează plă-cufa, cum şi de necesitatea realizării u-nui unghi de degajare mai .mic, la care plăcufele lucrează mai favorabil; pe restul lungimii lor, canalele se fac cu înclinafia normală sau cu înclinafii mari, pentru a uşura evacuarea aşchiilor. Aceste burghie sînt mai scurte, deoarece rezerva de lungime pentru ascufire se limitează la Jungimea plăcufei.	g
Burghiul de centruire e folosit pentru centruire, adică pentru executarea găurilor de prindere şi centrare a obiectelor cari se prelucrează între vîrfurile maşinilor-unelte. Ele se execută simple sau combinate, acestea din urmă fiind fie fără con de protecfie, fie cu con de protecfie. Burghiul de centruire simplu (v. fig. X/V a) e un burghiu elicoidal scurt şi execută numai prima fază a centruirii, găurirea, urmînd ca faza a doua, teşirea găurii, să se execute cu teşitorul. Burghiul de centrare combinat (v. fig.
XIV	b şi fig. XIV c) execută ambele faze ale centruirii; el atacă materialul cu vîrful, care.e un burghiu cilindric cu canale drepte
XIV. Burghie de centruire. a) burghiu de centruire simplu; b) burghiu de centruire combinat, fără con de protecţie; c) burghiu de centruire combinat, cu con de protecfie.
şi, pe măsura pătrunderii în material, încep să aşchieze şî muchiile aşchietoare ale porfiunii conice (la 60°). Conul de protecfie se execută de 120° şi are rolul de a limita pătrunderea burghiului în material, protejînd astfel gaura contra deteriorării. Burghiele de centruire se caracterizează prin o lungime mică, prin canale drepte şi în general prin lipsa cozii (v. fig. X/V b şi fig. X/V c), deoarece ambele capete sînt executate ca parfi aşchietoare. Elementele lor constructive şi geometrice nu diferă principial de cele ale burghielor cilindrice.
Burghiul pentru găuri adînci e un burghiu de construcfie adecvată pentru executarea corectă a găurilor adînci. EI trebuie să îndeplinească următoarele condifii: să nu permită devierea axei găurii; să asigure evacuarea aşchiilor, evilînd înfundarea şi ruperea burghiului; să permită răcirea suficientă a părfii aşchietoare pentru menfinerea tăişului un timp cît mai îndelungat; să aibă o rigiditate suficientă pentru a nu vibra şi a nu se rupe.
Aceste condifii se realizează prin: desfiinfarea sau micşorarea tăişului transversal; crearea unor suprafefe de ghidare cilindrice, cari să prezinte minimul de frecări; asigurarea simetriei perfecte a tăişurilor, în special prin construirea de burghie cu un singur tăiş (pentru ca rezistenfele radiale la aşchiere să ss echilibreze); executarea de canale interioare sau exterioare pentru circulaţia lichidului de răcire (trimis sub presiunea de 20---30 at) pentru o răcire mai sigură a tăişurilor şi pentru evacuarea for-fată a aşchiilor; reducerea la minim a secfiunilor canalelor, pentru a mări secfiunea rezistentă a burghiului, asigurîndu-se însă evacuarea aşchiilor; executarea de crestături pe tăişuri, pentru mărunfirea aşchiilor; alegerea unui avans mic. înfig. XV a e reprezentat un burghiu cu canale interioare pentru trimiterea directă a lichidu-	g
Iui de răcire şi de evacuare a aşchiilor în zona de aşchiere. Burghiul reprezentat în fig.
XV	b are canalele formate din fevi lipite pe exterior în locaşuri frezate în acest scop. La burghiul reprezentat în fig. XV c, lichidul de răcire se trimite prin două canale formate din cîte un canal frezat pe spatele dintelui şi din peretele cilindric al găurii. în toate a-ceste cazuri, evacuarea lichidului şi a aşchiei se face pi in exterior, anume prin canalele elicoidale ale burghiului. Burghiul reprezentat în fig. XV d nu are tăiş transversal şi are două canale interioare despărfite printr-un perete, dintre cari unul central, care debuşează în locul tăişului transversal şi permite evacuarea miezului materialului îndepărtat şi a aşchiilor, lichidul fiind trimis prin exterior. Burghiul reprezentat în fig. XVI, numit burghiu-lopafăsau burghiu pentru fevi de tun, are un singur tăiş, caree orientat perpendicular pe axă, astfel încît rezistenfele radiale la aşchiere sînt practic egale cu zero. Faţa de degajare e dreaptă şi situată cu 0,2*”0,5 mm
XV. Burghie cu mai multe tăişuri, pentru găuri adînci. a) burghiu cu canale de răcire interioare; b) burghiu cu canale de răcire exterioare (constituite din fevi);
c)	burghiu cu canale de răcire exterioare (frezate);
d)	burghiu cu canale de răcire interioare, fără tăiş
transversal.
Burghiu cu canale drepte
167
Burghiu de foraj
deasupra centrului, iar tăişul e cu 0,5--0,8 mm mai lung decît raza burghiului, pentru a evita formarea unui miez. Ghidarea burghiului e asi-
i i»» r
gurată prin suprafaţa sa cilindrică, pe care de obicei se frezează una sau două degajări pentru micşorarea suprafefelor defre-care.
Burghiul reprezentat în fig. XV//e num ii burghiu pentru fevi de puşcă şi serveşte la executarea găurilor foarte lungi în raport cu diametrul. El are două tăişuri principale cu unghiuri de afac x şi nesimetrice, alese astfel încît cele două rezistenfe radiale (cari sîht proporfionale cu lungimea tăişurilor corespun-
Sectiune N'N
XVI. Burghiu pentru fev! de tun.
D) diametrul burghiului; a) unghi de aşezare.
Secţiune B-B	Secţiune	A-A
XVII. Burghiu pentru fevi de puşcă.
D) diametrul burghiului; şi x2) unghiuri de atac.
zăfoare şi cu cosinusurile unghiurilor de afac respective) să fie egale între ele şi să se anuleze reciproc. Ghidarea se face, ca şi în cazul precedent, prin suprafafa cilindrică a corpului care are una sau două teşituri longitudinale penfru micşorarea frecărilor. Lichidul de răcire şi de evacuare se trimite prin canalul interior turtit A şi se evacuează prin canalul exterior B, care continuă şi în coadă. Burghiul reprezentat în fig. XVIII execută găuri adînci prin
rotare sau găurire ine-	<	9
Iară. Are patru tăişuri frontale, deci rezis-fenfele la aşchiere nu dau componente radia le cari să devieze burghiul de la direcfia axei găurii. Ghidarea e asigurată de fafetele periferice ale celor patru dinfi, cum şi de patru adausuri de ghidare. Pe lîngă faptul înlăturării acfiunii negative a tăişului transversal, miezul format cu acest burghiu poate fi recuperat ca material în bare pentru confecfionarea altor produse.
Cele mai importante elemente ale burghielor, determinate prin calcul, sînt diametrul mediu al conului de fixare (la burghiele cu coadă conică), secfiunea transversală a corpului, necesară asigurării rigidităfii burghiului, şi mărimea pasului canalelor în funcfiune de unghiul de degajare optim ales.
Diametrul mediu al cozii conice se determină cu relafia
M-l ' F* Ml+ ^2)
-		(1 -0,04 • Ae) = 3 m9,
4 sin 9	r
care exprimă egalitatea dintre momentul forfelor de frecare
XVIII. Burghiu penfru găurire inelară, î) miez; 2) dinfi; 3) corp; 4) adaus de ghidare.
fangenfiale la suprafafa conică a cozii datorite apăsării burghiului de către rezistenfă axială la aşchiere Fx (v. sub Burghiere) şi momentul rezistent la aşchiere Mr, datorit rezistentelor fangenfiale înmultit cu coeficientul de siguranfă 3. în această relafie, fj,i e coeficientul de frecare (^1^0,1) dintre suprafafa cozii burghiului şi suprafafa cuprinzătoare în care e introdusă coada, 9 e unghiul de conicitate (de obicei ~ 1°30'), A9 e suma erorilor admise la execufia conicităfii cozii şi a conicităfii inferioare a port-burghiului (de obicei 5'), iar d\ şi d2 sînt diametrii extremi ai cozii conice a burghiului.
Pentru verificarea rezistenfei şi a rigidităfii corpului burghiului se face un calcul de rezistenfă la răsucire, în care modulul de rezistenfă polar al secfiunii transversale a burghiului, cu profilul uzual al canalelor, se poate lua cu suficientă aproximafie Wp — 0,02 D3, iar rezistenfă admisibilă aa = 50 kgf/mm2.
în cazul burghielor lungi, pentru găuri adînci, corpul burghiului trebuie verificat şi la deformafia elastică la răsucire
Mr
cu reiafia ^ = / ■ 5 — Kl	în	care	e răsucirea elastică
Cri
admisă pentru toată lungimea burghiului (ea trebuie să fie mai mică decît 1/4—1/5 dintr-un grad), 6 e răsucirea admisă pe unitatea de lungime, l e lungimea burghiului, K e un coeficient de siguranfă (în cazul secfiunilor foarte slăbite, de exemplu la burghiele cu coada străbătută de canale, se |a egal cu 2—4), Mr e momentul rezistent la aşchiere, G e modulul de elasticitate transversală, iar / e momentul de inerfie polar al secfiunii cilindrice pline.
Determinarea pasului burghiului se face cu relafiile date mai înainte între y, co, D şi p.
Burghiu penfru piatră: Sin. Sfredel pentru piatră (v.).
î. Burghiu cu canale drepte. V. sub Burghiu pentru metal, Burghiu cilindric.
2.	~ longitudinal: Sin. Burghiu cu canale drepte. V. sub Burghiu pentru metal, Burghiu cilindric.
s. ^ -lopată: Sin. Burghiu pentru fevi de tun. V. sub Burghiu pentru metal, Burghiu pentru găuri adînci.
4.	~ pentru fevi de puşcă. V. sub Burghiu pentru metal, Burghiu pentru găuri adînci.
5.	~ pentru ţevi de tun. V. sub Burghiu pentru metal, Burghiu pentru găuri adînci.
6.	~ spiral: Sin. impropriu pentru Burghiu elicoidal (v. sub Burghiu pentru metal, Burghiu cilindric).
7.	Burghiu de creşteri. Silv.: Unealtă folosită în dendro-metrie pentru determinarea vîrstei arborilor prin luarea de probe (în formă de dop) din lemnul lor. Luarea probei se face prin înfigerea burghiului în sens radial şi perpendicular pe axa trunchiului arborelui. Prin examinarea probei extrase pot fi numărate inelele anuale ale arborilor şi deci poate fi stabilită vîrsta acestora. Burghiul e confecfionat din ofel şi e compus din corp, din mîner şi din lama ajutătoare de extracfie. Corpul e un burghiu tubular cu diametrul inferior de 5—6 mm, iar mînerul e de asemenea tubular, fiind fixat perpendicular pe corp în timpul lucrului şi servind, după utilizare, drept toc pentru păstrarea corpului şi a lamei de extracfie. Sin. Sondă de creştere, Burghiul lui Pressler.
8.	Burghiu de deparafinare. Expl. petr. V. Curăfitor de parafină.
9.	Burghiu de filet. Ut.: Sin. Tarod (v.).
10.	Burghiu de foraj. Expl. petr.,Mine, Geof., Uf.: Unealtă de săpat folosită Ia forajul rotativ, în terenuri de consistenfă slabă sau semitare. Burghiul de foraj se înşurubează direct la prăjinile de foraj şi e rotit de lucrători în jurul axei găurii de sondă, cu ajutorul unui căluş fixat pe ultima prăjină, de la suprafafă.
Există numeroase forme de burghie de foraj (v. fig.): elicoidal-conice (a)r elicoidal-cilindrice (b), melc conice (c), melc
Burghiu de instrumentaţie
168
Burlan
cilindrice (d), cu taler (e), cu cutie (f), cu un sac (g) sau cu doi saci (h), lingură (şapă) pentru nisipuri (/), lingură (şapă) pentru aluviuni (/). Sin. Burghiu pentru pămînt, Sfredel pentru pămînt.
3	6	.	C	rf
şi mandrine cu prinderea prin strîngerea unei bucele spintecate (v. fig. II). Pentru burghie cu diametrul mai mare se
folosesc mandrine cu prinderea
2	esW Prin fălci. Strîngerea fălcilor
II. Mandrină cu bucea spintscată.
1) corpul mandrinei; 2jbucea spintecată; 3) manşon de strîngere.
1.	Burghiu de instrumentale. Expl. pefr., Ut.: Unealtă de instrumentaţie care serveşte la afînarea depunerilor din gaura de sondă. Se execută din otel rotund şi are formă de elice. La partea superioară are o mufă de racordare la garnitura de prăjini de instrumentsfie.
2.	Burghiu pentru probe. Geof., Uf.: Unealtă cu ajutorul căreia se iau probe de pămînt la prospectarea şi explorarea superficială, în special a terenurilor de fundafie pentru drumuri. Se foloseşte în terenuri moi, atît coezive, cît şi necoezive, atunci cînd se cer date sumare asupra stratificafiei. Probele de pămînt cari se iau ies lipite de burghiu şi, fiind probe turburate, nu pot răspunde decît parţial problemelor geotehnice.
Burghiul se construieşte dintr-o lamă dreptunghiulară de oţel, răsucită în formă de sfredel elicoidal, care la un capăt are două aripi ascuţite pentru tăierea rocii, iar la celălalt capăt continuă cu o coadă de oţel de lungime fixă sau variabilă, terminată cu un ochi, în care se introduce o bucată de lemn servind ca mîner.
Burghiul lucrează prin introducerea în teren prin lovire (împingere) şi apoi prin răsucire cu ajutorul mînerului. După ce a intrat în pămînt, la adîncimea necesară, e tras în sus de mîner şi se scoate Ia suprafaţă proba de pămînt.
3.	Burghiu, porf-~. Ut.: Dispozitiv prin intermediul căruia burghiul e prins în maşina-uneaîtă (de obicei, în capul arborelui principal).
Port-burghiul poate fi constituit dintr-o reducţie pentru conuri de scule (v. sub Reducţie) sau dintr-o mandrină prinsă direct în maşi-na-unealtă sau prin intermediul unei reducţii. Reducţiile, cari pot fi scurte sau lungi, se folosesc pentru burghiele cu coadă conică, iar mandrinele, pentru burghiele cu coadă cilindrică.
Pentru burghie cu diametrul mai mic se folosesc de obicei mandrine cu prinderea prin şuruburi de presiune (v. fig. /)
III. Mandrină cu fălci şi cu cheie,
1) corpul mandrinei; 2) manşon rotitor; 3) inel solidar cu manşonul 2; 4) falcă; 5) cheie.
/V. Mandrină cu schimbare rapidă, 1) corpul mandrinei; 2) manşon interior; 3) manşon exterior glisant;
4) bilă de blocarea manşonului 2;
5) bilă de blocarea manşonului 3;
6)	resort; 7) şurub limitor al cursei
manşonului 3.
/, Mandrină cu şuruburi.
1) corpul mandrinei; 2) şuruburi de prindere; 3) burghiu; 4) arbore principal.
se face prin rotirea manuală sau cu o cheie (v. fig. III) a unui manşon exterior al mandrinei.
La lucrări de serie, cînd la o aceeaşi prindere a o-biecfului prelucrat se utilizează succesiv burghie diferite sau scule diferite (de ex. burghiu, adîncitor, alezor), se folosesc mandrine cu schimbare rapidă a sculei, la cari schimbarea acesteia se poate face chiar fără oprirea maşinii-unelte. La acestea (v. fig. IV), burghiul se fixează în cavitatea conică a unui manşon cilindric introdus în corpul mandrinei, care e fixat în arborele principal al maşinii-unelte. Prin ridicarea unui manşon exterior glisant se liberează bilele, cuiele sau ghiarele cari reţin manşonul interior în mandrină, şi acesta poate fi scos cu uşurinţă pentru schimbarea sculei.
4.	Burhai. 1. Meteor.: Ceafă rară, care se ridică după ploaie. (Termen regional.)
5.	Burhai. 2: Ploaie deasă şi rece de toamnă.
6.	Buriat, lînă V. sub Lînă.
7.	Buriu, pl. burie. Ind. făr.: Butoi care serveşte la păstrarea ofetului sau a ţuicii. Capacitatea lui variază, de obicei, între 114 şi 136 I.
8.	Burkeit. Mineral.: Na2[C03 ] (SO^]. Sulfocarbonat de sodiu, cristalizat în sistemul rombic, în mase incolore. E foarte fărîmicios; are duritatea 3,5 şi gr. sp. 2,57.
9.	Burlan, pl. burlane. Cs.: Tub cu perefii subfiri, cu secfiunea cilindrică sau poligonală (cu laturile drepte sau ondulate) care serveste la conducerea apelor din precipitafii atmosferice, de la jgheaburile acoperişului clădirilor, la pămînt (v. fig. /). Se execută, de obicei, din tablă galvanizată sau de zinc, din tablă de plumb sau de cupru (la unele clădiri monumentale), din tuburi de fontă, de bazalt sau de asbociment.
De obicei burlanele sînt aşezate la exteriorul clădirii. La unele clădiri monumentale sau la clădirile ale căror acoperişuri nu au pante de scurgere în afară, burlanele se aşază la inferior. La burlanele exterioare, scurgerea apelor se poate face la suprafafa terenului sau direct ia canal, burlanul fiind racordat cu acesta. La burlanele interioare, scurgerea se face numai Ia canal. Gura burlanelor de tablă e întărită cu un colac de tablă, nurr.it buză (v. fig. //), sau toată partea i-nferioară a bur-
Burlan ajutător
169
Burlan de foraj
lanului e înlocuită cu un tub de fontă, pentru a fi mai rezistentă la lovituri. De asemenea, la burlanele cu scurgere la canal, partea inferioară a burlanului e constituită dintr-un tub
I. Două iipuri de burlane.
а)	burlan cu scurgere la canal; b) burlan cu scurgere la suprafafa ierenului; c) secfiuni transversale de burlane; 1) jgheabul acoperişului; 2) cîrlig de jgheab; 3) burlan; 4) tub de fontă penfru protecfi'a părfii inferioare a burlanului; 5) cot;
б)	manşon de protecfie; 7) brăfări; 8) nas, pentru împiedicarea alunecării
burlanului.
de fontă sau dintr-o piesă specială de fontă. Burlanele interioare de fontă sînt echipate cu guri de curăfire, închise cu un capac şi plasate în locuri accesibile. Capătul superior al burlanelor e acoperit cu o sită sau cu un grătar metalic (v. fig. III), pentru a împiedica înfundarea burlanului prin acumularea de
II. Modul de alcătuire a colurilor de burlan, a) cot frînt; b) cot curb; 1) burlan; 2) cot de burlan; 3) buza burlanului; 4) brăfară.
V. Racordarea burlanelor cu jgheabul acoperişului, a) racordare cu ştuf cilindric; b) racordare cu ştuf tronconic; 1) jgheab de acoperiş; 2) cîrlig de jgheab; 3) ştuf; 4) burlan.
/V. Trecerea burlanelor prin cornişe şi brîie. 1) cornişă; 2) burlan; 3) manşon de proiecţie; 4) brăfări.
frunze. în mod obişnuit, burlanul are o serie de coturi (curbe sau în unghi) cari înconjură părfile ieşinde ale fafadei clădirii
(cornişe, brîie, soclu, etc.), dar poate fi şi drept, străbătînd zidăria acestora (v. fig. IV). Uneori, pentru a nu strica efectul estetic al liniilor fafadei, burlanele se îngroapă, parfia) sau total, în zidărie. La burlanele cu coturi, racordarea dintre partea verticală a burlanului şi jgheab se face printr-o porfiune de burlan înclinat, sau printr-o porfiune curbă de burlan (numită gîf de lebădă). Capătul superior al burlanelor se racordează cu jgheaburile printr-un ştuf (v. fig. V), cilindric sau tronconic, ori printr-un deversor cu prea-plin, care prezintă avantajul că asigură scurgerea apei din jgheab prin preaplin, în cazul înfun-dării gurii de intrare a burlanului.
Fixarea burlanelor pe zid se face cu ajutorul brăfărilor (v. Brăfară), deasupra cărora se montează, pe burlan, cîte un colac sau un nas de tablă, pentru a împiedica alunecarea burlanului în jos.
Burlanele se aşază, de obicei, Ia capetele jgheaburilor, sau Ia distanfe cari să asigure scurgerea debitului de apă colectat de porfiunea de jgheab cuprinsă între două burlane.
Secfiunea burlanelor se determină în funcfiune de debitul apei pe care trebuie să-I evacueze de pe suprafafa de acoperiş aferentă (considerată în proiecfie orizontală). De obicei, diametrul burlanului e egal cu 3/4 din diametrul jgheabului. Pentru a evita formarea de dopuri de gheafă în burlan, se recomandă ca diametrul minim al acestuia să fie de circa 10 cm.
1.	Burlan ajufăfor. Expl. petr., Uf.: Unealtă de intervenfie, în formă de burlan, folosită pentru cunoaşterea poziţiei şi a formei unei garnituri de fevi de extracţie, fafă de coloană, mai jos decît punctul de deşurubare, de tăiere sau de torpedare. Burlanul ajutător are diametrul exterior uniform pe toată lungimea sa, cu 1—2" mai mic decît diametrul interior al coloanei, dar destul de mare în interior pentru a putea cuprinde mufa fevii de extracfie. Capul burlanului e tăiat într-o formă specială cu prag. Lungimea burlanului trebuie să fie cel pufin cu un metru mai mare decît bucata cea mai lungă de feavă de extracfie aflată în sondă. La capătul de sus al burlanului e o reducfie care leagă mufa burlanului de cepul garniturii de prăjini de instrumentafie.
2.	BurEan de aeraj. Mine: Tub de tablă subfire, neagră sau zincată, cu diametrul de 300—500 mm şi lungimea de circa 4 m, folosit la conductele de aeraj local al fronturilor de muncă în lucrările miniere subterane de deschidere, de înaintare sau chiar în abataj, cum şi la aerisirea anumitor încăperi subterane, unde funcfionează maşini cari dezvoltă căldură. Burlanele sînt echipate la capete cu flanşe şi garnituri, fiind asamblate prin şuruburi cu piulifă. în general, conducta are în interior ventilatoare de burlan, cari ajută aerajul în locurile respective. Sin. Lută. V. şi sub Instalaţii de ventilatoare.
3.	Burlan de foraj. Expl. peîr., Ut.: Fiecare dintre tuburile de metal (fevi) din cari, prin îmbinarea cap în cap, se alcătuiesc coloanele de burlane (v.), folosite la tubarea găurilor de sonde (de fifei, gaze, etc.), pentru a le proteja contra dărîmării perefilor, pentru a permite închiderea apelor prin cimentare şi a forma o conductă etanşă pentru circulafia fluidelor şi pentru a menfine presiunile în timpul săpării sau al extracţiei.
Burlanele de foraj sînt fabricate în general din ofel carbon sau aliat, de bună calitate (rezistenfa Ia rupere 65—105 kgf/mm2; limita de curgere 38—55 kgf/mm2; alungirea relativă 12—15%),
Burlan de pistonat
170
Buruială
iar în unele cazuri speciale, din aliaj de aluminiu. Sin. Burlan de sondaj, Burlan de tubaj.
După felul fabricaţiei, se deosebesc burlane fără sudura, burlane sudafe şi burlane nifuifa.
Burlanele fără sudură se fabrică prin procedeul Mannesmann, din bare de ofel încălzite în prealabil şi găurile la un laminor oblic; barele perforate trec apoi printr-o serie de laminoare, pentru a obţine diametrul şi grosimea de perete cerută, cum şi netezirea suprafeţelor şi uniformizarea grosimii peretelui. Pentru a deveni produse finite, burlanele fără sudură sînt supuse unei serii de prelucrări ca: îndreptare, retezarea capetelor, calibrare (rareori umflarea şi îngroşarea capetelor),filetarea capetelor (şi eventual a mufelor), după care urmează un control riguros, înşurubarea mufelor şi o probă ia presiune hidraulică.
Burlanele sudafe se fabrică din tablă de oţel curbată şi sudată de-a lungul generatoarei sau după o elice. Sudura se poate face cu material de adaus sau prin procedee moderne de sudare electrică, fără material de adaus.
Deoarece burlanele sudate prezintă o slăbire de-a lungul sudurii, ele au fost înlocuite, de obicei pentru diamefri sub 400 mm, cu burlane fără sudură.
Burlanele nituite se fabrică din tablă de oţel curbată pe valţuri pentru a căpăta forma cilindrică şi cusută de-a lungul generatoarei prin nituire. Acest tip de burlane se foloseau curent la începutul forajului mecanic şi se mai folosesc şi astăzi pentru diamefri mari, formînd coloane de mică adîncime, penfru consolidarea gurii puţului la începutul forajului. Aceste burlane pot deveni ermetice prin sudare.
Diametrul nominal al burlanelor pentru foraj de sonde, fabricate din oţel fără sudură şi cu îmbinare cu mufă separată, e cuprins între 4l/2 şi 183/4 ţoli (114,3—478 mm), iar greutatea lor, calculată în funcţiune de grosimea peretelui ^6,5—12 mm), e cuprinsă între 17,28 şi 137,91 kg/m.
La burlanele pentru sondeze (de cele mai multe ori, burlane calibrate), cari sînt tot de oţel fără sudură, diametrul exterior e cuprins între 45 şi 146 mm, iar greutatea, în funcţiune de grosimea peretelui (4■••5,5 mm), e cuprinsă între 4,04 şi 19,06 kg/m.—
îmbinarea burlanelor se face prin filet (îmbinare filetată), prin sudură, sau prin nituire.
îmbinarea filetată se poate executa prin: mufă separată (detaşabilă) (v. fig. a), mufă din corpul burlanului (v. fig. b), cu legătură calibrată (v. fig. c). îmbinarea prin mufă separată (cu filet conic) e cea mai obişnuită. îmbinarea prin mufă din corpul burlanului necesită o operaţie de lărgire a acestuia în dreptul mufei. îmbinarea prin legătură calibrată (prin manşoane sau nipluri cari au acelaşi diametru interior şi exterior cu al corpului burlanelor şi ocupă mai puţin spaţiu) se foloseşte în găurile de sondă cu diametru mic. Această îmbinare nu are rezistenţă mare la tracţiune şi din această cauză se foloseşte pe porţiuni scurte de coloană (de ex. la coloane pierdute, la sonde, sau la coloanele de burlane pentru sondeze).
îmbinarea prin sudură se execută cu ghidaj de mufă (în general din corp), sau fără ghidaj. Aceasta din urmă se foloseşte penfru aceleaşi cazuri ca bu lanele cu legături calibrate.
îmbinarea prin nituire se execută numai la burlanele nituite. Burlanele de foraj se introduc în gaura de sondă (la tubare) cum urmează: la forajul percutant, treptat, pe măsură ce sonda
z
b
r
S=
_L.
_y
c
îmbinări de burlane de foraj, a) cu mufă detaşabilă; b) cu mufa din corpul burlanului; c) cu burlane calibrale.
se adînceşte, iar la forajul rotativ, în mod periodic, adesea cu ieşiri foarte mari sub şiul coloanei precedente (2500 m şi uneori chiar mai mult).
1.	Burlan de pistonat. Expl. pefr., Ut.: Dispozitiv montat la gura sondei, format dintr-o bucată de burlan lungă de 12 m, fixată etanş pe capul de erupţie şi avînd la partea superioară o presgarnitură de etanşare (şter-gător de ţiţei), prin care trece cablul de pistonat sau de deparafinat (v. fig.). Burlanul permite introducerea şi manevrarea uşoară, fără pierderi de lichid şi de gaze, a pistonului (în caz de erupţie, retragerea acestuia) sau a curăţi-torului de parafină în ţevile de extracţie, adică trecerea din mediul atmosferic cu presiune normală în mediul cu presiune mare din inferiorul ţevilor de extracţie. La partea inferioară, burianui are un filet exterior în care se înşurubează flanşa de fixare. La o distanţă de circa 200 mm de la baza sa, burlanul are două şfuţuri sudate, unul de 2", la care se montează ţeava de scurgere, şi altul de 1/2", la care se montează conducta de abur. Uneori, în lungul burlanului se instalează o ţeavă de scurgere, care conduce în beciul sondei lichidul scurs prin presgarniturile ştergătorului de ţiţei.
Burlan de pjstonare, cu presgarnitură.
0 inel superior; 2) capac; 3) garnitură de cauciuc; 4) corp intermediar; 5) inei intermediar; 6) corp inferior; 7) inel inferior; 8} burlan; 9) scurgere; 10) flanşa.
2. Burlan perforat. Expl. pefr. V. sub Coloană perforată.
3. Burlan $per. Expl. petr., Ut.: Unealtă de intervenţie folosită pentru degajarea garniturii de ţevi de extracţie, înnisipată (prinsă în depunerile de pe fundul găurii de sondă constituite din nisip, cu sau fără material din pereţii sondei). Burlanul şper are lungimea de 15***20 m.
El nu e tăiat drept în gură, ci are un pinten de avansare, cu mai mulţi dinţi, încărcaţi cu material dur, pentru avansare. Diametrul exterior al burlanului trebuie să fie cu 1-—2" mai mic decît diametrul interior al coloanei. La partea superioară e echipat cu o reducţie perforată, prin care se înşurubează la prăjinile de instrumentaţie. Degajarea se face prin circulaţie de fluide.
4.	Burmif. Mineral.: Varietate de răşină fosilă din grupul chihlimbarului.
s. Burniţă. V. sub Hidrometeori.
6.	Bursă, pl, burse. Agr.: Partea superioară, în-
groşată, a unei ramuri roditoare la măr şi la păr, rămasă după căderea fructelor, care poartă urmele acestora şi e plină cu substanţe amidonoase, cari îi vfr fac ţesuturile fărîmicioase. Sin. Pungă.	Burlan şper
7.	Bursuflură, pl. bursufluri. Ind. st. c.: Defor- J) reducţie; marea unui produs ceramic prin umflare. Se produce pinfen e
•.	i	i«	avansare.
din cauza dezvoltării de gaze din descompunerea anumitor materii prime ceramice (carbonaţi), cînd porii au fost închişi ia suprafaţă, din cauza încălzirii prea rapide la începutul ca Ici nări i.
8.	Burfon, procedeul de cracare Ind. petr.: Vechi procedeu de cracare în fază lichidă, la 350—360°, sub presiunea de 5 at. Nu mai prezintă interes practic.
9.	Buruială. Meteor.; Ploaie măruntă. Sin. Bureală. (Termen regional, Oltenia.)
Buruiană
171
Busolă
i. Buruiană, pl. buruieni. 1. Bot.: Plantă erbacee necultivată. (Termen popular.) în agricultură se consideră buruieni şi plantele ierboase cultivabile, cari apar incidental în alte lanuri (de ex. trifoiul care creşte într-un lan de grîu, etc.). Buruienile iau naştere: din seminţele respective, cari se găsesc în canti-tăfi mari în sol şi uneori chiar în sămînţa plantelor de cultură, insuficient curătită, şi cari se răspîndesc foarte uşor şi sînt foarte rezistente. Buruienile se înmulţesc şi prin rizomi (pirul), prin butăşire, prin stoloni, prin bulbi, prin muguri radiculari sau prin seminţe şi organe vegetative, ceea ce explică perenitatea lor.
Buruienile se dezvoltă în special pe terenurile necultivate, pe păşuni şi fîneţe neîngrijite, pe pîrloage, haturi, în zona căilor ferate şi a drumurilor, pe taluzele canalelor de irigaţie şi asşnare, etc., de pe cari seminţele sînt transportate de vînt, de animale, etc. pe suprafeţele de teren cultivate.
Buruienile pun în pericol dezvoltarea sau, uneori, viaţa plantelor de cultură, în sol, sustrăgîndu-le apa şi substanţele nutritive, iar cele frunzoase (muştarul sălbatic, rapiţa sălbatică, bozui, etc.), umbrindu-ie, împiedică folosirea luminii şi a căldurii solare; pot întîrzia uscarea şi treieratul recoltei şi contribuie la impurificarea acesteia. Buruienile ajută la înmulţirea paraziţilor, avînd rolul de gazde intermediare, iar prin încrucişări naturale, frecvente, se produce degenerarea plantelor cultivate. Fiind uşor adaptabile la condiţii mai grele de viaţă, şi avînd o proliferare mai mare, buruienile înving plantele cultivate în lupta pentru existenţă, ceea ce impune combaterea lor. Cu cît climatul e mai umed, cu atît această acţiune e mai dificilă.
Cele mai importante mijloace de combatere a buruienilor sînt următoarele: întrebuinţarea seminţelor curate, lipsite de seminţe de buruieni; folosirea unui asolament potrivit, în care să intre, frecvent, plantele de cultură cari, prin modul lor de dezvoltare (rapiţa, muştarul, etc.) sau prin lucrările de întreţinere necesare (prăşitoare), împiedică dezvoltarea buruienilor; plivirea mecanică sau manuală a buruienilor; lucrarea pămîntului la timp şi respectarea tuturor regulilor agrotehnice; grăparea buruienilor la începutul dezvoltării lor; prăşirea; stropirea sau prăfui-rea semănăturilor din familia gramineelor cu diferite substanţe chimice, cari distrug toate celelalte plante ce nu aparţin acestei familii.
Se cunosc numeroase specii de buruieni propriu-zise, şi anume: vineţica (Centaurea cyanus), podbealul (Tussilago far-fara), pălămida (Cirsium arvense), pirul (Agropyrum repens), măzărichea (Lathyrus plathyphyllos), bozul (Sambucus ebulus), neghina (Agrostemma githago), muştarul sălbatic (Brassica elon-gata), coada-cîinelui (Cynosurus cristatus), ovăsciorul (Arrhena-therum elatius), scaietele (Cirsium lanceolatum), coada-cîrtiţei (Phleum pratense), păpădia (Taraxacum officinale), peliniţa (Artemisia vulgaris), ciumăfaia (Datura stramonium), etc.
Buruiană. 2. Pisc.: Vegetaţia de pe fundul lacurilor, al rîurilor, etc., sau cea plutitoare.
3. Buscr pl. buscuri. Hidrot.: Prag amenajat în radierul camerei unei porţi buscate de ecluză, pe care se sprijină marginile
Av.
7 N. Am.
a
a) pla
Amenajarea cemerei porţilor buscaie de ecluză, b) secţiune A-A; 1) camera porţifor; 2) poartă; 3)busc; N.Am.) r apei în amonte; N.Av.) nivelul apei în aval.
elul
inferioare ale batantelor porţii, cînd acestea sînt închise (v. fig.). Fafa verticală a buscului, pe care se sprijină batantele porţii,
e formată din două suprafeţe plane, cari formează un unghi cu vîrful îndreptat spre camera porţilor şi a cărui tangentă trigonometrică e egală cu aproximativ 1/3. Pentru a transmite mai bine la bajoaiere împingerile date de porţi, buscul se construieşte de obicei în formă de boltă, executată din bolţari de piatră de talie, pentru a fi mai rezistent la uzură. Buscul amonte face corp comun cu zidul de cădere al ecluzei. V. şi E:luză, Poartă buscată.
4.	Bushel, pl. bushele: Unitate de măsură de capacitate, engleză şi americană; bushel-ul englez are 0,36368 hI, iar cel american, 0,35239 hl.
5.	Bushing, pl. bushinguri. Expl. petr.: Sin. Reducţie (v.).
6.	Busolă, pl. busole. 1. Geod., Topog., GeoL, Nav., Mine: Instrument bazat pe cuplul exercitat asupra unui ac magnetic sau a unui sistem magnetic de către cîmpul magnetic terestru, care serveşte la reperări de direcţii făcute fie pentru orientarea în spaţiul geografic, fie pentru anumite operaţii topografice, topome-trice sau cadastrale, fie pentru determinarea unui cîmp magnetic sau a unor elemente ale cîmpului magnetic. Sin. Busolă magnetică.
Cum acul sau sistemul magnetic, liber să se rotească în planul orizontal, se găseşte în echilibru în poziţia în care direcţia axei sale magnetice coincide cu meridianul magnetic, reperarea poziţiei respective dă direcţia nord-sud (orientarea magnetică a direcţiei vizate); cunoaşterea declinaţiei^ magnetice (v.), pentru observaţiile terestre, sau a (variaţiei magnetice (v.), pentru observaţiile făcute pe mare, permite corectarea orientării magnetice şi deci determinarea meridianului geografic (sau astronomic), în raport cu care se face orientarea.
Din punctul de vedere al spaţiului geografic în care se face orientarea direcţiilor, se deosebesc: busole terestre şi busole marine.
Busolă terestră. Topog., GeoL: Busolă constituită dintr-o cutie de protecţie, confecţionată din lemn sau din metal neferos, pe fundul căreia e gravat un cadran divizat în 360 (sau 400c) şi în subdiviziuni, şi e indicată roza vînturilor (pentru uşurarea reperării principalelor direcţii). Acest cadran e fie o coroană circulară plană, fie un cilindru pe suprafaţa interioară a căruia sînt trasate diviziunile (busolă circulară). — Cadranul e împărţit prin două linii perpendiculare, cari definesc pe el patru unghiuri drepte. Linia 0---1800 (sau 0ci<>200c) e linia de credinţă a busolei. în punctul de întretăiere a celor două linii perpendiculare, care coincide cu centrul geometric al cadranului ?i al fundului cutiei, e înfipt un ac vertical cu vrf fin (pivotul) pe care se sprijină în echilibru orizontal acul magnetic (de cele mai multe ori în formă de lamă rombică-3lun-gită) — centrat în centrul	său	de	greutate	prin intermediul
unei piese în formă de cupă răsturnată, echipată cu o piatră dură (pentru reducerea la minim a frecării). Acul e lestat în mod potrivit în partea polului	său	care are	tendinţa	de a	se
ridica în sus (polul sud în	emisfera boreală	şi polul	nord	în
cea australă), astfel încît să stea orizontal; aceasfă îngreunare a acului, importantă la	g
latitudini mari, nu mai	f	r vk
e necesară la latitudini mici, spre ecuator, unde cîmpul geomagnetic tinde să devină orizontal (v. fig. I). —
Sub influenţa cîmpului magnetic terestru, dacă cutia e aşezată orizontal, acul magnetic oscilînd liber, se aşază după un timp, de la sine, pe direcţia meridianului
£
//
3
I. Schema unei busole, a) vedere în plan; b) secjiune; )) ac magnetic; 2) pivot; 3) cadran gradat (limb); 4) pîrghie; 5) şurub pentru riaicarca şi fixarea acului; 6) cursor pentru orizonfalizarea acului; 1) geam.
magnetic (v.) al locului respectiv. O astfel de busolă, la care citiri le se fac pe cadran în momentul cînd acul e în repaus, se numeşte
Busolă
172
Busolă
busolă cu ac magnetic oscilant. — Dacă se roteşte uşor cutia în plan orizontal, astfel încît să se ochească pe lîngă marginea ei, sau printr-un vizor fixat paralel cu linia de credinţă a cadranului, spre un anumit punct, unghiul a dintre direcţia acului şi aceea a liniei de credinţă reprezintă valoarea orientării magnetice a direcţiei vizate din staţia B (unde se găseşte busola) spre A. Se cunosc şi busole cu cercul gradat oscilant, la cari acesta e de obicei de sticlă şi conţine în masa sa un magnet puternic, care-l orientează cu diviziunea zero în direcţia meridianului magnetic (de ex. teodolitul-busolă Wild Tq). Cercul gradat oscilant poate fi echipat cu prisme cu reflexiune totală (busolă cu prismă) prin cari se aduc în acelaşi ocular citirile diametral opuse de pe cerc. —
Din punctul de vedere al locului în care e folosită sau al scopului în care e utilizată, se deosebesc mai multe tipuri de busole ferestre:
Busola Bezard e o busolă similară cu busola Peigne (v.), utilizată curent în ţara noastră în aceleaşi scopuri.
Busola de cîmp e o busolă montată într-o cutie de dimensiuni mici (5X5 cm *-7X7 cm), care serveşte, împreună cu harta sau, la nevoie, fără aceasta, la orientarea pe teren (în cîmp deschis). Indică direcţia nordului magnetic al locului de staţie (dacă în jurul acestuia sau în subsol nu sînt surse de turburări magnetice: conductoare electrice, şine de cale ferată, depozite de materiale feroase, roci feroasa, etc.). Serveşte la orientarea turiştilor, a exploratorilor, în tehnica militară, etc. Măsurarea orientării unei direcţii cu aceste busole se poate face cu o aproximaţie de cîteve grade, vizîndu-se direcfia sau punctul respectiv de-a lungul marginii cutiei. Sin. Busolă geografică, Busolă de orientare, Busola turistică. Sin. (impropriu) Busolă de campanie.
Busolă declinatoare: Sin. Decimator (v.).
Busola eclimefrica e o busolă echipată cu un cerc vertical, sau cu un alt dispozitiv penfru mesurat unghiuri verticale. De exemplu: busola topografică (v.), busola geologică (v.). Se utilizează în ridicările expeditive (în special militare) sau pentru explorări.
Busolă fixă: Sin. Busolă topografică (v,).
Busola forestieră e o busolă topografică, folosită în ridicările suprafeţelor forestiere, ridicări caracterizate prin vizări scurte, poligoane închise şi precizie mijlocie. E echipată cu o lunetă şi cu un cerc gradat vertical, pentru măsurarea şi a unghiurilor verticale.
Busola geologică e o busolă portativă (de buzunar), servind la măsurarea orientării stratelor, a faliilor, etc. fafă de nordul magnetic sau fafă de nordul geografic, şi a înclinării acestora fafă de un plan orizontal (v. fig. II).
Busola are cercul gradat în 360° sau 400c , invers sensului de mers al acelor unui ceasornic, şi e montată înfr-o cutie de lemn de formă pătrată, cu laturile de 6—10 cm, dintre cari una e paralelă cu direcfia nord-sud (direcţia 0°). Există busole de buzunar montate şi în cutii metalice, circulare, cu diametrul de 6-*8 cm, avînd însă o talpă dreaptă paralelă cu direcfia nord-sud a cadranului busolei. Busola geologică are în inferior, pe fundul ei, un clinometru divizat în grade de la 0---900, sau de la 0-*-100c, în faţa căruia se mişcă un indicator greu, mobil în jurul axului busolei, care ia poziţie verticală prin proprie greutate, sau un indicator cu nivelă cu bulă de aer.
Cînd cutia busolei e aşezată cu marginea dreaptă pe un plan orizontal, indicatorul se stabilizează la gradaţia 0°, iar pe un plan vertical, la 90°, respectiv la 100c.
Unele busole geologice au un şurub pentru corectarea declinaţiei magnetice, sau alidade şi vizor cu oglindă pentru orientarea vizelor. Busola geologică poate fi folosită şi ca busolă simplă de orientare pe teren.
Busola minieră (v. fig. lll) e o busolă folosită în ridicările topografice subterane, avînd cutia propriu-zisă confecţionată din bronz şi de formă circulară, suspendată printr-un dispozitiv car-danic la două braţe cari, prin construcţie, sînt aşezate pe o linie paralelă cu linia de credinţă a busolei. Cu aceste două braţe, busola se agaţă pe sforile întinse în galeriile subterane cari	Busois minieră.
materializează direcţiile cărora
li se măsoară orientările. Busolele miniere sînt gradate în special sexagezimal, iar precizia lor maximă la citiri e de circa 5'.
Pentru folosirea lor în bune condiţii, busolele miniere se verifică în mod special. Dacă există influenţe electrice perturbatoare se folosesc metode de lucru speciale, curente în minerit. Cu toate că precizia de citire e inferioară citirii la teodolif, în drumuirile subterane cu multe laturi sau cu mare desfăşurare în lungime (pînă la 1,5 km) e mai avantajoasă folosirea busolei miniere decît a teodolifului, deoarece busola dă orientările direcţiilor de pe teren, independente unele faţă de altele. Sin. Busolă suspendată.
Busola Peigne e o busolă de cîmp folosită în ridicările topografice expeditive şi care, împreună cu cartonul cu bretele, formează o staţiune topografică de cîmp completă. Are o cutie cu un capac care are în inferior o oglindă metalică. Acest capac se poate rabate astfel, încît să alcătuiască o prelungire a cutiei care adăposteşte acul şi cadranul. Diametral, oglinda are o ferestruie (fantă) lungă şi subţire, aşezată în acelaşi plan vertical cu linia de credinţă a cadranului şi cu fanta unei lame mobile care se sprijină cu un cap pe buza cutiei şi cu celălalt poate propti capacul cu oglindă. în felul acesta, fanta propti-forului, care alcătuieşte o pinulă (v.) mobilă, împreună cu fanta capacului, constituie un vizor în acelaşi plan vertical cu linia de credinţă a cadranului. Se ţine busola în mînă, se potriveşte cît mai aproape de orizontală, se priveşte prin vizor în direcţia punctului dorit, iar în oglindă se citeşte orientarea direcţiei respective, care se reflectă în ea, de pe cadranul busolei.
Busolă suspendată: Sin. Busolă minieră (v.).
Busola tahimefru e o busolă completă, instalată pe un tahi-metru, în locul cercului alidad orizontal, cu ajutorul căreia se determină direct, afară de direcţia meridianului într-un punct de staţie, şi orientarea magnetică a oricărei direcţii înfr-o staţie. Precizia citirii pe limbul fahimetrului e mult superioară celei date de busolă. (Precizia maximă a busolei e de 3', iar a fahimetrului, de cel puţin 50".) Aparatul constituie astfel cel mai complet instrument topografic şi e utilizat cu succes la lucrările curente cari nu cer o orientare riguroasă de ansamblu. V. şi Busolă declinatoare.
Busolă teodolit. V. sub Teodolif.
Busola topografică (v. fig. IV) e ansamblul constituit dintr-o busolă terestră cu ac magnetic oscilant sau cu cerc oscilant, completată cu o lunetă (sau cu două pinule), astfel încît vizele date pot fi tot atît de lungi ca şi cele obţinute cu ajutorul unui teodolit sau al unui tahimefru. Aparatul se aşază şi se centrează în staţie prin intermediul unui trepied, identic cu cel de teodolit sau de tahimefru şi e capabil să măsoare şi unghiuri verticale, cu ajutorul unui cerc eclimetric solidar cu axul de rotaţie al lunetei. în felul acesta, aparatul, devenit un goniometru complet, poate măsura orice fel de unghiuri şi, dacă luneta are fire stadi-
Busola
173
Busolă
metrice, el poate măsura în mod indirect şi distanfele. Precizia de citire la aceste aparate e funcţiune de diametrul cutiei şi de desimea subdiviziunilor limbului (variază între 12' şi 3' pentru cutii cari permit aşezarea unor ace magnetice lungi de 45-110 mm).
Busola topografică e folosită atît în ridicările la zi, cît şi în cele subterane, dînd rezultate optime în ridicările curente cari nu cer o precizie excesivă în deter-minarea coordonatelor pune-telor (de obicei precizia obţi-nută e de circa 40-50 cm).
Busolele topografice nu sînt folosite cînd există influenţe magnetice ale subsolului sau ale vecinătăţilor, atît la suprafaţă cît şi în subteran, deoarece ele nu pot da decît cel mult unghiuri brute între directii, nu şi orientările acestora. Sin. Busolă fixă.—
Busolă marină. Nav.: Busolă de construcţie specială, folosită la bordul navelor (v. fig. V.). Se compune, în general,
IV. Busolă topografică.
rioară un cerc de tablă subfire de aluminiu, gradat de la 0 la 360°, şi uneori şi în carturi (v.); flotorul 5, montat în jurul centrului rozei, care dă ansamblului o flotabilitate uşor negativă, ceşcuţa 6, construită dintr-o piatră cu duritate mare (safir, rubin sau agat), montată în centrul flotorului, cu care roza se sprijină pe pivot; o serie de magneţi (7) paraleli (în general se folosesc 2--8 magneţi) de sîrmă sau bare de oţel, montaţi sub roză şi prinşi cu fire de mătase de aceasta; capacul 8 de sticlă, avînd în centru un şurub cu dop, pentru introducerea şi completarea amestecului de alcool cu apă; cercul gradat 9 al cutiei, cu ajutorul căruia se pot determina direcţii (relevmente) în raport cu planul diametral al navei; două cuţite de sprijin 10, montate în afara cutiei; linia de credinţă, trasată cu negru într-un plan perpendicular pe planul cuţitelor de sprijin şi care, la montarea busolei la bord, trebuie să se găsească în planul diametral al navei sau într-un plan paralel cu el; alidada 11 cu prisma 12; suspensiunea cardanică 13, care face ca busola, respectiv planul discului rozei, să rămînă orizontale, indiferent de poziţia şi de înclinările longitudinale sau transversale pe cari poate să ie aibă nava; habitaclul 14 (suportul) în care sînt montate busola cu suspensiune cardanică, dispozitivele de iluminare 15 şi dispozitivele de compensare 16, şi care e format dintr-o coloană cilindrică de lemn, avînd deasupra o calotă de alamă 17, cari au o fereastră cu sticla 18 care permite să se vadă dintr-o parte roza şi linia de credinţă; dispozitivele de iluminare a rozei 15, electric şi cu ulei; dispozitivele de compensare 16, cu ajutorul cărora se compensează parţial efectul mag-
ii ^ \ ______________________
din următoarele părţi: cutia emisferică 1 de alamă (sau de cupru), lestată cu plumb 2 la partea de jos şi umplută cu un amestec de apă cu alcool (ca să nu înqheţe); pivotul 3, cu un vîrf de iridiu fixat în centrul cutiei; roza vînturilor 4 cu diametrul de circa 25 cm, care se sprijină cu centrul ei pe pivot şi e formată dintr-o foaie de mică, avînd la partea supe-
V. Busolă marină, a) habitaclu (seefiune verticală); b) şi c) seefiune verticală şi vedere de sus a corpului busolei; d) şi e) sec|iune verticală şi vedere de sus a flotorului cu magneţi.
netismului propriu al navei şi deviaţia cîmpului magnetic terestru datorită navei.
După locul unde e montată şi după funcţiunea pe care o are pe bordul navei, se deosebesc: busola de drum, montată în faţa timonei şi care serveşte la ţinerea drumului navei; busola etalon, montată, în general, deasupra comenzii, şi care
Busola
i 74
^USold
serveşte la controlul busolei de drum şi Ia luarea relevmen-telor; busola răsturnată sau busola cu roza în jos, montată la navele de corner} pe tavanul cabinei comandantului, pentru ca acesta să poată controla în permanenţă ţinerea drumului ordonat; busola cu transmiterea citirilor, care e o busolă etalon şi care printr-un sistem de prisme transmite citirile în fafa timonei, înlocuind astfel busola de drum.
Busola marină a fost adaptată, cu modificări neînsemnate (privind în special dimensiunile) şi pentru nevoile navigafiei aeriene. Uneori şi busolele terestre sînt echipate cu roze mobile plutitoare.
Busolă marină normală: Busolă marină cu patru lamele magnetice duble, dispuse paralel cu linia nord-sud şi aşezate astfel pe un inel subfire de alamă, încît linia care uneşte capetele polilor lamelelor duble interioare cu punctul mijlociu al rozei vînturilor să formeze un unghi de 15° cu linia N—S, iar linia care uneşte capetele polilor lamelelor duble exterioare cu centrul rozei vînturilor să formeze un unghi de 45° cu linia N—S. Busola are un dispozitiv constituit dintr-un cerc alidad cu dioptru şi vernier. —
Din punctul de vedere al elementelor cîmpului magnetic pe cari le determină, se deosebesc busole de declinafie, busole de înclinaţie şi busole duble.
Busolă de declinafie: Instrument de măsură cu ajutorul căruia reperarea meridianului magnetic se face cantitativ. Sin. Deciinometru (v.).
Busolă de înclinafie: Instrument de măsură cu totul diferit de busolele obişnuite, avînd un ac magnetic care se poate roti într-un plan vertical. Cînd acesta e chiar planul meridianului magnetic şi dacă suspensiunea acului e făcută astfel încît el să se poată roti fără frecare în jurul unei axe care frece prin centrul lui de greutate, direcţia axei magnetice a acului în echilibru e aceea a cîmpului geomagnetic şi instrumentul permite evaluarea destul de precisă a înclinaţiei. Sin. Inclinometru.
Busolă dublă: Instrument care serveşte la determinarea expeditivă şi chiar în condiţii de stabilitate mică (dar şi cu precizie relativ mică) a componentei orizontale a cîmpului magnetic terestru, pe baza evaluării unghiului dintre axele a două sisteme magnetice suprapuse vertical, libere să se rotească orizontal. Aparatul comportă două busole (cari pot fi de tipul busolă terestră sau busolă marină, după cum aparatul e destinat determinărilor pe uscat, pe mare sau în aer), aşezate una deasupra celeilalte, astfel încît centrele de rotaţie ale elementelor lor mobile să se găsească pe aceeaşi verticală. Fără a restrînge valabilitatea consideraţiilor şi a rezultatelor lor, se admite că aceste elemente sînt ace magnetice simple şi nu sisteme magnetice.— în condiţiile în cari sînt aşezate, unul deasupra celuilalt, cele două ace magnetice se influenţează unul pe altul, astfel încît, în echilibru, axele lor magnetice nu se aşază în planul meridianului magnetic: acul superior, de moment magnetic M5, provoacă o deviere a acului inferior de o parte a meridianului magnetic cu unghiul cp4-, iar acul inferior, de moment magnetic M^-, scoate axa magnetică a acului superior de cealaltă parte a aceluiaşi meridian cu unghiul qps> Dacă H e valoarea componentei orizontale a intensifăfii cîmpului magnetic terestru în locul de observaţie (proporfională cu componenta respectivă B a inducfiei magnetice:	= şi & e
funcfiunea de deviafie pentru ansamblul format de cele două ace magnetice (mărime depinzînd de distanfa dintre centrele
acelor şi de distribufia magnetismului în ele), condifiile de echilibru sînt, respectiv,
H sin cpt- = Msk sin op
Şi
Hsin <$S — Mvk sin i|>, ij) = q). + cps fiind unghiul format de axele magnetice ale celor doua ace, unghi care se observă efectiv, fără a fi nevoie de cunoaşterea pozifiei meridianului magnetic, şi care se numeşte unghi de deschidere. Din relafiile precedente se obfine:
Vi-%
H cos
2	-	=	(^4-A/J k cos
Pentru o altă pozifie H' a componentei orizontale şi admifînd constante, se obfin mărimile Mit Ms şi k\
+ k cos ţ. .
H’ cos -
Considerînd cp^ — qps
= cP,*~(P,s» rezultă
H °OS 2
H'~
op' cos —
Dacă se determină unghiul de deschidere într-un loc în care e cunoscută valoarea H' a componentei orizontale şi
H1
se notează ------7~, = C, relafia precedentă devine
cos -
H—C cos
şi arată că determinarea, prin observafii, a unghiului de deschidere într-un loc oarecare, conduce, pe baza cunoaşterii constantei C, la obfinerea lui H.
Deşi poate fi utilizată şi la determinări terestre, principala folosire a busolei duble e pe apă şi în aer. în forma proprie unei astfel de utilizări, instrumentul se prezintă ca un cilindru vertical metalic, suspendat cardanic, în care sînt montate, unul deasupra celuilalt, cele două sisteme magnetice de tip Kelvin. La mijloc, între discurile mobile ale celor două busole, e fixată o placă orizontală de sticlă în care, privind de sus, se vede reflectată fafa inferioară a discului superior. La capetele a doi diamefri reciproc perpendiculari, acesta prezintă cîte o deschidere peste care e întins, în direcfie radială, un fir subfire de argint. Prin reflexiune, aceste deschideri se văd suprapuse peste diviziunile discului busolei inferioare, pe care se poate citi, fără eroare de paralaxă, valoarea unghiului de deschidere ap. Distanfa verticală dintre cele două sisteme magnetice poata fi variată din exterior cu ajutorul unei piese de reglare care asigură posibilitatea de fixare a lor în trei pozifii reciproce diferite, după valoarea medie a componentei orizontale a cîmpului geomagnetic în regiunea în care urmează să se lucreze. Modelele perfecţionate de busole duble, destinate de-ierminărilor în expedifii ştiinfifice cari se întind peste un interval mare de latitudini, sînt echipate cu dispozitive speciale de compensare a efectelor produse în indicafii le aparatului de variafiile mari ale componentei verticale a cîmpului magnetic pămîntesc, cum şi cu accesorii cari să garanteze utilizarea în bune condifii a aparatului şi determinarea unor parametri cari pot varia (mecanism de oprire, dispozitiv de iluminare a discului busolei inferioare, — unde se face citirea —, termometru).
Busolă
175
Busolă giroscopica
Precizia măsurării componentei orizontale prin busola dublă e destul de bună, limită superioară a erorilor posibile fiind de aproximativ 0,1%, ceea ce e satisfăcător pentru scopurile unsi ridicări magnetice generale pe mare şi în aer. Pe uscat, această precizie (de ordinul sutei de unităfi gamma) e însă nesatisfăcătoare astfel încît, cu toată expeditivitatea determinării, teodolitul magnetic (v.) e preferat busolei duble.
i.	Busolă. 2. Elt.: Galvanometru care serveşte la măsurarea indirectă a intensităţii curentului electric. Termenul e impropriu pentru această accepţiune. Exemple:
Busolă de tangente. Cel mai simplu tip de galvanometru cu magnet mobil, format dintr-o bobină cu mai multe spire, prin care se trimite curentul electric a cărui intensitate se determină şi, fixat în centrul ei, un pivot vertical pe care se poate roti, în plan orizontal, un mic magnet; de magnet e fixat, perpendicular pe linia polilor, un ac fin de aluminiu, ale cărui extremităţi se mişcă în fafa unui cerc orizontal gradat. Aparatul fiind orientat astfel, încît planul spirelor bobinei să coincidă cu planul meridianului magnetic, în absenţa curentului magnetul se aşază cu axa sa magnetică în acest plan şi acul de aluminiu indică o anumită diviziune. La trecerea unui curent prin bobină, se creează un cîmp magnetic h dirijat după axa acesteia, adică perpendicular, în planul orizontal, pe componenta orizontală H a cîmpului magnetic terestru. De astă dată, magnetul se dirijează după direcţia rezultantei celor două cîmpuri h şi H, rotindu-se deci cu un unghi a, pe care îl indică acul de aluminiu, astfel încît
, h tg a = —.
Cîmpul h fiind proporţional cu intensitatea i a curentului, adică h = Ci, rezultă pentru intensitatea curentului • H *
i	= ~ tg a ,
de unde rezultă că, dacă se cunosc valoarea componentei orizontale H a cîmpului magnetic terestru şi valoarea constantei C a bobinei, şi dacă se determină unghiul a, se poate afla valoarea intensităţii curentului. Din cauza preciziei mici a rezultatelor, dependente de un element variabil de la un loc la altul (H), busola de tangente nu prezintă azi decît o importanţă istorică în metrologia electromagnetică.
Busolă de sinusuri: Galvanometru asemănător cu busola de tangente, de care se deosebeşte numai prin faptul că se evaluează nu unghiul de rotire a magnetului sub acţiunea curentului care străbate bobina, ci unghiul |3 cu care trebuie rotită aceasta pentru a se restabili şi, în cazul trecerii curentu-luii pozifia reciprocă iniţială, existentă în absenţa curentului, dintre magnet şi bobină, adică ortogonalitatea dintre axa magnetică a celui dintîi şi planul celei de-a doua. în acest caz, cu notaţiile precedente, sin $~h/H, respectiv
• H • A
z = — sin (3.
Busola de sinusuri a avut în Fizică o importanţă şi mai mică decît busola de tangente, determinarea intensităţii pe această cale fiind nu numai puţin precisă, dar şi greoaie prin faptul că cerea observarea poziţiei reciproce a magnetului şi a bobinei şi măsurarea unghiului de rotire a acesteia, ceea ce ,rr*plica complicaţii constructive şi operative. în schimb, ea a ■fost aplicată în geomagnetism, la evaluarea pe cale galvanică a componentei orizontale H (v.).
2.	Busola, pl. busole. 3. Ind. text.: Buceaua fuselor maşinilor de filat, care se reazemă pe faţa superioară a cupei, în timpul mişcării de rotaţie a fusului, buceaua capătă o uşoară mişcare, pendulară, odată cu axa centrului de greutate al masei în rotaţie; astfel se obţine un mers liniştit, fără vibraţii.
La fusele solicitate mai puternic, capătul inferior al bucelei e îmbrăcat într-un tub de amortisare, al cărui diametru exterior e puţin mai mic decît diametrul interior ai cupei-suport a fusului. Stratul de ulei, care se găseşte în spaţiul liber dintre tubul de amortisare şi cupă, opune rezistenţă cînd începe să se producă mişcarea pendulară a busolei şi amortisează această mişcare. Buceaua are la partea inferioară o piesă-dop, care constituie cra-podina de reazem a piciorului fusului, iar în partea superioară (cu diametru mai mare), un palier cu alunecare sau de rostogolire. ■— La fusele mai mari şi cu turaţii mai înalte, cari reclamă o amortisare mai pronunţată, busola reazemă pe cupă printr-o suprafaţă sferică de amortisare, iar în partea inferioară are un profil inelar conic, pe care reazemă capătul conic al tubului de amortisare; mişcarea tubului, produsă de uleiul deplasat la oscilaţia busolei, e Busola {usutui de !a maşinjie amortisată de un arc cilindric (v. fig.).—	de	filai.
La fusele de la maşinile de răsucit cu ^ fus; 2) busolă (bucea); etaje, busola conică e fixată în cupă şi 3) cup§. 4) reazem sferic; sistemul întreg pendulează, iar vibra- paljgr cu ro!e; 6) crapo_ fii Ie sînt amortisate de un resort care dină. 7) fub de amortisare; înconjură cupa spre capătul ei inferior. 8) resort de amortisare.
3.	Busolă electronică. F/z.; Instrument de orientare, care utilizează, în acest scop, forţa de deviaţie exercitată de cîmpul magnetic terestru asupra unui fascicul de electroni. E compusă dintr-un tub electronic analog cu al oscilografului catodic, de care se deosebeşte prin faptul că deviaţia fasciculului de electroni se produce sub acţiunea cîmpului magnetic terestru, şi ahume sub acţiunea componentei lui orizontale, dacă fasciculul are o direcţie verticală. Spotul e deplasat spre Est pe ecranul fluorescent pe care sînt marcate punctele cardinale.
4.	Busolă giroscopică. NavInstrument de navigaţie, complet independent de acţiunea magnetismului terestru, care utilizează proprietatea unui giroscop cu două
Busolă giroscopică.
1) axa giroscopului; 2) carcasa giroscopului; 3) axele orizontale; 4) cadrul inelar interior al busolei; 5) tijă metalică de suspensiune; 6) inelul exterior;
7)	dispozitiv tubular axial; 8) suport superior în formă de cruce;
9)	inel cardanic de suspensiune;
10)	motor; 11) dispozitiv de
antrenare.
grade de libertate de a-şi orienta axa în direcfia meridianului geografic (v. fig.).
Busoiă-mamă
176
Butadiena
Se deosebesc: busolă-mamă (busolă giroscopică principală) care e montată într-un compartiment în interiorul navei (pe cît posibil în planul diametral al acesteia) şi transmite indicaţiile ei la repetifoare; busolă repetitoare, care înregistrează indicafiiIe transmise de busola-mamă.
1.	~-mamă. Nav. V. sub Busolă giroscopică.
2.	~ repetifoare. Nav. V. sub Busolă giroscopică.
3.	Busslt. Mineral.: Silicat de pămînturi rare, cu compozifie chimică imprecisă. Cristalizează în sistemul trigonal, în cristale difrigonal-bipiramidale. E galben-brun, cu luciu răşinos. E optic uniax cu n— ~ 1,72. Are duritatea 5,5 şi gr. sp. ~ 5.
4.	Bust, pl. busturi. Artă: Sculptură sau pictură reprezentînd partea superioară a corpului omenesc, cu sau fără brafe.
5.	Busfamif. M/nera/.: CasMnsfSisOg^. Mineral din grupul wollastonitului (v.), cu care se aseamănă structural. Cristalizează în sistemul frici inie; se prezintă sub formă de stele radiare. E roşu-cenuşiu. Confine 9—20%CaO.
6.	Bustmefru, pl. bustmetre. Av. V. Manometru pentru' măsurarea presiunii de admisiune într-un motor cu ardere internă.
7.	Busuioace. Agr.: Varietate romînească de pere văratice, cu fructul de mărime submijlocie, piriform, cu codifa destui de lungă. Pelifa e groasă, galbenă-verzuie, de un roşu aprins pe partea însorită; miezul e alb, crocant, cu gust dulceag. Se coace ia sfîrşitul lunii iulie.
8.	Busuioc. Bot.: Ocimum basilicum L. Plantă erbacee oleo-eterică, cu miros aromatic plăcut, din familia Labiatae. Dintre numeroasele varietăfi ale acestei specii, cele mai importante sînt varietăfi Ie horticole O. crispum şi O. bullatum. Mirosul şi aroma plăcută a plantei nu dispar prin uscare. Prin distilarea cu vapori de apă a plantelor proaspete se obfin 0(02***0,128% ulei eteric, care confine linalool, metilcavicol, cineol, pinen, camfen, etc. Uleiul eteric e întrebuinfat în parfumerie pentru compoziţiile de rezeda, şi la prepararea lichiorurilor de tip Chartreuse, fiind unul dintre ingredientele principale. Busuiocul jubilar, Ocimum gratissimum L., e o specie cultivată pentru uleiul eteric, apreciat în parfumerie. Uleiul eteric confine eugenol, timol, etc.
9.	Buşon, pl. buşoane. 1. Gen.; Obiect cilindric sau pufin conic, de plută, de cauciuc, lemn, sticlă, etc., care se introduce cu presiune într-un orificiu, pentru a-l astupa (mai mult sau mai pufin etanş). Sin. Dop (v.).
10.%	Buşon. 2. Gen.; Obiect concav, folosit pentru înfundarea unei tubuluri, cu care în general se asamblează prin înşurubare sau prin îmbinare în baionetă. Exemple: buşonul radiatorului unui motor de automobil, buşonul unui rezervor, etc.
11.	Buşon fuzibil. Elt.: Piesă cilindrică constituind una dintre părfi le componente ale siguranfelor fuzibile unipolare. E executată din material ceramic şi are o cavitate umplută cu nisip fin de cuarf; la cele două capete are capace de contact (contact superior şi inferior). în masa de nisip de cuarf se găsesc atît fuzibilul propriu-zis, de fir de argint, legat cu cele două contacte (superior şi inferior) ale buşonului, cît şi o sîrmă subfire, legată de un avertisor de întrerupere, a cărui culoare variază după intensitatea nominală. La topirea firului fuzibil, avertisorul fixat cu un arc e proiectat afară, indicînd astfel că fuzibilul e întrerupt.
Buşoanele se construiesc pentru diferite intensităfi nominale:
6,	10, 15, 20, 25, 35, 45, 60, 80, 100, 125, 160 şi 200 A şi pot fi montate în patru mărimi de socluri de 25, 60, 100 şi 200 A. Buşonul se introduce în soclul de siguranfă şi se fixează de acesta cu capac înşurubat.
Spre a împiedica folosirea de buşoane de curent nominal mai mare decît cel necesar proteefiei circuitului, se interpun între buşon şi soclu piese de contact calibrate.
La topirea firului de siguranfă, buşonul poate fi înlocuit cu uşurinfă chiar cînd instalafia e sub tensiune. Sin. Patron.
12.	Buştean, pl. buşteni. Silv.: Piesă de lemn brut, obtinută prin seefionarea fusului sau a ramurilor groase ale arborilor şi curăfirea de crăci şi, uneori, de coajă.
Buştenii constituie sortimentul de lemn brut de lucru, principal ca valoare de înfrebuinfare. Buştenii se clasifică după specia lemnoasă, după calităfile şi dimensiunile arborilor din cari provin ca şi după destinafia care li se dă. Buştenii cu utilizări generale în construcfii, numifi şi buşteni pentru construcfii, au diametrul mai mare decît 18 cm la capătul subfire şi lungimea mai mare decît 2,50 m; buştenii cu utilizări speciale în construcfii, de exemplu buştenii pentru pilofi, la fundafii în unele construcfii şi la lucrările hidraulice, au diametrul de 20--40 cm la mijlocul piesei şi lungimi de 3---15 m; buştenii penfru industrializare cuprind un număr mare de sortimente, de exemplu: buştenii pentru cherestea, buştenii penfru chibrituri, buştenii pentru doage, penfru furnire, pentru lemn de rezonanfă, penfru traverse de cale ferată, etc. Sin. Gros.
13.	Bufacaină. Chim., Farm.:
H H /C—C\
h2n—c^	)c~co—o(ch2)3—N(C4H9)2
c = c
H H
Sulfat de 3-(p-amino-benzoxi)-1-dibutilâmino-propan; e o sub-sfanfă cristalizată în cristale incolore cu p. t. 93°, întrebuinfată ca anestezic local (v. Anestezic), care poate înlocui cocaina în oftalmologie (solufie apoasă 2%). Sin. Butină.
14.	Butadienă. Chim.: CH2 = CH—CH = CH2 (1,3-butadienă, divinii, eritrină). Hidrocarbură lineară nesaturată, cu patru atomi de carbon în moleculă, avînd două duble legături conjugate.
Butadiena	e un gaz	incolor; are gr. sp. (lichid)	0,621/20°,
p. f. —4,75°	şi p. t. —108,7°;. e insolubilă în apă,	solubilă	în
alcool, în eter şi în hidrocarburi. Se găseşte în cantităfi mici în gazele de cracare, dar din cauza confinutului redus extragerea sa nu e rentabilă.
Butadiena ia parte Ia numeroase reacfii de adifie. Cele două duble legături nu reacfionează independent, ci se comportă ca un sistem	nesaturat;	adifia se produce în pozifiile 1,4,	cu
aparifia unei	noi duble	legături în pozifiile 2,3
CH2 = CH~CH = CH2 -f AB -> CH2A—CH = CH—CH2B. Această reacfie, deşi prezintă excepţii, are un caracter general. Butadiena se combină cu substanfele cari confin o dubîă legătură activă (filodienă), formînd un ciclu de şase atomi prin adifie în 1,4 (sinteză dien). Astfel, de exemplu, cu anhidrida maleică dă anhidrida acidului tetrahidroftalic (serveşte ca metodă de analiză pentru butadienă)
H2
CH2	o	/C\	O
HC	HC—C.	HC	CH—C.
I	+	I! >0 II I >0
HC	HC—C	HC	CH—C
CH2	o	O
h2
De asemenea, butadiena poate fi polimerizată după mecanismul dien, dînd vinil-ciclohexena:
H2
/H2	/\
HC	CH2	HC	CH2
I	+	.II	->	II	I
HC	CH—CH = CH2	HC	CH—CH = CH2
CH2	XC
h2
Obfinerea bufadienei din hidrocarburi: Pe scară industrială, butadiena se obfine din hidrocarburi prin numeroase procedee, şi anume:
V
La cracarea termică servesc ca materie primă pefroluri grele sau motorine, temperatura de cracare fiind peste 650°. Ca diluant se foloseşte aburul, pentru a menfine presiuni parţiale joase ale hidrocarburilor formate şi a reduce astfel reacţiile secundare a|e acestora de transformare în produşi mai pufin valoroşi, In special prin polimerizare. în acest procedeu, timpul de con--fact e de ordinul cîtorva secunde, pentru a preveni descompunerea butadienei. Cracarea se execută fie în cuptoare tubulare, fie în cuptoare de tip regenerativ, cu ciclul de funcfionare de circa 6 minute, din cari jumătate pentru reacfie şi jumătate pentru reîncălzire. Randamentul în butadienă e de circa 3,5% în greutate. Pe lîngă butadienă se mai produc prin cracare şi alte produse valoroase, ca: etilenă, propilena, butilene, isopren, benzen, ciclopentadienă, etc., a căror recuperare e necesară pentru a face procedeul mai rentabil şi a putea concura cu cel de dehidrogenare.
Dehidrogenarea catalitică a butanului constituie cel mai important procedeu industrial. Operaţia se execută în două faze: dehidrogenarea butanului la butene, urmaiă de dehidrogenarea butenelor la butadienă conform ecuaţiilor
C4H10 C4H8 “f*	H2; A# — 29 kcal/mol şi
C4H8 <± C4H6 +	H2; A# = 22,5 kcal/mol
(ambele reacţii sînt puternic endoterme). Ca materie primă se foloseşte n-butanul (separat din gazele de cracare sau de sondă, prin distilare). Creşterea temperaturii deplasează echilibrul spre formarea butenelor; totuşi, din cauza reacţiitar de cracare cari se	produc, temperatura nu	depăşeşte 600°. în raport	cu	gradul
de	uzură	al catalizatorului,	temperatura în instalaţie	oscilează
între 525 şi 600°. Catalizatorii folosiţi în acest procedeu sînt constituiţi din oxid de crom depus pe alumină activată, conţinînd 1—2% compuşi alcalini (K20). Procedeul utilizează, în general, presiunea atmosferică. în timpul reacţiei de dehidrogenare se depune pe catalizator cărbune care trebuie îndepărtat periodic, prin calcinare. Instalaţia (v. fig.) se compune din mai
1-butena
th butan^	j*
H2,CzşiC3
f	N-bătăii
-J------ 1-butena
butena
2-butena
Cs+ superioare
N- butan rec ic iu
N-butan	2-butenâ
-------- r--------------
N-butan „ 2-butena
Solvent
Abur
1- bute na + 2-bufena
Butadienă	1- bufena
H2,czşic3	|	“rz
T
Cs t superioare
Butadienă 1- Outenă, 2-butern
X
2-butenă
q I-------1
Solvent
Fabricarea butadienei din butan.*
0 reactor pentru dehidrogenare (faza I); 2) coloană de fracţionare; 3) coloană distilare extractivă; 4) coloană de separare a solventului; 5} reactor pentru dehidrogenare (faza II); 6) comprimarea, condensarea, separarea gazelor şi stabilizarea lor.
multe reactoare de tip adiabatic, conţinînd catalizatorul, din care o parte funcţionează pe reacţie şi altă parte pe regenerare, încălzirea se face cu gaze de ardere. Ambele cicluri de funcfionare (dehidrogenare şi regenerare) durează cîte 60 de minute. Regenerarea catalizatorului se face la 700°, cu gaze conţinînd
2,>*3% oxigen. AHernarea ciclurilor se face automat. Conver-
siunea în olefine la o trecere e de 30—40%. Produsele de reacfie formate din: 1-bufenă, 2-butenă (cis şi trans), butan nereacţionat şi produşi secundari (hidrogen, hidrocarburi cu doi, cu trei sau cu cinci atomi de carbon) sînt răcite, comprimate, separate de componenţii uşori şi grei, iar butenele sînt separate de butan printr-un procedeu combinat de distilare fracţionafa şi extractivă (cu furfurol), butanul fiind reciclat. Dintr-un kilogram de butan se obţin 0,85 kg butene, 0,03 kg hidrogen, 0,01 kg hidrocarburi cu doi şi cu trei atomi de carbon în moleculă. — Amestecul de butene obţinut e supus din nou dehidrogenării, într-o instalaţie asemănătoare cu cea descrisă. Catalizatorii folosiţi în această fază sînt constituiţi din oxid de magneziu, MgO, (72.4%), oxid de fier, Fe2C>3, (18,4%), oxid de cupru, CuO, (4,6%), şi oxid de potasiu, K20, (4,2%), sau dintr -un amestec de fosfat de calciu şi nichel. Reacţia e favorizată de temperaturi înalte şi de presiuni joasa. Condiţiile curente de lucru sînt următoarele: temperatura de 620”‘680° cu un timp de contact de 0,2 s (cînd se obţine o conversiune pe trecere de 25—30%). Se lucrează cu injecţie de abur, pentru a realiza o presiune parţială joasă a butadienei (spre a evita polimerizarea şi depunerea de cărbune), în raportul 10/1 --*20/1 abur/hidrocarbură. Ciclul de funcţionare e de circa 60 de minute reacţie şi 60 de minute regenerare. Presiunea de lucru e de circa 1 at. Regenerarea catalizatorului se face cu abur. Butadiena, butenele, hidrogenul şi hidrocarburile cu doi, cu trei sau cu cinci atomi de carbon, rezultate din reacţie, sînt răcite brusc la ieşirea din reactoare, după care sînt supuse operaţiilor de separare şi purificare asemănătoare celor din prima treaptă de fabricare. Butenele netransformate sînt reciclate, iar separarea şi purificarea butadienei se fac într-o instalaţie combinată de distilare fracţio-nată şi extractivă (antrenant furfurol sau acetonă). Se obţine în acest mod butadienă de 98% puritate. Dintr-un kilogram de butene se obţin circa 0,55—0,6 kg butadienă.
La dehidrogenarea catalitică a butanului într-o singură fază se foloseşte un catalizator de alumină activată impregnată cu 18—20% oxid de crom. Condiţiile de lucru sînt: temperatura 607°; presiunea 125 mm Hg (abs.); perioada de reacţie 8—10 minute, urmată de regenerare. Gazele de reacţie sînt răcite brusc cu ulei. Din amestec se separă butadiena prin procedeele obişnuite, iar butanul şi butilenele sînt reciclate. Randamentul în butadienă e de 55%. Cantitatea de 14% cocs depusă pe catalizator e relativ mare, dar e utilizată în perioada de regenerare drept combustibil. Pentru a asigura un mers continuu, instalaţia e echipată cu un număr suficient de reactoare, cari funcţionează alternativ.
Obţinerea butadienei din alcool etilic: Butadiena poate fi obţinută industrial şî din alcool etilic. Preţul de cost al acestei butadiene e mai mare decît al celei obţinute din hidrocarburi; instalaţiile sînt însă mai puţin complicate şi deci investiţiile sînt mai mici. Din alcool etilic, butadiena se prepară industrial prin procedeele următoare:
Procedeul Lebedev: Foloseşte în principiu reacţia:
2	c2h5oh -> H2C = CH—CH = CH2 + H2 + HsO, care se produce în fază vapori, sub acţiunea catalitică a unor oxizi metalici (Al203—ZnO şi MgO—CoO), la temperatura de 400° şi presiunea de 0,25 at. în aceste condiţii de lucru se obţine un amestec complex de hidrocarburi şi compuşi oxigenaţi, din cari o parte sînt reciclaţi. Randamentul în butadienă e de circa 60%.
Procedeul Ostromîslenski; Foloseşte ca materie primă un amestec de alcool etilic (3 moli) şi acetaldehidă (1 mol), care e trecut la 300—350° peste un catalizator de gel de silice impregnat cu oxid de tantal. Randamentul în butadienă e de 60—65%.
Obţinerea butadienei din acetilenă: Butadiena se fabrică industrial şî din acetilenă, prin unul din următoarele procedee:
12
Butaforice, imitaţii ~
178
Bulaş
Procedeul Aid ol: Acest procedeu foloseşte ca materie primă acetaldehida (v.), obţinută prin hidratarea acetilenei, şi se produce în următoarele patru faze, conform reacfii lor:
(1)	CHEECH + H20 -> CH3-CHO,
(2)	2 CH3 • CHO -> CH3—CHOH—CH2—CHO,
(3)	CH3— CHOH—CH2—CHO + H2 -»
CH3—CHOH—CH2—CHOH -> CH2 = CH—CH = CH2 + 2 H20.
Condensarea acetaldehidei se face la 20° în prezenţa urmelor de hidroxizi alcalini. După purificare, acetaldolul e hidrogenat la 300 at şi 100— 150° peste catalizator de cupru-crom, dînd 1,3-butandiolul, care e deshidratat la butadienă la 400° pe catalizator de pirofosfat de sodiu. Randamentul în butadienă e de 60% (faţă de aceti lenă).
Procedeul Reppe, din aceti lenă şi formaldehidă. Acest procedeu are următoarele faze:
(1)	C2H2 4* 2 CHsO CH2OH-C~C-CH2OH.
Acetilena şi soluţia de formaldehidă sînt trecute peste un
catalizator de cupru-bismut la 5 at şi 90— 110°, cînd se formează, cu randament de 80%, 1,4-butindiolul.
(2)	CH2OH—CEEC—CH2OH + 2 H2 -»
-> CH2OH—ch2—ch2—ch2oh.
Butindiolul (1,4) e hidrogenat la 200—300 at şi 40—130° peste catalizator de nichel-cupru-mangan-silice şi trece în 1,4-butandiol.
H2C----CH2
(3) CH2OH—CH2—CH2-~CH2OH -» H20 + I I ->
H2C^ ^CH,
-* ch2=ch—ch=ch2 4-h2o. °
Prin deshidratarea 1,4-butandiolului la 100 at şi 280° peste catalizator de acid 'fosforic, se obţine tetrahidrofuran, care e deshidratat mai departe lâ 300°, dînd butadienă. Randamentul total fafă de acetilenă, 70—75%. Procedeele cari întrebuinţează acetilena drept materie primă sînt aplicate în fările lipsite de surse naturale de hidrocarburi.
Butadiena are o mare tendinţă de polimerizare şi e un produs industrial de mare tonaj, întrebuinfat aproape excluziv la fabricarea cauciucurilor sintetice (v.).
1.	Butaforice, imitaţii V. sub Butaforie.
2.	Butaforie. Arh., Cinem.: Ansamblu de obiecte imitate, confecfionate din carton presat (sau din alte materiale ieftine asemănătoare) şi folosite la realizarea decorurilor de teatru sau de film, în locul obiectelor a căror prezenfă e necesară pentru desfăşurarea acfiunii şi cari, din diferite motive, nu po’t fi folosife în forma lor naturală.
Imitafiile butaforice reproduc exact forma (relieful), dimensiunile şi aspectul exterior (culoarea, etc.) al obiectelor imitate, cari sînt, de obicei, sculpturi, motive arhitectonice decorative, vase, flori, etc.
La filmări se folosesc frecvent imitafii butaforice pentru preparatele culinare cari, în formă naturală, se alterează cu timpul, mai ales sub influenfă căldurii dezvoltate de reflectoare în timpul filmării.
3.	Butaică, pl. butălci. Ind. alim.; Unealtă cu ajutorul căreia se mărunfeşte sau se fărîmifează coagulul de lapte, pentru a grăbi eliminarea zerului şi formarea boabelor de caş.
Butalca e confecfionată dintr-o bară cilindrică lungă de lemn, de circa 100 cm, cu diametrul de circa 4 cm şi are la un capăt două plăci de lemn aşezate în cruce.
4.	Butan. Chim.: CH3—CH2—CH2—CH3. Hidrocarbură lineară saturată, cu patru atomi de carbon în moleculă, gazoasă la temperatura normală, care se găseşte în cantităţi mari în zăcămintele de ţiţei. Butanul norma! are p. t. — 135°, p. f. —0,5° şi» d]5^ = 0,584 în stare lichidă. Un volum de apă disolvă, |a temperatura de 17° şi presiunea de 772 mm col. Hg, 0,15
volume de butan, iar un volum de alcool etilic disolvă, la 14° şi 745 mm col. Hg, 18,13 volume de butan. Butanul normal e
o	hidrocarbură prefioasă, atît ca produs finit, cît şi ca materie primă pentru chimizare. Industrial se prepară prin distilarea fracfionată sub presiune a fracfiunii C3—C4, obţinută la prelucrarea fifeiului sau a gazelor de sondă (debutanizare). |n jurul temperaturii de 600°, butanul normal suferă reacfii de rupere după schemele;
(1)	CH3—CH2—CH2-CH3	->	CH4 +	CH3—CH = CH2
mefan	propilenă
(2)	CH3—CH2-CH2— CH3	->	CHS—CH3 + CH2 = CH2
etan	eiilenă
sau reacfii de dehidrogenare:
(3)	ch3— ch2— ch2—ch3	h2 4- ch2 = ch—ch2—ch3
bufilenă
(4)	CH3— CH2—CH2-CH3	^	2 H2 4-	CH2 = CH—CH=CH2
bufadienă
cu ajutorul cărora se obţin hidrocarburi nesaturate, cari sînt întrebuinţate ca materii prime în industria chimică,, la sinteza cauciucului butadienic, sau la sinteza carburanţilor cu cifra octanică ridicată.
Sub acţiunea catalitică a clorurii de aluminiu, butanul normal se isomerizează, la temperaturi cuprinse între 50 şi 100°, în isobutan, pînă la stabilirea unui echilibru (în care conţinutul în isobutan e de circa 80%). Isobutanul e o hidrocarbură gazoasă la temperatura ordinară, avînd p. t. —145°, p.f. —12,2° şi d 4° =0,553 în stare lichidă, care serveşte ca materie primă de sinteză.
Butanul lichefiat e transportabil în vase sub presiune şi e întrebuinţat drept combustibil menajer sau industrial. E componentul principal din gazul lichefiat, comercializat la noi sub numele de Aragaz.
5.	Butanol. V. sub Butilici, alcooli
6.	Bufanonă. Chim.: CH3—CO—CH2—CH3. Cetonă lineară saturată, cu patru atomi de carbon în moleculă; substanţă lichidă la temperatura normală, avînd p. t. —86,35°, p. f. 79,6° la 760 mm, d 4° = 0,8054 şi n1D5 =1,38140, care se obfine în stare pură prin fierberea esterului metilacetic cu acid sulfuric diluat. Butanona se prepară industrial, fie prin distilarea fracfionată a uleiului acetonic rezultat de la prepararea acetonei prin distilarea acetatului de calciu (calcea cenuşie), fie prin oxida-rea la 160—300° a alcoolului butilic secundar, cu aer, prin trecere peste un catalizator de cupru redus:
CHâ—CH—CH2—CH3	CHa—CO—CH2—CH3.
OH
Ultimul procedeu prezintă o importanţă deosebită, deoarece prin chimizarea gazelor de cracking se pot obţine cantităţi mari de alcool butilic secundar, la un preţ mic, ceea ce permite fabricarea butanonei în cantităţi nelimitate.
Butanona are numeroase întrebuinţări, atît în tehnică şi în industria chimică, cît şi ca agent deparafinant şi solvenf selectiv în industria de prelucrare a petrolului. Sin. Metiletilcetona, Metilacetonă, Etilcetal, Mec.
7.	Bufare. Mine: Răsturnarea incidentală a unui vagonet cu cărbuni. (Termen minier, Valea Jiului.)
8.	Butaş, pl. butaşi. Agr., Silv.: Porţiune (bucată) de lujer sau de ramură tînără de anumite specii arborescente sau ar-bustive, cu lungimea de 15—30 cm, ori porţiune de rădăcină sau chiar de frunză, care — pusă în condiţii de vegetaţie adecvate (poziţie normală, mediu nutritiv, condiţii de umezeală şi căldură) — e capabilă să dea rădăcini şi lăstari, se individualizează şi da o plantă nouă (puiet de butaşi), asemănătoare celei din care provine.
Butaşii de frunză (porţiuni de frunză sau frunze întregi) se folosesc la butăşirea anumitor plante ierboase (de ex. begonia). —
Bufazoîidină
179
Butelie
Butaşii de rădăcină se folosesc la butăşirea anumitor arbuşti (de ex. murul).— Butaşii simpli de arbori şi de arbuşti forestieri foioşi sînt butaşi de lujeri sau de ramuri cari pot fi înrădăcinaţi în pepiniere sau direct pe locul de plantat (în pădure).— Butaşii \ cu călcîi sînt butaşi de lujeri sau de ramuri tinere, cari au la bază o mică porfiune de lemn de doi ani, cari pot fi folosifi Ja butăşirea anumitor arbuşti (de ex. coacăzul). — Un gen special de butaşi îl constituie sadele de sălcii, cari sînt bucăfi de lujeri, cu lungimea de 2-"2,50 m şi diametrul de 2-»4 cm, provenite din sălcii tinere şi bine dezvoltate.
Butaşii de arbori şi de arbuşti se recoltează şi se pregătesc în timpul repausului vegetativ (toamna tîrziu, după căderea frunzelor, sau primăvara timpuriu, înainte de înmugurire).
1.	BufazoSidină. Chim., Farm. V. Fenilbutazonă.
2.	Butăşire. Silv.: Procedeu utilizat pentru înmulţirea vegetativă a anumitor specii arborescente sau arbustive prin butaşi (v.), spre deosebire de înmulţirea obişnuită, pe cale sexuată, care se face prin seminfe. Butăşirea consistă în executarea de găuri cu ajutorul unui plantator potrivit (uneori un făruş obişnuit) şi în înfigerea (plantarea) butaşilor în aceste găuri. De obicei, butăşirea se face în pepiniere, pentru a obfine butaşi înrădăcinafi, cari sînt apoi răsădifi pe locul de plantat. Uneori se fac butăşiri directe pe locul definitiv. Butaşii lemnoşi se înrădăcinează fie în aer liber (coacăz, viţă, salcie), fie sub geam la frig (trandafir, laur), fie sub geam în răsadniţă caldă (ficus, draceona, etc.). Butăşirea plantelor erbacee se face aproape totdeauna sub geam, unele în pat rece (garoafe, anthenus, pelargonium), altele în paf cald sau în seră (alternantera, gra-phalium, coleus). — Un caz particular îl constituie plantarea sadelor (v.) de salcie, cari se ascut la capătul gros şi se înfig în pămînt umed (pe marginea apelor), pînă la adîncimea de 30-40 cm.
Butăşirea se numeşte butăşire în uscat, cînd butaşii sînt recoltaţi în timpul perioadei de repaus vegetativ, şi păstraţi (de ex. în straturi, la adăpost) pînă la butăşire, respectiv butăşire în verde, cînd butaşii sînt recoltaţi în timpul perioadei de vegetaţie (de ex. dentzia se înmulţeşte prin butaşi recoltaţi în timpul verii).
Se face uz de butăşire în următoarele cazuri: cînd nu se dispune de seminţe suficiente; cînd germinarea seminţelor şi îngrijirea plantelor rezultate din ele sînt legate de anumite greutăţi; cînd se urmăreşte obţinerea de puieţi de provenienţă Şi cu însuşiri absolut certe, identice cu acelea ale unor anu-nnifi indivizi preţioşi. Butăşirea nu numai că permite conservarea exactă a speciei şi a varietăţii, dar reproduce exact toate caracterele anormale sau distinctive pe cari le-au avut plantele-rnamă (gigantism, precocitate, amestec, etc.). Butăşirea nu produce nici un fel de corciu sau amestec cu o altă plantă din aceeaşi specie sau varietate. în silvicultură, înmulţirea prin butăşire se aplică de obicei la speciile de plop şi de salcie (răchită), la aninul negru şi, mai rar, Ia sălcioară, salbă, lemn cîinesc, etc. Tot prin butăşire se înmulţesc şi unii arbuşti fructiferi (pomuşoara, coacăzul negru şi cel alb, etc.), anumite legume (cresonul, tymul, etc.), foarte mujte flori (ageratum, anthenus, begonia, lautana, garoafa, pelargonium, crizantema, etc.) şi anumiţi arbuşti ornamentali (laurul, trandafirul, etc.).
3.	Bufăşif. Agr., Silv.: Sin. Butăşire (v.).
4.	Bufe, pl. butii. 1. Ind. făr.: Butoi mare de lemn făcut din doage, avînd capacitatea de 1000—2000 1.
5.	Bufe. 2. Ind. hîrt.: Recipient cu capacitate mare, cu sau fără dispozitive de prelucrare a materialului, folosit în procesul de fabricare a celulozei sau a hîrtiei. Exemple:
6.	~ de amestecare. Ind. hîrt.: Rezervor cu un sistem de amestecare, folosit pentru omogeneizarea materialului rafinat din care se fabrică hîrtia. V. şi sub Hîrtie.
7.	~ de rezervă. Ind. hîrt.: Rezervor în care se adună Materialul rafinat în holendere. V. şi sub Hîrtie.
8. Bufelcă, pl. butelci. 1. Ind. st. c.: Sin. Butelie, g. Bufelcă. 2. Ind. st. c.: Damigeană mică, cu gîtul strîmt, de pămînt ars.
io. Bufelîe, pl. butelii. 1. Tehn.: Vas de sticlă pentru depozitarea şi transportul lichidelor sau al materialelor solida granulare sau pulverulente, constituit dintr-un corp cu secţiunea transversală în general constantă pe aproape toată înălţimea şi cu un gît cu seefiune mică, şi avînd de obicei capacitatea pînă la circa 2000 ml (vasele de sticlă cu capacitate mai mare se numesc baloane, de ex. baloane pentru damigene). — Prin extensiune se numesc butelii şi recipientele de forma buteliilor de sticlă, fabricate din metal, şi cari pot fi folosite pentru gaze comprimate, lichefiate sau disolvate într-un lichid. — Buteliile metalice (de ex. de aluminiu) cu pereţi subţiri şi de capacitate mică se numesc şi bidoane.
Buteliile de sticlă pot avea secţiunea transversală circulară, dreptunghiulară, etc. şi au pereţii de diferite grosimi, după cum sînt folosite la depozitarea materialelor sub presiunea atmosferică (de ex. lapte, medicamente, etc.) sau mai mare decît cea atmosferică (de ex. apă gazoasă, şampania, etc.). — Pentru scopuri speciale se folosesc butelii de sticlă termoizo-lante — butelii pentru termose —, cari au peretele dublu, argintat la interior, constituind o cameră în care se face un vid înaintat (v. fig. I).—
Buteliile jDot fi închise neetanş (de ex. cu rondele de carton), sau etanş (de e'x. cu: capsule de aluminiu sau de oţel şi rondelă de plută aglomerată; capac de tablă de oţel înşurubat; dop de plută; dop de sticlă rodat; robinet special tip robinet pentru sifon; etc.). De cele mai multe ori buteliile nu sînt gradate; uneori ele sînt gradate sau cotate (v. fig. II).
Buteliile metalice au capacitatea mai mare decît cele de sticlă şi sînt folosite Ia transportul gazelor comprimate (de ex. aer,
I. Butelie de sticlă pentru termos.
a	b	c	d
II. Butelii de sticlă, a) pentru produse chimice, cu dop rodat; b) pentru lapte, cu închidere cu capsulă; c) pentru biberoane, gradată; d) pentru băuturi, cotată.
oxigen, hidrogen, metan, azot, etc.), lichefiate (butan, propan, bioxid de carbon, clor, etc.) sau disolvate (acetilenă). Butelia pentru acetilenă disolvată e umplută parţial (pînă la 75%) cu o masă poroasă, care poate absorbi acetona, disolvant al acetilenei. Buteliile sînt constituite dintr-un recipient cilindric echipat cu valvă (robinet) de închidere.— Se folosesc butelii stabile (de ex. la unele instalaţii de motor Diesel) sau transportabile. Buteliile transportabile (v. fig. III) au, de obicei, o bază pătrată şi un capac înşurubat care protejează supapa. Buteliile se confecţionează pentru diferite capacităţi (de ex. 10, 20 sau 40 de litri pentru buteliile de oxigen) şi pentru diferite presiuni (de ex. 15 at pentru buteliile de acetilenă şi 150 at pentru cele de oxigen, presiunea de încercare fiind de 40 at, respectiv de
Butelie
180
Bufilcelosolv
250 at). Buteliile de presiune mică (de ex. penfru butan) se confecfionează prin sudură; cele penfru presiune mare (de ex.
lll. Butelii metalice, transportabile, a) pentru gaz, pentru presiune mare, monobloc; b) pentru gaz petrolier lichefiat, pentru presiune medie, sudată; 1) corp; 2) suport (bază); 3) şi 3') inel pentru înşurubarea robinetului monobloc cu corpul, respectiv sudat la corp;
4)	robinet; 5) capac de protecfie.
pentru oxigen) se confecfionează monobloc fără sudură, prin procedeul Mannesmann. Sin, Bombă pentru gaz.
1.	Butelie. 2. Hidr., Alim. apă: Aparat folosit la recoltarea probelor de apă, de la adîncimi mari, pentru analize chimice. E constituit dintr-un cilindru de sticlă cu perefii groşi, avînd la ambele capete cîfe un capac de alamă; în interior se află un termometru, iar la partea inferioară, un robinet cu racord pentru tub de cauciuc (v. fig. I a). Butelia e lansată în apă cu ajutorul unui cablu eta-lonaf (din metru în metru), cu capacele deschise şi asigurate în această pozifie printr-un mecanism. După umplere, butelia se închide datorită unui mesager de plumb care, lansat pe cablu, declanşează mecanismul de blocare a capacelor, închizînd astfel cilindrul.
în basinele cu adîncimi pînă la 5 m, probele de apă se pot lua cu ajutorul unei butelii de sticlă cu perefii groşi, care se lesfează la fund cu o greutate de plumb. De gîtul sticlei e legat un cablu efalonat, de care se prinde dopul 3 de plută, la distanfa de 20**-30 cm de Buteii la gura sticlei (v. fig. I b). Penfru luarea probei de apă, sticla se astupă şi se cufundă la adîncimea dorită şi apoi, printr-o smucifură, butelia se destupă şi se umple cu apă.
2.	Butelie de demarare. Mş., Ui. V. Demarare, butelie de
3.	Bufelie de Leyda. F/z.: Tip vechi de condensator electric (v.j cilindric, cu dielectricul în formă de bufelie şi cu armaturi de foi metalice, folosit astăzi numai ca aparat de demonstraţie.
4.	Bufelie intermediară. Termof.: Sin. impropriu penfru Răcifor intermediar. V. sub Răcifor.
5.	Butelie Marioffe. F/z.: Recipient care menfine constanfă vitesa de scurgere a lichidului pe care-I confine. Se compune dintr-o butelie închisă la partea superioară cu un dop, care e străbătut de un tub care infră în lichid cu extremitatea sa
pentru recoltarea probelor de apă. a) de la adîncimi mari; b) în basinul cu adîncimi pînă Ia 5 m.
inferioară. Astfel, vitesa de scurgere a lichidului printr-un orificiu lateral, practicat lîngă fundul buteliei, depinde numai de diferenţa de nivel dintre acest orificiu şi extremitatea inferioară a tubului care străbate dopul buteliei, adică e constanfă.
e. Bufelnic, pl. butelnice. Ind. ţar.: Sfredel manual pentru lemn, cu mîner, cu diametrul pînă la 3 cm, folosit de dulgheri şi de rotari la găurirea pieselor de lemn, mai ales la facerea găurilor pentru spife în butucul de roată. Sin. Spifelnic.
7.	Buferoiă, pl. buferole. Meii.: Unealtă pentru formarea capului de strîngere al niturilor, constituită dintr-o bară scurtă de ofel de scule, care are o extremitate cu o scobitură conformată după capul de nit de realizat. Buterola e călifă şi revenită la extremităţi. Formarea capului nitului se realizează prin deformarea plastică a extremifăfii tijei acestuia, turtită în prealabil prin ciocănire.
După felul în care e mînuifă, se deosebesc: buferole de mînă, buferole pentru maşini de nituit şi buferole-ciocan.
Buterola de mînă are tija cu secfiune circulară sau exago-nală, iar capul activ poafe avea margine teşită sau margine ascu-fită (penfru a detaşa bavura); a doua extremitate, în care se bate cu ciocanul, are fafa uşor bombată (v. fig.)- Buterola de mînă se foloseşte la căpuirea la rece a niturilor mici (pînă Ia 10 mm) şi la căpuirea la cald a niturilor cu diametrul mai mare decît 20 mm. Nifuiforul mînu-ieşfe atît ciocanul, cît şi buterola.
Buterola penfru maşina de nituit, cu forma de ciupercă, are capul (care constituie partea activă) cu marginea de obicei teşită, continuat cu o coadă coaxială de prindere în maşina de nituit. Buterola se adaptează la maşinile de nituit la cald sau Ia rece (prese, ciocane pneumatice de nituit) şi serveşte atît în faza de refulare a tijei pentru strîngere a folelor, cît şi în faza de formare finală a capului.
Buferola-ciocan e o unealtă în formă de ciocan cu coadă, la care corpul are fafa de lucru scobită şi conformată după forma capului de nit, iar fafa de lovire, bombată. Buterola-ciocan se foloseşte la nifuirea manuală la cald, penfru formarea capului de nit, după refularea parfială a tijei de nit, prin ciocănire. Sin. Ciocan-buterolă.
s. Bufezină. Chim., Farm.:
H H
/C“C\
h2n - c/	^C—CO—o(ch2)3—ch3.
c = c
H H
p-aminobenzoat de butii; e o substanfă cristalizată în cristale albe cu p. t. 57°. E un anestezic local de tipul anesfezinei, întrebuinfat sub formă de pudră, de unguente, etc. penfru răni, ulcere, mucoase dureroase.
9.	Butie, pl. butii. Ind. făr.: Sin. Bufe (v.).
10.	Bufilamină. Ind. chim.: C4H9—NH2. Lichid combustibil, miscibil cu apa, solubil în alcool, cu p. f. 77°, întrebuinfat ca accelerator în industria cauciucului.
11.	Bufilcauciuc. Ind. chim. V. sub Cauciuc sintetic.
12.	BufilceSosolv. Chim.: CH3 — (CH2)3 — OCH2 — CH2OH. Eter monobutilic al efi 1 englicolului (2-butoxi-efanol); e un lichid incolor, cu p. f. *171,25°, punctul de inflamabilifate 74°, punctul de autoaprindere 244°, 0^° = 0,9027 şi n^°= 1,4191. Se prepară prin adifia directă a alcoolului butilic la etilenoxid, în prezenfa acidului sulfuric sau a alfor catalizatori. Un alf procedeu de preparare consistă în alchilarea etilenglicolului clj butilsulfat.
Buferole. a) buterola de mînă; b) buteroiă-ciocan; c) buterola, pentru maşina de nituit.
Bufilenă
181
Butilici, alcooli ~
Purificarea se face prin disfilare fracfionată. Butilcelosolvul e cel mai toxic dintre eterii glicolului, efectul lui fiind cumulativ; duce la degenerarea celulelor sîngelui, ale ficatului şi rinichilor. E otrăvitor chiar şi ingerat. Butilcelosolvul e întrebuinfat ca solvent pentru nitroceluloză. Sin. ButiIgiicol.
1.	BufiSenă. Chim.: Hidrocarbură cu patru atomi de carbon şi o dublă legătură în moleculă, care apare într-una din următoarele forme isomere:
Bufena-1 (a-butilena sau etiletilena), CH3—CH2—CH = CH2, hidrocarbură gazoasă cu p.t. —185,3°, p.f. — 6,3°, d^~10 =0,630
şi »-25°= 1,3777.
Butena-2 (pseudobutilenă, |3-butilena sau dimetiletilenă simetrică), care apare la rîhdul ei în două forme isomere:
ch3	ch3
C- c*
/ \
H	H
forma cis
CHg	h
c=c / \
NCH3
îorma frans
forma cis avînd p. t. ■—138,9° şi p. f. +3,5°, forma frans avînd p. t. -105,5° şi p. f. +0,9°.
Isobufilena (2-metilpropenă sau dimetilenă asimetrică)
CH
3')C = CH2, hidrocarbură gazoasă cu p.t. —140,8°, p.f. —6,9°, CH3
j—10c
= 0,631 şi n^25°= 1,3796.
Butilenele descrise sînt componenfii fracfiunii butan-butilenă din gazele rezultate la cracarea fifeiului. Din acest amestec, isobutilena se izolează prin barbotare în acid sulfuric de 58“-60%, sub forma esterului sulfuric, care prin hidroliză cu apa trece în alcool isobutilic, materie primă valoroasă pentru sinteza metil-etilcetonei. Isobutilena e întrebuinfată de asemenea la fabricarea isooctanului, o substanfă care are cifra octanică 100 şi e adăugată în carburanfi. Prin polimerizare, în anumite condifii, isobutilena trece în polimeri înalfi cu proprietăfi asemănătoare cauciucului, numifi şi poliisobutilene.
Prin dehidrogenarea catalitică la 500*“600°, peste catalizatori pe bază de oxizi de aluminiu şi de crom, fracfiunea butan-butilene, separată de isobutilenă, frece în butadienă, una dintre cele mai valoroase materii prime întrebuinţate Ia fabricarea cauciucului sintetic.
2.	Bufilglicol. Chim.; Sin. Butilcelosolv (v.).
3.	Bufiiici, alcooli Chim.: Alcooli alifatici, isomeri, mono-valenfi, cu patru atomi de carbon în moleculă. Sînt cunoscufi următorii alcooli butilici:
Alcool butilic normal: CH3—CH2—CH2—CH2—OH. Alcool linear, avînd p. f. 117,4°, d4° = 0,8097şi »q0=s 1,39931. Alcoolul butilic normal se disolvă în apă 9%, la 20°. Prin oxidare cu acid cromic sau cu permanganat de potasiu frece în acid n-butiric. Se prepară sintetic prin hidrogenarea aldehidei cro-tonlce, în fază de vapori peste un catalizator de cupru, obfinut prin reducerea la 200*-300°a hidroxidului de cupru proaspăt precipitat: CH3—CH = CH—CHO + 2 H2	CH3—CH2—CH2—CH2—OH.
Sinteza poate fi făcută chiar de la aldol, unind prepararea aldehidei crotonice cu hidrogenarea ei la alcool butilic normal într-o singură fază.
Cantităfi mari de alcool butilic normal se obfin prin fermentarea glicerinei, a glucozei sau a amidonului sub acfiunea bacteriilor: Bacillus butylicus, Bacillus acetobutylicus, Granulo-bacter butylicus, etc., cînd, odată cu el, se obfine şi acetona, ca produs secundar. Astfel, prin fermentarea a 100 kg amidon se obfin, în medie, 22,5 kg alcool butilic normal, 11 kg acetonă, 2,7 kg produse secundare, 36 m3 bioxid de carbon şi 24 m3 hidrogen (măsurafi la temperatura de fermentare). Alcoolul butilic normal e produs în instalafii speciale de fermentare, asemănătoare cu cele folosite în industria alcoolului etilic (v. Alcool), alcătuite din 8---12 vase speciale de fer-
mentare de 50-"55 m3, cuplate în grupe de cîte 2-'3 unităfi de fermentare. în ele se introduce solufie de amidon 6—8%, care e sterilizată prin încălzire timp da 45***90 minute, la
1	at. După răcirea solufiei la 37° se însămînfează cul-
tura de bacterii, care de cele mai multe ori provine de la o fermentare anterioară, sau dintr-o cultură special pregătită. Fer-mentafia începe să se producă după ce au trecut 2-<-3 ore de Ia însămînfare, gazele dezvoltate fiind controlate cu contoare adecvate, ceea ce reprezintă un bun criteriu de apreciere a întregului proces. Mersul operafiei e controlat şi prin măsurarea din timp în timp a densităfii cu ajutorul areometrului Bal-ling (v. sub Areometru), fermentarea fiind considerată terminată cînd masa de fermentare arată 0,5° BaIling. Solufia rezultată e trecută apoi într-o instalafie de distilare, cu coloane de frac-fionare, cînd se obfine o solufie care confine 50% alcool butilic normal. Separarea alcoolului pur se realizează prin trei distilări fracfionate succesive. în prima se realizează separarea acetonei pure, solufie apoasă de alcool butilic şi o fracfiune care e formată din produse secundare de reacfie, în cea de a doua redistilare se obfine alcoolul butilic sub forma de azeo-trop cu apa, de care e separat în cea de a treia operafie.
Alcoolul butilic normal e întrebuinfat la fabricarea lacurilor, a vopselelor şi ca solvent pentru numeroase materiale. Alcoolul butilic normal e întrebuinfat de asemenea la fabricarea de esteri, produse valoroase în multe Yamuri ale tehnicii şi ale industriei chimice. Sin. Butanol. CH3
I
Alcool isobufilic: CH3—CH—CH2OH. Alcool ramificat, avînd p. f. 107,9° şi gr. sp. la 15° 0,8049. E un lichid incolor cu miros caracteristic, solubil în apă 10%, cu care formează un amestec azeotrop cu p. f. 90,5°. Alcoolul isobutilic se formează în fermentafia alcoolică a zaharurilor şi se izolează din uleiul de fuzel, prin distilare fracfionată. Sintetic, alcoolul isobutilic se fabrică prin trecerea unui amestec de 7% alcool metilic cu 20% oxid de carbon, 70% hidrogen şi 3% azot, peste un catalizator de oxid de zinc şi bicromat de potasiu, la 450° şi 200 at. Se fabrică, de asemenea, prin sinteză directă din oxid de carbon şi hidrogen, în prezenfa unui catalizator de oxid de cadmiu, oxid de cupru şi pentaoxid de vanadiu, la 500° şi 200 at. în ambele procedee se obfin şi alfi alcooli ca produse secundare, de cari alcoolul isobutilic e separat prin distilare fracfionată. Prin deshidratarea alcoolului isobutilic pe oxid de aluminiu Ia 280*»400° se obfine isobutilenă:
CH3- CH—CH2—OH	H20 + CH3—C=CH2
I	I
CH3	CH3
din care se fabrică, prin polimerizare, un tip de cauciuc sintetic, cunoscut sub numele de opanol.
Alcoolul isobutilic e întrebuinfat, de asemenea, ca solvent în industria lacurilor, la fabricarea isobutil-acetafilor şi ca materie primă de sinteză în industria organică.
Alcool butilic secundar: CH3—CH2—CHOH—CH3. Alcool secundar, avînd p.f. 99,5°, p. t. —117°, gr. sp. Ia 15°
0,8109 şi punctul de inflamabilitate 24,4°. E un lichid incolor cu miros caracteristic, solubil în apă 18% în greutate, formînd un amestec azeotrop cu p. f. 88,5°, compus din 68% alcool şi 32% apă. Se obfine prin hidratarea butenelor cu ajutorul acidului sulfuric:
CH3—CH2—CH = CH2 -j- h2so4
C4H9OSO3H	CHs—CH2—CHOH—CH3 + H2S04,
din fracfiunea butan-butene (fracfiunea C4), obfinută din gazele de cracare, care e pusă în contact cu acidul sulfuric într-un reactor cu mers continuu. Se face o primă absorpfie în acid sulfuric.de 65% pentru a îndepărta isobutena (v. Alcool butilic terfiar), urmată de absorpfia în acid de 75**-85% la 15-”30° şi 6 at (fază lichidă). Sulfatul de butii obfinut e hidrolizat prin diluare cu apă la circa 40% şi încălzire. Se obfine azeotropul
Butina
182
Butirică, aldehidă ~
cu apa din care se separă alcoolul prin distilare extractivă cu benzen. Alcoolul butilic secundar se mai poate obfine prin hidratarea directă a butenei, în faza vapori, peste catalizatori solizi (amestecuri de fosfaţi) la 10 at şi 240°, dar conversiunea e foarte slabă (0,3%). E întrebuinţat ca solvent şi ca materie primă Ia fabricarea rr^etiletilcetonei (v.).
Alcool butilic terţiar: (CH3)3—COH. Alcool ramificat (2-metii-2-propanol), avînd p. f. 82,5°, p. t. 25,55°, gr. sp. la 15° 0,7762 şi punctul de inflamabilitate 8,9°. E un lichid incolor cu miros caracteristic, miscibiI cu apa în orice proporţie, cu care formează un amestec azeotrop cu p. f. 79,9°, compus din 88% alcool şi 12% apă. Se obfine prin hidratarea isobu-tenel cu ajutorul acidului sulfuric:	H	n
(CH3)2CH = CH2 + h2so4 -> (ch3)3coso3h (CH3)3—COH
din fracţiunea butan-butene (fracţiunea C4), obţinută din gazele de cracare, care e pusă în contact cu acidul sulfuric într-un reactor cu mers continuu. Se lucrează cu acid sulfuric de 65% la 30° şi circa 6 at. în aceste condiţii se reţine numai isobu-tena, care e absorbită de 200»-400 de ori mai repede decît celelalte butene. Sulfatul de butii terţiar obfinut e hidrolizat prin diluare cu apă la circa 40%, şi încălzire. Se obfine azeo-tropul cu apa, din care se separă alcoolul prin distilare azeo-tropă sau extractivă. Alcoolul butilic terfiar se deshidratează foarte uşor, dînd isobutena. E întrebuinţat în industria organică, ca agent de alchilare a‘inelului aromatic, şi la producerea isobutenei (v.),.
1.	Bufină. 1. Chim,: Hidrocarbură acetiîenică cu patru atomi de carbon în moleculă, care apare în două forme isomere: butina-1 (eti[acetilenă) CH3—CH2—C“C şi butina-2 (dimetil-acetilenă) CH3—CEEC—CH3.
Butina-1 se obfine, la —40°, fie prin acfiunea iodurii de etil asupra acetilurii de sodiu disolvate în amoniac lichid, fie prin acţiunea hidroxidului de potasiu solid asupra diclor (2,2) butanului, QH5—CCl2CH3, fie prin acfiunea hidroxidului de potasiu alcoolic asupra 1,2-dibrombutanului, C2H5~-CBr = CH2, fie prin încălzirea 1,2-dibrombutanului cu hidroxid de potasiu. E un lichid cu p. t. -122,5°, p. f. 7,6°, D4=0,678 şi «£°=1,3962; solubil în alcool, în eter, insolubil în apă. Prin încălzire cu solufii alcoolice de hidroxizi alcalini, se isomerizează:
CH3CH2--C~CH -> CH3—C = C—CH3.
Butina-2 se obţine prin încălzirea 1-brom-2-butenei sau a
2-buten-dibromurii cu hidroxid de potasiu alcoolic sau cu etoxid de sodiu sub presiune. Se obţine, de asemenea, împreună cu o cantitate mică de etilacetilenă la descompunerea carburii de calciu cu alcool metilic la 200°. E un lichid incolor cu p. t. -32,3°, p. f. 27°, Df = 0,691 şi «^ = 1,3921.
Butina-1 dă, cu clorura cuproasă amoniacală sau cu soluţie amoniacală de azotat de argint, combinaţii metalice, caracteristice hidrocarburilor acetilenice, spre deosebire de butina-2, care nu dă derivaţi metalici.
Butina-2, la încălzire cu sodiu metalic, se transformă în derivatul sodat al etilacetilenei:
CH3—C ~ C—CHg + Na -> CH3—CH2— C = CNa + H.
Ambele butine dau reacţii de adiţie, de substituţie şi reacţii de polimerizare, ca toate hidrocarburile acetilenice. Sin. Crotonilenă.
2.	Bufină. 2. Chim.;
H	O
C	C	OH
HC' C CH2 r r I II I //	\
HO—C	C	CH—C	C—OH
\/ Xc = c/
H	H	H
Flavanonă care se găseşte, alături de glicozida buteină, în planta Butea frondosa care creşte în India şi în Burma. Sinteza acestor combinaţii se produce în frunze. Butina se extrage din
această plantă şi se purifică prin cristalizare din alcool-eter. Sintetic, se obţine din buteină sub influenţa acizilor (are loco adiţie intramoleculară). Produsul cu V2 H20 se prezintă în ace fără culoare, cu p. t. 224*-226°. Produsul cu 2 H20 se prezintă în ace galbene deschise. Butina se disolvă în soluţii alcaline cu o culoare portocalie-roşie şi dă cu acetatul de plumb alcoolic un precipitat gălbui.
Prin topire alcalină Ia 200***220°, butina dă acid proto-catechic şi rezorcină. Prin fierbere cu hidroxid de potasiu în soluţie diluată, culoarea lichidului se închide, iar la acidulare, el dă un precipitat cristalin portocaliu: buteină.
3.	Bufirafi, sing. butirat. 1. Chim.: Săruri ale acidului bu-tiric rezultate prin saponificare cu hidroxizii sau cu oxizii metalelor respective. Cu excepţia butiraţilor de argint, de mercur şi de plumb, butiraţii sînt uşor solubili în apă. Butiratul de amoniu întrebuinţat în tăbacărie se obţine prin neutralizarea acidului butiric cu o soluţie de amoniac. Butiratul de sodiu sau cel de calciu se obţin industrial, ca produse secundare în fabricarea acidului butiric. Butiratul de calciu e mai uşor solubil în apă rece decît în apă caldă şi prin distilare frece în dipropilcetonă.
4.	Bufirafi, sing. butirat. 2. Chim,: Esteri ai acidului butiric rezultaţi prin fierbere cu alcooli în prezenţa acidului sulfuric diluat. Prezintă importanţă tehnică butiraţii de metil, de etil, de isobutil, de amil, cum şi butiraţii unor alcooli superiori:
Butiratul de metil, CH3—(CH2)2—COOCH3< lichid cu p. f. 102° şi d4° = 0,919f are miros de fructe şi e întrebuinţat în acest scop în industria alimentară.
Butiratul de etil, CH3—(CH2)2—COOC2Hg, e un lichid cu p. f. 120-** 121°, uşor inflamabil, puţin solubil în apă, solubil în alcool etilic, are miros de ananas şi e întrebuinţat în industria alimentară la prepararea esenţei de ananas artificial.
Butiratul de isobutil, CH3—(CH2)2—COO—CH2—CH (CH3)2l e un lichid incolor, cu p.f. 156° şi cu miros asemănător ananasului.
Butiratul de amil, CH3-—(CH2)2—COO—CP2—(CH2)3—CH3f e un lichid incolor, cu p. f. 178,6° şi miros de pere, întrebuinţat în industria alimentară la prepararea esenţelor artificiale de banane, smeură, etc.
Butiraţii unor alcooli superiori ca, de exemplu, de benzii, de cinamil, de geranil, de linalol, sînt lichide incolore, cu miros plăcut de flori şi sînt întrebuinţaţi în parfumerie.
5.	Butirică, aldehidă	Chim.:	Aldehidă	alifatică, cu patru
atomi de carbon în moleculă, care	apare în	două forme	iso-
mere: n-butanal (n-butiraldehida), CH3—CH2—CH2CHO, şi iso-butiraldehida (2-metilpropanal), (CH3)2CH—CHO.
n-Butanalul, CH3—CH2—CH2CHO, e un lichid incolor, cu miros pătrunzător, cu p. t. —99°, p. f. 75,7°, 0^° = 0,817, 1,3843. E solubil în alcool, în	eter, iar	în apă Ia 0°	3%,
la	20° 3,2%, la 40° 3,4%, cu care	formează	un azeotrop	cu
p. f. 68° şi care confine 6% apă. Cu bisulfitul de sodiu NaHS03, dă o combinafie bisulfitică, care poate fi folosită Ia purificarea al-dehidei butirice, deşi industrial se purifică prin disti lare fracţionată.
Aldehidă butirică se găseşte în cantităţi mici în diferite uleiuri eterice (în uleiul de lavandă, eucaliptus) şi în frunzele diferitelor plante.
Se prepară, fie prin hidrogenarea aldehidei crotonice, CH3CH = CH—CHO, în faza de vapori sau în faza lichidă, în prezenţa catalizatorilor de nichel sau de cupru, fia prin dehidrogenarea alcoolului butilic pe catalizatori de nichel şi de cupru, de cupru şi zinc sau de cupru şi aluminiu. Ambele procedee sînt aplicate pe scară industrială. Aldehidă butirică se oxidează la aer în acid butiric. Prin hidrogenare cu catalizatori de nichel sau de cupru trece în alcool butilic. In prezenţa alcoolilor diluaţi se condensează aldoli'c şi dă butiraldolul, care prin eliminare de apă trece în 2-etil-hexanal-1, iar acesta, prin reducere, trece în 2-etil-hexanol-1, întrebuinţat ca solvent sau la fabricarea plastifianţilor pentru răşini vinilice. Cu alcalii
Butirici, acizi ~
183
Butiromefru
(2-meiilpropanal), e un p, t. — 65,9°, p. f. 65,5°, inflamabilitate —22°. E
concentrafi, aldehida butirică se rezinifică. în prezenfa sărurilor s cobalt, dă anhidridă butirică, folosită la fabricarea butira--tului şi acetobutiratului de celuloză. Cu alcoolul polivinilic dă polîvinil-butiralul. Produsele de condensare cu fenolul sînt între-buinfate în industria lacurilor, iar produsele de condensare cu metiltiocarbamatul sau tiocarbanilida sînt întrebuinfafe ca acceleratori de vulcanizare.
în prezenfă de acizi minerali dă un trimer, parabufiralde-hida, (C4H80)3, lichid incolor cu p. f. 214-216°, Df = 0,918 şi »p5 = 1,425. Aldehida butirică se păstrează sub azot cu adausuri de inhibitori, ca hidrochinonă, rezorcină, etilendiamină.
CH3 I
Isobutiraldehida, CH3—CH—CHO lichid incolor cu miros pătrunzător şi of = 0,794, 4°=1-3730- punctul de solubilă în cei mai mulfi solvenfi organici (alcool, eter, benzen, cloroform); cu apa dă un azeotrop cu p. f. 60,5° şi care confine 5% apă. în natură se găseşte în uleiul de pin Jeffrey şi în frunzele de ceai.
Se prepară fie prin oxidarea, fie prin dehidrogenarea catalitică a isobutanolului; un alt procedeu consistă în sinteza oxo din propilenă. Prin oxidare dă acid isobutiric. Aldehida isobu-firică e întrebuinfată la fabricarea de răşini sintetice şi de produse auxiliare pentru cauciuc. De asemenea, e un produs intermediar întrebuinfat în industria farmaceutică. Para-iso-butir-aldehida, trimerul aldehidei isobutirice, se prezintă în cristale aciculare (alcool), cu p.t. 59--*60°, p. f. 195° (cu descompunere), solubile în alcool, în eter şi insolubile în apă.
î. Butirici, acizi Chim., Ind. chim.: Acizi organici ali-fatici, cu patru atomi de carbon în moleculă. Se cunosc următorii acizi butirici:
Acid n-butiric: CH3—(CH2)2—COOH. Acid neramificat, avînd p.t. 163,5°, df = 0,964 şi 4°=1,3979.
E un lichid incolor, cu miros dezagreabil, foarte penetrant. Se găseşte în grăsimile animale (unt) sub formă de gliceridă (butirină). E solubil în apă, în alcool şi în eter; e insolubil în solufie de clorură de sodiu sau de calciu. Acidul butiric se produce în reacfiile biochimice de transformarea hidrafilorde carbon (glucide), sub influenfă enzimelor produse de bacteriile butirice, din genul Clostridium saccharobutyricum. Acestea sînt destul de răspîndite în natură, găsindu-se de obicei ca forme rezistente (spori) în sol. în condifii favorabile de cultură au formă de bastonaşe şi sînt foarte mobile. Acfionînd asupra glucidelor produc, afară de acid butiric, cantităfi variabile de alfi acizi ca: acid acetic, acid propionic, acid valerianic, acid ca-pronic, formic, succinic, lactic, adică acizi graşi volatili (antre-nabili cu vapori de apă) şi nevolatili, cum şi mici cantităfi de alcool butilic, etilic, acetonă, etc. De asemenea apar, tot ca produse metabolice, cantităfi importante de gaze: hidrogen şi bioxid de carbon.
Dezvoltarea bacteriilor butirice se face bine în absenfa aerului (fermentafie anaerobă). Temperatura optimă pentru acest proces de fermentafie e 37---400, iar concentrafia în zaharuri fermentescibile, 8—10%. La concentrafii mai mari (15-»-20%), zahărul devine inhibitor pentru bacterii.
Exercită şi o acfiune de inhibiţie a ionilor metalelor grele '— fier, cupru, — primul lungind anormal fermentafia, iar al doilea oprind-o complet. Acidul butiric produs peste o anumită concentrafie împiedică activitatea bacteriilor. De aceea, pentru a se deplasa echilibrul, acidul format se fixează sub formă de butirat de calciu, prin adăugare iniţială în mediu a carbonatului de calciu în proporfie de circa 60% fafă de zahăr. Durata fermentafiei e de 10-"12 zila.
După concentrafia în ioni de hidrogen a mediului se disting îrei tipuri de metabolism al bacteriilor butirice, pe cari Ie indi-
căm în funcfiune de exponentul de hidrogen: la pH 5,0”‘3,0 se produc solvenfi neutri (acetonă, butanol); la pH 5,5”-6,5 se produc acizi graşi volatili, iar la pH alcalin se produc acizi ficşi, din cari acidul lactic reprezintă 56% din aciditatea totală şi cel pufin 50% în greutate, din produsele metabolismului glucidic.
Greutatea gazelor rezultate din fermentafie e de 1,2 ori greutatea acizilor obfinufi. Cînd se produce foarte pufin acid acetic în raport cu acidul butiric, atunci şi raportul.dintre volumul de hidrogen şi bioxid de carbon e vecin cu 1. Randamentul fafă de zahărul reducător e 28*"39% acid butiric, 15...29% acid propionic,. 8—11 % acid acetic, etc. Industrial, acidul butiric se obfine din materii amilacee (cartofi, porumb, etc.) sau melasă, după schema următoare:
Separare	Descompunere
de buiirai----> cu acizi
de calciu	minerali
Pregătirea Piezii-----------„ Fermenfare
concentrafie 8 - - -10 %
Acid butiric pur
Separare de acizi
Purificare - (distilare fracfionată sub vid)
Plămada din materii prime amidonoase se obfine prin fierberea sub presiune a cerealelor sau a cartofilor, cu cantitatea de apă necesară spre a 6bfine concentrafia în zahăr arătată.
în cazul melasei, aceasta se diluează cu apă la gradul dorit, se adaugă drept substanfe nutritive, sulfat de amoniu 1,33% şi superfosfat 4,32%, raportate la zahăr. Se adaugă apoi carbo-natul de calciu necesar şi plămada se fierbe, după care se răceşte la 40° şi se inoculează cu o cultură pură. Fermentafia se execută în vase mari de lemn echipate cu agitatoare. Anaero-bioza se creează prin barbotarea unui gaz inert, de obicei bioxid de carbon, în special la pregătirea culturilor. După terminarea fermentafiei, plămada se concentrează prin încălzire la presiune normală sau sub vid, sărurile se descompun cu un acid mineral, se distilă şi din solufia apoasă se separă acidul brut prin tratare cu clorură de sodiu sau de calciu. Acesta se purifică apoi prin distilare fracfionată, sub vid, pentru a' evita formarea de amestecuri azeotrope. La presiunea de 20,1 mm col. Hg, acidul butiric distilă la 75,9°, iar la presiunea de 10 mm col. Hg distilă la 64,3°. Acidul butiric tehnic e întrebuinfat în tăbăcărie; cel purificat se întrebuinfează la fabricarea esteri lor butirici, prin esterificare cu diferifi alcooli. Aceştia au miros plăcut de fructe (ananas, pere, banane, etc.), după alcoolul cu care se esterifică, şi se întrebuinfează la prepararea esenfelor alimentare (pentru bomboane, băuturi, etc.). Acidul butiric se poate obfine şi sintetic, prin oxidarea alcoolului butilic normal.
CH3 I
Acid isobutiric: CH3—CH—COOH. Acid ramificat, care se întîlneşfe în natură în rădăcina de arnica şi, ca ester, în unele uleiuri eterice. Se obfine sintetic prin oxidarea directă a alcoolului isobutiiic. Nu se produce în fermentafie. Are p. t. —47°, p.f. 153° şi of = 0,950.
2. Butirină. Chim.: Ester al glicerinei cu acidul butiric. Se găseşte în natură în grăsimea din lapte, ca triester al glicerinei cu acidul butiric (tributirină). Proporfia de tributirină în
• -	H2C—OOC—ch2— ch2— CH3
I
HO
-OOC-
H2C—O oc-
-ch2—ch2—ch3 -ch2—ch2—ch3
diferite grăsimi variază cu natura acestora.
3.	Butirită. Petr.:
Varietate de ozocherit, albă-gălbuie,cu p.t. 45°.
4.	Butiromefru, pl. butirometre. Chim.: Aparat pentru determinarea procentului de unt (sau a procentului de grăsime) din lapte. E format dintr-un Butiro-tub gradat care confine un volum cunoscut de lapte, metru-tub în care se separă apoi untul prin reactivi convenabili sau prin centrifugare (v. fig.). Raportînd volumul de grăsime depusă, Ia volumul laptelui din tub, se obfine procentul de unt din lapte.
Bufironă
184
Bufoi
1.	Bufironă.	Chim.: C3H7—CO—C3H7.	Dipropilcetonă.	Produs obfinut prin	distilarea	butirafului	de	calciu,	întrebuinfat	la
fabricarea lacurilor de celuloza.
2.	Bufisăr pl. butise, 1. Drum.: Pavea specială, mai lungă
decît pavelele obişnuite, folosită la pavajele de pavele normale, pentru încheierea pavajului la rigolă, uneori şi în axa căii, şi pentru a obfine rosturi alternate regulat şi a da posibilitatea de a se fese bine pavelele. Bufisele folosite la pavajul executat	cu pavele normale de	tip do-
brogean au lungimea de
1,5 ori mai mare decît a unei pavele obişnuite (v. fig. /). La pavajul executat cu pavele normale de tip transilvănean, care se execută în rînduri înclinate cu 45° fată de axa căii, sînt necesare două feluri de butise: o butisă cu lungimea de 1,5 ori mai mare decît latura pavelelor obişnuite ale pavajului, folosită la inter-
K
XZZE
1	2	3	5	¥
I. Pavaj de pavele normale de tip dobrogean. 7) trotoar; 2) bordura trotoarului; 3) rigolă; 4) pavea normala; 5) butisă.
secţiunile rîndurilor în axa căii, ca şi la fiecare al doilea rînd de pavele de la marginea pavajului; o butisă cu lungimea de două ori mai mare decît latura pavelelor obişnuite, care se
zidăriei de piatră de talie, blocuri obişnuite; 2) butisă; 3} curmeziş.
8.	Butoi, pl. butoaie. 1. Tehn.: Recipient sau ambalaj constituit de obicei dintr-o manta, prinsă cu două sau mai multe cercuri de asamblare, de rigidizare sau de rulare şi două funduri
—	uneori dezmembrabile — confecfionat din metal, din lemn ori din derivate de lemn, sau, uneori, din mase plastice ori alte materiale, care serveşte ia depozitarea sau la transportul unor produse lichide (de orice viscozitate) sau solide (cu dimensiuni mici şi vărsate în vrac, ori granulare sau pulverulente). De obicei, mantaua e cilindrică sau are forma unui corp de revo-lufie generat de un fragment de parabolă sau de hiperbolă, prin rotafie în jurul unei paralele la tangenta în creştet; rareori, mantaua are secfiunea transversală ovoidă. Caracteristicile principale ale butoiului sînt: capacitatea, diametrul la capete, diametrul la mijlocul înălţimii, lungimea (sau înălfimea), grosimea mantalei, natura materialului şi felul de construcfie' Capacitatea aproximativă a butoaielor cu seefiune transversală circulară se calculează cu relafia
^=1/12 • jt * // • (2 în care D şi d sînt diametrul interior maxim, respectiv minim, iar H e înălfimea; valoarea calculată e mai mare decît valoarea reală a capacităfii.
Butoaiele metalice sînt de obicei cilindrice. Mantaua şi fundurile se fac de cele mai multe ori din tablă de ofel.— Butoaiele pentru depozitarea şi transportul lichidelor se fac din tablă cu grosime mai mare decît 1,5 mm, în funcfiune de diametrul butoiului. Mantaua se încheie după o generatoare; îmbinarea mantalei cu fundurile şi îmbinarea longitudinală se execută, de obicei, prin sudare. Butoiul e echipat (v. fig. /) cu
II. Pavaj de pavele normale de tip transilvănean.
1) trotoar; 2) bordura trotoarului; 3) rigolă; 4) pavele pentagonale, pentru încheierea pavajului lîngă bordură; 5) pavea obişnuită; 6) butisă mică; 7) butisă mare.
foloseşte la marginea pavajului, pe rîndurile cari alternează cu cele la cari e folosit primul tip de butise (v. fig. II).
3.	Butisă. 2. Cs.: Bloc de piatră lucrată sau de piatră de talie, avînd coada de 1,5 ori mai mare decît a blocurilor obişnuite, şi care serveşte pentru a da posibilitatea de a se lega (fese) zidăria şi de a obfine decalarea rosturilor verticale din inferiorul zidăriei (v. fig.).
4.	Butlerif. Mineral.:
Fe-[OH | S04] • 2 H20.
Sulfat hidratat de fier, cristalizat în sistemul triclinic, pseudorombic.
5.	Butnar, pl. butnari. Ind. ţar.:
Dogar. (Termen regional, Moldova şi Transilvania.)
e. Bufnărie, pl. butnarii. Ind. ţar.:
Dogărie. (Termen regional, Moldova, Dobrogea, Transilvania.)
7.	Bufoarcă, pl. butoarce. Ind. ţăr., Silv.: Sin. Butură. V. Butură 4.
I. Butoi metalic sudat, cu cercuri de rulare de ofel H. î) manta sudată; 2) tund; 3) cerc de rulare; 4) cerc de etanşare; 5) vrană;
6) dop; 7) garnitură.
două cercuri de rulare de ofel H (pe manta) şi cu două cercuri de etanşare (la extremităfi), montate prin fretare; pe manta e sudată o vrană filetată pentru dop. După natura lichidului pentru care sînt folosite, butoaiele se fac din tablă neagră, din tabla zincată, sau din tablă neagră care se zinchează la cald prin imersiune.— Butoaiele de ambalaj pentru produse solide (de ex. carbid, bitum, etc.) sau fluide ori pasfoase (de ex. emulsii) sînt de obicei nerecuperabile şi se fac din tablă neagră subfire, cu ondulafii transversale, care se încheie, de cele mai multe ori, prin falf; uneori, unul dintre funduri e amovibil.
Butoaiele de lemn sau de derivate de lemn se compun dintr-o manta (sau coropcă), două funduri plane sau uşor concave şi mai multe cercuri de asamblare a mantalei (v. fig. II).— Mantaua poate fi formată din mai multe doage de manta, de lemn masiv sau de lemn stratificat (doage lamelate), dintr-o foaie de placaj, sau din pastă de fibră lemnoasă presată în forme corespunzătoare. Doagele sînt rindelate pe ambele canturi şi pe una sau pe ambele fefe. La extremităfi, mantaua are cîte un canal circular, numit gardină, în care se îmbină fundurile, formate din doage de fund. La butoaie mari, fundurile pot avea clape de curăjire aplicate dinspre interior spre exterior, fixate printr-un şurub care le străbate şi o puntifă de lemn sau metalică, rezemată, la exterior, pe fund. Cercurile se fac din bandă de ofel, încheiate cu nituri sau, la butoaie mici de ambalaj, din lemn sau din sîrmă.—
După gradul de etanşeitate al mantalei, butoaiele de lemn -f fj: butoaie permeabile (de ex. pentru conservarea produ-Jor consistente, pastoase sau pulverulente şi inalterabile la îdifate), butoaie impermeabile (de ex. pentru lichide sub presiunea atmosferică, pulpă de fructe, produse alimentare în
II. Butoi de lemn, din doage, a) vedere şi seefiune; b) detaliu; /) manta din doage de mania masive; 2) fund din doage de fund; 3) gardină; 4) cerc de bandă de ofel, îmbinată prin nituri;
5) vrană de umplere; 6) orificiu de golire.
saramură, etc.), butoaie etanşe (de ex. pentru păstrarea şi transportul lichidelor sub presiune, cum sînt berea, vinul în fermentaţie, etc.). La butoaiele etanşe, etanşeitatea rostului dintre doage, la manta şi Ia funduri, şi etanşeitatea gardinelor se realizează prin fîşii de papură introduse înainte de baterea cercurilor.
Butoaiele cu doage se fac din lemn de stejar, de fag aburit sau neaburit, din lemn de tei, de salcie, arin, plop negru sau canadian, brad, molid, etc., după materialul pentru care sînt folosite butoaiele. De exemplu, se întrebuinfează; pentru butoaiele de bere, lemn de fag neaburif sau de stejar; pentru transportul, păstrarea sau învechirea vinului, lemn de stejar; pentru ambalarea anumitor produse granulare sau pulverulente, lemn de răşinoase; etc.
se usucă în uscătorii cu funcţionare continuă sau periodică, înainte sau după fasonare. Fasonarea semifabricatelor se execută la maşini de fuguit cu disc şi la maşini de frezat gardina. Doagele fasonate sînt asamblate în manta cu ajutorul vîrtejului. Fundurile sînt constituite din doage cu fefele plan-paralele, debitate la ferestraie circulare sau Ia ferestraie-panglică şi sînt asamblate prin cuie cu două vîrfuri. Panourile pentru funduri sînt decupate circular la maşina de tăiat funduri de butoi.
Procesul tehnologic variază cu falul butoaielor fabricate.
Butoaiele de bere se confecţionează din semifabricate pentru doage, cari sînt piese paralelepipedice debitate radial din buşteni de stejar sau de fag. Fasonarea doagelor din semifabricate consistă în următoarele operaţii: retezarea oblică a capetelor semifabricatelor la circularul dublu de retezat, scobirea feţei superioare la maşina de scobit doage şi frezarea canturilor la maşina de fuguit prin copiere. Doagele fasonate sînt supuse în prealabil unui tratament hidrotermic, în vederea curbării. Curbarea se execută fie individual, doagă cu doagă, la maşina de curbat doage, fie asupra doagelor asamblate în manta, la presa-clopot.— Mantalele butoaielor sînt uscate în uscătorii cu funcţionare intermitentă, iar după uscare se demontează, sortînd din nou doagele şi eliminînd rebuturile (din rupere la curbare). Mantalele se asamblează din nou cu ajutorul unor cercuri provizorii, şi apoi sînt supuse următoarelor operaţii: frezarea gar-dinei şi a interiorului butoiului la maşina de gărdinit, strunjirea exteriorului la strungurile pentru butoaie, etanşarea prin păpurire şi montarea fundurilor. — La butoaiele asamblate se fixează cercurile definitive, cu ajutorul maşinii de strîns cercuri. Fundurile sînt prelucrate, după asamblarea doagelor de fund într-un panou, Ia maşina de frezat funduri sau la circularul sferic pentru decupat funduri (v.), după care se montează în manta (v. fig. III).— Butoaiele asamblate se vopsesc la capete eu miniu şi se parafinează, iar cercurile se lăcuiesc. — Găurirea mantalei pentru vrană se efectuează la butoiul asamblat.
III). Schema procesului tehnologic de fabricare a butoaielor de bere.
A) şi B) sosirea doagelor pentru funduri, respectiv a doagelor pentru manta; C) retezarea doagelor brute;
D)	scobirea doagelor; E)fuguirea doagelor; F) asamblarea mantalei; G) tratament hidrotermic; H) curbarea doagelor I) rindelarea la grosime a doagelor de fund; J) uscarea mantalei şi a fundurilor; K) asamblarea fundurilor; L) decuparea fundurilor la ferestrăul circular cu bandă; M) frezarea circulară a fundurilor; N) strunjirea interioară şi gărdi-nirea mantalei; O) înfundarea mantalei şi păpurirea; Pj strunjirea exterioară; R) strîngerea în cercuri; S) găurirea vranei; T) plecarea butoaielor la depozit; l)ferestrău; circular dublu, de retezat; 2) maşină de scobit doage;
3)	maşină de frezat fuguri; 4) basin de fiert; 5) presă-clopot; 6) maşină de rindelat pe patru fefe; 7) uscătorie;
8)	maşină de sfrunjit interior; 9) maşină de frezat funduri;
10)	strung pentru exterior; 11) presă de strîns cercuri.
Fabricarea butoaielor în serie mare cuprinde următoarele operaţii principale: debitarea şi uscarea doagelor, fasonarea doagelor, asamblarea mantalei şi prinderea funduri-Debitarea doagelor se execută la ferestraie cilindrice, din dulapi groşi sau din lobde industriale de fag, obţinîndu-se Sennifabricate cu secţiune în arc de cerc. Aceste semifabricate
Butoaiele lamelate se fabrică din doage lamelate confecţionate din plăci de furnir, cari sînt uscate pînă la 5'"6% umiditate şi tăiate dreptunghiular, în formate corespunzătoare dimensiunii doagelor. Foile de furnir sînt dispuse parte cu fibrele paralel cu lungimea foii, parte cu fibrele în diagonală. Foile cu număr par sînt unse cu adeziv sintetic pe ambele
Bufoi
186
Bufoi
fefe şi sînf uscate din nou. Din foile de furnir se alcătuiesc pachete de furnir psntru presare (v. fig. IV), alfernînd foile neunse cu cele unse cu adeziv şi foile cu fibrele paralel cu cele în diagonală. La capetele pachetului se introduc pene pentru îngroşarea doagei în zona gara'inei. — Pachetele de furnire sînt introduse înfr-o presă hidraulică echipată cu matriţe metalice mulfietajate şi sînt presate la o presiune specifică de circa 50 kgf/cm2 şi la temperatura de 145---1500, timp de 30--60 min, în funcfiune de grosimea doagei şi de tipul de adeziv folosit.— După presare, doagele sînt frezate pe fefele laterale la maşina de fuguit, fiind prelucrate astfel, încît să fie interschimbabile, şi asamblate în manta cu ajutorul maşinii de sfrîns cercuri. Mantalele din doage lamelate sînt introduse ia maşina de gărdinit, care fre-, zează capetele doagelor şi ulu-cul gardinei.— Fundurile lame-lafe se realizează tot prin presare în matrife rigide şi se decupează la maşina de frezat funduri (v. fig. V).
2						
E-yff						
sau, atît la interior cît şi la exterior, cu hîrtie. Doagele fundului sînt îmbinate cu lamba şi uluc. Capacul are un orificiu de umplere şi e întărit cu şipci. Butoaiele de placaj	^	„
sînt folosite la ambalarea de produse	__ T
pulverulente sau granulare, de unsori ................■■
consistente, ori de materiale cari se toarnă în stare lichidă şi se solidifică (de ex. bitum), sau de mărfuri în vrac.
Bufoi. 2. Tehn., Uf.: Utilaj folosit
-v.V-TTE:	
	j7
	
v-î---	
	i\ ■
	- - -rai
IV. Schema aşezării furnirelor în doagele lamelate. a) secfiune prinfr-o doagă confecfio-nafă; b) pachetul de furnire pregătit pentru prelucrare; 1) fîşie de furnir; 2) fîşie scurtă, teşită, pentru gardină; 3) gardînă.
2 5
VI. Butoi de placaj, î) manta (corp) de piacaj; 2) şi 3) fund, respectiv capac (de placaj sau de scîndură); 4) cerc exterior; 5) şi 5') cercul interior al fundului, respectiva! capacului; 6)cerc de închidere; 7) şipcă-de întărire.
V. Schema procesului tehnologic de fabricare a butoaielor lamelate.
A) aplicarea adezivului pe lamele de furnir; B) uscarea furnirelor impregnate cu adeziv; C) alcătuirea pachetelor de furnire pentru doage; D) presarea doagelor; E) frezarea fugurilor doagelor; F) asamblarea mantalei butoiului; G) frezarea gardinei; H) alcătuirea pachetelor de furnire pentru funduri; /) presarea fundurilor; J) decuparea fundurilor la un ferestrău cu bandă; K) frezarea circulară a fundurilor; L) strîngerea cercurilor; M) plecarea butoaielor la depozit; /) maşină de întins adeziv; 2) uscăfor cu bandă; 3) presă hidraulică cu matrife încălzite, penfru doage; 4) maşină de frezat fuguri; 5) maşină de gărdinit; 6) presă hidraulică cu matrife încălzite, pentru funduri; 7) maşină de frezat funduri; 8) presă de sfrîns cercuri.
Butoaiele de placaj se confecfionează cu mantaua cilindrică, dintr-o foaie de placaj curbat, cu fundul şi capacul (amovibil) din discuri de placaj, doage de scîndură sau de mucava, şi cu cercurile de asamblare şi cercurile de sprijinire a fundurilor şi de închidere de placaj sau de lemn masiv curbat (v. fig. VI); uneori mantaua şi capacele sînt căptuşite la interior
în diferite industrii, constituit dintr-un butoi sau dintr-o tobă, rotative sau fixe, cu sau fără echipament de antrenare, amestecare, încălzire sau răcire, etc.
Exemplu:
Butoaiele din industria pielăriei sînt constituite dintr-o tobă rotativă de lemn, antrenată mecanizat, şi sînt folosite în tăbăcărie la tratarea pieilor cu diferite solufii şi materiale, în cursul anumitor operafii, cum sînt cenuşă-rirea, piclarea, tăbăcirea vegetală şi făbă-cirea minerală, neutralizarea, vopsirea, ungerea, retăbăcirea şi impregnarea cu grăsimi, etc.; în prelucrarea blănurilor, la vălcuirea cu rumeguş, scuturare, etc.
Butoaiele folosite în industria pielăriei se construiesc din doage de lemn de pin, de larice sau de stejar, sănătos, bine uscat, curat, fără noduri şi cu grosimea de 50***80 mm.— Doagele butoaielor sînt asamblate prin 4—12 cercuri de ofel rotund sau plat, ale căror capete sînt echipate cu mufe sau cu bucele de întindere; de obicei ele sînt zincate, pentru a le apăra de coroziune.— Pe fundurile butoiului (v. fig.) se fixează cu şuruburi cîte o cruce de lemn pe care se montează rozete axiale (numite şi tambure) cari servesc la rezemarea pe paliere. Şuruburile de prindere sînt confecfionate din capru sau din bronz, şi au capetele din interior îmbrăcate cu tablă de cupru, deoarece solufiile şi în special zemurile tanante vegetale atacă fierul, provocînd pagube considerabile sub formă de pete negre pe piei.— Axul rozetelor e tubular, permifînd introducerea solufiilor de lucru în timpul rotirii butoiului.— Pe unul dintre funduri e asamblată o coroană dinfată de antrenare (formată din mai multe segmente, pentru a permite schimbarea unui segment la ruperea unui dinte).— în inferior, butoaiele sînt echipate fie cu dopuri de lemn tare, distribuite uniform pe întreaga circumferinfă, fie cu aripi sau lopefi (numite uneori praguri). în timpul rotirii butoiului, acestea ridică pieile pînă la o anumită înălfime, de unde
—	căzînd în solufia din fundul butoiului — suferă şi o acfiune mecanică accelerîndu-se pătrunderea materialelor (tananfi, coloranfi, etc.) în inferiorul fesufului dermic al pielii. — Gura de încărcare a butoiului e aşezată fie la mijlocul părfii cilindrice, fie şi lateral, pe unul dintre funduri. închiderea gurii se face fie cu un capac plin, etanşat cu o garnitură de cauciuc sau de pîslă, fie — pentru spălat — cu un capac cu găuri rotunde sau cu un grătar de şipci distanfafe cu 1-*2 cm, permifînd scurgerea flotei în timpul rotirii butoiului. — Antrenarea butoiului se face cu roată de curea fixă şi cu roată de curea liberă, prin intermediul unui angrenaj reductor de turafie, a cărui roată dinfată mică (pinion) angrenează cu coroana dinfată.
La bufoaiele de vă'cuit, tăbăcit mineral, spălat, vopsit şi uns (v. fig. c şi d), raportul dintre diametru şi lungime e de obicei de 2/1, iar la butoaiele de cenuşărit şi tăbăcit vegetal, de 1/1. Dimensiunile butoaielor depind de felul pieilor prelucrate şi, în general, cresc cînd pieile sînt mai grele.
Butoaiele pentru retăbăcirea pieilor, cum şi butoaiele pentru impregnarea cu grăsimi pot fi încălzite cu aer cald (v. fig. c şi d). Temperatura în interiorul butoiului trebuie să atingă
Butoi
187
Butonieră
40.**45° pentru piei tăbăcite vegetal şi 50-**60° pentru piei tăbăcite mineral. La interior, butoaiele sînt echipate cu dopuri cu chingi alternînd cu aripi. Aerul cald e furnisat de un aeroterm ş| e suflat în butoi prin unul dintre fusurile tubulare. în partea
Buioaie folosite în tăbăcărie. a) şi b) bufoi pentru tăbăcire minerală (vedere din fafă, respectiv laterală); c) şi d) butoi de vălcuit (impregnare cu grăsimi) (vedere din fafă, respectiv laterală); J) coroană dinfată; 2) pinion angrenat cu 1; 3) cruce de lemn; 4) ro-zetă axială, asamblată cu fundul; 5) capac; 6) palier; 7) suport (picior de susţinere); 8) roată de curea; 9) aeroterm.
prin care se introduce aerul cald în butoi, fundul acestuia e dublu, astfel ca aerul să fie repartizat la periferia butoiului. Aerul cald uscat pătrunzînd în bufoi, cedează căldura pieilor cari se tratează, se încarcă cu umiditatea care se evaporă din acestea şi iese afară prin fusul opus.
Şut o iul de absorpţie, folosit în industria celulozei, e un vas de lemn, închis etanş, echipat cu un agitator robust construit din lemn. Agitatorul e pus în mişcare cu ajutorul unui angrenaj cu ro|i dinţate. Deasupra fundului se găseşte o deschidere în care se fixează tubul de admisiune a bioxidului de sulf, care e introdus sub presiune. La partea diametral opusă, pe fundul vasului se găseşte conducta de descărcare. Tot pe fundul vasului se găseşte şi o gură de spălare şi de evacuare a noroiului. Pe peretele lateral e un indicator cu sticlă de nivel.
Butoiul de absorpfie se foloseşte în industria celulozei, pentru fabricarea soluţiei de bisulfit de calciu (numită impropriu soluţie de sulfit), — prin absorpţia bioxidului de sulf gazos, în lapte de var, după sistemul de lucru, în butoi.
Butoi pentru lustruit. Tehn.: Sin. Tobă pentru lustruit (v.).
î. Butoi. 3. Tehn. mii.: Magazia cilindrică de cartuşe, rotativă, a revolverelor, în care se pot introduce mai multe cartuşe.
2.	Butoi, pînză- Ind. lemn. V. Pînză-butoi, sub Ferestrău, Pînză de ~.
3.	Butolan. Chim., Farm.:
H H	H H
C—C	yC~C\
h2nco-o—c/ ^c-ch2-c/ xch Nc=c/	Nc=c/
H H	H H
Esterul carbamic al p-hidroxi-difenilmetanului, care se prezintă ca o pudră albă cu p.t. 142***144°. E un antihelmintic întrebuinţat contra oxiurilor, în doza de .0,50 g de trei ori pe zi, timp de trei zile.
4.	Buton, pl. butoane. 1. Tehn.: Piesă în formă de disc, de calotă sferică, etc., liberă sau solidară cu o tijă sau cu o pîrghie şi care, prin apăsare, serveşte la comanda unei acţiuni mecanice sau, indirect, electrice. Exemple: buton de declanşare, buton de sonerie, etc.
5 ~ de anulare. C. Butonul dispozitivului folosit în instalaţiile de centralizare, care acţionează direct asupra înzăvorîrilor, pentru a anula anumite condiţii de siguranţă în caz de deranjamente,	spre	a	nu	se întrerupe	circulaţia trenurilor.	Acţionarea
butonului	provoacă	numai o singură	dată anularea unei	condiţii
de siguranţă, acestea fiind echipate cu plumburi de control şi uneori cu contor.
6.	~ de vigilenţă. C. {.: Butonul dispozitivului folosit în instalaţiile pentru repetarea semnalelor pe locomotivă şi comanda automată a trenului, pentru verificarea vigilenţei mecanicului de locomotivă. Mecanicul e obligat să apese pe buton cînd a observat indicaţia semnalelor fixe din linie. Apăsarea pe butonul de vigilenţă e înregistrată pe banda vitesometrului de pe locomotivă. (V. şi sub Repetarea semnalelor, şi Comanda automată a trenului.)
7.	Buton. 2. Mş.: Fus încastrat la un capăt în corpul unei piese în mişcare de rotaţie, situat excentric faţă de axa de rotaţie a acestei piese, şi care constituie un element al unei asamblări articulate într-un mecanism. Exemple:
Bufon cuplar: Bufon fixat în roţile cuplare ale unei locomotive cu abur şi de care se articulează capul bielei cuplare. De obicei e cilindric, însă uneori e sferic, pentru a permite o mişcare de oscilaţie a osiei faţă de mecanismul motor al locomotivei.
Bufon de manivelă: buton fixat la extremitatea unei manivele motoare sau pe steaua roţii motoare a unei locomotive cu abur şi la care se articulează capul bielei motoare. De obicei, porţiunea cu care se fixează în corpul manivelei sau al roţii motoare e tronconică, îmbinarea fiind asigurată cu o pană transversală sau prin executarea unei porţiuni cilindrice filetate la extremitatea porţiunii tronconice şi înşurubarea unei piuliţe de strîngere. Porţiunea de articulaţie cu biela e cilindrică, cu două umere, pentru a împiedica ieşirea bielei de pe buton. Butonul de manivela se execută, de obicei, din oţel aliat, cu rezistenţă mai mare la uzură şi la oboseală decît manivela şi se calculează ca un ax încastrat la un capăt, solicitat la încovoiere, la presiune pe suprafafa cilindrică de contact, şi la încălzirea datorită frecării.
8.	Buton, pl. bufoni. 3. Ind. text.: Obiect de metal, de sidef, etc. în general amovibil, folosit în Ioc de nasture pentru încheierea manşetelor, a gulerelor, mănuşilor, etc.
9.	Butonare. Ind. text.: Procedeu de apretură prin care fibrele din ţesătura de lînă sînt aglomerate sub forma de bobiţe pe una dintre suprafeţe, pentru a se da articolului textil un aspect special.
io.	Butonieră, pl. butoniere.. 1. Ind. text.: Tăietură pierdută, într-un produs textil, cu marginile întărite în general cu feston, care se practică în vederea încheierii a două părţi ale pro-
Butoniera
188
Butucul viţei
dusului (bluză, haină, etc.), prin intermediul unui nasture sau cu un şnur.
După formă, destinaţie şi modul de producere, se deosebesc: butoniere drepte cu cheife la ambele capete, cari se practică în general la lenjerie; butoniere cu ureche (orificiu rotund la un capăt al butonierei), cu sau fără cheiţă, cari se practică la îmbrăcămintea exterioară, şi butoniere rotunde (circulare), cari se practică la articole sportive, în vederea încheierii lor cu un şnur.
Butonierele se fac manual sau cu maşina (v. Butoniere, maşină de ~).
1.	Butonieră, pl. butoniere. 2. Geol.: Sîmburele (v.) unui anticiinai scurt (incongruent), de tipul domului sau brahianti-clinalului, care apare la zi, în urma eroziunii crestei sale.
2.	Butoniera. 3. Geol.: Formaţiunea sau stratul cel mai vechi scos la zi de o vale transversală faţă de o cută lungă (congruentă).
3.	Butoniere, maşină de Ind. text.: Maşină specială de cusut în zig-zag, folosită în industria confecţiilor textile pentru executarea butonierelor (v. Butonieră 1). Maşina de butoniere funcţionează semiautomat şi are în general următoarele organe de lucru: acul, care execută mişcări de „du-te, vino" atît în plan vertical, cît şi în plan orizontal de-a curmezişul tighelului; graiferul oscilant, cu cioc; dispozitivul de reglare a tensiunii firului; transportorul, care deplasează produsul în curs de confecţionare, de-a lungul şi de-a latul plăcii de bază a maşinii; cuţitul, care crestează ţesătura pentru butonieră; două cuţite cari taie capetele firelor (aţelor), după ce s-a executat butoniera.
Maşina formează butoniera prin deplasarea treptată a produsului după fiecare împunsătură a acului care, executînd oscilaţii spre dreapta şi spre stînga, acoperă marginea butonierei cu un tighel des, format din împunsături în zig-zag.
După formarea festonului pe partea stîngă, şi a primei cheiţe, transportorul deplasează produsul spre stînga, pentru festonarea marginii din dreapta a butonierei, iar apoi se formează a doua cheiţă,
în cazul îmbrăcămintei de tricot, crestarea butonierei trebuie să se execute numai după formarea cusăturii (festonului) butonierei, pentru a evita destrămarea şi întinderea tricotului crestat.
în general, la o maşină de butoniere se produc 2000---4000 de butoniere în opt ore de lucru.
4.	Buftgenbachif. Mineral.:
2	CuCI2 • 15 Cu(OH)2 ■ Cu(N03)2 • 4 H20.
Mineral complex de cupru. Cristalizează în sistemul exagonal, în cristale uniaxe cu co= 1,747. E albastru. Are gr. sp. 3,33.
5.	Butuc, pl. butuci. 1. Silv., Ind. lemn.: Piesă de lemn scurtă (de obicei cu lungimea mai mică decît 1 m), obţinută din secţionarea fusului sau a ramurilor groase de arbori, curăţită de crăci şi uneori de coajă. în general, butucii sînt folosiţi în industria ţărănească; de exemplu butucul brut pentru roţi (numit impropriu căpăţînă pentru roţi), folosit la confecţionarea butucului finit de roţi de car. Sin. Butură.
e. Butuc. 2. Tehn., Ind. făr.: Trunchi gros de lemn care serveşte ca masă de susţinere pentru unele unelte sau ustensile, ori piesele sau materialele în curs de prelucrare, de exemplu butucul pe care se fixează nicovala, butucul la care ciopleşte rotarul (numit şi bedreag), butucul măcelarului, butucul pe care se lucrează pieile la cenuşar (numit şi boc), etc.
7.	Butuc. 3. Tehn.: Zona centrală a unui corp rotativ, prin intermediul căreia acest corp se asamblează cu un ax. Butuc au, în general, roţile de rulare ale vehiculelor, roţile dinţate sau de transmisiune, volanturile, elicele, rotoarele, etc.
La roţi şi la volanturi, butucul e monobloc sau solidarizat cu spj^ ţele ori cu discul acestora, pe cari se sprijină obada; fa elice şi la rotoare, butucul e monobloc sau solidarizat cu palele ori cu paletele acestora.
Butucul, format din una sau din mai multe bucăţi, poate fi solidarizat pe ax prin presare (la cald sau la rece), prin pene, etc.; uneori butucul e rotitor sau culisant pe ax, în ultimul caz fiind în general canelat. La butucii presaţi pe ax e recomandabil ca suprafaţa lor interioară să fie întreruptă printr-o scobitură centrală (v. fig.), pentru a evita producerea unor tensiuni prea mari în material.
La dimensionarea butucului se alege lungimea (în mm) / = (1f2—1,5) d şi lăţimea (în mm) b — ud+W mm, unde d (mm) e diametrul arborelui, iar x — 0,3 pentru fontă şi x = 0,4 pentru oţel turnat.
Exemple:
Butuc de elice. Av., Nav.: Corp cav de revoluţie, pe care sînt montate palele elicei, şi care se poate roti pe arborele acesteia. Diametrul butucului poate fi relativ mare, dacă e necesar din motive constructive, deoarece contribuţia aerodinamică a palelor în zona razelor mici e foarte mică. Butucul are un carenaj aerodinamic, numit ogivă (stilul gotic), datorită formei sale.
La elicele cu pas variabil (elice cu pale reglabile în zbor), se consideră butuc toată partea conţinută în ogivă, care cuprinde şi mecanismele de schimbare a pasului.
Butuc de elice dinamomefric. Av.: Butuc de elice echipat cu dispozitive pentru măsurarea în zbor a tracţiunii şi a cuplului dezvoltat de elice. Sistemul de măsurare poate fi cu capsule dinamometrice sau cu resorturi. înregistrarea se face, de obicei, în cabina pilotului.
Butuc de manivelă. M$.: Partea îngroşată a unei manivele (de maşină sau de mînă), prin care manivela e asamblată pe arbore.
Butuc de roată. Transp.: Butucul unei roţi de vehicul feroviar, de autovehicul, de căruţă, etc., în care sînt încastrate spiţele sau discul roţii. La roţile motoare sau la roţile purtătoare, calate pe osii, discul e solidarizat cu osia (de ex. cu arborele planetar, la automobil); la roţile purtătoare libere pe osie, între butuc şi osie e posibilă o mişcare relativă de rotaţie, inter-punînd bucele, paliere cu cusineţi sau rulmenţi, pentru a reduce frecările. V. şi sub Roată.
Butuc de volant. /V^. V. sub Volant.
8.	Butuc. 4. Ind. lemn., Ind. făr.; Butuc de roată de car (v. Roţile carului, sub Car).
9.	Butuc. 5. Telc., Cinem.: Piesă plată, cilindrică, pe care se înfăşoară banda de magnetofon, pentru a forma o bobină, şi care poate fi fixată în timpul lucrului de platanul magnetofonului, printr-un dispozitiv auxiliar, cu arc.
10.	Butuc. 6. Nav.: Piesa metalică sau de lemn care leagă două părţi ale unui catarg.
11.	Butuc. 7. Ind. făr.: Partea superioară a jugului. Sin. Sulul jugului, Grindeiul jugului, Drugul jugului, Cerbice, Ceafă, Cer-ghie. V. sub Car şi sub Jug.
12.	Butuc. 8. Ind. făr.: Jgheabul unei pive cu ciocane, în care se pune materialul textil pentru prelucrare. Sin. Butuc cu găvane.
ia. Butuc. 9. Ind. făr.: Talpa războiului ţărănesc (v. sub Război ţărănesc).
i4.	Butuc cu găvane. Ind. făr. V. Butuc 8.
îs. Butucul vifei. Agr.: Partea inferioară a viţei de vie, de deasupra solului, în formă de trunchi scund sau mai înalt,
Butucul unul volant.
1 j butuc; 2) scobitura butucului; 3) spiţă; 4) obadă; 5) arbore.
Bufur
189
Buza de bandaj
j|e care cresc coardele de rod şj cepii de înlocuire. (Termen folosit în special în regiunile în cari se aplică îngroparea.) Butucul p|e obfine prin diverse tăieri aplicate viţei de vie. Forma butucului, caracteristică aproape pentru fiecare regiune viticolă, poate fi obfinută prin tăierea mixtă simplă sau dublă, care se utilizează în fara noastră la Drăgăşani şi Dealul Mare, pentru yiile în producţie; în formă de cap de iepure obţinută prin faiere rasă, care se utilizează la viţele americane port-altoi; în formă de vas obfinută prin tăierea oloagă, care se utilizează în Dobrogea.
1.	Bufur, pl. buturi. Silv., Ind. lemn. V. Butură 3,
2.	Butură, pl. buture, buturi. 1. Ind. făr.: Trunchi de copac, scurtat. Sin. Butuc.
3.	Bufură. ,2. V. Buturugă 1.
4.	Bufură. 3. Silv., Ind. lemn.; Bucată de trunchi de arbore sau de cracă groasă, cu diametrul mai mare decît 30 cm şi lungimea în general peste 1 m, care se despică greu, cu noduri sau cu alte defecte, astfel încît nu poate fi folosită decît ca lemn de foc. După standardele din ţara noastră, buturele sînt considerate ca sortiment inferior al lemnului de foc (clasa a IV-a). Buturele se recepţionează şi se vînd bucată cu bucată, de obicei pentru întrebuinţări locale, neputînd suporta costul unui transport mai lung, din cauza valorii lor reduse. Sin. Butur, Buture, Ciot.
5.	Bufură. 4: Trunchi cu scorbură. Sin. Butoarcă.
e.	Buture, pl. buturi. Silv., Ind. lemn. V. Butură 3.
7. Buturuga, pl. buturugi. 1. Silv., Ind. făr.: Cioată (v.) uscată, cu tendinţă de putrezire şi — în cazul speciilor lemnoase de foioase — lipsită de capacitatea de lastărire. Buturuga se valorifică drept lemn de foc, prin scoaterea din pămînt, împreună cu o parte din rădăcini. Sin. Butură.
8.	Buturugă. 2. Ind. făr.: Cioată (v.), împreună cu o parte din rădăcini, după scoaterea acesteia din pămînt. Sin. Butură.
9.	Buturugă. 3. Poligr.: Presă de lemn cu braţe scurte, folosită în legătoria manuală la fixarea volumelor, în vederea efectuării operaţiilor de prelucrare a cotorului: încrestarea, împletirea legăturii cu şiretul de capăt, poleirea, fasonarea nervurilor la legături în piele, etc. Sin. Cloţpres (termen în curs de dispariţie).
10.	Butyrit. Mineral.: Răşină fosilă din grupul chihlimbarului.
11.	Bufi. Tnl.: Stîlpii principali din eşafodajul de sprijinire a unui tunel în construcţie, cari sînt destinaţi să susţină şvelerii
din lemne rotunde de brad, de bună calitate, şi sînt în număr variabil, după mărimea secţiunii tunelului (de ex. susţinerile unui tunel pentru cale ferată simplă au cîte două fcuţi de fiecare parte a galeriei). Buţile sînt aşezate în pianul vertical al fermei; cele interioare sînt aşezate înclinat spre axa tunelului, cît mai în prelungirea ştenderilor din partea centrală a fermei, şi au diametrul de 30--'40 cm; cele exterioare sînt aşezate înclinat spre peretele galeriei, pentru ca sprijinirea şvelerului să fie cît mai sigură, şi au diametrul mai mic decît buţile interioare (25---40 cm).
Capătul inferior al buţilor reazemă pe banchine (pem3), aşezate fie la nivelul planului median al fundaţiei picioarelor drepte ale îmbrăcămintei tunelului, fie la nivelul bazei acestor fundaţii, dacă terenul de deasupra e mai puţin rezistent. Capătul superior al buţilor e înţepenit cu ajutorul a două pene de lemn, bătute între el şi şveler, pentru a permite demontarea uşoară a fermei. Pentru a asigura o bună stabilitate a sistemului, buţile sînt proptite, atît în planul fermei, cît şi într-un plan perpendicular pe acesta.
Buţile sînt ultimele piese din sprijinire cari se demontează, după executarea căptuşelii tunelului şi întărirea completă a mortarului sau a betonului. în cazul cînd trebuie să se mărească secţiunea centrală a galeriei, înainte de întărirea completă a mortarului sau a betonului (de ex. pentru a mări gabaritul de circulaţie), buţile pot fi înlocuite cu alte piese, aşezate mai depărtat de axa tunelului.
12. Buys-Ballof, legea lui	V. sub Vînt.
13. Buzaină, pl. buzaine. Ind. făr.: Construcfie laterală într-o curte ţărănească, asemănătoare cu o magazie sau cu un şopron, unde se păstrează cazanul de rachiu şi alta vase şi unelte gospodăreşti. Sin. Buzană (Banat).
14.	Buză, pl. buze. 1. Poli gr.: Margine a scoarţelor unei cărţi, ale unui caiet, registru sau album, care depăşeşte marginea filelor. Sin. Cant (termen în curs de dispariţie), Margine.
15.	Buză, pl. buze. 2. Geol.: Flancul sau aripa unei dislocări structurale (paraclaze) în scoarţa Pămîntului, de tipul faliei (v. şi sub Falie). Se deosebesc două feluri de buze: buza ridicată şi buza scufundată.
io.	Buză de bandaj. C. f.: Marginea proeminentă a bandajului roţilor vehiculelor de cale ferată, care serveşte la menţinerea şi la conducerea roţii pe şină (v. fig. I). Profilul buzei bandajului e, în general, de formă rotunjită; el depinde de forma
Sprijinirea unei galerii de tunel.
a) seefiune transversală; b) secţiune longitudinală; I) marciavanti; 2) capelă; 3) coroană; 4) longrine; 5) ştenderi; 6) şveleri; 7) brustşveler; 8) bufi; 9) banchine (perne).
fermei şi să transmită vetrei încărcările eşafodajului, prin inter-	profilului de şină pe care rulează roata. Grosimea buzei ban-
mediul unei piese numite pernă sau banchină (v.). Se execută	dajului, măsurată la 10 mm sub perpendiculara dusă pe cercul
Buză de burlan
190
Byfownîf
de rulare la punctul de intersecfiune a lui cu şina, ca şi deplasarea lui laterală fafă de şina pe care rulează, pot varia între
I. Caracteristicile bandajului vehi-cuielor de cale ferată.
1) obada rofii; 2) corpul bandajului; 3) buza bandajului; e) grosjmea buzei bandajului; g) grosimea bandajului; h) lăfimea bandajului; D) diametrul de rulare.
II. Apăsarea pe şină a rofii unui vehicul de cale ferată, a) apăsarea buzei bandajului; b) apăsarea rofii vehiculului.
anumife limite date. Deplasarea laterală (jocul lateral) are importanfă Ia mersul în curbe, şi în special pentru rofile cari circulă pe şine de tramvai. Prin scăderea sub o anumită limită a grosimii buzei bandajului, acesta devine ascufit şi prezintă pericol de deraiere a roţii, ceea ce reclamă strunjirea din nou a bandajelor. Fig. II reprezintă modul de apăsare pe şină a roţii şi a buzei bandajului. V. şi sub Bandaj, Bandaj de vehicul feroviar.
1.	Buză de burlan. Cs. V. sub Burlan.
2.	Buză de navă. Nav.: Marginea superioară a unei nave de echipaj, pe care se montează furcheţii de vîslă şi de ancoră, şi pe care se reazemă grinzile unui pod de echipaj, cînd nava e folosită ca suport al acestuia.
3.	Buzdugan, pl. buzdugane. Tehn. mii.: Armă folosită în vechime, în luptă, penfru lovire. Buzduganul era construit, în generai, din lemn, şi avea un capăt de grosime potrivită pentru a fi apucat cu mîna; celălalt capăt era îngroşat şi îngreunat, fie, de obicei, cu proeminenţe sub formă de cuie, fie, uneori prin ieşiturile unui înveliş metalic presat.
Mai tîrziu, buzduganul a fost folosit numai ca simbol al autorităţii conducătorilor de state cari deţineau şi funcţiunea de şef ai armatei.
4.	Buzzer, pl. buzzere. Telc.: Aparat electromagnetic de apel fonic, constituit în principiu dintr-un circuit primar, alimentat de la o sursă de curent continuu de joasă tensiune, întrerupt periodic de un vibrator (v.) cu frecvenţa de 500***1000 Hz şi cuplat magnetic cu un circuit secundar, în care se induce
f-------------------
&	—1|-
_L
7
Ulfln
			
a	- ^	•J t)	► «‘
		Buzzer.	
de tier	separat penfru vibrator; b) cu		miez d
	tor;	2) transformator; 3) ie	;şire.
de apel către abonatul care, după terminarea convorbirii a aşezafîncă microreceptorul pe furcă. La unele instalaţii fele! fonice tip baterie locală, buzzerul se foloseşte ca mijloc d apel, cum şi ca mijloc de transmitere a unor semnale dnn-codul Morse.
Buzzerul poate fi folosit pentru alimentarea în curent alternativ de audiofrecvenţă a instalaţiilor de foarte mică putere (de ex. a unor punţi de măsură (v.) în curent alternativ), clacg funcţionarea în bune condiţii a acestor instalaţii nu e afectata de forma puternic deformată a curbei tensiunii electromotoare produse de buzzer.
5.	By-pass. 1. Tehn.: Derivafie care dublează, pe o anumită porfiune, o conductă principală de fluid, prezentînd posibilitatea de a se devia prin ea, în mod temporar, circulaţia fluidului, izolînd porţiunea corespunzătoare din conducta principală. Acest lucru e necesar cînd sînt montate pe conductă aparate de măsură sau de control, cari reclamă intervenţii dese.
6.	By-pass. 2. Canal. V. Canal de ocolire.
7.	By-pass. 3. Elf.: Legătură conductoare ocolitoare destinată să înlocuiască parţial sau total şi în mod temporar o porţiune dintr-o instalaţie electrică. Rolul ei e să permită efectuarea lucrărilor de revizie sau reparaţie la circuitul respectiv, fărăîntre-ruperea funcţionării (v.fig. /).
Se completează uneori şi cu un sistem de bare (de by-pass, de transfer, de ocolire), prin intermediul căruia pot ti deservite în comun mai multe circuite (v. fig. II).
Spre deosebire însă de barele colectoare, la barele de by-
pass nu Se pot racorda si- /. Legături de by-pass (liniile întrerupte), multan mai multe circuite.
Se aplică în cazul instalaţiilor electrice de înaltă tensiune importante, la cari se cere un grad de siguranfă sporit.
I—
tensiunea electromotoare alternativă care asigură apelul. Vibratorul poate folosi un miez de fier separat (v. fig. a) sau chiar miezul transformatorului, pe care sînt bobinate înfăşurările celor două circuite (v. fig. b).
Buzzerul se întîlneşte Ia unele schimbătoare telefonice de tip baterie centrală, ca mijloc de transmitere a unui semnal
II. Sisteme de bare by-pass (liniile întrerupte).
8.	By-pass. 4. Termof., C. Sin. Egalizator de presiune (v.).
9.	Byssolif. Mineral.: Varietate fibroasă de asbest, provenită din amfiboli.
10.	Bytownit. Mineral.: Feldspat plagioclaz, cu un conţinut de 70 *-90% anortit. Se întîlneşte ca mineral magmatic în rocile bazice (abisale sau de suprafaţă), în rocile metamorfice de contact şi în unele meteorite.
Cristalizează în sistemul triclinic, în cristale lamelare şi granulare. E cenuşiu, alb sau verzui; e transparent cu luciu sticlos; are clivaj perfect. E optic biax, cu np~ 1,567, nm— 1,572, n — 1,576. Are duritatea 6 şi gr. sp. 2,715''*2,75.
C,c
1.	C 1. E!t.: Simbol literal pentru capacitatea electrică.
2.	C 2. F/z.; Simbol literal pentru căldura atomică şi pentru căldura molară.
3.	C 3. Fiz.: Simbol literal pentru capacitatea calorică.
4.	C 4. F/z.: Simbol literal pentru radiajia roşie din speclru! hidrogenului.
5.	CI. Elf.: Simbol literal pentru coulomb, unitatea MKSA de sarcină electrică (provenit prin abreviaţie), de folosit după valori numerice.
o.	C 2. Chim.: Simbol literal pentru elementul Carbon.
7.	C 3: Simbol literal pentru 100, în sistemul de numeraţie roman.
8.	C 4. Ped.: Orizont al solului. V. Orizont, sub Profilul solului.
9.	C, acid Ind. chim.: Acidul 2-amino-naftalin-4, 8-di-sulfonic. Se obţine prin reducerea Bechamp a acidului 2-nitro-naftalin-4, 8-disulfonic, obfinut la ni- SO3H
trarea în acid sulfuric a acidului naf-	I	H
talin-1, 5-disulfonic. Sarea de sodiu for-	%
mează ace uşor solubile în apă caldă. HC C	2C—NH2
Acidul C e întrebuinţat, la fabricarea I	li	I
unor coloranţi azoici, drept component	\	4
de diazotare. Nu cuplează cu baze	C	C
diazotate. Exemple de coloranţi azoici	H	I
pe bază de acid C: Albastru Sirius	SO3H
BRR (acid C -» a-naftilamină -> acid Cleve (1,7) -> acid J); Brun deschis Sirius RD (acid C -» m-toluidină 2,4-dioxichinoleină).
10.	ci. Fiz.: Simbol literal pentru vitesa de propagare a undelor electromagnetice şi a luminii în vid.
11. c 2. Fiz.: Simbol literal pentru căldura specifică.
12 c 3. Chim. fiz.: Simbol literal pentru concentraţie.
13.	C Mat.: Simbol literal pentru minutul centezimal.
14.	C Mat.: Simbol grafic pentru incluziune.
15.	Ca Chim.: Simbol literal pentru elementul Calciu.
ie. ca Mş.: Simbol literal pentru centiar (1 m2).
17. Caba. Agr.: Ceapă obţinută prin răsad. Cultura ei reclamă multă umezeală. Sin. Ceapă de apă. V. şi sub Ceapă.
îs. Cabaline. Zoo/., Paleont.: Subfamilie de animale din încrengătură vertebratelor, clasa mamiferelor, ordinul ungula-telor, subordinul imparidigitâtelor perisodactile, familia ecvi-deelor, genul Equus. Genul Equus cuprinde speciile: Equus zebra, E. hemionus, E. asinus, E. caballus.
Ecvideele sînt animale erbivore, cu stomacul simplu, necompartimentat, şi cu membrele monocopitate.
Zebra (Equus zebra) e vărgată, cu dungi brune pe fond deschis; are capul mare şi picioarele subţiri. Zebra trăieşte în Abisinia şi în Africa de Sud.
Hemionul (Equus hemionus) e galben-roşcat, cu o dungă wai închisă pe spinare. Se cunosc trei tipuri ale acestei specii: Cangurul, care are o falie foarte mare; Culanul, de talie •mijlocie, şi Onagrul, care e mai mic.
Măgarul (Equus ăsinus) are talia mai mică decît a calului, capul mare, urechile lungi, aplecate în lături, părul brun, cenuşiu sau negru şi mai deschis pe abdomen. Mulţi indivizi au o dungă închisă de-a lungul spinării şi alta, transversală, în regiunea greabănului, formînd o cruce. Cele mai importante rase de măgari sînt rasa de Poitou (din Franţa), foarte bună pentru producerea	catîrilor, rasa	de Catalonia	(din	Spania),
rasa de Marîi (din URSS).
Calul (Equus caballus) e specia cea mai numeroasă din genul Equus; ars corpul acoperit cu păr a cărui culoare, grosime şi abundenţă variază după rasă, sex şi mediu.
După culoare,	se deosebesc:	cai negri (cu	părul	mat, lucios, rotat, degradat, înspicat, nins); roibi (cu	părul	deschis,
castaniu, vişiniu, arămiu, auriu, rotat, înspicat, nins); albi (cu părul mat, lucios, murdar, cu reflex albăstrui, rozat); isabel (cu părul galben închis, deschis, etc,); se deosebesc, de asemenea, cai la cari culoarea părului e murgă, şargă, vînătă, şoricie, piersicie,	lupie, dereşă,	bălţată, etc.	Calul	e folosit
ca animal de tracţiune, în diferite ramuri de activitate (agricolă, industrială, comercială, militară), în industria alimentară (în unele ţări), a pielăriei, etc.
Strămoşul cel mai depărtat al calului ar fi fost Palaeothe-rium, din era terţiară, în Oligocen, sau Anchifherium, care a fost identificat în Miocenul european. în Pliocen a fost identificat alt cal fosil, Hipparion; în Eocenul american s-au găsit: Eohippus, Orohippu.s, etc.; în Miocenul american apar Meso-hippus şi Miohippus, iar în Piiocenui american, Pliohippus şi Protohippus. în stratele din perioada cuaternară au fost găsite fosile de Equus stenonis, asemănătoare calului de azi, cum şi de Equus parvulus, E. pacificus, E. major, E. occidentalis, etc. Rasele actuale de cai au origine multiplă, şi anume: cai sălbatici, cari se mai găsesc în Mongolia, cum şi cai adaptaţi vieţii de pădure, din deşerturi, de pe platouri, coline şi văi. Fiecare tip prezintă aspecte caracteristice, datorite condiţiilor în cari s-a dezvoltat.
în ţara noastră, cabalinele autohtone sînt de origine ariano-mongolă şi nu prezintă uniformitaţe, ci, după condiţiile de climă şi de sol din diferitele regiuni, se deosebesc varietăţile moldovenească, transilvăneanâ, şvăbească, de Bărăgan, de munte, etc.
După forma şi dimensiunile craniului (craniometrie), rasele de cai se împart în dolicocefale (cu capul îngust şi lung) şi în brahicefale (cu capul lat şi scurt). Categoria dolicocefalelor cuprinde: rasa germanică, cu varietăţile daneză, normandă, andaluză, marocană, etc.; rasa frizonă, cu varietăţile olandeză, Pinzgau, etc.; rasa belgiană, cu varietăţile brabansonă, ardeneză, etc.; rasa sequaneză, cu varietăţile perşeronă mare şi mică, niverneză, etc. Cabalinele dolicocefale au talia de 1,60*■-1,70 m, scheletul puternic şi muşchii scurţi. Categoria brahicefalelor cuprinde: râsa asiatică (orientală), cu varietăţile persană, arabă, siriană, rusă, ungară, engleză de curse, camargă, etc.; rasa africană, cu varietăţile nubiană, berberă, etc.; rasa irlandeză, cu varietatea poney, etc.; rasa britanică, cu varietăţile Suffolk,
Cabaline, piei de ~
192
Cabesfan
Norfolk, efc. Cabalinele brahicefale au falia de 1,40---1 f50 m, scheletul delicat, corpul zvelt, profilul drept, capul pătrat, etc.
—	După caracterele morfologice şi fiziologice, cabalinele se împart în trei grupuri: plastic, fanerofipic şi energetic. Grupul plastic cuprinde indivizii cu caractere morfologice apropiate (siluetă, format şi dimensiuni); grupul fanerofipic cuprinde in-
nmnronl
(bucătărie, cămară, eventual oficiu, etc.); eventual, o bucătărie folosită de vizitatori; camere cu cîte 2-*4 paturi, pentru vizitatori; dormitoare comune penfru vizitatori; depozite pentru materialul sportiv al turiştilor (skiuri, săniuţe, instrumente de pescuit, efc.); locuinfe pentru personalul cabanei. De obicei, cabanele au una sau mai multe terase acoperite sau descoperite,
îO
Cabană cu parter şi cu două etaje,
a)	pianu! parterului: I) intrare; 2) cameră de primire; 3) garderobă; 4) cameră de zi; 5) bucătărie pentru vizitatori; 6) bucătărie mare; 7) spăiător; 8) cămară;
9)	grupuri sanitare; 10) terasă; b) planul etajului ( (penfru femei): J) camere cu cîte patru paturi; 2) cameră cu şase paturi; 3) dormitor cu paturi suprapuse;
4)	duşuri şi spălătoare; 5) closet; 6) şi 7) locuinfa îngrijitorului; 8) terasă;
c)	planul etajului II (pentru barbafi): 1) camere cu cîte patru paturi; 2) cameră cu şase paturi; 3) cameră cu opt paturi; 4) dormitor cu paturi suprapuse;
5)	duşuri şi spălătoare; 6) closet; 7) terasă.
divizii cu părul, copitele, coama, efc. asemănătoare; grupul energetic, indivizii cu caractere fiziologice apropiate (de ex.: fecunditatea, precocitatea, sîngele şi fondul).
Speciile din genul Equus se pot încrucişa între ele, dînd produşi numifi hibrizi. Cei mai cunoscuţi hibrizi sînt: catîrul, bardoul şi zebroidul.
1.	piei de Ind. piei.: Pieile cari provin de la animalele din specia calului (v. şi Cabaline), tăbăcite în săruri de crom şi cari servesc la imitarea şevroului (pieile cu fafa fără defecte) sau a boxului (pieile cu fafa corectată).
După ce li se taie coama şi coada, pieile de cabaline, proaspete, sărate, se înmoaie 2—3 zile, cu mai multe schimburi de apă, supunîndu-le unei ştrecuiri intermediare, pînă cînd sînt liberate complet de resturile de carne, de grăsime şi de sînge. Cenuşăritul se face cu var şi cu sulfură de sodiu, timp de cîteva zile, pentru ca fesutul dermic să fie bine relaxat. După depărare, pieile se şeruiesc şi se fălfuiesc, eventual pînă la dezvelirea oglinzii. Pielea se desparte tăind-o pe o linie perpendiculară pe şira spinării, astfel încît să rezulte crupele de cal (oglinzile), cari se tăbăcesc separat în alfe scopuri, şi gîfurile de cal, cari se sămăluiesc, se piclează şi se tăbăcesc cu crom prin procedeul într-o singură baie. Finisajul se face cu lustru intens, ca pentru şevro.
2.	Cabană, pl. cabane. Arh.: Clădire de lemn, de piatră, de cărămidă sau executată din materiale combinate, destinată adăposfirii excursioniştilor sau a sportivilor. Dimensiunile şi amenajarea inferioară a cabanelor depind de importanţa şi de destinafia lor. în general, amenajarea interioară a unei cabane cuprinde (v. fig.): un vestibul sau o sală comună, care poate servi şi ca sală de mese; încăperile anexe ale sălii de mese
C
situate astfel, încît să permită o bună vedere a peizajelor.
Unele cabane sînt destinate adăposfirii excursioniştilor numai în timpul zilei (cabane de zi); ele nu au camere de dormit sau dormitoare comune.
Cabanele sînt construcfii susceptibile de a primi o înfăfişare arhitectonică artistică. Această înfăfişare trebuie să se armonizeze cu peizajul înconjurător (munfi, şes, litoral, etc.), atît prin forma clădirii, cît şi prin materialele de execufie folosife şi prin sistemul de construcfie adoptat.
3.	Cabanos. Ind. alim.: Varietate de mezeluri, în formă de cîrnăcior lung şi subfire, semiafumat, preparat din carne de vită tocată fin şi din carne de porc tocată mare, cu cel mult 45% umiditate.
4.	Cabernef-Sauvignon. Agr.: Varietate de struguri pentru vin, de origine în special din regiunea Medoc, unde se produc vinurile roşii de Bordeaux. Astăzi e răspîndită pretutindeni. Ciorchinii, mici, cilindroconici, au boabe îndesate, mici, rotunde, negre-violete şi cu pelifa groasă. Miezul e cărnos, cu un randament în must de circa 70%. Epoca de coacere: a doua. Varietatea e autofertilă. Cere tăiere lungă. Are rezistenfă bună la bolile cripfogamice. Producfia e de 300—350 dal/ha. Vinul, de culoare roşie-violetă, e bogat în extract, în alcool, şi are o aciditate plăcută. Cîştigă mult prin învechire, pierzînd astfel şi din astringenfă.
5.	Cabesfan, pl, cabestane. 1. Mş., Nav.: Aparat de ridicat sau de deplasat sarcini pe diştanfe relativ scurte, prin tracfiune
Cabestan	193	Cabină	de	ascensb?
cu ajutorul unui cablu sau rareori al unui lanţ, avînd ca organ principal una sau două tobe coaxiale şi cu axa de rotafie verticală, peste cari cablul sau lanţul — eventual prin trecere, for-mînd una sau mai multe bucle— se înfăşoară. Cînd asupra organului flexibil de tracţiune se exercită — manual sau cu ajutorul unui troliu — o forţă F a, forţa de tracţiune utilă Fu, exercitată de cabestan, are valoarea
F -F eua
ru r a? I
unde jx e coeficientul de frecare, iar a e arcul unghiului la centru, de înfăşurare pe tobă, — Organele cabestanului sînt, în principal: carcasa sau batiul, toba sau tobele de înfăşurare — numite şi clopote -— şi mecanismul de acţionare. Spre deosebire de troliu, cabestanul nu are frînă sau piedică.—
După locul în care se fixează batiul cabestanului, se deosebesc: cabesfane deplasabile, cari pot fi mutate în diferite locuri de lucru, unde se fixează (pe sol, pe postamente, etc.) şi se ancorează; cabesfane transportabile, montate pe vehicule, cum sînt cabestanul de autovehicul şi cabestanul montat la bordul navelor; cabesfane staţionare, cum sînt cabestanele montate pe cheuri sau în staţii, folosite la manevrarea vagoanelor de cale ferată, etc.—
După numărul clopotelor, se deosebesc: cabesfane cu clopot unic, folosite cînd forţa de tracţiune în cablu variază între
I. Cabesfane staţionare, a) şi b) cu acfionare manuală, cu clopot unic, respectiv cu două clopote; c) cu acfionare cu abur, cu clopot unic; d) cu acfionare electrică, cu clopot unic; î) clopot; 2) coroană cu (găuri pentru acfionare manuală; 3) roată de lanf (barbotină); 4) braf de rotire (marda); 5) motor cu abur; 5') motor electric;
6) angrenaj cu şurub fără fine; 7) acuplaj; 8) platforma cabestanului.
limite apropiate (v. fig. la, c şi d); cabesfane cu dublu dopof (cu două clopote coaxiale, calate pe acelaşi arbore de antrenare), folosite cînd forţa de tracţiune variază între limite depărtate (v. fig. I b), la cari clopotul inferior (cu diametru mai mare) serveşte la acţionarea sarcinii cu forţa şi cu vitesa corespunzătoare serviciului normal, iar clopotul superior (cu diametru mai mic) serveşte pentru forţe de tracţiune mai mari şi vitese mai mici ale sarcinii.—
După felul acţionării, se deosebesc: cabesfane cu acfionare manuală, prin forţă musculară (v. fig. I a şi b); cabesfane cu acfionare mecanizată (v. fig. I c şi d), la cari pentru rotirea clopotului se foloseşte un motor (cu abur, electric sau, rareori, hidraulic),
Exemple:
Cabestanul manual pentru nave, la care rotirea clopotului se face prin împingerea cu mîna, exercitată asupra unuia sau asupra mai multor braţe de rotire — numite, la bordul navelor, mardale — fixate în coroana cu găuri de Ia partea superioară a clopotului, şi care serveşte la ridicarea ancorelor ori ia tragerea navelor la mal, în special cînd se acostează cu pups (v. fig. I a). Extremitatea cablului de tracţiune e uneori fixată de tobă. Acest cabestan se foloseşte la bordul navelor mici.
Cabestanul manual transportabil, construit ca şi cabestanul de Ia bordul navelor, însă cu batiul de lemn (v. fig. II). Cabestanul se ancorează—
cu ajutorul unui ca-	,2
blu — de un corp bine fixat pe sol (arbore, pilot, piciorul turlei, etc.). Extremitatea cablului de tracţiune e fixată de tobă. Acest cabestan a fost folosit pe şantierele petroliere, pentru a trage diferite piese grele de II. Cabestan transportabil de lemn (pentru şantiere utilaj. Sin. Măgar,	petroliere).
Argan.	1) batiu de scînduri; 2) toba de înfăşurare a ca-
Cabestanui cu abur	blului;	3) corp de ancorare; 4)	legătură (jug)	de
pentru nave, care e	ancorare; 5) cablu de	tracfiune.
acţionat de un motor
cu piston şi cu care se fac	aceleaşi manevre ca şi cu cel	cu
acfionare manuală (v.	fig. I	b). Cabestanul se	construieşte	cu
clopot unic sau cu dublu clopot (v.	fig. I	c).	Acest cabestan
se foloseşte la bordul navelor	mari.
Cabestanul electric staţionar, care e acţionat de un motor cu cuplu mare de pornire (motor compound, ori motor asincron), prin intermediul unui reductor cu rofi sau cu melc. Motorul şi angrenajul sînt introduse într-o groapa acoperită cu capac etanş, la exterior fiind numai clopotul şi o pedală de comandă (v. fig. / d).
Cabestanul de autovehicul, care e montat lâ autovehicule grele (tractoare, care de luptă, etc.) pe şasiu, sub caroserie, şi are o tobă cu înălţime de construcţia mică. Pe tobă se înfăşoară un cablu, cu cîrlig de tracţiune la cealaltă extremitate. Acţionarea cabestanului se face cu un arbore auxiliar, derivat din arborele de transmisiune principal al vehiculului, printr-un ambreiaj. Cabestanul serveşte,	fie la	tractarea	unui alt	autovehicul, la împotmolire sau la	pante	mari,	fie	pentru a	trage
vehiculul pe care e montat, în care caz capătul cablului se leagă de un corp fix şi vehiculul se trage spre acel obiect prin rotirea tobei.
1.	Cabestan, pl. cabesfane. 2. Tehn. mii.: Bucată de frîn-ghie cu lungimea de 1 m, cu cîte un ochi la fiecare capăt, care se foloseşte la legarea fascinelor (în pionerie).
2.	Cabină, pl. cabine. Tehn.: Clădire de dimensiuni .mici sau încăpere mică (izolată, amenajată într-o clădiră, pe un vehicul sau pe un utilaj de transport apropiat), destinate adă-postirii persoanelor în timpul transportului sau în timpul serviciului, ori adăpostirii unei instalaţii sau a unui echipament tehnic şi, eventual, a persoanelor ori a personalului tehnic în timpul efectuării unei operaţii tehnice.
3.	~ de acar. C. f. V. sub Cabină de semnalizare.
4.	~ de actor. Arh.: Fiecare dintre încăperile mici amenajate în clădirea unui teatru, etc., şi în care se costumează şi se machiază actorii.
5.	~ de ascensor. Tehn.: încăpere mobilă, montată într-un jug al ei, şi care se deplasează ghidată de glisierele verticale şi fixe ale unei instalaţii de ascensor. Serveşte la transportul de persoane sau eventual de materiale, între etajele unui imobil, ale unei mine, nave, etc.
13
Cabină de baie
194
Cabină de navă
Cabina se execută din lemn (furniruit sau vopsit) sau în întregime din fablă de ofel, uneori din tablă de ofel pînă la o anumită înălfime (de obicei pînă la 1 m) şi restul din plasă metalică de sîrmă (cu diametrul de 2 mm şi cu ochiuri cu latura sau cu diametrul de cel mult 30 mm). înălfimea cabinei trebuie să fie: minimum 2000 mm la ascensoare de persoane, de bolnavi sau de materiale cu însofitor; minimum 1800 mm la ascensoare de materiale fără însofitor, la cari e necesar accesul persoanelor în cabină, pentru încărcarea sau descărcarea sarcinii; maximum 1000 mm la ascensoarele mici de materiale (pentru sarcini utile pînăla 100 kg).— Plafonul cabinei trebuie să suporte o sarcină concentrată de minimum 100 kg. — Podeaua cabinei (de lemn de esenfă tare sau de fablă striată) se face mobilă numai la ascensoarele de persoane cu comandă dublă (din interior şi exterior), în care caz are un contact electric care suprimă comenzile de afară, cînd cabina e ocupată. — Uşile cabinei pot fi uşi rabafante cu deschidere spre interior, uşi glisante sau uşi-grilă articulată (grilă-armonică). Se construiesc şi cabine fără uşi, de exemplu la ascensoare paternosfer sau la ascensoarele obişnuite, dacă pufurile au perefii perfect netezi, iar distanfa dintre cabină şi perefii pufului e de 10 mm. V. şi sub Ascensor.
î. ~ de baie. Arh.: Fiecare dintre încăperile amenajate în clădirea unei băi publice, şi în care se dezbracă, se îmbăiază şi se îmbracă persoanele cari folosesc baia respectivă. Poate fi destinată pentru duş, pentru baie prin imersiune sau mixtă, fiind echipată cu obiectele sanitare adecvate. Uneori cabina are o antecameră, penfru dezbrăcare şi îmbrăcare.
2.	~ de bloc. C. f.: Cabină din care se manevrează semnalele blocului de linie semiautomat.
~ de centralizare. C. f. V. sub Cabină de semnalizare.
4.	~ de cocoaşă. C. f. V. sub Cabină de semnalizare.
k. ~ de conducere. Transp.: încăpere mică, izolată, închisă parfial sau complet, montată pe unele vehicule terestre cu autopropulsiune (autocamion, autoturn, aufoscreper, etc.) sau pe unele utilaje de transport apropiat (macara, pod rulant, etc.), ori compartiment special amenajat într-un vehicul terestru de transport (automotor, locomotivă electrică, etc.), în care se găsesc organele cJe conducere şi aparatele de control, şi în care stă în timpul serviciului conducătorul vehiculului sau al utilajului de transport apropiat. Exemple de cabine de conducere:
Cabină de macara:	Cabină	care	cuprinde	postul
de conducere a macaralei şi aparatura electrică de comandă a mecanismelor de acfionare, la podurile rulante şi la tipurile de macara cari nu sînt comandate de pe sol. La macaralele şi podurile rulante cu acfionare electrică, cabina e amplasată sub trecerea laterală a podului; comunicarea cu cabina se face cu ajutorul unei scări cu balustradă, care oferă macaragiului siguranfă la urcare şi la coborîre. La macaraua portală, la macaraua-turn şi la alte macarale rotitoare, cabina e amplasată, de cele mai multe ori, pe partea rotitoare a acestora.
în general, cabina de macara se construieşte din metal, cu podeaua de lemn şi acoperită cu un covor de cauciuc. Ea e înconjurată cu o îngrădire de protecfie de tablă sau de plasă metalică, cu înălfimea de cel pufin 1000 mm. Cabina trebuie să fie suficient de mare, pentru a permite deservirea comodă a macaralei; înălfimea cabinei macaragiului trebuie să fie de cel pufin 1800 mm.
Cabina are o uşă care se deschide spre interior, şi e echipată cu un dispozitiv de întrerupere automată a curentului total, în momentul cînd macaragiul părăseşte cabina. — La macaraua-turn, capacul deschiderii pentru intrarea în cabina macaragiului trebuie să fie echipat cu un dispozitiv automat de deconectare a motorului mecanismului de rotafie, la deschiderea capacului. Penfru protecfiă personalului din cabină şi de pe şantier, cabina e echipată cu: priză pentru lampă electrică portativă de 24 V; dispozitive de semnalizare acustică (clopot pentru semnalizarea
manevrelor obişnuite şi un claxon penfru semnalizarea perico, lelor iminente); aparat pentru stins incendiile, totdeauna încărcat şi verificat; aparate electrice pentru încălzire. — La instalaţiile de ridicat cari funcţionează sub cerul liber sau în hale reci cabina macaralei e închisă din toate părţile şi e echipată cu geamuri, cari permit vizibilitatea întregii suprafeţe deservite de macara. — La macaralele de încărcare ^ cuptoarelor şi |a podurile rulante din turnătorii, cabina trebuie să fie echipată cu geamuri incasabile. — La macaralele cari deservesc ateliere cu temperatură înaltă, cabina macaralei trebuie protejată contra căldurii radiate. Cînd cabina e expusă la încălziri prea mari, sub podea — la distanţa de cel puţin 150 mm — se fixează un ecran de tablă de oţel cu grosimea de cel puţin 3 mm. — La cărucioarele rulante cu palane electrice, cabinele sînt deschise şi au balustrade, iar la partea superioară (sub calea de rulare) ele sînt protejate cu o placă metalică plină.
Cabina de mecanic de locomotivă. V. Ghereta mecanicului.
f,. ^ de crainic. Te/c., Cinem.: încăpere de dimensiuni mici, tratată în interior din punctul de vedere acustic şi izolată de exterior prin procedee speciale, în interiorul căreia crainicul citeşte la microfon textul de prezentare sau comentariul însoţitor al programelor de radiodifuziune, de radioficare, ori de înregistrări, sau al filmelor documentare, ştiinţifice, al jurnalelor de actualităfi, efc.
în radiodifuziune, cabina de crainic e o încăpere anexă studiourilor (v.).
în cinematografie, cabina de crainic e aşezată într-o sala de mixaj, de obicei lîngă unul dintre perefii laterali, şi are în fafă o fereastră izolantă cu geamuri duble, neparalele (ochi de ciclop), prin care crainicul vede imaginile proiectate pe ecranul sălii, potrivind ritmul pronunfării frazelor cu acfiunea filmului.
Cabina de crainic se izolează acustic de restul clădirii respective Ia un nivel de aproximativ —40 d3, după procedeul „casă în casă" (adică interiorul ei nu are puncte rigide de sprijin comune cu planşeul sau cu perefii sălii în care se găseşte). Tratamentul acustic interior trebuie să asigure inteligibilitatea şi timbrul normal al vorbirii. în acest scop se dă o deosebită atenfie aşezării panourilor absorbante şi reflectante ale cabinei şi se evită orice posibilitate de rezonanfă a acesteia în limitele benzii de frecvenfe adoptate pentru crainic.
în interiorul cabinei sînt un scaun, o masă sau un pupitru pentru text, un microfon şi un sistem convenfional de semnalizare prin care se indică crainicului momentul precis în care trebuie să înceapă citirea textului.
7. ~ de derulare. Cinem.: încăpere de dimensiuni mici, echipată cu un derulator şi un filmosfaf. Se deosebesc: cabine de derulare din cinematografe şi din studiouri.
Cabinele de derulare din cinematografe comunică cu cabina de proiecfie şi sînt destinate păstrării filmelor cari urmează să fie proiectate şi întoarcerii bobinelor de film cu începutul, după proiecfia lor pe ecran.
Cabinele de derulare din studiouri sînt destinate împărfirii peliculei, care e înfăşurată de obicei în bobine de cîte 300 m, în bobine mai mici, corespunzătoare casetelor din camerele de luat vederi. Aceste cabine de derulare sînt cuplate cu camere obscure echipate cu utilajul necesar efectuării probelor de peliculă.
Normele de protecfie a muncii prevăd amenajarea unei ieşiri de siguranfă din camerele de derulare, direct în exterior, în caz de incendiu.
s. ~ de navă. Nav.: încăpere Ia bordul unei nave, care serveşte ca locuinfă penfru membrii echipajului sau pentru pasageri. Suprafafa cabinelor variază după destinafia lor (cabine pentru ofiferi, pentru pasageri, etc.) şi după felul şi mărimea navei (nave de comerf: veliere sau nave cu motor; nave de război: submarine, torpiloare, crucişătoare, etc.).
Amplasarea unei cabine de pod-basculă.
1) cabină de pod-basculă; 2) gabarit de încărcare; 3) semnal; 4) pod-basculă.
Im Cabinele^ pentru comandant şi pentru ofiferii de punte se ^rnplaseara în suprastructurile cele mai înalte, în apropierea Comenzii, iar la navele de război, sub puntea principală, la pupă. Cabinele pentru mecanicul şef şi pentru personalul de la maşini se amplasează în suprastructuri şi, uneori, sub punte, în jurul echipamentului motor al navei. Cabinele pentru pasageri „se amplasează astfel: cabinele de clasa I, în general, în suprastructuri, la centru; cabinele de clasa II la pupă; cabinele de clasa III la proră, sub punte.
1.	~ de pod-basculă. C. Clădire mică, de lemn, de zidărie sau de metal, care adăposteşte mecanismele unui pod-basculă (pîrghiile, contragreutatea, scara gradată, etc.) şi în care stă cantaragiul în timpul cîntăririi vagonului care stafio-nează pe podu l-basculă. E amplasată lîn-gă podul-basculă, la limita gabaritului de încărcare; are deasupra un semnal care interzice trecerea tre-nurilorpeste linia po-dului-basculă, cînd a-ceasta e ocupată de un vagon în timpul cîntăririi, respectiv semnalizează libera trecere peste pod, cînd acesta nu e ocupat pentru cînfărire. E aşezată cu o latură paralelă cu linia şi are o fereastră spre linie, pentru a se putea observa modul de aşezare a vagonului pe podul-basculă (v. fig.).
2.	~ de proiecfie. Cinem.: încăperea în care sînt instalate proiectoarele şi aparatajul necesar proiectării filmelor pe ecran. Cabina de proiecfie e situată în spatele sălii de spectacol, de obicei la un nivel mai înalt decît ultimul rînd de fotolii şi nu are comunicafie directă cu sala decît prin vizete.
în cabinele moderne de proiecfie sînt instalate două sau trei proiectoare, cu sistemele respective de alimentare a arcului electric, cu aparatajul de redare a sunetului şi tablourile de comutări electrice şi de comandă a dispozitivelor din sala de spectacol, cum sînt motoarele de manipulare a ecranului şi a dispozitivelor lui anexe, dispozitivele de stingere şi de aprindere treptată a luminii, etc.
Cabinele de proiecfie sînt echipate cu vizete în peretele care le desparte de sală. Fiecărui proiector îi revin două vizete: prin una se face proiecfia, iar prin cea de a doua, operatorul de proiecfie urmăreşte rezultatul proiectării filmului pe ecran şi reglează funcfionârea aparatului. Vizetele sînt echipate cu cla-pete metalice speciale, cari se închid automat şi întrerup orice comunicafie cu sala, în cazul izbucnirii unui incendiu în cabină.
Fiecare cabină de proiecfie e echipată în mod obligatoriu cu dispozitive de stingere a incendiilor, ori cu ieşiri direct în exterior, iar proiectoarele trebuie să aibă coşuri de tiraj pentru evacuarea gazelor nocive.
în unele cazuri, în cabinele de proiecfie sînt dispozitive pentru proiecfia pe ecran a unor diapozitive cu anunfuri şi reclame, ori pick-up-uri sau magnetofoane pentru a transmite muzică, în pauză, în sală sau în foaier.
3.	~ de pulverizare. Ind. lemn.: încăpere în formă de dulap, în care se efectuează aplicarea lacurilor şi a vopselelor prin pulverizare pe obiecte mici, echipată cu o masă rotativă pentru obiectele de acoperit, cu utilaj de aspirafie a cefii produse în timpul lucrului (pentru protecfia muncii) şi cu dispozitive de captare a lacului din ceafă. Cabinele de pulverizare se construiesc din tablă, cu secfiunea orizontală pătrată sau circulară (v. fig. /). Lucrătorul aplică vopseaua — din afara
cabinei cu ajutorul unui pistol de pulverizare, printr-o deschizătură practicată în peretele acesteia.
Pentru captarea lacului sau a vopselei din ceafa produsă se folosesc filtre cu labirint sau filtre cu strat de fa laş de lemn
1) mantaua (corpul) cabinei; 2) deschidere de lucru; 3) masă rotativă; 4) şi 5) filtrul superior, respectiv inferior; 6) ecran; 7) jgheab colector; 8) canalul filtrului superior; 9) canalul filtrului inferior; 10) tub de aspirafie.
(susfinut între doi perefi de fesătură de sîrmă) (v. fig. I), ori separatoare cu perdea de picături de apă (impropriu numite filtre hidraulice) (v. fig. II). Perdeaua de apă e produsă cu aju-
II. Cabină-carusel de pulverizare, cu separator cu perdea de apă. î) mantaua (corpul) cabinei; 2) deschidere de lucru; 3) deschidere pentru aşezarea şi scoaterea obiectului; 4)masă-carusel (rotativă); 5) şi 6) cercul inferior, respectiv superior, al mesei-carusel; 7) peretele perforat al mesei-carusel; 8) coroana de ajutaje pulveri-zatoare; 9) perdea de apă; 10) separator de picături de apă; 11) colector de apă; 12) tub de aspirafie; 13) ventilator; 14) tub de evacuare.
torul a două rînduri de ajutaje pulverizatoare cu diametrul de 5 mm. La trecerea prin perdeaua de apă, o parte din solvenţi şi particulele de lac sînt antrenate de apă, care e colectată într-o baie, iar aerul încărcat cu umiditate trece printr-un separator de picături de apă şi apoi e evacuat în atmosferă cu ajutorul unui ventilator. Cabinele cu separator cu perdea de apă dau rezultate foarte bune în industria de tîmplărie mecanică, în special la lucrările cu nifrolacuri, şi prezintă următoarele avantaje: asigură o bună epurare a aerului; nu reclamă curăfirea conductelor de aer şi nu prezintă pericol de incendiu.
13*
Cabina de semnalizare
196
Cabine!
Un tip deosebit de utilaj e cabina de pulverizare cu masă-carusel (v. fig. II), la care perdeaua de apă, separatorul şi baia colectoare sînt amplasate coaxial cu masa rotativă. în mantaua cabinei sînt două deschideri: una pentru introducerea şi scoaterea obiectelor de pulverizat şi cealaltă penfru lucru. Vitesa de rotaţie a mesei-carusel permite uscarea unui strat acoperitor în timpul unei rotaţii complete, putîndu-se aplica două sau mai multe straturi, în mai multe treceri.
i.	~ de semnalizare. C. f.: Clădire mică, de obicei de zidărie, amplasată într-un loc degajat al unei staţii de cale ferată (de obicei la intrarea şi la ieşirea din stafie), de unde se transmit semnalele optice şi acustice printr-un agent de cale, în vederea reglării circulaţiei trenurilor.
Cabina de semnalizare e în legătură telefonică cu un post de comandă (de ex. birou de mişcare), de unde se primesc dispoziţiile cari trebuie transmise personalului de tren. Se deosebesc: Cabină de acar, amplasată la extremităţile staţiei sau la punctele de ramificaţie a liniei curente, care serveşte la adă-postirea acarului însărcinat cu semnalizarea şi supravegherea
II. Cabină de centralizare cu aparat de manevră cu transmisiune sfereomecanică.
)) cabină; 2) pîrghie de macaz; 3) compensator de macaz.
I. Cabine de semnalizare, a) cabină de acar; b) cabină-furn
unui grup de ace al schimbătoarelor de cale necentralizate (v. fig. I a).
Cabină de centralizare, din care se manevrează semnalele şi macazurile unei staţii centralizate.
în staţiile centralizate electromecanic, cabina de centralizare are
un etaj, în care e instalat aparatul de manevră (v. fig. II). în staţiile mici există cîte o cabină de centralizare la fiecare extremitate a staţiei. în staţiile mari se amplasează cîte o cabină de centralizare penfru fiecare zonă de macazuri; cabinele sînt numerotate, şi anume cu numere impare în partea dinspre intrarea în staţie şi cu numere pare în partea dinspre ieşirea din staţie (luîndu-se ca reper clădirea de călători).
în staţiile centralizate electric e o singură cabină de centralizare, numită cabină-furn (v. fig. I b), care e mai înaltă decît o clădire cu un etaj şi e amplasată în apropierea clădirii de călători sau a biroului de mişcare. în unele staţii, cabina, amplasată perpendicular pe liniile staţiei şi deasupra acestora, e numită cabină-pase-rela; în această cabină se instalează aparatul de manevră şi o luminoschemă a staţiei, care redă starea instantanee de ocupare a liniilor staţiei şi poziţia semnalelor şi a macazurilor. Uneori în cabina de centralizare electrică funcţionează şi biroul de mişcare al staţiei.
Cabină de cocoaşă, amplasată la vîrful cocoaşei de triere a unui triaj, de unde se dirijează trierea pe cocoaşă şi se manevrează semnalul cocoaşei de triere (v. fig. lll).
III. Cabină de cocoaşă.
2.	~ de serviciu. C. f.: Clădire mică, de zidărie sau de lemn, cu secţiunea plană de 1,50X1,50 m, amplasată în vecinătatea punctelor periculoase pentru circulaţia trenurilor (pasaje de nivel, traversări de linii, puncte unde cad stînci, etc.) şi destinată ca adăpost pentru păzitorul de barieră sau pentru veghetorul de cale. E echipată cu un aparat cu clopot, pentru semnalizarea trenurilor, şi cu un aparat telefonic în legătură cu staţiile vecine.
3.	~ de tragere. Tehn. mii: încăpere de dimensiuni corespunzătoare, în legătură cu un poligon de tragere, în care se fac trageri cu armament special sau trageri speciale. E folosită pentru verificarea armamentului în funcţiune sau pentru recepţia lui după reparaţii şi, în special, la tragerea cu armament portativ nou fabricat, pentru recepţia acestuia. Cabina e constituită dintr-o cameră cu pereţii căptuşiţi cu material special izolant, pentru absorbirea undelor sonore, şi e echipată cu unu sau cu mai multe suporturi pentru armă şi cu aparate cari permit o ochire de precizie şi o mare stabilitate în timpul tragerii. Cabina de tragere trebuie să aibă, în general, dispozitiv de ventilaţie, dispozitiv de alarmă şi o iluminare adecvată.
Cabine de tragere se mai întîlnesc la concursurile de tir, unde cabina, în care trage de obicei un singur trăgător, e amenajată astfel, încît să permită tragerea în condiţii tehnice şi de comoditate corespunzătoare.
4.	~ de transformare. Elf.: Clădire care adăposteşte un post de transformare, cu o schemă electrică simplă, echipat cu un singur transformator. Această construcţie, de cele mai multe ori prefabricată, are dimensiuni reduse, e supraterană, etanşată şi ventilată corespunzător; se construieşte din metal, zid de cărămidă sau de beton, etc.
într-o accepţiune mai generală, termenul se referă chiar la postul de transformare care are caracteristicile de mai sus.
Se foloseşte în reţelele de distribuţie urbană, cum şi la alimentarea întreprinderilor industriale.
s. ~-paserelă. C. f. V. Cabină de centralizare, sub Cabină de semnalizare.
g. ~ penfru frînele de cale. C. Clădire mică de zidărie, situată la baza cocoaşei de triere, din care se manevrează frînele de cale (cu acţionare pneumatică, hidraulică sau electrică). Pentru a avea vizibilitatea necesară urmăririi circulafiei vagoanelor pe cocoaşă, cabina e situată lateral faţă de frîne, la oarecare înălţime, şi are peretele dinspre linii executat aproape în întregime din geamuri.
7.	~ telefonică. Telc.: încăpere mică din care publicul efec-
tuează convorbirile de la un telefon public, amenajată în interiorul sau în exteriorul unei clădiri. în general, cabinele telefonice de inferior sînt construite din iemn, iar cele de exterior, din metal. Pentru izolarea sunetelor se utilizează, fie închiderea uşii, fie căptuşirea cu pereţi absorbanţi de sunet, cari împiedică trecerea acestuia din afară înăuntru, şi invers.
fi. ~-furn. C. f. V. Cabină de centralizare, sub Cabină de semnalizare.
9.	Cabinet, pl. cabinete. 1. Arh.: încăpere sau grup de încăperi dinfr-o locuinţă sau dintr-o instituţie, destinat fie unei activităţi intelectuale (cabinet de avocat, cabinet de medic, etc.), sau unei activităţi speciale (de ex. cabinet tehnic), fie unor anumite persoane cu activitate de răspundere (de ex. cabinet de director).
m. Cabinet. 2. Arh.: încăpere sau grup de încăperi dintr-un muzeu, dintr-o bibliotecă publică ori dintr-un institut de cercetare sau de învăţămînf, în care sînt păstrate şi pot fi consultate unele colecţii speciale (de ex. cabinetul medaliilor, cabinetul stampelor, etc.), în care sînt păstrate anumite colecţii de
Cabinet tehnic
197
Cablu
obiecte destinate studiului (de ex. cabinet de anatomie, de istorie naturală, etc.) sau în cari altădată, erau păstrate colecţii de instrumente cari serveau la efectuarea unor mici demonstraţii (cabinet de fizică, de chimie).
t. Cabinet tehnic. Gen.: Organizaţie de îndrumare în cadrul unei întreprinderi, în vederea ridicării nivelului de cultură şi tehnic al muncitorilor sau tehnicienilor şi a dezvoltării iniţiativei lor în domeniul inovaţiilor şi al perfecţionărilor tehnice, contribuind la realizarea măsurilor tehnice-organizatorice necesare aplicării procedeelor tehnice şi metodelor de lucru noi. Cabinetul tehnic elaborează şi difuzează teme de inovaţii, ţine evidenţa propunerilor, dă ajutor tehnic inovatorilor la întocmirea schiţelor şi a desenelor şi contribuie la răspîndirea mişcării de inovaţie. El procură şi difuzează materialul documentar, organizează biblioteci tehnice, dă consultaţii şi organizează conferinţe şi consfătuiri pe teme tehnice legate de producţie.
2.	Cablaj. 1. Tehn.: Sin. Cablare (v.).
a.	Cablaj. 2. Telc.: Ansamblul cablurilor şi al firelor izolate cari constituie conexiunile unei instalaţii sau ale unui aparal ue telecomunicaţii. Exemple: cablajul unei centrale telefonice automate, cablajul unui aparat telefonic, etc.
Cablajul poate fi executat din cabluri sub tresă, simple sau ecranate, ori din fire izolate simple sau ecranate. Ecranarea se utilizează pentru a evita diafonia (v.) între circuite.
în unele instalaţii de telefonie automată (sistemele rotary), cablajul de multiplare se realizează prin benzi (bretele) de fire de cupru izolate şi menţinute paralele într-o ţesătură. Din loc în loc, firele sînt dezgolite, pentru a putea fi sudate la vîrfurile broşelor din cîmpurile de contacte ale selectoarelor şi căutătoarelor.
Pentru instalaţia unui echipament de telecomunicaţii se întocmeşte un plan de cablaj, cu indicarea tuturor conexiunilor, a poziţiei cablurilor şi a culorilor de identificare a firelor, urmă-rindu-se lungimea minimă de legături, accesibilitatea maximă şi evitarea riscurilor de accident şi de perturbaţii. Pentru a evita riscurile de accident, firele şi cablurile de energie sînt trasate separat de cele de comunicaţii. Pentru evitarea perturbaţilor, firele cari transmit convorbiri telefonice sau alte semnale audio sînt grupate în perechi răsucite, cu păsuri de răsucire diferite între perechile vecine.
4.	Cablare. Tehn.: Răsucirea elicoidală sau împletirea firelor într-un mănunchi, cum şi torsadarea mănunchiurilor de fire între ele, pentru a forma un cablu. — într-un mănunchi, firele pot fi
m/L a b
I. Răsucirea firelor într-un strat.
a)	răsucire „dreapta" (simbol Z);
b)	răsucire „stingă" (simbol^S).
dispuse în mai multe straturi, iar firele fiecărui strat sînt răsucite împreună la dreapta (simbol Z) sau la stînga (simbol S), după cum firul e orientat în direcţia liniei mediane a literei Z sau S (v. fig. I a, b). La cablurile cu un singur mănunchi, stratul exterior e răsucit la dreapta, iar celelalte straturi succesive sînt răsucite în sensuri opuse; la toroane, cari sînt constituite dintr-un singur mănunchi şi o inimă (metalică ori vegetală), toate straturile sînt răsucite în acelaşi sens. — într-un cablu cu mai multe mănunchiuri, numite toroane, aceste mănunchiuri sînt torsadate în acelaşi sens sau în sens opus celui al răsucirii
e
II. Torsadarea toroanelor.
a)	torsadare paralelă „dreapta" (simbol Z/Z);
b)	torsadare paralelă „stînga" (simbol S/S);
c)	torsadare încrucişată (în cruce) „dreapta" (simbol S Z); d) torsadare încrucişată (în cruce) „stingă" (simbol Z/S); e) torsadare
mixtă (simbol SZ Z).
firelor în toron. Astfel, se deosebesc: cabluri torsadate paralel (v. fig. II a, b), la dreapta (simbol Z/Z) sau la stînga (simbol (S/S), dacă sensul torsadării toroanelor e acelaşi cu sensul răsucirii firelor în toron; cabluri torsadate încrucişat (v. fig. II c, d), la dreapta (simbol S/Z) sau la stînga (simbol Z/S), dacă sensul torsadării toroanelor e opus sensului răsucirii firelor în toron; cabluri torsadate mixt (v. fig. II e), la dreapta (simbol SZ/Z) sau la stînga (simbol SZ/S), dacă toroane cu răsucire la dreapta alternează cu toroane cu răsucire la stînga. Cablurile torsadate paralel au rezistenţa mai mare decît a celorlalte, dar repartiţia forţelor interioare e neuniformă. Cablurile torsadate încrucişat au rezistenţa mai mică, datorită momentelor de torsiune suple-mentare din toroane, dar nu se rotesc cînd susţin sarcini suspendate (adică sînt antigiratorii).
Pasul răsucirii elicoidale a firelor în mănunchi, adică distanţa dintre un punct al firului în elice şi cel mai apropiat punct al lui situat pe aceeaşi paralelă cu axa mănunchiului (care e axa cablului, respectiv a toronului), e de maximum 12 ori diametrul mănunchiului; pasul torsadării toroanelor în cablu (la cabluri cu mai multe toroane), numit şi pas de cablare, e de maximum opt ori diametrul cablului. Sin. Cablaj.
5.	coeficient de Tehn.: Raportul dintre pasul de cablare al unui strat şi diametrul cercului format de centrele firelor (sîrmelor) stratului respectiv.
o.	pas de Tehn. V. sub Cablare.
7.	~r spor de Tehn.: Raportul dintre lungimea reală a fiecărui fir dintr-un cablu, care intră într-un pas şi lungimea pasului.
s. Cablier, pl. cabliere. Nav. V. sub Navă.
9.	Cablogramă, pl. cablograme. Telc.: Telegramă transmisă prin cablu submarin.
io.	Cablu, pl. cabluri. 1. Tehn.: Mănunchi format din fire textile sau metalice, răsucite solidar, sau ansamblu de astfel de mănunchiuri, torsadate. în general, firele textile sînt fire vegetale răsucite, iar firele metalice sînt sîrme trefilate, şi anume rotunde (cu secţiune circulară) sau profilate (cu secţiune eliptică, poligonală, etc.). Cablul, numit şi funie, are o anumită flexibilitate şi deci poate fi înfăşurat pe o tobă sau pe o roată; flexibilitatea, care depinde de natura firelor, e mai mare cînd diametrul firelor e mai mic sau cînd alunecarea dintre fire e mai mare (prin ungerea firelor).
Se folosesc: cabluri vegetale, de fire de cînepă, de bumbac, manila, iută, etc.; cabluri metalice, de sîrmă de oţel sau de metale neferoase, a-vînd o inimă textilă ori metalică. Inima cablului, de obicei numai la cabluri metalice, e un fir sau un fascicul de fire vegetale, minerale sau metalice, în jurul căruia se torsadează mănun-chiurile cablului.
Mănunchiurile de fire, formate din mai multe straturi de fire, sînt răsucite astfel, încît fiecare fir să formeze o elice cu pas determinat (pasul răsucirii fiind distanţa dintre un punct al firului în elice şi cel mai apropiat punct al lui situat pe aceeaşi numite toroane (uneori, vife) au straturile răsucite în acelaşi sens,
I. Toroane şi cabluri, a) toron cu fir central de sîrmă; b) şi c) toron cu inimă vegetală; d) cablu compound; e) cablu cu două straturi de toroane torsadate în sensuri contrare.
paralelă cu axa cablului). Mănunchiurile
Cablu
198
Cablu
II, Tipuri de cablu,
a)	cablu simplu (fără ioroane);
b)	cablu cu toroane; î) fir; 2) to-
ron; 3) inimă.
(Săgefile indică sensul de răsucire al firelor din diferite straturi).
în jurul unei inimi filiforme, textile (v. fig. I b, c) sau metalice (v. fig. I a); aceste toroane sînt cu răsucire dreapta (simbolul Z) sau stînga (simbolul S), după cum firul e orientat în direcfia liniei mediane a literei Z sau S (v. fig. I sub Cablare). Toroanele pot fi uniforme, dacă sînt constituite din fire identice (v. fig. I a, b, c, e), sau combinate (compound), dacă sînt constituite din fire diferite ca formă şi dimensiuni (v. fig, I d). Sa deosebesc: toroane circulare, a căror secfiune transversală e inscriptibilă într-un cerc (fiecare fir exterior fiind tangent la acest cerc), şi cari au structură uniformă sau combinată (v. fig. a, b, c, d); toroane ovale, a căror secfiune e inscriptibilă într-o configurafie eliptică sau aproape eliptică (v. fig. I e). în cablu, toroanele sînt torsadate în jurul unei inimi filiforme sau fasciculare.
La cablurile formate dintr-un singur mănunchi (v. fig. II a), cu firele dispuse în straturi concentrice, firele stratului exterior sînt răsucite împreună Ia dreapta, iar firele straturilor succesive (spre interior) sînt răsucite în sensuri opuse,—
La cablurile formate din mai multe toroane şi o inimă (v. fig. II b), numite şi cabluri toronare, toroanele sînt torsadate la dreapta sau la stînga, în jurul inimii. Aceste cabluri pot avea (v. fig. II sub Cablare): torsa-dare paralelă, dreapta (simbolul Z/Z) sau stînga (simbolul S/S), dacă sensul de torsadare al toroanelor e acelaşi ca al răsucirii firelor din toron; torsadare încrucişată, dreapta (simbolul S/Z) sau stînga (simbolul Z/S), dacă sensul de torsadare al toroanelor e invers celui al răsucirii firelor din toron; torsadare mixtă, dreapta (simbolul SZ/Z) sau stînga (simbolul SZ/S), dacă toroanele cu răsucire dreapta alternează cu toroanele cu răsucire stînga (ceea ce nu e recomandat). Cablurile cu toroanele dispuse în mai multe straturi, numite cabluri stratificate ori cabluri concentrice (v. fig. III), pot fi cu repartifie radială sau intercalată, după cum toroanele din fiecare strat se găsesc sau nu se găsesc pe aceeaşi direcfie radială.
Dezrăsucirea cablului (cînd unul dintre capete devine liber) se evită, fie prin răsucirea în sensuri opuse a straturilor (v. fig. II a), la cabluri cu un singur mănunchi de fire, fie prin torsadare încrucişată, la cabluri cu mai multe toroane; de asemenea, la cabluri metalice se evită dezrăsucirea prin preformarea sîrmelor, cărora li se dă o deformare inifială permanentă, corespunzătoare formei pe care o vor avea în cablu. Dezrăsucirea provoacă sucirea cablului (în sensul dezrăsucirii) la înfăşurarea lui pe roată sau pe tobă, ceea ce produce tensiuni suplementare în cablu.
După forma secfiunii transversale, se deosebesc: cablu rotund. (numit şi cablu rond), obfinut prin torsadare, cum sînt cablurile vegetale şi majoritatea cablurilor metalice (v. fig. II); cablu plat, obfinut de obicei prin coaserea mai multor toroane, cum sînt unele cabluri metalice (v. fig. V).
După scopul în care servesc, se deosebesc: cablu trăgător, numit şi cablu tractor sau cablu de acfionare, folosit pentru ridicarea sau deplasarea pe direcfie neverticală a unei sarcini, de exemplu la macarale, excavatoare, elevatoare, ascensoare, maşini de extracfie, trolii de ancoră, cabestane, funiculare (numai penfru tragerea vehiculelor acestora), etc.; cablu susfentor, numit şi
r
llf. Cablu stratificat (concentric) cu trei straturi de toroane.
I) fir; 2) toron; 3) inimă.
cablu susfinător sau cablu de suspensiune, folosit pentru suspendarea unei sarcini, de exemplu la funiculare, la poduri suspendate, la nacelele babanelor, etc.; cablu de ghidare, folosit pentru dirijarea deplasării unei sarcini, de exemplu la unele ascensoare, la maşini de extracfie, etc. Cablul sustentor al funi-cularelor poate fi cablu portant (numit şi cablu de rulare), care e imobil şi serveşte ca a cale de rulare a vehiculelor acestora (trase de un cablu trăgător), sau cablu rulant (numit şi cablu purtător-tractor), care e mobil şi serveşte la susfinerea şi la tragerea vehiculelor agăfate de el.
în serviciu, cablurile sînt solicitate la întindere, la încovoiere, torsiune, strivire şi oboseală. Tensiunea din cablu, care se determină considerînd solicitările la întindere şi la încovoiere prin înfăşurare şi introducînd coeficienfi de siguranfă penfru acoperirea celorlalte solicitări, se exprimă prin relafia
_cS , a~Ă + kED'
în care c = 4-*-10 e un coeficient de siguranfă, S (kgf) e sarcina, ^ (mm2) e secfiunea cablului, E (kgf/mm2) e modulul de elasticitate, d} şi D sînt diametrii cablului şi tobei sau rofii pe care se înfăşoară (pentru a evita oboseala prematură se recomandă ca D/d^ 1200), iar &<!1. Degradarea sau distrugerea cablului sînt provocate, în principal, atît de apăsarea pe roata sau pe toba de înfăşurare, cît şi de frecări; pentru a evita aceste efecte, unele cabluri au o protecfie superficială, de exemplu prin metalizare sau prin ungere, dar această protecfie are o influenfă defavorabilă asupra flexibilităfii şi rezistenfei la întindere. Durata de., serviciu a unui cablu creşte dacă are o suprafafă mare de reazem, dacă e protejat contra efectelor termice ori electrice, sau dacă roata ori toba de înfăşurare are cane-luri căptuşite (cu piele, lemn, etc.).
Cablurile se degradează sau se rup prin ruperea firelor, reducerea diametrului (datorită uzurii sau strivirii), coroziunea materialelor cu cari vin în contact, efc. Durata de utilizare a unui cablu nu constituie un criteriu de înlocuire, deoarece un cablu se consideră uzat şi trebuie înlocuit cînd coeficientul de siguranfă s-a redus cu mai mult decît 25% sau cînd rezis-tenfa la rupere a scăzut sub 65% din valoarea inifială. —
Din punctul de vedere al materialului firelor, se deosebesc cabluri metalice, cabluri vegetale şi cabluri mixte.
Cablu metalic: Cablu rond (rotund) sau plat, constituit din sîrme de ofel sau de metale neferoase, torsadate în jurul unei inimi textile ori metalice. Cablul metalic poate avea un singur mănunchi de sîrme în straturi sau mai multe toroane, sîrmele fiind mate sau acoperite cu un strat protector. Sîrmele sînt rotunde sau profilate, ultimele (cu profil eliptic, rectangular, poligonal sau oarecare) asigurînd o bună suprapunere a straturilor cablului; inima e filiformă sau fasciculară, de fire de cînepă, de manila, de ofel (diametrul inimii metalice poate fi egal sau diferit de cel al sîrmelor cablului), etc.
Cablurile cu sîrme mate sînt preferate cînd pot fi unse uşor şi periodic. Pentru ungere se foloseşte, de obicei, un amestec de gudron vegetal, sulf şi ulei; ungerea protejează inima vegetală de putrezire şi sîrmele de ruginire. Prin ungere se măreşte alunecarea dintre fire, ceea ce favorizează flexibilitatea cablului. — Cablurile cu sîrme metalizate (în general prin depunere electrochimică) sînt preferate în medii umede sau agresive, în special cînd ungerea lor e dificilă ori imposibilă. Astfel, se folosesc cabluri zincate (la ancorele navelor, la semafoare, la poduri suspendate, etc.), cositorite, plumbuite, efc. Metalizarea firelor influenfează defavorabil rezistenfele la întindere şi la torsiune (de ex. prin zincare se reduc cu circa 10*■ ‘ 15%), ductilitatea (de ex. prin zincare se reduce cu circa 15%) şi flexibilitatea (de ex, prin zincare şe reduce cu circa 20%)ş
Cablu
199
Cablu
b	c
/V. Cabluri cu contact linear şi punctual, a) cablu cu confacf punctual; b) cablu cu contact linear; c) cablu cu contact linear multiplu.
Cablurile formate din toroane pot fi: cabluri cu contact punctual, la cari păsurile straturilor toroanelor sînt diferite (v.fig. IV a), ceea ce provoacă strivirea sîrmelor; cabluri cu contact linear, la cari păsurile straturilor toroanelor sînt egale (v. fig. IV b), ceea ce asigură o rezistenfă mare la solicitări combinate de întindere, încovoiere şi strivire; cabluri cu contact linear multiplu (numite cabluri de construcţie umpluta), la cari în spatiile goale dintre sîrme se introduc alte sîrme mai subţiri (v. fig. IV c), ceea ce evită aproape complet strivirea sîrmelor.
Toronul e constituit din cel mult cinci straturi de sîrme, răsucite în acelaşi sens în jurul unei inimi filiforme, numărul total de sîrme (w) fiind
n — s [<2-f 3(* — 1)], unde j=1-"5 e numărul de straturi şi a~3*** 12 e numărul de sîrme din primul strat (lîngă inimă). Diametrul unui toron de sîrme rotunde identice e ^ =	\dit unde di e diametrul
sîrmei.
Flexibilitatea cablurilor metalice depinde atît de numărul şi diametrul firelor, cît şi de materialul inimii. Cablurile cele mai flexibile au inima vegetală, de fire de bumbac, de manila, etc. Cablurile mai puţin flexibile au inima metalică fasci-culară, formată din sîrme mai subţiri decît celelalte sîrme ale cablului, iar cablurile cel mai puţin flexibile au inima metalică filiformă. —
Procesul tehnologic de fabricaţie a cablurilor metalice cuprinde: depănarea sîrmelor de pe colaci şi înfăşurarea lor în cruce pe bobine, sîrmele rupte fiind înnădite prin lipire sau sudură (în cablu se admit cel mult trei înnădiri pe metru în diferite secţiuni transversale, şi cel mult două înnădiri pe metru în aceeaşi secţiune transversală); răsucirea sîrmelor în toroane (liţarea), cu ajutorul unor mecanisme, bobinele fiind frînate cu dinamometre, pentru a fi întinse uniform (pasul toro-nului e de 6*-* 11 ori mai mare decît diametrul sîrmei); confecţionarea inimii vegetale dintr-o şuviţă (pentru cabluri cu diametrul sub 20 mm) sau din trei şuviţe (pentru cabluri cu diametrul peste 20 mm), şuviţele cu grosimea pînă la 10 mm avînd acelaşi sens de răsucire ca al cablurilor, iar celelalte, sens contrar; torsadarea toroanelor, de obicei paralelă sau încrucişată. Torsadarea paralelă are tendinţă mai pronunţată la dezrăsucire (în sens contrar torsadării) decît torsadarea în cruce, cînd un capăt aj cablului devine liber, dar asigură o flexibilitate mai mare şi prezintă o suprafaţă de contact mai mare cu roata sau cu toba pe care se înfăşoară (deci durabilitate mai mare). Pentru evitarea parţială a dezrăsucirii, sîrmele sînt preformate, adică li se dă o deformare iniţială permanentă, corespunzătoare formei răsucite în toron; totuşi sîrmele continuă să fie solicitate de un cuplu de dezrăsucire, datorit unei componente a forţei de întindere a cablului.
Legarea cap în cap a cablurilor, pentru a obţine lungimi mari sau pentru a repara cabluri rupte, se realizează prin mati-sare, adică prin împletirea sîrmelor. Matisarea, care e cu atît mai rezistentă cu cît lungimea de împletire e mai mare, nu e permisă la cablurile pentru ascensoare, excavatoare, macarale mari, etc.
Cablurile metalice prezintă următoarele avantaje: greutate mică, siguranţă în serviciu (deoarece se rup treptat, prin desfacerea sîrmelor), silenţiozitate. Dezavantajele sînt: rază mare de înfăşurare (deci roţi sau tobe cu diametri mari), reparaţii dificile sau imposibile. în comparaţie cu cablurile vegetale,
cablul metalic e de 9—10 ori mai rezistent decît cablul vegetal cu acelaşi diametru, respectiv de 2*-2,5 ori mai uşor decît un cablu vegetal de aceeaşi rezistenţă.
în calcul se ţine seamă în principal de solicitarea la întindere şi uneori de solicitarea la încovoiere, şi se introduce un coeficient de siguranţă empiric, pentru a acoperi efectul solicitărilor la torsiune şi strivire, cari sînt greu evaluabile. Tensiunea în cablurile trăgătoare (de acfionare) e
S , /r d
iar sarcina de rupere e
t dj2
S =cS,
D
unde S (kgf) e forfa statică de tracfiune, E (kgf/mm2) e modulul de elasticitate, d (mm) şi di (mm) sînt diametrii cablulu şi al unei sîrme, D (mm) e diametrul rofii său tobei de înfăşurare, i e numărul sîrmelor de acelaşi diametru, k e un coeficient de corecfie {k — 0,5 pentru solicitări uniforme şi k~\ pentru solicitări neuniforme), iar c = 4«*10 e coeficientul de siguranfă. Pentru cabluri de transmisiune, tensiunea se exprimă prin relafia
k\F + pv2/s , ./»
G--------—To”-	,
__ nd/	D
în care F (kgf) e forfa periferică la roata motoare, p (kgf/m) e greutatea unitară a cablului, v (m/s) e vitesa de rulare, iar k\ e factorul k\ =e^a/e^a —1 care depinde de coeficientul de frecare jx (dintre cablu şi roată) şi de unghiul de înfăşurare a.
Sarcina de rupere a cablului poate fi: sarcină teoretică, determinată pe baza rezistenfei de rupere a sîrmelor cablului (la sîrmele de ofel, rezistenfa minimă e de 70—180 kgf/mm2); sarcina calculată, determinată pe baza mediei aritmetice a rezistenfelor de rupere ale sîrmelor, obfinute prin încercări la tracfiune; sarcina efectivă, corespunzătoare ruperii primului toron. Pentru stabilirea sarcinii utile, din sarcina de rupere se scade tensiunea datorită încovoierii, dacă efectul acesteia nu e inclus în coeficientul de siguranfă.
După forma secfiunii transversale, se deosebesc cabluri plate şi cabluri rotunde (ronde).
Cablu plat: Cablu cu secţiunea transversală aproximativ dreptunghiulară, şi care e format din redii cu torsadare dreapta şi stînga, dispuse alternat şi cusute între ele (v. fig. V).
Rediile sînt constituite din cîte patru toroane a şapte sîrme, toroanele fiind torsadate la dreapta sau la stînga.
Cablurile plate au flexibilitate mare, nu au tendinţă la dezrăsucire şi oferă un .bun contact cu roţile sau cuvfq-bele pe cari se înfăşoară.
Cablu rotund: Cablu cu secţiunea transversală inscriptibilă într-un cerc, tangent la periferia sîrmelor exterioare, şi care e format din fire răsucite sau din toroane.torsadate (v. fig. II a, b). Diametrul cablului rotund, numit şi cablu rond, e diametrul cercului circumscris.
Cablu rond: Sin. Cablu rotund (v.).
După structură, se deosebesc cabluri simplex, cabluri duplex şi cabluri triplex.
Cablu simplex: Cablu format dintr-un mănunchi de fire dispuse în straturi concentrice, firele stratului exterior fiind răsucite
V. Cablu plat. a) şi b) seefiune în două zone diferite; 1) toron; 2) redie.
Cablu
200
Cablu
la dreapta, iar firele straturilor succesive (spre interior) fiind răsucite alternat în sensuri opuse. Cablul simplex, numit şi cablu simplu, poate fi: uniform (cablu deschis), constituit din fire rotunde identice, între cari ră-mîn rosturi periferice şi goluri interioare (v. fig. Vl a); seminefed (cablu semiînchis), con-stitu it dintr-un strat exterior de sîrme rotunde şi profilate, între cari rămîn mici rosturi perife-	vi.	Cabluri	simplex,
rice, şi din stra- a) cablu uniform; b) şi c) cablu seminefed (semiînchis); turi interioare de	d)	şi e) cablu neied (î nchis); /) cablu cav.
sîrme rotunde, între cari rămîn goluri (v. fig. VI b, c); neted (cablu închis), constituit dintr-un strat exterior de sîrme profilate, între cari nu rămîn rosturi periferice, şi din straturi interioare de sîrme rotunde sau profilate, între cari rămîn goluri (v. fig. Vl d, e); cav, constituit numai dintr-un strat exterior de sîrme profilate, între cari nu rămîn rosturi periferice (v. fig. Vl f). Cablurile simplex se folosesc, de exemplu, la ascensoare (la cari se montează o pereche de cabluri, unul cu răsucire dreapta şi altul cu răsucire stînga), la unele elevatoare, etc.
Cablu deschis:Sin. Cablu simplex uniform. V.subCabiu simplex.
Cablu închis: Sin. Cablu simplex neted. V. sub Cablu simplex.
Cablu semiînchis: Sin. Cablu simplex semineted. V. sub Cablu simplex.
Cablu simplu: Sin. Cablu simplex (v.).
Cablu duplex: Cablu format din unu sau din mai multe straturi de toroane (cu inimă metalică sau textilă), torsadate paralel ori încrucişat în jurul unei inimi vegetale. Cablul duplex, numit şi cablu de construcţie dublă, poate fi: nestratificat, dacă are un singur strat de toroane (v. fig. Vil a, b), sau stratificat, dacă are mai multe straturi de toroane concentrice (v. fig. Vil c); cabiul nestratificat cu toroane combinate, de sîrme rotunde de diferite mărimi, se numeşte cablu compound (v. fig. VII a). Cablurile duplex cu torsadare încrucişată se folosesc, de exemplu, la maşini de extracfie cu tobe, la macarale, etc., iar cele cu forsa-dare paralelă, la maşini de extracfie cu rofi de fricfiune, efc.
Cablu compound. V. sub Cablu duplex.
Cablu de construcfie dublă: Sin. Cablu duplex (v.).
Cablu triplex: Cablu format din mai multe mănunchiuri de toroane (cu inimă metalică sau textilă), torsadate în jurul unei inimi textile (v. fig. VIII). Cablul triplex, numit şi cablu de construcţie triplă, se foloseşte la instalafii grele.
Cablu de construcfie triplă: Sin. Cablu triplex (v.).
După flexibilitate, se deosebesc cabluri flexibile, semirigide şi rigide.
Cablu flexibil: Cablu constituit din sîrme subfiri de mare rezistenfă, a cărui inimă e vegetală. Cablurile flexibile se pot
VII. Cabluri duplex, a) cablu compound; b) cablu nestratificaf (cu sîrme de acelaşi diametru); c) cablu stratificat.
VIII. Cablu triplex.
înfăşură pe rofi şi pe tobe cu diametri mici, şi suportă solicitări alternate repetate.
Cablu rigid: Cablu constituit din sîrme identice sau diferite, a cărui inimă e metalică, filiformă sau fasciculară. Cablul rigid are rezistenfă mare la întindere, dar reclamă o rază mare de înfăşurare. Cabluri rigide sînt cablurile sustentoare, de exemplu la funiculare sau Ia poduri suspendate, sau cablurile de ghidare, de exemplu la maşini de extracfie.
Cablu semirigid: Cablu constituit din sîrme relativ groase, răsucite în toroane cusute între ele. Cabluri semirigide sînt, în general, cablurile plate.
După rezistenfă la rupere a sîrmei, se deosebesc cabluri de mare, de medie şi de mică rezistenfă.
Cablu de mare rezistenţă: Cablu cu rezistenfă mai mare decît 180 kgf/mm2 (pînă la circa 240 kgf/mm2), folosit la solicitări mici de încovoiere şi cînd spafiul disponibil nu permite cabluri groase.
Cablu de medie rezistenfă: Cablu cu rezistenţa de 140 pînă la 180 kgf/mm2, folosit în cele mai multe cazuri. Rezistenţa la încovoiere scade dacă raza de înfăşurare se micşorează, dacă rezisţenfa la rupere creşte sau dacă grosimea firului se măreşte.
Cablu de mică rezistenţă: Cablu cu rezistenfă de 70 pînă la 140 kgf/mm2, folosit la solicitări mici de întindere.
Cablu vegetal: Cablu constituit din fire de cînepă, de bumbac, iută sau manila, grupate în 2**'4 toroane (de obicei în trei toroane). Cablul vegetal, în general cu torsadare încrucişată, e suplu, datorită subfirimii firelor; totuşi flexibilitatea cablului scade cînd grosimea lui creşte, din cauza frecărilor dintre fire. Secfiunea transversală a unui cablu nou e inscriptibilă într-un cerc, iar a unui cablu vechi e aproximativ eliptică, deoarece toroanele se turtesc în serviciu.
Cablurile vegetale sînt relativ uşoare şi ieftine, dar fafă de cablurile metalice au rezistenfă mai mică atît la solicitări mecanice şi la uzură, cît şi Ia umezeală. Rezistenfă mecanică se măreşte, dacă toroanele sînt mai strîns împletite, ceea ce provoacă reducerea flexibilitâfii. Pentru a rezista la putrezire, cablul se impregnează cu ulei de in, cu gudron sau carbolineum, deşi prin imbibare pierde circa 10% din rezistenfă la întindere şi din flexibilitate.
Cablurile vegetale, numite şi frînghii, odgoane, parîme sau manevre (în marină), se folosesc pentru forfe mici de întindere şi Ia prinderea încărcăturilor, de exemplu la trolii, cabestane, macarale, transmisiuni, ancorări, efc.
în calcul se fine seamă numai de solicitarea Ia întindere, eventual majorată cu forfa centrifugă produsă la înfăşurarea cablului pe o roată sau pe o tobă. Sarcina admisibilă, care Ia cabluri de transmisiune e forfa din ramura motoare, se determină socotind că materialul ocupă 2/3 din secfiunea circulară a cablului şi se exprimă prin relafia
2 jtd2	pv2
d — - ——- G i---------t
3 4	g
în care d (mm) e diametrul cablului, p (kgf/m) e greutatea unitară a cablului, v (m/s) e vitesa periferică Ia înfăşurare pe roată sau pe tobă, g (m/s2) e accelerafia gravitafiei, iar aa= 1—1,2 kg/mm2 e rezistenfă admisibilă (la cabluri vechi se consideră oa~0,5 pînă la 0,6 kg/mm2).
Cablu m i x f: Cablu constituit din fire metalice şi vegetale, folosit în special la pescuit. Se confecfionează: cabluri Hercules, din fire de sîrmă înfăşurate în fibre vegetale; ca-bluri-şarpe, avînd toroane cu fire de ofel neînfăşurate, cari alternează cu şuvife de cînepă.—
Din punctul de vedere al utilajului la care sînt folosite, se deosebesc cabluri de extracfie, de producfie, de funiculare, de transmisiune, de macarale, etc.
Cablu
201
Cablu
Cablu de extracfie. M/ne: Cablu metalic sau vegetal, în general rotund şi mai rar plat, folosit în instalaţiile de extracfie minieră prin pufuri verticale sau înclinate. Cablul de extracfie trebuie să aibă: rezistenfă mare la întindere, din cauza regimului greu şi activ de lucru, mai ales că serveşte şi la transportul de persoane; rezistenfă mare Ia încovoiere, din cauza repetatelor flexionări într-un sens sau în altul pe roţile şi pe tobele de înfăşurare; rezistenfă mare la strivire, din cauza presiunilor mari la cari e supus la înfăşurare în şanfurile de pe rofi şi de pe tobe (în unul sau în mai multe straturi); rezistenfă mare la coroziunea chimică produsă de umiditatea pufurilor de mină; stabilitate antigiratorie (adică să nu se dez-răsucească).
Diametrul unui cablu de extracfie e în general constant pe toată lungimea. Pentru reducerea greutăfii proprii, la adîncimi mari (peste 700*”1000 m) se folosesc cabluri cu seefiune variabilă, şi anume: cabluri logaritmice, cari au aceeaşi tensiune în toate seefiunile (cabluri de egală rezistenfă), avînd cea mai mică seefiune la legătura cu colivia (aceste cabluri sînt greu de confecţionat); cabluri telescopice (în trepte), obfinute prin variafia grosimii sîrmelor (cari se sudează) sau a numărului de sîrme (în care caz din loc în loc rămîn unele sîrme rupte). Cablurile cu seefiune variabilă sînt rar folosite, fiind înlocuite cu cabluri executate din materiale cu rezistenfă la rupere mai mare (de ex. la unele instalafii de extracfie cu tobe pentru pufuri foarte adînci), sau cu cabluri calculate cu coeficient de siguranfă redus.
La calculul cablului de extracfie se fine seamă de următoarele solicitări: sarcinile statice, compuse din greutatea moartă a vasului de extracfie cu vagonetele goale, din greutatea utilă (încărcătura sau personalul), greutatea cablului; rezistenfa în puf, care e cuprinsă într-un coeficient de siguranfă C (în general C = 8--*10 pentru transporturi de personal şi C = 6-*8 pentru transporturi de materiale, cari devin mai mici Ia adîncimi peste 500 m); sarcinile dinamice, cari intervin la pornire şi Ia frînare; solicitarea datorită încovoierii cablului pe rofi şi pe tobe. Aîungirea cablului, elastică sau plastică (permanentă), e produsă de forfa de întindere sau de o dezrăsucire (numai Ia cabluri cu înfăşurare simplă sau paralelă).
Pentru cablurile de extracfie, normele de tehnică a securităţi miniere prevăd (afară de probele din fabricile de cabluri) examinarea atentă a exteriorului lor la o vitesă de circa 0,5 m/s, şi anume: zilnic se verifică dacă sînt sîrme rupte pe întreaga lungime; săptămînal se verifică dacă sînt sîrme rupte pe un pas de răsucire, fără a se curăfi cablul în prealabil, dar după verificare se unge; lunar se repetă operafiile săptămînale, după ce cablul a fost curăţit de unsoare; trimestrial se taie o bucată de 2"*4 m de Ia partea inferioară a cablului şi toate sîrmele sînt supuse la probe de tracţiune şi încovoiere. Cablurile pentru extracţia cu rofi de friefiune se schimbă după doi ani, deoarece nu se poate face ultima probă, iar cele pentru extracţia cu tobe se înlocuiesc după trei ani, chiar dacă toate probele sînt bune (dacă se transportă şi oameni, se înlocuiesc la doi ani).
In general se folosesc cabluri metalice, cum sînt cablurile simplex sau duplex, de exemplu cabluri cu torsadare paralelă, la extracţia cu roţi de fricţiune, sau cabluri cu torsadare încrucişată, Ia extracţia cu tobe; în exploatările carbonifere se preferă cabluri cu toroane uniforme, iar în exploatările metalifere, cabluri compound. Uneori se folosesc cabluri vegetale, de exemplu cabluri late, la extracţia cu bobine, sau cabluri de compensare, la extracţiile de mare adîncime.
Cablu de producţie. Expl. petr.: Cablu metalic folosit la sonde, în special pentru extracţia ţiţeiului. Poate fi cablu de exploatare (de extracţie) sau de intervenţie (de foraj).
IX. Cablu compound, construcţie umplută cu inimă de ofel.
Cablul de exploatare, pentru pistonat, lăcărit sau carotat, are torsadare încrucişată, de tip compound şi uneori cu toroane uniforme. Sin. Cablu de extracţie.
Cablul de intervenţie, pentru macaralele de manevră a prăjinilor de pompare sau a ţevilor de extracţie (tubing), are torsadare încrucişată, de exemplu cablu compound cu contact linear-multiplu (cablu de construcţie umplută). Acest cablu, numit şi cablu de foraj, e de medie rezistenfă; cablurile compound (v. fig. IX) au firele periferice cu diametrul de circa 1,6 mm şi firele interioare cu diametrul de circa 1,2 mm, iar cablurile cu toroane uniforme au firele cu diametrul de circa 1,4-** 1,6 mm.
La extragerea prăjinilor de pompare se preferă cabluri cu torsadare încrucişată stînga, iar la manevrarea fevilor de extracfie (pentru săparea sondelor), cabluri cu torsadare încrucişată dreapta.
La săparea sondelor de ţiţei şi de gaze se folosesc cabluri cu diametrul de 1", 1 Vs" sau	iar	la sondeze se folosesc
cabluri cu diametri mai mici.
Cablul pentru forajul prin percusiune, fără prăjini, are torsadare încrucişată, de tip compound şi eventual cu contact linear multiplu (de construcţie umplută).
Cablu de extracfie. Expl. petr.: Sin. Cablu de exploatare (v.).
Cablu de foraj: Sin. Cablu de intervenţie (v.).
Cablu de funicular. Transp.: Cablu metalic folosit pentru susfinerea sau antrenarea corfelor unui funicular. Poate fi cablu portant, rulant sau tractor.
Cablul portant, numit şi purtător sau de rulare, e imobil şi constituie calea de rulare a corfelor circulante. Aceste cabluri sînt rigide (cu inimă metalică), de tip uniform, semineted sau neted.
Cablul rulant, numit şi purtător-tractor, se deplasează împreună cu corfele suspendate de el. Cablul rulant e antrenat de o roată motoare şi e condus de rofi de ghidare, pe cari se înfăşoară.
Cablul tractor, numit şi trăgător, trage corfele legate de el, cari pot circula pe un cablu portant. Cablul tractor e antrenat de o roată motoare sau e frînat de o roată cu frînă (dacă funicularul transportă corfe pline în jos) şi e condus de rofi de ghidare, pe cari se înfăşoară. La calculul acestui cablu, ca şi la cablul rulant, se introduce un coeficient de siguranfă mai mare decît cel pentru cablul portant, din cauza forfelor dinamice cari intervin în timpul funefionării şi în special la pornire.
Cablu de transmisiune. Mş.: Cablu fără fine (continuu), metalic sau vegetal, folosit pentru a transmite un cuplu de la un arbore conducător la un arbore condus, în general la
o	distanfă mai mare decît 10 m. Cablul de transmisiune (ca şi cureaua de transmisiune) rulează pe două rofi de transmisiune, una motoare şi alfa de ghidare, şi e eventual susţinut pe roţi intermediare, numite molete; roţile motoare şi de ghidare au una sau mai multe caneluri, în ultimul caz putînd fi folosite mai multe cabluri paralele. La cablurile de transmisiune, ramura care rulează spre roata motoare şi e întinsă se numeşte ramură conducătoare sau brîu conducătâr, iar cealaltă, ramură condusă sau brîu condus.
Forţa de aderenţă dintre cablu şi roţi creşte cînd coeficientul de frecare şi unghiul de înfăşurare pe roată sînt mai mari, sau cînd vitesa de rulare a cablului e mai mică. Pentru a inversa sensul de rotaţie al arborelui condus, cablul se montează cu ramurile încrucişate.
Cablul metalic de transmisiune e folosit pentru distanţe mai mori decît 25 m, şi anume fără molete pentru distanje sub 175 m şi cu molete pentru distanţe mai mari, vitesa de rulare fiind de 20--30 m/s. Diametrul roţii de transmisiune e de circa 150 de ori diametrul cablului, iar al moletei, de circa 0,75 ori; roţile, echilibrate şi montate coplanar, se căptuşesc cu piele, cu lemn, etc.
Cablu antigiratoriu
202
Cablu de prefensionare
Cablul vegetal de transmisiune (de obicei de cînepă, de bumbac sau de manila) e folosit penfru diştanfe de 10--25 m, vitesa de rulare fiind de 15---20 m/s (Ia vitese mai mari, cablul poate fi aruncat de pe rofi). Diametrul rofii de transmisiune e de circa 50 de ori diametrul cablului. Cablul vegetal se utilizează la transmisiuni cu axele paralele şi în plan orizontal sau înclinat, mai rar în plan vertical; se montează cu o reducere de 5% din lungime şi bine uscat, şi cu recomandarea ca ramura conducătoare să fie jos.
Cablu de compensare. Mine: Cablu metalic (rotund sau plat) necesar penfru reducerea cuplului de pornire şi de frînare a maşinii de extracfie, eventual şi pentru mărirea aderentei cablului de extracfie la roata motoare a instalafiei. Se agată la părfile inferioare ale vaselor de extracfie (colivii sau skipuri) şi ajunge pînă în jompul pufurilor, unde e trecut peste rofi de întindere, de cari sînt suspendate greutăfi de întindere. Greutatea pe metru linear poate să fie egală, mai mare sau mai mică decît a cablului de extracfie respectiv. Cablul de compensare e folosit în orice instalafii de extracfie minieră cu roată de fricfiune şi la instalafiile de extracfie minieră la adîncimi mari cu tobe cilindrice; se înlocuieşte după cel mult patru ani. Sin. Cablu de echilibru, Contracablu.
î. ^ antigiratoriu. Mş.: Cablu metalic care nu are tendinfa de a se dezrăsuci cînd e întins, cum sînt cablul rotund cu torsadare încrucişată ori mixtă, sau cablul plat. Se foloseşte, în special, la deschiderea benelor apucătoare.
l>. ^ de întindere. Cs.; Tirant confecfionat dintr-un cablu metalic. V. sub Tirant.
3.	~ de pod suspendat. V. sub Pod suspendat.
4.	~ de prefensionare. Cs.; Cablu confecfionat din fire de sîrmă de ofel superior (coarde), folosit la armarea unor tipuri de elemente de construcfie executate din beton pretensionat, şi cu ajutorul căruia se realizează pretesionarea acestor elemente. Din punctul de vedere al modului de alcătuire,se deosebesc trei tipuri de cabluri de prefensionare: cabluri cu suport elicoidal, cabluri cu inimă pierdută şi cabluri cu inimă recuperabilă.
Cablurile cu suport elicoidal sînt constituite din 8--* 18 coarde, mai rar din 32 sau din mai multe, cu diametrul de 5 mm (mai rar de 7 mm), aşezate cu spatii între ele (de circa 2 mm), în jurul unei elice confecfionate din sîrmă de ofel semidur, şi menfinute la distanfă cu ajutorul unor manşoane în formă de stea, confecfionate din tablă şi aşezate în interiorul cablului (v. fig. I). Penfru a împiedica depărtarea coardelor de manşoa-nele de distanfare, coardele sînt sfrînse cu cercuri de sîrmă sau cu o elice de sîrmă. întregul cablu e aşezat înfr-o manta de tablă subfire, pentru a evita aderenfa dintre cablu şi beton, înainte de întărirea acestuia şi realizarea pretensionării.
Elicea inferioară de sîrmă se execută cu pasul de 3 cm, pe porfiunile drepte ale cablului, şi cu pasul de 1 cm, pe porţiunile curbe ale acestuia.
Această elice uşurează confecfionarea cablului, împiedicînd suprapunerea coardelor; uşurează îndoirea cablului, penfru a se realiza traseul armaturii, şi realizează o cavitate cilindrică în interiorul cablului, prin care se injectează mortar sub presiune, pentru a obfine aderenfa dintre beton şi cablu, după realizarea pretensionării.
I. Cablu de prefensionare cu suport elicoidal. a) schijă în perspectivă cu elementele cablului; b) secfiune prin dreptul manşoanelor de distanfare; c) secfiune între manşoanele de distanfare; /) elice de sîrmă; 2) manşon de distanfare; 3) coarde de ofel; 4) manta de tablă.
Ancorarea cablurilor cu suport elicoidal se realizează printr-un dispozitiv confecfionat din beton fretat, fixat la fiecare capăt al cablului, şi care e constituit dintr-un manşon, înglobat în masa de beton a elementului de construcfie, şi dintr-un con de fixare (v. sub Dispozitiv de ancorare a armaturilor).
Cablurile cu suport elicoidal prezintă următoarele avantaje: sînt foarte flexibile, astfel încît pot fi folosife pentru armaturi cu traseu oricît de complicat, pot fi introduse în goluri sau în canale amenajate în piesa de beton, pot fi aşezate în orice punct al secfiunii piesei, în orice direcfie şi în orice cantitate, realizîndu-se pretensionarea totală a pieselor de beton şi micşorarea secfiunii de beton la dimensiunile strict necesare; pot fi folosite pentru piese cu orice lungime; reclamă dispozitive de ancorare economice; permit injectarea uşoară a mortarului, pentru umplerea golului din interiorul cablului; tensionarea cablului se face într-un timp foarte scurt, capetele piesei de beton rămînînd libere; reclamă un utilaj de prefensionare simplu, a cărui suprafafă de rezemare pe capătul piesei de beton e mic, şi cu ajutorul căruia se realizează atît pretensionarea, cît şi blocarea dispozitivului de ancorare. Prezintă următoarele dezavantaje: nu permit, uneori, realizarea unei tensionări uniforme pentru toate coardele cablului; nu permit realizarea de forfe de prefensionare prea mari (de obicei pînă la 30 t); confecfionarea dispozitivelor de ancorare e dificilă; se produc pierderi de material, datorită capetelor coardelor, cari rămîn fără utilizare după întinderea cablului; prezintă greutăfi la verificarea, după blocarea ancorajelor, a tensiunii realizate în cablu.
Cablurile cu inima pierdută sînt constituite din coarde de ofel special, dispuse alăturat, în jurul unei inimi de ofel-beton (de obicei cu diametrul de 6—12 mm), în unu sau în mai multe straturi concentrice, înfăşurat fiecare cu o elice de sîrmă, penfru a împiedica deplasarea coardelor şi a permite injectarea mortarului, după prefensionare (v. fig. II). Pentru a uşura injectarea mortarului între primul strat de coarde şi inimă, se înfăşoară şi aceasta cu o elice de sîrmă.	/
Elicea pentru legarea coardelor se confecfio- 7 nează din sîrmă cu diametrul de 1,5 mm (afară de elicea ultimului strat de coarde, care e confecfionată din sîrmă cu diametrul de 2 mm), şi se înfăşoară cu pasul de 5*-7 cm.
La confecfionarea cablului, inima de ofel moale se execută cu circa	70 cm mai scurtă
decît coardele, astfel încît	capetele cablului
ramîn libere pe o lungime	de circa 35 cm,	ţe de prefensionare
pentru a permite executarea	ciocurilor la coar-	mari	(35*.-65	t).
de, şi ancorarea lor. în acest scop, înfăşurarea j) inimă de ofel (OL cu sîrmă a inimii şi a fiecărui strat de coarde 38; 8 mm diametru); trebuie să înceapă şi să se termine la circa 2) straturi concen-35 cm de la capătul coardelor, cu 6—8 spire trice de coarde de aşezate alăturat.	ofel;	3)	spirale	de
Pentru a evita aderenfa dintre coarde şi sîrmă de legătură; beton, cablul e învelit, după confecfionare, 4) manta de fablă; într-o manta de tablă (de O^'-’O^ mm) con- 5) mortar injectat stifuită din tuburi uşor tronconice cu diametrul sub presiune, cu 15—20 mm mai mare decît al cablului şi care se îmbină prin suprapunerea capetelor pe o lungime de 5—• 10 cm. Se recomandă ca îmbinările să fie înfăşurate în hîrtie gudronată sau bitumată, ori unse cu asfalt şi învelite cu pînză de sac. Penfru a permite executarea şi controlul injectării mortarului în interiorul cablului, după prefensionare, mantaua de protecfie e echipată, din loc în loc, cu piese de derivafie (v. fig. lll).
Ancorarea cablurilor cu inimă pierdută se realizează cu un dispozitiv constituit dintr-un pahar metalic, de formă specială, în care se toarnă beton pentru înglobarea capetelor coardelor (v. sub Dispozitiv de ancorare a armaturilor).
II. Cablu de prefensionare cu inimă pierdută, pentru for-
Cablu de sondaj
203
Cablu electric
Cablurile cu inimă pierdută prezintă următoarele avantaje: pot fi folosite pentru forte de pretensionare mari; prezintăsiguranfă în ancorarea armaturilor; permit controlul tensiunilor realizate şi eventuala lor ajustare, înainte de umplerea cu mortar a golurilor din interiorul cablului. Prezintă următoarele dezavantaje: sînt prea rigide, astfel încît prezintă dificultăfi la realizarea armaturilor cu traseu mai complicat; reclamă spafii moarte mai mari, pentru realizarea ancorajelor, ca şi mărirea elementului de rezemare, deoarece ancorajele rămîn în afara capetelor elementului de construcfie respectiv; nu prezintă siguranfă suficientă cu privire la anrobarea coardelor în mortar, deoarece spaţiile dintre ele sînt foarte mici.
Cablurile cu inimă recuperabilă sînt constituite din coarde de ofel înfăşurate pe o inimă de ofel, jumătate din numărul coardelor într-un sens, iar cealaltă jumătate, în sens invers
II. Teu de derivafie pentru executarea şi controlarea injectării mortarului în interiorul cablurilor de pretensionare cu inimă pierdută.
J) cablu; 2) manta de tablă; 3) teu de derivafie.
a	b	-
Cabluri Sil. a) cu inimă cu diametru diferit de al firelor învecinate; b) cu inimă cu acelaşi diametru ca ai firelor învecinate.
IV. Cablu de pretensionare cu inimă recuperabilă, a) element de cablu; b) seefiune prin cablu; f) inimă de ofel, recuperabilă. 2) discuri de disfanfare; 3) înveliş de protecfie a ini mii contra aderenfei; 4) spire de coarde de ofel.
(v. fig. IV). Coardele sînt menfinute la distanfă de inimă, cu ajutorul unor discuri montate pe aceasta.
Inima metalică a cablului e alcătuită din elemente tubulare, cu	diametrul exterior de 25—60 mm şi legate între	ele	prin
articulafii sferice, şi e învelită în tablă subfire sau în hîrtie, pentru a împiedica aderenfa dintre beton şi ea. Coardele cablului au diametrul de 2—2,8 mm, au limita de elasticitate de 130- -150 kg/mm2, şi sînt supuse la tensiunea de 85—100 kg/mm2.
Cablurile cu inimă recuperabilă sînt tensionate în ateliere, înainte	de turnarea betonului în cofrajul elementului	de	con-
strucfie respectiv. în acest scop, capetele coardelor sînt fixate cu pene de ofel într-o piesă, numită coroană, a unui dispozitiv de ancorare alcătuit din două părfi cari pot aluneca una în alta (v, sub Dispozitiv de ancorare a arraaturilor). Tensionarea firelor se realizează trăgînd de această coroană cu ajutorul unei prese hidraulice sprijinite pe inimă (care poate prelua eforturi de compresiune pînă la 70 kg/mm2). După tensionare, se blochează capetele coardelor, se îndepărtează presa, şi cablul poate fi folosit. După montarea în cofraj, se toarnă betonul, se lasă să se întărească, şi se transmite acestuia, printr-un procedeu special, forfa de pretensionare. Apoi se demontează unul dintre capete, se scoate inima din interiorul cablului şi se injectează mortar sub presiune în golul lăsat de aceasta.
î. ~ de sondaj. Topog., Geod. V. sub Sondaj topografic.
2.	~ de suspensiune: Sin. Cablu purtător (v.).
3.	~ fără fine. Mine: Cablu vegetal sau metalic	(în gene-
ral cu inima vegetală), ale cărui capete sînt legate astfel, încît formează un circuit închis. Se foloseşte la transmisiuni, la transporturi continue cu vagonete pe plan orizontal sau înclinat, la transporturi cu elevatoare, la transportoare cu benzi suspendate, cu raclete, etc. La cablurile metalice, cari au torsadare paralelă dreapta (Z/Z) sau stînga (S/S), legarea capetelor se obfine prin matisarea capetelor de toroane, luînd în acest scop o lungime suplemenfară de cablu egală cu de 400 de ori dia-
metrul cablului, sau executînd cablul dintr-un singur toron, înfăşurat de şase ori în jurul aceleiaşi inimi vegetale, ca să se matiseze numai două capete de toron (acest din urmă procedeu e mai costisitor).
4.	~ purtător. C.f., Elf.: Cablu care suportă, prin intermediul altor elemente, firul sau firele de contact ale unei linii aeriene de tracfiune electrică. Poate fi aşezat longitudinal, în care caz serveşte pentru o singură cale, sau transversal (de obicei în stafii), în care caz serveşte pentru mai multe căi. V. şi sub Catenară, suspensiune
Cablul purtător se fabrică în general din ofel; cablul purtător longitudinal, care trebuie să servească şi la conducerea curentului, se fabrică din cupru sau din bronz. Sin.
Cablu de suspensiune.
5.	roată de V. Roată de cablu.
6.	~ Sil. Expl. petr.: Cablu duplex în care diametrul sîrmelor din stratul exterior al toroanelor e mai mare decît al firelor din stratul interior, pentru ca sîrmele din sfrafui exterior să aibă o aşezare regulată. Diametrul majorat al sîrmelor din stratul superior măreşte rezistenfa cablului la abraziune (v. fig.).
7.	tobă de V. Tobă de cablu.
8.	~ Wartingfon. Expl. petr.: Cablu compound în care sîrmele din acelaşi strat pot ^avea^diametri diferifi, pentru ca sîrmele din stratele exterioare să aibă o aşezare regulată (v. fig.).
9.	Cablu. 2. Nav.: Unitate de măsură a lungimii, egală cu 185,2 m (a zecea parte dintr-o milă marină), folosită în navigafia pe di-stanfe mici.
10.	Cablu electric. Elf.,
Telc.: Conductă electrică constituită din unu sau din mai multe conductoare înfuniate, izolate, acoperite cu material de umplutură şi îmbrăcate într-o manta etanşă, uneori acoperită de învelişuri protectoare.
Conductoarele sînt de cupru sau de aluminiu, din cîte un singur fir sau din mai multe fire, iar seefiunea conductoarelor poate fi circulară, în sector sau, uneori, inelară. Izolafia conductoarelor poate fi de cauciuc, de mase plastice, hîrtie uscată, hîrtie Impregnată (cu masă izolantă, uleiuri minerale sau gaze inerte), răşini sintetice, pînză lăcuită, fire textile, email sau combinafii ale unora dintre acestea. Mantaua etanşă e metalică (plumb, aluminiu sau ofel) sau de mase plastice; în anumite cazuri, mantaua etanşă lipseşte şi\e înlocuită cu un înveliş de protecfie de fesătură impregnată (unele cabluri de telecomuni-cafii pentru interior, cabluri elecfrice de ascensor, etc.). învelişurile protectoare pot fi realizate în special din compound bituminos, straturi de hîrtie de câblu, straturi de fire de iută, de cînepă sau de alte materiale asemănătoare, ori de mase plastice; uneori, peste acestea urmează un înveliş metalic, care e armatura cablului (fesătură de sîrmă, de ofel, înfăşurare de sîrmă rotundă, de sîrmă plată, profilată, benzi de ofel sau combinafii ale acestora), necesară pentru a realiza o protecfie mecanică; alteori, peste ele urmează un înveliş constituit dintr-o înfăşurare de fire textile (iută, cînepă sau altele) impregnate cu compound bituminos.—
Din punctul de vedere al folosirii lor, cablurile elecfrice se împart cum urmează: cabluri de energie, construite pentru transmisiunea energiei electromagnetice la frecvenfă industrială,
Cabluri dublu compound de construcfie Wartingfon. a) cu inimă metalică; b) cu inimă vegetală.
Cablu de energie
204
Cablu de energie
cu puteri mari şi foarte mari, dimensionate din punctul de vedere al rezistenţei la încălzire şi la străpungere; cabluri de telecomunicaţii, construite pentru transmisiunea semnalelor de telecomunicafii purtătoare de informafii (telefonice, telegrafice, programe audio sau video), ocupînd diferite benzi de frecvenfe, pînă la frecvenfe foarte înalte (109 Hz), cu puteri mici şi foarte mici, dimensionate din punctul de vedere al calităfii transmisiunii (protecfiă fafă de perturbaţii, diafonie, atenuare şi distorsiuni); cabluri de comandă, control şi semnalizare, construite pentru transmisiunea semnalelor de comandă, control şi semnalizare, de curent continuu sau de frecvenfă joasă, de puteri foarte mici, fără cerinţe speciale din punctul de vedere al calităfii transmisiunii; cabluri cu utilizare specială, construite penfru utilizări specifice anumitor procese tehnologice şi dimensionate după criterii specifice corespunzătoare.
Cablurile se mai pot clasifica atît după tensiunea nominală sau frecvenfele	de	lucru,	cît şi	după	parficularităfile conduc-
toarelor, ale izolaţiei, ale mantalei etanşe, ale învelişurilor de protecfie, sau după alie particularităţi constructive.
1.	~ de energie. Elt.: Cablu electric folosit pentru transmisiunea energiei	electromagnetice.	Sin. (impropriu) Cablu
de forfă.
Cablurile de energie se pot clasifica după diferite criterii, şi anume: după tensiunea nominală, în cabluri de joasă, de înaltă şi de foarte înaltă tensiune; după natura conductoarelor, în cabluri cu conductoare de cupru şi cu conductoare de aluminiu; după numărul conductoarelor; după forma secfiunii conductoarelor; după felul izolaţiei, în- cabluri cu izolaţia de cauciuc, de mase plastice, de hîrtie, de	pînză	lăcuită; după felul mantalei etanşe, în	cabluri cu	manta de	cauciuc, de plumb, de
aluminiu, de mase plastice; după felul armării, în cabluri armate cu ţesătură de sîrmă, cu benzi de ofel, cu sîrmă plată de oţel;
după particularităţi constructive, în cabluri cu izolaţie gradată, cu ulei sau sub presiune, în cabluri ecranate şi Hochstădter.
în general, cablurile au formă cilindrică (v. fig. /), dar se execută şi cabluri prismatice, cu secţiune triunghiulară(v.fig.//).
şi cu două, trei sau patru conductoare. Cablurile cu un singur conductor prezintă dezavantajul pierderilor de putere mari în dielectric şi în mantaua de plumb. Secţiunile nominale, normalizate, ale conductoarelor, sînt: 1; 1,5; 2,5; 4; 6; 10; 16; 25; 35; 50; 70; 95; 120; 150; 185; 240; 300; 400; 500; 625; 800 şi 1000 mm2. Conductoarele pot fi unifilare (pînă la secţiunea de maximum 16 mm2) sau multifilare. Firele componente sînt în general rotunde, iar la conductoarele cu secţiuni inelare au forme speciale.
Izolaţia cablurilor are o grosime corespunzătoare tensiunii nominale pentru care sînt construite şi se face din cauciuc sau din mase plastice, pînză lăcuită (varniş) sau hîrtie impregnată; grosimea de izolant necesară (la tensiune dată) e din ce în ce mai redusă, în ordinea indicată. Cauciucul sau masele plastice sînt folosife pentru tensiuni pînă la 15***30 kV între faze. îmbunătăţirea compounduri lor a condus la extinderea folosirii acestor materiale pentru diferite tipuri de cabluri; dintre masele plastice, clorura de poliviniI a dat cele mai bune rezultate, fiind folosită la cabluri pînă la 20 kV. Pînza lăcuită e folosită pentru tensiuni pînă la circa 30 kV, numai în anumite utilizări. Hîrtia impregnată e folosită pentru cele mai înalte tensiuni în serviciu şi are pierderile în dielectric cele mai mici. Pentru tensiuni pînă la 35 kV se foloseşte o masă (sau compound) de impregnare, vîscoasă la temperatura normală a cablului, din ulei mineral tip bright stock şi colofoniu (în acest caz, cablul se numeşte şi cablu cu masă); pentru tensiuni de 110 kV şi mai înalte se foloseşte ulei cu viscozitate mică (cabluri cu ulei) sau medie (cabluri sub presiune).—Izolaţia de hîrtie (de celuloză cu sulfit sau cu natron) e constituită din benzi înguste şi subţiri (0,02**-0,17 mm), înfăşurate în spirală pe conductor (grosimea totală e funcţiune de tensiune). La tensiuni înalte, izolaţia se gradează (se execută din benzi de hîrtie de diferite densităţi şi grosimi, ceea ce permite o micşorare a grosimii ei). în cazul cînd hîrtia nu conţine incluziuni de gaze, permi-tivitatea şi unghiul de pierderi prin isterezis nu depind de tensiune, iar curentul de pierderi e sinusoidal. în cazul unor incluziuni şi a! ionizării gazului, tg 6 creşte, iar în curba curentului apar armonice. Permitivitatea şi tangenta unghiului de pierderi cresc cu densitatsa hîrtiei. Rigiditatea dielectrică a izolaţiei se micşorează la creşterea duratei de aplicare a tensiunii şi creşte odată cu mărirea presiunii în cablu; de aceea presiuni mărite se folosesc la cablurile de înaltă tensiune (la presiuni de circa 15 at, hîrtia impregnată poate fi folosită la intensităţi ale cîmpului de 12-*-16 kV/mm; dacă izolaţia e săracă, numai pînă la 6--7,5 kV/mm). Izolaţia de hîrtie impregnată prezintă dezavantajul că masa izolantă vîscoasă de impregnare devine mai fluidă prin încălzire şi migrează (în special în cazul cablurilor al căror traseu e denivelat), lăsînd goluri dăunătoare. Folosirea izolaţiei de mase plastice evită acest dezavantaj.
Caracteristicile unor izolanfi penfru cabluri
lf. Cablu triunghiular.
I. Cabluri rotunde cu diferite secfiuni de con- Părfi le Componente ducfoare.	principale	ale	cablu-
a) circulară; b) în sector; c) în segment; d) Ine-	energie sînt:
Iară; f) conductor; 2) izolafie; 3) material de umplu- Conductoare le, izolaţia, fură; 4) înveliş de protecfie.	mantaua etanşă şi în-
velişurile protectoare.
Conductoarele se construiesc din cupru electrolitic sau din aluminiu, cu secţiune circulară (v. fig. I a), în sector (v. fig. I b), în segment (v. fig. / c) sau inelară (v. fig. / d); cablurile cu conductoare în sector, la aceeaşi secţiune şi tensiune, au diametru mai mic, greutate mai mică şi cost mai redus decît cablurile cu conductoare rotunde. Se execută cabluri cu un singur conductor (pentru curent continuu pînă la 1 kV şi pentru instalaţii trifazate la tensiuni mai înalte decît 60 kV),
Izolantul	Permiti- vitatea relativă er	Rigiditatea di-electrică la şocuri de 1 min la 20° kV/mm		Unghiul de pierderi în dielectric tg 8		Rezisti- vitatea
		curent alter- nativ	curent con- tinuu	la 20°	la 100°	Q cm
Hîrtie uscată	2,34	10,6	14,9	2-10-3	3,6-10-s	5-1015
Ulei de impregnare	2,33	24	34	0,8-10-3	33-10-3	0,6-1015
Hîrtie impregnată	3,87	57,5	174	8,5-10-8	8,5-10-3	1 -1015
Mantaua etanşă, care fereşte de umezeală izolaţia conductoarelor, se execută de obicei din plumb (aplicată prin presare la cald, fără cusătură), din cauciuc, mase plastice (poli-clorură de vinii) şi — în ultimul timp — din aluminiu.
Cablu de energie
205
Cablu de energie
Armatura cablurilor se execută din benzi de ofel, sîrmă rotundă, sîrmă plată şi sîrmă cu profil special (Z) (v. fig. III).—
IV. Instalarea cablurilor în şanfuri.
V. Fixarea cablurilor de pereţi.
III. Armatura cablurilor electrice, a) armare cu benzi de otel, în două straturi; b) armare deschisă, cu strat de sîrmă plată şi cu strat în elice; c) armare închisă, cu sîrmă plată, într-un strat; d) armare închisă, cu strat de sîrmă plată şi cu strat în elice; e) armare închisă, cu strat de sîrmă rotundă; f) armare închisă, cu strat de sîrmă rotundă şi cu strat în elice.
Caracteristicile elecfrice ale cablurilor de energie sînt pierderile de putere, rezistenfa, inductivifafea şi capacitatea lineică.
Pierderile de putere în cabluri se produc cum urmează: pierderi în conductoare (la cablurile de curent continuu sînt singurele pierderi) şi pierderi în dielectric, cu expresia
P = ~YJ~ Erf£i *9 8 [W/™3]'
în care / (Hz) e frecvenfa, iar E (V/m) e intensitatea cîmpului electric (importante la cablurile pentru tensiuni înalte, depinzînd de caracteristicile hîrtiei şi crescînd cu temperatura, ceea ce micşorează sarcina admisibilă a cablului, pînă la anularea ei); pierderi în manta (datorite curenfilor turbionari; la cablurile cu cîte un conductor în instalafii trifazate, acestea pot atinge 20-*200% din pierderile în conductoare; pentru a le reduce, mantalele se leagă între ele şi la pămînt); pierderi în armatura de ofel (datorite curenfilor turbionari şi fenomenului de iste-rezis; la cablurile cu mai multe conductoare, ele pot atinge 5• *• 10% din pierderile în conductoare; la cablurile cu cîte un conductor din instalafiile trifazate, pot atinge valori considerabile). — Se fine seamă de totalitatea acestor pierderi, con-siderînd mărită rezistenfa ohmică în curent alternativ, fafă de cea în curent continuu, cu	5%	pentru cablurile cu trei
conductoare şi cu 35% pentru cablurile cu cîte un conductor în instalafiile trifazate.
Inductivifafea lineică (v.) a cablurilor e mult mai mică decît a liniilor aeriene (circa 1/5), distanfele dintre conductoare fiind mult mai mici.
Capacitatea lineică (v.) a cablurilor e mult mai mare (de circa 20 de ori) decît a liniilor aeriene. La alimentarea cu tensiuni simetrice, curentul capacitiv pe fază e dat de expresia
/C=~cs2n/	[A/m],
în care Cs (F/m) e capacitatea lineică în serviciu, iar în cazul punerii la pămînt a unei faze curentul de punere la pămînt e Ip — 3>IC. La tensiuni înalte, curentul capacitiv (aproximativ curentul în gol) poate avea valori mari.
Instalarea cablurilor de energie se face în următoarele moduri: în şanfuri (v. fig. IV), în tuburi ceramice, în tuburi de asbo-ciment sau în blocuri de beton cu unu sau cu mai multe canale (în incintede fabrici sau în oraşe, sub pavaje speciale), în tunele vizitabile (în cazul unui mare număr de cabluri cu acelaşi traseu), pe perefi (v. fig. V ) sau în canale.
încercările cablurilor elecfrice de energie se efectuează fie în timpul execufiei şi la recepfie, fie la instalare şi în exploatare, fie în caz de defectare.
în timpul execufiei şi la recepfie se urmăreşte controlul execufiei şi în primul rînd: verificarea dimensiunilor constructive (conductoare, izolafie, manta de plumb, învelişuri de protecfie); verificarea calităfii materialelor; verificarea execufiei (coinci-derea benzilor de hîrtie izolantă, etc.); încercarea rigidităfii dielecfrice (tensiunea de încercare se aplică între conductor şi mantaua de plumb, la cablurile cu un singur conductor, între fiecare conductor şi celelalte conductoare legate cu mantaua de plumb, la cablurile cu mai multe conductoare); încercarea de străpungere după îndoire; măsurarea rezistenfei de izolafie (prin metoda comparafiei); determinarea valorii tangentei unghiului de pierderi dielectrice (cu ajutorul punfii Schering), etc.
înainte de instalare şi în exploatare se urmăreşte controlul preventiv al stării cablurilor şi în primul rînd: verificarea prin inductor de înaltă tensiune (se relevă defectele mari sau defectele locale dezvoltate); verificarea la înaltă tensiune în curent continuu şi determinarea curentului de scăpări (permite stabilirea deteriorărilor celor mai răspîndite) şi verificarea la înaltă tensiune în curent alternativ şi măsurarea pierderilor dielectrice (metodă mai pufin folosită, din cauza pericolului deteriorării izolafiei cablului fiind necesară o tensiune de încercare peste cea nominală a cablului spre a se putea descoperi cît mai multe defecte locale, cum şi din cauza necesităfii unei mari puteri a insfalafiei de încercare, datorită sarcinii reactive importante). Prin aceste încercări se pot determina la timp defecte datorite diferitelor cauze (deteriorării mecanice, umezirea izolafiei, corodarea învelişurilor de etanşare, fenomene de supratensiune, extinderea unor defecte de fabricaţie, uscarea izolaţiei din cauza deplasării masei de impregnare, îmbătrînirea izolaţiei, etc.) şi se poate evita dezvoltarea lor.
în cazul defectării unui cablu montat se urmăreşte în primul rînd determinarea locului defectului prin măsurări şi încercări speciale: metoda buclei Murray, schema punfii duble Thomson, schema punfilor pentru măsurarea capacităfii (v. Localizarea defectelor pe linii). —
Fafă de liniile aeriene, cablurile prezintă următoarele avantaje: posibilitate de instalare acolo unde liniile aeriene nu pot fi admise (în aglomerafii de populaţie, etc.), siguranţă mai mare în exploatare, siguranţă mai mare pentru persoanele aflate pe traseu, cum şi anumite dezavantaje: cost mai mare, dificultate mai mare de a găsi locurile avariate, etc.—
Principalele tipuri de cabluri de energie sînt descrise mai jos, şi anume: cablul cu izolaţie de cauciuc în manta de plumb, cablul cu izolaţie de hîrtie în manta de plumb, cablul ecranat, cablul cu ulei şi cablul sub presiune.
Cablu cu izolafie de cauciuc în manta de plumb: Cablu electric de energie ale cărui conductoare (de cupru sau de aluminiu) sînt izolate fiecare cu cauciuc vulcanizat (rezistent la căldură), înfuniate împreună cu un material de umplutură, pentru completarea formei rotunde, înfăşurate cu benzi de pînză cauciucată, şi îmbrăcate înfr-o manta de plumb fără cusătură, după care pot urma şi învelişuri de protecţie.
Se execută cu unu, cu două, trei sau patru conductoare; se foloseşte mai frecvent pentru tensiuni nominale de 500 V curent
Cablu de energie
206
Cablu de energie
alternativ sau 1000 V curent continuu, 3000 V curent alternativ şi 6000 V curent alternativ, grosimea izolafiei de cauciuc variind cu tensiunea.
Se construiesc următoarele tipuri:
Cabluri cu structura menfionată mai sus, fără învelişuri protectoare peste mantaua de plumb (tip 1); se folosesc în instalafiile din inferiorul clădirilor, în canale, sau tunele în cazurile în cari nu sînt expuse loviturilor mecanice, aburului, gazelor şi acizilor, dăunători mantalei de plumb, cum şi în cazurile în cari nu e pericol de explozie; cabluri cu înveliş de protecfie (peste mantaua de plumb) de iută, de cînepă sau de alt material asemănător, impregnat cu amestec bituminos şi fungicid (fip 2); se folosesc în aceleaşi instalafii ca precedentul, dar în cazul unui mediu cu abur, gaze sau acizi, cari nu sînt dăunători învelişului de protecfie al mantalei; cabluri cu acelaşi înveliş de protecfie, ca în cazul precedent, peste care urmează o armatură metalică, protejată contra agenfilor atmosferici (tip 3); armatura poate fi executată din două benzi de ofel, din sîrmă plată de ofel sau din unu ori două straturi de sîrmă rotundă; se folosesc în instalafii în cari cablurile sînt expuse acfiunilor mecanice, pericolelor de incendiu şi de explozie, dar sînt ferite de acfiunea gazelor corozive şi a acizilor; cabluri cu înveliş de protecfie şi armatură, ca în cazul precedent, peste care urmează un înveliş protector contra acfiunilor chimice (fip 4); se folosesc instalate în pămînt.
Simbolurile pentru cablurile de tipurile 1, 2, 3 şi 4, cu izolafie de cauciuc în manta de plumb, utilizate în fara noastră, în URSS, respectiv în Germania, sînt, pentru conductoare de cupru, tipul 1: CP, SRG şi NGK; tipul 2: CPI, SRA şi NGKA; tipul 3: CPB, SRBG şi NGKB; tipul 4: CPBI, SRB şi NGKBA, iar pentru conductoare de aluminiu, în tara noastră, respectiv în Germania: tipul 1: ACP şi NAGK; tipul 2: ACPI şi NAGKA; tipul 3: ACPB şi NAGKB, iar tipul 4: ACPBI şi NAGKBA.
Cablu cu izolafie de hîrtie în manta de plumb: Cablu electric de energie ale cărui conductoare (de cupru sau de aluminiu) sînt izolate fiecare cu mai multe straturi de bandă de hîrtie impregnată cu masă eiectroizolantă vîscoasă, înfuniate împreună cu un material de umplutură (sfoară de hîrtie) pentru completarea formei rotunde şi pentru evitarea spafiilor goale, acoperite cu mai multe straturi de bandă de hîrtie impregnată cu masă eiectroizolantă, formînd izolafia comună (izolafia de centură) şi îmbrăcate într-o manta de plumb fără cusătură, după care pot urma şi învelişuri de protecfie (v. fig. VI). Se execută cu unu, cu două, trei sau patru conductoare.
Se construiesc următoarele tipuri:
Cabluri cu structura menfionată mai sus, fără învelişuri protectoare peste mantaua de plumb (fip 1); se folosesc în instalafii din interiorul clădirilor, în canale, tunele, etc. în cazurile în cari nu sînt expuse acfiunilor mecanice şi chimice; — cabluri cu înveliş de protecfie de cînepă, de iută, sau de alt material asemănător, impregnat (tip 2); se folosesc în aceleaşi instalafii ca şi cablul precedent, dar în cazul unui mediu cu abur, gaze sau acizi cari nu sînt dăunători învelişului; — cabluri cu acelaşi înveliş de protecfie, ca în cazul precedent, peste care urmează o armatură metalică constituită din două benzi de ofel, apoi o înfăşurare de fire de cînepă, de iută, sau de alt material asemănător, impregnat, şi un strat de solufie de cretă (tip 3) (v. fig. Vil şi VIII); se instalează în pămînt.
Simbolurile pentru tipurile 1, 2, 3, de cabluri cu izolafie de hîrtie în manta de plumb, cu conductoare de cupru, utilizate în fara noastră, în URSS, respectiv în Germania, sînt: tipul 1: CPH, SG şi NK; tipul 2: CPHI, SA şi NKA; tipul 3; CPHBI, SB şi NKBA; pentru cablurile cu conductoare de aluminiu, în fara noastră şi în Germania, tipul 1: ACPH,—; tipul2: ACPHI şi NAKA; tipul 3: ACPHBl şi NAKBA.
Din punctul de vedere al proprietăfilor electrice, tipurile de cabluri menfionate sînt normale sau cu izolafie de centură. Tipuri derivate din acest punct de vedere sînt: cablul (trifazat) ecranat (metalizat) cu manta de plumb unică,
,a Vj I fj 7	7
a	b
VII. Cabluri cu Izolafie de hîrtie în manta VIII. Cablu cu izolafie de hîrtie de plumb.	în	manta	de	piumb.
a) cu conductoare rotunde; b) cu conduc- f) conducto ; 2) izolafie de hîrtie; toare sector; 1) conductor; 2) izolafia con- 3) umplutură; A) manta de plumb; ductoarelor; 3) Izolafie de centură; 4) manta 5) înveliş de protecfie; 6) arma-deplumb; 5)înveliş de protecfie; 6) armatură; fură; 7) înveliş de protecfie.
7) înveliş de protecfie; 8) material de umplutură.
cablul (trifazat) cu trei mantale de plumb (netede sau cu şanfuri), ecranat sau nu (folosit aproape excluziv pentru tensiuni pînă la 10 kV, şi uneori pentru tensiuni mai înalte, chiar Ia 110 kV).
Grosimea izolafiei de centură poate fi aceeaşi sau (în instalaţii cu neutrul bine pus la pămînt) mai mică decît izolafia conductoarelor. Cîmpul electric în izolafie are în general o componentă radială şi una tangenţială (putînd atinge valori foarte mari), care solicită hîrtia în direcfia rezistenfei electrice minime (v. fig. IX). în cazul cel mai simplu, al cablurilor cu un singur
IX. Liniile de cîmp şi echipofenfiale în cabluri trifazate (în momentul în care curentul prinfr-o fază e maxim).
a)	consfrucfia şi cîmpul unui cablu cu manta de plumb (cu izolafîe de centură);
b)	consfrucfia şj cîmpul unui cablu ecranat cu manta de plumb; c) consfrucfia
şi cîmpul unui cablu cu trei mantale de plumb.
conductor (sau la cablurile cu trei conductoare metalizate ori cu trei mantale de plumb), cîmpul electric maxim (la suprafafa conductorului) e dat de expresia
V
E =-
max
2,3 r log
r+6 '
în care: V e tensiunea fafă de pămînt; r e raza conductorului; 8 e grosimea izolafiei; r + 8 e raza interioară a mantalei de plumb. Raportul EdjEmax-S, în care Ed e rigiditatea dielec-trică a izolantului, se numeşte coeficientul de siguranfă al ca^
8 12
V/. Cabluri cu izolaţie de hîriie în manta de plumb.
1) cablu în manta de plumb 2X95 r, 1 kV; 2) cablu în manta de plumb asfaltată 2X95 r, 3 kV; 3) cablu armat cu înveliş de iută asfaltată 2X95 r, 6 kV; 4) cablu armat (cu sîrmă rotundă) cu înveliş de iută asfaltată 2X95 r, 10 kV; 5) cablu armat (cu sîrmă rotundă) cu înveliş de iută asfaltată 3\95 r, 10 kV; 6) cablu armat (cu benzi) cu înveliş de iută asfaltată 3X95 r, 6 kV; 7) cablu în manta de plumb cu înveliş de iută asfaltată 3X95 r, 3 kV; 8) cablu în manta de plumb 3X95 r, 1 kV; 9) cablu în manta de plumb 3X95 s» 1 ^V; 10) cablu în manta de plumb cu înveliş de iută asfaltată 3\95 s, p kV; 11) cablu armai (cu benzi) cu înveliş de iută asfaltată 3X95 s, 6 kV; 12) cablu armat (cu sîrmă rotundă) cu înveliş de iută asfaltată 3X95 s, 10 kV; ga/ben în straturi: izolaţie de
bandă de hîrtie; roşu: cupru; argintiu: plumb; albastru: ofel.
Cablu de energie
207
Cablu de energie
blului. Pentru izolaţie de hîrtie impregnată, Emax variază de ' |a 2,5-5 • 106 V/m.
La cablurile trifazate cu trei conductoare în aceeaşi manta de plumb, cîmpul electric e repartizat mai neuniform, determinarea exactă fiind complicată. Uniformizarea cîmpului electric se obfine la cabluri de tensiune înaltă şi foarte înaltă prin ecranarea conductoarelor cu hîrtie metalizată (v. fig. IX) sau cu semiconductoare (carbon coloidal sub formă de funingine).
Sub acfiunea căldurii şi a gravitafiei (la cablurile instalate vertical sau înclinat), masa vîscoasă de impregnare prin dilatare migrează spre exterior şi spre locurile de nivel mai jos, provocînd deformări permanente ale mantalei de plumb, formarea de goluri şi degajare de gaze disolvate în masă, fenomene cari înrăutăfesc proprietăfile cablului. (Pe trasee cu diferenfe mari de nivel se folosesc cabluri cu confinut redus de masă de impregnare şi se intercalează manşoane opritoare.)
îmbinarea cablurilor se face prin următoarele operafii principale: desfacerea tuturor învelişurilor, racordarea conductoarelor prin cleme de îmbinare, reconstituirea izolaţiei şi închiderea ermetică a zonei de îmbinare, în manşoane de cabluri de fontă. în cazul tensiunilor înalte, zona de îmbinare e închisă într-un manşon de plumb care se introduce apoi în manşonul de fontă. Prin aceste operafii se restabileşte izolafia electrică a cablului şi se asigură contra pătrunderii apei, condifii esenfiale pentru a obfine buna funcfionare a cablurilor.
Racordarea la aparate sau la linii electrice aeriene se face prin cutii terminale cari împiedică pătrunderea umezelii în izolafia cablului.
Cablul cu izolafie de hîrtie în manta de plumb prezintă variante diferite după locul de folosire: cablu de mină, cablu marin, cablu fluvial, cablu naval, cablu cu alungire, cablu cu protecfie pentru medii agresive speciale, cablu penfru temperatură înaltă, cablu pentru instalare verticală.
Cablu cu izolaţie de hîrtie, cu trei mantale de plumb: Cablu electric de energie cu izolafie de hîrtie ale cărui conductoare sînt izolate cu hîrtie impregnată (ecranate sau nu), îmbrăcate apoi fiecare cu cîte o manta de plumb fără cusătură şi înfuniate cu un material de umplutură.
Urmează învelişurile de protecfie, ca şi la cablurile cu manta unică (v. fig. X a).
Cele trei mantale de plumb pot fi netede (v. fig. X b) spre exterior sau cu şanfuri (v.fig. XcJ. Aceste cabluri se execută cilindrice şi uneori prismatice; ele
. 4 5 6 7 .
Cablu cu ulei: Cablu electric de energie cu izolafie de hîrtie, cu canale (la cablurile cu un conductor e un singur canal central) (v. fig XI), umplute cu ulei (pentru impregnarea hîrtiei izolante), în comunicafie cu rezervoare ds expansiune penfru compensarea variafiilor de volum datorite variafiilor de temperatură. Prin această construcfie se evită formarea de goluri în izolafie cari se produc la cablurile de construcfie obişnuită avînd masă vîscoasă de impregnare.
Instalarea unui astfel de cablu se realizează ca în fig. XII. Porfiunile de cablu sînt legate prin mufe cari asigură continuitatea circulafiei uleiului (unele dintre ele însă au rolul de a fragmenta circulafia uleiului). La capete şi la mufele de separafie se instalează vase de expansiune.
Pierderile în dielectricul cablurilor cu ulei sînt mai mici decît ale cablurilor cu masă izolantă; ele rămîn constante
XI. Cablu cu ulei cu un conductor.
1) canal de ulei; 2) conductor; 3) izolaţie de hîrtie; 4) ecran; 5) manta de plumb; 6) învelişuri de protecţie.
tgS
XII. Schema instalării cablurilor cu ulei.
I) cutii terminale; 2) manşoane; 3) mută opritoare; 4) vas de expansiune.
chiar la solicitări electrice importante (v. fig. XIII). încălzirile interne admisibile (temperaratura maximă pînă la circa 75°)şi solicitările electrice admisibile ale cablului cu ulei sînt de aproape două ori mai mari decît ale cablului cu masă izolantă; de aceea, la aceeaşi secfiune a conductoarelor şi la aceeaşi grosime de izolafie, primul poate fi folosit pentru un curent de aproximativ 1,5 ori mai mare şi pentru o putere ds aproximativ trei ori mai mare decît al doilea.
Se foloseşte în general pentru tensiuni foarte înalte, de la 110---380 kV, dar une-
_L
kvjmm
X. Cabluri cu izolaţie de hîrtie cu trei mantale de plumb, a) şi b) cu mantale netede; c) cu mantale cu şanţuri; 1) conductor; 2) izolaţia conductoarelor; 3) ecran; 4) manta de plumb; 5) umplutură; 6) înveliş de protecţie; 7) armatură; 8) înveliş de protecţie.
prezintă o serie de avantaje fafă de construcfia obişnuită (materialul de umplutură nefiind impregnat, cablul e indicat pe trasee cu denivelări; transmiterea căldurii e mai favorabilă; repartifia cîmpului e avantajoasă), dar şi unele dezavantaje (pierderi de putere în mantale mai mari, datorite curenfilor turbionari).
XIII. Variaţia pierderilor în dielectric. î) cablu cu ulei; 2) cablu normal.
ori poate fi indicat şi la tensiuni mai joase, de exemplu la 30 kV.
Cablu de întărire: Cabli' cu conductoare de cupru sau de aluminiu, care alimentează în diferite puncte linia de contact, de secfiune insuficientă, a unei instalafii de tracfiune electrică. Se foloseşte în special la sistemul de tracţiune în curent continuu. Cablul se montează pe aceiaşi stîlpi ca şi linia de contact.
Cablu de întoarcere: în fracfiunea electrică, cablul cu conductoare de cupru, sau de aluminiu care leagă electric anumite puncte ale şinelor unei căi ferate sau de tramvai, electrificate, cu substaţiunea de tracţiune, care alimentează linia de contact. Cablurile de întoarcere se utilizează de obicei în instalaţiile alimentate în curent continuu, permifînd diminuarea curenfilor de dispersiune.
Cablu de energie
208
Cablu de energie
XIV. Cablu de energie ecranat.
1) conductor; 2) izolafia conductoarelor; 3) ecra-nare; A) umplutură; 5) manta de plumb; 6) înveliş de protecfie; 7) armatură; 8) înveliş de protecfie.
Cablu ecranai: Cablu electr&c de energie cu izolafie de hîrtie, ecranat prin acoperirea- izolafiei de hîrtie a fiecărei faze cu un strat conductor (un ecran), de obicei bandă de cupru sau de aluminiu subfire, perforată, sau hîrtie metalizată cu foifă de aluminiu şi perforată (v. fig. XfV). Sin. Cablu metalizat. \
Un astfel de cablu nu mai are izolafte de centură. Se execută cabluri ecranate cu o singură manta de plumb (care îmbracă toate fazele) sau cu trei mantale de plumb (cîte una pentru fiecare fază).
Cîmpul electric în izolafie are o repartiţie diferită de aceea din cablurile ne-metalizate, şi anume e radial, evitînd astfel solicitările electrice tangenfiale ale izolafiei. Materialul de umplutură nu e solicitat electric. Transmiterea căldurii spre exterior se face în condifii mai bune. Cablurile de acest fel au izolafia şi mantaua de plumb mai subfiri decît ale cablurilor de construcfie obişnuită.
Se execută şi cabluri cu ecrane de hîrtie semiconductoare, dispusă atît peste conductoare cît şi sub mantaua de plumb. (V. şi Cablu Hochstădter.)
Cablu H. V. Cablu Hochstădter.
Cablu Hochstădter: Tip de cablu de energie ecranat, cu strat conductor de foifă metalică sau de hîrtie metalizată, peste izolafia fiecărui conductor.
Cablu în feavă: Sin. Cablu sub presiune exterioară de gaze sau de ulei.
Cablu naval: Cablu electric de energie folosit în instalafiile elecfrice de la bordul navelor, cum şi în instalafiile elecfrice cu caracter naval executate pe uscat sau pe con-strucfii plutitoare stafionare.
Cablu sub plumb: Cablu electric de energie avînd manta etanşă de plumb, aplicată prin presare la cald, fără cusătură (v. Cablu cu izolafie de cauciuc în manta de plumb, Cablu cu izolafie de hîrtie în manta de plumb).
Cablu sub presiune: Cablu electric de energie, cu izolafie de hîrtie impregnată, sub presiune de gaze sau de ulei. în general e folosit pentru transport de puteri foarte mari la tensiuni foarte înalte.
Se deosebesc: cablu sub presiune interioară de gaze, cablu sub presiune exterioară de gaze, cablu sub presiune exterioară de ulei.
■ 2 4 6
M/ci
XV. Cablu sub presiune interioară de gaze.
1) conductor; 2) ecran de hîrtie semiconductoare; 3) izolafie de hîrtie impregnată (confinut redus de masă izolantă); 4) hîrtie metalizată; 5) bandă de pînză cu sîrmă de cupru; 6) feavă pentru gaz; 7) manta de plumb; 8) bandă pentru întărirea mantalei.
XVI. Variafia rigidităfii dielectrice presiunea.
gaz inert (de obicei azot sau bioxid de carbon, iar mai recent, freon şi hexafluorură de sulf) la presiunea de 3—15 at, variind cu tensiunea (v. fig. XV).
Gazul e introdus prin tuburi metalice flexibile (alcătuite, de exemplu, dintr-un conductor dispus elicoidal), cari fac parte din consfrucfia cablului; mantaua e întărită prin fretarea cu benzi metalice. Deoarece rigiditatea dielecfrică a hîrtiei impregnate creşte (v. fig. XVI) cu presiunea (rigiditatea la şoc nu creşte), se pot admite în izolafie solicitări electrice mai mari decît la cablurile cu izolafie de hîrtie de construcfie obişnuită, şi anume (12-— 16) * 106 V/m şi chiar mai mult. în refelele cu astfel de cabluri, presiunea e menfinută cu ajutorul unei instalafii cu rezervoare de gaz echipate cu supape pneumatice comandate electric (v. fig. XVII a) sau cu autoreglare pneumatică (v. fig. XVII b).
Cablul sub presiune interioară de gaze are izolafie de hîrtie impregnată, în manta de plumb, avînd golurile dintre firele conductoarelor şi din straturile de hîrtie umplute cu un
XVII. Reglarea presiunii la cablurile sub presiune interioară de gaze.
а)	prin comandă electrică a supapei pneumatice:	f) rezervor de gaz sub
presiune înaltă; 2) reductor; 3) supapă pneumatică comandată electric de manomefrul 6; A) legătură electrică de comandă; 5) rezervor de egalizare;
б)	manometru în punctul cel mai depărtat de /; b) autoreglare pneumatică: I) rezervor de gaz sub presiune înaltă; 2) reductor automat pentru admisiunea gazului în cablu la scăderea presiunii; 3) supapă de presiune maximă pentru
evacuarea gazului în atmosferă; 4) manometru.
Cablurile de această construcfie se folosesc pentru tensiuni foarte înalte, dar şi pentru tensiuni de 10--35 kV, fiind indicate în special pentru trasee verticale sau foarte înclinate.
Cablul sub presiune exterioară de gaze are izolafie de hîrtie impregnată, cu unu, două sau trei conductoare cu manta de plumb sau fără manta de plumb, introdus în conductă de ofel cu diametru mai mare, umplută cu gaz inert (azot) Ia presiunea de circa 15 at (v. fig. XVIII).
La cablurile cu manta de plumb, aceasta are rolul de diafragmă la dilafafiile şi con-tracfiunile masei de impregnare a hîrtiei, cum şi rolul de a evita contactul direct între gaz şi izolafie. în cazul cînd nu se foloseşte mantaua de plumb, izolafia în
contact cu gazul poate să se umezească la XVIII. Cablu sub pre-defectarea conductei metalice. — Mantaua siune exterioarăde gaze. de plumb fiind costisitoare, s-a căutat înlocuirea ei cu o manta de masă plastică sintetică. Sin. Cablu comprimat, Cablu în feavă sub presiune de gaze.
Cablul sub presiune exterioară de u!ei are izolafie de hîrtie (de obicei gradată) impregnată cu material izolant*vîscos, ecranat {cu hîrtie semiconductoare peste conductoare şi cu hîrtie metalizată peste izo-
1) conductor; 2) izolafie; 3) umplutură;
4)	manta de plumb;
5)	înveliş de protecfie; 6) feavă de ofel.
Cablu de telecomunicaţii	209	Cablu	de	felecomunicafii
lafie) cu o membrană subfire de protecfie (de polietilenă sau de alte substanfe) întărită (cu benzi de polietilenă sau de cupru), introdus în feavă de ofel (v. fig. XIX) (cu diametru mai mare) umplută cu ulei sub presiunea de 15 at (menfinută de un echipament special, constituit din rezervoare de ulei, pompe, supape şi dispozitivul de semnalizare a scăderii presiunii).
Poate avea un înveliş de protecfie temporară de plumb, care e îndepărtat la instalare, adică Ia introducerea cablului în feavă. Ţeava de ofel trebuie protejată contra coroziunii (în general se foloseşte o pro- XIX• Cablu sub presiune tecfie catodică). Uleiul sub presiune mărită exterioara de ulei. are calităfi de izolant mai bune decît la 0 conductor; 2) izolafie; presiunea atmosferică.	3> ulei; *eavă de °feK
Acest cablu se foloseşte sub formă de cablu trifazat (trei cabluri unipolare în aceeaşi fsavă), de obicei cu secfiuni mari ale conductoarelor (peste 120 mm2), la tensiuni foarte înalte (în general peste 110 kV), pentru puteri de transportat mari, dar uneori e folosit şi pentru tensiuni sub 110 kV. Sin. Cablu în feavă sub presiune de ulei.
i.	~ de telecomunicaţii. Telc.: Cablu electric folosit pentru transmisiunea semnalelor de telecomunicafii, avînd conductoarele grupate în unu sau în mai multe circuite.
După tipul circuitelor, se deosebesc: cablul cu circuite simetrice, cablul cu circuite coaxiale, cablul combinat.
După metalul conductoarelor, se deosebesc: cablu cu conductoare de cupru, cablu cu conductoare de aluminiu (mai rar), cablu cu conductoare bimetalice (conductoarele cablurilor simetrice încărcate inductiv prin metalizare electrolitică sau unele conductoare interioare ale cablurilor coaxiale).
După construcfia mantalei etanşe şi a învelişurilor de protecfie, se deosebesc: cablu fără manta etanşă, cu înveliş de protecfie de hîrtie impregnată sau de fesătură textilă, impregnată (cabluri simetrice, pentru legături interioare în centrale de telecomunicafii); cablu cu manta etanşă de cauciuc sau de material plastic, clorură de polivinil (cablu simetric, pentru legături în centrale de telecomunicafii sau în exterior); cablu cu manta etanşă de plumb, fără alt înveliş (cablu sub plumb blanc), ale cărui circuite simetrice pot fi cu izolafie de fesătură (pentru legături exterioare —pe ziduri — la centrale), sau cu izolafie de aer-hîrtie (penfru legături urbane, sub forma cablului aerian purtat (v.), sau a cablului de canalizafie, v.); cablu cu manta de plumb şi cu înveliş exterior de hîrtie şi de iută impregnată, nearmat (folosit pentru pozarea pe zidurile clădirilor, în locul cablurilor sub plumb blanc, în cazul unor condifii foarte defavorabile pentru mantaua de plumb); cablu cu manta de plumb, armat, fără înveliş exterior de protecfie contra coroziunii, la care între cămaşa de plumb şi armatură se introduce un strat elastic (pentru a feri plumbul de acfiunile mecanice defavorabile ale armaturii), cu armatura de benzi sau de sîrme de ofel; cablu cu manta de plumb, armat (ca mai sus), cu înveliş exterior de protecfie contra coroziunii, de iută impregnată, acoperit la exterior cu praf inert, pentru a evita murdărirea.
După modul de pozare, se deosebesc: cablu aerian purtat, aerian autopurtat, subteran, de canalizafie, subfluvial, submarin.
După frecvenfele de lucru, se deosebesc: cablu telefonic de frecvenfă vocală, cablu telefonic de frecvenfă înaltă, cablu de audiofrecvenfă, de videofrecvenfă, de radiofrecvenfă, de microunde.
După amplasare şi utilizare, se deosebesc: cablu urban, interurban, de intrare, de interior, de exterior, de linie, de racord, de centrală, de distribufie, etc.
După tipul comunicafiilor asigurate, se deosebesc: cablu telegrafic, telefonic, fonic, fototelegrafic, de telecomandă, de tele-măsurare, de radioficare, de radiocomunicafii, de televiziune,
de radiolocafie, multiplu (pantru mai multe tipuri de telecomunicafii).
Cablul de telecomunicafii trebuie sa prezinte o atenuare cît mai mică, o diafonie cît mai mică între circuite, o capacitate lineică cît mai mică şi o omogeneitate cît mai mare în lungul circuitelor.
încercările cablurilor electrice de felecomunicafii sînt în general aceleaşi cu încercările cablurilor de energie la cari se adaugă anumite încercări specifice descrise mai jos.
în timpul execufiei şi la recepfie: Verificarea etanşeităfii mantalei de plumb (prin introducere de aer uscat, comprimat la 2,5—3,5 at, cu verificarea menfinerii presiunii un timp prescris; prin introducerea cablului în apă cel pufin 12 ore, cu verificarea menfinerii rezistenfei de izolafie; etc.); măsurarea dezechilibrelor de capacitate (indirect prin măsurarea capacităţilor, sau direct prin măsurarea cuplajelor capacitive şi a asime-triilor capacitive (v. sub Cuplaj); măsurarea atenuării circuitelor (prin comparafie sau prin metoda de mers în gol şi în scurtcircuit); măsurarea atenuării de diafonie (v.),
înainte de instalare: Verificarea conţinuităfii circuitelor,verificarea izolafiei şi a eventualelor scurt-circuite între conductoare, verificarea etanşeităfii mantalei de plumb.
în timpul instalării şi după Instalare: Verificarea dezechilibrelor capacitive pe lungimi egale cu lungimea de fabricafie şi pe lungimi mai mari — după ce la joncfiuni s-a procedat la reducerea dezechilibrelor prin transpuneri sau prin condensatoare de simetrizare.
în exploatare şi la deranjamente: Măsurarea atenuării liniei în cablu; determinarea disfanfei pînă la locul defect (v. Localizarea defectelor pe linii); etc.
Cablu aerian armat: Sin. Cablu aerian autopurtat.
Cablu aerian autopurtat: Cablu de telecomunicaţii, sub plumb, cu armatură de sîrmă de ofel zincat de calitate superioară, fără înveliş exterior de protecfie, destinat să fie întins pe stîlpi.
Armatura trebuie să asigure preluarea tuturor eforturilor rezultate prin întinderea cablului pe stîlpi, datorită greutăfii proprii, vîntului, zăpezii, etc. Cablul aerian autopurtat e destinat pentru telecomunicafii în regiuni în cari nu e posibilă instalarea cablurilor subterane sau a liniilor aeriene de sîrmă neizolată, cum şi pentru	liniile	în cablu	întinse pe stîlpii liniilor de înaltă tensiune.
în fig.	XX	e	reprezentat un cablu aerian autopurtat, care
cuprinde un miez cu cinci cuarte stea, răsucite pe o funie centrală de material textil. Sin. Cablu aerian armat.
1
XXI. Cablu aerian purtat.
1) cablu; 2) suporturi; 3) funie de ofel purtătoare.
Cablu aerian nearmaf: Si/i. Cablu aerian purtat.
Cablu aerian purtat: Câblcrde telecomunicafii, sub plumb (blanc), destinat să fie purtat de o funie metalică împletită (întinsă pe stîlpi de susfinere, v. fig. XXI), care preia toate eforturile mecanice. E destinat telecomunicafiilor urbane. Sin. Cablu aerian nearmat.
Cablu coaxial: Sin. Cablu cu circuite coaxiale (v.). (Termenul e folosit în special pentru cablul cu un singur circuit coaxial.)
Cablu cu circuite coaxiale: Cablu de felecomunicafii, ale cărui circuite sînt formate dintr-un conductor interior, central, şi un conductor exterior tubular (v. fig. XX//), coaxial cu primul. Sin. Cablu coaxial.
XX. Cablu aerian autopurtat. 1) funie centrală; 2) cuarte; 3) izolafie de hîrtie; 4) înveliş; 5) armatură de ofel.
14
Cablu de telecomunicaţii
210
Cablu de telecomunicaţii
După tipul conductorului interior, cablurile coaxiale pot fi cu conductor plin, tubular, flexibil, bimetalic.
După tipul conductorului exterior, cablurile coaxiale pot fi cu benzi de cupru, dreptunghiulare, circulare sau în Z
XXII. Secţiune schematică printr-un cablu coaxial.
/) conductor interior; 2) conductor exterior; 3) izolafie.
XXIII. Cabluri coaxiale cu conductor exterior de benzi răsucite, a) cu benzi dreptunghiulare; b) cu benzi rotunde; c) cu benzi în Z.
(v. fig. XXIII a, b, c), benzile în Z asigurînd un contact electric mai bun şi o stabilitate mâi mare a parametrilor electrici; tuburi de cupru cusute sau îmbinate în lung, lungi de 50---60 mm, avînd transversal şanfuri sau canale de îmbinare cu tuburile următoare
XXV. Cablu coaxial cu izolafie plină,
1) conduclor cential; 2) izolafie; 3) conductor exterior de tresă metalică; A) înveliş de protecfie.
in radiofehnică, în radiolocafie, sau la
căi. Cablurile coaxiale cu izolafie de globuri se folosesc la liniile de alimentare a antenei,în radiotehnică, sau la cablurile submarine.
Cablurile coaxiale cu izolafie combinată continuă folosesc fie o izolafie confecfionată prin presare, dispusă continuu între conductorul interior şi cel exterior al cablului şi avînd canale longiiudina-
le (v. fig. XXVII), fie o izolafie realizata din
XXVII. Cabluri coaxiale cu izolafie combinată continuă.
}) conductor central; 2) conductor exterior; 3) izolafie continuă cu goluri longitudinale.
XXVIII. Seefiune transversală schematică a ur.ui cablu simetric.
J) conductoare; 2) izolajie.
1
a	,	r
XXIV, Cabluri coaxiale cu conductor exterior din tuburi de cupru.
1) cusătură longitudinala.
(v. fig. XXIV a, b); semituburi de cupru, formînd tuburi cu două cusături longitudinale, cu canale transversale decalate (tuburile şi semituburile asigură fabricarea de cabluri cu o mare stabilitate a parametrilor electrici; ele se utilizează adesea la cablurile coaxiale cu izolafie de rondele şi cu diametri mai mari); împletitură de sîrmă de cupru de 0,1 •••0,3 mm, adesea cositorită, folosită la cabluri flexibile.
După natura izolafiei, cablurile coaxiale pot fi cu izolafie plină (compactă), cu izolafie combinată intermitentă, cu izolaţie combinată continuă.
Cablurile coaxiale cu izolafie plină au spafiul dintre conductorul interior şi ce exterior umplut cu material izolant (cauciuc, polietilenă, etc., v. fig. XXV); se folosesc la liniile de alimentare a antenei, cablurile submarine.
Cablurile coaxiale cu izolajie combinată intermitentă folosesc ca izolafie aerul uscat şi rondele sau globuri sferice, cilindrice, confecţionate din ceramică, polietilenă, etc., dispuse concentric cu conductorul interior; rondelele se dispun la intervale regulate în lungul cablului (20-60 cm, v. fig. XXVI), iar globurile se înşiră unele după altele; datorită spaţiului lăsat liber între rondele (sau chiar şi între globuri), constanta dielectrică a izolaţiei în ansamblu se poate reduce şi caracteristicile electrice ale cablului se îmbunătăţesc. Cablurile coaxiale cu izolaţie în rondele se folosesc la liniile de telecomunicaţii cu foarte multe
XXVI. Cablu coaxial cu izolafie combinata intermitentă.
1) conductor exterior din tuburi; 2) conductor central; 3) rondele de distanfare; 4) înveliş.
înfăşurarea în jurul conductorului inferior a unor fire de polietilenă, sau a unor cordoane de stiroflex, acoperite cu benzi subţiri de acelaşi material.
Cablu cu circuite simetrice: Cablu de telecomunicaţii, ale cărui circuite sînt formate din cîte două conductoare identice ca dimensiune, şi situate în acelaşi fel faţă de rest (v. fig. XXVIII). Sin. Cablu simetric.
Conductoarele cablurilor simetrice se confecţionează din cupru (cu diametrul de 0,5—1,4 mm), mai rar din aluminiu, sînt izolate şi se răsucesc între ele, pe circuite, pe grupuri, pe straturi, etc., din motive constructive şi pentru asigurarea simetriei şi evitarea fenomenelor de diafonie (v.).
După materialul de izolare, se deosebesc:
Cablul cu izolafie de cauciuc, avînd conductoare de cupru cositorite, pentru a evita atacul chimic al cuprului de către izolaţie şi pentru a uşura înnădirea prin lipire; e folosit pentru legături de abonaţi, instalaţii de semnalizare la căile ferate, în mine, etc.; cablul cu izolafie de bumbac sau de mătase, avînd înveliş de protecţie de ţesătură impregnată, de hîrtie impregnată, sau manta de material plastic, ori de plumb; e folosit pentru legături în centralele de telecomunicaţii; cablul cu izolafie de lac şi cu strat de hîrtie, sau lac şi fesătură de bumbac, cu înveliş de protecţie sau manta ca mai sus, folosit în aceleaşi scopuri; cablul cu izolafie de aer şi hîrtie, sau de aer şi material sintetic (stiroflex), sub manta de plumb sau de clorură de polivinil, folosit pentru telecomunicaţii urbane şi interurbane; hîrtia, sub formă de bandă înfăşurată în spirală, e ţinută departe de conductorul de cupru, printr-o aţă de hîrtie dispusă tot în spirală (v. fig. XX/X), spre a forma spaţiul pentru izolaţia de aer uscat a conductorului.
După felul răsucirii conductoarelor, se deosebesc: cabiul răsucit în pereche, la care conductoarele fiecărui circuit sînt răsucite împreună, iar perechile astfel obţinute se răsucesc în ansamblu, pe straturi (v. fig. XXX a); cablul răsucit în cuarta-stea, la care conductoarele grupate în cuartă (cîte patru) se răsucesc toate între ele, cu acelaşi pas şi astfel încît circuitele fizice să se obţină prin folosirea a cîtor două conductoare diametral opuse ^un circuit e format din conductoarele 1 şi 2, iar alt circuit, din conductoarele 3 şi 4, v. fig. XXX b); cuartele astfel organizate se răsucesc în ansamblu, pe straturi, ca şi perechile din cablul răsucit în perechi; cablul răsucit în cuartă-dublă pereche, la care cîte două perechi de circuite sînt răsucite între ele, pentru a forma grupe de cîte patru conductoare (cuarte) (v. fig. XXX c); cablul răsucit în dubla stea, la care cîte patru perechi de circuite se răsucesc între ele, aşa cum se răsu-
XXIX, Conductor al unui cablu cu izolafie aer-hîrtie.
1) conductor; 2) afa de hîrtie; 3) bandă de hîrtie.
Cablu de felecomunicafii
211
Cablu de felecomunicafii
cesc între ele conductoarele la răsucirea în stea (v. fig. XXX d); cablul cu circuite combinate, la care se întîinesc grupuri de mnductoare răsucite diferit, în raport cu destinaţia circuitelor C	respective. (în fig. XXXI
W (© ® b
e reprezentat un cablu cu circuite combinate, al
H
XXXI. Cablu cu circuite combinate.
1) înveliş de protecfie; 2) armatură; 3) înveliş; 4) manta de plumb; 5) strat de h îrfie; 6) cuartă în stea; 7) pereche.
XXX. Tipuri de răsuciri la cabluri simetrice,
a)	răsucire în pereche; b) răsucire în cuartă-stea; c) răsucire în cuartâ-dublâ pereche;
d)	răsucire în dublă stea.
cărui miez cuprinde patru cuarte în stea pentru circuitele telefonice şi patru perechi pentru circuitele telegrafice).
După mijlocul folosit pentru mărirea inductivităţii, în vederea reducerii constantei de atenuare (v. încărcarea liniilor de telecomunicaţii), cablurile simetrice pot fi: cabluri n e î n c ă r-c a te, dacă inductanţa cablului nu se măreşte prin mijloace speciale şi are o valoare relativ redusă, atît cît rezultă din construcţia normală a circuitelor cablului; cabluri încărcate inductiv, dacă inductanţa cablului e mărită prin mijloace speciale, şi anume: cabluri pupinizate, la cari încărcarea inductivă se face prin introducerea de bobine de încărcare inductivă (bobine Pupin); cabluri krarupizate, la cari încărcarea inductivă se face prin înfăşurarea conductoarelor de cupru cu benzi feromagnetice foarte subţiri; cabluri cu conductoare bimetalice, la cari încărcarea inductivă se face acoperind conductoarele de cupru, pe cale electrolitică, cu un strat feromagnetic foarte subţire; cabluri cu încărcare magnetodielectrică, la cari se acoperă conductoarele, în straturi foarte subţiri, cu material magnetodielectric.
Cablu combinat: Cablu de telecomunicaţii, care cuprinde atît circuite simetrice, cît şi circuite coaxiale (v. fig. XXXII). Se
XXXIII. Cablu combinat cu un circuit coaxial şi 14 grupuri de circuite simetrice.
E)	conductor exterior; I) conductor interior; I)• • -î4) grupuri de cir-XXXII. Cablu combinat	cuite telefonice.
foloseşte pe linii de foarte mare importanţă, pentru a asigura simultan mai multe tipuri de telecomunicaţii. Sin. Cablu compozit.
în fig. XXXIII e reprezentat un cablu combinat, care cuprinde sub mantaua de plumb: un circuit coaxial (I), de cupru (de
tipul 5/18, pentru programe de televiziune de înaltă calitate); 14 grupuri de circuite simetrice, răsucite în jurul circuitului coaxial, şi anume două grupuri (1 şi 2) din două perechi simetrice de aluminiu (cu diametrul de 1,8 mm, pentru programe de radiodifuziune); şase grupuri (2, 3, 7, 9, 13, 14) din cuarte în stea, de cupru (cu diametrul de 1,2 mm, pentru comunicaţii telefonice multiple, cu 12 căi), două grupuri (5 şi 11) din cuarte în stea, de cupru (cu diametrul de 1,4 mm, pentru comunicaţii telefonice multiple, cu trei căi, pe linii încărcate inductiv), patru grupuri (4, 6, 10, 12) din cuarte în dublă pereche de aluminiu (cu diametrul de 1,15 mm, pentru comunicaţii telefonice în înaltă frecvenţă, cu o cale).
Fig. XXXIV reprezintă un alt cablu combinat, care cuprinde sub mantaua de plumb: două circuite coaxiale de cupru (de tipul 5/18 (I şi il), pentru programe de televiziune de înaltă calitate); două circuite coaxiale de cupru (de tipul 2,6/9,4 (lll şi IV), pentru 960 de comunicaţii telefonice multiple); 20 de grupuri (cîte zece grupuri înfăşurate în jurul fiecăruia dintre circuitele coaxiale III şi IV), cuarte dubiă pereche, pentru comunicaţii telefonice regionale; patru perechi (1, 2, 3, 4), pentru telecomenzi.
Fig. XXXV reprezintă un cablu combinat, care cuprinde sub mantaua de plumb: patru circuite coaxiale de cupru [de tipul 3,17/11,7 (I, II, lll, IV) pentru programe de televiziune (două
XXXIV. Cablu combinat cu 2X2 circuite coaxiale şi 24 de grupuri de circuite telefonice.
XXXV. Cablu combinat cu patru circuite coaxiale şi zece grupuri de circuite telefonice.
dintre ele) şi pentru comunicaţii telefonice cu foarte multe căi (celelalte două circuite)]; patru perechi de circuite simetrice (î, 2, 3, 4), (cu conductoare de cupru cu diametrul de 1,27 mm, pentru programe de radiodifuziune); şase cuarte în stea 5*■ * 7 0 (cu conductoare de cupru cu diametrul de 1 mm, penfru comunicaţii telefonice).
Cablu de alimentare a antenelor: Cablu de telecomunicaţii, de radiofrecvenţe, coaxial sau (mai rar) simetric, folosit pentru legarea instalaţiilor de antenă cu staţiunile de radioemisiune, de radiolocaţie, etc. Are un singur circuit cu izolaţie plină (compactă), sau din globuri. V. sub Linia de transmisiune a antenei.
Cablu de audiofrecvenfă: Sin. Cablu fonic (v.).
Cablu de canalizafie: Cablu de telecomunicaţii, sub plumb (blanc), destinat să fie montat în canalizaţii subterane, special amenajate sub pavajele oraşelor, formate din dispunerea cap la cap a unor blocuri de beton, bazalt, etc. cu goluri longitudinale.
Cablul de canalizafie se introduce în tuburile formate din golurile în prelungire ale blocurilor, prin tragere din camere de tragere. Sin. Cablu în tuburi.
Cablu de coborîre: Cablu de telecomunicaţii folosit pentru linia de coborîre a antenei de recepţie a radioreceptoarelor.
Cablu de frecvenfă înaltă: Cablu de telecomunicaţii, pentru legături telefonice şi telegrafice, destinat să transmită semnale electrice de frecvenţă mai înaltă decît cea vocală (prin folosirea de echipamente bazate pe sistemele cu curenţi purtători). Poate fi cablu simetric, sau coaxial.
Cabiu de comandă, control şi semnalizare
212
Cablu de comandă, control şi semnalizare
XXXVI. Tipuri de cabluri pentru frecvenfe foarte înalte.
a) cablu bifilar rotund; b) cablu bifilar plaf (anaconda); c) cablu coaxial cu izolafie compactă; d) cablu coaxial cu izolafoare-cupe.
Cablu de frecvenfă vocală: Cablu de telecomu-nicaţii destinat să transmită semnale electrice telefonice de frecvenfă vocală (semnale audio sau semnale de frecvenţă acustică) cuprinse între 300 şi 3400 Hz; acest cablu permite şi transmiterea semnalelor electrice de frecvenfă infraacustică, date de telegrafia infraacustică.
Cablu de frecvenfă foarte înaltă: Cablu de telecomunicafii folosit pentru transmisiunea semnalelor de frecvenfe de la zeci pînă la mii de megahertzi, de obicei între antene şi aparatajul de radio-emisiune sau radio-recepfie. Sin. Cablu pentru microunde.
La frecvenfe foarte înalte e necesară o construcfie specială pentru reducerea pierderilor în dielectric şi a reflexiilor produse de neomogenei-tăfi. Se construiesc cabluri bifilare (simetrice) şi coaxiale (v. fig. XXXVI).
Cablurile bifilare au două conductoare de cupru paralele înglobate într-o bandă de material plastic, sau îmbrăcate separat în izolant, ori dispuse pe două generatoare diametral opuse ale unui cilindru de material plastic.
Cablurile coaxiale au un conductor central (de cupru) şi un cilindru exterior concentric (feavă, bandă sau tresă de cupru), separate prin dielectric (material plastic omogen sau aer, cu izolatoare de centrare din loc în loc). Uneori feeder-ele de antenă, contra umezelii, se umplu cu azot sub presiune.
Cablu de intrare: Cablu de telecomunicafii folosit pentru a îega liniile aeriene interurbane, aduse pînă la marginea localifăfii, Ia centrala telefonică interurbană.
Cablu de radiofrecvenfa: Cablu de telecomunicafii folosit pentru transmisiunea semnalelor de radiofrecvenfa. Se execută simetric ecranat sau coaxial, cu pierderi mici în dielectric şi capacitate lineică mică.
Cablu de videofrecvenfă: Sin. Cablu video (v.).
Cablu fonic: Cablu de telecomunicafii folosit în canalele de transmisiuni fonice pentru transmisiunea în condifii de calitate a semnalelor de audiofrecvenfă (pînă la 15—20 kHz). Cuprinde unu sau mai multe circuite simetrice ecranate de înaltă calitate şi eventual circuite telefonice sau de semnalizare auxiliare. Se execută cabluri fonice nearmate şi armate (pentru instalare subterană, etc.).
Cablu interurban: Cablu de telecomunicafii folosit în liniile interurbane, adică pentru legarea între ele a centralelor telefonice interurbane ale diferitelor localităfi; poate fi de frecvenfă vocală sau înaltă, simetric sau coaxial.
Cablu în săpătură: Sin. Cablu subteran (v.).
Cablu pentru microunde: Sin. Cablu de frecvenfe foarte înalte (v.).
Cablu radio: Termen impropriu pentru Cablu fonic.
Cablu simetric: Sin. Cablu cu circuite simetrice (v.). (Termenul e folosit în special pentru cablul cu un singur circuit simetric.)
Cablu sub cauciuc: Cablu de telecomunicafii, cu manta etanşă de cauciuc.
Cablu sub plumb: Cablu de telecomunicafii cu mânta etanşă de plumb, aplicată prin presare la cald, fără cusătură.
Cablu subfluvial: Cablu de telecomunicafii, sub plumb, cu armatură de sîrmă rotundă sau în Z, de ofel, des-
XXXVII. Tipuri de aşezarea cablului subteran. 1) paf de nisip.
tinat să fie instalat pe fundul rîurilor, pentru a completa traseul unei linii de telecomunicafii la mare distanţă, aeriană sau în cablu. Armatura metalică trebuie să asigure preluarea eforturilor mecanice uneori foarte mari, produse de curenfii de apă, sau de alte cauze.
Cablu submarin: Cablu de telecomunicafii, sub plumb, cu armatură de sîrmă rotundă sau în Z, de ofel, destinat să fie instalat pe fundul mărilor sau al oceanelor. Armatura metalică trebuie să asigure preluarea eventualelor eforturi mecanice produse în timpul pozării sau după pozare. în cazul pozărilor la mare adîncime, miezul cablului trebuie construit astfel, încît să poată suporta, fără să se deformeze, presiunea apei la adîncimea de pozare.
Cablu subteran: Cablu de telecomunicafii, sub plumb, cu armatură metalică şi înveliş de protecfie contra coroziunii, destinat să fie instalat în pămînt. Armatura cablului poate fi de benzi sau de	,
*>//////% MM//M
sîrmă rotundă de ofel, după cum terenul în care se îngroapă cablul prezintă sau nu stabilitate şi deci împiedică sau nu solicitarea cablului la eforturi mecanice. Cablurile subterane se instalează în şanfuri, de obicei pe un pat de nisip, şi se acoperă cu cărămizi dispuse în lung sau cu alte piese confecţio-nate în mod special (v. fig. XXXVII). Sin. Cablu în săpătură.
Cablu urban: Cablu de telecomunicafii, de frecvenfă vocală, folosit în refeaua telefonică urbană, adică pentru legături între centralele telefonice interurbane şi abonafi, sau între centralele telefonice urbane ale aceleiaşi localităţi.
Cablu video: Cablu de telecomunicaţii folosit în canalele de transmisiune video pentru transmisiunea în condiţii de calitate a semnalelor de frecvenţe corespunzătoare (pînă la 5**• 10 MHz). Cuprinde unu sau mai multe circuite coaxiale de înaltă calitate (în special cu o capacitate lineică redusă). Prin folosirea circuitelor coaxiale se asigură o protecţie deplină contra semnalelor perturbatoare (interferenţe). Se execută cabluri video nearmate şi armate (pentru instalare subterană, etc.).
î. ~ de comandă, eonfrol şi semnalizare. Elt., Telc.: Cablu electric folosit pentru transmisiunea semnalelor de comandă, de control şi de semnalizare în instalaţii energetice (staţiuni de transformare, de conexiuni, centrale electrice, etc.), în instalaţii de telecomunicaţii (centrale telefonice, studiouri de radiodifuziune, emiţătoare, etc.), în instalaţii de automatizare şi de telemecanică (instalaţii de asigurare a circulaţiei pe calea ferată, automatizări industriale, etc.). Sin. Cablu de semnalizare.
E un cablu de joasă tensiune, cu numeroase conductoare de secţiuni relativ mici, pentru transmisiuni în curent continuu sau la frecvenţe joase, construit fără precauţii speciale privitoare la calitatea transmisiunii şi avînd conductoarele negrupate în circuite ca la cablul de telecomunicaţii. Se deosebesc două tipuri principale de astfel de cabluri:
Cablul de comandă, control şi semnalizare, cu izolafie de cauciuc în manta de plumb, e executat de obicei din mai multe conductoare de cupru (cu secţiunea de 0,75; 1,00; 1,5; 2,5; 4; 6 sau 10 mm2), izolate cu cauciuc şi îmbrăcate în manta de plumb fără cusătură. Se foloseşte pentru tensiuni nominale de 500 V curent alternativ sau 1000 V curent continuu.
Afară de acest tip se mai execută următoarele variante, deosebite prin învelişurile cari urmează după mantaua de plumb: cu înveliş de protecţie de fire de iută, de cînepă sau de alt material asemănător şi impregnate cu un amestec bituminos şi antiputrid; cu acelaşi înveliş ca mai înainte, peste care urmează
Cablu electric cu utilizare specială
213
Cablu electric cu utilizare specială
o armatură constituită din două benzi de ofel, protejate contra agenfilor atmosferici; cu acelaşi înveliş ca mai înainte, armatura fiind însă protejată contra acfiunilor chimice.
Cablul de comandă, control şi semnalizare, cu izolafie de hîrtie în manta de plumb, e executat din mai multe conductoare (de obicei pînă la 48) de cupru electrolitic (obişnuit cu diametrul de 1 mm), izolate cu hîrtie impregnată, şi îmbrăcat în manta de plumb fără cusătură; se foloseşte pentru tensiuni nominale pînă la 250 V. Afară de acest tip se execută şi următoarele variante, deosebite prin învelişurile cari urmează după mantaua de plumb: cu înveliş de protecfie de fire de iută, de cînepă sau de alt material asemănător, impregnat cu un amestec bituminos şi antiputrid; cu acelaşi înveliş ca mai înainte, peste care urmează o armatură constituită din două benzi de ofel protejate contra agenfilor atmosferici; aceiaşi ca mai înainte, armatura fiind însă protejată contra acţiunilor chimice.
î. ~ electric cu utilizare specială. Tehn., Elf.: Cablu electric construit penfru utilizări specifice unor anumite procese tehnologice şi dimensionat după criterii corespunzătoare. E folosit pentru transmisiunea energiei electromagnetice, dar şi pentru transmisiunea semnalelor sau preluarea concomitentă a unor eforturi mecanice. Exemple:
Cablu de fotocelulă. Cinem.: Cablu specia! utilizat la conectarea celulelor fotoelectrice, consistînd din unu sau din două fire îmbrăcate de preferinfă cu cauciuc natural sau cu altă substanfă izolantă cît mai elastică, avînd deasupra un blindaj de tresă metalică şi un înveliş protector.
Acest cablu are rolul să polarizeze celula fotoelectrică, apli-cînd pe anodul sau pe anozii ei un anumit potenfial, şi să transmită spre preamplificator curenfii de audiofrecvenfă cari se produc în circuitul fotocelulei la funcfionarea ei în cadrul unui proiector, al unui film-fonograf sau al altui aparat cinematografic de redat sunetul de pe o fonogramă optică.
La cablurile de fotocelule folosite în cinematografie sînt foarta importante elasticitatea (penfru a evita orice posibilitate de transmitere a vibrafiilor mecanice ale aparatului spre preamplificator) şi capacitatea scăzută pe unitatea de lungime (circa 10 pF/m, pentru micşorarea pierderilor la frecvente înalte).
Cablu de radioghidaj. Av., Nav.: Conductă electrică de curent alternativ, îngropată, aşezată pe fundul unei ape, sau aeriană — dispusă de-a lungul unei treceri periculoase, la intrarea într-un port sau la un aerodrom — materiaii-zînd un traseu prin cîmpul său electromagnetic, care poate acfiona asupra unei instalafii de radiorecepfie de la bordul unui avion sau al unei nave. Navigatorul poate urma traseul cablului de radioghidaj cu ajutorul instrumentelor indicatoare de bord. Sin. Cablu director, Cablu-pifot,
Cablu director: Sin. Cablu de radioghidaj (v.). Cablu-pilot: Sin. Cablu de radioghidaj (v.).
Cablu special penfru sonde. Expl. petr.: Ca blu electric folosit în operafii şi măsurări speciale la sonde (carotaj electric, carotaj radioactiv, deviaţie, perforare, etc.), pentru introducerea şi extragerea aparatelor de fund şi pentru transmiterea de la suprafaţă a curentului necesar funcţionării acestor aparate.
Construcţia specială a acestor cabluri trebuie să asigure susţinerea mecanică şi siguranţa aparatului introdus, cum şi o izolaţie electrică corespunzătoare (de ex. minimum 2 M2 ia carotajul electric; 0,5 --0,8 M£2 la carotajul radioactiv; 0,1 • •0,2 MQ la operaţii de deviaţie şi de perforare). Se folosesc cabluri armate (cu înveliş de tresă metalică) şi nearmate (cu înveliş textil sau cauciucat). Primele sînt necesare în operaţiile cari prin natura lor implică siguranţa proprie a aparaturii de fund sau în sondele la cari proprietăţile fizicochimice ale fluidelor din sondă (ţiţei, noroi cu densitate şi viscozifate mare) împiedică folosirea cablurilor nearmate; în general, însă, cablurile armate tind să înlocuiască pe cele nearmate.
Cablurile speciale pentru sonde se supun unui control riguros al execuţiei (în special al izolaţiei cu probe de supratensiune la 1—3 kV), în timpul fabricaţiei şi la recepţie. în exploatare se verifică rezistenţa izolaţiilor (cu megohmmetrul); se identifică scurt-circuitele sau întreruperile cu unul dintre montajele cunoscute pentru identificarea defectelor pe linii; se identifică defectele de izolaţie la cablurile nearmate şi se repară aceste defecte.
Dintre cablurile armate se folosesc mai frecvent:
Cablul armat monoconductor (monofilar), care e constituit dintr-un conductor electric central, cu înveliş izolant acoperit cu o tresă metalică, care îi conferă rezistenţă mecanică mare, prote-jînd în acelaşi timp şi conductorul electric. Sin. Cablu explozor.
Conductorul electric central e format dintr-o liţă de fire de cupru şi de oţel (15 fire de cupru + patru fire de oţel cu diametrul de 0,4 mm), învelită cu o cămaşă textilă impregnată cu lac izolant, peste care se aplică un strat gros de 1 *•* 1,5 mm, de cauciuc sau de mase plastice electroizolante, şi apoi o cămaşă textilă impregnată cu lac; conductorul astfel pregătit are diametrul exterior de circa 7 mm. Armatura (tresa) metalică exterioară e constituită dintr-un strat interior de 22 de fire de oţel cu diametrul de 1 mm, înfăşurate în sens invers celuilalt strat exterior, format de asemenea din 22 de fire de oţel, însă mai groase (cu diametrul de 1,3***1,5 mm). Diametrul final al cablului e de 11	12 mm; greutatea cablului e de 0,450'*-0,500 kg/m;
rezistenţa mecanică la rupere, 800 kg; rezistenţa electrică a izolaţiei, minimum 40 M2; lungimea obişnuită de fabricaţie, 3000-4500 m.
Cablul explozor e cel mai utilizat tip de cablu armat penfru operaţii speciale la sonde, şi anume cînd e necesar un singur conductor.
Cablul armat cu trei conductoare (trifilar), care are următoarea construcţie: fiecare conductor e alcătuit din nouă fire (un fir central de cupru cu diametrul de 0,6 mm, patru fire de cupru şi patru fire de oţel cu diametrul de 0,4 mm), înfuniate împreună şi îmbrăcate într-un material izolant (cauciuc, masă plastică electroizolantă: policiorură de vinii, soflex, nipolan), pînă la diametrul de 3,2*"3,5 mm. Cele trei conductoare înfuniate sînt apoi înfăşurate într-o pînză textilă impregnată cu cauciuc. Armatura metalică e în general asemănătoare celei de la cablurile explozoare, însă cu fire de oţel mai groase.
Dintre cablurile nearmate se foloseşte mai frecvent:
Cablul de carotaj cu trei conductoare, care e folosit în măsurările curente cu cabluri frifilare de la sonde. E constituit din trei conductoare electrice izolate cu cauciuc şi îmbrăcate în tresă textilă sau în tresă de cauciuc cu inserţie textilă. Cele trei conductoare electrice sînt alcătuite fiecare din şapte fire de cupru cositorit şi din 42 de fire de oţel cu diametrul de
0,5 mm, înfuniate împreună sau grupate separat în şapte toroane. Conductorul metalic avînd diametrul de circa 4-"5 mm se izolează în cauciuc natural sau sintetic, respectîndu-se calităţile impuse materialului izolant şi o centricitate perfectă a conductorului metalic. Peste izolaţia de cauciuc se aplică un bandaj de pînză cauciucafă de culoare diferită (de obicei roşu, alb, negru). După răsucirea celor trei conductoare şi înfăşurarea lor cu două straturi de pînză cauciucafă sau parafinată, dispuse în sens invers, se aplică o ţesătură de fire de cînepă sau de in. Pentru obţinerea formei rotunde a cablului se adaugă printre cele trei conductoare o umplutură de fire textile impregnate de obicei cu gudron de lemn, sau de fire de cauciuc. După tresare, cablul e impregnat cît mai bine cu amestec bituminos penfru a i se mări rezistenţa ia uzură. Diametrul final al cablului e de 22 "23 mm; greutatea, 0,600—0,700 kg/m; rezistenţa mecanică la rupere, circa 4500 kg; rezistenţa electrică, 10---12 2/km; lungimea obişnuită de fabricaţie, 1000 m.
în măsurări de carotaj se utilizează şi cabluri îmbrăcate în tresă exterioară de cauciuc cu inserţie textilă, ale căror con-
Cablu electric artificial
214
Cabrare
ductoare sînt confecţionate după sistemul expus mai sus. Se folosesc, de asemenea, cabluri mai subţiri, confecţionate după acelaşi sistem, însă cu dimensiuni mai mici, pînă la diametrul total de 18 mm. Rezistenţa la rupere a acestor cabluri e de 2000 kg, iar greutatea, de 0,350---0,400 kg/m.
î. Cablu electric artificial. Elt.: Ansamblu de rezistenţe şi de condensatoare montate astfel, încît să fie echivalente — din punctul de vedere al comportării sale electrice fafă de borne — cu un cablu de telegrafie sau de telefonie.
2.	Cablu herfzian. Telc.; Sin. Radioreleu.
3. Cablu, manşon de	V. sub Armatură pentru instalaţii electrice.
4. Cablului, canalul	Mine: Lucrare minieră subterană, în formă de suitoare înclinată, prin care trec cablurile de extracţie pe porfiunea coardei cablului (v. Cablului, coarda ~). Canalele se folosesc numai la instalafiile de extracfie subterane şi fac legătura între camera maşinii de extracfie şi moletele pufului. Dimensiunile canalului şi înclinarea lui se stabilesc în raport cu pozifiile extreme ale cablurilor pe tamburele maşinii de extracfie.
5.	Cablului, coarda Mine: Porfiunea din cablul de extracfie cuprinsă între punctele de tangenfă Ia moletă şi toba sau roata de fricfiune, dispuse pe sol (v. fig.). Lungimea coardei variază foarte pufin în timpul înfăşurării cablului pe tobă sau pe roată, fiind pufin mai mare pentru pozifiile cablului de la extremităfile tobei, respectiv ale rofii. Coarda are oscilafii transversale, provocate de solicitările dinamice ale cablului în timpul extracfiei; amplitudinile acestor oscilafii cresc cu lungimea coardei şi, cînd devin prea mari, cablul poate sări de pe molete şi poate provoca accidente grave.
Lungimea coardei trebuie să fie mai mică decît 60 m, iar dacă se montează role intermediare de susfinere, lungimea coardei poate atinge 100*--110 m.
Unghiul de înclinare a coardei fată de orizontală trebuie să fie mai mare decît 32"*40°, pentru ca momentul de răsturnare a turnului — provocat de presiunile din cablu — să aibă o valoare redusă şi pentru ca oscilaţiile transversale ale cablului să fie cît mai mici.
6.	Cabluri, pod de Elf.: Parte componentă a centralelor sau staţiunilor electrice, formată dintr-o încăpere (amplasată de cele mai multe ori sub camera de comandă) în care cablurile circuitelor secundare de comandă şi de control la distanfă, de la instalafiile deservite centralizat, sînt colectate pentru a fi redistribuite în mod ordonat la panourile şi pupitrele din camera de comandă.
Construcfiile pentru susţinerea cablurilor sînt executate de obicei din metal (profiluri laminate de ofel) şi sînt dispuse astfel, încît să se obfină un traseu cît mai clar pentru circuite şi acces comod pentru personal.
Uneori în podul de cabluri se instalează — în scopul descongestionării camerei de comandă — anumite aparate şi accesorii cari nu reclamă un control permanent (relee intermediare, contacfoare, dispozitive de reglare, cleme de şir, etc.).
7.	Cablurilor, frecarea Tehn.: Frecarea dintre un cablu şi făgaşul unui scripete pe care se înfăşoară, egală cu diferenfa dintre forfele de întindere exercitate în ramurile cablului contigue scripetelui, cînd cablul e mobil şi scripetele e fix, sau
invers. Această frecare, condiţionată de coeficientul de frecare dintre cablu şi scripete, se exprimă prin relaţia
i7,=r2-r1 = r1(^a~ i),
în care T\ şi T2 sînt forţele la întindere în ramurile cablului (considerînd mişcarea în sensul forţei T^), ^ e coeficientul de frecare şi a e unghiul de înfăşurare a cablului pe scripete.
8.	Cabolcă, pl. cabolce. Pisc.: Ansamblu de legături răsucite între ele, ale unui odgon pescăresc. (Termen pescăresc, regional.) Mai multe cabolce răsucite între ele formează o viţă.
9.	Caboşon, pl. caboşoane. Tehn.: Forma în care e tăiată şi rectificată o piatră preţioasă sau semipreţioasă, prinsă într-o montură de filigran sau de metal bătut, pentru punerea ei în valoare. Tăieturile se fac în caboşon simplu sau dublu, piatra prezenfînd o suprafaţă sferoidală, elipsoidală sau ovală.
10.	Cabotaj. Nav.: Navigaţia comercială de-a lungul coastei mărilor. Se face în general în vederea coastei/sau pînă la distanţa de 200 de mile de coastă. Cînd navigaţia se face de-a lungul coastelor aceleiaşi ţări (permisă în unele ţări numai cu navele ţării respective) se numeşte cabotaj mic, iar cînd se face de-a lungul coastelor mai multor fări se numeşte cabotaj mare.
11.	Cabotier, pl. cabotiere. Nav.: Sin. Navă de cabotaj. V. sub Navă.
12.	Cabraj. 1. Av.: Evoluţia pe care o execută avionul cînd îşi măreşte incidenţa de zbor. Dacă această schimbare de incidenţă se execută în limite ccnvanabile, cabrajul schimbă panta de urcare a avionului; dacă incidenţa depăşeşte însă o anumită limită, portanţa se micşorează şi avionul cade brusc, ceea ce poate fi periculos, cînd evoluţia se face în apropiere de sol.
13.	Cabraj. 2. Transp.: Mişcarea în sus a botului unui autovehicul, în special ia frînarea acestuia, cînd se frînează numai roţile din spate sau cînd roţile din spate sînt frînate mai energic decît cele din faţă (la vehicule cu frîne la toate roţile).
14.	Cabraj. 3. Tehn. mii.: Acţiunea de cabrare (v. Cabrare 3).
15.	Cabraj. 4. Tehn. mii: Unghiul de rotire a unei guri de foc în jurul sapei, sau distanţa cu care se deplasează pe verticală un punct anumit (de ex. al roţii), fafă de pozifia sa de reapus, şi care exprimă măsura cabrării.
Cabrajul se exprimă de cele mai multe ori printr-o diagramă de cabraj (v. şi sub Cabrare 3).
16.	Cabrare. 1. Zoo/.: Mişcare de ridicare a părfii anterioare a corpului pe care o fâc unele patrupede. Se observă mai des la cai, în timpul săriturilor peste obstacole înalte.
17.	Cabrare. 2. Transp.: Tendinfa de descărcare a osiilor din fafă ale unui vehicul, cu rotirea şasiului în jurul unei axe transversale, în sensul de ridicare a părfii anterioare a acestuia.— La locomotivele electrice sau Diesel electrice cu boghiuri motoare, legate la tren, cabrarea e provocată de cuplul datorit forfei de remorcare, care se exercită la cîrligul de tracfiune Ia o anumită înălfime fafă de planul căii, ştiind că forfa de tracfiune efectivă e la contactul dintre rofi şi şină. Repartiţia inegală a şasiurilor pe boghiurile motoare provoacă patinarea rofilor, deci imposibilitatea de folosire integrală a greutăfii aderente a locomotivei. Câbrarea e în general atenuată prin dispozitive de anticabraj (v.); la locomotivele cu antrenare colectivă, cabrarea e eliminată prin repartiţia egală a forţei de tracţiune pe osiile motoare, prin mecanismele bielă cuplară-buton cuplar.— La autovehicule, cabrarea e provocată în principal de cuplul de cabrare (care tinde să răstoarne axul roţilor motoare în sens invers sensului de rotaţie al acestora), cum şi de cuplurile datorite forţei inerţiale de accelerare şi rezistenţei aerodinamice.
îs. Cabrare. 3. Tehn. mii.: Rotirea unei guri de foc în jurul unei axe care trece prin sapă şi e perpendiculară pe planul de tragere, datorită acţiunii gazelor încărcăturii de pulbere asupra culatei ţevii.
Cabrarea e caracteristică gurilor de foc rezemate pe roţi la partea dinainte şi pe sapă la partea dinapoi (cazul gurilor de
Cabrerit
215
Cad, ulei de ~
foc ale artileriei terestre), la cari momentul static corespunzător, numit şi moment de cabrare, cum şi modul de rezemare a gurii de foc pe teren, fac ca punctele de reazem ale rofilor să se desprindă de teren şi să execute o mişcare complexă înainte de a relua contactul cu solul. La gurile de foc antiaeriene, la cari unghiurile de tragere sînt foarte mari, cabrarea nu se produce, în general, iar la cele la cari masa din care face parte gura de foc e foarle mare (cazul gurilor de foc montate pe tancuri), cabrarea nu se produce niciodată.
Cabrarea dislocă gura de foc din pozifia de tragere, influen-fînd astfel ochirea şi deci precizia tragerii. Pentru aprecierea stabilitătii gurilor de foc moderne se ridică o diagramă de cabraj care reprezintă curba descrisă în planul său vertical de un anumit punct al gurii de foc, de exemplu capătul unuia dintre fusurile osiei. Ridicarea diagramei se efectuează trăgînd cu gura de foc prototip, la care se impune uneori ca diagrama să nu depăşească anumite limite.
Cabrarea propriu-zisă se combină cu o mişcare de translafie înapoi şi de revenire înainte, din cauza materialului eiastoplastic din care e constituit terenul pe care se reazemă sapa. Valoarea cabrării depinde deci şi de natura acestui teren şi de natura bandajelor rofilor şi, în general, de capacitatea de amortisare a acestora. Cea mai mare influenfă asupra cabrării o are însă modul în care e realizată legătura elastică dintre feavă şi afet.
Cabrarea e un fenomen oscilator care se amortisează, ter-minîndu-se în scurt timp după declanşare, dar avînd o durată suficientă pentru a putea dăuna preciziei tragerii.
1.	Cabrerit. Mineral.: [NiMgCo] [AsO^. Varietate de anna-bergit cu magneziu şi cobalt, în general amorf şi uneori cristalizat în sistemul monoclinic. Se prezintă şi sub formă fibroasă, radiară, reniformă sau granulară.
2.	Cabrioletă, pl. cabriolete. Transp.: Trăsură mică şi uşoară,
cu două rofi, la care se înhamă de	obicei un	singur cal şi
care e folosită în special în mediul rural.
3.	Cah-signal. C. f.: Numire prescurtată a sistemului care face repetarea automată continuă, pe locomotiva în mers, a indicafiilor semnalelor fixe de cale. V. sub Repetarea semnalelor.
4.	Cabuya.	Ind.	text.: Fuior de	fibre textile,	provenite din
anumite plante,	din	care se fabrică	funii.
5.	Cacadîr,	pl.	cacadîri. Bot.:	Sin. Măceş	(v.). (Termen
regional.)
Cacao. Bot., Ind. alim.: Theobroma cacao L. Arbore din familia Sterculiaceae, cu numeroase varietăfi, originar din America centrală şi cultivat, în prezent, în unele fări şi insule ale Asiei, ale Africii şi ale Americii. De obicei se dezvoltă favorabil între 23° lalitudine nordică şi 20° latitudine sudică, în regiuni cu climă caldă şi cu ploi abundente, în tot cursul anului. Arborele de cacao atinge înălfimi de 6**’8 m, are lemnul poros şi uşor, cu scoarfa de culoare brună închisă; frunzele sînt alterne, fanceolaie sau eliptice, lucioase şi lungi pînă la 25---30 cm; florile mici, galbene-roşietice, sînt aşezate în raceme; fructele sînt bace, de formă ovoidă, lungi de 10--20 cm şi cu diametrul de 5--'10 cm, de culoare brună, după uscare, avînd pericarpul lemnos, indehiscent, cu 5--10 coaste echidistante şi acoperite de asperităfi neregulate; în interior, fructele au cinci loji, cari confin o pulpă moale, în care se găsesc 25-"40 de seminfe, de mărimea migdalelor decorticate, acoperite cu un înveliş de culoare brună, cu cotiledoane cărnoase şi oleaginoase.
Arborele de cacao dă fructe, din al patrulea pînă în al treizecilea an, în tot cursul anului, producînd 1”*3 kg de seminfe uscate. Seminfele, după 2-*-3 zile de la recoltare, liberate de pulpă, sînt supuse, de obicei, unei slabe fermentări, prin care se elimină resturile pulpei şi gustul amar-astringent, dezvoltîndu-se substanfele aromate, şi o colorafie roşietică, uniformă.
Fermentarea, care e o operafie foarte importanfă, se execută în lăzi sau în vase acoperite cu frunze de banan, etc., şi durează 3**-10 zile, ia temperatura de 4Q,**50°f amestecînd din
timp în timp, pentru a evita creşterea temperaturii. După fermentare, boabele de cacao se spală din nou şi se usucă la soare, sau în exsicatoare, cu aer cald, după care sînt curăfite şi prăjite la temperatura de cel mult 140°, răcite, zdrobite (pentru a li se îndepărta cojile) şi măcinate fin. Boabele de cacao prăjite confin substanfe grase (unt de cacao) circa 46% (pudra numai 20"’22%), amidon şi zaharuri circa 14%, tanin circa 8%, substanfe azotoase circa 15%, apă circa 6%, un principiu colorant (roşu de cacao) circa 2%, celuloză circa 4%, teobromină circa 1,5%, cafeină 0,3%, substanfe minerale 3**-4%. Cacaoa se prezintă, pentru scopuri industriale sau pentru consum, fie sub formă de seminfe, crude sau torefiate, ori fărîmate şi tore-fiate, fie sub formă de pastă (masa de cacao), fie sub formă de pulbere (pudră). Masa de cacao rezultă prin măcinare simplă, iar pudra, prin degresarea masei. Pentru ca pulberea de cacao să fie bine dispersată prin fierbere cu apă şi să nu se depună, masa de cacao e tratată în prealabil cu agenfi de solubilizare, cum sînt carbonafu! de sodiu şi de potasiu, oxidul de magneziu şi carbonatul de calciu, substanfe cari solubilizează amidonul, neutralizează substanfele cu reacfie acidă şi dislocă scheletul celulozic al celulelor.
Pulberea de cacao e alterabilă, dacă nu a fost înlăturată toată pulpa din jurul seminfelor, şi se falsifică uneori cu dex-trină, cafea, castane, migdale, cu substanfe minerale, sau cu cacao din care s-a extras grăsimea (untul de cacao).
Cacaoa se întrebuinfează, în principal, la extragerea untului de cacao (v. Cacao, unt de ~) şi la prepararea ciocolatei (v.). Din ea se extrage, de asemenea, teobromină (v.), iar deşeuri le şi reziduurile se folosesc ca îngrăşămînt sau ca hrană pentru animale. Sub formă de pulbere se întrebuinfează la prepararea produselor de cofetărie, cum şi la prepararea unor produse medicamentoase, în amestec cu diferite substanfe active.
7.	unf de Ind. alim.: Materie grasă obfinută prin presarea la cald moderat a boabelor de cacao descojite, prăjite şi măcinate. După provenienfă, confinutul în unt de cacao al boabelor de cacao e între 51 şi 57%. Untul de cacao e o masă solidă şi fărîmicioasă la temperatura obişnuită, de culoare albă-gălbuie, cu miros caracteristic plăcut, slab aromatic, care confine gliceride ale acizilor stearic, paimitic, arahic, oleic, lino-leic. Untul de cacao are, la 15,5°, greutatea specifică 0,750-"0,775, p. t. 28—33°, indicele de saponificare 192--202 mg KOH/g şi indicele de iod 32---38 mg Vg. Untul de cacao e întrebuinfat la fabricarea ciocolatei, în patiserie, în farmacie, în industria parfumurilor şi a unor produse cosmetice. Se falsifică prin adausuri de seu, de ceruri, acid stearic sau parafină. Sin. Ulei de cacao, Butyr Cacao.
8.	CacodiS. Chim.: (CHa)2As—As (CF^. Ţetrametildiarsină. Lichid cu p. f. 170°, instabil. E combinafia de bază pentru o serie de derivafi organici ai arsenului.
9. Cacodilic, acid	Chim.: (CF^AsOOH. Acid dimefil-arsinic. Se prezintă în cristale prismatice cu p. t. 200°, fără miros, cu gust acid. E solubil în apă şi în alcool, insolubil în eter. Sărurile lui — cacodilafii de sodiu şi de fier — sînt întrebuinfate în medicină în tratamentulxanemiei.
10.	Cacfaceae. Bot.: Familie de plante din subclasa Diali-petalelor (v.), ale căror frunze sînt reduse la fepi, sau lipsesc (genul Pereskia are frunze normale). Se prezintă sub formă de ierburi, de arbuşti sau de arbori, cultivafi ca plante de ornament. Cuprinde genurile: Melocactus, Echinocactus, Cereus, Opuntia, etc. Sin. Cactus.
11.	Cad, uiei de Farm.: Gudron lichid, vîscos, de culoare brună, extras prin distilarea uscată a lemnului de Juniperus oxycedrus L. (ienupăr). Uleiul de cad, cu d. 0,99-"1,05, are miros empireumatic, e foarte pufin solubil în apă şi solubil în alcool absolut, în eter, benzină, în grăsimi, efc. Se întrebuinfează. în medicină, în afecţiunile pielii, ca paraziticid, antiherpetic, etc, Sin. Oleum cadinum, Pix cadi,
Cadalină
216
Cadastrală, seefiune ~
î. Cadalină. Chim.: 1,6-Dimetil-4-isopropil-naftaiina; hidrocarbură aromatică, obfinută prin dehidrogenarea cu seleniu a mai multor seseviterpeni biciclici ca, de exemplu, cadinenul, sau prin cicli-zarea şi dehidrogenarea celor mono-ciclici ca, de exemplu, bisabolenul.
Are p. f. 291-292° la 720 mm col. Hg, di9 = 0,9792 şi «^ = 1,5851. Cadalina formează cu acidul picric un picrat cristalizat în ace de culoare oranj, care are p. t. 115°. Cu ajutorul cadalinei s-a putut stabili structura multor seseviterpeni monociclici şi biciclici.
2.	Cadastral, plan Cad.: Reprezentare geometrică în plan, la scară mare, a unei parcele, a unui grup de parcele, a unui teritoriu cadastral, etc,, concretizată printr-un desen cartografic în care, pe lîngă planimetria (şi, uneori, altimetria reliefului) terenului, sînt precizate în mod deosebit: limitele de cultură, zonele de folosinfă (suprafefe clădite, zone de drum, de stradă, etc.), limitele de proprietate, natura proprietăfii (stat, etc.), calitatea solului, etc.
După scara planului, se deosebesc: p/an cadastral de detaliu (1 : 100—1 : 250), care reproduce, cu toate detaliile tehnice, economice şi funciare, situafia unei parcele sau a unui mic grup de parcele; plan cadastral la scară mare (1 : 250 ** 1 : 1000), care redă zonele marilor oraşe, ale centrelor aglomerate, ale centrelor industriale, etc., ale amplasamentelor de construcfii excepţionale, etc.; plan cadastral la scară mijlocie (1 : 1000—1 : 2500), folosit la cadastrarea oraşelor mici, a satelor şi a zonelor rurale cu culturi intensive (livezi, vii, grădinării, terenuri irigate, etc.); plan cadastral la scară mică (1 .-4000-1 : 5000 şi uneori chiar pînă Ia scara 1 : 10 000), folosit la cadastrarea regiunilor cu culturi extensive, neproducătoare, etc.; plan cadastral de ansamblu (1:10 000), folosit ca plan indicator la atlasele cadastrale.
După natura cadastrului pe care-l reprezintă, se deosebesc; plan cadastral urban, rural, funciar, forestier, minier, al zonelor maritime, al drumurilor, feroviar, etc. (V. şi sub Cadastru.) Sin. (impropriu) Mapă cadastrală.
3.	punct ^ . Cad.: Punct determinat printr-o ridicare cadastrală, căruia i se calculează coordonatele planimetrice şi care e raportat în planul cadastral (v. Cadastral, plan ^). Se deosebesc:
Punct cadastral de bază, care aparfine triangulafiei cadastrale şi care e materializat pe teren prin borne cadastrale de dimensiuni mari. Densitatea punctelor de bază e de 1 punct la kilometru pătrat (pentru planurile cadastrale la scara 1 : 5000) şi de 4 puncte la kilometru pătrat (pentru planurile cadastrale Ia scara 1 : 1000).
Punct cadastral de detaliu, care aparfine ridicării detaliilor cadastrale şi care e materializat pe teren prin borne cadastrale mici, prin făruşi metalici bătufi în asfaltul trotoarelor străzilor (în zona oraşelor) sau chiar prin făruşi .de lemn.
Punct cadastral nodal, care aparfine poligonafiei cadastrale (determinat la intersecfiunea a două drumuiri sau linii poligonale) şi care e materializat pe teren în aceleaşi condifii ca punctele cadastrale de bază.
Punct cadastral nodal principal, care e situat la intersecfiunea a două drumuiri cadastrale principale din cuprinsul unui teritoriu cadastral, la intersecfiunea a trei sau a mai multor drumuiri cadastrale secundare sau la intersecfiunea unei drumuiri principale cu una sau cu mai multe drumuiri secundare; el e materializat pe teren prin borne cadastrale, în aceleaşi condifii ca punctele cadastrale de bază.
Punct cadastral parcelar, care reprezintă fiecare vîrf al conturului liniei poligonale care închide o parcelă, o tarla sau o zonă cadastrală dată; el e materializat pe teren, Ia măsurare, prin făruşi sau prin borne; punctele cadastrale parcelare cari
marchează coifurile de parcele sprijinite de limita unei şosele sau a unei străzi sînt materializate pe teren prin borne de hotar, dacă parcelele respective nu sînt împrejmuite.
Punct cadastral principal, care aparfine poligonafiei cadastrale şi care reprezintă fiecare punct de frîngere al drumuiri lor cadastrale principale şi secundare; acolo unde aceste drumuiri se intersectează, punctele cadastrale principale devin puncte cadastrale nodale. Punctul cadastral principal e materializat pe teren, în mod durabil, prin borne cadastrale. Densitatea punctelor cadastrale principale variază cu natura cadastrului respectiv.
4.	registru Cad.: Registru în care se inventariază elementele de bază ale parcelelor cadastrale şi care serveşte la realizarea cadastrului unei regiuni. Registrul cadastral cuprinde datele caracteristice ale părfilor cari compun un teritoriu cadastral, şi anume: numărul topografic al parcelelor; zona sau categoria din care fac parte; clasificarea parcelelor după venitul lor cadastral; natura ramurilor de cultură de pe fiecare parcelă; modul de folosire a suprafefelor; uzufructuarul sau proprietarul parcelelor; etc.
Registrul cadastral întregeşte planul cadastral şi, după natura cadastrului pe care-l înregistrează, se deosebesc: registru cadastral funciar, registru cadastral al clădirilor, registru cadastral al minelor, registru cadastral al pădurilor, etc.
5.	Cadastrală, clasificare Cad.: Operafia de încadrare a fiecărei parcele cadastrale în clasa de calitate, de p'roducfie sau de venit fiscal care-i corespunde, finînd seamă de-datele caracteristice tehnice, topografice şi economice ale parcelei, de puterea de produefie a solului parcelei, în raport cu majoritatea parcelelor, de ramura de cultură sau de natura folo-sinfei, etc.
6.	matriţă Cad.: Registru cadastral care confine situafia tuturor parcelelor cadastrale dintr-o comună, de la data introducerii cadastrului şi pînă la zi, datele referitoare la fiecare parcelă fiind grupate pe categorii de deţinători (stat, cooperative şi organizafii obşteşti, particulari). Se deosebesc: matriţe de detaliu, în cari se trec toate operafiile cadastrale (mărirea sau divizarea suprafefei parcelei, schimbarea hotarului, etc.) efectuate în timp şi privind atît proprietatea clădită (case, construcfii auxiliare, etc.), cît şi proprietatea neclădită; matriţe generale, în cari se trec numai datele indicatoare asupra pozifiei parcelei în planul cadastral şi în matrifa cadastrală de detaliu, cum şi definătorul parcelei.
7.	~r secţiune Cad.: Mărimea şi forma planşei dese-
nului (foaia cadastrală) pe care se raportează planul cadastral. Formatul secfiunii cadastrale e de obicei dreptunghiular (se folosesc uneori şi formate pătrate: 50 cmX50 cm; 60 cmX60 cm; 80cmX80cm), iar dimensiunile ei depind de normele cadastrului fiecărei fări. Cadastrul romîn a adoptat, pentru planul cadastral al fării la scara 1 ; 2 500, seefiunea cadastrală de 74X60 cm, constituită dintr-o hîrtie de desen de cea mai bună calitate, lipită pe ambele părfi ale unei plăci de zinc cu grosimea de aproximativ 0,8 mm. Planul se raportează numai pe o parte a secfiunii şi reprezintă, în desen, 200 ha de supra-fafă terestră. Cadrul interior al secfiunii (cadrul planului cadastral propriu-zis) e de 64 cm (respectiv la scara planului: 1600 m), pe direefia axei X (în direefia est-vest) şi de 50 cm (respectiv la scara planului:	1250	m),	pe	direefia axei Y (în direefia
nord-sud).
Numerotarea seefiunilor cadastrale e subordonată caneva-sului general geodezic şi cadastral al fării respective. Cadastrul romîn a adoptat numerotarea seefiunilor cadastrale astfel, încît pentru fiecare seefiune geodezică avînd 8 km pe axa X-lor şi 10 km pe axa Y-lor, adică 80 km2, sînt cuprinse 40 de seefiuni cadastrale, respectiv cinci seefiuni cadastrale pe axa X-lor şi opt seefiuni cadastrale pe axa F-lor.
Construirea cadrului secfiunii cadastrale se face cu coordo-natograful de precizie, formîndu-se un dreptunghi perfect
r c
HcflXC/8^CH
HC3 C - 6C—CH3
I H CH / \
ch3 ch3
Cadastrale, categorii ~ de terenuri
217
Cadastru
(64X50 cm), astfsl încît diagonala Iui să respecte relafia Z) = \/642 + 502 = 81,216 cm; în cele patru coifuri ale cadrului, pe chenar, şi anume în spafiul liber de 5 cm al marginilor foii de desen, se scriu coordonatele geodezice ale punctelor cari materializează coifurile secfiunii cadastrala, şi anume: în direcfia N-S abscisele, iar în direcfia E-V, ordonatele.
î. Cadastrale, categorii ~ de terenuri. Cad.: Grupări de teritorii cadastrale după natura reliefului lor, după obstacolele pe cari le prezintă la desfăşurarea măsurătorilor, după starea lor hidrografică şi după situafia lor geografică. Teritoriile cadastrale se împart de obicei în patru categorii principale:
Categoria A cuprinde terenuri plane, descoperite, şesuri sau povîrnişuri cu pante uniforme şi foarte mici; ele nu prezintă nici o dificultate pentru desfăşurarea măsurătorilor cadastrale.
Categoria B cuprinde terenuri uşor ondulate, pufin accidentate; ele prezintă mici obstacole pentru desfăşurarea măsurătorilor cadastrale.
Categoria C cuprinde terenuri accidentate, cu relief neregulat, versante cu pante mari, acoperite, brăzdate de rîpe, etc.; ele prezintă mari dificultăţi şi obstacole pentru desfăşurarea măsurătorilor cadastrale şi reclamă cheltuieli importante.
Categoria D cuprinde terenuri foarte accidentate, zone muntoase cu versante foarte abrupte, acoperite, etc.; ele prezintă cele mai mari dificultăfi şi obstacole pentru desfăşurarea măsurătorilor cadastrale şi reclamă cheltuieli foarte mari. în această categorie sînt cuprinse, uneori, şi zonele golurilor alpine, dunele, regiunile mlăştinoase, zonele stîncoase, etc., cînd nu sînt considerate într-o categorie specială (E).
Categoriile cadastrale de terenuri sînt necesare pentru alegerea tehnicii de măsurare, pentru stabilirea toleranfelor cadastrale şi penfru desfăşurarea evaluării şi a clasificării cadastrale.
2.	Cadastrare. Cad.: Ansamblul operafiilor de întocmire a lucrărilor tehnice, economice şi juridice privitoare la o parcelă cadastrală, la un teritoriu cadastral, sau la o zonă terestră dată.
Se deosebesc: cadastrare topomefrică, care se execută prin metode topometrice; cadastrare fotogrammetrică, care se execută prin metode fotogrammetrice, planirnetrice sau planigrafice; cadastrare stereofotogrammetrică, care se execută prin metode fotogrammetrice spafiale sau prin metode stereofotogrammetrice; cadastrare expeditivă, care se execută cu mijloace şi aparate simplificate şi penfru care se acceptă toleranfe mari asupra gradului de precizie al măsurătorilor respective; cadastrare intensivă, care se execută în zonele urbane şi prin care se construiesc planuri cadastrale la scara 1 : 250-'* 1 : 1000.
3.	Cadastru. Cad.: Totalitatea lucrărilor tehnice, economice şi juridice de întocmire a planurilor proprietăfilor funciare (planuri cadastrale) şi de determinare exactă a parcelelor proprietăfilor respective (parcele cadastrale), cu toate caracteristicile lor fizice (relief, hidrografie, etc.), topometrice (pozifie, mărime, limite, etc.), funciare, fiscale, etc. —
După caracterul lucrărilor efectuate, se deosebesc următoarele ramuri ale cadastrului:
Cadastru tehnic: Cadastru care se ocupă cu întocmirea planurilor cadastrale şi cu determinarea elementelor lor fizice şi topometrice, avînd ca obiective principale: determinarea geometrică a conturului şi a mărimii suprafefelor parcelelor cadastrale, a zonelor fixate, a tarlalelor, etc.; reprezentarea plani-metrică şi altimetrică a parcelelor, a zonelor, a tarlalelor, etc., prin planuri cadastrale, planuri de situafie, hărfi, etc.; bornarea cadastrală a marginilor conturului; determinarea coordonatelor geodezice ale principalelor puncte din zona cadastrată; numerotarea şi infabularea elementelor cadastrale; comasarea terenurilor supuse unui anumit gen de lucrări; parcelarea zonelor supuse unei folosinfi intensiva, lucrările geodezice-topomefrice de bază.
Cadastru economic: Cadastru care se ocupă cu determinarea elementelor economice şi fiscale ale parcelelor cadastrale, a
zonelor, tarlalelor, teritoriilor, etc. fixate, avînd ca obiective principale: determinarea felului de folosinfă a parcelei, a zonei, etc.; stabilirea claselor de fertilitate a terenului respectiv; determinarea producfiei şi a venitului cadastral; determinarea economică a regiunii de evaluare; stabilirea regimului fiscal corespunzător; etc.
Cadastrul economic e sfrîns legat de cel tehnic şi se desfăşoară numai după realizarea cadastrului tehnic şi a celui juridic.
Cadastru juridic: Cadastru care se ocupă cu determinarea elementelor de proprietate funciară, de titularii folosirii zonelor sau parcelelor, de raporturile dintre persoane şi Stat, dintre uzufructuari şi societate, etc. Cadastrul juridic completează obiectivele celorlalte două ramuri ale cadastrului general şi se dezvoltă pe baza tehnicii de întocmire a Cărţii funciare, respectiv a documentelor juridice pe cari se sprijină tehnica organizării teritoriului. —
Din punctul de vedere al naturii fondului teritorial dominant pe care se aplică cadastrul, se deosebesc;
Cadastru urban (orăşenesc); Cadastru care se ocupă cu efectuarea cadastrului general (tehnic, economic şi juridic) în zonele urbane, în oraşe şi în centre industriale orăşeneşti; cadastru rural, care se ocupă cu efectuarea cadastrului general în zona satelor şi a regiunilor rurale; cadastru forestier, care se ocupă cu cadastrarea pădurilor şi a zonelor forestiere şi care poate cuprinde, cu răspîndire mai mică, cadastrul zonelor alpine, etc.; cadastru agricol, care se ocupă cu cadastrarea teritoriului agricol; cadastru minier, care se ocupă cu cadastrarea zonelor miniere, a carierelor de piatră, a regiunilor cu exploatări subterane, etc.; cadastrul apelor, care se ocupă cu cadastrarea zonelor cursurilor de apă, a regiunilor lacurilor şi bălfilor, etc.; cadastru maritim, care se ocupă cu cadastrarea zonelor de coastă ale mărilor şi oceanelor; cadastru feroviar, care se ocupă cu cadastrarea zonelor căilor ferate dintr-o regiune sau dintr-o fară; cadastrul drumurilor, care se ocupă cu cadastrarea zonelor ocupate de drumurile, şoselele, autostradele, etc. dintr-o regiune sau dintr-o fară, in-cluziv terenurile afectate institufiilor cari se ocupă cu construirea şi înfrefinerea căilor terestre de comunicafie respective. —
Din punctul de vedere al modului de realizare a lucrărilor cadastrale, se deosebesc:
Cadastru analitic: Cadastru care se realizează cu cea mai mare precizie şi prin metode analitice (sin. Cadastru numeric); cadastru grafic, care e redat prin planuri şi hărfi cadastrale; cadastru mecanic, care se realizează cu ajutorul aparatelor şi al maşinilor calculatoare şi care poate fi numeric sau grafic; cadastru fotogrammetrie, care se realizează prin metode fotogrammetrice şi la care planul cadastral e substituit cu fofoplanul cadastral; cadastru statistic, care redă numai situafia economică a parcelelor cadastrale; cadastru clasic, care se sprijină pe tehnica topometrică clasică şi care consistă numai în reprezentarea planimetrică; cadastru general, care e reprezentat atît prin planimefrie, cît şi prin altimetrie (curbe de nivel).
în bibliografia de specialitate se întîlnesc şi alte tipuri de cadastru, ca, de exemplu: cadastrul iniţial, care se referă la totalitatea lucrărilor tehnice, economice şi juridice desfăşurate pentru prima oară asupra unei zone date, important fiindcă permite cercetarea evolufiei productivităfii terenului, a diferitelor forme de folosinfă de-a lungul timpului, a succesiunii diferifilor uzufructuari în trecut, etc.; tadastrul, fiscal (făcînd parte din cadastrul economic), care se referă la totalitatea lucrărilor prin cari se urmăreşte stabilirea cît mai corespunzătoare a impozitului fiscal pe proprietăfile funciare; cadastrul funciar, care se ocupă cu cadastrarea proprietăfilor funciare şi care face parte din tehnica organizării teritoriului, ale cărei obiective principale sînt următoarele: organizarea teritoriului orăşenesc şi sătesc; organizarea teritoriului gospodăriilor colective; organizarea teritoriului gospodăriilor de Stat; organizarea şi amplasarea terenurilor agricole productive şi a asolamentelor lor; organizarea
Cadaverină
218
Cadă, coloran}i de ~
teritoriului pentru livezi, vii, fîneţe, păşuni, perdele forestiere de protecfie, căi de comunicafie, etc.
1.	Cadaverină. Chim. biol,: 1,5-Diamino-pentan, substanfă care face parte din clasa hexonelor. Cadaverina se formează în procesul de descompunere cadaverică, prin acfiunea decarbo-xilantă a anumitor bacterii de putrefacfie asupra lizinei:
ch2:
ch2—ch2—nh2
ch2—ch—nh2
I
COOH
-co2
ch2:
ch2—ch2—nh2
ch2—ch2—nh2
Cadaverina e o diamină biogenă (proteinogena); ea face parte din grupul ptomaineior şi are proprietăţi toxice.
2.	Cadă, pl. căzi. 1. Tehn., Ind. făr.: Recipient mare, deschis, de lemn, de metal emailat, de gresie, etc., folosit în gospodărie sau în tehnică, în diferite scopuri. De exemplu, în industria ţărănească se folosesc, la păstrarea lichidelor, la prepararea vinului, etc., căzi confecţionate din doage de lemn, tronconice şi cu gura mai largă decît baza (v. fig.). în industrie se folosesc băi cu sau fără echipament pentru uşurarea unor operaţii tehnice, cum sînt cada de baiţ, cada cu troliu, cada de spălare, etc.
Cada de baif, folosită în industria lem-	Cadă.
nului, e construită din lemn sau din metal emailat şi serveşte la băiţuirea pieselor prin imersiune. Cada poate fi echipată cu un schimbător de căldură pentru încălzire electrică, cu abur, etc., pentru menţinerea băii de băiţuire la o temperatură constantă de 50•••60°. în general, în cadă se introduc piesele componente ale mobilierului curbat, de lemn, cari se menţin în baie circa 10 minute la prima băiţuire, după care se scot şi se lasă să se scurgă pe un grătar de lemn înclinat spre cadă, pentru recuperarea soluţiei. în industria de mobilă curbată se folosesc — în funcţiune de concentraţia băii de baiţ — căzi de baiţ distincte pentru cele două băiţuiri succesive.
3.	~ de baie. Inst. san.: Sin. Baie. V. Baie 3.
4.	Cadă, pl. căzi. 2. Ind. text.: Recipient care intră în componenţa unor maşini de finisat materiale textile prin tratamente la umed (de ex. albire, spălare, vopsire, etc.).
Cada de albire, confecţionată din doage de lemn, cu fund fals şi capac perforat, în care circulă forţat un lichid de albire, refulat de o pompă, e un utilaj folosit la albirea fibrelor, a firelor în sculuri sau a ţesăturilor.
5.	Cadă, pl. căzi. 3. Ind. chim.: Soluţia unor coloranţi, cum sînt indigoul, indantrenul, tioindigoul, etc., aduşi prin reducere în faza de leucobază. Sin. Cuvă.
e. Cadă, coloranţi de Ind. chim.: Compuşi organici insolubili în apă, conţinînd în moleculă două sau mai multe
grupări cetonice j^C = 0^ , capabili să fie reduşi de soluţii
alcaline de hidrosulfif de sodiu în leucoderivaţi solubili în apă,
cari conţin gruparea ^C—ONa şi cari au afinitate pentru fibrele
celulozice şi, uneori, pentru alte fibre: lînă, nylon, orlon şi acetat de celuloză. Soluţia alcalină reducătoare a colorantului se numeşte cadă sau cuvă. Prin oxidare, leucoderivatul se transformă pe fibră în colorantul iniţial, care vopseşte fibra şi de care e fixat foarte solid. Sin. Coloranţi de cuvă.
După structura lor chimică, coloranţii de cadă pot fi: coloranţi de cadă indigoizi, al căror nume derivă de la indigo (v. Indigo; Indigoizi, coloranţi ~) şi coloranţi de cadă derivaţi de la chinone carbociclice şi eterociclice. Aceştia pot fi derivaţi ai chinonelor simple; benzochinona, naftochinona şi antra-chinona, sau pot avea o structură mai complexă, conţinînd pînă la 19 inele benzenice condensate şi zece grupări cetonice.
Coloranfii de cadă antrachinonici sînt pigmenţi coloraţi, insolubili în apă, acizi diluaţi sau alcalii, cari
au cel puţin o pereche de grupări cetonice, fie în molecula de antrachinonă însăşi, fie în sistemul inelar policondensat ca, de exemplu: antantrona, dibenzpirenchinona, dibenzantrona, etc. Ei se deosebesc, din punct de vedere tinctorial, de coloranţii de cadă indigoizi, prin faptul că cer o alcalinitate mai puternică pentru a se disolva, ceea ce-i face improprii pentru vopsitul lînii, iar cuvele lor sînt mai intens colorate. Coloranţii principali din această clasă, caracterizaţi prin rezistenţe excelente la spălat, la clor şi la lumină, sînt cunoscuţi sub numirea comercială de „Indantren" şi sînt un termen de comparaţie pentru coloranţii cu rezistenţe mari. Coloranţii de cadă cu rezistenţe mai mici se găsesc în comerţ sub numirea de „Algol". Alte numiri cu cari apar în comerţ coloranţii antrachinonici de cadă sînt: coloranţi Caledon, Carbantren, Cibanon, Ponsol, Sandotren, Solantren, Tinon, etc.
Coloranţii da cadă antrachinonici sînt preparaţi prin unul dintre următoarele procedee: Acilarea amino-, o-amino-oxi-, şi o-aminomercaptoantrachinonelor.— înlocuirea halogenului (clorul, bromul) în derivafii halogenaţi ai antrachinonei, cu grupări arilamino (reacţia antrimidică).— Reacţii de condensare cari se produc cu înlocuirea atomilor de hidrogen, de exemplu prin topire alcalină, topire cu clorură de aluminiu sau prin tratare cu acid sulfuric.— Prin combinarea a două sau a mai multor inele antrachinonice.
Coloranţii de cadă antrachinonici se împart cum .urmează:
Acilaminoanfrachinone, cu formula generală: RCO—NH—A, în care A e un radical antrachinonic şi R e radicalul clorurii acide utilizate în reacţia de acilare; formează un grup foarte important de coloranţi, cunoscuţi iniţial sub numirea de co/o-ranfi Algol. Vopsesc bumbacul în nuanţe de la galben-verzui, portocaliu-roşu, la viol st. în general, sînt coloranţi buni pentru vopsire şi imprimare şi cîţiva sînt utilizaţi ca pigmenţi. Au vioiciune şi rezistenţe bune la clor şi la spălare. Rezistenţa la lumină e satisfăcătoare, în special la nuanţele roşii. Au importanţă tehnică derivaţii polibenzoilaminaţi; de exemplu: Galben Indan-tren GK (1,5-dibenzoilaminoantrachinona), Roşu Indantren 5 GK (1,4-dibenzoilaminoantrachinona), Roz Algol R (1-benzoil-amino-4-hidroxiantrachinona), etc.;—unii derivaţi în cari acidul benzoic e înlocuit cu alţi acizi, cari pot fi, fie diacizi alifatici sau aromatici (de ex. Galben Algol 3 GK,
O	NH-CO—CH2— CH2—CO—NH	O
H[||	I	II H
hc^ ^c/ xc^ \:h
l II II I
>CV	CH
Xc^
H || H O
HC‘
^C\r/C\r/Ss
CH
HWV/H
H li H O
Galben Algol 3 GK
Galben Indantren 5 GK, etc.), fie acidul carbonic — de exemplu: antrachinonureele, obţinute prin acţiunea fosgenului asupra aminoantrachinonelor (de ex.; Galben Algol4GK,Helindon3GN), fie un diacid derivat de la un compus azoic (de ex. Galben Indantren GGF); — derivaţi obţinuţi prin condensarea aminoantrachinonelor cu clorură cianurică (v. Cianurici, coloranţi ^). Antrachinon-tiazoli, cu formula generală
h	°	H	x
r	c	c	nh
■hc'	\/	NCX	V	\
I	li	ll	I c—R;
HC	C	Cv	C /
xsX
H	H	H
O
prezintă importanţă datorită bunelor calităţi tinctoriale şi diversităţii nuanţelor: galben, roşu, albastru. Ei se obţin prin: des-
Cadă, coloranji de ~
219
Cadă, coloranţi de ~
hidratarea o-acilaminomercaptanilor, prin tratarea unei o-halo-genamine cu un agent de acilare şi de sulfurizare, prin tratarea unei o-amine cu o aldehia'ă în prezenfa sulfului. Din această clasă de coloranfi fac parte: Galbenul Algol GC, Rubiniu! Indan-fren B, Albastru! Indantren CLG (CLB), Galbenul Algol GGC, etc.
Antrachinon-oxazoli; clasă de coloranfi pufin numeroasă; se obfin de la o-hidroxi-N-acilaminoantrachinone prin ciclizare, sau de la o-halogen-N-acilamine prin dehidrohalogenare. Un astfel de colorant e, de exemplu, Roşul Indantren FFB.
Antrachinonacridone (ftaloilacridone) cu formula generală
H
C
HCp'wCH
O
X/% >CH HN13 xC
H
C C C 8CO
I	II II |
"VW™
H
O
H
se face respectînd funcfiunile chinonice), considerafi ca derivînd de la antronă. Dintre aceştia, pirazolantronele şi pirimidoantro-nele dau produşii industriali cei mai importanfi:
H
N-
-NH
I
C
H
N'\
CH HC^ NC/ NCX \h
H
HC^ SC/ 'VC//
I	II	II	I	I	II	II	I
HC	C	C	CH	HC	C	C	CH
xcx	V	Xcx	Nc^
H II H	H	il	H
O	O
pirazolanironă
plrimidoantronă
se obfin prin condensarea unui ciclu acridinic sau acridonic, cu anhidridă ftalică. Ftaloilacridonele formează probabil grupul cel mai numeros de coloranfi de cadă. Prepararea acridonelor consistă în a obfine o arilaminoantrachinonă substituită în „orfo" fafă de azot, în unul dintre nuclee, cu un carboxil, sau cu o grupare uşor transformabilă în carboxil. în adeastă reacfie se întrebuinfează ca agenţi de condensare: cloruri acide(POCl3,etc.); anhidridele acizilor; acizi tari (H2SO4), cu sau fără solvenţi inerţi. Coloranţii obţinuţi sînt rezistenţi la lumină şi mai puţin la alcalii. Acest defect se ameliorează prin introducerea haloge-nilor în poziţiile orfo sau para, faţă de gruparea acridonică (cu această ocazie se produce însă şi o modificare de nuanţă). Exemple: Violet Indantren RRK, BN (FFBN), Brun-roşu Indan-tren R, Roşu Indantren RK, Brun Indantren 3 GT.
Asemănător cu antrachinonacridonele se obţin şi antra-chinontioxantoneie (ftaloiltioxantonele), ca, de exemplu, în condensarea unei clorantrachinone cu un acid tiosalicilic, etc.
Poliantrachinonil-amine, cu structura R (NH • R)* , unde R poate fi un radical substituit sau nesubstituit; se obţin prin condensarea unui derivat mono- sau polihalogenat (brom sau clor) antrachinonic cu o mono- sau poliaminoantrachinonă. Poliantrachinonil-aminele au importanţă mai mică sub formă de coloranţi de cadă, dar sînt intermediari valoroşi pentru fabricarea antrachinoncarbazolilor (v. Carbazol, coloranţi de ~). Coloranţii cari pot fi întrebuinţaţi sînt cei în cari legătura între două nuclee antrachinonice e făcută în poziţiile a —13' ca, de exemplu, în Portocaliu Indantren 6 RKT; Roşu Indantren G. Prin acilare se obţin: Cenuşiu Indantren K; Indantren Corint RK. Prin ciclizarea acestor produse se obţin derivaţi carbazol ici (v. Carbazol, coloranţi de ~).
Antrachinon-azinele sînt o clasă importantă de coloranţi de cadă, din care fac parte unii dintre cei mai întrebuinţaţi coloranţi de acest fel. Prezintă importanţă două tipuri principale: 2,4-diazinele, întrebuinţate în cantităţi mari şi reprezentate prin indantronă (v. Indanfronă, Indantren), şi triazinele simetrice, derivaţi ai acidului cianuric, întrebuinţate într-un grad mai mic (v. Cianurici, coloranţi de ~).
Coloranţii de cadă cu sisteme de inele condensate, ir.cluziv eterociclii, sînt: coloranţi cu schelet eterociclic, obţinuţi prin condensarea eterociclului la nucleul de antrachinonă, cu participarea carbonului chinonic (invers faţă de grupul precedent, unde, excluziv flavantrenul, lipirea eterociclului la antrachinonă
Produşii de condensare ai pirazolanfronelor cu halogeno-derivaţi (atomul de hidrogen de la — NH e reactiv) sînt Albastrul marin Indantren R şi Cenuşiul Indantren M. Prin introducerea grupărilor benzoilamino substituite sau nesubstituite, în pirimidoantrone, se obţin coloranţi de cadă de tipul Galben Indantren 7 GK.—
O clasă importantă de coloranţi de cadă cu cicluri policon-densate cuprinde tipurile cu: patru nuclee benzenice condensate, tip benzantronă (v. Benzantronă, coloranţi de ~); cele şase nuclee benzenice condensate: antantrona şi dibenzpiren-chinonele; opt nuclee benzenice condensate: pirantrona.
Coloranţii cari derivă de la antantronă sînt caracterizaţi prin vioiciune, egalizare bună şi rezistenţe bune la lumină. Sînt importante în special nuanţele portocalii, reprezentate prin Portocaliul strălucitor Indantren GK (2,7-diclor-) şi RK (2,7-di-brom-). Dibenzantronele sînt două chinone isomere (cis şi frans), cari sînt coloranţi importanţi pentru nuanţele galben-auriu (forma „trans") şi stacojiu (forma „cis"), foarte vii, cu rezistenţe bune la lumină, cari se ameliorează prin halogenare. Prepararea lor se face prin ciclizarea dehidrogenantă a 1,4-sau 1,5-dibenzoil' naftalinei. Pirantrona, obţinută industrial din 2-metil-1 -clorantra-chinonă, formează colorantul Portocaliu Indantren G. Prin halogenare capătă rezistenţe la lumină mai bune; de exemplu: Portocaliu auriu indantren RRT (derivatul dibromurat) şi 4R (derivatul tribromurat). Produşii lor de condensare cu amino-derivaţi dau nuanţe de brun închis, oliv şi cenuşii-negre (de ex.: Negru direct Indantren RB). Toţi aceşti coloranţi au bune proprietăţi de vopsire şi rezistenjă.
Interes practic mai prezintă şi derivaţi ai acediantronei. Din această clasă fac parte Brun-roşu Indantren RR (derivat diclorurat), Brun Indantren NG, etc. Sînt coloranţi cu mare rezistenţă la lumină; cînd au numai două nuclee antrachinonice în moleculă sînt relativ puţin rezistenţi la fierbere cu alcalii, dar au proprietăţi bune la imprimare.—
Afară de coloranţii de cadă descrişi, s-au fabricat în ultimul timp şi coloranţi de cadă avînd diverse alte structuri chimice. Interes practic prezintă următorii:
Coloranţii derivaţi din diimide. Sînt derivaţi ai perilenului, obţinuţi de la naftalimidă prin fuziune alcalină, sau de la acidul perilentetracarbonic condensat cu amine. De exemplu, Roşu Indantren 2 G, Stacojiu Indantren R sau Stacojiu Indantren 2G (condensare cu o-fenilendiamină).
Coloranfii derivaţi de la p-chinonă, cum sînt Galben Helin-don G. Acesta are nuanţă galbenă-brună, rezistenţă la lumină, şi se întrebuinţează la vopsitul lînii.
Coloranfii derivaţi de la „aceni" ca, de exemplu, tetracenul, care prin tratare cu sulf sau cu clorură de sulf formează un produs tetrasulfurat. Sărurile acestuia vopsesc celuloza şi mătasea în roşu bordo; sub acţiunea agenfijor alcalini şi reducă-tori, culoarea trece în verde; aceşti coloranţi sînt foarte rezistenţi la lumină şi la spălare.—
Cadenţă de tragere
220
Cadmiere
Coloranţii de cadă sînt întrebuinţaţi la producerea celor mai rezistente nuanţe; cu excepţia indigoului (v. Indigo; Indigoizi, coloranţi ^), coloranţii de cadă sînt în principal aplicaţi pe fibrele de celuloză, din cauza alcalinităţii băii de reducere; deoarece sînt insolubili în apă, mulţi dintre ei sînt utilizaţi ca pigmenţi. Prin acţiunea agenţilor reducători în mediu alcalin, forma chinonică sau cea cetonică e redusă la o sare solubilă a formei hidrochinonice sau enolice.
Coloranţii antrachinonici sînt consideraţi ca fiind coloranţii cu cea mai mare întrebuinţare pentru bumbac şi viscoză. Coloranţii de cadă nu au o reţetă unică de vopsire; ei pot fi aplicaţi ca leucoderivaţi sau în forma de acid al leucoderivatului, ca pigmenţi sau sub forma de coloranţi de cadă solubiIizaţi.
Ca leucoderivaţi, adică sub forma redusă, condiţiile de aplicare pot fi împărţite în trei grupuri: vopsire normală sau fierbinte la 50—60°, în baie puternic alcalină (de ex.: indan-trona, flavantrona, pirantrona, dibenzantrona, şi alte sisteme inelare policondensate); vopsire caldă !a 40—50°, cu o concentraţie medie a băii în alcalii, cu adaus de clorură de sodiu (de ex.: antrimidcarbazolii); vopsire rece la 20—25° în baie slab alcalină, cu adaus de clorură de sodiu (de ex.: acilaminoantra-chinone, dibenzpirenchinone, antantrone halogenate). Agenţi de oxidare: aer, perboraţi, bicromat de potasiu, etc.
Pentru forma de coloranţi de cadă solubiIizaţi, v. Indigosoli.
Aplicarea colorantului ca pigment, adică în formă insolubilă, se face sub forma de dispersiune în apă, cu reducerea particulelor la leucoderivat, în inferiorul şi la suprafaţa fibrei, cînd se produce fixarea prin absorpţie.
în forma de acid a leucoderivatului, care se obţine prin trecerea colorantului în leucoderivatul alcalin şi neutralizarea cu acid în prezenţa unui agent de dispersiune. în această formă, coloranţii de cadă sînt întrebuinţaţi pentru acetat de celuloză.—
Un mic grup de coloranţi de cadă, întrebuinţaţi la vopsirea şi imprimarea bumbacului, ale căror molecule conţin sulf, e format din „Albaştrii Hidron". Ei sînt intermediari între cele două clase principale de coloranţi de cadă. Aceşti coloranţi nu sînt suficient de rezistenţi pentru a fi încadraţi în seria coloranţilor de mare rezistenţă la lumină. Pot fi folosiţi la vopsit într-o cadă (galbenă), conţinînd hidrosulfit de sodiu şi hidroxid de sodiu cu sau fără sulfură de sodiu. Leucoderivaţii lor sînt mai puternic dispersaţi în soluţii alcaline decît leucoindigoul, astfel încît pot fi întrebuinţaţi la vopsirea sub presiune a ţesăturilor de bumbac.
î. Cadenţă de	fragere. Tehn.	mii.: Numărul de lovituri
trase de o gură de	foc în	unitatea	de timp	(un minut pentru
armamentul de calibru mic, respectiv o oră pentru armamentul greu de artilerie). Cadenţa de tragere variază cu gura de foc şi, pentru aceeaşi gură de foc, variază cu durata tragerii; la început, cadenţa e mai mare	şi se	numeşte	cadenţă	normală, iar apoi
scade, pe măsură C9	ţeava	se încălzeşte. Ea	are valoarea de
sute pînă la 1000 de lovituri pe minut, sau mai mult, pentru armamentul de calibru mic, descrescînd pînă la cîteva lovituri pe oră, pentru armamentul foarte greu (de artilerie).
Elementele principale cari se iau în consideraţie la stabilirea valorii unei cadenţe normale sînt următoarele: greutatea loviturii, durata de alimentare a gurii de foc, durata de încărcare, durata de recul şi de revenire, durata de extragere a cartuşului din ţeavă şi durata de reochire a ţevii (care, în urma tragerii, suferă totdeauna o dereglare). Timpul în care se execută diferitele operaţii cari fac parte din ansamblul tragerii variază cu gradul de perfecţionare al diferitelor mecanisme cari participă la efectuarea mişcărilor necesare; de aceea, la gurile de foc moderne cadenţa e mai mare.
Un alt factor care influenţează cadenţa de tragere, în special cînd tragerea se prelungeşte, e rezistenţa ţevii la uzură, în raport cu care cadenţa e mai mică sau mai mare, astfel încît
între lovituri să se poată executa anumite operaţii cari să micşoreze acţiunea distrugătoare a tragerii asupra ţevii.
Cadenţa de tragere nu trebuie să depăşească o anumită limită. O cadenţă mare de tragere duce la un consum mare ds muniţii şi, cum în general precizia tragerii scade cînd cadenţa creşte, raportul dintre efectul la ţintă şi consumul de muniţie scade. în schimb, cînd cadenţa de tragere e prea mică, condiţiile atmosferice se pot schimba de la o lovitură la alta, fiind astfel necesar să se efectueze calculul corecţiilor corespunzătoare, care îngreunează conducerea tragerii.
Pentru obiectivele mişcătoare, odată cu automatizarea tragerii e necesară o cadenţă cu atît mai mare, cu cît vitesa lor de deplasare e mai mare (de ex. în cazul armamentului automat de infanterie şi de pe tancuri, cum şi al armamentului utilizat contra ţintelor aeriene, fie că acesta e montat pe avion, fie că e terestru).
2.	Cadinen. Chim.: Terpen biciclic, care prin dehidrogenare catalitică trece în cadalină (1,6-dimetil-4-isopropil-naftalină). Cn-dinenul e întrebuinţat în parfumerie; el
se găseşte în uleiul de cadinum, în cel	^3	^
de piper cubeba şi de galbanum. Cadine-	^	q
nul arep. f. 274-275°, df = 0,9189, şi	\£/	-\CH
n??= 1,5079.	"l	I	I 2
V	Lip	p	C fLI,,
3. Cadmie. Metg.: Depozit de oxid	^ /^\ //-	0
de zinc impur, care se depune pe	9	■
pereţii cuptoarelor înalte sau ai cup-	^	^
toarelor de elaborare a zincului. — La	y ^
cuptoarele înalte, cînd se întrebuinţează	ch3	CH3
minereuri de fier cari conţin şi zinc se
formează un depozit buretos la gura de	încărcare.	Depozitul
poate provoca derajamente în funcţionarea cuptorului. Cadmia din siderurgie poate fi folosită ca materie primă la elaborarea zincului.— La cuptoarele de elaborat zinc se formează pe pereţi un depozit de oxid de zinc şi particule de zinc metalic. Această cadmie poate fi întrebuinţată la prepararea unor coloranţi folosiţi în pictură.
4.	Cadmiere. Meff.: Operaţie de suprafaţare cu cadmiu a unui obiect metalic. Cadmierea se aplică pentru protejarea contra coroziunii în următoarele cazuri: la piese metalice cari funcţionează în contact direct cu apa de mare sau cu alte soluţii asemănătoare (cari conţin cloruri, însă nu conţin acizi); la contacte electrice; la piese de maşini, în special la piese filetate; la produse de larg consum, utilizate în condiţii de coroziune uşoare şi medii. Cadmierea poate fi executată prin difuziune la cald sau prin depunere electrolitică.
Cadmierea prin difuziune eun tratament termo-chimic de îmbogăţire în cadmiu a straturilor superficiale numai la piese de oţel. Constituie o suprafaţare fără strat de adaus şi se execută pentru a proteja piesele contra coroziunii. Procedeul e aplicat rareori.
Cadmierea electrolitică e o acoperire cu strat de adaus (metalizare) prin depunerea electrochimică a unui strat de cadmiu pe suprafaţa unui corp metaiic. Acoperirea poate fi efectuată folosind băi cu electroliţi cianurici (pe bază de cianură dublă de potasiu şi cadmiu) sau cu electroliţi acizi (v. şi Baie de cadmiere electrolitică, sub Baie de suprafaţare cu strat de adaus metalic). în electrolit se adaugă un coloid (dextrină, clei, peptonă, gelatină, etc.) prin care se intensifică polarizaţia catodică, formîndu-se astfel depuneri cu granulaţie fină, dense şi netede. Anozii se construiesc din plăci de cadmiu turnat, iar piesele de cadmiat sînt aşezate la catod.
Durata operaţiilor de cadmiere (în electroliţi cianurici şi acizi) variază cu grosimea stratului de acoperire care trebuie realizat, vitesa de depunere a cadmiului (în fi/h) depinzînd de densitatea de curent şi de randamentul de curent. De cele mai multe ori, grosimea stratului de cadmiu e de 20--50 {i; pentru
Cadmiu
221
Cadmiu
protejarea pieselor contra coroziunii apei de mare se recomandă o acoperire cu grosimea de 40—50 ja; pentru protejarea filetelor, grosimea stratului de cadmiu nu trebuie să depăşească 5—8 ii.
Stratul depus are culoarea albă, frumoasă, şi e lucios. în atmosferă umedă, stratul de cadmiu depus electrolitic se acoperă cu o peliculă densă şi fină de oxid, care apără obiectul acoperit contra coroziunii. După cadmiere se pasivizează acoperirea în solufie în apă de 4 g/l acid sulfuric şi 150 g/l anhidridă cromică, urmată de spălare în apă rece şi uscare în curent de aer comprimat.
Cadmierea în electrolifi cianurici se efectuează la temperatura camerei sau la temperaturi pînă la 40°, la densitatea de curent de 1-5 A/dm2 (de obicei circa 2 A/dm2), în raport cu compozifia, concentrafia şi temperatura electrolitului. Electro-lifii cianurici sînt constituifi pe bază de cianură dublă de potasiu şi cadmiu, cu adaus de hidrat de sodiu sau de cianură de sodiu şi sulfat de sodiu. Exemplu: electrolitul cu 82 g cianură dublă de potasiu şi sodiu + 5 g hidrat de sodiu + 2 g dextrină, la un litru de apă. Densitatea de curent e de 1—2 A/dm2 şi temperatura băii, de 15—25°. Corectarea compozifiei electrolitului se face prin adăugare de cianură dublă de potasiu şi de cadmiu, şi de hidrat de sodiu.
Cadmierea în electroliji acizi se efectuează, fie fără agitarea băii şi cu menfinerea electrolitului la temperatura de 18—25° şi la densitatea de curent cuprinsă de obicei între 0,5 şi 2 A/dm2 şi ajungînd uneori pînă la circa 10 A/dm2, fie în electrolifi puternic agitafi (prin aer comprimat) şi la densitatea de curent de 30—250 A/dm2 (de ex. la cadmierea sîrmei în solufie concentrată de sulfat de cadmiu), în care caz temperatura băii poate atinge maximum 50°. Exemplu: electrolitul cu 60—65 g sulfat de cadmiu hidratat + 30—35 g sulfat de amoniu -ţ-25—30 g sulfat de aluminiu hidratat -f* 0,5—0,7 g clei de tîmplărie la un litru de apă. Densitatea de curent e de 0,5*** 1 A/dm2, iar temperatura băii, de 15-»25°. Pentru depunere rapidă — de exemplu la cadmierea sîrmelor — se folosesc densităfi de curent mari, de 30- 150 A/dm2, şi electrolifi corespunzători, de exemplu electrolitul cu 350—380 g sulfat de cadmiu hidratat + 10—20 g acid boric + 1 g clei la un litru de apă; baia trebuia să fie puternic agitată prin vînă de aer comprimat insuflat direct sub catod şi nu trebuie să depăşească temperatura de 40°.
î. Cadmiu. Chim.: Element divalent din grupul al doilea al sistemului periodic, cu nr. at, 48, gr. at. 112,41, p. t. 321°, p. f. 767° şi densitatea 8,65. Cadmiul e un element pufin răspîndit în natură (1*10'5%)f unde se găseşte rareori sub formă de sulfură (CdS\ greenochit, dar însofeşte totdeauna în cantităfi mari minereurile de zinc şi de zinc-plumb, al căror confinut în cadmiu variază între 0,02 şi 2,53%. Cadmiul e un metal de culoare albă-argintie, mai dur decît staniul, dar mai pufin dur decît zincul; duritatea lui în scara mineralogică e 2, iar duritatea Brinell, 16 kg/mm2. Căldura latentă de topire, după determinările mai noi, e de 10,8 cal/g. Cadmiul metalic se volatilizează la temperaturi relativ joase (în vid începe să sublimeze la 160°). Căldura specifică a cadmiului are valoarea medie de 0,055 cal/g°C la 4*7°.
Isotopii cadmiului sînt indicafi în tablou.
Atomul de cadmiu avînd doi electroni în stratul exterior (stratul de valenfă), cadmiul e divalent în toate combinafiile S3le; în comportarea chimică se aseamănă foarte mult cu zincul. în contact cu aerul uscat nu suferă nici o schimbare; prin încălzire arde cu flacără roşie, dînd oxidul, CdO, de culoare albă. Deşi potenfiatul de electrod al cadmiului e negativ fafă de hidrogen, cadmiul nu descompune apa, fiindcă în aer se acoperă repede cu un strat protector de oxid. în acizii clor-hidric şi sulfuric, cadmiul se disolvă mai greu decît zincul, dar, spre deosebire de acesta, nu se disolvă în solufii concentrate de alcalii. Cationii Cd2+ sînt incolori şi de aceea şi sărurile lui, cu excepţia sulfurii şi a oxidului, sînt incolore. Unele săruri
de cadmiu, în special halogenurile, se disociază mai pufin decît ar fi normal pentru acest tip de săruri, iar gradul de disociafie scade repede în ordinea CI- — Br~ — J"; azotatul şi sulfatul de cadmiu, în schimb, se disociază în mod normal.
________________________Isotopii cadmiului
Numărul de rrvisa	Abun- denţa	Timpul de înjumătăţire	Tipul dez-iniegrării	Reacţia nucleară de obţinere
106	1,4	-	-	-
107	-	6,7 h	capfură K	Agi07(p,n)Cdi0?( AgW(d,2n)Cdi07, Ag1(,"(a,p3n)Cd1u<, Cdiwj(n,Y)Cdi07
108	1,0	-	-	~
109	-	330 z	capfură K	AgMd,2n)CdH)9( /4gi07(a(Pn)Cdi09, Cd<08(n,Y)CdiM
1 10	12,8	-	-	-
111 isomer	13,0	48,7 min	-	Pd1°8(a,n)Cd111, Agio9(alPn)CdHi, Cdii«(n,Y)Cdiu
112	24,2	-	-	-
113 isomer	12,3	2,3 min	-	Cd^(n,n)Cd^
114	28,0	-	-	-
115 isomer	—	2,33 z 43 z	emisiune |3-emisiune j3 ~	Cd^d.pJCd*1», CdH4(niYjCdii'>, Cd“6(n,2n)Cd“s lnll5(n,p)Cd1J5, cum şi prin bombardarea uraniului cu neuironi
116	7,3	—	-	
117	-	170 min	emisiune p~	Cdll6(dlp)Cdls<’, Cd116(n,Y)Cd117
Unele săruri de cadmiu se caracterizează prin formarea de auto-complecşi: 3 CdJ2^Cd (CdJ3)2; din această cauză, concentrafia ionilor de cadmiuînsolufie scade foarte mult. Halogenurile decad-miu au tendinfa de a forma complecşi în special cu halogenurile metalelor alcaline. Această tendinfă creşte în ordinea CI—Br—J şi combinafiile complexe formate corespund formulelor generale Me2 (CdHIg^ şi Me (CdHlg3). Compuşii cadmiului sînt toxici.
în metalurgia cadmiului se folosesc ca materie primă reziduurile de la prepararea zincului, şi anume pulberea de zinc care se adună în instalafia şi în condensatoarele folosite la distilarea zincului din minereul prăjit, sau reziduurile de la purificarea solufiilor de zinc din instalafiile electrolitice. Confinutul de cadmiu în aceste produse variază de la 1,2—12%. Separarea cadmiului din aceste produse se bazează pe faptul că oxidul de cadmiu (rezultat la prăjirea minereului de zinc) se reduce înaintea oxidului de zinc, iar cadmiul metalic rezultat e mai volatil decît zincul. în acest scop se procedează la o distilare fracfionată a pulberilor de zinc. într-un alt procedeu se tratează materia primă cu acid sulfuric, cînd zincul şi cadmiul trec sub formă de sulfafi. Din solufiile obfinute după îndepărtarea impurităfilor, cadmiul e precipitat cu zinc metalic, sau pe cale electrolitică, înfr-o celulă cu catod de aluminiu şi anod de plumb acoperit cu bioxid de mangan. Procedeul electrolitic se aplică şi pentru purificarea cadmiului obfinut prin alte procedee, Cadmiul tehnic are puritatea de 99,38—99,55%. Cadmiul cu puritatea de 99,99% se obfine printr-o operafie suplementară de rafinare a celui tehnic.
Cadmiul intră în compozifia aliajelor cu puncte de topire joase, folosite pentru dispozitive de siguranfă, curjn şi la pre-
Cadmiumoxid
222
Cadran topografic
pararea aliajelor de lipit, la cari o parte de cadmiu înlocuieşte
3--*5 pârfi de staniu. Un adaus de 0,9**-1,2% cadmiu în cupru, deşi scade pufin conductivitatea acestuia, îi măreşte mult rezistenfa mecanică; un astfel de aliaj e folosit la cablurile electrice pentru tramvaie şi trolleybuse, cari trebuie să reziste la frecarea cu trolleyul. Sub forma de mici adausuri (pînă la 1,5%), cadmiul se mai foloseşte la aliajele de tipografie şi la acoperiri protectoare.
Compuşii c a d m i u I u i. Cadmiul nu formează cu hidrogenul hidruri şi nici cu carbonul carburi, dar se combină cu celelalte elemente, dînd următorii compuşi principali:
Oxidul de cadmiu, CdO, se obfine prin combinarea directă a elementelor la cald, sub forma unei pulberi brune, aproape insolubilă în apă, dar uşor solubilă în acizi, cînd trece în sărurile respective. Oxidul de cadmiu e stabil la temperaturi înalte, dar sub 300° poate ceda oxigen, trecînd în protoxidul de cadmiu, Cd20. Oxidul de cadmiu poate exista sub două forme: amorf şi cristalin; el se topeşte peste 1426°, dar sublimează la temperaturi mult mai joase (începe să se volatilizeze pe la 800°). Hidrogenul reduce oxidul de cadmiu începînd de la 250°, iar la 300° reducerea se produce cu vitesă mare.
Sulfura de cadmiu, CdS, se găseşte în cantităţi neînsemnate în stare naturală (greenochit). Ea se prepară trecînd un curent de hidrogen sulfurat printr-o soluţie a unei sări de cadmiu, cînd se obţine sub forma unui precipitat galben ca lămîia, amorf; se mai cunosc două varietăţi cristaline, una galbenă şi alfa roşie. Varietatea roşie e mai grea şi are densitatea 4,47-*‘4,S1, iar cea galbenă, 3,9**’4,147. Varietatea amorfă de sulfură de cadmiu poate frece în forma cristalină prin încălzire timp de 48 de ore la 450°. Sulfura de cadmiu e insolubilă în acid clorhidric diluat, dar se disolvă în acid concentrat şi în acid azotic diluat, cald. Sulfură de cadmiu amestecată cu sulfat de cadmiu se mai obţine prin acţiunea bioxidului de sulf asupra cadmiului la temperatură înaltă. Sulfura de cadmiu nu se poate obţine prin încălzirea cadmiului cu sulful, din cauză că se formează la suprafaţa metalului un strat protector de sulfură, care împiedică continuarea reacţiei.
Fosfuri de cadmiu. Vaporii de cadmiu reacţionează cu vaporii de fosfor, în atmosferă de hidrogen, dînd fosfuri a căror formulă poate fi Cd3P2, Cd P2, Cd2P, ultima combinaţie putînd fi obfinută prin simpla încălzire a cadmiului cu fosfor timp de 12 ore.
Azotura de cadmiu, Cd3N2. Ca şi hidrogenul, azotul nu se disolvă pînă la 400°, nici în cadmiu solid, nici în cel lichid, încălzind amidura de cadmiu, Cd (NH2)2, în vid la 180°, se formează azotura de cadmiu, Cd3N2, sub forma unei pulberi negre, pe care apa o descompune cu explozie. Tot pe cale indirectă se mai poate obfine o altă azotură de cadmiu, cu formula Cd(N3)2, care explodează prin încălzire.
Halogenurile de cadmiu sînt săruri incolore uşor solubile în apă, cu excepfia fluorurii. Temperaturile lor de topire şi de fierbere scad în ordinea F—CI—Br—J. Clorură şi bromura de cadmiu formează cristale cu apa de cristalizare; fluorura şi iodura nu sînt cunoscute decît în stare anhidră. Halogenurile cadmiului au tendinfa de a forma autocomplecşi, cum şi combinaţii complexe cu halogenurile alcaline, cu numerele de coordinare 3 şi 4.
Cianura de cadmiu, Cd(CN)2, se obfine dacă se tratează o sare de cadmiu cu o cianură alcalină, sub forma unui precipitat alb. Ca şi halogenurile cadmiului, cianura de cadmiu formează cu un exces de cianură alcalină combinafii complexe.
Azotatul şi sulfatul de cadmiu se obfin disolvînd metalul, oxidul sau carbonatul de cadmiu în acizii respectivi; azotatul
cristalizează cu 4 (dar şi cu 2 sau 9) molecule de apa şi sulfatul, cu 8/3 H20 (dar şi cu 7 H2O).
Sărurile de cadmiu în solufie dau cu amoniacul complecşi confinînd grupul [Cd (NH3)4]2+, incolori. Din această cauză, soluţia unei sări de cadmiu, ca şi în cazul cuprului, nu dă nici un precipitat cu exces de amoniac.
Dintre compuşii cadmiului au întrebuinţări practice sulfura, ca pigment galben în pictura cu ulei, şi sulfatul, CdS04 • 8/3 H2o' în pile Weston.
1.	Cadmiumoxid. Mineral.: CdO. Oxid de cadmiu, natural, care se prezintă sub formă de crustă de culoare neagră, strălucitoare, constituită din cristale octaedrice. Are duritatea 3 şi gr. sp. 6,2.
2.	Cadmiumspaf. Mineral.: Sin. Ofavit (v.).
3.	Cadomifes. Paleonf.: Neoamonoideu caracterizat prin cochilie cu ombilic larg şi adînc, avînd partea externă lată şi rotunjită, fără şanţuri sau carene. Secţiunea spirei, de formă trapezoidală, e mai mult lată decît înaltă. Suprafafa cochiliei e ornamentată cu coaste şi cu noduri. în porfiunea ombilicală, coastele drepte, puternice şi mai rare, se termină printr-un nod din care se desprind 2***4 coaste subfiri, cari trec neîntrerupt peste partea ventrală
Linia suturala, CU lobul sifonai larg, Cadomites (Sfephanoceras) se complică prin dezvoltarea lobilor humphressianum Sow. auxiliari mici.
Specia Cadomifes (Sfephanoceras) humphressianum Sow. e cunoscută din Doggerul de la Strunga (Bucegi), Svinifa (Banat), Pădurea Craiului (Munfii Apuseni), etc. Sin. Sfephanoceras.
4.	Cados. Ind. pefr.: Reziduul de la redistilarea în vid a
uleiului total (asfaltos), rafinat în prealabil cu acid sulfuric şi neutralizat prin tratare cu hidroxid de calciu. Cadosul e constituit dintr-un amestec de naftenafi de calciu, sulfonafi de calciu, uleiuri grele şi răşini asfalfice. în prezent, cadosul e un deşeu pufin	valorificat.
5.	Cadraj.	1. Cinem.:	Delimitarea spaţiului	util cuprins	de
un obiectiv cu	o anumită distanfă focală, la	o	anumită distanfa
de camera de	luat vederi	sau de aparatul	de	fotografiat.
In cinematografie, prin cadraj se înfelege şi amplasarea voită a obiectelor cari urmează să fie filmate în aşa fel, încît să corespundă cît mai bine concepţiei regizorului şi operatorului, canalizînd atenfia spectatorilor spre obiectul principal.
6.	Cadraj. 2. Cinem.: Operafia de remediere a defectului de decadrăj, care apare la proiecfia sau la copierea unul film.
7.	Cadran, pl. cadrane. 1. Geom.; Unghiul drept şi cu vîrful în originea unui sistem da axe rectangulare, format de două semiaxe perpendiculare una pe alta. Unghiul format de direcfiile pozitive ale celor două axe se numeşte cadranul înfîi (I); cel format de direefia pozitivă a axei ordonatelor şi de direefia negativă a axei absciselor se numeşte cadranul al doilea (II); cel format de direcfiile negative ale celor două axe e cadranul al treilea (III), iar ultimul unghi, cadranul al patrulea (IV) (v. fig. sub Cadran topografic).
8.	~ topografic. Topog.: Cadranul folosit în măsurătorile topografice, care se numerotează (prin convenfie infernafională) în sens direct (v. sub Cadran 1), şi ale cărui laturi sînt luate drept axe OX şi OY ale sistemului de referinfă topografic, cu originea şi sensurile din fig. I.
Originea arcelor 9 (numite şi azimute) e considerată ramura pozitivă a axei OY, care se ia totdeauna confundată cu direefia Ng (Nordul geografic), iar sensul de creştere al lor e cel din fig. I (azimute nordice şi directe). Toate punctele unei aceleiaşi lucrări topografice admit axe OY paralele între ele, confundate cu direcfiile meridianelor geografice respective, ceea ce înseamnă că în topografie convergenţa meridianelor (v.) e nulă.
Cadran
223
Cadrant
în spafiu (v. fig. II), axa OX e confundată cu direefia paralelului, axa OY cu aceea a meridianului geografic (ambele rectilinii), iar axa OZ e normala locului O.
fiind presupuse
r
I. Notaţiile cadranului topografic.
II. Notaţiile cadranului în spafiu.
Cadranul busolei.
Diviziunea cadranelor topografice, în grade şi subdiviziuni, se face fie în sistemul sexagezimal, adică în 90° (diviziune veche), fie în sistemul centezimal, adică în 100c (diviziune nouă).
1.	Cadran, pl. cadrane. 2. Tehn.: Suprafafa de formă adecvată scopului (de obicei circulară sau în sector de cerc\ cu anumite diviziuni şi indicaţii pentru citirea deplasării unui ac indicator. Au cadran cele mai multe instrumente de măsură: ceasornice, busole, instrumente de laborator (galvanometre, etc.), şi industriale (voltmetre, ampermetre, contoare, etc.).
2.	Cadranul busolei. Topog., Geod.: Placă circulară construită din metal nemagnetic (aluminiu, bronz, etc.), care se aşază pe fundul cutiei busolei, prinsă fix de acesta (la busolele ne-declinabile), sau avînd posibilitate de rotire în jurul centrului (la busolele declinabile).
Pe placă sînt trasate două direcţii perpendiculare N-S şi V-E, cari corespund gradaţiilor 0—180°, respectiv 90—270°, marcate din grad în grad, şi uneori şi mai des, pe periferia cadranului. Busolele se gradează de obicei sexagezimal (în 360°) şi cu sensul retrograd de la E->N, dar se construiesc şi busole cu gradaţie centezimală (în 400c), sau cu sensul direct, de la N ->E.—
Cadranele cele mai precise sînt gradate din 20' în 20' şi permit o estimare de 10' a orientărilor citite pe busolă.
Linia N-S se numeşte şi linie de credinţă a busolei şi ea se montează în cutie paralel cu linia de viză a vizorului busolei (la busolele nedeclinabile) sau cu posibilitate de rotire (la cele declinabile). —
în punctul de întretăiere a liniilor N-S, V-E (centrul cadranului) e fixat perpendicular pe faţa cadranului pivotul, pe care sprijină, cu posibilitate de oscilaţie liberă (în cazul cînd cadranul e perfect orizontal), acul magnetic al busolei.
Poziţia de echilibru a acului indică direcţia nord-sud magnetic, iar poziţia vîrfului negru (care se aşază spre Nm) faţă de gradaţia 0° a liniei de credinţă arată orientarea magnetică (o a liniei de viză a busolei fafă de direefia Nm (v. fig.).
3.	Cadran, pl. cadrane. 3. Tehn. mii.: Aparat cu care se măsoară înclinarea ţevii unei guri de foc de artilerie sau care e folosit pentru ochire, fiind unul dintre cele mai simple şi mai precise înălfătoare (v.) ale gurilor de foc. Cadranul nu e fixat la gura de foc, ci se aşază în locaşul său de fiecare dată, îngreunînd astfel ochirea, din care cauză e folosit în acest scop numai în cazuri speciale.
Principiul de funefionare al cadranului consistă în aducerea unei nivele în pozifie orizontală, prin înclinarea acesteia fafă
6
Cadran.
J) talpă; 2) sector gradat (scală) 3) riglă (braf) mobilă; 4) punct fix; 5) nivelă; 6) cursor port-nivelă; 7) fixa-tor cu arc; 8) şurub micrometric; 9) direefia de tragere; 10) cadran.
de direefia a cărei înclinare se măsoară; nivela se roteşte cu un capăt în jurul unui ax şi lunecă cu celălalt capăt în fafa unei scări gradate care indică unghiul cu care s-a rotit.
Cadranul e constituit, în principiu, dintr-o talpă care se fixează pe o porfiune plană, corect şlefuită, amenajată pe cu lată şi paralelă cu axul fevii; dintr-un sector gradat şi un braf mobil în jurul unui punct fix pe care se poate deplasa, lunecînd, o nivelă. Rotirea brafului mobil e înregistrată pe sectorul gradat, iar lunecarea nivelei e indicată pe braful mobil. Pentru rotire se foloseşte, fie un fixator cu arc (v. fig.), fie un şurub micrometric, care permite o mişcare continuă a braţului mobil,
4.	Cadran de apel telefonic. V. Disc de apel telefonic.
5.	Cadran periculos. Nav.: Cadranul situat în faţă, în dreapta traiectoriei unui ciclon din emisfera nordică, sau cadranul situat în faţă, în stînga traiectoriei unui ciclon din emisfera sudică (v. fig.). Acest cadran reprezintă zona cea mai periculoasă pentru nave, deoarece în această zonă mişcarea ciclonică a aerului fiind foarte puternică, împinge navele spre centrul acestuia.
6.	Cadran solar: Suprafaţă plană pe care sînt trasate diviziuni indi-cînd orele, şi pe care Soarele proiectează (la aceleaşi ore, pe aceleaşi diviziuni) umbra unui fus, fixat pe această suprafaţă, paralel cu axa polilor Pămîntului.
7.	Cadrane, electromefru cu V. sub Electrometru.
8.	Cadrant, pl. cadrante. Ind. text.: Mecanism al unui selfactor (maşină de filat intermitent), care produce variaţia mişcării de rotaţie a fuselor, în raport cu lungimea de fir
Cadran periculos al unui ciclon din emisfera nordică.
1) traiectoria ciclonului; 2) direefia vînfului; 3) isobară; SM) semicerc manevrabil; SP) semicerc periculos; CP) cadran periculos.
1) sector dinţat; 2) braf cu axul filetat; 3) capătul lanfului mobil în lungul axului filetat; 4) toba lanfului (poziţia I la începutul intrării căruciorului; pozifia II la sfîrşitul intrării căruciorului); 5) dispozitiv cu frîngh/e şi contragreutate, care înfăşoară lanful pe tobă lâ ieşirea căruciorului; 6) dispozitiv cu frînghie legată la cărucior, care produce înclinarea şi revenirea cadrantului; 7) cărucior.
care devine liberă la înfăşurare, în perioada de intrare a căruciorului. Variafia numărului de rotafii ale fuselor în timpul unei curse de intrare a căruciorului e necesară, de o parte din cauza micşorării numărului de spire înfăşurate în fiecare ciclu, în straturile depuse de la început pînă la terminarea piciorului fevii şi, de alta parte, din cauza variafiei diametrului spirelor din straturile conice depuse pe feavă, numărul de spire fiind invers proporfional cu diametrul spirelor.
Cadranură
224
Cadru de protecţie
Mecanismul e compus dintr-un sector dinfat cu deschiderea de circa un sfert de cerc (cadrant sau sector). Cadrantui se înclină spre cărucior la intrarea acestuia şi revine înapoi la ieşirea căruciorului. La un capăt al sectorului e un braf radial, prelungit în afară, care are în lungul său un locaş în care se găseşte un ax filetat cu pas variabil, descrescător spre extremitatea superioară. în lungul axului filetat se poate deplasa un cui care intră în filet, la suportul cuiului fiind legată extremitatea unui lanf, cealaltă extremitate fiind fixată pe o mică tobă care se află pe cărucior (v. fig.)* La ieşirea căruciorului, lanful se desfăşoară de pe tobă; aceasta se roteşte şi transmite fuselor mişcarea de rotafie necesară depunerii spirelor pe feavă.
La primul strat de spire de pe feava goală, spirele au toate aproape acelaşi diametru mic; deci fusele trebuie să execute, penfru înfăşurare, un număr mai mare de rotafii pe minut, ceea ce reclamă desfăşurarea unei lungimi mai mari de lanf. Penfru aceasta, capătul lanfului legat la braful cadrantului trebuie să se găsească jos, cît mai aproape de punctul de oscilafie al acestuia. Pe măsură ce se formează piciorul fevii prin depunerea spirelor în straturi conice cu diametru din ce în ce mai mare la bază, numărul de spire descreşte cu fiecare nou strat şi lungimea de lanf desfăşurată trebuie să se micşoreze. Penfru aceasta, capătul lanfului trebuie să se deplaseze în direcfia de intrare a căruciorului, ceea ce se obfine prin oscilarea sectorului spre cărucior. Totodată, din cauza variafiei diametrului spirelor, care creşte în stratul de separafie, depus la coborîrea repede a baghetei în prima parte a cursei de intrare a căruciorului, şi descreşte apoi în stratul de umplere, depus la ridicarea înceată a baghetei în partea a doua a cursei de intrare a căruciorului, numărul de rotafii ale fuselor trebuie să varieze. Această variafie e obfinufă prin faptul că punctul de legătură a lanfului la braful cadrantului descrie în timpul intrării căruciorului un arc de cerc prin care punctul urmăreşte căruciorul în cursa de intrare cu o vitesă variabilă, crescătoare şi apoi descrescătoare, desfăşurîndu-se de pe tobă o lungime variabilă, de lanf, în prima parte din ce în ce mai mică şi în a doua parte a cursei de intrare a căruciorului, din ce în ce mai mare.
în timpul formării piciorului fevii, capătul lanfului e deplasat spre o rază mai mare în lungul brafului, prin rotirea axului filetat cu mîna, cu ajutorul unei manivele sau, uneori, în mod automat. — După terminarea piciorului fevii, toate straturile conice sînt identice — şi deci pozifia capătului lanfului rămîne neschimbată, fiind legat ia braful cadrantului cu raza cea mai mare; această pozifie depinde de numărul firului şi de diametrul spirelor mari de la baza suprafefei conice, deci de diametrul fevii pline.
1.	Cadranură, pl. cadranuri. Silv., Ind. lemn.: Defect al lemnului, care consistă în crăpături în direcfiile razelor medulare, pornind din partea centrală a trunchiului şi, de obicei, însofit de început de putregai. Zona atinsă de cadranură prezintă, de cele mai multe ori, şi fisuri după alte direcfii. Cadranura e frecventă la arborii bătrîni. Prin ea se depreciază lemnul, fiindcă obligă la un anumit fel de debitare a buştenilor, cu randament mic de cherestea de calitate inferioară. După numărul şi pozifia suprafefelor crăpăturilor, defectul e cadranură simplă şi dreaptă (crăpătură într-un singur plan), cadranură încrucişată (cu crăpături plane, încrucişate în secfiunea transversală a trunchiului), cadranură răsucită (crăpături curbe, răsucite în secfiunea longitudinală). — Cadranura simplă şi dreaptă poate fi uşor localizată prin debitare (spintecare) de-a lungul planului crăpăturii, şi depreciază cel mai pufin lemnul. Sin. Inimă stelată, Crăpături de inimă.
2.	Cadru, pl. cadre. 1. Tehn.: Schelet constituit din bare drepte sau curbe, de lemn, de metal sau de alt material, cari formează un contur închis ori deschis, eventual completat cu o refea de bare interioare. La cadre, legăturile Ia noduri sînt în general rigide, iar conturul poate fi poligonal, curb sau com-
binat; suprafafa mediană a cadrului, care confine axele barelor sale, e în general plană şi rareori strîmbă.
După scopul în care sînt folosife, se deosebesc cadre decorative, cadre de protecţie, cadre de rezistentă (numite, abreviat, cadre), şi cadre de susfinere.
3.	~ decorativ. Gen: Schelet constituit din bare drepte sau curbe, în general nemetalice (de ex. de lemn, de piele, etc.), care încadrează ornamental marginile unui obiect. Cadrul decorativ nu se confecfionează niciodată pe baza unui calcul de rezistenfă, care nu e necesar. Sin. Ramă.
Exemple:
Cadru de fotografie. Arte gr.: Cadru decorativ, folosit pentru expunerea ori păstrarea unei fotografii sau a unui document. Pentru aceste cadre, cari se confecfionează în legă-torii de specialitate, se folosesc diferite materiale, cum sînt: mucava îmbrăcată în piele; catifea, mătase, broderii sau alte materiale de ornament; lemn sau tablă de metal presată; plăci de sticlă sau de marmură; pietre colorate şi lustruite.
Cadru de tablou. Gen.; Cadru decorativ, în general de lemn vopsit sau ornamentat, în care se montează un tablou (pictură în ulei, acuarelă, etc.) sau o fotografie, şi care se agafă pe perefii unei încăperi.
4.	~ de protecfie. Tehn.: Schelet constituit din bare drepte sau curbe, metalice ori nemefaiice, care serveşte fie la pro-tecfia unui sistem tehnic (aparat, maşină, etc.) contra avariilor sau deranjamentelor posibile în serviciu, fie la protecfiă unor persoane sau a unor obiecte din vecinătatea unui sistem tehnic în funcfiune. Cadrul de protecfie e construit astfel, încît să reziste şi la anumite solicitări incidentale previzibile.
Exemple:
Cadru d e c ă r u c i	o r.	Pod.:	Cadru	alcătuit	din	două
platbande şi două şuruburi	.de	distanfare	montate	la	capetele
lor, care menfine echidistant rulourile unui aparat de reazem şi le împiedică să cadă de pe	plăcile
aparatului de reazem (v.	fig. /).
Penfru menfinerea rulourilor lâ distanfa respectivă, capetele lor sînt echipate cu cîte un cep axial, care intră în găurile echidistante practicate în platbandele cadrului.
Cadru de elice. Nav.:
Cadrul metalic al etamboului unei nave cu o singură elice, în inte-. riorul căruia se mişcă elicea.
Cadru de focar. C. f.: Cadru distanfier rigid, montat între cutia de foc şi cutia exterioară a căldărilor de locomotivă, la partea inferioară a acestora. Cadrul de focar e dreptunghiular şi are la partea inferioară unu sau două călcîie, cari culisează în locaşuri dispuse în şasiul locomotivei, şi cari servesc la menfinerea căldării în planul median al şasiului şi permit dilatafia sau contracfiunea longitudinală a căldării (v. fig. II); se confecfionează din ofel, fie turnat ori forjat monobloc, fie din 2***3 bucăfi asamblate prin sudură. Solidarizarea cu perefii se face, de obicei, prin două rînduri de nituri în zig-zag (v. fig. lll).
De fafa inferioară a cadrului se fixează cenuşarul, prin intermediul unor prizoane înşurubate în cadru; uneori, pe aceeaşi fafă a cadrului se fixează suporturile barelor de grătar şi palierele axului grătarului mobil. Cadrul de focar poate avea găuri verticale pentru spălarea căldării, astupate cu dopuri filetate.
La unele căldări, cadrul are o prelungire la partea posterioară, de care se fixează placa pendulară care leagă căldarea de şasiu. La căldările cu focar lat, cadrul are două suporturi
Aparaf de reazem mobil, cu rulouri.
I) balansier superior; 2) balansier inferior; 3) placă de reazem; 4) cadru de cărucior.
I. Cadru de focar. 1) cadru; 2) călcîi.
Cadru de rezistentă
225
Cadril de rezislenfa
confecţionate monobloc cu acesta, servind la rezemarea căldării pe şasiu.
La căldările locomotivelor cu cutii de foc de oţel, cadrul focarului are secţiunea în formă de U şi e confecţionat prin
IV. Cadru de gură de focar.
\) uşa focarului; 2) placa de protecfie a uşii; 3) cadrul gurii de focar;
4)	placa' portala a cutiei exterioare;
5)	placa portală a cutiei de foc; 6) pa-ravătrai; 7) antre-
toază.
Cadru de focar, montat.
1)cadru de focar; 2) cutia focarului; 3) corpul vertical al căldării; 4) suport de căldare; 5) placă pendulară;
6) şasiu; 7) cadru de gură de focar.
presare. Acest cadru e fixat prin sudare cap la cap de plăcile cutiei de foc şi ale cutiei exterioare; construcţia sudată prezintă avantajul că e mai economică şi mai etanşă decît cea nituită. Sin. Coroana mare.
Cadru de gură de focar. C. f.:
Cadru distanţier rigid, montat pe marginea gurii focarului unei căldări de locomotivă, între plăcile portale ale cutiei de foc şi ale cutiei exterioare a căldării (v. fig. IV).
Cadrul gurii de focar are forma dreptunghiulară, rotundă sau ovală (corespunzătoare profilului uşii cutiei de foc), secţiunea fiind dreptunghiulară; se confecţionează din oţel, prin forjare sau turnare. Solidarizarea cu plăcile se face, de obicei, cu un singur rînd de nituri.
Pentru protejarea marginii inferioare a plăcii portale a cutiei de foc, contra degradării cu uneltele de focărit, jumătatea inferioară a cadrului se acoperă cu o ramă de fontă numită paravătrai, fixată da gura focarului prin şuruburi; uneori, această ramă se aplică pe întregul contur al gurii focarului, la partea interioară, pentru a proteja capetele niturilor contra acţiunii directe a focului.
V. Cadru de gură de focar. 1) cadru de focar; 2) locaşul pulverizaforului de păcură.
VI. Cadru de gura de focar. J) cadru de gură de focar; 2) placa portală a cutiei de foc; 3) placa portală a cutiei exterioare.
Cadru cu două deschideri şi cu bare cu seefiune variabilă.
La unele căldări, acest cadru are la partea inferioară un locaş, în care se montează pulverizatorul de păcură (v. fig. V). Alte căldări nu au un cadru propriu-zis al gurii de focar, ci acesta e numai o piesă de contur cu care cele două plăci portale sînt asamblate direct, prin nituire sau sudare (v. fig. V/). Sin. Coroana mică.
Cadru de sertar.	Cadrul	unui	sertar plan, care
antrenează sertarul în mişcare rectilinie alternativă, fiind înşurubat pe bara de comandă sau forjat monobloc cu aceasta. Cadrul e montat liber în jurul sertarului, permiţînd culisarea acestuia în cadru, în sensul înălţimii.
Cadru protector. Transp.: Cadru montat la partea inferioară a carului sau a şasiului unui vagon feroviar, format din bare de ofel lat, pentru a împiedica pătrunderea la echipamentul
de rulare sau la echipamentul motor a unor obiecte mari cari s-ar găsi în calea vehiculului. Acest cadru, situat la o înălţime de circa 100 mm deasupra coroanei şinei, evită atît mişcările perturbatorii (ale vehiculului) datorite trecerii roţilor peste aceste obiecte, cît şi avariile pe cari aceste obiecte le-ar putea produce la motoare, angrenaje, etc. Sin. Cadru de protecţie.
î. ~ de rezistenfă. Cs., Mş.; Sistem alcătuit din bare de lemn, de metal sau de beton armat, legate de obicei rigid la noduri şi solicitate în principal la încovoiere, care serveşte ca schelet de rezistenţă al unei construcţii (clădire, pod, turn, etc.) sau al unei maşini. Axa barelor poate fi o linie dreaptă sau o linie curbă plană.
Din punctul de vedere al numărului de deschideri, se deosebesc: cadre simple, cari au o singură deschidere şi cari pot avea forma de triunghi, de dreptunghi, de trapez, poligon, etc.; cadre multiple, cari au două sau mai multe deschideri şi cari sînt obţinute prin alăturarea mai multor cadre simple, reazemele intermediare ale cadrului fiind comune la două deschideri alăturate.
Din punctul de vedere al dispoziţiei barelor în spaţiu, se deosebesc: cadre plane, ale căror bare au axele în acelaşi plan; cadre spaţiale, ale căror bare au axele în plane diferite. Cadrele folosite în construcţii sînt, în general, cadre spaţiale, dar adeseori sînt separate în cadre plane, prin neglijarea unor legături de importanţă mai mică. Barele cadrelor pot fi cu secţiune constantă sau cu secţiune variabilă (v. fig. II).
Din punctul de vedere al gradului de nedeterminare statică, se deosebesc: cadre static determinate şi cadre static nedeterminate (v. Static, sistem ~ nedeterminat). Se numeşte grad de libertate al cadrului, numărul de parametri geometrici independenţi cari caracterizează orice poziţie a barelor cadrului, în ipoteza că s-au introdus articulaţii în toate nodurile şi reazemele sînt încastrate.
Din punctul de vedere al modului de alcătuire, se deosebesc: cadre deschise, la cari barele nu formează un contur poligonal închis; cadre închise, la cari barele formează un contur poligonal închis; cadre etajate, cari sînt alcătuite din două sau din mai multe cadre simple ori multiple suprapuse, avînd barele verticale în prelungire (v. fig. II).
Din punctul de vedere al trecerii nodurilor cadrului din poziţia iniţială în pozifia deformată, sub acţiunea încărcărilor, se deosebesc: cadre cu noduri fixe, la cari nodurile nu au decît rotafii, şi cadre cu noduri deplasabile, la cari nodurile au atît translaţii, cît şi rotaţii. Uneori, la cadrele cu noduri deplasabile se poate ca nodurile să rămînă fixe, datorită unei distribuţii particulare a încărcărilor (de ex. la unele cadre simetrice solicitate de sarcini simetrice).
Calculul static al cadrelor static determinate se face ca pentru orice sistem static determinat. Cadrele static nedeterminate pot fi calculate prin metoda generală a eforturilor (v. Eforturilor, metoda ~) sau prin metoda generală a deplasărilor (v. Deplasărilor, metoda ~), iar uneori prin metoda mixtă, care foloseşte concomitent elemente din cele două metode generale. în ambele metode generale, calculul fiecărei structuri se bazează pe studiul unei structuri convenţionale mai simple, a cărei rezolvare e cunoscută şi care se numeşte sistem de bază (v. Bază, sistem de ^).— Metoda generală a eforturilor are un cîmp de aplicaţie larg, cu ajutorul ei putîndu-se calcula orice sistem static nedeterminat (cadre, arce, grinzi cu zăbrele, etc.). Prin utilizarea acestei metode se poate ţine seamă de influenţa tuturor eforturilor asupra deformaţiei structurii (de momentele încovoietoare, de forjele axiale, de forţele tăietoare şi,
Cadru de rezistenţa
226
Cadru de rezistenfă
în calculele structurilor spafiale, de momentele de torsiune). — Metoda generală a deplasărilor, în forma ei obişnuită, e constituită pe specificul structurilor cu noduri rigide. Prin utilizarea
de bază trebuie încărcat, pe lîngă sarcinile date, şî cu rotirile şi translafiile nodurilor, cari sînt necunoscutele Z\, Z2,— ,Zn. Sub o astfel de încărcare, starea sistemului de baza coincide cu
SP
m
st?
t
nr
u
r	s
II. Cadre de rezistenfă plane, folosife în consfrucfii. a---/) cadre simple, deschise; k) şi I) cadre închise; m) cadru mulfiplu, cu panouri dreptunghiulare; n) cadru multiplu, cu noduri fixe şi cu reazeme denivelate; o) cadru multiplu, cu bară centrală curbă şi cu firanf; p) şi q) cadre multiple cu deschiderea centrală supraînălfată; r) cadru multiplu cu deschiderea centrală supraînăljată şi etajată; s) cadru etajat cu panouri dreptunghiulare; t) cadru etajat cu deschideri inegale; u) cadru cu o deschidere, cu cadre suplementare etajate.
starea reală de echilibru elastic, şi deci legăturile fictive introduse devin inutile, forfele de legătură respective trebuind să fie nule. Ecuafiile de condifie cari exprimă această situafie au forma:
ei se fine seamă numai de influenfă momentelor încovoietoare şi a momentelor de torsiune asupra deformafiei structurii. în calculul cadrelor, influenfă acestor eforturi e predominantă.
în metoda generală a eforturilor, sistemul de bază se obfine prin suprimarea legăturilor structurii reale, în direcfiile legăturilor suprimate introducîndu-se forfele de legătură respective, cari sînt necunoscutele problemei. Valorile acestor necunoscute se determină din condifia ca pozifia deformată a sistemului de bază să coincidă cu pozifia deformată a structurii reale. Ecuaţiile corespunzătoare, numite ecuafii de condifie sau ecuafii canonice, exprimă restabilirea continuităţii axei deformate în secfiunile în cari au fost suprimate legăturile structurii reale. O astfel de ecuafie de condifie are forma obişnuită:
6,i^i + 6î2 X2 + - + bin Xn+A,'S = 0, în care X2, Xn sînt valorile forfelor de legătură necunoscute iar coeficienfii 8^, bi2, bin şi termenul liber A*;5 reprezintă deplasări elastice în direcfia legăturii suprimate „i", produse respectiv de Xl=X2'= =Xw=î 1 şi de sarcinile date. Toate aceste deplasări se calculează pe sistemul de bază, cu ajutorul formulei Maxwell-Mohr a deplasărilor elastice. După rezolvarea sistemului de ecuafii de condifie, diagramele de eforturi se pot trasa prin suprapunerea efectelor, însumînd eforturile produse de cantitafile Xv X2, Xn, cunoscute, şi de sarcinile date.
în metoda generală a deplasărilor, sistemul de bază se obfine din structura reală prin adăugarea unor legături fictive, astfel încît rotirile şi translafiile nodurilor să fie împiedicate. Nodurile structurii reale deformate au, în general, atît rotiri, cît şi trans-lafii, astfel încît, pentru a obfine o identitate între pozifiile deformate ale sistemului de bază şi ale structurii reale, sistemul
'•*1Z1+r.'222+ - +rin2n+Ris = Q<	(*=1. 2,-«)
unde Z\, Z2, Zn sînt valorile rotirilor şi translafiilor necunoscute ale nodurilor, iar coeficienfii rivri2, "'Jinş\ termenul liberi?^ reprezintă eforturile cari se dezvoltă în legătura fictivă Hi", şi cari sînt produse de încărcarea sistemului de bază cu Zi = Z2 = *-* = 2n= 1 şi cu sarcinile date. Toate aceste eforturi se calculează cu formule sistematizate, stabilite prin metoda eforturilor. După rezolvarea sistemului de ecuafii de condifie, diagrama momentelor încovoietoare se poate trasa prin suprapunerea efectelor, însumînd eforturile produse de Z\, Z2,	Zn şi de sarcinile date.
La proiectare se pune problema alegerii unei metode de calcul al cadrelor care să reclame calcule cît mai pufine; în acest scop, dintre criteriile folosite pentru a uşura alegerea metodei, criteriul obişnuit de alegere îl constituie numărul de necunoscute. în metoda generală a eforturilor, numărul de necunoscute e egal cu gradul de nedeterminare statică a structurii, iar în metoda generală a deplasărilor e egal cu numărul deplasărilor independente ale nodurilor cadrului (rotafiile de nod plus gradul de libertate). Se pot prezenta trei cazuri caracteristice: în cazul I (v. fig. / g), în metoda generală a eforturilor rezultă o singură necunoscută, iar în metoda generală a deplasărilor rezultă (4 + 3) necunoscute; în cazul II (v. fig. I d), în metoda generală a eforturilor rezultă trei necunoscute, iar în metoda generală a deplasărilor rezultă (2-f-1) necunoscute; în cazul lll (v. fig. / n), în metoda generală a eforturilor rezulta nouă necunoscute, iar în metoda generală a
Cadru de rezistenta
227
Cadru de rezistenfa
deplasărilor rezultă trei necunoscute. Astfel, în cazul I se preferă metoda generală a eforturilor şi în cazul 111 se preferă metoda generală a deplasărilor, iar în cazul II poate fi folosită oricare dintre ele, numărul de necunoscute fiind egal în ambele metode. — în metoda generală a deplasărilor, scrierea ecuaţiilor de condiţie e mai simplă, deoarece nu e necesar să se traseze diagrame de eforturi pentru calculul coeficienţilor necunoscutelor şi al termenului liber, operaţii cari sînt necesare în metoda generală a eforturilor. De asemenea, rezolvarea ecuaţiilor de condiţie e mai simplă în metoda generală a deplasărilor, deoarece există posibilităţi avantajoase de rezolvare prin iteraţie.— în metoda generală a eforturilor, rezolvarea ecuaţiilor de condiţie prin iteraţie conduce la o convergenţă favorabilă numai în cîteva cazuri particulare (la grinzi continue, la unele tipuri de cadre etajate). în majoritatea cazurilor, sistemul de ecuaţii de condiţie trebuie rezolvat, fie cu ajutorul determinanţilor, fie prin substituţii; calculele pot fi sistematizate în tabele, ca de exemplu algoritmul lui Gauss (v. Gauss, algoritmul lui ~). în această metodă pot fi făcute unele simplificări în sistemul ecuaţiilor de condiţie, de exemplu dacă necunoscutele sînt transferate în centre elastice (v. Centrului elastic, metoda ~ elastic). —
Din punctul de vedere al calculului de rezistenţă, secţiunea unei bare de cadru, care e supusă în general la solicitare excentrica, se calculează cu formulele obişnuite folosite pentru calculul la compresiune excentrică (v.). Tensiunile tangenţiale de forfecare, produse de forţele tăietoare, sau tensiunile tangenţiale de lunecare din lungul barei, pot fi calculate cu formula lui Juravski din teoria încovoierii (v. sub încovoiere).
în calculele de rezistenţă prezintă importanţă verificarea colţurilor cadrelor, care poate reclama un calcul special. Dacă într-un colţ de cadru
...L
V?
*—r £
se întîlnesc numai două bare, se poate aproxima colţul cu o bară de curbură mare (v. fig. III a) şi se pot folosi formulele de calcul respective (v. Bară de curbură mare, sub Bară 3). Calculul se face pentru o seefiune la 45°, iar tensiunile dintr-o secţiune se obţin (v. fig. III b). Dacă în co bare, se poate face un
— I
'--V
din
longitudinale şi barele transversale, cari pot fi metalice sau de lemn, sînt legate între ele prin îmbinări (de obicei nedez-membrabile) sau prin armaturi metalice (feruri); grinzile longitudinale (numite uneori ionjeroane) sînt rectilinii în întregime sau puţin curbate la capete, iar barele transversale (numite uneori covergi) sînt în general curbate. în cele mai multe cazuri, cadrul de acoperiş participă la rezistenţa scheletului cutiei, în special la construcţiile tubulare sau cu pereţi portanţi, preluînd sarcini accidentale (presiunea vîntului, încărcarea din zăpadă), momentele încovoietoare, etc.
Cadrul de acoperiş se foloseşte la cutiile sau la cupeurile vagoanelor feroviare (vagoane de cale ferată, de tramvai, etc.), la caroseriile închise ale autovehiculelor (la autoturisme, autobuse, autodube, etc.), la coviltirele căruţelor sau la vehiculele (autocamioane, vagoane-platformă, etc.) acoperite cu prelate, etc.
Cadrul acoperişului unui vagon de cale ferată e o centură superioară la carcasa cutiei de vagon, constituită din două grinzi longitudinale şi din două grinzi transversale de lemn de esenţă tare sau din profiluri metalice (la vagoanele de construcţie recentă). Cadrul, asamblat cu arcele de acoperiş, serveşte la fixarea stîlpilor şi la susţinerea acoperişului.
La unele vagoane, grinzile transversale de închidere a cadrului în dreptul pereţilor frontali sînt suprimate, rolul lor fiind luat de arcele extreme ale acoperişului. (V. şi sub Carcasă de vagon).
Cadru de angrenaje de laminor. Mefg.: Cadru defontăsau de ofel turnat, care face parte din perechea de cadre cari susfin la fiecare extremitate palierele angrenajului de acfionare al unui laminor, perechea de cadre constituind o cajă de angrenaje de laminor (v.). De cele mai multe ori cele două cadre sînt plane, dreptunghiulare, deschise şi au o traversă ori un capac, amovibile (pentru a permite revizuirea palierelor) şi o talpă cu găuri (pentru ancorarea de lonjeroanele laminorului
J___L. a	v
III. Aproximarea unui coif de cadru cu o bară de curbură mare. a) coiful cadrului; b) element curbiliniu al coifului de cadru.
curbiliniu
echilibrul unui element Iţul de cadru se întîlnesc mai multe calcul de grindă-perete cu contur dreptunghiular, folosind metodele teoriei plane a elasticităţii. După rezultatele experimentale se poate admite că, pe laturi, momentul încovoietor e dat de o distribuţie lineară de eforturi unitare normale, iar forţa tăietoare e dată de o distribuţie parabolică de eforturi unitare tangenţiale. Studiul acestei grinzi-perete se face, cu ajutorul polinoamelor biarmonice, pentru cîteva cazuri particulare, dar cari nu sînt interesante pentru practică. Pentru celelalte cazuri, cînd intervin, atît forţa axială, cît şi forţa tăietoare şi momentul încovoietor, problema nu e rezolvată satisfăcător.
în anumite cazuri, ca de exemplu la coifurile de cadru ale podurilor metalice, se fac calcule speciale pentru piesele de rigidizare ale colţului. Sin. Cadru.
Exemple:
Cadru de acoperiş. Transp.: Cadrul superior al cutiei închise a unui vehicul, format din grinzi longitudinale şi din bare transversale, care poartă deasupra învelitoarea de acoperiş, iar dedesubt susţine căptuşeala de plafon a vehiculului. Grinzile
IV. Cajă de angrenaje de laminor din două cadre asamblafe (penfru diametrul cilindrilor de lucru mai mare decît 800 mm).
1) şi V) cadre de angrenaje, asamblate prin şuruburi; 2) capac; 3) palier; 4) şi 5) roată de angrenaj (cilindru de angrenaj) dinfată, motoare, respectiv antrenată; 6) piesă penfru legătură cardanică cu bara de cuplare; 7) rozetă de legare cu motorul de antrenare; 8) locaşurile şuruburilor de asamblare a cadrelor.
sau de o placă de fundaţie). La cele mai multe laminoare moderne, cu excepţia celor cu cilindre de lucru cu diametrul mai mare decît circa 750 mm (v. fig. IV), cele două cadre ale unei caje sînt turnate monobloc (v. fig. sub Cajă de angrenaje de laminor). V. şi sub Laminor.
Cadru de automobil. Transp.: Sin. Şasiu de automobil. V. şi sub Cadru de vehicul, şi sub Automobil.
Cadru de autovehicul. Transp.: Sin. Şasiu de autovehicul (v.). V. şi sub Cadru de vehicul, şi sub Autovehicul.
Cadru de bază. Transp.: Cadrul inferior al cutiei închise sau deschise a unui vehicul, format din grinzi longitudinale şi din bare transversale, care constituie baza scheletului cutiei şi pe care se montează planşeul podelei acesteia. Grinzile longitudinale şi barele transversale, cari pot fi metalice
/
Cadru de rezistentă
228
Cadru de rezistenfă
sau de lemn, sînt legate între ele prin îmbinări (de obicei nedezmembrabile) sau prin armaturi metalice (feruri), eventual consolidate cu guseuri sau cu piese auxiliare. Cadrul de bază, care e solidarizat cu perefii laterali şi frontali ai cutiei, participă la rezistenfă scheletului acesteia, preluînd sarcini permanente (greutatea cutiei şi greutatea proprie) şi utile (încărcătura de transportat), forfe accesorii (forfe inerfiale, forte provenite din neregularităfile căii, etc.), forfe accidentale, etc.; la construcfia tubulară, cadrul de bază, tablele de parament şi înve-litoarea acoperişului formează un tub autoportant, care participă unitar la rezistenfă cutiei.
Cadrul de bază, prin intermediul căruia cutia se montează elastic (prin resorturi elicoidale ori lamelare) sau rigid (prin şuruburi, nituri, etc.) pe şasiul vehiculului, se foloseşte la cutiile, cupeurile sau platformele vagoanelor feroviare (vagoane de cale ferată, da tramvai, etc.), la caroseriile închise sau deschise ale autovehiculelor (la autobuse, autocamioane, etc.), la camioane cu tracfiune animală, etc. La unele autoturisme se foloseşte construcfia cheson, la care cadrul de bază (împreună cu scheletul lateral şi cu bordajul caroseriei) e sudat de şasiul vehiculului, sau e suprimat, dacă bordajul caroseriei e presat monobloc cu şasiul vehiculului.
Cadru de bicicletă. Transp.: Cadru format din bare metalice sau nemetalice (de ex. de bambus), în general tubulare, care e suspendat pe două rofi şi care poartă deasupra una sau două şele. Cadrul, de construcfie închisă, are cel pufin cinci bare.
în bara frontală a cadrului se introduce o tijă furcată (v. fig. Va), al cărei capăt superior e solidarizat cu un ghidon, iar între brafele furcii se montează roata directoare a bicicletei; tija furcată, numită furcă, se poate roti în interiorul barei frontale şi pozifia rofii directoare e dirijată prin comanda ghidonului. Ultimele două bare din spate ale cadrului sînt de asemenea furcate, între brafele a-cestor furci fiind montată roata motoare a bicicletei. La punctul inferior de concurenfă a barelor intermediare ale cadrului, care are forma unui bosaj, se montează axul pedalelor de antrenare; bici-cletele-tandem (v.fig V c) au două bosaje, în cari se montează cîte unul dintre axele, celor două perechi de pedale.
La bicicletele pentru	q
femei (v. fig. V b), ca-	V.	Cadru	de	bicicletă,
drul nu are bara orizon- a) la bicicleta pentru bărbaţi; b) la bicicleta tală, Care e înlocuită CU O pentru temei; c) la bicicieta-tandem; 1) bara bară curbată sau înclinată, frontală; 2) turcă frontală; 3) bară orizontală;
Cadru de boghiu:	4) şi 5) bare furcate aferente rofii din spate;
C. f.,‘ Cadru rigid, în ge- 6) pedala; 7) roată de angrenaj; 8) ghidon; neral metalic, în care se	9) şa; JO) aripi (apărătoare),
asamblează piesele componente ale boghiului vehiculelor de cale ferată, cu excepfia boghiului de tip „Diamond", la care cadrul rigid e înlocuit cu lonjeroane independente.
Cadrul de boghiu serveşte, în principal, la: transmiterea greutăfii statice şi dinamice asupra structurii vehiculului, la cutiile
de osie şi la rofi, prin sistemul elastic corespunzător tipului da boghiu; transmiterea forfelor dinamice orizontale de la şasiul vehiculului la rofi şi invers, prin dispozitive elastice sau rigide; ghidarea osiilor montate, prin fălcile de osie şi adausurile la fălci, prin brafe radiale, etc.; susfinerea sabofilor şi a timoneriei de frînă; susfinerea echipamentului motor (la automotoare) şi uneori a dinamului de alimentare a instalaf iei de iluminat, a cilindrului de aer penfru frîna automată, etc.; susfinerea crapodinei şi a pietrelor inferioare de alunecare (la boghiurile vagoanelor de marfă); susfinerea suspensoarelor de leagăn (la boghiurile vagoanelor de călători).
Cadrul de boghiu e constituit din lonjeroane principale (laterale) şi intermediare, din traverse frontale, traverse principale şi intermediare, la cari se adaugă uneori diagonale, pentru a asigura invariabilitatea geometrică a cadrului. Traversa crapodinei poate fi fixată rigid pe cadru sau poate fi mobilă (traversă dansantă) prin intermediul unei suspensiuni pendulare. Cadrul poate fi turnat monobloc din ofel OT 54 A sau poate fi asamblat prin sudură sau cu nituri, lonjeroaneie acestora fiind confecfionate din ofel OL 38 sau OL 42, şi anume din tole de ofel (rigidizate prin ambutisări sau profiluri laminate), din profiluri chesonate, sau din bare profilata, şi antretoazate prin traverse de profiluri laminate sau chesonate.
Calculul cadrelor se efectuează în special pentru lonjeroane şi traversa dansantă, luînd în considerafie sarcinile verticale (greutatea statică transmisă de şasiu, componentele verticale ale forfelor inerfiale provocate de mişcările perturbatoare în mers, greutatea pieselor direct suspendate, componentele verticale ale forfei de frecare la sabofi, reacfiunile în punctele de suspensiune a cadrului pe sistemul elastic) şi sarcinile orizontale (forfa de tracfiune, componentele orizontale ale forfei inerfiale — transmisă de şasiu •— la frînare, şi a celor provocate de mişcările perturbatoare în mers, etc.). La calculul cadrelor boghiurilor mofoare, pe lîngă aceste sarcini se mai fine seamă şi de reacfiunea verticală a cuplului motor (la motoarele suspendate pe cadru), iar în locul forfei de antrenare a boghiului se consideră forfa transmisă de osiile motoare (care acfionează pe furcile de osie şi are reacfiunea la pivotul crapodinei). Se poate folosi o metoda simplificată de calcul, considerînd ca sarcini verticale numai greutatea statică, componentele frecării sabofilor şi ale reacfiunii în punctele de suspensiune pe sistemul elastic, multiplicate cu un factor dinamic de 1,3*** 1,4 (funcfiune de rigiditatea suspensiunii), verificînd, în secfiunile periculoase, lonjeronul şi traversa crapodinei la încovoiere, considerîndu-le grinzi simplu rezemate.
După pozifia lonjeroanelor fafă de rofi, se deosebesc cadre cu lonjeroane exterioare şi cadre cu lonjeroane interioare, iar după tipul boghiului, se deosebesc cadre pentru boghiuri purtătoare, cadre pentru boghiuri motoare şi cadre pentru boghiuri combinate (de ex. pentru boghiuri Kraus-Helmholtz, Zara-Ko-lumno, Schwartzkopf-Erckhardt, etc.); la ultimele, simetria în sens longitudinal nu poate fi menfinută, datorită diametrilor diferifi ai rofilor osiei alergătoare şi ai celor cuplare cari fac parte din boghiu.
Exemple:
Cadrul de boghiu de automotor e construit cu sau fără traversă dansantă, fiind confecfionat din bare sudate ori nituite, sau turnat din ofel şi uneori din aliaje de aluminiu. La boghiurile motoare se folosesc cadre cu lungime mai mare decît a boghiurilor purtătoare, pentru a permite montarea motoarelor electrice de tracfiune.
Cadrul de boghiu de locomotivă diferă după tipul locomotivei, şi anume:
La locomotivele cu abur se utilizează, pentru boghiurile purtătoare, în general cadre nituite cu lonjeroane din tole de ofel rigidizate prin ambutisare, profiluri sau chesoane, şi cadre monobloc de ofel turnat; lonjeroaneie sînt interioare sau exte-
Cadru de rezistentă	229	Cadru	de	rezistenfă
rioare, cu traversa crapodinei fixă. Osiile sînt ghidate de furcile cadrului prin intermediul cutiilor de osie (interioare sau exterioare). Cadrul e echipat cu suporturi pentru montarea dispozitivelor de rapel. Boghiurile din fafă au cadre simetrice pentru două osii cu rofi de diametru egal, iar boghiurile din spate sînt fie simetrice, fie asimetrice (rar folosite) pentru osii cu rofi cu diametri diferifi. — Cadrele boghiurilor motoare sînt constituite din tole ambutisate sau de ofel turnat. Suspensiunea cadrului se obfine printr-un sistem elastic format din resorturi lamelare sau elicoidale.
La locomotivele electrice se utilizează acelaşi tip de cadre ca la locomotivele cu abur şi uneori cadre cu traversă dansantă (asemănătoare cu cele ale vagoanelor de călători). Cadrele sînt simetrice, rofile avînd în general diametru egal.
La locomotivele Diesel se utilizează aceleaşi tipuri de cadre ca la locomotivele electrice.
Cadrul de boghiu de tender e asemănător celui de boghiu de vagoane „tip marfă"; uneori se folosesc cadre cu lonjeroane inferioare şi cadre chesonate.
Cadrul de boghiu de vagon diferă după tipul vagonului, şi anume:
La vagoanele de călători, de poştă, de bagaj şi la cele speciale se utilizează cadre nituite sau sudate cu lonjeroane exterioare din tole de ofel rigidizate prin ambutisare sau che-sonare; cadre monobloc de ofel turnat sînt folosite rar în Europa. Au în general traversa crapodinei mobilă (traversă dansantă). Osiile sînt ghidate fie ca la vagoanele de marfă (de furcile cadrului), fie prin brafe radiale, sistem Minder-Oeufz, etc. (v. şi sub Boghiu de vagon).
La vagoanele de marfă se utilizează cadre nituite sau sudate cu lonjeroane exterioare din tole de ofel sau din bare profilate, şi cadre monobloc de ofel turnat. Osiile sînt ghidate de furcile cadrului, între cari se montează cutiile de osii.
Cadru de cilindre de laminor. Metg.: Cadru de oţel turnat, rareori de fonfă, care face parte din perechea de cadre cari susţin la fiecare extremitate palierele cilindrelor de lucru ale unui laminor; perechea de cadre constituie o cajă da laminor. Forma cadrelor de laminor variază cu modul de aşezare a cilindrelor în cajă şi cu numărul de cilindre de lucru ale maşinii. Cadrul trebuie să fie suficient de robust pentru a prelua şocurile produse în timpul laminării şi să fie astfel dimensionat încît să reziste fără deformafii permanente la suprasolicitările cari ar produce ruperea fusului cilindrului de laminor. Cadrul trebuie să permită modificarea distantei dintre axele palierelor cilindrelor. De cele mai multe ori, greutatea unui cadru are valoarea de 40**50 D3, D fiind diametrul cilindrelor de laminor.
La laminoarele obişnuile, cu cilindre orizontale şi avînd axele în acelaşi plan vertical, se folosesc de cele mai multe ori fie cadre închise (v. fig. V/ a), de formă aproximativ dreptunghiulară, cu talpă, cei doi stîlpi (montanfi) şi traversa superioară turnate monobloc, fie cadre deschise (v. fig. VI b), cu talpa şi cu cei doi stîlpi turnaţi monobloc şi cu traversa (capacul) superioară legata de stîlpi prin şuruburi. Cadrele închise sînt mai rigide şi mai puţin costisitoare decît cele deschise, cari prezintă însă avantajul că permif înlocuirea mai uşoară a cilin-dreior de lucru. în practică se folosesc cadre închise la laminoare de tablă, de benzi, de ţevi, blumuri şi fagle, la laminoare la rece, etc., şi cadre deschise în special la laminoare de profiluri mari (de ex. şine, profiluri pentru grinzi, etc.), mijlocii şi mici.
La laminoare foarte mari şi cînd nu e impusă o rigiditate prea mare a cadrelor se folosesc uneori cadre compuse din piesa îmbinate. De exemplu: cadruKunui laminor cuarto pentru tablă, cu tăblie de 5200 mm, are stîlpii verticali de oţel forjat (cu secţiunea dreptunghiulară) şi traversele orizontale de ofel turnat; îmbinarea stîlpi lor cu traversele, cari au găuri cilindrice pentru fusurile de îmbinare, se face cu ajutorul unei prese
hidraulice şi e asigurată cu piulife; cadrul unui laminor degroşor penfru grinzi I cu talpa lată, cu diametrul cilindrilor de 1370 mm, e constituit din doi stîlpi şi din două traverse
VI, Cadre de cilindre de laminor, a) cadru închis de laminor cuarto, vedere laterală; b) cadru deschis de laminor continuu pentru sîrmă; c) şi d) două vederi ale unui cadru compus pentru laminor degroşor pentru profiluri X cu tălpi late; 1) stîlp de cadru; 2) secţiune prin stîlp; 3) traversă inferioară monobloc cu stîlpii; 3') traversă inferioară asamblată cu stîlpii; 4) şi 4') traversă superioară monobloc, respectiv asamblată cu stîlpii; 5) fereastra cadrului; 6) cilindru de lucru; 7) cilindru de sprijin.
orizontale turnate (v. fig. Vl c şi d), traversa inferioară fiind asamblată cu stîlpii prin şuruburi şi inele de fretare trase Ia cald, iar traversa superioară fiind asamblată cu şuruburi.
Cadru de colivie. Mine: Scheletul metalic al unei colivii, în general format din profiluri de ofel (de ex. dublu T şi cornier) nituite sau sudate, care suportă încărcătura de transportat, fiind legat la cablul de extracfie prin intermediul dispozitivului de agăfare. Cînd colivia serveşte şi la transport de persoane, cadrul e îmbrăcat lateral cu tablă subfire găurită (de 3-*-5 mm), iar la partea inferioară a fiecărui etaj (podea) e căptuşit cu tablă mai groasă, uneori striată. V. şi sub Colivie.
Cadru de ferestrău. Tehn.: Cadru format din mai multe bare de lemn sau dintr-o bară metalică curbată, folosit pentru întinderea în el a unei pînze de ferestrău şi mînuirea acesteia. Sin. Ramă de ferestrău.
La ferestrăul metalic (v. fig. Vil a), cadrul e constituit dintr-o bară metalică curbată în formă de U, avînd mînere la capete; între extremităfi le barei se montează pînza de ferestrău, care are găuri de reglare şi e întinsă prin arcuirea cadrului.
Cadru de rezistentă
230
Cadru de rezistenţă
La ferestrăul cu cadru de lemn (v. fig. VII b), pentru tăiat cherestea sau trunchiuri de lemn, cadrul e constituit din două braţe de lemn, ale căror mijlocuri sînt distanţate printr-o punte transversală de lemn; între două extremităţi colaterale (faţă de punte) ale braţelor se montează pînza de ferestrău, iar celelalte două extremităţi sînt legate printr-o coardă (textilă sau metalică) care se poate răsuci cu o pană, astfel încît pînza să fie întinsă după necesitate.
La ferestrăul de traforaj (v. fig. Vil c), cadrul e constituit dintr-o bară metalică în formă de L, pe care poate culisa o
a	d
VII. Cadre de ferestrău. a) ferestrău cu cadru metalic; fc>) ferestrău cu cadru de lemn; c) ferestrău de traforaj; d) ferestrău de spintecat; 1) pînză; 2) bară de bandă de ofel profilată în U; 3) şi 3') braf; 4) şi 4') punte (sau traversă); 5) coardă; 6) pană;
7) mîner; 8) dispozitiv de blocare; 9) dispozitiv de întindere.
bară metalică dreaptă. între extremităţile libere ale celor două bare se montează pînza de ferestrău, care poate fi întinsă prin deplasarea capătului culisant al barei drepte.
La ferestrăul de spintecat (v. fig. Vil d), cadrul e constituit din două braţe de lemn, ale căror extremităţi sînt distanţate prin două pene, pînza de ferestrău fiind montată între mijlocuri le braţelor.
Ca d r u final. Cs., Pod; Cadru închis, rigid, cu colţurile superioare întărite, situat la fiecare dintre cele două capete ale unui pod cu grinzi cu zăbrele şi cu calea jos, şi destinat să asigure indeformabilitatea tablierului şi transmiterea la reazeme a forţelor orizontale cari acţionează în planul contravîntuirilor orizontale superioare ale podului. E constituit din montanţii da capăt ai grinzilor, dintr-o antretoază puternică, care leagă capetele inferioare ale montanţilor, şi dintr-o grindă superioară, transversală, care leagă capetele superioare ale acestora.
Poate fi aşezat în planul diagonalelor extreme descendente ale grinzilor, în pianul montanţilor de capăt sau în planul primilor montanţi de suspensiune ai grinzilor (v. fig. VIII). Primul tip e mai economic şi corespunde rolului cadrelor finale. Al doilea tip se foloseşte mai mult din motive estetice, deoarece măreşte greutatea tablierului, prin adăugarea celor doi montanţi, a unui panou la tălpile superioare ale grinzilor şi a contravîntuirilor respective. Al treilea tip e economic şi permite realizarea nodurilor superioare ale cadrului la fel ca şi celelalte noduri ale grinzilor, dar prezintă dezavantajul că transmiterea forţelor orizontale la reazeme se face indirect, prin cîmpurile extreme ale tălpilor grinzilor. Din această cauză trebuie să se facă o consolidare corespunzătoare a primelor panouri ale contravîntuirilor inferioare.
Grinda superioară a cadrului poate fi cu inimă plină sau cu zăbrele. Ultimul tip e mai economic şi mai simplu de exe-
cutat. Sistemul de zăbrele al grinzii superioare depinde de raportul dintre înălţimea disponibilă deasupra gabaritului de
VIII. Modul de aşezare a cadrelor finale, a) în planul diagonalelor extreme descendente; b) în planul montanfilor de capăt; c) în planul primilor montanfi de suspensiune; 1) diagonale de capăt; 2) montanfi; 3) antretoază; 4) grinda superioară a cadrului.
liberă trecere şi distanţa dintre axele grinzilor principale ale podului (v. fig. IX).
Antretoaza, care formează rigla inferioară a cadrului, poate fi constituită de antretoaza de reazem a podului sau de prima antretoază curentă. La cadrele finale verticale, această antre-
IX. Diferite moduri de alcătuire a grinzii superioare a cadrelor finale, din zăbrele.
toază se găseşte de obicei în planul cadrului. La cadrele finale înclinate, antretoaza e situată într-un plan diferit de planul cadrului, astfel încît ea e considerată în mod convenţional ca bară a cadrului. Sin. Cadru portal.
Cadru de gater. Ind. lemn.: Organul porf-pînză al gaterului, care efectuează mişcarea principală de lucru (rectilinie alternativă), fiind antrenat de un mecanism bielă-manivelă şi ghidat pe glisiere. în cadru se pot prinde una sau mai multe pînze de gater, cari sînt întinse cu dispozitive de întindere şi sînt menţinute în plane paralele, ia distanţele stabilite în prealabil prin piesele de fixare sau prin piesele de distanţare (numite registre). Forma cadrului diferă după maşina pe care o echipează, deosebindu-se cadre de gater vertical şi cadre de gater orizontal. Sin. Ramă de gater.
V. şi sub Gater.
Cadrul de gater vertical e dreptunghiular şi e constituit în principal dintr-o traversă superioară orizontală şi dintr-o traversă inferioară, din doi stîlpi verticali (tubulari sau cu secţiunea în I ori în dublu U), din opt patine sau saboţi (solidarizaţi, de obicei, cu traversele) şi din două registre (v. fig. X). Traversa superioară are două fusuri, de cari sînt articulate picioarele bielelor de antrenare, Cadrul se construieşte din ofel,
X. Cadru de gater vertical.
I) şi 2) traversă superioară, respectiv inferioară; 3) stîip vertical; 3'), 3") şi 3"') diferite seefiuni în sfîlp; 4) şi 5) registre; 6) patine.
Cadru de rezistenfă
231
Cadru de rezistentă
Cadrul de gafer orizontal e constituit dinfr-o bară mediană orizontală (de obicei tubulară), asamblată cu două traverse verticale, constituind un subansamblu în forma de dublu T. La capetele Inferioare ale traverselor există cîte un dispozitiv de fixare a scăriţelor, care permite întinderea pînzelor, iar capetele superioare sînt legate printr-o bară de întindere (v. fig. XI); pe
în picioarele stîlpi lor după axele acestora (v. fig. XIII).— Grinda lucrează la compresiune în dreptul stîlpi lor şi la încovoiere
XI. Cadru de gafer orizontal.;
1) fraversă; 2) bară mediană; 3) coardă metalică de întindere; 4) grup de pînze de gafer.
fiecare traversă sînt fixate cîte două patine, cari alunecă de-a lungul ghidajelor orizontale ale gaterului. Cadrul se construieşte din ofel sau, uneori, din lemn tare ori din aliaje de aluminiu.
Cadru de laminor. Metg. V. Cadru de cilindre de laminor.
Cadru de locomotivă. C. Sin. Şasiu de locomotivă. V. şi sub Cadru de vehicul, şi sub Locomotivă.
Cadru de mină. Mine: Construcfie de lemn, de metal, de beton armat, sau mixtă, în formă de poligon, de cerc (cadru închis ori complet) sau de linie frîntă (cadru deschis ori incomplet) cu minimum trei laturi, folosită penfru susţinerea lucrărilor subterane. Cadrele pot fi simple sau întărite şi pot avea forme neregulate impuse de forma zăcămîntului. Laturile orizontale sau aproape orizontale ale cadrului se numesc grinzi, iar laturile verticale sau aproape verticale ale acestuia se numesc stîlpi.
Cadrele se montează în plane paralele între ele şi perpendiculare pe axa longitudinală a lucrării miniere pa care o susfin (galerie, suitoare, put), şi anume: unul lîngă altul (în desiş), cînd presiunea litostatică e mare, sau la distanfa de 0,25*** 1,5 m (în cîmpuri), cînd presiunea e mai mică. Paralelismul şi distanfa dintre cadre sînt menfinute prin strîngători; perefii dintre două cadre se susţin cu bandaje (margini de lemn, prefabricate de beton armat, etc.).
La galerii se folosesc de obicei cadre trapezoidală (v. fig. XII a), cari rezistă cel mai bine la presiunea rocilor din tavan, şi uneori cadre dreptunghiulare (v. fig. XII b). Forma trapezoidală per-
XIV. Cadre incomplete.
XIII. "Acfiunea presiunii rocilor asupra a) cadru format din stîlpi; b) ju-elementului de cadru.	mătate	cadruj
între stîlpi, iar stîlpii lucrează la flambaj. Componentele orizontale (H) ale reacfiunii în punctele de sprijin, cari tind să deformeze cadrul prin îndepărtarea stîlpi lor spre perefii excava-
XII. Cadre obişnuite, a) trapezoidal; b) dreptunghiular.
mite micşorarea deschiderii grinzii la tavan, respectiv micşorarea sarcinii verticale (Q), menfinînd deschiderea necesară la vatră; de aceea, cadrele trapezoidale se recomandă în lucrările • miniere (galerii şi suitori) cu roci slabe în acoperiş. — La pufuri şi suitori se folosesc în general cadre dreptunghiulare şi, mai rar, cadre cu profil pătratic.
Grinda cadrului —simplu rezemată pe stîlpi — suportă o sarcină verticală Q, variabilă parabolic sau uniformă, care în punctele de reazem ale grinzii pe stîlpi produce reacfiunile A şi B, transmise
XV. Cadre întărite.
a) cu sfîlp (la mijloc sau lateral); b) cu două contrafişe; c) cu două confra-fişe cu jug; d) cu două contrafişe şi cu două juguri, cu sfrîngăfori înfre ele; e) cu două contrafişe cu juguri şi strîngători, cu juguri laterale şi popi; /) cu talpă transversală (în galerii cu vatra slabă); g) cu patru juguri laterale; h) cu grinzi la coifuri; i) cu talpă transversală pe grinzi dublu teşite (în roci cu presiune de jos).
fiei, sînt preluate de penele din dreptul îmbinărilor cadrului şi de perefii pilugilor în cari sînt îngropate picioarele stîlpi lor, fiind transmise rocilor înconjurătoare; componentele verticale (V) acfionează direct asupra stîlpilor. — Valoarea reacfiunilor e
unde a^10°
A = B=~,
2 cos q
Cadru de rezisfenfa
232
Cadru de rezisfenfa
Se deosebesc cadre de lemn, de metal, de beton şi mixte. Cedrul de lemn e o construcfie formată din B---8 laturi, de lemn rotund (cu diametrul de 15---30cm) sau semiecarisat, în
XVI. Cadre nereguiafe.
roci tari se folosesc cadre incomplete, cu minimum de laturi (v. fig. X/V); în roci moi sau cu presiuni mari se folosesc cadre poligonale sau întărite (v. fig. XV), tar în condifii speciale de ză-cămînt se folosesc cadre nereguiafe (v. fig.
XV/) sau cadre elastice (v. fig. XV//), ob-finute prin ascufirea stîlpilor şi prin introducerea articu lafii lor cilindrice între grindă şi stîlpi.
XVII. Cadru elastic.
a)	cadru cu siîlpl ascufifi;
b)	ascufirea în formă de
con; cj ascufirea în formă de pană; d) grinzi pe suporturi foarte elastice (lemn rotund scurt, alter-nînd cu sfrate de steril).	d
Grinda are lungimea de 1,5—4 m, iar stîlpii au înălfimea de 2--3,5 m. îmbinarea între grindă şi stîlpi se face în „şor"
(gît de lup), în cep, în dinte şi prag şi cap la cap (v. fig. XVIII)’ între îmbinare şi peretele lucrării se bate o pană, care transmite eforturile laterale de împingere la perefii lucrării.
Cadrul de metal e o construcfie de ofel profilat, avînd forma de cerc sau de poligon, cu elemente de susţinere în formă de arc. Cadrul de metal serveşte ca susţinere provizorie sau definitivă (rigidă sau elastică), de multe ori recuperabilă (v. fig. X/X). Avantajele acestui cadru, fafă de cel de lemn,
XIX. Cadre de metal. a) cadru trapezoidal; b) cu grindă arcuită; c) în arc de potcoavă; cf) în arce racordate; e) cu profil circular; f) cu stîlpi cu filet (susfinere provizorie)
sînt următoarele: rezistenfă mai mare Ia încovoiere şi la flam-baj, construcfie mai simplă şi mai rezistenfă, şi posibilitatea de execufie în orice fel de roci.
în general, cadrele de metal sînt executate din profil dublu T sau U, din fevi, şine şi profiluri speciale, avînd greutatea de 10***40 kg/m. îmbinarea elementelor se face cu eclise (de ofel lat sau profilat), cu buloane, manşoane şi sabofi
XVIII. îmbinarea grinzilor şi a stîlpilor. a) îmbinare în dinte şi prag; b) îmbinare în „şor”; c) îmbinare în cep; d) îmbinare cap la cap,
XX. îmbinările elementelor cadrelor de metal, a), b), c) îmbinare cu sabofi; d), e) îmbinare cu eclise; f) îmbinare cu manşon.
(v. fig. XX). Elasticitatea cadrului se obfine prin îmbinări elastice între grindă şi sfîlpi (garnituri de lemn), cu opinci de lemn şub picioarele stîlpilor ori prin articulaţii (v. fig. XXI).
Cadru de rezistentă
233
Cadru de rezistentă
Cadrul de beton armat e o construcfie din prefabricate (grindă şi stîlpi) de beton armat, îmbinate între ele prin ărti-
Stîlpii de beton armat pot fi tubulari sau plini, cu armatura dintr-o spirală în formă da stea, de sîrmă de ofel sau de
XXI.	Cadre de metal articulate.
a) cu grinda, talpa şi stîlpii în dublu T, curbate; b) cu trei articulaţii; c) cadru poligonal cu bare articulate, de lemn (I) sau cu pene (2); d) cu grinda în arc, cu trei articulaţii, sprijinită pe stîlpi metalici (de lemn sau de beton); e) în arc cu trei articulaţii, sprijinit pe stive de lemn; A) detaliu de articulare.
culafii în formă de fus (v. fig. XXII). Avantajele acestui cadru sînt următoarele: preful mic al consfrucfiei, durabilitate şi rezis-
bare; capătul superior al stîlpului are o scafă cu un dinte, în care se aşază o grindă de ofel dublu T sau şine de cale .1
XXII.	Cadre de beton armat, a) grinda (f) îmbinată cu stîlpul (2) prin articulaţii în formă de fus; b) cadru cu cinci articulafii elastice de lemn (3); c) cadru închis cu trei articulafii; d) cadrul (c) rezemat pe reazemul inferior deschis.
tenfă mare; dezavantajele sînt următoarele: grinda prea grea şi complicată şi montarea anevoioasă a cadrului,
XXIII. Cadru de beton armat cu articulafii elastice, a) seefiune transversală; b) seefiune longitudinală; l) element prefabricat din beton armat; 2) plăci de beton armat; 3) lemn rotund; 4) canal prefabricat din beton armat; 5) vatră prefabricată din beton armat.
ferată. Elasticitatea cadrului se obfine prin intercalarea pernife-lor de lemn rotund în articula-fiile elementelor (v. fig. XXIII).
Cadrul mixt (v. fig. XXIV) e o construcfie executată din stîlpi de lemn sau de beton armat, cu grindă metalică (ofel laminat, şine), folosită la racordările şi încrucişările lucrărilor miniere orizontale.Avantajul acestui cadru consistă în faptul că, în condiţii identice, grinda metalică poate suporta presiuni mai mari din plafon decît grinda de lemn.
XXIV. Cadru mixt.
1) grindă metalică; 2) stîlp de lemn sau de beton armat.
Cadru de susfinere
234
Cadru de susfinere
îmbinarea stîlpi lor de lemn cu grinda metalică (v. fig. XXV) se face cu sabofi sau prin îngroparea grinzii într-un şanf practicat în capul stîlpului, care e sfrîns cu un inel de metal, pentru a-l împiedica să crape. (V. şi sub Susfinere minieră.)
Cadru de mobile. Ind. lemn.:	Asamblaj
din scheletul de rezistenfă a! unui obiect de mobilier, constituit dintr-o ramă poligonală, compusă din mai multe rigle de lemn (cu sau fără traverse) lega-te prin îmbinări. xxv, Sabo(i penfru
îmbinarea grinzilor metalice cu Ramaaredeobicei	sfî)pi	de	lemn<
laturile rectilinii,
iar riglele se asamblează cu alte elemente ale mobilei, cum sînt: picioarele ori alte elemente de susfinere sau de consolidare, elemente de placare, panouri, glisiere, etc. Cadrul poate fi: cadru vizibil din exterior, putînd constitui un element decorativ, care se execută din piese de esenfă asemănătoare cu a celorlalte piese ale obiectului de mobilier, în general lemn de foioase tari (stejar, fag, paltin, etc.); cadru ascuns, care se execută de cele mai multe ori din cherestea de răşinoase.
După locul pe care-l ocupă în obiectul de mobilier, cadrul se numeşte cadru de bază (la care se montează picioarele), cadru superior (de ex. la dulapuri), cadru de mijloc, cadrul peretelui de fund, etc. La mese, birouri, bufete, scaune, etc., cadrul de care sînt montate picioarele şi care constituie . o bază de rezemare şi fixare a unui panou se numeşte centură.
Cadru de motocicletă. Transp.: Cadru format din bare metalice, de obicei tubulare, suspendat pe două rofi şi purtînd deasupra una sau două şele. Cadrul poate fi de construcfie închisă, deschisă sau etajată (construcfie dublă), barele fiind de feavă sudată sau de fablă de ofel matrifată (v. fig. XXVI).
XXVI. Cadre de motocicletă.
J) bară frontală; 2) bară superioară; 3) şi 4) bare furcate aferente rofii din spate.
în bara frontală a cadrului se introduce o tijă, care e legată elastic (prin resorturi elicoidale şi amortisoare) cu o furcă şi al cărei capăt superior e solidarizat cu un ghidon, iar între brafele furcii se montează roata directoare a motocicletei; tija, împreună cu furca, se poate rofi în inferiorul barei frontale şi pozifia rofii directoare e dirijată prin comanda ghidonului. Barele din spate ale cadrului sînt de asemenea furcate, între brafele acestora fiind montată elastic roata mofoare a motocicletei (interpunînd resorturi elicoidale). între barele intermediare ale cadrului, ale căror capete inferioare pot fi legate sau nelegate între ele (după cum construcfia e închisă sau deschisă), se montează motorul, monobloc cu cutia de vitese; între barele superioare e instalat rezervorul de combustibil.
La motocicletele cu ataş, cadrul motocicletei e completat cu cadrul ataşului, care e asamblat cu primul prin şuruburi.
Cadru porf-feresfrău. Ind. lemn.: Sin. Cadru de gater (v.). V. şi sub Gater.
Cadru cu şuruburi. Ind. lemn.: Sin. Şasiu penfru încleit, Presă penfru încleit. V. sub Presă.
Cadru de truc. Transp.: Cadrul căruciorului (trucului) unui vagon de tramvai, format din două grinzi longitudinale şi din două sau mai multe grinzi transversale, suspendat elastic (prin resorturi lamelare sau elicoidale) pe trenuri de rofi. Grinzile longitudinale şi transversale, metalice, sînt legate între ele prin îmbinări (de obicei, nedezmembrabile), eventual cu guseuri; grinzile longitudinale (în general rectilinii) au excavafii în locurile corespunzătoare pozifiei osiilor vehiculului, cari asigură jocul suspensiunii, iar secfiunea din dreptul exca-vafiilor e consolidată prin plăci metalice auxiliare, sudate sau nituite (v. fig. XXVII). Cadrul trucului, pe care se montează
XXVII. Truc cu suspensiune elastică a! unui vagon de tramvai.
1) cadrul trucului; 2) osie; 3) roafă;	4) motor	de	tracfiune; 5) angrenaj;
6) resort de suspensiune a	vagonului	pe truc; 7) şină.
timoneria frînei şi motorul de tracfiune (la vagoanele motoare), susfine cupeul vagonului de tramvai, suspendat elastic pe truc (prin resorturi lamelare sau elicoidale) şi eventual legat cu bielete de acesta (pentru limitarea oscilafiilor).
Se construiesc cadre penfru un singur tren de rofi (deci o singură osie), numite cadre simple sau	de	sem/fruc, şi	cadre
pentru două trenuri de rofi	(deci două	osii), numite	cadre
duble sau de truc.	*
Cadru de vagon feroviar. Transp.: Sin. Şasiu de vagon feroviar. V. şi sub Cadru de vehicul, sub Vagon şi sub Tramvai.
Cadru de vagonet. Transp.: Sin. Şasiu de vagonet.
Cadru de vehicul. Transp.: Cadrul unui autovehicul, al unei locomotive sau al unui vagon feroviar, format din grinzi longitudinale şi transversale, care e suspendat elastic (prin resorturi lamelare, elicoidale sau bare de torsiune) pe trenuri de rofi şi poartă întreaga greutate suspendată a vehiculului, incluziv sarcina utilă. Pe cadrul vehiculului, în general numit şasiu, e solidarizată sau e montată elastic cutia vehiculului, iar uneori cadrul e construit monobloc cu cutia ori cu cadrul acesteia; la vehiculele motoare, pe cadru sînt montate echipamentul motor, echipamentul de frînare, mecanismul de direcţie (la vehicule cu rofi directoare), dispozitivele de tracfiune şi de ciocnire (de ex. la vehiculele feroviare), etc.
Cadrul unui vehicul, care în general e metalic, trebuie să menfină distanfa dintre osii şi să reziste fără deformafii permanente sau avarii, atît la solicitările permanente (greutatea cutiei şi greutatea proprie) şi utile (încărcătura de transportat în vehicul), cît şi la solicitările accesorii (forfa de propulsie sau de tracfiune, forfe inerfiale, forfa de frînare, forfe datorite neregularităfilor căii, etc.) şi accidentale (presiunea vînfului, încărcarea din zăpadă, etc.). Sin. Şasiu. V. şi sub Şasiu de automobil, Şasiu de locomotivă, Şasiu de vagon.
î. ~ de susfinere. Tehn.: Schelet constituit din bare drepte sau curbe, metalice ori nemetalice, care serveşte Ia susfinerea unui obiect pe care uneori îl încadrează. în general, cadrul de susfinere nu e supus la solicitări apreciabile; de aceea se construieşte numai rareori după un calcul de rezistenfă prealabil.
Exemple:
Cadru de centrare a fotogramei. Fotgrm.: Cadrul în care se fixează un clişeu, şi care, împreună cu acesta, se aşază în port-clişeul camerei de proiecfie a unui
Cadru
235
Cadru electromagnetic
aparat de resfitufie sau de redresare. El permite centrarea clişeului în aparatul de explorare.
Cadru de fundaţie. Mş.: Cadru metalic, în general de fontă sau de bare de oţel, care e fixat în podeaua incintei unei instalaţii industriale, şi pe care se poate monta o maşină de lucru sau de forţă.
Cadru de palier. Mş.: Construcţie metalică, de obicei turnată din fontă, care se montează într-un gol al unui perete prin care trebuie să străbată un arbore, şi în inferiorul căreia se fixează un pa-
3
Cadru de palier.
1) cadru; 2) pragul cadrului; 3) canal de cu-lisare a şurubului de fixare a palierului; d) distanta dinfre şuruburile de fixare; h) înălţimea axei fusului; Df ) diametrul fusului.
obţine prin adausuri
lier rezemat. E constituit dintr-o ramă în a cărei bază — numită prag — sînt practicate găuri pentru şuruburile de fixare pe reazemul constituit de perete, şi canale penfru şuruburile de fixare a palierului pe cadru. Palierul poate culisa pe prag, ceea ce permite reglarea poziţiei lui în plan orizontal, şi se imobilizează cu şuruburi într-o poziţie adecvată situaţiei; reglarea poziţiei palierului în plan vertical s introduse sub palier (v. fig.).
Cadru de placă de acumulator. Elf.: Cadru de oţel nichelat sau de aliaj plumb-anfimoniu, cu o reţea de bare interioare de acelaşi material, care susţine materialul activ depus în alveolele din reţeaua de bare. Cadrul completat cu materialul activ constituie, după felul acestui material, electrodul pozitiv al acumulatorului, respectiv electrodul negativ.
Cadru de sprijin. Fotgrm.: Cadru metalic pe care se aşază placa de sticlă fotografică, pentru a centra clişeul.
i.	Cadru, pl. cadre. 2. Gen.; Desen linear sau ornamental, care încadrează un text, o fotografie, o hartă, etc., sau care eventual limitează o porţiune din suprafaţa acestora.
Exemple:
Cadrul secţiunii cadastrale. Cad. V. sub Cadastrală, secţiune
Cadru tipografic. Arfe gr.: Linie simplă ornamentală sau grup de linii şi ornamente, cari încadrează un text, o ilustraţie sau unele tabele. Se deosebesc: cadru tipografic simplu sau chenar (v.), format numai din linii sau ornamente simple, şi cadru tipografic compus (de lăţime mai mare), format dintr-un număr mai mare de elemente de ornament. V. şi sub Bordură 5.
Cadru topografic. Topog.: Desen, de obicei de formă dreptunghiulară, reprezentat prin linii simple sau prin mai multe linii paralele, cari delimitează pe un plan sau pe o hartă anumite porţiuni din ele. Se deosebesc: un cadru exterior, care de obicei are un scop estetic şi delimitează cadrul general al hărţii sau al planului, şi un cadru inferior (cadrul propriu-zis al desenului), în interiorul căruia se limitează desenul porţiunii respective a hărţii sau a planului.
După scopul şi indicaţiile pe cari le poate da, cadrul interior se numeşte: •
Cadru geografic, format din două linii paralele, cu spaţiul dintre ele parţial înnegrit şi parţial alb, pe porţiuni cari reprezintă grafic — din minut în minut — limitele paralelelor şi meridianelor, în locul de intersecţiune a lor cu liniile cadrului interior.
Cadru kilometric, pe care se indică locul în care liniile caro-iajului kilometric intersectează cadrul interior, şi care serveşte la obţinerea coordonatelor rectangulare grafice de pe hărţi şau planuri.
Cadru topografic de coordonate, î) cadrul exterior; 2) cadrul minutelor; 3) cadrul interior.
Cadru de coordonate, care are acelaşi rol ca şi cadrul kilometric, dar care se foloseşte în cazul cînd caroiajul planului sau al hărţii nu e kilometric, ci oarecare (de ex. din 100 în 100 m, din 200 în 200 m, etc.).	3
Cadrul trapezului Gauss.
Geod.: Trapez format din două arce de paralel şi din două arce de meridian, ale cărui baze diferă puţin între ele ca dimensiuni. Diferenţa de latitudine a arcelor de paralel (cari sînt paralele) şi diferenţa de longitudine a arcelor de meridian (cari nu sînt paralele) depind de scara ridicării.
2.	Cadru, pl. cadre. 3. Geom.,
Gen.: Cîmpul dreptunghiular înăuntrul căruia se repartizează diferitele proiecţii ale obiectului de reprezentat, şi care e mărginit de un chenar ale cărui dimensiuni cresc cu dimensiunile formatului respectiv. Desenul propriu-zis nu trebuie să depăşească o margine de 1 cm lăţime, în inferiorul chenarului.
s. Cadru, pl. cadre. 4. Cinem.: Totalitatea obiectelor cuprinse în unghiul solid util al obiectivului cu care se filmează, a căror aşezare relativă corespunde concepţiei artistice asupra filmului.
4.	Cadru. 5. Cinem.: Unghiul solid din care sînt filmate obiectele cuprinse în cadrul de sus 4.
s. Cadru, pl. cadre. 6. Telc.: Figura descrisă de spotul unui fascicul electronic sau luminos, la explorarea unei imagini complete, în televiziune. Cadrul e constituit din totalitatea liniilor în cari se descompune imaginea. Dacă explorarea acesteia se face cu interliniere (explorare întreţinută), fiecare dintre cele două grupuri de linii baleiate succesiv (v. sub Analiză a imaginii) se numeşte semicadru.
o.	Cadru de ciocnire. Transp. V. Opritor cu tampoane.
7. Cadru de fotogramă. Fotgrm.: Dispozitiv metalic care face parte din camera fotogrammetrică şi care determină cadrul fotogramei, prin imprimarea pe clişeul imaginii a celor p^ru indici de referinţă.
8.	Cadru electromagnetic. Telc.: Antenă (v.) construită sub forma unei bobine, eventual cu o singură spiră, de dimensiuni mici faţă de lungimea de undă de lucru.
Cîteva forme tipice de cadre sînt reprezentate în fig. /; înfăşurarea corespunzătoare poate fi monofilară sau multifilară. Notînd cu n
st
I. Forme tipice de cadre electromagnetice.
numărul de spire identice de arie A, cu / intensitatea curentului şi cu X lungimea de undă, se arată că dacă raportul r — 'sjAl’ke suficient de mic, o astfal de antenă e echivalentă cu un radiator magnetic elementar de moment m = nAî, de caracteristică de radiaţie omnidirecţională în planul	^
spirelor şi	de forma C (cp) = cos cp
(v. fig. II)	în orice plan care trece
prin axa normală pe planul spirelor.
Rezistenţa de radiaţie a cadrului e foarte mică (proporţională cu r4) şi randamentul foarte mic. De aceea e folosit aproape excluziv la recepfie, |/. Caraclerislica de radiaţie a şi anume	acolo unde dimensiunile	cadrului
reduse şi	proprietăţile de direcţi-	^	cadru
vitafe prezintă avantaje (de ex. la
staţiuni mobile, în radiogoniometrie, etc.). De cele mai multe ori cadrele sînt verticale şi recepţionează unde polarizate vertical.
Cadru electromagnetic
236
Cadru electromagnetic
Funcfionarea la recepfie a cadrului poate fi urmărită fie asi-milîndu-l cu o bobină străbătută de fluxul variabil al cîmpului magnetic al undei incidente, fie considerînd diferenfa tensiunilor induse în laturile verticale ale cadrului de cîmpul electric al undei incidente. Tensiunea electromotoare rezultantă e nulă, dacă direcfia undelor incidente e perpendiculară pe planul cadrului. Această proprietate permite folosirea cadrului penfru determinarea direcfiei stafiunii emifătoare (în radiogoniometrie) — prin normala la planul spirelor în pozifia corespunzătoare anulării recepfiei (extincfiei) — şi pentru îmbunătăfirea raportului semnal/perturbafie (în radiorecepfie) — printr-o orientare potrivită fafă de direcfia surselor de perturbafii, respectiv a sta-fiunii recepţionate, înălfimea efectivă a cadrului, considerat la distanfă mare de pămînt, şi în cazul cînd lungimea totală a
A
înfăşurării e mică fafă de X, e h^ — 2 n n — şi are valori mult
*	X
mai mici decît ale antenelor de recepfie obişnuite.
Aceste caracteristici ale cadrului se modifică dacă dimensiunile sînt comparabile cu lungimea de undă. Ele sînt valabile cînd cadrul prezintă simetrie în raport cu pămîntul; altfel, cadrul lucrează şi ca antenă verticală, iar pozifiile corespunzătoare extincfiei nu mai formează 180° una cu cealaltă (efect de antenă). Erorile rezultate din asimetrie pot fi micşorate prin alimentarea simetrică a cadrului (v. fig- M b) şi în special
nele 1 şi 2. în astfel de condifii, intensitatea cîmpului magnetic al acestor bobine are direcfia cîmpului magnetic al undei
\jsJLT~
poc;
III. Mijloace de elimirare a efectului de antenă, a) şi b) alimentare simetrică; c) ecronare electrostatică; E) ecran; R) circuitul de intrare a receptorului; Cg^ capacitatea 'de intrare.
prin introducerea cadrului într-un ecran electrostatic (v. fig. lll c), ceea ce asigură egalitatea capacităfilor fafă de pămînt a tuturor părfi lor cadrului, indiferent de orientarea sa (cadru echilibrat).
în radiogoniometrie (v.), cadrul se combină uneori cu o antenă verticală (v. fig. IV), penfru a obfine o caracteristică de radiafie unidirecfională (de ex. în formă de cardioidă), ceea ce permite determinarea sensului şi nu numai a direcfisi; acelaşi rezultat poate fi obfinut şi ufilizînd efectul de antenă al cadrului.
Forma cadrelor de radiogoniometrie e de obicei triunghiulară, avînd dimensiunile din fig. V. Pe unde lungi, dimensiunile cadrelor sînt relativ mari
(h pînă la 75 m) şi rotirea lor ar fi imposibilă; de aceea se foloseşte o combinafie de două cadre fixe, aşezate în pldne perpendiculare (v. fig. VI), fiecare dinfre ele fiind conectat Ia cîte una dintre bobinele încrucişate 1 şi 2, tot perpendiculare una pe alta. în interiorul acestor bobine e o a treia bobină de explorare (căutător), care se poate roti în raporf cu bobj-
IV
Combinarea cadrului cu o antenă verticală.
/) cadru; 2) antenă; R) spre receptor.
V. Cadru triunghiular.
VI. Cadre încrucişate penfru radiogoniometrie.
incidente, ceea ce permite goniometrarea stafiunii recepfionate, prin rotirea bobinei de explorare.
In radiocomunicafii, cadrele se utilizează pe scară mare la receptoarele de trafic sau de radiodifuziune pe unde lungi şi medii (pe unde scurte, randamentul fiind prea mic). Cadrele de dimensiuni mici utilizate la recepfie îndeplinesc adesea şi rolul de bobină de acord a circuitului oscilant de la intrarea receptorului (v. fig. Vil), ceea ce compensează într-o măsură oarecare valorile reduse ale înălfimii efective şi ale randamentului prin aplicarea unei tensiuni de Q ori mai mari Ia intrarea receptorului (Q fiind factorul de calitate al cadrului). Pentru a obfine valori mari ale factorului de calitate, înfăşurarea cadrului se execută dintr-un conductor special de lifă, iar carcusa se confecfionează dintr-un material izolant de bună calitate.
Cadrele se folosesc uneori şi ca antene omnidirecfionale (cadre orizontale). Penfru acestea trebuie să se asigure o distribufie uniformă a curentului pe conturul cadrului, ceea ce e uşor de realizat numai la cadrele de dimensiuni mici; în caz contrar, disfribufia uniformă e asigurată prin alimentarea cadrului în mai multe puncte în mod simetric (v. fig. VIII).
Pe principiul cadrului electromagnetic se construiesc numeroase tipuri de antene, mai mult sau mai pufin apropiate de radiatorul magnetic elementar. Exemple:
Cadru Adcock: Variantă a cadrului electromagnetic, compusă din două antene verticale conectate ca în fig. IX. Funcfionarea acestei antene, la recepfia undelor cu polarizafie verticală, e identică cu funcfionarea cadrului; spre deosebire de cadrul obişnuit însă, undele polarizate orizontal nu sînt recepfionate de cadrul Adcock, fiindcă părfi le sale orizontale sînt apropiate una de alta şi tensiunile electromotoare induse în acestea se anulează reciproc. Importanfa antenei Adcock consistă în eliminarea erorilor la determinarea direcfiei undelor recepfionate, provocate de polarizafia orizontală a undelor reflectate incidente. Astfel de erori apar în cazul radiogoniometriei cu cadru obişnuit, în special în timpul nopfii, cînd intensitatea undelor reflectate, în gama undelor lungi şi medii, e mai mare (efect de noapte). Sin. Antenă Adcock.
Cadru Alford: Variantă a cadrului electromagnetic, utilizată la frecvenfe ultraînalte (v. fig. X) şi avînd laturile constituite din segmente de linii de transmisiune de lungime aleasă astfel, încît la mijlocul fiecărei laturi să se găsească un
VIII. Alimentarea cadrului orizontal penfru asigurarea distribuţiei uniforme a curentului.
IX. Cadru Adcock.
Cadrului, planul ~
X. Cadru Alford.
1) segment de linie pentru acord; 2) de la emiţător.
XI. Variantă a cadrului circular.
XII. Cadru cu miez magnetic.
maxim de curent, iar curenfii din laturi să fie în fază. Deoarece dimensiunile laturilor sînt comparabile cu lungimea de undă,
rezistenfa de radiafie	___^
a cadrului Alford e relativ mare, ceea ce asigură un randament bun şi posibilitatea utilizării sale atît ca antenă de emisiune, cît şi ca antenă de recepfie. O altă posibilitate de a alimenta cu curenfi în fază laturile cadrului e cea prezentată în fig. XI.
Partea radiantă e formată din exteriorul liniilor coaxiale. Datorită simetriei, curenfii din fiecare seefiune sînt în fază. Lungimea razei cadrului şi numărul seefiunilor pot fi arbitrare. Sin. Antenă Alford.
Cadru cu ferită: Sin. Antenă cu ferită. V. sub Cadru cu miez magnetic.
Cadru cu miez magnetic: Cadru electromagnetic avînd un miez de material feromagnetic (v. fig. X//). Prin utilizarea miezului se măreşte de o parte înălfimea efectivă a cadrului (în primă aproximafie propor-fională cu permeabilitatea magnetică a miezului), ceea ce permite reducerea considerabilă a dimensiunilor cadrului, iar de altă parte, factorul de calitate al cadrului (aceeaşi inductanfă putîndu-se realiza cu o lungime mai mică a conductorului), ceea ce ridică tensiunea la intrarea receptorului la aceeaşi tensiune electromotoare indusă în cadru.
Utilizînd pentru confecfionarea miezului materiale fero-magnetice cu pierderi mici la frecvenfe înalte (de ex. feritele), cadrele cu miez magnetic se utilizează pe scară mare pentru recepfie în gamele undelor lungi şi medii. Sin. Antenă magnetică.
Cadru incorporat: Cadru electromagnetic montat în inferiorul receptorului, folosit în special la receptoarele de radiodifuziune penfru undele medii şi lungi. E foarte avantajos la receptoarele portabile. Receptoarele moderne de bună calitate sînt echipate cu antene incorporate sub formă de cadru cu miez de ferită, putînd fi rotite cu 180°, cu ajutorul unui buton exterior. Pe lîngă avantajele cadrelor cu miez magnetic, cadrele incorporate prezintă şi avantajul de a recep-fiona mai pufini parazifi industriali decît alte tipuri de antene. Sin. Antenă incorporată.
î. Cadrului, planul Fotgrm.; Planul pe care se aşază clişeul fotogramei în cadru şi pe care se sprijină fafa emulsio-nată a clişeului.
2.	Caduc. Bot.: Calitatea organelor unor plante de a se desprinde de acestea (de a cădea) înainte de maturizarea completă. Exemple: frunze caduce, la arborii din regiunea temperată; caliciu caduc, la mac; stipule caduce, la stejar, carpen, etc.
3.	Cadus, pl cadusuri. 1. Artă: Vas de capacitate mare, de formă ovoidă, strîmt la bază şi cu deschiderea largă, cu un mîner arcuit şi articulat de marginile deschiderii (v. fig.), care era folosit de romani şi de greci pentru păstrarea vinului şi a untdelemnului.
4.	Cadus. 2: Măsură de capacitate folosită	^aaus
în antichitate, egală cu aproximativ 38 de litri.
5.	Cadwaladerif. Mineral.: Al(OH)2CI*4 H2O. Sare halogenă de aluminiu, naturală, cristalizată în sistemul cubic. Are culoarea galbenă ca lămîia, e higroscopică şi isotropă (indicele de re-fraefie n= 1,513). Are gr. sp. 1,66.
6.	CAF. Nav.: Tip de contract de vînzare, utilizat în comerful maritim, în care preful indicat cuprinde costul mărfii, navlul şi asigurarea pînă la potul de destinaţie. Termenul e format din inifialele cuvintelor franceze: coOt, assurance, fret (cost, asigurare, transport). V. şi CIF.
7.	Cafas, pl. cafasuri. 1. Cs.: Grilaj de vergele de lemn cari se întretaie ca o leasă şi care se aşază de obicei la ferestre şi deasupra porţilor. (Termen vechi.) Sin. Zăbrele, Osfrefe.
8.	Cafas. 2. Cs.: încăpere în catul de sus al unei case sau într-un turn, din care se poate privi nestingherit afară, pînă la distanfă mai mare. Sin. Foişor.
9.	Cafea. Bot., Ind. alim.: Arbust originar din Etiopia meridională şi cultivat în Africa, în Asia şi în America centrală şi meridională, aparfinînd genului Coffea din familia Rubiaceae. Cuprinde circa 40 de specii, dintre cari cea mai importantă e Coffea arabica Linn. Se dezvoltă favorabil în regiunile mai pufin calde, din zona tropicală, unde temperatura se menfine între 15 şi 25°. Acest arbust creşte pînă la 5—6 m înălfime, are formă piramidală, avînd trunchiul cilindric şi ramurile opuse, de culoare cenuşie. Frunzele sînt opuse, simple, oval lanceo-late, lungi de 7—10 cm şi permanent verzi. Florile sînt albe, regulate, hermafrodite, şi apar la baza frunzelor, sub formă de ciorchini, fiind asemănătoare celor de iasomie şi avînd miros balsamic. Fructele sînt mici drupe globuloese sau oblonge, asemănătoare cireşelor, cu epicarpul verde, la început, apoi galben şi roşu-brun, la maturitate; mesocarpul e gălbui, pulpos, vîscos şi cu gustul acru-dulceag; endocarpul e divizai în două compartimente, fiecare confinînd cîte o sămînfă (bob de cafea).
Arborele de cafea începe să fructifice numai în al treilea sau al patrulea an, timp de 30***40 de ani, dînd 1—3 kg de boabe de cafea pe an. în medie, un hectar produce 600 kg boabe de cafea (excepfional 800—1000 kg). Modul de recoltare şi de prelucrare a fructelor influenfează calitatea cafelei. în acest scop se folosesc mai multe metode; de exemplu: metoda comună (uscată), care consistă în uscarea completă a fructelor, la soare şi la aer liber, şi în eliberarea de involucru cu maşini de decorticaf şi cu ventilatoare; prin metoda umedă, folosită mai mult, se transportă fructele proaspete, cu ajutorul unui curent de apă, înfr-o maşină de despulpare (cu cilindri sau cu discuri cu dinfi, cari au o mişcare circulară, la o distanfă potrivită de miezul fructelor supuse operafiei); particulele rămase se elimină prin fermentare şi spălări succesive, după care se uscă la soare sau în etuve şi se introduc în maşini de decor-ticat cu vantilatoare. Din 100 kg fructe proaspete se obţin circa 20 kg boabe de cafea. De obicei, aceste boabe (brute) se supun, în continuare, altor operaţii, cum sînt: cernerea, curăţirea, spălarea, uscarea, etc.
Boabele de cafea se prezintă sub două forme mai importante: o formă rotundă, ovoidă, corniformă, care se găseşte de obicei la fructele tari în cari s-a dezvoltat un singur sîmbure (cafea-periă) şi una, mai frecvenfă, ca un disc alungit ovoid, cu o fafă convexă şi cealaltă plană, cu o crestătură longitudinală; culoarea diferă după specie, după calitatea solului, după climă şi metoda de recoltare şi de prelucrare, fiind deschisă la plantele cultivate la altitudine mare şi mai închisă la cele cultivate pe terenuri mai joase şi umede. Boabele de cafea, obfinute prin macerarea fructelor, au culoarea verde; cele provenite din fructe complet maturizate sînt galbene, sau galbene-verzui; seminfele de origine africană şi asiatică sînt, de obicei, galbene, iar cele americane sînt verzi. Boabele crude au gustul astringent, ca şi al legumelor; cele prăjite au gustul şi mirosul comun, specific, însă cu unele caractere cari variază după calitatea lor. Au lungimea de 7—15 mm, aţintea e 6***10 mm si arosimea de 4-6 mm, greutatea de arca 0,10.-0,20 g, un decimetru cub avînd greutatea de circa 500-700 g.
Cafea, surogal de ^
238
Cahia
&
Boabele de cafea confin, în medie, după calitatea lor, za-haruri 10%, substanfe azotoase 12%, apă 11%, celuloză 24%, grăsime 12%, substanfe extractive neazotoase 18%, acid cafe-tanic 8%, cafeina 0,7***1,5%, uleiuri eterice 0,1%, cenuşă, 4%.
Boabele de cafea se consumă după prăjirea, la temperatura de circa 200°, pînă la culoarea brună.
în timpul prăjirii se formează în boabele de cafea substanfe cari dau acestora aroma specifică. Prin prăjire se formează furfurol din pentozani, acroleină din substanfele grase, amoniac, amine şi pirol din proteine, caramel din zaharuri, acetonă şi acizi graşi din celuloză, etc. Unele dintre aceste substanfe reacfionează între ele, formînd diferite produse cu structură complexă, cari determină aroma cafelei.
Confinutul în cafeină nu se schimbă sensibil prin prăjire.
La prăjire, boabele de cafea îşi măresc volumul cu circa 40%, iar pierderea în greutate atinge circa 18%; jumătate din această pierdere se datoreşte eliminării de apă, iar cealaltă jumătate, descompunerii substanfelor organice, în special â zaharurilor.
Boabele de cafea, prăjite şi măcinate, se întrebuinfează în alimentafie, în industria cofetăriei şi a lichiorurilor şi în farmacie.
Penfru obfinerea băuturii din cafea, în Orient, cafeaua fin măcinată se amestecă cu apă rece, se încălzeşte la fierbere şi s^ bea turbure; în Occident băutura se obfine prin extracfie cu apă fierbinte în filtre speciale, sau se opăreşte cu apă fierbinte şi se filtrează. Acfiunea excitantă a băuturii asupra sistemului nervos se datoreşte, în primul rînd, conţinutului în cafeină. Cum cafeina e contraindicată celor cu afecţiuni cardiace, se pun în comerf boabe de cafea fără cafeină. Extragerea cateinei din boabele brute se face prin tratarea a-cestora cu vapori de apă supraîncălzifi, după care urmează extracfia cu benzen, cloroform sau cu alfi solvenfi. Resturile de solvent se îndepărtează cu vapori de apă; apoi boabele de cafea se usucă.
Cafeina poate fi îndepărtată aproape integral, rămînînd un confinut de numai circa 0,1 %. După provenienfa geografică,cele mai bune sorturi de cafea sînt următoarele:
Santos, Rio, Columbia (America de Sud); Guatemala, Costarica, Cuba,
Jamaica, Martinica, Porto-rico (America Centrală);
Mocca (Arabia); Harrar (Etiopia); Malabar (India);
Sumatra, Jawa (Indonezia);
Liberia (Africa).
î. ~r surogat de Ind. alim.: Produs alimentar de origine vegetală, prăjit şi măcinat, avînd unele calităfi ale cafelei naturale. Surogatul nu confine cafeină, însă confine alte substanfe aromate şi gustative, cari se formează în timpul prăjirii. După compozifia chimică, surogatele de cafea pot fi împărfite cum urmează: surogate obfinute din produse bogate în amidon: cereale (orz, secară, grîu, ovăz, etc.), cereale încolfite (malf
&
«eS
il Sj			’ /
Jj		:	
h3c—n—c=o
CH.,
C--N
/
V
o = c
I il 'CH H3C— N—C—
Forme de cahle (eievafii şi secfiuni). a) placă penfru sobe de încălzii şi de găfif: at) şi a2) secfiuni transversale prin placa pentru sobe de încălzit; a3) secfiune transversala prin placa pentru sobe.de gătit; b) coif pentru sobe de încălzit; c) coif pentru sobe de gătit; d) placă laterală de soclu; e) placă laterală de cornişă; f) coif de soclu; g) coif de cornişă; h) burlan; i) capac de canal de coş.
de orz, secară), ghindă, castane; surogate obfinute din pro-duse bogate în inulină: cicoare, napi, păpădie; surogate obfinute din produse bogate în zaharuri; smochine, sfeclă de zahăr morcovi, coji de pepene, dude, etc.; surogate obfinute din pro-duse bogate în materii grase: sîmburi de struguri, sîmburi de prune, jir, migdale, arahide, alune, soia, etc.
în timpul prăjirii diferitelor materii prime sau după această operafie se adaugă produselor extracte de plante, uleiuri sau grăsimi comestibile, sirop de zaharoză, de glucoză, zahăr in-vertit, ceruri, răşini, carbonafi alcalini, etc.
Surogatul de cafea se foloseşte ca înlocuitor de cafea sau ca adaus la cafea. Tratat cu apă fierbinte dă o băutură asemănătoare cu cafeaua, căreia îi lipsesc însă acfiunea excitantă (lipsa cafeinei) şi aroma caracteristică de cafea. Sin. înlocuitor de cafea, Succedaneu de cafea.
2. Cafeină. Chim.: 1, 3,7-Trimetil-xantină; substanfă etero-ciclică din clasa purinelor, care se găseşte în boabele de cafea (circa 1%), în frunzele de ceai (pînă la 5%), de unde şi numele de teină), în nucile de cola (3%) şi în multe alte plante tropicale. Sintetic, cafeina poate fi preparată prin metilarea xantinei (v.), a teobrominei (v.) sau a teofilinei (v.) cu iodură de metil, în solufie alcalină, apoasă. — Cafeina
cristalizează cu o moleculă de apă, în cristale anhidre cu p. t. 236°. Cafeina are proprietăfi diuretice slabe şi e un excitant al sistemului nervos central şi un stimulent al inimii, întrebuinfat mult în medicină. Cafeina întrebuinfată în acest scop se extrage din de-şeurile de ceai şi din cafea. Sin. Cofeină.
a. Cafeniu: Sin. Brun (v.) de nuanfa cafelei.
4.	Cagulă, pi. cagule. Tehn. mii; Parte a măştii contra gazelor, care serveşte la fixarea ei pe cap şi e constituită dintr-o foaie de cauciuc elastic care acoperă capul de la frunte pînă la ceafă, trecînd şi peste urechi. Cagula serveşte de asemenea la etanşarea măştii pe figura.
5.	Cahlă, pl. cahle. 1. Mat. cs.: Piesă ceramică folosită la construirea sobelor de încălzit şi de gătit, sau a cămi-nurilor. Se confecfionează din mase ceramice de compozifie corespunzătoare şi are diferite forme:
	
şi	
	
MM'^vvyxx-/Y,
plăci, coifuri, socluri (laterală de soclu şi coif de soclu), cornişă(la-terală de cornişă şi coif de cornişă), burlane, capace şi piese speciale ornamentale (v. fig.). Fefele văzute netede sau ornamentate se engobează cu un strat subfire dintr-o masă ceramică specială, care se arde cît mai alb, pentru a obfine prin smălfuire un colorit cît mai uniform. La spate, cahlele au un fel de guler dreptunghiular, de material ordinar, care serveşte la fixarea lor între ele, cu
tahlă
239
Cais
ajutorul unui mortar semirefractar. Cahlele se presează manual sau mecanic în forme de ipsos nefede sau cu ornamente. După presare se usucă în camere de uscare cu stelaje. Arderea cahle-lor se face în general de două ori: o dată ca biscuit, la temperatura de circa 1000°, după care se glazurează cu o glazură pe bază de plumb, colorată în culor/ deschise şi vii, şi a doua oară la 900°.
în ultimul timp se tinde să se facă o singură ardere, la temperatura de 1000 --1050°, asigurîndu-se prin aceasta mai bine acordul între masă, engobă şi glazură. în acest caz, gla-zurarea se face pe materialul nears uscat şi se obţin culori mai închise. Cahlele trebuie să aibă stabilitate termică suficientă,-pentru a nu crăpa sau a provoca desprinderi de glazură, engobă şi masă ceramică. Sin. Căhală.
1.	Cahlă, pl. cahle. 2. Cs.: Coşul de sobă sau de cuptor al caselor ţărăneşti, alcătuit din olane. (Termen regional, Moldova, Bucovina.)
2.	Cahnif. Mineral.: Ca2[As04|B0(0H)2] • H2O. Mineral din grupul boraţilor naturali hidratafi, care cristalizează în sistemul pătratic. Are culoarea albă şi clivaj după (110), duritatea 3, gr. sp. 3,16 şi indicele de refracfie «w= 1,662.
3. Cai, sing. cal. Agr.; Organele de lucru ale scuturătorului de paie cu cai de la batoze şi de la combine, cari separă paiele lungi de restul materialului pe care l-a treierat mecanismul de batere, şi apoi le evacuează. V. şi sub Batoză.
4.	Caia, pl. caiele. Ind. ţar.: Cui de ofel moale care serveşte la prinderea potcoavei de unghia animalelor, la potcovire. Tija caielei are forma de trunchi de piramidă cu unghi la vîrf mic şi cu axa dreaptă (sau — în unele fări — cu axa uşor curbată într-un plan, în formă de S), cu lungimea de 45"*70 mm şi secţiunea transversală dreptunghiulară cu lăfimea de 4**-5 mm şi grosimea de 1***2 mm; vîrful e ascufit în formă de piramidă; capul zvelt are forma de două trunchiuri de piramidă alăturate la baza mare, Caia. pentru a se putea îngropa în găurile practicate în potcoavă. Se bate în potcoavă manual, iar tija — la ieşirea din unghie — e curbată, retezată cu cleştele şi apoi îndoită sau nituită la extremitate.
5.	Caiac, pl. caiace. Nav. V. sub îmbarcafie.
6.	Caic, pl. caice. Nav. V. sub Navă.
7.	Caier, pl. caiere. Ind. ţăr.: Mănunchi de fibre de lînă, uneori de in, de cînepă, de bumbac sau de borangic, care se aşază şi se leagă pe furcă spre a fi tors (manual sau semi-mecani'zat, cu o furcă).
8.	Caiet, pl. caiete. Poligr.: Fascicul de file de hîrtie albă sau liniată, împreunate şi acoperite cu o copertă, ca o broşură (v.). Liniatura, care se execută cu maşina de liniat (v. Liniat, maşină de ~), variază după scopul în care va fi folosit caietul: pentru caligrafie, dictando sau aritmetică.
în fabricile de hîrtie cu producfie mare de caiete se folosesc maşini complete, pentru confecfionarea acestora în serie. O astfel de maşină funcţionează pe principiul rotativ, prelucrînd caiete dintr-o fîşie de hîrtie sul. Hîrtia e liniată într-o direcfie, sau, dacă e necesar, în ambele direcfii, astfel încît se pot confec-fiona caiete pentru dictando, pentru caligrafie şi pentru aritmetică. După liniere, maşina taie colile, le strînge în numărul de foi dorit, le îndoaie, introduce o foaie de hîrtie sugătoare, le îmbracă înfr-o copertă şi apoi le coase. La urmă se execută desprinderea lor de pe şiretul susţinător, aşezarea în teancuri şi tăierea pe trei laturi, pentru a le da un aspect uniform.
9.	Caiet de calcule nautice. Nav.: Caiet care cuprinde formulare şi grafice, imprimate pentru executareaa calculelor nautice. El constituie un document oficial care, împreună cu jurnalul de bord, poate face probă în justifie.
10.	Caiet de sarcini. Gen., Tehn.: Piesă scrisă cuprinzînd condifiile tehnice, de calitate, de rezistenfă, termenul de livrare, de recepfie, eventual procedeele de lucru, programele cu ter-
mene de execuţie, etc. pentru executarea unei lucrări, confecţionarea sau fabricarea unui material, a unei piese, a unei maşini, etc., cum şi garanţiile şi obligaţiile impuse întreprinzătorului, furnisorului sau fabricantului. Unele administraţii au caiete de sarcini tip, la cari se adaugă, de la caz la caz, condiţii speciale.
11.	Cailcedra, coajă de Farm.: Coaja arborelui Khaja senegalensis A. Juss. care creşte în Senegambia. Conţine circa
0,08% cailcedrină, un principiu răşinos (insolubil în apă, solubil în alcool), tanin şi un colorant roz. Se întrebuinţează în medicină, ca tonic şi febrifug, fiind un înlocuitor al chininei.
12.	Caimac, pl. caimacuri. Ind. alim.: Produs care se separă sub forma unei pelicule grăunţoase pe supfaîFfa^aptelui fiert şi răcit. Stratul de caimac e cu atît mai gros, cu cît laptele are confinut mai mare în grăsime şi substanţă uscată.
Dacă laptele e turnat după fierbere în tăvi dreptunghiulare, se obţine un caimac dreptunghiular; prin tăierea lui în fîşii de circa 8X12 cm şi prin rularea acestor fîşii sub formă cilindrica, se obţin „rulade de caimac", produse cu mare valoare nutritivă şi gustativă. Sin. Smîntînă dulce.
13.	Cainca, rădăcină de Farm.: Rădăcina plantelor Chio-cocca anguifuga Mart., C. densifolia Mart. şi C. racemosa L.( cari fac parte din familia Rubiaceae şi cresc în America meridională şi în America centrală. Rădăcina confine un glucozid asemănător cu saponina (acid caincic), o substanfă amară, cain-cina. un tanin şi o substanfă — ciococcina — care are acţiune analogă cu a emetinei. Se foloseşte în medicină, sub forma de pulbere, în combaterea hidropiziei şi ca diuretic.
t4. Cainit. Mineral.: Sin. Kainit (v.\
15. Cainozoic. Strafigr.: Era terfiară. Sin. Neozoic (v.).
^ 10. Cairo, curba de la Telc.: Reprezentare grafică a relaţiei stabilite empiric între intensitatea de cîmp mediană (depăşită 50% din timp) în undă ionosferică (noaptea) şi distanţa de la emiţător la receptor, pentru radioemisiuni pe unde kilo-
metrice sau hectometrice, cu antene de emisiune avînd cel mult un sfert de lungime de undă emisă (prezentată de Comitetul consultativ internaţional de Radiocomunicaţii Ia Conferinţa de la Cairo, 1938). V. şi sub Propagarea undelor radioelecfrice.
Cîmpul quasi-minim (depăşit 90% din timp) şi cel quasi-maxim (depăşit 10% din
													
				s									
				Nl	>>	s							
				2!			v*						
													
									"				
													
													
1000	2000	km
Curba de la Cairo (I) şi varianta ei ameliorată (2).
timp) sînt aproximativ cu 9 dB dedesubtul şi deasupra cîmpului median. Dependenţa intensităţii mediane a cîmpului de frecvenţa de emisiune e neglijabilă.
Curba de la Cairo dă valori de cîmp prea mari şi revizuirea ei pe baza materialului experimental acumulat e în curs. în figură e reprezentată şf o propunere mai nouă, faţă de care valorile quasi-extreme diferă cu 6-*-8 dB.
17. Cais, pl. caişi. Bot.: Prunus armeniaca L., Armeniaca vulgaris Lam. Arbore fructifer mic, din familia Rosaceae, originar din Asia Mică, cultivat şi răspîndit în Europa (în special în Basinul mediteranean) de greci şi de romani, cari l-au introdus şi în ţara noastră. Caisul creşte pînă la 6—10 m înălţime; are ramuri groase, lucioase, de culoare verde-roşcată la început şi brună-roşcată după căderea frunzelor; rădăcina lui e pivo-tantă, ramificată, cu coaja roşie; înfloreşte timpuriu, înainte de înfrunzire; frunzele sînt cordiforme, zimţate şi lucioase, cu pefiolul lung şi subfire. Caisul se dezvoltă bine pe terenurile permeabile cari se încălzesc repede primăvara şi sînt, de exemplu, terenuri nisipoase-argiloase, aluviuni uşoare şi chiar terenuri calcaroase; e rezistent la ger,' însă florile lui nu rezistă la îngheţurile şi brumele de primăvară; rezistă la secetă, dar sş
Cais sălbatic
Cajă de angrenaje de laminor
dezvoliă mai bine în terenuri irigate şi îngrăşate cu gunoi de grajd fermentat. De obicei caisul se altoieşte, deoarece prin sîmburi nu se transmit fidel caracterele diverselor varietăţi. Altoirea se face mai des pe zarzăr, cum şi pe corcoduşul alb, pe prun sau pe migdal, practicîndu-se sistemul de altoire prin oculaţie (în ochi dormind), la puieţii de un an, în triangulaţie, sau despicătură în coroană. Port-altoaiele utilizate mai des sînt: port-altoiul „franc", piersicul şi mirobolanul. Coroana caisului se taie anual, astfel încît pe un trunchi de 1,60—1,60 m să se lase 3*-6 ramuri principale. Ulterior se suprimă lăstarii lacomi, ramurile cari se încalecă sau se freacă.
Plantarea caişilor se face, de obicei, la circa 6 m.
Dăunătorii principali ai caisului sînf: monilia şi puricii verzi, contra cărora se luptă prin mijloacele obişnuite (stropire cu zeamă bordeleză, etc.).
Fructul caisului (caisa) e o drupă de culoare galbenă sau galbenă-portocalie, cu miezul sîmburelui dulce, spre deosebire de al zarzărului, care e amar. Se cultivă numeroase varietăţi de cais, cari se deosebesc prin forma, mărimea şi culoarea fructelor, şi în principal a sîmburilor, cum şi după timpul de coacere (de ex.: „Cea mai bună de Ungaria", foarte bună pentru masă şi pentru industrializare; „din Nancy", „Suizet" şi „Ambrozia", excelente penfru masă, rezistente la transport). Se întrebuinţează în industria alimentară şi în gospodărie, la prepararea compotului, a dulceţurilor, a marmeladei, a geleuri-lor, în patiserie şi la prepararea băuturilor alcoolice sau se consumă proaspete ori uscate. Sîmburii sînt utilizaţi pentru extragerea unui ulei eteric, numit ulei de migdale amare, folosit în industria delicateselor şi în farmacie, ca şi a unui ulei gras care înlocuieşte uleiul de migdale dulci. Turtele servesc la îngrăşatul păsărilor. Tulpina produce un exsudat (gumă) folosit în industrie, t. ~ sălbatic. V. Migdal pitic.
2.	Caisă, pl. caise. Bot.: Fructul caisului. V. sub Cais. n. Caja scării. Cs.: Termen impropriu pentru casa scării (v.). 4. Cajă de angrenaje de laminor. Metg.: Ansamblul format de perechea de cadre de angrenaje de laminor (v.), solidarizate între ele şi prinse pe o placă de fundaţie ori pe lonjeroaneie laminorului, care susţine angrenajele de antrenare ia cilindrelor de lucru (v. fig. sub Cadru de angrenaj de laminor). — Uneori, prin cajă de angrenaje de laminor se înţelege întreg ansamblul constituit din perechea de cadre de angrenaje, de angrenajele de antrenare a cilindrelor laminorului şi de pa-ierele acestora. Caja de angrenaje de laminor serveşte la transmiterea cuplului motor al sistemului de acţionare la cilindrele cajei de lucru. De cele mai multe ori, la laminoarele la cari diametrul cilindrelor de lucru nu depăşeşte 750—800 mm, caja se toarnă ca piesă monobloc, cele două cadre fiind unite printr-un
corp care constituie şi baia de ulei (cu găuri de observare a angrenajelor, cu orificii de evacuare a lubrifiantului şi cu orificiu de 2
	[>■	1 5
	y	
I. Cajă de angrenaje de laminor, monobloc, cu baie de ulei.
1) corpul cajei; 2) capac; 3) şi 3') roată de angrenaj (cilindru) dinţată motoare, respectiv antrenată; 4) fus; 5) palier; 6) rozetă pentru legătura cardanică cu bara de cuplare; 7} extremitatea legată cu motorul de antrenare; 8) locaşul şurubului de prindere pe fundaţie.
curăţire); în acest caz, capacele de fixare a palierelor celor două cadre sînt turnate de asemenea monobloc (v. fig. /.) Cajele se
fe-
■^.7
II.	Scheme de angrenaje de laminor, a) duo; b) trio obişnuit; c) şi d) dublu duo; e) şl f) trio universal, cu cilin-dre de lucru verticale de o singură parte, respectiv de ambele părţi ale ci-lindrelor de lucru orizontale; g) de ţevi sudate; 1) roată dinţată (cliindru dinţat) motoare.
toarnă din fonfă sau, de cele mai multe ori, din oţel. — Caja de angrenaje e necesară la aproape toate liniile de laminor.
lll.	Cajă de angrenaje de laminor combinată cu reducforul de turaţie.
1) carcasă; 2) şl 2*) roata dinţată motoare, respectiv roata cu vitesă redusă a reductorului; 3) şi 3’) cilindru dinţat de angrenaj de laminor, motor, respectiv
antrenai; 4) rozeta pentru legăturile cu cilindrele de laminor.
Cajă de cilindre de laminor
241
Calaj
Mu se echipează cu cajă de angrenaje: laminoarele la cari e antrenat un singur cilindru, al doilea cilindru fiind antrenat prin frecare de metalul laminat (de ex. laminoarele duo şi trio pentru tablă subfire, unele caje finisoare ale laminoarelor de sîrmă); laminoarele la cari fiecare cilindru de lucru e antrenat direct prin motor individual (de ex. laminoarele eboşoare grele, cum sînt blumingurile şi slebingurile); unele laminoare de construcfie specială (de ex. laminoarele pentru bandaje, laminoarele pentru benzi de lăfime mare).
Forma cajei depinde de numărul cilindrelor de laminor antrenate şi de dispoziţia acestora, tipice fiind cele cu schemele cinematice din fig. II, şi anume: la cajele de laminor duo, care conţine două cilindre dinţate, roata dinţată motoare e de obicei cea de jos; la cajele trio, cu trei cilindre, cilindrul dinţat motor e cel mijlociu; la laminoarele trio cu cilindrul mijlociu liber (trio Lauth), roata motoare e cea de jos,
în ultimul timp, la unele laminoare, în special la cele pentru laminare la rece, se folosesc caje de angrenaje de laminor combinate cu reductorul, construite cu carcasă comună (v. fig. IU) Prin această construcţie se realizează reducerea gabaritului şi a greutăţii utilajului, cum şi suprimarea acuplajului principal.
1.	~ de cilindre de laminor. Mefg.: Ansamblul format de perechea de cadre de cilindre de laminor (v.), asamblate prin şuruburi cu placa de bază (fixată pe fundaţie) şi legate între ele prin bare de legătură sau prin traverse, şi care susţine cilindrele de lucru şi de sprijin ale unui laminor. — Uneori, prin cajă de cilindre de laminor se înţelege ansamblul constituit din cilindrele de lucru şi de sprijin, din palierele acestora, dispozitivele de reglare, etc. în această accepţiune, caja e echipată şi cu: armatură de laminor, mecanisme de reglare a poziţiei cilindrelor în direcţie axială; mecanisme de reglare a distanţei dintre cilindre şi de transmitere asupra cadrelor a reacţiunilor forţelor de laminare (mecanisme cu şurub de presiune sau cu pene, acţionate manual, prin roată sau prin cheie, ori hidraulic sau electric); uneori, caja e echipată şi cu dispozitive de echilibrare, cu contragreutate, cu resorturi (ori hidraulice, pneumatice, etc.), pentru susţinerea cilindrelor cu paliere mobile înainte şi după trecerea materialului între cilindrele de lucru şi pentru reglarea şi echilibrarea apăsării pe cilindre. Pe cajă se montează ţevi de răcire şi de ungere.
După destinaţie, caja se numeşte cajă pentru bluming, pentru laminor de tablă, pentru laminor de ţevi, pentru laminor de bandaje, pentru laminor la rece, etc. Sin. Cajă de laminor, Cajă de lucru, Laminor.
2.	~ de laminor. Meig.: Sin. Cajă de cilindre de iaminor (v.).
3.	~ de lucru. Mefg.: Sin. Cajă de cilindre de laminor (v.), Laminor (v. Laminor 1).
4.	Cajeput, esenţă de Farm.; Sin. Ulei de Cajeput. V. Cajeput, ulei de
5.	ulei de Farm.: Ulei eteric, obţinut prin distilarea
frunzelor proaspete ale plantei Melaleuca leucodendron Linn., cum şi ale speciilor înrudite din familia Myrtaceae, cari cresc în insulele Moluce şi Celebes, în insulele Australiei şi în Vietnam. Se prezfntă sub formă de lichid incolor sau slab gălbui, cu miros de camfor şi cu gust arzător; are d. 0,915**-0,930; temperatura de congelare: —2------------3°; n^0 = 1,466-**1,471; distilă la
250°; e solubil 1:1 în alcool de 80% şi 1 :2,5---3 în alcool de 70%. Conţine cineol (circa 66%), terpineol, acetat de ter-pinil, diferite aldehide şi unele terpene. Se întrebuinţează la extragerea cineolului şi, în medicină, ca antiseptic pulmonar şi analgezic. Sin. Esenţă de Cajeput.
c,. Cajuelit. Mineral.: Rutil. (Termen vechi, părăsit.)
7.	cal Fiz.: Simbol literal pentru caloria mică.
s. Calr pl. cai. 1. Zoot. V. sub Cabaline.
9.	Cal, pl . cai. 2. Arh.: Grindă orizontală aşezată în lungul unui acoperiş de casă ţărănească, la partea superioară, pentru a forma coama acoperişului. Sin. Şaua casei.
10.	Cal, pl. cai. 3. Ind. făr.: Fiecare dintre cele două grinzi-şoare orizontale cari susţin coşul unei mori ţărăneşti.
11.	Cal. 4. Ind. făr.: Suport de oţel pe care se aşază lemnele în vatra cuptorului. (Termen regional, Transilvania.)
Cal, pl. cai. 5. Mine: Echerul folosit penfru păstrarea unei înclinaţii fixe în lucrările miniere. (Termen minier, Valea Jiului.)
13.	Cal de friză. Tehn. mii: Element de baraj tehnic (v.) contra infanteriei, constituit dintr-o capră de lemn sau metalică, de la ale cărei braţe se întinde, în diferite direcţii, sîrmă ghimpată. Calul de friză serveşte la astuparea rapidă a breşelor produse de acţiunea inamică în reţelele de sîrmă ale apărării, la bararea tranşeelor (în cazul pătrunderii inamicului) sau la realizarea de baraje rapide, prin legarea cailor cap la cap. (Termen vechi.) Sin. Capră de sîrmă.
14.	Cal-putere. Tehn.: Unitate tehnică de măsură a puterii, egală cu 75 kgm/s sau cu 736 W = 0,736 kW (în Marea Bri-tanie şi în U.S.A., cu circa 76 kgm/s). Se notează în ţara noastră cu simbolul CP, în Marea Britanie şi în U.S.A., cu HP, iar în Germania cu PS. E înlocuită, treptat, prin kilowall, deoarece nu e o unitate făcînd parte dintr-un sistem coerent de unităţi de măsură, sau un multiplu zecimal al unei astfel de unităţi.
15.	Cal-pufere-oră. Tehn.: Unitate tehnică de măsură a energiei mecanice, egală cu energia dezvoltată în timp de o oră, utilizînd puterea de 1 CP. Calul-putere-oră, al cărui simbol e CPh, e o unitate tolerată, urmînd să fie înlocuită cu kilowatt-ora. între această unitate şi celelalte unităţi de energie utilizate curent în tehnică există următoarea relaţie: 1 CPh = = 0,736 kWh = 270000 kgm = 270 tm = 632 kcal=2647 kj.
ir>. Calabrian. Sfrafigr.: Ultimul etaj al Pliocenului superior, de facies marin, echivalent Villafranchianului din domeniul continental, din Vestul Europei.
17. Caladacna. Paleonf.: Limnocardiid cu valve ovale, caracterizat prin dispoziţia şi aspectul coastelor radiare. Cele circa 20 de coaste formează grupe de cîte două coaste mai pufin dezvoltate, separate prin cîte o coastă mai puternică.
Se întîlneşte în sedimentele Ponfianului şi ale Dacianului inferior.
Specia Caladacna steindachneri Brusina e caracteristică Ponfianului superior de la Doftana, Aninoasa-Godeni.
îs. Calafat. 1. Ind. făr.: Scîndură cu care se întăreşte un fund de butoi. (Termen regional, Oltenia.)
19.	Calafat. 2. Nav.: Cîlfi proveniţi din destrămarea parîme-lor vechi, cătrănite şi în general răsucite în sfori dezlînate, folosiţi la etanşarea bordajelor şi a punţilor de lemn. Pe iahturi se foloseşte uneori calafat de bumbac necătrănit.
20.	Calafafit. Mineral.: Sin. Alunit (v.).
21.	Calageri, seminţe de Farm.: Seminţe de Vernonia anthelminthica Willd., din familia Composeae, originară din India. Conţin 17% grăsime şi o materie răşinoasă amară, car3 se foloseşte în terapeutică.
22.	Calaican. V. Sulfat feros, sub Fier.
23.	~ natural. Mineral. V. Melanterif.
24.	Calaj. 1. Av.: Unghiul dintre o anumită linie a unui element din structura avionului şi o axă sau un plan de referinţă, cu ajutorul căruia se determină pozifia relativă a acestui element faţă de avion sau faţă de un alt element al avionului. Exemple:
Calajul aripii: Unghiul format de coarda profilului aripii unui avion, cu linia de referinţă (axa longitudinală) a fuzelajului acestuia. Calajul aripii, care uneori e determinat de axa de portanfă nulă a profilului aripii, e necesar penfru a obţine o forţă portantă (portanţa) în zborul în palier, cînd fuzelajul e orizontal.
Calajul elicei: Unghiul format de pala elicei cu planul perpendicular pe axa de rotafie a elicei.
16
Calaj
242
Calandrare
Calajul motorului: Unghiul format de axa de tracfiune a motorului unui avion cu coarda profilului aripii acestuia, dacă motorul e montat în fuzelaj.
Calajul stabilizatorului: Unghiul format de coarda profilului ampenajului	orizontal	nebracat al unui avion, cu coarda profilului aripii	acestuia.	Calajul stabilizatorului, care	uneori	e
determinat de axele de portanfă nulă ale ampenajului şi aripii, influenfează stabilitatea statică a avionului.
1.	Calaj.	2.	Tehn.:	Sin. Calare (v.	Calare	1).
2.	Calaj.	3.	Nav.: Sin. Pescaj (v.).
3.	Calaj.	4.	Nav.: Ansamblul pieselor de lemn sau	metalice
de pe platforma unei cale sau a unui doc plutitor, pe cari reazemă nava în timpul construcfiei sau andocării. E constituit din scaune	de chilă	sau cavalefi (v.), din perne	laterale	şi
pontili (v.)	fixafi prin pene de lemn. Poziţia lor	pe cală	e
dată de planul de calaj (la navele în construcfie) sau de planul de andocare (la navele în reparafie sau în întrefinere), fiind determinată de zonele rezistente ale navei.
4.	Calam, ulei de Ind. alim., Farm.: Ulei eteric obfinut, prin distilare, din rizomii uscaţi (în principal din coaja acestora), cum şi din părfi Ie verzi ale plantei Acorus gramineus var. japonica, care e o specie de trestie.
Uleiul de calam e pufin vîscos, are culoare gălbuie, cu miros aromatic, înfepător, de camfor, şi cu gust amar; are
d.	0,960*"0,970;	= +9°«« + 31°; indicele de aciditate 2,5 mg
KOH/g; indicele de saponificare 6—20 mg KOH/g; = = 1,5028--1,5078; e uşor solubil în alcool de 90% şi mai pufin solubil în alcool de 50%; între 170 şi 175° distilă 32%, iar între 275 şi 300°, circa 60%.
Confine acizii heptilic, palmitic şi acetic (esferificafi, în mare parte), eugenol, trimetoxibenzaldehidă, terpene, sescviterpene, etc. Se întrebuinfează la prepararea unor lichioruri, a unor produse de patiserie şi în medicină, ca antiseptic, în amestec cu alte substanfe. Sin. Esenfă de calamus.
5.	Calamină. 1. Mineral.: Amestec	natural	de	hemimorfit
şi smithsonit. (Termen vechi, părăsit.)
6.	Calamină. 2. Mş.: Reziduu cărbunos, rezultat din arderea combustibilului într-un motor cu ardere internă, care se depune pe perefii interiori ai cilindrului, pe capul sau pe segmenfii pistonului, pe supape, pe bujii, etc. Calamina poate provoca perturbafii în funcfionarea motorului (în special cînd se depune pe electrozii bujiilor unui motor cu electroaprindere sau pe injectoarele unui motor cu autoaprindere), pierderea de compresiune a motorului (cînd se depune pe segmenfii pistonului, suprimînd elasticitatea acestora), aprinderi premature (la motoare cu electroaprindere, cînd e în stare incandescentă), griparea motorului (cînd se depune în cantităfi mari pe perefii laterali ai cilindrului sau ai pistonului), etc. Sin. Depunere cărbunoasă.
7.	Calamit. Mineral.: Tremolit. (Termen vechi, părăsit.)
8.	Calamiies. jPaleont.: Arbore, azi dispărut, din grupul Articulata, cu rizomi subterani şi tulpini formate din noduri pline şi internoduri cu cilindru medular gol. în dreptul nodurilor sînt dezvoltate ramuri şi frunze în verticile. Aparatul sporifer (Calamastachys) e format dintr-un ax cu verticile de frunze fertile cu sporangi (sporofile), alternînd cu verticile de frunze sterile (bractee).
în majoritatea cazurilor, prin fosilizare, scoarfa tulpinii e distrusă, păstrîndu-se numai mulajul cilindrului medular, pe care sînt imprimate ca şanfuri, bifurcate în dreptul nodurilor şi alternînd astfel de la un internod la celălalt, urmele fasciculelor vasculare.
Specia Calamifes cisti Brogn. se întîlneşte frecvent în fara noastră, în Banat, în şisturile argiloase carbonifere de la Secul sau de la Lupac.
9.	Calandra granaria. V. Gărgărifa grîu lui.
io.	Calandrare, pl. calandrări. Tehn.: Operafia de trecere a unor materiale printr-un calandru, penfru a obfine fie apia-tisarea, subfierea, netezirea, impregnarea sau cauciucarea acestora, fie efecte de aspect (satinare, luciu, etc.) sau de relief (imprimare de desene, gofrare, etc.). Calandrarea diferă, ca mod de efectuare sau ca rezultat obfinut, după felul materialului. Se deosebesc:
Calandrarea cauciucului. Ind. chim.: Calandrare prin care se obfin tragerea în foi sau profilarea unui amestec de cauciuc, cauciucarea prin fricfionare a unei fesături, cum şi dublarea (gumarea) foilor de cauciuc ori cauciucate (v. fig. I). La calan-
I. Diferite operafii de calandrare. a) fragere în foi; b) cauciucare prin fricfionare; c) profilare; d) dublare; e) cauciucarea unei fesături pe ambele fefe; 1) cilindru; 2) material calandrat;
3) sul alimentator; 4) sul înfăşurăfor.
drarea cauciucului trebuie să se fină seamă atît de plasticitatea şi de relaxarea stării de tensiune a materialului, cît şi de aderenfa acestui material la cilindrele calandrului.
Plasticitatea amestecurilor de cauciuc depinde de confinutul de cauciuc din amestec, de proporfia de ingrediente şi plas-tifianfi, de temperatura de calandrare, etc. — Comprimarea lineară a amestecului se exprimă prin diferenfa dintre grosimea inifială a stratului de cauciuc şi grosimea finală a foii calandrate; această diferenfă variază cu unghiul de prindere între cilindrele (valfurile) calandrului şi cu raza cilindrelor. — întinderea amestecului de cauciuc se exprimă prin coeficientul de întindere y, care e valoarea reciprocă a produsului dintre coeficienfii de comprimare a şi de lăfire (3. Deoarece coeficientul de comprimare a e raportul dintre grosimea finală a foii calandrate şi grosimea inifială a materialului, iar coeficientul de lăfire (3 e raportul dintre lăfimea finală a foii calandrate şi lăfimea inifială a materialului, în practică se poate admite că y ci variază invers proporfional, ştiind că [3«1. — Temperatura de calandrare e realizată atît prin preîncălzirea materialului la un valf de încălzire, cît şi prin încălzirea cilindrelor calandrului.
Relaxarea tensiunilor din materialul calandrat, datorite deformării acestuia între cilindrele calandrului, e necesară pentru a reduce contracfiunile ulterioare ale materialului. Această relaxare se obfine printr-o încălzire adecvată a materialului şi a cilindrelor, cum şi prin mărirea duratei de calandrare, ceea ce e posibil dacă se folosesc calandre cu cilindre de diametru mare sau cu mai multe cilindre, eventual reducînd turafia acestora. Contracfiunile după calandrare, cari la amestecul de cauciuc neşarjat (adică fără ingrediente) pot fi de 23*"25% sau de 50-“55%, după cum amestecul e pe bază de cauciuc natural
Calandrarea flancului
243
Calandru
sau sintetic, se pof reduce prin şarjare şi relaxare respecfiv la 0,5-0,7% şi la 1-2%.
Rezultatul obfinut prin stabilizarea orientării structurii materialului în direefia de calandrare, numit efect de calandru, e cu atît mai pronunfat, cu cît turafia şi friefiunea sînt mai mari, ceea ce provoacă frînarea proceselor de relaxare. La foile calandrate brute şi vulcanizate, efectul de calandru în direefia de calandrare e diferit de cel în direcţie transversală.
Aderenfa materialului calandrat lâ suprafafa cilindrelor, care prejudiciază operafia de calandrare, poate fi redusă prin introducerea unor acizi graşi în amestec şi prin reglarea corectă a temperaturii cilindrelor. La o calandrare normală, forfa necesară pentru îndepărtarea foii calandrate de pe cilindru trebuie să fie mai mare sau cel pufin egală cu rezistenfa la întindere a amestecului brut, respectiv mai mică sau cel mult egală cu componenta forţei de aderenfă. Pentru cauciucul natural, temperatura cilindrului de pe care se scoate materialul trebuie să fie mai mică decît a celorlalte cilindre, iar penfru amestecurile de cauciuc butadienic, mai mare.
Calandrarea hîrtiei şi a cartonului. Ind. hîrt.: Operaţiile de finisare a hîrtiei şi a cartonului prin cari se obfin netezimea (satinarea) şi luciul suprafeţelor. Prin calandrare se obfin şi o anumită grosime a foilor (calibrare), cum şi desene presate pe suprafaţă (v. Finisarea hîrtiei). Operafiile respective se execută cu diferite tipuri de calandre (v. Calandru).
Calandrarea se efectuează prin exercitarea unei presiuni asupra materialului, combinată cu efectul de friefiune datorit alunecării dintre cilindrele calandrului. în multe cazuri, de exemplu Ia satinarea hîrfiilor pergaminate sau a celor cari se umezesc puternic înainte de calandrare, e necesară încălzirea cilindrelor calandrului. De asemenea, pentru a evita încrefirea hîrtiei, ceea ce poate provoca ruperea ei în timpul calandrării, banda de hîrtie trebuie să fie bine întinsă la introducerea în calandru.
Calandrarea textilelor. Ind. text.: Calandrare prin care se obfin efecte de aspect la materialele textile (fesături, fire, etc.), de exemplu luciu, gofrare, reliefare, etc., cum şi stoarcerea, uscarea, netezirea, etc. a acestor fesături. Deoarece fibrele materialului nu trebuie să fie strivite prin calandrare, e necesar ca perechile de cilindre ale calandrului, printre cari trece fesătură, să fie constituite dintr-un cilindru metalic şi unul elastic sau din două cilindre elastice; la calandrele pentru textile, cilindrele elastice au suprafafa laterală de hîrtie impregnată şi presată sau de fesătură de bumbac, de cocos sau de iută.
Calandrarea se efectuează prin exercitarea unei presiuni asupra materialului, de obicei la cald, materialul avînd o anumită umiditate. Se recomandă ca operafia de calandrare să se efectueze cu presiune mai mare şi temperatură mai
/. Calandrarea benzii la cardă. î) cilindre presătoare; 2) cilindre calandroare, debitoare în cană; 3) cană.
drarea cu friefiune, penfru obfinerea unui luciu viu al fesăturii, în care caz aspectul lucios e datorit şi efectului de friefiune provocat de alunecarea dintre cilindrele calandrului, cari se rotesc cu vitese periferice diferite.
De exemplu: banda de la cardă şi laminoare e presată prin trecerea printre două cilindre (v. fig. II); pătura obfinută la bătătorul de	bumbac	prin dispunerea fibrelor într-un strat	cu lăfime
dată, e	presată	între cilindre	calandroare, fiecare	avînd	o
vitesă periferică cu 5--15% mai mare decît a celui precedent (v. fig. III), iar presiunea între cilindrele inferioare poate fi de circa 1000 kg.
1.	Calandrarea flancului. Poligr.: Mularea flancului de
stereotipie cu ajutorul presei de mulare. V. Stereofipare cu presă de	mulare	(cu calandru),	sub Stereofipare.
2.	Calandru,	pl. calandre.	1. Tehn.: Maşină de	lucru,	cu
două sau cu mai multe cilindre rotative, printre cari trece forfat
III. Dispozitiv cu cilindre calandroare pentru presarea păturii la maşina bătătoare. l)- -4) cilindre netede calandroare; 5) şi 6) cilindre înfăşurătoare; 7) sulul cu pătura de material în forma de tibre.
joasă, ştiind că presiunea şi temperatura trebuie să.corespundă naturii materialului şi rezultatului urmărit. Uneori se foloseşte calan-
/. Calandre.
a) cu cilindre în linie; b) cu cilindre în T; c) cu cilindre în L; d) cu cilindre în Z; 1) batiu; 2) cilindru; 3) sensul de circulaţie al materialului calandrat;
4) şi 5) rofi dinţate ale mecanismului de antrenare.
un material foliform sau care trebuie aplatisat, şi asupra căruia se exercită în acest scop o apăsare (v. fig. I). Calandrele se folosesc pentru netezire cu sau fără luciu (de ex. la hîrtie), pentru imprimare sau presare de desene (de ex, imprimarea fesăturilor textile, presarea i . hîrtiei), profilare (de ex. pro-filarea tălpilor de cauciuc pentru încălfăminte), cauciu-care (de ex. cauciucarea prin friefionare), tragere în foi (de ex. la plaste), calibrare (de ex. calibrarea cartoanelor), etc. în cele mai multe cazuri, operafiile de calandrare se efectuează la cald, eventual prin încălzirea cilindrelor sau a materialului calandrat (v. fig. II).
Calandrul se compune din: batiu (cadru), cilindre, mecanismul organic şi echipamente accesorii. — Batiul, în general de fontă sau de ofel turnat, e un cadru cu două coloane, avînd o placă de bază (care, de obicei, se îngroapă în fundafie) şi o traversă orizontală între cele două coloane. — Cilindrele,
numite şi valfuri (în indus- . .	...	,
, . ia/1	*	i	|	Calandru cu cilindre încălzite,
tria hîrtiei), sînt organele	•
,	.	.. a i a,	1) batiu; 2) cilindru încălzit.
active ale maşinii,-avînd cîte
un fus la fiecare extremitate, montat în paliere de alunecare (de ex. paliere cu cusinefi de bronz) sau de rostogolire (de ex.
16*
Calandru
244
Calandru
rulmenţi oscilanţi cu role). în general, cilindrele unui calandru sînt de fontă (cu duritatea //s = 500***550) sau de oţei turnat (tratat termic); la unele calandre (de ex. pentru textile, hîrtie) se folosesc cilindre elastice, cu un înveliş de hîrtie presată, cu fibre de lînă, de bumbac, cocos sau iută, confecţionat fie prin înfăşurarea hîrtiei pe un calapod (de ex. un ax de oţel) şi presarea acestui material în stare umedă, calapodul fiind scos după uscarea materialului, fie prin aşezarea pe axul cilindrului a unui număr de discuri de hîrtie, cari sînt apoi presate corespunzător şi şlefuite (v. Valţ de hîrtie). Suprafaţa laterală exterioară a cilindrului trebuie să fie netedă, ceea ce la cilindrele metalice se obţine printr-o prelucrare îngrijită, uneori completată cu o netezire prin corodare (turnînd o soluţie agresivă între două cilindre în contact, cari apoi se rostogolesc între ele). Pentru a asigura o calandrare uniformă, unele cilindre sînt bombate (cu o săgeată de cîteva sutimi de milimetru), astfel încît suprafaţa lor laterală să devină corect cilindrică sub forţa de apăsare
sau de încălzire, instalaţia de ungere, instalaţia de presare (încărcare) a cilindrelor alimentatoare, limifoare (pentru deten-sionarea şi menţinerea lăţimii foii calandrate), egalizatoare de
lll. Calandre cu răcire, a) şi b) răcire prin pulverizare; c) răcire prin trecere; î) cilindru; 2) conductă de apă,
reciprocă. Răcirea cilindrelor se realizează printr-un curent de apă (v. fig. /II), care poate trece printr-o conductă centrală cu perforaţii laterale, dispusă în cavitatea inferioară a cilindrului (ceea ce nu asigură răcirea satisfăcătoare a palierelor), sau printr-un canal de intrare practicat în interiorul cilindrului, ramificat în canale de ieşire (în spirală) pentru întoarcerea apei; la calandrele penfru hîrtie se face numai răcirea suprafeţei laterale a valţurilor, cu aer comprimat. încălzirea cilindrelor, de exemplu la calandrele penfru hîrtie, cauciuc, sau pentru textile, se face cu ajutorul aburului (la 3---8 at) sau al apei calde. — Mecanismul organic serveşte atît la antrenarea cilindrelor, cît şi la reglarea distanţei dintre acestea. Antrenarea cilindrelor (v.fig. /V), de obicei cu electromotor (echipat cu reductor), poate fi individuală, cu cîte un electromotor penfru fiecare cilindru, sau numai la un singur cilindru (calandru pentru hîrtie), ori colectivă, prin intermediul unor angrenaje de roţi dinţate (de cele mai multe ori cu dinţareîn V). Reglarea distanţei sau a presiunii între cilindre, manuală sau mecanizată (de ex. electrică, pneumatică sau hidraulica), se efectuează prin deplasarea tuturor cilindrelor sau numai a unora dintre ele, cilindrele deplasate avînd paliere reglabile; la calandre mai vechi, reglarea se obţine prin roţi intermediare. — Echipamentele accesorii pot fi: instalaţia de răcire
IV. Calandru cu mecanism organic.
1) placă de bază; 2) batiu; 3) traversă; A) cilindru cu răcire; 5) şi 6) ro{i dinfate ale mecanismului de antrenare; 7) roată de reglare.
tensiune (compensatoare), întinzăfoare (pentru a evita formarea cutelor), dispozitive de protecţie, etc.
Productivitatea unui calandru, care e cantitatea de material (în kg sau în m) prelucrat într-o oră, se exprimă prin relaţia (în kg/h)
Q = 60^ Dnhbyr[ sau prin relaţia (în m/h)
Q= 60^rj = 60 jtDrcrj, în cari D (mm) e diametrul cilindrului, n (rot/min) e turaţia cilindrului, h (dm) şi b (dm) sînt grosimea şi lăţimea foii calandrate, y (kg/cm3) e greutatea specifică a materialului calandrat, iar y] = 0,7-*0,9 e randamentul (valorile mai mici sînt pentru foile medii şi groase). Puterea electromotorului de antrenare se determină (ca valoare informativă) cu relaţia P-kNL,
sau (de ex. la calandrele pentru hîrtie) cu relafia P— 10“2 KNLv
în cari & = 0,13*-0,44 CP/cm e puterea pe unitatea de lăfime a foii calandrate, K = 2***3,5 (variază după felul construcfiei, numărul cilindrelor şi starea calandrului), N e numărul de cilindre şi L (m) e lăfimea utilă a acestora, iar v e vitesa maximă a calandrului.
După numărul de cilindre, se deosebesc calandre bicilindrice, tricilindrice, cuadrici-lindrice sau policilin-drice (v. fig. V). Cilindrele pot fi dispuse în linie, în T, în L sau în Z, uneori alternînd cilindre metalice cu cilindre elastice.
După destinafie, se deosebesc calandre pentru cauciuc, pentru plaste (mase plastice), pentru hîrtie şi carton sau pentru textile.
Calandru penfru cauciuc. Ind. chim., Ut.: Calandru folosit pentru tragerea în foi a amestecurilor de cauciuc sau pentru profilarea foilor de cauciuc, pentru gumarea uscată a fesăturilor şi penfru dublarea foilor de cauciuc sau a ţesăturilor cauciucate (v. fig. Vl). Calandrele pentru cauciuc, alimentate cu amestec de cauciuc (în păpuşi) adus de la malaxoare sau de la valful de încălzire, au 2—5 cilindre, cu diametrul de
-m	Ui -(	5M)
v+7	' w ^	
XV	- {	ÎB-
b	c	d
tipuri de	calandru, după	numărul ci-
a) b i cilindric;
lindrelor. b) fricii ind ric; c) şi d) cuadri-cilindrice.
Calandru
245
Calandru
200—700 mm şi lungimea de 450--2000 mm; cilindrele, de obicei de fontă de cochilie (cu duritatea HB^500), pot fi bombate
VI. Calandru pentru cauciuc, cu instalaţie de pudrare.
1) batiu; 2) cilindru; 3) material calandrat; 4) dispozitiv de pudrare; 5) sul înfăşurător.
sau se montează cruciş în calandru, penfru a asigura o grosime uniformă de calandrare.
Calandrele sînt alimentate manual sau automat, în ultimul caz prin intermediul unui transportor. Reglarea temperaturii cilindrelor se obfine printr-un curent de apă sau de abur, care trece prin cavitatea, prin mănunchiul de fevi sau prin sistemul de canale din interiorul cilindrelor. Instalafiile sau echipamentele accesorii ale calandrelor de cauciuc sînt: tobe de preîn-călzire şi răcire, egalizatoare de tensiune (compensatoare), limi-toare de lăfime, cufite plate şi circulare, întinzătoare, dispozitive de siguranfă, instalafii de pudrare şi periere, echipamentul cu role sau cu cruce turnantă pentru înfăşurare-desfăşurare, etc.
Se deosebesc următoarele tipuri de calandre pentru cauciuc:
Calandrul de tras foi, care serveşte la obfinerea unor foi subfiri de amestec de cauciuc, cuprinde 3—6 cilindre, cu vitese periferice egale. La acest calandru se aplatisează materialul adus de la valful de încălzire, fiind tras în foi.
Calandrul de friefiune,. care serveşte la cauciucarea prin fric-fionare a ţesăturilor, cuprinde în general trei cilindre, cu vitese periferice diferite. La acest calandru, la care fesături le pot fi cauciucate pe una sau pe ambele fefe, alunecarea dintre cilindre e de circa 15%, ceea ce reprezintă diferenfa dintre vitesele lor periferice.
Calandru! de profilat, care serveşte la obfinerea unor foi sau a unor plăci de cauciuc cu desene în relief, cuprinde în general patru cilindre, dintre cari unul are imprimat desenul de reprodus şi poate fi înlocuit uşor. Se foloseşte, de exemplu, la fabricarea tălpilor de galoşi, a preşurilor striate, etc.
Calandrul de dublat, care serveşte fie la aplicarea unui strat de cauciuc pe fesături, fie la lipirea a două straturi de fesătură cauciucată sau de amestec de cauciuc, cuprinde două cilindre, cu vitese periferice egale (maximum 21,4 m/min).
Calandrul universal, la care se pot efectua tragerea în foi a amestecurilor, cauciucarea prin friefionare a fesăturilor sau acoperirea cu cauciuc (pe una ori pe ambele fefe) a fesăturilor, cuprinde 3***4ciIindre, cu vitese periferice egale sau diferite. Cilindrul mijlociu se poate roti cu o vitesă periferică mai mare decît a celorlalte, ceea ce se obfine printr-un mecanism de rofi dinfate suplementare.
Calandru pentru plaste. Ind. chim., Uf.: Calandru folosit pentru laminarea unor materiale plastice (la grosimi de
0,04-"0,2 mm) sau pentru acoperirea fesături lor texti le cu materiale plastice. Calandrele pentru plaste au trei sau patru cilindre; în general se construiesc calandre penfru diferite grosimi şi anume pentru foi extrasubfiri (de 0,04---0f09 mm), penfru foi de grosime medie (de 0,09--0,2 mm) şi fără inserfie, pentru foi groase (minimum
0,2 mm). La calandrele pentru plaste e necesară o temperatură mai înaltă a cilindrelor, astfel încît acestea au în general încălzire electrică,
Calandru pentru hîrtie şi carton. Ind. hîrt., Ut.: Calandru folosit atît pentru netezirea cu sau fără luciu (safinare) a hîrtiei şi a cartonului, cît şi pentru calibrarea sau presarea hîrtiei şi a cartoanelor, cu imprimarea unor desene, litere, etc. Aceste calandre au cilindre metalice şi elastice, montate alternat (v. fig. Vil); în general, cilindrele metalice sînt masive şi grele (de ofel), cu diametri diferifi iar la unele calandre, cilindrele mijlocii sînt cave, pentru a permite încălzirea lor cu abur (la satinarea hîrtiilor cari se umezesc puternic înainte de calandrare, de ex. hîrtia pergaminată).
Hîrtia se introduce în calandru pe Ia cilindrul superior, fiind întinsă pe o feavă curbată şi flexibilă (numită coardă), iar apoi se înfăşoară pe toate cilindrele şi ajunge la dispozitivul de înfăşurare finală, pe suluri (la ieşire). Uniformitatea ca-landrării se obfine, fie trecînd hîrtia printr-un egutor (care e un cilindru cav, cu cămaşă formată dintr-o sită metalică) sau printr-o cutie de alimentare cu presiune, fie prin presiunea dintre cilindrele calandrului.
Pentru a realiza o netezime mai bună, se amplifică apăsarea reciprocă dintre cilindre, cu ajutorul unor pîrghii cu greutăfi sau prin acţiune hidraulică ori pneumatică (v. fig. VIII); uneori se trece hîrtia prin două calandre în serie.	2
Se deosebesc următoarele tipuri de calandre pentru hîrtie şi carton:
Calandrul maşinii, care e folosit pentru a da netezime hîrtiei sau cartonului, e o anexă a maşinii de fabricat hîrtie sau carton, situată înaintea înfăşurătorului acesteia. Calandrul maşinii cuprinde un număr de cilindre de fontă călită dispuse vertical, şi anume'5"-10 cilindre Ia maşina de fabricat hîrtie (de ex. 8*-*10 la maşina de fabricat hîrtie de ziar) şi 3"*5 la maşina de fabricat carton.
Cilindrele sînt în majoritatea cazurilor ma- VW- Echipamente sive, însă pentru cartoane mai groase ciIin- de preîncărcare a drele mijlocii sînt cave şi încălzite cu abur. palierelor caiandru-
Suprafaţa laterală a cilindrelor trebuie să lui, cu aefiune indi-fie netedă, astfel încît, cînd se constată as-	viduală.
perizarea suprafeţei acestora, sînt necesare 0 cilindru; 2) cilin-operafii ulterioare de netezire. Diametrul cilin- dru de refulare, drelor depinde de felul materialului calandrat; de exemplu, la calandrele cu cinci cilindre, diametrul cilindrelor variază de la 220---380 mm penfru lăfimea de lucru de 2 m şi de la 300---600 mm pentru lăfimea de lucru de 3,2 m, iar la calandrele cu opt cilindre, diametrul acestora variază de la 400*"810 mm pentru lăfimea de lucru de 5,5 m.
Cilindrul inferior are dimensiuni mai mari, pentru a putea suporta greutatea celorlalte cilindre şi, eventual, o presiune suple-mentară transmisă prin dispozitive de încărcare, cari pot fi cu greutăfi, pneumatice sau hidraulice (cu ulei); cilindrul inferior e pufin bombat, ca să nu se încovoaie sub efectul apăsării, bombarea depinzîtid atît de lăfimea şi de diametrul acestuia, cît şi de presiunea maximă la care e supus în serviciu. Cilindrele calandrului pot fi ridicate parţial şau complet, cu ajutorul unui dispozitiv cu şurub,
VII. Calandru de hîrtie.
1) batiu; 2) cilindru de fontă dură;
3)	cilindru de hîrtie presată;
4)	sul de hîrtie nesatinată; 5) sul de hîrtie satinată; 6) hîrtie nesatinată; 7) hîrtie satinată; 8) şurubul mecanismului de apăsare; 9) roată de antrenare; J0) tijă de tracfiune; 11) pîrghie; 12) contragreutate (penfru apăsare).
Calandru
246
Calandru
Hîrtia sau cartonul se introduc manual (la maşini vechi, cu vitesa mică) sau mecanizat (cu aer comprimat, la maşini actuale, cu vitesă mare), peste cilindrul superior, trecînd peste toate cilindrele (uneori poate trece numai peste o parte din cilindre). La introducere, banda de hîrtie sau de carton trece printr-un dispozitiv de întindere, pentru a evita încrefiri cari ar produce rupturi şi uzură neuniformă a cilindrelor calandrului; dispozitivul de întindere e constituit dintr-o feavă de ofel pufin curbată, care apasă cu partea concavă pe banda de hîrtie sau de carton.— Pentru răcirea cilindrelor şi a lagărelor, cari se încălzesc la turafiile înalte ale maşinii (pînă Ia 800 m/min), calandrele au circuite de răcire cu aer proaspăt la cilindre şi circuite de răcire cu apă Ia lagăre. — Toate cilindrele sînt echipate cu răzui-toare de ofel, cari servesc la menfinerea în stare curată a suprafefei cilindrelor, aceste răzuitoare putînd fi ridicate cînd calandrul merge în gol.
Calandrul de satinat, folosit pentru finisarea hîrtiei sau a cartonului, respectiv pentru satinarea acestora (ca să se obfină hîrtie netedă cu luciu şi densă, etc.), e o maşină individuală. Aceste calandre, numite calandre de finisaj sau supercalandre, se deosebesc după scopul în care servesc, şi anume se construiesc două grupe de calandre: pentru satinat hîrtia sau cartoane obişnuite şi pentru satinat cartoane dure sau mucava.
Calandrele din grupele respective se pot deosebi de asemenea constructiv, după felul hîrtiei sau al cartonului care se satinează, cum şi după satinaju! obfinut.
Calandrul de satinat h 1 rt i e cuprinde 5--18 cilindre, numărul de cilindre fiind ales astfel, încît hîrtia să capete sati-najul dorit la o singură trecere prin calandru (v. fig. IX).
IX. Calandru de satinat hîrtie (în foi).
1) batiu; 2) cilindru de ofel; 3) cilindru de hîrtie; 4) masă de alimentare; 5) masă de primire (pentru toi satinate); 6) sul desfăşurător; 7) sul înfăşurător; 8) şurubul mecanismului de apăsare; 9) roată de antrenare; Î0) şurub de tracfiune; 11) pîrghie; 12) contragreutate.
Cilindrele metalice sînt de otel, iar cele elastice, de hîrtie specială, montate alternat, penfru a se putea realiza presiunea necesară obfinerii luciului, fără ruperea hîrtiei. Satinarea hîrtiei se obfine atît prin efect de friefiune, datorit elasticităfii cilindrelor de hîrtie, cît şi prin alunecarea dintre suprafeţele cilindrelor neantrenate; pentru satinarea pe ambele fefe, calandrul are cilindre de hîrtie în contact direct, numite cilindre schimbătoare, situate aproximativ la mijlocul înălfimii lui (în fig., cilindrele al 4-lea şi al 5-lea, numărate de jos în sus).
Cilindrele unui calandru au diametri diferiţi, dimensiunea acestora depinzînd atît de numărul şi de încărcarea lor, cît şi de lăfimea de lucru, Suprafafa laterală a cilindrelor metalice
mijlocii e corect cilindrică, spre deosebire de cea a cilindrelor superioare şi inferioare, care e bombată, penfru a compensa deformarea datorită încărcării; lungimea cilindrului de hîrtie e mai mică decît a cilindrului de ofel, pentru ca marginile acestuia să nu lase o impresiune (marcaj) pe suprafafa cilindrului de hîrtie. La unele calandre, de exemplu la cele penfru satinarea hîrtiilor pergaminate şi a altor hîrtii cari se umezesc puternic înainte de calandrare, cilindrele mijlocii sînt cave, ca să permită încălzirea cu abur.
Greutatea tuturor cilindrelor se transmite succesiv pînă la cilindrul inferior, care e de ofel şi are diametrul mai mare, apăsarea pe acest cilindru putînd fi mărită prin încărcare mecanică (cu greutăfi), hidraulică sau pneumatică. Presiunea pe care o exercită cilindrele, care variază după felul hîrtiei, poate fi: 100'"150 kgf/cm la hîrtie de scris şi de tipar, 200—300 kgf/cm la hîrtie pergarhinată, 200-“300 kgf/cm la hîrtie velină şi 300--500 kgf/cm la hîrtie cretată şi de condensatoare.
Cadrul calandrului e format din perefi de fontă, solidarizaţi cu bare metalice, pentru a se asigura o funefionare fără trepidaţii. Pe cadru e montată o tijă filetată, antrenată printr-o roată dinfată aefionafă manual sau cu electromotor, necesară penfru ridicarea-coborîrea cilindrului superior, iar prin intermediul altor două tije filetate se pot obfine şi ridicarea-coborîrea celorlalte cilindre (cu excepfia celui inferior). Palierele, montate pe perefii cadrului şi în cari se rotesc axurile cilindrelor, pot fi paliere de alunecare cu ungere prin inele sau paliere cu rulmenfi; în general, palierele sînt etanşe, ca să nu se scurgă uleiul (pentru a evita murdărirea hîrtiei) şi să nu intre praf.
Ungerea calandrului e de obicei centralizată, uleiul fiind adus de la o pompă la palierele cilindrului superior, de unde trece la lagărele de dedesubt, iar apoi e colectat, filtrat şi retrimis în rezervorul pompei de ulei. Pentru o ungere cît mai bună, palierele se răcesc printr-o circulafie continuă cu apă rece.
Calandrele au răzuitoare de otel la cilindrele de sus şi de jos, cu bare de protecfie (rotunde sau cu seefiune pătrată) la locurile unde se introduce hîrtia între cilindre. Pentru conducerea hîrtiei, de la sulul care se desfăşoară pînă la cilindrul de sus şi de la cilindrul de jos pînă la sulul care se înfăşoară, servesc două cilindre de conducere, de ofel, pe paliere cu rulmenfi; cilindrul de conducere de la intrarea hîrtiei are şanfuri în spirală, în scopul întinderii hîrtiei din mijloc către margini, pentru a evita încrefirea. Calandrul mai are un dispozitiv de desfăşurare, cu paliere deplasabile şi cu frîne, pe care se aşază sulul de hîrtie care se satinează, frîna servind la menfinerea întinsă şi fără crefuri a hîrtiei în timpul funefionării. Hîrtia satinată se înfăşoară în sul pe un dispozitiv de înfăşurare, cu reglarea vitesei prin cupluri de friefiune sau electromotoare speciale, astfel încît vitesa sulului să se micşoreze odată cu mărirea diametrului său.
Aceste calandre sînt antrenate în general cu motor electric, a cărui mişcare se transmite printr-un angrenaj (în ulei) Ia cilindrul al treilea de jos, iar uneori (la calandrele vechi) prin transmisiune cu curea, Ia cilindrul de jos. La calandrele cu 16 cilindre sau mai multe, e antrenat cilindrul al cincilea sau al şaptelea de jos, în care caz e necesar ca mecanismul de antrenare sa poată fi deplasat vertical, iar legătura la cilindrul motor (cilindrul antrenat) trebuie să fie elastică. Acfionarea mecanizată, cu motoare de 30---250 CP, permite atît variafii mari de vitesă (de Ia 15 m/min la pornire pînă la 500 m/min în regim de funefionare), cu treceri fără trepte de Ia o vitesă la alta, cît şi oprirea instantanee (de ex. la ruperea hîrtiei); aceasta se realizează folosind fie un electromotor principal (de curent continuu sau alternativ) pentru vitesele de regim şi un motor auxiliar pentru vitese mai mici, fie un singur electromotor (de curent alternativ), care poate funefiona la vitese mici şi mari. Vitesa de satinare, care depinde de felul şi de rezistenfa hîrtiei, variază în general de la 100 m/min pentru cartoane pînă la 500”*600 m/min pentru hîrtie.
Calandru
247
Calandru
X. Calandru de satinai cartoane şi mucavale.
1) batiu; 2), 3) cilindru de fontă; 4) masă de alimentare (pentru foi de satinat); 5) masă de primire (penfru foi satinate); 6) tijă de tracfiune; 7) pîrghii; 8) contragreutate (pentru apăsarej.
Dispozitivele de desfăşurare şi înfăşurare sînt ac}ionate, fie .prin curea, de la cilindrul motor al calandrului, fie prin motor propriu. La unele calandre, în special la cele recente, se folosesc şi alte echipamente electrice auxiliare, de exemplu penfru descărcarea cilindrelor la oprirea calandrului sau penfru ridicarea cilindrelor (în repaus).
C a I a n d r u I de satinat cartoane dure ş i m u-cavale cuprinde două cilindre de fonfă dură, lustruite, montate pe doi perefi-suport, de construcfie grea (v. fig. X).
Cilindrele calandrelor,cari pot fi cave sau masive,au diametrul de 500"-600 mm, iar lăfimea de lucru nu depăşeşte de obicei 120 mm, Suprafafa laterală a cilindrului de jos sau a ambelor cilindre e bombată, penfru compensarea dsfor-mafiei datorite încărcării. Cilindrele cave, cari au perefi suficient de groşi pentru a evita deformarea elastică, permit încălzirea lor cu abur.
Apăsarea reciprocă dintre cilindrepoate fi mărită prin încărcare mecanică (cu greutăfi), hidraulică sau pneumatică; presiunea pe care o exercită cilindrele e de 10—12 f/cm la mucavale obişnuite sau la unele cartoane dure (de ex. pentru matrife de stereotipie) şi de 50***100 t/cm la celelalte cartoane dure (presspan, carton pentru geamantane, etc.).
Calandrul are o masă, situată în fafa cilindrelor, pe care sînt aşezate foile înainte de a fi împinse între acestea; foile satinate cad pe o altă masă înclinată. Un cilindru protector asigură pro-fecfia mîinilor operatorului la introducerea foilor.
Aceste calandre sînt antrenate cu motor electric, a cărui mişcare se transmite de obicei prin curea la rofile dinfate ale cilindrului motor. Pentru obfinerea unui luciu pronunfat se construiesc calandre ale căror cilindre se rotesc cu vitese diferite, rofile dinfate de comandă fiind combinate astfel, încît să permită o diferenfă de vitesă între cilindre de 10*--50%; cilindrul cu vitesă mare produce satinajul, prin efect de fricfiune pe suprafafa cartonului.
Calandrul de calibrare e asemănător celui de satinat cartoane dure şi mucavale, dar are un dispozitiv care permite reglarea disfanfei dintre cilindre, astfel încît foaia de carton calandrat să revină prin dilatare elastică la grosimea intenfionată.
Calandrul de presare e asemănător celui de satinat cartoane dure şi mucavale, dar pe suprafafa cilindrului superior (de ofel) are gravat modelul care trebuie imprimat pe cartonul respectiv. Acest calandru are trei cilindre, două marginale de ofel şi unu intermediar de hîrtie, ultimul fiind antrenat de motor. Pe cilindrul gravat, marginile desenelor sau ale literelor sînt rotunjite, pentru a nu tăia hîrtia în timpul presării.
Calandru pentru textile. Ind. text., Ut.: Calandru folosit, fie pentru obfinerea unor efecte de aspect la fesăturile textile (de bumbac, de in, cînepă, iută sau ramie), de exemplu luciu, gofrare, imprimare de desene, etc., fie pentru imbibare cu lichide, stoarcere, uscare sau netezire. Calandrele pentru textile au 3*** 10 cilindre metalice şi elastice, montate alternat.
în timpul calandrării, cilindrele superioare apasă pe cele de dedesubt (cu o forfă de apăsare de zeci de tone), apăsarea fiind produsă prin acţiune hidraulica sau cu ajutorul unor pîrghii cu
greutăfi. Pentru a realiza o calandrare mai bună, fără strivirea firelor textile, materialul de calandrat trebuie să fie umed şi calandrarea să se efectueze la cald.
Se deosebesc următoarele tipuri de calandre pentru textile:
Calandrul obişnuit, care serveşte m principal la netezirea fesă-turilor (călcat), cuprinde un cilindru metalic central şi două cilindre elastice marginale, cari au vitese periferice egale (v. fig. XI). Cilindrul superior exercită o apăsare asupra celorlalte, în general datorită unor greutăfi aşezate la capătul unei pîrghii, iar cilindrul central e încălzit cu abur. Ţesătura umezită se desfăşoară de pe sulul 2, trece peste rolele de întindere 3 şi e presată între cilindrul încălzit 5 şi cilindrele marginale 4; după ce părăseşte cilindrul superior, fesătură se înfăşoară pe sulul 6,
Calandru! cu fricfiune, care serveşte la obfinerea unui luciu viu al fesăturii, cuprinde un cilindru metalic central şi două cilindre elastice marginale, cari au vitese periferice diferite, ceea ce provoacă o alunecare cu frecare. Diferenfa de vitesă se obfine prin intermediul rofilor dinfate de antrenare, cari pot fi înlocuite, astfel încît se pot realiza anumite diferenţe de vitesă; alunecarea dintre roţi provoacă frecarea ţesăturii, deci astuparea porilor şi un luciu mai. pronunfat. Cilindrul elastic antrenează fesătură, deoarece suprafafa acestuia nu e prea netedă, iar	cilindrul	central	e	încălzit.
Calandrul mat, care serveşte la obfinerea	unui	luciu	mat al
fesăturii, cuprinde două cilindre elastice centrale şi două cilindre metalice marginale, toate cilindrele avînd aceeaşi vitesă periferică. Cilindrele marginale pot fi încălzite.
Calandrul cu maie, care serveşte la obfinerea unei fefe lucioase şi plăcută la pipăit a fesăturii (efect Beetle), cuprinde un
XI. Calandru obişnulf cu frei cilindre.
î) batiu; 2) suportul sulului alimentator; 3) role de conducere;
4)	cilindru elastic de presiune;
5)	cilindru metalic (cochilie), încălzit; 6) suportul sulului înfăşu-
răfor.
XII. Calandru cu maie (calandru Beefle).
J) batiu; 2) suportul sulului alimentator; 3) role conducătoare-întinzătoare; 4) cilindru elastic, de presiune; 5) cilindru metalic (cochilie); 6) role de conducere; 7) suportul sulului înfăşurafor; 8) mecanism oscilant; 9-■ • /3) trecerile fesăturii în calandru; 14) rampă.
cilindru metalic central şi cilindre elastice marginale (v. fig. XII), cari au vitese periferice diferite, şi maie (acoperite cu piele) cari
Calandru
248
Calapod
apasă fesătură cu o presiune reglabilă. Printre cilindre circulă fesătură în „treceri" succesive cari se suprapun, iar maiele lovesc ritmic fesătură, ele âvînd o mişcare de ridicare prin intermediul unor came calate pe arborele principal al calan-drului şi cădere liberă; vitesa periferică a cilindrelor e reglabilă, ceea ce permite realizarea unor efecte de aspect diferite. Ţesătura se desfăşoară de pe sulul 2, trece peste rolele 3 şi e presată între cilindrele 4 şi 5; după ce părăseşte ultimul cilindru 4, fesătură circulă succesiv în „trecerile" 9”-13, pentru ca apoi să se înfăşoare pe sulul 7 sau să fie depusă în falduri pe rampa 14, de mecanismul oscilant 8. Sin. Calandru Beetle.
Calandru Beetle: Sin. Calandru cu maie.
Calandrul universal, care serveşte la netezire şi la obfinerea unor diferite efecte de aspect (de ex. luciu mat sau efect Beetle), cuprinde 7*** 15 cilindre (v. fig. XIII). Ţesătura se desfăşoară de pe sulurile 2, trece peste rolele 3 şi e presată între cilindrele 4 şi 5; după ce părăseşte ultimul cilindru 5, fesătură se înfăşoară pe sulurile 6 sau e depusă în falduri, pe o rampă, de mecanismul oscilant 7.
Calandrul de apă,care serveşte în albitorie la imbibarea fesăturii cu apă şi la stoarcerea apei cu impurităfile infiltrate în fibre, cuprinde 3***7 cilindre storcătoare şi un basin de apă cu cilindre conducătoare în interior.
Ţesătura se imbibă cu apă în basin şi frece peste un cilindru filetat la capete, care o desface în lăfime, penfru a intra în calandru în formă de ştreang. La trecerea printre cilindrele
storcătoare (cari pot fi încălzite cu abur), fesătură e spălată de impurităfi, fiind stropită cu apă sub presiune dintr-o feavă perforată (paralelă cu aceste cilindre), şi e netezită; apoi e depusă în falduri pe o platformă (eventual cu rotile), de un mecanism oscilant.
Calandrul cu caneluri, care serveşte la obfinerea unei fefe lucioase şi mătăsoase a fesăturilor de bumbac, cuprinde trei cilindre, dintre cari cel central e metalic şi are suprafafa laterală canelată fin (circa 20-”40 de caneluri pe centimetru), iar cilindrul inferior e elastic şi are diametrul mare (circa 800 mm). Cilindrele central şi inferior au palierele culisante pe batiu, astfel încît pot fi împinse de jos în sus, spre cilindrul superior, care are paliere fixe; canelurile cilindrului central, care e încălzit, pot fi diferite ca mărime şi orientare, după scopul urmărit. La calandrul cu caneluri se calandrează fesături cari au fost întîi mercerizate, albite, vopsite şi pufin apretate.
Calandrul cu pîslă, care serveşte la uscarea şi netezirea fesăturilor, cuprinde cilindre storcătoare şi o tobă uscătoare încălzită cu abur, în jurul căreia circulă o bandă de pîslă. Ţesătura umedă se înfăşoară pe tobă, iar banda de pîslă circulă în jurul tobei cu vitesă mică, la o mică distanfă de aceasta, astfel încît pîsla absoarbe numai o parte din apă în timpul uscării, ceea ce asigură fesăturii o fafă cu luciu natural şi plăcută la pipăit.
Fig. XIV reprezintă un calandru cu pîslă, combinat cu un jgheab de apret şi cu un cilindru de uscare preliminară. Ţesătura se desfăşoară de pe sulul de alimentare 2, se imbibă cu apret în
jgheabul 4 şi frece printre cilindrele storcătoare 5; după ce părăseşte cilindrul de uscare preliminară 6 şi e întinsă în lăţime
Calandru universal.
/)batiu; 2) suportul sulului alimentator; 3) role de conducere; 4) cilindru elastic, de presare; 5) cilindru metalic; 6) suportul sulului înfăşurător; 7) mecanism oscilant.
XIV. Calandru cu pîslă, combinat.
1) şi 12) batiuri; 2) suportul sulului de alimentare; 3) role de conducere; 4) jgheab cu apret; 5) cilindru storcător; 6) cilindru de uscare preliminară; 7) dispozitiv de întindere în lăfime; 8) cilindru cu pîslă; 9) tobă uscătoare; 10) bandă de pîslă; 11) mecanism oscilant.
de rolele dispozitivului 7, ţesătura frece peste cilindrul cu pîslă 8 şi toba uscătoare 9, iar apoi e depusă în falduri de mecanismul oscilant 11.
Calandrul pentru efect crep, care serveşte la obţinerea unei feţe lucioase şi mătăsoase a ţesăturilor de fibre sintetice (artificiale), cuprinde un cilindru metalic gravat şi un cilindru de presiune (v. fig. XV).
La acest calandru, care e asemănător calandrului cu caneluri, ţesătura se desfăşoară de pe suportul 2, frece peste rolele 3 şi printre cilindrele 4 şi 5, iar apoi seînfă-şoarăpesuportul 6.
Calandrul de gofraf, care serveşte la obţinerea unei ţesături cu desene reliefate (efect moire), cuprinde un cilindru metalic gravat şi două cilindre de presiune (v. fig. XVI). Profilul suprafeţei laterale a cilindrului gravat, cu proeminenţe cari reproduc desenul dorit, e imprimat pe ţesă-turăprinapăsare, imprimareafiind repetată la fiecare rotire a cilindrului. Ţesătura de gofraf, la care se obţine un efect mai frumos dacă firele au torsiune mai mare, trebuie suprapusă în mai multe straturi, la trecerea prin calandru.
î. Calandru, pl. calandre.
2. Pol/gr.; Presă cu cilindru, folosită în tipografie pentru imprimarea în relief, pe carton special, a matriţelor de stereotipie sau penfru mularea flancurilor prin calandrare. Sin. (impropriu) pentru Presă de mulare (v.).
2. Calapod, pl. calapoade. Ind. piei.: Piesă de lemn care reproduce forma piciorului, folosită la confecţionarea încăifă-
XV. Calandru pentru efect crep.
1) batiu; 2) suport de alimentare; 3) role de conducere; 4) cilindru de presiune; 5) cochilie; 6) suport de înfăşurare.
XVI, Calandru de gof rat.
1) batiu; 2) suportul sulului de alimentare; 3) role de conducere; 4) cilindru de presiune; 5) cilindru metalic (cochilie) gravat; 6) suportul sulului de înfăşurare.
Calare
249
Calare
mintei, ca suport pentru căpută, în timpul operafiei de tragere pe calapod, al operafiei de netezit şi al operafiilor de finisaj. Forma calapodului determină forma exterioară a încălfămintei, finind seamă de configurata şi anatomia piciorului şi de estetică, asigurînd piciorului condifii fiziologice bune în timpul mersului. Existăfrei feluri decala-poade: calapoade de tras (v. fig.), calapoade de netezit sau călcat şi calapoade de finisaj.
Calapoadele se confecfionează din lemn de carpen sănătos, care nu prezintă noduri, inimi, urm% de putregai sau crăpături, bine uscat şi aburit, deoarece în timpul confecfionării încălfămintei ele sînt supuse unor eforturi mari (umeziri şi uscări succesive, lovituri şi presiuni).
Calapoadele se croiesc în sensul longitudinal al fibrei, se lucrează neted şi curat, iar suprafafa lor se ceruieşte.
Dimensiunile calapoadelor se stabilesc prin cinci măsuri: lungimea tălpii calapodului, lăfimea Calapod de tras pentru încălţăminte tălpii calapodului în baluri, lă- bărbătească confecţionată după siste-fimea tălpii calapodului în direcfia calcîiului, circumferenfa
peste baluri şi circumferenfa pes- formă; 4) bucea; 5) pană sau clapă; te glenc (v.). Lungimea tălpii 6) Închizător; 7) gaura Închizătorului; calapodului e o valoare constantă; celelalte dimensiuni depind de grosimea labei piciorului. Cea mai uzuală unitate de măsură pentru exprimarea lungimii calapodului e „ştichul", numit şi punct parizian, centimetru mic (cizmăresc) sau măsură franceză. Un ştich e egal cu 6,667 mm.
Producerea în serie a calapoadelor se face, după executarea şi controlul unui model care se introduce într-o maşină specială de copiat, reproducîndu-se succesiv toate numerele seriei acestui model. După copiere urmează tăierea penelor, şlefuirea, tălpuirea cu tablă, aşezarea bucelelor şi a articularilor şi finisarea.
Pentru încălfăminte	specială, în cazuri	de dezvoltare anormală a piciorului, se	confecfionează calapoade	ortopedice.
î. Calare. 1. Tehn.: Imobilizare, în general intenfionată, a unui obiect fafă de un altul, înainte ca acestea să intre în serviciu. Calarea se deosebeşte de blocare prin faptul că ultima rezultă ca efect al unei acfiuni produse în timpul serviciului, intenfionat sau neintenţionat; ea se deosebeşte de fixare prin faptul că ultima asigură un repaus absolut a) unui obiect fafă de un alt obiect imobil sau fafă de un sistem tehnic static. Prin calare se poate suprima posibilitatea de mişcare relativă în	unul sau în ambele	sensuri.
De obicei, calarea	se realizează prin	apăsare,	prin presare,
împănare, împiedicare sau înzăvorîre.— Calarea prin apăsare, cu interzicerea mişcării în ambele sensuri, se obfine printr-un şurub de presiune, o pîrghie, etc., la piesele asamblate cari au ajustaj cu joc sau intermediar. Se foloseşte, de exemplu, la imobilizarea rotirii unei rofi pe un fus sau la imobilizarea culisării unui manşon pe un arbore.— Calarea prin presare, cu interzicerea mişcării în ambele sensuri, se obfine prinfr-o întrepătrundere forfată (la cald sau ta rece), la piesele cari au ajustaj cu strîngere cînd sînt asamblate. Se foloseşte, de exemplu, la asamblarea unui rotor pe un arbore sau a unui bandaj pe O roată.— Calarea prin împănare, cu interzicerea mişcării în
-12—i—1t-
mul cusut pe ramă.
1) creastă; 2) vîrful crestei; 3) plat-
8) cep; 9) balul interior; 10) balul exterior; 11)cîlcîi; 12) glenc;/3) vîrf; 14) amortisor de crupon de talpă; 15) nit.
ambele sensuri (în special ia piese în mişcare relativă de rotafie), se obfine introducînd pene în goluri practicate pe fefele de contact ale pieselor asamblate, orientate perpendicular sau aproape perpendicular pe direcfia mişcării. în unele cazuri, în loc de pene, fefele de contact ale pieselor asamblate sînt canelate. Se foloseşte, de exemplu, la asamblarea unei rofi pe un fus sau a unui volant pe un arbore.— Calarea prin împiedicare, în general cu interzicerea mişcării numai într-un sens, se obfine printr-un clichet, la care piesa împiedicată trebuie să aibă o pozifie obligată, sau printr-o cală, la care piesa împiedicată poate avea o pozifie oarecare. Se foloseşte, de exemplu, la scripefi (împiedicare cu clichet) sau la rofile vehiculelor (împiedicare cu cală).— Calarea prin înzăvorîre, cu interzicerea mişcării în unul sau în ambele sensuri, se obfine printr-un zăvor de rotafie sau de translafie, care acfionează prin contact ghidat sau prin frecare. Se foloseşte, de exemplu, la broaştele de uşă sau la electrozăvoare (v.). Sin. (impropriu) Blocare, Fixare.
Exemple:
Calarea rofilor. Transp.: imobilizarea unui vehicul, prin introducerea unor cale între rofi şi terenul de rulare. De exemplu, se calează rofile trenului de aterisaj al unui avion cu motorul în mers, rofile unui autovehicul oprit în pantă sau în rampă, etc.
Calarea periilor. Elt.: Imobilizarea periilor colectoare ale unei maşini electrice cu colector, în general prin şuruburi de presiune, într-o pozifie care să asigure suprimarea cît mai completă a scînteilor.
La dinamurile cu trei perii, folosite uneori la instalafia electrică a automobilelor, prin calarea celei de a treia perii se obfine reglarea intensităfii curentului electric debitat.
C a I a r e a plăcii învîrtitoare. C. f.: Imobilizarea plăcii învîrtitoare, în general prin pene, într-o pozifie în care şinele acesteia se găsesc în continuarea şinelor de acces la placă.
2.	~ de formă. Tehn. V. sub Contact ghidat,
a.	~ de forţă. Tehn. V. sub Contact forfat.
4. Calare. 2. Topog., Geod.: Operafie de reglare obligatorie a oricărui aparat topografic sau geodezic, în special a gonio-metrelor (v.), teodolitelor, aparatelor de nivelat, pentru a vertica-liza, respectiv a orizontaliza diversele organe ale acestor aparate cari, pentru a-şi îndeplini funcfiunile normale, trebuie să fie verticale, respectiv orizontale în timpul lucrului. La teodolite, verticalizarea axei principale a aparatului, care e perpendiculară pe cercul alidad, se face indirect, prin orizontalizarea cercului alidad, deci şi a limbului gradat (care are aceeaşi axă de rotafie ca cercul alidad).
Se deosebesc: calare aproximativă (preliminară), care se execută înainte de centrarea aparatului sau de efectuarea altor operafii, şi calare exactă (fină), în care aparatul e adus în pozifia definitivă de lucru. Operafia de calare se execută cu ajutorul unor organe auxiliare speciale (organe de calare), de pe aparatele topografice, cum sînt: şuruburile de calare S\ şi S2, ca organe de manevră, şi nivelele de calare N, ca organe indicative, cari arată dacă operafia e realizată sau nu.
Şuruburile de calare, a căror axă e paralelă cu axa principală de rotafie a aparatului topografic, străbat suportul acestuia şi prin intermediul lor aparatul se reazemă direct sau indirect pe platforma respectivă. Şuruburile sînt acfionate cu mîna (prin molete) şi ele ridică sau coboară suportul aparatului dintr-o parte, pentru calare.
La fiecare aparat topografic există trei şuruburi de calare, aşezate la 120° fafă de axa verticală a aparatului.
La aparatele topografice moderne, şuruburile de calare sînt capsulate la partea superioară, fiind astfel ferite de praf, de umiditate şi de loviri, şi au, în plus, un sistem cu filet pentru reglarea presiunii bucelelor cari înconjură şurubul şi asigură în permanenţă mersul îndesat, necesar, al acestor şuruburi.
Calaverit
250
Cală
Calare.
Nivelele de calare sînt, de obicei (la aparatele topografice moderne), de două feluri: nivele sferice (aşezate pe suportul aparatului sau pe coloana exterioară de rotaţie a acestuia), cari servesc la calarea preliminară (aproximativă), şi nivele /orice (aşezate de obicei pe cercul alidad sau pe alte părfi ale aparatului topografic), cari servesc, în continuare, la calarea exactă. La unele aparate topografice de înaltă precizie, la cari şi calarea preliminară trebuie executată cu o oarecare exactitate, se folosesc, drept nivelă de calare, două nivele torice, sudate între ele şi aşezate perpendicular una pe alta.
Nivelele torice de calare se construiesc ca nivele cu gradaţii (v. sub Nivelă), spre deosebire de nivelele torice de la cercul vertical al teodolitelor şi de la aparatele moderne de nivelment, construite ca nivele de contact (v. sub Nivelă), la cari aşezarea bulei de aer între repere trebuie să fie mai exactă.
Calarea e prima operafie de rectificare (sau de reglare) a aparatelor topografice, şi se execută de însuşi operatorul topo-graf, chiar pe teren şi numai cu mijloace proprii, fără a fi nevoie de scule sau de dispozitive de atelier. Principial, de exemplu pentru un aparat de nivelat la care trebuie să se realizeze orizontalitatea organelor L şi B, adică a axelor lor Hi şi H2, cum şi verticalizarea organelor F, deci a axelor Vi şi V2, operaţia se efectuează în modul următor (v. fig.):
Se aşază instrumentul astfel, încît luneta L să fie paralelă cu direefia şuruburilor de calare Si şi S2; se manevrează în sens convenabil bula de aer a nivelei N vine cu 90°, astfel încît direefia ei să fie perpendiculară pe direefia Si şi S2; bula ieşind dintre repere, se readuce la loc, mane-vrînd cel de al treilea şurub de calare S3, prin aceasta bula trebuind să stea între repere pentru orice pozifie a lunetei în plan. De obicei, operafiile de mai sus trebuie repetate de 2***3 ori. Sin. Calaj.
1.	Calaverit. Mineral.: AuTe2- Telurură de aur naturală, cristalizată în sistemul monoclinic-pseudorombic, în cristale co-lumnare, iunguiefe, greu de identificat ca formă. Confine 55,9% Te, pînă ia 44% Au şi pînă la 4% Ag, fiind cea mai importantă telurură de aur, deşi se găseşte rar. Calaveritul are culoare galbenă de bronz şi urmă galbenă-cenuşie; e casant, cu spărtură concoidală, fără clivaj. E biax, cu indicii 77^ = 0,705; nm = 1; Wg= 1,149. Are duritatea 2,5 şi gr. sp. 9,3. Colorează flacăra în albastru-verzui şi degajă un fum alb.
2.	Cală, pl. cale. 1. Tehn.: Obiect folosit pentru a împiedica sau pentru a opri mişcarea unui vehicul, a organelor mobile ale unei maşini, etc. în general, cala care serveşte pentru a împiedica rostogolirea unei rofi pe o cale are forma unei prisme triunghiulare şi se introduce între periferia rofii şi cale, astfel încît o fafă laterală a prismei să fie tangentă la roată şi o altă fafă laterală să rezeme pe cale.
3.	Cală, pl. cale. 2. Mş.: Piesă frezată, folosită pentru a menfine distanfa dintre paletele unei turbine termice, care poate face şi corp comun cu piciorul paletei şi care, de obicei, are înălfimea piciorului acesteia. Sin. Piesă de distanfă.
4.	Cală, pl. cale. 3. Nav.: încăpere, situată sub puntea principală a unei nave cu o singură punte sau între fund şi prima punte (puntea inferioară) la navele cu mai multe punfi, destinată să preia încărcătura şi să servească drept depozit pentru diferitele materiale necesare la bord.
5.	Cală, pl. cale. 4. Nav.: Instalaţie portuară pentru reparat sau construit nave, echipată cu un plan înclinat folosit la lansarea sau la ridicarea prin halaj a navelor deasupra nivelului apei. Cala e echipată cu sănii de lansare, cu cărucioare, cabestane, vinciuri, macarale, etc.
După scopul în care sînt folosite, se deosebesc:
Cală de ridicare: Cală constituită dintr-un plan înclinat şi acoperită parţial de apă, pe care se ridică prin halaj navele, în vederea reparaţiei operei vii a acestora. Cala e echipată cu şine montate perpendicular pe linia apei, penfru deplasarea cărucioarelor folosite la ridicarea navelor, şi cu vinciuri cu acţionare mecanică, instalate (în casa vinciurilor) la extremitatea dinspre uscat a calei. Numărul cărucioarelor şi caracteristicile constructive ale acestora (lungimea, numărul de osii, etc.) se determină în funcţiune de greutatea şi dimensiunile navelor de ridicat, şi de caracteristicile calei; greutatea cărucioarelor nu depăşeşte, în general, 12---20% din greutatea celei mai mari nave de ridicat.
Se deosebesc: cale cu ridicare longitudinală (cele mai simple şi mai des utilizate), la cari axa diametrală a navei de ridicat coincide cu axa longitudinală a planului înclinat, corpul navei rămînînd, la ridicare, perpendicular pe linia malului (v. fig. I a);
şi simultan Si şi S2, pînă cînd între repere; se roteşte luneta
I. Cale de ridicare, a) cu ridicare longitudinală; b) cu ridicare transversală; J) plan înclinat; 2)cărucior cu platformă orizontală; 3) cărucior cu piatformă înclinată; 4) vinci.
cale cu ridicare transversală, la cari ridicarea navei se efectuează după o direcţie perpendiculară pe axa diametrală a acesteia, corpul navei rămînînd paralel cu malul (v. fig. I b).
Operaţia de ridicare consistă în lansarea cărucioarelor pe şine, pînă ajung sub corpul navei, după care urmează halajul prin tragerea simultană a cărucioarelor şi a navei, pînă cînd aceasta ia contact cu platforma cărucioarelor; urmează scoaterea navei la suprafaţă, unde e aşezată pe cavaleţi, eliberînd astfel cărucioarele pentru a fi utilizate la ridicarea altei nave.
Cală seaca
251
Cală plan-paralelă
Calele longitudinale au o înclinare mică (1/20--1/12), pentru a nu se crea diferenfe mari de nivel fafă de fundul navei, ceea ce poate provoca momente încovoietoare mari în corpul acesteia, la scoaterea ei de pe cărucior şi la aşezarea ei pe cavalefi (nava rezemînd la început numai spre proră); pentru a evita acest inconvenient se folosesc, în locul cărucioarelor cu platforme înclinate (sub acelaşi unghi ca al calei), cărucioare cu platforme orizontale. Uneori, pentru uşurarea condifii lor de lucru, panta longitudinală a calei se construieşte cu înclinări diferite, şi anume cea mai mică înclinare avînd panta situată deasupra nivelului apei. — Calele transversale au în general o înclinare mare (1 /8*** 1 /4)f deoarece aceasta nu influenfează operafiile de ridicare.
Pe panta situată deasupra nivelului apei (a cărei suprafafă variază în funcfiune de cota apei) pot fi ridicate şi reparate 1-*2 nave pe calele longitudinale şi 4---5 nave pe calele transversale.
Se ridică în general întîi navele cu reparafii mari, deoarece prima navă ridicată nu poate fi lansată pînă cînd nu au fost lansate navele ridicate ulterior. Sin. Cală de halaj.
Cală de I a n s a r e: Cală constituită dintr-un plan înclinat dispus între două platforme orizontale sau înclinate, situate deasupra nivelului apei, folosită pentru lansarea navelor construite sau reparate pe platforme.
Se deosebesc: ca/e de lansare longitudinale, la cari platformele sînt înclinate de obicei sub acelaşi unghi ca şi planul de 6
3
navele cu reparafii importante, cari urmează să fie lansate ultimele. La calele transversale, lansarea navelor nu e condifio-nată de modul de aşezare a acestora, platformele lor fiind construite pentru 10**-20 de nave.
Cală de construcfie: Cală constituită dintr-un plan înclinat pe care se construiesc nave, folosită şi la lansarea acestora (v. fig. lll). Partea calei care se găseşte sub apă
II, Caia de construcfie.
1) plan înclinat; 2) sanie de lansare; 3) eşafodaj.
are înclinări de 1/16—1/8, iar partea de deasupra apei are înclinări de 1/12—1/24, fiind uneori orizontală. Suprastructura calei consistă din sănii de lansare pe cari reazemă nava în timpul construcfiei şi din eşafodajele planului înclinat.
în jurul calelor se construiesc ateliere, hala de montaj, magazii, etc., cum şi utilaj de transport apropiat (macarale, poduri rulante, etc.).
Cală de halaj: Sin. Cală de ridicare.
î. ~ seacă. Nav.: Sin. Doc uscat. V. sub Doc.
2.	~ uscată. Nav.: Sin. Doc uscat. V. sub Doc.
3.	Cală, pl. cale. 5. Ms.: Măsură terminală de mare precizie, folosită la măsurarea directă a lungimilor (cală plan-paralelă) sau a unghiurilor (cală unghiulară).
4.	~ plan-paralelă. Ms.: Cală în formă de bară sau de placă (v. fig. I a şi b), folosită la păstrarea şi reproducerea unităfii de
II. Cale de lansare.
a) cală de lansare longitudinală; b) cală de lansare transversală; 1) plan înclinat sub apă; 2) platformă orizontală; 3) platformă de reparafie; 4) cărucior; 5) vinci principal; 6) vinci pentru trecerea la platforma de reparafie.
ridicare (v. fig. II a); cale de lansare transversale, la cari platformele sînt orizontale (v. fig. II b).
La calele longitudinale, lansarea navelor fiind condifionată de modul de aşezare a navelor pe platforme, se ridică întîi
I. Cale plan-paralele paralelepipedice şi nofarea fefelor acesfora. a) cală plan-paralelă cu L^5,5 mm; b) cală cu L>5,5 mm; L) lungimea calei; Sms) fafa de măsură superioară; Sna) faf^ nelucrătoare anterioară; Sns) fafa nelucrătoare stînga; Sncj) fafa nelucrătoare dreapta; 1) locul de marcare a lungimii nominale.
măsură, la gradarea şi verificarea mijloacelor de măsură, la punerea la zero a instrumentelor de măsură comparatoare, la prelucrarea sculelor şi a pieselor, cum şi la efectuarea operaţiilor de măsurare precisă.
Cala e constituită, fie dintr-un paralelepiped dreptunghi (a cărui secfiune paralelă cu fefele de măsură are dimensiunile 9X30 mm, la calele cu lungimea Z.^10 mm, respectiv 9X35 mm, la calele cu L> 10 mm), fie dintr-un cilindru circular drept, cu diametrul de 20 mm. Ele se confecfionează din ofel aliat fermostabil (ofel crom, ofel crom-mangan sau ofel crom-nichel), avînd la 20° coeficientul de dilatafie termică egal cu (11,5±1)- 10_6ii penfru 1 m şi 1 grad; fefele de măsură trebuie să aibă duritatea HRC>62. — Fefele de măsură ale calelor trebuie să aibă un grad înalt de netezime, astfel încît prin suprapunere şi deplasare cu alunecare fie la o altă cală, fie la o lamă plană de cuarf sau de sticlă specială, ele să adere la acestea.
Lungimea calei L e distanfa dintre cele două fefe de măsură A şi Ai plane şi paralele între ele (v. fig. II a), iar lungimea nominală a calei e valoarea (în mm) scrisă pe una dintre fefele ei; cînd fefele de măsură nu sînt riguros paralele sau plane, ca lungime a calei se consideră lungimea mediană
Cală unghiulară
252
Cală unghiulară
(v. fig. II b) lm , adică lungimea perpendicularei coborîte din centrul geometric al fefei de măsură pe suprafafa de aderare 8 a unui corp auxiliar.
—	Fefele unei cale (aşezată cu inscripfia deasupra, în pozifie normală de citire) sînt: la calelecu L^5,5mm (v.‘ fig. / a), fefele de măsură superioară ^ms (Pe care e scrisă lungimea nominală a calei) şi inferioară Sms (opusă primei), cum şi fefele nelucrătoare, stînga şi dreapta, anterioară şi posterioară; la calele cu L>5,5 mm(v. fig, /
plan-
ii. Notafii la măsurarea lungimii unei cale paralele.
a) şi b) cală cu fefele de măsură riguros plan-paralele, respecfiv cu abafere de la paralelism sau de la planeifafe; L) lungimea calei; lm) lungime mediană; A) fafa de măsură, de aderare, a calei; At) fafa de măsură liberă, a calei; B) suprafafă plană a unui corp auxiliar.
b), fefele de măsură superioară Sms (care se găseşte la dreapta fefei cu inscripfia lungimii nominale) şi inferioară Smj (opusă primei), cum şi fefele nelucrătoare stînga (fafa cu inscripfie) şi dreapta Snd, anterioară Sna şi posterioară Snp.
în fara noastră se folosesc: cala plan-paralelă cu dimensiunea nominală specială L = 0,405 mm şi calele plan-paralele cu lungimi nominale (exprimate în mm) în serii, avînd valori standardizate (indicate în tabloul de mai jos).
Serii de lungimi nominale ale calelor
Seria lungimilor,									
în mm	0.99---1	o o		• 0,5	0,9-	-1	1 1,5		0,3--•2,0
Rafia seriei,									
în mm	0,001	0,001 | 0,01			0,01		0,01		0,1
Seria lungimilor,									
în mm	0,5-•10,0		o o o	100-	-200	50	•■•300	100 •••1000	
Rafia seriei,									
în mm	0,5		10	25			50		100
Pentru măsurare, în funcfiune de dimensiunea nominală de măsurat, se foloseşte fie o singură cală, fie un bloc de cale compus din mai multe cale cari aderă una la alta, şi piese auxiliare ca suporturi, vîrfuri, etc. (v. fig. lll).— Calele plan-paralele pot fi folosite „după ordine" sau „după clase". La folo-
III. Dispozitive folosite la măsurarea cu blocări de cale plan-paralele.
sirea „după ordine" a unei cale sau a unui bloc de cale, ca Jungime a calelor se consideră lungimea lor mediană, înscrisă în certificatul de verificare; eroarea limită a măsurărilor cari se efectuează e dată de erorile limită de determinare a lun-
gimilor mediane ale calelor.— La folosirea „după clase" a unei cale sau a unui bloc de cale, ca lungime a calelor se consideră lungimea lor nominală; eroarea limită a măsurărilor cari se efectuează e dată de abaterile limită ale lungimilor mediane fafă de lungimile nominale. — în întreprinderi, folosirea calelor „după ordine" e obişnuită în laboratoarele metrologice, iar folosirea „după clase", în ateliere şi la punctele de control.
Calele se folosesc în truse, astfel încît să se poată forma blocuri de cale de orice dimensiune, folosind un număr cît mai mic de cale, de exemplu: pentru dimensiuni pînă la 100 mm, trusa poate avea 83 de cale, 38 de cale, etc.; pentru dimensiuni mai mici decît 1 mm şi pentru dimensiuni mai mari decît 125 mm se alcătuiesc truse de cale, speciale. Fiecare trusă de cale cuprinde şi cale de protecfie pentru extremităţile blocului de cale (de ex. trusele pentru dimensiuni pînă la 100 mm au două cale de protecfie de 0,5 mm şi două cale de 1 mm, iar trusele speciale pentru dimensiuni mari au două cale de protecfie de
50	mm).
Calele plan-paralele se verifică periodic, la intervale de timp cari nu trebuie să depăşească şase luni, şi anume: calele de ordinul I, prin metoda interferometrică absolută (prin compararea directă a lungimii calei care se măsoară cu lungimea de undă a radiafiei luminoase de referinfă, adică radiafia roşie a cadmiului, cu lungimea de undă A,^ = 0,64385033 ix în condifii standard); calele de ordinul II, prin metoda interferometrică relativă (prin compararea interferometrică în valori de lungimi de undă, a lungimii calei de verificat cu lungimea unei cale de ordinul I); calele de ordinele III şi IV, prin metoda interferometrică tehnică (prin comparare cu lungimea unor. cale de ordine imediat superioare, fiind bazată pe acelaşi principiu ca şi metoda interferometrică, relativă); calele de ordinele lll, IV, V şi VI se verifică prin comparare cu calele de ordinul imediat superior, folosind aparate de măsură cu o precizie corespunzătoare. Sin. Placă de măsură, calibrată. Sin. impropriu Calibru-cală.—
După eroarea limită el de determinare a lungimii mediane lm , calele plan-paralele se clasifică în cale de diferite ordine (obişnuit, şase ordine, de !a I —VI); eroarea limită depinde de metoda folosită pentru măsurarea lungimii mediane.—
După abaterea limită Al a lungimii mediane fafă de lungimea nominală L a calei, calele plan-paralele se clasifică în cale de diferite clase (obişnuit, în cinci clase, de Ia 0-*-4); abaterea limită depinde de precizia de execufie a lungimii calei.—
După pozifia calelor în schema de verificare a institufiei sau a întreprinderii, calele plan-paralele se clasifică în cale fundamentale şi cale subordonate. Cale fundamentale sînt cele cari în schema de verificare ocupă primul loc şi cari aparfin unui ordin superior tuturor calelor folosite în institufia sau în întreprinderea respectivă, iar celelalte cale sînt cale subordonate.
i.	~ unghiulară. Mş.; Cală folosită în operafii de-măsurare directă a unghiurilor, de exemplu la verificarea raportoarelor, a şabloanelor unghiulare şi a unghiurilor pieselor cari reclamă precizie mare.— După materialul din care sînt confecţionate şi metoda de măsurare în care sînt folosite, se deosebesc cale unghiulare geometrice (numite de obicei, abreviat, cale unghiulare) şi cale unghiulare optice.
Calele unghiulare geometrice sînt constituite din plăci metalice de oţel aliat, cari au forma de prisme cu secţiune triunghiulară sau patrulateră şi înălţime mică (circa 5 mm). Două dintre feţele laterale ale calelor triunghiulare, respectiv două sau patru feţe ale calelor cu secţiunea patrulateră, constituie fefele de măsură, unghiul dintre două feţe adiacente fiind unghiul de măsură. Feţele de măsură sînt prelucrate cu un grad înalt de netezime, astfel încît la alăturarea a două cale, ele să adere. Sin. Cală unghiulară metalică, (abreviat) Cală unghiulară.
Prin alăturarea feţelor de măsură, calele unghiulare pot fi asamblate într-un bloc de ca/e unghiulare; după modul în
Cală unghiulară metalica
253
Calcan
care sînt dispuse, valorile nominale ale calelor unghiulare vor fi adunate sau scăzute, astfel încît se poate obţine un număr mare de combinaţii, deci o mare gamă de unghiuri de măsurare, folosind un număr restrîns de cale unghiulare (v. fig. /).—
I. Măsurare cu bloc de cale unghiulare metalice, a), b), c), d) şi e) cale unghiulare obişnuite cu valorile nominale 0'5", 1\9', 3° şi 27°; a) unghiul de măsurat: a~27° — 3°-f9'~f 1 ’-f-O'S" =24° 10’ 5".
Trusele de cale obişnuite conţin 85, 84, 32 sau 14 cale cu valori nominale diferite. Astfel, trusele cu 85 de cale permit formarea de unghiuri de la 10 la 350°, din minut în minut, şi formarea de unghiuri de la 0 la 10° şi de la 350 la 360°, din grad în grad. Unele truse de cale unghiulare de mare precizie permit combinaţii penfru formarea de unghiuri de măsurare din 10 în 10", iar unele truse de cale unghiulare de înaltă precizie permit formarea de unghiuri de măsurare din 5 în 5" sau cari să difere cu o valoare mai mică decît 5".
De cele mai multe ori, măsurarea unghiurilor cu ajutorul calelor unghiulare se face în lumină adecvată, în funcţiune de toleranţa admisă la valoarea unghiului care se măsoară şi de trusa de cale disponibilă; verificarea se face cu o singură cală sau cu un bloc de cale unghiulare. Erorile de măsurare depind de lungimea şi de planeitatea feţelor active ale calelor, de lumina folosită şi de erorile unghiulare ale calelor.
Calele obişnuite se confecţionează în două clase de precizie, după abaterile admise penfru unghiul de măsură, şi anume: clasa I, cu abateri limită de ±10" şi clasa II, cu abateri limită de ±30". La ambele clase, abaterile de la plsneitate nu trebuie să depăşească 3* 10~4 mm, iar abaterea de la perpendicularitate a feţelor active în raport cu suprafaţa de reazem nu trebuie să depăşească ±2'. Calele de mare precizie şi calele de înaltă precizie trebuie să aibă abateri limită mai mici.
Calele unghiulare se verifică cu aparate goniometrice optice, cari au precizie corespunzătoare, ori cu cale unghiulare optice.
Se deosebesc cale unghiulare obişnuite şi cale unghiulare speciale.
Calele unghiulare obişnuite au două feţe de măsură, cari cuprind între ele unghiul de măsură egal cu valoarea unghiulară nominală a calei respective.
Calele unghiulare speciale sînt anumite cale cu secţiunea patrulateră, cari au patru feţe de măsură, respectiv patru unghiuri de măsură, variind între 80 şi 100° şi cari corespund celor patru muchii ale calei.
Calele unghiulare optice sînt confecţionate din sticlă optică şi au forma de prisme cu secţiunea triunghiulară. Ele se folosesc la măsurări directe ale unghiurilor prismelor optice şi drept cale etalon pentru verificarea precisă a calelor unghiulare metalice, măsurările făcîndu-se pe baza interferenţei luminii monocromafice, şi anume determinînd numărul de franje de interferenţă corespunzător abaterii unghiului care se măsoară, faţă de valoarea lui nominală.
Se folosesc truse de cale unghiulare optice, cu serii de cale de la 15 la 165°, cu valori nominale din 15 în 15°; unele
truse de cale se confecţionează cu un număr mic de piese, ţinînd seamă că unele unghiuri — mai puţin frecvente — pot fi obţinute printr-o combinaţie de cale şi un calibru optic plan (v. sub Calibru optic), de exemplu 75°= 180° —90°—15°; 120°= 180°-60°; etc.
Pentru verificarea unui unghi al unei piese se folosesc una sau mai multe cale unghiulare optice (v. fig. II), cari se juxtapun pe un calibru plan; împreună, ele formează un bloc cu un anumit unghi de măsură, al cărui suplement e egal cu unghiul piesei care se verifică. Se introduce piesa care se verifică în golul dintre calibrul optic plan şi faţa ultimei cale din blocul de cale, apoi se determină suma numerelor de franje de interferenţă pe ceie cinci suprafeţe în contact (AB, AC, AD, AD,
AF şi AF), luînd semnul plus ( + ), cînd contactul dintre franje are loc spre punctul
îl. Folosirea unui grup de cale unghiulare optice, pentru măsurarea prin interferenţă a unui unghi.
I) calibru optic plan; a), b) şi c) cale unghiulare optice cu valorile nominale 30°, 45° şi 90°; a) unghiul de măsurat: a=180°—(30°-f45°-f 90°) = 15°.
A, respectiv semnul minus ( —), cînd contactul are loc în sens opus. Valoarea sumei algebrice a tuturor franjelor de interferenţă constituie valoarea sumei algebrice a abaterilor celor patru unghiuri; ea ar avea valoarea zero, dacă toate unghiurile ar avea exact valoarea lor nominală. Cunoscînd abaterile exprimate în număr de franje ale calelor unghiulare din blocul de cale, se deduce abaterea în număr de franje a unghiului care se verifică, iar valoarea în unităţi unghiulare a abaterii se deduce din aceasta, ţinînd seamă că valoarea unei franje de interferenţă e de 0,28 ii şi unghiul de 1" «0,5* 10-5 mm (de ex. în cazul din fig. II, pre-supunînd că AF — 25 mm şi numărul de franje de abatere e 10, abaterea unghiului de 15° are valoarea
A =
10 X 0,28* 1Q~3 25
10-5 = 22", 4).
î. ~ unghiulară metalică. Ms.: Sin. Cală unghiulară geometrică. V. sub Cală unghiulară.
2.	Calc. 1. Ind. hîrt. V. Hîrtie de calc, sub Hîrtie.
s. Calc, pl. calcuri. 2. Tehn.: Copia pe hîrtie de calc a unui desen. Numirea e improprie, însă uzuală.
4.	Calcados. Ind. petr.: Amestec de naftenaţi de calciu cu uleiuri, provenit din neutralizarea cu var a uleiurilor distilate, în special a celor obţinute din fiţeiuri cu caracter naftenic.
5.	Calcan, pl. calcane. 1. Arh., Cs.: Peretele exterior de
zidărie al unei clădiri, aşezat pe limita parcelei dinspre vecin, destinat să fie acoperit de unul dintre pereţii exteriori ai unei clădiri învecinate, şi în care nu se amenajează nici o deschidere. Pentru a îmbunătăţi iluminarea naturală a camerelor de lîngă calcan, se pot amenaja în acesta, cît timp nu e acoperit de peretele clădirii vecine, panouri alcătuite 1	v
din plăci sau din discuri groase (-----------1-------—JX—	I
de sticlă. Calcanele clădirilor fără (	j
schelet sînt ziduri purtătoare, _____________Q	i
astfel încît trebuie să aibă sub	\x.	/.	/~X..... P ~ I
planşee grosimea de cel puţin	2	3
o cărămidă. Canalele de fum ale coşurilor pot fi plasate în calcan numai dacă se face o în-
groşare a zidului pe porfiunea canale de ,um. 4) spa(iu de aer canalelor şi dacă acestea sîni	pentru izolare.
izolate către exterior printr-un
spaţiu de aer (v. fig. /). Rostul dintre învelitoarea unui acoperiş şi un calcan vecin mai înalt trebuie izolat printr-un şorţ de
I. Modul de amenajare a canalelor de fum în calcane.
/) calcan; 2) îngroşare a calcanului;
Calcan
254
Calcar
tablă galvanizată, groasă de 0,5 mm, ridicat cu 15 cm pe calcanul mai înalt (v. fig. II a). Uneori, locul de prindere a şor|ului pe calcane e acoperit cu o pazie de tablă (v. fig. II b). Cînd clădirea mai scundă e terminată cu o terasă, rostul dintre cele două calcane se etanşează printr-o copertină de beton armat (cînd calcanul mai înalt se execută ulterior) sau printr-un şorf de tablă (cînd calcanul mai scund se execută ulterior), cari racordează calcanul mai înalt cu o prelungire de circa 40 cm a calcanului mai scund (v. fig. lll).
Fafa exterioară a calcanelor încă neacoperite poate fi ten-cuită brut, sau poate fi prelucrată mai îngrijit (la calcanele
II. Racordarea unei învelitori de acoperiş cu un calcan vecin mai înalt, a) racordare cu şorf; b) racordare cu şorj şi pazie; J) calcan; 2) căprior; 3) şorf de tabla; 4) pazie de tablă; 5) piroane de fixare.
lll. Racordarea unui acoperiş-terasă cu un calcan vecin mai înalt, a) racordare cu copertină; b) racordare cu şorj de tablă; 1) calcan; 2) prelungire a calcanului mai scund; 3) copertină de beton armat; 4) şor| de tablă;
5) pazie de tablă; 6} rost de 25 mm între calcane.
cari rămîn libere timp îndelungat), de exemplu: cu tencuieli decorative, cu panouri mari limitate de chenare late, cu brîie, cornişe, ferestre false, marcate numai prin ancadramente, etc.
La calcanele alipite se recomandă ca fafa fiecărui calcan să fie acoperită cu unu sau cu două straturi de carton asfaltat, lipite cu bitum între ele şi de calcane, pentru a uşura alunecarea celor două suprafefe ale calcanelor în timpul tasării clădirilor.
1.	Calcan, pl. calcani. 2. ZooL: Rhombus maeoticus. Peşte de mare cu corpul asimetric, rombic, turtit pe laturi, cu ambii ochi pe partea stîngă, avînd pe piele un fel de butoni osoşi.
2.	Calcantif. Mineral.: CUSO4 ■ 5 H2O. Mineral secundar care se formează în zonele de oxidafie ale zăcămintelor de sulfuri cuprifere, în regiunile cu climă uscată, şi, sub formă de stalactite, pe perefii galeriilor părăsite, neaerisite, din aceste zone.
Confine 31,8% CuO, 32,1 % SO3, 36,1% H2O şi, sub formă de impurităfi: fier, uneori zinc, vanadiu, cobalt şi magneziu.
Cristalizează în clasa pinacoidală a sistemului trie!inie, pre-zentîndu-se mai rar sub formă de cristale tabulare, de obicei în mase compacte reniforme sau stalactitice, cu structură radiar fibroasă. Are culoare albastră ca cerul senin, sau închisă, uneori cu nuanfă verzuie, luciu sticlos, clivaj perfect după (110) şi spărtură concoidală după celelalte fefe; are duritatea 2,5 şi gr. sp. 2,1—2,3. E biax, cu indicii de refracfie ^=1,516, nm= 1,539 şi «£=1,546. E uşor solubil în apă. Ca produs artificial se întrebuinfează contra insectelor cari atacă vifa de vie, în industria vopselelor şi în alte ramuri industriale. Sin. Piatră vînătă.
3.	Calcar, pl. calcare. Petr.: Rocă sedimentară de origine în parte organică, în parte anorganică, constituită (în stare pură) din calcit, CaCOa, cu un confinut de 56% CaO şi 44% C02. Cel mai des, calcarul confine însă impurităfi de argilă, de bioxid de siliciu, de carbonat de magneziu, de oxizi de fier, de substanfe bituminoase, etc. şi chiar pirită (fin diseminată), granule de mică, zircon, rutil, turmalin, etc. Majoritatea calcarelor din scoarfa globului pămîntesc iau naştere pe cale organo-genă din depunerea, după moartea lor, a resturilor de organisme animale (cochilii de brahiopode, de lamelibranhiate, resturi de echinoderme, cochilii de foraminifere, etc.) şi în mai mică măsură a celor vegetale (în special alge calcaroase).
Calcarele organogene se formează, de asemenea, şi din recifele coraliere şi din fărîmăturile lor (calcarele recifale) cimentate cu nămol calcaros provenit din măcinarea continuă a formafiuni lor recifale şi întărite ulterior prin fenomene de diageneză.
Calcarele organogene conservă în foarte multe cazuri, în întregime, cochiliile şi resturile de animale şi de plante din cari sînt constituite, prezentînd o structură clar organogenă; alteori acestea dispar sub acfiunea fenomenelor de diageneză, prin măcinarea, transformarea şi uneori chiar recristalizarea lor, ajungîndu-se la calcarul compact sau la calcarele grosolane, cunoscute în natură, cu structuri cristalin-granulare,— de la cele masive cu granulafie fină, pînă la cele cu granulafie mare, făcînd transifia la calcarele cristaline şi la marmure (v.).
Calcarele cochilifere sînt poroase, filtrează uşor apa şi confin uneori intercalafii argilo-nisipoase. Calcarele compacte, avînd o masivitate mai mare decît a calcarelor cochilifere, sînt mai pufin permeabile pentru apă, sînt expuse mai, greu acfiunii disolvanfilor şi formării carsîului, cel pufin cînd nu sînt fisurate.
O parte mai mică din calcarele cunoscute iau naştere pe cale anorganică, prin fenomenul de precipitare chimică în lacuri pufin adînci, în mări şi la gura izvoarelor carbonatate.
Astfel se formează: calcarul oolitic, depus în zona neritică a mărilor agitate şi bogate loca! în carbonat de calciu din ţinuturile calde (de ex. în Canalul de Suez, pe coastele Floridei, etc.); tuful calcaros (v.) şi travertinul (v.), depuse de izvoarele carbonatate.
O rocă calcaroasă mixtă, constituită atît din material rezultat din precipitare chimică sub formă de granule, cît şi din cochilii de foraminifere, e creta (v.).
Culoarea calcarelor variază foarte mult. Varietăfile pure sînt albe; cele galbene şi roşcate confin oxizi de fier (limonit, hematit); cele cenuşii, uneori pînă la negre, confin substanfe bituminoase, etc. Se întîlnesc şi calcare pătate sau cu vine de diferite culori. Calcarele se descompun sub acfiunea apelor încărcate cu bioxid de carbon şi uneori cu acizi organici; gradul de alterafie la suprafafă se recunoaşte după patina culorii. Greutatea specifică variază de la 2,5--2,7, în funcfiune de compozifie (mai mică, dacă confin argilă; mai mare, dacă confin cuarf sau dolomit); greutatea volumetrică variază de la 1400*-*2800 kg/m3; duritatea variază, de asemenea, cu compozifia, de la 2,5'-3,5; rezistenfă la compresiune variază de la 20 kg/cm2 (pentru calcarele moi) pînă la 1900 kg/cm2 (pentru calcarele tari, în special cele silicioase). —
După compozifia chimică, se deosebesc: calcar argilos, care confine argilă în proporfii variate, făcînd trecerea către marne (v.); calcar dolomific, cu un procent de asemenea variat (mai mic decît 46% MgCOs) şi care face trecerea către dolomite (v.); calcar glauconitic de culoare verde, care confine glauconit (întîlnit mai rar); calcar fosiatic, care confine fosfat de calciu sub formă de mici granule; calcar silicios, care confine bioxid de siliciu (cuarf sau opal) sub formă de impregnafii sau înglobează frecvent nodule de silex (v.); calcar feruginos, care confine cantităfi variabile de oxizi de fier şi apare colorat în brun, în roşu sau galben; calcar bituminos, care confine 6• • -10% substanfe bituminoase.—
Calcar titonic
255
Calce cenuşie
După structură, se deosebesc:
Calcar compact, obişnuit, cu granule fine (nu se observă cu ochiul liber), care formează deseori masive groase pînă la 700—800 m şi chiar mai mult; are spărtură concoidală sau netedă.
Calcar litografic, constituit din particule de argilă şi calcar, caracterizat printr-o fineţe foarte mare şi o porozitate specială, care-i permite să se impregneze uşor cu materii grase; e folosit în compoziţia cernelurilor litografice.
Calcar recifal, format prin acţiunea constructivă a coralilor sau din fărîmăturile recifelor cimentate cu un nămol calcaros, provenit din măcinarea continuă a recifelor. (Calcarul recifal, slab dolomitizat, e cunoscut şi sub numele de calcar titonic.)
Calcar organogen detritic, constituit din cochilii sau din fărîmaturi de cochilii cimentate (lumachelle) sau necimentate (falune). (Exemple: calcarele cu foraminifere mari, calcarele cu echinoderme, calcarele cochilifere formate din cochilii de moluşte.)
Calcar oolitic, constituit din oolite, adică din granule de calcit, aproximativ sferice, cu diametrul de 1—2 mm, rezultate din depunerea concentrică a carbonatului de calciu în jurul fărîmăturilor de cochilii, al granulelor de nisip sau al unor resturi organice; are o structură granulară, orbiculară, în care oolitele sînt legate printr-un ciment calcitic, grăunţos pînă la masiv.
Calcar cornean, varietate de calcar silicifiat, metamorfozat, cu aspect cornos şi spărtura aşchioasă.
Calcarele sînt răspîndite în scoarţa Pămîntului sub formă de masive şi de intercalaţii în complexul rocilor sedimentare, aparţinînd, în special, perioadelor: Triasic, Jurasic, Cretacic, Paleogen şi Neogen. în ţara noastră, formaţiunile calcaroase se găsesc răspîndite sub toate faciesurile şi în toate regiunile.
Astfel, calcarele dolomitice, mai mult sau mai puţin metamorfozate, se găsesc în regiunea Hunedoara; calcarele compacte sau grosolane se întîlnesc: în Dobrogea de Nord, în zona formaţiunilor triasice (calcare vinete şi roşii) şi în Dobrogea de Sud, în formaţiunile cretacice (calcare albe-cenuşii), răspîndite sub formă de petice izolate sau de masive muntoase de calcar jurasic şi cretacic în Munţii Apuseni, în flişul Carpaţilor Orientali, în Carpaţii Meridionali, etc., de exemplu la Rarău, Tulgheş, Cheile Bicazului, Hăghimaş, Bucegi, Piatra Craiului, în jurul Oraşului Stalin, în munţii Vîlcei şi ai Gorjului, Tismana, Ohaba-Ponor (Haţeg), defileul Cazanelor (Banat); calcarele corneene se găsesc în Dobrogea de Nord; calcarul oolitic se în-tîlneşte în Sarmaţianul din partea centrală a Moldovei.
Calcarele (în special cele cu rezistenţă mică şi fără aspect plăcut) sînt larg utilizate ca materie primă pentru fabricarea cimentului, a varului, în industria siderurgică drept fondant la topirea minereurilor de fier în furnale (la fabricarea fontei), la fabricarea bioxidului de carbon şi a carburii de calciu, la fabricarea sticlei, la rafinarea zahărului, în industria cauciucului, a săpunului, a hîrtiei, etc.
Calcarele compacte şi grăunţoase sînt folosite ca material de construcţie (piatră brută şi piatră cioplită), în fundaţii, pietre de talie, borduri, iar varietăţile silicioase, la împietruiri.
Varietăţile albe sau omogen colorate, cari se şlefuiesc (fără a se lustrui), se întrebuinţează la placarea pereţilor interiori şi exteriori, a scărilor interioare, pentru glafuri, pardoseli, ca pietre decorative (coloane, detalii sculptate, elemente arhitectonice), etc.
Calcarele cochilifere pot fi întrebuinţate la construcţia zidurilor clădirilor cu mai puţine etaje.
Calcarul oolitic, deşi e o piatră cu valoare mediocră pentru construcţii, e folosit totuşi mult în regiunile în cari lipseşte alt fel de piatră, deoarece e mai puţin tare, e mai uşor de prelucrat şi destul de rezistent.
Calcarele argiloase sînt întrebuinţate la fabricarea cimenturilor (simple sau speciale) şi ca îngrăşămînt agricol pentru solurile sărace în calcar. Sin. (în comerţ) Piatră de var.
t. ~ titonic. Petr.: Sin. Calcar recifal. V. sub Calcar.
2.	Calcar grosier. Stratigr.: Calcar luteţian din Basinul Parisului, caracterizat prin fosilele Nummulites laevigatus La-marcki, Orbitolites complanatus, Cerithium giganteum, etc. Prin analogie, termenul e utilizat şi pentru calcarele Eocenului din Nord-Vestul Transilvaniei, unde se disting un calcar grosier inferior (Auversian), format aproape numai din scoici de Milio-lide şi Alveoline, şi un calcar grosier superior (Bartonian), care conţine o abundentă faună de foraminifere, corali, echinoderme şi moluşte. Calcarul grosier e întrebuinţat ca piatră de construcţie.
3.	Calcare.	Gen.,	Tehn.: Operaţia de desenare	pe hîrtie
de	calc a unei	copii	după un plan topografic, după o hartă,
un	desen, etc.,	pe care se aplică hîrtia de calc.
4.	Calcareobarit.	Mineral.: Varietate de baritină	care con-
ţine calciu.
5.	Calcaron, pl. calcaroane. Ind. chim.: Cuptor pentru
rafinarea sulfului, compus dintr-o vatră circulară, zidită de jur împrejur, pe care se aşază sulful brut în bucăţi, astfel încît să lase un fel de coşuri pentru tiraj. Grămada de sulf se acoperă cu resturi pămîntoase de la extragerile anterioare, iar apoi se aprinde o parte din sulful din grămadă pentru ca, arzînd, să topească restul. Durata	unei rafinări e	de	circa	trei
luni. Capacitatea cuptorului e de	800—1000	m3.
6.	Calce. Mat. cs.: Material refractar care se obţine prin calcinarea carbonatului de calciu natural din calcit, aragonit, marmură, cretă şi calcare.
E un produs albicios în stare impură şi alb în stare pură, care cristalizează în sistemul cubic, în reţea de tipul reţelei clorurii de sodiu. Are p. t. 2570° şi p. f. 3400°; greutatea specifică creşte cu temperatura (3,15-**3,16 pentru calcea calcinată la 900—1000°, 3(30“-3,35 pentru calcea calcinată la 1300—1500° şi 3,4 pentru calcea în stare topită).
La temperaturi înalte, oxigenul din calce e desfăcut de bor, siliciu, titan şi wolfram, calcea combinîndu-se la temperaturile respective cu diferiţi oxizi acizi. Carbonul o reduce peste 1600°, cu formare de carbură de calciu care, la rîndul ei, se disociază peste 2175° în carbon şi calciu.
Ca material refractar, calcea are punctul	de	topire	foarte
înalt, bune calităţi termoizolante şi electroizolante, şi rezistenfă mare la atacul chimic al produselor bazice.
Tendin(a ei însă de a se hidrata şi carbonata foarte uşor în prezenfa aerului din atmosferă, — ceea ce duce la o dezagregare rapidă, — şi rezisfenfa ei foarte mică la carburare şi la atacul chimic al produselor acide, fac ca în stare pură calcea să nu poată fi utilizată ca material refractar fără a fi în prealabil stabilizată, — decît în cuptoarele cu încălzire continuă.
Stabilizarea calcei poate fi obfinută prin adaus de silice (care duce la formarea silicatului tricalcic), cu ajutorul meta-fosfatului de calciu, al oxizilor de beriliu, crom şi zirconiu şi al diferifilor compuşi chimici ai acestora. Adausul de 5—10% Ca0*P205 sau de 3,5% O2O3 transformă calcea într-un produs care după ardere la 2100° nu se mai hidratează.
Calcea a fost întrebuinţată ca material refractar la căptuşirea bazică a cuptoarelor Martin, pînă la introducerea refractarelor magnezitice. Azi se întrebuinţează, sub formă de creuzete mici, la topirea metalelor preţioase, în special a platinului; la căptuşirea interiorului creuzetelor de argilă refractară, cu condiţia de a separa cele două materiale printr-un strat intermediar de negru de fum, care opreşte argila refractară să reacţioneze cu calcea; în industria refractarelor ca liant, sub formă de lapte de var, de var stins, etc., la fabricarea refractarelor silica, în proporţie de aproximativ 2% şi la fabricarea refractarelor cro-mitice şi bauxitice, în proporţie de aproximativ 5%.
7C Calce cenuşie. Ind. chim.: Acetat de calciu brut, obţinut ca produs intermediar în industria distilării uscate a lemnului. Se prepară neutralizînd cu lapte de var acidul pirolignos, în-depărtînd prin distilare spirtul de lemn, concentrînd apoi şi
Calcedonie
256
Calcinare
uscînd acetatul de calciu rămas. Calcea cenuşie conţine 80-**82% acetat de calciu, 14% apă şi 4—6% substanţe străine (în special fenol). Prin descompunerea calcei cenuşii cu acid sulfuric concentrat şi distilare în vid se obţine acid acetic. Prin distilarea uscată a calcei cenuşii se obţine acetonă.
1.	Calcedonie. Mineral.: S1O2. Varietate criptocristalină, anhidră, de cuarţ, cu structură fibroasă, care adeseori conţine, sub formă de impurităţi mecanice, în cantităţi variabile, incluziuni de oxizi de fier, carbonat de calciu, rutil, actinot şi alte minerale.
Se prezintă sub diferite varietăţi, ca: lutecin, cuarţin, lussatit, etc.
Se formează în roci magmatice efuzive, în urma circulaţiei soluţiilor coloidale concentrate de silice în faza finală a activităţii hidrotermale; prin deshidratarea şi recristalizarea gelurilor de silice în cursul proceselor exogene pe diaclazele şi cavităţile rocilor silicoferuginoase; în cursul proceselor metamorfice, prin deshidratarea rocilor sedimentare cari conţin opal, formînd roci cu calcedonie fin granulară. Calcedonia mai e frecvent răspîndifă sub formă de cremene în calcare.
Calcedonia se prezintă sub formă de fibre foarte fine, cu alungirea perpendiculară pe axa verticală a prismei; formează agregate microgranulare, cruste, mase reniforme, stalactitice sau de sferulite, însă mai frecvent apare sub formă de concreţiuni în zona de alteraţie; alteori formează structuri concentrice zonare, datorită alternanţei păturilor succesive de calcedonie, uneori şi de cuarţ diferit colorate (v. Agat, Onix).
Calcedonia, mai frecvent decît cuarţul, e colorată în cele mai variate culori şi nuanţe: cenuşie-lăptoasă, neagră-albăstruie (saphirin), galbenă, roşie, portocalie (serdolic), brună, ocru (sarder), verde (plasma), verde de măr datorită prezenţei nichelului (crisopraz), verde cu pete roşii (heliotrop). Are luciu de ceară pînă la mat, duritatea 7 şi gr. sp. 2,5***2,8. La 1200° se transformă în cristobalit mai repede decît cuarţul.
Calcedonia frumos colorată şi transparentă se întrebuinţează ca piatră de imitaţie penfru bijuterii; alte varietăţi sînt întrebuinţate în mecanica de precizie, la confecţionarea lagărelor, a prismelor de sprijin, a pietrelor de ceasornice, cum şi ca material abraziv.
2.	Calcemie. Chim. biol. V. sub Calciu.
?. Cafceola. Paleont.: Tetracoralier izolat, avînd forma unui vîrf de papuc ascuţit, iar suprafaţa acoperită de epitecă. Caliciul adînc, cu septe reduse, e închis de un căpăcel (oper-cul) semicircular, gros. Pe partea internă, oper-culul are un sept median puternic şi numeroase septe secundare puţin dezvoltate.
Specia Calceola sandalina Lam. e caracteristică pentru Devonianul mediu.
4.	Calcicol. Geobot.: Calitatea unei vegetaţii, a unei asociaţii sau specii vegetale de a avea existenţa legată de prezenţa carbonatului de calciu în sol. Plantă prin excelenţă calci-colă e albumiţa sau floarea-reginei (Leonto-podium alpinum).
O asociaţie calcicola dezvoltată masiv pe terenurile cu eroziune puternică, din dealuri sau cîmpie, unde orizontul cu carbonat de calciu e la zi sau aproape de suprafaţă, e asociaţia de talpa-gîştei (Andropogon Ischaemum).
Pe calcarele intercalate în masive constituite din roci silicioase, vegetaţia calcarelor e cu totul alta şi mult mai bogată în specii decît cea de pe rocile silicioase. în anumite situaţii climatice sau edafice, unele specii calcicole se pot dezvolta însă şi pe roci silicioase; de exemplu: castanul bun (Castanea sativa).
r>. Calcid. Ind. chim.: Produs industrial întrebuinţat la combaterea insectelor parazite din magaziile, morile, silozurile şi vasele de cereale. Conţine 88,5% cianură de calciu. Pune în libertate acid cianhidric, 50% din greutatea cianurii. în comerţ
Calceola sandalina Lam,
se găseşte sub forma de tablete de 20 g, cari pot pune în libertate 10 g acid cianhidric.
o.	Calciferol. Chim. biol. V. Vitamina D.
7.	Calcificare. Biol.: Sin. Calcifiere (v.).
s. Calcificare biogenică. Biol.: îmbogăţirea în calcar a apei (fenomen curent în apele naturale), datorită activităţii biologice. De cele mai multe ori, calcarul se găseşte în apă sub forma de bicarbonat de calciu uşor solubil. Vara, cînd, datorită asimilaţiei active a plantelor submerse şi a fitoplanctonului, se consumă mult bioxid de carbon din apă, e atacat şi bioxidul de carbon din acest bicarbonat. Din descompunerea lui rezultă, în parte, carbonat de calciu care, fiind insolubil, se precipită sub forma unui depozit solid pe frunzele plantelor submerse. Prin acest fenomen, apa sărăceşte în calcar (decalcificare biogenică). Toamna, cînd plantele cad la fund şi se descompun prin activitatea bacteriilor, se produce din nou bioxid de carbon, care transformă o parte din carbonatul de calciu de pe frunze în bicarbonat solubil, iar apa se îmbogăţeşte din nou în calcar.
9.	Calcifiere. Biol.: Depunerea sărurilor de calciu în sau pe anumite ţesuturi din organismele vii, avînd ca urmare întărirea lor.
10.	Calcifug. Geobot.:	Calitatea unei vegetaţii, a unei
asociaţii sau specii vegetale de a avea existenţa legată de lipsa totală a carbonatului de calciu în sol sau de prezenţa unor proporţii foarte mici din acest material. Exemple: iarba-neagra (Calluna vulgaris), afinul (Vaccinium myrtillus), părul-porcului (Nardus stricta), coarna (Carex curvula), roua-cerului (Drosera rotundifolia), etc.
11.	Calcikfaz. Mineral.: Anortit. (Termen vechi, părăsit.)
12.	Calcin. Ind, piei.: Soluţiile de sulfhidraf de calciu, folosite în industria pielăriei ca adaus depilator la cenuşărit. Sulfhidrafu! de calciu, care se formează şi în cenuşarul cu arsenic, în care sulfura de arsen reacţionează cu hidroxidul de calciu, nu umflă pielea gelatină, producînd un aspect frumos al desenului natural al feţei pielii.
îs. Calcinare. 1. Chim.: Transformarea unui compus chimic în altul, cu o compoziţie bine definită, cu ajutorul temperaturii înalte, însoţită fie de eliminare de apă, fie de dezvoltarea unor produşi volatili, cum sînt bioxidul de carbon, amoniacul, etc.
După culoarea pe care o produce temperatura asupra produsului calcinat, se deosebesc: calcinare la roşu închis (aproximativ la 700°), calcinare la roşu deschis (între 900 şi 1000°), calcinare la portocaliu deschis (1200°), calcinare la alb (1300°) şi calcinare la alb strălucitor (1400---15000).
Calcinarea unui produs se consideră terminată cînd prin repetarea operaţiei de încălzire, acesta nu mai pierde din greutate, în acest caz, calcinarea se numeşte calcinare la greutate constantă şi e practicată în special în Chimia analitică.
Calcinarea se aplică în industrie pe scară mare, combinaţiilor cari conţin de exemplu apă de cristalizare sau de constituţie şi care nu poate fi îndepărtată prin simplă uscare. în unele cazuri, prin calcinare nu se îndepărtează numai apa, ci se produce chiar o descompunere a compusului calcinat, într-o măsură mult mai mare. în acest caz, reziduul calcinării trebuie să fie o substanţă cu o compoziţie bine definită. Acesta e cazul bine cunoscut al arderii pietrei de var, cînd rezultă varul nestins (oxid de calciu, un produs cu compoziţia bine definită), de la care provine şi termenul de calcinare.
Un exemplu similar de calcinare, des întîlnit în Chimia analitică, e calcinarea oxalatului de calciu, CaC204 ■ H2Of obţinut prin precipitarea ionului calciu dintr-o soluţie de săruri de calciu, cu oxalat de amoniu. Prin calcinare, acesta pierde întîi apa, iar apoi se transformă în oxid de calciu pur, adică într-o substanţă bine definită, din care apoi se poate calcula ionul
Catcinare
257
Calcio vecchio
calciu precipitat. Reacfiile chimice cari se produc în timpul calcinării pot fi redate prin ecuaţiile:
CcC204 • H20--------  CaC204 + H20
CaC204-------> CaO + CaC03
CaC03--------> Ca0 + C02.
Un alt exemplu, des întîlnit în Chimia analitică, e calci-narea combinaţiei de săruri de fosfaţi de magneziu, amoniu, MgNH4P04 • 6 H20 şi MgNH4P04- H26 (cari se obţin la precipitarea ionului de magneziu cu o sare a acidului fosforic în prezenţa amoniacului) cu transformare în pirofosfat de magneziu, Mg2P207, şi dezvoltare de amoniac şi apă:
MgNH4P04 • 6 H20--------> MgNH4P04 + 6 H20
2 MgNH4P04-------> 2 NH3 + H20 + Mg2P207-
în multe cazuri e necesar ca, în timpul calcinării, produsul calcinat să nu se modifice sub acţiunea aerului, a vaporilor de apă rezultaţi, a bioxidului de carbon, etc. în acesle cazuri, calci-narea se execută în condiţii speciale, spre a evita formarea unor reacţii secundare nedorite. Timpui şi iemperaiurd de calci-nare sînt factori cari variază cu compoziţia compusului supus calcinării, cu aparatura în care se execută, cu sistemul de încălzire folosit pentru obţinerea temperaturii şi cu alţi factori.
Pentru a obţine temperatura necesară calcinării se utilizează, fie încălzirea cu flacără (directă sau în cuptoare speciale), fie încălzirea electrică în cuptoare de diferite tipuri. Utilizarea unuia sau a altuia dintre sistemele de încălzire e determinată de natura compusului care trebuie calcinat, de condiţiile locale, etc.
De exemplu, folosirea directă a flăcării de gaz la calcinarea carbonatului de calciu nu e recomandată, deoarece gazele de ardere conţin bioxid de carbon, care poate determina o transformare inversă a oxidului de calciu rezultat, în carbonat de calciu. în acest caz se recomandă folosirea cuptorului electric. La calcinarea fosfatului de magneziu-amoniu se recomandă să se utilizeze flacăra unui bec de gaz, deoarece acesta trebuia calcinat la început la o temperatură nu prea înaltă, pentru ca particulele de cărbune rezultate din arderea hîrtiei de filtru să poată fi distruse înainte de a fi incluse în pirofosfatul de magneziu care se formează şi care e mai greu fuzibil.
Deosebit de dificilă e calcinarea precipitatelor sau a combinaţiilor coloide hidrofile cum sînt, de exemplu, hidroxidul de aluminiu, acidul silicic, etc., deoarece apa legată intim în acestea e cedată cu multă greutate. Şi calcinarea precipitatelor cu formare de oxizi e greu de realizat, deoarece acestea absorb, în timpul răcirii lor, vaporii de apă din atmosferă. în aceste cazuri se iau precauţii speciale pentru reuşita calcinării la greutate constantă.
într-o altă accepţiune, prin calcinare se înţelege, în Chimie, numai distrugerea hîrtiei de filtru în care se află precipitatul care trebuie obţinut pur. Acesta e cazul calcinării precipitatului de sulfat de bariu pînă la greutate constantă, care nu conţine nici apă de cristalizare şi care nu dezvoltă produse volatile de descompunere.
O altă accepţiune a calcinării, folosită în Chimia analitică, e operaţia de ardere a unui creuzet, pentru a-l purifica de urme de substanţe organice sau de apă adsorbită pe suprafaţa lui, înainte de a putea fi cîntărit. Calcinarea creuzetelor se face pînă cînd greutatea lor nu mai variază după două operaţii consecutive.
1.	Calcinare, pl. calcinări. 2. Meig.: Operaţie metalurgică pe cale uscată, efectuată la temperaturi inferioare temperaturii de topire, la care sînt supuse unele minereuri, fie pentru deshidratarea lor, fie pentru eliminarea bioxidului de carbon prin disocierea carbonaţilor. Calcinarea se execută în cuptoare industriale speciale', fără accesul aerului. Exemple tipice de calcinare în metalurgie sînt deshidratarea la temperatură înaltă a hidroxi-dului de aluminiu rezultat la prelucrarea bauxitei, deshidratarea
limonitului, îndepărtarea bioxidului de carbon din siderit, mag-nezit, calcar, etc. în metalurgie, calcinarea e numită uneori, impropriu, şi prăjire (v.).
2.	Calcinat la moarte. Tehn.: Calcinat peste temperatura necesară înfr-o operaţie, astfel încît produsul să-şi piardă proprietăţile caracteristice necesare. Exemple: Ipsosul poate fi calcinat la moarte şi să nu mai facă priză; concreţiunile de calcar din ţigle şi cărămizi pot fi calcinate la moarte pentru a-şi pierde proprietăţile lor distrugătoare (spargere datorită măririi de volum a varului inclus şi provenit din calcar, în momentul stingerii lui cu umezeala din atmosferă).
3.	Calcinatcr conveior. Mat. cs., Ut.: Dispozitiv aşezat între granulator şi cuptorul rotativ scurt (folosit la fabricarea cimentului pe cale umedă), care serveşte la recuperarea căldurii gazelor de ardere din cuptor. E constituit dintr-un grătar rulant, lung de circa 11 m şi lat de 3 m, alcătuit din bare de oţel, şi care e închis într-o manta al cărei interior e împărţit în
Secţiune longitudinală printr-un caicinaior.
1) cameră de calcinare; 2) cameră de uscare; 3) grătar mobil; 4) buncăre pentru materialul căzut de pe grătar; 5) jgheab de descărcare.
două camere. Din granulator, materia primă, care a fost transformată în granule cu dimensiuni de 5--20 mm şi care conţine 12• • * 15% umiditate, cade pe grătarul calcinatorului în prima cameră, în care e uscată la temperatura de 200---3000, apoi trece în camera a doua, în care e calcinată la circa 900°. Gazele de ardere de la cuptor sînt aspirate întîi în camera de calcinare, traversînd stratul de material (gros de 15***20 cm) de pe grătar şi cedînd cea mai mare parte din căldură; apoi sînt aspirate în camera de uscare. La intrarea în camera de calcinare, gazele au temperatura de 900**i980°; la intrarea în camera de uscare, au temperatura de 300*-350°; la ieşirea din calcinator, au temperatura de 110 ** 120°. Depresiunea sub grătar e de 60---80 mm coloană de apă; în camera de calcinare e de 5‘"10 mm coloană de apă, iar în camera de uscare, de 8--12 mm coloană de apă.
4.	Calcină. Ind. st. c.: Pulbere galbenă, obţinută prin oxidarea unui amestec de cositor şi plumb. Se întrebuinţează la prepararea emailurilor albe pentru faianţă, şi ca abraziv.
5.	Calcio vecchio. Arh., Cs.: Tencuială interioară care imită vechile tencuieli interioare, folosife în Evul mediu şi în Renaştere, şi care prezintă o suprafaţă cu asperităţi pronunţate, cari dau un joc mai mult sau mai puţin pronunţat de lumini şi de uşoare umbre, după mărimea asperităţilor. Se execută, fie prin aplicarea, într-o singură fază, a unei tencuieli de var şi de ipsos preparată cu adaus de griş de piatră, pentru a obţine granulaţia caracteristică, fie prin aplicarea, prin stropire
17
Calcioankylif
258
Calciu
sau presare, pesie o tencuială obişnuită, a unui strat compus dintr-o pastă preparată din humă, ipsos şi clei. După uscarea tencuielii se aplică o zugrăveală cu vopsele de apa sau de ulei; eventual se execută şi o pafinare cu un lazur de ceară sau de ulei.
1.	Cakioankylît. Mineral.: Varietate de ankyiit (v.) care confirre calciu.
2.	Cakiobaiif. Mineral.: (Ba, Ca)S04. Varietate de baritină (v.) care confine calciu. Cristalizează în sistemul monociinic.
3.	Calcidcarnotif. Mineral.: Tujamunit. (Termen vechi, părăsit.)
4.	Cakiodiadochif. Mineral.: Varietate de rodocrozit care confine calciu. (Termen vechi, părăsit.)
5.	Caktoferif. Mineral.: (CaMg)3(Fe-,AI)3[(OH)31 (P04)4] •
•	8 H2O. Fosfat natural hidrafat, de compozifia complexă. Are duritatea 2,5 şi gr. sp. 2,5.
6.	Calciolazulît. Mineral.: Mineral din grupul lazuIitului în care,probabil, pînă ia 1/6 din Fe'“ şi Mg" a fost înlocuit prin calciu.
7.	Calciopiromorfif. Mineral.: Sin. Polisferit (v.).
8.	Cafciorodocrozit. Mineral.: Varietate de rodocrozit cu carbonat de calciu. E un mineral din seria isomorfă a calcitului.
9.	Cakiosiderif. Mineral.: Mineral din seria isomorfă a cal-citului, constituit din cristale mixte de calcit şi siderit.
10.	Cakiosfronfianif. Mineral.: Sin. Emmonit (v.).
11.	Cakiavolborflt. Mineral.: Vanadat de calciu şi cupru, cu structura aproape identică cu a voibortitului. A fost considerat în trecut, greşit, drept usbekit (v.).
12.	Calcit. Mineral.: CaCO3. Mineral din grupul carbonafilor anhidri, confinînd pînă la 56% CaO, 44% CO2 şi adeseori, sub formă de impurităţi, magneziu, fier, mangan (pînă Ia 8%), mai rar zinc (pînă la 2%), stronfiu (sfronfiocalcit).
împreună cu alte minerale (de Mg, Zn, Fe", Mn", Sr, Pb şi Ba), calcitul formează amestecuri isomorfe şi săruri duble.
Calcitul se formează: pe cale hidrotermală în zăcăminte meiasomatice de contact, prin redepunerea sau recristalizarea calcarelor şi constituind ganga filoanelor şi a altor forme de zăcăminte metalifere; magmatic (excepfional) în unele sienite nefelinice, ca produs de asimilare al rocilor calcaroase; pe cale sedimentară, prin procese biogene, în special în basinele marine, unde prin depunerea plantelor şi a animalelor nevertebrate calcaroase se formează masive importante de calcare; prin procese de precipitare chimică la gura izvoarelor încărcate cu bicarbonat de calciu, alcătuind mase de tufuri calcaroase şi travertine, în lacuri sau în mări dînd naştere calcarelor oolitice, iar în peşteri, formînd stalactitele şi stalagmitele; prin procese de alferafie, ca neoformafiune în fisurile şi cavităţile din zonele de oxidare ale zăcămintelor de minereuri şi în roci, cum şi în aluviuni, sub formă de bucafi rulate.
Calcitul cristalizează în sistemul romboedric, clasa ditrigonal scalenoedrică, într-o foarte mare varietate de forme. Cristalele mai frecvente sînt scalenoedrice, mai rar tabulare, lamelare, prismatice sau columnare şi romboedrice (mai frecvent rom-boedre cu vîrfuri ascuţite). Alteori formează macle polisinte-tice (în marmure şi în calcare cristaline) sau macle după feţele de clivaj ale romboedrului. Structura cristalină a calcitului corespunde cu dispoziţia cubică compactă, avînd o aşezare puţin deformată a particulelor constitutive. în reţeaua calcitului, fiecare ion de [COa]2-e înconjurat de şase ioni de calciu.
Are de obicei culoare albă-lăptoasă sau e incolor, dar în prezenţa impurităţilor ia diferite nuanţe: cenuşii, galbene, roşii, brune şi negre; are luciu sticlos şi clivaj perfect după (1011); e casant; are duritatea 3 şi gr. sp. 2,6-**2,8. E uniax, cu indicii de refracţie co= 1,6583 şi e= 1,4864.
Prin comprimare însoţită de maclare, calcitul se electrizează; unele cristale au proprietăţi luminescente, ale căror cauze nu sînt suficient studiate; face efervescenţă cu acizii, prin degajarea violentă a bioxidului de carbon. La temperaturi înalte decrepită şi se disociază în oxid de calciu (care e luminescent şi colorează flacăra în portocaliu) şi bioxid de carbon.
Pentru întrebuinţări, v. sub Calcar şi sub Marmură. Dintre varietăţile cu proprietăţi fizice caracteristice, spatul de Islanda —- varietatea incoloră şi transparentă a calcitului — se întrebuinţează la fabricarea diferitelor aparate optice de polarizaţie, în special a nicolilor pentru microscoape, polarimetre, colori-metre, etc.
13.	Cakitagaf. Mineral.: Amestec natural de calcedonie, cuarf şi calcit.
14.	Calciu. Chim.: Ca. Element divalent din grupul al doilea al sistemului periodic, cu gr. at. 40,08, nr. at. 20, p. t. 849°, p. f. 1487° şi densitatea 1,55 la 20°.
Calciul e unul dintre elementele răspîndite în natură (3,4%) sub formă de compuşi, printre cari cel mai răspîndit e carbo-natul de calciu, ale cărui principale variefăfi sînt calcarul (v.), marmura (v.), creta (v.). De asemenea, în mari depozite naturale se găseşte sub formă de gips (v.), de alabastru (v.), fos-forif (v.), dolomit (v.) şi în unii silicafi.
Calciul are următorii isofopi:
Numărul de masă	Abur,- denfa	Timpul de înjumătăjire	Tipul dezintegrării	Reacţia nucleară de obfinere
39 39	—	4.5	min 1.06	s	emisiune (3+	Ca4«(n,2n)Ca» Ca4o(y, n)Ca39
40	96,96			-
41	~	8,5 z	~	-
42	0,64	-	-	-
43	0,15		-	-
44	2,07	-	-	-
45	-	152 z	emisiune {3~	Ca«(n,Y)Ca45 Ca44(d,p)Ca45, Se45(n,p)Ca45, Ti48(n,a)Ca45, Se45(d,2pjCa45
46	0,0033	~	-	-
47	-	5,8 2	emisiune p-	Ca4<f(d,p)Ca«7
48	0,19	~	-	-
49 49	~	2,5 h 30 min	emisiune j3~	Cs48(d,p)Ca^, Ca4S(nfy)Ca48
Calciul e un element care intră în constitufia tuturor celulelor, reprezentînd circa 2% din greutatea totală a organismului uman adult. Cantitatea cea mai mare de calciu se găseşte în fesului osos (12”* 13,5%); plasma sangvină confine 10*‘*11,5mg% calciu (calcemie normală). în rahitism se înregistrează hipo-calcemie, şi o scădere marcată a calciului din oase (3«-11 mg %). în sînge, calciul se găseşte sub trei forme: ionizabil, ulirafil-trabil şi combinat cu anumite proteine.
Calciul are în organismul animal un dublu rol: plastic, în formarea fesutului osos, şi dinamic, în procesele de permeabilitate a membranelor şi în metabolismul hidric. Participă, de asemenea, la anumite fenomene enzimatice: coagularea sîngelui, precipitarea cazeinei de către labferment şi activarea amilazei şi a tripsinogenului. Scăderea bruscă a calcemiei se manifestă prin furburări neuromusculare de fip tetanic.
Necesitatea organismului uman adult e de circa 0,8 g de calciu zilnic. La copii în creştere, cantitatea necesară e dublă. Laptele şi ouăle sînt alimentele cele mai bogate în calciu.
Metabolismul calciului e strîns legat de al fosforului, şi e reglat de hormonul hipofizar şi paratiroidian. Vitaminele D reglează absorpfia şi utilizarea calciului în organism, iar vitamina C, depozitarea lui.
Calciul e un metal, relativ moale, alb-argintiu, cînd e proaspăt tăiat. în aer se acoperă repede cu o peliculă de oxid, pier-
Calciu
259
Calciu
2îndu-şi luciul metalic. Prin metodele analizei termice şi roent-genografice s-a stabilit existenţa a trei forme alotropice ale calciului: forma a, stabilă sub 300°; forma (3, stabilă de la 300—4500, şi forma y, stabilă de la 450° pînă la temperatura de topire.
Calciul e mai dur decît plumbul şi se taie greu cu cuţitul. Duritatea lui în scara mineralogică e de 2,2-"2,5, iar duritatea Brinell e de 13,7 kg/mm2. Rezistenţa lui la rupere e mică, 4,5***5,1 kg/mm2; la un grad de puritate mare se presează destul de bine şi poate fi laminat. Căldura lui specifică are valoarea
0,1523 la 0°, iar între 20 şi 700°, 0,1887 cal/g°.
Calciu! e un metal foarte reactiv; cu apă rece reacfionează relativ încet, dar cu apă fierbinte se transformă repede în hi-droxid, Ca(OH)2. Calciul se combină uşor cu hidrogenul, cu sulful, azotul’ şi cu halogenii şi reduce la cald oxizii mai tuturor metalelor.
Ca şi metalele alcaline şi celelalte metale alcalino-pămîn-toase, calciu! dă cu amoniacul lichid soluţii de culoare albastră-neagră. Prin evaporarea amoniacului rămîn cristale de culoare aurie, avînd compoziţia unor amoniacaţi, cu formula [Ca(NH3)e].
Calciul poate fi preparat, fie prin reducerea oxidului de calciu cu aluminiu, fie prin reducere cu metale alcaline sau cu ferosiliciu, silico-aluminiu, etc. Procedeul cel mai simplu şi mai convenabil consistă în electroliza sărurilor topite de calciu, în special în electroliza clorurii; se electrolizează clorură de calciu topită, sau un amestec de clorură şi fluorură de calciu, la 830°, cu un curent de 50—100 A/cm2. Metalul obţinut, după retopire, conţine 1 f4*-* 1,6% impurităţi de aluminiu, fier, sodiu, zinc. Prin sublimare în vid lă 800° se obţine calciu de 99,5% puritate, care mai conţine 0,02% Fe şi 0,15% Si. Acest calciu e foarte plastic şi are o mare rezistenţă la coroziune.
Compuşii calciului. Calciu! formează cu alte elemente următorii compuşi mai importanţi:
Hidrura de calciu, CaH2- Calciul se combină direcf cu hidrogenul, formînd hidrura de calciu; reacţia e exotermă, căldura dezvoltată la formarea unui mol de hidrură fiind de 45,88 kcal. Hidrura de calciu se poate obţine trecînd hidrogen peste calciu încălzit la roşu sau peste calciu topit, temperatura la care începe adiţia de hidrogen fiind de 170°. încălzită la aer, hidrura de calciu se aprinde şi arde trecînd în oxid de calciu; cu apă reacfionează după reacţia:
CaHs + 2 H20->Ca(0H)2 + 2 H2; căldura dezvoltată în această reacţie e atît de mare, încît dacă hidrura de calciu e numai udată cu puţină apă, se aprinde spontan în aer. Hidrura de calciu poate reduce bioxidul de carbon pînă la carbon liber; puterea ei reducătoare poate fi folosită pentru a scoate hidrogenul disolvat în metale topite, cu ajutorul calciului metalic.
Acetatul de calciu, (C2H302)2Ca *2 H2O. Gr. mol. 158,12, p. t. 100°. Solubilitateu în apă rece 34,7 g%, iar la cald, 29,6 g%. E insolubil în alcool. La distilarea lemnelor se obţine un acetat de calciu cenuşiu (impur). Prin tratarea acetatului de calciu cu clorură de tionil, SO2CI2, se obţine clorură de acetil. Acetatul de calciu e întrebuinfat la impregnarea ţesăturilor şi în industria pielăriei ca agent de neutralizare a pieilor cromate.
Arseniatul de calciu, Ca3(As04)2 * 3 H20. Pentru fabricarea arseniatului de calciu e necesară, în primul rînd, obţinerea penta-oxidului de arsen prin oxidare cu acid azotic sau clor a trioxi-dului de arsen, în suspensie apoasă:
AS2O3-F2 HNO3 —> AS2O5 4* NO ~b NO2 4* H2O As203 + 2 CI2-f 5 H20->2 H3As04+4 HCI.
Oxidarea se poate face şi în soluţii alcaline, cu ajutorul aerului, în prezenţa unui catalizator ca, de exemplu, sulfatul de cupru:
As203 + 6 NaOH ->2 Na3As03-f 3 H20
CuSOd
2Na3As03+02---------i 2 Na3As04.
Oxidarea trioxidului de arsen în penfaoxid de arsen cu aer se poate face şi prin trecerea unui curent de aer şi de vapori de trioxid de arsen peste bucăţi de oxid de calciu încălzite la temperaturi înalte (procedeu termic). De asemenea, se poate prăji oxidant şi arsenitul de calciu, cînd se obţine arseniatul de calciu.
Arseniatul de calciu se întrebuinţează în agricultură ca sare neutră, la combaterea insectelor.
Arsenitul de calciu, Ca(As02)2 +H20. Arsenitul de calciu se fabrică din trioxid de arsen şi hidroxid de calciu:
As203+ Ca(OH)2 -» Ca(As02)2 + H20, atît pe cale umedă, cît şi pe cale semiuscată. Pe cale umedă, reacţia se produce într-un vas cilindric de oţel, echipat cu agitator şi cu serpentină pentru încălzirea cu vapori. în vasul de reacţie se introduc soluţia-mamă rămasă de la o operaţie anterioară şi cantitatea necesară de lapte de var. Amestecul se încălzeşte la 50-”60°, sub agitare, şi apoi ss adaugă încetul cu încetul anhidrida arsenioasă, dintr-un siloz aflat deasupra vasului de reacţie, Se continuă încălzirea sub agitare pînă se atinge temperatura de 90°. Arsenitul de calciu rezultat formează în vasul de reacfie o masă consistentă (un terci). Din vasul de reacţie, arsenitul de calciu se filtrează pe un filtru rotativ cu vid. Soluţia-mamă obţinută la această filtrare e readusă în vasul de reacţie. Arsenitul de calciu reţinut de filtru avînd o umiditate de 30%, e uscat într-un uscător rotativ, apoi e preluat de un transportor elicoidal, răcit la exterior cu apă şi trimis Ia măcinare. Produsul măcinat e apoi ambalat; el conţine minimum 62% AS2O3 şi maximum 1% apă.
Pentru fabricarea arsenitului de calciu pe cale semiuscată se încarcă în vasul de reacţie cantităţile corespunzătoare de anhidridă arsenioasă şi pulbere uscată de var stins. Se amestecă aceste materiale 10*”15 minute şi apoi se adaugă, sub agitare, apă de 60—70°. Se obţine un terci gros şi se continuă agitarea aproximativ 4 ore, pînă cînd amestecul mai conţine
0,5% AS2O3 necombinat. Acest terci se usucă şi se macină ca în procedeul precedent, Penfru o tonă de arsenit de calciu tehnic sînt necesare 0,66 t AS2O3 (de 100%), 0,32 t CaO (de 100%),
0,35 t combustibil de 7000 cal şi 250 kWh. Arsenitul de calciu se foloseşte în agricultură pentru combaterea dăunătorilor.
La fabricarea arsenitului de calciu trebuie luate măsuri severe de protecţie a muncii, deoarece atît praful de trioxid de arsen, cît şi cel de arsenit de calciu sînt foarte vătămătoare. Aparatura şi circulafia materialelor sînt în circuit închis.
Azotatul de calciu, Ca(N03)2 + 4H20. Se prezintă în cristale monoclinice, incolore. Are gr. mol. 236,13; d. 1,82; p. t. 42,5°; solubilitatea în apă, la 18°, 54,8%; la 42,5°, 69,5%. Are mai multe trepte de hidratare: Ca(NOs)2 + 2 H20 p.t. 51°; Ca(N03)2 + + 3H20 p.t. 51,7°; Ca(N03)2 + 4H20 p. t. 42,5°; Ca(NOs)2 + -J-6H2O p.t. 26,4°. E anhidru; cristalizează în forme regulate, cu d. 2,4; p.t. 561°±6°. Se prepară prin absorpţia vaporilor nitroşi de către carbonatul de calciu sau, în soluţie, prin absorpţia vaporilor nitroşi de către laptele de var, ori prin disol-varea carbonatului de calciu în acid azotic. Se întrebuinţează ca îngrăşămînt mineral, la prepararea azotatului de plumb şi de crom, şi, uneori, ca deshidratant.
Azofura de calciu, Ca3N2l se obţine încălzind calciu metalic în contact cu azot; reacţia începe pe la 410°. Azotura de calciu se topeşte la 900. Apa o descompune energic în hidroxid de calciu şi în amoniac:
Ca3N2+ 6 H2O--------► 3 Ca(OH)2 + 2 NH3.
O altă azotură de calciu e perazotura de calciu, Ca3N4, care se obţine prin calcinarea în vid a amidurii de calciu,
Ca(NH2)2.
Bisulfitul de calciu, Ca(HS03)2. Produs stabil în soluţii apoase, obţinut prin acţiunea bioxidului de sulf asupra pietrei de var. Industrial, bisulfitul de calciu se fabrică prin trecerea gazelor cu un conţinut de 6—8% bioxid de sulf (v. sub Sulfuric, acid ~),
1T
Calciu
260
Calciu
purificate şi răcite, pe la baza unui turn de beton înalt de aproximativ 30 m, umplut cu bucăfi de piatră de var. Pe la partea superioară a turnului se lasă să cadă asupra bucăfilor de piatră de var o ploaie fină de apă. La partea inferioară a turnului se captează într-un rezervor solufia de sulfit de calciu şi acid sulfuros. Aceasta poate fi recirculată în turn pînă cînd solufia are densitatea de 4,0—4,5° Be şi corespunde unui confinut de 2,4—2,9% acid sulfuros. Bisulfitul de calciu se foloseşte în industria hîrtiei, pentru prepararea celulozei sulfit.
Carbura de calciu, CaC2- Se obfine prin încălzirea la temperatură înaltă a unui amestec de cărbune şi calciu metalic sau oxid de calciu. Ea cristalizează după tipul pufin deformat al clorurii de sodiu, refeaua fiind formată din ioni Ca2+ şi C2 . în prezenfa apei, carbura de calciu se descompune cu formare de aceti lenă. Sin. Carbid (v.).
Cianamida de calciu, CaCN2- E o substanfă albă, solidă cînd e chimic pură; cianamida tehnică se prezintă sub formă de granule (2—3 mm) sau de praf, de culoare cenuşie închisă (din cauza cărbunelui fin dispersat în toată masa şi a oxidului şi carburii de calciu nereacfionate). Cianamida tehnică confine 20—22% N2 combinat; compozifia ei e 56—60% CaCN2, 18—28% CaO, 9-—12% C, 2—4% CaC2, maximum 5% impurităfi (SiC>2, Fe203, A^Os, MgO).
Fabricarea se bazează pe reacfia:
CaC2-f N2	CaCN2 + C4- 70 kcal.
Reacfia reclamă numai preîncălzirea masei pînă la temperatura optimă (1000**' 1100°), care nu trebuie să depăşească 1150°, deoarece cianamida formată se descompune. Pentru a accelera reacfia se foloseşte carbura de calciu fin măcinată, căreia i se adaugă pînă la 10% accelerator (fluorură sau clorură de calciu), astfel încît temperatura de reacfie scade cu 100—300°. Azotul necesar se obfine prin distilarea fracfionată a aerului lichid. Cianamida granulată se obfine prin amestecarea cu apă a cianamidei fin măcinate, în tobe rotative sau în amestecătoare cu transportor elicoidal, după care granulele obfinute se usucă şi se sortează.
Cianamida de calciu se fabrică în retorte cu funcfionare periodică, încălzite pe cale electrică sau în cuptoare cu funcfionare continuă.
Schema de fabricare a cianamidei de calciu e reprezentată în fig. I. Carbura de calciu e fărîmată cu ajutorul unor concasoare î,
retortelor. Cu ajutorul podului rulant 6, retortele încărcate 8 sînt transportate la cuptorul de cianamidă 7. Reacfia se amorsează prin încălzirea cuptorului la 1000—1100° şi apoi decurge cu vitesă mare, astfel încît carbura de calciu se combină violent cu azotul. Carbura de calciu rezultată, sub formă de blocuri, e transportată, împreuna cu retorta, cu ajutorul unor vagonete 9, într-o hală bine ventilată, unde e scoasă din retortă după răcire, mărunfită în con-casorul 10 şi măcinată în moara tubulară 13.
Schema unui cuptor periodic e re-prezetată în fig. II. Cele mai multe cuptoare de acest fel au o capacitate de circa 1 t cianamidă (înălfime 2 m, diametru 1 m). în secfia de azotare se folosesc zeci sau sute de astfel de retorte. Pentru încălzire se trece prin electrod un curent de 100 A şi 70 V.
Durata întregului proces de azotare e de 5—20 de ore. Cuptoarele cu funcfionare continuă sînt de tipul cup-toarelor-tunel; schema lor e reprezentată în fig. lll.
încălzirea se face fie cu combustibil Azotul se introduce în
II. Schema unui cuptor periodic cu retortă pentru cianamidă.
1) manta de ofel; 2) cărămidă de şamotă; 3) strat izolator; A) închizător de nisip; 5) capacul cuptorului; 6) intrarea azotului; 7) orificii pentru intrarea unui electrod deîncălzire; 8)balamale.
gazos, fie electric, zona da reacfie şi în zona de răcire.
lll. Schema unui cuptor cu funcfionare continuă pentrj cianamidă de calciu 1) aer; 2) azot; 3) canale de încălzire; 4) zonă de încălzire; 5) zonă de reacjie; 6) aer de răcire; 7) intrarea aerului de răcire.
Carbura de calciu, cu adausul de accelerator, se introduce în lăzi cu fundul găurit, aşezate pe vagonete speciale. Durata întregului proces e de 24—28 de ore. Lungimea cuptorului variază între 25 şi 45 m, iar diametrul, între 1,5 şi 2 m. Pentru o tonă
I. Schema procesului tehnologic de fabricare a cianamidei de calciu.
1) şi Î0) concasoare; 2) şi 11) elevatoare; 3) şi 12) buncăre; 4) şi 13) mori tubulare; 5) instalafie pentru încărcarea retortelor; 6) pod rulant; 7) cuptor; 8) retortă;
9) vagonet.
apoi e ridicată cu elevatorul 2 în silozul 3, care alimentează moara tubulară 4. Penfru siguranfă, atît moâra cît şi instalafiile pentru transportul şi depozitarea carburii de calciu funcfionează sub -4in curent de azot. Carbura de calciu astfel pregătită e trecută în instalaţia cu recipiente mobile 5 penfru încărcarea
de cianamidă de calciu se consumă: 0,7—0,8 t carbură de cajciu, 400•■■500 Nm3 azot, 17 — 30 kg fluorină, 5 ••■22 kg electrozi,. 80-125 kWh.
Cianamida de calciu se ambalează în saci de hîrtie sau de iută; e întrebuinfată ca îngrăşămînt pentru agricultură. Ea se aplică
Calciu
261
Calciu
pe solurile din regiunile mai umede, cu reacfie neutră sau acidă. Jn sot se descompună cu formare de uree şi amoniac, care se nifrrfică şi dă nitrâfi. Cianamida de calciu mai e întrebuinţată într-o măsură oarecare la sinteza unor compuşi cianici, a unor mase plastice, lacuri, etc.
Cianura de calciu, Ca(CN)2. Substanfă care dezvoltă, la umiditate,' acid cianhidric. Serveşte la deparazitări.
Fluorura de calciu, CaF2. Se găseşte în natură sub forma de fluorin. Cristalizează în cuburi, cari prezintă adesea fenomenul de fosforescenţă. E insolubilă în apă. Se întrebuinfează în meta-furgie ca fondant. Industrial, se prepară prin acfiunea unei solufii de sare de calciu asupra fluorurii de sodiu.
Fosfafii de calciu. Compuşi ai calciului cu acizii fosforici. — Se cunosc mai mulfi fosfafi de calciu:
Fosfatul acfd de calciu, HCaP04 • H2O. Se obfine prin evaporarea unei solufii clorhidrice de clorură de calciu şi fosfat disodic. Se găseşte în guano. Sin. Fosfat dicalcic.
Fosfatul neutru de calciu, Ca3(PC>4)2. Se găseşte în oase, ca fosforit sau, amestecat cu clorură sau fluorură de calciu, ca apatit. Se poate obfine tratînd o solufie de clorură de calciu cu fosfat de sodiu şi amoniac. E insolubil în apă, dar solubil în solufii de acid clorhidric sau azotic. Sin. Fosfat tricalcic.
Pirofosfatul de calciu, Ca2P207. Sarea acidului pirofosforic. Nu prezintă importanfă tehnică.
Superfosfatul de calciu. Amestec de fosfat acid şi de sulfat de calciu obfinut prin tratarea fosfatului tricalcic cu acid sulfuric. Superfosfatul de calciu e întrebuinfat pe scară mare în agricultură, ca îngrăşămînt.
Fosfura de calciu, Ca3P2. Se obfine prin combinarea directă a elementelor, în absenfa aerului. Fosfura de calciu.se descompune prin încălzire în vid. Hidrogenul, azotul, borul şi carbonul nu au nici o acfiune asupra fosfurii de calciu pînă la 900°, dar la temperatură din cuptorul cu arc electric, carbonul scoate fosforul din fosfură.
Hidroxidul de calciu, Ca(OH)2. Se obfine prin stingerea varului nestins, adică prin udarea acestuia cu apă rece. Reacfia se produce cu dezvoltare de multă căldură. Hidroxidul de calciu e pufin solubil în apă. Prin încălzire, se descompune în oxid de calciu şi apă. Se întrebuinfează în construcţii, pentru mortar, întărirea lui se datoreşte transformării în carbonat de calciu, sub influenfa bioxidului de carbon din atmosferă; totodată se dezvoltă şi apă.
Oxidul de calciu, CaO. Se obfine prin calcinarea carbonatului de calciu (piatră de var) amestecat cu cărbune în cuptoare verticale. Presiunea de disociafie a carbonatului ajunge egală cu presiunea atmosferică lă 900° şi, deoarece bioxidul de carbon e îndepărtat continuu din sistem, reacfia continuă pînă la descompunerea completă a carbonatului de calciu. în contact cu apa, oxidul de calciu trece în hidroxid de calciu, Ca(OH)2, cu dezvoltare de căldură. în tehnică, această reacfie constituie „stingerea varului", iar Ca(OH)2 se numeşte var stins. Dacă la stingerea varului se înlocuieşte apa cu o solufie de hidroxid de sodiu, NaOH, se obfine aşa-numitul natroncalc, care e un amestec intim de NaOH şi Ca(OH)2, folosit mult în laborator pentru absorpfia bioxidului de carbon. Compozifia lui aproximativă e: 83%Ca(OH)2, 5%NaOH, 12%H20.
Peroxidul de calciu, Ca02- Se formează mai greu şi cu dezvoltare mai mică de căldură decît peroxidul de bariu (de aceea şi stabilitatea lui e mai mică), prin tratarea hidroxidului de calciu cu apă oxigenată. în această reacfie se formează întîi cristalo-hidratul Ca02. *8H2Of prin a cărui deshidratare la 100***130° se obfine peroxidul liber. Prin încălzirea peroxidului de calciu, sub presiune mare de oxigen, se obfine peroxidul de calciu galben, Ca04; acest peroxid, deshidratat la 130°, e destul de stabil, şi poate fi încălzit pînă la 270° fără să se descompună; tratat cu apă, el trece în bioxid de calciu şi în oxigen molecular.
Clorură de calciu, CaCl2. în stare anhidră e o substanfă albă, foarte higroscopică, care se topeşte pe la 770° şi fierbe fără descompunere peste 1600°; ea se separă din solufii sub formă de hexahidrat, CaCl2 * 6 H20. Clorură de calciu poate fi fabricată din carbonat de calciu sau oxid de calciu şi acid clorhidric, dar acest procedeu nu e necesar decît pentru neutralizarea acidului clorhidric, deoarece în industrie rezultă cantităţi mari de clorură de calciu ca subprodus. Astfel e cazul la fabricarea cloratului de potasiu, din cloratul de calciu:
Ca(CI03)2 + 2KCI---------» CaCI2+2KCl03,
sau la fabricarea carbonatului de sodiu după procedeul amoniacal, la faza de recuperare a amoniacului prin tratare cu lapte de var:
2 NH4CI + Ca(OH)2 = CaCI2 + 2 NH3 + H20; pentru o tonă de carbonat ,de sodiu rezultă o tonă de clorură de calciu. Prin evaporarea solufiilor de clorură de calciu, în vase de fontă sau în căldări de ofel, încălzite cu foc direct (temperatura solufii lor se ridică pînă la 180°), se obfine o masă concentrată pînă la 66—70% CaCI2, Masa astfel concentrată se descarcă în butoaie de ofel în cari se solidifică; produsul corespunde unui amestec de CaCl2*2H20 şi CaCI2*4H20. Produsul anhidru se obfine prin încălzirea hidrafilor săi la aproximativ 200°. Clorură de calciu anhidră se disolvă în apă cu dezvoltare de căldură (18 kcal/mol), în timp ce hexahidratul, la disolvare, absoarbe 4,5 kcal/mol; de aceea, solubilitatea acestei sări în apă creşte foarte mult cu temperatura. în amestec cu gheafa dă un punct eutecfic foarte jos ( — 55°); de aceea clorură de calciu e folosită în amestecuri refrigerente. Prin evaporarea unei solufii de clorură de calciu Ia 260° se obfina această substanfă sub formă de granule, foarte higroscopice, care se utilizează la uscarea gazelor sau a lichidelor organice. Clorură de calciu absoarbe amoniac gazos, dînd o combinafie cu opt molecule de amoniac; de aceea nu poate fi folosită la uscarea amoniacului. Clorură de calciu se mai utilizează şi la stropitul drumurilor, pentru înlăturarea prafului, şi în industria pielăriei, ca adaus ia cenuşărit (v.).
încălzind la temperaturi înalte clorură de calciu (şi celelalte halogenuri de calciu) cu calciu metalic, se obfine o mono-clorură de calciu, CaCI:
CaCl24-Ca-------» 2CaCI,
care, fiind răcită treptat, se transformă din nou în clorură normală şi îft calciu; răcind însă foarte repede topitura, se obfin cristale bine fo mate, colorate în roşu-violet (brun-cafeniu pentru monoiodorura de calciu şi gaiben-portocaliu pentru mono-fluorura de calciu). După răcire, halogenurile calciului mono-valent pot fi păstrate timp îndelungat fără descompunere, dar trebuie ferite de umezeala aerului, deoarece în prezenfa vaporilor de apă se descompun energic, după reacfia:
2 CaCI + 2 H20 ------> CaCI2 + Ca(OH)2 + H2.
Cloratul de calciu, Ca(CI03) • 2 H20, obfinut prin acfiunea clorului asupra hidroxidului de calciu. Se prezintă în cristale albe sau galbene, cu d. 2,95, solubile în apă şi în alcool. Cloratul de calciu e întrebuinfat la prepararea altor clorafi, prin schimb, în sinteza organică şi ca erbicid.
Sulfatul de calciu anhidru, CaS04. Se găseşte în stare naturală sub numele de anhidrit (v.)fi iar sulfatul de calciu cu două molecule de apă, sub numele de gips (v.).
Carbonatul de calciu, CaC03. Se disolvă greu în apă (0,018 g/l la 100°). Apa saturată cu bioxid de carbon îl disolvă mult mai bine (0,9 g/l), cu formare de bicarbonat de calciu, Ca(HC03)2. în contact cu aerul sau prin încălzire, solufia de bicarbonat pierde bioxid de carbon şi se depune din nou carbonatul:
Ca(HC03)2--------> CaC03+ C02 + H20.
Această reacfie are mare importanfă în procesul de redis^ tribufie a calciului în natură. Pe fundul nu prea adînc al mărilor
Calciumpectolif
262
Calcopirită
se formează depozite imense de carbonat de calciu provenit din scoicile animalelor marine. în urma mişcărilor scoarfei terestre, în cursul epocilor geologice, aceste depozite pot ajunge la suprafafă, sau pot fi acoperite de strate masive de alte roci pămîntoase. Apele subterane, saturate cu bioxid de carbon sub presiune, disolvă carbonatul de calciu, cu formare de bicarbonat, pe care-l transportă mai departe în apele rîurilor. Se formează astfel goluri, cari constituie peşterile naturale (v. sub Carst). Apele cari confin în solufie bicarbonat de calciu, ajungînd la aer, pierd bioxid de carbon, trecînd din nou în carbonat de calciu, iar dacă se scurg în picături prin crăpăturile din plafonul peşterilor, se formează cu timpul stalactite şi stalagmite (v.). Din rîuri, bicarbonatul ajunge în apa mării unde, prin activitatea microorganismelor, e descompus în bioxid de carbon, apa şi carbonat de calciu, ultimul produs servind la construcfia învelişurilor calcaroase ale scoicilor.
Duritatea apelor naturale e datorită, de o parte, bicarbonatului de calciu (duritatea temporară) şi, de altă parte, clorurii de calciu şi de magneziu, şi sulfatului de calciu (duritatea permanentă). Prin fierberea apei, bicarbonatul trece în carbonat de calciu, care se depune.
Industrial, carbonatul de calciu se obfine fie prin reacfia dintre clorura de calciu şi carbonatul de sodiu, fie prin carbona-tarea unor suspensii de hidroxid de calciu în apă, fie ca produs secundar în diferite procese industriale, de exemplu fabricarea hidroxidului de sodiu prin caustificarea carbonatului de sodiu:
Na2C03 + Ca (OH)2-------> 2 NaOH + CaCOg,
sau la fabricarea zahărului, undejrezultă ca deşeu în faza de defecare, etc. Carbonatul de calciu precipitat se foloseşte, după puritatea şi granulafia lui, în agricultură ca amendament al solurilor acide, ca materie primă în industria cosmetică (fabricarea pastei de dinfi), ca ingredient (la fabricarea hîrtiei, a cauciucului), etc.
Sulfura de calciu, CaS. E o substanfă solidă, albă, greu solubilă în apă (0,2 g/l); în solufie apoasă ea e aproape complet hidrolizată:
2 CaS+ 2 H2O^Ca (SH)2 + Ca (OH)2.
Hidrosulfura, uşor solubilă, care se produce prin hidroiiză, poate fi obfinută şi în stare liberă. Hidrosulfura de calciu se foloseşte în medicină, pentru îndepărtarea temporară a părului în timpul operaţiilor. în acest scop se acoperă regiunea respectivă a corpului, timp de 5—10 minute, cu o pastă de Ca(SH)2 şi glicerină. Sulfura de calciu, ca şi sulfurile celorlalte elemente alcalino-pămîntoase, e fosforescentă. Această proprietate nu se datoreşte sulfurii de calciu, ci solufiilor solide pe cari aceasta le formează cu sulfurile unor metale grele pe cari le include. Cu cît solufia solidă confine mai multă sulfură de metal greu, cu atît fosforescenfa e mai puternică. Solubilitatea sulfurii de metal greu în sulfura topită a metalului alcalino-pămîntos e însă atît de mică, încît nu depăşeşte, de obicei, 1:10 000.
Pe lîngă sulfura normală, se cunoaşte şi polisulfura de calciu, (CaS)*. Se obfine ca produs secundar la prepararea carbo-natului de sodiu după procedeul Leblanc şi se întrebuinfează ca par3ziticid, constituind componentul principal al solufiei sulîo-caîcîce, — şi la depilarea pieilor.
î. Calciumpectolif. M/nera/.:Xonotlit.(Termen vechi, părăsit.)
2.	CaScivoră, specie Bof.: Specie vegetală care are proprietatea de a scobi cavităfi, în rocile de calcar, prin apoteci (organe fixate de talul lichenilor, penfru reproducere). Acest proces se datoreşte bioxidului de carbon, eliminat de plantă şi disolvat în apa de vegetafie. în timp ce roca e disolvată, apo-tecia străbate în interior. Acest fenomen se constată la Lecidia calcivora, Verrucaria calcivora, etc.
a.	Calcoalcaline, roci Petr.: Roci magmatice, caracterizate prin predominarea feldspafilor calcosodici (cari confin calciu şi substanfe alcaline), a hornbjendei şi a piroxenilor de
tip augif, în cari lipsesc feldspatoizii. Din această categorie fac parte cele mai multe dintre rocile magmatice cunoscute (de la cele acide suprasaturate de tip granit şi granodiorit, la cele bazice şi ultrabazice nesaturate, de tip gabbro, respectiv peridotit). Sin. Roci pacifice.
4.	Calcochemigrafie. Poligr. V. Caicotipie.
5.	Caicocit. Mineral.: Calcozină. (Termen vechi, părăsit.)
6.	Calcocloroză. Agr.: îngălbenirea frunzelor plantei din cauza lipsei de fier asimilabil în solurile bogate în calciu.
7. CalcofiS. Geochim.: Calitatea unui element chimic de a fi concentrat de preferinţă în calcosferă, ca urmare a afinităţii sale pentru sulf.
8.	Cakografie. 1. Mineral.: Studiul optic al mineralelor o-pace, bazat pe urmărirea modificărilor pe cari le suferă un fascicul de raze luminoase paralele, reflectate de pe suprafaţa secţiunilor lustruite. Identificarea diferitelor minerale, în studiul calcografic, se face pe baza puterii de reflexiune, a reflexelor interne, a isotropiei, anisotropiei, bireflexiunii şi a altor proprietăţi ale mineralelor respective.
9. Calcografie. 2. Poligr.: Totalitatea procedeelor de tipărire cu forme de tipar avînd o suprafaţă netedă neutră, care nu imprimă, imaginea propriu-zisă fiind gravată în adîncime. Cînd forma e unsă, cerneala acoperă nu numai întreaga suprafaţă, dar umple şi toate adînciturile gravurii, cu cantităţi de cerneală variate,corespunzătoare adîncimii gravurii; după ungere, cerneala e ştearsă de pe suprafaţă (manual sau mecanizat) şi nu mai rămîne decît în adîncimile cari reprezintă gravura. Tipărirea se execută aplicînd o coală de hîrtie pe suprafaţa formei şi, prin presare, cerneala se depune pe hîrtie, în straturi de grosime variată.
Calcografia, numită şi tipar adînc (v.), e cel mai vechi procedeu de tipar cunoscut, în care s-au realizat lucrări de o neîntrecută valoare artistică. Tiparul adînc de artă are un număr mare de variante, dintre cari cele mai răspîndite sînt: gravura în aramă, în acvaforte sau radiere, în acvatinta şi în mezzotinto.
Procedee cari se bazează pe aceleaşi principii, dar la cari se efectuează operaţii de reproducere fotomecanică, sînt helio-gravura şi heliografia, cari s-au specializat în producţii de calitate în tiraje mari. Heliografia, sub formă de rotoheliografie, folosind principiul imprimării rotative, are aplicare largă în practică, penfru tipar de afişe, pancarte, ziare şi reviste ilustrate, sau pentru cărţi cu multe ilustraţii.
io.	Calcopirifă. Mineral.: CuFeS2. Sulfură dublă de cupru şi fier, în compoziţia căreia intră: 34,57% Cu, 30,54% Fe, 34,9% S; uneori conţine cantităţi mici de aur şi de argint.
Mineral poligenefic care se formează: pe cale hidrotermală, în zăcăminte filoniene sau în volburi, asociată cu pirita, pirotina, galena, blenda şi tetraedritul; prin procese metasomatice, în special la contactul cu calcarele; pe cale magmatică, alături de minereuri de nichel şi de fier (pentlandit, magnetit, uneori cubanit, etc.); mai rar, prin procese exogene în rocile sedimentare, în condiţiile unui mediu bogat în hidrogen sulfurat (rezultat din descompuneri organice) şi cu aflux de soluţii cuprifere.
Prin alterare, calcopirita se descompune cu formare de sulfat de cupru (care cu bioxidul de carbon sau cu carbonafii, în prezenfa oxigenului şi a apei, se transformă în malachit şi în azurit, iar cu hidrosolii de bioxid de siliciu dă crisocolul) şi sulfat de fier; în reacfii cu diferifi acizi din zona de alterafie, formează: arseniafi, fosfafi, vanadafi, uneori cloruri, etc.
Zăcămintele de calcopirită din ţara noastră sînt legate de erupfiile vulcanice terfiare (în regiunea Baia Mare, Maramureş şi Munfii metaliferi); sînt situate în masivul cristalin, în vecinătatea rocilor porfirogene (cele din Carpafii orientali), sau sînt localizate în şisturile cloritoase în apropierea porfirelor (cele din Dobrogea).
Calcosferă
263
Caicul cu diferente finite
-	- Calcopirita cristalizează în sistemul tetragonal, clasa tetra-gonal-scalenoedrică. Structura cristalină e caracterizată printr-o refea tetragonală, relativ simplă, în care fiecare ion de sulf e înconjurat de patru ioni metalici, de cupru şi de fier, aşezafi în coifurile tetraedrului, în fiecare strat într-o ordine anumită:	pe fafa
superioară şi inferioară a prismei (primul şi al cincilea strat de cationi), ionii de fier sînt situafi în col-	g	()
furiI© pătratului, iar cei	Re(eaua cris,3lina a ca,copiritei.
d© cupru, la mijloc, la pOZijja centrelor atomilor de cupru, fler mijlocul prismei (al treilea şj su|f. fc>) aceeaşi refea reprodusa sub lormă strat de cationi), ionii de	de	te)r;,8dre.
cupru sînt în coifuri şi cei
de fier, la mijloc; în stratele intermediare (al doilea şi al patrulea), doi ioni de cupru se încrucişează cu doi ioni de fier, iar prin raportul dintre strate, ionii de cupru sînt sub cei de fier, şi invers (v. fig.)* Cristalele sînt rare (numai în druze), de formă octaedrică sau tetraedrică, mai rar scalenoedrică; formează frecvent macle după (111), mai rar după (101); de obicei se prezintă sub formă de mase compacte sau de granule diseminate, fiind cunoscute şi formafiuni reniforme, în ciorchini, etc. în zonele de îmbogăfire secundare, în sulfuri de cupru, se întîlnesc frecvent pseudomorfdzele bornitului, calcozinei şi co-velinei, după calcopirită.
Are culoare galbenă de alamă cu nuanfe verzui, deseori cu reflexe de culoare galbenă închisă sau cu irizafii; are urmă neagră cu nuanfă verzuie; e opacă; are luciu metalic puternic şi nu prezintă clivaj; are duritatea 3—4 (e destul de casantă) şi gr. sp. 4,1 *"4,3. E slab anisotropă. Calcopirita constituie un important minereu de cupru. Sin. Chalcopirită.
î. Calcosferă. Geochim.: Geosfera ipotetică localizată în zona intermediară a globului terestru, între litosferă şi bari-sferă, caracterizată prin concentrarea sulfurii de fier şi a elementelor cu afinitate mai mare pentru sulf decît penfru oxigen.
2.	Calcosiderografie. Poligr. V. Siderografie.
3.	Calcotipie. 1. PoligrTipar înalt de artă (v.), caracterizat prin modul de preparare a formei (asemănător cu cel de la tiparul acvafortej. Procedeul consistă în executarea unui desen manual pe o placă de zinc şi apoi în gravarea chimică a acesteia. în acest scop se mătuieşte placa de zinc, se acoperă cu un fond preparat din alb de zinc amestecat cu apă, peste care
#	se execută desenul şi apoi se face radierea, prin procedeele obişnuite de radiere. Urmează aplicarea unei solufii de asfalt; după uscare se aşază placa într-o baie de apă. Toate părfile de pe cari fondul alb nu a fost îndepărtat prin radiere se disolvă şi se desprind de pe placă, pe care nu mai rămîne decît desenul executat ca imagine în asfalt. Placa astfel preparată se corodează ulterior ca orice clişeu pentru tipar înalt. Sin. Calco-chemigrafie.
4.	Calcofipie, pl. calcotipii. 2. Poligr.: Stampă obfinută prin calcotipie (v. Calcotipie 1).
5.	Calcozină. Mineral.: Cu2S. Sulfură de cupru naturală, în compozifia căreia intră 79,8% Cu şi 20,2% S; confine uneori argint, fier, cobalt, nichel, arsen şi aur, unele sub formă de impurităfi mecanice.
Se formează, mai rar, în condifii endogene, hidrotermal, Ia temperaturi scăzute (sub 105°), în zăcămintele bogate în sulf şi mai sărace în cupru. în majoritatea cazurilor, calcozina se formează pe cale exogenă, în zonele de îmbogăfire secundară ale tuturor zăcămintelor de sulfuri de cupru. Se cunosc, foarte rar, cazuri de formare a calcozinei din solufii cuprifere în roci ie
sedimentare cari confin resturi organice. Prin alterare, calcozina fiind instabilă, frece în cuprit, în malachit, în azurit şi în alfi compuşi oxigenafi, iar uneori, în cazuri de oxidare incompletă, formează cupru nativ.
Cristalizează în sistemul rombic, clasa rombobipiramidală, rareori pseudocubic. Cristale se întîlnesc	relativ	rar;	în	majoritatea cazurilor apare sub forma de plăci	groase	sau	de	prisme
scurte. Se formează de obicei şi macle după (110), mai rar după (112), cari dau uneori cristalelor un habitus exagonal (v. fig.). Ca formă de agregare naturală, calcozina se întîlneşte de obicei	sub
formă de mase compacte fin granulare,	sub
formă de incluziuni, în pseudomorfoze după bornif, calcopirita, uneori blendă, galena, co-velină, pirită, etc.
Are culoare cenuşie de plumb şi urmă Cristal decaicozină. cenuşie închisă. Are clivaj imperfect după (110), spărtură concoidală şi luciu metalic, care se acoperă uşor cu o pojghifă mată. E pufin maleabilă, are duritatea 2—3 şi gr.sp. 5,5—5,8. Disolvată în acid azotic, are culoare verde şi degaja sulf. E slab anisotropă. Datorită conţinutului bogat în cupru, calcozina e astăzi cel mai important minereu de cupru.
Zăcăminte importante de calcozină se găsesc la Turinsk, Counrad, Ahnalic, etc. (URSS) şi Ia Butte, în Montana (U.S.A.). Sin. Chalcozină.
o.	Calcul, p|. calcule. 1. Gen.: Ansamblul operafiilor logice şi a! regulilor şi procedeelor de efectuare a lor, prin cari se deduc teoremele unui domeniu de cercetare din sistemul lui de concepte primitive şi din sistemul lui de axiome, sau şi din teoreme demonstrate în prealabil. După domeniul din care face parte, calculul poate fi: calcul logic (de ex. calculul propozifional), calcul matematic (de ex.: calculul aritmetic, calculul algebric, caJculul analitic, etc.), etc.
7.	~ algebric. Mat..* Calcul în care sînt folosite de un număr finit de ori legile operafiilor de adunare, scădere, înmul-fire şi împărfire, definite în Algebră. V. Algebră 1.
s, ~ analitic. Mat.: Calcul în care sînt folosite de un număr infinit de ori legile operafiilor definite în Algebră.
9.	~ aritmetic. Mat.: Calcul în care sînt folosite legile operafiilor definite în Aritmetică (v.).
10.	Calcul. 2. Maf.; Capitol al Ştiinţelor matematice, în care se foloseşte, în principal, un anumit tip de calcul* cum sînt Calculul diferenţial, Calculul integral, etc. (Accepţiune improprie a termenului.)
11.	~ cu diferenţe finite. Mat.: Calcul în care sînt folosite diferenţele de diferite ordine ale unui şir de numere, sau ale valorilor unei funcţiuni de variabila .x, pentru anumite valori ale lui x.
Fiind dat şirul de numere >’o, y\, JV**	Ş'ru^ A^Of
Aji, Aj2/-.A^,-, unde kyp = yp^—yp cu p-0, 1,2,- se numeşte şirul diferenţelor de ordinul intii al numerelor din şirul dai: analog, şirul A2yo, A2yi, A2ys,— ,A2yp<—, unde A?yp-= = A(A yp) cu p = 0, 1, 2,—, se numeşte şirul diferenţelor de ordinul al doilea al numerelor din şirul dat; în general, şirul diferenţelor de ordinul n al numerelor din şirul dat e AnJo» A*Vi. A^i***» A"jp”’, unde termenii acestui şir se definesc prin recurenţă cu formula t±yp~ A (A*-cu p~Q, 1, 2,— .— Simbolul Anyp e definit numai pentru n^-1. Vom pune i£yp — yp.
Diferenţa de ordinul n a lui yp, Anyp, se exprimă cu ajutorul numerelor din şirul dat, prin formula
A nyP=yp+n - (î	+ •••+(-1 )n(l)yp,
fn\ n(n-\)-{n-k+\)	,
in care	\k)~-------:----------------cu 1,2,•••,».
Calcul cu diferenţe finite
264
Calcul cu diferenţe finife
Invers, termenul yp din şirul dat se exprimă cu ajutorul lui y$ şi ai diferenţelor Iui succesive, prin formula
yp-yo+(ţ)Aj<o+(ţ) A2jo+-+(p)hpyo-
Diferenţele de diferite ordine ale unui şir de numere pot fi aranjate într-un tablou, numit lablou de diferenţe (v. mai jos).
Tabloul I
A°y
>'o
Vi
V2
ys
ye
yi
A y
Ayo A yi Ayă Ay3 A y4 A y5 Ayg
A2y
A*y0
A2yi
A2y2
A2ys
A2y4
A2y5
A8y
A3y0 A8yj A3y2 A»y, A *y4
A4y
A4>'o
Myi
A *y2 A4y3
A 5y
A5y0 A5yj A By*
A6y
A6yo
A«yi
A7y
A 7y0
Să considerăm o funcţiune y — f (x) de variabila x şi valorile ei yi^i(x-\-ih), unde i — 0, 1, 2,— în punctele x^x + ih numite noduri, în progresie aritmetică cu raţia h, pozitivă. Diferenţele de ordinul întîi ale numerelor din şirul se numesc, în acest caz, diferenţele de ordinul întîi ale funcţiunii f(x). Diferenţele de ordinul întîi ale numerelor din şirul {A*-^} se numesc diferenţele de ordinul n ale funcţiunii f(jc).
Diferenţele de ordinele 1, 2,—, n ale funcţiunii f(x); Af(*), A2f(x),—r Awf(*) sînt date de: Af(*) = f(x + /?) — f(x),—, A"f(x) = = A(AM~1f(*)) cu n = 2, 3,*». Pentru n- 0 vom pune A°f(x) = f(x).
Legătura dintre AWf(*) şi valorile funcţiunii f(x) pe nodurile x, x + h,"',x + nh e dată de
A"f(*)=f(*+»A)-(7)f(*+(»- 1W+ - +(-i)”(«)Kx).
De asemenea,
f (* + nh) = f(x) + (?) Af (*) + (”) A2f(*) + ■ ■ • 4 (:)A”f(x).
Dacă f(x) e un polinom de gradul n, Af(*) e un polinom de gradul 1, A2f(*) e un polinom de gradul n — 2,A"f(*) e o constantă, iar AM~^1f(*) = 0.— De exemplu, diferenţele succesive ale lui {(x)~xm, pentru x = 0 şi	în	general,	avem
a o*=^-(7)i»-ir+(;)(i.-2r-(i)(»-3)"+“
...+(_ ir-,(B»,)r.
Se arată că avem formula
AkcT+1 = n(AKOw +A*_,o“), care permite să se alcătuiască tabloul II, cu valorile lui AW0W după diferite valori ale lui n şi m.
Tabloul II
m	A0W	A2 0m	A3 0W	A4 om	A5 0w	A6 Qm
1 2	1 1	0 2	0	-		-
3	1	6	6	0	—	—
4	1	14	36	24	0	—
5	1	30	150	240	120	0
6	1	62	540	1560	1800	720
în particular,
Diferenţele considerate ale funcţiunii f(x) pot fi numite diferenţe la dreapta ale funcţiunii f(je), deoarece s-a presupus £>0. în calcule numerice intervin şi diferenţe la stînga ale funcţiunii f(x), Vf(x), V2f(x),***, cari sînt definite dei Vf(x) = f(x)-'f(x — Ă), Vnf(jc) = V ( Vw“1f(x)) cu n~2, 3, — . Ca mai sus, V °f(;c) = f(*). E evident că V f(x) = Af(x-/>); V wf(*)=Awf(*~nh) şi că V wf(x)=f(x)-^)f(x-/?)4-(^)f(x-2h)^ ... +{-\)%)\{x-„h). în diferite formule de calcul numeric intervin şi diferenţa de forma f(jc4-^/2) — f(je — h/2), care se numeşte diferenţă centrală de ordinul întîi şi se notează bî(x) = i(x + h/2 — i(x — h/2). Diferenţa centrală de ordinul n, 6wf(x) se defineşte prin formula de recurenţă SMf(x) = S(âw—1f(x)) cu n — 2, 3,***. Ca mai sus, 5°f(x) = f(x).
Diferenţele centrale pot fi exprimate cu ajutorul diferenţelor la dreapta. Pentru a nu se produce confuzii, se pot nota cu A“f(*) diferenţele la dreapta pe noduri în progresie aritmetică cu raţia h. Avem 6f(x) = A^W^" A^K^'^A)-
In general, 8"f(*) = A"nK*) + (?) AJ^K*-h<2) + ••• + + («)A”/2f(* ~ ^/2).
Principalele probleme în cari se foloseşte calculul cu diferenţe finite sînt următoarele:
Problema găsirii formei funcţiunii J = f(x), care reprezintă curba care trece prin punctele ale căror ordonate sînt yp şi ale căror abscise Xp sînt valorile mărimii x de care depinde y şi cari au fost folosite în calculul termenilor şirului. Rezolvarea acestei probleme pârmite, deci, interpolarea valorilor lui y între valorile cari aparţin şirului.
Problema rezolvării ecuaţiilor cu diferenţe finite, adică a determinării funcţiunii f(x), cînd se dă o relaţie între funcţiune şi diferenţele ei pînă la un anumit ordin.
Problema integrării numerice a unor ecuaţii diferenţiale şi a unor ecuaţii cu derivate parţiale, avînd anumite condiţii date pe contur, de exemplu a ecuaţiilor cari intervin în unele probleme din teoria elasticităţii: răsucirea simplă a barei de secţiune oarecare, încovoierea cu forfecare a barei de secţiune oarecare; grinzi-pereţi (problema plană a teoriei elasticităţii); plăci plane şi plăci curbe subţiri. în cazul primelor două probleme se ajunge la integrarea unei ecuaţii armonice (ecuaţia lui Laplace) cînd se cunosc valorile funcţiunii pe contur (problema lui Dirichlet) sau valorile derivatei normale pe contur (problema lui Neumann). în cazul grinziior-pereţi şi al plăcilor plane trebuie să se integreze o ecuaţie biarmonică (la plăci plane, ecuaţia are şi membrul al doilea), pentru care se cunoaşte pe contur valoarea funcţiunii şi a derivatei normale; la plăci plane se pot pune condiţii pe contur şi mai complicate. în cazul plăcilor curbe, ecuaţiile diferă de la caz la caz şi problema trebuie studiată penfru fiecare tip de placă în parte. Domeniul plan corespunzător e acoperit cu o reţea de linii, care poate fi dreptunghiulară (în particular pătrată), rombică, triunghiulară sau exagonală (de aceea metoda de calcul e cunoscută şi sub numele de metoda reţelelor). în cazul unei refele dreptunghiulare putem aproxima derivatele parţiale ale unei funcţiuni derivabile de un număr oarecare de ori, sub forma (luăm axele paralele cu laturile reţelei) (v. fig. a):
(-) =
\c)x/k
(P),-
^k+\
2A*
— 2Fh + Fu<
(şz) =-
\c)yh (&2F\	Fl~2Fk + Fi
\c)y2)h	(Ar)2
2Ay
A“0n = «! —
(Ax)2
/ y/- \ _	+
\c)x^y)h	4AxAy
unde A* şi Ay reprezintă pasul refelei pe cele două direcţii.
Calcul diferenfial
265
Calcul acoperitor
Derivatele de diferite ordine se pot obfine din formulele de mai sus prin aplicarea lor succesivă.
Dacă notam cu V2 operatorul armonic al lui Laplace şi cu a raportul a = A*/Ay> putem scrie
(A*H v *f]* - Fk+, + Fk_, + a\F, + Fi)-2(\+a?)Fk.
Pentru o refea pătratică (ct = 1) şi pentru ecuafia armonică, obfinem
4 F*=F* + 1+f*-i+W-
Putem afirma deci că valoarea numerică a unei funcfiuni armonice într-un punct din interiorul unui domeniu e media aritmetică a valorilor funcţiunii în vîrfurile unui pătrat care admite punctul respectiv ca centru. Această proprietate rămîne valabilă şî pentru refelele triunghiulare şi pentru refelele exagonale. în mod analog găsim pentru operatorul biarmonic
(A*A>02 [ V 2 V *F]* = [6 («’ + ---) +8]f,-;	-4[(l	+	^T)(F,	+	l	+	Fft_1)	+	0	+	«2)(f/ + ^)] +
+ 2 {Fl + , + F,+1 +Fl_t +Fi_1)+-~-2(Fh+2+Fi_2)+a?{Fh+Fm).
Pentru ecuafia biarmonică şi penfru o refea pătratică putem scrie
20 Fk —8 {Fk+]+Fk_]+Fl-\-Fi)+2 (Fl + ^ + F;_M+i7/_1 +/7i_1) +
+ (Fk+2+Fk-2 + Fh+Fm) = 0'
Acest rezultat poate fi utilizat practic cu ajutorul indicafiilor din fig. b.
Practic se scriu n ecuafii de acest tip pentru n noduri ale refelei, interioare domeniului considerat. Acest sistem e algebric, linear, simetric în raport cu diagonala principală (poate fi rezolvat cu ajutorul algorit-	a
mului lui Gauss). Obfinînd valorile funcfiunii F(x, y) într-un număr de puncte din interiorul domeniului, putem să calculăm apoi uşor toate mărimile mecanice de cari avem nevoie.
Prin scrierea ecuafiilor în punctele din apropierea conturului intervin în calcul valorile funcfiunii pe contur şi în puncte exterioare domeniului considerat. De aceea va trebui să finem seamă de condifii ie la limită cari se vor pune într-un număr finit de puncte de pe contur, ele fiind diferite după problema studiată.
Penfru a evita rezolvarea directă a sistemului de ecuaţii lineare, se pot folosi metode de aproximafii succesive (v, Succesive, aproximafii ~) sau se poate folosi
o	metodă recentă, datorită lui R. V. Southwell, metoda relaxării (v. Relaxare).
Dacă ne interesează rezultatele în special pentru o anumită zonă a domeniului, se poate îndesi reţeaua în zona respectivă, scriind ecuafiile în diferenfe finite în consecinfă. De altfel, cu cît refeaua e mai
			;		
			m ‘		
		1-1	' w		
	k-2	k-f	k	k+1	k+2
		i-î	'	i*l	* ; ^
			h		
0
Calcul cu diferenţe finite, aj refea dreptunghiulară; b) schema de calcul pentru ecuafia biarmonică.
deasă, cu atît aproximafia cu care se lucrează e mai bună. Dacă pasul refelei nu e mare,, eroarea care se face e proporţională cu pătratul pasului refelei.
Trebuie menfionat că, în cazul unui domeniu multiplu conex de ordinul n, se introduc (ra—1) ecuafii suplemeniare, din con-difiile pe cele (n— 1) contururi interioare.
î. ~ diferenţial. Mat.: Ramură a Analizei matematice (v.)r care se ocupă cu definirea, studiul proprietăfilor şi ai aplicaţiilor derivatelor şi diferenfialelor de diferite ordine ale funcţiunilor de una sau de mai multe variabile. Principalele probleme studiate sînt: construirea graficului unei funcfiuni (v. Graficul unei funcfiuni, sub Funcfiune), studiul formelor nedeterminate (v.), rezolvarea aproximativă a ecuafiilor (v.), studiul seriilor şi al dezvoltărilor în serie (v. Serie; Dezvoltare în serie), studiul extremelor funcfiunilor de una sau de mai multe variabile (v.), de-terminanfii funcfionali (v.), funcfiuni le implicite (v. Funcfiune implicită, sub Funcfiune), schimbările de variabilă (v.), cum şi diferitele probleme cari formează obiectul Geometriei diferenţiale (v. Geometrie diferenfială, sub Geometrie).
2.	~ diferenţial absolut. V. Calcul tensorial.
3.	~ infinitezimal. Mat.: Calcul care cuprinde calculele diferenfial (v.) şi integral (v.).
4.	~ integral. Mat.: Ramură a Analizei matematice (v.), care se ocupă cu definirea şi cu studiul proprietăfilor şi al apli-cafiilor integralelor. Principalele probleme studiate sînt: determinarea funcfiunilor primitive, calculul lungimilor arcelor, al ariilor şi al volumelor, calculul momentelor de inerfie, determinarea centrelor de greutate, etc.
5.	~ tensorial. C/c. t.: Calculul care cuprinde operafiile algebrice şi analitice cari se efectuează cu tensori de diferite ordine, în spafiile euclidiene şi riemanniene cu un număr finit de dimensiuni. Acest calcul s-a dezvoltat din necesitatea ca în loc de a căuta simplificarea problemelor prin alegerea cea mai comodă a sistemului de referinfă, să se evite o astfel de particularizare, relafiile scriindu-se sub formă „tensorială", adică invariantă fafă de transformările sistemului de coordonate, cari sînt în general curbilinii. Se pune deci problema căutării in-varianfilor cari se pot forma cu tensorii de diferite ordine în spa-fiul considerat. V. şi Tensor. Sin. Calcul diferenfial absolut.
6.	~ vectorial. Clc. v.: Calculul care cuprinde operafiile algebrice şi analitice cari se efectuează cu vectori şi cu scalari în spafiile euclidiene cu un număr finit de dimensiuni. Calculul vectorial s-a dezvoltat din încercările de a se rafiona direct asupra obiectelor geometrice sau fizice, făcînd abstracfie de sistemele de referinfă. Pentru a crea o bază rafionamentelor deductive, s-a făcut să li se corespundă elementele simple ale unei scheme euclidiene, definindu-se pe aceste elemente operafiile ale căror proprietăfi se studiază în calculul vectorial.
Operafiile vectoriale sînt pufin numeroase, avînd proprietăfi simple, uşor de stabilit şi de aplicat în spafiul euclidian tridimensional, dar destul de complicate şi laborioase în spafiile euclidiene cu un număr mai mare de dimensiuni; de exemplu, în spafiul pseudoeuclidian al reiaţivităfiî restrînse. Fiindcă încercările făcute pentru a generaliza calculul vectorial au condus la un simbolism prea complex, s-a ales o cale nouă, a calculului tensorial. V. şi Vector.
7.	Calcul. 3. Mat., Tehn.: Ansamblul operafiilor matematice efectuate spre a obfine într-o problemă fie o expresie analitică cerută, fie valoarea numerică a unei mărimi, care e căutată.
8.	~ acoperitor. Rez, mat.: Metodă aproximativă de calcul, folosită la dimensionarea unei piese sau a unui element de construcfie prin unele metode de calcul aproximative şi mai rapide, în care se aplică un coeficient de siguranfă, obfinîndu-se dimensiuni mai mari decît cele strict necesare.— Nu se admite folosirea unor metode aproximative de calcul cari ar conduce la o nesiguranfă din punctul de vedere al condiţiilor de rezis-
Calcul aproximativ
266
Calcul topografic
tenfă şi de stabilitate, chiar dacă se adoptă un coeficient de siguranţă mai mare.—■ în general, se face un calcul acoperitor în cazurile în cari sînt greu de folosit metode mai exacte de calcul, în cazul unor antedimensionări, etc.
1.	~ aproximativ. Gen., Tehn.: Calcul prin care se obfine un rezultat pufin diferit de cel care s-ar obfine dacă s-ar efectua calculul exact. Dacă R e valoarea exactă şi r e valoarea aproximativă rezultată din calcul, eroarea absolută a valorii r e: e — ±(r— R) şi ea reprezintă aproximafia acelui calcul, întrucîf, în general, valoarea exactă (valoarea adevărată a mărimilor) e necunoscută, şi e e necunoscut în general. De aceea, aproximafia unui calcul se exprimă prin eroarea e maximă.
Erorile în calcule, de forma lui e exprimat mai sus, provin din limitarea inevitabilă a numărului de cifre semnificative zecimale ale numerelor din tabele, de la maşinile de calculat, de la riglele de calcul, de la calculul cu nomograme, etc., cum şi din numărul limitat de termeni luafi în calculul numeric, dintr-o formulă rezultată dintr-o dezvoltare în serie, sau din neglijarea unor termeni mici din anumite formule folosite în calcule.
Astfel, de exemplu, în topografie, unde coordonatele se rotunjesc la centimetri, e suficient să se folosească tabele de valori naturale trigonometrice sau tabele de logaritmi cu şase zecimale, iar în geodezie cu opt şi uneori cu zece zecimale, necesare pentru obfinerea aproximafiei de calcul de 1 mm. Cunoaşterea teoriei aproximafiilor în calcule e utilă pentru realizarea unei precizii necesare şi suficiente în calcule şi pentru evitarea pierderii de timp.
2.	~ arfilerîstic. Tehn. mii.: Calculul referitor la determinarea elementelor topografice şi balistice cari definesc condifii le în cari o gură de foc poate trage şi lovi o fintă. în această ncfiune intră, de obicei, numai calculele necesare executării tragerii, presupunînd că gura de foc e perfect cunoscută, că munifia e complet determinată, că rezultatele tragerii în anumite condifii standard sînt cunoscute şi înregistrate şi că se cunoaşte influenţa diferitelor abateri de la condifii le standard referitoare la gura de foc, la munifie, condifii atmosferice, etc.
Calculul artileristic cuprinde: calculul elementelor topografice, prin care se determină distanfele şi unghiurile cari leagă între ele, în plan, poziţia gurii de foc, a observatorului şi a fintei, cum şi diferenfele de nivel corespunzătoare; calculul elementelor de tragere (v.), adică calculul corecţiilor corespunzătoare abaterilor fafă de condifiiIe standard de tragere, finînd seamă de elementele topografice ale gurii de foc şi ale fintei, şi calculul distanţelor, unghiurilor şi gradaţiilor cari trebuie înregistrate pe aparatura gurii de foc, care se bazează pe cunoaşterea atît a elementelor topografice, cît şi a celorlalte elemente balistice şi constructive ale gurii de foc.
Calculul artileristic se efectuează direct sau folosind diferite tabele, nomograme (v. Abacă artileristică, sub Abacă 1) sau aparate de calcul (rigle de calcul artileristic şi alte âparate de diferite forme, cari se bazează pe folosirea scărilor logaritmice şi a scărilor uniforme, aplicînd formulele cari rezultă din rezolvarea trigonometrică a triunghiuri lor de pozifie şi admifînd simplificări compatibile cu precizia cerută).
3.	~ baricentric. Geom.: Calcul folosit în studiul analitic al proprietăfilor figurilor, şi în care sînt folosite coordonate baricentrice. V. sub Coordonate baricentrice.
4.	~ de compensare. Geod., Topog. V. sub Compensare.
s. ~ de coordonate. Geod., Topog. V. sub Calcul topografic, şi sub Coordonate.
e. ~ de materiale. Tehn.: Determinarea cantităfii de materiale necesare pentru confecfionarea unui obiect tehnic, finînd seamă de deşeurile şi de rebuturile rezultate în cursul procesului de prelucrare.
Exemplu:
Calculul materialului lemnos e calculul pentru determinarea volumului total de material lemnos (cherestea, panel, placaj,
furnir) necesar pentru realizarea unui produs din lemn (mobilă, lăzi, uşi, ferestre, etc.). Acest volum reprezintă suma dintre: volumul obiectului (piesă, ansamblu sau complex de piese) definitiv prelucrat; volumul deşeurilor rezultate la croire, la prelucrarea manuală sau la maşini-unelte pentru obfinerea pieselor semifabricate, şi la prelucrarea definitivă; volumul materialului rezultat din rebuturi.
Datele inifiale în calcul lînt constituite din dimensiunile din desenele de detaliu ale obiectului, pe baza cărora se determină numărul şi dimensiunile exterioare ale fiecărei piese componente, stabilindu-se apoi supradimensiunile la lungime, lăfime şi grosime în funcfiune de specia materialului, de umiditatea lui şi de calitatea sortimentelor. Prin supradimensiunile cari se atribuie pieselor, acestea se încadrează la dimensiuni cît mai apropiate sau corespunzătoare celor standardizate ale cherestelei, panelului, placajului, furnirului, penfru a evita "tăieri sau decupări de piese la cari s-ar pierde mult material.— în practică, în funcfiune de factorii enumerafi mai sus, s-au stabilit penfru deşeuri anumiţi coeficienfi (în procente) cu ajutorul cărora se calculează volumul total al deşeurilor şi al rebuturilor, pentru cele trei faze distincte ale procesului de prelucrare (croitul scîndurilor pentru obfinerea pieselor semifabricate; prelucrarea pieselor semifabricate penfru a obfine piese de forma cerută şi cu dimensiuni exacte; prelucrarea suplementară a pieselor, pentru a le da aspectul definitiv).
7.	~ de reducere. Topog., Geod. V. sub Calcul topografic, şi sub Reducere.
8.	~	nautic. Nav.:	Calcul	penfru determinarea elementelor
drumului	sau punctului	navei.	Se deosebesc: calcule estimate,
cînd se folosesc ca puncte de reper elemente terestre, cum sînt calculele de drum, de distanfă, vitesă, derivă, etc.; calcule astronomice, cînd se folosesc ca puncte de reper elemente astronomice, cum sînt calculele de drepte de înălfime, de azimut, de longitudine, latitudine, starea absolută şi marşa diurnă (v.), calculele cronometrelor, ale orei răsăritului şi apusului aştrilor, etc.
9.	~ numeric. Mat., Tehn.: Calculul efectuat pentru a obfine
valoarea numerică a unei mărimi, cînd se cunosc valorile numerice ale mărimilor de care depinde. (în accepţiune specială, v.	Calcul	numeric, sub	Calcul	4.)
10.	~	operaţional.	Mat., Elt. V. sub Operaţional, calcul
11.	~ simbolic, Tehn., Elt. V, sub Operafional, calcul v. şi sub Reprezentare simbolică.
12.	~ topografic. Topog.: Totalitatea operafiilor matematice, de sistematizare şi de prelucrare a rezultatelor numerice ale măsurătorilor efectuate pe teren, în scopul aducerii lor într-o formă cît mai potrivită pentru a fi folosite. Printr-un calcul topografic bin# organizat se urmăreşte: scurtarea timpului de lucru prin simplificarea, mecanizarea şi automatizarea calculelor; tipizarea calculelor prin utilizarea de formulare judicioase; micşorarea numărului de calcule şi de rezultate intermediare; înlesnirea unui control simplu şi rapid; folosirea cît mai uşoară a rezultatelor obfinute.
Calculele topografice se efectuează: mental, în scris, grafic, cu ajutorul tabelelor, cu rigla de calcul, cu maşini de calculat, cu nomograme, sau prin combinafii ale acestor metode. Din punctul de vedere al scopului în care se efectuează calculul, se deosebesc: calcul de altitudine, calcul de compensare, calcul de coordonate, calcul de orientări, calcul de reducere, calcul de suprafefe, etc.
Calculul de altitudine consistă în determinarea distanţei verticale dintre un punct de pe teren şi suprafafa de nivel zero, corespunzătoare nivelului mijlociu al mării de referinfă. (V. şi sub Altitudine.) Calculul de altitudine se efectuează prin nivel-ment geometric, trigonometric, barometric, sau printr-o serie de metode expeditive de o precizie redusă.
Calcul de compensare. V. sub Compensare,
Calcul
267
Calcul grafic
Calculul de coordonate corisistă în determinarea coordonatelor unui punct topografic reprezentat prin elemente caracteristice, în raport cu axele unui sistem de coordonate arbitrare.
Calculul de orientări consistă în determinarea pozifiei unui punct de pe suprafafa globului terestru în raport cu nordul geografic sau cu nordul magnetic.
Calculul de reducere se efectuează pentru următoarele operaţii: reducerea coordonatelor unui punct la cadrul unei secfiuni cadastrale, în scopul raportării mai uşoare pe hîrtie a coordonatelor determinate pentru punctele de pe teren; reducerea distanfelor la nivelul mării, prin proiectarea suprafefelor orizontale pe suprafafa de nivel de referinfă (suprafafa de nivel zero), spre a asigura tuturor lucrărilor de ridicări topografice o unitate, indiferent de altitudinea la care se desfăşoară lucrările respective; reducerea la orizontală, a distanfelor înclinate, penfru reprezentarea unitară pe planuri a proiecţiilor orizontale ale suprafefelor şi liniilor înclinate de pe teren.
Calculul de suprafefe consistă în evaluarea mărimii suprafefelor de teren cari constituie obiectul ridicării topografice, de cele mai multe ori cunoaşterea acestor suprafefe constituind scopul final al ridicării topografice. Calculul suprafefelor se face folosind reprezentarea cuprinsă în conturul porfiunii respective de teren, figurate pe planuri sau pe hărfi topografice, care constituie proiecfia în planul orizontal de referinfă, fără a fine seamă de relief sau ufilizînd coordonate.
Metodele folosife penfru calcului suprafefelor sînt: metode analitice şi trigonometrice, cari utilizează valori ale coordonatelor punctelor de pe contur şi uneori lungimi măsurate direcf pe teren, şi folosesc maşini de calcul (sin. Metode exacte, Metode precise); metode grafice, cari folosesc planurile pe cari sînt reprezentate, reduse la scară, contururile de pe teren, şi măsoară grafic, cu o precizie suficientă în multe genuri de lucrări, dimensiunile principale (sin. Metode expeditive); metode mecanice cari, folosind diferite instrumente mecanice (de ex. planimetre de diferite tipuri), dau, prin conturarea peri-metrilor figurilor reprezentate pe planuri, în special a suprafefelor cu contur neregulat, evaluarea mărimii terenurilor.
1.	- Calcul. 4. Mat., Tehn.: Efectuarea operaţiilor matematice cu ajutorul unor construcfii grafice sau al unor dispozitive, maşini, aparate, numite calculatoare sau maşini de calcul (v. Calcul, maşină de şi Calculator).
2.	~ analogic. Tehn., Telc.: Metodă de rezolvare a sistemelor de ecuafii şi de efectuare a operaţiilor matematice în care determinarea mărimilor matematice cari fac obiectul calculului — mărimile originale — se face urmărind comportarea unui sistem tehnic analog a cărui stare e descrisă de mărimi fizice — mărimi analoge — legate prin aceleaşi relaţii ca şi mărimile originale. Determinarea necunoscutelor se face în ultimă instanfă prin măsurarea mărimilor analoge corespunzătoare.
Sistemul tehnic analog, care în tehnica modernă e o insta-lafie electronică, se numeşte calculator analogic (v. sub Calculator electronic) sau maşină analogică de calculat.
Dacă pentru predeterminarea evolufiei după legi cunoscute a unui sistem tehnic — sistemul tehnic original — se utilizează calculul analogic şi se foloseşte un sistem tehnic analog a căruf structură reproduce structura sistemului original în toate ^ parfile ei şi în toate etapele evolufiei ei, sistemul tehnic analog e numit simulator.
s.	~	aritmetic: Sin.	Calcul numeric (v.).
4.	'-v	cu relee: Sin.	Calcul numeric binar (v.	sub	Calcul
numeric).
5.	~	digital. Telc.: Sin. Calcul numeric (v.).
e.	~	grafic. Geonv:	Calcul efectuat utilizînd	construcfii
geometrice. Pornind de la construcfii de segmente orientate, cu un anumit modul, corespunzătoare unui sistem de valori numerice cari verifică o formulă dată, se construieşte o figură geometrică, din care rezultă valoarea uneia dintre variabile
penfru valorile date celorlalte variabile. Precizia acestui calcul e mică, dar din cauza simplicităfii execufiei şi folosirii e foarte răspîndit în Matematicele aplicate şi în ştiinfele tehnice. De multe ori acest calcul se confundă cu calculul cu ajutorul nomogramelor.
Pentru calculul grafic al unei sume algebrice se ia o axă orientată şi, folosind un modul, se aşază segmentele corespunzătoare termenilor sumei astfel, încît originea unui segment să fie în extremitatea celui anterior. Suma e dată de numărul corespunzător segmentului orientat care are ca origine originea primului segment şi, ca extremitate, extremitatea ultimului segment.
înmulţirea şi împărţirea grafică se bazează pe proprietăfile segmentelor proporfionale. Astfel, produsul c — a-b sau cîtul b^cja se pot obfine cu graficul următor: Pe laturile unghiului ZOrse iau OAf= 1, OB^b, pe OY, OA = a pe OX şi din B se duce o paralelă la MA, care taie pe OX în C; segmentul OC are lungimea OC — c — a-b. Penfru a obfine cîtul se construiesc la început segmentele O A —a,
OC = c pe OX, apoi OM— 1 pe OF şi prin C se duce paralela la AM] segmentul OB are lungimea b — cja (v. fig. /).
Produsul a două numere a.z se mai poate construi şi astfel: Pe o axă OX se ia segmentul OP — 8 şi MN — a p,xt \ix fiind modulul axei. (Segmentul notat cu bară e un segment	y
orientat, măsura lui fiind un număr real oarecare, iar segmentul nebarat are ca măsură un număr pozitiv oarecare.)
Pe OY se ia 0?! = ^,? şi se construieşte dreapta PP\.
Prin M se duce MNi\\PPi; segmentul NN\ dă produsul az cu un anumit modul
înmulfire grafică.
II. Consfrucfia grafică a produsului < numere.
două
NNX =
- az,
Dacă b — \ix, atunci .u — M-y (v* fig- JO-
Suma a\z\ + ^2+ *'* + anzn se obfine construind segmentele MM{-ai iix, MiM2 = a2iix, , Mn_xMn~ an\xx, OP - 6,
OPi = \l Z, OP2~ Z2 }XV
OPn = zn^y dreptele PPU
PP2, PPn. Prin punctul M se duce o dreaptă paralelă la PP\, care taie linia de ordine a lui M\ în N\\ prin N, astfel aflat, se duce o dreaptă paralelă cu PP2, care taie linia de ordine a lui M2 în N2 şi aşa mai departe. Se construieşte linia poligonală MNiN2^'Nn_iNn. Rezultă
M\N\=aiz\)x
M2N2 — M2N\ + N[N2 — (#izi + CI2Z2) H-
MnNn ~ (ai zi 4- a2z2 H--------h <*nzn) M-
Ducînd prin P o paralelă la MNn, se obfine punctul P'n pe OY şi, din asemănarea friunghiurilor OPP’n şi MMnNn, rezultă(v. fig. III):
OP'n MnNn
OP
adică
OK
MMn
aizi^r a2z2-i------hanzn
ai-\-a2-t----b an
Calcul grafic
268
Calcul grafic
Puterea ana a unui număr z mai mare decît unitatea se construieşte, pe laturile unghiului AOB, luînd OA\ — z, pe OA, respectiv
OBq =1 şi OB\ — z pe OB. Apoi se duce din B\, B\A2\\ B$A\ $i se obfine OA2 = z2.
Luînd OBz — z2 şi ducînd din B2 paralela la A2B\, se obfine (v. fig. /V)
0^3= 23. Repetarea acestei construcfii permite calculul puterii unui număr real pozitiv mai mare decît unitatea.
Sistemele de ecuafii lineare se rezolvă considerînd la început un sistem etajat:
<*izi	~ao
biz\ + b2z2 =£0 + c2z2 + C3Z3 = Cq
lîZ\ + I2Z2-i---
Fiecare dintre aceste ecuafii are în membrul drept o sumă de unu, doi, pînă la n termeni, cari nu sînt cunoscufi tofi, dar a căror sumă e cunoscută, ea fiind membrul al doilea al ecuafiei. Din ecuafia întîi se poate afla valoarea lui z\
(v. fig. V a). Se ia pe OX segmentul MA\ = a\ [ix şi pe normala în A\ la OX,
A\Ni~aQ[iy. Paralela dusă din P (OP = 6) la OM taie peOK în Z\. Segmentul OZ\, măsurat cu modulul ii—\ix\.iy/b (se pot lua 11^ = 11^ = 5 = 1) are măsura egală cu Z\, valoare care verifică prima p ecuafie.
Pentru ecuafia a doua se construiesc segmentele MB\ — b\, B\B2 = b2 (6 = \ix =
= \iy = 1) şi perpendicularele în B\ şi #2_pe OX. Se construiesc, de asemenea, segmentele OP= 1, OZ\—z\ şi B2N2 = bQ. Din O se duce o paralelă la PZi , care taie prima perpendiculară în Nj. Paralela dusă prin P la N1N2 taie axa OY în Z2. Măsura segmentului OZ2 e valoarea care, împreună cu z\, verifică ecuafia a doua (v. fig. V b). în mod analog se construiesc succesiv liniile poligonale corespunzătoare tuturor ecuafiilor date. Valorile Z\, z2, — , zn obfi-nute constituie solufia sistemului (în cazul determinării).
V. Construcfie pentru rezolvarea sistemelor de ecuafii lineare în cazul unui sistem etajai.
în cazul cînd sistemul nu e etajat, fie că se aduce întîi la această formă, fie că se foloseşte o metodă grafică directă. Fie sistemul
^10 + ^11^1 + <*12*2+ ^13<3~ 0
^ 20 + ^2121 + ^22 ?2 “1“ ^23^3 ^ 0
^30 + ^31^1 + ^32^2 + ^33^3 = 0.
Pe	trei	drepte	paralele Oi^i, 02^2 Ş> O3X3 (Oi, 02f O3
fiind colineare)se construiescsegmentele 0\Mq = <Z\q ,
M\M2 — d\21 M2M% ~ aiş ; 02/Vo==d!2o, NoNi—a2li A/iiY2 = tf22
şi 2A^ 3 = ^23 ; 03^0 = ^30 « ^0^1 = ^31» P\P2~a32 Ş« ^2^3 = ^33* Se construiesc dreptele MqNq, M\N\,
M2N2 şi M3N3. Prin intersecfiunea dreptelor M\N\, M2N2 se duce OX, paralelă cu	0\X\,	care	taie
dreptele constituite în punctele Qo, Qi şi Q3.
Ecuafia ^10 + ^11^1 + ^13Z3 ~ Q> în care ^îo — OQo,
^n = OoQi şi ^13 =
Mo	5	/' \3
k		
k	V	Vj
U		h
		
•z	r1	r3
VI. Construcjie pentru rezolvarea sistemelor de ecuafii lineare.
VII. Construcfie pentru reducerea unui sistem de ecuafii lineare la un sistem etajat.
O1Q3, rezultă din eliminarea lui z2 din primele două ecuafii. Eli-minînd grafic pe z2 din ultimele două ecuafii,se obfine (v. fig. V/):
^20 *+* ^21	+	^23^3	—	0
cu b2$ = O'Rq , b2\ = 0’R\ şi b23= 0'R3,
Considerînd numai figura cu dreptele paralele OX şi OT şi eliminînd grafic pe z3 din ecuafiile obfinute, se ajunge laecuafia(v.fig.V/l)
C10+ c\\Z\ = cio = 25o,
cu =2Si.
Sistemul dat e echivalent cu sistemul etajat, cio-f-cnzi = 0 ^10+^11^1 + b\SZ3= 0
^ 10+11 Zl+<*1222+^l 3Z3= 0 care se poate rezolva grafic.
Valoarea polinomului
P(x) = a0xn + ^ixn“1+ — 4-<V_1 x + an
se poate calcula pentru valoarea x — xq a variabilei, dacă se scrie sub forma
/>(x) = {-t(d0X + <JI)x + a2] * + "• + <»,,—)}* + <*„ » din care rezultă construcţiile parentezelor succesive. Se iau trei puncte colineare P, Q, R, astfel încît RQJRP = xq (0<xq< 1) şi se duc prin aceste puncte trei drepte paralele p, q, r. Pe aceste paralele se măsoară segmentele
RRn = an' ^n^-n_____1 = an—1' **’» ^3^2—*2i ^2^1 = <*1.
RiRo — ao şi se duc RnOnl — ,RiOi, i?oOo, drepte paralele cu RP. Dacă QW,—,Q2, Qi, Qo sînt punctele lor de intersecfiune cu q, N\ e intersecfiunea dreptelor Oi/?o # Ş' e intersecfiunea dreptei r cu paralela dusă din N\ la PR, geometric rezultă (v. fig. VIII):
S1	p- = Qi^i = ^0» R2M1 = ^2^1 + R\Mi = ai + a0x0. KiKq
Ducînd M\02, se obfine punctul N2, de unde rezultă
Q2N2
R2M i
—^0* Q2^2=^0;co+^lx'0i ^3^2~-K3^2+Q2N2=‘*2+dl*0+<î():*:o<
Calcul nomogr^fic
269
Calcul numeric
Se continuă în mod analog construcfiile ulterioare şi se jbfine ultimul segment
RMn = an+an_]XQ-\-'” +u\Xq	—
O altă construcfie geometrică, numită ortogonul lui L/II, dă de asemenea valorile polinomului P(x). Plecînd de la un punct
iniţial Pq, construim o linie poligonală	ale	cărei
unghiuri sînt drepte, iar laturile PqMq, MqM\, M\M.2r' M n__^M n, măsurate cu aceeaşi unitate, au ca lungime valoarea absolută a coeficienţilor polinomului (aQ, a\, a2,'”,an). Segmentele sînt orientate astfel, încît sensul pozitiv să coincidă cu sensul pozitiv al laturii unui pătrat orientat (0, 1, 2, 3) de indice egal cu restul împărţirii numărului i cu patru.
De exemplu, în cazul unui polinom de gradul al patrulea
P(x) = {[(tf0*0 + a\) *0■4“ ^2] *0 + ^3} *0 + aAt
se construiesc ca mai înainte segmentele OB\ — xq. Plecînd dintr-un punct Pq, se construieşte ortogonul PqM§M\M2MşM4, astfel încît PqMq — uq, MqM\ = a\, M\M2'=za2,	—
orientarea segmentelor PqMq,'^,M^M^,'^, fiind aceeaşi cu a laturilor corespunzătoare ale pătratului ABCD (0, 1, 2, 3, 0). Fie, de exemplu, a$, a\, a2 pozitivi şi *3, d4 negativi. Se poate lua totdeauna <Zo>0. Se construieşte segmentul MqPi=ciqXq, analog segmentului OPi (v. fig. II), şi în continuare se construieşte ortogonul P0P1P2P3P41 astfel încît vîrfurile lui să fie pe laturile vechiului ortogon,
X. Orfogonul lui Lill în cazul unei ecuafii de gradul al doilea.
Din figură (v. fig. IX) rezultă:
MqP\ = (ZqXq M2P2 = M 2M1 4 M\P2 = a2 4 (#i -f- uqxq)xq M\P\ =	+	^3^3 = ^3 + (^2 + ^1^0 + fl0xo)^0
M 4P4 = a\ + (<234*2xo4 # 1 *o 4 *o*o)*o-
Acest ortogon poate servi la rezolvarea grafică a ecuaţiilor prin tatonări. După ce se construieşte primul ortogon, se încearcă un al doilea ortogon, astfel încît primul şi ultimul său vîrf să coincidă cu primul şi cu ultimul vîrf al primului ortogon. Valoarea xq aleasă astfel e rădăcină.
în cazul ecuaţiei de gradul al doilea, construcţia, e exactă şi simplă. Dacă. /VV2 e un ortogon care dă soluţia, e evident că P1 se găseşte la intersecţiunea cercului de diametru Po^2 cu dreapta MqMd PqP e ortogonul corespunzător celei de a doua rădăcini (v. fig. X).
Altă metodă grafică de rezolvare a ecuaţiilor algebrice sau a ecuaţiilor în general se bazează pe principiile geometriei analitice. Pentru rezolvarea ecuafiei f(x) = 0 se construieşte curba y = f(x) şi se caută punctele ei de intersecfiune cu axa OX, sau se scrie ecuafia sub forma <pi(x) = <p2M şi se caută abscisele punctelor de intersecfiune a curbelor y = cpi(x); y = q>2(^)1 cari sînt rădăcinile reale ale ecuafiei date. în cazul ecuafiei de gradul al treilea x3 + px-\-q- 0, se caută abscisele punctelor de intersecfiune ale curbelor y = x3 şi y = — px — q, adică o cubică şi dreapta, cari sînt foarte simplu de construit.
în rezistenfă materialelor, metodele de calcul grafic se bazează în special pe construcfia rezultantei unui sistem de vectori cu ajutorul poligonului forfelor şi al poligonului funicular. Se poate construi astfel diagrama de moment încovoietor în cazul unei grinzi drepte, momentele fiind proporfionale cu ordonatele cuprinse între poligonul funicular al forfelor cari acfionează pe grindă şi linia de închidere a acestui poligon, care ne determină reacfiunile şi, folosind această construcfie, se poate obfine axa elastică deformată a grinzii drepte, cu ajutorul metodei grafice-analitice (v. Axă elastică deformată). Construcfia axei elastice deformate permite rezolvarea aproximativă, pe cale grafică, a unor problema din domeniul flam-bajului barei drepte. Tot cu ajutorul poligonului forfelor şi al poligonului funicular se pot calcula momentele de inerţie (v. Moment de inerţie), cum şi alte mărimi geometrice.
Pentru diverse probleme se pot folosi metode grafice adecvate, de exemplu cercul lui Mohr pentru momente de inerţie, eforturi unitare sau deformaţii specifice.
în domeniul staticii construcţiilor, metodele grafice capătă o importanţă deosebită şi un aspect de sine stătător, constituind statica grafică, disciplină care a luat o mare dezvoltare la sfîrşitul secolului trecut.
1.	~ nomografic. A/lat., Tehn.: Efectuarea operaţiilor matematice cu ajutorul nomogramelor (v. sub Nomogramă).
2.	~ numeric. Tehn., Telc.: Rezolvarea problemelor matematice şi efectuarea operaţiilor matematice şi logice, prin reducerea lor la un număr finit — dar eventual foarte mare — de operaţii aritmetice elementare, efectuate de un sistem tehnic (calculatorul numeric sau maşina de calcul) asupra unor valori numerice discrete, reprezentate prin succesiuni adecvate de impulsii (accepţiune specială; v. şi sub Calcul 3). Sin. Calcul aritmetic, Calcul digital.
în tehnica recentă, calculul numeric e efectuat în baza de numeraţie 2 (calcul numeric binar), deoarece în acest fel se pot asocia uşor cele două valori elementare 0 şi 1 ale acestui sistem de numeraţie, cu cele două stări posibile „închis" şi „deschis" ale celui mai simplu element de comutare (de ex. contactul electric al unui releu). Calculatoarele moderne sînt echipate cu relee şi cu circuite electronice (v. Calculator electronic numeric, sub Calculator electronic).
Calculul numeric poate avea ca obiect: efectuarea însăşi a operaţiilor aritmetice elementare (v. Calcul, maşină de ~); efectuarea cu o aproximaţie determinată a unor calcule mai complicate, folosind calculatoare mecanice specializate (v. Calcul, maşină de ~ funcţională) sau electronice; rezolvarea cu o aproximaţie determinată a problemelor caracterizate <^e
CaJcul, artificiu de ^
270
Calcul, maşină de ~
sisteme de ecuafii cu număr mare de ecuafii şi necunoscute, folosind calculatoare electronice cu memorie şi cu program; rezolvarea unor probleme de „logică", cum sînt: traducerile, clasificarea şi sortarea, etc.
1.	Calcul, artificiu de Maf..' Procedeu de calcul aplicabil într-un anumit caz particular sau pentru un anumit tip de probleme, care conduce la rezultat pe o cale mai scurtă decît
A
procedeul de calcul obişnuit clasei de probleme din care face parte problema tratată.
2.	Calcul, maşină de Maşină pentru executarea me-canică-electrică a uneia, a mai multor sau a tuturor celor patru operafii aritmetice fundamentale. Eventual, poate fi combinată şi cu alte mecanisme, de exemplu pentru înregistrarea sau imprimarea operafiilor (v. sub Maşină de contabilitate) ori a
I.	Maşini de caicul.
A) Principiul maşinii de calcul cu cilindre eşalonate, şi 8) maşină cu cilindre eşalonate; a) cilindru eşalonat; fe) pinion conic; c) pinion balador, de potrivire;
d) ax cu secfiune pătrată; e) pinion de comandă a zecilor; f) pinion conic; g) disc cu cifre; h) cutie; i) placă de potrivire; /) cursor; k) ax de comandă; I) manivelă. — C) Disc cu dinfi escamotabili, şl D) maşină de calcul cu discuri dinfate; a) disc cu crestături; b) tijă; c) disc cu şanful profilat (Cj); d) mîner;
e)	buton de blocare; f) manivelă; g) disc înregistrator de rezultate; h) mecanism înregistrator de rotafii. — E) Schema unei maşini cu pîrghii proporfionale; a) pîrghie proporfională; b) buton de cremalieră; c) cremalieră; e) manivelă; f) pinion de potrivire; gj) şi g2) pinioane decuplabile; i) mecanism înregistrator de rezultate. — F) Maşină cu înmulfire directă, cu corp de cifre: a) maneta de pofrivit înmulfitorul; b) cremaliere; c) rofi de potrivit, pentru deînmulfit cu manetele de potrivit (c2); Cj) axe cu secfiune pătrată; d) corp de cifre; dt) plăci cu limbi pentru multipli de 8; e) ramă; f) mecanism de rezultat; g) manivele.
Calcul, maşină de ~
271
Calcul, maşină de **
penfru sortare (v. sub Maşină de statistică), etc. După modul de acfionare, maşinile de calcul pot fi: manuale, 1a cari acfionarea mecanismelor maşinii se face numai cu mîna; mecanice-elecfrice, la cari aşezarea numerelor se face manual, antrenarea mecanismelor pentru celelalte operafii (de ex. deplasarea săniei, rotirea arborelui principal, înregistrările, etc.) făcîndu-se, total sau parfial, prin electromotoare şi relee electrice, prin intermediul unor contacte electrice automate. — După operafiile pe cari le pot executa, maşinile de calcul se împart în maşini de calcul propriu-zise (maşini de înmulfit cu turafie repetată), maşini de înmulţit propriu-zise, şi maşini de adunat, cari reprezintă un caz particular. Toate maşinile au un mecanism de potrivire a numerelor, un mecanism numărător sau contor, şi un mecanism înregistrator de rezultate. Mecanismul contor e aşezat într-o sanie mobilă, care se deplasează în fafa mecanismului de potrivire astfel, încît angrenajul corespunzător cifrelor înmulfitorului să freacă în dreptul diferitelor angrenaje corespunzătoare cifrelor deînmulfituiui. — După mecanismul de bază, se deosebesc: maşini cu cilindre eşalonate, maşini cu discuri dinţate, şi maşini cu pîrghii proporţionale.
Maşinile cu cilindre eşalonate (v. fig. I A şi B) au sub fiecare coloană de cifre a plăcii de potrivire / cîte un cilindru cu nouă dinfi a, lungimile acestor coloane scăzînd treptat cu cîte o zecime din lungimea cilindrului. Deasupra fiecărui cilindru se găseşte un pinion de potrivire cu zece dinfi c, care poate aluneca pe un ax de seefiune pătrată d; pozifia pinio-nului, fafă de cilindrul a, e potrivită prin cursorul /, în raport cu cifrele înscrise pe placa /. La o rotafie completă a manivelei I, care se transmite prin axul k şi pinioanele conice b la cilindrul a, pinionul c, cu axul d, se învîrtesc cu un număr de dinfi egal cu numărul de dinfi eşalonafi, cari se găsesc în planul pinionului c. Prin pinioanele conice /, rotafia e transmisă discului cu cifre g, care se roteşte în spatele unei ferestre din cutia h. Mecanismul f permite comutarea înmulfire-împărfire sau adunare-scădere. Pinionul e foloseşte la transmiterea zecilor, la axul juxtapus din stînga.
La maşinile cu discuri dinfate (v. fig. I C şi D) se găseşte, sub fiecare coloană cu cifre de potrivire, un disc dinfat cu dinfii escamotabili (v. fig. I C). Dinfii sînt constituifi din nouă tije b, aşezate în crestături radiale ale discului a. Prin deplasarea mînerului d, solidar cu discul c, în care se găseşte şanful profilat q, e împins înafară un număr de tije egal cu cifra în dreptul căreia a fost adus d; e reprezintă un buton pentru oprirea discului în pozifii corecte. Prin potrivirea unui număr dat se formează, deci, un număr de discuri cu dinfi, cari angrenează cu discurile contoare şi cari, la o rotafie a manivelei f, rotesc discurile respective ale mecanismului înregistrator de rezultate g; mecanismul h numără rotafiile; ambele sînt aşezata în sania mobilă a maşinii,
Principiul de funefionare al unei maşini cu pîrghii proporţionale poate fi urmărit în fig. I E. Tija proporfională oscilează în jurul unui punct fix şi e pusă în mişcare prin pîrghia a, aefionată prin manivela e a maşinii. Cînd pîrghia se deplasează cu un unghi dat, diferitele ei puncte descriu arce de cerc de lungimi inegale, proporfionale cu distanfele dintre punctele respective şi centrul de oscilafie. La pîrghia proporţională sînt articulate zece cremaliere c, prin intermediul butoanelor b, solidare cu cremalierele, şi cari culiseaza într-o şarnieră a pîrghiei. Deasupra cremalierelor şi perpendicular pe ele se găsesc mai multe axe de seefiune pătrată, pe cari alunecă pinioanele de potrivire f, cari angrenează cu crema-liera deasupra căreia se găsesc, şi sînt deplasate pe axe prin cursoarele de potrivire ale maşinii. Prin pinioanele dinfate frontale decuplabile gi şi g2, turafiile sînt transmise la mecanismul de rezultate i.
Maşinile de calcul propriu-zise — numite şi maşini de înmulţit cu turaţie repetată — pot executa toate cele patru
operafii aritmetice fundamentale. Ele execută înmulfirea sub formă de adunări repetate, iar împărfirea, sub formă de scăderi repetate. La înmulfire, aceste maşini rezolvă ecuafii de forma x — cL'Yi, în care ne o cifră a înmulfitorului, a e deînmulfitul şi x e produsul parfial; înmulfirea e înlocuită printr-o adunare a n termeni egali cu a\ produsele parfiale x, pentru toate cifrele înmulfitorului, sînt apoi însumate decalat, spre a fine seamă de ordinul cifrelor înmulfitorului (unităfi, zeci, sute, etc.).
Maşinile de înmulfit propriu-zise, numite şi maşini cu înmulţire directă, sau maşini de înmulţit cu o singură turaţie, pot executa o înmulfire direct, printr-o singură rotafie a manivelei, fără a fi nevoie să se recurgă la artificii ca Ia maşinile cu înmulfire prin adunare repetată; cu ele nu se pot executa însă alte operafii (împărfiri, adunări sau scăderi). Cele mai răspîndite sînt maşinile cu corp de cifre (v. fig. I F). Corpul de cifre consistă din nouă plăci cu tabla înmulfirii, dispuse una peste alfa. Pentru fiecare dintre cifrele 1, 2,*"9 (în general x), plăcile confin efectiv produsele x• 1	«9. Fiecare produs e
reprezentat prin două arătătoare; unul indică cifra unităfilor, iar al doilea, cifra zecilor produsului. Deînmulfitul e format la pinioanele de potrivire c, mobile pe axele cu seefiune pătrată Cj, deasupra cremalierelor b. Cifra fiecărei zecimale a înmulfitorului se formează consecutiv cu maneta a; aceasta împinge în pianul cremalierelor arătătoarele plăcii cu tabla de produse corespunzătoare cifrei x a înmulfitorului. Întîi, arătătoarele de zeci, şi apoi cele de unităfi, lovesc în extremităţile din stînga ale cremalierelor şi le împing spre dreapta, cu o lungime corespunzătoare cifrei formate. Rezultatele sînt înregistrate prin mecanismul f.
Maşinile de calcul descrise mai sus se bazează pe principiul pinioanelor dinfate însumătoare. S-au construit şi maşini cu relee electrice sau cu tuburi electronice, cari înlocuiesc angrenajele; unele tipuri pot executa 12 000 de înmulfiri de numere cu şase cifre, într-o oră. Se folosesc în special Ia maşinile de statistică (v.) şi, uneori, ia maşini de contabilitate. Maşini de calcul speciale, mecanice sau electrice, sînt folosite in scopuri speciale, de exemplu calculul logaritmilor, în calcule ştiinfifice.
Maşina de adunat e un caz particular de maşină de calcul, fiind o maşină de calcul pentru executarea adunărilor numerice, adaptată, aproape totdeauna, şi pentru executarea scăderilor. Se deosebesc: maşini de adunat manuale şi electrice, cu sau fără mecanism de imprimare a termenilor şi a rezultatelor; maşini penfru o adunare unică, sau pentru mai multe adunări simultane; maşini cu sau fără dispozitiv invers or pentru scădere directă.
Maşinile pot avea o formă simplă (cum e adiatorul) sau o formă complicată (cum sînt maşinile de contabilitate sau unelemaşini de statistică).
Adiatorul (v. fig. II) e un aparat format dintr-o cutie plată 1 cu ferestre 2, în care se mişcă o serie de cursoare dinfate 3; în partea de jos se găsesc deschiderile 4, în cari apare rezultatul adunării, respectiv al scăderii, format din cifrele scrise pe cursoare. Pentru a aduna, de exemplu, cifra 8, se introduce un condei de metal în crestătura din stînga a cursorului, din dreptul cifrei 8, după cutia 1, în fereastra corespunzătoare ordinului de mărime	jj	Adiator.
(unităfi, zeci, sute, etc.) respectiv, f) cufîa adiatorului; 2) ferestre; şi se trage cursorul în jos pînă cînd 5) cursoare; 4) deschiderile în condeiul se loveşte de^ marginea	cari apare rezultatul,
inferioară a ferestrei; dacă cifra e prea mare, se frage cursorul în sus, deplasînd apoi cu o unitate cursorul juxtapus, din stînga.
Calcul maşină de ~ funcfionaiă
211
Calculator
Aparatul de adunat cu condei, din fig. lll, lucrează de asemenea cu condeiul de metal; principiul e acelaşi ca al adiaforului. Cursoarele sînt înlocuite prin cremaliere 2; piedica 5 blochează cremalierele, iar nişte resorturi readuc cremalierele automat la zero, cînd se deblochează piedica, prin apăsare pe pîrghia 7. Prelungirile 3 ale cremaliereloracfionează un mecanism contor înregistrator, prin discurile dinfate 6. La alte tipuri de maşini, cremalierele sînt înlocuite prin lanfuri cu dinfi.
Maşinile de adunat cu claviatură sînt echipate cu clape penfru aşezarea numerelor, cari înlocuiesc aşezarea cu condeiul; de cele mai multe ori, ele sînt echipate şi cu mecanism imprimator. Se deosebesc maşini cu claviatură mică (cu zece clape) şi maşini cu claviatură mare (completă); primele au o singură serie de clape penfru cifrele 0, 1, 2,-9, aceeaşi	Aparai de adunat cu condei,
clapă fiind apăsată pentru o anumită	condei (cui); 2) cremalieră;
cifră, indiferent de ordinul cifrei de 3) prelungjrea cremalierei: 4) o-adunat (unităfi, zeci, sute, efc.); la pritoruI condeiu,ui. 5) pledică celelalte există atîtea serii de cîte (c|jchef); 6)disc dinfat; 7) pîrghie nouă (cifrele 1-9) clape, cîte cifre	de anu!are.
are numărul cel mai lung care se poate
aduna la maşină. Elementul esenfial al unuia dintre numeroasele iipuri de astfel de maşini consistă dintr-o pîrghie care pivotează în jurul unui punct situat lîngă mijlocul ei; la o extremitate, pîrghia poartă un segment de disc cu cifrele imprimatoare, iar la cealaltă extremitate, un sector dinfat, cu care se aduce sau se scoate din angrenare un disc înregistrator. Prin apăsarea clapei unei anumite cifre, se aduce o sîrmă opritoare într-o pozifie care limitează deplasarea în jos a sectorului dinfat. Cînd se acfionează manivela maşinii, timp în care discul înregistrator nu e angrenat, cealaltă extremitate a pîrghiei e ridicată, astfel încît cifra imprimatoare corectă să ajungă în pozifia potrivită pentru imprimare. După imprimare, discul înregistrator intră în angrenare cu sectorul dinfat care, în drumul său în sus, roteşte discul cu un număr de dinfi egal cu cifra clapei apăsate. —
Cu o maşină de calcul se pot efectua următoarele operafii importante: adunarea de numere; calcule în cari se folosesc cele patru operafii aritmetice simple, cum şi extragerea rădăcinilor pătrate; calcule în paralel, cari se pot efectua simultan cu maşini duble de calcul prin aceleaşi învîrtituri ale aceleiaşi manivele care acfionează în acelaşi timp două maşini de calcul cuplate pe acelaşi ax (calculele în paralel permit uşurarea calculelor geodezice, deoarece, de exemplu, abscisa şi ordonata unui punct pot fi calculate printr-o singură operafie în loc de două); calcul simultan, prin egalizare, prin care se poate rezolva numeric/ în mod automat, cu o maşină de calcul dublă, un sistem de două ecuafii lineare de forma: y=m\x-\-n\ şi y — ni2X-\-n2\ calcule funcfionale (de ex. calculul valorilor naturale ale funcfiunilor trigonometrice în funcfiune de unghiul dat, sau calculul unghiului care corespunde unei valori date a unei funcfiuni trigonometrice) cari se pot efectua cu maşini de calcul numite maşini de calcul funcfionale (v.) şi cari se bazează pe principiul interpolării cu una sau cu mai multe trepte şi maşinile corespunzătoare pot fi acfionate manual sau electric; calcule cu perfocarte cari se execută folosind maşini^ de calcul speciale, numite maşini de calcul cu program, în cari întregul mers al calculelor e stabilit în prealabil în detaliu printr-un program special, care confine succesiunea exactă a tuturor operafii lor parfiale, începînd de la introducerea
datelor inifiale şi pînă la rezultatul final dorit, pe cari maşina le execută automat.
în tehnica recentă, calculul e efectuat în baza de nume-rafie 2 şi e realizat în instalafii electronice (calculatoare elec-tronice numerice).
i. Calcul, maşină de ~ funcţională: Maşină de calcul care elimină necesitatea dea folosi tablele de valori naturale trigonometrice, deoarece cu ea se pot calcula în baza principiului interpolării lineare, valorile naturale ale funcfiunilor trigonometrice cu o precizie care corespunde tablelor de valori naturale trigonometrice cu cinci zecimale.
Maşina are 42 de rofi dinfate în trepte cari stau pe aceeaşi axă (v. fig.); fiecare roată are 100 de trepte sau ancoşe, de
Secfiune prin maşina de calcul funcfională cu interpolare lineară.
1) palpafor; 2) pîrghie de transmitere; 3) ax; 4) crestătură; 5) crestături în trepte; 6) roată dinfată în trepte; 7) segment de roată dinfată; 8) şi 9) rofi intermediare.
adîncimi diferite, cari corespund prin adîncimea lor unei anumite zecimale a unei funcfiuni.
Cu această maşina se pot calcula, în funcfiune de unghiul dat, valorile naturale^ ale funcfiunilor trigonometrice şi, invers, în funcfiune de valoarea naturală a unei funcfiuni trigonometrice date, unghiul care îi corespunde.
Economia de timp care rezultă din folosirea maşinii de calcul funcfionale, în raport cu folosirea tablelor de valori naturale ale funcfiunilor trigonometrice, e de 17—51%.
Pe baza principiului interpolării cu două trepte s-au construit maşini funcfionale automate, cu acfionare electrică, mai precise.
2.	Calculator, pl. calculatoare. 1. Tehn.: Sistem tehnic construit pentru a fi folosit la efectuarea operafiilor matematice şi logice (v. Calcul 4). Calculatoarele pot fi simple instrumente, cum e rigla de calcul (v.), dar şi aparate, maşini sau instalafii complexe, cum sînt calculatoarele electronice moderne.
Dacă elementele constitutive esenfiale din punctul de vedere funcfional sînt mecanisme — cu acfionare mecanică (calculatoare mecanice) sau electrică (calculatoare electromecanice, cu relee electromagnetice) — calculatorul e numit maşină de calcul (v. Calcul, maşină de ~); dacă aceste elemente sînt circuite electronice — cuprinzînd tuburi electronice şi ionice, cristale semiconductoare, transistoare, etc.—, calculatorul e numit calculator electronic (v.).—
Din punctul de vedere al principiului de calcul folosit, se deosebesc două categorii de calculatoare: calculatoare analogice şi calculatoare numerice.
Calculatorul analogic eo instalafie construită pentru rezolvarea problemelor matematice utilizînd calculul analogic (v. sub Calcul 4). Sin. Maşină analogică, Maşină de calcul analogic.
Analogia realizată e posibilă deoarece comportarea unui număr mare de sisteme fizice şi tehnice poate fi descrisă prin relafîi
Calculator electronic
273
Calculator electronic
matematice de aceeaşi formă, de obicei ecuafii diferenfiale. Calculatorul analogic (de ex. o refea de circuite electronice) poate fi construit astfel, încît mărimile sale de stare (de ex. tensiunile şi curenfii din circuite) să fie legate prin ecuafii le diferenfiale cari interesează. în condifii inifiale date, urmărind evolufia stării calculatorului analogic (de ex. înregistrînd variafia în timp a mărimilor sale de stare cari sînt analogele funcfiunilor necunoscute) se obfine solufia ecuafiilor diferenfiale considerate. Totodată se obfine descrierea comportării sistemelor fizice şi tehnice originale, adică „simularea" comportării acestor sisteme. -Utilizarea calculului analogic presupune cunoaşterea fenomenelor cari intervin în problema dată şi posibilitatea de a le exprima sub forma unor ecuafii; ea presupune şi cunoaşterea posibil ită-filor calculatorului analogic de care se dispune, astfel încît din elementele sale să se poată constitui o schemă care să asculte de ecuafii date, fie exact, fie cu o suficientă aproximafie. De altă parte, simularea trebuie să fi a satisfăcător de exactă pe întregul domeniu de existenfă al problemei date.
între un calculator analogic şi un simulator (v.) nu există deosebiri fundamentale, avînd în vedere că la baza ambelor stă utilizarea calculului analogic, adică principiul „simulării" unei mărimi originale printr-o mărime analogă care să asculte de aceleaşi legi. Deosebirile dintre calculatoarele analogice şi simulatoare rezultă din scopul urmărit, care nu e acelaşi. Rolul unui calculator analogic e, de exemplu, rezolvarea unei ecuafii diferenfiale, adică determinarea variafiei în timp a mărimii necunoscute care intervine în această ecuafie, variafie impusă de o mărime perturbatoare cunoscută şi de condiţiile inifiale. în cazul unui sistem automat se urmăreşte obfinerea variafiei în timp a mărimii de ieşire, pentru o anumită variafie a mărimii de intrare sau a aitor perturbafii şi cu anumite condifii inifiale. în schema calculatorului analogic nu apar simulate — de exemplu sub formă de tensiune — decît mărimea de ieşire şi mărimea de intrare sau perturbafia. Celelalte mărimi fizice ale sistemului automat, cari intervin în lanful de transmisiune a comenzi? de la intrarea la ieşirea sistemului sau de la locui perturbafiei la ieşirea sistemului, nu au neapărat corespondent în schema analogică, după cum — invers — diferite tensiuni intermediare din schema analogică nu au neapărat corespondent în sistemul fizic simulat. Structura schemei unui calculator analogic nu imită, nici pe grupuri de elemente, structura sistemului fizic original, ci urmăreşte rezolvarea ecuafiei considerate. Rolul unui simulator e, în aceleaşi condifii, observarea nu numai a mărimii de ieşire, ci şi a mărimilor intermediare; structura sa — sub formă de schemă de blocuri — reproduce structura sistemului fizic original; la intrarea şi la ieşirea fiecărui bloc al simulatorului apar două tensiuni cari corespund mărimilor fizice de la intrarea şi ieşirea elementului sau porfiunii corespunzătoare din instalafia originală. Realizarea unei scheme de simulare e indispensabilă cînd se urmăresc efectele nelinearităfilor; caracteristicile acestor nelinearităfi, obfinute pe cale experimentală sau date sub forma unei diagrame, se pot introduce în schema de simulare printr-un generator de funcfiuni, fără a mai fi nevoie să se găsească în prealabil expresia analitică a acestor nelinearităfi.
Calculatorul numeric eo instalafie construită pentru rezolvarea problemelor matematice şi logice utilizînd calculul numeric (v. sub Calcul 4). Sin. Calculator aritmetic, Maşină de calcul numeric, Calculator digital.
în calculul numeric, cele mai complexe operafii matematice sînt reduse la operafii aritmetice elementare, prin procedeele dezvoltată de calculul cu aproximaţii, operaţii efectuate cu numere reprezentate prin grupuri de impulsii.
Cele mai simple calculatoare numerice sînt maşinile de calcul mecanice. Efectuarea calculelor mai complicate, cari se descompun în calcule parţiale mai simple, în cari se utilizează rezultate parfiale obfinute anterior — şi cari se desfăşoară
într-o anumită ordine, a putut fi automatizată prin introducerea programului de calcul şi a dispozitivelor de memorie. Calculatoarele numerice moderne sînt instalafii complexe, cari pot rezolva probleme cu număr mare de ecuafii şi de necunoscute şi pot efectua operafii „logice" complexe, cum sînt traducerile, calculele statistice,clasificările, programarea calculelorînseşi, etc.
Funcfionarea şi structura calculatoarelor analogice şi ale calculatoarelor numerice sînt subordonate caracteristicilor de bază ale elementelor lor constitutive. Cele mai numeroase avantaje din acest punct de vedere le prezintă circuitele electronice şi de aceea calculatoarele analogice sau numerice moderne sînt calculatoare electronice (v.).
1. ~ electronic. Elf., Telc.: Instalafie electronică folosită pentru efectuarea operaţiilor de matematică şi logică (v. Calcul 4). După principiul de calcul folosit, se deosebesc calculatoare electronice analogice şi calculatoare elecironice numerice.
Calculatorul electronic analogic e un calculator analogic ale cărui elemente esenfiale din punctul de vedere funcfional sînt circuite electronice. Calculatorul electronic analogic utilizat în tehnica actuală e de tipul de curent continuu (alimentarea circuitelor făcîndu-se în curent continuu).
Un calculator electronic analogic e constituit din următoarele părfi componente:
Elemente de calcul lineare: amplificafoareoperafionale, circuite pasive şi potenfiometre pentru fixarea coeficienfilor constanfi. Elementele lineare sînt folosite pentru efectuarea operaţiilor de amplificare, schimbare de semn, însumare, derivare şi integrare.
Elemente de calcul nelineare (electromecanice sau electronice) pentru înmulfirea sau împărfirea variabilelor, generarea de funcfiuni, transformarea coordonatelor şi introducerea de limite.
Conductoare fixe sau cordoane flexibile pentru interconectarea diferitelor elemente şi circuite ale maşinii, astfel încît să formeze schema de ansamblu necesară rezolvării unei anumite probleme.
Circuite de încerca re şi de control pentru verificarea funcţionării maşinii şi circuite pentru declanşarea sau oprirea operaţiilor de calcul; de obicei, aceste circuite permit efectuarea a cel puţin patru feluri de operaţii: verificarea stării de echilibru a circuitului, introducerea condiţiilor inifiale, începerea calculului, oprirea calculului.
Surse de alimentare stabilizate şi surse de tensiune de referinfă, cari dau tensiunile de polarizare anodice şi de referinfă necesare funcţionării cristalelor şi tuburilor electronice.
Mijloace pentru măsurarea şi înregistrarea variabilelor problemei. După tipul problemei se folosesc, fie instrumente de înregistrare cu mai multe canale (cu precizie moderată, dar cu răspuns la frecvenfe foarte bun), fie panouri de înregistrare în coordonate x — y (cu precizie mare, dar cu răspuns la frecvenfe moderat).
Calculul analogic se realizează cu o schemă de calcul constituită din elemente cari efectuează anumite operafii elementare şi cari pot fi grupate după necesităţi.
Principalele elemente de calcul analogic electronic sînt indicate în tabloul de la pp. 274--276.
[n prima coloană a tabloului s-a făcut o clasificare a elementelor după funcţiunea realizată; în coloana a doua s-a reprezentat schema electrică de principiu, cu indicarea bornelor de intrare şi de ieşire a elementului şi locul amplificatorului operaţional; în coloana a treia s-a indicat simbolul de reprezentare în schemele de calcul analogic sau de simulare; în coloana a patra s-a indicat funcţiunea de transfer (v.) a elementului, sub formă aproximativă sau exactă.
în expresia funcţiunilor de transfer s-au notat cu Xi şi cu Xe mărimile de intrare şi de ieşire din schema analogică, corespun-
Calculator electronic
274
Calculator electronic
Elemente de calcul analogic şi de simulare electronică
Nrul
1
Numirea elementului
Schema electrică
Simbolul
Funcfiunea de transfer
Element atenuator (potenjiometru)
— a —
Element amplificator (P)
r-c
>
*« = -
0-^-H
(•=i)
Element ampJif icator-sumator (-P-S)
Element integrator (/)
nFBn
Element integrator*-sumator (1-2)
c%
J-
A=1 Rl>
-£•***
Xe~~ (\—A)RCF+\ Xi X***-Tpxi (T=*C)
A=1
Element derivator (D)
r?pXl
*e=------**£Z______^
Xe^~TPXi [T=.RC)
Element derivator-sumator (D-l])
V---
u
>
Xe~~YlTkPXk (r*=«C*) *=1
Calculator electronic
275
Calculator electronic
Calculator electronic
276
Calculator electronic
Elemente de calcul analogic şi de simulare electronică	(continuare)
Calculator electronic
277
Calculator electronic
zatoare mărimilor şi xe din ecuafia considerată sau din sistemul fizic simulat; prin P se înţelege operatorul -r- » considerat
dT
în raport cu timpul t al maşinii analogice, nu în raport cu timpul t al sistemului fizic; A e cîşfigul (v.) amplificatorului operaţional — amplificator de curent continuu j de cîştig mare.
Pentru calculul funcţiunilor " de transfer ale diverselor combinaţii între elementele R — C şi amplificatorul A, s-aţinut seamă că la intrarea amplificatorului operaţional curentul absorbit e neglijabil. Exemple:
în cazul din fig. I, scriind că suma curenţilor la nodul dintre Zi'şi Zq e nulă, se obţine:
-Y* "
I. Amplificator operaţional şi circuit de calcul, cu o singură intrare.
Xi
(1
dacă:
(2)
Zq{P)
\A\> 1
Şi
Zi(P)
Zo(P)
>1.
Pentru cea mai mare parte a gamei de frecvenţe de lucru ale schemei se poate da o formă aproximativă a funcţiunii de transfer:
Xt-
K)	X~	UP)
în cazul din fig, II, procedînd în acelaşi fel, pentru nodul dintre grupul de impedanţe de intrare Zy-Zn şi impedanfa de pe calea de reacţiune Zq, se obţine:
-=[2^+"]Z<« "
(4) Xt-
(5)
Şi
(6)
Dacă:
\A\> 1
z0(p) r
io-
î+-
<1
A) L2i(P)
forma aproximativă a funcţiunii de transfer
(7)
xm
Zi(P)+Z2{P) + ” J 2o(P)'
Trebuie menfionatcă elementele derivatoare sînt rar utilizate în practică, dîndu-se preferinfă elementelor integratoare, deoarece: elementele derivatoare au tendinfa de a favoriza amplificarea zgomotului; caracteristica de răspuns bună la frecvenfe înalte poate conduce la aparifia unor oscilafii parazite de înaltă frecvenfă, dacă nu se iau precaufiuni speciale.
în cazul elementului 5 din tablou s-a indicat în schemă modul cum se poate introduce condifia inifială — prin J—<?■ fixarea valorii inifiale a ten-siunii la bornele condensatorului. în toate elementele cari confin capacităfi, fie că sînt
II. Amplificator operaţional şi circuit de calcul, cu mai multe intrări.
de tip integrator sau derivator, e necesară introducerea valorilor iniţiale a(e mărimii de ieşire a elementului,
Elementul 14 din tablou e un multiplicator cu servomecanism; tensiunea se aplică unui servomecanism al cărui ax de ieşire va da un unghi de rotaţie riguros proporţional cu tensiunea X2) această rotire produce deplasarea cursorului potenţiometrului de pe care se culege o tensiune de curent continuu proporţională cu X\ şi cu f(^2); funcţiunea f depinde de legea de variaţie a rezistenţei potenţiometrului cu poziţia cursorului.
Deosebit de importante sînt elementele 18 şi 19, cari permit introducerea în schema de calcul sau de simulare electronică a unei relaţii nelineare oarecari între mărimea de ieşire şi de intrare a unui element, relaţie care se poate obţine experimental, prin încercarea separată a acelui element. în elementul 18 se foloseşte un servomecanism care dă tamburului o rotire proporfională cu tensiunea Xif corespunzătoare mărimii de intrare. Pe tambur e înfăşurată diagrama cartesiană a relafiei dintre mărimea de intrare şi de ieşire a elementului; ordonatele diagramei cari corespund mărimii de ieşire Xe sînt situate pe generatoarele tamburului.
Pe traseul diagramei e lipit un fir de cupru, care face contact cu un potenfiometru linear şi care are legătură cu borna de ieşire a generatorului de funcţiune; după cum se vede în schemă, la această bornă se obţine o tensiune Xe, care simulează mărimea de ieşire.
în elementul 19— un fotoformor— diagrama cartesiană a relaţiei dintre mărimea de ieşire şi cea de intrare se taie în forma unei măşti care se aplică pe ecranul tubului catodic, cu ordonatele de-a lungul axei verticale a tubului. Tensiunea de intrare Xi se aplică la plăcile de deviere orizontală printr-un amplificator de curent continuu. Tensiunea Xe, care se aplică plăcilor verticale, e tensiunea de ieşire a generatorului de funcţiune. Această tensiune se face să varieze după legea:
dată de funcţiunea care urmează să fie generată, folosind un circuit cu reacţiune, care obligă fasciculul de electroni să urmărească conturul măştii. Negativarea Uq tinde să deplaseze în sus fasciculul de electroni. îndată ce pata catodică depăşeşte conturul măştii, celula fotoelectrică aplică o tensiune „de eroare” la amplificator şi la plăcile de deviere verticală, care readuce spotul exact la conturul măştii. Astfel, tensiunea Xe şi pata catodică sînt obligate să urmărească, după relaţia f PQ, variaţiile tensiunii care produce deviaţia orizontală.
Există multe alte moduri de obţinere a unor funcfiuni, pe cale electronică, electrică sau electromecanică. O categorie numeroasă de scheme derivă din servomultiplicator (punctul 14 din tablou), folosind potenfiomefre cu o lege de variafie a rezistenfei de o anumită formă, sau potenfiometre lineare în anumite combinafii cu rezistenfe fixe. Altă categorie foloseşte circuite electronice cu diode în diferite combinafii cu rezistenfe fixe, pentru a aproxima o curbă continuă printr-o linie poligonală. Generatoarele de funcfiune se mai pot obfine prin combinafii de parametri, integratoare, potenfiometre lineare, cari aproximează funcfiunea dorită printr-o serie de puteri ale variabilei t.
Cunoscînd elementele de calcul analogic, prin combinarea lor se pot constitui scheme de calcul capabile să rezolve o gamă variată de probleme.
Scheme de calcul analogic penfru rezolvarea unor relaţii matematice. Exemple:
Ecuafia diferenţială
(8)
poate fi transpusă în calculatorul analogic, înlocuind pe y cu
Calculator electronic
278
Calculator electronic
variabila Y a calculatorului (o tensiune) şi timpul t cu timpul t al calculatorului. Rezultă „ecuafia maşinii":
«	d?+'dT+y=°
sau
(10)	P*Y+rPY + Y = 0.
Presupunînd 0O<! 1ise poate compune schema de calcul analogic din fig. III a sau b. Pentru schema din fig. III a se aranjează relafia (10) sub forma:
(11)	P*Y=-(rPY+Y),
III. Schemă de calcul analogic pentru o ecuajie diferenţială.
iar penfru schema din fig. III b se aranjează relafia (10) sub forma:
(12)
PY=--j^rPY-
1
(-PY)
]•
(13)
(14)
poate fi maşinii":
(15)
(16)
Xa' + O'734^+0,49 ^ + 0,035 y + x = 0
d t*	di	at
transpus în calculatorul analogic, rezultînd „ecuafiile
P*X+\,59PY+PX-f-7,31 r+0,5 J%T= 0,02 P2Y+ 0,734 ?r + 0,49 PZ-f 0,035 Y+X = 0.
IV. Schemă de calcul analogic pentru un sistem de ecuafii diferenfiaie.
O schemă de calcul analogic pentru relafia (15) e reprezentată în fig. IV a, iar pentru relafia (16), în fig. IV b. Co-
eficienţii subunifari ai ecuafiilor se fixează în calculator, direct prin potenfiometre, iar cei supraunitari, prin efectul combinat al unui potenfiometru atenuator şi al unui sumator-amplificator Şi în această schemă, bornele cari poartă aceeaşi literă se sub-înfeleg conectate între ele.
Ecuafia lui Van der Pol:
(17)
poate fi rezolvată prin schema de calcul analogic din fig. V. Se presupun, de exemplu, {i = 0,1 şi următoarele relafii de trecere de la variabilele problemei la „variabilele maşinii":
Servomotor ! Y
-d>-
Avînd ca punct de plecare relafiile (11) şi (12), rezultă în mod logic succesiunea necesară a elementelor din schemă, care duce pînă la urmă la obfinerea mărimii Y. La fiecare integrator se fine seamă de condifia inifială. Bornele din schemă, cari poartă aceeaşi literă, se subînfeleg conectate între ele.
Sistemul de ecuafii diferenfiaie:
$+1'59^+J+7-3,y+0'5"=0'02
V. Schemă de caicul analogic pentru ecuafia lui Van der Pol.
(18)	y = 2,5Y î = t.
Rezultă ecuafia maşinii sub forma:
(19)	/,2X = (0,1 -0,625 Y2)PY-Y sau
(20)	PY = j[-{Y-0,1 PY)-0,625 Y2PY].
Termenul — (F—-0,1 PY) S3 obfine în sumator, iar termenul — 0,625 Y2PY se obfine cu ajutorul unui multiplicator cu servo-mecanism care dă produsul Y2PY, urmat de un potenfiometru atenuator care fixează coeficientul 0,625.
Integrale definite. Un calculator analogic mai poate servi la calcului integralelor definite şi, în particular, la calcului transformărilor integrale de forma: b
(21)
F(*) = Jk(jc,0 f(t) dt,
în care K şi f sînt funcfiuni date de variabilele x şi t, cari prezintă importanfă deosebită într-un mare număr de probleme (de ex.: dezvoltarea funcfiunilor în serii de funcfiuni ortogonale, analiza Fourier, rezolvarea ecuafiilor integrale, etc.). Fig. VI
ffrj
F('C)
beneratortk
funcţiuni
sinusoic/a/e
1 fF(t)mu)Cd5 % sau Jf(u)sinujGdi7
coi~u> C 53 u sin cot;
VI. Schemă de calcul analogic pentru coeticienfii unei serii Fourier.
reprezintă o schemă de calcul analogic penfru obfinerea coeficienfilor seriei Fourier:
Ti
—J F(t) COS COT d T s
Tl o	* o
în care co = 2jix/ti, sau pentru aproximarea transformatelor Fourier în sinus şi cosinus, ca limite ale expresiilor T1	.—	Tl
~\/ — f F(t) sin cot dx,
v %
I	*1
y — JF(r) cos cot dt
T~.f	S'n	00T ^T'
Calculator electronic
27 9
Calculator electronic
cînd Tj -»oo. Se folosesc, în maşina analogică, circuite de comandă obişnuite pentru pornirea şi oprirea integrării. Se poate realiza un calculator analogic cu acfiune de repetifie, astfel încît (0 să varieze în trepte; maşina calculează atunci integrala penfru diferite valori co în timpul diferitelor intervale sau trepte. Dacă se face ca co să varieze periodic (de ex. printr-un poten-fiometru rotativ), funcfiunile de co cari rezultă pot fi vizualizate pe ecranul unui osciloscop catodic.
Fig. VII reprezintă o schemă de calcul analogic penfru obfinerea aproximativă a funcfiunii de corelafie mutuală a două
FM*
Muitiplîcatoi
6(zh
de timp Ă
J'F(v)B[c-Ă)d'u
' O(z-K)
VII. Schemă de calcul analogic penfru funcjiuni de corelafie.
funcfiuni F(t) şi G(t) [sau a funcfiunii de aufocoreiafie, dacă F(t)EEG(t)] ca limită a expresiei:
—	f F(r)G (x—X) dx t,J0
cînd Ti —>oo, întîrzierea de timp X poate fi introdusă în diferite moduri; de exemplu se poate folosi un înregistrator pe bandă magnetică ale cărui capete de înregistrare şi citire sînt separate Ia o distanfă variabilă proporfională cu ?i; o tensiune care corespunde funcfiunii G(t), introdusă la capul de înregistrare, reapare la capul de citire cu un decalaj de timp X şi corespunde funcfiunii G(t — X).
Scheme de calcul analogic penfru simularea unor sisteme tehnice. Exemple:
Simularea unui servomotor hidraulic. Se consideră un servomotor hidraulic, echipat cu o supapă comandată de un elecfro-magnet. între tensiunea u aplicată electromagnefului şi deplasarea supapei se admite o relafie de forma:
(22)	x(p)=(rp+1) (mp2 + fp+k) u{p)''
în care: p — d/dt) T e constanta de timp a electromagnefului; m, } şi k sînt coeficienfi de inerfie, de frecare vîscoasă şi de elasticitate, referitori la mişcarea supapei.
Dacă se presupune o relafie lineară între deplasarea x a supapei şi vitesa de deplasare pz a pisfonuiui servomotorului, se poate scrie:
(23)	pz(p) = a2x(p).
La trecerea realizării unei scheme de simulare electronice, în locul mărimilor fizice x(p), u(p), z(p) se vor introduce anumite tensiuni -XţP), U(P), Z(P), cari vor avea o variafie în timp analogă cu a mărimilor originale, în locul timpului real cores-punzînd un timp al schemei de calcul, care poate să fie, după voie, mai lung sau mai scurt; din acest motiv, în locul operatorului p = d/dt se introduce operatorul P — d/dx, în care T = a^£ e variabila de timp corespunzătoare în schema analogică, iar at e scara timpului. între x, u, z şi X, U, Z există relafiile de proporfionalitafe:
X-ax*x\ U = au-u\ Z—az'Z,
dacă coeficienfii de scară ax, au, az se aleg astfel, încît amplificatoarele operafionale să poată funcfiona în regiunea lineară a caracteristicilor lor.
Plecînd de la relafiile (22) şi (23), se poate scrie:
(24)
a i
TP +
j U-fPX-kX
(25)
PX=
fPX —— kx\ m	m	J
ATI. ai
P\jn ’ TP+\
(26)	PZ	=	a2-X.
Simularea mişcării supapei se poate face prin schema din
VIII. Simularea electronică a unui servomotor hidraulic, a) simularea deplasării supapei servomotorului; b) simularea deplasării pistonului servomotorului.
fig. VIII a. în ce priveşte relafia dintre deplasarea X a supapei şi deplasarea Z a pistonului servomotorului, trebuie avută în vedere capacitatea limitată de scurgere a sistemului hidraulic, care introduce o limitare sau o saturafie a vitesei de deplasare PZ) de altă parte, cursa pistonului e limitată de două opritoare.
Aceste limitări au fost introduse în schema din fig. VIII b.
Simularea unui generator de curent continuu. Dacă se consideră generatorul (v. fig. IX) linear şi vitesa de antrenare constantă, se pot scrie următoarele relafii:
(27)	Ux	=	Re(\±TJP)le
/'
/ II = corist
IX. Generator de curent continuu.
(28)
Ut =
1
1
Pe Rt + R, 1 +7V> 1+r/
'R.'
r,=-
U
' Ri+Rs
Cu aceste relafii, simularea relafiei dintre tensiunea de la bornele generatorului şi tensiunea de la bornele excitafiei se
X. Simularea generatorului de curent continuu, în ipoteza unei funcţionări lineare.
poate face prin schema din fig. X, în care s-a notat:
K	R,
ai~Re: _ *2 ^4-*/
Dacă se ia în considerafie relafia nelineară dintre curentul de excitafie şi forfa electromotoare indusă — caracteristica de mers în gol a generatorului —, trebuie să se folosească un
Calculator electronic
280
Calculator electronic
generator de funcfiune. în acest caz, relafiile cari servesc la simulare sînt relafia (27) şi următoarea:
(29)	U2 = Rt + Rs' 1 +T{P
Schema de simulare ia forma din fig. XI, în care s-a notaf: 1 1
ai = R,'/
a2=
Ri+Rs
XI. Simularea generaiorului de curent continuu, în ipoteza unei funcţionări nelineare.
Simularea unui motor de curent continuu. Dacă se consideră comanda pe indus a unui motor cu excitafie constantă, se poate scrie (v. fig. XII):
U=kfiHRi+LiP)i kj=pgsi+cr
U-kQ
RÂ1 +PTt)
\(K, CA p\3	31
XIV. Servomecanism de pozifie elementar.
curentul debitat de amplificatorul electronic şi tensiunea de la intrarea $a se presupune, de asemenea, lineară. Dacă excitafia
motorului e constantă, cuplul motor e direct proporfional cu tensiunea de Ia intrarea amplificatorului, în aceste condifii se poate scrie:
(34)	Ut = Ui~U=h (ei-9„)
(35)	I = k4Jt - k\k2 (0; - Be)
(36)	(3S+N2gm)p2pee+N*fmpee+c,=c„e=Nk3i=
= Nklk2ks(@i — Be), unde e momentul de inerfie al sarcinii; e momentul de inerfie al motorului; N e raportul cutiei de vitese; } e coeficientul de frecare vîscoasă a motorului; Cm e cuplul
motor raportat la axul de ieşire.
Relafia (36) se poate pune sub forma:
(37)	P2®e = *20a{P%- a2Be- a3Cr,
căreia îi corespunde schema de calcul analogic din fig, XV. în care s-a notat:
(30)
(31)
(32)
(33)	W — —^ ~	^ j•	XII, Motor de curent continuu
comandat pe indus.
unde: km e constanta de cuplu a
motorului; 3 e momentul de inerfie al motorului; Cr e cuplul rezistent; Rif L{ sînt rezistenfa şi inductanfa indusului; Ti-Li/Ri e constanta de timp electrică a indusului; Q—P&e e vitesa unghiulară a motorului.
Conform relafiilor (32) şi (33), schema de simulare a motorului ia forma din fig. XIII. Se remarcă aici, ca şi în fig. XI, introducerea condicilor inifiale la fiecare circuit integrator.
*1=7
3s+N23m'	a2 3S+N*gm’	gs+N*gim
Dacă e necesar să se fină seamă de frecările uscate ale motorului şi de jocul în angrenaje, schema trebuie modificată. Frecările uscate fac ca motorul să nu pornească decît după ce curentul absorbit a depăşit un prag, pragul de insensibilitate. Jocul în angrenaje introduce o rămînere în urmă, un isterezis. Se aduc relafiile de mai sus sub o formă convenabilă, pentru introducerea acestor nelinearităfi:
Nk\k2k^
1
XV. Schemă de calcul analogic a servomecanismului din fig. XIV, în ipo-feza unei funcfionări lineare,
(38)
(39) unde:
(^+3 )
P**m+fpem+Ş=cm=k3i
XIII. Simularea motorului de curent continuu, în ipoteza unei funcfionări lineare.
Simularea unui servomecanism. Se consideră schema elementară din fig. X/V. Sistemul se presupune linear, iar relafia dintre
P2®m + kP®m+hCr=b2Il
N2
N2
+ 3tv
(a?2+3>»)
N
Cu relafiile (35) şi (39) şi finînd seamă de schema din fig. X/V
XVI. Schemă de simulare electronică a servomecanismului din fig. XIV, jînînd seamă de insensibilitate şi de jocul în angrenaje.
se obfine schema de simulare electronică din fig. XVI. în această schemă se poate urmări variafia mărimilor &m, P®m şi I.
Domeniul de folosire a calculatoarelor analogice de curent continuu e astăzi foarte larg.
Calculator electronic
281
Calculator electronic
în tehnica aeronautică şi a proiectilelor teleghidate, calculul analogic a fost utilizat la următoarele operafii şi probleme: proiectarea şi încercarea comenzilor avionului şi a piloţilor automaţi; sistemele automate de teleghidaj şi aterisare; dispozitivele de automatizare a turboreactoarelor; studiul vibrafiilor Ia avioane şi elicoptere; studiul şocurilor la aterisare; studiul arderii şi al zborului rachetelor; calculul traiectoriilor proiectilelor; proiectarea tunelelor aerodinamice; probleme de aerodinamică supersonică; simularea condifiilor de zbor; etc.
în mecanică şi în particular în construcţia automobilelor, calculul analogic a fost utilizat la următoarele operafii şi probleme: proiectarea şi încercarea parfială a sistemelor de comandă automată; studiul sistemelor de comandă a navelor şi a submarinelor; studiul vibrafiilor construcţiilor mecanice; studiul suspensiunilor şi al amortisoarelor de vibrafii; calculul vibrafiilor de torsiune în arbori cotiţi; dinamica mecanismelor (came, supape, frîne, etc.); transmisiuni hidraulice şi mecanice; etc.
în Electrotehnică şi în Electronică, calculul analogic a fost utilizat la următoarele operafii şi probleme: analiza circuitelor fineare şi nelineare; studiul sistemelor de modulafie; studiul efectului zgomotelor în sistemele de comunicafie şi în sistemele automate; optica electronică şi balistica electronică; studiul reacfiunii în amplificatoare; analiza maşinilor rotative; proiectarea releelor; analiza liniilor de transmisiune; probleme de distribufie a puterii; etc.
în industria chimică, minieră şi petrolieră, calculul analogic a fost utilizat la următoarele operafii: studiul proceselor de producfie în uzinele chimice; probleme de vitesă a reacfiilor chimice şi probleme de difuziune; probleme de geofizică şi de prospecfiune a solului; probleme de extracfie a fifeiului; probleme de transport al fifeiului prin conducte; efc.
în problemele Fizicii matematice, calculul analogic a fost utilizat la următoarele probleme: probleme de fizică şi de tehnică nucleară; cercetări în mecanica nelineară; probleme de transmisiune a căldurii; trasări de curbe şi reprezentări conforme; solufii ale ecuafiei lui Schrodinger; etc.
Calculatorul electronic numeric e un calculator numeric ale cărui elemente esenfiale din punctul de vedere funcfional sînt circuite electronice. Calculatoarele electronice numerice operează cu valori numerice discrete, reprezentate prin succesiuni adecvate de impulsii electrice şi sînt capabile să efectueze operafii cu caracter matematic sau logic, să înregistreze informafii şi să prezinte înregistrate rezultatele calculelor efectuate.
Funcfionarea calculatorului e condusă de „programul de lucru". Acest program determină ce operafii sau asociaţii de
		-r _i.
2'		i
	3'	1
		1 L.
1		1
;r ' i
XVII. Schema-bloc a calculatorului electronic numeric, î) pupitrul operatorului; 2) semnalizări; 3) comenzile operatorului; 4) instalaţia de comandă; 5) comenzi; 6) codul operafiei; 7) adresa; 8) instalaţia aritmetică; 9) numere şi comenzi; 10) instalafii de memorare; 11) instalaţia de calcul numeric; 12) introducerea datelor; 13) extragerea rezultatelor.
operaţii aritmetice şi logice trebuie să efectueze maşina pentru a rezolva o anumită probleimă. Un calculator electronic numeric (v, fig. XV//) e constituit din;
Instalaţia de introducere a datelor inifiale, în care se introduc datele problemei de rezolvat, cum şi programul de lucru al maşinii, sub forma unor cartele sau a unor benzi perforate, ^a căror lectură se face pe cale fotoelectrică.
Instalaţia de calcul numeric e compusă dm trei blocuri mari: instalaţia de calcul aritmetic, care efectuează cele patru operaţii aritmetice; instalaţia de memorare, care înregistrează datele iniţiale, rezultatele calculelor intermediare şi rezultatele finale, cum şi programul; instalaţia de comandă, care asigură desfăşurarea calculelor în conformitate cu ordinea stabilită în program şi comandă toafe celelalte elemente ale maşinii.
Instalaţia de ieşire, care prezintă rezultatele calculelor fie sub forma unor cifre sau succesiuni de cifre după un anumit cod, fie direct (rezultatele scrise la maşina de scris).
Pupitrul de comandă, de la care operatorul dă comanda de pornire a maşinii şi e informat de desfăşurarea calculului prin instrumente de semnalizare.
Structura instalaţiei aritmetice determină precizia şi rapiditatea calculelor. Adeseori, pentru a evita eroriie, calculele sînt conduse simultan în două secţiuni diferite şi rezultatele şe compară din timp în timp, dîndu-se automat comanda de oprire, dacă rezultatele parţiale diferă, ceea ce indică prezenţa unor erori. Capacitatea instalaţiei aritmetice trebuie să fie în concordanţă cu capacitatea de înregistrare a instalaţiei de memorare. Instalaţia de memorare, sau memoria, e necesară penfru înregistrarea informaţiilor cari se folosesc ulterior în procesul de calcul. în acest scop se folosesc instalafii cu timp de înregistrare şi extragere a informaţiilor foarte scurt, dar cu capacitate de înregistrare mică (memoria rapidă) şi instalaţii cu capacitate mare şi timp de înregistrare lung (memoria lentă). Instalaţia de memorare poate înregistra date provenite din exteriorul maşinii (memoria exterioară) sau din interiorul ei (memoria interioară). Instalaţia de comandă conduce procesul de calcul potrivit programului introdus în maşină, determină instalaţia de calcul numeric să efectueze anumite calcule într-o anumită ordine, comandă înregistrarea datelor şi a rezultatelor înfr-o anumită celulă a memoriei — adresa —, sau trecerea datelor şi a comenzilor înregistrate dintr-o anumită celulă a memoriei într-o anumită parte a maşinii. Comenzile pe cari le dă pot fi: comenzi trecute în programul de lucru al maşinii, stabilit anterior şi introdus din afara maşinii la începutul calculului, — şi comenzi determinate de rezultatele obţinute în cursul procesului de calcul.
Comenzile se dau sub forma unui grup de cifre, după un anumit cod. Acest grup indică: natura operaţiei de efectuat, celula memoriei (adresa) din care se ia primul număr, celula memoriei din care se ia al doiiea număr (datele iniţiale pentru calcul) şi celula memoriei în care se vor înregistra rezultatele calculului. Tocmai această reprezentare a comenzilor sub forma unui grup de cifre permite maşinii să efectueze, prin intermediul instalaţiei aritmetice, operaţii de transformare a comenzilor înseşi, adică operaţii logice elementare.
Efectuarea calculelor s-ar putea face, din punct de vedere matematic, în orice bază de numeraţie. în calculatoarele electronice, folosind pe scară mare tuburile electronice, sistemul binar (în baza 2 de numeraţie) e cel mai potrivit, deoarece în acest sistem există doar două semne admisibile (două cifre) 0 şi 1 cari se pot pune uşor în corespondenţă cu cele două stări stabile, net distincte, în cari n n n se pot găsi tuburile electronice (închis-deschis), releele, circuitele bistabile, —J LJ L—_ cum şi alte elemente cu caracter binar	7
utilizate în calculatoarele electronice numerice. Reprezentarea numerelor binare în calculatoarele electronice se face adeseori prin impulsii; prezenţa impulsiei marchează 1, iar absenţa sa, 0 (v. fig. XV///). Astfel, variaţia parametrilor tubu-
XVIII. Reprezentarea unui număr binar prin impulsuri.
Calculator electronic
282
Calculator electronic
rilor electronice (prin învechirea lor) — în anumite limite — nu influenţează funcfionarea instalafiilor, deoarece variafiile de amplitudine ale impulsiilor nu prezintă nici o semnificafie. (Afară de sistemul de numerafie binar se mai foloseşte sistemul de numerafie zecimal fără sau cu reprezentarea cifrelor în diferite coduri: biquinar, „două din cinci", etc.)
Principalele elemente de calcul numeric electronic sînt următoarele:
Celulele bisfabile (circuitele bistabile), cari cuprind douătuburi electronice (v. fig. XIX) cu cuplaje rezistive anod-grilă şi ne-gativare comună, ceea ce face ca montajul să aibă doar două pozifii stabile de echilibru — un tub conduce, celălalt e închis — şi să treacă dintr-o pozifie în alta la aplicarea unei impulsii din exterior. Curentul care trece prin tubul deschis produce o tensiune pe rezis-tenfa ^3, care menfine
1 Hfnpuls ]! mirare
XIX. Montaj bisfabil.
trecerea impulsiilor de la intrări la ieşire numai cînd se aplică simultan la două sau la mai multe borne de intrare. Din acest motiv, aceste circuite realizează- o-perafia logică „şi", în fig. XX e dată o schemă în care potenţialul punctului Pe diferit de zero numai cînd toate potenfialele punctelor A, B, C şi D sînt diferite de zero. Dacă unul dintre punctele acestea e pus la masă, dioda respectivă conduce curent şi se comportă ca un scurt-circuit, făcînd ca potenfialul punctului P să fie zero.
XX. Schemă de coincidenfă. a) simbolic; b) principiu.
IU.
p
J^L
P
Simbolic: P = A şi B şi C şi D.
Celulele de însumare (circuitele însu-matoare), cari reprezintă circuite electronice de tip „sau"(obfi-nîndu-se un semnal de ieşire cînd unei intrări oarecari i se a-plică un semnal. în fig. XXI e reprezentată
o schemă în care potenfialul punctului P e pozitiv ori de cîte ori potenfialul unuia oarecare dintre punctele A, B, C sau D
XXI. Schemă de însumare, a) simbolic; b) principiu.
e pozitiv, deoarece dioda corespunzătoare se deschide şi transmite la ieşire (P) potenfialul pozitiv aplicat.
Celulele de inversiune (circuitele de inversiune), cari realizează operafia logică „nu", obfinîndu-se semnal la ieşire cînd nu se aplică semnal la intrare, şi reciproc. Schema respectivă e reprezentată în fig. XX/l. Ori de cîte ori se aplică un semnal
XXII.	Schemă de inversiune, a) simbolic; b) principiu.
,Nu"
■fesire
închis al doilea tub. La aplicarea unei impulsii din exterior, tubul închis se deschide şi rolurile se inversează: montajul a basculat.
Numărătoare binare obfinute montînd în lanf mai multe celule bistabile. Impulsiile negative de la bascularea unei celule excită celula următoare. Numărul impulsiilor negative generate de o celulă fiind însă de două ori mai mic decît numărul impulsiilor negative aplicate celulei (celula generează pe rînd, la fiecare basculare, o impulsie pozitivă şi una negativă), rezultă că fiecare celulă face o diviziune prin 2. După 2n impulsii aplicate montajului, la ieşirea numărătorului cu n celule se obfine o impulsie. Completînd schema cu cîteva cuplaje su-plementare, se realizează numărătoare zecimale (în baza 10). Celulele de coincidenfă (circuitele de coincidenfă), cari permit
pozitiv, tubul inifial închis se deschide şi potenfialul punctului P scade.
P Unstalafia de calcul aritmetic se compune din elementele descrise mai sus, asociate convenabil.
în fig. XXIII e reprezentată, ca exemplu, schema unui sumatcr binar de ordinul întîi cu două intrări. Alături e dată tabela de
B+-
Sau
,?/		 î A B	S T
	0 0	0 0
	1 0	/ 0
	0 J	/ 0
Nu	/ /	0 /
XXIII. Sumator binar de ordinul întîi cu două intrări.
lucru. Intrărilor A şi B li se aplică semnele corespunzătoare cifrelor (binare) de acelaşi rang a două numere cari trebuie însumate. La ieşirea S se obfine suma, iar la ieşirea T se obfine reportul în rangul superior următor. Se verifică direct că schema lucrează conform tabelei indicate. Completînd schema, se poate obfine un sumator binar cu trei intrări de ordinul întîi (cele două ranguri şi reportul din rangul inferior).
Instalaf ia de calcul aritmetic efectuează operafii aritmetice şi logice asupra cifrelor şi comenzilor. în compunerea ei intră elementele descrise anterior, grupate în blocuri cu diverse destinafii funcfionale. Cele mai importante sînt dispozitivele de adunare-scădere (suma-toare)şi dispozitivele de înmulţire.Ope-rafiile se pot efectua în două moduri: paralel — asupra tuturor rangurilor se efectuează simultan aceeaşi operafie
—	sau succesiv, rang cu rang. Intro-	__f]	fi	fi	______ 1
ducerea numerelor se face în mod	n	fi	II	FI	fi	11	7
corespunzător (v, fig. XX/V), fie paralel, —•'——'*—"—— fie succesiv. Modul de lucru paralel	^
asigură o vitesă mai mare de calcul,	xx)v> Sis}eme	de	codare>
dar reclamă o instalafie aritmetică de paraIel; b) succesJv. capacitate mai mare.	f)	cod; 2) |mpulsij de sin_
Sumatoarele pot fi cu combinare,	cronizare.
şi cu acumulare. Fiecare tip poate opera
paralel sau succesiv. în sumatorul cu combinare, cele două numere de adunat se introduc simultan pe două rînduri de intrări, iar suma se obfine aproape odată cu introducerea termenilor (după o mică întîrziere, în care se termină procesele transitorii). în sumatorul cu acumulare, numerele se introduc pe rînd, iar suma se obfine pe bâza adunării acestor numere, pe măsura introducerii lor. Suma rămîne apoi înregistrată. Acest
Calculator electronic
283
Calculator electronic
sumator poate fi considerat ca asociaţia unui sumator cu combinare cu un registru pentru un singur număr.
în fig. XXV e reprezentată schema unui sumator cu combinare de tip paralel, destinat însumării a două numere de
XXV. Sumator cu combinare, de tip paralei.
cîte n cifre' (x şi y) exprimate într-o bază de numerafie b (oarecare). Cifrele de rang /: a primului termen, a termenului al doilea şi a sumei sînt, respectiv, xit yit zt. Sumatorul elementar de rang i are o conexiune de ieşire vit pentru aplicarea reportului la rangul următor, şi o conexiune de intrare v{__s, prin care se aplică reportul de la rangul precedent. Pentru a putea efectua şi scăderi prin reprezentarea numărului negativ sub forma complementară (pînă la b— 1), s-au introdus un sumator suplementar de rang n 4-1 şi un circuit de report circular, care asigură satisfacerea relafiei vq~vh^. Dacă sumatorul e asociat cu o instalafie de memorare, există două posibilităfi de a reprezenta numerele negative: Se memorează numerele negative sub forma de valoare absolută şi semn (în acest caz, la intrarea şi la ieşirea sumatorului trebuie dispuse instalafii de trecere la codul complementar); se memorează direct numărul negativ sub forma complementară. în ambele cazuri, sumatorul lucrează în acelaşi fel. Cifrele xi şi ale celor doi termeni se introduc cu ajutorul porfilor respective de intrare. Dacă sumatorul lucrează în baza 2, timpul cel mai lung de adunare e în cazul cînd +yn^ = 1 + 1 = 10 şi peste tot x^ + y^~ 1 • în acest caz, unitatea de reportat parcurge circuitul reportului circular, trecînd prin n + 2 ranguri. în fig. XXVI e reprezentată schema unui sumator cu acumulare de tip paralel, în
XXVI. Sumator cu acumulare, de tip paralel.
care se folosesc w+1 numărătoare şi porfile respective de report. Fiecare numărător lucrează în baza de numerafie b, adică poate avea b pozifii stabile distincte, fiind prevăzut cu cîte două intrări x%, wi şi avînd trei ieşiri vit z{. La primirea cifrei xi% numărătorul i, care se găsea în pozifia yit va trece în pozifia 5,- = ^ + ^ — vjb, unde e o variabilă binară, şi anume: x^=1 dacă Xi + y^b]	^ = 0 dacă x^y^b.
Dacă 1^=1, poarta de report (5) (cu numărul i) e deschisă şi j_i ==c, unde c e de asemenea o variabilă binară egală cu 0 în timpul trecerii dispozitivului de numărare în noua poziţie şi egală cu 1 la aplicarea comenzii de efectuare a reportării. A doua tensiune de ieşire ui e diferită de zero numai cînd S^b— 1. în acest caz, a i-lea poartă de report (B— 1) e deschisă şi ==^. Evident = 0 totdeauna, deoarece nu pot să apară simultan ambele impulsii de report ^=1 şi #*=1; deci ^_|_1 = ^z£^ + z^c. După trecerea unui interval de timp suficient pentru bascularea tuturor porfilor de report cari au fost acfionate, se aplică impulsia de report C=1. Astfel, fiecare numărător e adus în pozifia z^S^ + w^u^b.
Timpul necesar reportării depinde numai de timpul de trecere a impulsiilor prin porfile de report (B— 1) şi de numărul rangurilor din sumatorul cu acumulare. Pentru păstrarea semnalelor ui şi vit poarta de report trebuie să confină celule bistabile, cari se aduc la zero printr-o instalafie specială înaintea unui nou ciclu de însumare. în sumator se pot introduce nu numai doi termeni, ci mai mulfi, repetînd de fiecare dată un ciclu de însumare descris mai sus. Scăderea se poate face printr-unul dintre cele două sisteme descrise la sumatorul cu combinare, în sumatorul cu acumulare, numerele negative se păstrează totdeauna sub formă complementară. Numărul obfinut în sumator, în urma însumării cîtorva termeni, se poate extrage cu ajutorul unor circuite speciale. Există un dispozitiv de aducere la zero a numărătoarelor înaintea unui nou proces de însumare.
Dispozitivele de înmulfire se construiesc de obicei pentru calculul în baza 2 sau 10, fiind mai simple. Schema-bloc a unei instalafii de multiplicare în baza doi, dată în fig. XXVII,
XXVII. Dispozitiv binar de înmulfire şi tabelă de calcul (baza 2).
cuprinde: două registre (pentru cei doi factori), o schemă de deplasare, o poartă şi un sumator cu acumulare.
înmulfitorul se găseşte într-un registru echipat cu o schemă de comandă a porfii şi cu schemă de deplasare, în funcfiune de cifrele înmulfitorului. Inifial, schema de deplasare e situată în pozifia limită la dreapta, iar schema de comandă aplică cifra din rangul cel mai mic al înmulfitorului ca semnal de comandă pe poartă. Deînmulfitul trece sau nu în sumatorul cu acumulare, după cum această cifră e 1 sau 0. Apoi schema de deplasare face un pas la stînga şi cifra rangului următor a înmulfitorului acfionează poarta. Operafia se repetă pînă cînd toate cifrele înmulfitorului au acfionat poarta, făcîndu-se, evident, de fiecare dată, o deplasare la stînga. La sfîrşit, în sumatorul cu acumulare e înregistrat produsul.
Dispozitivul de multiplicare, în baza 10, se bazează pe principiul însumării repetate. Schema-bloc reprezentată în fig. XXVIII cuprinde, pe lîngă elementele descrise anterior, şi un dispozitiv de scădere a unităfii. Inifial, schema de deplasare e situată în pozifia limita la dreapta, iar schema de comandă e acfionată de cifra din rangul inferior al înmulfitorului. Apoi deînmulfitul
Calculator electronic
284
Calculator electronic
se adaugă la numărul din sumator de fiecare dată cînd din ultimul rang (inferior) al înmulţitorului se scade o unitate. De fiecare dată cînd se anulează cifra ultimului rang al înmulţitorului, schsma de deplasare face cîte un pas la stînga, iar
Registru!
dvinim/ltit
Denie
Rnairf-u/
jnmtjltif'or
9S/9/,e \ A----------1 Comdnrjd deplasare şi
\	j	oC^Up,'->	ii/i. / '
energie provocate prin reflexiuni la cele două capete ale liniei. De la ieşirea liniei, semnalele se amplifică şi sînt aplicate din nou la intrare, ceea ce determină circulafia necontenită a informaţiei aplicată de-a lungul sistemului închis. Introducerea,
/	Lin ie de întim/ere	V ^
r—V		\
		
impulsuri de sincrtrnîzure
Amplificatori
F
I
XXVIII.	Dispozitiv decadic de înmulţire,
procesul se repetă pina ia anularea numărului din registrul în-mulfitorului. Schema de deplasare care leagă registrul deînmul-fitului cu sumatorul cu acumulare realizează înmulţirea deînmul-fitului cu puterile pozitive întregi ale iui 10, deci după m deplasări la stînga cu 10w.
Schema de comandă e acfionată de ultima cifră a înmulţi-torului, iar cînd aceasta se anulează, schema de comandă trece la rangul următor, făcînd schema de deplasare să avanseze un pas la stînga. La sfîrşit, produsul e înregistrat în sumatorul cu acumulare. Schema de deplasare şi sumatorul cu acumulare pot fi înlocuite printr-un sumator cu combinare şi cu reacţiune, realizîndu-se astfel o simplificare a aparaturii.
Instalaţii de memorare (memoratoare). Există foarte numeroase tipuri diferite de astfel de instalaţii, caracterizate prin principiile de funcţionare, capacitatea de memorare (500--4000 de numere), vitesa de acţionare sau durata de înregistrare a informaţiilor. Cele mai simple sînt benzile şi cartelele perforate, cari înregistrează informaţii în cod binar, cifrelor 0 şi 1 corespunzîn-du-le absenţa sau prezenţa perforaţiei în locul respectiv. Lectura lor se face de preferinţă fotoelectric. Se folosesc în „memoria permanentă", pentru înregistrarea programelor de lucru.
Releele electromecanice sau, de preferinţă, celulele basculante, constituie un răspîndit sistem de memorare. Primele prezintă inerţie mai mare; în schimb, sînt capabile să conecteze un număr mare de contacte parcurse de curenţi importanţi. Celulele basculante sînt practic lipsite de inerţie. Tipurile descrise împreună cu memorarea prin înregistrare fotografică fac parte din sistemele neperiodice de memorie, caracterizate prin fixarea în timp şi în spaţiu a informaţiilor,
în sistemele periodice de memorie, informaţiile circulă necontenit într-un circuit închis. Din această categorie fac parte:
Linia ultrasonoră de întîrziere. Schema dispozitivului e reprezentată în fig. XX/X; ea cuprinde o linie ultrasonoră de întîrziere şi dispozitivele anexe de excitaţie şi reacţiune. Linia de întîrziere se prezintă sub forma unui tub metalic umplut cu mercur, închis la capete şi echipat cu două cristale de cuarf. Primul cristal e excitat printr-o tensiune electrică alternativă, producînd, datorită efectului piezoelectric, vibraţii mecanice cari se transmit mercurului. Aceste vibraţii se propagă prin mercur şi ajung, după oarecare întîrziere, la cel de al doilea cristal, care, fiind excitat mecanic, produce o tensiune electrică corespunzătoare. Tubul are de obicei diametrul de 1--»2 cm şi lungimea de 50"'100 cm. Semnalele de excitaţie se aplică sub forma unei tensiuni alternative, avînd frecvenţa corespunzătoare frecvenţei de rezonanţă a cristalelor de cuarţ (5---30 MHz) modulată prin impulsii de audio-frecvenţă. Durata impulsiilor e de ordinul a 1 jis. Se iau măsuri speciale de adaptare mecanică a cristalelor de cuarţ cu mercurul, pentru a evita pierderile de
Ştergere
înregistrare
XXIX.	Linie ultrasonoră de întîrziere cu mercur.
extragerea sau anularea informaţiilor se fac prin porţi speciale, dispuse în circuitul exterior liniei. Pentru a asigura sincronismul liniei cu celelalte instalaţii se iau măsuri speciale de compensare a variaţiilor vitesei de propagare a semnalelor prin linie, cari ar putea fi provocate prin variaţiile de temperatură. Alături de liniile ultrasonore cu lichid se mai folosesc liniile solide: magnetostrictive şi piezoelectrice, Liniile de întîrziere sînt indicate în calculatoarele cu acţiune succesivă (serie).
Memoria magnetică. Se folosesc benzi sau tambure acoperite cu material magnetic, pe care înregistrarea şi lectura se fac întocmai ca la sistemele de înregistrare magnetică a sunetului (magnetofon), pe baza magnetizării remanente. De obicei se foloseşte cîte un tambur care se poate rofi cu vitesă mare, de-a lungul generatoarelor instalîndu-se capete de înregistrare şi de lectură. Dacă prin acestea se trec impulsiile de cod ale unui număr, acestea produc un cîmp magnetic variabil, care face să se schimbe cîmpul remanent al tamburului în punctele respective. La rotirea tamburului, variaţiile de flux magnetic fac să apară tensiuni induse în înfăşurările capetelor, cari reproduc impulsiile de înregistrare. Sistemul mai cuprinde o serie de dispozitive cu amplificare, regenerare şi sincronizare a impulsiilor de cod. Instalaţiile de memorare de acest tip au timpul de acces cam lung; în schimb au capacitate mare şi de aceea sînt folosife în instalaţiile de memorare interioară a maşinilor de calculat.
Memoria cu tuburi catodice. Se utilizează tuburi catodice cu deflexiune electrostatică, după principiul următor (v. fig. XXX):
Jub cd indic
Pidci de tem no!
Adresa
	Ctrc. de
	reeererâre
Lectură
XXX,	Instalafie de memorare cu, tub catodic.
Dacă se îndreaptă un fascicul electronic asupra unui ecran construit dintr-un material dielectric, în punctul respectiv se produce o acumulare de sarcini electrice. Aceste sarcini se menţin destul de mult timp, ceea ce permite memorarea unui grup de impulsii corespunzînd unui număr în sistemul binar. Pentru lectură se dirijează din nou fasciculul electronic spre punctul respectiv. Dacă acesta nu a fost încărcat în prealabil, se încarcă acum şi în placa de semnal se generează un impuls care e amplificat apoi de o instalaţie specială. Dacă punctul respectiv era încărcat, nu apare nici un semnal. Astfel, se poate şti dacă în punctul respectiv a fost sau nu a fost înregistrat un număr-semnal.
Calculator artileristic
285
Calculator artileristic
| O instalafie specială baleiază necontenit ecranul şi reface : încărcarea punctelor excitate, evitînd ştergerea datelor înregistrate în timp sau după o lectură. Obişnuit, pe ecran se dispun 32X32=1024 sau 32X64 = 2048 de puncte. Astfel de instalafii au un timp de acces foarte scurt (cîteva microsecunde) şi sînt larg folosite în memorarea operativă a maşinilor tip paralel, folosindu-se cîte un tub catodic pentru fiecare rang al numărului înregistrat.
Memor/a cu inele magnetice. Se folosesc inele confecţionate dintr-un material feromagnetic (de obicei, ferite), avînd bucla de isterezis dreptunghiulară (v. fig. XXXI), cu ajutorul cărora se
3	b
XXXI. Instalafie de memorare cu inele, aJ buclă de isterezis; b) refea de memorare; /) înfăşurare de lectură.
pot memora cifre binare. Inelele se dispun în refele bidimensionale sau tridimensionale (matrice). Fiecare coloană formează un registru, avînd capacitatea de a înregistra cîte o cifră binară în fiecare inel.
Inifial, toate inelele se aduc în pozifia „0", adică la — Br. Pentru a înregistra cifra „1" într-un inel oarecare, trebuie adus la inducfia +Br. în acest scop se trimite prin firele refelei care se încrucişează în inelul dat cîte un impuls de curent de amplitudine /w/2, după care ioată matricea revine în pozifia ini-fială, cu excepfia inelului dat, care trece la -|-Br, deoarece cîrn-purile magnetice date de cele două fire s-au adunat, rezuifînd un cîmp mai mare decît cel critic corespunzător basculării. înfăşurarea de lectură se realizează printr-un fir care străbate toate inelele şi în care se induc tensiuni, la bascularea fiecărui inel.
Datele înregistrate se menţin timp îndelungat, fără consum suplementar de energie pentru regenerare. Acest sistem se foloseşte chiar şi în instalafiile de calcul şi de comandă.
Programarea calculelor. Pentru a rezolva o anumită problemă, în calculatoarele electronice se utilizează o metodă de calcul numeric oarecare, efectuîndu-se rînd pe rînd calcule simple. Desfăşurarea succesiunii de operafii e asigurată de programul de calcul, alcătuit din comenzile corespunzătoare. Cel mai răspîndit e sistemul de comandă cu trei adrese. în acest sistem, comenzile se dau după un cod numeric cuprinzînd patru grupe de cifre cari indică respectiv:	1	—	codul operaţiei de
efectuat; 2 — adresa primului număr; 3 — adresa celui de al doilea număr; 4— adresa rezultatului, prin adresă înţelegîndu-se celula numerică în care se păstrează numărul respectiv. Codurile comenzilor se păstrează tot în instalaţia de memorare. Adesea se prevăd o serie de subprograme pentru operaţii tipice, ceea ce uşurează mult operafia de programare, întrucît subprogramele se menfin mereu în maşină. —
Importanfa calculatoarelor electronice numerice e greu de apreciat la justa ei valoare. Astăzi, această maşină efectuează într-un timp foarte scurt (cîteva ore) operafii de calcul pe cari sute şi chiar mii de calculatori experimentafi le-ar face în cîteva
zeci de ani. Astfel pot fi rezolvate probleme ca prognoza timpului, determinarea traiectoriei unui proiectil înainte ca acesta să fi atins finta, etc.
Comparaţie între c a 1 c u ! a t o a r e I e e I e c t r o n i c e analogice şi cele numerice.
Calculatoarele numerice operînd cu numere, pot da rezultate oricît de exacte. Vitesa de calcul e foarte mare, dar deoarece problemele sînt rezolvate prin calcul aproximativ, numeric, descompus în operafii elementare, timpul de calcul depinde de numărul acestor operaţii şi de vitesa de desfăşurare a fiecărei operaţii elementare. Orice imprecizie în soluţionarea unei probleme (alta decît o defecfiune a instalaţiei) se datoreşte metodei de integrare numerică (de calcul aproximativ), modufui în care a fost pregătită sau programată problema pentru a fi introdusă în maşină, — iar nu calculatorului însuşi. Programarea e uneori foarte complicată şi cere mult timp.
Calculatoarele analogice au proprietăţi diferite, deoarece, bazînau-se pe simulare, elementele lor trebuie să aibă aceleaşi caracteristici de transfer ca elementele fizice pe cari le reprezintă în schema de simulare. Caracteristicile acestor elemente — linearitatea, saturaţia, zgomotui, fluctuaţia tensiunilor de alimentare, deplasarea punctelor de zero ale amplificatoarelor de curent continuu — au un efect direct asupra preciziei soluţiei obţinute. Aceeaşi problemă, rezolvată de două ori pe un calculator numeric, trebuie să dea răspunsuri identice, pe cînd la un calculator analogic, răspunsurile diferă puţin. Precizia şi siguranţa calculatoarelor analogice e în tehnica actuală destul de mare (chiar sub 1%), aceasta depinzînd de precizia elementelor maşinii. Vitesa de calcul a unui calculator analogic e mult mai mare decît a unui calculator numeric, deoarece calculul nu e descompus în operaţii numerice efectuate succesiv; rezultatul calculului se obţine aproape instantaneu, dar apare sub forma unei curbe înregistrate pe hîrtie sau pe ecranul unui osciloscop. Timpul necesar pentru programarea maşinii (de obicei mai scurt sau mult mai scurt la calculatorul analogic decît la calculatorul numeric) depinde de complexitatea sistemului.
Calculatorul analogic prezintă avantaje în multe probleme întîinite în fizică şi în tehnică (în special probleme nelineare), dacă precizia cerută nu e prea mare, deoarece: Rezultatul calculului se obţine sub forma unei diagrame; modificarea parametrilor problemei se face prin simpla rotire a unor butoane ■— potenţiometre — şi noua soluţie se obţine în cîteva secunde; caracteristicile nelineare ale unor elemente ale sistemului fizic studiat, obţinute pe cale experimentală, pot fi introduse în maşina de calcul, fără a fi nevoie să se exprime, în prealabil, printr-o relaţie analitică; condiţiile inifiale ale sistemului se introduc în schema analogică şi se pot modifica cu cea mai mare uşurinfă, prin simpla stabilire a unei tensiuni de alimentare la o valoare dorită; există posibilitatea realizării unei simulări de ansamblu sau de detaliu a sistemului fizic studiat şi a urmăririi simultane a variaţiei în timp a diferitelor mărimi cari caracterizează procesul fizic studiat; există posibilitatea simulării nelinearităfi-lor de orice fel (insensibilitate, saturaţie, isterezis, etc.).
i.	Calculator artileristic. Tehn. mii.: Aparat de calcul, folosit în artilerie la determinarea elementelor de tragere necesare penfru deschiderea focului asupra unei anumite ţinte, pentru transportul tragerii asupra altei finte şi penfru executarea reglajului tragerii. Aparatul se compune dintr-un disc metalic, care pe margine are o scală cu gradaţii de la 1***6000 de miimi, şi dintr-o cruce formată din două rigle (diametri) perpendiculare, cu un sector. Unul dintre diametri reprezintă pe o rază linia de observare, iar pe cealaltă raza, direcţia de tragere; celălalt diametru reprezintă pe raza perpendiculară pe
Calculator
286
Calculi
Calculator arîileristic.
1) disc metalic; 2) riglă în formă de cruce; 3) sectorul gradat al riglei.
linia de observare, sensul în care se măsoară abaterile loviturilor de laobservator, iar pecealaltă rază, direefia care serveşte la determinarea valorii abaterilor în direcţie, corespunzătoare bateriei.
Aparatul permite construirea unui triunghi asemenea cu triunghiul format de baterie, observator şi fintă, şi deci determinarea distanfei de la baterie la fintă şi a unghiului de observare. Cu acest aparat se mai pot determina modificările de di-reefie ale gurii de foc, cînd se cunoaşte, prin observare, abaterea unghiulară a loviturii fafă de fintă, astfel încît lovitura următoare să fie adusă pe fintă (v. fig.).
î. Calculator, pl. calculatori. 2. Gen.; Persoană specializată în calculul costului unei lucrări sau al unui produs, înainte de a fi executate sau după ce au fost executate.
2.	Calculul elementelor de tragere. Tehn. mii. V. sub Calcul artileristic.
3.	Calculul probabilităţilor. Mat.: Calcul în care elementul fundamental e probabilitatea (v.) ca anumite evenimente să aibă loc. Aplicafiile statistice ale acestui calcul constituie discipline speciale, variind ca formă teoretică după natura domeniului statistic corespunzător. Astfel, sînt discipline distincte: Teoria erorilor, Teoria jocurilor de noroc, Teoriile statistice biologice, Teoria asigurărilor, Statisticile fizice, Teoria cinetică a gazelor, etc.
4.	Calculul ferasamentelor. Drum., C. f.; Piesă scrisă a unui proiect de drum sau de cale ferată, care cuprinde, sub forma de tablou, calculele necesare determinării cantităfilor de tera-samente (săpături şi umpluturi) cari intervin în fiecare profil transversal al drumului sau al căii ferate, în vederea stabilirii mişcării Pămîntului. Se întocmeşte pe baza datelor înscrise pe profilurile transversale (suprafefele profilurilor) şi pe profilul în lung (distanfele aplicabile).
5.	Calculul traiectoriei. Tehn. mii.: Determinarea elementelor cari definesc traiectoria unui proiectil, adică atît a elementelor corespunzătoare traiectoriei centrului de greutate al proiectilului, cît şi a elementelor cari precizează ansamblul mişcărilor efectuate de proiectil, considerat ca un solid în mişcare în mediul atmosferic. Pentru necesităţile imediate de tragere se execută calculul elementelor traiectoriei centrului de greutate pentru toate înclinările, vitesele inifiale, greutăfile de proiectile şi formele de proiectile pe cari le trage o anumită gură de foc. în sens re-strîns, în practica curentă a tragerilor se dă acestei părfi numirea de calculul traiectoriei.
e. Calculul variafiunilor. Mat.; Parte a Analizei matematice, în care se studiază determinarea uneia sau a mai multor funcfiuni de una sau de mai multe variabile, cari să facă minimă o anumită integrală, în care intră aceste funcfiuni şi derivatele lor, cum şi variabilele independente, limitele de integrare fiind fixe sau chiar variabile, iar funefiunile căutate putînd satisface şi anumite condifii limitative, ceea ce determină solufia, cînd ea există.
Numeroase probleme de Geometrie, de Mecanică, Fizică, Matematică, tehnică, etc., se rezolvă prin calculul variafiunilor. Exemple de probleme clasice: Problema brahistocronei, determinarea arcelor de lungime minimă între două puncte ale unei suprafefe (geodezicele suprafefei), problema isoperimetrilor,
determinarea corpului de revolufie care întîmpină rezistenfa cea mai mică la înaintarea într-un mediu omogen, principiile variafionale ale Fizicii, cum sînt principiul minimei aefiuni principiul lui Hamilton, principiul minimei constrîngeri, etc. — Probleme simple de calcul al variafiunilor:
a) Să se determine o funcfiune * (r) care să facă minimă integrala:
b
(1)
J V (t, x, x) d£,
unde x — dxldt.
Punînd: x(£)4-8§(£) în locul lui x(t), unde ? (*) = § (£) = 0, se calculează variafiunea integralei (1), care, dacă se pune:
b
0')
(2)
X+E Ş,X + £ §) cU,
r (0):
dt.
Integrînd prin părfi şi finînd seamă că | (t) e arbitrar, con-difia /'(0) = 0 atrage după sine condifia
&V d
(3)
Aceasta e ecuafia diferenfială de ordinul al doilea (ecuafia lui Euler), care determină pe x (f) pînă la două constante arbitrare.
b) Dacă V nu depinde numai de t, x, x, ci şi de derivata a doua x, a treia x, etc. a funcfiunii necunoscute, adică e de determinat valoarea extremă a integralei: b
(4)
V (t, x, x, x, x, ) dt,
se obfine în acelaşi mod, ca o condifie necesară pentru x (t), ecuafia diferenfială (a lui Euler):
c)x	dt2	\d'x)	dtS\dx)
c) Funcfiunea de sub semnul integrală depinde de n funcfiuni xk(t) de o variabilă şi de derivatele lor, adică: b
(6)	J	V	(t, *i, x2l xh x2l ) dt.
(7)
Condifiile necesare de minim
0K
sînt:
. (&= 1, 2, •••, n),
numite ecuafiile lui Lagrange.
d) Valoarea extremă a unei integrale duble:
(8)
V (x, y, z, p, q) dx dy unde p-
c)x‘
dz
dy
Condifia
(9)
0K
02
_ J>__ (dv\^(dv\Q
dx\dpj dy\dq/
Astfel, dacă V = Yl + p2 + q2, se obfin suprafefele minime, solufii ale ecuafiei de ordinul al doilea:
(1 +q2) r — 2pqs + (1 +p2) t - 0.
7. Calculi, sing. calcul. Chim. biol.: Aglomeraţii de substanfe organice, cum sînt colesterina, bilirubina, acidul uric, urafii, etc., sub forma unor corpuscule de forme şi dimensiuni diferite, cari
Caldarină
287
Cale ferată
apar în organismul uman datorită unor turburări de ordin metabolic. Se deosebesc calculi biliari şi calculi urinari.
Calculii biliari se tormează în vezicula biliară şi pot ti constituiţi din cristale de colesterol (aproape pur), din biIirubină > pură sau dintr-un amestec de calciu-colesterol, calciu-pigmenfi biliari, calciu-colesterol-bilirubină. E probabil că stagnarea bilei şi unele turburări în metabolismul colesterolului influenfează formarea calculilor biliari.
Calculii urinari se formează pe traiectul urinar şi pot fi constituifi dintr-un singur component (simpli), sau din mai mulfi (micşti). Cei simpli pot fi formafi din cistină, din xantină sau din oxalat de calciu şi se întîlnesc rar. Cei micşti sînt constituifi de cele mai multe ori dintr-un amestec de acid uric. urat de sodiu, oxalat de calciu şi fosfat de calciu şi se formează la pH = 7. Calculii cari confin fosfat de calciu, fosfat de amoniu şi magneziu şi urat de amoniu se depun la pH-7iar cei formafi din carbonat de calciu, fosfat de amoniu şi magneziu şi urat de amoniu, la pH mai mare decît 8. Formarea calculilor renali depinde de gradul de saturafie a urinei în constituenfi cristali-zabili, saturafie care e legată de anumite turburări de ordin metabolic.
î. Caldarina, pl. caldarine. Nav.: Căldarea de încălzire centrală (v.), cu abur sau cu apă caldă, cu suprafafa de încălzire de 1 - -B0 m2, folosită la bordul navelor. Pentru dezvoltarea căldurii în focarul caldarinei se folosesc combustibil solid, lichid sau, uneori, gazele uzate ale motoarelor de propulsiune, cu autoaprindere.
2.	Caldarîm, pl. caldarîmuri. 1. Drum.: Pavaj de bolovani de rîu (v.).
3.	Caldarîm. 2. Drum.: Termen folosit în trecut pentru pavaj.
4.	Caldeiră, pl. caldeire. GeoL: Excavafie în forma unei căldări de dimensiuni foarte mari, de obicei circulară, care se formează la partea superioară a unui coş vulcanic central, pe umplutura de lavă a acestui coş, ca rezultat al unor explozii vulcanice puternice (caldeiră de explozie, de exemplu Ia vulcanul Bandai-San din Japonia) sau al unor prăbuşiri ale coşului central (caldeiră de prăbuşire, de exemplu la vulcanul cu lavă fluidă Mauna-Loa din insulele Hawai). Modelarea morfologică ulterioară a caldeirei e rezultatul acfiunii de eroziune a agenfilor externi.
în jurul depresiunii circulare a caldeirei se află o coroană de vîrfuri. Perefii interiori ai depresiunii au pante foarte repezi, pe cînd cei dinafcra acesteia au pante de obicei line. în interiorul caldeirei e mai totdeauna o vale colectoare, care adună torenfii şi pîraiele de pe versante şi care de cele mai multe ori îşi creează o trecere, sub forma unui defileu, prin care apele adunate se scurg în afara depresiunii. Alteori fundul caldeirei se poate transforma într-un lac (de ex. lacul Kronotkoe din Kamciatka).
Spre deosebire de crater (v.), care are aceeaşi provenienfă, caldeira reprezintă o depresiune al cărei diametru atinge uneori mulfi kilometri. (De exemplu, caldeira Aso din Japonia are 18,5 km; caldeira Tenerifa din insulele Canare are 16 km; caldeira Santorin din Marea Egee are 14,5 km; caldeira Albano din Italia are 10,5 km.)
în fara noastră, formele de caldeiră, cu diametri cari variază între 1 şi 10 km, se întîlnesc în lanful vulcanic Căliman-Harghita (de ex.: Căliman, Funcele, Şoimuş, Ciumani, Harghita).
5.	Calderif. Mineral.: Andradit. (Termen vechi, părăsit.)
e. Cale, pl. căi. 1. Drum., C. Suprafafă de teren lungă şi de lărgime în general constantă, amenajată special pentru a permite circulafia vehiculelor, a oamenilor şi a animalelor. Calea pentru circulafia vehiculelor rutiere e constituită de partea carosabilă a drumului (v. Carosabilă, parte v. şi sub |Drum); calea pentru circulafia pietonilor e constituită de trotoar (v.); calea pentru circulafia cicliştilor e constituită de pista penfru
ciclişti (v.); calea pentru circulafia vehiculelor feroviare e constituită de şinele montate pe traverse (v. sub Cale ferată).
7.	~ unidirecţională. Drum.: Parte carosabilă de şosea sau de stradă, formată din una sau din mai multe benzi de circulafie şi pe care toate vehiculele se deplasează, în acelaşi sens, pe toată lăfimea ei. Străzile pot avea una sau două căi unidirecfionale. Cele cu o singură cale sînt destinate circulafiei în sens unic, în vederea măririi şi îmbunătăţirii capacităfii unui trafic supraaglomerat; cele cu două căi unidirecfionale au părfile carosabile separate printr-o fîşie mediană, plantată, sau amenajată ca refugiu ori destinată circulafiei altor feluri de vehicule (tramvaie, trolleybuse). Şoselele şi, în special, autostradele, au cîte două căi unidirecfionale, separate printr-o fîşie mediană, plantată. în cazul străzilor şi al şoselelor cu două căi unidirecfionale, fiecare cale are cel pufin două benzi de circulafie, pentru a permite stafionarea şi depăşirea vehiculelor; pe fiecare cale, circulafia normală şi stafionarea se fac pe banda dinspre acostament, respectiv dinspre trotoar, iar depăşirile şi circulaţia cu vitese mari se fac pe banda sau pe benzile dinspre fîşia mediană.
8.	Cale ferată. 1. C. f.: Cale de comunicafie terestră destinată circulafiei vehiculelor prin rulare pe şine sau pe cabluri. —
Din punctul de vedere a pozifiei căii fafă de nivelul terenului, se deosebesc: căi ferate la nivelul terenului, căi ferate subterane şi căi ferate aeriene.
Cale ferată la nivelul terenului: Cale ferată ale cărei şine sînt fixate pe traverse aşezate (de obicei prin intermediul unui pat de balast) pe o fîşie de teren amenajată în mod special, prin nivelarea suprafefei terenului natural, prin executarea de terasamente în umplutură (rambleu) sau în săpătură (debleu), pentru a obfine un traseu care să aibă în profil longitudinal declivităfiIe admise de normele tehnice şi de con-difiile de exploatare.
Pentru trecerea obstacolelor situate pe traseu se folosesc poduri şi viaducte cari susfin calea deasupra obstacolului, la nivelul porfiunilor de traseu vecine cu obstacolul, sau tunele cari străbat obstacolul (munte, deal), permifînd realizarea continuităţi fîşiei de teren pe care e amplasată calea.
Cale ferată subterană: Cale ferată aşezată într-un tunel construit la o anumită adîncime de la suprafafa terenului. Astfel de căi ferate se construiesc în centrele aglomerate, pentru a nu fi stînjenite sau pentru a nu stînjeni circulafia, pentru a nu reduce suprafefele construite sau pentru a nu implica cheltuieli prea mari prin dărîmarea construcfiilor existente. Se construieşte şi sub un canal navigabil, sub un braf de mare sau sub un fluviu, pentru a le putea trece în orice stare a apelor, şi unde construirea unui pod nu e posibilă. Uneori se construieşte sub sol numai stafia terminus a unei linii, aşezată într-un centru de mare aglomerafie urbană.
Cale ferată aeriană: Cale ferată la care calea de rulare e susfinută, la oarecare înălfime deasupra terenului, de construcfii speciale. Din punctul de vedere al construcfii Io** pe cari reazemă calea, se deosebesc: căi ferate susfinute pe viaducte şi căi ferate suspendate.
Căile ferate pe viaducte au calea aşezată pe viaducte metalice, de zidărie sau de beton armat, pentru a fi susfinută la o înălfime suficientă de la sol, astfel încît să nu stînjenească circulafia pe alte căi de comunicafie terestre (străzi, canale, căi ferate) şi să poată trece peste diferite construcfii mai scunde, cari nu pot fi expropriate sau dărîmate. Se folosesc în centrele mari aglomerate sau în centrele industriale, ca mijloc de transport în comun sau pentru transporturi industriale. Prezintă dezavantajul că produc mult zgomot şi sînt pufin estetice. Din această cauză, sînt înlocuite, în măsură din ce în ce mai mare, prin căile ferate subterane.
Caile ferate suspendate au calea constituită din cabluri de ofel sau din şine şi susfinută de suporturi (stîlpi, piloni) la
Cale leraîa
288
Cale ferata
înălfimea de cel puţin 2 m deasupra solului, vehiculele fiind suspendate de cale prin intermediul unui cărucior mobil, astfel încît centrul lui de greutate se găseşte sub nivelul căii. Din această categorie fac parte: căile ferate suspendate pe cablu, căile ferate monoşine şi căile ferate suspendate electrice.
Căile ferate suspendate pe cablu au calea alcătuită dintr-un cablu de otel, iar vehiculele sînt constituite din vagonete speciale trase cu ajutorul unui cablu pus în mişcare de o staţiune de forfa fixă. Sînt folosite pentru transportul persoanelor şi al materialelor în fabrici, în exploatări miniere, forestiere sau industriale, în special în regiuni de munte. Sin. (impropriu) Funicular, Teleferic (v.).
Căile ferate monoşine au calea alcătuită din una sau doua şine, iar vehiculele (vagonete speciale) sînt puse în mişcare printr-un cablu sau printr-un lanţ, de la o staţiune fixă, sau sînt antrenate de un motor propriu, electric. Sînt folosite în special pentru transportul de materiale în fabrici şi exploatări. Sin. Monoşină (v.).
Căile ferate suspendate, electrice, au calea constituită din cabluri sau din şine, iar vehiculul e antrenat de un electromotor propriu. Calea e împărţită în mai multe cîmpuri, astfel încît căruciorul vehiculului acţionează, în mersul lui, contactele plasate la extremitatea fiecărui cîmp, scoţînd de sub tensiune cîmpul parcurs, în timp ce cîmpul pe care începe parcursul e pus sub tensiune electrică. Cît timp calea nu e liberă, vehiculul care urmează e blocat, astfel încît ciocnirea lui cu cel din faţa e evitată.—
Din punctul de vedere al modului de fixare a şinelor, se deosebesc: căi ferate cu longrine, căi ferate cu suporturi izolate şi căi ferate cu traverse.
Cale ferată cu longrine: Cale ferată cu şine fixate pe grinzi de lemn sau pe grinzi de oţel profilat, aşezate în lungul şinelor.
Cale ferată cu suporturi izolate: Cale formată din şine scurte, susţinute de suporturi de piatră sau de beton, îngropate în pămînt. A fost folosită la începutul dezvoltării căilor ferate, cînd sarcinile pe osii erau mici şi nu se puteau lamina şine de oţel. în prezent se foloseşte numai în scopuri speciale, pentru vagonete încărcate uşor, în diferite exploatări, unde construcţia unei căi obişnuite ar fi prea costisitoare faţă de importanţa ei.
Cale ferată cu t r a v e r s e: Cale ferată la care şinele sînt fixate pe grinzi de lemn, de metal sau de beton armat, aşezate perpendicular pe axa căii (traverse), îngropate în balast pînă la faţa lor superioară şi depăşind lăţimea căii, de o parte şi de alta, cu 0,30-'-0,50 m. V. şi sub Traversă.—
Din punctul de vedere al reliefului terenului pe care e situată o cale ferată, se deosebesc: căi ferate alpine, căi ferate de deal, căi ferate de şes şi căi ferate montane.
Cale ferată alpină: Cale ferată construită pentru exploatări forestiere, miniere sau în scopuri turistice, care are dec!i-vifăţi cuprinse între 40 şi 60%oŞÎ curbe cu rază mică (100---150 m), şi la care tracţiunea se face în condiţii excepţionale (locomotive cu cremalieră, sau prin tragere cu cablu). Căile ferate alpine satisfac un trafic relativ mic de călători sau de mărfuri şi folosesc vagoane de construcţie specială.
Cale ferată de deal: Cale ferată ale cărei linii străbat o regiune deluroasă. Liniile principale pot avea deciivităţi pînă la 12%o Şi curbe cu raza minimă de 500 m, iar liniile secundare pot avea declivifăţi pînă la 20%o Ş* curbe cu raza minimă pînă la 300 m. în general, traseul căilor ferate de deal reclamă construirea unor lucrări de artă de oarecare importanţă.
Cale ferată de şes: Cale ferată ale cărei linii străbat o regiune de şes. Se caracterizează prin aliniamente lungi, prin curbe cu raze mari (peste 700 m, pentru liniile principale, şi peste 400 m penfru liniile secundare) şi deci ivi tăţi sub 6%0i pentru liniile principale, respectiv sub 10°/gq, pentru Jiniile secundare.
Căile ferate de şes pot fi construite cu cheltuieli de investiţie mici, fără lucrări de artă importante, şi pot fi exploatate uşor, asfel încît staţiile pe aceste linii se amplasează la distanţe mai mari.
Cale ferată montană: Cale ferată situată într-o regiune de munte. Liniile principale pot avea declivifăţi pînă la 24%q şi curbe cu raza minimă de 300 m, iar liniile secundare pot avea declivifăţi pînă la 30%o şi curbe cu raza minimă de 200 m. Traseul căilor ferate montane reclamă lucrări de artă grele ca, de exemplu, tunele, cînd linia trebuie să străbată munţi. Căile ferate montane se amplasează, în general, de-a lungul cursurilor de apă, şi reclamă condifii de exploatare speciale (în general, tracţiune multiplă).—
Din punctul de vedere al ecartamentului căii, se deosebesc: căi ferate normale, căi ferate largi şi căi ferate înguste.
Cale ferată normală: Cale ferată cu ecartamentul de 1435 mm. Acest ecartament, numit normal sau european, a fost acceptat de majoritatea administraţii lor de cale ferată, la Conferinţa internaţională de la Berna (1887). El a fost introdus la reţelele de căi ferate principale din majoritatea ţărilor europene (Anglia, Austria, Belgia, Bulgaria, Cehoslovacia, Danemarca, Elveţia,Franfa, Germania, Grecia, Italia, Jugoslavia, Olanda, Norvegia, Romînia, Suedia, Turcia şi Ungaria) şi din unele fări din alte continente (Argentina, Algeria, Africa de Sud, Cuba, o parte din refeaua feroviară din China, refeaua nouă din Japonia, Mexic, Peru, Statele Unite ale Americii). Liniile de cale ferată normală reprezintă circa 70% din totalul liniilor ferate din lume.
Cale ferată largă: Cale ferată al cărei ecartament e mai mare decît 1435 mm. Valoarea ecartamentului larg diferă după ţară, astfel: în URSS şi Panama e de 1524 mm; în Australia, Brazilia şi Islanda e de 1601 mm; în Portugalia şi Spania e de 1670 mm; în Argentina, Chile şi India e de 1676 mm.
Cale ferată îngustă: Cale ferată al cărei ecartament e mai mic decît 1435 mm. Ecartamentul îngust se întîlneşte la întreaga reţea feroviară principală a unor ţări, la unele linii din această reţea, sau, în special, la liniile de cale ferată industriale, miniere, forestiere, de şantier, etc. Mărimea ecartamentului variază între 600 şi 1067 mm. Exemple: ecartamentul de 1067 mm se întîlneşte în Japonia (la reţeaua veche), Sumatra, Java, Egipt, Congo, etc.; ecartamentul de 1050 mm se întîlneşte în Siria; ecartamentul de 1000 mm se întîlneşte pe unele linii din regiunile de munte din Austria, Italia, Grecia, Spania şi Portugalia şi în ţara noastră, pe linia electrică Arad-Ghioroc-Pîncota; ecartamentul de 940 mm se întîlneşte în fara noastră pe liniile de exploatare minieră din jurul Reşifei; ecartamentul de 760 mm se întîlneşte pe unele linii cu traseu accidentat din fara noastră, din Austria, Ungaria şi Iugoslavia; ecartamentul de 750 mm se întîlneşte în fara noastră pe unele linii forestiere sau industriale; ecartamentul de 600 mm se întîlneşte, în general, pe liniile din exploatările miniere şi din unele industrii.
Ecartamentele mai mici decît 600 mm sînt folosife penfru linii cu caracter provizoriu (de şantier, din industrii sau depozite) şi nu pot fi folosite pentru liniile de cale ferată de interes general.—
Din punctul de vedere al numărului de linii, se deosebesc: căi ferate cu linie simplă, căi ferate cu linie dublă, căi ferate cu linii multiple, căi ferate cu linii separate şi căi ferate cu linii combinate.
Cale ferată cu linie	s-r.J	-----*~
simplă: Cale ferată cu o singură linie curentă, destinată circulafiei în ambele sensuri (v. fig. /). încrucişările trenurilor, ca şi trecerile înainte ale trenurilor cu vitesă mai mare, se fac în stafii echipate cu mai multe linii paralele.
Cale ferată cu linie dublă: Cale ferată cu două linii curente de circulafie, fiecare dintre ele fiind rezervată peniru
I. Secfiunea transversală a unei căi terate cu linie simpla.
Cale ferată
289
Cale feraîă
un singur sens de circulafie (v. fig, II). Distanfa dintre axele celor două linii e de 4,00 m. în general, circulaţia în fiecare dintre cele două sensuri se face pe linia din dreapta, adică pe linia care
IL Secţiunea transversală a unei căi ferate cu linie dublă.
are în dreapta una dintre zonele caii. Fiecare dintre cele două linii au semnale proprii, aşezate în partea dreaptă. Cînd pe una dintre linii nu se poate circula, cealaltă linie serveşte pentru circulafia în ambele sensuri. în acest caz, trenurile cari circulă în sens contrar sensului normal de circulafie se spune că circulă pe linie falsă. Trecerile înainte ale trenurilor cu vitese mai mari se fac în stajii, iar încrucişările trenurilor cari circulă în cele două sensuri se fac atît în stafii, cît şi în linie curentă.
Cale ferată cu linii multiple: Cale ferată cu mai mult decît două linii curente de circulafie. Pe fiecare linie se circulă numai într-un anumit sens. Linia e echipată cu semnale proprii. Căile ferate cu linii multiple se execută, de obicei, cu trei, patru sau şase linii. La căile ferate cu trei linii (triple), una dintre ele e destinată circularei în amîndouă sensurile, iar fiecare dintre celelalte două e destinată circularei într-un singur sens. Pentru a putea aşeza semnalele necesare circuiafiei pe linia cu sens de circulafie dublu, distanfa dintre axa acesteia şi a*a liniei cu un singur sens de circulafie, vecine, trebuie să fie de 5,00 m. La căile ferate cu patru linii curente de circulafie, de obicei două dintre linii sînt destinate circuiafiei într-un sens, iar celelalte două, circuiafiei în sens opus. Liniile destinate aceluiaşi sens de circulafie pot fi aşezate alăturat, sau pot alterna cu liniile destinate sensului de circulafie opus. Uneori, două dintre linii, avînd sensuri de circulafie diferite, sînt aşezate alăturat, şi sînt dispuse între celelalte două linii, cari au sensuri duble de circulafie. Distanfa dintre axa liniilor cu sens de circulafie opus trebuie să fie de cel pufin 4,00 m, iar distanfa dintre axele liniilor cu acelaşi sens de circulafie trebuie să fie de cel pufin 5,00 m, pentru a putea amplasa semnalele de circulafie pentru ambele, linii.
La căile ferate cu şase linii curente de circulafie, distanfa dintre axele liniilor cu sensuri de circulafie opuse trebuie să fie de 4,00 m, iar dintre axele liniilor cu acelaşi sens de circulafie trebuie să fie de 5,00 m.
Cale ferată cu linii separate (sau paralele): Cale ferată cu două linii curente de circulafie, cu acelaşi ecar-tament sau cu ecartamente diferite, la cari fiecare linie e circulată în ambele sensuri şi e echipată cu semnale proprii. .Cînd cele două linii au acelaşi
ecartament, distanţa	j~I j/2 ^ j
dintre axele lor trebuie	1	7	ii
să fie de cel pufin 5,00 m.
Cale ferată	a
cu linii combinate: Cale ferată cu două linii cu ecartamente diferite, la cari şinele ambelor linii sînt aşezate pe aceleaşi traverse. Cînd	Secţiuni transversale de căi ferate cu lin i
diferenfa dintre ecar-	combinate,
tamentele celor două a) lln‘e de ca*e ^rată combinată cu trei fire de linii e mai mare decît $ine; *>) llnie de cale ferată cu patru fire de şine; lăfimea tălpii şinei,	eiî e2) ecartamentele celor două linii,
una dintre linii se realizează prin aşezarea unui fir de şine între firele de şine ale celeilalte linii, astfel încît cele două linii au un fir de şine
comun. Această solufie se foloseşte, de obicei, în cazul combinării unei linii normale cu o linie îngustă cu ecartamen-tul de 1000 mm sau de 760 mm (de ex., în fara noastră, linia Reşifa-Ocna de Fier). Cînd diferenfa dintre ecartamentele celor două linii e mai mică decît lăfimea tălpii şinei (de ex. între ecar-tamentul normal şi ecartamentul larg de 1524 mm), fiecare linie are cîte două fire de şine, proprii, iar cele două perechi de fire de şine sînt montate pe aceleaşi traverse, dar decalate între ele (v. fig. III). în fara noastră sînt astfel de linii combinate în stafiile de la frontiera cu URSS şi pe traseele de la aceste stajii pînă la frontieră. '
în stafii, cele două linii se separă sau rămîn combinate. în ultimul caz, ele sînt echipate cu schimbătoare de cale speciale.—-Din punctul de vedere al împărfirii administrative, se deosebesc: căi ferate nafionale, căi ferate regionale şi căi ferate suburbane.
Cale ferată naţională: Cale ferată care cuprinde reţeaua de linii de cale ferată de pe teritoriul administrativ al unei fări.
Cale ferată regionala: Cale ferată care cuprinde refeaua de linii de cale ferata administrată de o Direcfie regională. (în fara noastră, refeaua de căi ferate e administrată de şase Direcţii regionale.)
Cale ferată suburbană: Cale ferată construita în afara oraşelor mari, pe ale cărei linii circulă tramvaie sau metropolitane, uneori şi trenuri de marfă sau de călători, pentru deservirea zonelor suburbane ale oraşului respectiv —
Din punctul de vedere al importanfei economice, se deosebesc: căi ferate principale, căi ferate secundare, căi farate de interes local, căi ferate de joncfiune şi căi ferate de centură. Cale ferată p r i n c i p a I ă: Cale ferată ale cărei linii leagă capitala cu centrele importante ale fării (administrative, industriale, miniere, forestiere, porturi, etc.) şi cu staţiile de frontieră, şi pe cari pot circula trenuri cu vitese meri (peste 100 km/h), remorcate de locomotive foarte grele. Pe acesta linii circulă trenuri directe de călători şi de marfă, cari nu opresc în toate stafiile, astfel încît realizează vitese comerciale mari şi un trafic important de călători şi de mărfuri.
în general, liniile principale sînt duble, sînt construite cu şine de tip greu şi sînt echipate cu instalafii de semnalizare şi de centralizare moderne, dîndu-se o deosebită importanfă întreţinerii lor, astfel încît condifiile de exploatare să fie satisfăcute în cel mai înalt grad.
Cale ferată secundară: Gale ferată ale cărei iinii se ramifică din liniile unei căi ferate principale, penfru des ar-virea anumitor centre populate sau industriale de importanfă mai mică, şi pe cari circulă trenuri cu vitese mici (pînă la 70 km/h), cari opresc în toate stafiile de pe traseu.
Liniile căilor ferate secundare sînt, în general, simple, construite cu şine de tip mijlociu sau uşor.
Cale |f erată de interes local; Cale ferată ale cărei linii se ramifică din liniile unei căi ferate secundare sau principale şi deservesc anumite centre industriale, agricole, forestiere, etc., situate la oarecare distanfă de linia secundară sau principală, şi pe cari circulă trenuri mixte de călători şi de marfă, cu vitese sub 50 km/h. Aceste linii sînt, în general,-înguste, şi construite cu şine de fip uşor.
Cale ferată de joncţiune: Cale ferată care face legătura între stafiile de pe linia ferată de centură şi centrul oraşului, sau leagă două stafii de pe două linii ferate principale.
Cale ferată de centură: Cale ferată construită în jurul unui centru cu populaţie densă şi cu industrie dezvoltată, penfru legătura staţiilor de caie ferată exterioare centrului, aşezate pe liniile de cale ferată radiale ale oraşului. în centrele foarte întinse există adeseori două căi ferate de centură: una de mică centură, situată imediat la periferia oraşului, şi alta
19
Cale ferată
290
Cale ferată
de mare centură, care leagă centrele suburbane, cari se găsesc la oarecare distanfă de oraş. —
Din punctul de vedere al destinafiei speciale, se deosebesc: căi ferate de campanie, cai ferate de serviciu, căi ferate industriale, căi ferate metropolitane, căi ferate militare, căi ferate portuare şi căi ferate strategice.
Cale ferata de campanie: Cale ferată, în general cu ecartament îngust, cu şinele fixate pe traverse metalice, formînd panouri. Se aşază direct pe teren, după o nivelare sumară a acestuia. Se montează şi se demontează rapid, prin ridicarea şi desfacerea panourilor.
Cale ferată, de serviciu: Cale ferată îngustă, formată din panouri, de obicei cu traverse metalice, aşezate direct pe teren, fără terasamente. Serveşte la transportul de materiale pe şantiere de lucru. Sin. Linie Decauville.
Cale ferată industrială: Cale ferată construită în special pentru deservirea unei uzine sau a unui grup de exploatări industriale (forestiere, miniere, etc.). Se leagă cu o linie principală de cale ferată, sau cu un port. Profilul traseului şi tipul de şine, ca şr alegerea ecartamentului, depind de natura şi de durata exploatării. Penfru exploatări se preferă construirea unei linii înguste.
Cale ferată metropolitană. V. Metropolitan.
Cale ferată militară: Cale ferată care deserveşte numai unităfi militare şi zone rezervate excluziv armatei, ca zonele de fortificaţie militară, centrele de instrucfie, poligoanele de tragere sau cîmpurile de manevră.
Cale ferată portuară: Cale ferată care deserveşte transporturile feroviare în interiorul unui port şi face legătura cu gara principală a unui oraş portuar.
Cale ferată strategică: Cale ferată care leagă regiuni de mare importanfă strategică.
1.	Cale ferată. 2. C. f.i Mijloc de transport care foloseşte vehicule speciale cari se deplasează prin rulare pe şine sau pe cabluri metalice, rofile lor fiind ghidate de acestea, astfel încît frecarea dintre cale şi rofile vehiculelor e micşorată, sporind puterea de remorcare a vehiculelor motoare.
Mişcarea vehiculelor feroviare, cari în ansamblu sînt numite material rulant, reclamă anumite instalafii fixe pentru dirijarea, întrefinerea şi siguranfa circulafiei acestora, cum sînt: stafii, triaje, depouri, ateliere, dispozitive de semnalizare, etc.
Materialul rulant constituie totalitatea vehiculelor cari circulă pe calea ferată (în accepfiunea 1) şi e format din locomotive, automotoare, drezine, vagoane şi vagonete.
Locomotivele sînt vehicule motoare, cu sursă de energie proprie sau străină, folosite pentru producerea forfei de tracfiune necesare la remorcare, fară ca acestea să transporte sarcini utile.
După felul energiei folosite, se deosebesc: locomotive cu abur, la cari agentul motor (aburul), produs într-un generator de abur montat pe carul locomotivei sau într-o centrală independentă, acfionează un motor cu piston sau o turbină (se construiesc locomotive cu putere mare de tracfiune şi cu vitesă mică, pentru remorcarea trenurilor de marfă, şi locomotive pentru vitese mari, pentru remorcarea trenurilor de călători); locomotive cu turbine cu gaze, la cari sursa de energie e o turbină cu gaze, care antrenează un generator electric de curent continuu care alimentează motoarele de tracfiune (folosite în special în regiuni cu climate cu temperaturi medii mai joase); locomotive Diesel, la cari sursa de energie e un motor rapid cu autoaprindere, montat pe carul acesteia (folosite în special pe liniile pe cari tracfiunea cu abur se efectuează în condifii grele sau în regiunile în cari combustibilul motor se procură în condifii avantajoase); locomotive Diesel electrice, la cari sursa de energie e un generator electric de curent continuu antrenat de un motor cu autoaprindere, care alimentează un număr de electromotoare de tracfiune cuplate cu osiile motoare ale loco-
motivei (folosite ca locomotive de foarte mare vitesă sau de mare putere, pentru remorcarea trenurilor); locomotive electrice, la cari sursa de energie e constituită de o centrală electrică independentă, curentul de alimentare fiind transmis motoarelor electrice de tracfiune (montate pe vehicul) printr-o linie electrică (folosite în regiuni cu posibilităfi mari de electrificare).
Locomotivele se mai clasifică: după utilizare, în locomotive pentru trenuri, locomotive industriale forestiere, de mină, etc.; după ecartamentul căii ferate, în locomotive cu ecartament normal, cu ecartament larg şi cu ecartament îngust; după modul de realizare a forjei de tracfiune, în locomotive cu adeziune, locomotive cu rofi dinfate, locomotive penfru tracţiune combinată (rofi dinfate şi adeziune); etc. (v. şi sub Locomotivă).
Automotoarele sînt vehicule motoare cu sursă de energie proprie, amenajate pentru transportul de sarcini utile (călători sau mărfuri).
După felul energiei folosite, se deosebesc: automotoare Diesel (folosind unu sau două motoare cu autoaprindere), automotoare cu acumulator electric (folosind o baterie de acumulatoare electrice montate pe vehicul) şi automotoare cu abur (folosind un generator de abur propriu). (V. şi sub Automotor.)
Drezinele sînt vehicule cu motor sau acfionate de forfa musculară (pedalieră sau manuală) a omului, folosite la transportul unui număr limitat de persoane şi, rareori, de materiale. (V. şi sub Drezină.)
Vagoanele sînt vehicule cu autopropulsiune (vagon motor) sau fără autopropulsiune, folosite penfru transportul de sarcini utile sau pentru servicii.
Vagoanele fără autopropulsiune se clasifică, după destinafie, în: vagoane de călători, folosite la transportul călătorilor sau la deservirea acestora în timpul călătoriei (de ex. vagoane-clasă, vagoane-salon, vagoane de dormit, vagoane-restaurant, vagoane-spital, vagoane de bagaj, vagoane de poştă, etc.); vagoane de marfă, folosite Ia transportul mărfurilor în masă şi anume vagoane descoperite (vagoane-platformă sau vagoane cu perefi) şi vagoane acoperite, cari pot fi amenajate cu pîinii de descărcare, cu planşee suplementare, cu rafturi, etc., sau ca vagoane speciale (de ex. vagoane frigorifere, vagoane refrigerente, vagoane penfru animale, vagoane-cisternă, etc.); vagoane tehnice, amenajate penfru efectuarea unor operafii tehnice sau pentru instruirea personalului (de ex. vagoane-afelier, vagoane de ajutor, vagoane de încălzit, vagoane dinamometrice, etc.).
Vagoanele cu autopropulsiune sînt folosite pentru transportul călătorilor, sursa lor de energie fiind constituită de o centrală electrică independentă, de la care energia de alimentare se transmite vehiculului printr-o linie electrică. Se deosebesc: vagoane motoare pentru căi ferate de interes general (înlocuind automotoarele pe liniile cu tracfiune electrică), vagoane mofoare penfru căi ferate urbane rapide de mare trafic (metropolitane) şi vagoane motoare pentru tramvaie. (V. şi sub Vagon.)
Vagonetele sînt vehicule de cale îngustă, în general fără autopropulsiune, folosife pentru transportul de sarcini utile (în special materiale) în mine, în cariere, pe şantiere de construcfie, în întreprinderi forestiere, etc. (V. şi sub Vagonet.)
Stafiile sînt puncte de secfionare, în cari se efectuează operafiile de încrucişare şi de trecere înainte a trenurilor, operafii de formare a trenurilor, îmbarcarea şi debarcarea călătorilor, primirea şi eliberarea mărfurilor. Instalafiile din stafii, necesare efectuării circulafiei trenurilor, cuprind: linii de primire, de expediere, de trecere înainte, de garare, încărcare-descărcare, efc.; schimbătoare de cale, cu aparatele respective de comandă şi de manevră; instalafii pentru manevrarea trenurilor; semnale, etc.; în unele stafii (stafii tehnice) se mai găsesc instalafii de alimentare (cu apă şi combustibil) a locomotivelor, instalafii de întoarcere a locomotivelor (triunghiuri de întoarcere, bucle, plăci turnante), depouri de locomotive, instalafii de revizie, curăfire şi reparafie curentă a vagoanelor (revizie, insfa-
Gale
291
Cale cu rulourt
lafii de apăr de aer comprimat, etc.); clădiri pentru călători, peroane, magazii de mărfuri şi da bagaje, pos'uri de încărcare (rampe, cheuri, guri de încărcare, etc.), poduri-bascule, etc.
Se deosebesc: după amplasamentul fafa de cale, stafii finale, stafii intermediare, stafii de joncfiune sau de ramificaţie, stafii de contact, stafii de rebrusment; după amplasarea liniilor fafă de peroane, stafii tip terminus, staţii tip trecere, staţii tip turn, etc.; după rolul principal al stafiei, staţii simple (pentru traficul de călători şi de mărfuri), staţii de dispoziţie (în cari pe lîngă operafiile curente de circulafie se execută şi compunerea şi descompunerea trenurilor de călători şi de marfă, schimbarea locomotivelor, revizia tehnică a vagoanelor, etc.), staţii de formare (pentru compunerea, revizia şi curăfirea trenurilor), staţii de nod (în cari se formează trenuri penfru direcfii cari se ramifică din acest nod), staţii de triere, (pentru descompunerea, trierea şi compunerea trenurilor ds marfă), staţii tehnice (cari servesc, în principal, la operafii de exploatare feroviară); după felul traficului pe care-l deservesc, stafii de călători, stafii de marfă, staţii mixte (călători şi mărfuri) şi stafii speciale (de ex, stafii portuare, stafii industriale, de transbordare, de silozuri, etc.); după modul de asigurare a parcursului în stafii, stafii necentrali-zate (stafii fără bloc, stafii cu bloc), stafii centralizate, parfial mecanizate (prin mecanisme stereomecanice sau electromecanice) sau total mecanizate (prin mecanisme elecfrice, elecfro-Hidraulice şi eleciropneumafice). (V. şi sub Stafie.)
Instalafiils de semnalizare, centralizare şi blocare (S. C. B.) fac parte dintre mijloacele necesare penfru siguranfa circuiafiei, şi diferă după importanfa liniei şi după densitatea circuiafiei. Instalafiile de semnalizare cuprind aparatele şi dispozitivele pentru transmiterea şi recepfia semnalelor fixe necesare pentru efectuarea diferitelor comenzi de circulafie. Instalafiile de centralizare cuprind un post central de comandă şi postjri centralizate de manevră, pentru efectuarea mecanizată a diferitelor comenzi în legătură cu circulafia trenurilor (de ex. realizarea şi desfacerea parcursurilor). Instalafiile de blocare cuprind instalafii de realizare a dependenfei între comanda şi manevra aparatelor de acoperire a căii (macazuri şi semnale fixe), din stafie şi de pe linia curenta, numai conform comenzilor date de postul din sectorul respectiv.
Mişcarea trenurilor, respectiv circulafia acestora, se fac pe baza unor programe întocmite pe o perioadă de 24 de ore. Numărul trenurilor (de călători şi de mărfuri) cari pot circula pe o anumită linie se stabileşte după un grafic, în care sînt trecute şi încrucişările, trecerile înainte şi opririle în stafii. Primirea şi expedierea trenurilor (din stafii), vitesele de circulafie pe linia curentă şi în stafii se execută conform pre-scripfiilor de exploatare, circulafia fiind urmărită şi dirijată de in regulator de circulafia.
După felul în care se realizează forfa de tracfiune a vehiculelor, se deosebesc: căi ferate cu aderenfă, căi ferate cu cremalieră, căi ferate cu cremalieră şi aderenfă, căi ferate funi-culare şi căi ferate prin gravitafie.
Cale ferată cu aderenfă: Cale ferată la care forfa de tracfiune necesară pentru remorcare se obfine prin frecarea dintre ciuperca şinei şi suprafafa de rulare a rofi lor motoare şi cuplare ale locomotivei (v. sub Aderenfă).
Cînd coeficientul de aderenfă scade, datorită umidităţii, se presară nisip uscat pe suprafafa de rulare a şinei (nisipare).
Deoarece forfa de tracfiune e cu atît mai mică, cu cît declivitatea e mai mare, pentru locomotivele cu abur se recomandă să nu se depăşească declivitatea de 25°/qq, pentru liniile principale, şi de 40%0. Pentru liniile secundare. La locomotivele electrice, aceste limite sînt mai mari, declivitatea maximă fiind de 60%o-
Cale ferată cu cremalieră: Cale ferată la care forfa de tracfiune pentru remorcarea trenurilor se realizează prin angrenarea uneia sau a mai multor rofi dinfate, fixate pe
axul rofi lor motoare ale locomotivei, cu o şină cu dinfi de angrenaj (cremalieră), montată între cele două şine ale căii, paralel cu acestea. Căile ferate cu cremalieră se folosesc pe trasee grele de munte, cu declivităfi de la 40%o (1 : 25) pînă la 500%o (I : 2). Trenurile au vitesă foarte mică (10-*15 km/h), folosesc vagoane de călători de construcfie specială şi reclamă măsuri speciale pentru siguranfa circuiafiei (de ex., se recomandă ca trenurile să aibă locomotiva în spate).
Cale ferată cu cremalieră şi aderenfă: Cale ferată la care forfa de tracfiune necesară remorcării trenurilor se realizează atît printr-o forfă de tracfiune prin aderenfă, cît şi printr-o forfă de tracfiune suplementară, obfinută prin angrenarea unor rofi dinfate ale locomotivei pe o cremalieră fixată între şinele căii.	Se foloseşte	pe trasee	cari	au porfiuni
cu declivităfi mai mari	decît 40°/oq.
Cale ferată funiculară sau cu cablu de tracfiune: Cale ferată la care remorcarea vehiculelor se face prin tragere cu ajutorul unui cablu, de la o stafiune motoare fixă, iar vehiculele se deplasează pe rofi cari se rostogolesc pe şine aşezate la nivelul solului. Cablul trăgător e condus de role fixate pe traverse, între cele două şine ale căii, sau e adăpostit într-un canal amenajat între şinele căii, în lungul ei. E folosită pentru trasee cu declivităfi foarte mari şi, în general, pe trasee scurte şi cu trafic mic.
Cale ferată prin gravitafie: Cale ferată aeriană sau la nivelul terenului, la care calea e înclinată şi pe care circulă vagonete speciale, pe două rînduri, legate de un cablu fără fine şi puse	în mişcare	prin greutatea	vagonetelor
încărcate cari coboară.	Serveşte la	transportul	materialelor, pe
distanfe scurte, de la un nivel mai înalt la un nivel mai jos, în exploatări industriale şi forestiere. 1—
După modul de procurare a energiai pentru punerea în mişcare a vehiculelor, se deosebesc: căi ferate cu sursă de energie independentă şi căi ferate cu sursă de energie proprie.
Cale ferată cu sursă de energie independentă: Cale ferată la care energia pentru producerea forfei de tracfiune, necesară pentru remorcarea trenurilor, e dată de o sursă centrală fixă. Din această categorie fac parte: calea ferată electrificată sau cu tracfiune electrică, — la care tracfiunea trenurilor se efectuează prin locomotive acţionate de curentul electric luat printr-un troliu de la un fir aerian de contact, — calea ferată funiculară (v.) şi calea ferată aeriană suspendată pe cablu (v.).
Cale ferată cu sursă de energie proprie:
Cale ferată pe care circulă trenuri echipate cu sursă de energia proprie penfru remorcare. Din această categoria fac parte căile ferate pe cari circulă trenuri remorcate de locomotive cu abur, de locomotive Diesel sau Diesel electrice, ori pe cari circulă automotoare (cu abur, cu motor cu ardere internă sau cu baterie de acumulatoare).
1.	Cale. 2. Drum., Urb.: Arteră de penetraţie care pătrunde într-un oraş, făcînd legătura cu o şosea importantă, arteră care se termina în trecut la periferia oraşului, iar ulterior, prin dezvoltarea acestuia, a căpătat caracterul de stradă obişnuită, de lungime mare, Iagată de şoselele respective prin alte străzi. Exemple: Calea Victoriei, Calea Rahovei.
2.	Cale. 3. Tehn.: Element al unui sistem tehnic (utilaj, construcfie, element de maşină, etc.), amenajat pentru a permite deplasarea pe el a unui vehicul, a unei maşini, a unui aparat, etc.
s. ~ cu rulouri. Metg., Ut.: Transportor cu rulouri (v. sub Transportor) din instalafiile de laminor. Rulourile căii pot fi libere ori antrenate (individual sau în grup). După folosinfă, se deosebesc căi de transport şi căi de lucru.
Căile cu rulouri, de transport, servesc la deplasarea semifabricatelor sau laminatelor la şi de la diferitele utilaje ale laminoriei. Ele pot fi: căi cu rulouri, de alimentare, dispuse înaintea cajelor de lucru (transportă spre cuptoarele de
19*
Cale de acces la poduri
292
Cale de transmisiune
încălzire sau spre linia de laminor); căi cu rulouri, de evacuare, dispuse după cajele de lucru (transportă spre utilajele auxiliare ca ferestraie, pături de răcire, maşini de îndreptat, etc.).
Căile cu rulouri de lucru, servesc la manevrarea semifabricatelor sau a laminatelor în timpul laminării, în vederea introducerii acestora între cilindrele de laminor ori a primirii lor la ieşirea dintre cilindre. Ele pot fi: căi cu rulouri principale, dispuse în imediata apropiere a cajelor de lucru; căi cu rulouri auxiliare, cari sînt prelungiri ale căilor principale şi cari [lucrează numai cînd — în cursul laminării — lungimea laminatului depăşeşte lungimea căilor principale.
1.	~ de acces la poduri. Pod.; Porfiunea în rampă, dintr-o
cale de comunicafie terestră, care face legătura între capătul unui pod şi calea de comunicafie curentă. Cînd diferenfa de nivel dintre calea de comunicafie şi pod e de 15---18 m, calea de acces e susfinută de terasamente, cari pînă la această înălfime sînt mai economice, iar cînd diferenfa de nivel e mai mare, calea e susfinută de viaducte de acces. La podurile de şosea, calea de acces trebuie să fie în aliniament, pentru a asigura o vizibilitate bună, iar declivitatea ei trebuie să fie de cel mult 3%. La podurile de cale ferată, declivitatea şi curbele căii de acces sînt determinate de rezistenfă maximă a traseului şi de raza minimă a curbelor. La podurile mari, lungimea căii de acces trebuie aleasă astfel, încît curba de racordare să nu fie aşezată pe pod. Racordarea căii de acces cu calea de pe pod se face cu ajutorul aparatelor de racordare a căii, la	podurile	de şosea,	şi cu ajutorul	aparatelor	de
compensare	a căii,	la podurile	de cale ferată	(v. sub Pod).
La podurile	cu căi	suprapuse,	racordarea căii	de acces	cu
căile de pe	pod se	face prin obiecte de acces	(v. Obiect	de
acces), cari conduc calea superioară, de obicei şoseaua, pe pod.
2.	~ de rulare. 1. Av.: Porfiune dintr-un aerodrom, amenajată pentru a permite rularea avioanelor pe sol, la decolare sau Ia aterisare.
3.	~ de rulare. 2. Mş., Ut.: Suprafafa pe care rulează rofile sau rolele unui sistem tehnic (vehicul, transportor, placă turnanta, căruciorul unui pod rulant sau al unei macarale, etc.).— Calea de rulare depinde de felul sistemului tehnic care rulează: pentru vehiculele rutiere, calea derulare e formată de obicei din partea carosabila a unei şosele sau a unei străzi; pentru vehiculele feroviare, calea de rulare e formată din şine sau cabluri, după cum vehiculele sînt terestre, suspendate sau de funiculare; pentru transportoare, poduri rulante, macarale, plăci turnante, etc., calea de rulare e formată, fie din şine de cale ferată (de ex* pentru macarale velocipede, macsrale-capră, etc.), fie din bare profilate cu secfiune dreptunghiulară (de ex. penfru cărucioarele podurilor rulante), cu secfiune Ţ sau I (de ex. penfru căile suspendate ale cărucioarelor macaralelor, penfru monoşină, etc.), susţinute de stîlpi sau de console dispuse de-a lungul căii, sau din grinzi cu inimă plină ori cu zăbrele.
4.	~ de rulare. 3. Ut.: Suprafafa utilă a inelelor unui rulment, pe care rulează corpurile de rostogolire ale acestuia. Calea de rulare e un făgaş cu profil curbiliniu sau în formă da şanf, practicat de-a lungul periferiei interioare sau exterioare a inelului, după cum acesta e un inel exterior sau interior. La cei mai mulfi rulmenfi, calea de rulare e pe una dintre fefele inelelor de rulare, şi anume: pe una dintre fefele frontale, la rulmenfii axiali şi la cei axiali-radiali; pe mantaua interioară, respectiv pe cea exterioară, la rulmenfii radiali şi la cei radiali-axiali. La rulmenfii cu un singur inal de rulare şi la cei fără inele de rulare, calea de rulare e suprafafa fusului, respectiv suprafafa fusului şi suprafafa palierului.
Calea de rulare e supusă unui număr finit de forfe de apăsare în punctele de contact cu corpurile de rostogolire. Pentru ca să nu se producă deformafii permanente datorite acestor apăsări, calea de rulare trebuie să aibă — datorită naturii materialului
folosit şi tratamentului termic la care e supus — duritatea Brinell mai mare decît presiunea medie exercitată de corpurile de rostogolire pe cale. în general, calea de rulare trebuie să fie netezită fin. V. şi sub Rulment.
5.	~ podului. Pod.: Totalitatea elementelor de construcfie cari constituie suprafafa de circulafie de pe un pod, susfin sarcinile mobile şi transmit tablierului greutatea acestora. La alcătuirea căii trebuie să se fină seama de felul şi de intensitatea circulafiei (rutieră, feroviară, pentru pietoni), de condiţiile de impermeabilitate a căii, de costul întrefinsrii, ca şi de greutatea proprie a căii, V. sub Pod.
6.	Cale, pl. căi. 4. Telc.: Succesiunea de linii şi centrale intermediare folosite pentru realizarea unei legături telefonice sau telegrafice între două localităfi date. Se deosebesc:
Cale normală, folosită în situafiile normale ale traficului telefonic sau telegrafic.
Ca/e auxiliară, de folosit în situafiile în cari căile normale sînt ocupate.
Cale ocolitoare, de folosit în situafiile în cari căile normale şi cele auxiliare sînt întrerupte sau deranjate şi nu pot fi folosite.
7.	Cale.	5,	Tehn. V. Procedeu.
8.	Cale.	6.	Av.: Ecartamentul trenului de aterisare	(aterisor)
al unui	avion,	adică distanfa dintre două rofi coaxiale ale	acestuia.
9.	Cale	de	curent. Elf.; Fiecare dintre circuitele	electrice
existente în derivafie între două borne, inele sau perii ale unui aparat sau transformator, sau ale unei maşini electrice.
într-un sens mai larg, orice porfiune de circuit electric delimitată de două puncte date e o cale de curent (în acest sens, una dintre fazele unui întreruptor sau unul dintre conductoa-rele unei linii, etc., sînt căi de curent).
La înfăşurările transformatoarelor electrice, numărul căilor de curent nu e impus de o anumită	relafie. La	transformatoarele foarte mari se folosesc 2--3 căi	de curent.
La înfăşurările de curent alternativ (v.) ale maşinilor, numărul căilor de curent (notat cu a) depinde de modul cum sînt efectuate legăturile între grupurile de bobine cari corespund unei perechi de poli (bobine polare); pentru conexiuni serie, a— 1; pentru conexiuni derivafie (p fiind numărul perechilor de poli), a = p (înfăşurare într-un strat) sau a = 2 p (înfăşurare în două straturi); penfru conexiuni serie-paralel, 1 <a<p, respectiv 1<^<2p.
La înfăşurările de curent continuu (v.) ale maşinilor (indusuf maşinilor de curent continuu), numărul căilor de curent (notat cu 2 a) depinde de tipul înfăşurării (buclată sau ondulată) şi de factorul de multiplicitate m: la înfăşurarea buclată, 2 <z = 2 pm\ la înfăşurarea ondulata, 2a —2m.
Curentul la pe calea de curent are valoarea Ia — I/a (curent alternativ), respectiv 7a = //2 a (curent continuu), / fiind curentul pe fază de înfăşurare la înfăşurările de curent alternativ sau curentul total al indusului la înfăşurarea de curent continuu. Numărul căilor de curent se alege astfel, încît secfiunea conductoarelor înfăşurării să nu fie prea	mare.
10.	Cale de fugă. Elt.: Curbă de	lungime minimă	pe	supra-
fafa unui izolant, care uneşte două piese metalice (izolate între ele) şi de-a lungul căreia se poate stabili curentul de descărcare, la aplicarea unei tensiuni electrice între cele două piese metalice.
11.	Cale de înfăşurare electrică. Elf,: Cale de curent (v.) aparfinînd înfăşurării unei maşini electrice.
12.	Cale de transmisiune. Telc., Elf.: Totalitatea mijloacelor folosite pentru transmisiunea la distanfă a unui unic flux de informafii (mesaj, program sonor sau vizual, comandă, semnalizare, control, etc.). Sin. Canal de transmisiune.
Transmisiunea la distanfă a mesajelor, etc. se realizează prin intermediul unui semnal (în general electric, din cauza avantajelor pe cari le prezintă aceste semnale în ce priveşte
Caîe audio
293
Cale telegrafică
fransmiferea lor) care poartă mesajul respectiv. în înfelesul de rnai sus, termenul cale e folosit în situafiile în cari semnalul transmis poartă un singur mesaj, iar calea e constituită de succesiunea de aparate, linii şi medii cari intervin direct în transmisiunea semnalului. Totalitatea mijloacelor tehnice concrete cari asigură realizarea unor legături de telecomunicafii între două posturi constituie un lanf de transmisiune care cuprinde, afară de căile propriu-zise (una sau mai multe), şi instalafiile anexe (de alimentare, de control, de protecfie, de semnalizare, de măsură, de rezervă, etc.). Dacă pe anumite porfiuni ale unui lanf de transmisiune un acelaşi semnal poate purta mai multe mesaje (transmisiune multiplex sau multicăi), prin folosirea unor anumite procedee de modulafie (de ex. prin modularea concomitentă atît în amplitudine cît şi în frecvenfă a unui aceluiaşi semnal de înaltă frecvenfă), fiecare dintre posi-bilităfile de transmisiune, realizate prin procedeele respective, corespunde unei singure căi care — în acest înfeles mai re-strîns şi mai abstract — se numeşte canal de telecomunicaţie (v.).
O cale de transmisiune poate fi unilaterală (cu un singur sens de transmisiune, de Ia un emifător la un receptor) — cum sînt căile de telegrafie simplex, de fototelegrafie, de telecomandă, de telecontrol, de telemăsură, de telesemnalizare, de transmisiune a programelor sonore, de transmisiune a programelor vizuale, etc. -— sau bilaterală (cu ambele sensuri de transmisiune) cum sînt căile telefonice, căile telegrafice duplex, etc.
Căile bilaterale pot fi simple, adică alcătuite dintr-un singur şir de echipamente şi linii (cum sînt căile telefonice obişnuite, de frecvenfă vocală, constituite de aparatele terminale şi de circuitul cu două fire dintre ele) sau duble, adică alcătuite din echipamente distincte — în total sau în parte — pentru cele două sensuri de transmisiune (cum sînt căile telefonice de mare distanfă, constituite de două circuite bifilare — în total cu patru lire — sau de două echipamente de frecvenfă, distincte).
Caracteristicile de transmisiune ale unei căi sînt: echivalentul de transmisiune şi caracteristica lui de frecvenfă; lărgimea de bandă efectiv transmisă; nivelul de transmisiune; caracteristica de amplitudine; stabilitatea; timpul de propagare; zgomotul de fond (raportul semnal-zgomot, tensiunea psofometrică); diafonia (abaterea diafonică). Termenul cale de transmisiune e utilizat în special în telefonie şi în telegrafie. Termenul canal de transmisiune e utilizat în special în transmisiunea (unilaterală) a programelor.
1.	~ audio: Sin. Canal de transmisiune fonică (v.).
2.	~ auxiliară. Telc.: Cale de transmisiune folosită pentru transmiterea la distanfă a unor semnale auxiliare ale unei legaturi de telecomunicafii. Exemple: ca/ea de apel, prin care se face apelul la distanfă (acfionarea unei sonerii sau a unei lămpi de apel); calea de semnalizare, prin care se transmit diferite semnalizări de serviciu, ca, de exemplu, tonul de „liber", tonul de „ocupat", semnalizarea unui deranjament, etc.; calea de control, numită şi cale-pilot, prin care se controlează şi se reglează în permanenfă nivelul de transmisiune al căilor de convorbire; calea de serviciu, prin care se transmit mesaje de serviciu; etc.
3.	~ de fofofelegrafie. Telc.: Cale de transmisiune unilaterală folosită pentru transmiterea la distanfă a imaginilor permanente (fotografii, grafice, documente, etc.).
4.	~ de radiodifuziune: Sin. Canal de transmisiunefonică(v.).
5.	~ de telecomandă. C. f.: Cale folosită pentru transmiterea pe caîe electrică a comenzilor de manavrare a aparatelor de cale.
e.	~ de televiziune: Sin. Canal de transmisiune video (v.).
7.	~ fonică: Sin. Canal de transmisiune fonică (v.).
8.	~ radio: Sin. Canal de transmisiune fonică (v.).
9.	~ telefonică, Telc.: Cale de transmisiune folosită penfru transmiterea convorbirilor telefonice.
Căile telefonice pot fi: cai de frecvenfă vocală, cînd transmisiunea convorbirii se face prin curenfi microfonici, cari reproduc oscilafiile presiunii acustice produse de vorbire; căi de „înaltă frecvenfă“ sau căi de curenfi purtători, cînd transmisiunea se face prin curenfi purtători, ale căror frecvenfe sînt în general deplasate deasuprâ frecvenfelor vocale, cu un interval egal pentru toate componentele vocale (modulafie cu o singură bandă laterală).
Calea de frecvenfă vocală poate fi amplificată, cu ajutorul repetoarelor de frecvenfă vocală, sau neamplificată, în cazul circuitelor scurte.
Căile de curenfi purtători pot fi simple, cînd se realizează o singură cale „purtătoare" pe un circuit fizic, sau multiple, cînd se realizează mai multe căi (de la trei căi pe circuitele aeriene, pînă la 1860 de căi pe circuitele coaxiale) pe acelaşi circuit fizic. Căile de curenfi purtători pot fi individuale sau grupate, în primul caz, ele sînt formate din echipamente individuale (modulatoare, filtre, amplificatoare), (v. fig. I), destinate numai
I. Cai multiple, individuale, unilaterale pe un singur circuit fizic (L). Ai»*”^n) Pos^ur< de transmitere;	posturi	de	recepţie; ^î.—^n) filtre
de separarea căilor; M1(--*/Vln) modulatoare de cale; Di,--*Dn) demodulatoare de cale.
pentru calea respectivă, iar în al doilea caz au o parte din echipamente comune la un grup de căi. în sistemele multicăi exista grupuri de căi şi supergrupuri de căi, formate treptat prin modulafii succesive.
io.	~ telegrafică. Telc.: Cala de transmisiune folosită pentru transmiterea mesajelor telegrafice.
Căile telegrafice pot fi: căi de telegrafie cu „curent continuu“, cînd transmisiunea se face pe circuite telegrafice speciale, prin impulsiuni (întreruperi) de curent continuu; căi de telegrafie infraacustică, în cazul cînd transmisiunea telegrafică se face pe un circuit telefonic, în banda de frecvenfe 0*-100 Hz; căi de telegrafie vocală (căi de telegrafie armonică), cînd semnalele telegrafice sînt de frecvenfă vocală, fiind transmise fie pe un circuit fizic, echipat cu repetoare vocale, fie pe o cale
1
m fv m
TCP
II.	Diagrama frecventelor ocupafe de căile de pe un circuit fizic aerian. TIA) cale de telegrafie infraacustică;-FV) cale de telefonie de frecventă vocală; TSA) căi de telegrafie supraacusiică; TCP) trei căi de telefonie (1 -î2-2'; 3-3'), cu curenji purtători, benzile 1, 2, 3 fiind pentru un sens de transmitere, iar benzile V, 2', 3’ fiind pentru sensul contrar.
tebfonică de curenfi purtători; căi de telegrafie supraacustică, numite şi căi de „medie frecvenfă", cînd semnalele telegrafice se transmit pe un circuit telefonic, în banda de frecvenfe dintre frecvenfele vocale şi cele utilizate pentru căile telefonice de „înaltă frecvenfă" (v. fig. II); căi de radiotelegrafie, cînd transmisiunea se face prin radio.
Câle video
294
Caleidoscop
1.	~ video: Sin. Canal de transmisiune video (v.).
2.	Cale de vîrtejuri. Hidr.: Dîră de vîrtejuri (rămasă imediat în aval de un corp în mişcare relativă fafă de un fluid), în care vîrtejuri le se dispun alternativ şi la intervale regulate pe suprafefele de discontinuitate dintre curentul conturbat şi cel liniştit. în aval, la oarecare distanfă, regularitatea intervalelor dispare şi dîra devine o masă de mici vîrtejuri.—
3.	Cela liberă. C. f..* înfelegere precisă, formală şi obligatorie, între impiegafii de mişcare a două sau ai mai multor stafii, asupra stării şi situafiei liniei, pentru a nu periclita sigu-ranfa circulafiei trenului cere urmează să fie expediat, pe distanfa cuprinsă între stafiile sau haltele de mişcare respective.
Avizul de cale liberă se transmite telegrafic şi se înscrie sub semnătură în registrul de circulafie al impiegaţilor de mişcare (cu indicarea orei la care s-a obfinut), penfru control în caz de nerespectare a condifii lor stabilite la obfinerea acestuia.
Penfru trenurile cari circulă fără oprire prin anumite stafii, calea liberă se obfine, de la stafia de plecare pînă la stafia de	oprire, de la toate	stafiile de	trecere.
4.	~ ocupată.	C.	/.: Răspuns	formal şi obligatoriu dat de
o	stafie la cererea	de	cale liberă	a unei alte	stafii	sau halte
de	mişcare vecină,	cînd condifiile	de circulafie	şi de	siguranfă,
pentru trenul căruia i se cere cale liberă, nu sînt îndeplinite.
Acest răspuns se transmite telegrafic şi se înregistrează în registrul de circulafie al stafiilor respective. Prin cale ocupată se înfelege ctît ocuparea fizică a căii de circulafie de un alt tren, cît şi neîndeplinirea tuturor condifiilor de siguranfă a circulafiei. La primirea avizului de cale ocupată, trenul e refinut în stafia care a primit avizul pînă se obfine avizul de cale liberă.
5.	Cale, bloc de Mş. V. Bloc de cale, sub Cală plan-paralelă.
s. Calea lactee. Asir.: Roi mare de stsle, de forma unei lentile, constituind o fîşie luminoasă, din care fac parte sistemul solar şi toate stelele vizibile cu ochiul liber. Se proiectează pe bolta cerească în direcfia dimensiunilor mai mari, sub forma unei fîşii luminoase alburii, care ne înconjură. Numărul stelelor roiului e de circa 30 de miliarde. Grosimea roiului e de aproximativ 20000 de ani-lumină şi diametrul lui mare e de aproximativ 300 000 de ani-lumină. Sin. ştiinfific: Galaxia sistemului solar. Sin. populare: Calea laptelui, Calea iui Traian, Drumul Robilor.
?. Ctlea laptelui. Asfr. V. Calea lactee.
8.	Calea	lui Traian.	Asfr.	V. Calea	lactee.
9.	Călea	trăsurii de	artilerie. Tehn.	mii.: Lăfimea maximă
a unei	trăsuri	de artilerie	(v.),	impusă de	condifiile de transport
pe	drumuri şi	pe teren,	ale	gurii de	foc. în general, calea
trăsurii nu depăşeşte valoarea normală a căii vehiculelor obişnuite cari circulă pe şosele, dar poate fi redusă (de ex. în munfi) sau lărgită în cazurile în cari gura de foc are o utilizare specială (de ex. piesele de artilerie pe cale ferată sau pe tancuri).
10.	Caledonîan. Stratigr.: Etajul inferior al Devonianului, în care e cuprinsă partea inferioară a formafiunilor devoniene de facies continental dezertic din Anglia (Vechia gresie roşie sau Old red sandstone).
11.	Caledonian, Sistemul ^ . Stratigr.: Sistem orogenic format de mişcările tectonice cari s-au produs în cursul şi la sfîrşitul SilurianuIui. Aceste mişcări orogenice s-au desfăşurat în trei faze: faza laconică, între Ordovician şi Gothlandian; faza ardenică, la sfîrşitul Silurianului, înaintea Downtonianului, şi faza er/că, după Downtonian, înaintea Devonianului. In Europa, Sistemul caledonian e reprezentat prin zonele cutate de pe marginea vestica şi de pe' cea sudică a Scutului baltic. Se deosebesc: o ramură occidentală a acestui sistem, care se întinde, prin lanful scandinav, spre centrul Angliei şi Irlanda, de unde se arcuieşte, prin Spitzberg, spre nord-vestul Groenlandei şi nordul Americii, şi o ramură meridională, din care fac parte regiunea
Ardenilor, Masivul şistos renan, Munfii Harz şi dependenţele nordice ale Masivului boem (Munfii Fichtel, Thuringia, Silezia de Jos). în regiunile cutelor caledoniene profund erodate se întîlnesc, ca bogăţii minerale, zăcăminte metalifere de remaniere şi impregnafii difuze, iar pe marginile sistemului‘caledonian, zăcăminte de fier şi de sare. Sin. Catena caledonica.
12.	Caledonică, Catena Stratigr, V. Caledonian, Sistemul
13.	Caledonit. Mineral.: PbsCu2[OH)6| COşI (504)3]. Mineral rar, de origine secundară. Cristalizează în sistemul rombic, în cristale mici, de obicei prismatice. Cristalele au uneori forme aciculare şi sînt grupate în mănunchi. Are culoare verde sau verde-albăstruie, luciu gras şi clivaj bun după (001); are duritatea 2,5—3 şi gr. sp. 6,4. Are indicii de refracfie: ^=1,818, nm~ 1,866 şi 1,909.
14.	Calefacfie. Fiz.: Fenomenul de formare a unui strat de vapori la suprafafa unei picături de lichid din vecinătatea suprafefei unui corp solid care se găseşte la temperatură înaltă, strat care împiedică contactul direct între lichid şi solid, ceea ce menfine temperatura picăturii de lichid mai joasa decît a corpului solid care o susfine. Cînd temperatura corpului solid scade, vaporizarea lichidului devine mai pufin intensă, vaporii produşi nu mai pot împiedica contactul direct, iar lichidul se vapori-zează brusc.
15.	Caleidoscop, pl. caleidoscoape. Fiz.: Dispozitiv bazat pe principiul formării imaginilor succesive în două oglinzi plane, cu ajutorul căruia se vizează obiecte colorate, spre a obfine, ca imagini, desene variate şi simetrice, plăcute penfru ochi.
Caleidoscopul e format din două oglinzi dreptunghiulara, plane, lungi, închise într-un tub cilindric opac, astfel încît să facă între ele un unghi de 60°. Ochiul plasat la una dintre extremifăfile tubului priveşte printr-un mic orificiu bucăfi de sticlă colorată, aşezate pe cealaltă bază a cilindrului, sub o bucata de sticlă nereflectătoare, care nu permite suprapunerea lor.
Două oglinzi plane OA şi OB fac într9 ele un unghi P*
Un punct luminos P(AOP) = a), (POB = (3) formează în cele două oglinzi, începînd cu oglinda A, imaginile succesive Pi, P‘2,'"Pn şi» în acelaşi timp, începînd cu oglinda B, imacinile P'u Pi - P’„ (v. fig. a).
Formarea imaginilor succesive înir-un caleidoscop.
Seria care determină pozifiile imaginilor P\, P2, ••• Pn (prima, fiind formată în oglinda A), dacă se măsoară c'isfanfele imaginilor de ordin impar (Pj, P3, ■••) în sensul acelor unui ceasornic începînd din B, iar cele de ordin par (P2» P4»’*’) în sens trigonometric începînd din A, e K 04-a.
Seria care determină pozifiile imaginilor Plt P2,•• P'n (P\ fiind formată în oglinda B), dacă se măsoară distanţele imaginilor de ordin impar (PJ, P3,*”) în sens trigonometric începînd din A, iar cele de ordin par (Pâ, P\, •••) în sens invers începînd din B, e tf 0 + (3.
Alegerea originii şi a sensului arcelor e făcută astfel încît fiecare imagine e raportată la oglinda în care urmează să se reflecte.
Calendar
295
Calendar lunsr
Numărul imaginilor e limitat. Seria se opreşte la acea imagine a cărei distanfă la oglinda pentru care e considerată obiect ;e mai mică decît 180° (obiectul e în fafa oglinzii); deci atunci cînd sînt satisfăcute condifiiIe: K 0 + a < 180°; K © 4- (3 < 180°.
în cazul caleidoscopului obişnuit, 0=60°, iar cum a şi (3 sînt mai mici sau cel mult egale cu 60°, seria se opreşte la . K — 3 (v. fig. b). Imaginile P\, P2, P& P\, Pt, Pl sînt cinci, nu şase cum s-ar părea, deoarece Pş coincide cu P§. în adevăr, finînd seamă de sensurile indicata pentru măsurarea arcelor, se obfine:
fl?3=3 • 60+a = 180 + a
= 3 • 60 +13 = 3 • 60 -f 60 - a = 240 - a BP'z = AP's-AB~\m-<x BPd + BP's~360.
Caleidoscopul face ca desenul format de aşezarea întîmplă-toare a bucăfilor de sticlă să fie reprodus de încă cinci ori, deci figura formată admite trei plane de simetrie.
î. Calendar, pl. calendare. 1. Gen.: Indicator tipărit, cu-prinzînd ordinea zilelor, a.săptămînilor, lunilor, anotimpurilor, etc,, dintr-un anumit an, — ia care se adaugă, uneori, date astronomice, ecleziastice, etc.
2.	Calendar, pl. calendare. 2. Asir.: Lucrare normativă prin câre sa stabileşte împărfirea timpului în perioada precise (zile, luni, ani, etc.), finînd seamă de o cît mai apropiată concor-danfă între anul civil şi anul tropic. (Anul tropic nu e constant; pentru primii 10000 de ani ai erei creştine, durata mijlocie a anului tropic e de 365,2450 de zile solare medii, adică e cu aproximativ un sfert de zi mai mare decît durata anului civil). Calendarul stabileşte şi alte date, ca: sărbători, anotimpuri, etc. După natura ciclului pe care se sprijină împărfirea timpului în perioade, se deosebesc: calendare solare, calendare luni-iolare, calendare lunare, calendare convenţionale, calendare perpetue şi universale, calendare religioase, eic.
3.	^ solar. Astr.: Lucrare normativă care stabileşte împărfirea timpului în perioade precise, avînd ca ciclu de bază durata revolufiei Pămîntului în jurul Soarelui, de aproximativ 365 de zile şi 6 ore. Din această categorie fac parte următoarele tipuri de calendare:
Calendarul egiptean: Calendar folosit în Antichitate, în special de egipteni, în care anul tropic era considerat de 365 de zile, împărfit în 12 luni de cîte 30 de zilet plus cinci zile suplementare, numite zile epagomene^ Prin nesocotirea unui sfert de zi a anului tropic se ajungea, în fiecari 400 de ani, la un decalaj de 100 de zile între timpul astronomic şi cel civil.
Calendarul iulian: Calendar întocmit în anul 45 a.C., în timpul lui luliu Cezar (de unde şi numele), bazat pe durata anului tropic, considerată egală cu 365,25 de zile civile; acest calendar admite trei ani de cîte 365 de zile, numiţi ani comuni, iar al patrulea an, de 366 de zile, numit an bisextil, rezultat din adăugarea unei zile în plus fafă de anii comuni (zi obfinută din însumarea celor -patru sferturi de zi) Ia luna februarie (a anului al iV-lea). în calendarul iulian sînt considerafi ani bisextili anii al căror număr e exact divizibil cu patru. Prin acest calendar, timpul e compartimentat în perioade convenţionale mai mici decît perioadele astronomice corespunzătoare, ceea ce determină un minus de 3 zile la fiecari 400 de ani; anul e împărfit în 12 luni, cu numărul de zile indicat după numele lor: ianuarie (31), februarie (28 sau 29), rrartie (31), aprilie (30), mai (31), iunie (30), iulie (31), august (31), septembrie (30), octombrie (31), noiembrie (30) şi decembrie (31), respectiv în 52 de săptămîni, corespunzînd aproximativ numărului de sferturi de lunafie.
Calendarul gregorian: Calendar întocmit în anul 1582, din inifiativa papei Grigore XIII (căruia îi datoreşte numele), avînd la bază durata anului tropic de 365,2422166 de zile, care e cu 0,0077834 zile-mei mică decît a calendarului
iulian; o diferenfă de acest ordin de mărime a determinat, pînă în anul 1582, o „înfîrziere" de 10 zile a calendarului iulian. Prin reforma gregoriană s-a hotărît să se adauge această diferenfă de 10 zile, astfel încît ziua de 5 octombrie 1582 a devenit 15 octombrie 1582. Penfru a avea o precizie mai mare decît a calendarului iulian s-a hotărît să nu se considere bisextili trei ani seculari din patru, adică din anii 1700, 1800, 1900, 2000, primii trei să se elimine şi să rămînă ani bisextili numai anii seculari pentru cari primele două cifre constituie un număr divizibil cu 4. Prin acest calendar, timpul e împărfit în perioade convenfionale mai mici decît corespunzătoarele lor astronomice, ceea ce determină un minus de o zi la fiecari 4000 de ani. A fost adoptat în Europa apuseană imediat după 1582, iar în Europa răsăriteană (Rusia, Grecia, Romînia, etc.), între anii 1918 şi 1923. Are aceleaşi subdiviziuni ca şi calendarul iulian.
Calendarul republican: Calendar stabilit de Con-venfi'unea nafională a Republicii franceze, la 24 noiembrie 1793, considerînd că anul civil începe cu echinoxul de toamnă (22 septembrie). Numărătoarea anilor se făcea de la 22 septembrie 1792, cînd începe anul I al Republicii franceze; anul e împărţit în 12 luni de cîte 30 de zile, iar cele cinci zile neîncadrate, numite zile complementare, erau destinate desfăşurării sărbătorilor Republicii. Lunile erau numite după natura anotimpului (brumar, termidor, etc.). Acest calendar a fost înlocuit, la 1 ianuarie 1806, cu calendarul gregorian.
4.	~ luni-solar. Astr.: Tip de calendar care stabileşte împărfirea timpului în perioade, avînd ca ciclu de bază durata mişcărilor reale.ale Lunii şi ale Soarelui, raportate la un meridian fix. Dintre aceste calendare, cel mai tipic e calendarul chinez.
Calendarul chinez: Calendar bazat pe mişcările Lunii şi ale Soarelui, raportate la meridianul care trece prin Peking, anul începînd cînd Soarele intră în zona zodiacală a Peştilor. Se deosebesc: ani comuni, cu 12 luni şi 354 sau 355 de zile (lunile avînd 29 sau 30 de zile), şi ani plini, cu 13 luni şi 383 sau 384 de zile; anii sînt grupafi pe cicluri de cîte 60 de ani.
s. ~ lunar: Tip de calendar care stabileşte împărfirea timpului în perioade precise, avînd ca ciclu de bază durata revolufiei Lunii în raport cu Pămîntul şi cu Soarele. — Din această categorie fac parte următoarele calendare mai importante:
Calendarul roman: Primul calendar roman era lunar, şi socotea durata anului de 304 zile, împărfită în 10 luni; în limpul lui Numa Pompiliu, durata anului a fost stabilită la 355 de zile, împărţită în 12 luni; lunile aveau 29 şi 30 de zile şi erau împărfite.în trei perioade, separate prin cele trei sărbători caracteristice ale lunii: calendele, nonele şi idele. Anul începea Ia 1 martie, lunile avînd următoarele numiri: Martius, Aprilis, Maius, Junius, Quintilis, Sextilis, September, October, November, December, Januarius, Februarius.
Calendarul elen: Calendar în care anul lunar cu 354 de zile era împărfit în 12 luni lunare. Trei ani din opt cuprindeau o a 13-a lună, de 30 de zile; fiecare cetate elenă avea calendarul ei.
Calendarul macedonean: Calendar în care anul lunar cu 354 de zile era împăifit în 12 luni lunare. Păstra caracteristicile generale ale calendarului elen. A fost impus în toată Asia mică şi în Asia sudică, în timpul imperiului lui Alexandru cel Mare.
Calendarul persan: Calendar asemănător celui elen, care avea, însă, un ciclu de 33 de ani, în cadrul căruia se stabileau toate corecfiile impuse de neconcordanfa dintre anul' tropic şi anul civil.
Calendarul israel it: Calendar stabilit pe baza ciclului de 19 ani al Lunii, şi care deosebeşte trei feluri de ani: ani comuni, cari consistă din 12 luni lunare d-e cîte 29 sau 30 de zile, — ani cu lipsuri, în cari una dintre cele 6 luni de
Calendar de sfropit
296
Calibrare
Caiianassa ferox.
cîte freizeci de ziîe primeşte tot 29 de zile — aceşti ani avînd 353, 354 sau 355 de zile — şi ani excepţionali, cu 13 luni lunare, numărînd cîte 383, 384 sau 385 de zile. Ziua începe la ora 6 p. m. Săptămîna e de 7 zile şi începe sîmbăfa. Ziua e împărţită în 24 de ore, ora în 1080 de „părfi", şi fiecare parte, la rîndul ei, în 70 de „momente".
Calendarul musulman: Calendar în care anul lunar de 354 de zile era împarfit în 12 luni lunare de cîte 29 sau de cîte 30 de zile, avînd ani bisextili de 355 de zile. Lunile variază cu perioada anului, revenind la aceleaşi epoci numai după un ciclu al Lunii, la 30 de ani, ciclu în cadrul căruia sînt 19 ani comuni şi 11 ani bisextili (al 2-lea, al 5-leaf al 7-lea, al 10-lea, al 13-lea, al 16-lea, al 18-lea, al 21-lea, al 24-lea, al 26-lea şi al 29-lea an al ciclului).
î. Calendar de sfropif. Agr,: Calendar care indică momentele de aplicare a mijloacelor de combatere a diferitelor insecte, a ouălor, nimfelor sau larvelor lor, folosind, ca principiu, coincidenfă dintre fazele fenologice ale plantelor ameninfate de atac şi stadiile de dezvoltare a insectelor dăunătoare»
2.	Caiianassa. Paleont/. Crustaceu decapod cu cefalotorace mic şi turtit, şi cu abdomenul lung şi îngust. Aceste părfi fiind moi, în sedimente se păstrează ca impre-
siuni.
Frecvent sînt întîlnite însă picioarele prebensibile (foarfecele), cari sînt inegal dezvoltate. Acestea se deosebesc de cele ale altor Crustacee prin egala dezvoltare a celor două articole termina le a le fiecărui picior.
E cunoscut începînd din Jurasic. Specia Caiianassa ferox Bittn. a fost întîlnită, în fara noastră, în Oligocenul mediu de la Cluj,
3. Calibrare, pl. calibrări. 1. Tehn.: Operafie sau fază de uzinare prin care se realizează obiecte (organe de maşini, elemente de construcfie, etc.) avînd una sau mai muite dimensiuni cu aceeaşi valoare nominală, cu toleranfeie admise de precizia reclamată. De obicei, calibrarea e operafia sau faza finală dintr-un proces tehnologic; ea poate fi efectuată, după natura obiectului, prin aşchiere sau prin deformare plastică. — Operafii de calibrare prin aşchiere sînt, de exemplu: alezarea efectuată manual (la găuri cu diametrul pînă la aproximativ 3Qmm) sau la o maşină-unealtă (la găuri cu diametrul mai mare), broşarea interioară sau exterioară, sfrunjirea de finisare, etc. — Operafii de calibrare prin deformare plastică sînt, de exemplu: trecerile de tragere sau de trefilare finală a barelor şi a fevilor, respectiv a sîrmei; laminarea fevilor la laminorul duo calibror, în laminarea prin procedeele Stiefel, Mannesman, Calmes-lnnocenti, efc.
Piesele sau materialele cari au fost supuse unei operafii de calibrare se numesc piese calibrate; de exemplu fevi calibrate, sîrmă calibrată. De asemenea, se numesc calibrate elementeb de construcfie cari au piesele componente cu dimensiunile omologe egale între ele, cu o anumită toleranfă; de exemplu ianfurile calibrate (v. sub Lanf).
Exempiu de calibrare prin deformare plastică;
Calibrarea găurilor constituie un procedeu de prelucrare fină a unei găuri cu ajutorul unei scule speciale netede, fără muchii de aşchiere, trase sau împinse în interiorul găurii. De cele mai multe ori se calibrează găuri cu secfiune transversală cilindrică sau poligonală, ori găuri canelafe.
Găurile scurte se calibrează la presă prin împingerea sculei, Iar cele lungi (cu l/d>8, l fiind lungimea găurii, iar d diametrul, respectiv dimensiunea maximă a secfiunii ei transversale), prin tragere la meşini de broşat sau la maşini speciale (v. fig. /). în mod obişnuit se calibrează numai găurile străpunse; găurile înfundate se câlibrează rareori, prin împingerea şi apoi tragerea sculei.
Sculele de calibrat sînt constituite dintr-o bilă ori un dorn cilindric, în formă de butoiaş, etc. Pentru confecfionarea sculelor de calibrat se folosesc ofeluri de mare rezistenfă la uzură, călibile la duritatea HRC'=62*-64t în unele cazuri, pentru mărirea rezistenfei la uzură, sculele de călit rat se cromează dur, se nitru-
I. Procedee de calibrare a găurilor. a) prin împingerea unei bile; b) prin împingerea unui dorn cilindric; c) prin tragerea unui dorn calibrat (butoiaş); d) prin împingerea unui dorn calibrat (butoiaş); e) prin mişcare alternativă (tragere-împingere) a unul dom calibrat; săgeata indică orientarea mişcării de lucru,
rează sau se armează cu plăcufe de metal dur. — Bilele călite sînt sculele de calibrare cele mai convenabile, forma sferică permifînd aşezarea lor în diferite operafii succesive, în orice pozifie şi deci un număr foarte mare de zone de contact cu piesa, ceea ce Ie prelungeşte foarte mult durata de serviciu. Calibrarea cu bile e limitată dimensional. — Dornurile de diferite forme pot fi folosite penfru orice dimensiuni. Ele se confecfionează monobloc sau din mai multe bucăfi, cu una sau cu mai multe zone de calibrare.
Prin calibrare se obfin: mărirea diametrului găurii, mărirea preciziei găurii (ca dimensiuni şi ca formă), îmbunătăţirea calităfii suprafefei perefilor, mărirea durităfii superficiale.—• Mărimea deformafiilor permanente şi a celor elastice depinde de
II. Caracteristicile deformării produse prin calibrare. cf) diametrul găuriiînair-te de calibrare; dQ) diametrul găurii după calibrare; ds) diametru! sculei de calibrat;
/ = c/s — d) strîngerea totala; Se==c/s — c/c) defor-imfia elastică; 5p=cfc— d) deformafia permanentă.
tată de deformafia găurilor sfrunjife şi a
lll. Determinarea suprafeţelor de contact dintre sculă şi piesă, la calibrare. a) la calibrarea cu dorn; b) la calibrarea cu bilă; I) şi hj) şi h2) înălţimile porţiunilor cilindrice, respectiv tronconice active ale dornului; h8) şi h4) înălţimile zonelor sferice active afe bilei; săgeata indică orientarea mişcării de lucru.
strîngerea totală i, de felul materialului piesei de calibrat şi de rigiditatea piesei şi a fixării ei. Strîngerea totală i e condifionată de obfinerea unei forme optime a găurii şi limi-admisibilă la exteriorul piesei.— Precizia lezate la clasele de precizie 3*şi 2 poate fi mă-
Calibra re
297
Calibrare
2100
pi70O
1300
J-
7
7
A
A
rită, prin calibrare, la clasele 2, respectiv 1. O precizie mărită a găurilor s© poate obfine prin calibrarea lor în două sau în trei treceri, cu bile de diametru crescător, sau în două treceri, cu aceeaşi bilă. -— Găurile strunjite sau alezate fin la clasele 4—6 de calitate de suprafafă pot fi îmbunătăfite prin calibrare la clasele 6—8 pentru fontă, la clasele 7—9 pentru ofel, respectiv la clasele 8— 10 pentru bronz. Prin calibrare se deformează neregularităfile suprafefei prelucrate, dar acestea nu sînt înlăturate. —
Forfa de calibrare P (kgf) e dată de relafia P = S-p-f,
în care S (cm2) e suprafafa de contact dintre sculă şi piesă, p (kgf/cm2) e presiunea creată pe suprafafa găurii, / e coeficientul de frecare la calibrare,— Determinarea suprafefei S se face (v. fig. III), pentru dornuri şi poansoane, prin însumarea suprafefelor cilindrului b şi a conurilor hi şi h2, iar pentru bile, prin însumarea suprafefelor zonelor sferice hi şi hz.
Penfru alegerea presei sau a maşinii de broşat necesare pentru calibrare se foloseşte diagrama din fig. /V, care dă valoarea lui P în funcfiune de S, penfru diferite valori ale strîngerii relative 8 = i/d. în această figură, liniile continue sînf valabile pentru ofel, iar cele întrerupte, pentru fontă.
Vitesa de calibrare uzuală e de 5—8 m/min. Se aplică ungerea cu petrol lampant în cazul fontei, respectiv cu ulei, în cazul ofelului şi al bronzului.
i. Calibrare, pl. caii-brări. 2. Mefg..* Proiectarea calibrelor penfru cilindre de laminor. Proiectarea consistă
IV, Diagrama de determinare a forfei de calibrare în funcfiune de suprafafa de contact, !a diferite valoriale strîngerii relative. P) forfa de calibrare, în kgf; S) suprafafa de contact dintre sculă şi piesa prelucrata, în cm2; î) şi 2) curbele de variafie la valorile 6=0,004, respectiv 0,007 la piese de fontă; 3), A) şi 5) curbele de variafie la valorile 6=0,004, respectiv 0,007, respectiv 0,01, la piese de ofel; e= strîngerea ds — d
relativă, cu valoarea e=j—^— (ds fiind diametrul sculei, iar d fiind diametrul găurii înainte de calibrare),
în următoarele operafii: alegerea sistemului de calibrare, stabilirea formei calibrelor, alegerea valorii reducerilor de laminare (reducerea se numeşte uneori şi „presiune") şi repartizarea reducerilor pe treceri; determinarea unghiurilor de prindere şi a apăsării metalului pe cilindre la diferitele treceri; dispunerea corectă a calibrelor pe cilindre şi pe cajele de lucru ale liniei de laminor.
în vederea asigurării unei productivităţi cît mai mari, calibrele se proiectează în general astfel, încît produsul final să se obfină printr-un număr minim de treceri. Forma şi dimensiunile calibrelor şi alegerea sistemului de calibrare (v. Calibrare, sistem de ~) depind de forma şi dimensiunile lingoului sau ale semifabricatului folosit şi de cele ale profilului final. Se fine seamă de coeficientul de dilatafie termică al metalului şi de temperatura de laminare, mărind în mod corespunzător dimensiunile ca li bru lui final şi uneori modificînd şi forma (de ex. calibrele finisoare pentru pătrcte peste 30 mm se construiesc ca romburi cu unghiuri la vîrf de 90,5°, penfru a fine seamă de faptul că, datorită diferenfelor relativ mici de temperatură, contracfiunea în direefia diagonalei orizontale e mai mare decît în direefia diagonalei verticale; v. fig. /).
Valoarea reducerii maxime admisibile e determinată de rezistenfa cilindrelor şi a celorlalte elemente ale liniei de laminor, de puterea motorului de acfionare al liniei, de condifiile de prindere de către cilindrele de laminor şi de capacitatea de
deformare fără distrugere a metalului prelucrat. — La alegerea reducerilor pentru fiecare calibru şi trecere în parte, se va avea în vedere în general utilizarea cît mai bună a capacităfii de lucru (rezistenfa cilindrelor, puterea motorului de acfionare, etc.) a fiecărui element component al liniei de laminor şi destinafia calibrului respectiv. Pe baza datelor practice se recomandă următorii coefi- j. Calibru finisor pentru pă-cienfi de lungire (numifi şi coeficienfi	frafe.
de reducere) pe trecere, respectiv pe a) calibru corecfaf penfru calibru: la bluminguri şi laminoare de- eliminarea efectului contrac-grosisoare (eboşoare), 1,10—1,30; la fiunii; b) profil rezultat din calibre pregătitoare, 1,10—1,50; la caii- calibru pătrat necorectat, bre prefinisoare, 1,15—*1,25; la calibre
finisoare, 1,05—1,20; la seria de calibre pătrat-oval, 1,20—2 şi chiar peste 2; la seria de calibre rombice, 1,10—1,50; la seria de calibre pătrat-pătrat, 1,10*-1,25; Ia calibrele pentru ofel lat şi benzi de ofel, 1,20—2 şi peste 2. Coeficienfii de lungire pot avea valori mai mari decît 2, spre deosebire de practica din trecut, cînd se credea că aparifia anumitor defecte se datoreşfe aplicării unor coeficienfi de lungire prea mari (peste 2). —-în cazul ofelurilor dure şi aliate se aplică în general coeficienfi de lungire mai mici decît în cazul ofelurilor moi şi nealiate.
Reducerea secfiunii laminatului trebuie să fie uniformă, adică laminatul să fie supus Ia reduceri de aceeaşi valoare pe întreaga lăfime a calibrului. Aceasta se realizează cu uşurinfă în cazul profilurilor simple (cum sînt ofelul lat, benzile de ofel, blumurile, bramele, tablela), Ia cari forma profilului final e similară formei lingoului sau a semifabricatului-priză (semifabricat de pornire), însă se realizează mai greu în cazul profilurilor fasonate (cum sînt .ofelul cornier, profilurile dublu T, ofelul u, şinele, etc.), la cari forma profilului final se deosebeşte radical de forma lingoului sau semifabricatului-priză. Penfru aceste profiluri se tinde la obfinerea unei forme apropiate de cea a profilului final — cu ajutorul calibrelor de spin-tecare (v.) — chiar în primele calibre fasonate (în sensul laminării), cînd metalul — fiind încă foarte cald şi deci încă foarte plastic — va suporta fără urmări dăunătoare tensiunile -proprii mari, cari se produc datorită aplicării reducerilor neuniforme pe lăfimea calibrului. în ultimele calibre (în sensul laminării) însă, trebuie să se realizeze o reparti}ie uniformă a reducerilor pe întreaga lăfime a calibrelor şi pentru fiecare dintre elementele componente ale profilului fasonat (de ex. în cazul şinelor, pentru cap, inimă şi talpă), deoarece temperatura şi plasticitatea metalului sînf mai mici, iar tensiunile proprii cari s-ar produce din cauza reducerilor neuniforme ar compromite forma şi calitatea produsului final. Din această cauză, la orice calibrare se va aplica următoarea regulă fundamentală: aplicarea unor reduceri uniforme pe întreaga lăfime a calibrelor şi penfru. fiecare element component al profilului (în cazul profilurilor fasonate). Abateri de la această regulă fundamentală sînt permise numai la primele calibre fasonate (în sensul laminării), cînd temperatura metalului şi plasticitatea lui au încă valori foarte mari şi cînd nu se impune o precizie mare pentru dimensiunile laminatului obfinut Ia trecerile respective.— Un alt factor important de considerat la calibrare e lăfirea metalului datorită reducerilor aplicate. Determinarea cu precizie a lăfirii prin calcul nu e încă rezolvată şi nu s-a găsit încă o relafie generală care să fină seamă de tofi parametrii cari o influenfează (de ex.: mărimea reducerii, coeficientul de frecare între metal şi cilindrele de laminor, temperatura laminatului, vitesa de laminare, calitatea, respectiv marca metalului laminat, etc.). Din cauza aceasta, efectuarea unei calibrări bune reclamă experienfă mare în domeniul laminării şi cunoaşterea temeinică a fenomenelor de curgere a metalului, pentru fiecare sortiment în parte.
-Calibrare, sisfem de ^
298
v^Celibror
U—0_ (1 0
JUR]
TH1M1
Exemple de calibrări diferife ale profilurilor simple, finînd .seamă şi de utilajul existent, sînt calibrarea blumurilor la laminoare duo şi la laminoare trio.— La laminarea blumurilor cu calibre dreptunghiulare (adeseori cu laturile convexe) la laminoare duo, calibrele se pot dispune fie cu un calibru lat şi foarte pufin adînc (de fapt, tăblia nefedă a cilindrelor), pentru primele treceri la mijlocul tăbliei, fie cu calibrele dispuse în ordinea trecerilor (v. fig. II). La ambele sisteme de calibrare se pot efactua cîteva treceri de laminare numai prin micşorarea distanfei dintre cilindre, ceea ce permite micşorarea numărului calibrelor; al doilea sistem de calibrare e însă mai productiv.— La laminarea blumurilor
-O
II. Dispunerea calibrelor pe cilindrele unei caje de bluming.
a) cu primele treceri în partea mijlocie a tăbliei; b) cu primele treceri la extremitatea tăbliei.
la laminoare eboşoarefrio— la cari, după fiecare trecere cu sof se efectuează şi o rotire cu 90° a barei înainte de introducerea în seria inferioară de calibre — calibrele dreptunghiulare se aşază unul deasupra celuilalt, astfel încît canalul din cilindrul
m
±1
III.	Calibrarea cu calibre conjugate a cilindrelor unul laminor eboşor trio. a) exemplu de calibrare; b) dimersiunlle calibrelor conjugate; /), 2) şl 3) cilindrul inferior, respectiv mijlociu, respectiv superior; Dj), D2) şl Ds) diamefri' iniţiali al cilindrelor 1, 2 şi 3; D/) şl Ds) diametrul mediu al perechii de cilindre inferioare, respectiv superioare; dj), d2) şi ds) diametrli de iucru ai cilir-cfrelor 1, 2 şi 3; a), b) şl c) distantele de la liniile de laminare ale perechilor cfe cilindre pînă la fundurile calibrelor de pe cilindrele inferior, mijlociu şi superior; H) şi h) înălţimea calibrului inferior, respectiv superior (H=d-j~b, fi = b-fc).
mijlociu să servească atît pentru calibrul superior, cît ^i pentru calibrul inferior, constituind calibre conjugate (v. fig. lll).
î. sistem de Metg.: Sistemul formelor geometrice ale calibrelor folosite la laminarea unui produs.
Penfru profiluri simple (profil rotund, pătrat, dreptunghiular, etc.), formele calibrelor intermediare sînt de asemenea simple. Astfel: ofelul rotund, care se poate lamina după mai multe sisteme de calibrare (pătrat-oval, oval-oval, oval-rotund, pătrat-oval pregătitor-oval prefinisor), se laminează de regulă după sistemul pătrat-oval, care permite folosirea unor coeficier.fi de lungire mari, sau după sistemul rotund-oval, care asigură obfinerea unei suprafefe bune; blumurile şi alte semifabricate de secfiune mare se laminează după sisteme de calibrare folosind calibre dreptunghiulare (numite şi calibre-cutie), iar în unele cazuri, după sistemul romb-romb; semifabricatele de secfiune mai mică, de obicei ^10 000 mm2, se laminează după siste-
mul de calibrare romb-romb, romb-păfrat, pătrat-pătrat, pătrat-oval, etc.; ofelul lat se laminează fie cu cilindre drepte, necalibrate, fie cu cilindre în trepte, fie cu cilindre cu calibra închise după sistemul de calibrare dreptunghi-dreptunghi.
Penfru profiluri fasonate complicate, calibratorul trebuie să găsească forme intermediare cît mai rafionale, finînd seamă ds curgerea metalului în timpul deformării sale. în cazul acestor profiluri, calibrele intermediare au forme mai mult sau mai pufin complicate şi ele se proiectează în fiecare caz în parte, fie după sistemul de calibrare normal (la cere orientarea aripi-
I.	Calibre penfru calibrarea ofelului dublu T şi a o}elului LJ (în sisfem de calibrare normal, pornind de la acelaşi calibru pregătitor).
lor profilurilor intermediare e aceeaşi cu cea a aripilor profilului final) (v. fig. /), fie după sistemul de calibrare desfăşurat (la care orientarea aripilor profilurilor intermediare e alta decît
Jr=%,Jr=l
II. Calibre penfru calibrarea ofelului (în două sisteme diferife de calibrare desfăşurată).
cea a aripilor profilului final), care permite aplicarea unor reduceri mai mari şi solicită mai pufin calibrele la uzură (v. fig. II).
2.	Calibrare. 3. Tehn,: Verificarea dimensiunilor pieselor cu un calibru. (Termen de atelier.)
3.	Calibrat. Tehn.; Calitatea unei piese de a fi fost uzinafă prin calibrare (v. Calibrare 1).
4.	~r lan( Tehn. V. Lanf calibrat, sub Lanf.
5.	Calibraior, pl. Cclibrafori. Metg.: Tehnicianul care proiectează calibrarea cilindrelor de laminor.
6.	Cslibror, pl. calibroare. 1. Telc., Elf.: Oscilator piezo-electric cu cristal de cuarf, care generează semnale de frecvenfe stabile şi cunoscute, folosit în special la reetalonarea scărilor frecvenfmetrelor eterodină. Se realizează, fie printr-un montaj cuprins chiar în interiorul frecvenfmetrului — la tipurile perfecfionate de frecvenfmetre eterodină —, fie ca aparat independent.
Calibrarea se reduce în esenfă la aducerea la zero a fre-cvenfei rezultate din interferenfa semnalului de frecvenfă cunoscută, generat de oscilatorul cu cuarf, cu semnalul de frecvenfă necunoscută, furnisat de frecvenfmetrul eterodină,—a cărui scală trebuie reetalonată. în acest scop, montajul calibrorului e făcut astfel, încît să permită efectuarea măsurărilor atît pe frecvenfă fundamentală a cuarfului, cît şi pe un număr cît mai mare de armonice ale acesteia, cari au frecvenfă egală cu un multiplu întreg al frecvenfei fundamentale. Uzual, se lucrează cu cristale de cuarf a căror frecvenfă fundamentală e cuprinsă între 100 kHz şi 1 MHz.
Pentru a asigura frecvenfei oscilatorului cu cuarf o cît mai mare stabilitate, se foloseşte un etaj separator, montat între etajul oscilator al calibrorului şi detector. Principial, calibrorui e constituit c’intr-un etaj oscilator cu cuarf, un etaj separator, un etaj detector şi o cască telefonică. Schema-bloc adoptată pentru efectuarea ca librării e reprezentată în figură. De preferinfă,
Cal ibror
299
Calibru geometric
-etajul separator e un amplificator de clasa C, astfel încît să producă un număr cît mai mare de armonice ale frecvenfei fundamentale a cuarfului.
Procedeul de lucru e următorul: Se cjustează calibrorul astfel, încît să lucreze pe frecvenfă fundamentală a cuarfului. Se aplică detectorului frecvenfă necunoscută a frecvenfmeirului
Schema-bloc a unul catibror.
J) oscilator cu cuar}; 2) etaj separator; 3) etaj detector; 4) borne de ieşire pentru conectarea unei căşti telefonice; 5) frecvenfmefrul eterodină a cărui scală se etalonează.
eterodină, corespunzătoare punctului de pe scala care trebuie reetalonată a frecvenfmetrului eterodină. Se învîrteşte rotorul condensatorului variabil al frecvenfmefrului eterodină, pînă cînd se reduce ta zero sunetul din casca telefonică, .adică pînă' la exfincfie. în acest caz, frecvenfă fundamentală a oscilatorului cu cuarf e-egală cu frecvenfă necunoscută furnisată de frecvenf-metrul eterodină.
Pe scala frecvenfmetrului eterodină se corectează punctul în care e notată valoarea frecvenfei corespunzătoare frecvenfei fundamentale a cuarfului. Pentru calibrarea punctelor de pe scala frecvenfmetrului eterodină, corespunzătoare unor frecvenfe mai mari decît frecvenfă fundamentală a cuarfului, se ajustează calibrorul astfel, încît să lucreze pe armonicele acestei frecvenfe, iar rezultatul măsurării se înmulfeşfe cu ordinul armonicei respective. Eroarea de măsurare a frecvenfmetrelor eterodină a căror scală a fost astfel reetalonată poate fi redusă la 1CT4.
1.	Cilihror, pl. calibroare. 2. Agr.: Mijloc de măsură fără precizie mare, pentru diametrul puiefilor, constituit dintr-o placă de tablă sau de lemn care are la periferie crestături dreptunghiulare, de cele mai multe ori cu baza rotunjită în semicerc; de obicei, crestăturile au lărgimea de 4**-6 mm,.6—8 mm şi 8 -10 mm.
2.	Calibror. 3. Agr,: Aparat pentru sortarea fructelor după mărime, constituit din mai multe inele metalice plate de diferifi diametri, echipate într-o parte cu cîte un ochi circular, prin intermediul căruia se articulează pe o tijă-suport verticală, perpendiculară pe planul inelelor; inelele sînt montate cu centrele orificiilor de măsură la aceeaşi distanfă fafă de axa tijei, şi în ordine descrescătoare a diametri lor, de sus în jos.
3. Calibror. 4. Mefg. V. Laminor calibror, sub Laminor.
4. Calibru, pl. calibre. 1. Ms.; Mijloc de măsură fără gra-dafii care serveşte la verificarea dimensiunilor sau a formei pieselor ori ă pozifiei relative a pieselor asociate în serviciu din ansambluri sau din subansambluri de piese. —
După natura calibrului, se deosebesc calibre geometrice şi calibre optice.
5.	~ geometric: Calibru (numit de obicei abreviat calibru) constituit dintr-un obiect cu o ceometrie bine determinată, corespunzătoare scopului, construit din diferite materiale rigide (metal, lemn sau plaste). Calibrele sa confecfionează de obicei din ofel carbon de scule sau din ofel aliat de scule. Piesele componente executate prin forjare sînt supuse detensionării, iar unele piese sînt supuse la îmbătrînire. Piesele calibrelor tre-
buie să fie supuse unui tratament termic adecvat, astfel încît piesele importante să aibă duritatea HRC — 56--64. ■— Refele de măsură trebuie să fie netezite astfel, încît rugozitatea suprafefei să nu depăşească anumite limite prescrise de standarde.
—	Penfru a mări rezistenfa la uzură a calibreîor, fefele de măsură sînt supuse unui tratament de durificare superficială (de ex. crpmare dură). Piesele calibrelor cari — în timpul prelucrării lor — au fost fixate pe dispozitive magnetice, sînt demagnetizate. Mînerele metalice şi suprafafa corpului calibrelor matrijate sau turnate s*nt acoperite cu un strat de protecfie anticoroziv» Calibrele sînt marcate cu următoarele specificafii: diametrul nominal, respectiv notarea filetului, urmat de simbolul pozifiei cîmpului de toleranfe, respectiv al clasei sau al gradului de precizie pentru filete (de ex.: 10 JE; M 14 m; M 14X1,5 E); simbolul calibrului, urmat de abaterile limită (de ex.: T 10/NT 10,016); emblema fabricii producătoare; seria şi anul fabricafiei; temperatura de referinfă (de obicei 20°); standardul de dimensiuni. — La calibrele cu mînere, marcarea se face pe mînere, iar la calibrele-inel, pe cele două fefe ale calibrului.—
După destinafie, calibrele s<3 clasifică în: calibre de lucru, cari sînf folosite la verificarea produselor la locul de prelucrare; calibre de recepţie, cari sînt folosite la verificarea produselor în vederea recepfionării lor; confracaiibre sau calibre de control, cari sînt folosite la verificarea calibrelor de lucru şi a calibrelor de recepfie, Se folosesc însă numai, confracaiibre pentru verificarea calibrelor pentru arbori (calibre-inel, calibre-potcoavă, etc.), deoerece calibrele pentru alezaje (calibrele-tampon) se verifică în condifii mai bune cu aparate de măsură universale. — Da cele mai miilte ori, drept calibre de recepfie se folosesc calibre de lucru „uzate", după ce- s-a corectat suprafafa de măsurare a acestor calibre; numai excepfional se fabrică în mod special calibre de recepfie.—
După condifiile de utilizare, calibrele geometrice se clasifică în: calibre normale şi calibre limitative.
Calibrele normale sînt calibrele ale căror părfi măsurătoare corespund dimensiunilor nominale ale produselor. Abaterile dimensiunilor sînt evaluate după regularitatea şi uniformitatea mişcării de asamblare a calibrului cu produsul şi după rezisfenfa cu care se asamblează calibrul cu produsul. Verificarea efectuată în aceste calibre e subiectivă, ea fiind influenţată de simfurile persoanei care o efectuează.— Folosirea calibrelor normale reclamă personal de control cu calificare înaltă, din care cauză astfel de calibre se folosesc numai rareori, chiar şi în cazurile de fabricafie cu bucata sau de fabricafie în serii mici, mai ales că în asemenea cazuri sînt preferate aparatele de măsură universale.
Calibrele limitative servesc la verificarea dimensiunilor produselor prin verificarea încadrării acestora între două dimensiuni limită (maximă şi minimă). Calibrele limitative sînt constituite dintr-un calibru „frece" (calibru T) — care trebuie să treacă peste (respectiv prin) produsul care se verifică — şi
/. Modul de folosiie a calibrelor netede, fixe. a) şi b) mod greşit, respectiv mod corect de verificare, cu calibru-farrpon; dublu T-NT; cj şi d) mod greşit, respectiv mod corect de veri'icare, cu calibru-potcoavă dublu T-NT.
un calibru „nu frece“ (calibru NT), care nu trebuie să treacă peste (respectiv prin) produsul care se verifică.
Calibru
300
Calibru
Penfru verificări de alezaje (verificări de interior), calibrul T se execută după dimensiunea minimă, iar calibrul NT se exe-
cută după dimensiunea maximă a obiectului care se verifică.—. Pentru verificări de arbori (verificări de exterior), calibrul T se
Tabloul I. Calibre cilindrice netede
Numele	Schija	Domeniul de măsurare, în mm	Numele	Schija	Domeniul de măsurare, în mm
Calibre-tampon obişnuite Simplu T „frece" Simplu NT „nu frece" Simplu T-NT „frece" şl „nu frece" Dublu T-NT „trece" şi Unu trece"	fig. II a fig. II b fig. II c fig. II d	1 •■•50 1-50 6—50 1 * *50	Calibre plate Furcă dublă T-NT „trece11 şi „nu trece" Furcă simplă T-NT „trece" şi „nu frece" Potcoavă plată T-NT „trece" şi „nu frece"	fig. II n fig. II o fig. II p	1—50 1-80 1-180
Calibre-tampon cu şurub de fixare Simplu T „trece" Simplu NT „nu trece" Dublu T-NT „frece" şi „nu frece”	fig. II e fig. II g fig. II f	30-.-100 30-100 30 — 100			
			Calibre matrifafe (turnate) Potcoavă T-NT „frece" şi „nu frece" Potcoavă cu mîner T-NT „trece" şi „nu trece" Potcoavă cu plăci aplicate T-NT „trece" şi „nu trece"	fig. II r fig. II s fig. II f	3-50 50-180 100---310
Calibre-tampon plafe Dublu T-NT „trece" şi „nu frece" Simplu T-NT „frece" şi „nu trece"	fig. II h fig. II i	18—100 50*. 310			
			Calibru-potcoavă reglabil T-NT „frece" şi „nu frece"	fig. II u	3-310
Calibre-tampon incompleta Cu mîner T „frece"	fig. II j	50—150			
			Confracalibru-fampon obişnuit	fig. II v	1-18
			Con traca libru-tampcn disc (complet)	fig. II w	00 o o
Calibre-vergea cu capete sferice T „trece” NT „nu trece"	fig. II 1 fig. II m	O O O O o o O O oo oo CM			
			Confracalibru-fampon incomplet	fig. II z	100—325
m
II.	Calibre cilindrice netede.
a) Ş' b) calibre-tampon obişnuite simple T „trece", respectiv NT „nu trece"; c) calibru-tampon obişnuit, simplu T-NT „trece" şi „nu trece"; d) calibru-tampon obişnuit, dublu T-NT „trece" şi „nu trece"; e) şi g) calibre-tampon cu şurub de fixare, simple T „frece", respectiv NT „nu trece"; f) calibru-tampon cu şurub de fixare dublu T-NT „trece" şi „nu trece"; h) şi /) calibre-tampon plate dublu T-NT „trece" şi „nu frece", respectiv simplu T-NT „trece" şi „nu trece"; /) şi k) calibre-tampon incomplete simple cu mîner, respectiv cu plăci protectoare; I) şi m) calibre-vergea cu capete sferice T „trece", respectiv NT „nu trece"; n) şi o) calibre plate furcă, dublu T-NT „trece" şi „nu trece1', respectiv simplu T-NT „trece" şi „nu trece"; pj calibru plat potcoavă, obişnuit T-NT „trece" şi „nu frece"; r) şi s) calibre-potcoavă matrifafe (turnate) obişnuite, respectiv cu mîner aplicat, T-NT „trece" şl „nu trece"; /) calibru-potcoavă cu plăci aplicate T-NT „trece" şi „nu trece"; u) calibru-potcoavă reglabil T-NT „trece" şi „nu trece"; v) contracalibru-tampon obişnuit; w) confracalibru-fampon disc (complet);
z) contracalibru-tampon incomplet.
ţ Piesele verificate cu calibre limitative ale căror dimensiuni {' limită nu depăşesc valorile prescrise de standarde sau de norme se consideră satisfăcătoare.
De obicei, verificarea dimensiunilor nu se face cu calibre de lucru „noi", ci cu calibre „uzate parfial"; calibrele „noi" sînt folosite de lucrători numai la controlul dimensiunilor piese» lor, în timpul procesului de fabricafie.
La folosirea calibrelor limitative pentru verificare, calibrul „trece" trebuie să treacă liber numai sub acfiunea greutăfii sale proprii (în fig. I, pozifiile a şi c indică modul greşit de verificare, iar pozifiile b şi d indică modul corect de verificare).— Calibrul „nu trece" nu trebuie să treacă peste (respectiv prin) şi, în caz extrem, poate numai cel mult să apuce piesa care se verifică.
Folosirea calibrelor limitative nu impune calificare înaltă şi exclude subiectivitatea persoanei care controlează, întrucît dimensiunea respectivă a produsului se consideră executată în limitele prescrise, cînd calibrul T a trecut, iar calibrul NT nu a trecut peste (respectiv prin) piesa care se verifică. Calibrele limită mai prezintă şi următoarele avantaje fafă de calibrele normale, cari sînt calibre de tip vechi: asigură interschimbabilitatea pieselor şi asamblări de calitate; operafiile de asamblare şi de montaj sînt uşor de efectuat; verificarea se efectuează în condifii optime, evitîndu-se discufiile între lucrători şi controlori; se lucrează mai bine, mai pufin costisitor şi mai economic. —
După posibilitatea de reglare a disfanfei dintre fefele de măsură asociate în serviciu, calibrele sînt numite calibre fixe, cînd distanfa dintre fefele de măsură e invariabilă* respectiv calibre reglabile, cînd sînt echipate cu dispozitive pentru variat distanfa dintre fefele de măsură.—
După dispozifia fefelor de măsură asociate în serviciu, calibrele se numesc calibre simple, cînd fefele de măsură sînt dispuse la un singur cap al calibrului, respectiv calibre duble, cînd fefele de măsură sînf dispuse la două capete opuse ale calibrului. La calibrele-tampon simple, fefele „frece" şi „nu trece" (cele două fefe de măsură pentru cele două valori măsurate) sînt dispuse în scară; la ca li bre le-potcoavă sau furcă, o fafă de măsură, constituită din una dintre fălci, e plană, iar la cealaltă, cele două fefe corespunzătoare celor două valori de măsurat sînt dispuse în scara. •—
După formă, calibrele pentru alezaje pot fi (v. fig. II şi III) calibre-tampon obişnuite, calibre-tampon complete (cu tampon cilindric), calibre-tampon incomplete sau calibre plate, iar ca* librele pentru arbori pot fi calibre plate pentru arbori, calibre-furcă sau calibre-inel.—
Din punctul de vedere al domeniului de utilizare, se deosebesc calibre obişnuite sau uzuale şi calibre speciale.
Calibrele limitative obişnuite sînt folosite în construcfia curentă de maşini.
Cele mai frecvente calibre obişnuite sînt calibrele cilindrice netede, indicate în tabloul I (v. fig. II), folosife la verificarea pieselor cilindrice netede (alezaje şi arbori), şi calibrele cilindrice filetate, indicate în tabloul II (v. fig. lll), folosite la verificarea pieselor cilindrice filetate (filete interioare şi filete exterioare).
Tabloul II. Calibre cilindrice filetate
Numele	Schifa	Domeniul de măsurare	Numele	Schifa	Domeniul de măsurare
% Calibre-tampon dintr-o bucată Simplu T „frece" (profil întreg) Simplu NT „nu trece" (profilredus) Dublu T-NT „frece" şl „nu trece" (profil întreg şi profil redus)	fig. lll a fig. lll b fig. lll c	Fllefe metrice 1 •••5,5 mm	Calibre-tampon cu şurub de fixare ; Simplu T „frece" (profil înfreg) Simplu NT „nu trece" (profil redus) Dublu T-NT „frece" şi „nu trece" (profil înireg şi profil redus)	fig, lll i fig. III i fig. lll k	j Filete metrice | 52-*-100 mm ! Filet în foii I 2“-4" ! Filet pentru fevi | G 2“-3 1/2“
Calibre-tampon obişnuite Simplu T „frece" (profil întreg) Simplu NT „nu trece" (profil redus) Dublu T-NT „trece" şi „nu frece" (profil întreg şi profil redus)	! fig. lll d fig. lll e fig. lll h	Filete metrice 1*--52 mm Filet în foii 3/16" •-2" Filet peniru fevi G 1/8"-..2“	Calibre-inel Inel T „frece" (profil înfreg) Inel NT „nu frece" (profil redus)	fig. II f fig. II g ■	Filete metrice 1-.-100 mm ! Filet în foii 3/16u-4" Filet penfru fevi G 1/8n--3 V2“
Pl		1
		1
IU. Calibre cilindrice filetate.
3) şl b) calibre-tampon penfru filei interior monobloc, simplu T „trece" (cu profil întreg), respectiv simplu NT „nu frece" (cu profil redus); c) calibru-tampon pentru filet interior monobloc, ^dublu T-NT, „trece" şi „nu trece" (cu profil întreg, respectiv cu profil redus); d) şl e) calibre-tampon penfru filet Interior obişnuite simple T, „trece" (cu profil întreg), respectiv NT „nu trece" (cu profil redus); f) calibru-inel penfru filet exierior T ,frece"^(cu profil întreg); 9) calibru-inel pentru filet exterior NT „nu trece" (cu profil redus); h) calibru-tampon pentru filet interior, obişnuit, dublu T-NT „trece şi „nu frece (cu profil întreg şi cu profil redus); i) şi /) calibre-tampon pentru filet interior cu şurub de fixare, simple T „trece" (cu Pr^ 1	r®,sPec	,v	î;	»nu	frece”
(cu profil redus); k) calibru-tampon pentru filet interior cu şuruburi de fixare, dublu T-NT „trece" şl „nu trece (cu pro i	g	ş	u	profil	redus).
Calibru
Gali brd"
Calibrele T „frece" penfru filet (numite şi calibre cu „profil întreg"), pentru verificarea filetelor interioare, au filetul părţii măsurătoare identic cu profilul teoretic al şurubului, iar cele pentru controlul filetelor exterioare au filetul părfii măsurătoare identic cu cel al piulifelor.
Calibrele NT „nu trece" pentru filet (numife şi calibre cu „profil redus") au filetul părfii măsurătoare cu flancuri reduse prin retezarea vîrfurilor filetului teoretic şi prin executarea unei degajări la fundul teoretic al filetului (v. fig. IV).
IV. Profilul redus al unui calibru-tampon NT, pentru veri/icarei unei piuliţe cu filet cilindric metric, d) diametrul exterior al calibrului; d2) diametrul mediu (diametrul de flanc) al filetului; dj) diametrul Interior al calibrului; h) înălfimea porţiunii cu profil trapezoidal al filetului calibrului (ht — h2 = h/2); p) pasul aparent al filetului; s) fundul filetului calibrului.
Simbolurile calibrelor filetate de lucru şi de recepfie sînt identice cu cele ale calibrelor netede şi au aceeaşi semnificaţia.
Tabloul 111
Simbolul	Semnificaţia simbolurilor confracalibrelor		
	Grupul 1	Grupul II	Grupul III
CF-T-T	Confracalibru pentru controlul fabricaţiei calibrelor de lucru	Partea „trece" a calibrului	Trece
CF-T-NT	Contracalibru pentru controlul fabricaţiei calibrelor de lucru	Partea „frece" a calibrului	Nu trece
CU-T-NT	Contracalibru penfru controlul uzurii calibrelor de lucru	Partea „frece" a calibrului	Nu trece
CR-T-T	Contracalibru pentru controlul calibrelor de recepţie	Partea „trece" a calibrului	Trece
C-NT-T	Contracalibru pentru controlul fabricaţiei calibrelor de lucru şi de recepţie	Partea „nu frece" a calibrului	Trece
C-NT-NT	Contracalibru pentru controlul fabricaţiei calibrelor de lucru şi de recepţie	Partea „nu frece" a calibrului	Nu trece
CU-NT-NT	Contracalibru penfru controlul uzurii calibrelor de lucru	Partea „nu trece" a calibrului	Nu trece
şi calibre-inel (manşon) conic pentru verificarea arborilor conici Principiul de construcfie şi de folosire a acestor calibre se. bazează pe deplasarea axială a calibrului în raport cu piesa de verificat şi pe limitarea prin toleranfe a acesfei deplasări, în acest scop, calibrele conice sînt echipate cu repere limitoare(v.fig. Vb şi d)ori cu prag limi-tor (v. fig. V a şi /.)
Calibrele conice filetate servesc la controlul pieselor conice filetate; ele sînt calibre-tampon conic filetat (v. fig. V/ a) sau inele conice filetate (v. fig. VI b).
Confracalibreleco-nice filetate se controlează cu calibre de referinfă.
Calibrul de interstiţii e constituit dintr-o lamă de ofel de anumite grosimi şi e folosit la determinarea jocului dintre două piese asamblate în contact. De obicei
	
	
	r'm
	
e	f
V. Calibre pentru piese conice netede, a) calibru-tampon cu prag, penfru găuri conice; bj şl c) calibre-tampon cu repere, pentru conuri de scule fără antrenor, respectiv cu antrenor; d) calibru-manşon cu prag ta baza mare, penfru tije conice; e) şi f) caii-bre-manşon cu prag la baza mică, respectiv cu repere la baza mică, penfru conuri de scule.
-H $
Simbolurile confracalibrelor filetate cuprind trei grupuri de litere, separate de liniufe, şi anume (v. tabloul III): grupul I indică destinaţia contracalibrului (CF, CU, CR şi CJ; grupul II indică partea cu care se controlează, a calibrului (T, NT); grupul III indică dacă contracalibrul trece (T) sau nu trece (NT). Exemple de alte calibre obişnuite:
Calibrele conice netede servesc la controlul pieselor conice. Ele sînt calibre-tampon conic pentru verificarea alezajelor conice
se grupează mai multe calibre de interstiţii cu diferite valori nominale mai mici decît circa 1 mm, articulate la o extremitate (v.fig. VII), şi, uneori, protejate într-un mîner de bandă de ofel, constituind o garnitură de calibre de interstiţii. Sin. impropriu Calibru de grosime. Sin. Spion (termen de atelier).
în industria textilă se folosesc uneori calibre de interstiţii negrupate în garnituri, pentru reglarea distanţelor dintre organele de lucru ale anumitor maşini textile; calibrele pot avea axa dreaptă (v. fig. VIII a) ori curbă sau strîmbă (v. fig. VIII b şi c).
Calibru de grosime. N[ş.: Sin. Calibru de interstiţii (v.),
Calibrul de vîrf e constituit dintr-o lamă de tablă, prezentînd tăieturi în unghi şi gradaţii laterale; serveşte la verificarea vîrfurilor de strunguri, de unelte de filetat, etc.
Calibrul pentru sîrmă serveşte la controlul diametrului firelor de sîrmă.
Poate fi constituit dintr-o lamă de oţel cu perforaţii de diametri diferiţi, dintr-o lamă cu o fantă triunghiulară, ori dinfr-o lamă sau un disc de tablă cari au
—	la periferie — crestături dreptunghiulare de lăţimi diferita şi cu fundul lărgit (v. fig, IX). La aceste calibre, diametrul găurilor, respectiv diferitele distanţe .dintre laturile fantei, re-
VI. Calibre conice filetate, a) folosirea, unui calibru-tampon conic filetat; b) folosirea unui calibru-inel (calibru-manşon) conic filetat; 1) calibru-tampon; 2) mufăfiletată de verificat; 3) inel de ajustare; 4)calibru-inel; 5)cep filetat, de verificat; 6)urma planului ultimei zgîrfeturi a filetului; Sj) şi Sjc) distanfa de strînge e la calibrul-tampon, respectiv la calibrul-inel.
Calibru
303
Calibru
Ispectiv lăfimea crestăturii, indică o dimensiune fixă. — Cali-îbrele cu crestătură se folosesc şi la controlul grosimii tablelor.
Vil. Garnitură de calibre de interstifii, pentru carde.
V<*“\
fll
5
0
VIII. Calibre de interslifii pentru maşini textile. Calibre pentru maşina de pieptenat bumbacul: a) pentru ecartamentul dintre cleşte şi piepte. nele circular; b) pentru ecartamentul dintre cilindrul detaşator şi pieptenele circular, c) calibre pentru laminoare; 1), 2) şi 3) calibre de diferite grosimi; 4) cilindre de laminor; 5) bară-suport.
Calibrul pentru grosimea tablei e, de cele mai multe ori, construit asemănător cu calibrul cu crestături pentru sîrmă, fie sub formă de lamă, fi 3 sub formă de disc, cu crestături periferice (v. fig. IX c şi d).
Calibru circular. Mş.:
Sin. Calibru-disc pentru sîrmă şi tablă. V. sub Calibru pentru sîrmă.
Calibrul-pieptene pentru filet e constituit dintr-o lamă de ofel care are pe una dintre margini crestături regulate, cu profilul filetului (interior sau exterior) de verificat. Mai multa lame cu diferite profiluri şi cu diferite valori uzuale ale pasului filetului sînt articulate la o extremitate şi protejate într-un mîner de bandă de ofel, constituind o garnitură de calibre-pieptene pentru filet. De obicei se folosesc garnituri diferite, după tipul filetului (milimetric, pe foii, etc.).
Calibrele-potcoavăpen-tru filet sînt constituite dintr-o potcoavă asemănătoare cu potcoava de calibru - potcoavă nated, la care sînt montate — în locul pieselor cu fefele de măsură netede, — piese de măsură adecvate verificării filetelor. Se construiesc: calibre-potcoavă (de obicei duble şi reglabile) cu pieptene; calibre-potcoavă simple, cu un pieptene şi un ştift (folosite în locul caiibrelor-inel „nu trece"
X. Calibru-potcoavă cu role, pentru tilet (tipul închis). a) vedere; b) secfiune BB; c) secfiune CC; 1) corp; 2) role „trece*; 3) role „nu trece"; 4) excentric; 5) şurub de fixare a excenfricului; 6) piulifă; 7) mastlc.
IX. Calibre pentru sîrmă (a---d), şi pentru grosimea tablei (c şl d). a) calibru cu perforafii; b) calibru cu fantă; c) calibru lamelar cu crestăiuri; d) calibru-disc dublu, cu crestături.
pentru filet); calibre-potcoavă duble, cu role (v. fig. X). La acestea, rolele — cu canale circulare cu profilul corespunzător filetului de măsurat — se pot roti pe axuri fixate pe brafele potcoavei; una dintre rolele corespunzătoare fiecărei perechi da role (pereche „trece" şi pereche „nu trece”) e deplasabilă şî axial, pentru eliminarea erorilor provenite din cauza pasului filetului. — Calibrele-potcoavă pentru
filete pot fi folosite la verificarea dimensiunilor unei piese prinse între vîrfuri, cu scurtarea apreciabilă a timpului de măsurare.
Calibrele limitative speciale se folosesc într-un domeniu resfrîns al tehnicii, forma lor fiind corespunzătoare scopului în care sînt folosite.
Exemple de calibre limitative speciale:
Calibrul de aliniere e un calibru de montaj, cu ajutorul căruia se calibrează şi se aliniază cămăşile (linerele) la montarea pompelor canadiene.
Calibrul de bandaj serveşte ia controlul profilului bandajului rofilor de vehicule da cale ferată şi, în special, al grosimii buzei bandajului, al grosimii bandajului şi a! conicităfii profilului (v. fig. XI.)
Calibrul de distantă sa foloseşte la verificarea distanfelor dintre două piese sau elemente de construcfie, ori pentru fixarea pozifiei unor piese sau elemente de construcfie, fafă de o axă de	5	^
referinfă. Exemple:	.	I
calibrul pentru ve-
rificarea distanfei	^
dintre perefii co-frajelor; calibrul pentru verificarea distanfei dintre şipcile uneiînveli-tori de figlă; calibrul pentru fixarea marginilor benzilor de circulafie ale unai şosele, fafă de axa acesteia, care a fost trasată prin pichetare.
Calibrul de e-cartament se foloseşte la calea ferată pentru verificarea distanfei dintre şinele unui fir de cale. Sin. Tipar de linie. V. şi sub Ecartament de cale ferată.
Calibrul de î-nălfime se foloseşte în poligrafie, fiind un calibru de ofel de mare precizie, cu înălfimea corespunzătoare cu înălfimea anumitor litere speciale fime se foloseşte
XI. Calibru de bandaj, a) controlul profilului bandajului cu un dispozitiv cu două calibre; b) detaliul cursorului (calibrul de bandaj propriu-zis); î) osie montată; 2) teu cu traversă gradată, de susfinere a calibrelor; 3) fir cu plumb; 4) nivelă; 5) calibru cu vernier.
utilizate într-o tipografie. Calibrul de înalta recepfionarea unei comenzi de astfel de
Calibru optic
304
Calibru optîc
litere, în cazul în care acestea au o altă înălfime decît înălfimea normală de 62 2/3 puncte tipografice.
Calibrul de litere se foloseşte în poligrafie, fiind un calibru reglabil de precizie folosit la fabricarea şi Ia controlul literelor tipografice. Calibrul e echipat cu un şurub micrometric şi cu o linie gradată, cu ajutorul cărora pot fi controlate şi constatate diferente pînă la 1/100 dintr-un punct tipografic (0,00376 mm). Cele două laturi ale calibrului au orificii în care se pot fixa linii de ofel brunat, pentru defectarea celor mai mici diferenfe de înălfime, cari pot fi astfel observate uşor prin contrast cu suprafafa lucioasă a literelor.
Calibrul de tîmplar e un calibru plat de diferite forme şi se foloseşte la controlul profilului de mobile.
Calibrele pentru prăjini de foraj sînf calibre-inel pentru controlul filetului de la prăjinile de foraj, ori calibre-tampon pentru controlul filetului de la extremităţile mufelor de asamblare a prăjinilor de foraj, sau al filetelor penfru prăjini executate la racordurile speciale. Se folosesc calibre de lucru şi confracaiibre pentru controlul calibrelor de lucru. Pasul şi eoni-citatea la calibrul-tampon şi la calibrul-inel se măsoară de-a lungul liniei flancurilor, pe porfiunea cu filet complet, omifîndu-se cîte un pas întreg de la ambele extremităfi. Distanfa cuprinzînd un număr oarecare de paşi nu trebuie să^ depăşească limitele abaterilor prevăzute în norme; conicitatea se deduce măsurînd doi diametri a căror diferenfă nu trebuie să dea o abatere de la valoarea nominală a conului de 6,25% decît cu valorile prevăzute în norme.
Calibrele pentru racorduri speciale sînt calibre-tampon ori calibre-inel, cari servesc la controlul filetelor speciale stînga sau dreapta ale racordurilor speciale cu seefiune de trecere normală sau largă. Se folosesc calibre de lucru şi confracaiibre pentru controlul calibrelor de lucru.
i.	~ optic: Calibru constituit dintr-o piesă de sticlă optică cu coeficient mic de dilatafie termică (sticlă „Pyrex", „Sibor", etc.), care serveşte la verificarea preciziei de prelucrare a suprafefelor pieselor optice şi la verificarea preciziei de finifie a suprafefelor pieselor metalice. Folosirea calibrelor optice se bazează pe fenomenul de interferenfă a luminii care se produce la suprapunerea fefei de măsură a calibrului peste suprafafa de verificat. Fafa de măsură a calibrului optic e perfect netedă, avînd forma şi dimensiunile nominale ale suprafefei de verificat.
Grosimea calibrelor optice e de 1/5*** 1/6 din diametru, pentru ca manipularea lor să nu modifice calitatea fefei de măsură şi raza de curbură a acesteia. — Rezultatul verificării se exprimă în funcfiune de numărul franjelor de interferenfă observate, şi de forma şi dimensiunile acestor franje.— Calibrele optice se fabrică numai în perechi, constituite dintr-un calibru „mascul" şi un calibru „femei"; ambele se execută cu fefeie de măsură cu aceeaşi curbură, întrucît fiecare dintre ele serveşte ia verificarea celuilalt.
Stabilirea calibrelor optice şi realizarea lor constituie baza fabricafiei de precizie a pieselor optice şi trebuie să preceadă această fabricafie.—
Se construiesc calibre optice plane, calibre optice sferice, calibre optice cilindrice şi, rareori, calibre optice torice. Exemple;
Calibrul optic plan e cel mai mult folosit dintre calibrele optice; el e folosit în primul rînd la verificarea planeităfii suprafefelor plane. Aplicînd calibrul cu fafa de măsură plană pe suprafafa de verificat, printr-o apăsare uşoară se obfin franje de interferenfă pe fafa de măsură; modificînd convenabil apăsarea se va căuta să se obfină cel mai mic număr de franje de interferenfă.
Dacă suprafafa verificată e plană, franjele de interferenfă sînt rectilinii şi dispar la o apăsare convenabilă. Dacă suprafafa verificată nu e plană, franjele. de interferenfă au forme curbe,
şi anume forma de inel, cînd curbura suprafefei concave sau convexe e pronunfată £v. fig. XII); abaterea de la planeitate A se calculează cu relafia:
A *
A-nj,
în care n e numărul de franje de interferenfă, iar X e lungimea de undă a luminii folosite (practic ^, = 0,6X îO-3 mm, dacă se lucrează la lumina zilei, şi X = 0,5X IO-3 mm, dacă se lucrează la lumina de sodiu).
Calibrul optic plan mai poate fi folosit şi la măsurarea razei de curbură a suprafefelor curbe cu rază de curbură foarte mare (suprafefe cu curbură mică), utilizarea lui bazîndu-se pe măsurarea franjelor inelare de interferenfă cari se formează
XII. Figură de interferenfă (inele) XIII. Elementele verificării unei piese cu la aplicarea calibrului optic plan curbură mare, cu ajutorul unui calibru pe o suprafafă concavă sau con-	optic plan.
vexa cu raza de curbură mică. /) calibru optic plan; 2) piesă cu raza de curbură R; x) raza inelului de interferenfă.
în jurul punctului de contact al fefei de măsură a calibrului, cu suprafafa de verificat (v. fig. XIII). Raza de curbură a suprafefei de verificat e dată de relafia:
*2
p-X'
în care X e lungimea de unda a luminii folosite, iar 2 x e diametrul inelului de interferenfă de ordinul p.
Calibrul optic sferic e folosit la verificarea suprafefelor sferice; el e calibru sferic convex (v. fig. X/V a), dacă serveşte
XIV. Calibru optic sferic pentru suprafefe concave, a) folosirea calibrului optic sferic; b) şi c) elementele verificării cu calibrul optic în cazul unei piese cu curbură mică,respectiv a! unei piese cu curbură mare; 1) calibru cu rază de curbură R; 2) piesă de verificai; AR) abaterea razei de curbură a suprafefei de verificat fafă de raza^R a calibrului; x) raza inelului de interferenfă; a) unghiul de observare a franjelor de interferenfă.
la verificarea suprafefelor concave, respectiv calibru sferic concav, dacă serveşte la verificarea suprafefelor convexe. Abaterea
Calibru „bun*
305
Calibru
AR a razei de curbură a suprafefei de verificai fafă de R, care e raza de curbură a calibrului, e dată de relafia
R2
AR=lp—2
în cazul curburilor cu rază mare de curbură (v. fig. XIII b), respectiv de relafia
xr_ip i _*.p	1
2	(1	—cos	ai	2	/	/	x2v'
V V1 R*)
în cazul curburilor cu rază mică de curbură (v.fig. XIII c), cînd franjele de interferenfă nu pot fi observate normal, ci sub unghiul a.
Tabloul IV. Tolerantele de calibrare a sistemelor optice
Toleranfe	Simbolul	Exemple
Abaterile limită ale razei de curbură a suprafefei optice fafă de raza de curbură a calibrului optic, măsurată în număr de franje de inter-ferenfă.	N	
D3ca aceste abateri sînt inferioare unei franje, ele se exprimă prin valoarea săgefii curburii franjelor, şi anume ca o tracfiune din lăfimea franjelor (v. fig. XIV a).	N	iV=0,6
Dacă franjele nu sînt circulare, abaterile se exprimă prin numărul maxim de franje; franje ovale (v. fig. XIV 6) franje în formă de şea (v. fig. XIV c) franje neregulate (v. fig. XIV d)		N-5 N— 8 i N—6
Toleranfele măsurate în „număr de franje de interferenfă" cu ajutorul calibrelor optice sînt toleranfele de calibrare (v. tabloul IV)ori toleranfele formei suprafefelor optice (v. tabloul V).		
Tabloul V, Toleranfele formei suprafefelor optice		
Toleranfe	Simbolul	Exemple
Abaterile limită de la forma prescrisă a suprafefei optice, măsurată în număr de franje de interferenfă:	AN	
franje circulare (v. fig. XIV a): AN—0		
franje ovale (v. fig. XIV b); AN e diferenfa maxima dintre numărul de franje determinate pe doi semidiametri perpendiculari;		| A A7 = 2
franje în formă de şea (v. ffg. X/V c): AN e semisuma numărului de franje determinate pe doi diametri perpendiculari;		t> II cs
franje neregulate (v. fig. X/V d): AN e indefinit.		1 j AiV=oricît
în figr XV sînt reprezentate diversele figuri de interferenfă obfinute la verificarea cu calibre optice.		
a b u		d
XV,	Figuri de interferenţă observate la folosirea calibrelor optice, a) franje circulare (la suprafefe cu raza de curbură mare); b) franje inelare ovale (la suprafefe cu rază de curbură mică); c) şi d) franje în formă de şeas respectiv franje neregulate (la suprafefe neregulate).
Calibrul optic plan-paralel e o piesă optică cu două fefe de măsură plane şi paralele, şi serveşte la verificarea de
precizie a paralelismului a două suprafefe, de exemplu a fefeior de măsură ale unui micrometru. Verificarea se efectuează aşe-zînd calibrul între fefele de măsură ale micrometrului şi strîn-gîndu-l apoi sub presiunea dată de dispozitivul micrometrului de limitare a apăsării; numărul de franje de interferenfă observat pe cele două fefe de măsură ale micrometrului măsoară abaterea de la paralelism.
î. ~ „bun". Ms.; Sin. Calibru «trece'’. V. sub Calibru 1, Calibru limitativ.
2. ~ cu profil întreg. Ms.; Sin, Calibru „trece" pentru filet, V. sub Calibru 1.
s. ~ cu profil redus. Ms.: Sin. Calibru „nu frece" penfru filet. V. sub Calibru 1,
4.	~ de referinfă. Ms.; Sin. Calibru de control, Contracalibru. V. sub Calibru 1, Calibrele geometrice.
5.	~ etalon. Ms.: Sin. impropriu pentru Contracalibru (v. sub Calibru 1, Calibrele geomştrice).
6.	~ -limită. Ms..1 Sin. impropriu pentru Calibru limitativ. V. sub Calibru 1,
7.	~ NT. Ms.; Calibru limitativ „nu trece", V. sub Calibru 1, Calibru limitativ.
s. ~ „nu trece". Ms. V. sub Calibru 1, Calibru limitativ.
9.	~ „rău". Ms.; Sin. Calibru „nu trece". V. sub Calibru 1, Calibru limitativ.
io.	~ T. Ms.: Calibru limitativ „frece". V. sub Calibru 1» Calibru Iimitaiiv.
u ~ „trece". Ms. V. sub Calibru 1, Calibru limitativ.
12.	~ uzual. Ms.; Sin. Calibru obişnuit.
13.	Calibru. 2. Tehn.: Valoarea diametrului interior al unei piese cu orificiu circular, de exemplu calibrul ochiului de ciur, calibrul unei fevi, etc. Exemplu:
u.	~ de gură de foc. Tehn. mii.: Diametrul interior al fevii unei guri de foc. La fevile ghintuite, calibrul se măsoară între piinurile ghinfurilor. — Pentru calculele balistice se foloseşte un calibru mediu, care e diametrul cercului de arie egală cu aria secfiunii drepte a fevii ghintuite. — Pentru calculele de rezistenfă a fevii se foloseşte mai ales diametrul fundului ghin-fului, în timp ce pentru rezistenfa munifiei se ia în considerafie în special diametrul dintre plinuri.
Mărimea calibrului serveşte şi la clasificarea gurilor de foc (de ex. guri de foc de calibru mic, mijlociu şi mare).
15.	Calibru. 3: Valoarea diametrului unui ceasornic portativ exprimată în linii, o linie fiind egală cu 2,25 mm. V. şi Ceasornic portativ sub Ceasornic.
16.	Calibru. 4. Mefg.; Profilul determinat de cele două caneluri a două cilindre de lucru asociate în serviciu, ale unui laminor, printre cari trece materialul care se laminează. Pe tăblia unui cilindru calibrat, canelurile sînt despărfite prin cordoane. Formele simple, folosite cel mai des în calibrare, sînt dreptunghiul cu laturi drepte, pătratul, rombul, ogiva, ovalul, cercul. Calibrele dreptunghiulare sînt numite curent calibre-cutie. — Diametrul de lucru al unui calibru e diametrul tăbliei cilindrului în dreptul acestui calibru. —Linia neutră a calibrului e o linie convenfională, paralelă cu axele cilindrelor, care se suprapune peste linia de laminare (v. Laminare, linie de ~); linia neutră trece de obicei prin jumătatea înălfimii totale a calibrului sau, la calibre cu forme mai complicate, prin centrul de greutate al calibrului. — Conicifafea calibrului e înclinafia fefeior lui laterale fafă de un plan perpendicular pe axa cilindrelor. Conici-tatea asigură o detaşare uşoară a metalului, la ieşirea din calibru. —
Calibrul se numeşte calibru deschis (v. fig. / b***d), cînd linia de trecere a conturului lui, de la cilindrul inferior la cel superior, e orizontală, ori cînd unghiul dintre această linie de trecere şi axa cilindrului e mai mic decît 60°,* el se numeşte calibru închis, cînd unghiul amintit e de 60—90° (v. fig. / a, e şi f), Uneori se folosesc calibre mixte, deschise într-o parte şi în-
20
Calîbru-cufie
306
Caliornă
chise în cealaltă parte, de exemplu, calibrele finisoare pentru şine (v. fig. I g). —
După faza de lucru în care .sînt folosite, se deosebesc: calibre degrosisoare (calibre eboşoare), cari au în general forma
ăfe, ' M: ?
II. Calibru de spinfe-care.
1)	cilindru superior;
2)	cilindru interior;
3)	profilul materialului
laminai.
I. Calibre deschise şi calibre închise, b), c) şl d) calibre deschise; a), e) şi f) calibre închise; g) calibru mixt; 1) cilindrul superior; 2) cilindrul interior; 3) deschiderea calibrului; ctj) unghiul dintre conturul deschiderirşj axa cilindrului < 60°, la calibre deschise; 02) unghiul dintre conturul deschiderii şi axa cilindrului > 60°, la calibre închise.
pătrată sau dreptunghiulară (cutie) ori rombica, şi în cari se exercită presiuni mari; calibre pregătitoare, cari au forma pătrată sau dreptunghiulară (calibre-cutie), ogivală, rombică sau ovală ori profilată, şi în cari de obicei se exercită— presiuni mari; calibre prefinisoare, cari premerg calibrelor finisoare şi în cari se exercită presiuni mai mici decît în cele pregătitoare; calibre finisoare şi de netezire, în cari se exercită presiuni relativ mici, pentru a obfine cît mai exact profilul dorit. — Un calibru pregătitor sau prefinisor caracteristic pentru calibrarea profilurilor fasonate e calibrul de spintecare (v. fig. II) care e, de cele mai multe ori, primul calibru fasonat (în sensul laminării). Cu ajutorul lui se realizează, cu deformări mări, o formă apropiată de forma profilului final, fără a fine seamă de regula aplicării reducerilor egale pe lăfimea calibrului. (V. şi sub Calibrare 2.)
1.	~ cutie. Metg.: Calibru dreptunghiular. V. sub Calibru 4.
2.	~ de spintecare. Metg. V. sub Calibru 4.
3.	Calibru. 5. Cs., Drum.: Dimensiunea maximă a unei granule dintr-un agregat mineral.
4.	Calibru-cală. Ms..* Sin. impropriu penfru Cală plan-paralelă (v.).
5.	Calibrul sapei. Expl. petr.: Partea de formă cilindrică a sapelor drepte, folosite în forajul sondelor, situată deasupra umerilor sapei şi dedesubtul cepului special al acesteia.
Serveşte la sprijinirea mufei prăjinii grele, în care se înşurubează sapa, şi pentru a obfine un blocaj mai rigid al sapei fafă de prăjina grea. Calibrul sapei trebuie să aibă o înălfime suficientă, constituind şi o rezervă da material pentru reparafii ulterioare ale cepului sapei (tăierea unor filete noi). Sin. Gîtul sapei. ,
e. Caliche. Petr.: Rocă nitriferă care confine pînă la 4.0% NaNC>3, cum şi cloruri şi sulfafi de sodiu, calciu şi magneziu, iodură şi borat de sodiu. Formează zăcăminte întinse de-a lungul coastei vestice a Americii de Sud, de la Tarapaca la nord, la TaftaI la sud (aproape 600 km), în zona de deşert, la altitudinea de 700>" 1300 m. Zăcămintele sînt neregulate, în formă de cuiburi, de strate sau lentile, de cele mai multe ori cu
grosimea de 0,25***1,5 m şi se găsesc intercalate, împreună cu mici cantităfi de sare gemă, mirabilit, kieserit şi, uneori, chiar cu formafiuni de guano, în argile, gipsuri şi nisipuri. Serveşte la extragerea azotatului de sodiu (v. şi sub Salpetru de Chile).
7.	Caliciu, pl. calicii. 1. Bot.: înveliş de protecfie a eler mente lor tinere din floare, constituit din frunze mici (sepale). După modul de prezentare, se deosebesc: caliciu eleuterosepal (dialisepal), care are sepalele libere, ca la in, varză, rapifă, etc. şi caliciu gamosepal, cu sepalele concrescute; după modul de aşezare a sepalelor, se deosebesc: caliciu tubulos, la garoafă, etc. (cu concreşterea la bază şi cu vîrful liber), caliciu labiat "(două sepale posterior, şi trei, în jos) şi caliciu ulciolat, la măselarifă, etc. (aşezare sub formă de ulcior); după timpul cît se menfine în jurul florii, se deosebesc: caliciu caduc, care cade imediat după polinizare; caliciu decidum, care cade după deschiderea completă a florii (la mac), şi caliciu persistent (la in, neghină, etc.), care se menfine şi în timpul maturităţii florii.
8.	Caliciu. 2. Paleont. V. sub Crinoidea.
9.	Caliciu, pl. calicii. 3. Arfă: Cupă de argilă arsă, de metal sau de sticlă, — în formă de calotă sferică, largă şi pufin adîncă, cu sau fără picior, şi avînd,
de obicei, două mînere, sau cu forme mai adîncite şi cu un picior înalt, — folosită de greci şi de romani Ia băuf. Fafa exterioară era decorată adeseori cu desene, cu	Caliciu.
picturi sau cu cizeluri.
10.	Calico. Ind. text.: Ţesătură de bumbac, de in, sau de fire în amestec, cu legătura de pînză, căreia, prin operafiHe de finisare, i se conferă luciu şi rigiditate.
Ţesătura calico are fafa netedă sau cu granule cari imită pielea. Se foloseşte, în general, ca pînză pentru legat cărfi.
11.	Calicul, pl. calicule. Bot.: Verticil de frunzulife suple-mentare, cari cresc la exteriorul caliciului (v.) unor flori; de exemplu la bumbac, nalbă, căpşun.
12.	Californit. Mineral.: Varietate de vesuvian (v.) compact.
îs. CeUforniu. Chim,: Cf. Element cu nr. at. 98 şi gr. at. 246;
face parte din familia curidelor. Californiul e un element radioactiv, cu perioada de înjumătăfire de 45 de minute, care se dezintegrează cu emisiune de particule a. A fost obfinut, prima dată, prin bombardarea Cm242, în ciclotron, cu particule a a căror energie era de 35 MeV, Ca şi disprosiul, californiul e un element frivalent şi are proprietăfi chimice asemănătoare cu ale acestuia.
14. Caligrafice, litere	Poligr. V. sub Literă tipografică.
io.	Caligrafie. Arte gr.: Arta de a scrie frumos şi. regulat şi de a concepe semne frumoase şi armonioase pentru litere. Caligrafia, spre deosebire de gravarea şi sculptarea literelor, se execută cu mîna liberă ca şi pictura, fără-linie, -compas şi celelalte unelte ajutătoare. Caligrafia, cu numeroasele ei stiluri şi caractere, e folosită astăzi pentru scrierea documentelor importante şi penfru pregătirea manuală a formei de text în litografie.
ie. Calimă, pl. calime. Pisc.: Nod pescăresc folosit la împletirea plaselor şi la legarea între ele a odgoanelor plaselor cari formează năvodul (v. fig.). Se leagă repede, e rezistent şi totodată uşor de desfăcut, putînd scurta sau lungi astfel năvoadele, după suprafafa şi adîncimea apei în care se pescuieşte.
i7.	Calincov verde. Agr.: Varietate de ardei gras, dulce; fructul are trei şi patru muchii. în stare crudă e verde deschis, iar la maturitate e roşu.
îs. Caliornă, pl. caliorne. Nav.: Palane cu cel pufin o macara triplă. La bord, caliorna, care e montată de obicei	la	o	bigă,
are în general fie două macarale triple, fie una	dublă	şi	una
Calimă.
Caliptolit
307
Calitatea convorbirilor telefonice
triplă. La navele de salvare sînf folosite caliorne cu macarale echipate cu 4—6 raiuri.
1.	Caliptolit. Mineral.: Zircon. (Termen vechi, părăsit.)
2.	Calif. Telc.: Material ceramic pe bază de silicafi de magneziu, folosit ca izolator electric la frecvenfe înalte. (Termen comercial.)
, Califul are densitatea 2,6—2,8 g/cm2, temperatura de înmuiere «1460° şi o rezistenfă mecanică (şi la şocuri) mare (rezistenfa de rupere la întindere 1000 kgf/cm2, la compresiune
10	000 kgf/cm2, la încovoiere 1400—1600 kgf/cm2); nu absoarbe umiditatea sau vaporii de apă; nu se deteriorează; nu e atacat de acizi sau de baze; are calităfi electrice excelente: rezis-tivitatea 10l0-*-10n Q m, rezistenfa la străpungere 30—45 kV/cm, permitivitatea relativă 6 (cu un coeficient de temperatură de 150 * 10~6 grad ~1 la 1 MHz); tangenta unghiului de pierderi tg 6^3—5* 10~4. Se prelucrează numai înainte de ardere şi se utilizează la executarea de prese izolante pentru frecvenfe şi tensiuni înalte: izolatoare de interior, de exterior, izolatoare de trecere, suporturi de tuburi, carcase de bobine, izolatoare pentru condensatoare, axe, bastonaşe, rondele, perle, etc.
Pentru materiale ceramice cu aceeaşi constitufie chimică şi cu aceleaşi caracteristici unii producători utilizează şl alfi termeni comerciali: Frecventa, Elit, etc.
3.	Califafe, factor, de Elf., Telc.: Mărime caracteristică unui element constitutiv de instalafie sau de aparat electric, în condifii date de lucru, definită astei, încît să ia valori nu-merice cu atît mai mari, cu cît proprietăfile fizice ale elementului respectiv sînt mai avantajoase din punct de vedere funcfional. Exemple:
Factorul de calitate al unui elqmenf de circuit reactiv e raportul, la o frecvenfă dată, dintre componenta reactivă şi componenta activă a impedanfei echivalente a elementului de circuit.—
în cazul unei bobine, factorul de calitate e Q = a)L/R, unde L e inductivitătea bobinei (exact, inauctivitatea circuitului echivalent serie al bobinei), R e rezistenfa echivalentă serie, iar oo e pulsafia. La frecvenfe foarte joase, R e chiar rezistenfa în curent continuu a conductorului bobinei; la frecvenfe mai înalte, R>Rq, din cauza efectului pelicular, a efectului de proximitate, a pierderilor în dielecfricii învecinafi (izolafie, carcasă), a pierderilor prin curenfi turbionari în conductoarele învecinate (miez magnetic, blindaj, şasiul aparatului), a pierderilor prin isterezis în miezul magnetic (dacă există). Toate aceste pierderi cresc cu frecvenfă, astfel încît factorul Q rămîne aproape constant în gama de frecvenfe de lucru a bobinei. Valoarea factorului Q depinde în general de frecvenfă, de dimensiunile şi forma bobinei, de numărul de spire, de modul de înfăşurare, de diametrul şi caracteristicile conductorului, de proprietăfile di electricului, ale carcasei şi ale miezului magnetic, etc.-—
în cazul unui condensator factorul de calitate e Q=1/coCR, unde R e rezisfenfa echivalentă serie a condensatorului, iar C e capacitatea condensatorului (exact, capacitatea circuitului echivalent serie al condensatorului).
' în practică, Ia condensatoare şi, mai rar, la bobine, se apre-ciază pierderile cu ajutorul factorului de putere cos qp = 1/Vq2.+ 1/ sau al unghiului de pierderi a = arc sin 1/YQ2+1» Dacă pierderile sînt mici (Q> 10), coscp»1/Q^a (ultimul fiind exprimat în radiani).
Nofiunea de factor de calitate se utilizează şi la impedanfele realizate cu ajutorul unor porfiuni de circuite cu constante distribuite, de exemplu, cu ajutorul unor porfiuni de linie de transmisiune.
Factorul de calitate a! unui circuit oscilant e raportul dintre frecvenfă de rezonanfă a circuitului şi diferenfa frecvenfelor ia cari mărimea reprezentată în curba de rezonanfă a circuitului
oscilant (curent sau tensiune) e egală cu 1/V2^0,707 (sau — 3 dB) din valoarea sa maximă. Cu aceeaşi definifie, factorul de calitate se utilizează şi pentru caracterizarea circuitelor selective aperiodice ca, de exemplu, cele formate numai din rezistenţe şi capacifăfi.
Dacă valoarea factorului de calitate Q nu e prea mică, ea coincide practic cu cea dată de relafia Q~2xWdJWp
(în care Wejm e energia acumulata în cîmpul electromagnetic al circuitului, iar Wp e energia disipată de circuit într-o perioadă) pentru orice tip de circuit oscilant, iar penfru circuitele oscilante formate din inducfivităfi şi capacităţi concentrate, cu raportul dintre reactanfa inductivă serie şi rezistenfa serie totală a circuitului. Factorul de calitate se mai numeşte şi factor de supratensiune, deoarece în cazul unui circuit oscilant serie tensiunea la bornele capacităfii sau ale inductanfei e de aproximativ Q ori mai mare decît tensiunea de alimentare.
Cunoaşterea factorului Q şi a frecvenfei de rezonanfă permite construirea curbei de rezonanfă a circuitului în vecinătatea punctului de rezonanfă.
în tablou sînt date valorile factorului de calitate cari se obfin la circuite oscilante obişnuite.
Măsurarea factorului de calitate se face în general prin ridicarea curbei de rezonanfă, iar la circuitele cu constante concentrate se utilizează Q-metrul.
Factorul de calitate al unui tub electronic e raportul Ş/2jx (Cj + Ce), unde S e panta tubului, e capacitatea de in-trare (suma capacifăfi lor grilă-catod şi grilă-ecran), iar Ce e capacitatea de ieşire (suma capacifăfi lor anod-catod, anod-ecran şi anod-supresoare) a tubului. Dacă se neglijează capacităfiie parazite ale montajului, factorul de calitate astfel definit e egal cu produsul dintre banda de trecere (la 3 dB) şi amplificarea unui etaj de amplificare de bandă largă cu circuit acordat simplu care utilizează tubul respectiv, indiferent de frecvenfă centrală a benzii. Sin. Produs cîştig-bandă.
Factorul de calitate al unui instrument de măsură e un indice folosit în tehnica instrumentelor de măsură electrice penfru aprecierea calităfilor mecanice ale unui model de instrument aparfinînd unei anumite categorii în comparaţie cu ale altor modele de instrumente din aceeaşi categorie. Se exprimă prin raportul dintre înzecitul valorii cuplului activ al instrumentului penfru 6 deviaţie a acului de 90°, exprimat în gem, şi greutatea sistemului mobil, în g, luată la puterea 1,5. Valorile obişnuite ale factorului de calitate pentru instrumente de diverse categorii sînt următoarele:
penfru aparafeie cu magnet permanent	1,0 — 1,2
pentru aparatele elecirodinamice	0,45 *-0,65
pentru aparatele electromagnetice	0,7-.-0,8
pentru aparafeie de inducţie	0,6
pentru aparatele termice
4.	Calitatea ajusfajuiuî. Tehn.: Familie de ajusta}©, caracterizată printr-o anumită valoare a coeficientului care dă indicafii asupra caiifăfii de prelucrare a unei suprafefe. Acest coeficient e raportul a = Tji dintre toleranfa T şi indicele de toleranfă i. Caii» tatea ajustajului se foloseşte în sistemul de toleranfe ISA şi corespunde clasei de precizie în STAS sau în OST, V. şi sub Toleranfă.
5.	Calitatea convorbirii©? telefonice. Telc, V-. sub Convorbire telefonică,
Circuiful oscilant |	Q
Circuite cu constante concentrate !a recvenfe jcase	5—Î00
Circuite cu constant© concentrate la frecvenţe înalte	o o o o
Circuite cu linii de transmisiune	200- -5000
Cavifafi rezonante	1000-. 60 000
Circuite oscilante electromecanice (cu cuarf, diapazon, etc.)	2000--.500 000
20*
Calitatea unei elice
308
Callier, efect ~
1.	Calitatea unei elice. Tehn.: Raportul dintre suprafafa de sprijin şi suprafafa planului echivalent al unei elice. Acest raport indică economicitatea elicei, care creşte odată cu valoarea acestui raport.
2.	Calitatea unei radiorecepţii. Te/c..* Ansamblul de proprietăfi prin cari se stabileşte în ce măsură o radiorecepfie e sau nu e utilizabilă. în practica curentă, calitatea unei radio-recepfii se apreciază subiectiv în baza codurilor internafionaie SINPO şi SINPFEMO, fiecare literă corespunzînd unei anumita proprietăfi caracterizate prin cifre conform tabloului de mai jos:
S (intensitate)
1	abia auzibil
2	greu auzibil
3	satisfăcător
4	tare
5	foarte tare
I (interferenţe)
1	foarte grave
2	puternice, uneori dominante
3	apreciabile, nu dăunătoare
4	siabe
5	nici o interferenţă
N (zgomote)
1	acoperitoare
2	supărătoare
3	apreciabile, nu dăunătoare
4	slabe
5	nici un zgomot
P (perturbafii de propagare)
1	foarte grave-fading foarte adînc
2	supărătoare
3	moderate
4	slabe — fading inobservabil
5	nici o perturbafîe,nu există fading
F (rapiditatea fadingului)
1	foarte rapidă — cadenţă de secunde
2	rapida — cadenţă de zeci de secunde"
3	mijlocie — cadenţă de minute
4	lentă
5	lipsă de fading
E (calitatea modulaţiei)
1	ininteligibilă
2	distorsionată supărător
3	distorsionată apreciabil, dar nu supărător
4	disiorsionafă neglijabil
5	perfect clară
M (jfSrocentaj de modulaţie)
1	supramodulaţie
2	modulaţie imperceptibilă
3	modulaţie slabă
4	modulaţie bună
5	modulaţie maximă fără supramodulări.
O (apreciere de ansamblu)
1	inutilizabila
2	utilizabilă numai ca legătură de serviciu
3	utilizabilă ca legătură neimportantă
4	legătură bună comercial, în telegrafie o sută de cuvinte pe minut
5	legătură excelentă
Dacă e necesar, aceleaşi calităfi pot fi caracterizate şi obiectiv, pe bază de măsurări.
3. Calitatea unei
50 100
'///////////////;
1000
a
transmisiuni. Telc.;
Proprietatea unei transmisiuni de telecomunicafii de a asigura fidelitatea redării mesajului transmis şi o impresie plăcută asupra organelor de simf ale persoanei care recepţionează acest mesaj. Calitatea unei transmisiuni se caracterizează cu ajutorul unor mărimi numite indici tehnici calitativi, expuse mai jos pentru diferitele tipuri de transmisiuni, împreună cu valorile normalizate corespunzătoare.	$
Transmisiuni radio- !• Limitele între cari trebuie fonice normale: banda frecvenfe lor transmise (50-10 000 Hz); caracteristica de frecvenfă (care trebuie să se cuprindă între limitele din fig. ^ a); zgomotul de fond (62 dB sub nivelul maxim de modulafie, măsurat psofometric); distorsiunile(sub3%).
					
					
	£	\		535	
1000
Transmisiuni radiofonice de
cvenfelor transmise (30—15 000 cvenfă (care trebuie să se cuprindă între limitele din fig./ b); zgomotul de fond (60 dB sub nivelul maxim de modulafie, măsurat fără filtru psofometric); distorsiuni le (sub limitele din fig. II).
Transmisiuni de televiziune (pentru standardul european de 625 de linii (30 Hz—6,5 MHz); caracteristica
înaltă
Hz);
calitate:	banda
caracteristica de
fre-
fre-
						
					'/////	
			//////////////////////.'	> ////;.'//,////////A		
						
30 50 100
5 3 1
7500 15000Hz
II. Limitele înfre cari trebuie să se cuprindă distorsiunile transmisiunilor radiofonice de înaltă calitate.
		
		V
/iS
f
?r
0,¥
lll. Limitele înfre cari trebuie să se cuprindă întîrzierea fazei faţă de frecvenţa de 200 kHz la transmisiuni de televiziune (625 de linii).
banda frecventelor transmise de frecvenfă (care trebuie să se cuprindă între limitele din fig. / c); linearitatea caracteristicii de amplitudine (abatere maximă ±10%); distorsiunile de fază (variafia fazei exprimată în întîrziere fafă de frecvenfă de 200 kHz trebuie să se cuprindă între limitele din fig. lll); zgomotul de fond (41 dB sub amplitudinea alb-negru a semnalului).
Transmisiuni telefonice normale: banda frecvenfelor transmise (300*»3400Hz); caracteristica de frecvenfă (care trebuie să se cuprindă între limitele din fig. I d); di afon ia (atenuată cu 58 dB 90% din timp şi cu cel pufin 52 dB la încărcarea maximă a căilor); zgomotul de fond (10 000 pW măsurafi psofometric în punctul îrl care nivelul de referinfă al căii e nivelul zero (1 mW) — ceea ce echivalează cu 50 dB sub nivelul maxim de modulafie — aceste valori putînd fi depăşite cel mult 1 % din timp).
4.	Calităţi de zbor. Av.: Caracteristicile	unui	avion,	referitoare fie la stabilitatea în zbor sau la	reacfiunea comenzilor,
fie la distanfa de decolare în sarcină sau de aterisare.
5.	Calix. V. Calyx.
6.	Callainit. Mineral.: AI(PC>4) • 2 72 H2O. Varietate de tur-coază, verde ca sma-ragdul.
7.	Callier, efect 1. Fiz.: Faptul că
înnegrirea unei plăci fotografice,cînd e determinată cu ajutorul unui fascicul paralel de lumină care cade perpendicular pe suprafafa plăcii, e mai mare decît cînd e determinată prin măsurări în lumină difuză. Raportul Q dintre cele două înnegriri se numeşte factorul lui Callier şi e mai mare decît unitatea. Valoa-
m mm 1000 2wo 3wofa
să se cuprindă caracteristicile de frecvenţă ale unor transmisiuni de telecomunicaţii.
) transmisiuni radiofonice normale; b) transmisiuni radiofonice de înaltă calitate; c) transmisiuni de televiziune (625 de linii); d) transmisiuni telefonice normale.
rea numerica a raportului Q depinde de granulafia straiului fotografic măsurat; mărirea granulafiei atrage după sine creşterea coeficientului Callier.
Efectul Callier e datorit faptului că straturile fotografice developate, constituite din argint metalic granulos, nu repre-
Callier, efect ~
309
Calmat, ofel ~ parfial
zjntă un mediu omogen de absorpfie a luminii. La trecerea fluxului de lumină prin strat se produce, pe lîngă absorpfie, şî un fenomen de difuziune şi dispersiune a luminii de către granulele microscopice de argint metalic. Absorpfia şi difuziunea razelor sînt condifionate de caracterul fasciculului incident.
în vederea obfinerii de rezultate comparabile, determinările de densităfi oplice ale straturilor fotografice developate se fac în lumină difuză.
Ca o consecinfă a efectului Callier, contrastul copiilor realizate cu fascicule paralele e mai mare decît al celor obfinute cu lumină difuză. >
1.	Callier, efect 2. Cinem.: Distorsiune sonoră care provine, la sistemul de înregistrare cu densitate variabilă, din supraimpresionarea stratului sensibil al filmului, în urma coli-mării luminii în dispozitivul modulator de înregistrare a vibraţi Hor.
2.	Calliphylloceras. Paleonf.: Neoamonoid din familia PhyI-loceratidae, avînd cochilia involută, cu partea ventrală rotunjită, şi ombilic mic. Suprafafa cochiliei e netedă sau cu fine stria-fiuni şi are din loc în loc îngroşări cari apar pe mulaje sub forma de şanfuri. Genul Calliphylloceras e răspîndit din Het-tangian pînă în Tithonic.
Specia Calliphylloceras disputabile Zitt. e cunoscută în fara noastră în Doggerul de la Strunga-Bucegi şi Svinifa-Banat.
3.	Callipferis. Paleonf.: Plante din grupul Gymnosperme, subgrupul Pteridosperme, cari au lăsat impresiuni de frunze compuse (fronde) cu foliole inserate pe rahis prin toată baza lor, pe şisturile cărbunoase per-miene. Au o nervură mediană slab dezvoltată şi numeroase nervuri secundare arcuite, simple sau bifurcate.
Specia Callipferis conferta Brogn. se întîlneşte în Permianul din Banat, fiind caracteristică acestei formafiuni geologice.
4.	Callovian. Sfraf/gr.: Primul etaj al Malmului (Jurasicul superior), cuprins între zona cu Cly-doniceras discus a Bathonianului superior şi zona cu Quenstedtoceras lamberti a Oxfordianului inferior. Acest eta} cuprinde trei zone de Amonifi şi anume, de jos în sus: zona cu Macrocephalites macrocephalus, zona cu Reineckia anceps, şi zona cu Peltoceras athleta.
Rocile obişnuite ale Callovianului sînt: calcare spatice şi calcare cu oolite feruginoase, marne şi calcare cu Posidonomii, depozite argiloase.
în fara noastră, Callovianul e reprezentat în Dobrogea prin calcare roşcate cu Collyrites elliptica; în Carpafii Orientali, prin jaspuri cu Radiolari şi calcare marnoase cenuşii (Muntele Lespezi în Bucegi, Piatra Craiului) sau roşii (regiunea Rucăr), cu Amonifi; în Munfii Apuseni de Nord (Pădurea Craiului), prin calcare oolitice şi spatice, cum şi prin calcare marnoase şi glauconitice cu Amonifi; în Banat, prin calcare nodulare roşii şi prin şisturi şi calcare marnoase cu Posidonomii.
5.	Calm. I.Mefeor., Nav.:„ Siare a atmosferei caracterizată prin absenfa de vînt apreciabil. în navigafie se consideră „calm" starea atmosferică în care lipsesc curenfi de aer orizontali, portanfi.
6.	Calm. 2. Meteor.; Zonă de pe suprafafa Pămîntului, caracterizată prin vînturi slabe şi rare. Exemple:
Calm ecuatorial: Zona îngustă, situată de o parte şi de alta a ecuatorului termic, între zonele alizeelor. Se caracterizează printr-o valoare scăzută a presiunii atmosferice (în medie 758 mm). In cuprinsul acestei zone, vînturi le sînt mai
rare şi mai ales slabe, cerul e mai mult noros şi precipitafiile sînt abundente.
Calm tropical: Zonă de calm şi de timp frumos, care se găseşte între latitudinile de 30 şi 35°, între zona ali-zeelor şi zona vînturilor dominante de vest. Zona urmează deplasările Soarelui în declinafie. în aceste zone, vînturile sînf slabe şi cerul e mai mult senin.
7.	Calm plai. Nav.: Stare a mării în care suprafafa acesteia nu are nici un fel de ondulafie (încrefitură). Se notează cu cifra zero în scara valurilor (scara mării).
8.	Calmant. Farm.: Calitatea unei substanfe medicamentoase, naturală sau de sinteză, de a potoli durerea, enervarea sau excitarea.
9.	Calmant, pl. calmante. 1. Farm.: Substanfă sau preparat
medicamentos care potoleşte durerea, enervarea sau excitarea. Calmantele se întrebuinfează fie pe cale externă, ca de exemplu cloroformul, balsamurile, opiul, compresele, etc., fie pe cale bucală sau injectabilă, ca de exemplu: antipirina, morfina, antinevralgicele, novocaina, etc. — Hipnoticele şi anfispasmodicele, cum sînt: bromurile, papaverina,	barbituricele,	produsele	de
valeriană, pot fi cuprinse în clasa	calmantelor.
10.	Calmant. 2. Mefg. V. Calmant, adaus
11.	Calmant, adaus Mefg.: Adaus dezoxidant (v. şi Adaus
pentru procesul tehnologic, sub	Adaus 2) folosit la	calmarea
ofelului, la turnarea în lingotiere	sau în forme;	e de	regulă	un
element, cum sînt manganul, siliciul, aluminiul şi calciul, ultimul fiind folosit rareori. Adausurile calmante se introduc în stare metalică sau sub formă de aliaje. V. sub Calmare.
12.	Calmare. Mefg.: Liniştirea „fierberii" ofelului la turnarea în lingotiere sau în forme, prin adăugarea unor elemente (numite calmanfi sau elemente ori adausuri calmante) cari dez-oxidează masa lichidă şi leagă gazele.— La răcirea ofelului după turnarea în lingotiere sau în forme, oxigenul rămas în ofel sub formă de FeO reacfionează cu carbonul (FeO +C->Fe-|-CO) şi se dezvoltă o cantitate mare de oxid de carbon; degajarea acestui gaz din masa lichidă produce fierberea. Prin reducerea oxidului feros pînă la urme se înlătură dezvoltarea de oxid de carbon, deci fierberea, adică se linişteşte (se calmează) masa de ofel topit care se solidifică liniştit. Concomitent cu reducerea oxidului feros e necesar atît ca oxigenul şi calmantul să dea un compus care să fie insolubil în ofel (pentru a putea fi trecut în zgură), cît şi ca elementul calmant să lege (în diferite com-binafii chimice) şi alte gaze cari ar exista în masa topită (de ex. azot, hidrogen, etc.). Elementele cari corespund cel mai bine acestor condifii sînt manganul, siliciul, aluminiul şi calciul; mai mult folosite sînt primele trei elemente. — Ofelul calmat are structură mai omogenă decît cel necalmat şi e lipsit de sufluri. Efectul obfinut depinde de cantitatea de calmant folosită, deo-sebindu-se calmare totală şi calmare parfială (semicalmare).
V. şi Ofel calmat.
Calmarea totală se realizează întrebuinfînd mangan, siliciu şi aluminiu, prin următoarele procedee: se face o predezoxidare a aliajului cu mangan, introducînd în cuptor fontă-oglindă sau feromangan şi se continuă dezoxidarea în oala de turnare, adăugînd siliciu (sub formă de ferosiliciu, silicocalciu, etc.); se face predezoxidarea cu mangan şi siliciu sau chiar numai cu mangan, în cuptor, şi apoi se face tratarea cu aluminiu în oala de turnare.— Calmarea se mai poate realiza şi prin căp-tuşirea lingotierei sau a perefilor formei cu aliaje dezoxidante.
Calmarea parfială se realizează cînd elementele calmante sînt introduse în cantităfi mai mici decît cele necesare pentru calmarea totală; ofelul rezultat e ofel semicalmat sau ofel calmat parfial. Sin. Semicalmare.
îs. Calmat, ofel Mefg. V. Ofel calmat, sub Ofel. V. şi sub Calmare.	®
14.	ofel ^ parfial. Mefg. V. Ofel semicalmat, sub Ofel. V. şi sub Calmare.
Callipferis.
Cologerasii
310
Calorifugă, izolare
1.	CaSogerasit. Mineral3 A^Og • 2 T32O5. Oxid de aluminiu şi de tanfaî, din familia samarskitului (v.). Cristalizează în sistemul exagonal. Are duritatea 6,5; gr. sp. 7,10; indicele de refracfie n — ~2,06.
2.	Calome!. V. sub Mercur.
3.	Calonef, pl. calonefe. Pisc.: Unealtă manuală folosită la împletitul plaselor pescăreşti. E constituită dintr-o scîndurică subfire şi netedă de diferite lăfimi, corespunzătoare ochiurilor plaselor cari se înşiră şi se înnoadă pe ea. Sin. Lopăfică, Scîndurică,
4.	Caloric, Gen..* Calitatea de a se referi la căldură.
5.	Calorică, putere V. Calorifică, putere
6.	Calorie, pl. calorii. F/z.; Unitate de măsură a căldurii (simbolul*, cal), egală cu căldura necesară pentru a ridica cu un grad centigrad temperatura unui gram de apă pură, la presiunea de 1,01325 bari. Deoarece căldura specifică a apei variază cu temperatura, e necesar să se precizeze temperatura de Ia care se face ridicarea cu un grad centigrad a temperaturii apei. Astfel, caloria medie e egală cu a suta parte din căldura necesară pentru a ridica temperatura unui gram de apă pură, de îa 0 la 100°; în prezent, această unitate nu mai e folosită. Caloria de 15° e egală cu căldura necesară penfru a ridica temperatura unui gram de apă pură de ia 14,5 la 15,5°. Caloria de 200 e egală cu căldura necesară pentru a ridica temperatura unui gram de apă pură de la 19,5 Sa 20,5°.
Fiind o unitare prea mică, în locul caloriei se foloseşte în tehnică ki loca lor ia, numită şi calorie mare sau calorie-kilogram (simbol; kcal), care e unitatea de cantitate de căldură egală cu căldura necesară pentru a ridica cu un grad centigrad temperatura unui kilogram de apă pură; 1 kcal = 1000 cai.
Pentru a evita nepotrivirile cari ar putea rezulta din faptul că în iocuri diferite accelerafia pămîniească are valori diferite, cum şl din faptul că se pot alege temperaturi diferife penfru definirea unităfii de cantitate de căldură, prin conferinfele internaţionale de energetică din 1929, 1930 şi 1934 s-a definit kilocaloria infernafională (simbol: kcal IT) ca fiind echivalentă cu 1/860 kWh internafional.
Astfel: 1 kcal IT= 1/860 kWh = 4,186 kj^=427 kgm. Kilo-caloria infernafională e folosită aproape pretutindeni, stînd şi la baza tabelelor de abur moderne. Valoarea numerică a kilo-caloriei internafionale a fost aleasă astfel, încît kilocaloria folosită mai înainta în diferitele fări să nu difere de kilocaloria infernafională decît cu cel mult 0,05%; kilocaloria de 20° e egală cu 1/1,0013 kcal IT.
7.	Calorifer. Termof.; Calitatea unui sistem fizicochimic sau tehnic de a transfera căldura.
e. agent V, Agent calorifer, sub Agent,
9.	mediu	Sin. Agent calorifer (v. Agent calorifer,
sub Agent).
10.	Calorifer, pl. calorifere. 1. Tehn, san.: Sin. instalafie de încălzire centrală. V. încălzire, instalafie de ~ centrală.
11.	Calorifer. 2. Tehn. san.: Sin. impropriu pentru Radiator de instalafie de încălzire centrală. V. sub Radiator.
12.	~ de vagoane. Tehn. san., C. f.: Sin. Radiator de încălzire de vagon. V. sub încălzirea trenurilor.
13.	Calorific. Termof.: Termen comun pentru calorigen şi calorifer.
14.	agent V. Agent calorific, sub Agent.
15.	mediu	Sin. Agent calorific (v. Agent calorific,
sub Agent).
10.	Calorifică, instalaţie Termot.: Instalafie de pompă termică, la care efectul util consistă numai în cedarea de căldură la temperatură relativ înaltă, pe seama căldurii pre-
luate — în general gratuita— la o temperatură mai joasa. V. Pompă termică.
17.	Calorifică, putere Termof.: Căldura degajată prin arderea completă a unităfii de masă dintr-un combustibil. Se exprimă prin numărul de kilocalorii dezvoltate la arderea completă a unui kilogram de combustibil. Sin. Căldură de ardere, Căldură de combustie.
Se deosebesc:
18.	^ , putere ~ inferioară: Căldura degajată prin arderea completă, într-un calorimetru, a unităfii de masă dintr-un combustibil, din care s-a scăzut căldura de vaporizare a apei confinute în combustibil sau formate prin combustie.
19.	putere ~ superioară: Căldura degajată prin arderea completă, într-un calorimetru, a unităfii de masă dintr-un combustibil, în care se cuprinde şi căldura de vaporizare a apei confinute în combustibil sau formate prin combustie.
20.	Caiorifug. Termof.: Calitatea anumitor substanfe de a avea conductivitate termică foarte mică, ceea ce le face potrivite spre a fi folosite pentru a împiedica sau a reduce transferul de căldură între două medii. Aerul, asbesful, lemnul, pluta, produsele ceramice poroase, etc. sînt calorifuge. Sin. Izolant termic, Termoizolant.
21.	Caiorifug, pl. calorifuge. Termoft: Sin. Termoizolant, Izolant termic (v.).
22.	Calorifugare. Termof.: Sin. Izolare termica, Izolare calori-fugă. V. Calorifugă, izolare
23.	Calorifugă, izolare Termof,: Aplicarea unui strat de izolant caiorifug, executată penfru a împiedica sau a reduce transferul de căldură înfre două medii separate printr-un perete. Izolarea calorifugă se poate obfine: prin unul sau mai multe straturi de aer sau de alt gaz; prin straturi de materiale omogene cu conductivitate termică foarte mică; prin materiale eterogene discontinue, cum sînt materialele aglomerate sau materialele poroase ori cu goluri; prin crearea unui înveliş cu perefi dubli, înfre cari se face vid; etc. Materialul caiorifug negazos se aplica sub formă de fibre,, de cordon, de plăci, cochilii, cărămizi, saltele, efc. Sin. Termoizolare, Izolare termică, Calorifugare,
Izolarea calorifugă se execută penfru următoarele cazuri: reducerea pierderilor de căldură în instalafiile termice, respectiv a aportului de căldură în instalafiile frigorifice; protejarea unei piese sau a unui element de construcfie, contra căldurii; împiedicarea scăderii temperaturii unui corp sub anumite limite; protejarea unor piese, a unor conducte, a rezervoarelor de lichide, contra înghefului; menfinerea unei temperaturi prescrise; etc. —* Din punctul de vedere al temperaturii celor două medii, izolarea poate fi executată pentru temperaturi joase, medii sau înalte.
Izolarea calorifugă penfru femperafuri joase se execută Ia instalafii frigorifice, la lăzi şi încăperi isoterme, Ia conducte cari transportă lichide reci, etc. Se folosesc curent plută granulată sau aglomerată, zgură, vată minerală, turbă, rumeguş de lemn, hîrtie, vată de sticlă, alfol, efc. Materialul se aplică sub formă de cărămizi, de plăci, straturi masive, material în vrac înfre doi perefi, etc. — Izolarea calorifugă penfru femperafuri medii se execută, în special, la clădiri şi la nave, pentru a împiedica pierderile de căldură prin planşee, perefi şi acoperiş, Se folosesc curent plăci de plută, cărămizi poroase ori cu goluri, vată de sticlă sau de zgură, stufit, diferite materiale aglomerate, cunoscute sub diferite numiri comerciale (de ex. scagliola). — Izolarea calorifugă penfru femperafuri înalte se execută, în. special, la instalafiile calorifice (căldări de abur, conducte de apă caldă sau de abur, boilere şi alte schimbătoare de căldură, etc.). Se folosesc curent plută granulată sau aglomerată, vată de zgură sau de iarbă, zgură granulată sau nisip, cărămizi de pămînt de diafomite, asbest, efc. — Izolarea calorifugă contra înghefului se execută la conducte de abur,
C-alorigen
311
Calorimefru
la conducte de apă, la coloane hidraulice, la conducte de ulei, Ja rezervoare de apă, la diferite piese ale locomotivelor cu abur (de ex. pompe,, injectoace, conducte, etc.) sau ale altor maşini termice, etc. Se folosesc curent materialele folosite la izolarea pentru temperaturi înalte, cum şi cărămizi poroase, alfol, diferite cordoane sau fîşii de materiale textile, etc.
1.	Calorigen. Termof.: Calitatea unui sistem fizicochimic de a putea efectua transformări de stare însoţite de producere de căldură.
2.	agenl	V. Agent calorigen, sub Agent.
3.	mediu	Sin. Agent calorigen (v. Agent calorigen,
sub Agent).
.4, Calorimetricir coeficienţi F/z.: Coeficienţii creşterilor variabilelor independente din expresia variaţiei dQ a cantităţii de căldură schimbate într-o transformare elementară reversibilă;
dQ — cp dt + h dp, dQ ~cvdt + l dv
sau
dQ = A dv + % dp, unde Cp e căldura specifică la presiune constantă, cv e căldura specifică la volum constant, h e căldura latentă de compresiune, l e căldura latentă de dilataţie, iar X şi % sînf coeficienţi calorimetrici cari nu au numiri speciale.
5.	Calorimefrie. Fiz.: Parte a Căldurii, care se ocupă cu metodele de măsurare a cantităţilor de căldură.
6.	Calorimefru, pl. calorimetre. Fiz.: Instrument de măsură a cantităţilor de căldură. Cu un calorimefru pot fi măsurate atît căldura sensibilă, cît şi căldura latentă, căldura de reacţie, etc. într-un calorimefru, cantitatea de căldură de măsurat provoacă fie variaţia temperaturii unei anumite cantităţi dintr-o substanţă de referinfă, numită substanfă calorimefrică, fie schimbarea de stare de agregare a unei anumite cantităţi de substanţă calori-metrică. După fenomenul folosit la măsurarea cantităţilor de căldură, se deosebesc, deci, calorimetre cu variaţie de temperatură şi calorimetre la temperatură constantă sau calorimetre jsoterme.
Calorimefru cu var ia) ie de temperatură:
Calorimefru în care cantitatea de căldură de măsurat provoacă fie ridicarea, fie coborîrea temperaturii substanţei calorimetrice. Măsurarea unei cantităţi de căldură cu un astfel de calorimefru se bazează pe principiul amestecurilor, conform căruia cantitatea de căldură de măsurat e egală cu cantitatea de căldură primită sau cedată de dispozitivul de măsură. Acesta cuprinde, în principal, vasul calorimetric, substanţa calorimefrică, termometrul şi, eventual, piese accesorii ca, de exemplu, un agitator de omogeneizare a substanţei calorimetrice (cînd aceasta e un lichid), în vederea uniformizării temperaturii ei. Dacă se neglijează pierderile de căldură, cantitatea de căldură de măsurat, Q, e dată, de exemplu în cazul unei măsurări de căldură cu ridicarea temperaturii substanţei calorimetrice, printr-o relaţie de forma
Q = (Mc+Zm-q) (9-tO,
în care M e masa substanţei calorimetrice, ce căldura ei specifică, mit respectiv clt sînt masa, respectiv căldura specifică a fiecăreia dintre substanţele "diferite din cari e alcătuit dispozitivul de măsură, t\ e temperatura iniţială şi 9 e temperatura finală, deci 9 —t\ e ridicarea temperaturii. Mărimea \i— £ ml c-se numeşte uneori echivalentul în apă al calorimefrului. în determinările de precizie se ţine seamă de pierderile de căldură din cursul măsurării. Aceste pierderi sînt datorite fie schimbului de căldură cu exteriorul, produs de variaţia temperaturii dispozitivului calorimetric, fie evaporării locale a unei părţi din lichidul calorimetric în contact cu corpul cald introdus în el, etc. Pierderile prin schimb de căldură cu exteriorul pot fi, fie cal-
culate din observaţii asupra variaţiei temperaturii substanţei calorimetrice înainte şi după ce aceasta a primit sau a cedat cantitatea de căldură de măsurat, fie evitate printr-o izolare termică convenabilă sau folosind o metodă calorimefrică adiaba-tică, în cursul căreia temperatura mediului ambiant variază în acelaşi timp şi în acelaşi mod cu temperatura dispozitivului calorimetric. Erorile experimentale sînt de acelaşi ordin de mărime, în general, fie că se foloseşte metoda calculării pierderilor de căldură, fie că se foloseşte metoda adiabatică, şi ele sînf neglijabile pentru cele mai multe dintre determinările din practică. Calorimetrele adiabati'ce sînt de construcţie mai complicată şi determinările cu astfel de calorimetre durează mai mult, ceea ce face ca metoda adiabatică să nu fie folosită pentru determinări în serie. Ea prezintă însă avantajul de a da posibilitatea folosirii unor variaţii mai mari de temperatură, astfel încît erorile datorite determinării temperaturii sînt mai mici, cum şi de a fi singura metodă utilizabilă în calorimetria unor reacţii chimice lente, ca, de exemplu, cea a invertirii zahărului prin ioni de hidrogen, în care caz metoda neadiabafică e inaplicabilă, pierderile fiind de acelaşi ordin de mărime ca şi cantităţile de căldură de măsurat.
Se folosesc următoarele tipuri mai importante de calorimetre cu variaţie de temperatură.
Calorimetru adiabatic: Calorimefru cu variaţie de temperatură, construit astfel încît să se evite pierderile de căldură prin varierea temperaturii mediului care înconjură calorimetrul, temperatura mediului înconjurător fiind, în fiecare moment, egală cu temperatura calorimefrului. Se folosesc diferite tipuri de calorimetre adiabatice, cel mai des folosit fiind calorimetrul Richards (v. fig. I). Vasul calorimetric A e constituit din două recipiente de cupru cilindrice, coaxiale, cu pereţi auriţi şi lustruiţi, solidarizate între ele şi separate printr-un strat de aer. El e introdus într-o baie de apă B, care ea însăşi e conţinută într-o incintă-termostat.
Temperatura substanţei calorimetrice, respectiv a băii B, e citită la un termometru Tj, respectiv T2, temperatura substanţei calorimetrice fiind omogeneizată, în cursul determinării, cu un agitator C.
Calorimetrul Berthelot: Calorimefru care se com-
pune dintr-un vas cilindric A, de obicei de alamă, uneori de sticlă, în care se introduce substanţa calorimefrică şi care, pentru a se micşora pierderile de căldură, e conţinut într-o incintă B cu pereţi reflectatori, ea însăşi introdusă într-un recipiente cu pereţi dubli, între cari vse găseşte un lichid izolator, totul fiind învelit într-un strat de pîslă (v. fig. II). Pentru a evita, pe cît posibil, pierderile de căldură prin conductivitate, atît vasul A, cît şi incinta B sînf aşezate pe suporturi de plută.
Calorimetrul Berthelot poate fi folosit, fie pentru măsurarea căldurii specifice (a ynui corp solid şau a unui lichid), fie pen-
Caiorimefru
312
Calorimetru
III. Calorimetru pentru determinarea căldurii de ardere, f) bombă calorimetrică; 2) capacul bombei calorimetrice; 3) tir de platin; 4) capsulă; 5) regulatorul debitului de oxigen; 6) şi 7) borne; 8) fitil de bumbac; 9) agitator; 10) apă; 11) termometru Beckmann.
tru măsurarea unei călduri de reacfie, în care caz substanfele cari reacfionează sînt confinute într-o fiolă care se introduce în vasul calorimetric.
Un instrument asemănător cu calorimetru! Berthelot poate fi folosit şi pentru măsurarea unei călduri de ardere. în acest caz, în vasul calorimetric se introduce o bombă calorimetrică (v.) în care se produce arderea substanfei cercetate. în fig. lll e reprezentat numai vasul calorimetric împreună cu bomba ca-lorimeirică, cu termometrul de măsură a temperaturii apei şi cu agitatorul de omogeneizare a temperaturii.
Calorimetrul Eucken: Calorimetru folosit pentru determinarea căldurilor specifice la temperaturi joase, caracterizat prin faptul că substanfa a cărei căldură specifică se măsoară are ea însăşi rolul de substanfă calorimetrică, Principiul metodei folosite consistă în a ceda sub-stanfei calorimetrice o anumită cantitate de căldură prin efect termic al unui curent electric şi în a măsura creşterea temperaturii, măsurînd variafia rezistenfei conductorului parcurs de curent. Căldura specifică necunoscută c se deduce din reiafia (Afc+ji) Ai*0,24 VîT,
M fiind masa substanfei calorimetrice, fi echivalentul 'în apă al calorimetrului, V tensiunea electrică exprimată în volfi, 1 intensitatea curentului exprimată în amperi şi T timpul cît a trecut curentul prin conductor, exprimat în secunde.
Instrumentul (v, fig. IV) e constituit dintr-un vas A de cupru, în care se introduc substanfa calorimetrică şi conductorul de încălzire, Vasul A e suspendat în interiorul unui alt vas B, de sticlă, argintat la interior, în care se poate face vid, el însuşi confinut într-un mediu la temperatură joasă (aer lichid, amestec de bioxid de carbon solid cu alcool, etc.), care se găseşte într-un vas Dewar C.
Substanfa calorimetrică avînd adeseori o conductivitate termică mică (cum are, de exemplu, cînd e pulverulentă), înainte de începerea determinării experimentale, recipientul A e umplut cu un gaz bun conducător de căldură, de exemplu cu hidrogen sau cu aer, ceea ce are şi rolul de a uniformiza temperatura din interiorul acestui vas.
Calorimetrul Hariley: Calorimetru folosit pentru determinarea puterii calorifice a unui combustibil gazos. Instrumentul e constituit dintr-un recipient care confine o serie de perefi concentrici printre cari circulă apă, de jos în sus. Un rezervor cu nivel constant dă posibilitatea de a avea un debit constant. Gazul a cărui putere calorifică se determină trece întîi printr-un regulator de presiune, apoi printr-un contor şi e ars în compartimentul central al instrumentului, într-un bec Bunsen. Se măsoară temperaturile t, respectiv t', a apei la intrarea, respectiv la ieşirea din calorimetru. Reglînd cele două debite, M de apă şi V de gaz, se atinge un regim stafionar în cursul căruia temperaturile t şi t% rămîn constante. în acest caz, căldura de ardere Q, degajată prin arderea volumului V de gaz,
/V. Calorimetru Eucken.
e egală cu căldura M(t'-t) preluată de apă; dacă se exprimă V în litri şi M în kilograme, puterea calorifică e dată de
t«i]
sau, cum Q = M(t' — t),
1000 y-> [c.i],
Calorimetrul Junkers: Calorimetru folosit pentru determinarea puterii calorifice a combustibililor gazoşi şi a celor lichizi, instrumentul, care e, în principiu, un schimbător de căldură în contracurent, e format din două serii de canale concentrice prin cari frec gazele de ardere (cari se răcesc pînă la temperatura camerei) şi apa care preia căldura. Arzînd într-un arzător
o	cantitate cunoscută de gaz sau de lichid combustibil şi măsurînd cantitatea M de apă şi temperatura de intrare t şi de ieşire t' a apei, se poate calcula puterea calorifică superioară Ps, cu relafia	_
G
Pentru a determina puterea calorifică inferioară se scad din puterea calorifică superioară cîte 600 kcal pentru fiecare kilogram de apă condensată din 1 m3 de combustibil gazos, respectiv din 1 kg de combustibil lichid ars.
Calorimetrul Magnus: Calorimetru folosit pentru determinarea căldurilor specifice la temperaturi înalte, pînă Ia circa 730°. Instrumentul (v. fig. V) e constituit dintr-un bloc de cupru A, ia partea superioară a căruia e practicată o cavitate. Blocul de cupru e suspendat, prin două fire S, S, într-un vas Dewar B, contactul dintre bloc şj vasul Dewar fiind asigurat printr-un strat de aliaj Wood. Blocul de cupru are rolul de substanfă calorimefrică, iar temperatura sa e măsurată cu o pilă termoelectrică 7, care are o parte din suduri în blocul de cupru şi restul într-un strat de pîslă F. întregul dispozitiv e confinut într-un cilindru de zinc Z, lestat la partea inferioară cu un bloc de plumb P. în cavitatea din blocul de cupru se introduce recipientul cu substanfă G, încălzit, în prealabil, la temperaturi cari ating 750°, într-un cuptor electric aşezat deasupra calorimetrului.
Calorimetrul Nernst: Caiorimefru folosit pentru determinarea căldurii specifice a corpurilor în stare solidă, într-un interval larg de temperatură. Instrumentul (v. fig. Vl), asemănător într-o oarecare măsură cu calorimetru!
Eucken, e constituit dintr-un vas de sticlă A, în interiorul căruia e suspendat calorimetrul propriu-zis C, prin două fire metalice S, S, cari servesc, în acelaşi timp, penfru a încălzi substanfa calorimefrică şi ca termometru cu rezistenfă. După introducerea în vasul C a substanfei de cercetat, care serveşte şi ca substanfă calorimetrică, în vasul A se face vid, iar ansamblul e introdus într-o baie la temperatura la care se determină căldura specifică.
Calorimetrul propriu-zis diferă după natura substanfei cercetate. în cazul metalelor, el e constituit dintr-un bloc din metalul respectiv, în axa căruia e practicată o cavitate cilindrică în care se introduce un cilindru construit din acelaşi metal, pe care se înfăşoară conductorul de încălzire, contactul termic dintre
V. Calorimetru Magnus.
M
S s)
V.
VI. Calorimetru Nernst.
Cdlorimetru de aşchiere
313
Calorimefru de aşchiere
cele două blocuri de metal fiind asigurat turnînd parafină între ele (v. fig- V/l a). în cazul substanţelor cu conductivitate termică mică, în blocul de metal, care constituie corpul calorimefrului, se introduce un recipient metalic cilindric care conţine substanţa studiată şi pe care se înfăşoară conductorul de încălzire (v. fig. Vil b).
Calorimetrul Rumelin: Calo-rimetru folosit penfru determinarea căldurilor de diluţie ale soluţiilor de electroliţi. Măsurarea se face comparînd deviaţiile unui galvanometru legat în circuitul cuplului termoelectric de
măsură a temperaturii, odată în	n	u
urma încălzirii substanţei calori- VIL Calorimefru penfru metale, metrice prin efectul termic studiat,
altă dată prin încălzire în urma introducerii în ea a rezervorului unui termometru Beckmann care, în prealabil, fusese adus la o temperatură mai înaltă decît cea a substanţei termometrice. Instrumentul (v, fig. VIII) e constituit din două vase calori-
gradat EE. Introducerea corpului de studiat,-în eprubeta A, e precedată de îngheţarea unei părţi din apă, ceea ce se obfine prin introducerea în eprubetă, pentru cîtva timp, a unui amestec refrigerent. Prin cedarea de căldură de către corpul cald, pînă cînd temperatura lui devine 0°, o parte din gheaţă se topeşte şi îşi micşorează volumul, iar mercurul se retrage în capilarul EE cu un număr oarecare de diviziuni. Cantitatea de căldură q, care corespunde retragerii mercurului cu o diviziune, se determină, în prealabil, prin etalonarea instrumentului cu o substanţă de căldură specifică cunoscută. Dacă mercurul s-a retras cu n diviziuni, şi dacă în eprubeta A a fost introdusă o masăM de corp, la temperatura t, căldura specifică deci c — qn/Mt,
Calorimefru cu condensare de vapori: Calorimefru folosit pentru determinarea căldurii specifice a corpurilor solide, bazat pe determinarea cantităţii de apă condensată pe suprafaţa corpului, cînd acel corp e introdus în vaporii degajaţi de apa care fierbe. Dacă m e masa de apă condensată, M e masa corpului, t e temperatura lui iniţială, c e căldura lui specifică şi L e căldura latentă de condensare a apei, c = mLjM(\00 — t).
t. ~ de aţchiere. Meff.: Calorimefru care serveşte, în studiul fizicii procesului de aşchiere, fie la determinarea căldurii totale de aşchiere dezvoltate în procesul de aşchiere studiat, fie la determinarea temperaturii medii a aşchiei.— După mărimea de determinat, se folosesc două tipuri distincte din punctul de vedere constructiv;
Calorimetrul pentru determinarea căldurii totale de aşchiere (v, fig. a), în care se transferă apei din calorimefru atît căldura
corpului e
metrice de sticlă identice, Ci şi C2, cari se găsesc în interiorul unei incinte de alamă A, ea însăşi conţinută într-un vas B cu pereţi dubli, între cari se găseşte apă, cu scopul de a realiza o izolare termică, temperatura apei fiind uniformizată prin agitatoarele D. într-unul din vasele C se produce diluţia, iar în celălalt, încălzirea prin introducerea termometrului T. Variaţiile de temperatură se măsoară cu cuplurile termoelectrice Klf K2.
Calorimefru isoferm: Calorimefru în care cantitatea de căldură de măsurat provoacă schimbarea stării de agregare a unei anumite cant/taţi de substanţă calorimefrică.
Se folosesc următoarele tipuri mai importante de calorimetre isoterme:
Calorimetrul Bunsen: Calorimefru folosit pentru determinarea căldurii specifice a unei substanţe, în care căldura pierdută de substanţa cercetată e primită de o cantitate de gheaţă care se topeşte parţial, producîndu-se astfel o micşorare de volum a gheţii. Instrumentul (v. fig. IX) e constituit dintr-o eprubetă A, în care se pune corpul studiat, încălzit la o temperatură cunoscută, şi care e sudată coaxial într-un tub cilindric B care conţine apă fără aer în soluţie. Acest tub continuă printr-un tub CD, care conţine mercur şi care e continuat cu un tub capilar
Calorimefre folosite în metalotehnică. a) calorimefru pentru determinarea căldurii totale de aşchiere; b) calorimefru penfru determinarea temperaturii medii a aşchiei; f) recipientul (bomba) calori-metrului; 2) suporf fermoizolanf; 3) capac; 4) piesa aşchiată; 5) şi 5') cufite de aşchiere (la inferior, respectiv la exterior); 6) port-unealtă; 7) termometru; 8) agitator; 9) coş de sîrmă pentru colectat aşchiile; 10) element termoelectric de încălzire a băii la începerea operafiei.
din aşchia care cade în apă, cît şi căldura dezvoltată la suprafafa interioară a piesei prelucrate prin aşchiere şi căldura din cuţit (deci toată cantitatea de căldură care se dezvoltă în procesul de aşchiere). Cantitatea totală de căldură de aşchiere în unitatea de timp, Q, se calculează din relaţia calorimefrică:
S^(e-f o
Q=----------------- [kcal/min],
în care: mi e masa fiecăruia dintre corpurile cari participă la schimbul de căldură (apa, corpul aşchiat, cuţitul, etc.), ci e căi-
Calorizare
314
Calota glaciară
dura specifică a acestor corpuri, 0 şi t± sînt temperaturile finală şi inifială ale apei din calorimefru, t e durata intervalului de timp în care s-a făcut • schimbul de căldură.
Calorimetrul pentru determinarea temperaturii medii a aşchiei (v. fig, b), în care se produce schimbul de căldură numai între aşchia colectată în calorimefru şi apa din acesta. Temperatura medie a aşchiei,	se calculează cu relafia:
e =e +-
m.aş am 1
Gaş ' Caş
[°C],
în care: Qam e temperatura sistemului apă-aşchii, la sfîrşiful schimbului de căldură, Ga e greutatea apei, e temperatura inifială a apei, Gaş şi caş sînt greutatea şi căldura specifică a aşchiei.
î. Calorîzare. Mefg.: Sin, Aluminizare. V. sub Tratament fermochimic.
2.	Calorizafor, pl. calorizatoare. Ind. alim.: Schimbător de căldură tubular, folosit în fabricile de zahăr pentru încălzirea zemii de difuziune în timpul trecerii ei dintr-un difuzor în altul. Suprafafa de încălzire a calorizatorului e compusă din suprafafa unui fascicul de tuburi de ofel, cu diametrul de 30—33 mm şi lungimea de 1,5—2 m.
Capetele tuburilor sînt vălfu'ite în plăcile tubulare ale corpului calorizatorului. La partea superioară şi la cea inferioară, corpul calorizatorului se închide cu capace sferice de fontă, prinse cu şuruburi. Ambele capace au cîte un ajutaj penfru zeamă. Capacul superior mai are un ajutaj pentru termometru şi încă unul pentru un robinet de aer.
Aburul circulă prin spafiul dintre tuburi.
Apa condensată se scurge prin partea de jos a camerei de abur, iar gazele necondensabile, confinute în aburul încălzitor, se evacuează prin partea de sus a camerei de abur. în calorizator, zeama circulă normal de jos în sus şi numai la umplerea difuzorului încărcai cu tăiefei proaspefi frece de sus în jos.
Vitesa de circulafie a zemii în tuburile calorizatorului de 0,2-0,4 m/s.
s. Caloia, pl. calote.
1	. Geam,: Parte dinfr-o sferă obfinută prin tăierea sferei cu un plan. Diametrul sferei, perpendicular peplan,înfeapă în creştetul calotei. Distanfa dintre creştet şi plan e înălfimea calotei. Dacă h e înălfimea calotei, r e raza sferei şi
1
Calorizafor.
1) robinet de aer; 2) termometru; 3) zeamă; 4) gaze necondensabile; 5) condensat; 6) abur.
Calotă sferică. i e raza bazei calotei, volumul ei e 1
V	= i nh (3*2 + £2) = Kh2 (3 r-h),
6	j
iar aria laterală e M — 2nrh.
4. Calofă. 2. Arh.: Boltă al cărei intrados are forma unei calote sferice. Cînd bolta se reazemă pe un zid circular, ea constituie o cupolă sferică (v.), iar cînd se reazemă în patru puncte izolate, prin intermediul pandantivelor, constituie o boltă de rotafie (v.).
5.	Calofă. 3. Tnl.: Partea superioară, boltită, a excavafiei unei galerii de tunel, cuprinsă între nivelul superior al picioarelor drepte şi creştetul galeriei, şi care se obfine prin mărirea excavafiei galeriei de creştet.
6.	Calofă. 4. Cs.,Mş,,Termot.: Sin. Căciulă de coş, Căciulă(v )
7.	Calofă. 5. Mş.: Piesă metalică, la maşini sau instalafii, asemănătoare cu calota unei sfere, folosită la protecfia acestora sau la etanşarea spafiului în care se găseşte un fluid sub presiune, Exemple:
8.	~ de dom. Termot.: Partea superioară bombată care închide etanş domul la unele căldări de abur orizontale. Sin, Capac de dom.
9.	~ de furelă. Tehn. mii.: Partea superioară, rezistentă la lovituri, a unei turele (de ex. de avion, de submarin, etc.).
10.	~ roşie. V. Cap de aprindere.
11.	Calofă. 6. Geogr., Geol.: Zona de afloriment, cu contur închis, a unui strat necutat, care se găseşte în pozifie normală deasupra unor strafe mai vechi (v. fig.).
Calotele sînt forme cartografice caracteristice pentru structurile geologice orizontale sau monoclinale şi rezultă în urma acfiunii de eroziune a agenţilor modificatori, în cazul structurilor monoclinale, aparifia calotei e condifionafă de exisfenfa unui relief sculptural cu pante de teren mai mari decît înclinarea stratelor.
Dacă stratul sau formafiunea cari constituie o calotă au caractere litologice deosebite de ale rocilor deasupra cărora se gă-sesc, cartarea geolo- . ,	a	° a‘
qică a unei astfel de ’> delim,,area în Plan a calotei: 2> calo,a Pr°Priu' structuri e favorizată	zisă: 3) stratele v#‘hL
de prezenfa rupturilor de pantă (în cazul unei diferenfe de rezistenfă la	eroziune),	de izvoare	(în cazul	unei diferenfe
evidente de	permeabilitate) şi de	diferenfe	de vegetafie.
Exemplu: Calotele de tuf dacific din nord-vestu| Transilvaniei (frecvente imediat la nord de valea Someşului, în regiunea oraşului Dej,	de la care	tuful a primit	numele de tuf de Dej),
a căror limită inferioară	e totdeauna	marcată	pe teren de o
ruptură de pantă şi de o lizieră de pădure, sînt vizibile de la distanfă pentru un specialist.
Calotele constituite din roci utile sau cari confin materiale industrializabile se găsesc în condifii optime penfru deschiderea unei exploatări în carieră. Zăcămîntul respectiv — a cărui rezervă poate fi apreciată corect şi precis — are un front larg de atac creat în mod natural, are o discopertă de grosime mică (numai solul de deasupra), iar transportul se execută uşor, gravifafional, calotele ocupînd porţiunile cele mai înalte ale reliefului. Sin. Martor de eroziune.
12.	Calofă glaciară. 1. Geol., Geogr.: Masă enormă de gheaţă, de grosime foarte mare, care acoperă suprafefe întinse în regiunile polare şi care ajunge în unele locuri pînă la nivelul mării, în Antarctica, calota glaciară ocupă astăzi întregul continent, plus zona litorală (platforma continentală), acoperind o supra-fafă de circa 14 000 000 km2.
în epoca pleistocenă (glaciară), calota scandinavă, avînd ca centre de diramafie Scandinavia şi Insulele britanice, ocupa tot Nordul continentului, ajungînd în sud pînă în Carpafii nordici şi în masivele hercinice (Boemia, Harz), în vest pînă în sudul Angliei şi al Irlandei, iar în est pînă la Volga şi Ural. Sin. Inslands (în Groenlanda).
îs. Calofă glaciară. 2. Geol., Geogr.: Termen folosit uneori (în special în Alpi) pentru masele de gheafă, de formă rotunjită, cari acoperă vîrfurile înalte ale unor rr.unfi (de ex. Mont Blanc).
Calotipie
315
Cama
fosili, al căror de con sau de
Calpioneila carpa-thica.
-	Din epoca glaciară se cunoaşte calofa alpină, a cărei manta de gheafă acoperea Alpii, se întindea spre nord, pe Rin, pînă aproape de Basel şi în basinul superior al Dunării, pînă la Munchen, spre est pînă la Viena şi Graz; spre sud depăşea lacurile italiene, iar spre vest ajungea pînă la Lyon şi pînă la marginea Masivului Central.
1.	Calotipie. Foto.: Vechi procedeu de fotografiere, la care se foloseşte o placă de metal sau o foaie de hîrtie sensibilizată cu clorură de argint, care, după expunere, se fixează cu clorură de sodiu sau cu iodură de potasiu. Developarea se face cu acid galic. Ulterior, iodura de potasiu a fost înlocuită cu iodură de argint amestecată cu nifrat de argint, iar pentru fixare se foloseşte bisulfit de sodiu. Imaginea obfinută e un negativ fotografic.
2.	Calpac, pl. calpace. Ind, făr.: Căciulă mare de piele neagră, de formă sferică sau cilindrică, tivită cu blană fină, care se purta în trecut. (Termen vechi.)
3.	Calpioneila. Paleont.: Infuzori pelagici test, constituit din calcit fibros, avea forma clopot cu guleraş răsfrînt şi cu cili. Sînt micro-fosile foarte abundente şi cu mare răspîndire geografică, începînd din calcarele Jurasicului superior (Kimmeridgian) pînă în Cretacicul inferior (Barremian). Mai caracteristice sînt pentru Valanginian şi Tithonic.
Specia Calpioneila alpina e cunoscută din Alpi, iar specia Calpioneila carpathica e caracteristică faciesului pelagic ai Tithonicului din fara noastră, de la Gîlma (Valea lălomifei).
Sin. Tintinnopselia.
--'"v 4. CaSupr pl. calupuri. 1. Tehn.: Piesă care serveşte ca model sau ca tipar în cărămidăris, în olărit, cizmărie (calapod), etc. --W" 5. Calup. 2. Gen.: Bucată masivă de material (săpun, piatră, gheafă, ofel, trotil, etc.), adesea paralelepipedică.
6.	~ de argilă. Maf, cs.: Bucată de argilă obţinută prin tăiere dintr-un bloc de material ceramic sau din banda ceramică ce iese dintr-o presă, care se întrebuinfează la fasonarea prin presare plastică a unor produse ceramice. După forma care urmează să se dea acestor produse, calupul se taie cilindric (penfru farfurii), prismatic (pentru figle), etc.
7.	~ de lemn. Ind. lemn.: Sin. impropriu penfru Pavea de lemn pentru pavaje. V. sub Pavea.
8.	~ de piatră. Drum.: Bloc de piatră naturală dură (granit, andezit, bazalt, etc.), de formă aproape cubică, folosit la executarea pavajului de calupuri (v. fig.)- Dimensiunile calupurilor sînt standardizate: laturile fetei superioare sînt de 7'"10cm, iar înălfimea(coada calupului),de 8***10cm,
Fafa calupurilor (adică fafa pe care se circulă) trebuie să fie plană, să aibă muchiile regulate şi unghiurile drepte, şi să nu prezinte denivelări mai mari decît 0,5 cm (Ia calupurile de calitatea 1) sau decît 0,8 cm (la calupurile de calitatea 11). B^za (opusă fefei) trebuie să fie plană, paralelă cu fata, şi să aibă suprafafa egală cu cel pufin 3U din suprafafa fefei (la calupurile de calitatea I), respectiv cu cel pufin 2/q din suprafafa fefei (la calupurile de calitatea II). Fefele laterale trebuie să fie plane şi simetrice fafă de planele axiale verticale ale calupului. Ele trebuie să fie prelucrate astfel, încît rostul dintre muchiile fefelor alăturate a două calupuri aşezate unul lîngă altul şi cu fafa în jos pe o suprafafă plană să fie mai mic decît
0,5 cm (la calupurile de calitatea I) şi mai mic decît 0,8 cm (la calupurile de calitatea II). V. şi Pavaj de calupuri.
9.	Calup, pl. calupuri. 3. Ind. făr.: Floarea care se execută la capătul stîlpi lor de construcfie ai caselor fărăneşti. Sin. Başlic, Căciulă, Călup, Cîrlan, Măgărifă, Papuc, Talaer.
Calup de piatră, a) latura fefei superioare; b) coadă.
10.	Calvonigrit. Mineral.: Piroluzit. (Termen vechi, părăsit.)
11.	Calymene. Paleont.: Trilobit cu cefalotorace semicircular, fără spini genali, avînd glabela foarte dezvoltată, tăiată de trei şanfuri laterale. Are ochii reniformi, mici, abdomenul format din 14 segmente, iar pigidiul mic, constituit din 6**• 11 segmente. Speciile de Calymene, întîlnite frecvent în Silurian, fac parte din genurile cu posibilitate de înrulare.
Specia Calymene trisfani e cunoscută din Şisturile cu Calymene din Bretagne (Franfa).
12.	Calyx. Expl. pefr., Geol.: Numele de fabrică al unor sondeze (v.), al unor maşini de ascufit sfredele acfionate cu aer comprimai penfru minerit, etc., produse de firma Ingersoll Rand. Pe şantiere se utilizează impropriu numai numirea de Calyx, pentru sondeza Calyx, maşina Calyx de ascufit sfredele, etc. Sin. Calix.
13.	Camacit, Mineral.: Fier meteoric sărac în nichel.
14.	Camamhert. Ind. alim. V. sub Brînză.
15.	Camă, pl. came. Ut.: Proeminenţă la periferia unui obiect cilindric sau plat, avînd un profil determinat. Cama
Calymene,
I. Mecanisme cu came. a) mecanism cu camă plană, cu contact forţat; b) mecanism cu camă plană, cu contact ghidat; c) mecanism cu camă spafială (camoidă), cu contact forţat; d) mecanism cu camă spafială (camoidă), cu contact ghidat; 1) camă;
2) tachet; 3) gaiet.
se numeşte plană sau spafială (camoidă), după cum curba medie a profilului e plană sau strîmbă (v. fig. /).
Camele se folosesc pentru a asigura o mişcare periodică unui alt organ, numit urmăritor sau fachef, cu care formează un cuplu cinematic. în general, cama e elementul conducător şi poate avea o mişcare de rotafie (de obicei uniformă), oscilantă sau rectilinie-alternativă (v. fig. II); astfel, tachetul e	elementul condus, putînd avea o	miş-
care rectilinie-alternativă şi uneori o mişcare oscilantă. în mişcarea tachetului de-a lungul profilului camei, prin alunecare sau rostogolire (dacă tachetul e echipat cu o rolă), trebuie să se menfină între aceste elemente un contact forfat (prin forfa elastică a unui resort, prin acfiune hidraulică,etc.)sau un contact ghidat (cu ajutorul unui ghidaj care conduce tachetul). La camele	cu contact forfat,	forfa	necesară
menfinerii contactului trebuie	să fie	mai	mare	decît	forfa	de
II. Mecanism cu cama oscilantă. I) camă oscilantă; 2) tachet; 3) şl 4) tije.
316
Cama
inerfie a maselor în mişcare; de aceea, tacheful şi organele pe cari le antrenează trebuie să fie cît mai uşoare. La camele cu contact ghidat, contactul e realizat fie printr-un şanf practicat
III. Camă cu şanf lateral, f) camă cu şanf haferal; 2) tachet.
IV. Cama cu dublă profilare frontală. I) camă; 2) tachet dublu.
pe fafa laterală a camei (v. fig. III), fie printr-o dublă profilare frontală a camei, pe care urmează să se deplaseze doi tachefi conjugafi (v. fig. IV).
Profilul camei depinde de legea de mişcare a tachetului şi de unghiul de presiune 6 (v. fig. V); profilul teoretic e curba descrisă de vîr-	.
ful tachetului sau de	rf
axa galetului (dacă	\\,2
tachetul are galet), astfel încît raza vec-toare q a profilului camei va fi (1)	Q = Qt±r,
unde Qt e raza vec-toare teoretică şi r e raza galetului (care la tachefi fără galet e r = 0), iar semnul + sau —se alege după cum profilul e convex sau concav (v, unei came (v. fig. VII) se deosebesc zonele ascendentă (AB),
V.Unghlulde presiune 5. J) camă; 2) tachet.
VI. Razele vecfoare.
1) profilul camei; 2) profilul teoretic; 3) galet; Qf) raza vecfoare teoretică; q) raza vecfoare a camei.
fig. VI). La profilul
5 A=B	
Y\	\ «b I
\ \ - ZeMT	\\ i \J_i_
VII. Zonele profilului camei.
AB, Af Bf) zona ascendentă; BC,Bf Cf) zona culminantă; CD, Cj Df)zona descendentă; DA, Df Af) zona neutră; 1) profilul camei; 2) profilul teoretic.
VIII. Elementele geometrice şi cinematice ale cuplului cinematic camă-tachet. v^) vitesa punctului A al camei; vg) vitesa punctului B == A al tachetului; q>) unghiul razei vecîoare 0/4; 5) unghiul de presiune; e) excentricitatea; yg) deplasarea tachetului; Qe) înălţimea totală a tachetului (Qe=Q sin cp).
culminantă (BC), descendentă (CD) şi neutră (DA). Cînd cama are o mişcare de rotafie sau de translafie, tachetul efectuează o mişcare de translafie pulsantă, avînd o cursă activă corespunzătoare zonei ascendente a camei, provocată de aceasta, şi o cursă retractivă (de revenire) corespunzătoare zonei descendente a camei, în general provocată de un resort sau de un fluid sub presiune.
Pentru determinarea profilului camei, care se exprimă prin relafia dintre raza vectoare @ şi unghiul de rotafie qp aj acesteia, adică printr-o funcfiune
(2)	e=f (<p)-
trebuie să se cunoască atît deplasările obligate ale tachetului, cît şi vitesa şi accelerafia lui (v. fig. VIII). Profilul camei se poate trasa folosind metoda grafică-analitică, a echivalenfei, sau analifică. — în metoda grafică-analitică (v. fig. IX) se consideră unghiurile diferitelor zone ale profilului camei (qpa, <p ■
IX. Trasarea profilului camei, prin metoda grafică-analitică. yg) deplasarea tachetului; yv) raportul dintre vitesa tachetului şi vitesa unghiulară a camei; ya) raportul dintre accelerafia tachetului şi pătratul vitesei unghiulare a camei; e) excentricitatea; co) vitesa unghiulară a camei.
cpd şi cpn, respectiv cplf (p2, <p3 şi <£4)1 sensul de rotafie şi o dreaptă de referinfă, alegînd scări convenabife pentru lungimi (&s), vitese (kt) şi accelerafii (ka). Se presupune că tachetul are o mişcare plan-paralelă în jurul camei, în sens invers vitesei unghiulare co a acesteia, şi se determină grafic deplasările h~ksyB, vitesele v — kvyv co şi accelerafiile a~kaya co2; de exemplu, dacă tachetul e plat şi excentricitatea e £ = 0 (v. fig. X), 7 2 1 2	lll	.S	!	f
X. Trasarea profilului camei prin me- XI. Trasarea profilului camei prin metoda grafică-analitică, pentru excen-	toda	analitică.
fricitate. e=0,	z)	excentricitatea; co) vitesa unghiu-
pentru un tachet plat.	Iară	a camei.
curba deplasărilor =	(unde	r$ e raza cercului de bază
al camei) se trasează prin rabatarea punctelor B^ (în figură Bq, Bi, #2) de pe tachet, iar curbele viteselor şi accelerafiilor se determină din curba deplasărilor, prin derivare grafică succesivă. Curba deplasărilor h e curba profilului teoretic sau practic al camei (finînd seamă şi de jocul de dilatare), după cum tachetul are sau nu are galet. — în metoda echivalenfei se înlocuieşte cuplul cinematic superior camă-tachet printr-o combinafie de elemente şi cupluri cinematice inferioare,
Camă
317
Camă
astfel încît mecanismul cu camă să devină un mecanism patrulater articulat, la care mărimile cinematice se pot determina folosind planete viteseior şi accelerafiilor. — în metoda analitică (v. fig. XI) se consideră că tachetul are o mişcare plană din (#1 —1) în (^4i — 2), axa tachetului rămînînd mereu tangentă la cercul cu centrul în Oi şi cu raza OiO = e (excentricitatea dintre axele tachetului şi camei), şi se rabate Ai în B\. Apoi din ecuafia polară se determină Q pentru un unghi cp oarecare şi,cum din triunghiul 0\B\Aq rezultă h — A^Bi — A'qB'i, se poate scrie
(3)	/? = y	— 2 er0Acp = Y(?2 ~ £2 —\rl — e2,
unde
Acp = qp—cpo = arc cos -—arc cos—»
Q	ro
ştiind că cp0 = <£OOiv4o şi cp = <£OOiBi; cînd 8 = 0, deci A<p = 0,se obfine/.?o = Q — rg. Vitesa-v se determină derivînd expresia (3), adică
dh dh
V-—T- — -Z-----CO
dt dcp
S3U
(4)	*; = [(£ + r0 sin cp0) tg 8 —s] o,
iar acceleraţia se determină derivînd expresia (4) a vitesei. Expresia (3) a deplasărilor reprezintă curba profilului camei, cu considerarea observafiilor indicate la metoda grafică-analitică.
La proiectarea unei came se stabilesc: raza cercului de bază r0 şi profilul activ, deci curba h\ unghiurile cp^ şi cp^ corespunzătoare zonelor ascendentă şi descendentă ale profilului; unghiul de presiune 8, care asigură funcfionarea camei (cînd 8 e prea mare, cama se blochează); jocul de dilatare, necesar pentru a asigura funcfionarea camei la temperaturi relativ înalte; presiunea de contact, care provoacă uzuri, în special la paliere şi în ghidurile tachetului. Raza cercului de bază al camei se determină din relafia (v. expresia 4)
dh
-T--Fe
fg§ = --^--------------
?0 sin tpo~r
dh
dacă se alege un anumit profil (caracterizat prin h şi —-j^-) şi
o anumită excentricitate s, considerînd (p<30° (uneori, pentru a reduce dimensiunile camei, se admite cp»45°), şi ştiind că £
<Po = arc cos—. Relafia dintre ro şi raza galetului r la tachefi
r°
cu galet, e r = (0,4‘**0,5) tq. în funcţiune de profilul camelor se determină dimensiunile resortului de rapel al tachefilor, a cărui forfă elastică F va fi aproximativ egală cu forfa iner-fială corespunzătoare acceierafiei maxime, deoarece acest resort nu trebuie să fie supus la o forfă de comprimare mai mare decît 1,5 F.
Se folosesc came cu diferite profiluri, după felul mişcării pe care trebuie să o aibă tachetul; dacă mişcarea tachetului e fără pauze, cele mai uzuale sînt profilurile parabolice, sinusoidale, cosinusoidale şi cerdioide, iar dacă mişcarea tachetului e cu pauze, cei mai uzual e profilul aproximativ cosinusoidal. — Cama parabolică (v. fig. XII), la care vitesa tachetului e proporfională cu timpul şi accelerafia lui e constantă, prezintă următoarele dezavantaje: schimbarea bruscă de sens a acceierafiei provoacă solicitări dinamice (datorite forfelor iner-fiate) şi jocurile de dilatare (cari sînt necesare, de ex. la camele pentru motoare termice) provoacă şocuri proporfionale cu energia cinetică. — Cama sinusoidală (v. fig. XIII), la care expresia acceierafiei tachetului e o sinusoidă, prezintă următoarele caracteristici: variafiile de accelerafie sînt mai acceptabile, dar accelerafia maximă e foarte mare (mai mare decît la cama parabolică), ceea ce provoacă solicitări dina-
mice importante. — Cama cosinusoidală (v. fig. XIV), la care expresia acceierafiei tachetului e o cosinusoidă, prezintă următoarele caracteristici: accelerafia maximă e mai mică decît
XII. Camă parabolică.	XIII. Camă sinusoidală,
a) curba deplasărilor; b) curba vitese-	a) curba deplasărilor; b) curba viteseior; c) curba accelerafiilor.	lor; c) curba accelerafiilor.
la camele precedente şi dimensiunile camei sînt relativ mici (mai mici ddcît la celelalte came, pentru acelaşi unghi de presiune). — Cama cardioidă (v. fig. XV), la care vitesa tache-
XIV. Camă cosinusoidală.	XV. Camă cardioidă.
a) curba deplasărilor; b) curba vitese- a) profilul camei; b) curba viteseior; lor; c) curba accelerafiilor.	cj curba accelerafiilor.
tu lui e constantă, prezintă dezavantajul că practic accelerafia variază între +°° şi —00 în punctele de vîrf (punctele 1 şi 2 în figură), ceea ce provoacă şocuri puternice, deşi teoretic accelerafia e nulă. Această camă se foloseşte la maşini de putere mică şi cu turafie joasa. — Cama aproximativ cosinusoidală, la care accelerafia e o curbă asemănătoare cosinusoidei, prezintă avantajul că accelerafia tachetului e relativ mică la reînceperea mişcării lui după pauză. Această camă se foloseşte, de exemplu, la distribufia motoarelor cu ardere internă.
Forma profilului camei influenfează frecvenfă mişcării tachetului, care poate fi egală sau diferita de cea a mişcării camei. Pentru a obfine o frecvenfă mai înaltă a mişcării tache-
Camă
318
Cama
tului, se construiesc came cu profiluri mulfiple; de exemplu, la o rotafie completă a camelor a, b, c, din fig. XV/, cari au două, trei şi patru profiluri, corespund două, respectiv trei şi
•iHr	*
3
XVI.	Came cu profiluri mulfiple. a) cu două profiluri; b) cu trei profiluri; c) cu pafru profiluri; 1) camă; 2) tachef.
patru curse complete ale tachetului 2. Pentru a obfins o frecvenfă mai joasă a mişcării tachetului se construiesc came cu caneluri mulfiple; de exemplu, la mecanismul din fig. XVII,
XVII. Camăcucaneluri multiple. J) camă; 2) iachef.
XVIII. Camă-disc cu role. 1) camă; 2) tachet.
la două rotafii ale discului-camă 1 corespunde o singură osci-lafie completă a tachetului 2. în unele cazuri se construiesc came-disc cu role periferice (v. fig. XV//I), astfel încît coeficientul de multiplicare a frecvenfei mişcării tachetului e egal cu numărul rolelor.
Funcfional7 cama e un element ai unui mecanism	simplu,
numit mecanism cu camă, care are numai trei elemente şi anume cama, tachetul (eventual cu galet) şi ansamblul celor două paliere (v. fig. X/X); cama şi tachetul formează un cuplu cinematic superior, cu contact punctual sau lineal.
Mecanismele cu camă oferă posibilitatea de a transforma mişcarea rotativă sau translatorie a camei într-o mişcare rectilinie-alternativă sau oscilantă a tachetului, cu vitese şi acceleraţii variate, după forma profilului camei. Mecanismele cu camă sînt însă nesilenfioase, zgomotul fiind amplificat prin jocul de uzură, care poate provoca şi o funefionare imprecisă a acestora; jocul de uzură în cuplul cinematic camă-tachet se produce destul de repede, datorită frecării şi şocurilor, în special dacă nu se folosesc materiale cu .duritate mare. —
Camele se clasifică după diferite criterii, afară de cel al formei profilului lor, şi anume: după configurafie se deosebesc came plane şi came spaţiale (numite şi camoide); după felul mişcării se deosebesc came rotative şi came translatorii; după numărul proeminenfelor profilate (numite şi profiluri) se deosebesc came simple, duble, triple, cuadruple sau multiple, etc.
Exemple:
Camă de distribuf ie. Camă care produce mişcarea de deschidere a supapelor unui motor cu ardere internă, deci asigură distribufia gazelor proaspete sau uzate, prin intermediul unui tachet care acţionează direct sau indirect
XIX. Mecanism cu camă, avînd tachef cu galet.
1) camă; 2) tachet; 3) galet; 4) ghidajul tachetului.
asupra tijei acestor supape (v. fig. XX). Se foloseşte cîte 0 camă pentru supapele de admisiune şi de evacuare, la motoarele în patru timpi, eventual cîte o camă numai pentru cele de admi-
,5*
XX. Cupluri cinematice camă-tachet. d) cu tachef cu vîrf rotund; b) cu tachef cu galet; c) cu tachef cu ciupercă; 1) camă; 2) {achet; 3) galet; 4) ghidul tachetului; 5) resort; 6) şurub de reglare,
siune sau numai pentru cele de evacuare, la unele motoare în doi timpi (cari au fante de evacuare, respectiv de admisiune).
Camele de distribufie sînt solidare cu un arbore, numit arbore cu came, în general fiind confecţionate monobloc cu acesta (v. fig. XXI).
Momentul şi durata deschiderii supapei sînt asigurate prin forma şi poziţia camei pe arborele cu came, care e antrenat de arborele cotit al motorului şi se roteşte cu o turaţie egală sau de două ori mai mică decît a acestuia, după cum motorul e în doi timpi sau în pafru timpi.
XXI. Arbore cu came,
1) corpul arborelui; 2) carriă; 3) pinion de comandă; 4) pinion de antrenare a axului: capului distribuitor.
XXII. Mecanisme de distribuţie antrenate de arbori cu came.
a)	distribuţie cu supape în cap, antrenate prin culbutoare de un arbore cu came laieral; b) distribuţie cu supape în cap, antrenate direct, de un arbore cu came central; c) distribuţie cu supape în cap, antrenate prin culbutoare, de un arbore central; 1) camă; 2) tachet; 3) supapă; 4) culbutor; 5) împingător.
Deschiderea supapei începe cînd tachetul ajunge în contact cu zona ascendentă a profilului camei şi se deschide progresiv pînă cînd tachetul se găseşte pe zona culminantă a camei;
Camănă	319	Cambrian
urmează închiderea supapei, datorită forfei-elastice a resortului de rapel al supapei, cînd tachetul poate să nu mai fie în contact cu zona descendentă a profilului camei, dacă turafia motorului e foarte înaltă. Cama comunică mişcarea unui tachet cu sau fără galet, care o transmite supapei, fie direct, fie prin intermediul unui împingător sau al unui culbutor (v. fig .XXII).
Camă de aruncare. Ind. text.: Camă plată a unei maşini circulare de tricotat, cu şi fără maieze, care deplasează succesiv platinele de aruncare a buclelor de fir, respectiv universale, spre capetele acelor. Datorită acestei deplasări, platinele (situate printre ace) acfionează asupra buclelor de platină şi aduc buclele de ac mai aproape de vîrful cîrligelor acelor, penfru ca după faza presării să le urce peste cîrligele presate; în continuare, după trecerea peste cîrlig, ochiurile vechi sînt aruncate peste capul acelor.
Fig. XXIII reprezintă cama de aruncare 1 a maşinii circulare cu maieze, în pozifia relativă fafă de presa 2; porfiunea 3, nu-
mită „sector", e reglabilă şi acfionează imediat după presarea acelor, executînd aruncarea propriu-zisă a buclelor.
Unghiul camei de aruncare poate fi mai mare decît al camelor de buclare (v.), ceea ce permite acfionarea simultană a mai multor platine de aruncare, avînd ca efect uzuri mai mici la camă şi la platine.
Camă de buclare. Ind. text.: Camă plată a dispozitivului de formare a ochiurilor, la maşinile de tricotat cu ace cu cîrlig, care provoacă pătrunderea succesivă a platinelor de buclare printre ace, pentru a bucla firul depus în prealabil pe tijele acestora, ca să se obfină tricotul. Felul în care cama acfionează platina şi modul de buclare a firului depind de unghiul de bucJare a (v. fig. XX/V); unghiul de buclare se determină cu relafia
în care X e adîncimea buclării, T e pasul acului şi n e numărul de platine cari acfionează concomitent la,.buclarea firului. Dacă platina întîlneşte cama sub un unghi oarecare, cu vitesa Vn, se produce o reacfiune P (în punctul a), avînd componenta S, care tinde să încovoaie platina, şi componenta Q, care tinde s-o coboare printre ace. Prin mărirea unghiului a, forfa Q descreşte şi forfa S creşte, iar prin micşorarea acestui unghi se obfin efecte contrare.
Fiecărei zone a profilului camei îi corespunde o anumită pozifie a platinelor de buclare, deci o anumită fază de buclare. Astfel, pentru zona adînciturii camei, cînd platina e mai pufin apăsată şi frecarea dintre ac şi buclă e mai mică, corespunde faza introducerii. De asemenea, pentru zona culminantă a camei, cînd platinele coboară printre ace, corespunde faza apăsării acelor (sub acfiunea presei), cari coboară de Ia înălfimea lor nor-
mală în fontură. Pentru ca buclarea să fie corect executată şi firul să nu fie suprasolicitat, ^ necesar ca o platină de buclare să facă contact cu firul numai după ce platina precedentă a terminat complet cursa sa de înaintare printre ace.
După felul maşinilor de tricotat, se deosebesc:
Cama de buclare de la maşinile de tricotat cu ace cu limbă, care coboară âcele aşezate în fontură, pînă la pozifia inferioară extremă, cînd se efectuează „buclarea firului" pentru producerea tricotului.
Cu cît unghiul de buclare e mai mic, cu atît coborîrea acelor e mai lină; dar, deoarece cama acfionează simultan asupra mai multor ace, firul e solicitat mai mult la tensionare. Datorită frecării firului de către âcele care-l acfionează simultan, trebuie să se fină seama de tensionarea totală a firului
P = Q./î:a1
unde Q e tensionarea inifială, e— 2,71828, jj- e coeficientul de frecare dintre fir şi ac, iar £a e suma unghiurilor de înfăşurare a âcelor de către firul buclat. Unghiul optim de buclare e de 46--52°.
Camă de buclare a maşinii de tricotat Cotton, care acfionează alternativ asupra platinelor de buclare prin intermediul unor pîrghii oscilante, ca să se obfină buclarea firului depus în prealabil pe tijele âcelor.
Panta camei de buclare e de circa 25% fafă de verticală, în cazul acfiunii directe asupra platinelor, respectiv de circa 40%, în cazul acfiunii indirecte.
1.	Camănă. Pisc.: Odgonul de ia extremitatea inferioară a năvodului sau a altor unelte de pescuit. E mai gros decît odgonul de Ia extremitatea superioară a acestora şi uneori poate fi lestat cu mărgele de plumb.
2.	Cambiu. Bot.: Jesut generator constituit dintr-un strat subfire de celule, care, la Gimnosperme şi la Angiosperme e situat în interiorul fasciculelor vasculare, între partea lemnoasă şi cea liberia.nă, constituind cambiul fascicular. Celulele cambiului sînt bogate în plasmă şi se aseamănă cu celulele meristernului primordial; din punctul de vedere al vegetafiei au însă o formă mai plată, prismatică şi alungită. Din stratul inifial (din zona de mijloc) al cambiului se produc pe ambele părfi diviziuni repetate ale celulelor. La începerea creşterii în grosime, ia naştere şi între fasciculele vasculare, dintr-un fesut gata format, un cambiu secundar sau cambiu interfascicular; acesta se uneşte cu cambiul fascicular într-o manta cilindrică, care—-în secfiune transversală — apare ca un inel. Cilindrul cambial produce spre exterior elemente liberiene şi, spre interior, elemente lemnoase. — La Monocotiledonate, fasciculele vasculare din tulpină şi din rădăcină sînt împrăştiate, iar cambiul lor e epuizat. ~ Şî la formarea plutei şi a ritidomului e în acfiune un cambiu de formă cilindrică.
Producfia cambiului libero-lemnos-în cursul unui an variază cu anotimpul; într-o perioadă vegetativă, o celulă cambială formează pe direcfia radială în interiorul lemnului 105**-110 celule, iar în liber, numai 10—11 celule; de aceea lemnul creşte mult mai repede decît liberul. — Cînd cambiul nu se dezvoltă normal în perioada de vegetaţie, rezultă trunchiuri cu defecte de formă sau lemn cu defecte de structură (de ex. inimi concrescute, etc.).
3.	Cambrian. Stratigr.: Prima perioadă a Erei paleozoice. Ea începe odată cu aparifia trilobitului Olenellus şi durează pînă la aparifia graptolitului Dictyonema flabeliiforme. în unele regiuni, o discordanţă fafă de terenurile Algonkianului marchează limita inferioară a sistemului cambrian (coasta de Est a Labradorului, Nordul Scofiei, Scania, Bretania). Silurianul urmează deseori în continuitate peste Cambrian, dar uneori are o pozifie discordantă peste depozitele cambriene (Boemiă, Bretania — şi catenele Altai, Salair, Saian, în Asia).
Cambrura de lentilă
320
Cambrură de lentilă
Fauna Cambrianului e deosebit de bogată şi variată în raport cu formaţiunile precambrien^, fiind reprezentată prin toate grupurile mari de Nevertebrate. Astfel, se întîlnesc Protozoare: Radiolari şi Foraminifere, printre cari Globigerinidae de tipul celor cari se găsesc astăzi în planctonul oceanelor; Spongieri silicioşi, ca Protospongia (Hexactinellidae); Archaeocyathidae, grup care are caractere comune cu anumiţi Spongieri calca-roşi şi cu Celenteratele; Celenterafe: meduze ca Spatangopsis şi Medusites; Echinoderme: Asteridae, Holothuridae (Eldonia, Mackenzia), Cystideae (Trochocystis, Stromatocystis); Brahiopode din ordinul Atremata (Lingulella, Kutorgina); Viermi (Canadia, Amiskwia); Artropode: Crustacee, şi anume Trilobiţi (Olenellus, Paradoxides, Olenus, Nevadia, Dicellocephalus), Phyllopodae (Opabinia, Protocaris), Phyllocaridae (Hymenocaris), Ostracodae (Primitia, Leperditia), cum şi Merostomate, şi anume Gigant-ostracei şi Xifosure (Aglaspis); Moluşte: Gasteropode (Raphi-stoma), Cefalopode (Volborthella) şi Hiolitide, cari constituie un grup foarte primitiv, înrudit cu Pteropodele. Prezenţa Lameli-branhiatelor e incertă.
Flora Cambrianului, foarte săracă, cuprinde în special Alge talofite şi, ca plante terestre, Psilophytalae, ai căror spori au fost descoperiţi în argilele Cambrianului inferior din împrejurimile Leningradului.
Pe baza succesiunii verticale a diverselor forme de Trilobiţi, în Cambrian se deosebesc trei serii, de jos în sus: Georgianul (Strate cu Olenellus), Acadianul (Strate cu Paradoxides), Pots-damianul (Strate cu Olenus).
Rocile cele mai răspîndite în Cambrian sînt următoarele: gresii, cuarţite şi arcoze, ca depozite neritice (gresiile cu Eo-phyton din regiunea Oslo); calcare cu Archeocyathidae, ca depozite zoogene de tip recifal; şisturi aiunifere cu Trilobiţi şi calcare nodular.e bituminoase, ca depozite batiale. Se cunosc, de asemenea, depozite lagunare aparţinînd Cambrianului superior: gresii dolomitice şi argile cu pseudomorfoze de sare în Nord-Vestul Indiei (districtul Solian); depozite roşii cu gips şi sare, pe Platforma siberiană.
Clima Cambrianului, după glaciaţiunea algonkiană, a fost relativ caldă, favorizînd dezvoltarea calcarelor zoogene (recife cu Archeocyathidae), pe alocuri chiar o climă aridă, care a avut ca rezultat concentrări de săruri în lagunele Cambrianului superior.
în comparaţie cu timpul cutărilor huroniene care a precedat-o şi cu timpul cutărilor caledoniene care i-a urmat, perioada cam» briană e relativ liniştită din punct de vedere orogenic. Totuşi, în anumite zone, la sfîrşitul Cambrianului s-au produs mişcări destul de intense: faza cutărilor salairice, în catenele sudsibe-riene şi în Timan, căreia îi corespunde, în America de Nord, faza cutărilor vermontiene (Appalaşi). Activitatea vulcanică e şi ea redusă în ansamblu, în comparaţie cu puternicele erupţii de la sfîrşitul orogenului huronian. în zona cutărilor sudsiberiene s-a manifestat însă deosebit de intens, şi într-o măsură mai mică în partea centrală a Boemiei şi în Sudeţi.
Depozitele Cambrianului se dezvoltă la vest şi la sud de Scutul baltic, în Scandinavia, în împrejurimile Leningradului, în Nordul şi Sudul Angliei, apoi în Ardeni, în Bretania, în Sudeţi, în regiunea Praga, în colinele Lysa Gora din Sudul Poloniei, în Montagne Noire din Sudul Franţei, în Spania, Sardinia, Maroc, în partea de est a Sudeţilor (Munţii Kaciab), Cambrianul mediu şi cel superior sînf reprezentate printr-un puternic complex de şisturi verzi şi diabaze, prezentînd trăsături comune cu conv plexul şisturilor verzi din Dobrogea, care are probabil aceeaşi vîrstă. în Asia, terenurile Cambrianului sînt larg răspîndite pe Platforma siberiană şi în lanţurile muntoase cari o mărginesc (Uralii la vest şi cafenele salairo-saianice la sud); apoi în China
şi în india. Seriile clasice ale Cambrianului se dezvoltă pe marginile Scutului canadian: pe coasta estică a Labradorului, în Appalaşi, spre sud de regiunea Marilor Lacuri şi în Munţii Stîn-coşi. Alte apariţii ale Cambrianului sînt cunoscute în Australia şi în Argentina.
1.	Cambrură de lentilă. Fiz.: Mărime care caracterizează forma lentilei, şi care e definită prin relaţia
y=(«-i) (^r + ^) =(«-i)(e+e').
în care y e cambrura lentilei; n e indicele de refracfie al sticlei din care e confecţionată lentila; r,r' sînt razele de curbură ale feţelor lentilei, iar q, q' sînt curburile feţelor lentilei. Dacă r şi r' sînt exprimate în metri, deci £ şi q’ în dioptrii, cambrura y se exprimă în dioptrii.
Adeseori se foloseşte relaţia practică simplificată:
v = |(e+e')-
Valorile obţinute penfru cambrură prin aceste două relaţii sînt foarte apropiate; ele devin egale penfru un indice de refracţie mijlociu al sticlei 1,5.
Cambrura lentilei y permite să se calculeze curburile feţelor lentilei, q, q' (respectiv razele r, r1), dacă se cunosc puterea lentilei cp = 1/7 (/ fiind distanţa focală a lentilei), indicele de refracţie n şi grosimea e a lentilei, din sistemul de ecuaţii:
cp = (n — 1)(e — Q') —	QQ'e, Y = |(e+<?’)■
Cambrurile lentilelor se determină, în general, astfel încît sistemele optice să fie corectate de aberaţii (să aibă aberaţii reziduale acceptabile).
După cambrură, se deosebesc cinci tipuri de forme de lentile
—	considerate în sensul propagării luminii —, atît pentru lentilele convergente cît şi pentru cele divergente: la lentilele convergente, formele concav-convexă, plan-convexă, biconvexă, convex-plană şi convex-con-
cavă; la lentilele divergente, formele concav-convexă, con» cav-plană, biconcavă, plan-concavă, convex-concavă.
în figură sînt reprezentate aceste tipuri de lentile, corespunzătoare următoarelor date: cambrura y — —40;
—	20; 0; +20; 4-40 dioptrii; puterea lentilelor convergente qp =+20 dioptrii; puterea lentilelor divergente qp = — 20 dioptrii.
Cînd cambrura e nulă, şi r— —în acest caz, lentila biconvexă se numeşte lentilă echiconvexă, iar lentila biconcavă se numeşte lentilă echiconcavă.
într-un sistem optic format din lentile izolate, cambrurile diverselor lentile pot cît mai bine aberaţiile.
în cazul sistemelor optice formate din lentile lipite, cambrurile nu sînt independente, trebuind să satisfacă condifia de lipire (razele feţelor în contact şi cari se lipesc trebuie să fie egale). în cazul unui dublet (sistem format din două lentile lipite, una convergentă şi alta divergentă), condiţia de lipire
«)
Cambruri de lentilă, entile convergente; 1) concav-con-vexă; 2) plan-convexă; 3) biconvexă; 4) convex-plană; 5) convex-concavă; b) lentile divergente; f) concav-convexs; 2) concav-plană; 3) biconcavă; 4) pian-concavă; 5) convex-concavă
fi alese oricum, pentru a corecta
V( cp n - 1 „ \ »-1
1-1^7------y ?)---
— 1	n / n
1
w' — 1
- y^e
1 +
V V-1	«■
y fiind cambrura, cp puterea, n indiceie de refracfie şi e grosimea lentilei convergente, iar y1, cp', n1 şi e1, aceleaşi elemente ale lentilei divergente.
Dacă lentilele dubletului nu sînt prea groase, se poate folosi pentru calcule următoarea expresie practică;
1)2
2(n-\) n — 1
~e 2
jp!______i(,
2(n'-1)	2	'	1	A(n
Uy,2_________
2	\	4(n‘ — 1)2^ ri
Pentru calculul preliminar al sistemelor optice, în care nu se fine seamă de aberafii, lentilele fiind considerate ca avînd grosime nulă, relafia dintre cele două cambruri y şi y', ale celor două lentile ale dubletului, devine:
Y	= Y'+;
<P
<Pf
Sin
2(»-1) r 2(»'-1)
Parametrul de formă al lentilei,
î. Cambulă, pl. cambule. Zoo/.; Pleuronectes flesus. Peşte marin cu lungimea de 30“*40 cm, cu corpul asimetric, foarte turtit şi cu amîndoi ochii pe aceeaşi parte, ca şi calcanul.
2. Cambuză, pl. cambuze. Nav,; Magazie de alimente la bordul navelor, dispusă în general sub punte şi în locuri cu temperatură constantă, în care se depozitează şi de unde se distribuie proviziile pentru echipaj şi pentru călători.
a.	Cambuzier, pl. cambuzieri. Nav.: Persoană însărcinată cu administrarea cambuzei pe o navă.
4.	Camee, pl. camee. Artă: Obiect decorativ, constituit dintr-o piatră plată, fină de varietate tare, care are una dintre fefe ornată cu o figură sau cu un motiv executate în relief. Cînd piatra din care e confecfionată cameea e'constituită din mai multe straturi de culori diferite, figura sau motivul în relief ocupă, de obicei, porfiunile cu culori mai deschise, iar fondul, porfiunea cu culori mai închise.
5.	Camefife. Geobot.; Specii lemnoase sau ierboase perene, ai căror muguri, în sezonul defavorabil, sînt deasupra solului, pînă la un nivel, în medie, de circa 25 cm. Exemple: afinul (Vaccinium myrtillus), laptele-cucului (Euphorbia amygdaloi-des), etc.
e. Camelina» Bot.: Camelina sâtiva L.f din familia Cruci-ferae. Plantă industrială, cu frunze întregi, cordate şi auricu-late la bază, cu flori mici, fără bractee, de culoare galbenă. Se cultivă frecvent în locul rapifei distruse de ger, cum şi în locul inului. Camelina nu e atacată de purici şi rezistă ia căldură şi la secetă; se dezvoltă bine pe soluri uşoare, nisipoase; sămînfă, fiind prea mică, se amestecă cu nisip pentru a obfine o repartifie uniformă pe teren. Se recoltează în septembrie, cînd planta îngălbeneşte şi siliculele (v.) se usucă, boabele fiind de culoare galbenă-roşcată; recoltatul şi bătutul camelinei se execută ca la rapifă. Bobul confine 31 •••34% ulei, de culoare galbenă-aurie, care se usucă cu uşurinfă; în amestec cu borat
de magneziu, se usucă mai lent. E întrebuinfată în industria săpunului.
ulei de Ind. chim.; Ulei eteric obfinut prin presarea, la rece sau ia cald, a seminfelor plantei Camelina sativa Crantz. (Miagrum sativum Linn.), din familia Cruciferae, care se cultivă la noi, în URSS, în fările balcanice, în Belgia, Franfa, Olanda, Germania, etc. Se prezintă sub formă de lichid, cu miros specific, cu gust amărui-picant (care dispare cu timpul), de culoare galbenă sau galbenă-brună (după condifiile de extracfie). Are d. 0,920--*0,933, indicele de iod 132*** 153 mg Vg, indicele de. saponificare 188 mg KOH/g şi e slab sicativ. După rafinare cu acid sulfuric se întrebuinfează drept combustibil; în amestec cu uleiul de rapifă e întrebuinfat la prepararea săpunului moale; cu uleiul de in, la prepararea vernis-urilor; în unele fări (Germania, etc.) e folosit ca ulei comestibil.
8.	Camelus. Paleont.; Mamifer din ordinul Ungulata, grupul Artiodactilelor rumegătoare, avînd unele caractere primitive: lipsa coarnelor şi prezenfa inciziviior pe maxilarul superior, E cunoscut în stare fosilă, din Piiocen. în fara noastră au fost identificate speciile: Camelus sp., în Pliocenul de la Măluşteni, şi Camelus alutensis Gr. Ştef., în Cuaternarul de la Slatina.
Speciile actuale de Camelus (cămila) au părul asemănător cu cel de bou, dar se deosebeşte de acesta prin diametrul mai mic şi prin măduva redusă; acest păr e întrebuinfat la confecfionarea de haine, de curele de transmisiune, de stofe de mobilă şi covoare, ca material de umplut, etc.
g. Cameră, pl. camere. 1. Arh.: încăpere dintr-o clădire de locuit sau din clădirea unei institufii sau întreprinderi, folosită pentru locuit (de ex. dormitor, sufragerie), pentru desfăşurarea unei activităfi casnice (de ex. bucătărie, spălătorie), pentru studiu (de ex. birou, bibliotecă), ori în care lucrează una sau mai multe persoane cari desfăşoară în principal o activitate de birou.
10.	Cameră. 2. Tehn.: încăpere izolată (supraterană, semi-îngropată sau subterană) ori făcînd parte dintr-o clădire, dintr-o navă, etc., care serveşte ia adăpostirea unor instalafii sau în care se efectuează o operafie tehnică ori un anumit proces tehnologic, sau care serveşte drept depozit cu dimensiuni relativ mici.
11.	~ artecoidă. Fiz.: încăpere fără ecou, ale cărei supra-fefe delimitatoare (perefi, tavan, pardoseală) au o putere absorbantă sonoră mare, astfel încît, practic nu reflectă sunetele, în acest scop sînt utilizate pentru tratare structuri speciale, cu coeficient de absorpfie mare, apropiat de unitate (piramide de materiale poroase). Proprietăţile acustice ale unei camere aneco-ide se exprimă prin variafia presiunii sonore cu distanfa, pentru diferife frecvenfe.
Camera anecoidă serveşte la efectuarea de măsurări acustice şi electroacustice: determinarea puterii sonore a unei surse de zgomot, ridicarea diagramei polare şi a curbei de răspuns a unui microfon sau a unui difuzor, etc. Volumul încăperii poate varia, în raport cu destinafia, de ia cîteva zeci pînă la cîteva sute de metri cubi. Sin. Cameră surdă.
ta. ~ eîrmei. Nav.: Compartiment de la pupă, în interiorul navei, în care se găsesc capătul superior al arborelui eîrmei, echea şi mecanismul de acfionare a eîrmei. La unels nave, în camera eîrmei se mai găsesc dispozitivele de rezervă, pentru guvernarea manuală şi cu palancuri. Navele mici nu au cameră a eîrmei, capătul arborelui ieşind deasupra punfii principale,
i3.	~ de amestec. Ind. text.: încăpere de zidărie sau cu perefi de şipci de lemn, în filaturi, în care se depozitează bumbacul cu un oarecare grad de desfoiere, obfinut la trecerea prin primele maşini de destrămat şi curăfit. Depozitarea se face pentru un interval de circa 48 de ore, în scopul relaxării fibrelor, al disparifiei tensiunilor interne din fibrele cari, după ce au stat presate în baloturi, au fost supuse acfiunilor mecanice puternice în maşinile de desfoiat şi destrămat, cum şi egalizării umidităţii fibrelor, cedînd sau luînd din atmosferă
21
Cameră de comandă
322
Cameră de comandă
umiditate. Rezultă totodată şi o amestecare, datorită faptului că materialul venit pe conductă la un condensator-sepa-rator de aer, care se găseşte deasupra camerei
de amestec, cade în mo- -----------Ir/vL
vilă rostogolindu-seşi aşe-zîndu-se în straturi de la vîrful movilei spre bază, iar la scoaterea materialului din camere, pentru a fi alimentat la maşinile următoare, se ia pe verti- n cală din mai multe stra-
turi (v. fig.)*	Instalaţie	cu camere de amesiec.
Cantitatea de bumbac i) camere de amestec; 2) separatoare de aer depusă în camerele de	(condensatoare),
amestec depinde de volumul acestora, considerîndu-se 20 kg bumbac la 1 m3.
Dezavantajele camerelor de amestec în filaturile de bumbac consistă în spafiul necesar în plus şi în pericolul de incendii; de aceea instalafiile moderne de curăfit din filaturile de bumbac nu mai au camere de amestec.
în filaturile de lînă, camerele de amestec sînt compartimente în cari se depozitează materialul fibros amestecat, înainte de a	fi alimentat la carde,	constituind astfel un fel de	silozuri.
Sin. Cameră de odihnă.
1.	~ de comandă.	1.	Tehn. mii.: încăpere într-o	lucrare
de	fortificafie, din care	se	efectuează conducerea. Ea	dispune
de legături telefonice, optice, acustice sau prin radio, cu camerele de tragere şi cu observatorii proprii, cu lucrările vecine şi cu eşalonul superior. Poate fi la nivelul solului, sau subterană.
2.	~ de comandă.	2.	Elt.: încăpere, echipată cu	utilajul
necesar, în care se efectuează conducerea şi controlul funcţio-nării centralelor şi staţiunilor elecfrice cu circuite primare numeroase. Camera de comandă confine instalafii prin cari se pot efectua, de la distanfă, o parte sau toate operafiile următoare: comanda aparatelor de pornire şi de reglare a maşinilor şi a transformatoarelor, ca şi a aparatelor de conectare din circuiiele principale şi din circuitele serviciilor auxiliare; controlul situaţiei momentane a instalaţiei (poziţia de funcţionare închis, deschis, etc. a aparatelor menţionate şi valorile mărimilor caracteristice de sarcină, temperatură, presiune, izolaţie, etc., pentru cari se prescriu limite admisibile de variaţie); măsurarea parametrilor energiei produse sau transmise (curent, tensiune, putere, etc.); semnalizarea oricăror modificări voite sau intervenite incidental în funcţionarea circuitelor principale, termice, etc.
E deservită, de obicei, de personal permanent şi dispune de legături de telecomunicaţie cu diversele secţii ale centralei sau ale staţiunii electrice, cu alte instalaţii din afară, sau cu punctele de dispatching.
La centralele şi la staţiunile electrice de mică importanţă, cu un număr mic de circuite primare, se poate renunţa la camera de comandă. în acest caz, operaţii le respective se efectuează de lâ faţa locului (sala maşinilor, staţiunea de conexiuni, încăperile serviciilor interne, etc.).
Camera de comandă conţine aparatele de comandă şi de semnalizare, o parte sau toate instrumentele de măsură, da reglare, automatizare, protecţie, telecomunicaţii şi, de obicei, o schemă sinoptică a instalaţiei.
. * Instrumentele de măsură, de preferinţă de tip încastrat şi de formă pătrată sau dreptunghiulară (cele rotunde reclamă mai mult spaţiu şi diferă de forma celorlalte instrumenta, cari sînt în general rectangulare, iar instrumentele de profil sînt mai costisitoare şi nu admit o citire destui de precisă, din cauza cadranului bombat), trebuie să fie de clasa de precizie 2,5 sau de precizie mai mare. Din necesitatea reducerii dimensiunilor generale ale instrumentelor, cu păstrarea şi chiar amelio-
rarea condiţiilor de bună vizibilitate, s-au introdus deviaţia maximă a acului indicator de 250*-270° (faţă de maximum 90° Ia instrumentele obişnuite) şi folosirea culorii galbene pentru acul indicator şi penfru scală şi a culorii negre pentru cadran (în loc de ac indicator şl scală de culoare neagră, şi cadran alb).
Aparafeie de comandă sînt executate sub formă de comutatoare (chei) şi butoane. Construcţia lor diferă după cum comanda se efectuează în curenţi tari (minimum 1 A) sau în curenţi slabi (soluţie de dată mai recentă, câre conduce la o reducere sensibilă a ancombramenfului instrumentelor şi a costului cablurilor de semnalizare). De obicei sînt inserate în schema sinoptică şi conţin sau nu conţin şi elementul de semnalizare (prin care se poate controla situaţia instrumentului comandat în raport cu poziţia aparatului de comandă). Comenzile importante (conectări de întrerupfoare şi separatoare, etc.) se fac în două etape: comanda pregătitoare (acţionează numai semnalizările, avertisînd astfel asupra schimbărilor cari se produc în schemă prin efectuarea operaţiei respective) şi comanda propriu-zisă (transmiterea impulsiilor electrice la organele de execuţie).
Dispozitivele de semnalizare optică se construiesc sub formă de lămpi, decasete luminoase, de relee, clapete, indicatoare de poziţie, etc., iar semnalizarea se face prin lumină de culori diferite sau prin lumină intermitentă (pîlpîire).
Schema sinoptică reprezintă, sub o formă simplificată, ansamblul circuitelor primare ale instalaţiei şi se realizează în variantă luminoasă sau neluminoasă: schema neluminoasă (oarbă) e trasată pe panourile construcţiilor de susţinere a aparatelor de comandă, de măsură şi de semnalizare optică (prin vopsire directă sau, mai bine, prin barefe de metal aplicate); schema luminoasă e construită sub forma unui tablou separat, concen-trînd toate sau cea mai mare parte din semnalizările luminoase. Fafă de schema sinoptică neluminoasă, ea prezintă avantajul unei interpretări mai clare, însă e legată de o serie de complicaţii constructive şi reclamă un număr mare de lămpi, deci un consum de energie ridicat. Se utilizează la instalaţiile importante, cu o schemă de conexiuni complexă.
Dispozitivele de semnalizare acustică sînt următoarele: sonerii, sirene, gonguri, claxoane, hupe, etc., iar semnalizarea se face prin emiterea unui număr restrîns de semnale diferite (1***3).
Aparafeie şi dispozitivele menţionate se instalează pe construcţii de susţinere (panouri, pupitre, panouri-pupitre, steiaje), confecţionate de obicei din metal.
Panourile verticale sînt executate, din cs în ce mai mult, sub formă de construcţii aufoportanfe (fără schelet de rezistenţă de fiare profilate), din tablă de oţel cu grosimea de 2-*3 mm. Dimensiunile uzuale variază astfel: înălţimea, între 2000 şi 2500mm; lăţimea, între 400 şi 1000 mm, iar adîncimea, între 200 şi 1000 mm. Ele sînf concepute în general pentru a fi deservite din două părţi, asigurîndu-se spaţii de acces corespunzătoare. Pe partea frontală a panourilor sînt aparente acele părţi ale aparatelor cari reclamă control vizual frecvent (scalele aparatelor de măsură şi, eventual, de protecţie, semnalele aparatelor de semnalizare, etc.) sau prin cari se efectuează manevre (manetele comutatoarelor, butoane, fişe, etc.), cum şi schema sinoptică (oarbă sau luminoasă). în spatele panourilor se găsesc aparatele cari nu reclamă control periodic (siguranţe, confac-toare, etc,), baretele (de la cari se alimentează diferitele circuite de comandă, de semnalizare, protecţie şi automatizare), conductoarele şi toate legăturile la aparate. Dispoziţia tuturor acestor elemente trebuie să asigure maximul de comoditate, atît în ce priveşte vizibilitatea, cît şi în ce priveşte accesul penfru marievre, verificări sau reparaţii. în scopul economisirii spaţiului din camera de comandă, panourile verticale pot fi executate şi sub formă de construcţii închise cu două feţe frontale sau numai cu una singură (panouri la perete). Pentru acces în interiorul panoului, feţele frontale sînf executate în formă de uşi.
Cameră de control
323
Cameră de dozară
Pupitrele au înălfimea de circa 1 m şi se execută, de asemenea, din tablă de ofel cu grosimea de 2—3 mm. Ele prezintă o fafă superioară, uşor înclinată (pe care se montează aparate de comandă, de semnalizare şi, eventual, de măsură) şi o fafă frontală de asemenea uşor înclinată (pe care se montează uneori aparate de comandă pentru pornire şi reglare).
Panourile-pupifre sînt o combinafie între cele două forme constructive anterioare, şi anume: pupitru la partea inferioară (pînă la 1 m înălfime) şi panou vertical la partea superioară.
Stelajele sînt construcfii din profiluri laminate, fără tablă. Ele sînt utilizate de obicei în instalafii pufin importante sau provizorii pentru montarea (în plane verticale) a aparatelor de protecfie şi de automatizare.
în modul de amenajare a camerelor de comandă se aplică două concepfii: centralizarea integrală şi centralizarea parfială. în primul caz, toate aparatele de comandă, de semnalizare, măsură, protecfie şi automatizare se găsesc permanent sub privirea directă a operatorului. Acest sistem e utilizat actualmente destul de rar şi numai în cazul instalafiilorfoarte simple. în al doilea caz, aparatele cari nu reclamă supraveghere permanentă (relee de protecfie şi de automatizare, aparate de măsură înregistratoare, etc.) se separă, scofîndu-se de sub privirea directă a operatorului, chiar cînd se montează în incinta aceleiaşi camere de comandă. Se tinde chiar la montarea acestui aparataj cît mai aproape de instalafia de înaltă tensiune deservită. Aparatele cari trebuie să fie permanent sub control (comanda, semnalizarea, măsura) se separă de asemenea astfel: semnalizările se dispun pe panouri verticale (pentru a fi observate comod), iar comenzile, pe pupitre (pentru a fi la îndemîna operatoru-, lui). Eficacitatea pe care o prezintă actualmente instalafiile de protecfie şi automatizare face posibilă deservirea mai multor circuite, sau chiar a întregii instalafii, cu un singur set de instrumente de măsură şi un comutator de comandă, sau un sistem unic de comutatoare de comandă. Astfel se realizează o descongestionare sensibilă a camerei de comandă, contribuind ia ameliorarea condifiilor de exploatare.
în funcfiune de tipul instrumentelor de măsură şi de tehnica folosită în realizarea comenzilor (curenfi tari, curenfi slabi) se pot deosebi patru tipuri constructive caracteristice de camere de comandă: normal, restrîns, foarte restrîns, şi miniatură. — La tipul normal se utilizează instrumente de măsură de dimensiuni normale (diametrul sau latura peste 100 mm): rotunde, pătrate, de profil, — dispuse pe panouri verticale şi eventual şi pe pupitre separate. Comenzile se realizează în curenfi tari. La tipul resfrlns se folosesc aceleaşi instrumente de măsură ca mai înainte. Aparatajul de. comandă are însă dimensiuni mici. Aceasta se obfine, fie printr-o construcfie specială (în curenfi tari), fie prin folosirea tehnicii curenfilor slabi. în ultimul caz, acfionarea se realizează prin intermediul releelor. Reducerea dimensiunilor aparatajului de comandă oferă posibilitatea micşorării suprafefei panourilor verticale şi a pupitrelor separate respective. La tipul foarte restrîns se utilizează aparataj de dimensiuni mici atît pentru măsură (latura sub 100 mm), cît şi pentru comandă. Pentru asigurarea unei bune vizibilităfi a instrumentelor de măsură şi a unui acces comod la aparatele de comandă, panourile verticale şi pupitrele se contopesc, alcătuind o construcfie unică (panou-pupitru), La tipul miniatură se utilizează instrumente de măsură şi de comandă de dimensiuni foarte mici (latura sub 60 mm) dispuse integral pe pupitrul operatorului. —
Camera de comandă se amplasează central fafă de instalafiile dsservite, în scopul reducerii lungimii cablurilor de comandă şi de control şi a{ uşurării exploatării. Se preferă ca nive= Iul camerei de comandă să coincidă cu al sălii maşinilor centralei sau al culoarului principal de manevră al stafiunii interioare de conexiuni, pentru uşurarea accesului la aceste părfi ale instalaf iei. Uneori se urmăreşte ca din camera de comandă să
se poată vedea stafiuni ie exterioare sau sala maşinilor, fără ca aceasta să constituie însă o condifie obligatorie. Dispozifia aparatelor în interiorul camerei de comandă trebuie să ofere personalului de serviciu condifii cît mai bune pentru supravegherea funcfionării circuitelor importante şi pentru efectuarea comutărilor necesare în timpul regimurilor anormale de funcfionare a centralei sau a stafiunii. în acest scop, panourile, pupitrele, panourile-pupifre se aşază astfel, încît dintr-un anumit loc să , poată fi observat un număr cît mai mare de aparate. Se obişnuieşte dispozifia de-a lungul unei linii frînfe (poligon) sau curbe (arc de cerc). La gruparea aparatelor pe construcfiile de susţinere se caută chiar ca zonele de bună vizibilitate să fie rezervate circuitelor importante.
Iluminatul optim al panourilor, pupitrelor, etc. e de circa 300 lx, iar raportul lumină-umbră nu trebuie să depăşească valoarea 3. Se preferă folosirea iluminatului natural în timpul zilei; iluminatul artificial se recomandă să fie realizat sub formă de iluminat indirect. Se urmăreşte să se împiedice aparifia refle-xiunii la geamurile aparatelor. Panourile, pupitrele, efc. se vopsesc în cuiori odihnitoare (verde deschis, cenuşiu-oliv) şi, pentru evitarea contrastelor supărătoare, uneori chiar ramele aparatelor au aceeaşi culoare ca panou!, pupitrul, etc. pe cari sînt montate.
Din punct de vedere acustic se iau masuri pentru împiedicarea pătrunderii zgomotelor din exterior (uşi şi ferestre duble, izolafia acustică a perefilor şi a plafonului, etc., pentru obfinerea unei atenuări de minimum 30—40 dB) sau pentru reducerea timpului de ecou la valori sub X s (prin căptuşirea perefilor şi, eventual, chiar a panourilor, cu lemn sau cu tapet).
încălzirea se realizează prin procedee obişnuite. Se preferă încălzirea centrală, eventual cea electrică. Sobele trebuie evitate; folosirea sobelor la cari alimentarea cu combustibil se face în interiorul camerei de comandă e interzisă. Realizarea unei bune ventilafii prezintă unele dificultăfi în special în cazul camerelor de comandă mari (din cauză că trebuie evacuate importanta cantităfi de căldură degajată de la numeroasele semnalizări luminoase, sau de la instalafia de iluminat artificial). Se recomandă ca primenirea aerului să se facă integral de cel pufin 5**« 10 ori pe oră.
1.	~ de control. Tehn., Ind. chim.: încăpere destinată amplasării tablourilor de control. (V. Tablou de control.)
Camerele de control se clasifică, de obicei, în două categorii: camere de control separate şi camere de control deschise.— Din prima categorie fac parte acele camere de control cari sînt separate de utilajele şi agregatele instalafiei ai cărei parametri sînt masurafi, reglafi automat sau semnalizafi. Aceste camere sînt izolate acustic şi sînt echipate cu uşi de acces şi cu deschideri de sticlă penfru supravegherea comodă a principalelor utilaje şi agregate. — Din a doua categorie fac parte camerele cari permit accesul direct spre locurile în cari sînt amplasate utilajele şi agregatele. Camerele de control deschise sînt expuse zgomotului şi pericolului de incendiu şi de explozii şi de aceea sînt prefarate camerele de control separate.
2.	~ de dozare. Mine: Lucrare minieră specială, de tipul cameră (v. fig.),
A l	,	|w	I	ii«iw	"r J V'UI,‘C1Q wc mt-cii	<7 in
av;nd secfiunea transversala boltita foz; 4) pUf de extracfie; 5)în-sau dreptunghiulară, cu dimensiunile chîzătcrui silozului; 6)închi-4X4,5-5X7 m, care face legătura între zătorul do*g°rrului| 7) dc" puful de extracfie cu skipuri şi silozul
subteran respectiv. Se execută la nivelul de încărcare a skipuri lor, înaintea silozului subteran, săparea ei începîndu-se din puf, dintr-o
Cameră de dozare.
I) cameră ds dozare p.o-priu-zisă; 2) siloz subteran;
21*
Cameră de ecou
324
Cameră de regie tehnică
fereastră lăsată în susfinerea definitivă a acestuia. Din camera de dozare se manevrează dozatoarele metalice în formă de X, eu închizătoare mecanice pentru încărcarea skipurilor, cum şi comenzile necesare pentru mecanismele deservite de lucrătorul dozator: deschiderea şi închiderea silozului, deschiderea şi închiderea dozatorului, etc.
1.	~ de ecou. Fiz.: încăpere cu reverberare mare, utilizată în cazul înregistrărilor sonore pentru a mări reverberaţia unui sunet sau pentru a produce un efect de ecou. Se prezintă fie sub forma unei încăperi obişnuite, fie sub forma unui labirint, în ambele cazuri suprafefele delimitatoare avînd o putere refiectatoare sonora mare.
Camerele de ecou au un echipament electroacustic, în interior existînd un difuzor prin care se emite sunetul a cărui reverberafie trebuie mărită, şi un microfon, care captează sunetul reverberant sau sunetul cu ecou.
2.	~ de exploatare. Mine: Excavafie în formă de cameră, în care se efectuează extragerea (abatajul) substanfei minerale utile din zăcămînt, prin atacul tălpii sau al tavanului, în metoda de exploatare cu camere şi cu stîlpi părăsifi (definitiv sau temporar).
a.	~ de explozie. Elf.: Parte dinfr-o celulă a unei stafiuni electrice interioare de transformare, de conexiune şi distribufie, în care se instalează un întrerupfor cu ulei mult (obligatorie pentru întreruptoarele a-vînd peste 60 kg ulei) * şi, eventual, alte aparate, amenajată pentru a rezista la explozii, în scopul protejării sta-fiunii şi a personalului de deservire (v, fig).
Camerele de explozie se execută cu perefi de beton sau de zidărie de cărămidă; ele trebuie să aibă ieşire spre yn coridor de explozie (v.) sau direct afară (ferestre cari se deschid automat lasupra-presiune), pentru ex-pandarea gazelor de
explozie. ^	Celulă	cu cameră de explozie.
4.	^ Ge gazare. 1) coridor de deservire; 2) întrerupfor cu ulei mult;
1.	Agr.: încăpere izo-	3)	cameră de explozie.
lată, în care se face
gazarea materialului săditor, pomicol şi viticol (puiefi, butaşi de vifă, pomi fructiferi, etc.), în vederea distrugerii parazifilor, în special a păduchelui de San-Jose. Se amplasează, de obicei, în interiorul pepinierei, în locuri deschise şi expuse vînturi lor, la distanfa de cel pufin 100 m de aşezările omeneşti sau de fermele zootehnice. încăperea are volumul de circa 150 m3, pentru a permite gazarea, într-o singură şarjă, a circă 2000 de pomi fructiferi în vîrstă de trei ani. Camera de gazare e echipată cu sobe, cu un sistem de ventilafie şi cu un generator de gaze. Gazarea se efectuează cu acid cianhidric, produs prin reacţia cianurii de potasiu cu un acid mineral puternic (de ex. acidul sulfuric). V. şi sub Gazare.
5.	~ de gazare. 2. Agr.: încăpere din subsolul unei magazii cu silozuri, care se poate închide ermetic şi care confine instalaţia necesară trimiterii gazelor toxice, prin conducte, în celulele de gazare a cerealelor.
e. ~ de gaze. Tehn. mii.: încăpere etanşă în care se creează o atmosferă toxică, în scopul verificării etanşeităţii măştilor contra gazelor, sau pentru instrucfia oamenilor în con-
difiile utilizării substanţelor toxice. Atmosfera toxică se realizează, fie cu o substanfă sufocantă-irifantă (cloropicrină), fie cu o substanfă iritantă-lacrimogenă (bromacefonă,cloracetofenonă,etc,J.
7.	~ da iarovizajie. Agr.; încăpere cu ajutorul căreia se realizează condifiile de mediu necesare iarovizării tuberculelor de cartofi pentru sămînfă, înainte de plantarea lor. 1n acest scop, camera de iarovizare e echipată cu mobilierul necesar aşezării cartofilor la iarovizare, cu un sistem de încălzire care să asigure menfinerea unei temperaturi interioare de 12—17°, şi cu un sistem de ventilafie care să asigure introducerea în încăpere a oxigenului din atmosferă şi eliminarea bioxidului de carbon şi a vaporilor de apă rezultafi din respirafia tuberculelor.
Camera de iarovizare trebuie să aibă ferestrele în perefii laterali ai construcfiei şi cît mai aproape de pardoseală, pentru a fi iluminată intens. Se recomandă ca ferestrele să fie aşezate în formă de şah, pentru a realiza o distribufie cît mai uniformă a luminii. V. şi sub Iarovizare.
8.	~ de înmagazinare. Mine: Excavafia în care se efectuează extragerea (abatajul) substanfei minerale utile din zăcămînt şi păstrarea temporară a acesteia, în metodele de exploatare cu înmagazinare. Sin. Cameră-magazin.
9.	~ de munifii. Tehn. mii.: încăpere, adeseori subterană, în toate cazurile bine ferită de lovituri, în lucrările de forfi-ficafie, folosită pentru depozitarea munifiilor.
10.	~ de navigafie. Nav.: încăpere din comanda unei nave, aşezată în spatele timoneriei, în care se găsesc hărfile curente, instrumentele de navigafie, cum şi repetitoarele compasului giroscopic, ale lochului, radarul, etc. în această cameră se execută lucrul pe hartă şi calcule nautice.
iu ~ de odihnă. Ind. lemn.: încăpere în care se recon-difionează piesele de lemn curbate, cari au fost scoase de pe şabloanele de uscare (după curbare), pentru ca, prin eliminarea tensiunilor proprii ale materialului, sa se asigure forma şi dimensiunile invariabile. în camerele de odihnă, piesele sînt stivuite în rastele (în loturi), în cari sînt menfinute 5-** 10 zile, în funcfiune de caracteristicile inifiale ale lotului. Umiditatea relativă a aerului din cameră şi temperatura sînt menfinute constante în întreaga perioadă de odihnă.
12.	^ de regie tehnică. Telc., Cinem.: încăpere anexă a unui studio de radiodifuziune sonoră, de televiziune, cinematografie, de înregistrări, în care se efectuează controlul şi elaborarea tehnică a programului sonor sau vizual captat în studio.
Elaborarea tehnică a programului consistă în următoarele operafii: reglarea corectă a nivelului semnalelor electrice cari provin de la diferitele surse (microfoane, doze, magnetofoane, filmfonografe pentru programe sonore sau camere de televiziune penfru programe vizuale); amestecul diferitelor semnale în proporţia dorită; adăugarea eventualelor ilustrafii sau efecte suplemenfare (sonore sau vizuale); efectuarea manevrelor de conectare a diferitelor surse şi de transmisiune Ia destinaţie a programului astfel elaborat; etc. în cazul studiourilor de radiodifuziune sonoră pentru emisiune directă şi al studiourilor de televiziune, programul e transmis stafiunii de emisiune fie direct, fie prin intermediul unei centrale de distribufie; în cazul studiourilor de înregistrare sau de cinematografie, programul e înregistrat pe discuri, pe bandă magnetică sau pe peliculă fotosensibilă; în cazul studiourilor de radioficare, programul e transmis refelei de distribufie.— Operafiile de mai sus, incluziv cele auxiliare de control şi semnalizare, se efectuează cu aparatajul canalului de transmisiune şi al agregatelor de înregistrare şi redare.
La un centru cinematografic de înregistrări sau Ia o casă de radiodifuziune cu mai multe studiouri se poate folosi un sistem descentralizat de distribufie a programelor, sau unul centralizat.
Sistemul descentralizat de distribufie utilizează grupuri tehnice independente, legate la o centrală. Un grup tehnic inde-
Cameră de sortare
325
Camera pompelor
pendent e constituit dintr-o cameră de regie care confine tot aparatajul necesar elaborării tehnice a programului.
Sistemul centralizat de distribufie foloseşte camere de regie cari nu confin tot aparatajul necesar, o parte din aparatajul de amplificare şi înregistrare fiind comun mai multor camere.—
Sistemele centralizate prezintă avantaje economice (exploatarea din plin a aparatajului şi, în consecinfă, posibilitatea de reducere a investifiilor), dar sînt dezavantajoase din cauza complicării manevrelor şi a lipsei de responsabilitate unică în elaborarea tehnică a programelor. în cazul grupurilor tehnice de radiodifuziune, destinate producfiilor teatrale sau fonomontajelor complexe, o cameră de regie poate deservi simultan mai multe studiouri.
Pentru a permite observarea personalului tehnico-artistic din studiouri, în peretele dintre camera de regie şi studio se găseşte o fereastră, numită uneori „ochi de ciclop"; dimensiunile şi construcfia acestei ferestre trebuie să asigure o cît mai bună vizibilitate din camera de regie în studio, respectînd în acelaşi timp condifiile de izolare acustică a studiourilor, Aceste condifii sînt dificile şi cer o construcfie îngrijită a ochiului de ciclop, în special dacă se fine seamă de faptul că în camera de regie nivelul sonor perturbator (pentru studio) are valori apreciabile, din cauza personalului care deserveşte aparatele şi, în special, din cauza difuzorului de control; acesta din urmă funcfionează în permanenfă, cu o intensitate relativ mare.
Pentru a permite realizarea tehnică a unor programe cari să satisfacă marele public, perefii camerei de regie se tratează acustic, astfel încît să reproducă ambianfa sonoră a unei camere de locuit obişnuite.
1.	~ de sortare. M/ne: Excavafia în care se efectuează sfărîmarea blocurilor mari de minereu şi sortarea lor selectivă, în metodele de exploatare cu surpare în etaje (v.).
2.	~ de tragere. Te/c.; Cameră subterană într-o canalizafie telefonică (v.), servind la tragerea cablurilor prin conductele subterane, la efectuarea joncfiunii lor (la adăpost de intemperii şi de circulafie) şi la supravegherea şi întreţinerea cablurilor.
Camerele de tragere se instalează în refelele urbane de cabluri, pe arterele principale, în punctele de schimbare a direcfiei, în punctele de ramificafie şi la intrarea în stajiune. După formă, destinafia şi dimensiuni, camerele de tragere se clasifică în diferife tipuri, numite prescurtat cu litere, A, B,
L, T, etc. (v, fig.). Constructiv, camerele de tragere pot fi executate din cărămidă sau din beton. In fara noastră se execută din beton, cu planşeul superior de beton armat. Camera de tragere are una sau două guri de vizitare cu capac, iar în interior, reglete metalice pentru suportarea cablurilor şi a joncfiu-nilor, cari se întind orizontal pe perefii camerei sau pe un stelaj central.
Pătrunderea în camera de tragere se face cu precaufie, deoarece uneori se colectează în cameră gaze periculoase, cari f) nivelul străzii; 2) planşeu de be-pătrund prin micile defecte ale ton armat; 3) postament de cărămidă; canalizafiei telefonice.	4)gură	de vizitare, de fontă; 5) capac;
Cînd linia de cablu e pupi- 6) accesul conductelor canalizafiei nizată, cutiile cu bobine Pupin	telefonice,
se instalează în camerele de
tragere cari coincid cu punctele de pupinizare. Sin. Cămin de vizitare.
3.	~ de vopsire prin pulverizare. Tehn.: încăpere în care se vopsesc prin pulverizare obiecte mari (de ex. vagoane de cale ferată, autocamioane, automobile, etc.), echipată cu instalafie de pulverizare (v.)f cu dispozitive de protecfie a lucrătorilor (pentru a-i feri de contactul cu aerul încărcat cu solvenfi) şi cu utilaj de recuperare a solvenfi lor şi a lacului. în camerele de vopsire prin pulverizare se asigură schimbul de aer prin ventilare, aerul proaspăt trebuind să aibă temperatura şi
Schema vopsirii unul vagon de cale ferată, într-o cameră de vopsire prin pulverizare.
a) vopsirea părfi lor laterale; b) vopsirea interiorului; c) vopsirea acoperişului*; 1) instalafie portativă de1 vopsire prin pulverizare; 2) ventilator; 3) conductă de refulare; 4) hotă de absorpfie, cu perâfi dubli; 5) filtru; 6) conductă de evacuare; 7) obiect de vopsit (vagon).
umiditatea prescrise de regimul de aplicare a tipului de vopsea sau de lac întrebuinfate. Conductele de aer insuflat şi ceie de aer evacuat sînt echipate cu clape, pentru reglarea circulafiei de aer în diferitele faze de lucru (v. fig.).
4.	~ frigoriferă. Termot.: încăpere cu perefii izolafi termic, în care se menfine o temperatură mai joasă decît a mediului ambiant, folosită pentru conservarea alimentelor sau a altor produse alterabile la căldură. Camerele frigorifere pot fi răcite cum urmează: cu ajutorul unor fevi de răcire prin cari circulă saramura (răcită de o instalafie frigorigenă) sau fluidul frigori-gen (cu sau fără circulafie forfată a aerului din cameră); cu gheafă; prin circulafie de aer răcit (aer uscat, cînd aerul e răcit cu serpentine refrigerente, sau aer umed, cînd e răcit prin contactul cu saramura răcită). La răcirea camerei frigorifere cu ajutorul unor fevi de răcire, fevile grupate în serpentine se suspendă de unu sau de mai mulfi perefi, ori de plafon; în ultimul caz, circulafia naturală a aerului răcit e mai bună, dar sînt necesare dispozitive de colectare metalice sau de lemn (scînduri aşezate în trepte) — pentru picăturile de apă provenite din topirea ghefii formate pe serpentinele refrigerente. Sin. Cameră refrigerentă.
5.	~ hărţilor. Nav.: încăpere pe navele mari, în care se păstrează dotafia de hărfi. în această cameră se mai găsesc dulapul cronometrelor, rozele şi magnefii de rezervă ai compasurilor, cum şi piesele de rezervă ale instrumentelor de navigafie.
6.	^-magazin. Mine: Sin. Cameră de înmagazinare (v.).
7.	~ pompelor. Mine: Lucrare minieră subterană, avînd forma unei camere înalte de 3,5—5 m, cu lungimea şi lăfimea corespunzătoare gabaritului utilajelor (pompe, motoare electrice, tablouri de comandă, etc.), folosită pentru evacuarea apelor de mină. Camera pompelor e amplasată atît în apropierea pufurilor prin cari trec conductele de refulare a apelor, cît şi în apropierea basinelor de colectare (v. Basin pentru colectarea apelor de mină); se construieşte de preferinfă în roci tari, uneori fiind susfinută cu lemn (pentru durate de serviciu sub cinci ani) şi cu beton (penfru durate de serviciu mai mari decît cinci ani).
Cameră refrigerentă
326
Cameră de aer
în general, camerele pompelor sînt protejate contra inundării, avînd vatra cu 0,5 m peste rampa pufului, iar canalul de legătură cu basinul colector are închidere etanşă, în camera pompelor e instalată o cale ferată penfru transport, eventual e instalat şi un pod rulant pentru montare şi demontare.
Camerele pompelor pot avea lungime mare şi lăfime mică (3,5-*5,5 m), daca pompele sînt dispuse pe un singur şir (cu tablouri de comandă lîngă fiecare pompă), sau lungime mică şi lăfime mare, dacă pompele sînt dispuse în mai multe şiruri (cu un tablou de comandă centralizat). Pentru camerele lungi se alege lungimea
L— '%lm+ 'Zlp’r a 1),
unde	e suma lungimilor motoarelor pompelor, S/a e suma
lungimilor pompelor, a= 1,5--*2 m e distanfa dintre două agregate de pompe şi n e numărul de agregate, Lăfimea camerei e:
# = £+£i + £2»
unde h e lăfimea maximă a fundafiei agregatelor (luată din catalog), £i = 1,4'-*2,2 m	e distanfa de	la fundafie pînă	la peretele dinspre calea ferată (b\ depinde	de ecartamentu!	căii	şi
de gabaritele utilajului),	şi	-A	,2 m e distanfa	de	ia
fundafie pînă Ia peretele	dinspre puful	de aspirafie.
î. ~ refrigerentă. Termct.: Sin. Cameră frigoriferă (v.).
2.	~ reverberantă. F/z.; încăpere cu reverberafie mare, mărginită de suprafefe (perefi, tavan, pardoseală) cu putere reflectătoare sonoră mare. în acest scop, stratul superficial al acestor suprafefe e confecfionat din ciment sclivisit, din plăci de sticlă sau de faianfă. Proprietăţile acustica ale unei camere reverberante se exprimă prin variafia cu frecvenţa a inversului absorpfiei acustice.
Camera reverberantă serveşte la măsurarea coeficienţilor de absorpfie ai materialelor absorbante de sunet. Volumul încăperii poate varia între 100 şi 300 m3.
s. ~ surdă. V. Cameră anecoidă.
4.	Cameră. 3. Tehn.; Spafiu limitat total sau parfial de perefi laterali şi frontali, în care circulă sau e refinut un fluid, într-un scop tehnic,
După destinafie, se deosebesc; camere accesorii (camere aservite), cari servesc la îmbunătăţirea condiţiilor de funcţionare ori de utilizare a unui sistem tehnic sau a unei instalaţii, prin amortisarea oscilaţiilor sau a şocurilor, echilibrarea presiunilor, răcire, reglare, etanşare, etc.; camere colectoare, penfru reţinerea temporară ori permanentă a unui fluid (apă, gaz, fum, etc,); camere funcţionale, în cari se produce un proces tehnic, necesar penfru funcţionarea unui sistem tehnic sau a unei instalaţii, cum sînt amestecarea de substanţe, cocsificarea, arderea, evaporarea, distribuirea de abur sau de gaze, uniformizarea temperaturii, stingerea arcurilor electrice, gazarea, desprăfuirea, etc. Exemple de camere accesorii: s. ~ de abur. Termot., Uf.: Spaţiu amenajat în peretele dublu al unui recipient de reacţie (folosit în industria chimică) sau a! unui cilindru de maşină cu abur (în general, numai la maşinile acţionate cu abur saturat), prin care circulă permanent abur pentru încălzirea interiorului recipientului, respectiv pentru a împiedica răcirea peretelui cilindrului şi condesarea aburului de acţionare. Sin. (impropriu) Cămaşă de abur.
6,	~de aer. 1. Tehn.: Obiect flasc de cauciuc, cu pereţi relativ subţiri şi deformabili, care se montează într-o anvelopă (de cauciuc, de piele, etc.) şi se umflă cu aer la o anumită presiune, luînd forma pe care o permite anvelopa. în serviciu, datorită aerului sub presiune şi pereţilor elastici, camera amor-tisează loviturile şi şocurile pe cari le primeşte anvelopa. Camera de aer trebuie să fie perfect etanşă, să fie elastică şi să se întindă uniform sub acţiunea aerului comprimat, să aibă o rezistenţă mecanică mare şi o bună rezistenţă la căldură. Valva, care are rolul unei supape de reţinere şi care serveşte la pomparea, reţinerea şi evacuarea aerului din inferiorul camerei, se
execută în general din alamă; pentru o bună fixare a valvaj şi pentru a evita întinderea camerei la locul de fixare, peretele acesteia se întăreşte cu o pernă de valvă, executată din mai multe straturi de pînză cauciucată.
Fabricarea camerelor de aer se face în trei faze: profilarea tubului la maşina de profilat, confecţionarea (tăierea, perforarea locaşului valvei, încheierea manuală sau mecanică) şi vulcanizarea în matriţe sau în prese individuale, înainte de introducerea în matriţă, camera e umflată pe un şablon pînă la atingerea dimensiunilor prescrise. Se deosebesc:
Cameră de pneu. Transp.;
Cameră de aer, în formă de tor, care se umple cu aer sub presiune printr-o valvă cu ventil (v, fig.)* Se foloseşte la pneurile automobilelor, motocicletelor, bicicletelor, avioanelor, etc.
Cameră de minge: Ca-meră de aer, în formă de sferă, ,, camer8 de pneu. 2) carcasa de elipsoid, efc , care se umple cu anvelopei. 3) bands de rulare a aer printr-o fubulură de cauciuc,	anvelopei;	4)	janta,
obfurabilă prin strangulare cu un
şnur (în general cu sfoară). Se foloseşte la mingile de foot-ball, de rugby, etc.
7.	~ de aer. 2, Ut.: Rezervor montat într-o instalaţie de pompe hidraulice cu piston, în general pe traseul conductei de refulare şi uneori pe traseul conductei de aspiraţie, folosit pentru a reduce efectul şocurilor provocate de masele de lichid în mişcare (datorite închiderii periodice a supapelor de refulare şi de aspiraţie) şi pentru a asigura o curgere continuă a lichidului prin conducte. Camera de aer poate fi monobloc cu cilindrul pompei sau asamblat cu acesta, fiind situată în vecinătatea supapelor; se folosesc camere sferice, cilindrice sau piriforme, construite din fontă, din oţel, bronz, efc.
în timpul funcţionării pompei, camera de aer se umple numai parfial cu apă, prin legătura de la partea sa inferioară cu conducta de refulare sau de aspirafie, la partea superioară for-mîndu-se o pernă elastică de aer, Din cauza variaţiei presiunii din conducte asupra lichidului incompresibil, provocată de închiderea periodică a supapelor pompei, nivelul lichidului din camera de aer variază, astfel încît volumul pernei de aer şi presiunea aerului se modifică continuu; cînd supapa pompei e deschisă, deci presiunea coloanei de aer creşte, o parte din energia cinetică a apei se înmagazinează în perna de aer, care o cedează coloanei de lichid cînd supapa e închisă. Astfel se reduce efectul şocurilor maselor de lichid şi se asigură o curgere continuă şi aproximativ uniformă a lichidului.
în camera de aer de la aspiraţie, perna de aer se măreşte cu timpul, din cauza degajării aerului şi vaporilor de apă conţinuţi în lichid, deoarece variaţiile de presiune sînt sub presiunea atmosferică. în camera de aer de la refulare, perna de aer se micşorează, din cauză că o parte din aer se disolvă în lichid. De aceea, camera de la aspiraţie trebuie golită la anumite intervale, iar în camera de refulare trebuie introdus aer comprimat, pentru care motiv aceste camere sînt echipate cu robinete.
Direcţia curenţilor de lichid Ia intrarea şi la ieşirea din camera de aer de la refulare trebuie să fie diferită; astfel, ei nu se influenţează reciproc în mod direct, iar şocurile sînf preluate de perna de aer şi de pereţii camerei. La aspirafie, însă, direcfiile curenfilor pot fi aceleaşi (în acest caz, verticale).
Volumul pernei de aer V se determină din relafia:
în care F e secfiunea cilindrului pompei, S e cursa pistonului, 5 e gradul de neregularitate (adică raportul diferenfei dintre
Cameră de pneu.
Cameră de apă
327
Cameră de apă-
presiunile maximă şi minimă ale aerului, prin presiunea medie), k e un coeficient care depinde de felul pompei (cu simplu sau cu dublu efect), iar ji e raportul dintre frecvenfă coloanei de lichid şi numărul de curse ale pistonului. Sin. Cameră pneumatică, Clopot de aer, Cazan de aer, Recipient de aer. V. şi Amortisor de pulsaţii (sub Amortisor).
j. ~ de apă. 1. Mş.; Spaţiu la periferia cilindrilor unei maşini termice, limitat de perefii cilindrilor şi de o manta metalică exterioară, prin care circulă lichidul de răcire a maşinii (v. fig.)* în general, mantaua e monobloc cu corpul cilindrilor,
înclinare, situat între colectorul distribuitor al căldării şi fevile fierbătoare ale acesteia. Camera de apă, care poate fi para-leiepipedică, cilindrică, etc., are un perete în formă de placă tubulară, în peretele opus acestuia fiind practicate guri de vizitare (închise etanş prin capace raportate, numite auto-clave) în dreptul fiecărei găuri din placa tubulară; această cameră e legată de colectorul distribuitor al căldării, prin intermediul unor fevi sau al unei tubuluri, iar în placa tubulară sînt mandrinate fevile fierbătoare ale căldării.
în general, circuitul de
Cameră de apă.
1) blocul cilindrilor; 2) cilindru; 3) culasă; 4) cameră de combusfie; 5) colector; 6) cameră de apă în blocul cilindrilor; 7) cemeră de apă în culasă.
iar circulafia lichidului se obfine printr-o pompă sau prin termo-sifon. Se foloseşte la motoare staţionare, la motoare de automobil, la unele motoare de avion, etc.
2.	~ de apa. 2. Ind. chim., Ut.: Piesă de cauciuc de forma unui tub continuu, echipată cu un ventil de construcţie specială, prin care se introduce apă supraîncălzită la presiunea de 20 at şi la temperatura de 165°. Serveşte la vulcanizarea anvelopelor, rolul ei fiind de a presa anvelopa de pereţii matriţei şi de a asigura o vulcanizare uniformă (v. şi sub Anvelopă).
3.	~ de nivel constant. Mş.; Cuvă a unui carburator, în care combustibilul intră printr-un orificiu şi e menţinut la un nivel constant, orificiul fiind obturabil printr-un ac de reglare, acţionat (direcf sau prin intermediul unei pîrghii) de un plutitor (v. fig. II, sub Carburator). Cînd nivelul combustibilului din cuvă scade (de ex. datorită unei accelerări bruşte a motorului), plutitorul coboară şi acul de reglare deschide orificiul, astfel încît combustibilul din conducta de aducţie intră în cuvă; în consecinţă, nivelul combustibilului creşte din nou, iar plutitorul S3 ridică şi acul de reglare obturează treptat orificiul, pînă cînd îl închide complet, poziţie csre corespunde nivelului reglat. Astfel, diferenţa dintre nivelul combustibilului din cuvă şi nivelul orificiilor jicloarelor S3 menţine constantă, ceea ce asigură un debit nemodificat de combustibil, pentru un anumit regim al motorului. Sin. Cuva carburatorului, Camera plutitorului.
4.	^ de prea-plin. 1. Tehn.: încăpere pentru colectarea excesului de fluid care curge printr-o conductă de evacuare, dintr-un rezervor umplut peste limita admisibilă.
5.	~ de prea-plin. 2. Uf.: Compartiment în corpul unui injector de apă, dispus între extremitatea'ajutajului convergent (pe unde pătrunde aburul) şi intrarea în difuzorul injectorului. în această cameră se colectează excesul de abur şi de apă; din ea se scurge printr-o conductă de evacuare, înainte de amorsarea injectorului (v. fig. sub Injector de apă).
6.	~ plutitorului: Sin. Cuva carburatorului, Cameră de nivel constant (v.).
Exemple de camere colectoare:
7.	~ de apă. Termof., Ut.: Recipient în circuitul de auto-circulaţie al unei căldări de abur acvatubulare cu ţevi de mică
I. Cameră de apă a unei căldări acvatubulare cu fevi cu înclinare mică.
J) colector distribuitor; 2) cameră de apă, distribuitoare; 3) cameră de apa, colectoare; 4) feavă fier-, bătoare; 5) feavă de racordare.
II. Cameră de apă monobloc.
1) placă tubulară; 2) antretoază; 3) feavg fierbătoare; 4) feavă de racordare.
autocirculaţie al căldării cuprinde două camere de apă, una avînd rolul de distribuitor, iar cealaltă, rolul de colector. Camerele de apă, cari comunică între ele prin ţevile fierbătoare,au plăcile tubulare paralele şi de obicei înclinate faţă de verticală sub un unghi de 10-*• 15°
(v. fig. /).
După tipul de construcţie, se deosebesc;
Cameră monobloc: Cameră de apă constituită dintr-o singură încăpere metalică paralelepi-pedică(v.fig.//),cu înălţimea relativmi-că (ISO-^OO mm), în a cărei placă tubulară sînt man-drinatetoateţevile fierbătoarealecăl-dării. Racordarea la corpul colectorului distribuitor se realizează, în general, printr-o tubulură specială cu secţiune transversală descrescătoare, de obicei rectangulară, cu una dintre laturi egală cu înălţimea camerei. E confecţionată din tole de oţel, asamblate
lll. Camera de apă secfională a unei căldări acvatubulare, cu fevi cu înclinare mică.
J) colector distribuitor; 2) colector uscător de abur; 3) cameră secfională distribuitoare; 4) cameră secfio-nală colectoare; 5) fascicul fierbător primar; 6) fascicul fierbător secundar; 7) fevi de cădere; 8) ţevi de urcare; 9) supraîncălzifor de abur; 10) şicană.
Cameră de emisiune
328
Cameră de combustia
prin sudură sau prin nituire, iar placa tubulară e consolidată de peretele opus prin antretoaze.
Datorită construcţiei greoaie şi execuţiei costisitoare, acest tip de cameră nu mai e utilizat; a fost folosită numai pentru presiuni de regim joase (<^1o at), şi anume !a primele căldări acvatubuîare cu ţevi de mică înclinare şi cu colector separator longitudinal* Sin. Cameră unitară.
Cameră secfională: Cameră de apa compusă din mai multe elemente independente, numite secţiuni, în placa tubuiară a fiecărui element fiind mandrinat cîte un rînd vertical de ţevi fierbătoare (5-»14 ţevi). Elementele nu comunică între ele, iar în interstiţiile dintre elemente se introduc garnituri de izolare; apa intră în fiecare element ai camerei colectoare şi trece prin ţevile fierbătoare la elementul corespunzător al camerei distribuitoare, formînd un circuit închis prin corpul cilindric al căldării, unde se întîlnesc toate aceste căi paralele de curgere. Racordarea camerei distribuitoare la colectorul distribuitor al căldării se realizează prin fevi coaxiale cu elementele (cîte
una pentru fiecare element), cari servesc camerei. Racordarea camerei colectoare se realizează: lacăldărilecucolectordistribuitor longitudinal, ca şi la camera distribuitoare, iar la căldările cu colector distribuitor transversal, prin ţevi fixate de plăcile tubulare ale secţiunilor (în general, mai multe fevi pentru fiecare seefiune), în carâ caz secţiunile sînt suspendate prin suporturi de scheletul metalic ai căldării (v. fig. HI şi IV b). Secţiunile se confecfionează, prin deformare la cald, din feavă fără cusătură longitudinală, cu seefiunea pătrată (100 X100 — 178 X 178 mm) sau dreptunghiulară şi cu axa dreaptă sau ondulată (v. fig. IV a), după cum fevile fierbătoare sînt dispuse în linie sau alternat (în eşichier); la camerele de apă verticale, plăcile tubulare ale seefiunilor se forjează în trepte (v. fig. IV b), pentru a face posibilă mandrinarea fevilor drepte dispuse înclinat.
Avantajele camerelor sec-fionale, faţă de cele monobloc, sînt următoarele: construcfie mai elastică, greutate mai mică, autocirculafie mai bună a apai şi presiuni de regim mai înalte (pînă la 100 at). Se folosesc la căldările cu fevi de mică înclinare, atît la cele cu colector distribuitor longitudinal, cît şi la cele cu colector transversal.
Cameră unitară. V.
1. ~ de emisiune. Mş.:
2. ~ de evacuare. Mş.: de fum. Termot.,
a suspendarea
IV. Camere de apă secfionale, a) cameră ondulată; b) cameră dreapiă şi cu placă tubulară în trepte; f) element seefiona!; 2) feavă de racordare; 3) piesă de suspendare; 4) găuri pentru mandrinarea fevilor fierbătoare; 5) găuri pentru mandrinarea fevilor de legătură.
Cameră monobloc.
Sin, Colector de evacuare (v.), Sin. Colector de evacuare (v.), Uf.: Cameră în interiorul unei căldări de abur, în care se colectează gazele provenite din arderea combustibilului în focar, înainte de a fi evacuate spre coş. E folosită la căldări cu corp vaporizator, combinata, de exemplu la căldări cu tub-focar şi cu fevi de fum, Ia căldări cu cutie de foc şi cu fevi de fum, etc.; forma camerei de fum
depinde de tipul căldării, şi anume poate fi prismatică (la căldări marine de fip scofian) sau cilindrică (la locomobilă sau locomotivă), prelungind corpul căldării.
Camera de fum se confecfionează din tole de ofel şi trebuie să fie închisă etanş, deoarece în interiorul ei există o depresiune de 50*"200 mm şi orice pătrundere de aer ar anihila-o, împiedicînd tirajul sau favorizînd arderea particulelor de cărbune antrenat. Pentru vizitarea camerei, la partea din fafă a acesteia e montată o uşă, de obicei circulară şi rabatabilă (cu deschidere spre exterior), căptuşită în interior cu o placă de protecfie contra arderii. Etanşeitatea e asigurată printr-un dispozitiv de înzăvorîre, care poate fi format din mai multe zăvoare dispuse la periferia uşii, avînd uneori (la locomotive) o roată de mînă (un volan) cu şurub, care prin rotire apasă peretele uşii pe placa frontală a camerei de fum,
în camera de fum se amplasează uneori supraîncălzitorul căldării sau numai colectoarele acestuia, iar în camerele de fum ale căldărilor de locomotivă se montează şi dispozitivul de forţare şi reglare a tirajului. Sin. Cutie de fum.
Exemple de camere funcţionale:
4.	~ de amestec. 1. Mş.: Porţiune din difuzorul unui carburator, în care se obţine amestecul carburant, care intra în motor. în camera de amestec pătrunde vîna de aer, în general după ce străbate un filtru, iar în vîna de ser e dispersat combustibilul, care trece prin jicioare (v, fig.). Sin. Cameră de carburaţie.
5.	~ de amestec. 2. Uf.: încăpere, într-un injector aspirant sau nsaspirant, în care se realizează amestecul aburului admis prin tubul convergent (trompeta) al injectorului cu apa adusă în injector, pentru ca acest amestec
' să pătrundă apoi în divergentul injectorului şi să fie refulat spre căldarea de abur (v. fig, sub Injector).
e. ~ de ardere. 1. Tehn.: Sin. Cameră de combustie (v.).
?. ~ de ardere. 2. Tehn. mii.: Partea din interiorul fevii unei guri de foc, în care se produce arderea încărcăturii de pulbere. Pînă în momentul punerii în mişcare a proiectilului, volumul camerei de ardere e egal cu volumul camerei de încărcare micşorat cu volumul tubului-cartuş şi al fundului proiectilului, iar după aceasta, volumul ei creşte pe măsura deplasării proiectilului, pînă cînd arderea se termină; de obicei, terminarea arderii se produce înainte ca proiectilul să părăsească feava. — Variaţia camerei de ardere constituie o caracteristică a arderii pulberilor de azvîrlire, studiul acestei variaţii constituind obiectul principal de cercetare al balisticii interioare, Sin. Cameră de combustie.
s, ~ de carburaţie: Sin, Cameră de amestec (v. Cameră de amestec 1).
9.	~ de cocs. Ind. pefr., Ut.: Cameră în care se face cocsificarea reziduului provenit din camera de reacfie, în instalafiile de cracare termică, O instalafie poate dispune de mai multe camere de cocs (v.. fig. sub Dubbs, procedeul de cracare ~).
10.	~ de combustie. Tehn.: Spafiu închis sau semiînchis în care se aprinde şi arde în cea mai mare parte un combustibil, în prezenfa unui comburant (de ex. aer), pentru a se folosi apoi direct sau indirect entalpia gazelor de ardere. Camera de combustie a unei căldări de abur e situată în focarul acesteia şi entalpia gazelor de ardere e folosită direct, pentru încălzirea apei din căldare, în general pînă la vaporizare sau supraîncălzire. Camera de combustie a unui motor e situată în interiorul (la motorul cu piston) sau în exteriorul lui (la turbina cu gaze) şi entalpia gazelor e folosită indirect, prin efectuarea lucrului mecanic de deplasare a unor pistoane sau de învîrtire a unui rotor. Camera
Cameră de amestec a unui carburator. 1) ajutaj convergent-divergent; 2) cameră estec; 3)şurub de reglare; 4) sensul curentului de aer,
Cameră de combustie
329
Cameră de combustie
de combustie a unui reactor e cuprinsă în carcasa acestuia şi entalpia gazelor de ardere e folosită mdirect, prin efectul de reacfiune (de ex. la statoreactoare) sau şi prin efectuarea lucrului mecanic de învîrtire a rotorului unor turbine (de ex. la turboreactoare sau la reactopropulsoare). Sin, Cameră de ardere.
Exemple:
Camera de combustie a motorului cu piston: Cameră de combustie, limitată de culasa motorului şi de capul pistonului în pozifia corespunzătoare punctului mort exterior. în camera de combustie, combustibilul se aprinde spontan (de ex. la motoare cu autoaprindere) sau prin aport de căldură (de ex. la motoare cu electroaprindere) şi arde aproape lent sau violent, iar entalpia gazelor de ardere e transformată parfial în energie mecanică, necesară penfru deplasarea pistonului în cursa lui activă.
Forma şi dimensiunile camerei de combustie se determină după tipul motorului, finînd seamă de: solicitările termice şi mecanice, datorite temperaturii şi presiunii maxime produse în timpul arderii, ceea ce reclamă alegerea unui material adecvat pentru culasă şi piston; presiunea de admisiune a încărcăturii proaspete în cilindru (de ex. aer comburant la motoare cu autoaprindere şi amestec carburant la motoare cu electroaprindere), care prin creştere sau descreştere influenfează în acelaşi sens coeficientul de umplere al cilindrului (deci puterea motorului), şi care depinde de forma şi dimensiunile supapelor sau ale conductelor de admisiune; raportul de compresiune al motorului, care trebuie să fie cît mai mare, pentru a realiza o ardere optimă (deci creşterea randamentului), mărirea Iui fiind posibilă prin reducerea volumului camerei de combustie; consumul indicat de combustibil, care se micşorează odată cu raportul dintre suprafafa şi volumul camerei de combustie (penfru un anumit raport de compresiune), ceea ce provoacă reducerea pierderilor de căldură prin perefi în timpul arderii; randamentul indicat al motorului, care creşte odată cu reducerea consumului indicat de combustibil (adică reducînd pierderile de căldură prin perefi în timpul arderii); turbulenţa sau furbionarea amestecului carburant, cari depind de configurafia culasei şi a capului pistonului,
Pentru a obfine coeficientul optim de umplere al cilindrului, unele motoare cu supape se construiesc cu cîte două supape de admisiune pentru fiecare cilindru, dacă o singură supapă nu poate avea secfiunea necesară de trecere a încărcăturii proaspete. Raportul dintre aria secfiunii de trecere şi aria pistonului e
0,31—0,35 la motoare cu o supapă de admisiune, circa 0,45 la motoare cu două supape de admisiune şi una de evacuare, circa 0,5 la motoare cu două supape de admisiune şi două de evacuare.
După ciclul de funefionare al motorului, se deosebesc camere de combustie, pentru motoare cu electroaprindere, pentru motoare cu autoaprindere şi pentru motoare cu cap incandescent.
Camera de combustie a motorului cu electroaprindere: Cameră de combustie în care combustibilul se aprinde printr-o scînteie electrică şi arde violent, amestecul carburant fiind format în exterior (într-un carburator sau într-un amestecător) şi comprimat în prealabil în cilindrul motorului. în camera de combustie a unui motor cu electroaprindere, al cărui raport de compresiune e e = 4"-9, temperatura ctinge 2000° şi presiunea e de 35---40 at, în timpul deflagrafiei (vitesa de propagare a flăcării fiind de 12---25 m/s). La motoarele în patru timpi cu aspirafie, presiunea de admisiune Ia sol sau la o anumită altitudine e egală cu presiunea corespunzătoare a aerului atmosferic; la motoarele cu supra3limentare ori cu supracompresiune, presiunea de admisiune la orice altitudine e egală cu presiunea de admisiune de la sol, respectiv mai mare, ceea ce îmbunătăţeşte coeficientul de umplere al cilindrului. La motoarele în doi timpi,
presiunea de admisjune e egală cu presiunea aerului de baleiaj, dar coeficientul de umplere al cilindrului e redus, datorită prelungirii baleiajului după închiderea orificiului de admisiune. Sin. Cameră de explozie.
Penfru motoarele cu electroaprindere, în special Ia cele cu carburator, forma camerei de combustie corespunzătoare unui consum minim indicat se stabileşte cunoscînd randamentul
*\i ^,*/'
unde e randamentul indicat al motorului considerat şi îjI( sy e randamentul indicat al unui motor de laborator cu camera emisferică, care e cea mai economică. Acest randament, numit randamentul camerei de combustie, are valorile: rjc = 0,98 la culase cilindrice, î]c = 0,93 Ia culase cu turbulenfă, rjc=0,85 la culase T, etc.
La motoarele cu carburator se folosesc diferite forme de camere de combustie, şi anume: cameră cu supape laterale (v. fig. I a--d), Ia care drumul flăcării e foarte lung, şi care permite raportul de compresiune e = 4,2-"4,6 (e pufin utilizată la motoarele actuale); cameră cu supape laterale opuse (v. fig. / e), la care culasa e constructiv complicată şi care permite raportul de compresiune- 8=4,2-*4,7 (e aproape abandonată); cameră cu supape în cap, avînd bujia sub supapa de admisiune (v. fig. I /), sau între supape (v. fig. I g, h), care permite raportul de compresiune 8 = 5,0-*'5,4 (dacă se folosesc două bujii laterale, raportul de compresiune poate fi £^5,2); cameră cu supape laterale, în comunicafie cu o cameră de turbulenfă (v. fig. I /), la care ardârea nu e detonantă (datorită răcirii şi turbulenfei
tt
Tir
Tin-nl
Tt
CŞTS“1
I.	Diferite forme ale camerei de combustie.
a)	cu supape laterale şi bujii deasupra supapei de admisiune, penfru 6^4,4;
b)	cu supape laterale şi bujii Ia mijloc, pentru e«y4,6; c) cu supape bilaterale şi cu bujia deasupra supapei de admisiune, pentru 8^4,2; d) cu supape bilaterale şi cu bujia ia mijloc, penfru e%4,6; e) cu supape laterale opuse şi cu bujia la mijloc, penfru e^4,7; f) cu supape în cap şi cu bujia sub supapa de admisiune, pentru ezz5; g) şi h) cu supape în cap şi cu bujia la mijloc, pentru e«^5,4; /) cu supape laferale şi cu bujia deasupra supape» de admisiune, pentru 6^5; /), k), Ij cu supape laterale şi cu bujia deasupra supapei de admisiune, rejpectiv excentrice fajă de aceasta sau între supapele de admisiune şi de evacuare.
amestecului carburant); cameră cu supape laterale, cu front de flacără îngust lîngă bujie, avînd bujia situată deasupra supapei de admisiune (v. fig. I j), excentric fafă de supapa de admisiune (v. fig. / k) sau între supapa de admisiune şi supapa de evacuare
Cameră de combustie
330
Cameră de combustie
II. Camere de combustie cu dublă aprindere, a) cu supape laterale; b) cu supape în cap; 1) peretele cilindrului; 2) cameră de combustie; 3) piston; 4) supapă; 5) bujie,
(v. fig. I I), la care creşterea presiunii în timpul arderii e progresivă şi uniformă (e folosită la mofoare actuale); camera cu supape laterale sau în cap, avînd două bujii la fiecare cilindru (v, fig. II a, b).
La unele mofoare cu elecfro-aprindere se folosesc camere de combustie cu in-jectoare, combustibilul fiind introdus forfat printr-o pompă de injecfie.
Camera de combustie a motorului cu autoaprindere:
Cameră de combustie în care combustibilul se aprinde prin injectare în aerul comburant şi arde lent, amestecul carburant fiind format în interior, în timpul injecfiei combustibilului în masa de aer comprimată în prealabil în cilindrul motorului. în camera de combustie a	unui motor cu autoaprindere, al	cărui raport de
compresiune	e £=17"*20, temperatura atinge 1500°	şi	presiunea e de	35---50 at în timpul deflagrafiei	(vitesa	de	pro-
pagare a flăcării fiind sub circa 15 m/s).
Penfru motoarele cu autoaprindere, forma camerei de combustie diferă după cum injecţia e pneumatică, la motoare cu compresor, sau mecanică, la motoare cu pompă de injecţie. Combustibilul poate fi injectat direct, în camera de combustie, ori indirect, într-o cameră auxiliară care e în comunicaţie cu camera de combustie principală.
La motoarele cu injecfie pneumatică directă, camera de combustie ere o formă simplă şi culasa e echipată cu injec-toare închise (cu ac), iar presiunea de injecţie e de 90’*-100at, datorită aerului comprimat care antrenează combustibilul în cilindru (presiunea din cilindru fiind de 35—40 at).
La motoarele cu injecfie mecanică directă, camera de combustie (v. fig. lll) are o formă care să permită împrăştierea uniformă a combustibilului şi culasa e echipată în general cu injectoare deschise, iar presiunea de injecţie e de 300*»1200 at, penfru a asigura pulverizarea fină a combustibilului şi penetraţia vinei de combustibil în masa de aer comprimat din cilindru. Capul pistonului poate fi convex (v. fig. IV a), ceea ce uşurează împrăştierea uniformă şi corectă a combustibilului, sau concav (v. fig. IV b), ceea ce uşurează acumularea aerului spre injector şi propagarea flăcării. Avantajele injecţiei mecanice directe sînt următoarele: construcţie simplă a culasei, consum minim de combustibil şi demarare uşoară a motorului. Dezavantajele sînt următoarele: presiune înaltă de injecţie, construcţie costisitoare a pompei de injecţie şi a injectoarelor, necesitatea unor combustibili de calitate superioară, ardere neuniformă din cauza lipsei de turbulenţă, supraîncălzirea capului pistonului (pe care se depune calamină) sau griparea pisfonuiui.
La unele motoare cu injecţie mecanică directă se foloseşte o cameră de combustie cu dublă turbulenfă (v. fig. IV c), avînd
un ecran în dreptul supapei de admisiune şi o excavaţie în formă de 8 în capul pistonului. Datorită vîrtejurilor produse de ecran şi de excavaţia din capul pistonului, se evită supraîncălzirea sau griparea acestuia.
IV. Camere de combustie pentru mofoare cu injecfie mecanică directă, a) cu pisfon convex; b) cu piston concav; c) cu c!ub!ă turbulenfă; î) pereieie cilindrului; 2) peretele culasei; 3) piston; 4) supapă.
La motoarele cu injecfie mecanică indirectă, camera de combustie e compartimentată înfr-o cameră principală (situată
V. Schema camerelor de mofoare Diesel cu Injecfie indirectă.
I) cilindru; 2) pisfon; 3) cameră de precombustie; 4) cameră de turbulenfă; 5) cameră de acumulare; 6) injector.
deasupra pistonului) şi una sau mai multe camere auxiliare, legate înfre ele prin canale (v. fig. V). După scopul în care
lll. Schema camerei pentru motor Diesel cu injecfie directă. /) cilindru; 2) piston; 3) injector.
VI. Camere de acumulare, a) în culasă; b) în pisfon; c) cameră dublă de acumulare; J) peretele cilindrului; 2) peretele culasei; 3) cameră de acumulare; 4) canal de legătură; 5) pisfon,
serveşte, camera auxiliară se numeşte cameră de acumulare, de turbulenfă sau de precombustie.— în camera de acumulare
Cameră de combustie
331
Camera de combustie
(v.fig. VI a, b) intră o parte din aerul comprimat în cilindrul motorului, care la începutul detentei revine cu presiune în camera principală de combustie şi antrenează combustibilul injectat în canalul dintre aceste camere, ceea ce asigură un amestec intim între combusiibi! şi masa de aer din cilindru, astfel încît se îmbunătăţeşte arderea. Camera de acumulare poate fi situată în culasă (v. fig. V/ a) sau în capul pistonului (v. fig. V/ b); unele motoare au două camere de acumulare, în cascadă (v. fig. VI c). Motoarele cu cameră de acumulare prezintă avantajul că presiunea de injecfie e de 100*** 120 at şi evacuarea e fără fum, dar construcfia culasei e complicată, consumul de combustibil e mare şi demararea motorului e anevoioasă (din cauza pierderilor mari de căldură).— în camera de turbulenfă (v.fig. Vil a şi b) se obfin vîrtejuri de aer în cari se injectează combustibilul, ceea ce asigură un amestec intim înfre combustibil şi aerul comburant, astfel încît se îmbunătăfeşte arderea. Camera de turbulenfă e situată de obicei în culasă,
»)
laşei
VII. Camere de turbulentă, a) în culasă; b) în blocul cilindrilor; 1) blocul cilindrului; 2) culasă; 3) cameră de turbulenţă; 4) piston; 5) supapă; 6) injector.
b
VIII. Camere de precombustie. perete'e cilindrului; 2) peretele cu* 3) cameră de precombustie; 4) piston; 5) injector.
injecfie e de 100-”150 at şi
fiind legată de camera principală de combustie printr-un canal orizontal, vertical (v.fig.Vila) sau tangenfial (v. fig. Vil b); unele motoare au două camere de turbulenfă, în cascadă. Motoarele cu cameră de turbulenfă prezintă avantajul că presiunea de turafia e relativ înaltă, dar con-
strucfia culasei e complicată, se produc pierderi suplemenfare
de căldură în camera de turbulenfă şi demararea motorului rece e anevoioasă (din cauza acestor pierderi de căldură). Totuşi, datorită randamentului mare al motorului, aceste camere sînt folosite mult la motoare de automobile şi de tradoare. — în camera de precombustie, numită şi antecameră (v.fig. VIII a, b), începe arderea combustibilului injectat, care continuă în camera principală. Motoarele cu antecameră prezintă avantajul că presiunea de injecfie e de 80«"120 at şi combustibilul e fin pulverizat, dar construcfia culasei e complicată şi consumul de combustibil e mare. Deşi randamentul motorului e mic (din cauza consumului mare de combustibil), aceste camere sînt folosite la motoare rapide.
La motoarele în doi timpi (cari în general sînt motoare mari), cu injecfie mecanică sau pneumatică, se folosesc camere de combustie unitare sau compartimentate. De exemplu, motoarele cu cap incandescent au camera de combustie formată din fundul boltit al culasei, care are perefi subfiri (v. fig. IX); alte motoare au cameră auxiliară de turbu-lenfă în culasă, baleiajul fiind realizat prin forma capului pistonului;
Camera de combustie a motorului cu cap incandescent:
Cameră de combustie în care combustibilul
se aprinde prin efectul combinat de injecfie şi de transfer de căldură de la perefii calzi ai motorului, amestecul carburant fiind format în interior, în timpul injecfiei combustibilului în masa de aer comprimată în prealabil în cilindrul motorului. în camera de combustie, care e cuprinsă în capul incandescent al motorului (v. fig. X), temperatura e înaltă, deoarece perefii nu sînt răcifi, starea lor de încălzire servind ia transferul de căldură necesar funcţionării motorului; la demararea motorului, capul incandescent e încălzit în prealabil din exterior, de exemplu cu o lampa cu benzină.
Camera de combustie a turbinei cu gaze: încăpere cu perefi metalici termorezistenfi, în care se produce, prin arderea unui combustibil, fluidul motor care acfionează turbinele cu gaze în circuit deschis.
E constituită în general dinfr-o carcasă, care izolează spafiul de ardere de mediul ambiant şi dirijează gazele de ardere către tubulura de admisiune a turbinei, şi dintr-un focar echipat cu un injector. Se montează, în general, cît mai aproape de turbină, pentru a reduce pierderile reodincTtnice în tubulura de legătură şi pentru a realiza o construcfie compactă a turbinei.
După felul arderii, se deosebesc: cameră de combustie deschisă şi cameră de combustie închisă.
Cameră de combustie deschisă: Cameră de combustie în care arderea combustibilului e continuă, producîndu-se la presiunea constantă a aerului comburant (care frece în flux continuu prin cameră), refulat de compresorul turbinei. Camera are, în general, formă tubulară deschisă la ambele extremităfi şi reprezintă, de fapt, un tronson din conducta de legătură între compresor şi turbină. Particularităfile arderii într-o cameră de combustie deschisă consistă în oxidarea particulelor de combustibil într-un curent continuu de aer cu vitesă mare de curgere
IX. Schema camerei motorului cu cap incandes-cent (semi-Diesel). î) cilindru; 2) piston;
3)	cap incandescent;
4)	calotă protectoare;
5)	orificiu de preîncăl-zire; 6) Injector.
X. Cameră de combustie a unui motor cu cap incandescent, î) blocul cilindrului;
2) cap incandescent;
3)	cameră de combustie; 4) carter; 5) piston,
aerul comburant
Cameră de combustie
332
Cameră de combustie
(vitesa de intrare a aerului comburant în cameră fiind de 10--60 m/s), şi în excesul mare de aer comburant (X = 3,8'*-8), necesar răcirii produselor arderii, pentru obţinerea unei temperaturi admisibile a gazelor la intrarea în turbină (maximum 900°, la turboreactoare). Consfrucfia camerei de combustie e determinată de rrodui de desfăşurare a procesului de ardere, de durata acestuia şi de vitesa axială de curgere a fluidului energetic prin cameră.
Mărimile caracteristice ale camerei de combustie sînt următoarele: încărcarea termică Vj, cu ajutorul căreia se apreciază gradul de perfecţiune al construcţiei (folosirea rafională aspafiului camerei), exprimată prin relafia;
fante, penfru frînarea curentului; aerul primar asigură arderea completă a combustibilului cu un exces minim (circa 1,1 •••1,5). Flacăra se formează în zona de ardere a focarului, la o anumită
G(0mh Hu
z~~vZ~
[kcal/m3 h],
folosit, camerele de combustie deschise lichid (păcură sau motorină), gazos (gaz de gazogen, de mină, etc.) sau solid
în care Gcomb (kg/h) e debitul orar de combustibil, Hu (kcal/kg) e puterea calorifică inferioară a combustibilului, iar Vcc (m3) e volumul camerei; randamentul a cărui valoare (0,95"*0,98) depinde de pierderile de entalpie datorite arderii chimice incomplete şi radierii căldurii către mediul ambiant, cum şi de pierderile reodinamice. încărcarea termică se raportează uneori fa presiunea de regim a camerei, pentru a se constata diferenfa calitativă între camere cu acelaşi debit de fluid motor şi aceleaşi seefiuni transversale, funcfionînd însă la presiuni de regim diferite. în acest caz, această mărime (în kcal/m3 hat) creşte cu presiunea din cameră, datorită micşorării componentei axiale a vitesei curentului de fluid energetic, rezulfînd, pentru o aceeaşi durată de rămînere necesară a unei particule de combustibil în cameră, o traiectorie a acesteia mai scurtă.
în general, camera de combustie deschisă trebuie să îndeplinească următoarele condifii: ardere stabilă la variafiile regimului de funefionare al turbinei, aprindere sigură a combustibilului la pornire, răcire sigură a zonelor expuse la temperatură înaltă, pierderi minime de căldură datorite arderii chimice incomplete şi rad i af iei f rezistenfă reodinamică mică şi încărcare termică mare (6*->30 • 106 kcal/m3 h la turbinele sta-fionare sau navale şi 55--150 * 1G6 kcal/m3 h la turbinele turboreactoarelor).
După combustibilul pot fi: cu combustibil metan, gaz de furnal,
(praf de cărbune).
Camera pentru combustibil lichid e constituită, în principal, din carcasă, din tubul-focar, injectorul de combustibil şi dispozitivul de aprindere inifială (v. fig. X/).— Carcasa are formă de butoiaş sau de tub cilindric cu seefiune circulară sau inelară (la unele turboreactoare) şi se confecfionează din tablă de ofel termorezisfent (căptuşită uneori cu material termoizolator); ea izolează spafiul de ardere de mediul ambiant, dirijează aerul comburant în focar şi fluidul motor către fubulura de admisiune în turbină. Cînd direefia curentului de aer refulat de compresor în cameră e perpendiculară pe axa acesteia, carcasa e echipată cuotubulură laterală pentru admisiunea aerului.— Focarul, care se montează concentric în interiorul carcasei, e constituit în general dintr-un tub cilindric metalic, termorezisfent, prelungit cu o porfiune de formă semisferică sau tronconică, la capătul de intrare a aerului comburant primar. Spafiul conturat de perefii focarului cuprinde o zonă de preîncălzire a amestecului combustibil,
o	zonă de ardere şi o zonă de răcire a gazelor şi de uniformizare a temperaturii acestora. Injectorul e cu acfionare mecanică sau pneumatică, presiunea de injeefie fiind în general de 40—250 ata.
Aerul primar (reprezentînd circa 20'**30% din debitul de aer comburant) pătrunde în focar prin deschiderea frontală a acestuia, echipată de obicei fie cu un turbionator cu pale radiale curbe, fixate sub un anumit unghi în jurul injectorului, care imprimă curentului de aer o mişcare elicoidală, fie cu un ecran cu
XI. Camere de combustie deschise pentru combustibil lichid, la insfalajii stabile şi marine.
a) şi b) orizontale; c) şi d) verticale; 1) carcasă; 2) focar; 3) injector; 4) turbionator; 5) fante pentru intrarea aeruiui secundar; 6) manşon termoizolator (pentru micşorarea pierderilor prin radiafie); 7) aer primar; 8) aer secundar.
distanfă de seefiunea prin care pătrunde aerul primar, între această seefiune şi frontul flăcării existînd o zonă în care se produce vaporizarea combustibilului, amestecarea acestuia cu aerul comburant, oxidarea parfială a hidrocarburilor şi încălzirea amestecului pînă la temperatura de aprindere.
Aprinderea inifială se realizează cu un dispozitiv de aprindere (de ex. o bujie), continuitatea arderii fiind asigurată prin aportul de căldură al curentului de gaze din zona flăcării (în care temperatura gazelor e de circa 1500—1700°), turbionat în sens contrar curentului principal, către zona de preîncălzire a amestecului combustibil. Durata proceselor cari preced aprinderea amestecului combustibil depinde de finefea de pulverizare, de temperatura şi de calitatea combustibilului, cum şi de temperatura şi presiunea aerului comburant. Această durată poate fi scurtată prin diferite procedee, cum sînt: preîncălzire^ aerului
Camera de combusfie
333
Cameră de combustie
primar (de ex. prin aducerea lui în contracurent cu fluxul gazelor de ardere prin spafiul inelar dintre carcasă şi focar) (v. fig. XI c); introducerea unor catalizatori speciali în combustibil, cari accelerează oxidarea prealabilă a hidrocarburilor; turbionarea aerului primar (v. fig. XI şi XII b); crearea unei depresiuni în zona de amestec prin ecrane stabilizatoare de flacără; instalarea de ecrane reflectoare de flacără (montate după in-	7
jectoare, la extremitatea zopei de ardere); folosirea vaporizării prealabile a combustibilului prin dispozitive speciale (v. fig.
XII a); injectarea combustibilului contra curentului de aer primar (v. fig. XII b); efc. Aerul secundar, după ce ocoleşte focarul prin exterior, răcind perefii zonei de ardere,pătrunde în zona de amestec a focarului prin fante speciale, uniformizînd temperatura gazelor de ardere, cari sînt apoi dirijate prin tubul de evacuare al carcasei
turbinele cu gaze ale reactoarelor, camera de combustie fiind plasată lîngă coroana de ajutaje a statorului, se urmăreşte ca lungimea flăcării să fie cît mai mică, penfru a nu atinge paletele directoare. Camerele de combustie pentru turbinele turboreactoarelor pot fi monotubulare (fixate pe carcasa turboreactorului), poli-
tubulare (montate în carcasa
XIII. Cameră de combusfie pentru combustibil gazos.
1) carcasă; 2) injector; 3) registru de aer; 4) mecanismul de reglare al registrului; 5) con de aprindere; 6) căptuşeală termoizolatoare; 7) vizor; 8) intrarea aerului; 9) aer primar; 10) aer secundar; 11) evacuarea gazelor.
turboreactorului), sau inelare (v. fig. X//). în general, turbinele cu gaze, stabile, navale, de locomotivă sau de automobil, sînt echipate cu una sau cel mult cu două camere de combustie, în timp ce turbinele reactoarelor au 6-"16 camere. Avantajul camerelor cu combustibil lichid consistă în reglabilitatea uşoară a alimentării cu combustibil şi în posibilitatea obfine-rii unor încărcări termice mari, datorite puterii calorice mari a combustibilului.
Camera cu combustibil
spre turbină.
Camera de combustie pentru combustibil lichid e folosită
XII. Camere de combustie deschise pentru combustibil lichid, la turboreactoare, a) monotubulară; b) poliiubulară; c) inelara; î) focar; 2) ecran stabilizator de flacără; 3) turbionator de aer; 4) carcasă; 5) injector; 6) fante pentru pătrunderea aerului secundar în focar; 7) dispozitiv de vapori; are prealabilă a combustibilului; 8) reflector de flacără; 9) strat izolator de aer secundar.
în general la orice fel de turbină (indiferent de destinafie) şi, în special la turbinele turboreactoarelor şi ale automobilelor. La
gazos e asemănătoare, din punct de vedere constructiv, celei cu combustibil lichid, diferenfa consisfînd în simplificarea sistemului de amestec, datorită stării gazoase a combustibilului şi a comburantului (v. fig. XIII). E folosită în special la turbine stafionare -cu destinafie specială (de ex. la cuptoare înalte, în mine, la sonde de gaze naturale, la stafiuni de comprimare a gazelor naturale, etc.).
Camera cu combustibil solid e constituită dintr-o carcasă, alcătuită din virole verticale cilindrice şi tronconice (v. fig. XIV b), sau numai cilindrice (v. fig. X/V a), confecfionate din ofel termorezistentşi căptuşite cu material refractar- termoizolator. Prin capacul superior al carcasei pătrunde injectorul de combustibil, iar partea inferioară a acesteia e legată la o conductă de evacuare a zgurii. Aerul comburant se separă în trei fluxuri, aerul primar fiind folosit pentru transportul şi injectarea combustibilului, aerul secundar penfru realizarea excesului prescris în focar, iar aerul terfiar, pentru răcirea produselor arderii şi pentru realizarea arderii complete a particulelor mari de combustibil nears, scăpate din focar. în camera de combustie reprezentată în fig. X/V a, combustibilul pulverizat pătrunde prin ajutajul central al injectorului 3 antrenat de aerul primar, iar aerul secundar e introdus prinfr-o conductă 5, coaxială cu ajutajul central; aerul terfiar, adus printr-o conductă 6, coaxială cu carcasa 1, răceşte perefii acesteia şi pătrunde în focarul camerei prin fante fan-gsnfiale 7, cari imprimă curentului de aer o mişcare elicoidală. Gazele de ardere şi aerul suplementar introdus direct în camera de amestec 10 sînt dirijat9 spre conducta de evacuare
13,	după ce trec printr-un separator de cenuşă 12.
în camera de combustie reprezentată în fig. X/V b, combustibilul pulverizat e injectat în focarul camerei (amplasat la partea inferioară a acesteia) prin două fevi ramificate dintr-o conductă care pătrunde în cameră prin capacul superior al carcasei; aerul secundar e introdus printr-o tubulură laterală, situată la partea superioară a camerei şi pătrunde în focar prin ajutaje coaxiale cu fevile injectorului de combustibil, după ce răceşte peretele conductei de evacuare a gazelor; aerul terfiar, introdus pe la partea inferioară a camerei, se preîncălzeşte răcind perefii focarului şi pătrunde apoi în camera de amestec prin fante inelare. Gazele de ardere sînt evacuate printr-o tubulură laterală
Cameră de combustie
334
Cameră de combustie
opusă celei de introducere a aerului secundar, iar zgura se evacuează în stare lichidă printr-o conductă axială, situată la partea inferioară a carcasei. încărcarea termică a camerelor de
date de admisiune a aerului comburant şi a combustibilului şi cu o supapă automată de evacuare a fluidului motor spre conducta de alimentare a turbinei cu gaze (v. fig. XV). Aerul atmo-
XIV. Camere de combusiie deschise pentru cărbune pulverizat, a) cu evacuarea zgurii solide; b) cu evacuarea zgurii lichide; 1) carcasă; 2) tocar; 3) Injector de cărbune pulverizat; 4) conductă de amestec primar (aer primar-cărbune pulverizat); 5) conductă de aer secundar; 6) conductă de aer terjiar; 7) fante de intrare a aerului terfiar; 8) canale de răcire (cu aer sau cu apă); 9) căptuşeală refractară; 10) cameră de amestec; îl) conducte de aer suplementar; 12) separator de cenuşă; 13) evacuarea zgurii lichide;
14) evacuarea gazelor de ardere.
combustie cu combustibil solid e de circa 10-106 kcal/m2 h, randamentul camerei e de circa 0,95, iar vitesa axială a gazelor prin cameră, de circa 10 m/s.
Dezavantajele principale ale camerei de combustie pentru combustibil solid sînt următoarele: ancombramentul relativ mare al instalafiei de preparare a prafului de cărbune şi a desprăfui-toarelor montate între cameră şi turbină; dificultatea alimentării camerei, cu debit constant de combustibil; pierderea de presiune prin desprăfuitorul de gaze; inerţia la reglare a sistemului de alimentare cu combustibil.
Această cameră poate fi folosită la turbinele staţionare de mare putere şi la turbinele de locomotivă.
Cameră de combustie închisă: Cameră de combustie în care arderea combustibilului (lichid sau gazos) e intermitentă, produ-cîndu-se la presiune variabilă, într-un spaţiu închis. Camera e constituită dintr-un rezervor cilindric, echipat cu supape coman-
/
/
XV.Schemacamereide combustie închise. 1) cameră; 2) şi 3) supapă de admisiune a aerului, respectiv a combustibilului; 4) supapă automată de evacuare.
sferic, comprimat în compresor, e refulat în camera de combustie 1, prin supapa 2, supapa de admisiune 3 a combustibilului şi supapa automată de evacuare 4 fiind închise; în camera de combustie se produce amestecul cu combustibilul alimentat de o pompă prin supapa 3, aprinderea realizîndu-se prin scînteie electrică. în timpul
arderii, presiunea în camera de combustie creşte pînă la presiunea necesară deschiderii supapei de evacuare (supapele 2 şi 3 fiind închise), prin care gazele de ardere sînt evacuate spre turbină. Baleiajul camerei de combustie, cu aer proaspăt, se efectuează după ce presiunea din cameră a scăzuf sub o anumită valoare, aerul de baleiaj trecînd apoi prin turbină şi răcind paletajul acesteia. Baleiajul poate fi realizat cu aerul obţinut de la compresorul	3	¥	s
principal, de la un etaj intermediar al acestuia sau de la osuflantă specială; înultimul caz, după baleiaj se refulează aer din compresorul principal, pînă se obţine presiunea necesară arderii în camera de combustie, supapa de evacuare fiind închisă.
La turbinele cu combustibil gazos, aerul comburant şi combustibilul se introduc simultan în camera de combustie. Turbina propriu-zisă e alimentată de obicei de mai multe camere de combustie, cu fazele ciclului decalate în timp, astfel încît fluidul motor pătrunde aproape continuu în statorul turbinei, prin deschiderea succesivă a supapelor camerelor de combustie.
Camera de combustie a reactorului:
Cameră de combustie, de formă tubulară sau inelară, care ocupă cea mai mar a parte din volumul carcasei reactorului. în camera de combustie, combustibilul arde continuu, iar entalpia gazelor de ardere e folosită indirect, şi anume: prin efectul de reacţiune, la statoreactoare (v. fig. XV/ a) sau la rachete
XVI. Camerele de combustie ale reactoarelor.
a) la statoreactor; b) la rachetă; c) la turboreactor; 1) difuzor; 2) cameră de combustie; 3) conducta de aducfie a combustibilului la injectoarele de serviciu; 4) conducta de aducfie a combustibilului la injectoare'e de pornire; 5) bujie de poT.ire; 6) conducta de acu-fie a combu-rantului; 7) efuzor (ejector); 8) turbină cu gaze de ardere; 9) compresor; 10) con de reglare.
(v. fig. XVI b); prîn efecfu I de reacţiune şî prin efectuarea lucrului mecanic de antrenare a unor turbine (v. fig. XVI c), la turboreactoare (la cari antrenează turbina compresorului de aer) sau la reacto-propulsoare (la cari antrenează turbina compresorului de aer şi turbina elicei). La reactoare se foloseşte combustibil lichid (la majoritatea aeroreactoarelor şi la unele rachete) sau solid (la unele rachete), comburantul fiind aerul atmosferic (la aero-reactoare) sau o substanţă oxidantă (la rachete).
Cameră de detentă
335
Cameră de încălzire
Camera de combustie poate fi echipată cu dispozitive de turbulentă în interior, pentru a obfine o ardere optimă, şi cu circuite de răcire în exterior, pentru reducerea temperaturii gazelor de ardere (v. fig. XVII). Perefii camerei de combustie a unui reactor fre-
1
solicitări termice variabile. Colectoarele sînt larg dimensionate, avînd în vedere rezistenfă reodinamică şi se izolează pe cît posibil de acfiunea mediului încălzitor. La turbinele cu reîncălzire (v.), în aceeaşi cameră de încălzire, de obicei în focar, se mon-
XVII. Schema camerei de combustie a unui turboreactor.
1) carcasa camerei; 2) zona cilindrică a fevii de foc; 3) zona conică a fevii de foc; 4) dispozitiv frontal de turbulenţă; 5) con perforat; 6) inel de legătură; 7) locaşul injectorului; 8) paletă; 9) de la compresor spre turbină; 10) spre turbină.
buie să reziste la solicitări termice mari (circa 25---60 kcal/m3 h at) şi să aibă conductivitate mare (circa 0,95--*0,97).
î. ~ de detentă. Ind. petr., Uf.: Vas cilindric, vertical, în care trec reziduul sau produsele din camera de reacfie a instalafiilor de cracare termică. Mai nou camera se numeşte evapora/or, întrucît trecerea în evaporator e asociată cu o reducere importantă a presiunii şi deci cu o evaporare parfială a fracfiunilor cari se găsesc în faza lichidă în camera de reacfiune. Sin. Cameră de flashing.
2.	~ de distribuţie. Mş.: încăperea în care se mişcă sertarul maşinii cu abur şi de unde fluidul motor e distribuit în cilindrul maşinii, de o parte sau de alta a pistonului. Perefii camerei de distribuie se toarnă, în general, din acelaşi material, monobloc cu cilindrul maşinii sau cu capacul âcestuia. Sin. Cameră de sertar.
3.	~ de egalizare. Metg., Ut.: Porfiunea-din cuptorul de încălzire a lingourilor, în care stă materialul pînă la uniformizarea temperaturii în toată masa lui. V. şi sub Cuptor.
4.	~ de explozie. Mş. V. sub Cameră de combustie.
5.	~ de flashing. Ind. petr.: Sin. Cameră de detentă (v.).
6.	~ de încălzire. Termof., Ut.: Instalafie folosită la încălzirea aerului atmosferic sub presiune, în vederea utilizării lui ca fluid motor înfr-o turbină cu gaze în circuit închis ^turbină cu aer cald). în principiu, construcfia camerei de încălzire e analogă cu cea a unei căldări de abur de înaltă presiune cu trecere forfafă şi cuprinde (v. fig. /): un focar pentru arderea combustibilului lichid sau a prafului de cărbune, ecranat cu fevile fasciculului de radiafie, ale instalaf iei de încălzire a aerului şi eventual un canal de gaze de ardere, în care se amplasează fevile de aer ale fasciculului de convecfie şi pre-încălzitorul aerului de combusfie.
Instalafia de încălzire a aerului e formată, în general, din două fascicule de fevi cu diametrul de 20**30 mm, prin cari circulă aerul de încălzit; un fascicul constituie suprafafa de încălzire directă prin radiafie, ecranînd focarul camerei, iar al doilea fascicul, sifuat în canalul gazelor de ardere, constituie suprafafa de încălzire indirectă (prin convecfie). Instalaţia de încălzire trebuie să prezinte o rezistenfă reodinamică mică (pierderile de presiune ale fluidului energetic în camera de încălzire influenfînd randamentul întregii instalafii a turbinei cu gaze) şi, totodată, posibilitatea unei răciri eficiente a suprafefei de încălzire (vitese mari ale fluidului energetic prin conducte). Această condifie se realizează prin construirea fasciculelor din fevi cu traseu simplu, în general recfiliniu, şi uneori cu secfiune variabilă, şi anume mai mică în zonele cu solicitare termică mare (pentru a obfine aici o vitesă mare a fluidului energetic şi o răcire mai eficientă a suprafefei de încălzire) şi mai mare în zonele cu solicitare termică mică (pentru micşorarea vitesei şi deci a pierderilor de presiune). Ţevile sînt fixate între două colectoare şi sînt dispuse vertical printr-o suspensiune elastică, permifînd preluarea dilatafiilor rezultate din
-~--5
I. Cameră de încălzire, cu cărbune pulverizat (pg — 28 kgf/cm2; f2 = 397°; f3 = 660°). f) manta; 2) căptuşeală refractară termoizolatoare; 3) focar; 4) arzător; 5) dis-fribuitor inelar a! fasciculului de radiaţie; 6) fascicul de radiaţie; 7) colector al fasciculului de radiaţie; 8) distribuitor al fasciculului de convecţie; 9) fascicul de convecţie; 10) colector al fasciculului de convecţie; 11) conductă de legătură; 12) canal de gaze; 13) preîncălzitor de aer; 14) pîlnie de evacuare a zgurii; 15) transportor continuu pentru zgură; 16) vagonet.
tează şi fasciculul de reîncălzire a fluidului motor (v. fig. II). Pre-încalzitorul aerului de combustie folosit e de tipul „cu plăci" sau rotativ (v. Preîncălzitor de aer). — Fluidul energetic refulat de compresoarele turbinei	^	7
pătrunde în camera de încălzire (după ce a trecut prin preîncălzitorul recuperator al turbinei) la o temperatură de350--450°, unde se separă, în general, în doi curenfi paraleli şi de acelaşi debit, dintre cari unul e dirijat prin fasciculul de radiafia, iar celălalt, prin fasciculul de convecfie, unde sînt încălzite pînă la temperatura de 650”*750° (v. fig. II).
(La unele instalafii, fasciculul ce convecfie e legat în serie cu cel de radiafie, aerul trecînd întîi prin fevile fasciculului de con-
	I 04
	N
	îxi
	j
i
3
II. Schema circulaţiei aerului într-o camera de încălzire cu bifurcarea curentului de aer.
1)	suprafaţădeîncălzire directă (prin radiaţie);
2)	suprafaţă de încălzire indirectă (prin ccn-vecţie); 3) intrarea aerului rece; 4) ieşirea aerului cald; 5) focar; 6) preîncălzitor de aer
comburant; 7) ieşirea gazelor de ardere.
vecfie.) Presiunea maximă de regim a instalafiei e în general de 25***60 at, la turbinele fără încălzire intermediară, iar la turbinele cu încălzire intermediară, presiunea maximă de regim e de 40---60 ct în partea de înaltă presiune şi de 12---2Q at în partea de joasă presiune.
Cameră^de încărcare
336
Cameră de încărcare
Focarul consistă dintr-o încăpere cilindrică sau prismatică verticală, cu perefii confecfionafi din material refractar termo-izolafor, îmbrăcafi cu o manta din tole de ofel, şi e echipat
III. Camera de încălzire cu ardere sub presiune, a unei turbine cu gaz, cu circuit închis, cu reîncălzire (puterea turbinei Nţ = 6000 kW; presiunea inifială a aerului p3 = 41 kgf/cm2; presiunea intermediară p3,= 14 kgf/cm2; temperaturile inifială şi finală ale aerului în primul et3j de încălzire t2'= 380°; f3 — 650°; temperaturile inifială şi finală ale aerului în etajul de reîncălzire 1$ = 425° şi f3' = 650°).
J) manta; 2) căptuşeală refractară; 3) ecran tubular de protecfie; 4) focar; 5) arzător de motorină; 6) tubulură de intrare a primului etaj de încălzire; 7), 8) distribuitor şi colector inelar al primului etaj de încălzire; 9) fascicul de^ fevi încălzitoare ale primului etaj; 10) tubulură de evacuare a aerului din primul etaj de încălzire; 11) distribuitor de aer al etajului de reîncălzire; 12) colector inelar al etajului de reîncălzire; li) fascicul de fevi de reîncălzire; 14) tubulură de evacuare a etajului de reîncălzire; 15) tubulură de intrare a aerului comburant; 16) tubulură de intrare a gazelor de ardere recirculate; 17) preîncălzitor de aer comburant; 18) suspensiune elastici.
cu arzătoare sau cu injectoâre de combustibil, montate fie în perefii laterali, fie în plafonul camerei (v. fig. /). Canalul de gaze, de construcfie asemănătoare cu cea a focarului, e legat de acesta printr-un tronson orizontal. Unele camere, în cari arderea are loc sub presiune (2***4 at), au focarul etanş şi rezistent la presiune interioară, iar arzătorul e dispus Ia partea in» ferioară a focarului, coaxial cu acesta (v. fig. III).
Unele camere de încălzire sînt echipate cu o instalafie de recirculare compusă dintr-un canal care scurt-circujtează traseul gazelor de ardere şi are rolul de a preleva, cu ajutorul unei suflante, gazele de ardere răcite parfial după ieşirea din focar, şi de a le reintroduce în acesta pentru a micşora încărcarea termică în focar.
Dimensiunile unei camere de încălzire sînt aproximativ egale cu ale unei căldări de abur de înaltă presiune, avînd randamente egale şi debitele respective (de abur şi de aer) corespunzătoare unei aceleiaşi	puteri elecfrice utile.
Randamentul camerei	de încălzire e aproximativ egal	cu
al căldărilor acvafubulare	de înaltă presiune (folosind acelaşi
combustibil), avînd valori	cuprinse între 0,85 şi 0,9.
1.	~ de încărcare. Tehn. mii.: Partea din interiorul fevii unei guri de foc în care e introdusă încărcătura de aruncare a proiectilului, care e pusă fie în saci (garguze), fie în tuburi-cartuş. Volumul camerei de încărcare e o caracteristică balistică a fevii şi trebuie să permită realizarea unei presiuni suficiente pentru punerea în mişcare a proiectilului, cu gazele dezvoltate de pulbere pînă în acest moment.
La gurile de foc ghintuite, camera de încărcare are diametrul inferior diferit de calibrul fevii (mai mare decît acesta) şi variabil progresiv de-a lungul ei, pentru ca trecerea de la diametrul camerei de încărcare la diametrul interiorului ghintuit al fevii să nu pericliteze rezisfenfa acesteia printr-o trecere bruscă de la un diametru mare la unul mic. Această trecere trebuie să cuprindă o parte necesară reducerii treptate a secfiunii (conul de racordare), o parte pe care se reazemă brîul forfator al proiectilului (conul de rezemare) şi zona de începere a ghin-turilor în care brîul forfator e tăiat progresiv, pînă la adîncimea corespunzătoare cu înălfimea plinului ghintului (conul forfator), (v. fig. I a şi b).
Această constitufie a trecerii e tipică, dar nu e totdeauna obligatorie. Se întîlneşte în special la gurile de foc cari încarcă
/. Camere de încărcare de artilerie, a) şi b) pentru proiectil cu tub sertizat, respectiv cu tub nesertizat; c) peniru încărcătură în garguze. 1) tub-cartuş; 2) peretele fevii; 3) con de racordare; 4) con de forjare; 5) proiectil; 6) con de rezemare,
un cartuş sertizat. La celelalte guri de foc poate lipsi unul dintre conuri; de asemenea, dacă diferenfa de seefiune e mare, conul de racordare şi chiar cel de rezemare pot fi fractionate în mai multe conuri.
Cameră de plumb	337	Cameră	de	praf
înclinarea conuiui de rezemare, care trebuie aleasă înfre limite juste, rezultate în general din consideraţii de serviciu şi balistice, -influenţează pozifia proiectilului; toleranfele de fabricafie asigu-rînd o pozifie mai constantă şi impunînd un timp mai lung pentru aceeaşi variafie de volum, cu cît înclinarea e mai mare, cu atît combustia în camera de ardere se dezvoltă mai normal, şi invers.
înclinarea conului de forfare e determinată de nevoia tăierii progresive a brîu lui forfator în ghinturi şi e legată de o lungime care să permită tăierea completă şi asigurarea etanşei-tăfii, evifînd smulgerile de metal şi scăpările de gaze.
Conul de rezemare şi cel de forfare se întîlnesc la aproape toate felurile de guri de foc şi au în general profiluri stabilite. Conul de racordare poafe'varia ca formă şi dimensiuni după natura încărcăturii de pulbere de azvîrlire, după şambraj, etc.; el poate fi un simplu trunchi de con, două trunchiuri de con simple sau două trunchiuri de con înfre cari se află o porfiune cilindrică, etc.
Organizarea camerei de încărcare depinde şi de modul de organizare a încărcăturii de pulbere: dacă aceasta e plasată într-un tub-cartuş sertizat sau nesertizat; dacă tubul e redus şi, în sfîrşit, dacă încărcătura nu comportă nici un fel de tub-cartuş.
în general, înclinarea peretelui camerei de încărcare e variabilă: ea e cu atît mai mare, cu cît calibrul e mai mic (deoarece cadenfa de tragere creşte cînd calibrul scade şi e important a uşura extragerea tubului-cartuş); ea descreşte, cu cît încărcătura e mai mică sau tubul-cartuş e mai scurt.
La loviturile la cari tubul şi pulberea se încarcă separat, perefii camerei de încărcare pot avea o înclinare constantă pînă la conul de rezemare. în cazul garguzelor, camera e în general cilindrică, prezentînd spre culată un trunchi de con cu înclinare mai accentuată, spre a micşora presiunea totală pe suprafafa anterioară a închizătorului (v. fig. I c).
La pistolete (v. fig. //) şi revolvere (v. fig. III), camerele de încărcare sînt, în general, cilindrice, primind cartuşe cu tubul cilindric, iar la celelalte guri de foc portative (v. fig. /V),
camerele au forma	.. _	„	,	.	w	,	,	, , .
,	.	i	II.	Camera de incarcare de pisfolef.
tronconica cu con de	J .. ,,	x , A w
,	.	ir	I)	ţeava:	2) ghinfurile fevii; 3) cameră de incarcare.
racordare şi con defor-	1
fare; la acestea, glonful neavînd brîu forfator, acfiunea de rezemare a lui se face direct pe conu! de forfare, iar pozifia lui e determinată de pozifia cartuşului, care e fixă.
de balistică interioară şi intervine în formulele respective (v. şi sub Balistică) cu factorul %~D2jd2, numit co eficient de lăr-
III. Cameră de încărcare de revolver.
1) cameră de încărcare; 2) feavă; 3) butoiaş.
gire al camerei de încărcare, cum şi prin expresia mai veche şi mai cunoscută	— D/d
numită şambraj. D şi d sînt, respectiv, diametrul mediu al camerei de încărcare şi calibrul fevii.
î. ~ de plumb.
Ind. chim., Ut.: încăpere de formă para-lelepipedică sau cilindrică, construită din tablă de plumb, foîo-
/V. Schema camerei de încărcare a unei puşfi. î) iub-carfuş; 2) g onf; 3) feavă.
sită la fabricarea acidului sulfuric. în camerele de plumb, lipite înfre ele cu plumb, se oxidează anhidrida sulfuroasă în anhidridă sulfurică, în prezenfa oxizilor de azot şi cu exces de aer. Pe măsură ce se formează anhidrida sulfurică, aceasta se disolvă în apa care e introdusă în camere, formînd acidul sulfuric diluat.
în unele camere de plumb, numite camere tangenţiale, intrarea gazelor e orientată astfel, încît li se imprimă o mişcare elicoidală, pentru a parcurge un drum mai lung. în aceste camere se obfine un randament volumetric mai mare în acid sulfuric.
2.	~ de praf. 1. Tehn.: încăpere cu perefi netezi şi uşor de curăfit, folosită în instalafiile de ventilafie sau de condifio-nare a aerului, prin care acesta trece cu o vitesă cît mai redusă, astfel încît să se poată depune praful pe care-l confine, s. ~ de praf. 2. Termot., Ut.: încăpere pentru depunerea şi recuperarea prafului de cărbune zburător, la căldări le de abur în cari se arde cărbune pulverizat. Depunerea se poate efectua prin decantare, printr-un sistem de şicane celulare, prin ciclon, prin filtre cu acfiune electrică, prin filtre umede, etc. V. şi sub Desprăfuitor.
4.	~ de praf. 3. Ind. text., Ut.: Sistem de cutii montate în continuarea conductei de transport pneumatic în secţia de curăfire din filaturile de bumbac, în vederea separării impuri-
Trecerea de la diametrul camerei de încărcare la diametru! părfii ghintuite a fevii influenţează desfăşurarea proceselor
tăfiior mărunte şi a prafului mineral din bumbacul care a fost supus la o primă destrămare.
22
Cameră de precombustie
338
Cameră de stingere
Camerele de praf se montează după unu sau după două puncte de lovire, pentru ca materialul să fie desfoiat în prealabil.
Secfiunea camerelor de praf fiind mai mare decît secfiunea conductei de sosire a materialului fibros transportat de aer, vitesa scade, iar impurităfiIe şi praful, avînd greutate specifică mai mare, cad printre barele grătarelor în compartimentele de sub grătare, şi bumbacul desfoiat, fiind uşor, e antrenat mai departe de curentul de aer (v. fig.).
Curăfirea cu ajutorul camerelor de praf e eficientă, fără ca materialul fibros să fie supus acfiunilor mecanice. îndepărtarea prafului depus se face prin deschiderea perefilor inferiori şi descărcarea în vagonetul adus dedesubtul camerelor. Sin. Canal de praf.
1.	~ de precombustie. A4ş.: Sin. Antecameră (v. Antecameră 3).
2.	~ de pulbere. Ind. chim., Ut.: Cameră constituită din încăperi despărfite prin perefi perpendiculari pe direcfia de mişcare a gazelor sau paraleli cu ea, folosită în industria acidului sulfuric pentru curăfirea de suspensii a gazelor sulfuroase.
3.	~ de reacfie. Ind. petr., Ut.: încăperea unei instalafii de cracare termică, în care ajunge materia primă după ce a fost încălzită în cuptor. în camera de reacfie se produc reacfii le de descompunere termică prin cari se formează produsele de cracare. Camera de reacfie, care are perefi metalici, e construită prin sudură electrică şi tratată termic (v. fig. sub Dubbs, procedeul de cracare ~).
4.	~ de sertar: Sin. Camera sertarului, Cameră de distribufie (v.).
5.	~ de stingere. Elf.: Cutie cu perefi refractari, montată deasupra, respectiv în jurul contactelor de rupere a întrerup-toarelor de putere, cu scopul de a primi arcul electric de întrerupere şi a contribui la stingerea lui.
Arcul e forfat să intre în camera de stingere, fie prin curentul ascendent (natural sau dirijat) de aer sau de gaze calde, ori prin cîmpuri magnetice dirijate în mod convenabil (v. Suflaj magnetic), fie prin ambele efecte combinate. Efectul de stingere e datorit în principal apropierii arcului de perefi reci, ceea ce favorizează desionizarea (răcirea) coloanei, prin neutralizarea şi recombinarea purtătorilor de sarcini. în cameră, arcul se lungeşte, se subfiază şi se stinge, şi anume: în curent continuu cînd necesită, din cauza alungirii şi răcirii, o tensiune de ardere mai mare decît cea care-i stă la dispozifie; în curent alternativ
/. Camere de stingere în aer. a) cu şicane; b) cu grătar metalic; 1) contact fix; 2) contact mobii; 3) şicane; 4) plăci metalice; 5) găuri de eşapare.
cînd, după o trecere prin zero a curentului, nu se mai poate reaprinde. Există şi camere de stingere de construcfie specială, lâ cari procesul de stingere nu se bazează numai, pe alungrrea arcului sau pe efectele de perete, ci şi pe fracfionarea arcului şi multiplicarea căderilor catodice.
După~mediul de stingere care te umple, se deosebesc mai multe feluri de camere:
Camera de stingere în aer (v. fig. /), are o formă dreptunghiulară sau trapezoidală, de obicei cu perefii laterali paraleli, care poate fi deschisă parfial sau complet la partea superioară de ieşire a gazelor calde şi a resturilor arcului, Perefii laterali împiedică în acelaşi timp trecerea arcului asupra altor faze alăturate. Şicane dispuse pe traiectoria arcului au rolul de a mări la început presiunea în cameră, frînînd ioni-zarea; apoi, forfînd arcul, de a trece cît mai aproape de perefi, în fine, răcind gazele calde şi ionizate prin expansiunea lor în exteriorul camerei. Materialele refractare ale camerelor sînt: plăci de piatră (bazalt), ceramică (şamotă) sau aglomerate refractare presate cu amestec de asbest (eternit, etc.). Asamblarea se face cu buloane şi cu şuruburi de ofel zincat. Pentru dirijarea cîmpului magnetic de suflaj se dispun lateral plăci de ofel moale. Camera de stingere în aer se utilizează pe o scară mare la contactoarele şi întreruptoarele de joasă tensiune şi, mai rar, ia întreruptoare de putere de înaltă tensiune (pînă la 6 kV), cu o putere de rupere limitată.
Camera de stingere în ulei are uleiul sub presiune, în mişcare, folosit pentru spălarea, răcirea şi stingerea arcului electric. Presiunea se realizează prin evaporarea şi disocierea uleiului de către arc, într-un spafiu mai mult sau mai pufin închis, sau, în anumite cazuri, printr-un piston special, independent de curentul în arc. (Uleiul rece pus sub presiune e îndreptat prin deschideri şi şicane spre arc în direcfie fangenfială sau transversală). Camera are rolul de a coordona mişcarea contactelor mobile cu cea a arcului şi a uleiului, cu scopul de a realiza un efect de stingere cît mai puternic.
La baza calculelor pentru dimensionarea camerelor de stingere stă energia totală produsă de arc:
(1)	W^C^idt,
J o
unde ua [V] e tensiunea la bornele arcului, i [A] e curentul în arc, t [s] e timpul care, se obfine din planimetrarea oscilogramei curentului şi tensiunii arcului de întrerupere.
Cantitatea de gaze generate din ulei, redusă la presiunea
1	at şi 20°, e dată de:
(2)	V0 = CW	[cm3],
unde C variază între 30 şi 160 cm2/kj, la camere cu ulei mult, şi poate atinge 200 cm2/kJ, la camere speciale cu ulei pufin.
Din volumul de gaze se poate calcula aproximativ presiunea (finînd seamă de evolufia puterii arcului şi de volumul de gaze scăpate în afară) şi se pot dimensiona perefii camerei.
Evolufia camerei de stingere caracterizează evolufia între-ruptoarelor. Camere de stingere au apărut pentru prima oara în interiorul întreruptoarelor cu ulei mult, observîndu-se că închizînd spafiul de arc într-o cameră în care în timpul ruperii se poate produce o suprapresiune, stingerea arcului e favorizată şi puterea de rupere e mărită. Pe această bază s-au dezvoltat numeroase tipuri de camere de stingere sub ulei, dintre cari cele mai caracteristice sînt următoarele:.
Camera de stingere simplă (v. fig. II) are contactul superior fix, cel inferior mobil avînd forma de tijă, care se deplasează în jos. Arcul format după desfacerea contactelor evaporă uleiul, pro-ducînd o presiune în camera obturată de tija de contact. în momentul cînd aceasta părăseşte orificiul inferior, gazele calde năvălesc în exterior spălînd puternic arcul, care se stinge la trecerea următoare prin zero a curentului. Presiunea inifială e foarte favorabilă desionizării şi măririi rezistenfei electrice a arcului.
II. Cameră de stingere simplă.
I) contact staţionar; 2) contact mobil; 3) cameră cu ulei; 4) capac; 5) cămaşă; 6) carcasă.
Cameră de stingere
339
Cameră de stingere
Variante mai noi ale acestei camere prevăd o etanşare mai bună în jurul tijei, deci presiuni interioare mai mari.
Camera de explozie (v. fig. III) e o perfecfionare importantă adusă camerei simple de stingere, caracterizată prin îngustarea ajutajului prin care trece tija de contact. Se produce astfel o presiune de ordinul a 100 ata; pentru a rezista, camera are învelişuri de ofel dur şi formă da sferă sau de cilindru scurt. La părăsirea camerei, tija liberează orificiul ajutajului prin care gazele şi uleiul de foarte înaltă presiune năvălesc în exterior şi spală în mod foarte e-nergic arcul, produ-cînd stingerea lui.
IIICameră de explozie.
f) ii j ă de contact;
2) contact fix; 3) cameră de ofel; 4) traversă; 5) tija izolantă a contactului mobil;
6)	izolator de trecere;
7)	orificiu de evacua-
re a gazelor.
Camera de expulsiune e o cameră de stingere simplă, la care stingerea se produce în special din cauza expulsiunii gazelor calde şi a arcului prin şicane şi ajutaje înguste (v, fig. /V).
Fig. VI reprezintă o cameră de stingere (răsturnată) cu mişcare transversală a uleiului. Arcul e forfat de uleiul şi de gazele
V. Cameră de stingere dublă.
J) contact deschis în camera superioară 2; 3) contact deschis în camera inferioară 4; 5) tijă de contact fubu-lară mobilă; 6) ajutaj de evacuare.
VI. Cameră de stingere răsturnată (cu mişcare transversală a uleiului).
1) contact fix; 2) contact mobil; 3) arc; 4) şicană transversală.
puse în mişcare de presiunea din camera inferioară să se apropie de perefii izolanfi, reci, ai şicanelor.
O cameră de stingere perfecţionată, cu mişcare transversală a uleiului, e reprezentată în fig. V//. Ea are două întreruperi şi canale transversale mai înguste, prin cari arcul e forfat să intre
0=^
de gazele calde dezvoltate de el însuşi. Arcul din stingă e generator de gaze, cari sînt îndreptate asupra arcului din dreapta în serie cu primul şi produc stingerea acestuia. Concomitent, primul arc se stinge şi el în lipsă de curent.
Camera convectoare are tija de contact mobilă obtu-rînd şi deschizînd pe rînd un sistem de camere mai mici, şi producînd ridicări ale presiunii, urmate de detente, şi în-
VII. Cameră de stingere cu mişcare transversală a uleiului.
1) coniacie fixe; 2) traversă cu contacte mobile; 3) arc generator de gaze; 4) arc forfat să intre în şicane transversale.
sofite de o spălare energică a arcului de către mediul de stingere care-l răceşte datorită pierderilor de căldură prin convecfie.
IV. Cameră de expulsiune.
1) contact fix; 2) contact mobil; 3) cămaşă; 4) zona de arc; 5) orificiu de evacuare.
Camerele de stingere mulfiple sînt constituite din două sau din mai multe camere în serie, în fiecare dintre ele aprinzîndu-se un arc. în fig. V e reprezentată o cameră dublă, la care întîi se desface contactul superior 1, iar presiunea formată în această cameră 2 se transmite în cea inferioară 4, înainte de a apărea acolo arcul. în momentul deschiderii contactului inferior 3, arcul e spălat longitudinal de uleiul care stă sub presiunea permanentă a camerei superioare. Gazele calde dezvoltate de arc nu pot să părăsească spafiul camerei decît prin tija de contact tubulară 5. Astfel, arcul e despicat în mai multe coloane paralele, cu curenfi mai mici, şi poate fi stins mai uşor.
Camerele de stingere dezvoltate şi perfecţionate în acest mod au format elementele de bază pentru construcfia întreruptoarelor cu ulei pufin, la cari camera de stingere e răsturnată. în acest caz, uleiul are numai rolul de a stinge arcul, pe cînd izolafia dintre contacte şi dintre faze a fost transferată altor materiale izolatoare.
2
Y
•5
VIII. Cameră de expansiune elastică, a) faza de aprindere a arcului; b) faza de eşapare; t) contact fix; 2) tija de contact mobilă; 3) cameră de presiune; 4) cameră de expansiune.
Camera de expansiune are gazele sub presiune într-o primă cameră a contactului fix, cari se destind spre una sau spre mai
22*
Camera fangenfială
340
Camera de deversare
multe alfe camere, răcind prin expansiune coloana de arc (v. fig. VIII).
Camera de expansiune elastică are o garnitură de cauciuc groasă, care se comprimă în cazul cînd presiunea internă creşte peste o anumită limită, permifînd gazelor calde să scape în exterior şi răcind prin expansiune zona arcului.
Camera de stingere Deion e construită din plăci metalice şi refractare suprapuse, în formă de U, cu sau fără şicane, formînd ceea ce se numeşte un grătar Deion.
Arcul e antrenat în inferiorul camerei de un cîmp magnetic dispus judicios şi forfat să atingă marginile plăcilor metalice. El se fracfionează aici în arcuri mici, cari toate reclamă la catod o cădere de tensiune bine stabilită, de circa 130 V.
Tensiunea de ardere creşte considerabil, iar numărul plăcilor se alege astfel, încît să depăşească ten-	IX.	Cameră	de	siingere	Deion.
si-unea disponibilă şi 0 contact fix; 2) pachet de plăci izolante; 3) ecran; astfel arcul să se stin-	4)	ajuta]	pentru tija de contact mobilă,
gă. La stingere mai
contribuie răcirea arcului prin apropierea de perefii reci şi emiterea de către plăcile izolante a unor gaze cari spală şi răcesc coloana de arc (v, fig. IX).
Tendinfele cele mai recente în construcfia camerelor de stingere pentru aparate de conectare de tensiune joasă sînt următoarele:
Stingerea sub ulei se evită din cauza uzurii relativ mari a contactelor (la arc), cu excepfia aparatelor destinate să funcfio-neze în începeri cu mult praf sau cu pericol de explozie.
Suflajul magnetic clasic e abandonat în aparatele de conectare de curent alternativ tot din cauza uzurii relativ mari a contactelor, prin împroşcarea materialului de contact topit.
Se preferă camere de stingere cari nu prezintă dezavantajele menfionate, şi anume: camere cu grătar Deion în legătură cu întreruperea dublă; camere de stingere simple în legătură cu întreruperea multiplă (dublă sau, la puteri de rupere mari, cuadruplă).
Aceste solufii satisfac cerinfele moderne ale aparatelor de conectare: frecvenfă foarte mare de conectări, durată lungă atît a mecanismelor, cît şi a contactelor.
La tensiuni înalte şi foarte înalte se utilizează camere multiple de tipul celei convectoare sau cu canale transversale (v. fig. VII).—
1.	~ tangenţială. Ind. chim. V. sub Cameră de plumb.
2.	Cameră. 4. Tehn.: Compartiment sau spafiu, închis ori deschis, al unui sistem tehnic, care serveşte la racordarea unor părfi ale sistemului tehnic, permite accesul în anumite puncte ale sistemului, realizează spafiul necesar funcfionării unui dispozitiv sau a unei instalafii, sau care serveşte la protecfiă persoanelor în timpul lucrului în interiorul sistemului tehnic.
3.	colectoare. Alim. apă.: Mic rezervor subteran de beton, care face parte dintr-o captare de apă, şi în care se varsă conductele de sifonare şi cele de gravitafie sau drenurile şi galeriile unei captări subterane ori de suprafafă, pentru a colecta
apa îrftr-un singur loc şi a o dirija mai departe spre locul de folosinfă, fie direct prin gravitafie, fie prin intermediul unei stafiuni de pompare. Sin. Puf colector. V. şi sub Captare de apă.
4.	~ de acumulare. Expl. pefr., Ut.: Garnitură de burlane sau de fevi de extracfie cu diametrul mai mare decît diametrul coloanei exterioare de fevi de extracfie, făcînd parte din instalafia de erupfie intermitentă la sondele în erupfie artificială (v. fig.). în sondă se introduc concentric două rînduri de tevi de extracfie, iar camera de acumulare, care are la partea inferioară o supapă de alimentare, care se deschide în sus, se montează la capătul de jos al coloanei exterioare de fevi. Camera e cufundată sub nivelul lichidului din sondă. Gazele injectate în spafiul inelar dintre fevile de extracfie evacuează lichidul din cameră, prin coloana interioară de fevi, la suprafafă. Deoarece în timpul evacuării lichidului, presiunea din interiorul camerei e mai mare decît cea din exterior, supapa de alimentare va fi închisă şi presiunea mare din cameră nu se transmite pe talpa sondei.
După evacuarea lichidului în separator se întrerupe injectarea gazelor comprimate, Cameră de acumulare, presiunea în cameră scade şi devine mai 1) aer comprimat; 2) ji-mică decît presiunea din exteriorul came- tei; 3) camera propriu-rei, supapa de alimentare se deschide şi zisă; 4) supapă; 5) }evi lichidul din sondă pătrunde din nou în deextracfieconcentrice. cameră. După ce camera s-a umplut, se
injectează din nou gaze şi ciclul se repetă. Sistemul permite scurgerea continuă a lichidului din strat în sondă, la variafii limită mici ale presiunii dinamice de fund şi, prin aceasta, se măreşte debitul sondei şi se îmbunătăţeşte regimul ei de producfie,
5.	~ de captare. Alim. apă.: Cameră cu perefi etanşi, de zidărie sau de beton, de obicei subterană, care serveşte la colectarea apelor unui izvor, ferindu-le de murdărire şi de in-fectare, în scopul folosirii lor penfru consum. Se amplasează, fia în dreptul vinei de apă a izvorului, cînd acesta iese la zi concentrat într-un singur punct, fie în dreptul vinei principale a izvorului, cînd acesta are mai multe vine* în acest caz, celelalte vine ale izvorului sînt colectate printr-un dren sau printr-o galerie drenantă, cari se varsă în camera de captare. V. şi sub Captare de apă.
6.	~ de deversare. Canal.: Cameră de construcfie speciala, amenajată pe canalele colectoare principale, paralele şi învecinate cu un emisar, sau pe canalul colector general al unei canalizafii în sistem unitar, care e destinată să menfină debitele de scurgere sub o anumită limită, prin separarea şi dirijarea, direct în emisar, a excesului de ape provenite din precipitaţii, evitînd supradimensionarea canalelor şi a stafiunilor de epurare.
Din punctul de vedere al construcfiei, camerele de deversare sînt asemănătoare cu camerele de intersecfiune, dar au sensul de curgere inversat şi radierul situat la două niveluri, în loc de a fi racordat ca la camerele de intersecfiune. Camera de deversare are două compartimente: primul asigură continuitatea canalului în aliniament, iar al doilea primeşte excesul de ape, pe cari le trece în canalul de descărcare. Camera a doua are o formă uşor curbată în plan, deoarece traseul canalului de descărcare se depărtează aproape imediat de traseul canalului principal, iar curba canalului de descărcare porneşte chiar din camera de deversare (v. fig. I şi II). Cele două compartimente sînt separate printr-un deversor constituit dintr-un perete de beton sau de beton armat, de înălfime constantă sau
Cameră de distribuţie
341
Cameră de interseefiune
/. Cameră de deversare aşezată în punctul de schimbare a secţiunii canalului colector, a) seefiune orizontală; b) seefiune longitudinală /4-B-C-D; 1) cana! colector; 2) canal de descărcare (de evacuare); 3) camera de deversare; 4) c’eversor.
variabila, gros de 10—15 cm. Deversorul poatefi orientat paralel cu sensul de curgere al curentului principal (în care caz se numeşte dever-sor lateral) sau înclinat fafă de a-cesta.
Pentru a evita refularea apelor emisarului în ca-nalizafie, în perioadele în cari a-cesta are nivelul mărit, camera de deversare poate fi echipată cu dispozitive de micşora-resau de închidere completă a secfiunii de plecare către canalul de descărcare (stavile sau porfi).
Dimensiunileca-merelor de deversare rezultă din mărimea seefiunilor canalelor (in-cluziv a celui de descărcare) şi din calculul hidraulic al pragului. Forma pragurilor e, de obicei, rotunjită.
i. ~ de distribuţie. Canal.:
Cameră de dimensiuni mijlocii (dar mai mari decît ale unui cămin de vizitare), asemănătoare cu camerele de interseefiune, dar care e amenajată şi pe canale de dimensiuni mai mici, care serveşte la dirijarea convenabilă a curentului apelor de scurgere, pentru repartizarea debitelor, fie în vederea unor lucrări de. întrefinere, fie înaintea unor instalafii (de ex. înainte de intrarea în ansamblul lucrărilor de epuraţie, sau la capetele unui sifon).
E echipată cu stavile de lemn, la toate seefiunile de plecare, pentru închiderea şi deschiderea acestora după nevoile exploatării.
La canalizafiile mai vechi, camerele de distribufie erau fo^ losite, cînd puteau fi amenajate, pentru spălarea forfată a diferitelor sectoare ale canalizafiei, prin strangularea temporară
II. Cameră de deversare amplasată la intersecfiunea a două canale.
a) seefiune orizontală; b) seefiune longitudinală G-H; c) seefiune transversală A-B; d) seefiune transversală C-D-E-F; J) canal ovoid 150/100; 2) canal ovoid 180/120. 3) canal de descărcare, ovoid 195/130; 4) cameră de deversare; 5) deversor; 6) radierul canalului de descărcare.
a curgerii şi prin descărcarea bruscă a apelor acumulate, în una dintre direcfiile de scurgere.
2.	~ de echilibru. Hidrof. V. Echilibru, cameră de
3.	~ de interseefiune. Canal.: Cameră amenajată la interşec-^ Jiunea a două sau a mai multor canale de dimensiuni mari, pentru
C\e
1. Cameră de interseefiune pentru doua canale. a) seefiune plană; b) seefiune longitudinală A-B; c) seefiune transversală C-D; d) seefiune transversală E-F; e) seefiune transversală G-H; f) seefiune transversală l-J; i) şiJ2) canale cari se intersectează; 3) cameră de interseefiune; 4) perete vertical cu înălfime variabilă.
a permite racordarea acestora astfel, încît regimul de curgere a apelor în canale să nu se modifice decît în limitele admisibile.
II. Cameră de interseefiune pentru trei canale, a) seefiune pîană; b) seefiune longitudinală A-B; c) seefiune transversală C-D; d) seefiune transversală E-F; e) seefiune transversală G-H; f) seefiune transversală l-J; I), 2), 3) canale cari se intersectează; 4) canal cu seefiunea mai mare;
5) cameră de interseefiune; 6) perete vertical cu înălfime variabilă.
în acest scop, camerele de interseefiune trebuie să îndepln nească următoarele condifii: să asigure racordarea progresivă a seefiunilor canalelor cari se intersectează, pentru a evita va-riafii mari de vitesă a apelor, cari pot provoca erodarea pere-
Cameră de lucru
342
Cameră de rupere de panfă
fi lor canalelor sau favorizează formarea de depuneri; să asigure schimbarea progresivă a direcfiei de curgere a apelor; să nu provoace umflarea apelor (remuuri) în canalele secundare, Pentru a îndeplini aceste condifii, secfiunea camerelor de inter-secfiune trebuie să crească progresiv, dinspre canalul principal spre canalele secundare, iar nivelul canalelor secundare, fafă de nivelul canalului principal, să fie situat astfel, încît nivelul apei să fie acelaşi In toate canalele. Cînd panta canalelor permite, se recomandă ca radierul canalelor secundare să fie deasupra radierului canalului principal, pentru a împiedica formarea de remuuri în canalele secundare, în timpul scurgerii apelor de ploaie. Dirijarea apelor pe radierul camerei de interseefiune se face prin unul sau prin mai mulfi perefi verticali, cu înălfime variabilă (v. fig. I şi II).
Camerele de interseefiune se execută din zidărie de cărămidă, din beton simplu sau din beton armat, şi sînt acoperite de obicei cu un planşeu de beton armat. Perefii şi radierul se tencuiesc şi se sclivisesc, folosindu-se un mortar cu dozaj mare de ciment. Placa planşeului se izolează la exterior cu o şapă de ciment, aşezată pe un strat de beton de pantă. Pentru vizitare se amenajează una sau două guri de acces, iar pentru ventilare se amenajează dispozitive de aerisire situate în punctul cel mai înalt al camerei, sau se construieşte un racord înfre camera de interseefiune şi căminul de vizitare din apropierea colectorului principal (dacă acesta există sau nu e prea depărtat).
1.	~ de lucru. Fund.: încăperea inferioară a unui cheson cu aer comprimat, folosit pentru executarea săpăturilor de fundafie sub apă, în care lucrează lucrătorii în timpul executării săpăturii. V. sub Cheson cu aer comprimat.
2.	^ de priză. Alim. apă:
Construcfie executată în malul unui rîu, pentru a servi la captarea apei. V. sub Captare de apă.
s. ~ de rupere a presiunii.
Alim. apă: Cameră de beton, cu secfiunea plană circulară sau dreptunghiulară, situată pe conducta de aduefie a unei alimentări cu apă, pentru a stabili un nivel hidrostatic mai jos, în scopul reducerii presiunii în conducta din aval.
Camera e constituită din trei compartimente: un compartiment de primire a apei, căptuşit cu piatră dură; un compartiment de luare a apei, despărfit de primul printr-un perete deversor; un compartiment pentru golire şi prea-plin (v. fig). Prea-plinul e amenajat în peretele despărfitor dintre ultimele două compartimente. Cînd nivelul apei în cameră creşte prea mult, acest perete lucrează ca deversor. Conducta de luare a apei e echipată la capăt cu un sorb. Pentru golirea compartimentelor de primire şi de luare a apei, camera e echipată cu două conducte cu vane de golire. Conducta de golire trebuie să iasă la suprafafa terenului, într-o viroagă cît mai apropiată. Ea e echipată
b 6	3	io
Cameră de rupere a presiunii, a) seefiune verticală; b) seefiune orizontală; J) compartiment de primire a apei; 2) compartiment de luare a apei; 3) compartiment de golire şi prea-plin; 4) deversor; 5J deversor de prea-plin; 6) goliri; 7) conductă de aducere a apei; 8) conductă de evacuare a apei; 9) conductă de golire; î0) grătar; H) trepte de ofel pentru acces.
lelor mici de cîmp (şobolani, broaşte, şerpi, efc.). Accesul în camera de rupere a presiunii se face printr-o cabină situată deasupra terenului, închisă cu o uşă metalică şi echipată cu ferestre pentru iluminat şi ventilafie. Coborîrea în compartimentele camerei se face pe scări metalice fixate în perefi.
4.	~ de rupere de panfă. Canal.: Construcfie amenajată pe traseul unui canal de dimensiuni mari, în punctele de discontinuitate a pantei profilului longitudinal (de rupere de pantă), cînd apare o diferenfă mare de nivel între capetele vecine a două porfiuni de canal. în mod obişnuit, la canalele cu dimensiuni mici sau cînd diferenfa de nivel e mică, ruperea de pantă se realizează printr-un cămin de rupere de pantă (v.).
Cînd diferenfa de nivel e mare, astfel încît dimensiunile căminului ar rezulta prea mari, ruperea de pantă se realizează cu ajutorul unei porfiuni de canal cu radierul în trepte, plasată în continuarea canalului din amonte, şi a unei camere de dimensiuni mari, care racordează canalul din aval cu porfiunea de canal executată în trepte (v. fig. /).
Camera propriu-zisă are rolul de disipator de energi?, deoarece treptele nu pot fi amenajate cu saltele de apă sau cu alte dispozitive pentru disiparea energiei apei (dinfi, praguri, etc.), fiindcă acestea ar favoriza formarea de depuneri cari pot intra în putrefacţie. în acest scop, camera e echipată cu o saltea de apă, amenajată la capătul din amonte al ei, şi cu o serie de dinfi, amenajafi la capătul din aval (v. fig. II). Consfrucfia camerelor de rupere de pantă
2
I. Schema amenajării unei ruperi de panta.
f) canal amonte; 2) porfiune de canal executată în trepte; 3) cameră de rupere de pantă; 4) canal de racordare; 5) canal aval.
£ 6
la capătul din aval cu o clapetă terminală, iar la capătul din amonte cu un grătar des, pentru a împiedica intrarea anima-
li. Modul de amenajare a unei camere de rupere de panta, a) seefiune orizontală; b) seefiune longitudinală A-B; c) seefiune transversală C-D; d) seefiune transversală E-F; e) seefiune transversală G-H; f) seefiune transversală l-J; 1) capătul inferior al canalului executat în trepte; 2) canal aval; 3) racordare; 4) cameră de rupere de panfă; 5) prag; 6) saltea de apă;
7) dinfi pentru disiparea energiei apei.
e asemănătoare cu a camerelor de interseefiune, cu deosebirea că e mai simplă decît a acestora. Camerele de rupere de pantă trebuie să îndeplinească următoarele condifii: să asigure disiparea totală a energiei apelor, cînd acestea au ajuns la partea inferioară a camerei; să nu favorizeze depunerile de materii
Cameră de vizitare
343
Cameră de vid
solide; să fie vizitabilă şi să poată fi aerisită şi curăfită. Vizitarea, aerisirea şi curăfirea camerei se fac printr-un cămin de vizitare aşezat deasupra ei.
1.	~ de vizitare. Canal.: Termen impropriu penfru cămin de vizitare (v.).
2.	Camera cartuşului. Tehn. mii. V. Cameră de încărcare.
3.	~ ecluzei. H/drof.: Compartimentul principal al unei ecluze, cuprins între capul superior şi capul inferior al acesteia. Sin. Sas. V. şi sub Ecluză.
4.	^ filtrelor. Inst. san.: Compartimentul unei baterii de condifionare sau al unei instalafii de ventilare, în fcare sînt montate filtrele penfru curăfirea aerului. V. şi sub Baterie de condifionare, sub Baterie 2; v. şi Ventilare, instalafie de
5.	~ porţilor. Hidrot.; Spafiul din fiecare cap al unei ecluze, în inferiorul căruia se închide şi se deschide poarta respectivă.
6.	~ vanelor. Alim. apă: încăpere aşezată în vecinătatea rezervorului de înmagazinare şi de distribufie al unei alimentări cu apă, în care sînt montate vanele conductelor de alimentare, de distribufie şi de golire ale rezervorului. în general, aceste rezervoare au două sau mai multe compartimente cari sînt deservite de aceeaşi cameră a vanelor. Camera vanelor are două compartimente: unul inferior, în care sînt montate foate
Secfiuni prin camera vanelor. a) secţiune verticală D-E-F; b) secţiune orizontală A-B-C; /) rezervor; / ^compartimentul I al rezervorului; 1") compartimentul II al rezervorului; 2) perefi-şicană; 3) compartimentul inferior al camerei vanelor; 4) conductă de intrare a apei; 5) conductă de ieşire a apei; 6) conductă de golire şi de prea-plin; 7) sorb;
8) prea-plin; 9) dispozitiv de manevrare a vanelor; 10) tub de ventilaţie.
conductele şi vanele, iar al doilea deasupra, în care sînt montate organele de manevră ale vanelor şi care asigură şi accesul în compartimentele rezervorului, pentru vizitare şi curăfire. în compartimentul inferior e situată şi legătura de siguranfă dintre conducta de alimentare~a rezervorului, care aduce apa de la captare, şi artera principală de distribufie, care conduce apa
din rezervor către centrul populat sau industrial. De obicei, vana de pe această legătură e închisă şi sigilată, şi se deschide, numai în mod excepfional, cînd compartimentele rezervorului s-au defectat. De asemenea, prin camera vanelor trece şi conducta de prea-plin a fiecărui compartiment al rezervorului, care e legată la conducta de golire.
Camera vanelor e închisă cu o uşă metalică şi are ferestre, pentru ventilafie. Radierul ei trebuie să fie cu 0,20 **0,30 m sub nivelul cel mai scăzut al apei din rezervor (v. fig.).
7.	Cameră. 5. Tehn.: Basin sau recipient servind la efectuarea unui proces tehnologic.
s.	~	de	amestec. 1. Alim.	apă: Sin. Basin de amestec (v,).
.	9.	~	de	amestec. 2. Inst.	san.: Sin. Compartimentul de,
amestec al unei baterii de condifionare. V. sub Baterie de condifionare, sub Baterie 2.
10.	~	de	reacţie. 1. Alim.	apă: Sin. Basin de reacfie (v.).
11.	~	de	reacţie. 2. Ind. chim.: Vasul în care se conduce
o reacfie chimică industrială. Sin. Reactor.
12.	~ de umidificare. Inst. san.: Sin. Compartimentul de umi-dificare a aerului, al unei baterii de condifionare. V. sub Baterie de condifionare, sub Baterie 2.
13.	~ de vid. Alim. apă, Uf.: Recipient metalic cilindric, legat Ia conducta de aspirafie a pompelor de apă, în scopul evacuării aerului antrenat cu apa, în vederea măririi randamentului volumic al pompelor. în funcfiune, recipientul trebuie să confină un volum mort de apă Ia partea inferioară, un volum de apă fluctuantă (volum util) şi un volum de aer la partea superioară (pernă de aer). Pozifia pe verticală a recipientului, cum şi depresiunea care se realizează în ei trebuie determinate astfel, încît nivelul minim ai apei din acesta să ră-mînă la 0,50m deasupra axului pompelor. Recipientul e echipat cu flanşe penfru legarea conductelor de aspirafie ale pompei de apă şi ale pompei deaer, cu vacuummetru,sticlă de nivel şi feavă de golire, şi are’o gură de vizitare cu capac amovibil, pentru curăfire şi întrefinere (v. fig.).
Pompele de aer cari produc vidul pot să funcfione-ze intermitent sau continuu.
Funcfionarea pompelor în regim intermitent — cari sînt de obicei acfionate electric — e automatizată în funcfiune 1) soclu; 2) corp; 3) gură de vizitare; 4) ro-de nivelul apei din recipient, binet de aer; 5) valvă de siguranţă; 6) in-iar capacitatea lor se ia la dicaforde nivel cu tub de sticlă; 7) vacuum-dublul debitului normal de metru; 8) de la puţuri; 9) spre pompa de aer. Comanda electropompei apă; 10) golire (cu robinet); 11)spre pompa de vid se face printr-un releu de vacuum; V) nivel minim; VV) nivel sezisat de un vacuummetru maxim; vm) volum mort; vu) volum utilj sau de un plutitor din inte- va) volum de aer (pernă de aer), riorul recipientului. Volumul
util al camerei se determină astfel, încît declanşările pompei să se facă la intervale de cel pufin 10 minute.
Recipientul de vid e supus la aceleaşi probe de etanşeitate ca şi conductele şi sifoanele de aspirafie. Sin. Căldare de vid, Recipient de vid, Cazan de vid.
Cameră
344
Camera aerofofogrammefrică
1.	Cameră. 6. Tehn.; încăpere care face parte organică dintr-un aparat, dintr-un instrument, etc., sau reprezintă însuşi aparatul, instrumentul, etc. respectiv.
2.	~ aerofofografică. Fotgrm.: Cameră fotografică specială, instalată într-un vehicul aerian (avion, balon, etc), care serveşte la luarea de fotografii aeriene necesare studiilor şi recunoaşterilor terestre ale unor zone de pe suprafafa Pămîntului, în scopuri tehnice (proiectări), militare (descifrări), ştiinfifice, etc.
s. ~ aerofofogrammefrică. Fotgrm.: Cameră fotogram-metrică servind la obfinerea de fotograme aeriene* pe baza cărora se face măsurarea stereofotogrammetrică a corpurilor sau a zonelor terestre aerofotografiate. Ea poate avea unu sau mai multe obiective fctogrammetrice şi e acfionată manual, mecanizat sau electric.
în general, camera aerofofogrammefrică e constituită din următoarele părfi principale: obiectivul fotogrammetrie, cu constante optice cunoscute; obturatoruI aerofofogrammetric(care poate fi central, cu segmenfi, cu lamele, etc.), care trebuie să permită expunerea clişeului în cursul mişcării vehiculului aerian, într-o fraefiune de timp foarte mică, de obicei înfre 1/100 şi 1/2000 s; camera fotografică; cadrul camerei, cu indicii de referinfă, cari sînf imprimsfi pe fotogramă, şi cu dispozitivul mecanic care asigură planeitatea filmului (cînd aparatul foloseşte filmul); dispozitivele optico-mecanice de proiectare şi imprimare, pe clişeul fotogramei, a unor -elemente de orientare (imaginea unei nivele sferice cu bulă de aer, care indică orizontalitatea sau neorizontalitafea planului clişeului în mo-mentul expunerii fotogramei respective; imaginea unui cronometru de precizie care indică ora, minutul, secunda şi frac-
I. Schema de principiu a camerei aerofofogrammetrice.
I)	obiectivul fotogrammetrie al camerei; 2) obturatorul aerofofogrammetric central, echipat cu dispozitivul de filtre colorate necesare în timpul expunerii, pentru diferite luminozităfi şl naturi de zone (zone verzi, zone de apă, efc.); 3) corpul camerei fotogrammetrice; 4) cadrul camerei cu dispozitivele Iui; 5) mecanismul de bobinaj al filmului şi de întindere a suprafefei lui în momentul expunerii; 6) electromotorul camerei, penfru acfionare electrică; 7) între-rupfor penfru electromotorul camerei; 8) tablou de comandă; 9) sursă electrică; 10) întreripfor pentru electromotorul regulatorului de acoperire longitudinală;
II)	electromotorul regulatorului de acoperire longitudinală; 12) propulsorul electromotorului (11); 13) intervalometrul construit sub forma unei bande rulante continue, aefionafă sub ecranul de observare a acoperirii longitudinale (e); 14) obiectivul regulatorului de acoperire (şi al vizorului); 15) camera regulatorului de acoperire; 16) legătura electromagnetică dintre motor şl
transformator.
fiunea de secundă în momentul expunerii fotogramei; mărimea distanfei focale rezultante a camerei aerofotogrammetrice; imaginea contorului care înregistrează numărul de ordine al fotogramei în ansamblul filmului aerofofogrammetric cuprinzînd între 100 şi 300 de fotograme; imaginea altimetrului, care indică înălfimea de zbor şi de aerofotografiere, corespunzătoare fotogramei expuse, etc.); magazinul de plăci sau caseta filmului cu dispozitivul mecanic de automatizare a trecerii filmului de
pe bobina neexpusă, pe cea expusă, dispozitiv sincronizat cu mecanismul de etanşare şi de asigurare a planeităfii suprafefei peliculei; suspensiunea antivibrantă a camerei aerofotogrammetrice; froncconul cu dispozitivul de schimbare a obiectivului fotogrammetrie, pentru camerele cu obiective interschimbabile; grupul motor care aefionează agregaîul; vizorul cu sistemul său de acfionare; regulatorul de acoperire longitudinală, sau intervalo-metrul cu derivometrui său; tabloul de comandă cu dispozitivele de punere în aefiune a intervalomefrului, a obturatorului, etc.; dispozitivele anexe, ca: dispozitivul filtrelor, dispozitivul de acfionare manuală, efc.
î-n fig. I e reprezentată schema de principiu a unei camere aerofotogrammetrice normale; ea e acfionată de un motor electric; în eventualitatea unei defectări a acestei aefionări electrice, aefionarea camerei poate fi asigurată, în continuare, în timpul zborului de fotografiere al avionului, de un dispozitiv mecanic echipat cu o mică elice montată, în exterior, pe peretele avionului şi în imediata vecinătate a locaşului camerei aerofotogrammetrice; dacă şi acest mecanism nu funefionează, camera aero-fotogrammetrică poate fi acfionată manual de un dispozitiv ataşat camerei şi la îndemîna operatorului care dirijează aero-fotografierea.
Fig. II reprezintă schema acestui dispozitiv amplasat pe platforma avionului, într-un locaş special amenajat, cu un ori-
//) Schema dispozitivului de suspensiune a corpului principal al camerei aerofotogrammetrice normale.
1) platforma avionului; 2) corpul camerei; 3) manivela de înclinare a corpului camerei; 4) dispozitiv de acfionare manuală; 5) suspensiune antivibrantă;
6) corpul obiectivului şi al obturatorului.
ficiu în partea de jos a încăperii avionului, cu diametrul de circa 50 cm, spre a permite înclinări ale corpului camerei realizate cu ajutorul manivelei (3).
După mărimea distanfei focale raportate la latura cadrului camerei, respectiv, după mărimea unghiului de cîmp ai camerei, se deosebesc:
Cameră aerofotogrammetrică normală: Cameră aerofotogram-metrică automată, acfionată electric sau mecanizat, folosind film sau plăci, care are un obiectiv fotogrammetrie cu distanfa focală / aproximativ egală cu latura l a cadrului camerei (cadru care în cele mai multe cazuri are formă pătrată).
Cameră Aschenbrenner
345
Camera clară
Această caracteristică a camerei (/~ 1) determină mărimea unghiului ei de cîmp (qp), cuprinsă între 56 şi 65°.
Cameră aerofofogrammefrică grandangulară: Cameră aero-fotogrammetrică automată, acfionată eiectric sau mecanizat, de cele mai multe ori folosind film, care are un obiectiv fotogrammetrie cu distanfa focală f aproape jumătate din mărimea laturii l a cadrului camerei; unghiul de cîmp al acestei camere (cp) e de aproximativ 90°, fiind cuprins între 70 şi 110°.
Cameră aerofotogrammefrică supergrandangulară: Cameră aerofofogrammefrică automată, acfionată electric sau mecanizat, folosind film sau plăci, care are un obiectiv fotogrammetrie cu distanfa focală / foarte mică în raport cu latura l a cadrului camerei; unghiul de cîmp al acestei camere e mai mare decît 120 °; la unele tipuri de cameră aerofotogrammefrică din această categorie, unghiul de cîmp atinge 150°. —
După natura aefionării lor, se deosebesc două tipuri de camere aerofotogrammetrice folosite mai des:
Cameră aerofofogrammefrică aufomafă: Cameră aerofofogam-metrică pentru film sau plăci, acfionată electric sau mecanic ■— de un grup motor, sau direct de motorul avionului, în care caz foloseşte dispozitive speciale de legătură.
Cameră aerofofogrammefrică manuală: Cameră aerofoto-grammetrică, pentru film sau plăci, care e acfionată manual.
După numărul de obiective, se deosebesc: Camere aero-fotogrammetrice simple, camere aerofotogrammetrice multiple (cu 2*-* 10 obiective, respectiv cu 2--*10 corpuri de cameră dispuse simetric fafă de direcfia de fotografiere şi legate rigid una de cealaltă), şi camere aerofotogrammetrice panoramice. Camerele aerofotogrammetrice multiple permit fotografierea unor suprafefe terestre mult mai mari decît cele. fotografiate cu camerele simple, fotografiile racordîndu-se unele cu altele.
Camerele aerofotogrammetrice panoramice sînt camere aero-fofogrammetrice automate, cu film, constituite dintr-un singur corp de cameră fotografică cu mai multe obiective fotogrammetrice, dintre cari unul e aşezat central, iar celelalte sînt dispuse concentric în jurul obiectivului central; prin prisme sau oglinzi reflectoare, cîmpul de fotografiere al obiectivelor radiale e redresat în corpul casetei filmului, după aceeaşi orienfare ca a cîmpului de fotografiere al obiectivului central. Acfionarea obturatoarelor obiectivelor e simultană pentru toate camerele parţiale; zona terestră fotografiată e perspecfi'vafă pe un singur film din caseta comună care încadrează toate camerele parfiaîe; imaginile fotografice parfiale sînt racordate astfel, încît pe film apare o imagine comună, aparfinînd tuturor cîmpurilor obiectivelor parfiale. Se folosesc camere panoramice cu cinci, şapte sau nouă obiective. Camera fotografică comună, în care e aşezată caseta filmului, se prelungeşte prin camere parfiale, dintre cari una e aşezată în centrul sistemului, iar celeiaif3 sînt dispuse radial în jurul ei. Obiectivele fotogrammetrice sînt montate astfel şi camerele parfiale radiale respective sînt orientate astfel, încît cîmpurile perspectivafe ale camerelor componente se racordează între ele fără a lăsa interspafii şi se proiectează pe planul filmului comun, dînd o singură imagine fotografică. Acfionarea obturatoarelor obiectivelor e simultană. Camerele parfiale radiăle pot avea axele de fotografiere paralele, în care caz se folosesc prisme redresoare radiale, sau pot avea axele de fotografiere convergente în centrul de simetrie al ansamblului, la camerele multiple. .
în cazul camerei aerofotogrammetrice panoramice cu nouă obiective, camera e echipată cu un magazin cu film special lat de 18 cm şi lung de 50 m, corespunzător la 250 de fotograme aeriene de formatul 18X18 cm; unghiul total de cîmp al ansamblului celor nouă obiective e de 148° pe diagonale, respectiv de 144° pe latura pătratului de 18X18 cm. Obturatorul general al celor nouă obiective e acfionat sincronizat pentru toate camerele parfiale, putîndu-se obfine următoarele tipuri de expunere: 1/140 s, 1/70 s şi 1/35 s.
Unele tipuri de camere aerofotogrammetrice au formatul fotogramei de 27 X27***90X90 cm şi deci un cîmp de fotografiere mai mare.
Camerele aerofotogrammetrice panoramice servesc la prelucrarea clişeelor transformatoare fotografice.
î. ~ Aschenbrenner. Fotgrm.: Cameră aerofotogrammefrică multiplă, cu nouă camere simple, respectiv cu nouă obiective fotogrammetrice, construită pentru a mări capacitatea de fotografiere prin mărirea zonei terestre care poate fi înregistrată de o fotogramă aeriană dată de această cameră.
2.	~ aviatică. Fotgrm.: Cameră fotografică sau fotogrammetrică, manuală sau automată, instalată în avion, care e folosită penfru aerofotografieri de zone de teren izolate sau de fîşii terestre mici, în vederea descifrărilor şi recunoaşierilor cu caracter militar sau tehnic.
Are un singur obiectiv fotogrammetrie, cu distanfa focală variind între 10 şi 50 cm şi uneori chiar mai mult.
3.	~ clara. Opt.: Dispozitiv optic amovibil, de diferife modele, care permite să se observe în acelaşi timp atît imaginea dată direct de un instrument optic, cît şi imaginea obţinută, prin dublă reflexiune a unui obiect situat în afara instrumentului.
Sistemul optic al camerei clare e format din două suprafefe reflectante paralele, cari sînt constituite de: cele două mici fefe ale unei prisme cu secfiunea în paralelogram (camera clară Nachet, v. fig. I); o oglindă (sau fafa ipotenuză a unei prisme cu reflexiune totală) şi fafa interioară, metalizată, a unei piese nurr.ife cub Abbe (camera clară Abbe), compusă din două prisme cu reflexiune totală, suprapuse prin fefele lor ipotenuze, cari sînt argintate pe toată suprafafa, exceptînd o mică porfiune în mijlocul lor.
Camera clară serveşte în primul rînd la reproducerea prin desenare la scară foarte mult mărită a unui preparat microscopic (care se observă direct la microscop) pe o hîrtie de
â
AT
}) ocularul microscopului; 2) prismele camerei clare; 3) ecran colorat; 4) desen.
II.	Schema montajului pentru măsurarea puterii unui microscop cu camera clară cu oglinzi.
desen (care se vede prin dublă reflexiune), aşezată lîngă microscop într-o poziţie convenabilă.
Camera clară serveşte apoi la măsurarea puterii unui microscop. Pentru aceasta se aşază ochiul deasupra camerei clare (v. fig. II) (montată pe ocularul microscopului) şi, printr-o punere la punct potrivită, se face să se vadă în mod net, şi în acelaşi timp, imaginea A"B" a unui micrometru-obiectiv (lamă de sticlă echipată cu o scară gradată în 1/100 mm) AB, şi o riglă de măsurat R (gradată în milimetri), aşezată sub prima suprafafă reflectantă M\ a camerei clare. în această situafie, A"B" şi R sînt la aceeaşi distanfă d fafă de ochiul O (d = OM2+M2M1+MiR=OA").
Cameră clară fofogrammefrică
346
Cameră de luai vederi
Dacă n diviziuni ale micrometrului-obiectiv AB acoperă n1 diviziuni ale riglei de măsurat R, atunci:
A"B" n'	n'
—Td- =7-------r~= 100 -
AB ( n \	n
şi deci:
(—)
M00/
1
cp = -
A"Bn 4nn n' 1 n-d’
clare.
III. Pîrghia şl porf-prisma camere 1) obiectul; 2) prismă; 3) ochi; 4) creion; 5) hîrtie.
relafie care dă puterea <p a microscopului în dioptrii, dacă distanfa d e exprimată în metri.
Camera clară singură e folosită şi la executarea desenului unui obiect (v. fig. III). Camera clară folosită în acest scop, în
topografie, e montată pe un picior metalic extensibil, care are la baza inferioară un dispozitiv de fixare pe planşeta topografică sau pe masa de desen, iar la partea superioară, camera clară pro-priu-zisă.
î. ~ clară fofogram-mefrică. Fotgrm.: Instrument fotogrammetrie care serveşte la redresarea manuală a fotogramelor — şi în special a fotogramelor aeriene —, cu scopul de a întocmi schife topografice, planuri de detaliu, sau de a completa golurile hărfilor topografice (acolo unde, după redactarea hărfiior, s-au construit căi ferate, şosele, canale, poduri, clădiri, etc.), prin intermediul aerofotografierii zonelor respective, fără a mai face ridicări topografice complementare.
E un instrument monocular care permite examinarea simultană a fotogramei şi a desenului hărfii în curs de executare, prin redresare subiectivă manuală.
2.	~ clară fofogrammefrică dublă. Fotgrm.: Instrument fotogrammetrie care serveşte la restitufia expeditivă a fotogramelor aeriene conjugate, cu scopul de a întocmi schife şi planuri topografice. E un instrument binocular, care permite examinarea în relief a stereogramei (ansamblul a două fotograme conjugate) şi desenarea, în planul hărfii, a detaliilor planimetrice ale terenului cuprins în cele două fotograme alăturate; se compune din două camere clare fotogrammefrice (v.) asamblate prin conexiune şi dispuse astfel, încît la prismele lor optice să poată fi cuplat un stereoscop (v.).
3.	~	cu	ceaţă. F/z. V. Wilson, cameră
4.	~	cu	defenfă. Fiz. V.	Wilson, cameră
5.	^	de	expansiune. F/z.	V. Wilson, cameră
6.	~	de	ionizare. F/z. V.	lonizare, cameră	de
7.	~ de luaf vederi. Cinem.: Aparat cu ajutorul căruia, în procesul filmării, se obfine imaginea unui obiect static sau în mişcare pe pelicula fotografică.
Aparatul (v. fig.) e constituit dintr-o cutie în interiorul căreia lumina nu poate pătrunde decît traversînd obiectivul O al aparatului.1 Această cutie confine: mecanismul de antrenare a peliculei, format din tobe dinfate, role, presoare, şi uneori chiar mecanismul de tracfiune; canalul filmului; mecanismul de tracfiune sacadată a filmului (v.); obturatorul (v.); la unele tipuri de aparate, casetele (v.); la unele tipuri de aparate, o parte din sistemul de vizare (v.).
Pelicula e trasă din caseta debitoare, prin canalul filmului, de mecanismul de tracfiune şi e înfăşurată, de acelaşi mecanism, pe un miez din caseta receptoare. Trecînd prin canalul filmului, pelicula e impresionată (cînd obturatorul nu opreşte razele de lumină cari trec prin obiectiv). Dacă pelicula ar fi impresionată de lumina care ar trece prin obiectiv în timp ce ea se găseşte în mişcare, imaginea obfinută ar fi, în general, ştearsă, şi, de
O) obiectiv; C) casete cu bobine; S) sistem de
aceea, pelicula trebuie să aibă o mişcare sacadată: în timp ce se găseşte nemişcată în portifă, prin obturator trec razele de lumină cari o impresionează, iar în timpul mişcării, obturatorul opreşte razele de lumină şi astfel pelicula nu e impresionată. Tracfiunea sacadată e realizată de un mecanism numit grifă (v.) (o gheară care intră în perfora-fiile peliculei). înfre acfiunea grifei şi a obturatorului trebuie să existe sincronism (în momentul în care grifa a început să tragă filmul, obturatorul trebuie să fi terminat închiderea drumului razelor de lumină, iar în momentul ieşirii grifei din perforafii, adică atunci cînd ea
încetează să mai tragă pelicula, obturatorul trebuie să înceapă să deschidă drumul razelor de lumină). Cînd sincronismul nu e perfect, imaginea obfinută prezintă defectul numit curent „barbă".
Pentru ca mişcarea continuă de antrenare a peliculei din casete să nu fie turburată de mişcarea sacadată din canalul filmului, înainte şi după acesta se lasă bucle cari au rolul să uniformizeze mişcarea peliculei. Mărimea fotogramei e dată de fereastra de expunere, care se găseşte în canalul filmului.
Antrenarea peliculei aparatelor de luat vederi se face fie manual (la aparatele vechi), fie cu arc, ori cu un mic motor de curent continuu sau alternativ (la aparatele moderne). Vitesa standard pentru camerele de luat vederi e de 24 de imagini pe secundă.
Pentru ca operatorul să poată vedea confinutul cadrului obfinut pe peliculă, aparatele de luat vederi confin un sistem de vizare (v.) care poate fi: lateral; prin peliculă; pe geam mat; prin oglindă-reflex.
Camerele obişnuite de luat vederi au un dispozitiv de modificare a vitesei (de la 8 la 48 de imagini pe secundă), în scopul obfinerii unor efecte speciale.
După destinaţie, se deosebesc: aparate de reportaj, cari sînt uşor transportabile, uşor de mînuit, şi pot fi folosite atît pentru filmarea din mînă, cît şi pentru filmarea de pe trepied, şi ale căror casete confin 30 sau 60 m de peliculă de 35 mm, respectiv 15 m de peliculă de 16 mm; aparate semiportabile, pentru peliculă de 35 mm, mai complexe decît cele de reportaj, cari pot fi folosite în unele cazuri şi la filmări sincrone, cari au posibilităfî penfru obfinerea unor filmări speciale şi ale căror casete confin 120 m peliculă; aparate de studio, aparate silen-fioase, masive, folosite pe platouri la filmări sincrone, cu trepiede speciale şi ale căror casete confin 300 m peliculă; aparate penfru filmări cu vitesă mare sau redusă, folosite la filmările sportive, ştiinţifice, etc.; aparate cu declanşarea comandată, folosite pentru filmările ştiinţifice; aparate truka, aparate stabile, cu ajutorul cărora se pot face filmări speciale (titluri, fondu-uri, enchaîne-uri, filmări imagine cu imagine, retroproieefie, etc.); aparate de filmat sub apă.
La aparatele portabile şi semiportabile, pentru a putea schimba uşor obiectivele necesare în procesul de filmare, acestea sînt dispuse de obicei pe o turelă situată pe partea frontală a camerei. Prin rotirea acestei turele poate fi adus în dreptul ferestrei de expunere oricare dintre obiectivele cari se găsesc pe ea. în ultimul timp, pentru a putea aşeza pe turelă obi.ee-
Cameră de sunet
347
Cameră fotogrammetrică
tive de distanfă focală scurtă şi cu luminozitate mai mare (deci diametrul obiectivului mai mare) se folosesc turele divergente.
1.	de sunef. Cinem.: Aparat folosit în cinematografie penfru înregistrarea sunetului pe o peliculă fotosensibilă. Camera de sunet are un sistem de antrenare a peliculei cu vitesă riguros constantă, un modulator de lumină care transformă variafiile de audiofrecvenfă în variafii de flux luminos şi un sistem de casete duble cari confin: una pelicula neexpusă şi cealaltă pelicula expusă.
Sistemul de antrenare consistă dintr-un motor trifazat cu rotorul cu poli aparenfi, avînd o turafie riguros constantă, ceea ce asicjură sincronismul cu camera de luat vederi, care are un motor asemănător. Pentru a asigura o deplasare cît mai uniformă, în punctul în care are loc expunerea (înregistrarea) se găsesc o tobă cu volant care e înfăşurat de peliculă pe un arc de cerc cît mai mare şi un sistem de filtru mecanic care trebuie să înlăture toate perfurbafiile mecanice cari acfionează asupra peliculei.
Modulatorul de lumină (v.) are o sursă de lumină, un sistem optic care formează pe peliculă un dreptunghi de lumină şi un galvanometru care realizează propriu-zis transformarea vibraţiilor de audiofrecvenfă în variafii de lumină. Ds asemenea, modulatorul are un sistem de reducere a zgomotului de fond (v.).
Vitesa de antrenare a peliculei în camera de sunet e de 456 mm/s, corespunzătoare la 24 imagini/s, pentru formatul normal de 35 mm.
Acfionarea tobei cu volant pe care are loc înregistrarea poate fi făcută în trei feluri: de ia motorul principal de acţionare printr-un sistem de filtru mecanic, pentru a nu transmite vibrafiile neregulate ale motorului, — prin antrenare, de către peliculă, — printr-un agregat special, de obicei un sistem magnetic cu inel de cupru în care sînf induşi curenfi turbionari.
Camera de înregistrare face parte dintr-o irstalafie (un complex) de înregistrare a sunetului, care cuprinde: redresorul pentru lampa de ton; amplificatoarele de înregistrare şi reducere a zgomotului de fond cu sistemul lor de alimentare de la refea; insfalafia de ascultare.
2.	~ fofoaeriană. Fotgrm,: Aparat aerofofogrammetric folosit în fotografia aeriană şi în aviafia de fotoobservafie, care serveşte la obfinerea de fotografii aeriene pentru recunoaştere, fiind acfionat manual, la bordul avionului, de către operatorul fotograf. E constituit din următoarele părfi principale: obiectivul fotografic cu obturator de randament mare, cadrul cu magazinul clişeului, cutia camerei negre care separă obiectivul de cadru, dispozitivul de vizare, mecanismul de acfionare şi suspensiunea camerei.
3.	~ fotografică., 1. Foto.: în sens restrîns, încăperea care formează camera neagră a unui aparat fotografic.
4.	~ fotografică. 2. Foto.: în sens larg, aparat fotografic (v. Fotografic, aparat ~).
5.	fotogrammetrică. Fotgrm.: Cameră fotografică specială folosită în fotogrammetrie la luarea fotogramelor, care asigură obfinerea perspectivei centrale fotografice. O cameră fotogrammetrică e caracterizată, prin următoarele caracteristici fotografice metrice: constanta metrică c, care reprezintă valoarea distanfei focale rezultante a obiectivului fotogrammetrie al camerei; diagrama sau graficul reprezentînd variafia distorsiunii obiectivului, în cîmpul fotogramei; pozifia geometrică a punctului principal al fotogramei în raport cu punctul ei central, determinată prin coordonatele în plan (Xp, Yp) ale punctului principal raportat la un sistem de axe trecînd prin indicii de referire aşezafi în cruce la marginea cadrului clişeului.
Camera fotogrammetrică are următoarele părfi principale: un obiectiv fotogrammetrie; obturatorul (cu randamentul 0,7*-0,9 şi cu timp de expunere foarte scurt, de 1/50-**1/1000s); mecanismul de imprimare, pe marginea clişeului, a elementelor de orien-
tare interioară a fotogramei (constanta camerei sau distanfa focală rezultantă a obiectivului fotogrammetrie, indicii de referire, imprimafi pe mijlocurile laturilor clişeului fotografic, efc.)^ mecanismul de înregistrare şi de imprimare, pe marginea clişeului, a elementelor de orientare exterioară a fotogramei (numărul de ordine al fotogramei, asigurat prinfr-un contor numeric care indică numere succesive penfru fiecare clişeu expus în cadrul camerei, pozifia bulei de aer a unei nivele sferice, care indică înclinarea planului clişeului în momentul expunerii lui, succesiv pentru fiecare fotogramă, momentul de expunere asigurat prin fotografierea unui cronometru aflat în interiorul camerei şi care indică ora, minutul, secunda şi fraefiunea de secundă cînd a fost expus clişeul fotogramei, etc.); cadrul camerei în care e aşezat clişeul; mecanismul de asigurare a planeifăfii filmului (la camerele fotogrammefrice cari utilizează filmul) sau de centrare a clişeului (la camerele fotogrammefrice cari utilizează plăci fotografice); dispozitivul de acfionare automată a deschiderii obturatorului fotogrammetrie simultan cu derularea filmului, respectiv de împingere a clişeului (plăcii) în cadrul camerei fotogrammefrice; locaşul casetei de plăci sau al magazinului de film; indicatorul de expunere şi de numerotare; suspensiunea sau dispozitivul de calare a camerei; grupul motor de acfionare automată a fotografierii; vizorul camerei; regulatorul de acoperire a cîmpului fotogramelor adiacente din-fr-un şir; piese şi dispozitive auxiliare ale camerei fotogram-metrice, variind cu natura camerei (terestră sau aeriană), cu modul de fotografiere (în serie sau izolat), cu mărimea timpului de expunere, a zonei sau a corpului de fotografiat, cu natura anotimpului şi a perioadei din zi (dimineafa, seara, efc.), cu natura condifiilor atmosferice (luminozitate, refraefie, etc.) şi meteorologice (yînf, nori, zăpadă, etc.). Se deosebesc nume^ roase tipuri de camere fotogrammefrice, dintre cari mai importante sînt:	'
Camera fotogrammetrică aeriană, instalată într-un vehicul aerian (avion, balon, zepelin, rachetă de sondaj, etc.) şi cu ajutorul căreia se fofografiază o porfiune din scoarfa terestră sau un obiectiv de pe Pămînt ori situat în stratul de jos al atmosferei (nori, avioane, efc.); camerele fotogrammefrice aeriene cari servesc la fotografierea în serie, pe cale automată, a unei porfiuni mai mari din scoarfa terestră şi cu ajutorul cărora se obfin fotograme aeriene, se numesc camere aerofotogram-metrice (v.).
Camera fotogrammetrică costieră, construita pentru ridicarea în plan a coastelor maritime şi oceanice; ea se instalează pe bordul unor nave de coastă amenajate în acest scop.
Camera fotogrammetrică terestră, folosită pentru obfinerea fotogramelor terestre, montată pe un trepied adecvat sau pe o suspensiune corespunzătoare. Camerele fotogrammefrice terestre pot fi: camere fotogrammefrice ferestre normale cu un singur obiectiv fotogrammetrie, avînd unghiul de cîmp sub 90°; camere fotogrammefrice terestre simple, constituite dintr-un singur corp de cameră cu cadru şi obiectiv fotogrammetrie corespunzător, cari servesc la obfinerea fotogramelor terestre normale; camere fotogrammefrice ferestre multiple, cu două sau cu mai multe obiective fotogrammefrice, conexate solidar şi simetric în jurul axei principale a corpului camerei; camere fotogrammefrice terestre panoramice, cu un singur obiectiv fotogrammetrie, avînd un unghi de cîmp mai mare decît 90°; în produefie se folosesc camere fotogrammefrice terestre panoramice cu unghi de cîmp de 120-*150°. Sin. Cameră geofofo-grammefrică.
Cameră geofofogrammefrică: Sin. Cameră fotogrammetrică terestră.
Se folosesc, fie camere fotogrammefrice cu un singur obiectiv, fie camere fotogrammefrice cu mai multe obiective, cărora le corespund, fie un singur clişeu comun pe care se perspectivează cîmpurile fotografice corespunzătoare obiectivelor camerei, aşe-
Cameră metrică
348
Cameră videocapfoare
zate convergent, fie un număr de clişee egal cu numărul obiectivelor, clişeele fiind expuse simultan şi fiind dispuse în plane convergente (în cazul ridicărilor aerofotogrammetrice), sau în acelaşi plan (în cazul ridicărilor geofotogrammetrice).
Unele camere fotogrammetrice, numite camere fofogram-metrice multiple, sînt constituite din doua sau din mai multe camere simple, acuplate rigid, cari permit luarea simultană a două sau a mai multor fotograme. Se folosesc, astfel, camere fotogrammetrice duble, triple, cuadruple, etc.; camerele componente sînt dispuse simetric fafă de axa principală a ansamblului construcţiei. O cameră fotogrammetrică cu un singur obiectiv şi cu unghi de cîmp sub 90° se numeşte cameră fotograma metrică normală. Se cunosc camere fotogrammetrice panoramice, cari sînt camere fotogrammetrice cu ajutorul cărora se obţin fotograme corespunzătoare unui cîmp fotogrammetrie cu unghi de deschidere mai mare decît 90°. După cum se obţin fotograme aeriene sau fotograme terestre, se deosebesc camere aerofotogrammetrice panoramice şi camere fotogrammetrice panoramice terestre, folosite în ridicările terenurilor accidentate, în arhitectură, etc. Părţile principale ale unei camere panoramice terestre sînt următoarele: obiectivul fotogrammetrie (aşezat în centrul secţiunii circulare mijlocii a corpului camerei, avînd, de obicei,
o	distanţă focală rezultantă egală sau mai mare decît 25 cm, şi coeficienful de deschidere utilă 1:6,3); obturatorul fotogrammetrie, constituit din lamele sferice dispuse concentric; corpul camerei, de formă semicilindrică; cadrul camerei, de forma unei mantale de semicilindru; mecanismul de acţionare a obturatorului simultan cu derularea filmului de pe bobina neexpusă pe bobina desfăşurată; dispozitivul da înclinare a obiectivului fotogrammetrie în plan vertical; scăriţa de fixare a unghiului de înclinare a axei optice a obiectivului; camera neagră a aparatului; dispozitivul de vizare; suspensiunea camerei; trepiedul de calare, etc.
î. ~ metrică. Fotgrm.: Cameră fotogrammetrică. în general, prin acest termen, care e impropriu pentru această accepţiune, se înţeleg toafe aparatele fotografice folosife în laborator, în vederea măsurării corpurilor sau obiectelor după fotografiile obţinute cu aceste aparate.
2.obscură. 1. Foto.: încăpere, în laboratorul fotografic, în care se execută operaţiile de preparare a plăcilor sensibile, de încărcare şi descărcare a casetelor aparatelor fotografice, de developare, fixare, etc. în camera obscură poate fi întuneric complet, sau o lumină roşie ori verde de diferife nuanţe, după felul materialului fotografic care se prelucrează (roşie pentru ortocromatic, verde pentru pancromatic, întuneric penfru infra-roşu, etc.).
3.	~ obscură. 2. Foto.: Dispozitiv instalat într-o cameră întunecoasă, sau cutie închisă, special construită care, prin intermediul unei deschizături (în care e centrată, de obicei, o lentilă), prin care pătrund razele de lumină reflectate de un obiect exterior, permite obţinerea şi examinarea imaginii răsturnate a obiectului, imagine formată pe un ecran (sau pe un clişeu) aşezat la o distanţă bine determinată.
4.	^-orizont. Fotgrm.: Cameră fotografică auxiliară, care se poate ataşa la o cameră aerofotogrammefrică automată, şi cu ajutorul căreia se fotografiază orizontul natural văzut din punctul aerofotogrammetric din care a fost luată fotograma corespunzătoare; imaginea acestui orizont, înregistrat pe pelicula fotografică a camerei auxiliare, poate fi neînclinată (cînd camera aerofotogrammefrică a fost cu axa ei de fotografiere verticală), sau înclinată (dacă această axă nu a fost verticală); în acest caz, cu ajutorul unui dispozitiv mecanic special, se măsoară pe pelicula fotografică a camerei-orizont înclinarea liniei orizontului natural şi se determină, prin această măsurătoare, valoarea unghiului de abatere a axei de fotografiere a camerei aerofotogrammetrice faţă de verticala locului în punctul aerofotogrammetric de perspectivă al fotogramei.
Se folosesc două camere-orizont ataşate la camera aerofotogrammefrică, în vederea înregistrării a două linii de orizont orientate perpendicular una pe alta; imaginile acestor linii de orizont se fotografiază pe clişeul principal al fotogramei, către marginile clişeului. Cadrul fotogramei are dimensiunile 24X24 cm.
5.	~ panoramică. Fotgrm.: Cameră specială cu care e echipat un aparat fotografic cu ajutorul căruia se obţin vederi panoramice, cu cadru semicilindric, pe care se desfăşoară filmul sau pelicula de expus, şi cu un obiectiv fotografic fix sau rotitor în jurul unei axe verticale.
6.	~ proiectoare. Fotgrm.: Cameră fotogrammetrică de proiectare a fotogramei înfr-un aparat de fotoredresare sau de fotorestituţie. Uneori ea e similară camerei fotogrammetrice de fotografiere; proiectarea se poate face, fie pe cale optică directă sau indirectă, fie pe cale mecanică sau pe cale opfico-mecanică.
7.	~-sfatosc9p. Foto.: Cameră fotografică auxiliară, care se poate ataşa la camera aerofotogrammefrică automată, şi cu ajutorul căreia se înregistrează diferenţele de înălţime ale unui statoscop (v.).
8.	~ stereofotografică. Foto.: Cameră fotografică dublă, care permite obţinerea o două fotografii corespondente cari, privite la un stereoscop adecvat camerei, prezintă imaginea în relief a corpului care a fost fotografiat simultan în cele două clişee ale ei.
9.	~ stereofotogrammetrică. Fotgrm.: Cameră fotogram-mefrică cu două obiective cari corespund la două clişee situate într-un plan comun, dar au punctele lor mijlocii la o distanţă egală cu distanţa dintre centrele optice ale obiectivelor foto-grammefrice ale camerelor componente; cu această cameră se obţine o stereogramă care, proiectată înfr-un aparat de stereo-resfifuţie, permite măsurarea şi reprezentarea în spafiu a corpului fotografiat.
10.	~ stereometrică. Fotgrm.: Cameră stereofotogrammefrică f3restră, constituită din două camere cijstincte cari permit obţinerea unei stereograme terestre cu baza mică de fotografiere. Camera sfereomefrică e folosită în arhitectură şi în tehnică, la măsurarea spafială a corpurilor apropiate. în producfie sînt folosite două tipuri de camere: camera stereometrică mică, cu baza de fotografiere de 40 cm, reprezentînd distanfa dintre centrele optice ale celor două obiective ale camerelor componente; camera stereometrică mare, cu baza de fotografiere de 120 cm, care e folosită penfru fotografierea stereoscopică a corpurilor mai depărtate de punctul de stafie în care se aşază trepiedul aparatului.
11.	~ videocapfoare. Telc.: Aparat folosit în televiziune (v.) pentru obfinerea imaginilor optice şi traducerea lor într-o succesiune de impulsii electrice, cari constituie semnalul video. Sin. Cameră de televiziune.
Părţile principale ale unei camere videocapfoare sînt dispozitivele optice necesare obţinerii imaginii şi fraductorul ima-gine-semnal (care funcţionează pe baza efectului fofoelectric şi e în general un tub videocaptor); ceea ce diferenţiază principial camerele videocapfoare între ele e sistemul de analiză a imaginii, care poate fi opticomecanic sau electronic, ultimul fiind folosit în camerele videocapfoare moderne. —
Camerele videocapfoare se clasifică după tipul traducto-rului imagine-semnal folosit, după utilizare şi după tipul transmisiunii realizate.
Din punctul de vedere al traductorului folosit, se deosebesc: camera videocapfoare cu supericonoscop, cu superorticon, cu vidicon, cu rezistron, cu „spot volant" (flying-spot), etc.
Din punctul de vedere al utilizării, se deosebesc:
Camere videccaptoare penfru televiziune radiodifuzată, folosind tuburi supericonoscop sau superorticon, care asigură imaginii transmise o calitate superioară; pentru transmiterea filmelor*
Cameră videocaptoare
349
Cameră videocaptoare
în instalafii le de telecinematograf se mai foloseşte sistemul numit „spot volant".
Camere videocaploare pentru televiziune industrială sau specială, folosind tuburi vidicon sau rezisfron, cari au dimensiuni şi greutăfi reduse, asigurînd însă o calitate mai pufin superioară a imaginii transmise; astfel de camere videocaptoare, echipate cu tuburi vidicon sau rezistron, se folosesc şi pentru transmisiuni de reportaje exterioare, camera videocaptoare fiind situată în acest caz în imediata apropiere a emifătorului (de foarte mică putere, care lucrează pe frecvenfe pînă la 3000 MHz) purtat pe umeri chiar de operator.
Din punctul de vedere al tipului transmisiunii realizate, se deosebesc: camere pentru transmisiuni în alb-negru; camere pentru transmisiuni în culori şi camere penfru transmisiuni în relief.
Cele mai răspîndite sînt camerele videocaptoare pentru transmisiuni în alb-negru. O cameră de acest fel confine două părfi principale: partea electrică şi partea opficomecanic^.
Partea electrică cuprinde: tubul vidsocaptor; preamplifica-torul video; sistemul de explorare; dispozitivele auxiliare (stabilizatoare de curent, surse de tensiune, dispozitive de control electronice, dispozitive de corecfie, etc.).
Partea opticomecanică cuprinde: suportul (stativul) camerei, caseta şi diversele şasiuri pentru aparate; sistemul de diafrag-mare (manual sau automat) şi sistemul de focalizare optică; turela de obiective (în cazul camerelor videocaptoare pentru transmisiuni de calitate), sau monoobiectivul (la camerele penfru scopuri industriale); sistemul optic de control al imaginii captate.
Schemele-bloc ale camerelor depind de sistemui de focalizare şi deviere (electric sau magnetic) al tubului videocaptor. în fig. / e reprezentată schema-bloc a unei camere videocap-
î
fi
CZt)
/-t~7 r¥f]
I^LU
funefionare sigură şi precisă; de aceea, ele sînf sincronizate cu ajutorul unor impulsii da sincronizare, de frecvenţa liniilor şi a cîmpurilor (cadrelor) cari se primesc de obicei de la sincrogeneratorul sistemului de televiziune. Penfru stingerea spotului de explorare, pe timpul duratei inverse a baleiajului, se aplică electrodului de comandă (Wehnelt) impulsii negative de amplitudine pofrivifă (impuisii de ştergere) ,cari se obfin în majoritatea cazurilor chiar din sincroimpulsii, prin amplificare şi mixare.
în fig. II e reprezentată schema-bloc a unei camere videocaptoare echipată cu un tub cu deviere şi focalizare magnefice,
3-:
8
yvvv
l.	Schema-bloc a unei camere cu deviere şi focalizare electrostatice.
I) preamplificator video; 2) redresor de înaltă tensiune; 3} şi 4) generatoare de baleiaj; 5) aplicarea impulsiilor de ştergere; 6) aplicarea impulsiilor de sincronizare; 7) semnalul video.
toare, echipată cu un tub cu focalizare şi deviere electrostatice. De pe placa de semnal a tubului videocaptor se culege semnalul video pe o rezistenfă de sarcină şi se aplică unui pre-amplificafor video, care are rolul de a aduce semnalul^ video la nivelul util amplificatorului intermediar ce urmează. în pre-amplificatorul video se fac, afară de corecfiile obişnuite din orice amplificator video, următoarele corecfii: corecfia caracteristicii de frecvenfă, căzătoare lă frecvenfe înalte, din cauza circuitului de intrare; corecfia efectului dimensiunilor finite ale spotului de explorare („apertura"), care consistă în pierderea detaliilor (corectarea se face dînd o uşoară supracreşfere caracteristicii, în domeniul frecvenţelor înalte), corecfii speciale reclamate de tubul utilizat (corecfia de pata neagră, etc.). Ieşirea din preamplificator se face printr-un etaj cu o impedanfă de ieşire redusă, care permite adaptarea la cablul coaxial. Generatoarele de baieiaj trebuie să asigure o linearitate mare şi o
II.	Schema-bloc a unei camere cu deviere şi focalizare magnetice.
1) preamplificator video; 2) redresor de înaltă tensiune; 3) şi 4) generatoare de baleiaj; 5) stabilizator de curent penfru bobinele de focalizare; 6) aplicarea impulsiilor de ştergere; 7) aplicarea impulsiilor de sincronizare; 8) semnalul video.
Fată de cazul anterior, în locul tensiunilor în „dinte de feresfrău" sînt necesari aici curenfi de aceeaşi formă, cari trec prin bobinele deviatoare. în cazul focalizării cu bobină de focalizare se impune stabilizarea curentului prin această bobină.
Deoarece deviafia spotului de explorare pe suprafafa analizată nu e riguros proporfionaiă cu intensitatea curentului de baleiaj, penfru ca să se obfină o deviafie proporfionaiă cu timpul e necesară o corecfie a formei semnalului de deviere, care trebuie să se abată pufin de la forma ideală în „dinfi de ferestrău". Această corecfie (corecfia distorsiunilor de cadru) se obfine cu ajutorul unor circuite speciale de tipul unor circuite de integrare.
Pentru obfinerea înaltei tensiuni de accelerare se preferă folosirea unui generator de impuisii comandat de funefionârea generatoarelor de baleiaj. în acest mod se obfin: independenfa tensiunii de sarcină (prin stabilizarea tensiunii); proteefia tubului videocaptor la ieşirea din funcfiune a oricărui generator de baleiaj; randament foarte mare.
La camerele videocaptoare echipate cu tuburi iconoscop sau supericonoscop se pun unele probleme speciale, legate de pozifia înclinată a axei tubului electronic fafă de axa optică a tubului. Astfel, trebuie menţionate: corecfia efectului de trapez şi corecfia focalizării spotului electronic de explorare.
Pentru a corecta efectul de trapez se impune realizarea de devieri mai mici ale spotului în partea superioară a plăcii de semnal şi mai mari în partea de jos a acesteia. Aceasta se obfine uşor modulînd simetric semnalul pentru devierea de la orizontală, cu semnale de frecvenfă baleiajului vertical.
Pentru a corecta curentul prin bobina de focalizare, cel mai des se aplică o tensiune de compensare (dinte de feresfrău de frecvenfă cadrelor) pe grila de comandă a stabilizatorului de curent al acestei bobine.
La camerele videocaptoare se mai pune problema reducerii altor tipuri de distorsiuni, datorite tubului videocaptor (distor-
Cameră Wilson
350
Camfor
siuni în „S", diverse distorsiuni introduse de bobinele de deviere, etc.), în care scop se iau măsuri speciale, de la caz la caz.
Corecţia de contrast nu se face de obicei chiar în camera videocapfoare, cu excepţia camerelor de tipul „cu spot volant", unde acest lucru e necesar.
1.	^ Wilson. V. Wilson, cameră
2.	Cameră. 7. Tehn.: Cavitate amenajată într-o piesă, într-un element de construcfie, într-o parte de construcfie, la suprafafa terenului sau în adîncime, în diferite scopuri tehnice.
3.	~ de împrumut. V. Groapă de împrumut.
4.	- de minare. Mine: Excavafie în formă de cameră (cu volum, uneori, de mai mulfi metri cubi), în care se introduce încărcătura de exploziv (de obicei mai multe sute sau mii de kilograme) peniru abatajul în masă al rocilor eruptive (bazalt, diabaz, porfir, etc.) şi sedimentare (calcare, grauwacke, mai rar argile), cum şi al unor zăcăminte de minereuri (magnetit, minereuri de cupru, etc.). După condifiile geologice ale zăcămîntului şi cele morfologice ale regiunii'respective, accesul la camerele de minarese face: prin galerii de coastă (profil dreptunghiular: 1,2—1,5 m înălfime şi 0,8*-*1 m lăfime), prin pufuri verticale (profil dreptunghiular 0,8X2 m sau circular, cu diametrul de 1,5 m), în care caz se sapă din puf o galerie pînă |a cameră, — sau prin galerii de coastă şi pufuri oarbe.— Am-
r^r7r^rrrrr77Trrr/^-----------
h- w -i 1 (%-ty)
I. Amplasamentul camerelor de minare, c) camera de minare; 1) galerie; 2) puf; H) înălţimea frontului de abataj;
W) anticiparea lineară.
plasamentul camerei de minare se alege într-o porfiune lipsită ds fisuri a masei de roci sau de substanfe minerale utile, la o distanfă W (numită anticipantă lineară) fafă de cea mai apropiată suprafafă liberă a frontului de abataj:	1/3	H—2/3 H, unde
H e înălfimea frontului de abataj (v. fig. /).
După volumul masei care trebuie abatată, rezistenfă la explozie a rocii sau a substanfei minerale utile şi gradul de mărunfire al produsului abatat, se pot folosi camere de minare unice (v. fig. II) sau multiple (v. fig. lll).
Camere de minare (c) unice (vedere în plan).
LLUiL/t/uw/ii,,
III.	Diverse camere de minare multiple (vedere în plan),
c)	cameră de minare; p) puf.
încărcăturile camerelor de minare se calculează, de obicei, cu formula:	f-d,	în	care: W e anticipanta lineară, / e
coeficientul de tărie al rocii sau al substanfei minerale utile şi d
e coeficientul de buraj. Pentru inifiere se foloseşfe un exploziv mai puternic, reprezentînd 0,10 Q. Aprinderea încărcăturii se face cu capse detonante electrice (de obicei două capse distincte, pentru siguranfa aprinderii). Burarea galeriei de coastă şi a pufului de acces se face cu materialul rezultat din săparea acestora şi cu argilă, lut sau amestec de argilă cu nisip. Consumul specific de exploziv e de obicei de 100---200 g/m3 de material abatat. Sin. Cameră de mină.
5.	~ de mină. 1. Tehn.: Cavitate, de obicei paralelepipedică, executată în zidăria unor anumite construcfii (de ex. în zidăria pilelor sau a culeelor de pod, la diguri, etc.), amenajată de obicei chiar de la construire, şi în care se plasează, la nevoie, încărcătura cu exploziv necesară pentru distrugerea lucrării. Pozifia camerelor de mină e specificată pe anumite planuri, iar gura camerelor e mascată printr-un perete subfire de zidărie, care e spart cînd se introduce încărcătura.
6.	~ de mină. 2. Mine: Sin. Cameră de minare (v.).
7.	Cameră cu aer. Biol.: Gol care se formează cu timpul într-un ou, la capătul lui obtuz, între cele două membrane de sub coaja lui, şi în care pătrunde aerul.
8.	Camerei, cadrul Fotgrm.: Dispozitivul metalic care face parte din camera fotogrammetrică şi care determină cadrul fotogramei, prin imprimarea pe clişeul imaginii a celor patru indici de referire; e numit şi cadru de fotogramă.
g. Camerei, constantele Fotgrm.: Elementele matematice cari determină caracteristicile opticomecanice ale unei camere fotogrammetrice (v.); ele sînt: c, xH, yH şi diagrama distorsiunii obiectivului fotogrammetrie al camerei (v. şi sub Cameră fotogrammetrică).
10.	Camerina. Paleont. V. Nummulites.
11.	Cameron. Expl. petr. V. sub Prevenitor de erupfie.
12.	Camerton, pl. camertonuri. Fiz.: Instrument constituit dintr-un tub care emite nota „la" sau din mai multe tuburi cari emit notele „sol", „re", „la" şi „mi", şi care serveşte ca orientare pentru aflarea altor note şi peritru acordarea instrumentelor muzicale.
13.	Cames. Geol. V. Kames.
14.	Camfan. Chim.: Hidrocarbură cu p. t. 154°, obfinută prin hidrogenarea pînă la saturafie a camfenului.
îs. Camfen. Chim.: Terpen biciclic, singura hidrocarbură terpenică solidă întîlnită în natură, în numeroase uleiuri eterice, cum sînt: uleiul de terebentină, cel de citronella, de nerotirde valeriană, etc., în cari apare în forma I, în forma d şi în forma
d,	I. Isomerul dextrogir are p. t. 51°, p. f.
CH2—ch—c = ch2
I
CH2 CH2—CH-T-C
CH3
160--1620 şi [a]])70= + 103,9°; levogir are p. t. 42°, p. f. 158--1600 şi	CH3
:[a]JJ = — 94°, iar racemicul are p. t. 50° şi p. f. 159*" 160°. Cam-fenul poate fi obfinut şi din borneol sau din isoborneol, prin deshidratare cu acizi.—în prezenfa acidului clorhidric uscat şi a unor acizi organici, cum sînt acidul formic şi acidul acetic, camfenul se transformă în esteri ai isoborneolului. Prin oxidare cu acid cromic, camfenul trece în camfor.
i6.	Camfor. Chim.: Cetonă din clasa terpenilor biciclici, care apare în două forme isomere: d-camforul şi l-camforul. Isomerul
CH3
ch2
-C= o
dextrogir, numit curent camfor sau camfor japonez, se obfine prin distilarea cu vapori de apă a lemnului arborelui Cinnamomum camphora T. Nees. et Eberm., care creşte în insula Formosa şi în alte regiuni tropicale. De asemenea, s-a mai găsit şi în arbustul Evonymus verrucosus Scop., numit şi salba rîioasă. Antipodul său optic, camforul de matricia, se izolează din unele uleiuri eterice obfinute din Matricaria parthenium Linn. şi din alte cîteva plante.
H3C—C—ch3 I
CH2----CH-
CH2
Camfor, ulei de ~
351
Campanie topografica
Camforul dexfrogir e o subsfanfă cristalină, incoloră, cu p, t. 179,75° şi p. f. 204°, care sublimă chiar la temperatura camerei, formînd combinafii moleculare cu acizii iodhidric, azotic şi fosforic. în solufie alcoolică roteşte planul luminii polarizate spre dreapta cu 44,26°. Camforul levogir are p. t. 178,6°, p. f. 204° şi în solufie alcoolică roteşte planul luminii polarizate spre stînga cu 44,20°.
Agenfii oxidanfi puternici oxidează camforul la acid trimetil-succinic
CH3 ch3 I I
HOOC—C--------CH—COOH,
I
ch3
ca produşi intermediari în această reacfie de oxidare formîndu-se acidul camforic:
CH3
!
CH2-----C----COOH
I
H3C-C~CH8 I
-CH—COOH
CH2
şi acidul camforonic:
CH3 COOH CH3 \ /	I
HOOC—CH2—C---------------C-------COOH.
I
ch3
Camforul are un miros caracteristic, puternic, şi o constantă crioscopică excepfional de mare (40°), din care cauză e întrebuinfat ca solvent la determinarea greutăfii moleculare (metoda Rast).
Camforul e întrebuinfat în farmacie ca tonic cardiac şi ca stimulent energic al sistemului nervos central, ca antiseptic şi antispasmodic. în cantităfi foarte mari se întrebuinfează în industria celuloidului, a peliculelor fotografice pe bază de nitroceluloză şi a pulberii fără fum. Cea mai mare parte din camforul întrebuinfat în aceste industrii se obfine pe cale sintetică, plecînd de la pinen printr-unul dintre procedeele prezentate în schema următoare:
i
orliid
^camfor
'’esferi ai isoborneolului -> isoborneol -> camfor
->cIornidratul pinenului-5»esferi ai isoborneolului->isoborneol->Qamfor *
Pinen—> esieri ai borneolului -> borneol -> camfor
> clorură -> camfen -> formiat de isobornil -> isoborneol —> camfor de bornil
Folosirea unuia sau a altuia dintre procedeele prezentate -în schemă depinde, într-o mare măsură, de condifiile specifice tehnice-economice ale fării producătoare.
î. ulei de Ind. chim.: Ulei eteric obfinut ca produs secundar la prepararea camforului natural din trunchiul, ramurile şi rădăcinile plantei Cinnamomum camphora Nees. Arborii tineri sînt mai bogafi în ulei decît în camfor, iar vara se obfine mai pufin camfor şi mai mult ulei eteric. Uleiul brut, rezultat din prima distilare a plantei, se prezintă sub formă de terci, datorită prezenfei unei cantităfi de camfor, care se separă prin filtrare şi presare, la temperatură joasă. Uleiul, liberat de camfor, se prezintă sub formă de lichid, de culoare galbenă sau galbenă-aurie, cu miros caracteristic şi cu d. 0,950*"0,998; confine: safrol, pinen, camfen, felandren, cineol, borneol, terpineol, eugenol, alcool cuminic, acid caprilic, etc. Prin distilarea uleiului brut se obfin următoarele tipuri de ulei de camfor: uleiul alb, format din fracfiunile cari distila la 1^0—195°, cu d. 0,87»*0,91; uleiul brun sau roşu, cu p. f. 225*-\227°, cu d. 1,0**-1,035; uleiul uşor, cu p. f. 170-**180° şi d. 0,87-"0,94; uleiul greu, cu p. f. 240--*270° şi d. 0,94-0,97.
în Japonia se întrebuinfează uleiul de camfor brut, după separarea camforului, ca ulei de ars, ca solvent al lacurilor, şi la fabricarea negrului de fum. Uleiul uşor se întrebuinfează ca solvent al răşinilor şi al cauciucului, la parfumarea unor săpunuri, ca antiseptic, cum şi la prepararea saprolului, a parfumurilor sintetice, a unor insecticide, ca fixator al parfumurilor sau la colorarea porfelanurilor; uleiul brut se întrebuinfează, de asemenea, la impregnarea lemnului, la separarea mecanică a minereurilor, la prepararea dezinfectantelor şi a insecticidelor, etc.
2.	Camforic, acid Chim. V. sub Camfor.
s. Camforonic, acid Chim. V. sub Camfor.
4.	Camion, pl. camioane. 1. Transp.: Vehicul terestru fără autopropulsiune, echipat cu o platformă sau cu o cutie, care serveşte la transportul unei sarcini utile (bunuri sau animale) în greutate mai mare decît circa o tonă. Platforma (eventual cu perefi laterali rabatabili) sau cutia camionului constituie suprastructura acestuia,. în care se depune sarcina utilă, şi e suspendată pe patru rofi, cu sau fără anvelope; unele camioane au suspensiune elastică, prin resorturi lamelare sau elicoidale. Camionul, care de obicei e cu tracfiune animală, se poate deplasa pe o cale de comunicafie rutieră sau pe un teren ne-amenajat în acest scop.
Uneori se numeşte camion şi autocamionul, care e un autovehicul (v.).
5.	Camion. 2. Transp.: Sin. Autocamion. V. sub Automobil.
e. Camionaj. 1. Transp.: Transportul de sarcini utile într-un
camion sau autocamion, eventual într-o autocamionetă sau autodubă. în general, camionajul se realizează prin organizarea acestui serviciu de transport, folosind un anumit parc de vehicule.
7.	Camionaj. 2. Transp.: Serviciu organizat penfru transportul de sarcini .utile, de bunuri sau animale, folosind un parc de vehicule, în general camioane, autocamioane, autocamionete, autodube, efc.
8.	Camionaj. 3. Transp.: Contravaloarea, în bani, a transportului unei sarcini utile, în general cu un camion* cu un autocamion, o autocamionetă, o autodubă, etc.
9.	Camionetă, pl. camionete. Transp.: Sin. Autocamionetă. V. sub Automobil.
io.	Camite. Chim., Tehn. mii. V. Cianură de brombenzil.
n. Camochină. Farm.: Medicament antimalaric (v.), derivat al 4-aminochinolinei, cu acfiune schizonficidă asemănătoare chininei, dar de 3*’*4 ori mai puternică decît a produsului natural. Se sintetizează prin condensarea 4,7-diclor-chinolinei cu 2-hi-droxi-5-amino-dietilbenzilamină. Sin. Amodiachină.
12.	Campadă, inel- Tnl. V. sub Inel de tunel; v. şi sub Tunel.
13.	Campadură, pl. campaduri. Arh.: Deschizătură amenajată în acoperişul unor case fărăneşti, pentru a permite ieşirea fumului. Sin. Bogea(c)(ă), Fumar, (H) Ogeac, Ochiul podului, Cubea, Cucumea.
14.	Campanian. Stratigr.: Subefaj al Senonianului, cuprins între Santonian şi Maestrichtian. Are ca fosile caracteristice belemnitul Gonioteuthis quadrata, amonifii Scaphites hippocrepis, Hoplitoplacenticeras vari, Parapachydiscus levyi şi echinoidele Micraster glyphus şi Offaster pilula.
15.	Campanie, pl. campanii. Gen.: Totalitatea operafiilor efectuate într-o acfiune organizată după un plan bine determinat, în vederea realizării unui anumit scop, într-o perioadă de timp oarecare.
îs. ~ de combatere. Agr.: Acfiune generală de luptă, după un plan sfabilif, contra duşmanilor animali sau vegetali. Exemplu: campania de combatere a păduchelui din San Jose.
i7.	~ topografică. Topog.: Totalitatea operafiilor topografice de feren (recunoaştere, măsurători, efc.) şi de birou (proiectare, calcule, desenare, etc.), executate într-un an calendaristic.
Campanii
352
Cana de siguranfa
Proiectele sau devizele unei campanii topografice prevăd necesităfile şi cheltuielile de timp, de mafriale, personal, apa-rataj, efc. — necesare penfru executarea parfială sau totală a uneia sau a mai multor lucrări topografice.
1.	Campanii, pl. campanile. 1. Arh.: Clopofnifă în formă de turn înalt şi zvelt, cu secfiunea pătrată sau circulară, situată lîngă o biserică sau deasupra acesteia, uneori în prelungirea fafadei, caracteristică arhitecturii italiene şi folosită mai ales în secolele XI--XVI. Cele mai importante clopotnife de acest fel sînt: campanilul din Pisa, înalt de 56 m, — cunoscut şi sub numele de Turnul înclinat din Pisa, deoarece are o înclinare foarte pronunfafă, datorită fasării inegale a terenului de sub fundafie, — şi campanilele din Ulm (161 m), din Colonia (156 m), din Rouen (149m), din Strasbourg (143 m), din Viena (137 m), cum şi campanilul bisericii San Marco din Venejia (114 m).
2.	Campanii. 2. Arh.: Lanternă aşezată pe acoperişul unor edificii civile, în special la cele vechi, în care era adăpostit un clopot penfru semnalizări sau clopotul unui orologiu.
s. Campanii. 3. Arh.: Lanternă mică, aşezată deasupra unui dom, în scop decorativ.
4.	Campanile. Paleonf. V. Cerifhium giganteum.
5.	Campanula?. Bot.: Calitate a florilor sau a corolelor unor plante, de a se prezenta sub formă de clopot. Exemple: florile de Campanula caespitosa L., Campanula carpathica Jacq., Cam-panula grandis Fisch., efc.
e.	Campbell. Agr. V. sub Tăvălug.
7.	Campeş. Bot.: Lemnul arborelui exotic Haemafoxylon campechiarrum din familia Leguminosae, care creşte în America meridională şi în Anfile. Confine hematină (v.), care prin oxi-dare se transformă în hemafeină (v.), o substanfă colorantă naturală cu multe înfrebuinfări în industria pielăriei, unde se întrebuinfează sub formă de extract, împreună cu alfe lemne colorate, la vopsirea diferitelor nuanfe pe pieile de mănuşi argăsife glace şi la vopsirea pieilor pentru fefe de încălţăminte de culoare neagră. La vopsirea pieilor, hematina se disolvă uşor în solufie slab amoniacală, colorînd solufia în roşu, şi precipită sub formă insolubilă, cu diferite săruri metalice, dînd precipitate colorate albastru-violaceu cu sulfatul de cupru, negru-violaceu cu sulfatul feros şi roşu-violaceu cu clorură sfa-noasă. Fabricarea extractelor e similară celei a extractelor tananfe (v.). în comerf, extractele de lemn de campeş se mai numesc şi extracte de hematină.
8. Câmpii, Sfrafe de	Sfratigr.: Sfrafele cari constituie partea superioară a Eotriasicului (Werfenian) în Alpii calcaroşi de sud. în fara noasfră, fauna Stratelor de Câmpii se găseşte la baza dolomitelor din sinclinalul Hăghimaşului, în Carpafii Orientali. Depozite comparate adeseori cu Straiele de Câmpii sînt calcarele în plăci, cu Myophoria costata şi Anodenfophora fassaensis, cari reprezintă Werfenianul superior din regiunea Codlea-Tohan şi din Munfii Perşani.
9.	Campilopegmat. Paleont.: Tip de âparat brahial. V. sub Brachiopoda.
10.	Campion, inel Tnl. V. sub Inel de tunel; v. şi sub Tunel.
11.	Campionii. Petr.: Rocă filoniană cu caracter bazalfic, la care masa fundamentală, constituită, în general, din feldspafi plagioclazi şi barkevikit (v.), confine ca impregnaţii hornblendă barkevikitică şi mai rar olivin şi nefelin.
12.	Camsellif. Mineral.: MgHBOg. Mineral din grupul bora-filor nehidrafafi, identic roentgenografic cu ascharitul; se formează prin precipitafie chimică, în lacurile boratate. Cristalizează în sistemul rombic, în fibre fine, mătăsoase, de culoare albă. Are duritatea sub 3,5 şi gr. sp. 2,65.
13.	Camuflaj, pl, camuflaje. 1. Tehn. mii.: Mijloc folosit pentru a ascunde de vederea inamicului personalul, armamentul, maşinile, navele, lucrările sau instalafiile importante.
14.	Camuflaj. 2. Geochim.: Ascunderea anumitor elemente chimice dispersate în minerale găzduitoare, cari confin consti-tuenfi de aceeaşi valenfă şi cu dimensiuni ionice apropiafe de ale elementelor ascunse. Elementul camuflat urmează soarta elementului principal, de care se poate separa prin procesele naturale de cristalizare fracfionată.— Exemple: galiul în minerale de aluminiu, germaniul în silice şi în silicafi, hafniul în minerale cu zirconiu.
15.	Camuflef. Tehn. mii., Mine: Explozia unui proiectil sau â unei încărcături de mină care se produce excluziv în interiorul solului. Explozia e dato'rifă pătrunderii prea adînci a proiectilului în sol, respectiv aşezării încărcăturii de mină la o adîncime prea mare de la suprafafă, astfel încît masa de pămînt de deasupra acestuia e prea mare penfru a fi aruncată de presiunea gazelor— în cazul unei încărcături explozive prea mici — sau cînd focosul a fost reglat pentru o funefionare cu întîrziere prea mare sau a funefionat incidental prea tîrziu.
ie. Cana, pl. canale. Tehn.: Sin. Robinet cu cep. (v. sub Robinet).
17.	~ de siguranţă. Expl. petr., Ut.: Robinef cu cep care se intercalează într-o garnitură de foraj, între capul hidraulic şi prăjina de antrenare (pătrată), cu scopul de a împiedica o eventuală erupfie prin interiorul prăjinilor.
în timpul forajului, dacă presiunea exercitată de coloana da noroi asupra stratului e mai mică decît presiunea din stratul sfrăbătuf, noroiul e aruncat afară din sondă, în general prin spafiul inelar dintre perefii găurii de sondă şi prăjini. Penfru a preveni acest lucru se închide prevenitorul de erupfie. în cazul în care însă presiunea stratului e atît de mare încît se produc spargerea furtunului de noroi sau defectarea capului hidraulic ori a altor părfi mai slabe, prin închiderea canalei de siguranfă se înlătură posibilitatea erupfiei prin prăjini, izolîndu-se în acelaşi fimp capul hidraulic, furtunul de noroi, etc., în vederea reparaţiei sau înlocuirii lor.
Canaua de siguranfă are forma unui corp de revolufie în jurul axului orificiului de trecere, fără nici o ieşitură care ar pu-iea agăfa furtunul de foraj în timpul rotafiei prăjinii de antrenare (v. fig.).
Canaua e echilibrată astfel, încît centrul său de greutate, găsindu-se chiar pe axul său de rotire, nu tinde să sfrîmbe prăjina de antrenare. închiderea sau deschiderea canalei se realizează prin rotirea piesei in-terioare cu 90°.
Canalele de siguranfă la prăjina pătrată au Ia capete filete de racord special stînga, ca şi la capul hidraulic, pentru a nu se deşuruba în timp ce masa rotativă învîrfeşte la dreapta prăjina de antrenare.
Canalele de formă obişnuită, cu cep conic şi chiar cu ungere şi cu rulmenfi cu bile, nu dau rezultate satisfăcătoare dacă sînt montate sub capul hidraulic, deoarece, sub greutatea mare a prăjinilor, corpul canalei deformîndu-se prin alungire, provoacă înţepenirea cepului, care astfel nu se mai poate învîrti, iar dacă se relaxează în prealabil cepul, pentru a nu se înfepeni sub greutatea prăjinilor, canaua nu mai e etanşă.
Canalele se probează din punctul de vedere al rezistenfei lor la o presiune de două ori cît presiunea de lucru, iar din punctul de vedere ai etanşeităfii, în pozifia ninchis'1, ia presiunea nominală de lucru, şi sub sarcina nominală de tracfiune.
Cana de siguranfă, î) indicator de pozifie; d) diametru nominal.
Canaant!
353
Canal
Canalele standardizate în industria petrolieră din fara noastră pentru prăjini pătrate de 4V4” şi de 6" au diametrul orificiului de trecere de 57 mm, respectiv de 89 mm, presiunea de lucru de 210 kg/cm2, iar sarcina maximă de lucru de 60 t, respectiv de 250 t.
Cînd nu se montează cana de siguranfă la prăjina pătrată, se montează la luleaua capului hidraulic, între aceasta şi furtun, o cana specială cu ungere sub presiune, identică cu cele folosite la claviaturile de împingere ale pompelor.
Deoarece garniturile de etanşare ale capului hidraulic nu oferă suficientă siguranfă în caz de erupfie prin prăjini, canaua de siguranfă montată la luleaua capului hidraulic nu e recomandată, cînd există pericolul de a întîlni presiuni mari.
1.	Canaanif. Mineral.: Diopsid. (Termen vechi, părăsit.)
2.	Canat, pl. canafuri. Ind. făr.: Obiect în formă de ciucure, care serveşte ca podoabă, Se confecfionează din fire de lînă, de bumbac, mătase, etc. Firele sînt legate la un capăt toate împreună, iar la celălalt capăt sînt iibere.
3.	Canafas. Ind. text.: Pînză confecfionată din fire de cînepă, cu fesut rar, apretată tare, întrebuinfată în industria confecfiilor pentru întărirea hainei sau, în legătorie, la cusutul cotoarelor cărfilor şi registrelor grele. Cînd fesătură pînzei e mai deasă, canafasul colorat şi apretat în mod special se întrebuinfează ca înveliş la legatul cărfilor şi registrelor.
4.	Canaigre. Ind. text., Ind. piei: Plantă ierboasă perenă din familia Polygonaceae (Rumex hymenosepalus), care se cultivă în regiunile inundabile ale marilor fluvii din Mexic, pentru confinutul în substanfe tanante al rădăcinilor sale în formă de tubercule. Extragerea taninului se poate face numai la temperaturi joase, din cauza conţinutului mare în amidon al rădăcinii. Confinutul în tanin atinge valoarea maximă în a! treilea an de vegetafie, cînd se recoltează. Rădăcina plantei canaigre, tăiată în felii şi uscată, confine 25«*35% substanfe tanante, 10---18% substanfe netanante, 30-”45% substanfe insolubile şi 15,0% apă.
fi. Canal, pl. canaluri. 1. Hidrot.: Albie artificială sau amenajată prin regularizarea cursului unui rîu, destinată plutirii sau navigafiei.
6. Cana!, pl. canale. 2. Hidrot.: Construcfie care are lungime mare în raport cu dimensiunile secfiunii transversale şi serveşte la transportul lichidelor prin curgere cu nivel liber, în scopuri agricole, industriale, sanitare, etc. Poate fi executată sub forma de şanf, acoperit sau descoperit, săpat în întregime
care e intersecfiunea perefilor şi a fundului canalului cu un plan vertical perpendicular pe axa longitudinală a lui; secfiunea muiată sau secfiunea vie, adică partea din secfiunea transversală care e ocupată de lichid; secfiunea liberă, adică partea din secfiunea transversală care nu e ocupată de lichid; perimetrul,
care e conturul secfiunii trans- ,, E!emenie[e unui cana( deschis, cu sec-versale a canalului, respectiv	tiune	frape2oida|ă.
lungimea acestui contur, pe-	a	fc>	c d)	secfiunea transversală (pro'ilul);
rimetrul muiat, adică partea	e	b	c /)	secfiunea muiaiă (secfiunea vie);
din perimetru care e în	a	e	f d)	secfiunea liberă; B) baza mare;
contact cu apa; raza hidrau-	ţ3aza mjC§. /-/) înălfimea secfiunii trans-
lică, adica raportul dintre	versale;	h) înăifimea secfiunii muiaie;
Seefiune ŞI perimetru, panta	Q^ unghful de înclinare a peretelui.
canalului, adică înclinarea,
în sens longitudinal, a fundului, fafă de orizontală; profilul longitudinal, care e intersecfiunea fundului canalului cu un plan verticai care confine axa longitudinală a canalului; coeficientul de rugozitate. Afară de aceste elemente generale, la canalele cu seefiune trapezoidală se mai deosebesc baza mică şi baza mare, cari sînt lăfimea la fund, respectiv la nivelul terenului, a secfiunii canalului, şi taluzul sau înclinarea pereţilor laterali, care e tangenta trigonometrică a unghiului (a) dintre linia de cea mai mare pantă a peretelui şi orizontală.
Calculul hidraulic al canalelor în cari mişcarea lichidului e uniformă se face cu ajutorul formulelor lui Chezy:
v — C^Ri [m/s]
sau
Q = Q ciRi-K^I [m3/s], în cari v e vitesa medie dintr-o seefiune, Q e debitul, & e secfiunea vie a canalului, R e raza hidraulică egală cu Q/P, — P fiind perimetrul muiat, — i e panta fundului canalului (egală cu panta hidraulică I), K e modulul de debit, iar C e coeficientul de rezistenfă.
Valoarea coeficientului C se determină cu ajutorul uneia dintre formulele:
C:
- Ry (formula lui Pavlovski),
n
în care ne un coeficient de rugozitate variabil după natura perefilor canalului, iar y se calculează cu formula
y = 2,5 V«— 0,13-0,75 VR (V»~0,01)
sau se ia din tabele şi din diagrame gata întocmite;
Y ‘
C —87
/(
1 +
(formula lui Bazin),
care y e un coeficient de rugozitate, diferit de n\
,23 +
C =
/
+ -
I. Modui de executare a canalelor deschise, a) canal executat în întregime în săpătură; b) canal executat în teren plan, parfial în săpătură şi parfial prin îndiguire; c) canal executat în teren înclinat, parfial în săpătură şi parfial prin îndiguire; d) canal executat în întregime prin îndiguire.
m
în teren sau parfial săpat şi parfial îndiguit, de albie amenajată prin îndiguirea unei fîşii de teren (v. fig. /), sau de galerie ori de conductă, îngropate. Forma secfiunii transversale a canalelor diferă după felul şi destinafia lor.
Elementele generale ale .unui canal (v. fig. II), cari, legate între ele prin diferite relafii, permit calculul debitului de apă, al dimensiunilor canalului sau al terasamentelor de executat, sînt următoarele; secfiunea transversală sau profilul transversal,
23 O00155X «
1 J^R
14-
(formula Iui Ganguillet-Kutter),
în care coeficientul de rugozitate n e acelaşi cu cel din formula lui Pavlovski.
La canalele cu rugozitate neuniformă, cari au pe porfiuni Pi din perimetrul muiat rugozităfi nit coeficientul de rugozitate pentru calcul se determină cu relafia
_ Yin>pi n p
Din punct de vedere hidraulic, forma optimă de canal, care corespunde condifiei că o seefiune să aibă o capacitate da transport maximă, deci o rază hidraulică maximă sau un peri-
Canal amonte
354
Canal de canalizajie
metru muiat minim, e secfiunea circulară sau, pentru canalele deschise, semicirculară. Practic, formele circulară şi semicirculară sînt folosite mai rar, din cauza dificultăfilor de execufie, majoritatea canalelor deschise executîndu-se cu secfiunea trapezoidală. în general, înclinarea taluzelor e condiţionată de materialul din care se execută canalul, La un canal trapezoidal, la care sînt date secfiunea 2 şi taluzul m = ctg a, raportul optim dintre lăfimea fundului b şi înălfimea de lichid h rezultă din condifia de perimetru minim şi e:
7 = 2 (Yl -f* m2 — m).
h
La calculul canalelor nu trebuie depăşită vitesa maximă admisibilă de la care începe procesul de eroziune a perefilor canalului, iar în cazul în care lichidul transportă material în suspensie, trebuie să se evite vitese mai mici decît vitesa minimă la care începe depunerea suspensiilor, deci înnămolirea canalului. Vitesa maximă depinde denatura perefilor canalului, iar vitesa minimă, de dimensiunile materialului solid în suspensie.
4.	~ colector. 2. Tnl.: Rigolă zidită, acoperită, executată în radierul unui tunel, pe toată lungimea lui, şi care serveşte la colectarea şi evacuarea apelor acumulate de drenurile de la extradosul îmbrăcămintei tunelului. La tunelele cu cale simplă se aşază lateral, iar la tunelele cu cale dublă se aşază în axa tunelului, pentru a putea fi vizitat cu uşurinfă.
5.	~ de adiiCfie. Hidrof.: Canal subteran sau suprateran, care conduce apele de la punctul de captare la locul de folosinfă, fiind situat înainte de punctul de intrare a apei într-o amenajare sau instalafie. Exemple: canalul care conduce apele de la captare la rezervorul sau Ia rezervoarele unei alimentări cu apă (Sin. Aductie, Apeduct. V. sub Apeduct); canalul care conduce apele de la captare la camera de echilibru a unei centrale hidroelectrice; canalul care conduce apele de la captare la o refea de irigafie. Sin. Canal amonte.
e. ^ de canalizafie. Canal.: Canal care face parte dintr-o refea de canalizafie (v. Canalizaţi3 şi Refea de canalizafie). Din punctul de vedere a! funcfiunii pe care o îndeplinesc, se deosebesc: canale de racord, cari fac legătura dintre canalele colectoare se-
III. Diagrame de calcul al debitelor şi viteseior de scurgere, pentru trei secfiuni de canale, a) pentru canale cu secfiunea circulară; b) pentru canale cu secfiunea ovoidă; c) pentru canale cu secfiunea în formă de clopot.
Calculul hidraulic al unui canal cu profil închis se efectuează după formulele generale de calcul. Din cauza expresiilor mai complicate pentru vitesă şi debit, la diferife grade de umplere ale secfiunii (h/H), în practică se utilizează grafice (v. fig. lll) sau tabele ajutătoare, întocmite pentru raporturile: a = K/Kp şi
fi — W/Wp, în cari K şi W sînt modulul de debit (C 2 \lR), respectiv modulul de vitesă (C VR) psntru diferite grade de umplere, iar Kp şi Wp sînt modulul de debit, respectiv de vitesă, în cazul umplerii totale.
Cunoscînd panta longitudinală i, debitul şi vitesa în cazul umplerii totale, se pot determina pe grafic raporturile K/Kp şi WţWp, deci debitul şi vitesa la un anumit grad de umplere.
Modul de executare a canalelor depinde de destinafia lor, de debitul transportat, de vitesa de scurgere, şi de natura terenului în care sînt amplasate. Infersecfiunile canalelor cu diferite obstacole (şosele, căi ferate, canale, etc.) constituie puncte dificile ale traseului acestora şi reclamă construcfii speciale, cari să susfină canalul deasupra obstacolului sau să permită trecerea lui pe sub obstacol. în acest scop sînt folosife conductele susţinute de poduri pentru căi de comunicafie sau de poduri speciale, poduri-apeducte, poduri-canal, etc. (V. sub Apeduct, Pod-canal.) Racordarea, ramificarea şi schimbările de pantă ale canalelor reclamă, de asemenea, construcfii speciale cari să permită realizarea acestora fără a modifica regimul de scurgere, fără a produce degradarea canalului sau depunerea materiilor solide transportate, eventual, în suspensie, de ape. V. sub Cameră 4, Cămin 3.
î. ~ amonte. Hidrof.: Sin. Canal de aducfie (v.).
2. ~ aval. Hidrof.: Sin. Canal de fugă (v.).
3.	~ colector. 1. Hidrof.: Canal deschis sau conductă care colectează apa adusă de conducte sau de canale mai mici, după folosirea ei într-un sistem tehnic (canalizafie, irigaţie, etc.). V. sub Canal de canalizafie, Canalizafie, Irigafie.
cundare şi căminele conductelor de racord ale clădirilor; canale secundare (de serviciu sau de stradă), cari colectează apele aduse de canalele de racord de pe o stradă întreagă; canale principale (magisfrale), cari colectează apele aduse de canalele secundare dintr-un grup de cuartale sau dintr-un cartier, şi al căror traseu urmăreşte traseul arterelor principale ale unui oraş; canale co-lecfoare secundare, cari colectează apele aduse de canalele principale; canale colectoare principale sau generale, cari colectează apele aduse de toate canalele colectoare secundare şi le conduc, printr-un canal unic, la staţiunea de epurare; canale de descărcare, cari conduc apele la emisar, fie de la staţiunea de epurare, fie de Ia camerele de deversare; canale de golire, cari servesc la golirea unor basine sau rezervoare locale (din unele industrii); canale de ocolire, cari ocolesc staţiunile de epurare şi servesc la evacuarea apelor în emisar, cînd acestea sînt scoase din funcfiune (v. şi Canal de ocolire); canale de distribuţie şi de legătură, cari asigură distribufia apelor în diferitele sectoare ale unei stafiuni de epurare.
Canalele de canalizafie sînt, de obicei, îngropate în teren, la adîncimea de cel puţin 1-*-1,20m, pentru a fi apărate de înghef şi pentru a nu fi solicitate puternic de sarcinile mobile. Canalele pentru ape meteorice şi pentru ape convenfional-curate (v. sub Canalizafie, apă de ~) pot fi aşezate şi la nivelul terenului, şi pot fi deschise sau acoperite.
Secfiunea transversală a canalelor poate avea forma triunghiulară (la canalele de suprafaţă, pentru debite mici), dreptunghiulară, trapezoidală,poligonală, semicirculară, circulară, ovoidă, sau poate avea formă de clopot ori forme combinate (v. fig. I şi II).
La canalele al căror debit de scurgere prezintă variafii mari (de ex. la canalele din canalizafiile în sistem unitar), secfiunea circulară nu e avantajoasă, atît din punct de vedere hidraulic, cît şi prin faptul că favorizează formarea de depuneri mari la debite mici (adică tocmai la acele debite la cari concentrafia apelor în materii solide e mai mare). La aceste canale, cea mai avantajoasă secfiune fransvsrsală e cea ovoidă, care asi-
Canal de canalizafie	355	Canal	de	canalizafie
gură seefiuni de scurgere eficiente (cu rază hidraulică mare) şi pentru debite mici. La canalele colectoare mari, din cana-
/. Seefiuni transversale de canale închise. a) profiI circular; b) profil ovoid normal; c) profil în clopot semieliptic; d) profil în clopot circular turtit; e) profil în clopot circular înălfat; f) protil în clopot circular, cu cunetă în mijlocul radierului; g) profil semicircular, înălfat, cu radier în formă de rigolă; h) profil semicircular, înălfat, cu radier curb; /) profil dreptunghiular.
lizafiile în sistem unitar, sînt necesare seefiuni de scurgere foarte mari (de cîfîva metri pătrati), astfel încît, la aceste canale, nici
secfiunea ovoidă nu oferă condifii hidraulice optime, penfru debite mici. De aceea, acasts canale se execută cu secfiunea
-2H-
- Albi a majoră -
jP~
II. Seefiuni transversale de canale deschjse. a) profil semicircular; b) pro'il triunghiular; c) profil dreptunghiular; d) profil mixt, triunghiular-dreptunghiular; e) profil trapezoidal înait; f) profil frapezo,-dal lăfit; g) profil trapezoidal complex.
în formă de clopot, care prezintă şi avantajul că permite realizarea unor înălfimi de construcfie mici (reclamate şi condiţionate adeseori de panta canalului, de nivelul terenului şi de acoperirea minimă a canalului). Pentru ca secfiunea de curgere să fie eficientă şi la debite mici, la canalele cu secfiunea în formă de clopot se amenajează în radier o rigolă, numită cunetă, de obicei cu secfiunea semicirculară, care se căptuşeşte cu materiale rezistente la acfiunea apelor agresive (de obicei plăci ceramice speciale, numife scoici de bazalt), a căror con-centrafie e mare în special la aceste debite mici.
III. Tipuri de canale de canalizafie.
a) şi b) canale de cărămida; c) canal de cărămidă şi placă de beton armat; d) canal de cărămidă şi radier de beton simplu; e) canal de cărămidă, cu radier de beton armat, turnat; f) canal de beton armat, turnat; g) canal cu radier de beton turnat şi boltă de beton armat prefabricată; h) canal de beton armat^ cu
beto
de
prefabricate de beton; 14) cămăşuială de beton armat; 15) mortar de ciment
23*
Canei de canalizafie
356
Canal de canalizafie
Dimensionarea canalelor închise consistă în stabilirea formei şi a dimensiunilor secfiunii transversale (dimensionare hidraulică) şi în determinarea grosimii perefilor (dimensionare statică).
Canalele închise se execută de obicei din zidărie de cărămidă, din beton sau din beton armat (v. fig. l/l). Cele deschise pot fi executate şi din zidărie de bolovani de rîu sau de piatră brută, ori din plăci de beton. Canalele tubulare (v. fig. /V) de beton pot fi executate, fie prin turnare în cofraje,
mită oarecari deformaţii ale canalului, datorită tasării terenului. Fig. VI reprezintă tipurile de îmbinări folosite cel mai des în canalizafie. Etanşarea canalelor trebuie să fie perfectă, în special
e	f
IV. Tuburi prefabricate, de befon, pentru canalizare,
a)	tub circular, de beton simplu, cu mufă; b) tub circular, de beton simplu, cu cep şi buză; c) tub circular, de beton simplu, cu cep şi buză, şi cu talpă; d) tub ovoid, de beton simplu, cu cep şi buză; e) tub circular de befon armaf, cu armatură simplă; /) tub circular de beton armat, cu armatură dublă.
fixe sau mobile, fie din tuburi prefabricate (la canalele circulare cu diametrul pînă la 120 cm şi la canalele ovoide cu dimensiuni pînă la 60/90 cm), lungi de circa 1 m şi avînd marginile fasonate pentru a se putea îmbina.
Canalele cu dimensiuni mai mari pot fi executate din elemente prefabricate (ds ex. elemente da boltă şi elemente de radier), sau unele părfi se execută prin turnare (de ex. radierul), iar altele, din elemente prefabricate (de ex. bolta). Canalele de lemn sau de metal sînt folosite foarte rar, deoarece aceste materiale se degradează repede.
Uneori se folosesc tuburi de bazalt, tuburi ceramice (v. fig. V), rezistente la acizi, tuburi de sticlă, de as-bociment, efc., cari prezintă avantajele că rezistă foarte bine la coroziune şi au un
d	e	f
V. Tuburi ceramice şi de fonta, pentru canalizafii. a) tub ceramic cu mufă filetafă; b) reducţie ceramică; c) ramificaţie ceramică; d) curbă ceramică; e) tub de fonlă cu mufă; f) tub de fontă cu flanşe.
coeficient de rugozitate mic. V. şi sub Tub de canalizafie.
îmbinările tuburilor de canalizafie sînt puncte cu execuţie dificilă, deoarece trebuie să asigure o etanşare bună şi să per-
21
j *	1
VI. îmbinări folosife^la tuburile de canalizafie.
а)^	îmbinare'cu argilă (la tuburi ceramice); b) îmbinare cu asfalt (la tuburi ceramice); c) îmbinare cu mortar de ciment (la tuburi ceramice); d) îmbinare cu manşon (la tuburi de befon); e) îmbinare cu mufă dublă (la tuburi de asbociment); f) îmbinare cu manşon (la tuburi de asbocimenf); g) îmbinare flexibilă (înfre un tub de fontă şi un tub de asbociment); h) îmbinare cu mută filetată şi inel de sfrîngere filetat (la tuburi de fontă); i) îmbinare cu mufă şi cu flanşă (la tuburi de fontă, cu diametru mare); /) îmbinare cu cep şi mufa (la tuburi de lemn); k) îmbinare cu ţeava metalică specială (la tuburi de lemn); I) îmbinare cu fretă metalică (la tuburi de lemn confecţionate din doage); 1) tub ceramic; 2) cînepă gudronată; 3) argilă; 4) asfalt; 5) cînepă negudronată;
б)	mortar de ciment; 7) tub de beton; 8) manşon de beton armaf; 9) tub de asbociment; 10) mufă dublă; 11) manşon cilindric; J2)cîlţi; 13) etanşare; 14) tub de fontă; 15) flanşă de ontă; 16) manşon de fontă; 17) garnituri de cauciuc; 18) inel de sfrîngere, filetat; 19) flanşă de fontă; 20) tub de lemn confecţionat din buşteni; 21) cercuri de oţel lat; 22) ţeavă metalică cu praguri; 23) fub
de lemn confecţionat din doage; 24) fretă elicoidală de sîrmă.
cînd nivelul pînzei de apă subterană e ridicat, deoarece se pot produce infiltraţii de apă în canal, cari produc suprasolicitarea staţiunilor de epurare, şi infiltraţii de apă de canal în pînza de apă subterană, pe care o infectează.
Faţa interioară a pereţilor canalelor trebuie să fie cît mai netedă, rezistentă la uzură şi la coroziune. în acest scop, la canalele mari, faţa interioară a peretelui se scliviseşte cu o tencuială de ciment cu dozaj mare. La canalele mici, cari nu pot fi tencuite, netezimea feţei interioare trebuie realizată prin fasonarea îngrijită a elementelor de construcţie şi prin racordarea perfectă a capetelor tuburilor. O oarecare netezime a pereţilor se obţine şi prin formarea unei pelicule aderente (piele de canal), formată prin aglomerarea particulelor substanţelor conţinute de ape în suspensie.
Pentru a asigura funcţionarea în bune condiţii a canalelor, se amenajează pe traseul lor diferite construcţii accesorii (cămine, camere, etc.), cari să permită vizitarea, curăţirea,
Cana! de colafură
357
Canal navigabil
repararea, aerisirea canalelor, ca şi racordarea, intersecfiunea, schimbarea de pantă a lor, descărcarea excesului de apă, etc. V. sub Cameră 4, Cămin 3.
î. ~ de colatură. Hidrof. V. sub Irigaţie.
2. ~ de deriva)ie. Hidrof.: Canal prin care se abate un debit dintr-o sursă de apă, în vederea folosirii lui pentru producere de forţă, penfru alimentări cu apă, irigafii, etc. V. sub Derivafie, Irigaţie.
~ de descărcare. Hidrof.: Canal care serveşte la evacuarea, în aval de un baraj, a apelor catastrofale ale unui lac de acumulare. în acest scop, radierul canalului e situat sub cota nivelului maxim al apelor din lac.
4.	~ de desecare. Hidrof.: Canal care face parte din ansamblul lucrărilor destinate desecării unui teren umed sau mlăştinos, spre a-l face propriu pentru cultură, sau destinaie colectării şi evacuării excesului de apă de irigaţie. V. sub Desecare, Irigaţie.
5.	~ de evacuare. Hidrof.: Canal care conduce spre emisar apele folosite înfr-o amenajare sau într-o instalaţie hidraulică, după colectarea lor de canalul sau de canalele de colectare.
6.	~ de fugă. Hidrof.: Canal deschis sau galerie cu scurgere liberă, care conduce, spre punctul de restituire, apele folosite într-o centrală hidroelectrică, după trecerea lor prin turbine. Sin. Canal aval.
7.	~ de irigafie. Hidrof.: Canal care face părte din ansamblul lucrărilor destinate conducerii şi răspîndirii apelor pe un teren agricol, în vederea fertilizării solului. V. sub Irigafie.
8.	~ de încercări. Hidrof.: Canal construit şi echipat special pentru a servi la efectuarea unor încercări hidrotehnice. După natura încercărilor, se deosebesc: canale de încercări de rîuri, canale de încercări hidraulice şi canale de încercări hidrometrice. V. sub încercări hidraulice.
9.	~ de ocolire. Canal.: Canal care ocoleşte o staţiune de epurare şi care asigură continuitatea descărcării în emisar a apelor de canalizare, cînd staţiunea e scoasă din funcţiune în vederea reparaţiilor sau în urma unui accident de exploatare (v. fig.). Poate fi un canal de ocolire unic, pentru ansamblul
Planul unei stafiuni de epurare cu canale de ocolire, f) canal colector general; 2) epuraţie mecanică; 3') şi 3") epurafie biologică; 4) pompare; 5) sterilizare; 6) emisar; a-a) canal de ocolire general; b) canale de ocolire secundare.
de instalaţii al staţiunii, sau poate fi constituit dintr-un canal de ocolire general, care ocoleşte întreaga staţiune, şi din unu sau două canale de ocolire secundare, cari permit ocolirea temporară numai a unora dintre instalaţii (de ex. numai a grupului de instalaţii penfru epurarea biologică). Afară de cazurile de accident, punerea în funcţiune a canalului de ocolire trebuie aleasă în raport cu debitele emisarului, deoarece starea sanitară a emisarului se înrăutăţeşte în timpul funcţionării canalului de ocolire, apa nemaifiind epurată în staţiune. Sin. By-pass, io. ~ de scurgere. M/ne: Şanţ săpat în vatra unei galerii subterane (galerie de extracţie, tunel, plan înclinat), care serveşte la scurgerea apei din mină (infiltrată direct prin pereţi, tavan, etc. sau colectată prin drenurile de la extradosul îmbrăcămintei) spre colectorul principal, de unde se pompează la suprafaţă. Pentru a asigura scurgerea apei, canalul se sapă cu o pantă de 4—5% spre puţul mine‘i.
în rocile tari sau impermeabile, dar rezistente, şi în special cînd debitul de apă e relativ mic, canalele sînt lăsate nesus-
ţinufe (v. fig. a). în rocile de tărie medie, canalele sînt căptuşite cu lemn (v. fig. b), iar în rocile moi şi în special în rocile
Canal de scurgere,
a) în roci tari; b) în roci de tărie medie, cu susfinere de lemn; c) în roci moi, cu susfinere de beton sau de cărămidă; d) în roci cari în contact cu apa se umflă.
cari se umflă în contact cu apa (galeriile respective sînt susţinute în beton sau cărămidă), canalele sînt betonate (v. fig. c şi d). Secţiunea şi capacitatea diverselor tipuri de canale (indicate în figuri) sînt date în tablou:
Caracteristici	Tipul canalului (v. fig.)			
	a	b	c	d
Secfiunea canalului, m2	0,04	0,04- ■ -0,075	0,069	0,069
Capacitatea de scurgere, ms/h .	75	125--250	250	250
Penfru ca circulaţia oamenilor prin galerie să fie uşoară şi fără accidente, canalul e acoperit cu scînduri lungi de lemn, cari se aşază pe traverse, de asemenea de lemn, fixate din metru în metru pe pereţii canalului, înclinaţi de la 1/2--1/4, după tăria rocilor. în cazul depunerilor abundente de mîl, nisip, etc., scîndurile se înlătură pentru curăţirea canalului.
Vitesa de scurgere a apei în canal nu trebuie să fie mai mică decît 0,25'-2,5 m/s, pentru a evita sedimentarea particulelor de rocă în suspensie. De asemenea, pentru a evita spălarea pereţilor canalului, în canalele nesusţinute în roci moi şi de tărie medie, nu se admite o vitesă de scurgere mai mare decît 1,8***2,5 m, iar în rocile tari se recomandă vitesa de maximum 4,5 m/s. Sin. Canal colector.
n. ~ de umplere şi de golire. Hidrof.: Conductă sau galerie cu scurgere liberă, cari servesc la aducerea sau la evacuarea apsi, în timpul ecluzării unei nave. V. sub Ecluză.
12. ~ navigabil. Hidrof., Nav.: Canal construit şi amenajat special pentru a permite plutirea sau navigaţia între două mări, între două lacuri sau fluvii, înfre un fluviu şi un lac sau o mare, efc., sau în lungul unui rîu sau fluviu, ori pe anumite porţiuni ale lor. Se execută, fie prin săpare în întregime sub nivelul terenului, fie prin îndiguirea parţială sau totală a unei fîşii de teren, ori prin corectarea şi adîncirea albiei unui rîu sau a unui fluviu. Cînd panta terenului natural e prea mare, pentru a nu rezulta săpături prea adînci şi o pantă hidraulică prea mare, canalele sînt împărţite în mai multe porţiuni, numite biefuri, separate prin ecluze, cu ajutorul cărora se menţine în interiorul biefurilor un nivel de apă orizontal şi constant, şi cari permit trecerea navelor dintr-un bief în altul, prin faptul că apa din ecluză e adusă succesiv la nivelurile apei din două biefuri alăturate. Cînd diferenţa de nivel dintre capetele vecine a două biefuri e prea mare, se amenajează două sau mai multe ecluze succe-
Canal navigabit
358
Canal navigabil
sive, dispuse în scară, sau se amenajează un ascensor penfru nave (v.).
Traseu! unui canal navigabil trebuie să fie pe cît se poate în aliniament, pentru a evita micşorarea intensităţii traficului şi mărirea duratei de parcurs. La alegerea traseului canalelor navigabile sînt hotărîtoare următoarele elemente: relieful terenului; limita economică dintre ramblee şi deblee; densitatea construcţiilor de pe terenurile străbătute; valoarea şi productivitatea terenului şi a solului; importanţa penfru trafic a localităfilor şi a industriilor din lungul sau din vecinătatea traseului; pozifia, în înălfime, a cursurilor de apă şi a căilor de comunicafie cu cari se încrucişează canalul; posibilitatea de a folosi pentru alimentarea canalului cursurile de apă din apropiere; etc. Porfiuni le prea lungi în aliniament trebuie evitate, deoarece sînt obositoare pentru timonier şi-l pot face să piardă controlul vasului. Din acest punct de vedere, coeficientul de sinuozitate al traseului nu trebuie să depăşească valoarea 1,4. Raza de curbură minimă a porfiunilor de traseu în curbă trebuie să fie egală cu de şase ori lungimea celui mai mare vas care navighează pe canal. La intrarea în porturile de aşteptare ale ecluzelor, ca şi în alte puncte obligate, raza de curbură poate fi egală cu de trei ori lungimea celui mai mare vas. în porfiuni le fără vizibilitate suficientă (deblee mari, diguri înalte, etc.), raza de curbură nu trebuie să fie mai mică decît 1000 m. Secfiunea muiată a canalului se stabileşte în funcfiune de secfiunea muiată maximă a celui mai mare tip de vas. Raportul dintre secfiunea muiată a canalului şi secfiunea muiată maximă a vasului trebuie să fie mai mare sau cel pufin egal cu 4, deoarece în caz contrar rezistenfele de înaintare şi forfa de tracfiune cresc foarte mult. Secfiunea canalului se dimensionează, de obicei, pentru două fire de circulafie. Adîncimea canalului trebuie să fie egală cu pescajul celui mai mare tip de vas, încărcat, la care se adaugă rezerva pilotului (de 0,20—0,50 m), în funcfiune de natura fundului, de încărcătura vasului, de importanfa căii navigabile, etc. Lăfimea canalului se calculează astfel, încît să permită încrucişarea, în aceeaşi seefiune a canalului, a numărului de vase specificat în proiect, lăsîndu-se între ele, ca şi pînă lâ taluze, un spafiu de siguranfă de 2—5 m.
în curbe, lăfimea canalului se sporeşte cu o valoare calculată cu formula	___
în care L e lungimea vasului de tipul cel mai mere, iar R e raza curbei. Acest spor se dă spre interiorul curbei (către malul concav), pentru a mări vizibilitatea. Porfiunea supralărgită se racordează cu secfiunea curentă printr-un aliniament lung cît 2 L/3.
Secfiunea canalului poate fi trapezoidală sau în formă de albie (v. fig. /). în regiunea variafiei nivelului apei şi în zona de agitafie a valurilor, taluzele se protejează cu o îmbrăcăminte de piatră, cu plăci de beton, mai rar cu fascine sau cu vege-tafie. Marginea taluzului trebuie să fie cu 0,50"* 1,00 m deasupra nivelului maxim al apei din canal, în funcfiune de înălfimea valurilor cari se pot produce pe canal. Nivelul mediu al apei din canal trebuie să se găsească sub nivelul obişnuit al pînzei de apă freatică, pentru a evita pierderile de apă din canal. Diferenfa dintre cele două niveluri trebuie să fie de cel mult
0,50 m, pentru a evita coborîrea nivelului apei subterane, prin scurgerea în canal a apei freatice în cazul cînd terenul e permeabil. Cînd această diferenfă de nivel e mai mare, perefii
canalului trebuie acoperifi cu un strat de etanşare (alcătuit de obicei dintr-un strat de argilă nisipoasă). Stratul de etanşare trebuie apărat contra spălării şi loviturilor, printr-un strat de protecfie (de zgură, deşeuri, etc.), gros de circa 0,80-1,00 m.
I. Secfiunea transversală a unui canal navigabil.
1) apărare de mal; 2) strat de protecfie; 3) strai de etanşare; 4) drum de halaj; 5) perdea forestieră de protecfie; d) spafiu de siguranfă; p) pescajul navelor; r) rezerva pilotului.
în lungul malurilor canalului se amenajează drumuri de halaj, late de 3,50—4,00 m, şi situate la înălfimea de circa 2—3 m deasupra nivelului mediu al apei din canal. Paralel cu drumurile de halaj se amenajează plantafii, pentru proteefia navigafiei contra vînturi lor cari bat transversal pe direefia canalului. La trecerile pe sub poduri, lăfimea şi pozifia în înălfime şi în plan a drumurilor de halaj pot fi modificate, păstrînd un gabarit de aer de cel pufin 4,50 m. în apropierea ecluzelor trebuie sa se fină seamă de undele provocate de apa de alimerrtare a acestora şi să se dea gabaritului de aer sporurile necesare.
în lung, canalul e împărfit, prin trepte de cădere, în mai multe bieiuri (v. fig. II). Se recomandă ca biefurile să fie cît mai lungi, numărul treptelor de cădere să fie cît mai mic, iar treptele să fie, pe cît se poate, egale, pentru a permite tipizarea lucrărilor din aceste puncte. în mod obişnuit, profilul longitudinal al unui canal navigabil are forma unei scări cu două versante. Bieful cu înălfimea cea mai mare se numeşte bief de partaj. Profilul în lung trebuie ales. astfel, încît să asigure scurgerea apelor, evitîndu-se amenajarea de biefuri înfundafe, în punctele concave ale profilului longitudinal.
încrucişarea şi trecerea văilor, prin ramblee înalte sau prin poduri-canal, sau a înălfimi lor, prin tranşee adînci sau prin tunele, trebuie realizate, în interesul navigafiei, numai dacă aceste solufii sînt economice şi nu prezintă dificultăfi din punctul de vedere al construcfiei.
Pentru a evita golirea canalului de apă, în cazul unei avarii (ruperea porfilor la o ecluză, surparea unui rambleu, etc.), se
/I. Schema profilului longitudinal al unui canal navigabil, t) rîu; 2) biefuri; 3) ascensor de nave; 4) bief de parfaj (în tunel); 5) bief înfundat.
construiesc porfi de siguranfă aşazate din distanfă în distanfă în lungul canalului, pentru a închide repede secfiunea canalului şi a opri scurgerea violentă a apelor.
în lungul traseului canalului se amenajează locuri de parcare, de întoarcere, de înnoptare, de transbordare şi de modificare a pescajului, în funcfiune de situafiile locale şi de nevoile exploatării. Siguranfa circuiafiei se realizează prin semnalizări de zi şi de noapte, navigafia făcîndu-se în special cu ajutorul balizelor directoare. —
Alimentarea cu apă a canalelor navigabile, pentru compensarea pierderilor produse prin evaporare, infiltrafie, ecluzare, etc., ca şi pentru asigurarea surplusului de apă necesar irigaţii lor, alimentărilor cu apă sau în alte scopuri, trebuie reali-
Canal piscicol
359
Canal de aeraj
zată prin gravitafie, din rîurile şi lacurile existente în biefuri le superioare. Dacă rezervele de apă se găsesc la un nivel mai jos, alimentarea cu apă a biefurilor superioare se face prin pompare şi e mai costisitoare. în regiunile lipsite de apă, debitul necesar pentru ecluzare poate fi micşorat cu ajutorul ecluzelor de economisire.
Tracţiunea navelor pe canalele navigabile se poate face prin halaj (cu oameni, cu animale, cu tractoare, cu vehicule feroviare sau cu cablu fără fine), prin remorcare, cu ajutorul îmbarcafii lor speciale, prin tragere cu ajutorul unui lanf sau al unui cablu înecat în albie şi care se înfăşoară pe o tobă care se găseşte pe un remorcher special, sau prin propulsiunea independentă a navelor.
Canalele navigabile prezintă, fafă de rîurile navigabile, avantajele de a avea un nivel constant de apă şi de a fi lipsite de curenfi, astfel încît se poate naviga cu aceeaşi uşurinfă în ambele sensuri. Prezintă dezavantajul că îngheafă mai uşor decît rîurile.—
Din punctul de vedere geografic, canalele navigabile se împart în următoarele categorii:
Canale de acces la mare, cari leagă marea cu un port important situat în interiorul uscatului, permifînd navelor maritime să pătrundă în acel port.
Canale inferioare, cari sînt situate în întregime în interiorul uscatului şi cari deservesc navigafia interioară a unei fări sau a unui continent.
Din punctul de vedere al destinafiei, se deosebesc: canale de garaj, canale maritime, canale de plutărit, canale fluviale şi canale laterale.
Canalele de garaj fac legătura între un oraş mic sau un centru industrial, cu un rîu sau cu un canal mai mare, sau între un fluviu navigabil şi un port situat la mare, în care se face transbordarea încărcăturilor în navele maritime.
Canalele marifime sînt destinate navigafiei maritime, şi pot lega fie două mări sau oceane (canale de joncţiune), prin tăierea uscatului care ie separă, penfru a scurta drumul navelor, fie o mare sau un ocean cu un punct din inferiorul uscatului (canale de penetraţie), permifînd încărcarea şi descărcarea directă a vaselor, fără fransbordări pe o cale ferată.
Pentru trecerea diferenfelor de nivel cari există între cele două mări sau oceane, canalele marifime sînt echipate, de obicei, cu ecluze, afară de cazul cînd traseul canalului străbate lacuri întinse cari pot amortisa undele de maree (de ex. la Canalul de Suez).
Secfiunea muiată a canalelor marifime trebuie să fie de cel pufin 4—5 ori mai mare decît cuplul maestru al celor mai mari vase maritime cari navighează pe canalul respectiv. Rezerva de adîncime (rezerva pilotului) trebuie să fie de cel pufin 1—2 m, din următoarele cauze: fenomenul de apupare, datorit viteseior mari cu cari circulă unele vase maritime (în special pacheboturile), astfel încît vasul nu mai pluteşte în asietă dreaptă şi se afundă mai mult la partea sa din spate; sporul de pescaj al vaselor, cînd canalele maritime sînt alimentate cu apă dulce (de ex. la Canalul Panama); înnisipările probabile ale cunetei canalului, datorite vînfului şi curenfilor maritimi, decantării apei de alimentare, eroziunii malurilor (de ex. la Canalul de Suez).
Lărgimea canalelor maritime se stabileşte astfel, încît să permită încrucişarea a două vase de cel mai mare tonaj. în unele cazuri se prevede posibilitatea încrucişării vaselor numai în anumite sectoare ale canalului. Razele minime de curbură trebuia să fie de 2000—3000 m. Protecfiă malurilor se realizează pe o porfiune lată de 2—5 m, deasupra şi dedesubtul nivelului mediu al apei din canal.
Accesul în canalele maritime se face la adăpostul unor lucrări de apărare exterioară (jetele, diguri sparge-val), cari creează, de cele mai multe ori, un port de capăt.
Canalele de plutărit sînt destinate transportului prin plutire a lemnelor, izolate sau legate sub formă de plute.
Canalele fluviale sînt destinate să unească două fluvii navigabile sau să facă navigabil un rîu, prin corectarea şi adîn-cirea albiei.
Canalele laterale sînt destinate să dubleze un rîu sau un fluviu între două puncte înfre cari nu se poate naviga, traseul lor urmărind valea acestora. Alimentarea cu apă a canalului se face chiar din apa rîului sau a fluviului, canalul fiind racordat la capete cu acesta.
1.	~ piscicol. Pisc.: Canal folosit pentru alimentarea cu apă proaspătă a basinelor piscicole (bălfi, iazuri, eleştee, lacuri şi lagune), pentru evacuarea apelor stătute din incinta acestora şi pentru comunicarea între basine. Canalele piscicole pot fi naturale — numite gîrle — sau artificiale, executate în săpătură, manual sau mecanizat, prin dragare. — în Lunca şi în Delta Dunării, canalele şi gîrlele servesc atît la alimentarea cu peşte a bălfilor, cît şi la circulafia pescarilor; ele sînt amplasate pe linia de centură a acestora şi fac legătura între Dunăre şi bălfi, cum şi în interior, penfru legătura între bălfi. Aceste canale au lăţimea de 4—6 m şi fundul situat în general la nivelul apelor mici ale Dunării. Ele au funcţiune reversibilă, sînt submersibile la apele mari ale Dunării şi îşi întrerup legătura cu Dunărea la ape mici. Canalele cari servesc şi la circulafia marilor îmbarcafii pescăreşti au funcfiune permanentă, adîncimea lor asigurînd pescajul navelor (1,50-—t,80 m sub nivelul apelor de etiaj ale Dunării), iar lăfimea la fund, de 15—18 m. în Delta Dunării, aceste canale străbătînd regiuni de stuf sau plaur, suferă colma-tarea intensă a apelor aluvionare ale Dunării şi colmatarea cu vegetafie acvatică, datorită cărora sînt necesare reprofilări periodice pentru readucerea lor la secfiunea inifială. Unele canale piscicole (din Lunca Dunării) sînt echipate cu stăvilare piscicole pentru refinerea apei la un nivel înalt în incinta bălfilor; uneori sînt construite mici ecluze, pentru trecerea bărcilor.
2.	Canal. 3^ Tehn.: Conductă liberă, îngropată (în pămînt, într-un masiv de zidărie, etc.) sau executată în masa unei piese, şi destinată să conducă, prin curgere liberă sau sub presiune, un fluid necesar unei operafii tehnice sau funcfionării unei maşini, respectiv să evacueze produsele gazoase sau lichide rezultate.
s. ~ colecfor de zgură. Metg., Meft. V. sub Canal de turnare.
4.	~ de abur. Mş.: Fiecare dintre canalele unei maşini cu abur prin care se introduce aburul viu, din camera de distribufie în cilindru, respectiv prin care se evacuează aburul uzat din cilindru.
5.	~ de admisiune. Mş..* Canal în peretele sau în capacul cilindrului unui motor termic, prin care se introduce agentul motor sau aer în cilindrul maşinii. La maşinile cu abur cu distribufie cu sertar se folosesc alternativ, în general, aceleaşi canale pentru admisiunea şi pentru emisiunea aburului uzat.
6.	~ de aeraj. Mine: Canal lăsat uneori în fronturile de abataj, înainte ca acestea să fie rambleiate sau prăbuşite, cu
3	b	Q
Canal de aeraj.
a) secfiune dreptunghiulară (susfinere în cadre închise); b) secfiune triunghiulară; c) secfiune triunghiulară menfinută în rambleu.
scopul de a asigura o mai bună aerisire. Canalul de aeraj se amenajează de obicei în vatra frontului de abataj care urmează să fie prăbuşit, găsindu-se astfel în tavanul fîşiei imediat inferioare, care urmează să fie abatată,
Canal de aerisire
360
Cana! de ventilafie
Canalul de aeraj are o sec;iune dreptunghiulară (v. fig. a), de 0,8X1,0 m, şi e susfinut cu cadre în cîmpuri de 0,50---1 m sau chiar în desiş, dacă există presiuni mai mari. Pentru economie se execută canale de aeraj cu seefiune triunghiulară (v. fig. b), cari au săpătură mai mică şi totodată sînt mai rezistente. în cazuri mai rare, canalul de aeraj se menfine în rambleu (v. fig. c), sau e lăsat în frontul de abataj, folosindu-se vechile galerii de abataj, unde se trag juguri sau se aşază stive.
î. ~ de aerisire. Mefg., Mett.; Canal din reţeaua de aerisire a formei de turnătorie. V. sub Aerisirea formei 1.
2.	~ de alimentare. Mefg.: Sin. Alimentator (v. Alimen-taior 5). V. şi sub Turnare, refea de
3.	~ de alimentare cu apă. C. f.: Sin. Cana! de realimentare (v.).
4.	~	de	coş. Cs., Termot.: Sin. Canal de fum	(v.).
5.	~	de	distribufie. Mefg., Mett. V. sub Canal	de turnare.
o.	~	de	egalizare. C. f. V. Egalizator de presiune.
?.	~	de	emisiune. Mş.: Canal în peretele sau	în capacul
cilindrului unei maşini cu abur, prin care se evacuează aburul uzat din cilindru spre conducta de evacuare. La maşinile echipate cu distribufii cu sertar se folosesc alternativ, în general, aceleaşi canale pentru admisiunea şi penfru emisiunea aburului.
b. ~ de evacuare. Mş.: Sin. Teavă de evacuare, Teavă de eşapament. V. Eşapament, feavă de
9.	~ de fum. Cs., Termot.: Canal cu perefi de zidărie, de beton sau de beton armat, de obicei îngropat în teren sau într-o zidărie, destinat să conducă gazele de ardere de la o sobă, de la un cuptor, de la o căldare, etc., către gurile de evacuare.
Secfiunea canalelor de fum poate fi dreptunghiulară, circulară sau în formă de patrulater cu latura superioară curbă. Suprafafa ei depinde de debitul şi de vitesa de evacuare a gazelor arse şi poate varia de la 50—60 cm2, la canalele de evacuare a gazelor de ardere în sobele locuinfelor, pînă la 5—6 m2, la canalele instalafii lor termice industriale. Traseul canalelor de fum e, în general, rectiliniu, în uşoară panta către gura de evacuare, sau vertical. Pentru recuperarea şi folosirea unei cît mai mari părfi din energia calorică a gazelor de ardere se folosesc canale de fum cu traseu sinuos (penfru a fi mai lung) sau canale cu şicane (de ex. canalele de fum ale sobelor de teracotă, şi unele canale de fum ale instalaţiilor industriale de la centralele termice, de la cuptoare Siemens-Marfin, preîncălzi-toare, cowper-e, etc.). Cînd gazele au temperaturi sub 400°, nu e necesară o izolafie termică specială a perefilor. Cînd temperatura gazelor e mai înaltă, perefii canalelor trebuie să fie căptuşifi cu o izolafie alcătuită din cărămidă refractară sau din cărămidă refractară şi un material termic izolant, ca vată de sticlă, diatermit, etc.
Pentru curăfirea periodică a canalelor de fum se amenajează spafii de acces, cari pot fi simple uşife, la canalele de fum ale coşurilor de locuinţe, sau cămine de vizitare, la canalele de fum industriale.
10.	~ de lumină. Tehn. mii.: Canal cilindric prin care se transmite flacăra de la amorsă la încărcătura de pulbere. Numirea se foloseşte în special pentru canalul care traversează închizătorul, la gurile de foc de tip mai vechi, la cari se folosesc ca amorse stupi Ie cu friefiune; canalul de lumină face legătura între un locaş special din partea dinapoi a închizătorului gurii de foc, în care e plasată amorsa, şi încărcătura de pulbere aşezată la partea dinainte a închizătorului (v. fig.).
Canal de lumină.
/) canal; 2) tijă; 3) ciuperca închizătorului; 4) locaşul stupilei.
11.	~ de ocolire. Mş.: Canal practicat în unele sertare de distribufie ale maşinilor cu abur, folosit pentru mărirea admisiunii, la aceeaşi cursă a sertarului. Datorită acestui canal se reduc dimensiunile sertarului şi laminarea aburului. Sin. Canal Trick, V. şi sub Sertar.
12.	~ de realimentare. C./..'Canal cu apă lung de 500—800 m,
dispus paralel cu calea, din care se face alimentarea cu apă a locomotivei în mers, cu ajutorul unui dispozitiv cu tub articulat şi cupă, care e coborîtă în canal de mecanicul locomotivei. Trecerea apei în rezervor — prin tubul articulat — se face datorită presiunii dinamice la mişcarea relativă dintre apa din canal şi cupa tubului solidarizat cu locomotiva, care trebuie să aibă vitese de minimum 35—40 km/h. V. şi Realimentarea locomotivei, sub Realimentare.
îs. ~ de segment. Mş.: Şanţ circular la periferia pistonului unei maşini cu piston, în care se introduce un segment de etanşare sau un segment de ungere. V. şi sub Piston.
14.	~	de turnare.	Mefg., Mett.: Canal din	interiorul	unei
forme de	turnare, prin	care se introduce metalul	lichid în	cavi-
tatea formei. După rolul îndeplinit, canalul de turnare se numeşte: piciorul pîlniei, care e un canal de cele mai multe ori vertical şi care debitează metalul într-un canal orizontal; canal de distribuţie, care distribuie metalul topit la alte canale de distribufie şi la alimentatoare; canal colector de zgură, care e un canal de distribufie avînd şi rolul de a refine zgura; alimentator (v.), care e un canal de legătură cu cavitatea formei. Ansamblul canalelor de turnare, împreună cu pîlnia de turnare, constituie	refeaua de	turnare (v. Turnare, refea	de ~).
15.	~	de ungere.	Mş.: Cavitate tubulară practicată în corpul
unui organ de maşină, prin care poate trece un lubrifiant spre
II. Canal de ungere'al unui cap sferic,
I) cap de bară; 2) nucă; 3) gresor; 4) cana! de ungere.
o suprafafă de uns, pe care se for-
I.	Canal	de ungere al unui palier.	meazăun fj|m de |ubrifjanf. Ca-
I)	ie Ia, )	cusinet; 3) bucea,	na|u| ungere p0ate fi O porfiune
4)	canal e ungere 5) feava de ^ cjrcuj|uj ur)gere a| unei ma-conducere a uleiului la bucea. • • / r- i\	i p
şmi (v. fig. I) sau o cale directa de trecere de la un gresor la suprafafa de uns (v. fig. II). ie.	~	de ventilare. 1.	Inst. conf. V. Canal de ventilafie.
17.	~	de ventilare. 2.	Cs.: Sin. impropriu penfru Canal de
circulafie a aerului, la sobe de teracotă. V. sub Sobă de teracotă.
îs. ~ de ventilafie. Inst. conf.: Conductă într-o instalafie de ventilaţie a unei clădiri, care serveşte la evacuarea aerului viciat sau la introducerea aerului proaspăt în încăperi. Canalele de ventilafie trebuie să fie perfect etanşe şi să opună aerului rezistenfă reodinamică cît mai mică. De cele mai multe ori au secfiunea dreptunghiulară sau rotundă. în construcfie, canalele sînt montate îngropat, mascat sau aparent.
De obicei, canalele se execută din tablă galvanizată (cu grosimea de 0,5—1,5 mm) îmbinată prin fălfuire, tronsoanele fiind îmbinate între ele prin flanşe de ofel cornier(de 25/25/4 pînă la 35/35/5) etanşate cu carton imbibat cu ulei şi strînse cu şuruburi; uneori se execută şi îmbinări rigide prin nituire. Canalele mai pot fi executate din plăci de asbest, material plastic, tablă neagră de ofel, tablă plumbuită, tablă de aluminiu,
Canal de venfiiajie
361
Canal de cufundare
rabif, zidărie de cărămidă tencuită ia interior, etc. în unele cazuri, se folosesc drept canale de ventilafie tuburi de bazalt, de carton presat, etc. Materialul folosit penfru canale de ventilafie se alege după agresivitatea aerului transportat, considerente economice şi constructive.— Uneori se întrebuinfează conducte de tablă neagră de ofel, vopsite Ia inferior cu substanfe anti-acide de protecfie; în majoritatea cazurilor nu se obfin rezultate bune prin vopsire, deoarece prin fisurile cari se produc în mod inevitabil la montaj se infiltrează gazele sau vaporii corozivi şi atacă tabla.
Dimensionarea canalelor se face în funcfiune de debitul de aer transportat şi de vitesa admisă pentru circulafia aerului, astfel încît să se realizeze o distribufie uniformă a debitelor în gurile de aspirafie sau de refulare racordate.
clădirilor. Canalele executate sub nivelul apelor subterane se hidroizolează, iar cele executate deasupra nivelului apelor subterane se aşază pe un strat de drenaj. Plăcile de acoperire (capacele) se execută din beton, din tablă striată, asbociment sau din ori ce alt material rezistent Ia foc, avînd rezistenfă mecanică impusă prin condifiile de exploatare.
După modul de aşezare a cablurilor, canalele pot fi: fără poliţe de susţinere, cu cablurile aşezate pe fund (v. fig. /); cu poliţe de susfinere pe o latură (v. fig. //), respectiv pe ambele laturi (v. fig. lll).
Gabaritul interior al canalelor de cabluri se determină pe baza următoarelor diştanfe minime: pe orizontală, între polifele aşezate pe ambele laturi sau între o po-
Cana! de cabluri fără polife de susfinere. î) be-fon; 2) dren.
t. ^ de ventilaţie. Elt.: Spafiu liber în construcfia maşinilor şi a transformatoarelor electrice, pentru a mări suprafafa prin care se evacuează căldura şi peniru a asigura circulafia fluidului de răcire (aer, hidrogen, ulei, apă). Se deosebesc canale axiale de ventilafie şi canale radiale de ventilafie.
Canal de ventilafie axial: Canal de ventilafie paralel cu axa de rotafie a unei maşini electrice. Astfel de canale se execută de obicei între carcasă şi pachetul de tole ale statorului, între pachetul de tola ale retorului şi arborele maşinii sau chiar în pachetul de tole ale statorului (v. fig. I) sau ro-
II. Canal de cabluri cu polife de susfinere pe o lafură sub nivelul apelor subterane.
1) polife; 2) placă prefabricată; 3) beton; 4) izolafie hidrofugă; 5) tencuială cu mortar de ciment; 6) zid de cărămidă,
lll. Canal de cabluri cu polife de sufinere pe ambele taturi.
/} polife; 2) beton; 3) dren.
il',, ,! i		r^ii1	^ i
jilMilj		IN '	M
	f	J	i
		/	ULufA
	, i ,.,.1 ! .1'!. , ,i ,		
	FVi"ii f/' 'iii; ..,11!!.,.., 				;î	
/. Canal axial de ventilafie (J) în stator.
La
II. Canal radial de ventilafie (J). maşinile sincrone cu poli
torului (prin ştanfarea tolelor).
înecafi (cu rotorul de otel masiv) se execută canale axiale în fundul crestăturii rotorului, în dinfii rotorului, etc.; Ia aceste maşini s-au prevăzut recent canale axiale şi în cuprul conductoarelor din crestătură, folosind conductoare cu diferife profiluri speciale.
Canal de ventilafie radial: Canal de ventilafie perpendicular pe axa de rotafie a unei maşini electrice. Se obfine, de obicei, grupînd tolele în pachete de 8—10 cm, cu intervale de 10 mm (în sens axial) între pachete (v. fig. II); aceste intervale axiale formează canale radiale (numire improprie). La unele maşini sincrone cu poli înecafi, canalele radiale sînt găuri radiale în comunicafie cu un canal axial.
2.	~ Trick: Sin. Canal de ocolire (v.). s. Canal. 4. Tehn.: încăpere îngropată, sau adîncitură în teren, cu lungime relativ mare şi eventual neacoperită, destinată sa uşureze efectuarea unei operafii tehnice, sau în care se pot depune ori se pot monta anumifş obiecte.
4.	~ de cabluri. 1. Elt.: Canal vizitabil, acoperit cu plăci amovibile, în care se aşază cabluri electrice.
Se execută, cu secfiune dreptunghiulară, din beton (monolit sau prefabricat) sau din zidărie, la exteriorul sau în interiorul
lifă şi peretele opus, 30 cm; pe verticală, între polife, 15 cm (pentru cabluri de energie), respectiv 10 cm (pentru cabluri de comandă-confrol-semnalizare); între cablurile de energie, 3,5 cm.
în canalele cu polifele dispuse pe o singură lafură, cablurile de comandă-control-semnalizare se aşază sub cablurile de energie şi despărţite de ele prin perefi continui de material rezistent la foc.
5.	~ de cabluri. 2. Telc.: Canal amenajat în pardoseala încăperilor tehnice ale emifătoarelor de radio, în care se aşază cablurile de alimentare şi cablurile de legătură dintre diferite elemente ale emifătorului. Acest canal e necesar la emifătoarele de putere mare, la cari cablurile sînt în general mai groase şi mai lungi, datorită faptului că sînt puteri mari şi diştanfe lungi înfre diferitele elemente ale emifătorului. E impus de necesitatea păstrării ordinii şi a esteticii în construcfia emifătoarelor de radio.
6.	~ de cufundare. C. Construcfie fixă situată în incinta unui depou de cale ferată, folosită la dezlegarea, fară ridicare, a osiilor montate ale locomotivelor şi automotoarelor. E constituit (v. fig.)
oriei
j
t
din 2—3 canale de revizie paralele, legate printr-un canal transversal (cu lăfimea de 2,80 m şi adîncimea de 3,70 m), o scară de acces şi un cufundător de osii (v.). Locomotiva stafioneazăpeunul dintre canalele de revizie, cu osia care urmează să fie dezlegată dispusă pe axul canalului transversal. După dezlegarea osiei de cadrul locomotivei (prin demontarea cutiilor de unsoare), aceasta e coborîtă în canalul
Canal de cufundare.
1) canal de revizie; 2) <canal transversal; 3) scara de acces; 4) cufundător de osie; 5) linie de cale ferată normală; 6) linie de rulare pentru căruciorul cufun-dătorului de osie.
Cana! de cuprindree şi evacuare a aşchiilor
362
Canal de pană
transversal, de unde e transportată cu un cărucior (care rulează pe o cale de pe fundul canalului) la al doilea canal de revizie, unde se efectuează ridicarea osiei pentru a fi trimisă la atelierul de restrunjit bandaje. Operafia de coborîre-ridicare a osiilor se face cu ajutorul cufundătorului de osii.
Canalul de cufundare se plasează, fie în remiza de locomotive, sub canalele de revizie şi de reparafie existente, fie ca o construcfie separată cu canale de revizie speciale; în ultimul caz, consfrucfia trebuie să fie acoperită, pentru a nu fi inundat canalul transversal, care e mai adînc decît canalele de revizie.
u ~ de cuprindere şi evacuare a aşchiilor. Mett.; în atelierele metalotehnice de prelucrare prin aşchiere, fiecare dintre canalele sau jgheaburile construite în solul atelierului, coordonat cu liniile de maşini-unelte aşchietoare, în vederea colectării şi evacuării aşchiilor. La liniile de mare productivitate şi la un grad de mecanizare înaintat, canalele sînt echipate cu transportoare pentru evacuarea continuă a aşchiilor la un canal colector generai, prin care aşchiile se evacuează din incinta atelierului, fie la un loc de încărcare, în vagoane, fie direct în secfiile metalurgice ale fabricii.
2.	de lucru. C. încăpere cu perefi de zidărie de piatră sau de beton, fără tavan, cu lungime relativ mare, în-
care a zgurii şi a cenuşii să se facă în timpul alimentării cu apă a locomotivelor. Deoarece zgura care se descarcă e caldă, uneori chiar incandescentă, perefii canalului trebuie căptuşifi cu materiale cît mai rezistente la variafiile bruşte de temperatură cari se produc prin descărcarea zgurii în canal şi prin răcirea ei cu apă de la coloana hidraulică, cum şi la acfiunea gazelor sulfuroase cari se degajă din zgură. De obicei se folosesc pietre naturale rezistente sau piese ceramice. Betonul nu poate fi folosit, deoarece e dezagregat uşor, atît prin acfiunea gazelor, cît şi datorită contracfiunii bruşte care se produce la răcirea zgurii. Sin. Groapă de cenuşă.
4.	Canal. 5. Tehn.: Şanf practicat la periferia unui obiect, servind la asamblarea sau calarea acestuia, la dirijarea unui material, etc.
~ de cuprindere şi evacuare a aşchiilor. 1. Mett.: La scule aşchietoare, fiecare dintre canalele practicate pe corpul sculelor cu mai mulfi dinfi sau mai multe tăişuri (de ex. burghie, lărgitoare, adîncitoare, alezoare, freze, broşe, tarozi), pentru cuprinderea aşchiilor cari se formează pe partea fefei de degajare a tăişului sculei şi, uneori (în cazul sculelor pentru prelucrarea găurilor), pentru îndepărtarea aşchiilor de la locul aşchierii. Canalul e mărginit de fafa de degajare a unui dinte şi de spatele dintelui precedent, şi e închis de suprafaţa pre-
Canal de lucru.
p) seefiune longitudinală; b) seefiune transversală; 1) radier; 2) perefi laterali; 3) puf de colectare a apelor de ploaie; 4) longrinele căii; 5) şinele căii ferate
gropâtă între şinele unei linii de cale ferată, pentru a permite vizitarea părfilor inferioare ale vehiculelor feroviare (v. fig.).
Adîncimea canalului, de la nivelul coroanei şinelor, e de un metru, lărgimea liberă a lui e de 1,20 m, iar lungimea lui depinde de necesităfile tehnologice. Accesul în canalele de lucru se face pe scări masive, aşezate la capetele lui. în perefii canalului sînt amenajate barbacane, pentru scurgerea apelor de infiltrafie, iar fundul canalului se amenajează în uşoară pantă către o gură de colectare a apelor. Sin. Canal de vizitare.
După locul unde e construit, se deosebesc: canale de lucru în ateliere, în depouri şi în stafii.
Canalele de lucru din ateliere sînt amplasate în atelierele de reparafie, pentru a permite repararea părfilor inferioare ale vehiculelor feroviare.
Canalele de lucru din depouri sînt amplasate pe teritoriul depourilor de locomotive, pe liniile exterioare ale depourilor sau în interiorul remizelor, sub fiecare linie a depoului. Canalele din exterior servesc la revizia locomotivei înainte de plecare şi după sosire, iar cele din remiză servesc la reviziile periodice şi la reparafiile părfilor inferioare ale locomotivei.
Canalele de lucru din stafii sînt amplasate, de obicei, în dreptul coloanelor hidraulice, şi servesc la vizitarea părfilor inferioare ale locomotivelor, în timpul stafionării în stafie, ca şi la descărcarea focarului şi a cenuşarului. Din această cauză, canalele de lucru din stafii se execută ca şi canalele de zgură.
3.	~ de zgură. C. f.: Groapă dreptunghiulară, cu perefii căptuşifi, amenajată în stafii între şinele liniei ferate, şi în care se descarcă zgura şi cenuşa din cenuşarul locomotivelor trenurilor. Se amplasează în locul de oprire a locomotivelor, de obicei lîngă coloanele hidraulice, pentru ca operafia de descăr-
lucrată a piesei. Aria necesară a secfiunii e determinată de volumul aşchiilor detaşate, volumul canalului trebuind să fie de
1,5-**6 ori mai mare decît volumul materialului detaşat prin aşchiere, după gradul de fărîmifare, de afînare şi de deformare a aşchiilor scoase.
6.	~ de cuprindere şi evacuare a aşchiilor. 2. Mett.: La maşini-unelte aşchietoare, fiecare dintre canalele, jgheaburile sau spafiile libere din batiul maşinilor-unelte aşchietoare practicate în dreptul locului de aşchiere, în vederea colectării şi evacuării aşchiilor cari se formează. La maşinile de mare productivitate, colectarea şi evacuarea aşchiilor fiind foarte importante, s-au adoptat construcfii deosebite în privinfa pozifiei săniilor şi suporturilor de scule, folosind ghidaje în plan înclinat sau vertical, ori ghidaje răsturnate, etc., astfel încît aşchiile să cadă direct sau să fie dirijate în mod natural în spafiile de evacuare din batiu. în partea inferioară a batiului, canalul e uneori echipat cu transportoare (cu benzi sau elicoidale) cari duc aşchiile în canale colectoare.
7.	~ de pană. Tehn.: Locaş în care se introduce o pană, practicat în piese cari se asamblează, pentru îmbinarea acestora sau pentru a asigura antrenarea lor reciprocă. Pana se foloseşte, fie la asamblarea dintre o piesă exterioară (cuprinzătoare) şi alta interioară (cuprinsă), fie la asamblarea în capete a două piese în prelungire, iar canalul de pană poate fi identic sau diferit la cele două piese. După felul penelor, se deosebesc canal de pană transversal şi canal de pană longitudinal, ale căror dimensiuni sînt de obicei standardizate.
Canalul de pană transversal e o gaură cu axa mare în direc-fie normală pe axa longitudinală a pieselor împănate (v. fig. /),
Canal
363
Caval de telecomunicafii
avînd dimensiunile corespunzătoare penei de îmbinare şi coifurile rotunjite (pentru a evita concentrările de tensiune). Perefii
I. Canal de pană transversal.
1) piesa cuprinzătoare, cu canalul de pană 2;
3) piesa cuprinsa, cu canalul de pană 4;
5) pană.
canalului pot fi înclinafi numai la piesa interioară sau la ambele piese împănate, ceea ce depinde de forma penei. Canalul se execută găurind materialul în prealabil, prin găuri succesive de-a lungul canalului şi cu diametrul aproximativ egal cu lăfimea acestuia, după care sa mortezează (v. fig. II).
Canalul de pană longitudinal e o adîncitură cu axa mare în direefia axei longitudinale a piesei interioare (v. fig. III), avînd lungimea egală (de ex. la pene înalte fără călcîi) sau mai mare (de ex. Ia pene înalte cu călcîi) decît a penei şi coifurile
II. Prelucrarea canalului de pană. 1) gaură inifială; 2) cufit de mor-tezat.
procedeu fiind mai ieftin la lucrul în serie; canalul de pană în piesa interioară (de ex. într-un arbore) se execută prin hezare, cu freză-disc, cu freză-deget, după cum capetele acestuia trebuie să fie drepte sau rotunde.
î. Canal. 6. Geogr., Nav.: Braf de mare situat între două fărmuri apropiate.
2.	Canal, pl. canale. 7. E!f.: Sin. Crestătură (v.) de maşină electrică. (Termen ieşit din uz.)
3.	Canal adiacent. Telc.: Canal de frecvenfe (v.) vecin, în spectrul frecvenfelor radioelectrice, cu un canal de frecvenfe dat.
4.	Canal de frecvente. Telc.: Interval îngust din spectrul frecvenfelor radioelectrice, alocat unei singure emisiuni.
Radiodifuziunea dispune în Europa de următoarele canale: în unde kilometrice (lungi): 15 canale de cîte 9 kHz (4,5 kHz de fiecare parte a purtătoarei), între 150,5 şi 285,5 kHz.
în unde hectometrice (medii): 121 de canale de cîte 9 kHz (afară de primul, de 10 kHz şi de uitimele, de 8 kHz), înfre 525 şi 1606 kHz. Repartifia între fări a canalelor de unde kilometrice şi hectometrice s-a făcut prin planul de la Copenhaga (1949).
în unde decametrice (scurte): canale de 10 kHz şi anume 25 în banda de 6 MHz, 20 în banda de 7 MHz, 27 în cea de 9 MHz, 27 în cea de 11 MHz, 35 în cea de 15 MHz, 20 în cea de 17 MHz, 30 în cea de 21 MHz.
în unde metrice (după normele Organizafiei Internafionale a Radiodifuziunii, OIR) pentru televiziune următoarele canale:
Numărul!	Frecvenfele limită		Purtătoare de i magine	Purtătoare de sunet	Numărul	Frecvenfele limită	Purtătoare de imagine	Purtătoare de sunet
I	48,5-	■•56,5	4°,75	5f ,25	VII	182- • • 190	183,25	189,75-
II	58 ••	•66	5^,25	65,75	VIII	190 -198	191,25	197,75
III	76 •	•84	77,25	83,75	IX	\9B--206	199,25	205,75
IV	84	•92	85,25	91,75	X	206-214	207,25	213.75
V	92 ••	•100 '	93,25	99,75	XI	214 - -222	215,25	221.75
VI	174 ••	•182	175,25	181,75	XII	222. -230	223,25	229,75
III. Canale de pană longitudinale. a)...h) pene de îmbinare; i), /) pene de antrenare; a) pentru pană înecată, fără călcîi; b) pentru pană înecată, fixă; c) pentru pană înecată, cu călcîi; d) pentru pană plată, fără călcîi; e) pentru pană plată, cu călcîi; f) pentru pană concavă, fără călcîi; g) pentru pană concavă, cu călcîi; h) pentru pană potundă; /) pentru pană-disc; /) pentru pană paralelă, fixă.
rotunjite (pentru a evita concentrările de tensiune). Acest canal poate fi practicat numai în piesa exterioară (de ex. la pene plate sau concave) sau' în ambele piese, racordînd perefii laterali cu fundul (de asemenea, pentru a evita concentrările de tensiune). Canalul de pană în piesa exterioară (de ex. într-un butuc) se execută prin mortezare sau broşare, ultimul
iar penfru radiodifuziunea sonoră, banda 66***72 MHz (cu extindere viitoare pînă la 73 MHz).
în unele fări, standardele de televiziune deosebite impun canale de lărgimi diferite: Germania 7 MHz, Franfa 13,15 MHz, Anglia 5 MHz. Afară de radiodifuziune, s-au divizat în canale şi unele benzi de unde centimetrice destinate radioreleelor, sau serviciului maritim mobil. Repartizarea unui canal de frecvenfe se poate face excluziv (unei singure fări) sau în partaj (mai multor fări).
s. Canal de serviciu. V. sub Radioreleu. e. Canal de telecomunicaţii. Telc.: Fiecare dintre posibilităţi le de transmisiune a mesajelor pe cari le prezintă un sistem de telecomunicafii multiplex (v.), capabil să transmită simultan mai multe mesaje — pe un acelaşi circuit metalic sau prin mijlocirea unui aceluiaşi semnal purtător. Sin. Cale de tele-comunicafie. Termenul cale e folosit de preferinfă în telefonie (v. sub Cale de transmisiune).
Se deosebesc: canale de semnale discrete, cînd semnalul e constituit din impulsii cu valori discreta (adesea numai două: 0 şi 1), transmisiunea mesajului fiind precedată de o transformare a variafiilor continue ale mărimii respective pe baza unui cod; canale de semnale continue, cînd semnalul transmite direct variafiile continue ale mărimii corespunzătoare mesajului.
După natura mesajului transmis, se deosebesc: canale telegrafice (pentru transmisiunea benzii de frecvenfe necesare unui mesaj telegrafic), canale telefonice (pentru transmisiunea benzii de frecvenfe necesare unui mesaj tebfonic), canale de radiodifuziune (pentru transmitereaprogramelor muzicale de înaltă calitate), canale de televiziune (pentru transmiterea programelor vizuale), canale de telecomandă, telecontrol şi telesemnalizare (pentru transmiterea semnalelor de comandă, control şi semnalizare).
Canal de transmisiune
364
Canal de transmisiune fonică
î. Canal de transmisiune. 1. Telc,: Sin. Cale de transmisiune (v.).
2.	Canal de transmisiune. 2. Telc,: Cale de transmisiune unilaterală, utilizată pentru transmisiunea programelor sonore (v. Canal de transmisiune fonică) sau vizuale (v. Canal de transmisiune video), adică a unor mesaje destinate difuzării publice.
3.	~ de transmisiune fonică. Te/c.; Canal de transmisiune utilizat pentru transmisiunea programelor sonore, de la sursa de program (microfon sau aparat de redare a înregistrărilor de sunet) la stafiunea de râdioemisiune (în cazul radiodifuziunii), la refeaua de distribufie pe fire (în cazul instalafiilor de difuzoare sau al radioficării) la aparatele de înregistrare de sunet (pe bandă magnetică, pe discuri, pe peliculă fotosensibiiă), etc. Sin. Canal de transmisiune audio, Cale fonică, Cale radio, Cale audio, Cale de radiodifuziune.
în radiodifuziune, canalul de transmisiune fonică asigură transmisiunea, amplificarea, controlul şi reglajul semnalului de modulafie necesar stafiunilor de râdioemisiune şi cuprinde atît aparatajul anex studiourilor sau instalafiilor de reportaj, cît şi căile urbane sau interurbane de legătură (linii aeriens, cabluri subterane sau radiorelee).
Principalele caracteristici ale transmisiunilor de radio actuale de înaltă calitate sînt: coeficientul de distorsiuni nelineare sub 1 %; nelinearitatea caracteristicii de frecvenfă sub ±1 dB în banda de 30-* 15 000 Hz; nivelul perturbafiilor (zgomotul de fond) —60 dB fafă de nivelul nominal ales (v. şi Calitatea transmisiunilor). Nivelul nominal la ieşirea canalului de transmisiune e, în fara noastră, +6 dB (1,55 V) fafă de nivelul de referinfă internaţional (0,775 V sau 1 mW pe o sarcină de 600 £).
Schema-bloc a canalului de transmisiune fonică depinde de sistemul centralizat sau descentralizat adoptat (v. sub Cameră de regie tehnică).
în sistemul centralizat, studiourile sînt echipate numai cu microfoane, cu dispozitive de reglare şi de control. Alte instalafii anexe, ca amplificatoare, etc., sînt înfr-o încăpere specială, de unde pot fi repartizate la cerere, printr-o centrală de distri-bufie, studiourilor în funcfiune.
în sistemul descentralizat, fiecare studiou e echipat cu mijloace cari permit elaborarea tehnică independentă a programului. Principalele elemente ale lanfului de transmisiune se găsesc, în acest caz, în camera de regie tehnică anexă studioului. în fig. I e redată schema-bloc corespunzătoare, care cuprinde sursele de program, amplificatoarele, elementele de reglare, de control şi
amplificare ulterioară, şi surse de nivel mic (microfoane, etc.), al căror nivel mijlociu e de — 60dB fafă de nivelul de referinfă internafional (0,775 V). Una dintre cerinfele impuse unui canal de transmisiune e amestecul semnalelor diverselor surse, în vederea obfinerii programului complex („montajul radiofonic"). Nivelul tensiunii furnisate de microfon e atît de mic, încît atenuările suplementare cari apar în elementele de amestec ar micşora în mod nepermis raportul semnal/zgomot. De aceea, după sursele de nivel mic se introduce un preamplificator cu un cîştig de aproximativ 60 dB. în vederea transmiterii fidele a întregii dinamici a producfiei, amplificatorul trebuie să poată furnisa la ieşire o tensiune nedeformată mai mare decît e necesar în condiţii normale. în fig. II e redată schema electrică a unui
II. Schema unui amplificator de microfon.
1) infrare; 2) ieşire; 3) alimentare anodică; 4) alimentare filamente.
astfel de amplificator. Impedanţa de intrare e comutabilă, putîn-du-se conecta orice tip de microfon electrodinamic. în vederea obţinerii unei amplificări constante în gama de 30*** 15 000 Hz şi a reducerii factorului de distorsiuni nelineare se utilizează trei circuite principale de reacţie negativă. Nivelul la ieşirea amplificatorului de microfon e suficient pentru a putea fi supus reglajului în vederea amestecului cu alte surse de program, în acest scop, la ieşirea fiecărui amplificator de microfon e conectat cîte un atenuator variabil. Astfel, nivelul programului captat de fiecare microfon poate fi reglat individual, în vederea realizării efectului sonor dorit. în acelaşi scop, sursele de nivel mare sînt de asemenea echipate cu atenuatoare variabile. Diversele surse de nivel mare pot fi alese cu ajutorul unui comutator selector. Pentru reglarea nivelului general e montat un atenuator general.
I. Schema-bloc a unui canal de transmisiune fonică pentru radiodifuziune,
I) microfoane; 2) amplificatoare de tensiune (preamplificatoare); 3) atenuator de cale; 4) atenuator general; 5) amplificator de linie; 6) amplificator separator 7) amplificator de putere; 8) difuzor de control; 9) modulometru; 10) comutator de alegere a stafiunilor de emisiune; 11) doze de redat discuri; 12) magnetofon; 13) centrala de distribufie a /iniilor din exterior; 14) comutator de alegere a surselor de nivel mare; 15) surse de nivel mic; 16) surse de nivel mare.
distribuţie, etc. După nivelul semnalului produs, se deosebesc:	Dinamica	unui	program	muzical	captat	de	un	microfon	poate
surse de nivel mare (magnetofoane, agregate de redat discuri, etc.), atinge 60---70 dB. în transmisiunile radiofonice, dinamica e al căror nivel e suficient de mare penfru e nu mai reclama o limitată de o parte de nivelul zgomotelor perturbatoare, cari
Canal de transmisiune fonică
365
Canal de transmisiune fonică
pot masca anumite pasaje cu nivel redus, şi, de altă parte, de distorsiunile nelmeare ale emifătorului. în acest scop, dinamica se comprimă de la 60”*70 dB la 40 dB. Dinamica se reduce mărind nivelul pasajelor „pianissimo" şi micşorînd nivelul pasajelor „ fort issi mo". Acest reglaj al nivelului poate fi făcut cu ajutorul atenuatorului individual al sursei de program respective sau cu ajutorul atenuatorului general, cînd se utilizează mai multe surse de program. în diagrama de nivel din fig. III se
III. Diagrama nivelurilor.
) microfon; 2) preamplificator; 3) atenuaior individual; 4) atenuator general; 5) amplificator; 6) rezisfenje de adaptare; 7) nivelul zgomotelor perturbatoare; 8) nivelul limită al amplificării nedeformafe pentru amplificatoare.
poate urmări comprimarea dinamicii de la 60 dB la 40 dB, prin acfionarea atenuatorului individual. Urmărind această diagramă de nivel se vede că un sernnal al cărui nivel e de
— 62 dB suferă o atenuare de inserfiune de 1 dB, la conectarea amplificatorului de microfon ajungînd la un nivel de
—	63 dB. Amplificatorul de microfon are un cîştig de 60 dB, astfel încît la ieşirea din acest amplificator nivelul semnalului e de — 3 dB. Semnalul suferă apoi o serie de atenuări succesive în rezistentele de adaptare şi în atenuatoarele variabile de reglaj, însumînd în total 51 dB. Astfel se reduce nivelul semnalului de la —3 dB la ieşirea amplificatorului de microfon,
ia —54 dB la ieşirea atenuatorului general. Acest semnal avînd un nivel prea mic pentru a fi trimis pe o linie spre emifător se utilizează un amplificator de linie cu un cîştig de 60 dB, astfel încît nivelul semnalului la ieşirea canalului de transmisiune e de +6 dB (1,55 V). Cît timp nivelul sursei de program e cuprins între limitele —102 dB şi —62 dB, atenuările date de cele două atenuatoare sînt menfinute constante şi au o valoare de 15 dB pentru fiecare. în cazul cînd nivelul sursei de program variază în limite mai mari, operatorul modifică atenuarea introdusă de atenuatorul variabil, mărind sau micşorînd atenuarea penfru a menfine o dinamică de 40 dB. Această operafie poate fi urmărită pe diagrama de niveluri, urmărind linia întreruptă corespunzătoare nivelului de —52 dB sau de —112 dB. Cele două linii haşurate din diagrama de nivel indică limita dincolo de care amplificatoarele deformează semnalul. Din diagrama de niveluri rezultă că nivelul zgomotelor perturbatoare e în mod normal de ordinul —60 dB. în orice situafie, nivelul zgomotelor perturbatoare e cu cel pufin 10 dB sub nivelul cel mai mic al semnalului transmis. Consfrucfia amplificatorului de linie e identică cu cea a amplificatorului de microfon, ele deosebin-du-se numai prin impedanfele de intrare şi de ieşire. în acest fel se simplifică exploatarea şi întrefinerea instalafiei.
în vederea asigurării continuităfii programului se creează de obicei, în instalafiile stabile, posibilităţi de înlocuire automată sau semiautomată a amplificatoarelor sau a redresoarelor defecte. De asemenea, amplificatoarele, atenuatoarele şi redre-soarele acestor instalafii sînt echipate cu conectoare speciale, cari permit înlocuirea rapidă, fără a reclama lipirea şi dezlipirea conexiunilor. Tendinfa modernă de a reduce la minim dimensiunile pieselor componente a permis construirea unor instalafii portabile în formă de valiză. Această instalafie diferă de in-stalafiile stabile numai prin dimensiunile reduse, asigurînd aceleaşi calităfi electrice.
Posibilităfilede control al unui lanf de transmisiune cuprind un modulometru penfru urmărirea vizuală a nivelului de ieşire (necesară şi reglajului manual al nivelului pentru comprimarea dinamicii) şi un amplificator de putere cu difuzor pentru controlul auditiv.al programului. Modulometrul e constituit dintr-un amplificator logaritmic şi un instrument de măsură cu inerfie redusă şi scara gradată ' linear în unităfi logaritmice (dB sau neperi). Pentru a putea urmări maximele se cere ca timpul de integrare sa fie relativ scurt (10 ms), iar timpul de revenire a acului indicator să fie relativ lung (^2 s). Amplificatorul de putere trebuie să dea o putere nedeformată de 10*"25 W şi să aibă o curbă de răspuns lineară în g3ma de 30- -15 000 Hz.
Amplificatorul separator conectat înfre ieşirea amplificatorului de linie şi linia spre postul de emisiune are drapt scop să izoleze linia spre emifăfor de ieşirea amplificatorului de linie.
Caracteristicile elecfrice ale amplificatoarelor
Tipul	Cîştigul maxim	Caracteristica de frecvenfă	Coeficientul de distorsiune K %	Nivelul tensiunii perturbatoare	Tensiunea sau puterea maximă de ieşire	Impedanfa de intrare
Amplificator de microfon	88 dB	30---15 0C0 Hz ± 1 dB	0,5	— 60 dB la un cîştig de 86 dB	6,2 V	comutabilă 50-• -600 Q
Amplificator de putere	. -	30- --15 000 Hz ± 1 dB	2 la putere nominală	-60 dB	25 W	10 kQ
Amplificator separator	12 dB	50- -15 000 Hz ± 1 dB	1	-60 dB	tensiunea maximă de intrare 2V	10 kQ
Caracteristicile electrice ale modulometrului
Domeniul scării	Scara	Caracteristica de frecvenfă	Timpul de integrare	Timpul de revenire	Tensiunea de intrare pentru indicafia 0 dB
— 40-■*€ dB	logaritmică în dB indicator cu spot luminos	abaterea maximă a indicafiei 0 dB în gama 50 -frOOOO Hz fafă de 1000 Hz circa 2 dB	10 ms	2 s	1,55 V
Canal de transmisiune video
366
Canal de transmisiune video
Astfel, în cazul funcfionării simultane a mai multor emifătoare legate cu un singur canal de transmisiune, o defecţiune a liniei de intrare a unui emiţător nu afectează emisiunile celorlalte. — Amplificatorul separator are un cîştig redus (0***6 dB), o impedanţă mare de intrare şi impedanţă redusă de ieşire.
Caracteristicile amplificatoarelor şi modulometrului canalului de transmisiune fonică descris mai sus sînt date în tablourile de la p. 365.
Afară de elementele de amplificare, de reglare şi de control, canalele de transmisiune mai cuprind: un sistem automat sau manual de distribuţie a liniilor de intrare şi de ieşire; o serie de elemente auxiliare, ca: circuite de semnalizare optică, circuite de comunicare înfre camera de regie şi studio. Toate aceste comenzi, cum şi comenzile de distribuţie automată, se fac cu ajutorul unor relee electromagnetice. în vederea reducerii perturbaţii lor, aceste relee sînt alimentate în curent continuu.
1.	~ de transmisiune video. Telc.: Canal de transmisiune utilizat peniru transmisiunea programelor vizuale (de televiziune) de la sursa de program (camera de televiziune) la staţiunea de râdioemisiune (televiziune radiodifuzată) sau la reţeaua de distribuţie, convertisorul de standard, efc. — şi care cuprinde atît aparatajul anex studiourilor sau instalaţiilor de reportaj, cît şi căile urbane sau interurbane de legătură (cabluri coaxiale sau radiorelee).
Schema-bloc, principială, a unui canal de transmisiune video, reprezentată în fig. I, conţine următoarele părţi principale: traduc-torul imagine-semnal, un număr de amplificatoare montate în cascadă, cablul de videofrecvenţă, care face legătura cu emiţătorul (partea de radiofrecvenţă).
în unele puncte ale canalului de transmisiune se introduc unităţi de control (monitoare de control şi oscilografe), circuite speciale de corecţie (corecţia de pată neagră, corecţia de contrast, etc.); se mai introduc sisteme pentru: reglaj, amestecul semnalelor de sincronizare şi de ştergere, circuite de axare şi limitare.
Deoarece semnalul nu se poate transmite în bune condiţii la nivelul mic obţinut din traductorul imagine-semnal (de ordinul a 10*-100 mV), e necesară o amplificare pînă la niveluri de ordinul volţilor chiar în camera videocapfoare, în care scop în această cameră se montează preamplificatorul video. De la camera videocapfoare la pupitrul de cameră (existent la toate instalaţiile de televiziune profesională), semnalul se transmite
pată neagră, corectîndu-se astfel şi semnalul care dă naştere imaginii ce apare la vizorul electronic al camerei videocaptoare.
în cazul schemei-bloc reprezentate în fig. /, care e cazul celui mai simplu canal de transmisiune video, după amplificatorul intermediar se află amplificatorul de linie, care face adaptarea canalului propriu-zis la cablul de videofrecvenţă, de mică impedanţă caracteristică. Amplificatorul de linie are dispozitive de limitare automată a depăşirilor de nivel, semnalul la ieşire avînd nivelul de ordinul volţilor.
Afară de tipul simplu de canal, descris anterior, care e aproape totdeauna folosit împreună cu un emiţător de putere foarte redusă pentru reportaje şi transmisiuni exterioare, există canale de transmisiune video cari lucrează atît cu mai multe camere videocaptoare, cît şi sisteme multiple cu interconectare (pînă lă 12 canale), avînd aparatajul centralizat sau semicen-tralizat, cari permit o gamă largă de conectări de programe. Canalul de transmisiune video, care lucrează cu mai multe camere videocaptoare (cum e cazul instalaţiilor din centrele de televiziune profesională) conţine, afară de elementele descrise în schema din fig. /, şi un amplificator de amestec (v. fig. II).
I. Schema-bloc a unui car.al de transmisiune video.
1) cameră de televiziune; 2) tub videocaptor; 3) pre3mp|iticator video; 4) cablu coaxial al camerei; 5) amplificator intermediar; 6) amplificator de linie; 7) cablul de videofrecvenţă de ieşire; 8), 9) unitate de control al imaginii; 10) generator de corecfie (pentru corecţia de pată neag ă);	11) circuit de
axare comandat; 12) generatoare de baleiaj; 13) legături la sincrogenerator.
printr-un cablu coaxial, avînd o lungime de 10—250 m. La capătul terminal al acestui cablu de videofrecvenţă se găseşte un amplificator video (amplificatorul intermediar), care ridică nivelul semnalului video, efectuează unele corecţii şi aproape totdeauna realizează amestecul semnalului video cu semnalele de ştergere (blancuri), în cazul cînd acest lucru nu se face chiar în preamplificatorul din cameră. — în instalaţiile cari folosesc ca traductor imagine-semnal un tub iconoscop sau supericonoscop, la intrarea amplificatorului intermediar, aflat în pupitrul de cameră, se aplică semnale compensatoare pentru efectul de
II. Schema-bloc a unui canal video cu mai multe camere.
1) camere videocaptoare; 2) cabluri coaxiale de legătură a camerelor; 3) amplificatoare intermediare; 4) amplificator de amestec; 5) amplificator de linie;
6) cablu coaxial de ieşire; 7) unităfi de control.
'Acesta permite trecerea de la imaginile furnisate de o cameră, la imaginile date de altă cameră (sau telecinematograf), trecerea făcîndu-se fie prin negru, fie prin transparenţă.
Principalele caracteristici ale canalului de transmisiune video sînt: nivelul nominal la ieşire, polaritatea, impedanţa, distorsiunile nelineare, distorsiunile de frecvenţă şi de fază, nivelul perturbaţii lor.
Formularea condiţiilor de calitate cerute acestor caracteristici e îngreunată de structura complexă a semnalului video (care cuprinde informaţiile corespunzătoare imaginii, impulsiile de ştergere, impulsiile de sincronizare, etc.), al cărui spectru de frecvenţa are o lărgime de bandă efectivă de cîţiva mega-hertzi. Condiţiile impuse sînt subordonate unor metode de control specifice şi depind de standardul de televiziune adoptat. în cele ce urmează se dau aceste condiţii pentru standardul utilizat în ţara noastră (625 de linii).
Nivelul nominal la ieşire al semnalului trebuie să fie cel puţin 1 volt tensiune vîrf-vîrf, cu asigurarea mărimilor relative ale componentelor semnalului şi cu o stabilitate a cîştigului de ± 1 dB (controlată timp de 1 oră).
Polarifafea semnalului, în toate punctele de joncţiune cu semnal video ale canalului, trebuie să fie pozitivă (o trecere de la negru la alb să corespundă unei creşteri a potenţialului bornei nelegate la masă). Nu e obligatorie transmiterea componentei continue, care poate fi reconstituită oriunde e nevoie.
Impedanfa Z de ieşire sau de intrare, la orice pereche de borne cu semnal video sau la orice punct de joncţiune, trebuie să fie de
75 + 2
75 Q (nesimetrică); atenuarea de adaptare 20 Ig	dB
(v. sub Atenuare) trebuie să fie mai mare decît 24 dB.
Canal de transmisiune video
367
Canal de transmisiune video
Distorsiunile nelineare controlate cu un semnal în dinfi de ferestrău (de frecvenfă liniilor) al cărui flanc înclinat poartă un semnal sinusoidal de frecvenfă înaltă (3-**4 MHz) (v. fig. III)
Sinusoida
suprapusă
III. Semnal folosit pentru verificarea distorsiunilor nelineare.
1) imaginea pe osciloscop a componentei de înaltă frecvenfă a semnalului la ieşire.
trebuie să fie astfel, încît variafiile amplitudinii acestei sinusoide, la ieşire, după ce a fost filtrată de restul semnalului, să fie sub 20% din amplitudinea maximă (semnalul în dinfi de ferestrău va avea o amplitudine corespunzătoare întregii porfiuni dintre alb şi negru şi va con- ^ fine impulsiile nor- 3,5\ male de ştergere şi sincronizare). Semnalul de sincronizare nu trebuie să fie modificat din cauza distorsiunilor nelineare cu mai mult decît
+ 10%--------30% din
valoarea sa normală (0,3 V la un semnal de 1 V).
Distorsiunile de frecvenţă şi de fază trebuie să corespundă unor caracteristici de frecvenfă încadrate în limitele din fig. IVa, b.
Spre deosebire de transmisiunile fonice, la transmisiunile video distorsiunile de fază (date de obicei prin variafia timpului de propagare de grup cu frecvenfă) sînt foarte dăunătoare calităfii transmisiunii. Distorsiunile de frecvenfă pot fi controlate şi cu
6000kHz
		
	200	800 kHz
2000 kHz
,6000 kHz
VI. Deformarea unui semnal treaptă-unitate. a) semnalul de intrare; b) semnalul de ieşire.
	li mi(3 , superioară	Inferioară
008	120	30
0,28	103	95
>,1	105	35
IV. Limitele caracteristicilor de frecvenfă. a) pentru variafia atenuării fafă dâ nivelul la 100 kHz; b) pentru variafia timpului de propagare de grup (t) fafă de valoarea de 200 kHz; f) frecvenfă.
toare (de la un grup la grupul următor). în semnalul de ieşire, grupurile de unde au amplitudini diferite (v. fig. V), corespunzător caracteristicii de frecvenfă.
Atît distorsiunile de fază cît şi cele de frecvenfă pot fi controlate cu ajutorul caracteristicii de trecere a unor anumite semnale, de obicei treapta-unitate sau impulsii dreptunghiulare de diferite frecvenfe.
Distorsiunile la frecvenfe înalte determină înclinarea frontului impulsiilor (durata de stabilire a acestor fronturi), iar cele la frecvenfe joase determină depăşirea palierelor (v. fig. VI). La frecvenfe joase e utilizat un semna! dreptunghiular de frecventa semicadrelor (v. fig. Vila), iar depăşirea palierului trebuie să fie sub ±10% din semnal. La frecvenfe medii e utilizat semnalul din fig. VII b, iar depăşirea trebuie să fie sub 5% din semnalul întreg. La frecvenfe înalte se verifică încadrarea răspunsului la semnalul treaptă-unitate în limitele din fig. VII c. * Durata de stabilire a frontului e timpul necesar semnalului pentru a ajunge de la 10% la 90% din tensiunea palierului.
Nivelul perturba-fiilor se caracterizează cu ajutorul raporturilor Qi (dintre amplitudinea vîrf-vîrf a semnalului video fără impulsii de sincronizare şi valoarea efectivă a semnalului de zgomot în bandă) şi Q2 (dintre amplitudinea vîrf-vîrf a semnalului video fără impulsii de sincronizare şi amplitudinea vîrf-vîrf a zgomotului din bandă), şi anume Ql în cazul perturbaţilor cu energia uniform distribuită în
VII. Semnale pentru controlul distorsiunilor de fază şi de frecvenfă.
a)	semnal dreptunghiular penfru frecvenfe joase;
b)	semnal pentru frecvenfe medii şi înalte;
c)	limitele de încadrare a răspunsului la semnalul
treaptă-unitate.
V. Semnal complex pentru verificarea caracteristicii de'frecvenfă.
1) imaginea pe osciloscop a componentei de înaltă frecvenfă a semnalului de ieşire.
un semnal care confine pe fiecare linie o succesiune de grupuri de unde de amplitudine constantă şi de frecvenfă crescă-
banda 0***6 MHz, iar £2 în cazul perturbafiilor incidentale, bruşte.
Următoarele valori trebuie să fie depăşite 99% din timpul unei ore de observafii: pentru §1: 48 dB în toată banda; pentru @2: 30 dB la 50 Hz; 45 dB la 100 Hz; 50 dB de la 1 kHz la 1 MHz, descrescînd apoi linear pentru a ajunge de la 30 dB la 6 MHz.
Un raport semnal/zgomot care se dovedeşte bun pentru o instalare nu totdeauna poate servi ca normă pentru alt tip de instalafie.
Canal de unde, antenă ~
368
Canalizator
Pentru perturbafiile cu energie distribuită uniform în spectru se poate indica o valoare unică a raportului semnal/zgomot, cînd măsurarea zgomo- rth tului se face printr-un filtru cu atenuare crescă-
10
20
'100 HHz	1MHz	W MHz
VIII. Caracteristica percepţiei aproximative a perturbaf iilor, în situaţia medie a unui observator plasat la o distanfă de patru ori înălfimea ecranului.
toare cu frecvenfă după curba experimentală a percepfiei uzuale a perturbaţilor (v. fig. VIII). 301
Controlul caracteristicilor arătate mai sus se poate face în mod permanent prin transmiterea
—	chiar în timpul programului — a unor anumite semnale de control; de asemenea, prin transmiterea mi-relor (imagini speciale) de control. Prezentarea semnalelor de control pentru măsurări precise se face cu ajutorul oscilografelor de bandă largă.
1.	Canal de unde, antenă V. Yagi, antenă
2.	Canal, raze F/z. V. Radiafie canal.
3.	Canal seismic. Geofiz.: Serie de aparate cari asigură, în dispozitivele instrumentale ale prospecţiunii seismice, înregistrarea oscilafiilor unui punct, corespunzător amplasării în acel punct a părfii mecanice a sistemului destinat detectării pertur-bafiei seismice a solului.
Principalele elemente ale unui canal seismic sînt: geofonul(v,), care captează mecanic impulsiile perturbafiei seismice a solului şi le transformă în impulsii electrice; amplificatorul, care modifică, potrivit caracteristicilor sale, aceste impulsii şi gal-vanometrul, care le reconverteşte în impulsii mecanice ala sistemului său mobil, permifînd astfel înregistrarea variafiilor corespunzătoare perfurbafiilor mecanice ale solului.
Stafiunile seismice ale prospecţiunii seismice moderne asigură posibilitatea înregistrării pe o aceeaşi seismogramă a oscilafiilor din mai multe puncte, adică ele comportă mai multe canale seismice. După stafiunile cu 6 şi cu 12 canale au urmat cele cu 24 şi cu 36 de canale. Evident, există o limitare în realizarea tendinfei de mărire a numărului de canale, limitare impusă atît de gradul de complicaţie în manevrarea unei stafiuni cu un număr prea mare de canale, cît şi de dificultăţile de prelucrare a seismogramelor obţinute cu ajutorul unei astfel de stafiuni.
4.	Canaliculaf. Bot.: Calitate a unor organe ale plantelor de a fi brăzdate, sub formă de jgheaburi-canale; de exemplu la bulbul unor plante din genul Allium (de ex. Allium sphaero-cephalum).
5.	Canalizare.	1. Tehn.:	Executarea unei canalizafii.
6.	Canalizare.	2. Tehn.:	Dotarea unui teritoriu (localitate,
terenul pe care e	amplasată	o fabrică, etc.) sau a unui	sistem
tehnic	(de ex. clădire) cu o	canalizafie.
7.	Canalizare. 3. Canal.: Termen impropriu pentru Canalizafie (v.).
8.	Canalizarea fluidelor. Expl. petr.: Avansarea neuniformă
a fluidelor (apă sau gaze) cari au fost injectate în stratul petrolifer, în vederea spălării, menţinerii presiunii de zăcămînt sau a recuperării secundare a ţiţeiului.	Acest efect	nedorit	se manifestă	prin tendinţa frontului de	avansare a	fluidului	injectat
de a	căpăta o formă dendritică, cu limbi de	lungimi	diferite,
zona	dintre două limbi rămînînd	uneori nedrenată.
Acelaşi fenomen e produs şi de tendinţa cimentului introdus la cimentarea sondelor de a nu umple complet spaţiul inelar dintre coloană şi gaura de sondă, ceea ce prezintă dezavantajul de a lăsa enclave de noroi la presiunea mare pe care a avut-o în timpul cimentării, şi aceasta poate determina turtirea ulterioară a coloanei, cînd se goleşte.
Avansarea neuniformă a fluidelor injectate se datoreşte neuniformităţii permeabilităţii stratului, fluidului injectat, care
avansează mai repede (se canalizează) în zonele mai permeabile ale stratului, şi faptului că fluidul are, în general, o visco-zitate mai mică decît a ţiţeiului. Canalizarea se produce fie pe grosimea stratului (pe verticală), fie pe întinderea lui (pe orizontală), după cum permeabilitatea variază pe verticală, respectiv pe orizontală. Fenomenul canalizării fluidelor e foarte pronunţat în stratele cu fisuri sau caverne, cari reprezintă zone de permeabilitate foarte mare.
Producerea canalizării se constată prin următoarele efecte; scăderea presiunii de injecţie, creşterea raţiei de gaze-ţiţei (respectiv de apă-jifei) la sondele de extracţie sau scăderea bruscă şi, uneori, încetarea totală a producţiei de ţiţei. Penfru stabilirea gradului de canalizare se introduc în fluidul injectat anumite substanţe indicatoare şi se analizează fluidele extrase din sondele de extracfie pentru a constata apariţia în ele a substanţelor respective.
Canalizarea fluidelor injectate se combate prin metode de prevenire, cum sînt: alegerea potrivită a fluidului de injecţie în funcţiune de proprietăţile zăcămîntului şi de saturaţia stratului; începerea injecţiei cu debit mic; injecţie separată pe intervale de grosime ale stratului, dacă permeabilitatea lui variază mult pe verticală, — şi prin metode active (de combatere propriu-zisă), cum sînt: micşorarea debitului de injecfie, respectiv de extracfie, la sondele la cari se constată canalizarea fluidelor injectate, eventual exploatarea intermitentă a acestor sonde; injectarea (la sondele de injecfie) de materiale speciale, cari obturează zonele cele mai permeabile ale stratului (de ex. dresinolul, o răşină în emulsiune de apă, solubilă în hidroxid de sodiu, stabilizată cu un coloid şi avînd 45% solide dispersate); cimentarea în talpă şi cimentarea obişnuită sub presiune (folosind un amestec de ciment cu petrol lam-pant sau motorină); metode chimice de silicatizare sau bitu-minizare (injectîndu-se în strat un gel al acidului silicic, respectiv o emulsiune de bitum) sau injectarea unor lichide tensio-active cari hidrofobizează perefii porilor stratului (la sondele de extracfie inundate cu apă); injectarea în strat a unui amestec de apă, ciment, trassgel şi materiale fibroase (la sondele de injecfie) sau a unui amestec de ciment cu petro! lampant (la sondele de extracfie) în zonele fisurate sau cu goluri ale stratului.
în ultimul timp se preconizează metode pentru crearea unor canalizări locale foarte pronunfate ale apei injectate în strat (în special la zăcămintele foarte întinse, de tip platformă), prin care zăcămîntul se împarte în mai multe compartimente de exploatare separate.
9.	Canalizator, pl. canalizatoare. Mine: Maşină-uneâltă de tăiat, folosită în carierele de piatră, în special în carierele de marmură, pentru tăierea de blocuri din zăcămînt. E constituită dintr-un cărucior cu rofi de cauciuc (pentru deplasări directe pe suprafafa zăcămîntului) sau de ofel (penfru deplasări pe şine), pe care se montează un eşafodaj special, în lungul căruia se deplasează automat un braf lateral pe care sînt montate, într-un plan paralel cu planul longitudinal al căruciorului, mai multe dispozitive de perforare (ciocane pneumatice). în timpul lucrului, căruciorul se deplasează de-a lungul frontului de abataj, cu vitesă uniformă, iar ciocanele perforatoare, actionate de un motor electric, lovesc piatra (într-o mişcare de „du-te,vino") executînd în roca respectivă un făgaş (şanf) vertical, orizontal sau înclinat. Adîncimea acestui făgaş depinde de mărimea blocului de extras şi e de cel mult 3,5-*-4 m, iar lăfimea lui variază înlre 60 şi 100 mm şi uneori mai mult. Lungimea frontului de lucru, psntru un canalizator, e de circa 25---30 m, iar productivitatea maşinii e de 20 --50 m2 în calcare, de 10***40 m2 în gresii şi de 3-** 10 m2 în marmure, înfr-un schimb de opt ore.
Blocurile tăiate cu ajutorul canalizatoruiui, cu dimensiuni, de obicei, mai mari decît dimensiunile cerute, se desprind din zăcămînt, pe un plan orizontal, cu ajutorul penelor, după care se
Canalizafie
369
Canalizafie
împart în blocuri mai mici, cu dimensiunile cerute. Sin. (uneori) Maşină de canelat.
1.	Canalizafie. Canal.: Totalitatea lucrărilor tehnice executate pentru a colecta şi a evacua apele uzate dintr-o aglomerafie umană, în scopul păstrării salubrităfii aerului şi a solului.
Canalizafia implică patru categorii de operafii principale: colectarea apelor încărcate cu dejecfii menajere sau cu reziduuri industriale, şi a apelor provenite din precipitafii, încărcate cu impurităfile antrenate de pe suprafefele pe cari au curs; conducerea acestor ape, prin curgere cu nivel liber în canale, de la punctele de colectare a lor pînă la instalafiile de epurare a apelor de canalizafie; epurarea apelor murdare, în vederea îndepărtării totale sau parfiale a impurităfilor confinute de ape, pentru ca, Ia vărsarea în emisar (v.), apele să îndeplinească condiţiile impuse de prescripfiile tehnice-sanitare şi de legislafia corespunzătoare; descărcarea în emisar a apelor epurate, în punctele şi în condifiile prescrise.
Fiecare dintre aceste patru categorii de operafii are nevoie de construcfii şi instalafii adecvate, consfiluind sectoare de funefionare bine determinate. Operafiile trebuie efectuate astfel, încît terenurile pe cari sînt amplasate construcţiile şi instalafiile canalizafiei să fie ferite de murdărire, de infectare şi de degradare, şi să nu se creeze zone nocive, datorită gazelor şi mirosurilor neplăcute pe cari le răspîndesc apele de canalizafie.
Colectarea dejeefiilor menajere şi a reziduurilor industriale trebuie să se facă direct Ia locul de producere a lor, fie în forma lor inifială, fie amestecate cu apa necesară transportării lor. Apele murdare provenite din ape de ploaie degradate nu pot fi colectate decît după ce au curs un timp oarecare Ia suprafafa solului, pentru a se acumula într-o cantitate suficientă care să permită interceptarea lor prin construcfii adecvate (guri de scurgere). O problemă deosebită o constituie îndepărtarea zăpezii de pe căile de comunicafie ale centrelor populate. In acest scop, canalizafia trebuie să fie echipată cu construcfii speciale pentru descărcarea zăpezii în canale (guri de zăpadă).
Modul de amenajare a unei canalizafii depinde de sistemul de evacuare adoptat penfru diferitele feluri de ape murdare, în general, omifîndu-se apele reziduale de la industrii şi apele convenfional-curate, canalizafiile destinate evacuării apelor uzate menajere şi a apelor meteorice degradate pot fi amenajate în trei sisteme: în sistem unitar, în care toate apele sînt colectate şi evacuate împreună; în sistem separativ, în care fiecare categorie de apă e colectată şi evacuată separat; în sistem mixt, în care cea mai mare parte din ape e colectată şi evacuată împreună, iar apele meteorice sînt colectate şi evacuate separat.
Conducerea apelor de canalizafie se face cu ajutorul unui număr variabil de canale (în funcfiune de întinderea teritoriului respectiv şi de complexitatea ansamblului de obiective de pe acesta), cari pot fi izolate sau pot fi grupate pe zone teritoriale întinse, reunindu-se din aproape în aproape şi avînd seefiuni din ce în ce mai mari, pînă la un canal unic, prin intermediul căruia se face ultima etapă a operafiei de transport. La evacuarea prin canale izolate, vărsarea acestora se poate face fie direct în emisar (sistem „perpendicular direct"), fie prin intermediul unui canal colector general, paralel cu emisarul, care preia apele conduse de canalele izolate şi Ie descarcă în emisar în aval (sistem „perpendicular indirect"). Sistemul al doilea corespunde mai bine condifii lor de salubritate, cari reclamă vărsarea apelor de canalizafie în aval de teritoriul oraşului sau de zona locuită învecinată (în cazul unui teritoriu industrial izolat), chiar cînd apele au fost supuse unui proces de epurare.
în funcfiune de relieful terenului, de orientarea pantelor şi a talvegurilor de basine, dispozifia în plan a refelei de cana-lizafie poate fi realizată diferit: în ramificafie etajată sau cu ramuri paralele, în ramificafie radială, în ramificafie oarecare, etc. (v. şi sub Refea de canalizafie).
Refeaua de canale trebuie să asigure, în general, realizarea unor seefiuni libere de curgere la adîncimi convenabile sub nivelul terenului, astfel încît să fie asigurate anumite condifii sanitare (de ex. salubritatea solului şi a aerului atmosferic) şi tehnice (de ex. proteefia canalelor contra aefiunii circuiafiei vehiculelor şi contra înghefului, rezolvarea mai uşoară a problemelor de interseefiune cu alte lucrări şi refele tehnice subterane, etc.). Condifia de salubritate e obligatorie pentru apele uzate menajere, ca şi pentru cea mai mare parte din apele reziduale industriale. Apele meteorice, apele convenfional-curate şi apele reziduale cari nu sînt nocive pot fi canalizate şi prin canale deschise sau prin canale superficiale acoperite cu un dalaj rezistent (de ex. canale de ape meteorice în formă de şanf, amenajate în cartierele cu pante mari de teren). Secfiunea de scurgere a canalelor subterane trebuie determinată astfel, încît umplerea teoretică a canalelor, la debitele maxime de calcul, să nu fie mai mare decît 50-*75% din volumul lor, pentru a se păstra o rezervă pentru excesul de debit provenit din apele infiltrate din pînza de apă subterană. în general, conducerea apelor într-o canalizafie trebuie realizată numai printr-o curgere gravitafională, cu nivel liber, care trebuie asigurată prin continuitatea traseelor şi a pantelor canalelor. Dacă diferenfa dintre nivelurile punctelor de pornire a canalelor şi nivelurile punctelor de vărsare în emisar nu permite racordarea satisfăcătoare a canalelor, cu o pantă continuă de valoare suficientă, trebuie să se amenajeze pe traseul canalizafiei una sau mai multe trepte de ridicare a apelor, prin pompare cu ajutorul unor pompe de tip special, instalate în stafiuni de pompare construite adecvat.
Pentru asigurarea funcţionării canalelor în bune condifii, canalizafia e echipată cu anumite construcfii accesorii, ca, de exemplu: cămine de vizitare, pentru controlul canalelor în punctele caracteristice ale traseului (interseefiuni, schimbări de pantă sau de direefie, trepte, etc.), cămine de control sau de spălare, camere de deversare, pentru separarea excesului de ape meteorice în canalizafiile în sistem unitar, uneori şi în sistem mixt, etc. (v. sub Cămin 3, Cameră 4). Aceste construcţii sînt necesare, deoarece controlul şi întreţinerea metodică a canalelor constituie condifii de exploatare indispensabile pentru o canalizafie, datorită faptului că apele uzate, prin felul şi compozifia lor, pot provoca perturbafii frecvente în funefionarea canalizafiei (prin depuneri, cari determină strangularea seefiunilor sau chiar colmatarea totală a lor, prin erodarea perefilor canalelor, etc.), cum şi faptului că se pot produce deteriorări ale canalelor din cauza tasărilor inegale, a dislocărilor sub efectul unor sarcini statice extraordinare, a spargerii perefilor canalelor, etc. Aceste perturbafii de funefionare sau deteriorări ale canalizafiei pot avea consecinfe grave ca, de exemplu, punerea sub presiune a canalelor, care poate provoca refularea apelor uzate în subsolurile clădirilor, sau depunerea şi intrarea în putrefacţie a materiilor organice, a căror îndepărtare reclamă lucrări grele de curăfire pe mari distanfe şi în condifii de lucru periculoase pentru personalul respectiv. Din această cauză, amenajarea unei canalizafii trebuie făcută astfel, încît apele uzate să ajungă în emisar pe un traseu cît mai direct şi într-un timp cît mai scurt, pentru ca suspensiile organice să nu intre în fermentafie chiar în timpul curgerii prin canale. Depunerile trebuie îndepărtate periodic, la intervale scurte, prin curăfire mecanică sau hidraulică.
O problemă importantă în amenajarea unei canalizafii o constituie îndepărtarea gazelor dezvoltate, atît în canale, cît şi în instalafiile canalizafiei.
Ventilarea refelei de canalizafie se face prin borne de aerisire, plasate pe trotoare, distanfate între ele cu 200--*250 m, şi legate prin tuburi de beton cu canalele, sau prin coloane de ventilafie, aşezate în clădiri (cari asigură atît ventilarea canalelor din interiorul clădirii, cît şi a canalelor exterioare), ca şi prin găurile capacelor de cămine.
24
Canalizafie, apa de ~
370
Canalizafie, apă de ^
Ventilarea instalafiiior de canalizafie trebuie să asigure evacuarea gazelor din încăperile în cari sînt adăpostite diferitele instalafii ale canalizafiei (de ex. stafiuni de pompare). Ventilarea se face prin prize de aer, aşezate la partea inferioară a încăperilor, cari aduc aer proaspăt, şi prin coloane de tiraj, cari pornesc de la partea superioară a încăperilor şi au gura de evacuare în aer liber, la înălfime.
Epurarea apelor uzafe, In vederea obfinerii unui anumit grad de purificare a lor, convenabil stării tehnice-sanitare a emisarului folosit, se execută în stafiuni le de epurare. în aceste stafiuni se face separarea prin mijloace mecanice a corpurilor plutitoare mari, a nisipului, şi a nămolurilor organice (cari sînt supuse apoi fermentării), eventual se efectuează mineralizarea şi separarea totală din apă a materiilor organice (de natură coloidală), prin epurare biologică, cum şi sterilizarea afluentului, pentru neutralizarea lui din punct de vedere bacteriologic. Uneori, unele materii extrase din apele murdare, de obicei nămolurile fermentate şi uscate, ca şi unele materii extrase din apele reziduale cari confin substanfe utile, sînt separate penfru a fi revalorificate. Alteori, după trecerea prin treapta de epurare mecanică, apele epurate sînt folosite în scopuri agricole (de ex. penfru irigafie).
Stafiunile de epurare se amplasează la capătul dinspre aval al canalizafiei, în imediata vecinătate a emisarului şi la anumite distanfe de zonele locuite sau de căile de comunicafie circulate intens (la limita de nocivitate, sau a perimetrului de protecfie ori de acoperire, etc.). Se recomandă ca industriile să aibă chiar pe teritoriul lor mici stafiuni de epurare, destinate, în principal, neutralizării agresivităfii apelor reziduale fafă de materialele din cari sînt construite canalele, ca şi construcfii le ş i accesori i le canal izafiei. Stafiuni le de epurare sînt obl igatori i, deoarece apele neepurafe pot produce poluarea apelor emisarului, uneori pe distanfe foarte mari, ceea ce poate avea consecinfe grave pentru piscicultură şi pentru alimentările cu apă din aval (v. Poluarea apelor).
Gradul de epurare în stafiuni depinde de categoria tehnică-sanitară a emisarului şi de o serie de factori legaţi de capacitatea de autoepurare a acestuia şi de bilanţul oxigenului biochimic în sectorul hidrografic respectiv. V. sub Oxigen biochimic necesar.
Descărcarea apelor în emisar cuprinde sectorul din canalizafie ocupat de canalele de vărsare (canalul de descărcare de la stafiunea de epurare şi canalele de la camerele de deversare) şi de gurile de vărsare. Acestea din urmă sînt construcfii solide, amenajate în malul cursului de apă folosit ca emisar, sau aşezate chiar departe de mal, în albie, pentru ca vărsarea să fie asigurată în condifii salubre chiar şi la nivelurile cele mai joase ale emisarului.
Canalele de deversare sînt folosite în canalizafia în sistem unitar pentru a conduce, pe calea cea mai scurtă, de la camerele de deversare Ia emisar, excesul de ape de precipitafie. Ele reclamă o gură de vărsare proprie, legată de mal.
1.	apă de Canal.: Apă care a fost uzată prin folosirea ei într-o aglomerafie umană sau în industrie, sau prin curgere la suprafafa terenului, şi care e colectată şi evacuată de o canalizafie. Din punctul de vedere al provenienţei, se deosebesc: ape uzate menajere, ape uzate industriale, ape uzate publice şi ape meteorice degradate.
Apele uzate menajere provin din murdărirea apelor curate, direct sau prin folosirea lor ca agent de transport pentru evacuarea dejecfiilor, în gospodării, în clădirile publice administrative şi în unele clădiri publice în cari se desfăşoară activităfi cu caracter gospodăresc (de ex. spitale, hoteluri, cantine, cămine, etc.). Se subîmpart în două categorii: ape uzate menajere propriu-zise, provenite din apele folosite la spălat şi la alte activităfi din gospodării, cari confin, în general, spume, grăsimi, particule minerale fine şi unele particule organice,
şi cari sînt colectate prin obiectele sanitare obişnuite (cuvete, spălătoare, lavoare, băi, sifoane de pardoseală, etc.); ape uzate menajere fecaloide, cari provin din apele folosite la closete ca agent de transport în evacuarea dejecfiilor.
Debitul apelor uzate menajere dintr-o canalizafie se calculează, în general, pe baza consumului de apă potabilă al localităfii respective.
Cînd se calculează pe baza debitului fiecărei clădiri, se iau în considerafie toate obiectele sanitare din ansamblul instala-fiei interioare a clădirii, cărora li se aplică coeficienfi de simultaneitate de funcţionare, conform prescripfiilor în vigoare. Cînd se face un calcul global pe localitate sau pe un sector important dintr-o localitate (de ex. un cartier sau un cuartal mai mare) se porneşte de la debitul specific de alimentare cu apă potabilă şi se calculează un debit care cuprinde, atît apele uzafe menajere, cît şi cele publice. Deşi debitul de ape uzate e mai mic decît debitul specific de alimentare, deoarece o parte din apa potabilă se pierde prin evaporare şi infiltraţie (în special la apele uzate publice), se recomandă ca debitul de ape uzate să se considere egal cu debitul apelor de alimentare (cu aceleaşi variaţii sezoniere şi orare de consum), penfru a se ţine seamă de faptul că unele ape uzafe provin de la gospodării alimentate din surse diferite de instalaţia centrală a localităţii (surse individuale sau cu caracter local resfrîns).
Debitul maxim	de ape uzate se calculează	cu formula:
1,4X1,7	_	1
24X3600 q$S36X IO5 q$' în	care qs e debitul specific	de	alimentare cu	apă al localităţii respective (în	l/locuitor •	zi),	iar 1,4 şi 1,7	sînf coeficienţii
de neuniformitate sezonieră, respectiv orară, ai consumului.
Apele uzate industriale provin din degradarea şi murdărirea apelor folosite în procesele tehnologice ale diferitelor industrii, fie prin utilizarea directă a apelor în procesul de producţie, fie prin utilizarea lor ca agent de spălare, de răcire, etc., sau ca agent de transport pentru evacuarea anumitor reziduuri lichide. Sînt, în general, ape uzate cu o concentraţie mare în impurităţi, cu caracter nociv şi cu agresivitate mare faţă de materialele canalizaţiei, astfel încît, de obicei, trebuie să fie tratate înainte de a fi colectate de instalaţia de canalizaţie (de ex. apele reziduale de la tăbăcării, ţesătorii, vopsitorii, din industria petrolieră, etc.; apele cari conţin cantităţi mari de acizi şi de bâze, apele cu temperaturi mai înalte decît 50°, efc.). Debitul lor se stabileşte în funcţiune de procesele tehnologice ale fiecărei industrii.
Apele uzate publice provin din apele curate folosite în scopuri gospodăreşti cu caracter public: stropitul şi spălatul străzilor, stropitul plantaţiilor şi al zonelor verzi, stingerea incendiilor, din fîntîni publice (cu apă de băut sau ornamentale), etc. Sînf, în general, ape considerate că se degradează numai prin faptul că se scurg la suprafaţa terenului, chiar dacă nu se încarcă cu impurităţi pe parcurs. Din punctul de vedere calitativ, sînf ape asemănătoare apelor meteorice degradate. Debitul apelor uzate publice, care intră în calculul unei canalizaţii, e inclus în debitul apelor uzate menajere.
Apele meteorice degradate provin din precipitaţii atmosferice şi sînt impurificafe cu praful, noroiul şi impurităţile spălate de ele de pe suprafaţa acoperişurilor, străzilor, aleilor, curţilor, etc.—
Din punctul de vedere al concentraţiei în impurităţi disolvate sau în suspensie, se deosebesc: ape uzate propriu-zise şi ape convenţional-curate.
Apele uzate propriu-zise reprezintă categoria de ape de canalizaţie cari au cea mai mare concentraţie de impurităţi. Aceste ape trebuie să fie evacuate printr-o canalizaţie închisă, penfru a evita poluarea aerului şi a solului, şi trebuie să fie epurate, pentru a evita poluarea emisarului în care sînf descărcate.
3
Canalizafie inferioară	371	Canalizafie	interioară
Apele convenfional-curate nu reclamă epurarea înainte de descărcarea lor în emisar, fie din cauză că sînt mai pufin murdare decît emisarul, fie din cauză că satisfac condifiile sanitare de vărsare în el, chiar neepurate. Din această categorie fac parte apele uzate industriale folosite la răcirea motoarelor şi a maşinilor şi apele de condensafie, ca şi âpele meteorice canalizate separat sau amestecate în anumite proporfii cu ape uzate menajere şi publice. Nofiunea de apă convenfional-curată e relativă şi e raportată la gradul de curăfenie al emisarului, deoarece aceeaşi apă poate fi convenfional-curată pentru un emisar şi murdară pentru alt emisar.
1.	~ interioară. Inst. san., Inst. conf.: Instalafie care cuprinde conductele şi lucrările executate pentru colectarea şi evacuarea din clădiri — la diverşi emisari, după posibilităţi — a apelor uzate menajere, industriale şi meteorice. Pentru clădirile amplasate într-un oraş amenajat cu toate lucrările edilitare necesare, emisarul pentru apele uzate e canalizafia publică; pentru clădirile construite într-o aşezare fără canalizafie ori pentru clădirile izolate (de ex. în afara centrelor populate), emisarul poate fi o apă curgătoare sau stătătoare (rîu, respectiv lac), ori pînza de apă subterană; în ultimele cazuri, înainte de vărsarea lor în emisari, apele uzate trebuie tratate corespunzător — în conformitate cu normele sanitare —, respectiv trebuie decantate şi sterilizate.
Instalafia de canalizafie a unei clădiri e compusă din următoarele două părfi distincte (v. fig. /): refeaua sau refelele inte-
I. Schema unei refele de canalizafie a unei clădiri (plan).
1) clădire; 2) împrejmuire; 3) canalizafie inferioară propriu-zisă; 4) canalizafie exterioară aferentă clădirii; 5) cămin de vizitare; 6) cămin de inspecfie; 7j racord; 8) canalizafie publica; 9) trotoar; 10) partea carosabilă a străzii.
r/oare propriu-zise, cari colectează apele uzate din clădire şi le conduc în afara acesteia, pînă la o distanfă de 2‘»3 m de la fafa exterioară a zidurilor; refeaua sau refelele exterioare aferente, cari preiau apele uzate de la refelele interioare şi le conduc pînă la căminele de inspecfie de la limită incintei clădirii. —• Legătura dintre căminul de inspecfie şi canalizafia publică, numită racord, se execută şi se întrefine de către întreprinderea comunală de canal şi apă.
Numărul şi felul refeleior de canalizafie inferioară depind de natura apelor uzate cari se colectează, cari pot fi ape uzate menajere, ape degradate meteorice sau ape uzate industriale. Apele uzate menajere provin de la diverse obiecte sanitare şi sînt canalizate în inferior în toate construcfiile. — Apele degradate meteorice provin din topirea zăpezii şi din ploi şi se canalizează prin interior numai rareori, şi anume la clădirile industriale şi la
cele civile cu caracter monumental, la cari, din motive de ordin funcfional, apele uzate menajere şi cele meteorice reclamă canalizări interioare propriu-zise, complet separate. — Apele uzate industriale provin din diverse procese tehnologice şi se clasifică în: ape uzate industriale convenţional curate, cum sînt apele cari provin de la răcirea maşinilor; ape uzate cu impurităfi minerale, cum sînt apele cari provin de la garaje, de la întreprinderi metalurgice, etc.; ape uzate cu impurităţi organice, cum sînt cele cari provin din industria pielăriei şi a tăbăcăriei, din industria alimentară, etc.; ape uzate cu conţinut de substanţe agresive, cum sînt cele cari provin din industria chimică, de la laboratoare, etc. Apele industriale convenţional curate pot fi canalizate separat ori împreună, fie cu apele uzate menajere, fie cu apele meteorice, cu condiţia asigurării unei funcţionări normale a reţelelor respective de canalizaţie. Apele uzate industriale cu impurităţi minerale şi cele cu impurităţi organice se canalizează la interior prin reţele de canalizaţie complet separate, deoarece sînt necesare măsuri atît pentru împiedicarea depunerii acestor impurităţi în interiorul reţelelor de canalizafie, cît şi pentru separarea impurităfilor din ape înainte de preluarea apelor de către canalizafia exterioară aferentă, în vederea evitării înfundării acesteia.
După caracteristicile apelor uzate evacuate, se folosesc următoarele sisteme de canalizafie interioară, caracterizate prin numărul şi felul refeleior de canalizafie cari intră în compozifia sistemului: sistemul unitar, sistemul parfial separat şi sistemul complet separat. Sistemul unitar e caracterizat printr-o refea unică de canalizafie interioară propriu-zisă, care colectează şi scoate afară toate apele uzate dintr-o clădire. Sistemul parfial separat are mai multe refele de canalizafie interioară propriu-zisă, dintre cari unele colectează ape uzate de diferite provenienfe. Sistemul complet separat are refea de canalizaţie separată penfru fiecare fel de apă uzată. — Sistemul canalizafiei exterioare aferente clădirilor, unitar, parţial separat sau complet separat, e impus de sistemul canalizafiei publice. Sistemul de canalizaţie unitar se aplică dacă clădirea are o refea unică de canalizafie interioară propriu-zisă pentru toate felurile de ape uzate din clădire, iar canalizafia publică e de asemenea în sistem unitar. Sistemul parfial separat se aplică dacă în incinta clădirii s-au instalat două refele de canalizafie interioară propriu-zisă, dintre cari o refea pentru apeje uzate menajere şi a doua pentru apele meteorice şi industriale, ori o refea pentru apele uzate menajere şi industriale şi a doua pentru apele meteorice, iar canalizafia publică e în sistem separat; vărsarea apelor industriale, în funcfiune de debitul şi caracterul lor, se face cu avizul întreprinderii de canal şi apă, fie în colectorul penfru ape meteorice, fie în colectorul pentru ape uzate menajere. Sistemul complet separat are refele exterioare aferente clădirii, complet separate, pentru fiecare fe! de ape uzate.
Elementele refeleior de canalizafie interioară, executate de cele mai multe ori din tuburi de fontă şi cu piese de legătură de fontă sînt conductele de legătură, coloanele de scurgere, respectiv coloanele de scurgere şi ventilare, conductele colectoare orizontale, tuburile de curăfire (pe coloanele şi pe colectoarele instalaf iei), conductele secundare de ventilare. în fig. II şi lll sînt reprezentate schemele unor instalafii interioare pentru canalizarea apelor uzate menajere din clădiri.
Conductele de legătură leagă — prin intermediul sifoanelor — obiectele sanitare sau agregatele industriale la coloanele de scurgere.
Coloanele de scurgere sînt conducte verticale cari colectează apele uzate prin conductele de bgătură şi le transportă la colectoarele orizontale, iar coloanele de scurgere şi ventilare sînt constituite dintr-o conductă de scurgere care e prelungită pînă deasupra acoperişului, astfel încît se pune instalafia în contact cu atmosfera, pentru a evacua gazele de canal deasupra acoperişurilor clădirilor şi a permite pătrunderea aerului atmo-
24 *
Canalizafie electrică
372
Canalizafie telefon ică
sferic în conductele de scurgere.— Ventilarea secundară a conductelor de scurgere e necesară cînd conductele de legătură sînt lungi şi încărcate (cu multe obiecte sanitare) şi e posibil ca aceste colectoare să funcţioneze pînă la umplerea completă (v. fig. III).
Conductele colectoare orizontale sînt conducte instalate cu pantă în direefia de curgere, cari colectează apele din diferitele coloane şi le conduc la căminele de vizitare.
Conductele de ventilare secundară au rolul de a evacua gazele de canal rezultate în colectoarele de scurgere prin descompunerea substanţelor organice, şi de a permite pătrunderea
c=}j czjj Oj CDj izjj
II. Scheme de instalaţii inferioare de canalizafie penfru canalizarea apelor uzafe menajere dinfr-o clădire (elevaţie), a) cu	ventilare	prin	coloane	de	scurgere	şi	ventilare;	b)	cu	ventilare	prin	coloană de	scurgere şi prin conductă secundară de ventilare	legată la coloană de
scurgere;	f)	conductă	de	legătură	între	obiect	şi	coloana de	scurgere;	2)	coloană de	scurgere şi ventilare; 3) conductă	colectoare; 4)	coloană de ventilare
secundară; 5) piesă de curăţire; 6) cămin de vizitare; 7), 7'), 7") obiecte sanitare; 8) clădire; 8^) subsol; 8**) parter; 8^)---8V) etaje; 8V*J pod.
aerului atmosferic în instalaţie, în vederea anihilării depresiunilor cari se formează în aceste colectoare, cînd funcţionează pînă la umplerea completă. Anihilarea depresiunilor e necesară pentru a evita desifonarea obiectelor sanitare, deci pentru a preveni pătrunderea gazelor de canal în încăperi.— Conductele de ventilare	secundară se dimensionează	astfel, încît	căderile de presiune	totală la curgerea aerului	prin ele să	nu fie mai mari
decît garda hidraulică din sifoane. — Conductele de venfilare secundară pot fi legate şi la coloanele de scurgere şi ventilare (v. fig. II b), cu condiţia ca deasupra punctului de legătură dintre aceste coloane să nu mai fie obiecte sanitare, pentru a asigura pătrunderea aerului atmosferic în colectorul ventilat secundar, chiar atunci cînd coloana de scurgere şi ventilare funcţionează.
î. Canalizaţie electrică. Elt.: Linie sau reţea electrică, aeriană sau subterană, de distribuţie.
2.	Canalizafie telefonică. Telc.: Instalaţie subterană de conducte şi de camere de tragere, pentru întinderea cablurilor telefonice în oraşe. Reţelele telefonice urbane fiind în permanentă creştere şi transformare, datorită variaţiei numărului de abonaţi, — în locul cablurilor puse direct în săpătură, cari ar reclama la fiecare schimbare desfacerea şi refacerea pavajelor, — se utilizează canalizaţia subterană, cu o capacitate suficientă penfru dezvoltarea cablurilor pe o perioadă de 30---40 de ani.
Canalizaţia telefonică e compusă din conducte simple sau multiple, îngropate sub pavaj sau sub partea carosabilă a
III. Schemă de instalafie interioară de canalizafie pentru canalizarea apelor uzafe menajere dinfr-o clădire, cu coloană de ventilare secundară (elevaţie). 1) coloană secundară de ventilare; 2) coloană de scurgere şi ventilare; 3) conductă colectoare; 4) obiect sanitar; 5) cămin de vizitare; 6) clădire; 6^) subsol; 6**) parter; 6^) etaj; 6*V) pod.
Canalul cablului
373
Cana!
străzii, întinse pe linii cît mai drepte, cu lungimea pînă la 100**-150 m şi terminate la capete în camere de tragere. Conductele canalizafiei pot fi construite dintr-o bucată (monolit) sau din bucăfi cu lungimea de circa 1 m, joncfionate înire ele, ca în fara noastră. Ele se construiesc, în general, din beton, uneori din materiale ceramice (numite conducte de „bazalt11), din asbocimenf, din fibră şi, mai rar, din lemn creo-zotat sau din fontă. Ca formă exterioară, sînfpris- ^ matice sau cilindrice, cu găurilepentru cablu rotunde sau pătrate şi cu coifurile rotunjite (v. fig.),
Canalizafia telefonică trebuie să reziste la eforturile mecanice provocate de circulafie, să izoleze cît mai bine cablurile contra agenfilor dăunători (agenfi chimici sau curenfi de dispersiune), să ^ reziste la variafiile de temperatură şi să permită tragerea uşoară a cablurilor prin ele.
în soluriieagresive din punctul de vedere chimic sau al curenfilor de dispersiune se insfaleazăcon-ducte de „bazalt", confecfionate dintr-o argilă specială şi acoperite cu un strat subfire de glazură impermeabilă.
î. Canalul cablului. Mine. V. Cablului, canalul
2. Canalul literei. Poligr.: Crestătura de la baza piciorului literelor tipografice, în formă de mic şanf rămas în urma ajustării literei după turnare. Nu prezintă importanfă din punct de vedere poligrafic. Ajută numai la distingerea literelor furnisafe de turnătorii, turnate de obicei dintr-un aliaj mai dur, de cele turnate la monotip, cari nu au canal şi sînt în general turnate dintr-un aliaj mai moale. (V. şi sub Literă tipografică).
3.	Canalul segmentului. Mş., Ut.: Fiecare dintre şanfuri le practicate pe suprafafa laterală exterioară a unui piston, para-
în care se introduc segmenfii etanşori sau raclori (v. fig. /). La fundul canalelor pentru segmenfi raclori (uneori
Secfiuni transversale prin şanfuri de canalizafie telefonică, î) conducte; 2) strat de mortar; 3) planşeu de beton; 4) undafie de beton; 5) pămînt bine bătut; 6) nivelul străzii.
lele cu baza acestuia,
I. Canale pentru segmenfi, la un piston.
1) piston; 2) canalul segmentului; 3) bulonul pistonului; 4) siguranfă; 5) bielă.
II. Canalul unui segment raclor.
1) peretele cilindrului; 2) peretele pistonului; 3) canalul segmentului raclor, cu orificiu de fund; 4) segment raclor.
sub aceste canale) există un anumit număr de orifîcîi, prin cari uleiul raclat de pe oglinda cilindrului poate trece în spafiul
din inferiorul pistonului, străbătînd peretele acestuia, ca să revină în baia de ulei a motorului (v. fig. II).
înălfimea şi adîncimea unui canal trebuie să corespundă înălfimii şi grosimii radiale a segmentului,finînd seamă de jocurile funcfionale. Jocul axial, care e diferenfa dintre înălfimile canalului şi segmentului, se alege de 0,02—0,08 mm, pentru a permite deplasarea elastică a segmentului; dacă jocul axial e ales corect, scăpările de gaze prin acest interstifiu sînt reduse prin contra-presiunea gazelor cari au pătruns în spatele segmentului şi prin infiltrăfiile de ulei de sub segment. Jocul radial, care e diferenfa dintre adîncimea canalului şi grosimea radială a segmentului, se alege de 0,2*”0,5 mm, pentru ca segmentul să poată intra în canal chiar cînd pe fundul acestuia se depune zgură (calamină). Sin. Canelură, Renură, Şanf. V. şi sub Segment.
4.	Canalul şinei. C. f. V. sub Şină cu şanf,
5.	Canalul fevii. Tehn. mii.: Interiorul fevii unei guri de foc. (Termen folosit sporadic.)
6.	Cananga, ulei de Ind. chim.: Ulei eteric obfinut prin antrenare cu; vapori de apă, din florile proaspete ale arborilor din familia Anonaceae, şi anume speciile: Cananga adorata Hook şi Thomas, Ylang-Ylang, Cananga latifolia, cari cresc în insulele Jawa, Filipine, Reunion, Madagascar.
Uleiul eteric obfinut în Jawa, cunoscut sub numele de ulei de Cananga, are un miros plăcut, dar mai pufin fin decît al celui obfinut din arborii din Filipine, Reunion, Madagascar, care e cunoscut sub numele de ulei de Ylang-Ylang. Uleiul de Cananga se foloseşte în parfumerie şi în industria săpunului, iar uleiul de Ylang-Ylang, în parfurneria fină.
7.	Canarisire. Nav.: înclinarea transversală, permanentă, a unei nave, datorită unei găuri de apă, repartizării neuniforme a încărcăturii, — sau operafia de înclinare a unei nave mici, efectuată cu un palane legat de catarg, pentru a descoperi o parte a carenei (operei vii), în vederea curăfirii sau reparafiei acesteia.
8.	Canat, ph canaturi. 1. Cs.: Panoul mobil, de fereastră 'îf-sau de uşă, prin a cărui rotafie sau translafie se deschide sau
se închide fereastra, respectiv uşa. —
Din punctul de vedere al modului în care se mişcă penfru a închide şi a deschide uşa sau fereastra, se deosebesc: canaturi batante, cari se rotesc în jurul unei axe verticale (aşezată la una dintre marginile canatului) cu un unghi de 90°, atît într-o parte a tocului, cît şi în cealaltă parte, canaturile revenind, de obicei, singure în pozifie închisă; canaturi culi-sante sau glisante, cari alunecă lateral, fiind ghidate la partea inferioară şi la cea superioară prin ghidaje fixate în traversele focului; canaturi pivotante, cari se rotesc în jurul unei axe orizontale sau verticale (aşezată la mijlocul canatului); canaturi rabatante, cari se rotesc în jurul unei axe verticale (aşezată la una dintre marginile canatului) cu un unghi de 90°, înfr-un singur sens; canaturi ridicătoare sau canaturi-ghilotină, cari se deplasează vertical, fiind ghidate Ia părfile laterale prin ghidaje fixate pe montanfii tocului; canaturi turnante, cari se pot roti continuu în jurul unei axe verticale (aşezată la una dintre marginile canatului). V. şi sub Fereastră, Uşă.
9.	Canat, pl. canafe. 2. Ind. piei.: Fiecare dintre părfile unei piei tăbăcite vegetal, tăiată în două de-a lungul şirei spinării, fără a se despărfi poala şi porfiunea de gît aferente. Tăierea în canafe se practică la talpă sau la piele, şi de obicei la pieile mari (peste 120 dm2) şi grele.
io. Canat, pl. canate. 3. Pisc.: Pl-asă dreptunghiulară împletită din afă de bumbac şi cătrănită, cu lungimea de 90”*100 de ochiuri (cu diametrul de 30--40 mm) şi lăfimea de 18—20 de ochiuri. Se montează la intrarea vintirului sau a vîrşei, perpendicular pe mijlocul acestora; prin pozifia de instalare for-
Canatnic
374
Cancioc
mează un obstacol în calea peştilor, datorită căruia aceştia sînt conduşi spre interiorul capcanei. Sin, Aripa.
1.	Canatnic, pl. canatnici. Bot.: Abutilon Avicennae. Arbust din familia Malvaceae, cu rădăcina pivotantă şi tulpina înaltă pînă la 2 m, din a cărui coajă se separă, prin topire, fibre liberiene din cari se fac frînghii, sfori şi saci. Canatnicul creşte în regiunile aluvionare ale albiilor rîurilor, însoţind planta Althea roşea, folosită în scop similar.
Tulpinile de canatnic sînt lipsite de substanfe toxice şi — ca urmare — lichidul de „topire" a canatnicului nu periclitează viafa peştilor, a păsărilor sau a altor animale domestice cari ar bea din topitoria de canatnic.
Topirea canatnicului se realizează într-o durată optimă, folosind hidromodulul inifial 11 —12 (v. Hidromodul), hidromodulul final 23, densitatea de încărcare în basine de 80***85 kg/m3 şi primenirea totală a apei, imediat după faza fizică a procesului de topire (v. Topire). Prin topire în apă caldă timp de 41 de ore se obfine un randament în fibre de circa 25%, fuiorul repre-zentînd circa 85% din fibrele separate. Pentru zdrobirea şi meli-farea tulpinilor topite şi uscate se foloseşte acelaşi utilaj ca şi pentru tulpinile de cînepă.
Fibrele de canatnic în stare umedă îşi păstrează timp îndelungat rezistenfa, spre deosebire de cele de in şi de cînepă, a căror rezistenfă scade în scurt timp după umezire. Sin. Teişor.
2.	Canava, pl. canavale. Ind. text.: Pînză confecfionată din fire mai groase de bumbac, fesută rar, formînd pătrăţele regulate, pe care se cos diferite broderii cu aţă colorată de lînă, de bumbac, de mătase, sau cu fire metalice. Sin. Canva.
s. Cană, pl. căni. 1. Ind. st. c.: Vas de pămînt, de porţelan, de sticlă sau de metal, cu toartă, cu gîtul larg şi cu gura lărgită, avînd o capacitate de ordinul litrilor. Sin. Cănată.
4.	Cană, pl. căni. 2. Ind. text., Ut.: Vas de formă cilindrică, construit din foaie de fibră, în care se depune banda de bumbac, de in, de cînepă, la cardele şi laminoarele din filaturi (v. fig.).
în filatura de bumbac se folosesc căni cu înălţimea de circa un metru şi cu diametrul de 254, 305 şi 356 mm. în filaturile de fibre liberiene se folosesc căni cu deschiderea pînă la 800 mm, uneori cu secţiune dreptunghiulară.
Cănile pentru benzile de bumbac piep-tenat au un fund dublu cu resort elicoidal, pentru ca, la alimentarea unor maşini, pe măsură ce se golesc, să se ridice şi să micşoreze lungimea liberă a benzilor, evitînd astfel ruperea lor.
Cănile pentru bandă de bumbac execută
o	mişcare de rotaţie înceată, pentru ca spirele produse de mişcarea capacului cănii, în care se află canalul de trecere a benzii, să se depună în spirală.
Benzile de in, de cînepă, iută, avînd fibre mai lungi, sînt mai rezistente; de aceea depunerea lor în căni se face mai neregulat, ele fiind şi îndesate cu un mecanism adecvat. Lungimea de bandă depusă în cană se limitează cu un dispozitiv special, cu semnalizare cu clopoţel.
Cănile trebuie să aibă suprafefele interioare şi în special marginea superioară netede, pentru a nu se produce agăfarea şi ruperea benzilor. — în unele filaturi, în loc de cană se foloseşte numirea de tub,
Cană penfru depunerea benzilor de bumbac de Ia carde.
1) cană; 2) capacul cănii cu canalul înclinat; 3) cilindre calandroare-debi-toare’la cană; 4) transmisiunea pentru mişcarea cănii.
5.	Cană centrifugă. Ind. text., Ut.: Vas de formă cilindrică, de metal, care formează partea superioară ă unui fus de la maşinile defilat cu căni centrifuge, numite uneori cilindre centrifuge (v. fig.). Firul e depus în cană sub forma unui corp inelar, format din spire în cruce, depunerea făcîndu-se datorită forfei centrifuge care aruncă firul spre perefii cănii. Cănile centrifuge pline pot fi utilizate la alimentarea maşinilor de confecfionat fevi oarbe, în cazul firelor groase de fibre scurte şi cu rezistenfă mică, ori pentru fevi obişnuite.
6.	Cană de ulei. Tehn.: Sin. Gîscă, Cănită de uns (v.).
7.	Canbyif. Mineral.:
Fe4- [(OH)8 | Si4O10] • 4 H20.
Mineral corespunzător ca formă cu hisingeritu! şi considerat uneori ca fiind un nontronit. Se prezintă de cele mai multe ori sub formă de mase pămîntoase, ca nontronitui, şi numai rar în cristale bine individualizate.	*
8.	Cancelaria. Paleont.: Gasteropod proso- Cană centrifuga, branhiat sifonostom, avînd cochilia ovală, cu *)cana;2)iu u]con~ ultima circumvoluţiune globuloasă şi cu orna- ducaior al Irului’ mentafia formată din coaste transversale şi 3^ motor electr,c* spirale. E o formă marină foarte frecventă în formaţiunile terfiare.
în fara noastră a fost identificată specia Cancellaria canali-culata	Horn., în	Tortonianul basinului Sălaj.
g.	Cancerul	lemnului. Silv.,	Ind. lemn.: Defect	al lemnului,
care consistă în excrescenfe neregulate (tumori) în jurul unor răni deschise pe trunchiul arborelui, lemnul avînd compozifie chimică anormală şi, de cele mai multe ori, fibrele încîlcite, Apare atît la arbori foioşi, cît şi la arbori răşinoşi, în care caz lemnul e şi îmbibat cu răşină. Cancerul lemnului e produs de ciuperci parazitare, cari se localizează în locurile cu defecte produse de acjiuni mecanice (loviri, răniri) sau de ger, cînd apare gelivura canceroasă (v. sub Gelivură). Cancerul lemnului e însofit adeseori de putrezirea acestuia, care poate depăşi cu mult formaţiunea canceroasă.
io.	Cancerul	plantelor. Agr.:	Tumoare care se	formează la
plante	prin proliferaţia haotică a	ţesuturilor, sub acţiunea unei
bacterii fitopatogene, numită Agrobacterium tumefaciens. Se întîlneşte în special la pomii fructiferi, în regiunea coletului.
Se combate prin măsuri de igienă a culturilor şi de poliţie fitosanitară.
a.	Cancerului, tropicul Nav.: Paralelul terestru cu latitudinea de 23°27' N.
i2.	Cancioc, pl. canciocuri.
1.	Cs., Ut.: Unealtă folosită în lucrările de zidărie pentru scoaterea mortarului din lada de mortar sau din roabă şi aşezarea lui în operă. Unealta e constituită dintr-un vas tronconic de tablă (numit scafă), echipat cu un mîner de lemn şi cu o agăţătoare metalică (v. fig.). Can-ciocurile se fabrică în două mărimi standardizate, după capacitatea scafei, iar fiecare mărime are două variante, după cum mînerul are axa în planul bazei mari a scafei sau înclinată faţă de aceasta. Scafa are diametrul bazei mari de 190 mm, respectiv de 210 mm, diametrul bazei mici de 90 mm, respectiv de
Cancioc de zidar.
a)	seefiune transversală verticală
b)	vedere de sus; 1) scafă; 2) suportul scafei; 3) agăfătoare; 4) mîner; 5) capsulă (manşon) de sfrîngere; 6) şaibă-
Cancioc
375
Canelaf
100 mm, şi înălfimea de 80 mm, respectiv de 90 mm. Mînerul are lungimea de circa 130 mm şi diametrul, în partea cea mai groasă, de circa 35 mm. La canciocurile cu mîner înclinat, unghiul dintre axa mînerului şi planul bazei mari e de circa 17°. Fixarea mînerului de scafă se face cu o bucată de ofel lat de 12X5 mm, prinsă cu trei nituri.
Canciocul se foloseşte, în special, la executarea zidăriilor cu cărămizi aşezate în lung. La zidăriile executate cu cărămizi aşezate pe lat, randamentul lucrului cu canciocul e mic, deoarece mortarul trebuie aşezat în două fîşii paralele, pentru a acoperi întreaga lăfime a zidăriei. Sin. Canciog.
' i. Cancioc. 2. jnd. petr., Uf.: Cană cu cioc care serveşte la luarea probelor, în special’cîe'produse petroliere, din rezervoare sau din instalafii.
«4^-2. Canciog; Sin. Cancioc (v.).
3.	Cancrinif. Mineral.: NaQCa2[AISi04]6 (CO3, SO4) n H2O. Alumosilicat de sodiu şi de calciu de fip feldspafoid, care conţine ca anioni suplementari [C03p~ în carbonat-cancrinit şi [SOJ2- în sulfat-cancrinit (vişnevit). Se formează în perioada postmagmatică, prin acfiunea, la presiune mare, a soluţiilor magmatice carbonatate sau sulfatate asupra nefelinului cristalizat anterior. Se întîlneşte în pegmatitele nefelinice (în asociaţie cu sodalit, calcit, zeoliţi, hidrargilit, etc.), în graniţe (cu zircon, calcit, magnetit), în sienite nefelinice, etc.
Cristalizează în sistemul exagonal, clasa diexagonal-bipira-midală, în cristale rare de formă prismatică, cu fefe de bipira-midă teşită. Se prezintă de obicei în mase compacte sau în-conjurînd cristalele de nefelin. Are culoarea albă, albastră (Ia varietatea vişnevit), cenuşie cu nuanţă verzuie sau gălbuie, uneori roşietică-roză; se întîlnesc şi varietăţi incolore. Are luciu sticlos cu reflexe sidefoase pe feţele de clivaj (perfect după 1010) şi luciu gras în spărtură după alte direcţii. E casant; are duritatea 5—5,5 şi gr. sp. 2,42—2,48. Indicii de refracţie
= 1,491 —-1,502 şi = 1,515—1,524 la carbonat-cancrinit şi np~ 1,492—1,500 şi	1,493	— 1,509 la sulfat-cancrinit. Se
disolvă în acid clorhidric cu efervescenţă.
4.	Candel, zahăr Ind. alim.: Zahărul cristalizat sub formă de cristale mari, colorat sau necolorat. Se prepară prin cristalizarea lentă a siropurilor saturate de zahăr, cu puritate mare, în recipiente bine izolate termic şi ferite de trepidaţii, unde se aşază sfori penfru ca zahărul să cristalizeze pe ele.
Compoziţia chimică a zahărului candel e aceeaşi ca a zahărului obişnuit (zaharoză aproape pură) şi nu se deosebeşte de acesta decît prin mărimea cristalelor. E folosit în-alimentaţie.
5.	Candeiabru, pl. candelabre. Arh.: Sfeşnic de dimensiuni mari, de piatră, de sticla, de metal sau de alt material, simplu sau ornamentat, de obicei cu mai multe braţe, sprijinit sau suspendat, folosit ca element decorativ şi pentru iluminat, atît în inferiorul clădirilor, cît şi în grădini, parcuri sau pe căile publice.
e. Candelă, pl. candele. 1. II.: Lampă primitivă cu ulei.
7.	Candelă, pl. candele. 2. Tnl.: Fiecare dintre stîlpii de lemn rotund, cu diametrul de 15—20 cm, cari susţin cintrele unei bolţi de tunel. V. şi sub Tunel.
8.	Candelă, pl. candele. Fiz.: Unitate fotometrică. fundamentală în sistemul MKS, egală cu a 60-a parte din intensitatea luminoasă normală a unui centimetru pătrat de corp negru (radiator integral) la temperatura de solidificare a platinului (1773,5°)'. Simbolul candelei e cd. Relaţia de transformare în vechea unitate internaţională de intensitate luminoasă, lumînarea internaţională (simbolul b. int.) e: 1 cd = 0,9807 b. int.;
1	b. int. = 1,0197 cd.
9.	Candelilla. V. Ceară de Candelilla.
10.	Candeliţă, pl. candelife. Nav. V. sub Nod.
11.	Candida. Biol.: Gen de microorganisme cari fac parte din familia Torulopsidaceae (drojdii false). Cuprinde cîteva specii cari se caracterizează prin forma alungită a celulelor şi
prin uşurinfa cu care formează voaluri la suprafafa lichidelor în cari se dezvoltă. Aceste microorganisme se înmulfesc prin înmugurire, nu produc spori şi în timpul procesului de înmulfire nu dezvoltă gaze.
Printre speciile mai importante se deosebesc: Candida vul-garis, Candida vini, Candida Krusei. în lapte şi pe produsele lactate, Candida Krusei determină dezvoltarea bacteriilor lactice, creînd, de o parte condifii anaerobe şi, de altă parte, produ-cînd vitamine microbiene, de cari acestea au nevoie.
12.	Candilă de Sinop. Agr.\ Varietate de mere originare din Turcia (oraşul Sinop). Fructul e mare şi foarte mare, foarte lung şi foarte frumos, colorat în alb-gălbui deschis, cu o ru-meneală roşie în partea dinspre soare. Miezul e alb, poros şi foarte fărîmicios, suculent şi dulce; are aciditate slabă, şi totuşi un gust foarte plăcut. E un măr de masă foarte apreciat, mai ales pentru mărimea şi frumusefea lui.
13* Candii. Mineral.: Ceylonit, (Termen vechi, părăsit.)
14.	Candlot, sarea lui V. Baci Iu I cimentului.
15.	Caneforă, pl. canefore. Artă: Statuie reprezentînd o femeie tînără, în întregime sau numai jumătafea superioară a corpului, care poartă pe cap un vas sau un coş plin cu fructe şi cu flori. Acest gen de statui a fo“st creat de artiştii din Antichitate (în special de Policlef şi Scopas), avînd ca model tinerele fefe cari purtau coşurile cu ofrande şi cu ustensile destinate sacrificiilor (de ex. caneforele de pe friza Partenonului din Atena). în Renaştere, caneforele au fost folosite, în special, în locul cariatidelor.
16.	Canelare. Tehn., Mett.: Operafia de aşchiere executată mecanizat, cu cufitul, cu freze, etc., prin care se obfine o suprafaţă canelată, cu caneluri axiale. Prelucrarea cenelurilor se efectuează în procese tehnologice diferite, în funcfiune de felul centrajului urmărit.
Prelucrarea pieselor penfru asamblări cu cenfraj inferior se efectuează prin următoarele operafii: Arborele — strunjit şi centrat în prealabil e frezai (în una sau două treceri) cu freze-melc cu coifuri, e tratat termic şi apoi rectificat la o maşină de'rectificat echipată cu mecanism de divizare precisă (fie într-o singură operaţie, prin copiere cu ajutorul unui disc abraziv, fie în două operafii, şi anume rectificarea flancurilor şi rectificarea fundurilor canelurilor). Piesa exterioară (buceaua)
—	cu gaura şi fefele frontale prelucrate în prealabil — e broşată la profilul	canelat şi e	prelucrată pe dorn	la	fefele frontale şi la cele	exterioare,	e tratată	termic; apoi	se rectifică
numai fefele interioare cari vin în contact cu fefele interioare ale canelurii arborelui.
Prelucrarea pieselor pentru asamblări cu cenfraj exterior se efectuează prin	următoarele	operafii:	Arborele	se	prelucrează
prin strunjire şi	irezare ca în primul	caz, însă	cu	freze-melc
obişnuite, şi apoi e rectificat numai la exterior, la o maşină de rectificat obişnuită. Piesa exterioară e prelucrată prin strunjire la fefele laterale şi la suprafafa cilindrică interioară a canelurii şi apoi e prelucrată prin broşare; nu e posibilă tratarea termică a piesei.
Prelucrarea pieselor pentru asamblări cu cenfraj lateral se efectuează prin următoarele operaţii: Arborele e prelucrat prin strunjire, irezare, tratare termică şi rectificare, ca arborele pentru cenfraj interior. Piesa exterioară e prelucrată prin strunjire, ca piesele pentru centraj exterior, însă la broşare se calibrează numai flancurile canelurii.
17.	Canelaf. Tehn.: Calitatea unui obiect de a avea canale ori caneluri obţinute fie prin turnare, fie prin uzinare ulterioară. Exemple: pistoanele de maşină cu piston au canale circulare pentru segmenţi, practicate prin strunjire (v. şi sub Piston); arborii baladori ai cutiilor de vitese (de la automobile, maşini-unelte, etc.) au caneluri longitudinale, practicate prin irezare, cari permit deplasarea axială a pinioanelor baladoare (v. şi Arbore canelat, sub Arbore).
Canelura trunchiului
376
Canelura
Secfiune prinir-un trunchi cu caneluri.
1.	Canelura trunchiului. Silv., Ind. lemn.: Anomalie şi defect de formă ăl lemnului, care consistă din caneluri formate din creste şi adîncituri alăturate, de-a lungul trunchiului arborilor (v. fig.); în secfiune transversală, trunchiul are conturul şi inelele anuale marginale sinuoase. Canelurile sînt mâi frecvente în partea dinspre bază a trunchiului, la arborii mai bătrîni, ca fenomen însofitor al lăbărfării (v.). Trunchiurile de carpen, de corn, ienupăr şi tisă sînt totdeauna canelate. La anumite specii forestiere, cum e la noi carpenul, canelurile constituie o caracteristică tipică; alte specii, de exemplu fagul, prezintă caneluri numai spre rădăcină sau în jurul inserfiei unor crăci.
Defectul de canelură se apreciază prin raportul, în procente, dintre adîncimea adînciturii celei mai profunde, în milimetri, şi diametrul secfiunii transversale a trunchiului în dreptul acesteia, în decimetri. Buştenii cu caneluri dau, la debitare, o mai mare proporţie de deşeuri şi deci un randament mic de cherestea.
2.	Canelura, pl. caneluri. 1. Tehn.: Fiecare dintre şanfurile practicate în direcfie axială, pe suprafafa exterioară a unui ax sau pe suprafafa inferioară a unui obiect cav. Canelurile formează un ansamblu de şanfuri identice, la distanfă egală, care serveşte la asamblarea cu sau fără alunecare a două piese, astfel încît în şanfurile uneia să intre proeminenţele cu profil identic ale celeilalte piese; la asamblările cu alunecare, piesa culisantă se numeşte balador.
Un singur şanf, practicat în direcfie axială sau înclinată fafă de axa principală a unui obiect, se numeşte renură, canal sau şanf, indiferent dacă e pe suprafafa exterioară ori interioară a obiectului. Mai multe şanfuri dispuse neregulat şi în orice direcfie pe suprafafa unui obiect, cari eventual pot avea aceeaşi formă, se numesc de asemenea renuri, canaluri sau şanfuri.
Asamblarea prin caneluri între o piesă exterioară şi alta interioară acesteia, numite piesă cuprinzătoare şi piesă cuprinsă, prezintă următoarele avantaje: asigură transmiterea cuplului, de la o piesă la cealaltă, printr-o repartifie a solicitărilor pe mai multe suprafefe de contact (cari sînt flancurile canelurilor); precizie • mai mare a ajustajului şi transmiterea unui cuplu mai mare decît la îmbinările cu pană; asamblare sigură şi ghidare bună; interschimbabilitate a pieselor cuprinzătoare şi cuprinsă. Forma canelurilor, adică a secfiunii lor transversale, poate fi: dreptunghiulară (v. fig. I a, b, c), în evoIvenfă (v. fig. I d) sau triunghiulară (v. fig. I c). La forma dreptunghiulară, dimensiunile nominale comune arborelui şi butucului sînt diametrul inferior (d), diametrul exterior (D) şi lăţimea plinului (b).
Aceste caneluri se indică prin zXdXD, unde 2 e numărul de caneluri. La forma în evolventă, mărimile nominale sînt
I. Diferite forme de caneluri. a) caneluri dreptunghiulare cu centrare pe diametrul exterior; b) caneluri dreptunghiulare cu centrare pe diametrul inferior; c) caneluri dreptunghiulare cu centrare pe flancuri; d) caneluri în evolventă; e) caneluri triunghiulare; cf) diametrul inferior; D) diametrul exterior; f) şi fj) jocuri.
diametrul primitiv (dp), modulul (m) şi unghiul de angrenare. Se indică prin m‘Z-=dp şi unghiul de angrenare. La forma triunghiulară, mărimile nominale sînt diametrul inferior (d), diametrul exterior (D) şi numărul de caneluri (z). Se indică prin zXdXD.
Canelurile pot avea teoretic una sau trei suprafeţe de contact, numite suprafefe portante, după felul prelucrării. Suprafeţele portante, cari preiau momentele de torsiune, cresc ca număr din cauza deformaţiilor elastice, dar forţele nu sînt egal repartizate pe ele; practic, piesele cu caneluri dreptunghiulare au 4“-16 suprafefe portante, iar cele în evolventă sau triunghiulare, mai mult decît 16.
Forfele preluate de canelurile arborelui (adică forfele pe flancuri) depind de jocul dintre piesele asamblate şi cresc, ca număr şi mărime, odată cu deformafiile suprafefelor portante. în cazul toleranfelor strînse, creşterea forfelor pe flancuri e discontinuă, în salturi din ce în ce mai mici. în cazul limită al toleranfelor strînse, forfele pe flancuri şi momentul preluat cresc după o curbă continuă.
Piesele cu caneluri dreptunghiulare, cari sînt cele mai uzuale, pot avea 3, 4, 6, 8, 10, 16 sau 24 de caneluri.
Piesele cu caneluri în evolventă, folosite în special la transmiterea momentelor de torsiune mari sau cînd condifiile de precizie a centrării pieselor asamblate sînt riguroase, pot avea 11 ---50 de dinfi, ceea ce depinde de diametrul piesei şi de modulul folosit. La asamblarea cu caneluri în evolventă e necesar să se stabilească: numărul de dinfi, moduiul (care poate fi: 1; 1,5; 2; 2,5; 3,5; 5; 7 şi 10 mm) şi unghiul de angrenare (~30°); felul centrării, după flancurile dinfilor sau după diametrul exterior şi flancuri (cînd rotafia pieselor cere o precizie excepfională); fundul golului, rotunjit sau plat; diametrul nominal (conform standardelor). Canelurile în evolventă prezintă următoarele avantaje: condifii favorabile de prelucrare, folosind freze modul, ştiind că cu aceeaşi freză se prelucrează arbori cu diamefri şi cu număr, de dinfi diferifi, fără deformarea profilului, în timp ce pentru profilul dreptunghiular e necesară cîte o freză penfru fiecare diametru şi număr de dinfi; precizia de prelucrare e suficient de mare, astfel încît în multe cazuri nu mai e necesară rectificarea ulterioară a dinfilor; se pot folosi diverse procedee tehnologice de prelucrare, de exemplu frezare, şeveruire, rectificare prin rulare, etc.; au o rezistenfă mare, datorită formei dintelui îngroşat spre bază,	şi	o concentrare a tensiunilor	micşorată	la baza
dintelui, înfrucît	nu are unghiuri ascufite; se asigură centrarea mai
bună a pieselor asamblate şi autoblocarea acestora sub sarcină.
La calculul pieselor canelate se fine seamă atît de solicitările de strivire, pe flancurile canelurii, cît şi de solicitările de forfecare şi încovoiere, la baza acestora. Deoarece calculul cel mai dezavantajos e la strivire, de exemplu la arbori, considerînd momentul rezultat din apăsarea pe flancuri şi momentul de torsiune pe care poate să o suporte secfiunea plină a arborelui, se obţine (v. fig. II):
.	1	tc d3
Pa>c-T	...	*	-77- T« Sau Pa>~t
Si Lrm 16	‘	Si	L
unde pa (kgf/mm2) e presiunea specifică admisibilă la strivire, xa (kgf/mm2) e rezistenţa admisibilă lă torsiune a arborelui, Mt (mm ■ kgf) e momentul de torsiune transmis de ansamblul arbore-butuc, d) diametrul inferior; L (mm) e lungimea de contact dintre butuc D) d'ame^ul exterior; şi arboro, Şi Mm) e suprafafa por- b) IS1'Ţ° fh) tantă efectivă a tuturor flancurilor pe uni- ?l 2 Jocur,‘ tatea de lungime (egală cu produsul dintre numărul de caneluri, înălţimea purtătoare efectivă a flancului canelurii şi un
II. Pozifia canelurii în
Canelură de distribuitor
377
Caneluri
coeficient de distribufie a solicitării pe suprafafa activă a canelurii, acest coeficient avînd valoarea & = 0,7”-0,8 în cazul fre-zării prin rulare), iar rm (mm) e raza mijlocie.—Lungimea de contact dintre butuc şi arbore se determină din relafia
^	t.	-m/i v
% *^1 Va
în care diametrul interior (d) al arborelui canelat trebuie calculat sau verificat (cînd e impus constructiv). După cum asamblarea prin caneluri trebuie să transmită parfial sau total cuplul de torsiune corespunzător diametrului interior d (v. fig. //), se admite constructiv: L^1,5d, la asamblări din „seria uşoară", cari transmit parfial cuplul; L = (1,5'"2) d, la asamblări din „seria mijlocie", cari transmit total cuplul, şi dacă cuplarea e permanentă sau decuplarea nu se efectuează sub sarcină;
,5'"2,5) d, Ia asamblări din „seria grea", cari transmit total cuplul, şi dacă decuplarea se efectuează sub sarcină. — Presiunea specifică admisibilă Ia strivire (presiunea de contact) depinde de: calitatea materialului arborelui şi butucului, tratamentul termic al suprafefelor în contact, felul solicitărilor (constante, variabile sau cu şocuri), modul de ungere şi de întrefinere, şi în special concentrarea tensiunilor în muchiile intrînde ale golului. Pentru ofeluri cu rezistenfa de rupere = 50 kgf/mm2 se pot lua (în kgf/mm2): pa —3,5—12 (ofel netratat) sau pa=4"’20 (ofel tratat), la cuplări permanente; pa~ 1,5—4 (ofel netratat) sau pa — 2'"l (ofel tratat), la cuplări în gol; pa —0,3—2 (ofel tratat), la cuplări în sarcină. Penfru alte materiale se consideră valoarea
50
Pa kgf/mm2,
care rezultă din raportul rezistenfelor la rupere. —
La fabricarea pieselor canelate se folosesc oţeluri aliate, de cementare sau de îmbunătăţire. Ajustajele dintre piesa exterioară (bucşă) şi cea interioară (arbore) sînt în majoritate cu joc, ajustajele cu sfrîngere fiind rare, iar mărimea jocului se alege ţinînd seamă de solicitări, de frecvenţa deplasării dintre piese şi de precizia centrajului. Toleranţele de execuţie sînt determinate în funcfiune de forma canelurii şi de felul centrajului.
După felul de centrare a pieselor asamblate prin caneluri, se deosebesc: asamblări cu cenfraj exterior, avînd contactul pe diametrul exterior D (v. fig. I a); asamblări cu cenfraj in-terior, avînd contactul pe diametrul interior d (v. fig. I b); asamblări cu cenfraj lateral, avînd contactul pe flancuri (v. fig.
I c, d, e). Din punctul de vedere al prelucrării, cele mai economice sînt asamblările cu centraj exterior sau pe flancuri, dar centrajul interior e mai precis şi păstrează precizia asamblării pe o durată mai lungă. Canelurile * se folosesc la arbori cu pinioane baladoare (v. fig. III a), la arbori planetari (v. fig. III b), la transmisiuni cardanice, etc.
t. ~ de distribuitor. Agr.: Canelură de formă semicilin-drică, a unui distribuitor cu cilindru canelat, care aruncă seminţele din coşul de alimentare al unei maşini de semănat, în tubul brăzdarului. V. sub Semănat, maşină de
2. ~ de segment. Mş.; Sin. impropriu penfru Canalul de segment al pistoanelor (v.). V. şi sub Piston.
III. Arbori canelafi. a) orbore balador; b) arbore planetar.
A hnn/1
3. Canelură, pl. caneluri. 2. Arh., Artă: Mulură concavă, de forma unui şanf mic, dispusă la intervale echidistante, practicată în linie dreaptă, uneori elicoidală sau frîntă, pe fusul unei coloane sau al unui pilastru, pe fafa unei frize, a unei platbande, a unui brîu sau a unui vas, ori a altor elemente arhitectonice sau decorative, pe anumite părfi ale unei mobile, etc. Canelurile au fost folosite mult în arhitectura antică, în special de Ia aparifia ordinului doric.
Coloanele acestui h"'T	v"" "■'T':—|'~H F—~----------------- -----1
ordin aveau 16 sau 20 de caneluri, iar coloanele ionice şi corintice aveau de obicei 24 de caneluri, uneori 30 şi, mai rar, 20 de	ca-
neluri. Secfiunea transversală a ca-	^	Seefiuni	transversale	de	caneluri.
neîurilor e	de	a) cane!u,‘i	semicirculare; b) caneluri cu secfiunea în
obicei, curbă	(în	semicerc supraînălfat; c) caneiuri	cu secfiunea în arc
arc de cerc,	în	°*e cercJ °0	caneluri cu secfiunea	în formă de drept-
semicerc sau în	unghi	rotunjit,
semicerc supra-
înăifat), ori în formă de dreptunghi cu coifurile rotunjite (v. fig. /). în stilurile romanic şi gotic (care a folosit mai rar canelurile) se întîlnesc şi caneluri cu secţiunea în formă de unghi sau de linie frîntă. Arhitectura antică greacă a folosit foarte rar caneluri elicoidale; acestea au fost folosite mai ales în arhitectura romană şi, mai Wrziu, în Renaştere şi în stilurile apărute ulterior. De obicei, canelurile sînt separate între ele printr-un listei (v.), dar pot fi separate şi printr-o muchie ascuţită (muchie vie) ca, de exemplu, Ia unele coloane dorice. Fata concavă a canelurilor poate fi netedă sau decorată cu ornamente în relief (baghete, ove, frunze, flori, etc.), fiind dispuse, în general, numai pe treimea inferioară a coloanelor (v. fig. II).
II. Diferite tipuri de caneluri. a) şi b) caneluri netede; c) «-h) caneluri decorate cu ornamente în relief.
4. Caneluri, sing. canelură. Ind. text., Ut.: Şanţuri paralele, practicate la periferia anumitor cilindre de la maşinile textile, orientarea acestor şanfuri fiind în lungul generatoarei cilindrului sau înclinată fafă de aceasta. Cilindrul cu caneluri,
Caneîă
378
Canine
I. Caneluri triunghiulare penfru cilindre de lemn.
numit şi cilindru canelat, asigură mişcarea de înaintare cu o vitesă egală cu vitesa lui periferică, adică fără alunecare, a materialului textil (fibros) pe care-l antrenează.
Profilul şi dimensiunile canelurilor depind de felul materialului textil, în general dimensiunile canelurii fiind mici, dacă acest material e în formă de benzi subţiri. Pasul canelurilor e de obicei constant, afară de cazul cînd în opoziţie cu cilindrul canelat se găseşte un cilindru neted cu îmbrăcăminte elastică, în care caz pasul canelurilor e variabil, pentru a evita uzura rapidă a acestei îmbrăcăminte. Exemple: la cilindrele alimentatoare ale maşinii destrămătoare, cari sînt de lemn şi au diametrul de circa 150 mm, canelurila sînf longitudinale şi au profil triunghiular, cu înălfimea de 25--30 mm (v. fig. /); la cilindrele desfăşurătoare de la carda de bumbac (penfru desfăşurarea păturii de material fibros, alimentată), cari sînt metalice sau de lemn, canelurile sînt longitudinale şi au profil trapezoidal ori rectangular, cu înălfimea mai mică decît lăfimea (v. fig. II); ia cilindrele
n
a	b	c
II.	Caneluri dis-	III.	Caneluri la cilindrele trenurilor de laminat,
fandate	penfru ci-	a) caneluri frapezoidale, la cilindrele metalice ale trenuri-
lindrul	desfăşură-	lor de laminat de la maşinile din filaturi; b) caneluri semi-
tor al	sulului cu	circulare la cilindrele de metal sau de lemn ale trenurilor
pătura	alimentată	de laminat de la maşinile de filaffibre liberiene; c) cala cardă.	neluri semicirculare asimetrice.
înfăşurătoare de la maşina bătătoare, cari sînt metalice şi au caneluri longitudinale rare, profilul canelurilor e asemănător celui de la cilindrele menfionate mai sus; la cilindrele trenurilor de laminat, cari sînt metalice şi au diametri relativ mici, canelurile sînt longitudinale şi pot avea profil trapezoidal, semicircular sau semicircular asimetric (v. fig. III);
Ia cilindrele zdrobitorului de fibre, penfru cînepă, iută sau plante liberiene,
IV. Cilindre canelafe zdrobitoare.
Şl
au de
canelurile sînf elicoidale obicei profil aproape triunghiular (v. fig. /V).
1.	Caneîă, pl. canete. Ind. text., Ut. V. Teavă pentru fire de bătătură.
2.	Canevas, pl. canevasuri. 1. Gen.: Schifa sau liniile generale ale unui desen.
s. Canevas. 2. Geod., Topog.: Refea de triunghiuri, linii poligonale şi puncte de sprijin, cari servesc ca bază de referinfă în măsurătorile terestre. —
Din punctul de vedere al suprafeţei măsurate, se deosebesc:
Canevas geodezic: Ansamblul refelelor de triunghiuri, ale unei triangulafii geodezice, în calculele căruia se fine seamă de curbura Pămîntului.
Canevas topografic: Refea de triunghiuri, puncte de interseefiune, linii poligonale şi alte puncte de sprijin necesare ridicării punctelor de detaliu topografice, în calculele căreia, din cauza mărimii relativ mici a laturilor sale, în raport cu dimensiunile sferoidului terestru, nu se fine seamă de curbura Pămîntului. Prin canevas topografic se înfelege uneori numai refeaua de triunghiuri a unei triangulafii topografice. Sin. Canevas trigonometric.
Canevasul topografic folosit pentru ridicarea unui teritoriu cadastral se numeşte canevas cadastral. —
Din punctul de vedere al numărului metodelor topografice aplicate pentru constituirea canevasului, se deosebesc:
Canevas complex: Refeaua de sprijin a ridicărilor topografice, care se constituie prin aplicarea mai multor metode topografice şi care cuprinde punctele şi liniile triangulafiei, inter-secfiunilor, poligonafiilor, axe diferite de ridicare şi combinafii ale acestora.
Canevas simplu: Refea de sprijin simplă a unei ridicări topografice (numai pe întinderi mici), care se constituie de obicei prin folosirea unei singure metode topografice (de ex.: ridicarea pe o axă, sprijinită pe o refea de drumuire, pe o triangulafie cu laturi foarte mici, cari se . măsoară direct pe teren, şi care serveşte direct la sprijinirea ridicării punctelor de detaliu). —
Din punctul de vedere al operafiei topografice pe care o reprezintă, se deosebesc: canevas de drumuire, adi.ca refeaua de sprijin a ridicării punctelor de detaliu topografice, formată din drumuiri, şi canevas de triangulafie, adică ansamblul refelelor de triunghiuri ale unei triangulafii, sau: canevas plani-metric, la care se cunoaşte numai pozifia planimetrică a punctelor (nu şi pozifia lor în altitudine) şi canevas altimetric, la care se cunosc altitudinile punctelor sale. (V. şi sub Refea de sprijin).
d. Canfieldif. Mineral.: 4 Ag2S (Sn,Ge) S2. Varietate de argi-rodit, cu un procent important de sfaniu, care e frecvent înlocuit, în mare parte, cu germaniu. Are culoare neagră şi luciu metalic; are duritatea 2,5 şi gr. sp. 6,28.
5.	Canforcă, pl. canforci. Mett., Ut.: Sobă mică, portativă, care e folosită în lucrările de tinichigerie la încălzirea ciocanelor de lipit. Are formă tronconica sau de trunchi de piramidă (cu înălţimea de 0,40"*0,60 m şi diametrul, respecfi.v latura bazei, de circa
0,30 m) şi e echipată cu un suport pentru rezemat coada ciocanelor de lipit, cu un grătar de fontă şi un mîner pentru a fi transportată, în atelier sau pe şantier, cu mîna (v. fig.). în canforcă se arde mangal. Sin. Sobifă cu cărbuni, pentru ciocane de lipit.
6.	Cange, pl. căngi. Nav.,
Ut.: Prăjină de lemn avînd la un cap o armatură metalică (de ofel sau de bronz), cu un vîrf şi în general cu două ciocuri, care serveşte la uşurarea manevrării îmbarcafiilor sau a navelor mici. La navele fluviale, prăjina e gradată, servind şi ca sondă pentru măsurarea adîncimii apei.
7.	Cangur, piele de Ind. piei.: Pielea unor animale din ordinul marsupialelor, cari trăiesc în Australia. Se foloseşte, fie pentru confecfionarea de produse de marochinerie fină, îmbrăcăminte, fete de încălfăminte sau pentru legăforie de cărţi, cum e pielea animalelor din genul Macropus giganteum (cangurul mare), fie ca materie primă în industria blănurilor, unde se vopseşte în negru şi se finisează ca imitaţie de Skonks, cum e pielea de Wallaroo (Pefrogale penicillata) şi de Wallaby (Lagorchestes leporoides). Aceste piei au lungimea medie de 50—100 cm, au un puf moale albăstrui şi un păr de coroană galben-roşcat, nuanţa fiind în ansamblu galbenă-brună.
8.	Canine, sing. canin. Zoo/.: Animale din clasa mamiferelor, familia caninelor, genul caniş (cîine). După modul de folosinţă a lor, caninele au fost specializate în: cîini de vînătoare, cîini ciobăneşti, cîini de pază, cîini şoricari şi cîini de apartament. Cei mai importanţi sînt cîinii de vînătoare, din cari s-au format două subgrupuri: un grup, ai cărui indivizi ucid vînaful şi nu se
r\
•C-'.3
Canforcă.
Canion
379
Cannizzaro, reacfia lui ~
servesc de miros, ca: ogarii (Barzoi, Slughi şi ogarii englezeşti) sau se servesc de miros, ca: Sainf Hubert, Beagle, — şi alt grup, din care fac parte cîinii de vînătoare cari nu ucid vînaful. Dintre aceştia, unii sînt de arret (cari opresc vînaful), ca: Pointer, Brack, Setfer şi Griffon, alfii sînt de apport (cari aduc vînaful), ca: Cocker, Retnever.
1.	Canion, pl. canioane. Geogr.: Vale transversala, strimtă şi cu perefii verticali, săpată adînc în rocile pe cari le străbate şi prin care rîurile curg vijelios, formînd vîrtejuri. Cel mai cunoscut canion e valea rîului Colorado (Statele Unite), care e adîncită pînă la peste 1500 m în podişul de rcci vechi, tari, pe care-l străbate.
2.	Canisfră, pl. canistre. Transp., Ut.: Bidon de tablă sudată, de formă paralelepipedică, avînd capacitatea de 20 de litri, cu dispozitiv special penfru închidere etanşă. Serveşte la păstrarea benzinei în timpul mersului unui vehicul. Sin. Bidon (v.), Canisfru.
3.	CanistreSă, pl. canistrele. Nav.: Piesă de metal în formă de inel despicat, care serveşte la prinderea velastraiurilor şi a flocurilor pe strai, astfel încît să poată fi uşor manevrate.
4.	Canivou, p!. canivouri. Alim. apă.: Canal de secfiune dreptunghiulară, amenajat în radierul stafiu- Canistrelă. ni lor de pompare, de filtrare, etc., şi în care se montează conductele de apă, cablurile electrice, efc. E acoperit cu plăci demontabile de tablă striată sau de beton armat.
5.	Canivou, sisfem cu Elf.: Sisfem de alimentare cu energie electrică a tramvaielor electrice, avînd linia de confart montată într-un canal subteran de beton, care are la partea superioară o deschizătură longitudinală de 25---30 mm lăfime, prin care pătrunde braful de contact al vehiculului de tracfiune. Linia de contact e constituită din două şine de ofel — una de aducere şi cealaltă de întoarcere a curentului — montate pe izolatoare. Canalul poate fi aşezat între şine sau în afara şinelor, paralel cu calea de rulare (v. fig.).
Actualmente acest sistem e părăsit deoarece, fafă de aii-	Canivou.
mentarea prin linie 0 betonî 2) $ine de °fel Pentru conducerea aeriană de contact curentului; 3) şine de rulare; 4) deschizătură, comportă cheltuieli de
investifie mai mari, e foarte complicat la ace şi susceptibil de multe deranjamente în exploatare, în special din cauza pătrunderii zăpezii şi a ploii în canal.
6.	Cannei coal. Pefr.: Varietate de cărbune bituminos sau semibifuminos, duritic, cu textură uniformă, compactă, Iipsif de sfratificafie, cu granulafie fină, tare, de culoare cenuşie închisă spre neagră mată, cu luciu gras şi cu spărtura concoidală, mai pufin pronunfată decît la boghead (v.). E format în cea mai mare parte, dacă nu în întregime, din încărbunarea şi, ulterior, bituminizarea sporilor, a sporangilor de criptogame vasculare şi a granulelor de polen, confinînd în cantităfi variabile ceruri, răşini şi cuticule de gimnosperme transportate de vînt şi de ape, în locuri mlăştinoase, bine aerate.
Cannei coal-ul tipic confine şi fragmente foarte fine de inertinit şi de exinit, legate înfr-un ciment vitrinific. Se întîlneşte sub formă de intercaiafii sau de lentile cu grosimi cari pot atinge cîfiva decimetri, dar uneori formează şi vjne puternice izolate.
în zăcămintele de cannei coal s-au găsit fosile de nevertebrate şi de peşti (dovada transportului materialului original de către ape).
Are confinut mare de cenuşă, o structură celulară (celule umplute cu substanfă galbenă)'şi. la încălzire nu aglutinează.
Prin distilare, dă o cantitate mare de gaz de iluminat. Se aprinde uşor şi arde cu flacără luminoasă şi cu mult fum. Printr-un proces de semicarbonizare se obfine un combustibil fără fum, numit antracit artificial.
7.	CanniizariJ. Mineral.: 6 PbS • 5 BÎ2S3. Sulfură complexă de plumb şi bismut, care se găseşte ca produs de formafiune recentă în fumaroiele de la Vulcano, din insulele Lipari. Cristalizează în sistemul rombic, în cristale tabulare, cu multe fefe, şi se prezintă de obicei sub formă de mase compacte şi impure.
Are luciu metalic, alb strălucitor. E opac. Are duritatea
2,5--*3 şi gr. sp. ^ 7.
s. Cannizzaro, reacţia lui Chim.: Reacfie de oxido-reducere intramoleculară a unei aldehide, cu gruparea carbonilică legată de un atom de carbon terfiar, în prezenfa hidroxizilor alcalini. în această reacfie, o moleculă de aldehidă se oxidează pe seama alteia.
Un exemplu tipic e benzaldehida care, dacă e tratată cu o solufie concentrată de hidroxid de sodiu, se transformă, după un anumit timp, în alcool benzilic şi acid benzoic, în proporţie moleculară:
o	ox
C6H5—C ^	+HO-+ V-H5C6->C6H5--CH20H + C6H5-C00".
H	H
Reacfia se produce şi în cazul unor aldehide alifatice, cum sînt cele cari au gruparea carbonilică legată de un atom de carbon terfiar. Din această cauză, formaldehida, de exemplu, reacfionează în mediu puternic alcalin, transformîndu-se în alcool metilic şi acid formic:
/°	°\
H—C/ +HCT+	^c—H-> CH3—OH+ H—COO-.
XH	H
Reacfia lui Cannizzaro se poate produce şi într-un amestec al unei aldehide aromatice cu un exces de aldehidă formică. în acest caz, aldehida aromatică e redusă pînă la alcool, iar cea alifatică (formaldehida) e oxidată la acid (reacfie de dis-proporfionare intermoleculară):
,p	ox
C6H5—Cx + HO-+ ^C—H -> C6H5-CH2OH -f HCOO-H	H
Studiile asupra reacfiei lui Cannizzaro, folosind apa grea ca mediu de reacfie, au confirmat că alcoolul rezultat nu confine deuteriu legat de carbon. Atomul de hidrogen care intră în molecula alcoolului provine deci de la molecula de aldehidă care se oxidează.
Reacfia lui Cannizzaro se produce înfr-un mediu puternic alcalin, ceea ce indică un mecanism ionic, cea mai probabilă reprezentare a acestuia fiind următoarea: în prima fază, un ion hidroxil se adiţionează la gruparea carbonil, producînd un anion de tipul:
Cfo
C—H
I
OH
în care sarcina negativă favorizează expulsarea unui ion de hidrură (H:~). La concentraţii mari de ioni hidroxil, ionul format cedează un proton unui al doilea ion hidroxil, dînd anionul:
Gfo
:(X
Deci, finînd seamă de ionii formafi, mecanismul reacfiei lui
Canoe
380
Canonică, formă **
Cannizzaro poate fi reprezentat astfel:
0-	O O	O-
1	11 II	1
R—C—H +	C—R->R—C +	H-C—R
I	I	I	I
CH	H	OH	H
cr	0	O	Cr
1	11	1!	1
R—C—H + 1	C— R->R— |	■c + 1	H—C—R 1
1 cr	1 H	1 O-	1 H
Conform formulării prezentate, reacţia se datoreşte tendinţei oxigenului cu sarcină negativă, din anionii intermediari, de a
forma o dublă legătură ^C = O, ceea ce are drept urmare ex-
pulsarea ionului de hidrură.
î.	Canoe,	pl.	canoe. Nav. V. sub	îmbarcaţie.
2.	Canon,	pl.	canoane. 1. Mefg,,	Ut.: Bloc de metal	ori-
zontal, purtat de un cărucior împingător, cu care se exercită asupra lingoului — la introducerea lui în calibrul cilindrelor de lucru ale laminorului — o împingere, pînă la prinderea piesei între cilindre. (Termen de uzină.) Sin. Mai.
s.	Canon.	2.	Poligr.: Mărime de literă de tipar avînd
corpul	de 36 de puncte tipografice (3	cicero), folosită în	tre-
cut pentru tipărirea cărfilor canonice, de unde şi numirea. Se mai întîlnesc uneori şi numirile Canon mic (literă de 32 de puncte) şi Canon mare (literă de 40 de puncte), folosite în acelaşi scop. (V. şi sub Literă tipografică).
4.	Canonadă, pl. canonade. Tehn. mii.: Tragere de artilerie executată, deodată, cu mai multe arme de foc.
5.	Canonică, bază ~ a unei algebre de cuafernioni. Mat.' Fie A un inel comutativ avînd un element unitate, E o algebră pe A avînd o bază de patru elemente, dintre cari primul e element unitate al îui E, şi se identifică cu elementul unitate 1 al lui A, iar celelalte trei u, v, w se înmulţesc după următoarea tabelă:
u2—a, v2 = (3, w2— — a (3 uv~ —vu — w vw = —- wv = — (3 u <wu ~ —~uw — —av,
a,	(3 fiind elemente din A astfel că a |3 ^ 0. Tabla de multiplicare (1) defineşte o algebră care e necomutativă dacă A nu e de caracteristică 2, numită algebră a cuaternionilor pe A, corespunzînd perechii (a, (3) de elemente din A.
Baza (1, u, v, w) a acestei algebre E se numeşte bază canonică.
6.	Canonică, bază ~ a unei matrice cu m linii şi n coîoa-
ne. Mat.: Fie: M = {1, 2, 3, •**, m}, 7V = |1,2, 3, *••, «j, A un inel
avînd un element unitate şi	mulţimea	mafricelor	pe	ine-
lul A, cu m linii şi n coloane. Fie, de altă parte, £ elementul unitate al lui A. Pentru orice pereche (i, j) £ MXN, fie E-matricea (aM), astfel încît ahk = 0 pentru (h,k)^t(i, j) şini?=£.
Dacă se consideră mulţimea	ca	fiind dotată cu o struc-
tură de yl-modul la stînga (respectiv de ^4-modul la dreapta), produs al structurilor factorilor corespunzători, cele m n matrice Eij formează baza canonică a acestor module.
7.	Canonică, bază ~ a unui modul sumă directă A^ (respectiv A^). Mat.: Fie E un ^4-modul unitar de bază (^)^^l» şi As, A-modulul unitar la stînga al inelului A în raport cu el însuşi. Fie pe de altă parte A^\ ^4-modulul sumă directă al modulelor A„
S‘	*
^4-modulul E de bază (^)^^l e isomorf cu	Pentru
orice X£L, fie e^ elementul din A^ ai cărui componenţi sînt toţi nuli afară de cel de indice X, care e egal cu elementul unitate s al lui A; pentru orice x = (6;0 aparţinînd lui ^4^, avem X==S^^' ^ec‘ ^am'*la (e0 formează o bază a lui A^\ care
X£L
se numeşte bază canonică a acestui modul.
Definiţie analogă relativ la y4-modulul sumă directă A^\ al ^-modulelor la dreapta Ad.
8.	Canonică, formă 1. Ala/,: Fiind date un sistem de entităţi matematice (mărimi, . relaţii, figuri, etc.) şi un grup de transformări cari, aplicate entităţilor sistemului,, duc la entităţi ale aceluiaşi sistem, două entităţi cari pot fi transformate una într-alta printr-o transformare a grupului se numesc echivalente. Se numeşte formă canonică, în raport cu anumite criterii de unicitate şi de simplicitate, a unei clase de entităţi echivalente, aceea dintre entităţile clasei, care satisface criteriile impuse. Exemple: a) Fiind dată o formă pătratică în n variabile, această formă se poate reduce, printr-o transformare lineară nesingulară complexă a variabilelor, la o sumă de pătrate ale variabilelor, care e forma canonică a formei date. Două forme pătratice sînt echivalente, dacă numărul de variabile cari apar în forma canonică („rangul" formei) e acelaşi. Dacă forma are coeficienţi reali şi ne resfrîngem la transformările reale, forma canonică e
o	sumă algebrică de pătrate ale variabilelor; în acest caz, două forme sînt echivalente dacă au acelaşi număr de pătrate cu aceleaşi semne în forma canonică. Dacă se consideră numai transformările ortogonale reale ale variabilelor, forma canonică n
e X - x\, unde X2,"', Xn se numesc valorile caracteristice sau
1
valorile proprii ale formei date. — b) Integrala eliptică de speţa întîi
f dZ
unde P(z) e un polinom de gradul al patrulea, se transformă într-o integrală de acelaşi fel prin schimbarea de variabilă
2	=	| (unde a8 —Pyt^O).
Y	z' + 5	•	/
Alegînd în mod convenabil coeficienţii a, (3, Yi $, integrala poate fi adusă la una oarecare dintre formele numife canonice:
dz	C dz
V(1-22) (1-**2*)
cunoscute respectiv sub numele de forma normală a lui Legendre şi forma normală a lui Weierstrass. — c) Un sistem de ecuafii diferenţiale ordinare, satisfăcut de un număr oarecare de funcfiuni necunoscute, de variabilă t, se spune că are formă canonică, dacă e de ordinul întîi şi e rezolvat în raport cu derivatele funcfiunilor necunoscute. Notînd cu xi (i=1, ■•*,») aceste funcfiuni, sistemul se scrie sub forma
d x ■
-jp= f (*lr	t)	0=1.	»)	—
d) Sistemul de ordinul al doilea al ecuafiilor lui Lagrange pentru evolufia în timp a unui sistem mecanic:
dtV)qj	'
unde sînt coordonatele generale, t e timpul, q^dqjdt, iar L e energia cinetică, funcfiune de q\,"',qn, q\r",qn, t, se poate
Canonica, formă ~
381
Cantitate
(i= 1.-, n),
dacă se iau ca necunoscute qi şi -
şi se pune
H =
reduce la forma canonică a lui Hamilton:
* =
qi &pi' Pi fi*
il 09»
~^P<ii~L {He presupus exprimat cu ajutorul variabilelorqt).
1.	Canonică, formă 2. No mg.: Ecuaţia cea mai generală care poate fi rezolvată cu un anumit fip de nomograml. O formă canonică poate să corespundă Ia unu sau la mai multe tipuri de nomograme. Formei canonice a lui Clark
f\ Î2 /3+(/i + /2) ga + ^3^0
îi corespund atît o nomogramă cu puncte aliniate, formată din două scări curbilinii pe o conică şi o scară curbilinie oarecare, cît şi o nomogramă cu drepte concurente, compusă din două fascicule cotate şi o familie de drepte cotate.
2. Canonice, transformări	V. sub Canonice, variabile
s. Canonice, variabile	Mat.: Variabilele qi şi pi cari
figurează ca funcfiuni necunoscute de timp, în forma canonică a ecuaţiilor lui Hamilton. Două variabile qi şi pi avînd acelaşi indice se numesc „canonic conjugate", qi purtînd numele de coordonată generalizată, iar pit pe acela de impuls generalizat.— Schimbările de variabilă
Pi-fi (Qi.~. Q, Pu-,Pn)i
Vi-ii (Qi.-
astfel încît expresia
Q„< Pi,-, Pn);
(/= i, •••,»),
S (Pi dqi-P dQ;)
1
să fie o diferenfială totală exactă se numesc transformări canonice. Aceste transformări au proprietatea de a lăsa invariantă forma	canonică a	ecuafiilor lui Hamilton.
4.	Canonieră,	pl. canoniere. Nav. V.	sub	Navă.
5.	Canop, pl.	canopuri. 1. Artă: Vas	egiptean, de pămînt
poros,	pe al cărui	capac era modelat un	cap	de om sau	de
animal, reprezentînd pe zeul Osiris (v. fig. a).
e. Canop. 2. Arh.: Urnă cinerară etruscă, în formă de vas, de pămînt ars sau de bronz, pe al cărui capac era modelat capul defunctului (v. fig. b).
7.	Canotaj. Nav.: Sportul tragerii la rame (vîslire) la îmbarcafiile de sport cu rame.
8.	Cant, pl. canturi. 1. Arte gr.:
Partea copertei de carton care depăşeşte mărimea filelor unei cărfi legate, ale unui caiet sau ale unui registru. Sin. Margine.
9.	Cant.2.Poligr.:Sin. Buză. (v.).
(Termen în curs de disparifie.)
10.^	Cant, pl. canturi. 3. Tehn.,
Ind. lemn.: Muchie, în accepţiunea de fafă longitudinală îngustă a anumitor obiecte paralelepipedice, de exemplu a pieselor de cherestea ori a cărămizilor.
11.	Cantalup, pl. cantalupi. Agr.: Cucumis Melo. Varietate de pepene galben, cu fructul aproape sferic, pufin turtit, segmentat în felii adînci şi late, cu coaja nefedă sau aspră, de culoare albă-gălbuie sau galbenă-verzuie, cu carnea fragedă, foarte dulce, de culoare galbenă sau cărămizie, puternic parfumată.
12 Canfar, pl. canfare. 1. Arh.: Fîntînă în formă de vas, din mijlocul căreia fîşnea apa, aşezată în atriumurile antice sau ale basilicelor creştine.
13. Canfar, pl. canfare. 2. Arta: Vas de argilă arsă sau de metal, de forme şi dimensiuni diferite, în general cu decorafii picturale sau sculpturale bogate, cu două foarte mari cari de-
Două tipuri de cantare. a) cantar grec; b) cantar etrusc.
CHs
H
h2c/ I xc—
I O I ■■VU/C-
H CH3
o
Canopuri. a) canop egiptean; b) canop etrusc.
păşesc marginea lui superioară, folosit de greci şi de alte popoare din Antichitate pentru băut (v.).
14.	Cantaragiu, pl. cantaragii. Tehn.: Lucrător care execută operafia de cîntărire. Exemplu: cantaragiul de furnale e cel care cîntăreşte materialele înainte de a fi introduse în furnal.
15.	Canfaridă, pl. canfaride. Zool.; Lyftă vesicaforia L. Gîn-dac din familia Meloidae, care provoacă desfrunzirea frasinilor. Sin. Gîndăcel.
ie. Canfaridina. Farm.: Principiu activ, extras din elitrele insectei numite canfaridă (v.), care e anhidrida acidului canta-ridinic. Se prezintă în lamele cristaline albe, insolubile în apă, solubile în alcool, în eter, cloroform şi în uleiuri grase. Aplicată pe piele, această substanţă are un efect ve-zicant, excitant al căilor genito-urinare.
Aplicarea repetată în acelaşi loc produce necroza; aplicarea pe o întindere mai mare poate produce intoxicafii. Canfaridina e recomandată în parese, în paralizii, artrite, tendinite, la grăbirea formării abceselor, în pleurezii, pneumonii, pentru a obfine o derivafie. Canfaridina se întrebuinfează sub formă de oleuri, finctură, unguente cu vaselină 1/4, 1/6, 1/8.
17. CanfeSli, teorema iui C/c. pr.: Teoremă conform căreia frecvenfă unui eveniment, fn, tinde aproape sigur către probabilitatea p a acelui eveniment, cînd numărul n al probelor tinde către infinit. Sin. Legea tare a numerelor mari.
îs. Cantiiever. Expl. petr.: Sin. Turlă rabatabilă. V. sub Turlă.
19.	Cantină, pl. cantine. Arh.: Restaurant organizat pe lîngă o instituţie publică sau particulară ori pe lîngă un institut de învăţămînt, şi folosit, de obicei, numai de salariaţii instituţiei, respectiv de studenţii institutului, în condiţii speciale. Poate fi amenajat într-o clădire izolată, proprie, sau într-un grup de încăperi din clădirea sau din anexele instituţiei respective sau ale altei instituţii.
Cantinele pot fi organizate sub formă unitară, cu sala sau sălile de mese în acelaşi local cu bucătăria şi anexele sale, sau sub formă dispersată, alimentele pregătite fiind transportate cu cărucioare în diverse puncte ale întreprinderii pentru a evita deplasarea salariaţilor, respectiv a sfudenfilor. Această din urmă dispozifie se adoptă, în special, în întreprinderile industriale foarte mari, compuse din pavilioane sau din hale numeroase şi situate la diştanfe mari unele de altele. Dimensionarea localului penfru mese şi a încăperilor anexe (bucătărie, spălătorie pentru veselă, depozite, etc.) se face în funcfiune de numărul persoanelor servite şi de numărul seriilor în cari sînt repartizate acestea pentru a lua masa şi care, în general, nu trebuie să fie mai mare decît trei.
20.	Canfifafe, pl. cantităfi. Gen.: Mărime scalară (uneori şi vectorială) conservativă a unui sistem fizicochimic. Exemple:
Cantitate de aer de ardere
382
Canton
masa (cantitatea de materie), sarcina electrică (cantitatea de electricitate), impulsul (cantitatea de mişcare).
1.	~ de aer de ardere. Tehn.: Cantitatea de aer necesară pentru arderea completă a unităfii de cantitate de combustibil. Cantitatea de aer de ardere teoretic necesară se determină stabilindu-se cantitatea de oxigen necesară pentru arderea completă a unei unităfi de cantitate de combustibil. Această cantitate de aer de ardere teoretică se înmulţeşte cu coeficientul de exces de ardere (datorită faptului că, amestecul fiind în general imperfect, o parte din aer nu participă la ardere) şi se determină cantitatea reală de aer de ardere. Ca ordin de mărime, cantitatea de aer de ardere e de 5,2 m3 aer pentru
1	kg lemne uscate, 5,6 m3 aer pentru 1 kg lignit, 17,6 m3 aer pentru 1 kg păcură, 15'm3 aer pentru 1 litru de benzină, 10 m3 aer pentru 1 m3 gaz metan, etc.
2.	~ de electricitate. 1. Fiz., Elt.: Sin. Sarcină electrică (v.).
3.	~ de electricitate. 2. Fiz., Elf.: Integrala de timp a intensităfii curentului electric de conducfie is care străbate o anumită suprafafă S, ataşată punctelor materiale ale unui mediu conductor (în particular, secfiunea transversală a unei conducte elecfrice), referitoare la un anumit interval de timp —
q5=j
unde / e densitatea curentului electric de conductie.
Pentru o suprafafă închisă £, mărimea Qs e nulă în regim stafionar şi e egală cu variafia sarcinii electrice din interiorul suprafeţei în intervalul de timp considerat (legea conservării sarcinii elecfrice adevărate). Qs are aceleaşi dimensiuni şi aceleaşi unităfi ca sarcina electrică (v.); în practică se măsoară în amperore (v.). Din punctul de vedere microscopic, Qs e valoarea mijlocie a sarcinii electrice microscopice trecute prin convecfie, prin suprafafa S, în intervalul t^ — t^ în urma mişcării ordonate, relative, fafă de mediul respectiv, a purtătorilor de sarcină (electroni, ioni, etc.).
4.	~ de iluminare. Fiz.: Produsul dintre iluminarea E care cade pe o suprafafă şi timpul de expunere t.
5.	~ de informaţie. Telc.: Mărime utilizată în teoria in-formaiiei, pentru caracterizarea înlăturării nedeterminării prin transmisiunea unui mesaj — şi definită ca mai jos.
Numirea derivă din faptul că transmisiunea unui mesaj corespunde unei transmisiuni de informafie de la o sursă la un receptor numai în măsura în care reprezintă un proces aleatoriu, adică o „alegere" între mai multe variante posibile. Informaţia cuprinsă de un mesaj e cu atît mai mare, cu cît numărul acestor variante e mai mare în aceleaşi condiţii de transmisiune şi e evident nulă dacă sursa nu poate transmite decît un singur mesaj. Cantitatea de informaţie se defineşte deci pentru un mesaj în raport cu sursa care-l emite (sau care urmează să-l emită) şi anume astfel încît informaţia cuprinsă într-un mesaj care e constituit prin juxtapunerea a două mesaje independenta să fie suma cantităţilor de informaţie ale mesajelor componenta. Expresiile cantităţii de informafie depind de caracterul discret (constituit dintr-o succesiune de simboluri, alese dintr-un număr de m elemente — „alfabetul" sursei) sau continuu (constituit de variafia continuă a unor stări) al mesajului.
In cazul unui mesaj discret, dacă Pj e probabilitatea de ăparifie a mesajului Xj format din n simboluri, cu „alfabetul"
din m elemente, numărul total de mesaje posibile e N—mn, iar cantitatea de informaţie conţinută într-un mesaj efectiv Xj e, prin definiţie, 1= — (og2 P- (logaritmul se ia în baza 2 pentru a măsura cantitatea de informaţie în „unităţi binare de infor-
mafie" sau „biţi"). Cantitatea de informafie medie pe un mesai
N
posibil e In = — ^ Pj log2 Pj (în biţi), iar cantitatea de in-7 = 1
formaţie medie pe un simbol (care constituie o caracterizare a sursei) e IJn.
Aceste expresii corespund cazului în care semnalele elementare cari intervin în constituirea mesajului sînt independen-dente unele de altele. în cazuri mai complicate sau în cazul mesajelor continue, cantitatea de informaţie se poate defini prin expresii adecvate.
Cantitatea de informaţie nu trebuie confundată cu valoarea informaţiei (care depinde de sensul mesajului) sau cu cantitatea de simboluri componente (care reprezintă numai lungimea mesajului).
6.	~ de lumină. Fiz.: Integrala — în raport cu timpul — a fluxului luminos, extinsă asupra intervalului de timp în care se consideră cantitatea de lumină. Dacă fluxul luminos e constant, cantitatea de lumină e deci egală cu produsul fluxului luminos prin durata lui.
Unitatea de cantitate de lumină e lumensecunda şi reprezintă cantitatea de lumină radiată în fiecare secundă de o sursă cu fluxul luminos de un lumen; ea reprezintă cantitatea de lumină emisă de un corp care ar radia monocromatic în verde
1,6M0~3 jouli pe lungimea de undă în vid A, = 5,55*10~5 cm, iar pentru oricare altă lungime de undă, lumensecunda corespunde unui număr de 1,61*10—3/r^ jouli radiaţi, unde r^ e coeficientul de vizibilitate relativă, corespunzător lui X.
7.	~ de mişcare. Mec,: Sin. Impuls. V. Impuls 1.
8.	~ stoicheiometrică de aer. Tehn.: Cantitatea minimă de aer necesară unei combustii complete, rezultată din calculul stoicheiometric. Ea diferă totdeauna de cantitatea reală, care e mai mare şi care variază în raport cu cantitatea şr cu natura combustibilului ars. V. şi sub Ardere.
a.	Canflinie, pl. canfilinii. Poligr.: Linie cu marginea înălţată, folosită în legătoria manuală pentru tăierea marginilor scoarţelor (v. Unelte de legător e, sub Legătorie).
10.	Cantomit. Mineral.: Pseudomorfoză de covelină după galena.
11.	Canton, pl. cantoane. 1. C. f., Drum., Hidrot.: Clădire în imediata apropiere a unei căi de comunicaţie, a unei lucrări hidroameliorative, etc., care serveşte ca locuinţă cantonierului însărcinat cu supravegherea şi uneori cu întreţinerea şi apărarea lucrărilor respective. Cantonul poate avea şi unele anexe în cari se păstrează materialele şi uneltele necesare. Cantoanele de cale ferată sînt aşezate, de obicei, la pasajele de nivel (în general echipate cu bariere) şi au aparate de comunicaţie şi de semnalizare comandate de instalaţiile din staţiile vecine.
Pentru lucrările hidroameliorative şi în funcţiune de întinderea acestor lucrări, se deosebesc: cantoane de sector şi cantoane de secţie.
Cantonul de sector deserveşte, în cadrul lucrărilor de îndiguire, un sector de dig lung de 4""6 km, iar în cadrul sistemelor de desecări şi de irigaţii, un sector de canale cu lungimea de 4--12 km. în cadrul sistemelor de desecări şi de irigaţii, cantoanele se amplasează, de obicei, în funcţiune de poziţia nodurilor hidrotehnice şi a instalaţiilor (prize, noduri .de distribuţiei staţiuni de pompare, etc.), de-a lungul digului sau al canalulu, deservit de cantcn, în partea apărată a digului, iar la canale, în punctele mai înaite, cu faţa spre lucrare, pentru a avea o vizibilitate bună. Cantonui e aşezat pe o platformă de aproximativ 25X25 m şi avînd, de obicei, cofa la nivelul coronamentului digului. Uneori nivelul platformei e situat la nivelul banchetei sau la alte niveluri. Cînd digul e încastrat în teren sau cînd pe traseul lui există ridicături cu nivelul deasupra coronamentului (mameloane, grinduri, etc.), cantonul se amplasează pe acestea.
Canion
383
Caolin
şi o cameră de serviciu, in care se
a.
Un canton de sector e format dintr-o clădire, care constituie cantonul propriu-zis, şi din anexe (grajd de vite, magazie de materiale şi de unelte, şopron pentru atelaje, cuptor penfru pîine).
Clădirea cantonului de sector cuprinde încăperile de uz personal ale cantonierului găseşte şi telefonul de linie (v. fig.).
Clădirea e construită din cărămidă ssu din paiantă şi poate avea numai parter sau şi un etaj. în-velitoarea e, de obicei, de figlă sau de tablă, mai rar de stuf.
Magazia de materiale şi de unelte are o singură încăpere, în care se depozitează uneltele şi materialele (saci, lopeţi, cazmale, topoare, ciocane, ferestraie, cleşte, berbeci, felinare, cuie, material de protecfie, etc.) necesare pentru întreţinerea şi apărarea lucrărilor din sectorul respectiv. Magazia are, lateral, un şopron pentru adăpostirea atelajelor (cărufe, şarete) şi a materialelor şi utilajului de intervenfie (roabe, cherestea, pari, etc.).
Cantonul de sector e legatdecanfonul desecfie prinfr-o linie telefonică proprie sau conexată la centrala telefonică P.I.T.
Cantonul de secfie e sediul unei secfii de înfrefinere şi de exploatare a lucrărilor hidroameliorative, ca şi locuinfa şefului de secfie (tehnician, subinginer sau inginer, în funcfiune de importanfa secfiei) şi a cantonierului în al cărui sector se află sediul secfiei. Secfia cuprinde 3—5 sectoare de dig sau 3*~4 sectoare de canale de irigaţie şi de desecare, etc., în funcfiune de importanfa lucrărilor.
Cantonul de secfie trebuie amplasat, pe cît se poate, în centrul secţiei, în apropierea căilor de comunicafie şi a centrelor populate, sau în apropierea celei mai importante construcfii sau instalafii din secfie (stafiune de pompare, priză de apă, etc.).
Cantonul de secfie e constituit din clădirea cantonului propriu-zis (cuprinzînd două apartamente de locuit), dintr-un grajd dublu şi din celelalte anexe existente la cantonul de sector.
i.	Canton. 2. Silv.: în administraţia pădurilor statului, unitate teritorială de ordinul întîi, în ordine ierarhică crescătoare, în cadrul căreia se exercită serviciul de pază şi uneori serviciul de întrefinere a acestora.
Cantonul de pază e unitatea teritorială în cadrul căreia se exercită serviciul de pază a pădurilor în forma cea mai tipică. Două sau mai multe cantoane de pază constituie o brigadă de control. Titularul cantonului de pază e pădurarul (v.). Suprafaţa pădurilor din cari se compune un canton de pază variază şi se stabileşte după aceleaşi criterii ca şi cea a brigăzilor de control (v,)., Şin. Canton de pădure, Canton silvic.
Cantonul de vînătoare e unitatea teritorială în cadrul căreia se exercită funcţiunea de gospodărire a vînafului. Din punctul de vedere al ierarhiei administrative, stă pe acelaşi plan cu cantonul de pază. Titularul unui canton de vînătoare e pădurarul de vînătoare. Prin constituirea de cantoane de vînătoare se
Canton de sector, de tip nou, pentru lucrări hidroameliorative. a) elevafie; b) plan; 1) cameră de locuit; 2) cameră de serviciu; 3) bucătărie; 4) magazie.
obţine un nivel înalt de gospodărire vînătorească a pădurilor.
Cantonul mixt e unitatea teritorială în care — pe lîngă serviciul de pază a pădurilor — se exercită şi funcţiunea de gospodărire a vînatului. Titularul unui canton mixt e pădurarul de pază şi de vînătoare, care e subordonat, atît brigadierului de control, cît şi brigadierului de vînătoare.
2.	~ de pădure. 1. Silv.: Sin. Canton de pază. V. sub Canton 2.
s. ~ de pădure. 2. Silv.: Sin. Canton silvic. V. Canton silvic 2.
4. ~ silvic. 1. Silv.: Sin. Canton de pază. V. sub Canton 2.
5. ~ silvic. 2. Silv.: Locuinfa de serviciu a pădurarului. Sin. Canton de pădure.
6.	Canton, pl. cantoane. 3. Geogr.: Unitate teritorială administrativă în unele fări (de ex. în Elvefia).
7.	Cantonier, pl. cantonieri. C. /., Drum.: Persoană din serviciul administrafiei unei căi de comunicafie, însărcinat cu supravegherea, curăfirea şi întrefinerea permanentă a unui sector de şosea sau de cale ferată, cum şi a lucrărilor de artă aferente. Cantonierul se ocupă şi cu efectuarea micilor reparafii, cu cercetarea şi semnalarea degradărilor suferite de cale sau de lucrările de artă (poduri, viaducte, taluze, etc.), cum şi cu manevrarea barierei la pasajele de nivel.
s. ~ de lucrări hidroameliorative. Hidrot.: Persoană din serviciul administrafiei unui sistem de lucrări hidroameliorative, avînd în sarcina sa paza, întrefinerea, repararea şi supravegherea lucrărilor dintr-un sector al sistemului hidroameliorativ, ca şi îndeplinirea altor operaţii în legătură cu exploatarea acestor lucrări. La diguri, sectorul unui cantonier cuprinde 5--10 km de dig, iar la canalele de irigafie cuprinde 10**40 km de canal.
El îndeplineşte şi funcfiunea de magaziner, pentru toate uneitele şi maşinile repartizate la magazia sectorului respectiv.
9.	Canulă, pl. canule. 1. Tehn. med.: Tub de dimensiuni variabile, confecţionat din materiale diferite (cauciuc, sticlă, fier, ebonită, argint, mase plastice, efc.), folosit în medicină, la executarea spălăturilor interne (irigaţiilor, clismelor, etc.) prin introducerea acestuia în cavităţile naturale ale organismului. După scopul în care sînt folosite se construiesc canule flexibile sau rigide, cu profilul curb sau drept.
10.	~ traheală. Tehn. med.: Tub metalic perfect polisat, uşor curbat, lung de 5-‘-6 cm, cu diametrul de 7**-11,75 mm, confecţionat din argint (cu titrul de 0,875) sau din argentan, avînd la unul dintre capete o placă metalică fixată printr-un dispozitiv, pentru a menţine canula în trahee într-o poziţie stabilă. Canula se introduce în trahee, unde formează un canal respirator derivat, fiind folosită, în cazuri de dispnee gravă (dificultate în respiraţie), care apare în urma unor procese inflamatorii, a unor leziuni pulmonare ori cardiace, anemii, etc.
11.	Canulă. 2. Tehn. med.: Partea unei seringi, care se introduce în orificiul organului în care se introduc soluţii sau suspensii medicamentoase.
12.	Canură. Ind. text.: Fire scurte de lînă rămase, după dără-cit, în dinţii pieptenelui, şi cari se întrebuinţează (mai ales ca bătătură) penfru ţesături mai groase.
is. Caolin. Petr., Ind. st. c.: Argilă (v.) cu grad mare de puritate, constituită aproape numai din paiete fine de caolinit (v.) cu dimensiunea de 0,5---9 u, la cari se adaugă particule slab cristalizate de haloisit (v.) şi, mai rar, în cantităţi mici, mono-fermit. Compoziţia chimică a caolinului curat e următoarea: 39,49% Al203) 46,60% Si02 şi 13,91% H20.
Caolinul se formează din roci magmatice şi metamorfice, bogate în alumosilicaţi (feldspaţi, mice), prin procesul de cao-linizare (v.), găsindu-se atît în zăcăminte primare (lentile în roca-mamă), cît şi în depozite secundare sedimentare.
Are, în general, culoare albă, dar mai frecvent e variat colorat, datorită impurităţilor străine (resturi necaolinizate sau caolinizate parţial din rocile primare, materii organice sau anorganice înglobate în timpul transportului şi al sedimentării, etc,);
Caolinif
384
Caolinif
confine multă apă de constituţie; nu e plastic (caolinul primar) sau e puţin plastic (caolinul secundar) în prezenţa apei de ab-sorpţie (plasticitatea caolinului se măreşte cu adaus de: hidroxid de sodiu, acid sulfuric, clorură de sodiu, acid lactic, glicerină, bioxid de siliciu şi alumină coloidală, silicat de sodiu, azotat de aluminiu cu amoniac, solufii de tanin în alcalii, ulei de transformator, nitrobenzen, petrol, benzină, etc., şi scade cu adaus de: substanfe degresante ca feldspat, cuarf, etc.); e unsuros la pipăit; prezintă refractaritafe mare (pînă la 1700°) şi o con-tracfiune la ardere, ridicată, în special la caolinul cu paiete sub 5 |x (între 590 şi 610°, contracfiunea e legată de distrugerea moleculei caolinitice prin deshidratare, iar între 900 şi 1000°, de desfacerea metacaolinitului în oxizii componenfi şi începerea formării silimanitului).
Diversele caolinuri întîlnite în natură se clasifică — după confinutul în AI2O3 în stare arsă, — în: caolinuri superbazice cu confinut mai mare decît 40% în AI2O3, caolinuri bazice cu confinut în Al2Oa între 30 şi 40%, şi caolinuri semiacide, cu AI2O3 între 15 şi 30%; — după refractaritafe, în: caolinuri refractare, caolinuri greu fuzibile şi caolinuri uşor fuzibile; -— după capacitatea liantă, în: caolinuri liante, caolinuri plastice şi caolinuri slabe; — după existenfa impurităfilor naturale, în: caolinuri superioare, caolinuri de calitatea I, caolinuri de calitataa II, argile caolinoase, etc.
Caolinul se întrebuinfează fie brut (confine impurităfi de feldspat şi cuarf), fie înnobilat (prin spălare şi electroosmoză), în industria ceramică fină (la fabricarea porfelanului şi a faianfei); în industria refractarelor (ca materie primă secundară la fabricarea refractarelor caolino-forsferitice, folosite la căpfuşirea părfilor superioare ale cuptoarelor de topit sticlă, şi mai pufin ca material de şamotă); în industria sticlei (ca opalizant); în industria pielăriei (la prepararea unor apreturi, ca ingredient de umplere a pieilor tăbăcite, la analiza substanfelor tanante prin metoda agitării, ca adaus la filtrarea solufiilor, etc.); în industria hîrtiei (ca adaus mineral şi material de apretaj special); la fabricarea muşamalelor, linoleumurilor, a unor lacuri ca substrat, a vopselelor (ulframarin), la obfinerea oxidului de aluminiu, efc.
Condifiile cari se cer caolinului depind de scopul întrebuin-fării, unele dintre acestea fiind comune pentru o serie întreagă de produse ceramice, cum sînt: culoarea (pentru porfelan, fa-ianfă), plasticitatea optimă (pentru ceramica ce se prelucrează prin paste vîrtoase), fluiditatea mărită şi permeabilitatea cu confinut minim de apă (pentru masele ceramice cari se toarnă în forme de ipsos), aptitudinea la vitrifiere şi refractarifatea optimă (pentru masele ceramice cu fază sticloasă în proporfie mai mare), starea de dispersiune avansată pînă în domeniul coloizilor (pentru decolorare, adaus ca ingrediente la cauciuc, săpun, hîrtie, etc.). Unele defecte ale caolinului brut se ameliorează prin înnobilare, amestec de alte materii prime, etc.,
Schema tehnologică a spălării caolinului.
1) concasor; 2) delaior; 3) spălător decantor conic; 4) basin cilindric de spălare; 5) basin de decantare; 6) filtru osmotic sau ti|tru-presă; 7J uscător.
cari conduc la mărirea confinutului în caolinif, la îmbunătăfirea plasticităfii şi a refractarităfii, etc.
Schema tehnologică de înnobilare a caolinului cuprinde următoarele operafii:
Concasarea, care, dacă bulgării nu sînt destul de friabili, se face în concasoare cu fălci.
Delaierea, care se face în delaioare similare cu cele de la delaierea argilei în industria cimentului şi cari se compun dintr-o cuvă de beton (de obicei săpată în pămînt), de formă cilindrică sau poligonală, cu un pivot în centru, pe care se sprijină dispozitivul de agitare, (cu mişcare de rotafie), format din 2***4 brafe de ofel profilat, pe cari sînt ataşate lanfurile de fărîmare. Delaiorul poate fi alimentat cu apă şi caolin în mod continuu sau intermitent, evacuarea pastei făcîndu-se corespunzător cu pompe centrifuge sau cu piston.
Spălarea şi decantarea impurităfilor mai fine din pasta rezultată de la delaiere (din care s-au eliminat materiile străine de mărime grosolană) se fac în basine de beton de formă conică (în cari se adaugă, de obicei, substanfe tensioactive, în Vederea scurtării timpului de decantare), echipate cu un sistem de agitare. Intrarea pastei se face pe la partea inferioară a basinuJui şi evacuarea ei pe Ia partea superioară, prin preaplinuri. Impurităfi le se strîng la partea inferioară, de unde se evacuează din cînd în cînd, prin locuri de vizitare speciale. Pentru separarea mai avansată a caolinului, spălarea se face în basine cilindrice de spălare; pasta (suspensia) rezultată de la basinele conice de decantare e trecută la basine de formă cilindrică, unde se continuă spălarea. De aici suspensia e condusă la;
Decantare, operafie care are drept scop separarea caolinului spălat, pe fracfiuni, pentru obfinere de sorturi de diferite cali-tăfi şi reducerea procentului de apă (de la 70*,,80% la 30**-40%). în aceste basine de decantare, intrarea suspensiei se face pe la partea superioară şi evacuarea pe la partea inferioară, prin sifonare sau absorpfie cu pompe. De aici procesul tehnologic poate fi diferit. Se pot folosi fie filtre-prese, dacă materialul are permeabilitate bună şi deci nu reclamă consum mare de energie pentru presare, fie suspensia se trece la o instalafie de separare osmotică ori prin electroforeză (v.).
Barbotina de caolin, la care se adaugă un electrolit (sodă), trece în dispozitivul respectiv dintr-un rezervor de alimentare, cu agitare pneumatică sau mecanică, pentru menfinerea suspensiei.
Turtele de la filtre-prese sau de Ia filtre electroosmotice trec la uscare, care se poate face în uscătorii obişnuite cu mers continuu sau discontinuu şi unde temperatura agentului de uscare (aer cald sau gaze arse calde) e între 150 şi 200°.
Caolinul brut se livrează de obicei în vrac, în vagoane închise (acoperite), iar caolinul spălat se livrează ambatat în saci, de asemenea în vagoane închise.
î. Caolinit. Mineral.: Al4[Si4C)io](OH)8. Silicat bazic de aluminiu, constituent principal al argilelor (v. şi sub Caolin). Confine în cantităfi mici: Fe203, MgO, Na20, K2O, BaO, SiC^, etc. sub formă de impurităfi. Se formează prin fenomenul de caolinizare (v.).
Cristalizează în sistemul monoclinic, clasa domatică. Structura cristalină e formată dintr-o refea bistratificată (v. şi sub Argi-loase, minerale ~), în care grupele tetraedrice de siliciu şi oxigen sînt legate prin trei coifuri într-un strat din refeaua exagonală obişnuită, iar fiecare al patrulea coif, ocupat de oxigen, participă la formarea pachetului hidrargilitic inferior. Prin această structură a cristalelor de caolinit se explică clivajul perfect şi desfacerea uşoară în foife subfiri a cristalelor respective.
Caolinitul se prezintă frecvent în agregate cristaline solzoase îndoite, vermiforme, şi foarte rar în cristale tabulare mai mult sau mai pufin dezvoltate. Unii solzi şi unele plăci au un habitus exagonal, mai rar rombic sau trigonal. Formele de agregare cele mai obişnuite sînt afînate, solzoase sau fin granulare, compacte; rareori se întîlnesc mase stalactitice. Solzii şi foifele de caolinit sînt incolore, iar masele compacte sînt albe, deseori cu o nuanfă galbenă, brună-roşiefică, uneori verzuie sau albăstruie. Are luciu sidefos (solzii şi foifelej şi mat (masele compacte). Solzii sînt flexibili, dar nu elastici, iar masele pămîntoase uscate sînt aspre la pipăit.
Caolinizare	385	ET	^aP	funcfional
Are clivaj foarte bun după (001); are duritatea circa 1 şi gr. sp, 2,58' *2,6. E biax, cu indicii de refracfie: «^=1,561, nm= 1,565 şi ng= 1,567.
La temperaturi peste 300°, caolinitul se transformă în prezenfa aleaIiilor în sericit, mice, etc., iar în lipsa lor, în andaluzit, sillimanit, disten, etc. Prezenfa caolinitului în argile constituie elementul refractarizant al acestora. Cu cît o argilă refractară confine mai mult caolinit şi mai pufine impurităfi, cu atît are o rezistenfă piroscopică mai mare.
î. Caolinizare. Geo/.: Proces geologic de transformare chimică, în caolin, a rocilor eruptive şi metamorfice bogate în sijmosilicafi (feldspafi, mice). Transformarea se produce prin alterarea rocilor respective, sub influenfă unor agenfi ca: apa, oxigenul şi bioxidul de carbon din aer, apele de infiltrafie încărcate cu bioxid de carbon (apele carbonatate) şi apa bălfilor, substanfele humice, etc., cari asigură apelor aciditatea necesară pentru a transforma şi a transporta în adîncime elementele feroase şi alcaiiiie, lăsînd liber silicatul de aluminiu. Această caolinizare, de suprafafă, se dezvoltă în special în regiunile climatice temperate şi în cele umede cu ape stătătoare şi cu vegetafie turbieră.
Caolinizarea se datoreşte şi proceselor pneumatolitice şi hidrotermale cari se produc la temperatură joasă, acfiunii post-vulcanice a vaporilor suprasaturafi, a acizilor mineralizatori [HCI, HF, B(OH)3], a soluţiilor calde cari se ridică prin crăpăturile scoarfei, etc. Spre deosebire de transformările superficiale cari dau naştere la produse coloidale, solufiile acide din interiorul scoarfei, încărcate în special cu bioxid de carbon, actionînd asupra feldspafilor, dau produse de caolin net cristalizate.
Caolinizarea e un proces chimic complex de hidroliză, care se produce după următoare reacfie generală:
R20- Al2Q3-tSSi02 + C024-2 H20 =
teldspat
= AI2O3 • 2 Si02 ■ 2 H2OF4- R2C03+4 Si02.
s. Cap funcţional. Tehn.: Mecanism, dispozitiv, valvă, etc., montate la extremitatea unui organ dintr-un sistem tehnic. în general, capul funcfional e indispensabil sistemului tehnic la care e montat, pentru funcfionarea sau utilizarea acestuia.
Exemple:
Cap de alimentare. Ut.: Valvă combinată, făcînd parte din armatura fină a căldărilor de abur, folosită la alimentarea cu apă a căldării. £ consfituită dintr-un refinător cu supapă automată şi un robinet de închidere cu supapă comandată, montate într-un corp comun (v, fig. I). — Corpul capului de alimentare e confecfionat prin turnare din bronz, ofel sau din fontă de calitate;
caolin
Din această ecuafie rezultă că radicalul alcalin (R2O) e eliminat, fie sub formă de carbonafi solubili în apele acide, fie probabil (printr-o reacfie parfială între Si02 şi acest radical) sub formă de silicafi alcalini, de asemenea solubili, şi prin aceasta reziduul se îmbogăfeşte în caolin.
Apa adifionată de silicatul de aluminiu nu se elimină decît la temperaturi foarte înalte (900—1000°), ceea ce arată marea stabilitate a masei caolinoase formate.
Dacă masa de caolin obfinut în urma transformării totale a rocii feldspatice rămîne pe locul de formare, se formează un zăcămînt de caolin primar, impurificat adesea cu cantităfi foarte mari de cuarf. Prin erodarea maselor caolinoase primare, prin transportul lor de către ape şi depunerea lor în basine liniştite de şes, se formează zăcăminte pelitice de caolin secundar, din cari cuarful a fost aproape total eliminat. Aceste zăcăminte secundare sînt însă foarte rare, deoarece în timpul transportului masele de caolin sînt impurificate (v. şi sub Argilă).
2.	Cap, pl. capete. 1. Tehn.: Extremitate proeminentă a unui obiect sau a unui organ dintr-un sistem tehnic (maşină, aparat, etc.), putînd fi o parte din corpul acestuia, uneori o tubulură, o valvă, un dispozitiv, un mecanism, etc.— în unele cazuri se numeşte'cap şi un mecanism (în general complex) al unei maşini de lucru, care poartă o unealtă sau obiectul de prelucrat, pentru a le imprima anumite mişcări necesare.
Capul e, fie confecfionat monobloc ori solidarizat cu obiectul sau cu organul căruia îi aparfine, fie asamblat cu acesta prin legături rigide, cinematice sau elastice.
După scopul în care servesc, se deosebesc capete funcfionale şi capete terminale.
I. Cap de alimentare.
1) refinăfor; 2) robinet de închidere; 3) supapă de refinere; 4) supapă de închidere; 5) capac; 6) garnitură de etanşare; 7) roată de manevră; 8) de la injector sau de la pompă; 9) de ia căldare.
Ia corpul de fontă sau de ofel se folosesc scaune de supapă de bronz, montate prin presare, iar ia cel de bronz se folosesc scaune turnate monobloc cu corpul. Corpul e dimensionat astfel, încît să reziste la presiunea apei şi a aburului, şi la eventualele şocuri. — Supapa automată de refinere,- de obicei în formă de pahar (penfru a avea o masă mică), are suprafafa de etanşare (ca şi scaunul corpului) confecfionată din material rezistent la uzură. Supapa se ridică automat în momentul în care presiunea apei din conducta de alimentare e mai înaltă decît presiunea din căldare şi se aşază pe scaun în momentul în care încetează acfiunea de alimentare. — Supapa comandată a robinetului de închidere, în general de formă tronconică, e aefională manual din exterior, prin intermediul unei tije filetate şi cu roată de mînă. Robinetul de închidere e folosit la’ întreruperea legăturii dintre căldare şi conducta de alimentare, în caz de defectare sau pentru eventuale revizii şi reparafii ale refinătorului (fără a fi necesară răcirea căldării).
Capul da alimentare se probează, înainte de montare, la rece şi la cald, la presiuni superioare celei de serviciu. După montarea la căldare, prin intermediul unei lentile (linse), proba de1 etanşeitate a acestei asamblări se efectuează odată cu probele de presiune ale căldării.
Cap de aprindere. Mş.:
Zonă din culasa unui motor semi-Diesel sau motor cu cap incandescent (motor cu termoaprindere), care în serviciu are o temperatură suficient de înaltă pentru a asigura aprinderea combustibilului injectat în masa de aer comprimată în prealabil în cilindru, vîna de combustibil injectat fiind orientată spre această zona (v. fig. I/). Penfru a menţine temperatura necesară aprinderii combustibilului, culasa nu e răcită în dreptul zonei respective.
II. Cap de aprindere.
1) cap incandescent (zonă incandescentă); 2) cameră de apă; 3) injector; 4) vînă de combustibil.
25
Cap funcfional
386
Cap funcţional
Uneori, întreaga culasă a motorului se numeşte cap de aprindere, iar zona de temperatură înaltă se numeşte cap incandescent, calotă incandescentă sau calofă roşie. Capul de aprindere prezintă dezavantajul că, la pornirea motorului rece, trebuie să fie preîncălzit prin aport de căldură din exterior (de ex. de Ia o lampă cu benzină). Sin. Cap incandescent.
Cap de bandă. V. sub Spectru de bande.
Cap de carotieră. Expl. petr., Geol., Ut.: Organ al unei carotiere mecanice, folosit pentru scos probele de teren din rocile tari şi permiţînd o avansare mai bună, prin fărîmi-farea rocii prin tocare. V. sub Carotieră.
Cap de cilindru. Mş..‘ Parte din blocul-cilindru al unui motor termic, în general amovibilă, care limitează spaţiul de deasupra capului pistonului sau al pistoanelor motorului (v. fig. III).
III. Cap de cilindru (culasă).
1) peretele culasei; 2) cameră de combustie; 3) cameră de apă; 4) orificiul de ieşire a curentului de apa; 5) Iccaşul bujiei.
în capul de cilindru, care la unele motoare se numeşte culasă (de ex. la motoare de automobil ori de avion) sau capăt de cilindru (de ex. la motoare cu abur), se formează în interior un spaţiu liber, în continuarea cilindrului şi limitat de piston în poziţia la punctul mort apropiat; acest spafiu se numeşte cameră de combustie, la motoare cu ardere internă, şi spaţiu mort, la motoare cu abur.
La motoarele cu răcire cu apă, capul de cilindru are o cameră exterioară, cuprinsă între peretele exterior al capului şi o manta metalică monobloc cu acesta, în care circulă apa de răcire; la motoarele cu răcire cu aer, capul cilindrului e în general nervurat, pentru a mări suprafafa de răcire, nervurile (numite şi aripioare) fiind turnate monobloc cu capul sau solidarizate cu acesta. La unele motoare, în special la motoare cu ardere internă, în capul de răcire sînt practicate orificiile de admisiune a încărcăturii de gaze proaspete (amestec carburant, la motoare cu electroaprindere, sau aer comburant, la motoare cu autoaprindere) şi orificiile de evacuare a gazelor de ardere.
Capul de cilindru se fabrică în general din fontă, iar uneori din aliaj de aluminiu care, avînd conductivitate termică mare asigură o răcire mai bună a perefilor capului de cilindru. Sin. (parfial) Culasă (v.).
Cap de cimentare. Expl. petr., Ut.: Dispozitiv de legătură între furtunul unei pompe de noroi sau de ciment şi coloana de tubaj sau de cimentare, care în timpul tubajului sondelor, respectiv de cimentare a coloanelor tubate, asigură fie trecerea în coloană a fluidului de circulafie sau a laptelui de ciment, fie lansarea dopurilor de cimentare. Industria petrolieră din fara noastră foloseşte în prezent următoarele tipuri de capete de cimentare:
Cap de cimentare cu pene (v. fig. IV), care închide coloana cu ajutorul unui packer constituit dintr-un manşon de cauciuc şi o serie de trei pene de ofel. Trecerea noroiului de foraj sau a cimentului se face prin fusul central găurit în interior. Manipularea acestui cap de cimentare e relativ uşoară, dar sistemul de
împănare fiind oarecum nesigur, folosirea Iui se limitează la coloane cu diametru mare şi lungime mică (coloane de ancoraj). Presiunea de lucru admisibilă e pînă la 210 kgf/cm2.
Cap de cimentare cu filet (v. fig. V), care se înşurubează direct în capul coloanei, printr-un filet exterior de dimensiune corespunzătoare. Lansarea dopurilor de cimentare se face prin capacul superior al capului de cimentare, a cărui deşurubare şi înşurubare rapidă sînt realizate printr-un filet cu patru începuturi. Căile de circulafie sînt asigurate prin două nipluri sudate lateral. Acest cap de cimentare fiind voluminos, se recomandă folosirea lui Ia coloane cu diametru mediu sau mic (sub 8,5/8") şi cu lungime mare. Presiunea de lucru admisibilă variază, în funcfiune de adîncime, de la 105-315 kgf/cm2.
Capul de cimentare TGZ-150 e o variantă a capului de cimentare cu filet, avînd corpul prelungit astfel, încît să permită depozitarea în interior a dopului superior de cimentare şi lansarea lui voită, imediat după introducerea în coloană a laptelui de ciment. Prezintă avantajul rapidităfii de manevrare în timpul
cimentării, dar şi dezavantajul dimensiunilor mari, ceea ce îngreunează manevrarea lui la montarea în capul coloanei.
Indiferent de tipul constructiv, capetele de cimentare sînt echipate cu căi de circulafie duble, cu vane de închidere rapidă (vane cu cep) şi cu manometru de control.
Cap.de coloană. Expl. petr., Ut.: Dispozitiv de legare a coloanelor la gura sondei, destinat să etanşeze spafiile ine-
V. Cap de cimentare cu filet.
1) filetul burlanului; 2) filet conic; 3) filet Mdj X 24 (cu patru începuturi).
IV. Cap de cimentare cu pene.
VI. Cap de coloană, a) pentru presiuni pînă la 140 at; b) pentru presiuni pînă la 350 af; 7) flanşă dublă redusă; 2) flanşă intermediară dreaptă; 3) manşon cu file* cilindric interior; 4) şuruburi de sfrîngere a flanşefor.
lare dintre coloane şi să fină suspendate coloanele necimentate. In timpul forajului, pe capul de coloană se montează instalafia
Cap funcfional
387
Cap funcţional
de prevenire a erupţiilor, iar după terminarea forajului se montează capul de erupfie. în industria petrolului şi a gazelor din fara noastră se folosesc două tipuri de capete de coloană: capete de coloană cu flanşe şi cu niplu filetat cilindric (la sonde cu presiunea statică între coloană şi fevi le de exploatare pînă la 140 at, v. fig. V/ a), la cari legarea coloanelor şi suspendarea lor se fac în flanşe, şi capete cu coloană cu flanşe şi cu pene (la sonde cu presiunea statică pînă la 350 at), la cari legarea coloanelor se face cu flanşe, iar suspendarea lor, în pene (v. fig. V/ b).
Cap de cruce. Uf.: Organ de articulafie uniaxială, care se poate daplasa ghidat într-o direcţie perpendiculară pe axa de articulafie, astfel încît să asigure transformarea unei mişcări de rotafie într-o mişcare de translafie, sau invers. Capul de cruce are un corp, terminat cu una sau cu două tălpi (numite şi patine), prin intermediul cărora se deplasează în translafie pe glisiere; corpul capului de cruce e asamblat rigid cu piesa (în general, o tijă) care efectuează mişcarea de translafie şi e articulat printr-un bulon cu piesa (în general, o bielă) care efectuează mişcarea de rotafie. De obicei, direefia mişcării de translafie e perpendiculară pe axa mişcării de rotafie, respectiv pa axa bulonului de articulafie.
Exemple:
Capul de cruce al motorului. Ms..* Cap de cruce în mecanismul motor al unui motor cu piston, prin care se realizează o legătură cinematică de articulafie uniaxială între tija pistonului şi biela motoare, pentru a transforma mişcarea rectilinie-alter-nativă a pistonului într-o mişcare de rotafie a arborelui acestui motor (v. fig. Vil). în general, corpul capului de cruce are doi perefi laterali, între cari se montează un bulon de articulafie,
La motoarele locomotivelor cu abur se folosesc diferite construcfii da capete de cruce,pentru antrenarea bielei motoare. Se deosebesc	„	7
cap de cruce simetric cu două tălpi, pentru două glisiere exterioare tălpilor (v. fig. VIII a şi fig. IX), cari sînt dispuse simetric fafă de axa tijei pistonului şi au cîte un plan de alunecare exterior; cap de cruce asimetric cu două tălpi, pentru o glisieră interioară tălpilor (v. fig. Vili b şi fig. X), cari sînt dispuse deasupra axei tijei pistonului (talpa superioară fiind amovibilă) şi au cîte un plan de alunecare interior; cap de cruce asimetric cu o talpă, pentru două glisiere exterioare tălpii (v.
7 ^
de construcfie a capetelor de cruce, cu două taîpi; b) asimetric cu două
VIL Cap de cruce al unei locomotive.
J) corp; 2) talpă; 3) gît; 4) bulon de articulafie; 5) material antif riefiune ;
6) tija pistonului; 7) pană.
şi e prelungit cu un gît, a cărui suprafafă interioară poate fi conică sau cilindrică; corpul e completat cu una sau cu două tălpi (numite, uneori, patine), cu suprafafa de alunecare plană sau cilindrică, eventual căptuşită cu material antifriefiune. Tija pistonului se asamblează rigid în locaşul gîtului (eventual inter-punînd o pană), iar biela se articulează pe bulon, care e calat în perefii capului de cruce şi are axa perpendiculară pe axa tijei pistonului.
în general, corpul şi tălpile capului de cruce se confecfionează din ofel turnat, iar bulonul de articulafie se confecfionează din ofel forjat, de obicei tratat termic (de ex. cementat) şi netezit.
Se construiesc capete de cruce pentru una sau pentru două glisiere de ghidare, avînd două tălpi cu cîte o suprafafă de alunecare, eventual o singură talpă cu doua sau cu mai multe suprafefe de alunecare (în ultimul caz, talpa e nervurată lateral, suprafefele de alunecare fiind fefele nervurilor). Capefelede cruce se folosesc la motoare cu abur, la unele motoare cu gaz, etc.
VIU. Schem a) simetric
■	tălpi; c) asimetric cu o talpă; d) asimetric cu o
fig. V/f/c), care edispu- talpă nervurată; 1) cilindru; 2) piston; 3) tija pis-să deasupra axei tijei tonului; 4) cap de cruce; 5) talpă; 6) glisieră;
. ,	|	•	.	i	7)	bielă motoare,
pistonului şi are doua	'
planuri de alunecare exterioare; cap de cruce asimetric cu o talpă nervu-rată,pentru o glisieră exterioară tălpii (v. fig. VIII d), care e dispusă deasupra axei tijei pistonului şi are mai multe, planuri de alunecare, constituite de nervuri laterale cari intră în şanfuri le corespunzătoare practicate în interiorul glisierei. Capul de’cruce pentru o glisieră are greutate mai mica decît cele pentru două glisiere, iar capul de
IX. Cap dş cruce simetric cu două tălpi.
/) corp; 2) talpă; 3) gît; 4) bulon de articulafie; 5) adaus antifriefiune; 6) pinten; 7) vas de uns.
X, Cap de cruce asimetric cu două tălpi.
7) corp; 2) talpă; 3) gît; 4) bulon de articulafie; 5) adaus antifriefiune; 6) pinten; 7) vas de uns; 8) locaş de pană; 9) glisieră; 10) cap de bielă.
cruce cu talpă nervurată prezintă avantajul că are o suprafafă totală de alunecare mare; deci presiunea specifică şi uzura sînt reduse.
25*
Cap funcjional
388
Cap funcfional
Unele capete de cruce sînf echipate cu un pinten (v. fig. X), confecţionat monobloc sau solidarizat cu corpul acestora, de care e articulată bara de legătură dintre capul de cruce şi bara de avans (de ex. la distribuţia Heusinger).
Ungerea suprafeţelor de alunecare poate fi manuala, cu pompe ori cu vase de uns, sau forţată, prin pompe cari refulează uleiul în canalele de ungere ale glisierelor. Bulonul de articulaţie e uns, fie printr-un canal din capul de bielă, fie printr-un canal axial din bulon, care se termină pe suprafaţa acestuia.
Capul de cruce al sertarului. Mş.; Cap de cruce în mecanismul de distribuţie al unui motor cu abur, prin care se realizează o legătură cinematică de articulaţie uniaxială între tija unui sertar plan sau cilindric şi bara de antrenare (de ex. bara de avans, la distribuţia Heusinger), pentru a obţine mişcarea rectilinie-alternativă a sertarului (v. fig. XI). în general,
XII. Cap de cuplare peniru conducta de încălzire.
1) flanşa; 2) zăvcr; 3) cioc.
XIII. Cap de cuplare pentru conducta de frînă. f) scoică; 2) gheară; 3) garnitură de etanşare.
dintr-un zăvor rabatant, al cărui cioc se prinde de capul celeilalte semiacuplări, asigurînd astfel legătura etanşă dintre acestea (v. fig. XII). Capul de cuplare folosit la conducta de aer comprimat, care are semiacuplări flexibile, are formă de scoică cu gheare şi garnituri de etanşare de cauciuc (v. fig. XIII); prin rotirea manuală sub un unghi mai mic decît 90° se obţine o asamblare etanşă între cele două semiacuplări. Sin. (parţial) Scoică de cuplare.
Cap distribuitor. Mş.; Aparat din echipamentul de aprindere cu baterie-bobină al motoarelor cu electroaprindere, care cuprinde un distribuitor, un ruptor şi eventual regulatorul de avans (v. fig. XIV). Capul distribuitor e constituit dintr-o
1) capacul sertarului; 2) glisieră; 3} patină; 4) corpul capului de cruce; 5) piulifă de reglare; 6) tija sertarului.
corpul capului de cruce (de ofel) are o cavitate longitudinală, prin care trece tija filetată a sertarului, şi e prelungit lateral cu două cepuri de articulafie, pentru legătura cu bara de avans; corpul e completat cu una sau cu două patine, cu suprafafa de alunecare de obicei cilindrică.
Pozifia acestui cap de cruce fafă de sertar poate fi reglată prin intermediul a două piulife, montate pe tija sertarului, la cele douăexfremitafi ale capului de cruce. în pozifia de reglaj intenfionată, piuli-fele se strîng pe capul de cruce şi se imobilizează cu siguranfe.
Ungerea patinelor poate fi manuală sau forfată, iar a cepurilor e de regulă manuală.
Cap de cuplare.
C. f.: Piesă metalică de legătură, montată între două vehicule de cale ferată, Ia capătul liber al semiacuplărilor din conducta de abur sau de aer. Acest cap permite să se efectueze cu uşurinfă, manual, o legătură etanşă între cele două semiacuplări. Capul de Cuplare folosit la conducta de abur pentru încălzirea trenurilor, care are semiacuplări metalice, e constituit dintr-o flanşă şi
XIV. Aprinderea prin cap distribuitor (Delco).
?) baterie; 2) cheie de contact; 3) rezistenfă; 4) miezul bobinei de inducfie; 5) înfăşurarea primară (de joasă tensiune); 6) înfăşurarea secundară (de înaltă tensiune); 7) capacul capului distribuitor (capacul Delco-ului); 8) bornă centrală; 9) resort de contact; 10) luleaua (peria) distribuitorului; 11) scînteie . de contact; 12) bornă laterală; 13) cablu de bujie; 14) bujie; 15) electrodul bujiei; 16) scînteie de aprindere; 17) masa motorului; 18) partea superioară a axului capului distribuitor; 19) resortul ruptorului; 20) ciocănelul ruptorului; 21) contraciocănelul ruptorului; 22) cama ruptorului; 23) condensator; 24) regulator centrifug, pentru reglarea automată a avansului de aprindere; 25) pîrghie pentru reglarea manuală a avansului de aprindere, servind şi ca bornă de intrare a curentului primar la ruptor; 26) cuplaj reglabil; 27) partea inferioară a axului capului distribuitor; 28) pinion de antrenare; 29) închiderea circuitelor prin „masa" maşinii.
casetă (metalică) montată pe blocul-cilindru, în care sînf montate ciocănelele ruptorului (mai exact, ciocănelul oscilant şi contraciocănelul fix) şi condensatorul, şi dintr-un capac (de masă plastică electroizolantă), pe a cărui suprafafă laterală interioară sînt dispuse un număr de ploturi egal cu cel al.cilindrilor motorului; în plus, capul distribuitor are două elemente rotative în interior, şi anume cama ruptorului şi luleaua distribuitorului, montate pe un ax antrenat de arborele cu came al motorului şi uneori de arborele dinamului.
Ruptorul e conectat în serie (prin bornele ciocănelelor) în circuitul primar al aprinderii, în care curentul circulă de la o baterie de acumulatoare (rareori de la un dinam) la înfăşurarea de joasă tensiune a bobinei de inducfie, trecînd prin contactele contraciocănelului şi ciocănelului. La ruptoarele cu un contact (v. fig. XV), cama ruptorului are un număr de muchii egal cu al cilindrilor motorului, iar la cele cu două contacte, cama are de două ori mai pufine muchii. Cînd se roteşte axul ruptorului (la turaua arborelui cu came), pe care e calată cama, muchiile camei ruptorului îndepărtează contactele ciocănelelor şi se între
Cap funcfional
389
Cap funcfional
XV. Ruptor.
I) casefa distribuitorului; 2) camă;
3)	ciocănel (ciocănel mobil);
4)	contraciocănel (ciocănel fix);
5)	contacte; 6) condensator; 7) ure-
che de acfionare.
rupe circuitul primar, ceea ce produce variafia fluxului magnetic din bobina de inducfie; în acest moment, circuitul primar se închide prin condensator. — Distribuitorul e conectat în serie (prin lulea şi ploturi) în circuitul secundar al aprinderii, în care curentul circulă de la bobina de inducfie la bujiile motorului, trecînd prin luleaua şi ploturile distribuitorului, Cînd se produce variafia fluxului magnetic în bobină, se induce o tensiune electromotoare în înfăşurarea de înaltă tensiune a acesteia, astfel încît în circuitul secundar circulă un curent care trece de la lulea la ploturi, fiind distribuit la bujii într-o ordine prestabilită (prin conexiuni adecvate între ploturi şi bujii).
Reglarea avansului la aprindere se obfine învîrtind casefa capului distribuitor, de exemplu manual, în sensul de rotafie al axului, pentru micşorarea avansului, sau în sens invers, pentru mărirea avansului. Pentru reglarea automată a avansului, capul distribuitor poate fi echipat cu un regulator centrifug sau cu depresiune. — Regulatorul centrifug (v. fig. XV/ a şi b), montat Ia partea inferioară a capului distribuitor, modifică avansul la aprindere în acelaşi sens cu variafia turafiei motorului, prin deplasarea a două contragreu-tafi, datorită forfei centrifuge. Cîndturafia motorului e joasă (v. fig. XVI a), contragreutăfile 5 sînt apropiate de cama 2, iar cînd turafia creşte (v. fig. XV/ b), acestea se îndepărtează de cama 2 şi o roteşte astfel, încît să provoace întreruperea mai curînd a circuitului primar. — Regulatorul cu depresiune (v. fig. XV/ c), legat printr-o conductă cu colectorul de aspirafie al motorului şi prin tije cu pîr-ghia de avans a capului distribuitor, are o membrană care e influenfată de variafiile de presiune din cilindrul motorului.
Cînd depresiunea creşte, datorită creşterii turafiei sau a sarcinii, se obfine creşterea avansului, comandată prin tijă.
Legăturile capului distribuitor cu bateria de acumulatoare, cu bobina de inducfie şi cu bujiile motorului se fac prin cabluri (numite fişe), circuitul fiind monofilar, închis prin „masa" motorului; se recomandă ca borna pozitivă a bateriei să fie legată la „masă", pentru a prelungi durata de func|ionare a bujiilor. Circuitul primar poate fi întrerupt printr-un întreruptor, montat în serie în acest circuit, în care mai sînt montate un ampermetru (instalat, la vehicule, pe tabloul de bord al acestora) şi o rezistenfă de protecfie.
Sistemul de aprindere cu baterie-bobină:l la care se foloseşte capul distribuitor, prezintă avantajul că asigură producerea unor scîntei de înaltă tensiune la bujii, chiar cînd turafia motorului e redusă. La motoarele mari, de obicei la cele cu mai mult decît opt cilindri, se montează două capete distribuitoare.
Cap divizor, Mett., Ut.: Mecanism folosit la unele maşini-unelte (de ex. la maşini de frezat) pentru însemnarea unor diviziuni echidistante sau pentru efectuarea unor tăieturi echidistante pe un obiect. Capul divizor e echipat cu un disc divizor cu găuri echidistante (eventual se folosesc discuri diferite, interschimbabile), care poate fi simplu sau multiplu, după cum găurile sînf dispuse pe unu ori pe mai multe cercuri. Divizarea, prin însemnare sau tăiere, se obfine dacă discul divizor se găseşte în mişcare relativă fafă de un deget care poate intra succesiv în găurile discului.
Cu capul divizor se efectuează divizări circulare (de ex. la rofi cu dinfi drepfi sau la arbori canelafi) sau elicoidale (de ex. la rofi cu dinfi elicoidali sau la alezoare), şi anume: pentru divizarea circulară, obiectul e prins pe un cap divizor calat pe maşina-unealtă şi e rotit de acesta cu un anumit unghi, în intervalul de timp dintre două treceri ale cufitului; pentru divizarea elicoidală, obiectul e prins pe un cap divizor calat pe masa maşinii-unelte şi e rotit continuu de acesta în timpul tăierii, iar masa (împreună cu capul divizor) efectuează concomitent o mişcare de avans longitudinal.—
Se deosebesc capete divizoare simple, complexe şi univer-sale.pentru divizare directă, indirectă, combinată sau diferenfială.
Cap divizor simplu: Cap divizor la care obiectul e calat pe un arbore solidar cu un disc divizor simplu (cu găuri echidistante situate pe acelaşi cerc), divizarea fiind obfinută la rotirea discului prin fafa unui deget imobil sau la rotirea degetului prin fafa discului imobil.
Acest cap divizor(v. fig. XVII), al cărui disc are 10-«-24de
XVI. Regulatoare automate de avans (săgeata indică sensul de rotafie al camei). a), b) regulator centrifug; c) regulator cu depresiune; f) casetă metalică; 2) camă; 3) ciocănel; 4) contraciocănel; 5) contragreutate; 6) placă învîrtitoare; 7) membrană.
XV/l. Cap divizor simplu.
/) suport; 2) arbore port-piesă; 3) disc divizor simplu; 4) deget; 5) piulifă de reglare.
găuri, se foloseşte la divizări directe (simple), de exemplu la frezarea piuiifelor exagonale sau pătrate.
Cap divizor complex: Cap divizor la care obiectul e calat pe un arbore (port-piesă) solidar cu o roată dinfată, angrenată cu un şurub-melc care roteşte o .manivelă cu deget prin fafa unui disc divizor multiplu (cu găuri echidistante situate pe mai multe cercuri concentrice).
Acest cap divizor (v. fig. XVIII), al cărui disc divizor multiplu are cîte 15-49 de găuri pe fiecare cerc concentric, se
XVIII. Cap divizor complex.
I) suport; 2) dispozitiv pentru prinderea piesei; 3) disc divizor multiplu; 4) deget; 5) manivelă; 6) roată dinfată; 7) şurub-melc.
foloseşte pentru divizări indirecte, de la 2--400 ds diviziuni. Astfel, daca raportul de transmisiune dintre roata dinfată şi
Cap funcfionai
390
Cap func}iona!
şurubul-meic e 1/^72= 1/40---1/80, obiectul de prelucrat se roteşte cu un unghi a=360/(m'n), cînd degetul se deplasează cu o diviziune pe un cerc cu n găuri.
Cap divizor universal: Cap divizor la care obiectul e calat pe un arbore (port-piesă) solidar cu un lanf de rofi dinfate interschimbabile, ultima roată fiind angrenată cu un şurub-melc pe care e calat discul divizor. Obiectul de divizat e rotit cu unu sau cu mai mulfi paşi (mişcarea absolută), atît prin mişcarea degetului (mişcarea relativă), cît şi printr-o mică rotafie suple-mentară a discului divizor (mişcarea conducătoare); mişcarea degetului nu mai e independentă, ci îi corespunde şi o mişcare a discului divizor.
Acest cap divizor (v. fig. X/X) se foloseşte pentru divizări diferenfiale exacte, de la 2*”360 de diviziuni; pentru frezarea
cu suprafafă mare de contact cu gazele. — La capetele de emisiune cu patru găuri circulare (v. fig. XXII), aburul de la fiecare
a	b	c
XXI. Tipuri de secfiuni de evacuare ale capetelor de emisiune, a) în cruce; b) cu patru găuri circulare; c) în siea.
cilindru e evacuat prin cele două găuri diametral opuse, canali-
a	b	c
XIX. Cap divizor universal, cu rofile peniru împărfirea diferenfială. e) şl b) vederi verticale; c) schema de funcfionare; 1) disc divizor solidar cu manşonul 9; 2) deget solidar cu şurubul-melc; 3) şi 4) angrenaj compus din şurubul-melc 3 şi din roata elicoidală 4 solidară cu arborele port-piesă şi cu roata dinfată 5; 5),‘5a), 5 b) şi 5c) rofi intermediare (de schimb) pentru împărfirea diferenfială; 6) roată elicoidală cuplată cu (5 b), respectiv cu (5 c); 7) roată elicoidală, care prin rofile 8 şi 8a şi manşonul 9 transmite mişcarea suplementară
discului divizor 1.
şanfurilor elicoidale e necesar ca maşina-unealtă să aibă mecanism diferenţial.
Cap de emisiune. C. Uf.: Piesă tubulară tronconică din camera de fum a căldărilor de locomotivă, dispusă axial cu coşul acesteia, prin care aburul uzat din cilindri e evacuat în atmosferă sub forma unei pînze conice.
Capul de emisiune, care împreună cu coşul şi cu camera de fum formează dispozitivul de tiraj al locomotivei, favorizează tirajul prin frecarea gazelor de ardere (din focar) cu aburul evacuat; această frecare antrenează gazele pe coş, producînd în camera de fum o depresiune care influenfează întregul traseu al gazelor în interiorul căldării, ceea ce măreşte vitesa lor de curgere şi activează pătrunderea aerului comburant sub grătarul cutiei de foc.
Eficacitatea tirajului pentru un cap de emisiune obişnuit (de secfiune circulară) depinde (v. fig. XXJ de: diametrul orificiu Iui superior al capului (numit gură), distanfa de la acesta pînă la baza coşului, dimensiunile coşului (diametrii extremi şi înălfimea), coaxialitatea cu axa coşului, forma secfiunii de ieşire a aburului prin capul de emisiune şi modul în care se realizează canalizarea în inferiorul acestuia a aburului venit de la cilindri. Se construiesc diverse forme de secfiuni ale orificiului superior (de emisiune), de exemplu în formă de cruce, de găuri circulare multiple, de stea, etc. (v. fig. XX/), cari realizează pînze de abur
XX. Cap de emisime cu secfiune circulară fixă.
1) corpul; 2) perete despărţitor.
zarea interioară respectivă a acestor găuri neavînd nici o legătură cu canalizarea celorlalte două găuri corespunzătoare celuilalt cilindru. — La capetele de emisiune cu secfiune comună de ieşire a aburului de la cei doi cilindri (v. fig. XXIII), aburul evacuat de la un cilindru pătrunde inevitabil şi în canalul care duce spre celălalt cilindru, sporind astfel contrapresiunea pe pistonul respectiv, ceea ce e un dezavantaj.
Capetele de emisiune se împart în două categorii, şi anume: capete de emisiune fixe, la cari secfiunea de evacuare rămîne constantă în timpul funcfionării locomotivei; capete de emisiune reglabile, la cari secfiunea de evacuare poate fi variată după necesitate în timpul funcfionării, pentru a regla intensitatea tirajului. Reducerea secfiunii de evacuare a capului de emisiune produce o sporire a vitesei aburului, deci o creştere a depresiunii în camera de fum, ceea ce măreşte intensitatea arderii şi sporeşte producfia de abur a căldării. De altă parte, reducerea secfiunii de evacuare măreşte rezistenfă la ieşirea aburului, sporind contrapresiunea pe piston şi micşorînd astfel lucrul mecanic util dezvoltat în cilindri.
Capetele de emisiune fixe realizează automat un reglaj al tirajului, deoarece la o sporire a consumului de abur în cilindri rezultă o creştere a vitesei de evacuare a aburului, deci intensi-
XXII. Cap de emisiune cu patru găuri circulare. /) şi 2) canalele de evacuare a aburului din cei doi cilindri.
Cap funcfional
391
Cap funcfional
ficarea tirajului. — Fig. XXIV reprezintă un cap de emisiune fix, echipat cu o bară de seefiune dreptunghiulară; se folosesc
XXIII. Circulafia aburului prin capul de emisiune,
a)	la capul de emisiune cu seefiune comună de ieşire a aburului; b) la capul de emisiune cu patru găuri circulare.
şi bare-cufit cu seefiune triunghiulară dispusă diametral la gura de evacuare, pentru despicarea pînzei de abur. Uneori, capetele
XXIV, Cap de emisiune fix. 1) corp; 2) cufit.
XXVI. Cap de emisiune reglabil, cu clape. I) corp; 2) clape semicilindrice mobile.
Capul de emisiune sa confecfionează prin turnare din fontă şi se prelucrează atît la gură, cît şi pe porfiunile de asamblare. El se montează de obicei pe un suport transversal în camera de fum sau chiar pe virola acesteia, coaxial cu coşul, fiind asamblat direct cu fevile de emisiune, prin două ramificafii; alteori se montează pe o coloană de emisiune, care e o piesă tubulară (verticală) de legătură între capul de emisiune şi fevile de emisiune.
în jurul orificiului capului de emisiune se mo.ntează suflerul (feavă circulară perforată), cu ajutorul căruia se realizează tirajul artificial în timpul stafionării locomotivei, folosind aburul viu de la căldarea de abur. Tot în jurul capului de emisiune se solidarizează, uneori, parascînteiul.
Cap de erupfie. Expl. petr., Uf.; Dispozitiv în instalafia de suprafafă a unei sonde în erupfie (naturală sau artificială), care serveşte la controlul şi la reglarea curentului eruptiv (de fifei, gaze), la dirijarea acestuia într-o anumită linie de erupfie şi, dacă e nevoie, la închiderea sondei. Capul de erupfie e construit dintr-un ansamblu de armaturi (de ofel de calitate superioară, deoarece trebuie să suporte presiunea existentă în sondă, şi să reziste şi la acfiunea corozivă a apelor sărate cari însofesc fifeiul, sau la acfiunea de roadere a nisipului antrenat din strat), care se montează deasupra dispozitivului de susfinere a coloanei de fevi de extracfie. La şantierele noastre se utilizează capete de erupfie cu un singur braf (v. fig. XXVII a) şi cu două brafe (v. fig, XXVII b). Capul de erupfie cu un singur braf consistă
I) corp; 2) pîrghie de manipulare; 3) piesă conică pentru varierea secfiunii de evacuare; 4) tija dispozitivului de reglare a evacuării.
de emisiune fixe sînt construite astfel, încît gura de emisiune să poată fi înlocuită, la nevoie, cu altă gură, de seefiune diferită.
Capetele de emisiune reglabile permit varierea acestui reglaj automat în raport cu necesităfile arderii, dar reclamă o finefe de manipulare care nu totdeauna poate fi realizată în mod corect. — Fig. XXV reprezintă un cap de emisiune reglabil, variafia secfiunii fiind obfinută prin ridicarea sau coborîrea unei piese tubulare (de formă conică la exterior) în interiorul orificiului circular al capului de emisiune fix. Acfiunea de ridicare sau coborîre se comandă de la distanfă, prin pîrghii.
—	Fig. XXVI reprezintă un alt tip de cap de emisiune reglabil, la care reglajul se obfine cu ajutorul a două clape semicilindrice (curbe), dispuse la gura capului de emisiune fix şi cari se pot roti în jurul unor axe orizontale, modificînd astfel secfiunea de ieşire ra aburului.
XXVII. Cap de erupfie. a) cu un braf; b) cu două brafe; 1) reduefie (bonetă); 2) ventil principal; 3) crucea masivă; 4) ventile laterale; 5) dispozitiv port-duză; 6) cap de lansare penfru curăfitorul de parafină; 7) supapă de refinere; 8) ventil.
din o reduefie (bonetă), un ventil principal de 4*"6" (care serveşte la oprirea sondei în cazul defectării armaturilor capului de erupfie şi care nu trebuie folosit decît în cazurile strict necesare, deoarece defectarea lui periclitează siguranfa sondei, iar pentru schimbare, sonda trebuie „omorîtă"), o cruce masivă, două ventile laterale de 2*-3" (cari servesc la oprirea sondei în scopul controlului sau al schimbării duzei, cum şi la inversarea circuiafiei în cazul „omorîrii" sondei prin circulafie inversă), un dispozitiv port-duză sau o duză reglabilă, un cap de lansare pentru curăfitorul de parafină al conductei de fifei, o supapă de refinere şi un ventil la capul conductei de amestec, între piesele cari formează capul de erupfie se montează inele de etanşare de ofel. Pentru a evita oprirea temporară a sondei în cazul controlului sau al schimbării duzei, se foloseşte capul
Cap funcfional
392
Cap funcfional
de erupfie cu două brafe. Acesta e identic cu primul, cu singura deosebire că la crucea masivă se mai montează un braf cu două ventile laterale şi un dispozitiv port-duză sau o duză reglabilă. Brafele se leagă printr-o conductă de 4" echipată cu două ventile de 4" şi cu capul de lansare pentru curăfitorul de parafină. Amestecul de gaze şi fifeî e dirijat prin manevrarea ventilelor de pe cele două brafe.
Capetele de erupfie sînt echipate şi cu: armaturi pentru manometre (pentru măsurarea presiunii amestecului eruptiv la gura pufului; pentru măsurarea presiunii din spafiul inelar dintre coloană şi fevile de extracfie); locaş pentru termometre; ventil de scurgere pentru luat probe de fifei direct de la gura pufului, etc.
XXVIII. Cap universal al havezei VTU-1.
1) arbore de antrenare în mişcarea de lucru; 2) şi 23) acuplaje; 3-4) angrenaj cilindric interior; 5-6) şi 12-13) angrenaje conice; 7) arborele rofii stelate; 8) roată stelată; 9) suportul braţului de havat; 10) carcasă; 11) arbore de manevră a capului de havat; 14-15) şi 21-22) angrenaje melc-roată mel-cafă; 16-17-18) angrenaj cilindric exterior cu roată dinfată intermediară; 19-20) angrenaj cilindric exterior; 24) ghidaj pentru mişcarea de rotafie a capului.
1-2-3-4-5-6-7-8) lanful cinematic al mişcării principale; 11-12-13-14-15) lanfuI cinematic al mişcării de rotire a capului în jurul unei axe orizontale; 1 1-22-16-17-18-19-20-21) lanful cinematic al mişcării de rotire a brafului în jurul axei rofii stelate.
' Cap de fixare. Mett., Ut,: Sin. Port-burghiu (v. Burghiu, port- ~).
Cap de forfă. Ut.:	Subansamblu al maşinilor-unelte
(simple, complexe sau agregate), constituit din unu sau din mai multe mecanisme, care e folosit pentru acfionarea unei scule sau a unei port-scule. Capul de forfă poate cuprinde unu sau mai multe axuri principale, un lanf cinematic de antrenare a acestora (constituit de ex. din motor, reductor sau cutie de vitese şi distribuitor) şi un lanf cinematic propriu de avans, -Capul de forfă serveşte la efectuarea operafiilor cu o anumită sculă sau port-sculă, independent ori simultan cu alte capete de forfă, însă coordonat în cadrul ciclului de lucru al maşinii-unelte. — După natura operafiilor efectuate şi a sculelor folosite, eventual după maşina-unealtă pe care o echipează, capul de forfă e numit: cap de carotieră (v.), cap de filetat (v. Filetat, cap de ~), cap de frezat (v. Frezat, cap de ~), cap de găurit (v. Găurit, cap de ~), cap de haveză (v.), cap de honuire (v.), cap de vibro-netezire v.), etc. — După numărul de axuri principale, se deosebesc capete de forfă monoaxe şi capete de forfă muitiaxe. — După sistemul de acfionare a sculelor, capetele de forfă pot fi: capete de forfă mecanice, capete de forfă hidraulice, capete de forfă hidromecanice, electrice, electronice, etc. — Exemple:
Cap de haveză. Mine, Ut.: Subansamblu al havezelor universale, care confine mecanismul pentru antrenarea în mişcare de lucru a lanfului de havat, asigurînd transmiterea mişcării în orice pozifie posibilă a brafului maşinii. în carcasa capului de haveză — compusă din mai multe piese asamblate, unele printr-un ghidaj de rotire, iar altele prin şuruburi — sînt cuprinse (v. fig. XXVIII): piesele lanfului cinematic dintre arborele de antrenare şi roata stelată de acfionare a lanfului, şi anume: un acuplaj, un angrenaj cilindric inferior şi un angrenaj conic; piesele lanfului cinematic pentru rotirea capului de haveză în jurul unei axe orizontale, şi anume capul arborelui de manevră (acfionat de mecanismul de propulsiune al havezei, prin intermediul reductorului de vitesă), un angrenaj conic şi un angrenaj melc-roată melcată; piesele lanfului cinematic pentru rotirea brafului de haveză în jurul axei rofii stelate, şi anume capul arborelui de manevră menfionat mai sus, două angrenaje cilindrice exterioare şi un angrenaj melc-roată melcată. Capul universal de haveză permite hava-rea de făgaşuri verticale, orizontale sau înclinate în vatră, în acoperiş şi în perefii laterali.
Cap de honning. Mett., Ut.: Sin. Cap de honuire (v.).
Cap de honuire. Mett., Ut.: Unealtă de aşchiere, în formă de colivie de veverifă, constituită dintr-un arbore rotativ la care sînt legafi elastic (prin resorturi) 3-*-8 segmenfi abrazivi (v. fig. XXIX). Capul de honuire poate fi folosit la prelucrarea
XXIX. Cap de honuire.
1) arbore de antrenare; 2) articulafie universală; 3) segmenfi abrazivi; 4) şurub de reglare a diametrului; 5) şarniere port-segmenfi; 6) piesă de ghidare penfru conurile 8 şi fălcile 9; 7) resort care depărfează conurile 8, cînd se slăbeşte şurubul 4; 8) oonuri de reglaj mobile în direcfie axială; 9) fălci porf-segmenfi (mobile în direcfie radială); 10) resorturi inelare, cari presează spre exterior fălcile 9, cu port-segmenfli 5 şi segmenfii 3,
găurilor de diferifi diametri, deoarece pozifia segmenfilor poate fi modificată printr-un şurub de reglare.
Cap funcfional
393
Cap funcfional
Cap de maşină de frezat. Ut.: Ansamblul dispus la partea superioară a corpului anumitor maşini de frezat, care are func-fiunea de a susţine arborele principal al maşinii, şi de a-i transmite mişcarea rotativă de lucru principală. Capul poate fi fix sau deplasabil. La maşina de frezat orizontală, capul e fix şi susţine palierul axului principal port-sculă. La maşinile de frezat verticale, capul susţine arborele vertical, pe care se prinde freza. La unele maşini de frezat verticale, capul poate avea o mişcare de coborîre sau de ridicare pe verticală; se poate numi şi capul port-freză. La alte maşini de frezat verticale, capul de maşină e orientabil, prin rotire în ambele sensuri.
Cap de supernetezire. Meff., Ut.: Sin. Cap de vibro-netezire (v.).
Cap de vibronetezire. Mett., Ut.: Dispozitiv folosit la operaţia de vibronetezire (v.), atît pentru prinderea uneltelor abrazive, cît şi pentru antrenarea acestora într-o mişcare rectilinie oscilatorie sau înfr-o mişcare de rotaţie complexă. După felul maşinii-unelte la care se execută prelucrarea, capul de vibronetezire se fixează, fie pe căruciorul unui strung normal, fie pe suportul discului abraziv al unei maşini de rectificat rotund exterior, fie pe suportul respectiv al maşinii de vibronetezit.
Fig. XXX reprezintă un model al unui cap de vibronetezire, penfru efectuarea lâ strung a unei operafii de vibronetezire
roti în jurul axului 12, opritoarele 13 servind la limitarea unghiului acestei oscilaţii. Sin. Cap de superfiniţie.
Cap de furtun rotar y. Expl. petr., Ut.: Ansamblu terminal la fiecare capăt al unui furtun pentru forajul sondelor, prin care se face legătura dintre furtun şi încărcătorul de noroi de la manifoldul pompelor, de o parte, şi dintre furtun şi luleaua capului hidraulic, de altă parte. La capul de legătură al furtunului se pot monta fie flanşe, fie racorduri cu şurub.
Capul de furtun rotary trebuie să satisfacă în exploatare următoarele condiţii: să fie rezistent şi să nu permită smulgerea furtunului, adică să asigure o continuitate perfectă în circuitul fluidului de foraj şi siguranţă în ce priveşte pericolul de accidentare a personalului care lucrează la sondă; să nu se desfacă de Ia flanşa încărcătorului sau de la flanşa lulelei capului hidraulic; să rămînă perfect etanş la presiunea hidraulică de încercare şi de lucru corespunzătoare tipului de furtun rotary
XXXI. Cap de furtun roiary, tip greu.
I) şi 2) casete; 3) burlan de protecfie; 4) şi 5) pene; 6) iub; 7) şuruburi cu cîte două piulife; 8) furtun de cauciuc.
XXX. Cap de vibronetezire. a) sscfiune longitudinala şi vedere; b) suportul barelor abrazive ale capului de vibronetezire; 1) camă frontală; 2) rolă;
3) arbore principal al capului de vibronetezire; 4) resort reglabil; 5) resort pentru apăsarea	elastică a barelor	abrazive
pe suprafafa piesei; 6) manetă pentru ridicarea rapidă a barelor abrazive; 7) bară abrazivă; 8) placă de prindere; 9) bulon;
10) opritor; 11) traversă port-bare abrazive;
12) ax; Î3)	opritor; 14) piesa	care se
prelucrează.
cilindrică interioară. Mişcarea rectilinie oscilatorie a barelor abrazive e transmisă de la roata de curea a capului de vibronetezire, prin cama frontală 1, rola 2 şi arborele principal 3; resortul e	apasă rola 2 pe	cama frontală	1.	Barele	abrazive	7
se fixează	pe suporturi cu	ajutorul	plăcilor	8.	Suporiul	barei
abrazive se poate aşeza liber pe generatoarea suprafeţei cilindrice care se prelucrează, oscilînd în jurul bulonului 9, iar unghiul acestei oscilaţii e limitat de opritorul 10. Pentru autoreglarea barelor abrazive şi pentru asigurarea apăsării lor egale pe suprafaţa care se prelucrează, ambele suporturi ale barelor abrazive sînt fixate pe o traversă comună 11, care se poate
la care e montat; să asigure o legare rapidă şi comodă at/t la încărcător cît şi Ia luleaua capului hidraulic.
Furtunul obişnuit pentru foraj e confecţionat din straturi succesive de cauciuc, cauciuc pînzat şi cauciuc cu inserţie metalică, iar capul de furtun rotary e format din piese metalice (în general oţel).	Din punctul	de vedere	al modului	de
asamblare a capului de	furtun rotary	la furtunul	propriu-zis,	se
deosebesc: capete asamblate prin pene de ofel şi capete asamblate prin vulcanizare.
în ţara noastră sînt standardizate numai capetele de furtun rotary asamblate prin pene de oţel, unele pentru furtun rotary, tip uşor, recomandate pentru presiunea de regim de 100 at şi presiunea de probă de 150 at, altele pentru furtun rotary, tip greu (v. fig. XXXI),	recomandate	pentru presiunea de regim
de 140 at şi presiunea	de probă de 210 at.
Spre deosebire de capul de furtun rotary tip greu, tipul uşor e echipat cu un singur rînd de pene şi cu o singură casetă.
Pentru a mări rezistenţa şi siguranţa în lucru a capetelor de furtun rotary, ţinînd seamă de presiunile din ce în ce mai mari ale fluidului de	,
circulaţie cerute de condiţiileforajului modern, şi în special la forajul cu turbina de fund, s-au confecţionat furtunuri pentru foraj Ia cari capetele sînt asamblate prin vulcanizare. Un astfel de furtun (v. fig. XXXII) poate lucra la presiunea maximă de 150 at.
Pentru asigurarea capului de furtun de între acesta şi flanşa
XXXII. Cap de furtun asamblat prin vulcanizare. /) ştuf cu flanşă; 2) strat de cauciuc armat; 3) strat de rezistenfă; 4) armatură metalică de sîrmă; 5) flanşă.
eventuale deteriorări se recomandă ca încărcătorului sau flanşa lulelei capului hidraulic să se interpună cîle un mosor cu flanşă dublă.
Cap de gazlift. Expl. petr., Ut.:	Parte componentă
din instalaţia de suprafaţă a sondei în erupţie artificială, care serveşte la susţinerea coloanei de ţevi de extracţie introduse în sondă, la etanşarea spaţiilor inelare, la dirijarea curentului
Cap funcfional
394
Cap funcfional
spre linia de evacuare şi	la dirijarea	gazelor	comprimate
în coloana respectivă a sondei. în funcfiune de caracterul sondei, se deosebesc; cap de gazlift penfru două rînduri de fevi de extracfie, sau numai pentru o singură coloană de fevi de extracfie.
Capul de gazlift pentru	două	rînduri	de fevi	de extracfie
(v. fig. XXXIII a) se compune	din:	un teu	aşezat pe flanşa co-
loanei de exploatare, echipat cu un ventil v lateral prin care se leagă spafiul inelar cu conducta de gaze comprimate sau de fifei; un al doilea teu, aşezat pe primul, echipat cu dispozitiv de susfinere a coloanei exterioare de fevi de extracfie şi cu un ventil lateral pentru gaze comprimate; un dispozitiv de susfinere a coloanei inferioare de fevi de extracfie; un al treilea teu, legat cu îinia de evacuare a amestecului de fifei şi gaze. Capul de gaz-lift pentru o singură coloană de fevi de extracfie (v. fig. XXXIII h) e asemănător cu partea superioară a capului descris anterior, avînd un singur teu pentru introducerea agentului de lucru în spafiul inelar, montat direct pe flanşa coloanei de exploatare. La sondele cu caracter semieruptiv, deasupra dispozitivului de susfinere a coloanei centrale de fevi de extracfie, la ambele tipuri de capete, se montează ventile. Adeseori, drept capete de gazlift se utilizează capete de erupfie cari, după încetarea erupfiei naturale, rămîn Ia sonde.
Cap hidraulic. Expl. petr., Ut,: Utilaj petrolier folosit la instalafiile de foraj, cu ajutorul căruia se asigură trecerea etanşă a noroiului de foraj de la pompe în garnitura de foraj care se roteşte (pentru a asigura circuitul) şi se susfine greutatea întregii garnituri de foraj aflate în gaura de sondă, în timpul forajului, permifînd suspendarea acesteia de cîrligul macaralei (v. fig. XXXIV).
Capul hidraulic e constituit dinfr-o parte fixă (î) şi o parte mobilă (2).
Partea fixă se prezintă sub forma unei carcase rezistente (pentru a putea susfine greutatea garniturii de foraj), echipată cu o toartă (3) de agăfare la cîrligul macaralei (raza de curbură a secfiunii toartei şi profilul ei interior trebuie să permită agă-farea într-un singur punct) şi cu o piesă de racordare la furtunul de noroi, numită lulea (4).
Partea mobilă e formată dintr-o feavă de ofel cu perefi groşi, care intră în interiorul carcasei şi se sprijină pe aceasta prin intermediul unui „umăr", situat la partea superioară a acestei fevi şi a unui rulment axial cu role tronconice (rulmentul principal). Partea inferioară a fevii mobile e echipată cu un cep cu filet special normal stînga, cu care se leaqă la prima prăjină a garniturii de foraj.
XXXIII. Cap de gazlift,
a)	pentru două rînduri de fevi de extracfie;
b)	pentru o singură coloană de fevi de extracfie.
în interiorul carcasei se mai găsesc doi rulmenfi radiali (de ghidaj) cu role cilindrice, un rulment cu bile pentru etanşare, la partea superioară a carcasei, şi feava de spălare care conduce curentul de noroi de foraj din	lulea	în	interiorul	părfii
mobile; toate aceste piese se găsesc într-o	baie	de	ulei,	pentru
ungere şi răcire.
Etanşarea între partea fixă şi cea mobilă a capului hidraulic, cum şi înfre feava de spălare (fixă) şi partea mobilă, se asigură cu presgarnituri sau cu inele de etanşare (garnituri) de piele, în formă de V, presate de un resort.
Capul hidraulic e caracterizat prin capacitatea sa de încărcare (în tone) şi prin turafia maximă admisibilă,
în fara noastră sînt standardizate, pentru forajul sondelor de fifei şi de gaze, capete hidraulice ds 60,
150 şi 2501 sarcina maximă de lucru, la o turaţie maximă de 250 rot/min, iar pentru sondeze, capete hidraulice de 3, 10 şi 20 t, pentru turafia de regim de 125 rot/min şi presiuni de 25, 40 şi, respectiv, 60 kg/cm2, ale fluidului de circulafie. Sin. Cap de injecţie.
Cap incandescent. Mş.:
Sin. Cap de aprindere (v.).
Cap de injector. 1. Mş. ferm.: Sin. Ajutaj de injector. V. sub Injector.
Cap de injector. 2. Termot.:
Sin. Jiclor de injector de combustibil lichid. (V. Jiclor de injector.)
Cap de injec}ie. Expl. petr.: Sin. Cap hidraulic.
Cap de înregistrare. Fiz.,
Telc.: Organ din componenfa unui sistem de înregistrare magnetică a sunetelor, care transformă un curent electric variabil într-un cîmp magnetic variabil, aplicat suportului magnetic (fir, bandă, disc) pe care se face înregistrarea.
Capul de înregistrare e un electromagnet obişnuit, de formă circulară, confecfionat dintr-un material cu o mare permeabilitate la valori mici ale inducfiei magnetice (permalloy sau mumetal). Dimensiunile întrefierului, care condiţionează calitatea înregistrării, sînt de ordinul a 30**'50 ţi, depinzînd de vitesa de derulare a suportului magnetic şi de caracteristica de frecvenfă dorită.
Cap de luat abur. Termot.: Sin. Cap de prelevare (v,).
Cap de măsură. Telc.: Element sezisor al unor aparate de măsură electronice, în special de înaltă frecvenfă, separat constructiv de restul aparatului şi legat de acesta printr-un cordon care permite aducerea lui în imediata vecinătate a locului unde se execută măsurarea. Capul de măsură are dispozitive de conectare cît mai simple în montajul asupra căruia se execută măsurarea şi se utilizează pentru reducerea la minimum a conexiunilor în înaltă frecventă, cari ar putea produce erori; de obicei, în capul de măsură se face o detecfie şi el trimite în corpul aparatului o tensiune continuă proporţională cu mărimea măsurată. Voltmefreie electronice, griddip-metrele, unele punfi, etc. au de obicei cap de măsură.
Cap de prelevare. Termot.: Piesă care face parte din armatura fină a căldărilor de abur, folosită la alimentarea cu abur din căldare a conductelor de distribufie spre locul de utilizare.
XXXIV. Cap hidraulic.
I) parte fixă; 2) parte mobilă; 3) toartă de agăfare; 4) lulea; 5) palier cu role conice; 6) palier axial cu bile.
Cap funcfional
395
Cap funcfional
La locomotive, capul de abur folosit la alimentarea cilindrilor cu fluid motor e montat în interiorul căldării şi se numeşte cap de regulator (v.
Regulator). Capul de	.	C~W^ f
abur folosit pentru deservirea instalafiilor auxiliare (injectoare, pompe de ulei, pompe de aer, turbogenera-toare, încălzirea trenuri lor, etc.) poate fi un robinet de trecere cu supapă comandată (acfionată manual direct sau de la distanfă), montat pe corpul căldării (v. fig. XXXV), în general, pentru a nu găuri corpul căldării în prea multe locuri, se foloseşte un cap de abur central pentru deservirea instalafiilor auxiliare. Capul central e constituit (v. fig.
XXXV/) dintr-un corp turnat din bronz, din ofel sau din fonfă de calitate, cu mai multe derivafii (ştufuri), fiecare dintre acestea avînd cîte o supapă şi un mecanism de acfionare individual,
XXXV. Cap de prelevare (robinet) pentru injector. 1) corp; 2) supapă comandată; 3) tijă; 4) piesa de ghidare; 5) pîrghie de comandă.
în locaşul respectiv. Uneori robinetul central e montat separat, fiind legat de capul central printr-o conductă. Montarea pe căldare se face prin intermediul unei lupe (lentile), proba de etanşeitate a acestei asamblări efectuîndu-se odată cu probele de presiune ale căldării. Sin. Cap de luat abur.
Cap de pul verizator. 1. Termot.: Sin. Ji clor de injector de combustibil lichid. (V. Jiclor de injector.)
Cap de pulverizator. 2. Inst. conf.: Sin. Duză de pulverizare (v.).
Cap de redare. F/z., Telc.: Organ din componenfa unui sistem de înregistrare magnetică a sunetelor, destinat să producă o tensiune electromotoare variabilă, indusă de fluxul magnetic variabil creat prin deplasarea suportului magnetic (fir, bandă, disc) pe care sînt înregistrate sunete.
Capul de redare are o construcfie analogă cu aceea a capului de înregistrare. La un aparat de înregistrare magnetică a sunetelor (v. Magnetofon), capul de redare urmează după capul de înregistrare, în sensul de deplasare a suportului magnetic.
Cap-revolver. Ut.: Dispozitiv rotitor de prindere a sculelor sau a port-sculelor, caracteristic strungurilor-revoiver. Capul-revolver poate fi folosit şi la alte maşini-unelfe cu sistemul de prelucrare cu mai multe scule aşchietoare (numite uneori maşini-revolver), de exemplu la unele maşini de frezat ori la unele maşini de găurit (în special la maşini de găurit verticale, cînd o gaură trebuie prelucrată cu burghie de dia-metri diferiţi sau prin operafii succesive de găurire şi alezare). La sirungurile-revolver, capu l-revolver se fixează pe sania longitudinală a acestuia (v. Sania capului-revolver), care ocupă locul corespunzător păpuşii mobile a strungurilor obişnuite.
De cele mai multe ori, capu l-revolver e constituit dintr-o carcasă prismatică (de obicei cu şase feţe) penfru fixarea sculelor, care poate avea (v. fig. XXXVII şi XXXVIII) axa de rotire verfi-
XXXVI. Cap central de luat abur, la locomotivă.
/4-B) axa căldării; 1) corp; 2) supapă (con de laminare); 3) derivaţie la pompa de alimentare cu apă; 4) derivafie la suflător; 5) derivafie la turbogenerator; 6) derivafie la fluier şi la pompa de aer; 7) intrarea aburului; 8) virola căldării.
şi un robinet central de izolare (penfru întreruperea legăturii ia căldare în caz de defectare, revizii sau reparafii); la capetele
XXXVII. Tipuri simple de cap-revolver. a) cap-revolver vertical (vedere de sus); b) cap-revolver înclinat (vedere laterala); 1) patul strungului; 2) cărucior; 3) sanie port-cap-revolver; 4) locaşuri pentru scule; 5) scule; 6) manetă; 7) axa de rotafie a capului-revolver; 8) axa arborelui principal al strungului.
cală, orizontală sau înclinată (cap-revolver vertical, orizontal, respectiv înclinat); la unele strunguri, capul-revolver e constituit
XXXVIII.	Cap-revolver orizontal (disc porf-unelfe) (schemă longitudinală şi vedere din fafă).
1)	patul strungului; 2) discul capului-revolver; 3) axul orizontal al capului-revolver; 4) locaşuri pentru scule;
5)	şi 6) angrenaj cilindric pentru rotirea discului 2;
7)	mecanism roată dinfată-cremaiieră, penfru avansul longitudinal; 8) opritor; 9) roafă de mînă penfru avansul manual prin rotirea capului-revolver; 10) axa arborelui principal al strungului.
centrale cu corpul de fontă sau de ofel, scaunele de etanşare sînt confecfionate din bucele de bronz raportate, prin presare,
dintr-un cilindru, la periferia căruia se montează sculele. în capul-revolver sînt practicate locaşuri de prindere a sculei (directă sau
Cap fermînal
396
Cap terminal
prin intermediul unei port-unelte). în fiecare dintre aceste locaşuri se fixează cîte o sculă, în ordinea corespunzătoare ordinii de succesiune a fazelor de prelucrare, iar aducerea sculelor în poziţie de lucru se face prin rotirea capului, comandată automat sau manual. Mişcarea intermitentă de rotire a capului-revolver impune echiparea acestuia cu un mecanism pentru înzăvorîre în timpul cursei de lucru a săniei şi deszăvorîre în cursa de retragere (v. fig. XXX/X a şi XXXIX b), şi cu un mecanism de rotire (v. fig. XXXIX c).
XXXIX.	Scheme de mecanisme de comandă ale unui cap-revolver cu axa de rotaţie orizontală.
a)	cap-revolver cilindric cu axă de rotafie orizontală pentru strung-revolver manual;
b)	şi c) mecanism de blocare prin zăvor, respectiv mecanism de rotire intermitentă a capului-revolver la un strung automat; I)şi r) sensul mişcării de lucru, respectiv sensul mişcării de retragere a capului-revolver; 1) sanie intermediară; 2) sania capului-revolver; 3) pîrghie de acţionare manuală a săniei 2; 4) arborele capului-revolver; 5) disc de blocare; 6) roata de blocare şi de comandă a rotirii capului-revolver; 7) pîrghie;
8)	clichet; 9) zăvor alunecător; 10) resort;
11)	limîtor.
La strungurile-revolver automate, toate mişcările săniei port-cap-revolver şi ale capului-revolver sînt comandate automat; la strungurile-revolver semiautomate, numai unele dintre mişcările de lucru sînt automate (rotirea capului-revolver şi oprirea săniei), iar la strungurile-revolver manuale toate mişcările capului-revolver sînt comandate manual.
Capetele-revolver prismatice verticale sau înclinate sînt numite uneori turelă; capetele-revolver cilindrice sînt numite de obicei discuri porf-unelte.
Cap de spălare. Expl. petr.: Sin. Cap hidraulic (v.).
Cap de sunet. Cinem.: Dispozitiv de redare a înregistrărilor optice de sunet, prin intermediul căruia fonograma optică de pe o peliculă e convertită în curenfi de audiofrecvenfă. Sin. Bloc sonor.
Pelicula antrenată de nişte tobe dinfate trebuie să aibă o mişcare cît mai uniformă la trecerea prin fafa microopticei de redare, pentru a nu introduce deformafii. Penfru uniformizarea mişcării, capul de sunet are o tobă cu volant, pe care se face citirea, şi un filtru mecanic pentru înlăturarea perturbafiilor mecanice. Volantul e antrenat prin aderenfa peliculei. Fasciculul luminos e concentrat pe fonogramă, de un sistem optic, într-un dreptunghi. De aici fasciculul luminos modulat de fonogramă cade pe o fotocelulă, direct sau prin intermediul unei prisme cu reflexiune totală. Fotocelulă transformă variaţiile fluxului luminos în curenfi de audiofrecvenfă, cari sînt amplificafi apoi înainte de a ataca difuzorul de redare.
Capul de sunet e o unitate de sine stătătoare şi e folosit la proiectoare, la filmfonografe şi la mese'de montaj. Pentru reglarea dreptunghiului de lumină ca lungime, aşezare, înclinare şi ca uniformitate a iluminării se folosesc filme test. Orice abatere
XL. Cap de trolley.
I) bară de trolley; 2) cap de trolley cu. rolă; 3) rolă de contact; 4) piciorul barei de trolley; 5) suport; 6) resort antagonist; 7) fir aerian,
de la mărimea şi pozifia normală a dreptunghiului de lumină duce la scăderea nivelului şi la aparifia distorsiunilor lineara şi nelineare.
Cap de ştergere. Fiz., Telc.: Organ din componenfa unui sistem de înregistrare magnetică a sunetelor, destinat să aplice suportului magnetic înregistrat un cîmp magnetic de înaltă frecvenţă, care să asigure ştergerea semnalului de pe suport (demagnetizarea suportului).
Capul de ştergere are o construcfie analogă cu aceea a capului de înregistrare, cu deosebirea că întrefierul e de aproximativ zece ori mai mare. La un aparat de înregistrare magnetică a sunetelor, fafă de sensul de deplasare a suportului magnetic, capul de ştergere precede capul de înregistrare.
Cap de ştol. Ind. piei., LJt.: Organ al maşinii de ştoluit, care efectuează muierea mecanică a pieilor în operaţia de şto-luire (v.). Capul de ştol poate fi simplu, constituit din două role de ofel arcuite, din două cufite de ştoluit (dintre cari unul e arcuit) şi un recuitor de fibră Vulcan, sau din două role de cauciuc arcuite, un cufit de ştoluit fix şi un recuitor de fibră Vulcan.
Cap de trolley.
Transp., Elt.: Ansamblul pieselor cari permit deplasările necesare ale barelor de trolley, de-a lungul firului aerian. E constituit, în principal, din rolă şi suportul ei, la barele de trolley cu rolă de contact, respectiv din peria de cărbune şi jgheabul apărător, la barele de trolley cu cărbune (v. fig. XL). V. şi Bară de trolley, sub Priză de curent de la linii aeriene.
Cap de tubing. Expl. petr., Ut.: Dispozitiv intermediar între capul de coloană şi capul de erupţie, folosit la sondele în producţie, pentru fixarea şi etan-şarea coloanei ţevilor de extracţie de flanşa coloanei. Capul de tubing susţine coloana ţevilor de extracţie care se înşurubează la o piesă tronconică, numită piatra capului de tubing. Etan-şarea spaţiilor inelare se obţine cu o serie de garnituri de cupru inelare, presate pe suprafaţa exterioară a pietrei, iar legătura între capul de tubing şi capul de erupţie se face cu ajutorul flanşelor de presiune (v. fig. XLI).
Sin. Dispozitiv de susţinere a fevilor de extracfie.
i.	Cap terminal. Tehn.: Proe-minenfă la extremitatea unui obiect, avînd în general dimensiuni transversale mai muri decît acesta, cu care e solidar. Capul terminal se deosebeşte de capăt, prin faptul că ultimul poate să nu fie o extremitate proeminentă.
în general, capul terminal serveşte la exercitarea unei solicitări (de ex. capul de ciocan), la efectuarea unei operafii (de ex. capul de sfredel), Ia realizarea unei asamblări (de ex. capul de nit), etc. Sin. parţial Capăt.
XLI. Dispozitiv pentru susţinerea ţevilor de extracţie.
1) flanşă dublă tip A; 2) mufă specială; 3) piuliţă pentru fixarea mufei speciale; 4) protectorul de filet al mufei speciale; 5) bonetă; 6) şurub penfru strîngerea bonetei de flanşa dublă; 7) inele de etanşare; 8) garnituri -inelare.
Cap terminal
397
Cap terminal
Exemple:
Cap activ. Tehn., Expl. pefr., Ut.: Capătul cablului de extracfie, legat de toba troliului. Sin. Capul cablului de la tobă.
Cap de balans ier. Ut.: Sin. Cap de cal. V. şi sub Balansier.
Cap de batere. Fund.: Dispozitiv care se adaptează la partea superioară a pilofilor bătu fi, de beton armat, pentru a evita deteriorarea acestora în timpul baterii.
Capul de batere e constituit dintr-o piesă metalică în forma unui manşon I, cu o diafragmă 2, pe care se sprijină o pernă de amortisare de lemn 3. Ansamblul e fixat pe corpul pilotului cu ajutorul unei brăfări de ghidaj 4, care împiedică dezaxarea pilotului în cursul baterii. între capul pilotului şi diafragmă se găsesc o cantitate de nisip şi un dop de lemn 5.
Cap de berbec.
Nav., Ut. V. Berbec, cap de
Cap de bielă. Mş.,
Ut.: Capătul mare al unei biele cu capete inegale, în general al unei biele motoare, care e articulat la butonul manivelei (de ex. la roata motoare a locomotivei cu abur), respectiv la manetonul (fusul) arborelui cotit al unui motor cu ardere internă.
V. şi sub Bielă.
Cap de cal. Expl. petr., Ut.: Piesă cu suprafafa exterioară curbată, solidarizată la extremitatea unui balansier, a cărei curbură e determinată astfel, încît distanfa orizontală de la suprafafa ei exterioară la axa de oscilafie a balansierului să rămînă constantă, în orice pozifie a acestuia (v. fig. II). Se foloseşte la balansierele unităţilor sau caprelor de pompare din industria petrolieră, la cari de capul de cal (situat la gura pufului) se leagă prăjina lus-struită, pentru ca prin mişcarea oscilantă a balansierului să se obfină mişcarea verticală rectilinie â prăjinii. Sin. Cap de balansier.
Cap de ciocan. Tehn.: Extremitatea corpului unui ciocan, opusă penei acestuia, care poate avea formă aproximativ prismatică, cilindrică, semisferică, etc., şi a cărei fafă activă e plană sau curbată. V. şi sub Ciocan 1.
Cap cilindric. Tehn., Mett. V. sub Cap de nit.
Cap conic. Tehn., Mett. V. sub Cap de nit.
Cap frezat. Tehn., Mett.: Sin. Cap înecat. V. sub Cap de nit, şi sub Nit.
Cap înecat. Tehn., Mett. V. sub Cap de nit.
Cap de lanf. Tehn.: Za terminală a unui lanf de ancoră, de care se prinde ancora sau se fixează lanful în puf.
E mai groasă decît restul zalelor şi nu are traversă de consolidare (pod).
Cap-linte. Mett. V. sub Cap de nit.
Cap mobil. Expl. petr., Ut.: Capătul cablului de extracţie, care e legat de piston, de lingură, etc.
Cap mort. Expl. petr., Ut.: Extremitatea cablului unei macarale, care nu se derulează în timpul manevrei acesteia, fiind legată de blocul mobil de scripeţi (la macara) ori de blocul fix de scripefi (la geamblac), sau ancorată de talpa turlei ori a caprei (mastului) sondei. Deseori capul mort se leagă la toba unui troliu de mînă, care serveşte ca rezervă pentru manevrarea macaralei, în caz de defectare a instalaţiei obişnuite de
I. Cap de batere, f) piesă metalică; 2) diafragmă; 3) pernă de amortisare;
4)	brăţara de ghidaj;
5)	dop de lemn;
6) nisip.
II. Cap de cal al unui mecanism de pompare. /) cap de cal; 2) extremitatea balansierului; 3) legătura cu prăjina lustruită.
forţă; la ancorarea de capra sondei, capul mort se leagă în mai multe locuri, pentru a împiedica răsucirea lui. Pe capul mort se montează plosca indicatorului de greutate.
Cap de nit. Tehn., Mett.: Extremitatea proeminentă a unui nit, cu dimensiuni transversale mai mari decît cele ale tijei (corpului) nitului. Nitul neutilizat are un singur cap, dar la utilizare i se formează şi al doilea cap, deoarece nitul e un element de asamblare nedezmembrabilă, care prinde obiectele de asamblat înfre capetele sale. V. şi sub Nit.—
După funcţiune, capul de nit poate fi cap de aşezare sau cap de strîngere.
Capul de aşezare e format la fabricarea nitului, de cele mai multe ori prin refulare (la rece pentru niturile mici, respectiv la cald pentru niturile mari). Sin. Cap de bază.
Cap de bază. V. Cap de aşezare.
Cap de închidere. V. Cap de strîngere.
Capul de strîngere e format la realizarea îmbinării prin nituire. El poate fi format prin deformare plastică la cald ori la rece, sau prin explozie. După procedeul de formare a capului, acesta poate fi: cap buterolat, format cu buterola de mînă sau de maşină, uneori cu ciocanul-buterolă; cap ciocănit, format prin ciocănire directă fără folosirea unei buterole, cum sînt de cele mai multe ori capetele conice sau cale plate; cap mandrinaf, la niturile tubulare, format prin mandrinare; cap rulat, la niturile pentru construcţii uşoare, de mecanică fină (de ex. la maşina
hi j k l m
Iii, Capete de nit.
a) nit cu capul format prin nituire; !) şi J') tija (corpul) nitului înainte de nituire (linie întreruptă), respectiv după nituire (linie continuă); 2) capul de aşezare (semirotund); 3) capul de strîngere, înecat, format prin ciocănire.— Capete de aşezare: b) semirotund, la nituri pentru rezistenfă; c) şi d) semirotunde, la nitiur pentru rezistenfă-etanşare; e) şi I) semirotunde, la nituri pentru căldări, respectiv pentru construcfii metalice; g) tronconic, la nituri pentru rezistenfă; h) îne. cat, la nituri penfru rezistenfă-etanşare; /) semiînecat (cap-linte), la nituri pentru tinichigerie; j) plat, la nituri pentru dogărie, k) şi I) tronconic şi semiînecat, respectiv semiînecat (cap-linte), la nituri penfru rezistenfă-etanşare; rn) înecat, la nituri penfru curele.
de scris), format prin procedeul de rulare la maşina de nituit prin rulare; cap format prin explozie, la niturile explozive. Sin. Cap de închidere.—
După formă, se deosebesc următoarele capete de nit (v. fig. III):
Cap cilindric. V. Cap plat.
Cap conic, care de obicei e un cap de strîngere, în formă de^con cu baza mare spre tija nitului, executat (manual) prin lovire directă cu ciocanul.
Cap frezat. V. Cap înecat.
Cap înecat, care poate fi cap de aşezare sau de strîngere, în formă de trunchi de con cu baza mică spre tija nitului, executat prin lovire directă, la găuri evazate. Sin. Cap frezat.
Cap-linte, care de obicei e cap de aşezare, în formă de calotă sferică racordată cu tija printr-o porfiune tronconică. Sin. Cap semiînecat.
Cap plat, care poate fi cap de aşezare sau de strîngere, în formă de cilindru cu înălfime mică.
Cap semiînecat. V. Cap-linte.
Cap semirotund, care poate fi cap de aşezare sau de strîngere, în formă de calotă sferică.
Cap terminal
398
Cap terminal
Cap tronconic, care de obicei e cap de aşezare, în formă de trunchi de con cu baza mare spre tija nitului.
Cap tronconic semiînecat, care de obicei e cap de aşezare, în formă de dublu trunchi de con, cele două trunchiuri de con fiind inegale şi opuse, cu bazele mari în acelaşi plan.
Cap pierdut. Metg.: Sin. Maselotă (v.).
Cap de sculă aşchietoare. Mett., Ut.: Partea constitutivă a oricărei scule aşchietoare, pe care sînt dispuse elementele active ale acesteia, cari sînt tăişurile principal şi secundar, cu fefele de aşezare şi de degajare respective, cu unu sau cu mai multe vîrfuri, etc., după felul sculei. — La unele scule (în general cele cu lungimea de 1*-2 ori diametrul) cari — pentru lucru — sînt calate pe cozi sau pe dornuri, elementele active sînt dispuse direct pe corp; de exemplu la alezoarele cu gaură (v. sub Alezor), la frezele cu gaură, etc.
Cap de sfredel. Mine, Ut.: Partea de la extremitatea sfredelului de perforator, care dezagregă rocile sau substanfele utile în timpul executării găurilor de mină. în timpul lucrului, capul de sfredel e solicitat prin forfe axiale statice şi dinamice, şi printr-un cuplu. Forma şi dimensiunile lui depind de felul rocilor de perforat şi de principiul de funcfionare al perforatorului în care e folosit.
Capul de sfredel poate fi cap monobloc cu corpul sfredelului (numit şi cap de sfredel, fix), sau cap raportat şi îmbinat cu corpul (numit şi cap de sfredel, detaşabil). Capetele detaşabile se confecfionează din ofel carbon de calitate sau din ofel aliat, corpul sfredelului confecfionîndu-se din ofel carbon obişnuit. Folosirea capetelor detaşabile prezintă şi avantajele că uşurează armarea şi ascufirea sfredelelor şi transportul lor Ia locul de lucru, şi permite mărirea stocului da unelte de rezervă la locul de lucru şi organizarea centralizării fabricării şi întrefinerii uneltelor. La capetele fixe sau detaşabile folosite la perforarea roci-
îmbinarea capului cu corpul sfredelului se face: cu cep în coadă de rîndunică (îmbinare care nu mai e folosită, din cauza dificuItafilor de construcfie); cu myfă la cap şi cu cep la extremitatea corpului sfredelului; cu cep la cap şi cu mufă în corpul sfredelului (îmbinare care trebuie executată cu precizie şi nu se poate aplica decît la sfredele cu diametrul mai mare decît 44 mm); cu filet stînga, în ferestrău sau trapezoidal (reacfiunea rocii se transmite corpului prin suprafafa inelară care reprezintă umerii sfredelului), ultimul tip de îmbinare fiind cel mai des folosit (v. fig. IV). Sin. (impropriu) Tăiş de sfredel. —
Din punctul de vedere al modului în care se execută perforarea, se deosebesc capete de sfredel pentru perforare percutantă şi capete de sfredel pentru perforare rotativă.
Capul de stredel percutant lucrează prin sfărîmarea rocii, în perforarea percutantă; el poate fi fix sau detaşabil, şi simplu, încărcat sau armat. în general, se folosesc capete cu un orificiu
IV. Capete de sfredel pentru sfredele rotative (a şi b) şi pentru sfredele percutante (c---g).
a) capete fixe (capete monobloc cu corpul sfredelului): 1) penfru roci moi; 2) penfru roci mijlocii; 3) penfru roci tari; b) cap detaşabil (cap raportat, îmbinat cu corpul sfredelului) armat prin încărcare cu sudură; c) şi d) capete detaşabile, armate cu plăcufe de metal dur, cu îmbinare prin cep la cap şi mufă la sfredel, respectiv cu îmbinare prin cep la sfredel şi mufă la cap; e) Ş> 0 capete detaşabile nearmate, cu îmbinare cu filet în ferestrău, respectiv cu filet trapezoidal; g) cap detaşabil, armat cu plăci de metal dur, în formă de daltă.
lor tari şi foarte tari, muchiile şi fefele active se'încarcă prin sudură sau se armează cu metale dure cu carburi metalice.
V. Capete de sfredel percutant, a) cap de sfredel fix, în formă de cruce; b) detaliu; c) cap de sfredel detaşabil, în daltă simplă şi cu lamă curbă; d) şi e) capete de sfredel fix în daltă simplă cu lamă curbă, respectiv în daltă simplă cu centru proeminent; f) cap de sfredel fix în daltă dublă; g) cap de sfredel detaşabil, în formă de cruce; 1) corp; 2) filet; 3) lamă; 4) orificiu de suflare; E) grosimea lamei; D) diametrul capului de sfredel; y) unghi de ascufire; R) raza de curbura a muchiei tăietoare; a) unghi de conicifafe al corpului capului de sfredel; 0) conicitatea vîrfuIui de sfredel.
de suflare central sau lateral, cu diametrul de 6*** 10 mm, care constituie partea terminală a unui canal axial din corpul sfredelului şi care serveşte la suflarea sau la spălarea prafului de perforare din gaura de mină; orificiul lateral asigură o mai bună suflare sau spălare. Capul de sfredel percutant trebuie să foreze o gaură rotundă şi cu diametru constant; să nu împiedice eliminarea prafului de forare; să aşchieze roca prin acfiunea de pătrundere a penei, şi nu prin zdrobire; să nu se blocheze în gaură; să poată fi uşor ascufit şi recondifionât. Elementele constructive ale capului sînt: corpul, mufa filetată, lamele, muchiile active, fefele, orificiul de suflare. Elementele de formă ale capului sînt analoge celor ale capetelor de sfredel rotativ, iar elementele de formă specifice acestui cap sînt: E, lăfimea (grosimea) lamelor (0,30"0,35 D, D fiind diametrul capului); R, raza de curbură a muchiei tăietoare (de ex., la forma de daltă simplă, 40*”90 mm penfru roci moi; 100---130 mm pentru roci tari; 130*"140 mm pentru roci foarte tari); cr, conicitatea corpului capului de sfredel (unghiul dintre muchia tăietoare şi axa sfredelului) şi care are valoarea mai mare decît 28° pentru roci foarte moi şi moi, 28° pentru roci semitari şi tari, sub 28° pentru
Cap
399
Cap
roci foarte tari; 6, conicifafea vîrfului capului de sfredel (unghiul dintre tăiş şi corpul capului de sfredel) şi care e de 5-"7° (v. fig. V a şi b). Formele uzuale ale capului de sfredel percutant sînt: daltă simplă, fie cu centru proeminent, fie cu lamă rotunjită (folosită pentru roci compacte, fără fisuri şi moi); daltă dublă, cu două lame paralele (folosită pentru găuri cu diametri mari, în roci foarte tari, chiar cu fisuri); cruce cu două lame perpendiculare (folosită pentru roci tari şi semitari, fisurate, şi pentru găuri adînci); stea cu trei lame la 120° (folosită pentru forarea în roci foarte tari şi cu fisuri); cap în formă de Z, asemănător capului în formă de cruce, avînd însă lamele curbate (folosit pentru forarea în roci moi şi semitari şi în cărbuni tari) (v. fig. V e-'-f). Sin. Coroană de sfredel, Coroană.
Capul de sfredel rotativ lucrează prin desprindere de aşchii, în perforarea rotativă; el poate fi fix sau detaşabil şi simplu (nearmat şi călit), încărcat sau armat. Elementele lui constructive sînt: corpul, coada, penele, despicătura penelor, muchiile tăietoare, fefele (v. fig. V/).
Elementele de formă ale capului rotativ sînt: y, unghiul de ascufire, format de fafa de degajare şi de cea de aşezare a fiecărei pene (sfrede-lul pătrunde mai uşor în rocă, dacă y e mic); a, unghiul de aşezare, format de fafa de aşezare a penei şi planul de tăiere şi care e, de regulă, mai mic decît 20°; (3, unghiul de degajare, format de fafa de degajare şi planul perpendicular pe planul de tăiere; 6, unghiul de tăiere, format de fafa de degajare a penei cu planul de tăiere (5 = y+a); cp, unghiul terminal, format de prelungirile muchiilor principale de tăiere a două pene (durabilitatea capului de sfredel creşte odată cu cp); cpi, unghiul la vîrful anterior al penei, format de muchia principală de tăiere cu muchia
supapei cu scaunul, numită contrascaun, e o zonă inelară dintr-o suprafafă plană, conică (cu un unghi de înclinare de 30---450) sau sferică. Sin. Ciupercă. V. şi sub Supapă.
e	r	ff
VIII. Diverge tipuri de capele de supape, a) şi b) de formă plată; c) profilată; d) plată cu nervuri de ghidare; e) iron-conică; f) conică; g) concavă (clopot); h) convexă.
Cap de şina. C. f.: Sin. Ciuperca şinei (v.), Coroana şinei.
Cap de şurub. Tehn.: Extremitatea proeminentă a unui şurub, cu dimensiuni transversale mai mari decît tija acestuia, şi avînd formă aproximativ prismatică, semisferică, tronconică, etc. După caracteristica specifică a formei sale, capul de şurub se numeşte (v. fig. IX): cap exagonal sau cap pătrat, cari sînt prisme
Elemente constructive şi de formă ale unui cap de sfredel rotativ, a) vedere; b) seefiune prin pană; 1) corp; 2) coadă; 3) pană; 4) muchia tăietoare principală; 5) muchia tăietoare auxiliara a despicăturii; 6) despicătura; 7) fafa de degajare; 8) fafa de aşezare; 9) planul de tăiere; a) unghi de aşezare; (3) unghi de degajare; y) unghi de ascufire; 6) unghiul de tăiere; cp) unghi terminal; cpj) unghiul la vîrful penei; Tj>) unghi de deschidere a penelor(unghi de spintecare); a) unghi de conicitate al corpului capului ce sfredel.
secundară (auxiliară); unghiul de deschidere a penelor sau unghiul de spintecare, format de fefele auxiliare ale penelor; a, unghiul de conicitate al corpului tăişului.— După duritatea rocii perforate, capetele de sfredel rotativ au diferite forme, de exemplu: cap în formă de coadă de rîndunică, folosit la roci foarte moi; cap în formă de pană, folosit Ia roci semitari (v. fig. VII şi fig. IV a şi b). Sin.
Cap de sfredel penfru perforare rotativă.
Cap de sfredel cu orificiu de suflare:
Sin. Cap de sfredel perforat. V. sub Cap de sfredel.
Cap de sfredel, detaşabil. V. sub Cap de sfredel.
Cap de supapă. Tehn., Mş.,
Ut.: Talerul unei supape, care serveşte la întreruperea unui circuit de fluid cînd se aşază pe scaunul acesteia, şi care poate avea formă plată (cu sau fără nervuri), profilată, tronconică, conică, concavă (în clopot), convexă sau inelară (v. fig. VIII). Suprafaţa de contact a capului
si
d 1
l
VII. Capete de sfredel rotativ, detaşabile, a) în formă de coadă de rîndunică; b) în formă de pana simplă; c) în formă de pană dublă.
IX. Tipuri de şuruburi de fixare (cu diferite capete), a) cu cap exagonal; b) cu cap pătrat; c) cu cap pătrat, cu guler; d) cu cap-ciocan; e) cu'cap semirotund şi cu nas; f) cu cap bombat şi cu gît înecat; g) cu cap inelar (cu ochi); h) cu cap tronconic înecat.
cu bază exagonală, respectiv pătrată; cap-ciocan, care e o prismă completată cu un trunchi de con; cap semirotund, care e o semisferă; cap bombat, care e o calotă sferică sau are o configuraţie asemănătoare; cap inelar, care e un tor; cap tronconic, numit şi cap înecat, care e un trunchi de con cu baza mică spre tijă (acest cap intră în obiectul prin care frece şurubul). V. şi sub Şurub.
î. Cap, pl. capete. 2. Tehn., Gen.: Extremitate. Sin. Capăt.
2.	~ de cablu. Telc. V. sub Cutie terminală.
3.	~ de ecluză. Hidrot.: Fiecare dintre cele două porfiuni extreme ale unei ecluze (la intrarea şi la ieşirea din ecluză), cuprinse între marginea inferioară a fiecăreia dintre cele două camere ale porfilor şi marginea din partea respectivă a radierului. Capul dinspre bieful amonte se numeşte cap superior, iar capul dinspre bieful aval se numeşte cap inferior. V. şi sub Ecluză.
4.	^ de linie. Transp.: începutul sau sfîrşitul unei linii de transport terestre (de cale ferată, de autobus, etc.).
5.	~ de mol. Hidrot.: Partea dinspre larg a unui mol. V. sub Mol.
6.	Cap, pl. capete. 3. Tehn., Mett.: Dispozitiv port-sculă sau unealtă de maşină, simplă sau complexă, cu dinfi amovibili; de exemplu capul de filetat (v. Filetat, cap de ^), capul de frezat pentru rofi dinfate conice cu dinfare curbă, etc.
Cap
400
Capac cuirasa!
1.	Cap, pl. capete. 4. Poligr.: Sin. Cap de tabelă (v.).
2.	^ de tabelă. Poligr.: Partea superioară a unei tabele, care cuprinde indicafiile reteritoare la datele aşezate în coloanele corespunzătoare ale piciorului tabelei. Aceste indicaţii sînt despărţite între ele prin linii, cari formează cîmpurile capului (v. şi sub Tabelă). Sin. Cap.
3.	~ de ziar. Poligr.: Titlul unui ziar, completat cu date referitoare la apartenenţa publicaţiei, periodicitatea ei, numărul, data, adresa şi alte indicaţii de ordin administrativ. Capul de ziar e uneori completat cu texte, trimiteri la articole, etc. Toate aceste date sînt despărţite de text cu o linie.
4.	Cap, pl. capuri. 5. Geogr.: Porţiune de uscat, de obicei înaltă şi stîncoasă, care înaintează în apă (ex. Capul Nord, Capul Caliacra, etc.).
Cînd pe coasta unei mări sau a unui lac alternează roci tari cu roci mai moi, profilul coastei prezintă un aspect sinuos, cu ieşinduri şi intrînduri. Capuri le sînt porţiunile mai rezistente cari înaintează în apă, iar părfile mai pufin rezistente formează scobituri sau băi (golfuri).
5.	Cap, pl. capete. 6. Nav.: Orientarea urmată de o navă în timpul navigaţiei, determinată de planul longitudinal-vertical (diametral) al acesteia şi direcfia Nord. Sin. Drum. Se deosebesc:
Cap adevărat: Unghiul format de direcfia de navigafie cu direcfia Nordului adevărat (Nord geografic). Sin. Drum adevărat.
Cap magnetic: Unghiul format de direcfia de navigafie cu direcfia Nordului magnetic. Sin. Drum magnetic. .
Cap compas: Unghiul obfinut din capul magnetic făcînd corecfiile necesare, datorite deviafiei compasului şi derivei date de vînt. Sin. Drum compas.
6.	Cap de gaze, Expl. petr.: Zona saturată cu gaze din partea superioară a unui zăcămînt de fifei (v. fig.). Capul de gaze se formează în cazul în care cantitatea de gaze din zăcămînt e superioară celei care poate fi menfinută în solufie la presiunea şi temperatura zăcămîntului. Existenfa unui cap de gaze de mărime apreciabilă asigură exploatarea zăcămîntului de fifei sub acfiunea energiei de expansiune a acestor gaze.
Cap de gaze primar e capul de gaze care s-a format în condifiile punerii în loc ă zăcămîntului prin segregarea excesului de gaze în partea superioară a structurii; cap de gaze secundar e capul de gaze format în condifiile exploatării zăcămîntului de fifei, cînd, exploatînd cu debite mici, gazele se pot segrega în partea superioară a structurii.
7.	Cap de muşchi. Ind. alim.:
Specialitate de carne de vită de calitatea întîi, de forma unui con cu baza în sus, începînd de la capul articular al femurului, cu vîrful terminat pe rotulă şi ligamentul tibio-rotulian extern.
Această specialitate cuprinde grupul de muşchi cari formează cuadricepsul femural. Puterea calorică medie e de 175 cal/kg.
8.	~ de piept. Ind. alim.: Specialitate de carne de vită, formată din osul stern pînă la coasta a cincea şi pînă la extre-mităfile inferioare ale primelor patru coaste. Cuprinde în general o carne grasă, constituită din muşchii cari se prind pe stern.
Reprezintă 5% din greutatea jumăfăfii. Se compune din 48,4% fesut muscular, 19,5% fesut adipos, 15,4% fesut conjunctiv, 16,6% oase şi cartilaje. Puterea calorică medie e de 270—280 cal.
9.	Cap de negru. Agr.: Varietate de varză roşie, foarte productivă, cu tulpină scurtă, căpăfînă rotundă, îndesată, de culoare roşie închisă.
io.	Cap de pod. Tehn. mii.: Lucrare de organizare defensivă a terenului, executată în scopul realizării unei zone la adăpostul căreia să fie asigurata trecerea (debuşarea) printr-un punct
obligat de trecere peste un obstacol natural, a unităfilor destinate operafiilor, fie dincolo de acel obstacol, în înaintare, fie înapoia obstacolului, în retragere. Capul de pod se organizează la trecerea unui rîu, în cazul debarcărilor sau al îmbarcărilor pe coastă, sau la trecerea printr-un defileu muntos. El e constituit dintr-o centură de lucrări defensive aproximativ în formă de semicerc, rezemată pe obstacol, şi cu tăria în raport cu importanfa trecerii care trebuie protejată şi cu timpul care a stat ia dispozifie penfru organizare. Raza centurii semicirculare, care depinde de armamentul de care dispune atacatorul, se determină astfel, încît trecerea să fie scoasă de sub bătaia armamentului celui mai greu al unităfilor inamice similare acelora cari trebuie să folosească capul de pod, şi să se creeze în fafa trecerii spafiu suficient pentru desfăşurarea unităfilor cari vor lua parte la operafii.— în spatele capuiui de pod se sporesc comunicafiile, astfel încît să fie uşurată, după caz, fie afluirea, fie retragerea unităfilor din capul de pod.
ii.	Cap tectonic. Geol.; Proeminenfă a unei structuri geologice, care reprezintă o terminaţie periclinală a unui anticIinaI izolat, o ridicare transversală a unui monoclinal (v.) sau o frunte de pînză de şariaj local mai avansată. în literatura noastră de specialitate, capul tectonic reprezintă, de obicei, porfiunea cea mai avansată dintr-o structură în pînză de şariaj (v.) rămasă neafectată de eroziune, care atacă mai adînc porfiunea frontală a pînzei în dreptul zonelor de ridicare axială a autohtonului sau a reliefului vechi peste care a fost împinsă pînza. Capul tectonic se recunoaşte uşor pe teren prin faptul că axele cutelor pînzei sînt intersectate brusc de marginea acesteia (de ex. porfiunea frontală a pînzei Gresiei de Tarcău în regiunea Slănic).
Mai rar, conturarea capului tectonic e determinată de exagerarea avansării pînzei într-o porfiune -restrînsă a zonei sale frontale. în acest caz, axele cutelor din pînză au un traseu aproximativ paralel cu marginea pînzei, iar capul tectonic are un caracter mai pufin pronunfat.
Capac, pl. capace. 1. Tehn.: Piesă amovibilă care închide o incintă, o piesă cavă sau tubulară, un spafiu limitat, etc. Poate fi constituită, fie din una sau din mai multe piese cari sînt simplu rezemate pe piesa pe care o închid sau asamblate cu aceasta prin înşurubare, prin şuruburi, prin balamale şi zăvor, prin traversă şi şurub de presiune ori de tracfiune, etc., fie dintr-o ramă care se fixează pe piesa pe care o închide şi din capacul propriu-zis, legat de aceasta prin simplă rezemare, înşurubare, balamaleşi zăvor, ghidaje pentru mişcare de trans-lafie, traversă şi şurub, etc.
Capacul are forme şi numiri variate, după sistemul tehnic pe care-l deserveşte, după felul de aşezare, după detalii constructive, etc.
13.	~ carosabil. Canal. V. sub Capac de cămin, Capac de gură de stradă.
14.	~ cuirasat. Nav.:
Capac construit din plăci
de blindaj, folosit penfru îafi; IU) traverse ae gniaare; iij oprnui a acoperi deschiderile contragreutăţii 8; 12) opritorul capacului.
Cap de gaze.
1) apă; 2) fifei; 3) gaz.
Capac cuirasat. f) capac; 2) garnitură de etanşare; 3) cadrul tambuchiului; 4) zăvor; 5) parîmă de ridicare; 6) rai; 7) suporlul raiului; 8) şl 9) contragreu-
Capac de cardă
401
Capac de cilindru
punţilor cuirasate ale navelor. Capacul are o garnitură de etanşare, iar în rama fixată pe marginea tambuchiului (deschiderii) sînf montate zăvoarele capacului. Manevrarea acestuia se face cu ajutorul unui dispozitiv de ridicare cu rai şi contragreutăţi (v. fig.).
1.	~ de cardă. Ind. iexf.: Capac constituit din lineale paralele (cu garnituri de ace) articulate la capete, formînd un lanţ fără fine, care înconjoară partea superioară a tobei (v. fig. II sub Cardă). Carda cu capac e folosită pentru prelucrarea fibrelor de bumbac şi de celofibră, cari se cardează (se dărăcesc) între garniturile cu ace ale tobei (numită şi tamburul principal) şi cele ale linealelor capacului.
La cardele obişnuite de bumbac, capacul are 80•*• 110 lineale, dintre cari 30**-42 în contact cu toba. Capacul cu lineale are o mişcare de înaintare înceată, de 50"*100 mm pe minut, în acelaşi sens sau în sens contrar celui al rotafisi tobei; dacă mişcarea e în acelaşi sens, materialul fibros (nou) adus de tobă e prelucrat de lineale curate, iar dacă e în sens contrar, materialul ieşit din zona de cardare e prelucrat de aceste lineale curate. Linealele capacului se încarcă cu impurităţi, cu fibre scurta şi cu fibre lungi (în cantitate mică). Curăţirea linealelor se face după ieşirea lor din zona de cardare, cu ajutorul unor cilindre perietoare, la un capăt sau la celălalt al capacului, materialul scos din garnituri constituind deşeurile numite „capace" sau „capele"; după curăţire acestea pot fi introduse în compoziţia amestecului pentru fire groasa.
Ecartamentul dintre capac şi tobă se reglează astfel, încît linealele capacului să fie menţinute la anumite distanfe de tobă, cari sînt necesare penfru ca între acele celor două garnituri opuse să se efectueze în bune condifii operafia de cardare, dastrămînd smocurile de fibre pînă la fibre individuale.
între garnitura cu ace a tobei şi garniturile cu ace ale linealelor capacului se produc treceri repetate ale fibrelor de pe o garnitură pe alta, ceea ce se numeşte „pulsaţie", care contribuie la separarea fibrelor din smocuri. Sin. Pălărie umblătoare.
2.	~ de cămin. Canal.: Capac de fontă, de ofel sau de beton armat, care închide orificiul de acces în căminurile conductelor şi canalelor. E constituit dintr-o ramă, care se fixează în placa tavanului sau în perefii căminului, şi din capacul propriu-zis, echipat cu dispozitiv de apucare şi, eventual, cu dispozitiv de închidere (v. fig.). Atît rama, cît şi capacul propriu-zis, pot fi pătrate, dreptunghiulare sau circulare.— Capacele de cămin pentru drenuri sau pentru pufuri sînt uneori echipate şi cu un tub de ventilaţie (v. fig. c).
Capacele de cămin se numesc carosabile, cînd sînt dimensionate pentru a suporta sarcinile provenite din circulaţia vehiculelor grele, respectiv necarosabile, cînd sînt dimensionate pentru a suporta sarcinile provenite din circulaţia pietonilor.
3.	~ de cilindru. M?.; Capac montat la o extremitate sau la ambele extremităţi ale cilindrului motor al unei maşini cu abur.
Capace de cămin. a) şi b) capac de cămin simplu de fontă (seefiune şi vedere de sus); c) capac de cămin pentru puf, cu capac articulat şi tub de ventilafie; 1) ramă; 2) capac necarosabil; 2') capac cu tub de ventilare.
La locomotive, aburul lucrînd pe ambele feţe ale pistonului, fiecare cilindru are în general două capace, şi anume: capacul dinainte (pentru faţa dinainte a pistonului) şi capacul dinapoi (pentru faţa dinapoi a pistonului); unii cilindri au numai capacul dinainte, peretele opus fiind turnat monobloc cu cilindrul. Capacele au forma corespunzătoare profilului discului respectiv al pistonului (v. fig.). Din considerente de rezistenţă şi pentru
Capac de cilindru de locomotivă cu abur.
1) cilindru; 2) segment; 3) piston; 4) capacul cilindrului; 5) inel de sfrîngere; 6) racord pentru indicator; 7) cutie de etanşare; 8) tija pistonului; 9) supapă de siguranfă a cilindrului; 10) robinet de scurgere; 11) bara de comandă a robinetului de scurgere.
a micşora cît mai mult spafiul dăunător, capacul are forma tronconică, astfel încît interstiţiul dintre discul pistonului (cînd acesta se găseşte în cele două puncte moarte) şi perefii capacului corespunzător să fie egal pe toată suprafafa, şi cuprins între 10 şi 15 mm. Capacele au cîte o gaură centrală, penfru a permite trecerea tijei şi contrafijei pistonului, iar în jurul acestei găuri e un locaş cilindric, în care se introduce garnitura de etanşare; la cilindrii cu pistoane fără contratijă, capacul din faţă nu e găurit. Fiecare capac are la partea inferioară un orificiu de legătură cu supapa de siguranţă şi un orificiu pentru înşurubarea ţevii de indicator.
Capacele se construiesc prin turnare, şi anume cel din faţă de obicei din fontă, iar cel dinapoi, din cţel, ultimul avînd de suportat sarcini suplementare transmise prin glisiere. Datorită solicitării la presiunea exercitată de aburul din cilindri, capacele sînt dimensionate corespunzător la grosime şi au nervuri radiale.
Pe capacul din faţă, în prelungirea peretelui locaşului garniturii de etanşare, se fixează Cutia de conducere a contrafijei şi apărătoarea contrafijei.
Capacele se fixează pe cilindru prin strîngsre cu ajutorul pri-zoanelor sau al buloanelor repartizate simetric pe suprafeţele frontale ale cilindrului. Etanşeitatea se obfine în general numai prin polizarea suprafeţelor de contact; uneori se foloseşte şi o garnitură subţire de tablă de cupru canelată. La capacul dinainte, care e supus mai des demontării (pentru revizii şi reparaţii), strîngerea se face prin intermediul unui inel de oţel, buloanele de fixare sau prizoanele trecînd prin acest inel şi pe lîngă periferia capacului.
Capac de dom
402
Capac
1.	~	de	dom. Mş.: Sin. Calotă	de dom	(v.).
2.	~	de	gură de stradă.	Canal.: Capac	de fontă, care
acoperă putui gurii de stradă. E format dintr-o ramă, dreptunghiulară sau cilindrică, continuată cu o parte în formă de pîlnie, care se fixează pe tubul gurii de stradă, şi dintr-un grătar articulat prin balamale sau aşezat pe ramă (v. fig.). Capacul de gură de stradă' e carosabil.
3.	~	de	gură de vizitare.
Tehn.:	Capac	de fontă, de otel,
etc., care serveşte la închiderea unei guri de vizitare a unei căldări de abur, a unui recipient, a unui canal de fum, efc.
Capacul poate fi constituit din următoarele părţi: o piesă monobloc care se aplică pe rama gurii de vizitare, pentru a strînge o garnitură de etanşare, şi care poate fi menţinută pe aceasta prin şuruburi (de ex. capacul de căldări de abur (v. fig. I), la recipiente de hidrofor, etc.), prin traversă sau etrier şi şurub de
Capac de gură de siradă, cu balama.
I. Capac de gură de vizitare la căldare de abur.
1) capac; 2) traversă; 3) şu-
cîte o bucea de bronz pentru ghidarea tijei sertarului. Capacele se confecfionează în general din fontă (cel din fată) şi din otel (cel din spate) şi se fixează cu şuruburi la camerele de emisiune, prin intermediul unor garnituri. Ungerea bucelelor de ghidare şi a glisierelor se face manual sau automat.
5.	~ filetat. Elf.: Partea componentă a siguranţelor unipolare cu filet,folosită pentru a fixa prin înşurubare patronul fuzibil în interiorul soclului siguranţei şi a stabili un contact electric. E echipată cu fereastră, care permite observarea uşoară a pozifiei indicatorului, din care să rezulte dacă firul fuzibil e întrerupt prin tocirea lui.
e. ~ necarosabil. Canal.
V. sub Capac de cămin.
7.	~ pentru camera de tragere a cablurilor. Tehn.:
Capac de fontă care serveşte la închiderea camerelor de tragere a cablurilor, constituit dintr-o ramă, un capac
Capac pentru camera de tragere a cablurilor.
1) ramă; 2) cap3c necarosabil; 3) capac suplementar pentru închidere etanşă; 4) şi 5) traversă şi şurub de presiune penfru capacul suplementar.
de acoperire propriu-zis, exterior, simplu rezemat în ramă, şi un capac interior cu garnitură de etanşare inelară, care se fixează în interiorul ramei cu ajutorul unei traverse cu şurub de presiune (v. fig.).
8.	Capac. 2. Ind. piei.: Piesă mobilă care serveşte la închiderea diferitelor produse de marochinărie, ca: poşete, serviete, genfi, geamantane, etc.
9.	Capac. 3. Tehn., Inst. conf.: Fiting în formă de cupă cu înălfimea mai mică decît diametrul, cu filet interior pe manta, folosit la obturarea fevilor cu cep filetat (v.fig.). Capacele se
II. Capac de gură de vizitare la canal de fum. J) ramă; 2) capac amovibil.
poziţie (de ex. la recipiente de hidrofor),
o	ramă şi o piesă de închidere articulată în balamale, agăfată, efc. la aceasta (de ex. capacul canalelor de fum, v. fig. II).
4.	~ de sertar. Mş.; Capac folo-
,j	,_______	s'f	Ia	închiderea	camerelor	de	distri-
rub; 4) garnitură de etanşare. bufie cu sertar ale maşinilor cu abur.
După tipul sertarului, se deosebesc capace penfru sertare plane şi capace pentru sertare cilindrice.
La sertarele plane, capacul are forma dreptunghiulară şi se fixează cu şuruburi pe rama camerei de distribuţie (v. fig.), etanşarea făcîndu-se fie direct, fie prinfr-o garnitură metalică. La interior, pe capac se fixează, în general, o placă de echilibrare cu suprafaţă plană de alunecare, dispusă paralel cu oglinda sertarului, şi pe care alunecă un inel de etanşare montat M J ^apac de seJ,ar. p|an’ pe fafa superioară a ser- } cl in ru’ ) se|',a ■	) ,ne de efanşare;
tarului; datorită acestei 4) plaCa de echllibrare'' 5) capacul sertarului, construcţii, aburul viu nu apasă sertarul pe oglindă, reducînd astfel efortul de deplasare, cum şi uzura sertarului.
La sertarele cilindrice, capacul din faţa are formă de disc, iar capacul din spate e turnat monobloc cu cele două glisiere (în general cilindrice) ale capului de cruce pentru tija sertarului (v. fig. XI sub Cap de cruce a sertarului). Cele două capace au
Tipuri de capace de fontă, a) capac exagonal, fără bordură; b) capac cilindric, cu nervuri şi bordură; c) capac cilindric fără bordură, cu nervuri şi cep pătrat.
fabrică cu manta cilindrică netedă sau cu nervuri, ori cu manta . prismatică poligonală (de obicei pînă la V'3/4, exagonală; de la 2*-4'', octogonală; peste 4", decagonală). Uneori fundul capacului are un cep pătrat, penfru a fi strîns sau desfăcut cu cheia. Capacele se fabrică din fontă maleabilă sau din oţel forjat pentru ţevile de oţel, din bronz sau din alamă pentru fevile de aliaje de cupru, etc.
10.	Capac. 4. Elf. V. sub Armatură pentru instalafii electrice, iu Capac. 5. Insf. conf., Alim. apă: Sin. Căciulă. V. Căciulă 3.
12.	Capac. 6. Mine: Grindă scurtă, pusă în capul unui stîlp, la şantierele de abataj, şi care susţine un acoperiş format dintr-o rocă tare, care dă presiuni fără importanfă. Capacul e susfinut de un singur stîlp şi are lungimea de circa 0,5—0,7 m, spre deosebire de o grindă obişnuită, care e susfinută de cel pufin doi stîlpi.
îs. Capac. 7. Ind. lemn.: Asamblaj („complex”) constituit dintr-un panou, montat la partea superioară a unui corp de mobilă şi care, de obicei, se poate roti în jurul unei axe orizontale sau aproape orizontale.
i4* Capac. 8. Pisc.: Unealtă de pescuit, formată dintr-un cadru eliptic metalic de care se prinde un sac fără fund, care lunecă pe mînerul uneltei. Cu capacul se pescuieşte în apă limpede, în stufării sau sub gheafă, la copci; se aruncă asupra peştelui, care astfel rămîne prins în plasă. (Termen regional.)
i5.	Capac. 9. Ind. piei.: Partea de uzură aplicată pe corpul tocului încălfămintei (v. şi sub încălţăminte).
Capac
403
Capacitate calorica
1.	Capac. 10. Ind. piei: Piesă care se aplică pe spinarea calului şi care susfine partea posterioară a pieptarului (v. şi sub Harnaşament).
2.	Capac. 11. Ind. alim.: Specialitate de carne de vită de calitatea întîi, formată din musculatura de pe fafa internă a coapsei (femurului).
3.	Capac de instrument muzical. Ind. lemn.: Piesă semi-fabricată de lemn (de obicei molid de rezonanfă, uscat natural), care se foloseşte, în loturi de două piese, la confecfionarea fetelor şi a fundurilor cutiei de rezonantă a instrumentelor cu coarde (mandolină, chitară, vioară, violoncel şi bas). Capacele se confecfionează din piese de molid, în general prin debitare radială şi uneori (la unele viori\ prin despicare pe rază.
4.	Capace. Ind. texf.: Deşeul de fibre de bumbac scoase în timpul lucrului de pe garniturile cu ace ale linealelor capacului cardei de bumbac, pe măsură ce fiecare lineal încărcat iese din zona de cardare. Aceste deşeuri, în cantitate de
1	r5-*-3% faţă de materialul alimentat, cuprind impurităfi, fibre scurte, defecte de fibre şi un procent destul de mare de fibre bune, lungi; de aceea, materialul colectat e supus curăţirii într-o maşină de curăţit deşeuri şi e folosit în proporţie de 5% în amestecul penfru fire groase. Sin. CapQle.
5.	Capacimefru? pl. capacimefre. Elf.: Instrument electric
de măsură, pentru măsurarea directă sau indirectă a capacităţii electrice. De obicei se folosesc drept capacimefre	; ,—j|------, I
instrumsnte electrodina-	j |	L ?
mice sau punţi de măsură în curent alternativ.
Schema unui capacimefru electrodinamic e reprezentată în fig. I. Indica-
LvWWMvwJ
I. Schema unui capacimefru electrodinamic.
1) miez feromagnefic; 2)bobină fixă; 3) şi 4) bobine mobile; R) rezisfenfa fixă; L) reacfanfâ fixă; C) capacifafe de măsurat.
6.	Capacifanţă, pl. capacitanfe. Elt.: Sin. Capacitate electrică (v.). — Termenul capacifanţă e utilizat uneori, prin analogie cu inductanţă, în locui termenului mai vechi şi standardizat: capacitate.
7.	Capacitate, pl. capacităţi. 1. Tehn.: Cantitatea dinfr-o mărime scalară conservativă, pe care o poate acumula un sistem fizic în condiţii de limitare date.
8.	~ calorică. Fiz.: Raportul dintre cantitatea de căldură Q primită de un corp şi creşterea T2 — T1 a temperaturii acelui corp:
Q
c=
Tt-Ti
II. Schema unui capacimefru în punte.
1) vibrator; 2) transformator; 3) blindaj; Rj) reostat cu ploturi; R2) şi R4) reosfate; C) şi D) bornele legăturii în punte; T) receptor telefonic; C4) condensator fix (două valori); Cx) capacitate de măsurat; Rx) rezisfenja condensatorului cu capacitatea de măsurat.
ţiile lui sînt proporţionale cu valoarea capacităţii C, la frecvenfă constantă a curentului electric. Deoarece constanta riguroasă a frecvenţei nu poate fi realizată în măsurările în înaltă frecvenţă, capacimetrele folosite în acest scop sînt con-struite astfel, încît indicaţiile lor să fie puţin influenţate, chiar de variaţii apreciabile ale frecvenţei.
Fig. II reprezintă schema unui capacimefru în punte. Pentru ca tensiunea electrică dintre punctele C şi D să fie nuia,
7?
trebuie să fie satisfăcute relaţiile = C4 şi (p* = (p4; prima
condiţie se realizează prin alegerea potrivită a rezistenţelor R2, R\ şi a capacităţii C4, iar a doua, prin variaţia rezistenţei R4. Din prima relaţie se deduce valoarea capacităţii necunoscutele^.
Dacă se măsoară căldura în calorii şi temperatura în grade (Kelvin), unitatea corespunzătoare de capacitate calorică se numeşte calorie pe grad. Capacitatea calorică a unităţii de masă raportată la creşterea de 1° a temperaturii se numeşte căldura specifică a corpului (v. Căldură specifică, sub Căldură).
în cazul în care masa corpului e de un mol, iar creşterea temperaturii de 1°, capacitatea calorică se numeşte căldură molară. Ea se exprimă în cal/mol. grd, în cazul elementelor, mărimea similară se numeşte căldură atomică.' Căldura molară poate fi definită şi ca produsul dintre căldura specifică şi masa moleculară a unei substanţe, iar căldura atomică, drept produsul dintre căldura specifică şi masa atomică a elementului respectiv.
Se deosebesc o capacitate calorică la volum constant şi o capacitate calorică la presiune constantă (practic egale între ele în cazul lichidelor şi al solidelor). Diferenţa dintre capacitatea calorică la presiune constantă Cp şi capacitatea calorică la volum constant Cv, în cazul solidelor şi al lichidelor, e:
c»-c.-mW'
unde M e masa moleculară, a e coeficientul de dilafaţie în volum, P e coeficientul de compresibilitafe şi d e densitatea. — în cazul gazelor, cele două călduri moleculare sînt legate prin relaţiile:
c _c = A. -£i=x * v I 1	cv	*•
R fiind constanta gazelor perfecte, / echivalentul mecanic al căldurii, iar x, o constantă a cărei valoare depinde de natura gazului (practic, de numărul de atomi din molecula gazului). Din ipoteza echipartiţiei energiei moleculelor pe gradele de libertate rezultă că fiecărui grad de libertate de mişcare a unei molecule îi corespunde o energie RTj2N, unde N e numărul lui Avogadro, iar T e temperatura absolută. în acest caz, energia care corespunde unui grad de libertate pentru un mol e RT/2.
O	moleculă monoatomică are numai trei grade de libertate. Unui mol de gaz constituit din astfel de molecule îi corespunde CV = 3R/2J] deci Cp — 5R/2J, de unde
Experienţa verifică acest rezultat: penfru neon, x= 1,64; pentru argon, %=1,66. O moleculă biatomică are cinci grade de libertate (trei grade de libertate corespund celor trei posibilităţi de translaţie şi două grade de libertate corespund celor două posibilităţi de rotaţie în jurul a două axe cari trec prin centrul de greutate al moleculei şi sînt perpendiculare pe direefia definită de cei doi atomi). Pentru un gaz biatomic, deci,
C„ =
5	R
X=y =1,40.
2 1 .
În cazul oxigenului, experienţa dă x= 1,40; al azotului, x= 1,40; al hidrogenului, x=1,41. Pentru o moleculă triatomică, pe lîngă
Capacitate calorica specifică
404
Capacitate de aşchiere
cele trei grade de libertate de translafie sînt trei grade de libertate de rotafie; deci
6	R	8	R	.	,	.	5
C»=I7' cryy' dea x = —
ceea ce se verifică penfru bioxidul de carbon (fc=1,34) şi chiar pentru vaporii de apă (%=1,28). Acest rezultat e valabil, la temperatura ordinară, şi pentru unele gaze cu molecule poli-atomice. La temperaturi mai înalte, la cari sînt excitate şi vibraţii interatomice, k scade, fiindcă numărul gradelor de libertate creşte. Acest fenomen se produce şi în gaze biatomice şi triatomice. De exemplu, experienţa dă, în cazul clorului, CI2, x=î,35, adică o valoare care arată că molecula de clor are şase grade de libertate (trei grade de libertate de translafie, două de rotafie şi unul corespunzînd vibraţiei atomilor unul în raport cu celălalt). La temperaturi relativ joase, energia transmisă moleculelor, prin ciocniri intermoleculare, nu e suficientă pentru a excita vibraţiile. Energia cinetică crescînd proporfional cu temperatura absolută, penfru o anumită temperatură, ciocnirile sînt însofite de excitarea vibrafiilor. Capacităţile calorice ale gazelor cresc, deci, cu temperatura. Această creştere e cu atît mai mare, cu cît energia de vibrafie a moleculelor e mai mică. Contribuţia ACv la căldura molară la volum constant, datorită vibrafiilor, în cazul gazelor constituite din molecule biatomice, e dată de	Q
\2 --
Ac#=-
«ar
unde 9 e temperatura la care energia medie de translafie a moleculelor e egală cu energia de vibrafie. Pentru clor, 9 = 810°; pentru oxigen, 9 = 2250°; penfru hidrogen, 9 = 6100°. Valorile mari ale temperaturilor 9 penfru majoritatea gazelor explică mica variafie a lui Cv cu temperatura.
în cazul gazelor constituite din molecule poliafomice, cărora le corespund mai multe vibraţii, de diferite frecvenţe, problema e mai complicată.
în cazul solidelor, experimental se determină capacitatea calorică la presiune constantă, iar capacitatea calorică la volum constant se deduce prin calcul, folosind relaţia care exprimă diferenţa dintre cele două mărimi. Conform legii lui Neumann şi Kopp, căldura molară a unei substanţe e egală cu suma căldurilor atomice ale elementelor cari compun substanţa respectivă. Căldurile atomice ale elementelor sînt nule la temperatura zero absolut, şi ele cresc cu temperatura. Au fost propuse diferite expresii pentru variaţia căldurii atomice cu temperatura. Pentru temperaturi joase şi pentru corpuri cristalizate în sistemul cubic, Cv e dat de relaţia lui Debye:
T3 C —464,5 —â-'
6 .
ceea ce arată că, pentru aceste temperaturi, Cv variază proporţional cu puterea a treia a temperaturii absolute. 9 e o temperatură caracteristică substanţei respective, care are valori cu atît mai mici, cu cît substanţa e mai compresibilă şi cu cît e constituită din atomi mai grei (penfru calciu, 9 — 50°K; penfru plumb, 9 = 88°K). Relaţia lui Debye e verificată pentru temperaturi mai joase decît aproximativ 9/12. La temperaturi mai înalte, relaţia lui Debye nu se mai aplică sub forma simplă. Considerînd corpul ca un solid elastic continuu, în care se propagă vibraţii cari produc unde staţionare, şi aplicînd repartiţiei energiei asupra vibraţiilor de diferite frecvenţe teoria spectrului energiei, a lui Planck, Debye a găsit pentru Cv în funcţiune de temperatură expresia
f{T
C =9 R ( — 1 v v4.
cu x — hv/kT, h fiind
an:
exdx (,*-1)2 constanta lui Planck, v
frecvenţa vibra-
ţiilor, iar k — R/N, N fiind numărul lui Avogadro. Penfru temperaturi T foarte joase, această expresie redă variaţia căldurii atomice în funcţiune de T3. Pentru temperaturi înalte, ea tinde către Cy = 3i£ = 5,94, ceea ce reprezintă „legea" lui Dulong şi Petit: căldura atomică a elementelor e egală cu 6 cal/atom gram • grd. în realitate, „legea" Iui Dulong şi Petit e valabilă numai pentru elementele a căror temperatură caracteristică 0 e mică (pentru plumb, valoarea 5,94 e atinsă chiar la —50°; pentru argint, numai la 250°; pentru aluminiu, numai la 760°). Pentru unele elemente, căldura atomică e mult inferioară lui 5,94 la temperatura ordinară (la bor, Cy=2,7; la carbon, Cy=1,8; la siliciu, Cy = 3,8) şi tinde către 5,94 Ia femperafuri înalte. La temperaturi foarte înalte, valoarea dată de „legea" lui Dulong şi Petit e depăşită (pentru plafin, Cv — 6,844 la 1300°).
1. ~ calorică specifică. Fiz.: Sin. Căldură specifică.
2.	~ calorifică. Fiz.: Sin. Capacitate calorică (v.).
3.	~ cilindrică. Sin. Cilindree totală (v.).
4.	^ de încărcare. 1. Transp.: Greutatea care poate fi încărcată înfr-un vehicul, astfel încît solicitările rezultate din încărcare să nu depăşească limitele admisibile. Exemple: pentru un vagon de cale ferată, capacitatea de încărcare e iimitată de sarcina permisă pe osie; pentru un autocamion, e limitată de sarcina permisă de pneuri, etc.
5.	~ de încărcare. 2. Gen., Tehn,: Volumul materialului care poate fi încărcat într-o încăpere (rezervor, siloz, etc.). Sin. Capacitate de înmagazinare.
6.	~ de parcare. C. {.: Numărul maxim de vagoane echivalente cu două osii, cari se pot găsi în acelaşi timp pe liniile unei staţii, fără a împiedica desfăşurarea normală a activităţii ei. Se consideră în acest sens aproximativ 65% din capacitatea de garare a liniilor staţiei, restul reprezentînd linii curente de circulaţie, de evitare şi tragere, de reparaţie, de formare a garniturilor de tren şi de asigurare a circulaţiei, cari trebuie să rămînă în permanenţă libere. Sin. Volumul staţiei, Capacitatea staţiei.
7.	~ termică. Fiz.: Produsul dintre greutatea unui corp şi căldura specifică a acestuia.
8.	~ termică specifică. Fiz.: Sin. Căldură specifică (v.).
9.	~a stafiei. C. Sin. Volumul staţiei, Capacitate de parcare (v.).
10.	Capacitate. 2. Tehn,: Proprietatea unui sistem fizic sau tehnic de a putea efectua o operafie, de a putea produce un efect sau de a putea suferi o transformare.
11.	^ biogenică. Pisc.: Productivitatea piscicolă a apelor curgătoare. La rîurile de munte, unde peştii dominanfi sînt sal-monidele, capacitatea biogenică exprimă valoarea nutritivă a apei respective. La rîurile de şes, unde domină ciprinidele, ea e expresia tuturor condifii lor de viafă piscicolă, temperatura şi vitesa apei determinînd repartifia diferitelor specii de peşti. Capacitatea biogenică se împarte în zece trepte. Stabilirea ei se face, după cercetări locale, de către hidrobiologi. Capacitatea biogenică se foloseşte în bonitarea apelor, în formula de randament şi în cea de lansare.
12.	~ de aşchiere. Tehn.: Proprietatea unei maşini-unelfe sau a unei scule aşchietoare definită prin cantitatea de aşchii pe care poate să o detaşeze în unitatea de timp şi în anumite condifii de lucru (felul materialului prelucrat, geometria sculei, durabilitatea corespunzătoare, etc.). Cantitatea de aşchii detaşate în unitatea de timp se exprimă prin relafia
Q = t-S’V [cm3/min], în care: t (mm) e adîncimea de aşchiere, j (mm/rot) e avansul şi v (m/min) eţ vitesa de aşchiere.
La maşinile-unelte aşchietoare, mărimea valorii lui Q, care caracterizează maşina, impune: o anumită putere a motorului
Capacitate de corecfie
405
Capacitate de ridicare a instalafie! de foraj
de antrenare (care rezultă din forfa de aşchiere Pz — Cp*txsy, $i vitesa de aşchiere); dotarea maşinii cu anumite turafii, pentru a realiza vitese de aşchiere corespunzătoare la diametri dafi; dotarea maşinii cu anumite avansuri; o anumită rezistenfă şi rigiditate a organelor maşinii. Astfel, capacitatea de aşchiere se utilizează ca parametru de bază la proiectarea maşinilor-unelte şi ca indice de comparafie pentru caracterizarea maşinilor-unelte de acelaşi fel, şi se ia în raport cu un anumit material de prelucrat (de obicei în raport cu otelul de rezistenfă 60-70 kg/mm2, cel mai mult utilizat în construcfii le de maşini).
La sculele aşchietoare, produsul Q = t • s • v, ca indice al capacităfii de aşchiere, determină două caracteristici principale ale sculei, şi anume: factorii t şi s determină rezistenfa şi anumite dimensiuni ale sculei, iar factorul v, rezisfenfa la uzură a acesteia. Din acest motiv, pentru scule, capacitatea de aşchiere se exprimă, în general, numai prin viiesa de aşchiere cu care scula e capabilă să lucreze în anumite condifii, bine determinate (pentru un anumit material, ia o anumită geometrie, la t şi s date, şi la o anumită durabilitate, raportată şi ea la o anumită mărime a uzurii tăişului, etc.). Sub acest aspect, capacitatea de aşchiere a sculei se exprimă prin relaţiile T = Ci/vz sau v = C2/Tm, în cari Ci=C^w şi m—\jz, z fiind exponentul durabilităţii relative în raport cu vitesa de aşchiere.
Reprezentarea grafică a relafiilor de mai sus, penfru două sau mai multe scule diferite, lucrînd în condijii identice, dă o imagine completă a capacităfii de aşchiere comparative a sculelor (v. fig.). Capacitatea de aşchiere a seu le lor depinde, în principal, de proprietăţile materialului sculei, şi anume de duritatea lui şi de aşa-numita „stabilitate la roşu" sau d3 proprietatea de a-şi menţine duritatea înaltă iniţială chiar la temperaturi înalte. Oţelurile de scule nealiate au Curbele T-v, reprezentînd capacitatea de stabilitate mică la roşu (îşi a?chiere comparativă a trei scule drfe,He. pierd duritatea inifială la	Vc v esa cn lca'
temperaturi de 300*350°), oţelurile de scule aliate au o stabilitate puţin mai mare (oţelurile rapide, la circa 600—650°), iar materialele metaloceramice (aliaje dure) şi mineraloceramice au stabilitatea la roşu foarte mare (în jurul temperaturii de 800-**900°). Deoarece vitesa de aşchiere e factorul cu influenţa cea mai pronunţată asupra temperaturii în procesul de aşchiere, sculele cu stabilitate a durităţii la temperaturi înalte au şi capacitatea de aşchiere (T-v) mai mare. Astfel, luînd ca unitate indicele capacităţii de aşchiere a oţelului rapid cu18% W, capacitatea de aşchiere a oţelurilor de scule nealiate are indicele 0,5, capacitatea oţelurilor de scule aliate are indicele 0f7--0,9, iar capacitatea materialelor metaloceramice şi mineraloceramice are indicele 4—15, după natura şi particularităţile deosebite ale diferitelor sorturi.
1.	~ de corecţie. Telc.: în telegrafie, calitatea aparatului telegrafic de a imprima corect un semnal, chiar atunci cînd impulsiile telegrafice au suferit distorsiuni (v.). V. şi sub Capacitate 3.
2.	~ de penetraţie. Fiz.: Capacitatea radiaţiilor de a traversa mediile materiale fără să le scadă intensitatea sub o anumită fracţiune din intensitatea pe care ar avea-o dacă ar trece prin vid.
s. ~ de supraîncărcare a instrumentelor de măsură. Elf.: Capacitatea instrumentelor de măsură electrice de a suporta în condiţii bune depăşirea valorilor nominale ale mărimilor măsurate. Se exprimă prin ansamblul unor condiţii impuse în vederea siguranţei exploatării, consistînd în supraîncărcări şi şocuri de, curent de anumită valoare şi durată, pe cari trebuie să le su-
porte instrumentul fără să se deterioreze şi fără să prezinte ulterior erori mai mari decît cele ale clasei de precizie căreia îi aparţine. De exemplu, ampermefrele de tablou trebuie să suporte o supraîncărcare de 20% din valoarea nominală a curentului timp de 2 ore şi zece şocuri de curent, dintre cari primele nouă de o valoare egală cu înzeciful valorii nominale, avînd durata de 0,5 s, la intervale de cîte un minut, şi ultimul de aceeaşi valoare şi o durată de 1 s.
4.	~ de ungere. Tehn.; Sin. Onctuozitate (v.).
5.	Capacitate. 3. Tehn.: Mărime care caracterizează proprietatea unui sistem fizic sau tehnic de a putea efectua o operaţie, de a putea produce un efect sau de a putea suferi o transformare (v. Capacitate 2).
6.	~ de corecţie. Telc.: Valoarea relativă maximă a distorsiunilor impulsiilor telegrafice, penfru cari aparatul telegrafic respectiv redă corect semnalul telegrafic. Poate fi teoretică, efectivă, sau nominală.
Capacitatea teoretică e capacitatea de corecfie determinată prin calcul, pe baza datelor constructive ale aparatului telegrafic, considerat că lucrează în condifii îdeale de funefionare.
Capacitatea efectivă e capacitatea de corecţie obţinută în condifii reale de funefionare. E mai mică decît capacitatea teoretică.
Capacitatea nominală a unui fip de aparate telegrafice e valoarea minimă admisă pentru capacitatea efectivă care se poate obfine de la aceste aparate, în condifii normale de lucru.
7.	~ de deformaţie plastică. Tehn.; Caracteristica unui material definit prin relafia
C=8-ec,
în care 5 e lungirea specifică la rupere şi sc e lungirea specifică corespunzătoare limitei de curgere a materialului.
Valoarea lui C indică mărimea deformafiiior plastice pe cari
-	le poate suporta materialul, înainte de rupere, la solicitări de fracţiune sau de compresiune. Materialele fragile (sticla, fonta, etc.), Ia cari valorile lui 5 şi sc sînt foarte apropiate sau chiar suprapuse, au o capacitate de deformafie foarte mică sau nulă, spre deosebire de materialele tenace, la cari aceasta atinge valori de 20-“30%.
Capacitatea de deformaţie plastică, ca şi celelalte caracteristici fizicomecanice ale materialelor, depinde atît de compoziţia chimică şi de structura metalografică a materialului, cît şi de factori externi cum sînt: vitesa de deformare, temperatura, existenţa şi forma crestăturilor, etc.
8.	~ de închidere. Elt.: Intensitatea maximă de curent electric (în curent alternativ, amplitudinea maximă incluziv componenta aperiodică, în prima semiperioadă după închiderea circuitului) pe care un aparat de conectare o poate stabili la închidere sub tensiune nominală, rămînînd în stare de bună funcţionare şi fără sudarea contactelor.
9. ~ de remorcare. Transp.: Sin. Sarcină de remorcare (v.).
10. ~ de ridicare a instalaţiei de foraj. Expl. petr.: Greutatea maximă a garniturii de foraj şi a coloanei de tubaj în gaura de sondă, a cărei manevrare o poate realiza instalaţia de foraj (în special troliul de foraj).
Capacitatea de ridicare depinde de tipul utilajelor instalate la sondă, de modul de montare a cablului de foraj în sistemul diferenţial de manevră macara-geamblac şi de puterea efectivă a motoarelor instalate pentru realizarea manevrei. Elementele cele mai importante în determinarea capacităţii de ridicare sînt troliul de foraj şi motoarele pentru acţionarea acestuia.
Pentru alegerea unei instalaţii de foraj necesare săpării unei anumite sonde trebuia să se determine întîi sarcinile maxime cari vor fi manevrate în cursul lucrului şi apoi să se echipeze instalaţia cu capacitatea de ridicare corespunzătoare acestor sarcini. Uf i laj a Ie sondei trebuie să fi a unitare, adică să corespundă toate .aceleiaşi capacităţi de ridicare.
Capacitate de rupere
406
Capacifafe de transit
în industria petrolieră din fara noastră, din punctul de vedere al capacităfii de ridicare se construiesc două tipuri de utilaje pentru foraj: utilaj uşor pentru 150 t şi utilaj greu pentru 300 t.
î. ~ de rupere. Elf.: Curentul electric maxim (în curent alternativ, valoarea eficace) pe care-l poate întrerupe un aparat de conectare (v.), la tensiunea nominală, rămînînd în stare de bună funcfionare.
Dintre aparatele de conectare, separatoarele şi prizele cu fişă nu au capacitate de rupere; întreruptoarele automate au capacitate de rupere egală cu a curenfilor de scurt-circuit de anumită valoare (peste valoarea nominală); contactoarele, comutatoarele, controlerele şi întreruptoarele neautomate au capacitatea de rupere egală cu curentul nominal sau mai mică.
2.	~a unei centrale telefonice sau telegrafice. Telc.: Numărul maxim de linii cari se pot conecta într-o centrală telefonică sau telegrafică.
O	centrală telefonică e echipată la instalare numai cu o parte din totalitatea organelor de conexiune necesare penfru capacitatea ei finală. Astfel, o centrală de 10 000 de numere e echipată Ia început cu 7000 de numere, restul formînd rezerva de dezvoltare. Dintre aceste 7000 de numere, numai o parte, de exemplu 5000 de numere, sînt conectate cu linii de abonafi, iar restul formează rezerva de exploatare.
3.	~a unui cablu de telecomunicaţii. Te/c.; Numărul total de fire, perechi sau cuarte, cuprinse într-un cablu de telecomunicafii» Astfel, de exemplu, capacitatea unui cablu urban poate fi de 1200 de perechi, de 400 de perechi, etc., iar a unui cablu interurban, de şapte cuarte, etc.
4.	Capacitate. 4. Gen., Tehn.: Mărime caracteristică unui sisfem tehnic sau fizicochimic, exprimată prin raportul a două mărimi de naturi diferite,
5.	~ acustică. Sin.: Elasticitate acustică (v.).
6.	- „caldă". V. Capacitate „la cald", sub Capacitate de tub electronic.
7.	~ de ahssrpţie. Chim. fiz.: Masa maximă de substanfă (aer, apă, etc.) care poate fi absorbită de unitatea de volum a unui corp oarecare.
8.	~ de celulă electrolitică. Elf.: Sarcina electrică totală pe care o poate debita o celulă electrolitică (o pilă sau un acumulator electric), care se descarcă în condifii date. Se deosebesc:
Capacitate masică:	Capacitatea raportată la unitatea de
masă a celulei electrolitice sau a electrozilor.
Capacifafe specifică: Capacitatea raportată la unitatea de volum a celulei electrolitice sau a electrozilor.
Capacifafe superficială: Capacitatea raportată la unitatea de suprafafă a celulei electrolitice sau a electrozilor.
9.	~ de circulafie. 1. Drum.: Numărul maxim de vehicule cari pot circula într-o oră pe o anumită porfiune a unui drum.
10.	~ de circulaţie. 2. C. f.: Numărul maxim	de	trenuri
echivalente, exprimate în trenuri	directe de marfă,	cari	se pot
înscrie în 24 de ore în graficul de circulafie al unei secfii de circulafie de pe o linie de cale ferată.
11.	~ de debit. C. f.: Numărul maxim de vagoane echivalente cu două osii de cari se poate dispune pe o linie de cale ferată în timp de 24 de ore. Se calculează cu relafia Cd=Cc-Nvg , în care Cc e capacitatea de circulafie a liniei şi Nvff e numărul maxim de vagoane ale unei garnituri de tren de marfă, condifionat de lungimea utilă a liniilor de ga-rare din stafiile de pe linia considerată.
12.	~ de depozitare. C. f.:	Masa maximă de	combustibil
şi ulei	care poate fi depozitată	într-un depou de	cale	ferată,
şi care depinde de consumul mediu zilnic al locomotivelor proprii şi străine, pe baza programului de circulafie. Ea trebuie să asigure, în general, consumul depoului timp de 45 de zile (în special în timpul iernii).
13.	~ de echipare. C. f.: Numărul maxim de locomotive pe cari un depou de cale ferată le poate pregăti în vederea punerii lor în serviciu, în timp de 24 de ore. El depinde de natura, dezvoltarea şi dispozifia instalafiilor de alimentare cu nisip, cu apă, uleiuri, combustibil, cum şi de posibiIităfile de executare a reparafiilor mici.
14.	~ de foc. Tehn. mii.: Numărul maxim de lovituri pe cari le poate trage asupra unui obiectiv un grup de guri de foc, în unitatea de timp. Capacitatea de foc constituie cea mai importantă caracteristică a puterii de luptă a unităfii în organizarea căreia intră gurile de foc. Ea depinde atît de numărul gurilor de foc componente şi de capacitatea de tragere a fiecăreia dintre ele, cît şi de posibilitatea de a transporta cu uşurinfă focul (v.) de la un obiectiv la altul şi de a-l putea concentra astfel asupra unui anumit obiectiv, înfr-un anumit moment.
15.	~ de lucru a transmisiunii telegrafice. Telc.: Numărul de cuvinte emise sau recepfionate în unitatea de timp (de obicei într-o oră) de operator la un aparat telegrafic. Această capacitate poate fi teoretică sau practică.
Capacitatea de lucru teoretică e capacitatea de lucru determinată în ipoteza că se foloseşte întreaga productivitate a aparatului telegrafic. E dată de expresia N
^4 = 3600 ^ cuvinte pe oră,
dacă N e vitesa de telegrafiere în bauzi (v.), a e numărul mediu de litere dintr-un cuvînt, iar b e numărul mediu de impulsii elementare dintr-o literă.
Capacitatea de lucru practică e capacitatea de lucru determinată finînd seamă şi de timpul utilizat penfru operafii de serviciu, ca: darea informafiilor, cereri, diferife adnotări de serviciu, etc.
i6r ~ de prelucrare. C. Numărul maxim de trenuri de marfă pe cari le poate descompune, Ie poate grupa şi le poate forma o stafie tehnică (v.) în timp de 24 de ore. E determinat de numărul şi de dispozifia liniilor şi a instalafiilor pe cari se execută operafiile de descompunere şi de formare a trenurilor (linii de tragere, linii de manevră, cocoaşe de triere, etc.), de dezvoltarea mijloacelor cu cari se face manevrarea vagoanelor, de modul de manipulare a macazurilor, de instalafiile de semnalizare, de frînele de cale, de numărul şi felul locomotivelor de manevră, etc.
17.	~ de tragere. Tehn. mii.: Numărul maxim de lovituri pe cari le poate trage o gură de foc, în unitatea de timp, fără ca vreunul dintre agregatele cari o compun, să se deterioreze. Capacitatea de tragere constituie o caracteristică balistică şi constructivă a gurii de foc.
Capacitatea de tragere depinde, în principal, de numărul maxim de lovituri pe cari le poate trage gura de foc în unitatea de timp (adică de cadenfa ei) şi de rezistenfele mecanice ale elementelor gurii de foc cari să permită menfinerea unei cadenfe cît mai mari, un timp cît mai lung. Ea e influenţată şi de factori externi, cum sînf de exemplu: vizibilitatea finfei, care poate îngreuna ochirea; pozifia finfei, care poate fi situată astfel, încît să nu poată fi atinsă de nici una dintre traiectoriile gurii de foc; natura terenului pe care e amplasată gura de foc, care poate să nu permită o pozifie suficient de stabilă a ei de la o lovitură la alta; efc.
îs. ~ de fransif. C. f.: Numărul maxim de trenuri de marfă a căror trecere fără prelucrare (v.), sau cu prelucrare fără manevră, o poate asigura o stafie de cale ferată, în timp de 24 de ore.
Capacitatea de transit se ia în considerafie, în general, numai în stafiile tehnice (nu şi în cele intermediare). Ea e determinată de numărul şi de dispozifia liniilor de circulafie
Capacitate de transport
407
Capacitate echivalentă
din stafie, de felul instalafiilor de manipulare şi asigurare a macazurilor şi de felul instalafiilor fixe de semnalizare; posibilitatea de a efectua intrări şi ieşiri simultane din stafii măreşte capacitatea de transit a acestora.
1.	~ de transport. 1. Transp.; Cantitatea maximă de mate-
riale, de bunuri sau de persoane care poate fi transportată ori deplasată	cu	un anumit sistem de transport	(de	ex. cu	un
ansamblu	de	vehicule, cu un	ascensor, etc.),	în	unitatea	de
timp (de	ex.	într-o zi, într-un	an, etc.).
2.	~	de	transport. 2. C.	f.; Masa maximă	de	bunuri	sau
numărul maxim de persoane pe cari le poate deplasa în 24 de ore o linie sau o întreagă refea de linii de cale ferată, cu respectarea integrală a condifiilor de siguranfă a circuiafiei. Se exprimă prin relafia Ct—Cc • Q, în care Cc e capacitatea de circulafie a liniei (exprimată în număr de trenuri), iar Q e tonajul brut maxim care poate fi transportat de un tren de marfă.
Capacitatea de transport e determinată, pe lîngă numărul de frenuri cari se pot înscrie în grafic şi de numărul şi felul locomotivelor şi al vagoanelor bune de serviciu, de numărul şi de calificarea personalului de tren şi de locomotivă, cum şi de lungimea utilă a liniilor de garare din stafii (lungime care determină capacitatea de debit a liniei sau a refelei de linii de cale ferată considerată).
3.	^ de triere. C. {.: Numărul maxim de vagoane a căror alegere pentru locurile şi stafiile lor de destinafie, peste cocoaşa de triere a stafiei de triaj, o poate asigura stafia în timp de 24 de ore. El e determinat de profilul cocoaşei, de mijloacele de frînare a vagoanelor peste cocoaşă şi de oprire la punctele fixe din grupa de triere pe direcfii şi stafii, de manipularea macazurilor de la cocoaşă, cum şi de mijloacele de semnalizare (de ex. megafoane, semnale optice, etc.).
4.	~ de tub electronic. Telc.: Fiecare dintre capacifăfi Ie parfiale (v.) sau fiecare dintre capacităfile echivalente (v.) definite penfru perechile de electrozi ale unui fub electronic în diferite condifii de funefionare.
Sistemul de electrozi al unui tub electronic poate fi asimilat unui sistem de conductoare în echilibru electrostatic numai la frecvenfe relativ joase şi în absenfa sarcinii spafiale corespunzătoare fluxului de electroni emişi de catod; de aceea se deosebesc:
Capacifăfi „la rece" ale unui tub electronic, definite pentru diferitele perechi de electrozi în absenfa sarcinii spafiale, cu catodul neîncălzif. Sin. Capacifăfi „reci". .
Capacităfi «la cald" ale unui tub electronic, definite pentru diferitele perechi de electrozi în prezenfa sarcinii spafiale, cu catodul încălzit. Datorită in- JC fluentei sarcinii spafiale, ca- (pr)± pacitătile „la cald" depind de potenţialele electrozilor şi de temperatura catodu-lui. Dintre diferitele capacităfi ale tubului, mai puternic influenfată de sarcina spafială e capacitatea parfială grilă-catod (v. fig.) —
După perechea dejelec-trozi considerată şi în raport cu diferitecondifii particulare, se deosebesc:
Capacitatea de intrare a unui tub electronic: Capaci- Variatia capacită|ii Ja cald» grl|S.ca1od tate echivalentă corespunza- cu tensiunea de grilă Ug la diferite ten-toare admitanfei de intrare'	siuni	anodice ua.
de scurt-circuit a unui tub j) Ua-so V; 2) ua =167 V; 3) ua=280 V. electronic. în domeniul frecvenfelor obişnuite de lucru, pentru cari timpul de trecere prin tub e neglijabil, această capacitate e egală cu suma_capacităfilor
t
t:
parfiale dintre electrodul de intrare (obişnuit grila de comandă) şi ceilalfi electrozi, toti aceştia fiind la acelaşi potenfial alternativ (incluziv catodul). Această mărime e diferită de capacitatea echivalentă de intrare a tubului într-un montaj dat — numită capacitate dinamică de intrare — deoarece în acest caz diferifii electrozi nu au acelaşi potenfial alternativ.
Capacitatea de ieşire ă unui tub electronic: Capacitatea echivalentă corespunzătoare admitanfei de ieşire de scurtcircuit a unui tub electronic. în domeniul frecvenfelor obişnuite de lucru, pentru cari timpul de trecere prin tub e neglijabil, această capacitate e egală cu suma capacităfi lor parfiale dintre electrodul de ieşire (obişnuit anodul) şi ceilalfi electrozi, tofi aceştia fiind la acelaşi potenfial alternativ (incluziv catodul). Această mărime e diferită de capacitatea echivalentă de ieşire a tubului într-un montaj dat — numită capacitate dinamică de ieşire — deoarece în acest caz diferifii electrozi nu au acelaşi potenfial alternativ.
Capacitatea dintre doi electrozi ai unui fub electronic: Capacitatea echivalentă corespunzătoare admitanfei de transfer în scurt-circuit, dintre doi electrozi ai unui fub electronic. în domeniul frecvenfelor obişnuite de lucru, pentru cari timpul de trecere prin tub e neglijabil, această mărime e egală cu capacitatea parfială „la cald" dintre cei doi electrozi.
Capacitatea dinamică de intrare a unui tub electronic: Capacitatea echivalentă corespunzătoare admitanfei de intrare a tubului electronic într-un montaj dat. Spre deosebire de capacităfile definite mai sus, această mărime, afară de fenomenele interne din tubul electronic, mâi depinde şi de circuitele asociate tubului. în domeniul frecvenfelor obişnuite de lucru, pentru cari timpul de trecere prin tub e neglijabil, capacitatea dinamică de intrare are expresia generală
="S [i
k
în care Cik e capacitatea parfială „la cald" dintre electrodul k şi	electrodul de	intrare i,	iar Re (ak)	e partea reală	a amplificării pe electrodul k, în raport cu	electrodul de	intrare i.
Formula de	mai sus	arată că o	amplificare în	antifază,
Re (*A)<0, are ca efect mărirea capacităfii dinamice de intrare, cum e cazul montajelor obişnuite, cu intrarea pe grilă şi ieşirea pe anod. O amplificare în fază, Re(ak)>0, are ca efect scăderea capacităfii dinamice de intrare, cum e cazul montajului numit repetor catodic.
Capacitatea	dinamică	de ieşire	a unui tub electronic:
Capacitatea echivalentă corespunzătoare admitanfei de ieşire a tubului electronic într-un montaj dat. Ca şi capacitatea dinamică de intrare, afară de fenomenele interne din tubul electronic, mai depinde şi de circuitele asociate tubului.
o.	~ dinamică. 1: Sin. Capacitate echivalentă (v. Capacitate echivalentă 2).
6.	~ dinamică. 2. V. sub Capacitate electrică.
7.	~ echivalentă. 1. Elt.: Capacitate definită pentru o refea de condensatoare şi în raport cu o pereche de borne de acces, prin cîtul dintre sarcina electrică adevărată a armaturilor legate la una dintre borne (^4) şi tensiunea electrică dintre această bornă şi cealaltă (B), în condifiile în cari înainte de aplicarea acestei tensiuni toate condensatoarele refelei erau neîncărcafe:
<iA
U
AB
Qb
U RJ
Pentru un grup de n condensatoare legate în serie, capacitatea echivalentă e legată de capacităfile Ck ale condensatoarelor prin relafia
c, " h C, '
Capacifafe echivalentă
408
Capacifafe echivalentă
iar penfru un grup de m condensatoare de capacităfi C;- legate în paralel, capacitatea echivalentă e
m
c,= £c
7=1
(teoremele capacităţilor echivalente).
Fiecare porţiune de reţea cu două borne de acces poate fi înlocuită — din punctul de vedere al efectelor produse în restul reţelei de condensatoare — cu un condensator de capacitate egală cu capacitatea echivalentă a acelei porţiuni de reţea. Jinînd seamă de aceasta, capacitatea echivalentă a unei reţele complexe poate fi calculată prin compuneri succesive ale capacităţilor echivalente ale unor porţiuni de reţea cu structură mai simplă, utilizînd mereu teoremele capacităţilor echivalente.
Relaţiile de mai sus sînt valabile şi în cazul condensatoarelor nelineare, în cari capacitatea e funcţiune de tensiunea aplicată.
1.	~ echivalentă» 2. Elt.: Capacitate definită penfru un dipol electric în regim sinusoidal, prin cîtul dintre partea imaginară a admifanţei complexe Y a dipolului şi pulsaţia co = 2 jt f corespunzătoare frecvenţei de lucru / a circuitului
1	_	i	Y	sin	cp
----îm\Y\ —-----------=-----------»
co v } co	co
unde Be e suscepfanţa echivalentă, Y e admitanţa şi cp e defazajul circuitului. Sin. Capacitate dinamică.
Capacitatea echivalentă se defineşte penfru circuite capacitive, la cari Ce>0, respectiv Be<0 şi qp<0 (curentul defazat înaintea tensiunii) şi e în general o funcfiune de frecvenfă. în cazul unui circuit constituit dintr-un condensator cu pierderi cu schema echivalentă din figură, unde C e capacitatea electrostatică a condensatorului, Rs e o rezistenfă echivalentă serie (corespunzătoare de exemplu rezistenfei conductoarelor de legătură), iar Gd e o conductanfă echivalentă derivafie (corespunzătoare conductivităfii finite a dielecfricului şi pierderilor în dielectric), capacitatea echivalentă e
c,=
cv
1+R2s(Gj+^a)
şi coincide cu capacitatea electrostatică a condensatorului numai dacă Rs^z0. în cazul unei refele de condensatoare fără pierderi, cele două definifii ale mărimii capacitate echivalentă coincid. Unităfile de măsură ale capacifăfii echivalente sînt aceleaşi ca ale capacifăfii electrice (v.).
2.	~ electrică. 1. F/z., Elf.: Capacitate definită de raportul C dintre sarcina electrică adevărată q\ a unei armaturi de condensator (v.), şi tensiunea electrică corespunzătoare u\2 fafa de cealaltă armatură:
C = q\ju\2.
Cîtul e independent de armatura la care se referă (v. fig. I), deoarece la un condensator +	dar	depinde în anumite
cazuri de regimul de lucru al condensatorului. Sin. Capacitanfă. — Se deosebesc:
Capacitatea electrostatică a unui condensator (pe scurt capacitatea condensatorului) e mărimea definită ca mai sus în regim electrostatic, în care tensiunea e egală cu diferenfa de potenjial (u\2~ V\—V^)*
Dacă dielecfricul condensatorului e linear — adică dacă are permitivifatea 8 = eoSr independentă de intensitatea cîmpului electric şi nu are po-larizafie electrică permanentă — capacitatea electrostatică e
pozitivă şi nu depinde de tensiunea (respectiv de sarcina) condensatorului (teorema capacifăfii electrostatice). Permitivifatea poate depinde de loc (dielectric neomogen) şi de condifiile fizice locale (neelectrice), de exemplu de temperatură sau de umiditate. Capacitatea condensatorului linear e deci o mărime caracteristică acestuia, care nu depinde de starea lui electrică, dar depinde de configurafia geometrică, de natura dielecfricului, de temperatură, etc,
Dacă dielecfricul condensatorului nu e linear — adică dacă permitivifatea depinde de intensitatea cîmpului electric, relaţia q = q(u) dintre sarcina şi tensiunea condensatorului e de asemenea nelineară (v. fig. II) şi se pot defini mai multe capacităfi, cari depind de punctul de funcfionare al condensatorului şi se numesc capacităţi nelineare: capacitatea statică, diferenţială, dinamică, etc.
Capacitatea statică a unui condensator nelinear e mărimea definită ca mai sus de raportul
Ct= — =k\q a = /,(»)
nr
II. Capacităţile condensatorului nelinear; q=q(u) e curba de variafie a sarcinii cu tensiunea; Ccj — fcj(u) e curba de variafie a capacifăfii diferenfiale cu tensiunea; Cf = Cj(u) e curba de variafie a capacifăfii totale cu tensiunea; C0) valoarea asimptotică a capacităfi lor la tensiuni foarte înalte.
Schema echivalentă a unui condensator cu pierderi.
(unde k e raportul în unităţi de capacifafe al scărilor folosife pentru trasarea curbei q(u)) şi e o funcţiune de tensiunea aplicată.
Capacitatea statică a unui condensator linear coincide cu capacitatea lui electrostatică. Sin. Capacifafe totală.
Capacitatea diferenţială a unui condensator ne linear e limita Cd a raportului dintre creşterea sarcinii A<? şi creşterea tensiunii (faţă de valorile corespunzătoare unui anumit punct de funcţionare), cînd ultima tinde către zero:
Cd~ iim LqiLu — k tg (3 = fd(u)
Aw->0
şi e de asemenea o funcţiune de tensiunea aplicată. Capacitatea diferenţială a unui condensator linear coincide cu capacitatea lui electrostatică.
Capacitatea dinamică a unui condensator ne linear e cîtul dinfre amplitudinea Aqa a variaţiei sarcinii şi amplitudinea Aua a variafiei tensiunii, la alimentarea cu o tensiune avînd o componentă continuă (care corespunde punctului mediu de funcfionare) şi o componentă variabilă sinusoidală
' o, A*a, /),
A u.
I. Nofafii pentru definifia capacităţi electrice. 1), 2) armaturi; q^, q2) sarcini; uJ2) tensiunea dintre armatura 1 şi armatura 2.
fiind o funcfiune de punctul de funcfionare, de amplitudinea componentei alternative şi de frecvenfă. La frecvenfe şi amplitudini mici, capacitatea dinamică coincide cu cea diferenfială. Capacitatea dinamică a unui condensator nelinear definită ca mai sus reprezintă un caz particular al nofiunii de capacitate echivalentă în curent alternativ (v. Capacifafe echivalentă 2).
Capacitatea proprie Cp a unui conductor e capacitatea condensatorului format de acest conductor şi de toate celelalte conductoare din cîmp, incluziv pămîntul (sau „suprafafa conductoare" de la infinit care le cuprinde), presupuse legate electric înfre ele, adică presupuse la acelaşi potenfial:
JL
V	'
unde q e sarcina, iar V e potenfialul conductorului, potenfialul comun al tuturor celorlalte conductoare şi al pămîntului (respectiv a! suprafefei de la infinit) fiind considerat nul.
c*=
Capacitate electrică
409
Capacitafe electrică
Dacă se consideră un conductor „izolat", adică suficient de depărtat de toate celelalte şi fafă de pămînt, capacitatea lui proprie e capacitatea lui fafă de suprafafa de la infinit. în cazul general, capacitatea proprie a unui conductor (;) e egală cu suma capacităţilor parfiale ale acelui conductor, respectiv cu coeficientul de influenţă Y// care caracterizează acest conductor în relaţiile de capacitate (v.) ale lui Maxwell.—
Capacitatea electrostatică a unui condensator trebuie măsurată după un anumit timp de la aplicarea tensiunii la bornele condensatorului, după ce starea dielectricului (care nu e perfect izo-lant) devine staţionară. Variaţia în timp îndelungat a proprietăţilor fizicochimice ale dielectricului („îmbătrînirea dielectricului") poate determina o variaţie corespunzătoare a capacităţii electrostatice a condensatorului.—
Dependenţa capacităţii de poziţia relativă a armaturilor e utilizată pentru realizarea condensatoarelor variabile; dependenţa capacităţii de temperatură e utilizată pentru realizarea montajelor cu corecţie de temperatură; dependenţa capacităţii condensatoarelor nelineare de tensiunea aplicată e utilizată în amplificatoarele dielectrice şi în anumite circuite electronice.
în regim cuasisfafionar, dacă frecvenţa nu e prea înaltă, dacă distanţa dintre armaturi e suficient de mică şi dacă di-electricul nu are o comportare specială (conductivitate electrică apreciabilă, viscozitate dielectrică, etc.), capacităţile definite ca mai sus coincid practic cu valorile lor din regim electrostatic.
Capacitatea electrostatică a unui condensator se poate determina experimental prin măsurări (v. Capacităţilor, metode de măsurare a ~) şi se poate calcula exact — pentru forme geometrice simple —, sau numai aproximativ — pentru forme mai complicate —, şi uneori pe cale grafică.
Exemple (mediul dielectric are permitivitatea 8, în unităţi raţionalizate):
Capacitatea proprie a unei sfere de rază a, „izolată", e Cp — 4 jt 8 a.
Capacitatea proprie a unui elipsoid de revoluţie „izolat”, avînd semiaxa mare egală cu a şi semiaxa mică egală cu b, e
4 Jt eV a2 — b2
In
b
Capacitatea proprie a unui conductor cilindric rectiliniu, „izolat", avînd diametrul d şi lungimea l, pentru d<^l, rezultă din relaţia precedentă, cînd b — d/2<^a = l/2 şi e „	2	Jt	81
'-(t)
Aceeaşi capacitate, pentru r\ = r2 — dj2 (cazul unei linii bifilare, situate Ia o înălţime atît de mare, încît prezenţa solului să fie neglijabilă), e:
Jt 8 l	JT	8	/
Capacitatea condensatorului format din două conductoare sferice avînd razele a\ şi a2 şi distanţa D (D^>a\ şi D^>a2) între centre e:
c= 4jt8
1
1
+-----
_2_
U\ ct2 D Capacitatea dintre un conductor cilindric orizontal de lungime l şi cu diametrul d, situat la înălţimea h deasupra pămîntului, şi pămînt, e cu h^>d\
4 Jt 8 l
C —
422(Vi2 + 16^-/)"l
d2 (V/2 + 16 h2 + l) J
Aceeaşi capacitate, pentru h^l, dar d comparabil cu h (cazul unei linii cu un singur conductor, pămîntul servind drept conductor de întoarcere), e:
2 jte/
In
2 h
~T
v(2)
■1
Aceeaşi capacitate, penfru h^l şi d^.h, e:
4 h
C — 2 Jt s //In —y — a
Unităţile de măsură a capacităţii ( neafectate de raţionalizare) sînt date în tabloul de mai jos, împreună cu dimensiunile corespunzătoare. Coeficientul de raţionalizare e x= 1 (în sisteme de unităţi raţionalizate), respectiv % = 4 jt steradiani (în sisteme de unităţi neraţionalizate).
Capacitatea condensatorului „plan", format din două armaturi paralele, situate la distanţa d foarte mică (faţă de razele de curbură ale suprafefelor armaturilor şi fafă de dimensiunile lor transversale), de arii egale A, e
c=M. d
Capacitatea condensatorului format din două conductoare cilindrice paralele avînd razele r\ şi r2, şi distanfa D între axe (v. fig. III), e
2 Jt 81
~ ln(^y
V t%\ b2 '
unde a\, b\, a2, b2 sînt distanfele de la generatoarele cele mai apropiate ale cilindrilor pînă la axele electrice A şi B determinabile comod pe cale grafică (v. fig. III), iar l e lungimea conductoarelor (/>D).
Sistemul de unităfi	Sistemul de dimensiuni	Dimensiunea capacităţii	Unitatea (şi simbolul)	Relaţii de transformare
MKSA	[LJ [M] [T] [1]	[L] 2[M] 1 [T]4[I]2	Farad (Fj cu submultiplii: microfarad fjiF) nanotarad (nF). picotarad (pF)	1 F=106 pF = =109nF=10l2pF 1 F=10-9 u.e.m. « «9 • 1011 u.e.s 1 PF= =10-21 u.e.m.« «0,9 u.e.s.
CGS e.m.	[L][M,[T]M	fL]-i[T]8M-i	u.e.m. capacitate	1 u.e.m. =109 F« «9 -1020 u,e.s.
CGS e.s. CGS Gauss	[L][MJ[T][i]		u.e.s. capacita-' te (sau „centimetru", numire improprie)	1 u.e.s.«1,11 pF= =1,11 • 10-12 p 1 u.e.s.« «1,11 • 10-21 u.e.m.
1. ~ electrică. 2. Fiz., Elf.: Capacitate definită pentru un tub de flux electric conservativ, limitat de două seefiuni transversale echipotenfiale, de raportul dintre fluxul electric ^ al tubului şi produsul dintre tensiunea electrică U\2 în lungul tubului, între seefiuni, şi coeficientul de raţionalizare k
= JDăA_
^ np-dr ’ unde D e inducţia electrică; E e intensitatea cîmpului electric;
Capacifafe frigorifică
410
Capacifafe în serviciu
% = 1 în unităfi raţionalizate, respectiv %—A ît în unităfi ne-rafionalizate; integrala de suprafaţă se referă la o secţiune transversală a tubului, iar integrala de linie e referitoare la o linie de cîmp limitată de secţiunile terminale 1 şi 2.
Capacitatea electrică în acest sens e definibilă numai în dielectrici neîncărcaţi cu sarcină adevărată — pentru ca fluxul unui tub să fie conservativ — şi în regiuni în cari cîmpul electric e practic potenţial — penfru ca tensiunea între secţiunile tubului să fie aceeaşi, oricare ar fi linia de cîmp considerată — ceea ce are loc totdeauna în cîmpuri staţionare; are aceleaşi unităţi şi dimensiuni ca şi capacitatea electrică a unui condensator (v. Capacitate electrică 1); e complet determinată în medii lineare (D = eE) de forma şi dimensiunile tubului de flux şi de repartiţia permitivifăţii (e = e(r)) în interiorul tubului. Sin. Capacitatea unui tub de flux electric,
i.	~ frigorifică. Termof.: Căldura preluată în timp de o oră de agentul frigorigen, într-o instalaţie frigorifică, din spaţiu! în care se găseşte corpul supus răcirii. Capacitatea frigorifică a unei instalaţii, pentru un anumit agent frigorigen şi în anumite condiţii de temperatură, se exprimă (în kcal/h) prin relafia:
Qh= vh-%<
în care (m3/h) e debitul volumic de agent frigorigen aspirat, şi qv (kcal/m3) e capacitatea frigorifică volumică (v.) a agentului frigorigen.
La o instalafie frigorifică, în care e utilizat un anumit agent frigorigen, capacitatea frigorifică depinde de caracteristicile agentului frigorigen, şi anume creşte odată cu creşterea temperaturii de vaporizare t9, cu scăderea temperaturii de condensare tc şi cu scăderea temperaturii de subrăcire tsr ale acestuia. Capacitatea frigorifică poate fi utilizată drept criteriu comparativ de apreciere a instalafiilor frigorifice, dacă se consideră „condifiile normale" de funcfionare a instalafiilor frigorifice (stabilite în convenfii internafionale), cari prevăd: temperatura normală de vaporizare t0 ,v — — \ 5°, temperatura normală de condensare £o.c= + 30°f temperatura normală de subrăcire t0, sr— +25° şi aspirafia vaporilor în compresor în stare de vapori saturafi uscafi.
în general, condifiile reale de funcfionare a instalafiilor frigorifice se deosebesc de „condifiile normale", astfel încît şi capacitatea frigorifică reală are expresia:
Vji' %
Qh Qo • h A 7 ' a
o • h Vo • v
în care Q0.h (kcal/h) e capacitatea frigorifică normală, V0.h (m3/h) e debitul volumic aspirat în „condifii normale", iar q0,v (kcal/m3) e capacitatea frigorifică volumică a agentului frigorigen, în „condifii normale". Valoarea capacifăfii frigorifice e cuprinsă între cîteva zeci de ki loca lorii pe oră, la instalafiile mici (pentru uz casnic) şi cîteva milioane de kilocalorii pe oră, la instalafiile foarte mari (utilizate în irwdustrie, în depozitele alimentare, etc.).
Capacitate frigorifică masică. Termof.: Căldura preluată de 1 kg de agent frigorigen, în cursul transformării endotermice care se desfăşoară într-o instalafie frigorifică.
La agenfii frigorigeni cari îşi schimbă starea de agregare în cursul transformării endotermice (de ex. prin vaporizare), capacitatea frigorifică masică se exprimă (în kcal/kg) prin
qg = r(x4-x3),
unde r e căldura de vaporizare corespunzătoare temperaturii tv
la care se produce vaporizarea, x3 şi X4 sînt titlurile vaporilor agentului frigorigen, la începutul şi la sfîrşitul vaporizării (v. fig.). Pentru un anumit agent frigorigen, valoarea capacifăfii frigorifice ma-sice creşte odată cu reducerea dife-renfei tc—tv (tc fiind temperatura de condensafie a agentului frigorigen), cu reducerea temperaturii de subrăcire tsr şi cu reducerea temperaturii de condensafie tc. Capacitatea frigorifică masică poate fi utilizată drept criteriu comparativ între diferifi agenfi frigorigeni, dacă se consideră valorile capacităfi lor frigorifice masice ale agenfilor frigorigeni cari se compară, în aceleaşi condifii de temperatură, eventual în „condifii normale'1 (v. Capacitate frigorifică).
La agenfii frigorigeni cari nu îşi schimbă starea de agregare în cursul transformării endotermice, capacitatea frigorifică se exprimă (în kcal/kg) prin relafia:
în care Cpm (kcal/° kg) e căldura specifică medie între tem-peraturile t\ şi t%, la presiune constantă, iar t\ şi Î2 s‘nî temperaturile agentului frigorigen la intrarea şi la ieşirea din schimbătorul de căldură, prin intermediul căruia se preia căldura de la corpul supus răcirii. Sin. Capacitate frigorifică gravimetrică.
Capacitate frigorifică volumică. Termof.: Căldura preluată de 1 m3 de agent frigorigen, în cursul transformării endotermice dintr-o instalafie frigorifică.
Capacitatea frigorifică volumică se exprimă (în kcal/m3) prin relafia
în care qg (kcal/kg) e capacitatea frigorifică masică (v.), iar v (m3/kg) e volumul specific al agentului frigorigen, la ieşirea din schimbătorul de căldură, prin intermediul căruia se preia căldura de la corpul supus răcirii. Pentru un anumit agent frigorigen, valoarea capacifăfii frigorifice volumice creşte odată cu reducerea diferenfei tc—tv (tv fiind temperatura de vaporizare a agentului frigorigen), cu reducerea temperaturii de subrăcire tsr şi cu reducerea temperaturii de condensafie tc. Capacitatea frigorifică volumică poate fi utilizată drept criteriu comparativ între diferifi agenfi frigorigeni, dacă se consideră valorile capacităfilor frigorifice volumice ale agenfilor frigorigeni cari se compară, în aceleaşi condifii funcfionale de temperatură, eventual în „condifii normale" (v. Capacitate frigorifică).
în „condifii normale", considerînd capacitatea frigorifică volumică a bioxidului de carbon egală cu unitatea, rezultă următoarele valori ale capacităfilor frigorifice volumice: 1/3,58 pentru amoniac, 1/6,07 pentru freon 12, 1/6,45 pentru clorura de metil, 1/9,5 pentru bioxid de sulf.
în tehnica frigorifică, capacitatea frigorifică volumică constituie un criteriu important, deoarece — pentru o capacitate frigorifică dată — dimensiunile instalafiilor cresc cu reducerea valorii capacifăfii frigorifice volumice a agentului frigorigen utilizat. Sin. Capacitate frigorifică volumetrică.
2.	~ în serviciu. Elf.: Capacitate definită de raportul dintre sarcina electrică a unui conductor, aparfinînd unui sistem de conductoare, şi tensiunea dintre el şi un al doilea conductor (sau dintre el şi pămînt), în situafiile — impuse de condifiile de funcfionare ale sistemului de conductoare — în cari acest
Diagrama T-s a ciclului frigorific. T) temperatura absolută (în °K); s) entropia (în kcal/kg* grd); fc), tsr) Şi fv) temperaturile de condensare, de subrăcire şi de vaporizare ale agentului frigorigen; c/g) capacitatea frigorifică gravimetrică (adică aria 3-4-b-a-3);
Capacifafe în serviciu
411
Capacifafe în serviciu
cîf nu depinde de pofenfialele (sau de sarcinile) conductoarelor. Se deosebesc:
Capacităţi în serviciu între două conductoare (j) şi (&):
S*=i
Ur,
1
* s \vj~vk, capacităţi în serviciu faţă de pămînt (sau fată de de la infinit):
.conductorul"
{notată uneori cu Cc..V ' 11' unde qj şi Vk sînt sarcinile, respectiv potenţialele conductoarelor sistemului, potenfialul de referinfă Vo=0 fiind potenfialul de la infinit (sau al pămîntului), iar S e un indice care caracterizează condifiile de funcfionare sau "serviciul" respectiv.
în cazul general, Cs	.
'jk k'j
Dacă Cjk sînt capacităfile parfiaie mutuale şi C;o sînf capacităţile parfiale proprii (fafă de „conductorul" de la infinit) ale celor n conductoare, a treia formă a relafii lor de capacitate (v.) ale lui Maxwell permite calculul sarcinilor cînd se cunosc potenţialele:
j CjoVj +
c» {vr yi) 7=1.2.
jj£l=1
Sînt necesare în general încă m — n — 1 relafii suplementare, lineare şi	omogene, între sarcini şi pofenfiaie,	penfru	ca	din
relafiile	de	capacitate de mai sus să rezulte o relafie	de	forma
^c4vrvJ sau
Aceste m relafii suplementare, cari definesc serviciul S, trebuie să fie compatibile între ele şi trebuie să rezulte din condifiile concrete de funcfionare ale sistemului de conductoare. Dacă matricea \\Cjk || a capacităfilor parţiale prezintă anumite simetrii se poate ca m<in— 1. Dacă serviciul e complet şi corect definit, „capacitatea în serviciu" e constantă şi în regim cuasista-ţionar. în caz contrar, cîtul respectiv e o funcţiune de timp. Determinarea capacităţilor în serviciu se face uşor în două cazuri particulare, frecvente în practică.
în primul caz, aşezarea relativă şi faţă de pămînt a conductoarelor e oarecare, dar serviciul e definit de relaţiile suplementare
m!?, + % = 0	\m = n-\
[<7j = 0 l^j Ijtk j relafii
cari rezultă atunci cînd toate conductoarele
cate — sînt menţinute izolate, afară încarcă cu sarcini egale şi de nume capacitatea în serviciu dintre conductoarele j şi k coincide cu capacitatea echivalentă a sistemului de capacităţi parţiale în raport cu „bornele" j şi k,
Csjk~ Cejk şi se poate calcula cu ajutorul regulilor de compunere (serie sau paralel) a capacităţilor (v. sub Capacifafe echivalentă). De exemplu, pentru o linie bifilară, izolată faţă de pămînt, de capacităţi parţiale Ci2 = C2i, Qo şi Qo (v. fig. 0» există relaţia suplementară qi -f #2=0 [m~ 1' deoarece n—2) şi capacitatea în serviciu dintre conductoarele
Q0Q0
Qo+Qo
în acelaşi serviciu, capacităţile în
(C%)?1+Î2=0 = C10+C>2
serviciu fafă de pămînt sînt
Qo + Qo
(^20)
?l + ?2
-o — C20 4" C12
Qo
Qo+Qp
Qo
(Cs>j + F2=0 = C12+Ş.
(C5JFj+F2==0 = Qo + 2 Q2,
Aceeaşi linie bifilară, în serviciul V\ + V2=0 (neîncadrat în cazul de mai sus şi realizabil prin punerea la pămînt a punctului neutru al generatorului care alimentează linia), are capacităfile în serviciu:
(CS2l)^l + ^=0 = Cl2+ ~2^ '
(Q20) Vi + V2-0 - °20 + 2 C12.
în al doilea caz, aşezarea relativă şi fafă de pămînt a conductoarelor e simetrică, astfel încîf toate capacităfile parfiale proprii sînt egale Cj0 — C0 şi toate capaciiăfile parţiale mutuale sînt egale Cjk = Cm (j, k—X, 2, ■•■ ??) şi serviciul e definit de o singură relafie (m= 1)
7=1
n
(din care rezultă în mod necesar şi ^ V j—Q>). în acest caz,
capacităfile în serviciu fafă de pămînt ale conductoarelor sistemului sînt egale şi sînt date de
(S.)
=c,.c„+»c.
iniţial neincar-de (j) şi (k), cari se contrare. în acest caz,
'jois, q=0
Sistemul de capacităfi parfiale mutuale care formează un poligon complet cu n(n— 1 )/e laturi şi sistemul de capacităfi parfiale proprii care formează o stea cu n laturi sînt, în acest caz, echivalente cu un singur sistem de n capacităfi în serviciu faţă de pămînt care formează o stea cu n laturi.
în practică, acest caz se întîlneşte la liniile trifazate (n = 3) în cablu (la cari simetria poate fi perfectă) şi cu suficientă aproximafie la liniile trifazate aeriene (cu aşezare relativă simetrică a conductoarelor— în vîrfurile unui triunghi echilateral — şi la distanfă mare de pămînt, sau cu simetria obţinută prin franspunere(v.), adică prin permutarea circulară succesivă a conductoarelor în lungul liniei), şi anume fie în cazul liniilor izolate fafă de pămînt, fie în cazul liniilor cu alimentare simetrică cu neutrul generatorului pus la pămînt.
Penfru o linie trifazată aeriană cu transpunere circulară, de lungime l, cu conductoare de diamefri d\, t/2f situate la înălfimile h\, I12, deasupra solului (v. fig. II), în unităfi rafionali-zafe (%=1) sau neraţionalizafe (% = 4 jt)
2 mi
II. Linie aeriană irifazafă. 1), 2), 3) conductoarele liniei; V), 2'), 3') imaginile electrice ala conductoarelor.
2 tzeI
I (-? / 64 hih2hs 3 /D12D23D31 ^ * n V V didsda V D'nD'23D'31)
% In
4 bD dD’
Capacităjile parjiaie ale liniei bifilare.
unde: D\2, D23, -D31 sînf distanfele dintre conductoare; D e media geometrică a acestora; D‘12 > D‘23 » sînt distanfele dintre un conductor şi imaginea electrică a celuilalt conductor; D’ e media geometrică a acestora; h e media geometrică a
Capacitate lineică
412
Capacitate parfială
înăifimilor conductoarelor fafă de pămînt; d e media geometrică a diametrilor conductoarelor. Dacă înălfimea fafă de pămînt e foarte mare, 2 h&D1 şi:
2	jt el
iar dacă D\2—D2$=-D%\ (conductoarele sînt dispuse în vîrfuri le triunghi echilateral) şi d±~ d2 = d^, atunci D reprezintă distanfa efectivă dintre conductoare, iar d, diametrul efectiv al conductoarelor, în sistemul MKSA:
C =
1
18 In
(¥)
[fxF/km].
Capacitatea în serviciu a unui cablu trifazat (v. fig. III) cu trei conductoare, cu izolafie de hîrtie impregnată şi cu manta de plumb pusă la pămînt e:
A
C =-------
III. Cablu trifazat.
1), 2), 3) conductoare; 4) manta de plumb.
18 In
V
rt+r2-
2+e4J
linii
şi în cazul măsurărilor în punte, al măsurărilor de capacităfi, efc. Prin ecranare, pr/n alegerea judicioasă a punctelor legate la pămînt ale circuitelor, prin dimensionarea şi aşezarea potrivită a conexiunilor, efectele capacităfilor parazite pot fi reduse sau compensate. (V. şi Capacitatea proprie a unei bobine.)
4.	~ parţială. Elf.: Mărimea C^, definită penfru o pereche (/, k) de conductoare a unui sistem de n conductoare în regim electrostatic, de raportul dintre sarcina electrică a conductorului (;) şi diferenfa de potenfial dintre conductorul (j) şi conductorul (&), în condiţiile în cari potenţialele tuturor celorlalte conductoare afară de (k) (dar incluziv „conductorul" (0) de la infinit, sau pămîntul) au potenţialul conductorului (j)
C,
{vj-Vk)vi=vi=zv0 CU i?£;'
1.	~ lineică. Elf.: Capacitatea în serviciu a frice, raportată la unitatea de lungime a liniei.
2.	~ omopoSară. Elf.: Capacitatea parţială (v.) proprie a unui conductor de fază al unei linii trifazate simetrice (adică raportul dintre sarcina electrică a acelui conductor şi potenţialul său în fiecare moment, conductoarele celor trei faze ale liniei fiind legate în paralel).
înfre capacitatea omopolara, capacitatea în serviciu, coeficienţii de inducţie electrostatică şi coeficienţii de potenţial ai unei linii trifazate simetrice există următoarele relaţii:
C* = C0 = CS — 3 COT = y0 + 2 7w =	1	.
r o' ^ Im
în cari Ch e capacitatea omopolara a liniei; Cs e capacitatea de serviciu a liniei; C0, Cm sînt capacităţile parţiale proprii şi mutuale ale celor trei conductoare; y0, ym sînt coeficienţii de inducfie electrostatică propriu şi mutual, iar p0, pm sînt coeficienţii de potenţial propriu şi mutual.
3.	~ parazită. Elf., Telc,: Capacitatea electrică corespunzătoare tuburilor conservative de flux electric stabilite prin dielectric înfre două porţiuni conductoare cari se găsesc sub tensiune ale unui circuit electric — sau înfre o porţiune de circuit şi pămînt — care nu intervine în mod util în funcţionarea acestui circuit.
în primă aproximaţie, capacitatea parazită e egală cu capacitatea parţială a celor două porţiuni de circuit considerate izolate de rest. în căzui general, depinde de regimul de funcţionare al circuitului, de frecvenţă, etc. Efectele capacităţilor parazite ale conexiunilor, ale spirelor înfăşurărilor, ale unor porţiuni de circuit faţă de pămînt, etc. sînt neglijabile la frecvenţe joase şi devin importante la frecvenţe înalte şi foarte înalte, curentul de deplasare care se închide prin tuburile de flux corespunzătoare fiind proporţional cu frecvenţa. Capacităţilor parazite le corespund şi pierderi dielectrice în izolatoarele corespunzătoare. Efectele capacităţilor parazite sînt importante
? s k* Y i—v j-
Dacă	conductorul	(k)	e	conductorul	de la	infinit	(sau	pămîntul)	pentru	care	k-0	şi al	cărui	potenţial	e	ales	nul	(Ko = 0),
mărimea Cj0 (notată uneori şi Cjj) se numeşfe capacitate parţială proprie; în caz contrar, ea se numeşte capacitate parţială mutuală. Sarcinile q- ale conductoarelor sînt date de relaţiile (;=1, 2, n)
n	n
«/= E Cjk{V,-Vk)=C}oVi + £ C^-V,),
*=0	*=1
cari reprezintă a treia formă a relaţiilor de capacitate (v.) ale lui Maxwell.
în medii lineare şi fără polarizaţie electrică permanentă, capacităţile parţiale sînt mărimi pozitive cari depind de forma, de dimensiunile şi de poziţia corpurilor conductoare, de forma şi poziţia suprafeţelor de separaţie dintre dielectrici, cum şi de permifivităţile acestora. Ansamblul lor constituie o matrice simetrică (Ckj = Cjk) care caracterizează, din punct de vedere electrostatic, un sistem de conductoare separate prin dielectrici şi permite să se considere pentru acest sistem de conductoare o refea echivalentă de condensatoare, avînd capacităţile egale cu capacităţile parţiale (fiecare conductor — chiar şi conductorul de la infinif sau pămîntul — corespunzînd unui nod al reţelei).
Capacitatea parţială mutuală C;k se măsoară astfel: Se leagă toafe conductoarele la pămînt, cu excepţia conductorului k, se aplică acestuia potenţialul Vk faţă de pămînt, se deconectează sursa şi se descarcă conductorul k la pămînt, măsurîndu-se sarcina q- a conductorului j, şi se calculează:
C,*=-
Jl
vt
Capacitatea parţială proprie Cj0 se măsoară astfel: Se leagă între ele toafe conductoarele (incluziv ;), se aplică sistemului potenţialul Vj faţă de pămînt, se deconectează sursa şi se descarcă conductorul j, măsurîndu-se sarcina q-. Se calculează:
ÎL.
Vi
Ci0 ■
Capacităţile parţiale se măsoară în farazi (în sistemul MKSA). între capacităţile parţiale şi coeficienţii de influenţă (v.) electrostatică y^ există relaţiile
Cjk	yjk'	Cjo
j cj0+ Cjh.
k=1
Capacitate portanta
413
Capacitate portantă a pilofilor
în cazul sistemelor trifazate simetrice ia cabluri şi realizată prin transpunere (v.) cele şase capacităţi (v. fig.) se reduc la
parfiale două:
distincte
(simetrie existentă la liniile aeriene),
W7%77Z77Z77fr77777777777ffl7,
Capacităfile parfiale ale unui sistem de trei conductoare.
Cj0 ~ C0 — y0 ^ ym ~Yo ^ cm
capacitatea parfială proprie a unui conductor oarecare;
C r=C = — v * m
capacitatea mutuală între două conductoare oarecari.
1.	~ portantă. Rez. mat.: Intensitatea maximă a celui mai defavorabil sistem de forfe care poate acfîona asupra unei construcfii sau asupra unui element de construcfie, fără a provoca scoaterea acestora din serviciu. Scoaterea din serviciu a unei construcfii sau a unui element de construcfie poate fi provocată de următoarele cauze: aparifia unor articulaţii plastice (v. Plastică, articulafie ~), cari transformă construcfia sau elementul de construcfie, total sau parfial, într-un mecanism; aparifia unor deformafii inadmisibile în exploatare (de ex. fisuri) sau mai mari decît cele admisibile; pierderea stabilităfii parfiale sau totale; etc.
2.	~ portantă a pilofilor. Geot., Fund.: Sarcina maximă pe care o poate suporta un pilot înfipt în pămînt, sau o fundafie pe pilofi, fără ca în masa pămîntului să apară fenomene de rupere sau fără ca tasările pilotului, respectiv ale fundafiei, să depăşească o valoare limită.
Determinarea capacităfii portante se face, fie prin calcul, pe bază de formule, fie prin încărcări de probă pe teren.
Determinarea prin calcul a capacifăfii portante e admisă în faza de sarcină de proiectare penfru construcfii mari şi mijlocii (de ex.: mari combinate industriale, construcfii capitale, poduri, uzine, cartiere de locuinfe, etc.) şi în orice fază pentru construcfiile mici (de ex.: construcfii civile izolate cu maximum două etaje, uzine mici, podefe, etc.) şi pentru construcfii provizorii. Pentru construcfiile mari şi mijlocii în faza de proiect tehnic sau de execufie, capacitatea portantă a pilofilor se determină prin încărcarea de probă a unor pilofi izolafi, iar la construcfiile de importanfă capitală şi la lucrările de artă, definitive, se recomandă să se facă încărcări de probă pe grupuri de doi sau de patru pilofi.
S-au elaborat numeroase formule de calcul, dintre cari unele fin seamă de starea critică a pămîntului (formule statice), altele se bazează pe rezistenfă întîmpinată de pilot la introducerea lui în pămînt prin batere (formule dinamice), iar altele folosesc coeficienfi deduşi din experienfă (formule empirice).
în formulele statice se consideră că pe vîrful pilotului s-a ajuns la rezis-tenfa critică a pămîntului la adîncimea respectivă, iar pentru calculul rezistenfei la frecare laterală se adoptă, ca valoare a presiunii normale pe suprafafa pilotului, împingerea pasivă (v.) a pămîntului.
Cu notaţiile din fig. /, capacitatea portantă a pilotului e dată de expresia:
Y^tg4(45°+ -2.) + yh2 tg2 (45° + -y) tg cp, sin a	x	2/2	'	2	/
9 A şi vi sînt secfiunea şi perimetrul pilotului, 7 şi ^ sînt
m/W/AV/AV?		f
ţ.%		1 ?
		fi
		
		\ î"
or		
R =
greutatea volumetrică, respectiv unghiul de frecare internă a pămîntului, calculate ca medii ponderate ale valorilor corespunzătoare stratelor străbătute de pilot, în raport cu grosimile acestor strate.
Pentru a obfine încărcarea admisibilă a pilotului, valoarea capacităfii portante trebuie împărfită cu un coeficient de siguranfă care variază, în funcfiune de unghiul cp, între 1,0 şi 5,0.
în formulele dinamice se fine seamă că, din lucrul mecanic total de batere, o parte e consumată pentru înfigerea pilotului (lucru util), o alfră parte pentru deformafiile elastice ale pilotului şi pămîntului (lucru elastic) şi restul pentru efecte secundare, — strivire, vibrafii, încălzire, etc. (lucru pierdut). Valoarea capacităfii portante e dată de expresia:
R=-
nA
nA \2 , A „ , B-\-e2P
2 /
+ n
s^B'b~B + P
/. Notafii pentru determinarea capacităţii portante a pilofilor.
^ii ^21 •■■) grosimea straielor străbătute de pilot; Yi< Y2» ■•■) greutatea specifică a materialului din fiecare strat; q>lr cp2i •••) unghiul de frecare interioară al fiecărui strat; h) adîncimea de pătrundere a pilotului; a) unghiul la vîrf al pilotului.
în care A şi P sînt secfiunea şi greutatea pilotului, B e greutatea berbecului, h e înălţimea de cădere, s e refuzul pilotului, e e coeficientul de elasticitate la lovire (care pentru piloţii de lemn bătuţi cu berbec de fontă se ia egal cu 0,45), iar n e un coeficient de batere, care depinde de modul de batere (existenţa pieselor de amortisare între berbec şi pilot) şi de materialul pilotului; (n se ia de obicei egal cu 8---10 kg/cm2 pentru piloţii de lemn, cu 10--15 kg/cm2 pentru cei de beton armat şi cu 50 kg/cm2 pentru piloţii de otel). Sarcina admisibilă a pilotului se determină adoptînd coeficientul de siguranţă 1,5 pentru construcţiile provizorii şi 2,0 pentru cele definitive.
Formulele empirice permit determinarea directă a sarcinii admisibile pe pilot, în cazul cînd acesta lucrează atît la presiune pe vîrf, cît şi la frecare laterală. Formula generală e:
Pad = « * £ hixi + 10 PAaad' unde Pad (t) e sarcina admisibilă pe pilot, y4 (m2) şi u (m) sînt secţiunea pilotului în punctul în care începe îngustarea vîrfului şi perimetrul lui, hi (m) e grosimea unui strat de pămînt străbătut, e rezistenţa admisibilă la frecare laterală înfre pilot şi pămînt, în stratul respectiv, şi Gad e presiunea admisibilă pe teren la nivelul vîrfului pilotului, iar a şi P sînt coeficienţi de corecţie.
Coeficientul a are în general valoarea 1; la piloţii foraţi la cari se realizează o aderenţă bună cu terenul înconjurător (prin suprafaţa neregulată a pilotului), coeficientul a poate ajunge la 1,2, iar la piloţii introduşi prin spălare, poate scădea pînă la 0,5. Coeficientul (3 se ia în general egal cu 2; valorile xi şi Gad se iau din tabele şi trebuie alese cu deosebită atenţie, pentru că variază în limite largi (de ex.: pentru nisip fin afînat, r^= 1,2; pentru pietriş compact, t,; = 6,0). Lungimea de calcul a pilotului se consideră de la 1 m sub nivelul radierului şi excluzînd din ea stratele formate din umplutură de deşeuri industriale. Dacă pilotul trece printr-un strat foarte compresibil, cuprins între strate puţin compresibile, toate stratele de deasupra stratului compresibil, şi acesta însuşi, se exclud din calculul sarcinii transmise prin frecare laterală.
în cazul unor lucrări cari comportă un număr mare de piloţi, pentru stabilirea capacităţii portante a piloţilor izolaţi se recomandă efectuarea unor încărcări de probă pe teren', plecînd de la curba încărcare-tasare obţinută la încărcarea de probă. Cînd curba încărcare-tasare are
II. Curba de încărcare-tasare. s) tasare (în cm); Pr, Pp) încărcare (în t).
Capacitate portantă a terenului
414
Capacitate portantă a terenului
forma din fig. II a, sarcina admisibilă e egală cu sarcina de rupere Py împărţită cu coeficientul de siguranfă 2 (pentru lucrări provizorii, coeficientul de siguranfă se ia 1,5). Sarcina admisibilă se poate mări cu 20% dacă în calcule se iau în consideraţie combinafiile cele mai defavorabile de sarcini accidentale şi extraordinare. La construcfiile sensibile la tasări, sarcina admisibilă pe pilot trebuie limitată la acea valoare care dă o tasare admisibilă pentru construcfie.
în cazul în care curba încărcare-tasare are forma din fig. II b, sarcina admisibilă se ia PJ2, dar minimum Pp, cînd construcţia nu e sensibilă la tasări, şi maximum Ppi cînd consfrucfia e sensibilă la tasări; în orice caz, sarcina admisibilă nu se ia mai mare decît cea corespunzătoare tasării admisibile.
Capacitatea portantă a unei fundaţii pe pilofi se stabileşte plecînd de la capacitatea portantă a unui pilot izolat, deoarece capacitatea portantă a unui grup de pilofi e mai mică decît suma capacităfilor portante ale pilofilor cari alcătuiesc grupul, considerafi izolafi. în funcfiune de distanfa dintre pilofi, masa de pămînt dintre aceştia e parţial antrenată odată cu piloţii, rezistenţa la frecare laterală micşorîndu-se. în general se poafe considera că un grup de piloţi are aproximativ capacitatea portantă a unui stîlp, avînd în plan dimensiuni egale cu dimensiunile grupului a, b şi fiind fundat la aceeaşi adîncime h.
Valoarea respectivă R pentru un grup de piloţi de formă dreptunghiulară e dafă de expresia:
R — a-b- pcv-{-2 (a-{-b)h • t, în care pcr e presiunea critică (v.) a pămîofului la adîncimea respectivă, iar T e rezistenţa medie ia tăiere a pămîntului. Sarcina admisibilă se obţine adopfînd un coeficient de siguranţă de aproximativ 3.
Datorită faptului că un grup de piloţi influenţează o masă de pămînt mult mai mare decît un pilot izolat, tasarea e în general mult mai mare şi verificarea ei prin calcul în cazul piloţilor flotanţi e absolut necesară.
Reducerea capacităţii portante Pg a unui pilot din grup faţă de a unui pilot izolat Pi se exprimă prin coeficientul de utilizare:
U p
1	i
La piloţii flotanţi, pentru domeniul de proporţionalitate în-cărcare-tasare, valorile Ku sînt date în funcţiune de raportul dintre lungimea pilotului l (în metri) şi distanţa dintre axele piloţilor e (în metri), astfel: pentru Ije sub 3,5,	1,00; pentru
l/e = 3f5‘“7, KU — QJ5; pentru //e = 7***15, Ku — 0,50. Pentru grupurile cari cuprind mai mult decît 10 piloţi, valorile Ku de mai sus se reduc cu 20%.
La piloţii purtători, al căror vîrf se reazemă pe un strat nestîncos, coeficientul de utilizare e dat de formula:
1
A«=-------------T'
1 + 1,7 —
e
în care d (m) e diametrul sau latura pilotului, iar e (m) e distanţa dintre axele piloţilor.
Sarcina admisibilă penfru piloţii solicitaţi de forţe orizontale sau de forţe verticale de smulgere se determină prin încercări speciale.
î. ~ portantă a terenului. Geot., Fund.: Sarcina maximă admisibilă pe unitatea de suprafaţă, a terenului de fundaţie, pentru a fi asigurată stabilitatea lui.
Capacitatea portantă a terenului de fundaţie, împreună cu tasările admisibile, servesc la stabilirea presiunii admisibile (v.).
Analizînd efectul unei creşteri continue a încărcării pe o placă aşezată la suprafaţa unui masiv limitat de un plan ori-
zontal, se deosebesc următoarele faze: faza consolidări! (v. fig. la), în care se produce simpla îndesare a pămîntului, deformaţiile fiind aproximativ proporţionale cu încărca-	___	&
rea, şi în care vitesa de deformare (raportul dintre valoarea deformaţiei produse într-un interval oarecare de timp şi valoarea acelui interval) pentru o anumită încărcare se amortisează, tinzîndcăfre zero; faza lunecărilor (v. fig. I b), în care vitesa de deformare tinde spre o valoare constantă, datorită faptului că prin depăşirea rezi.sfenţei la tăiere de care e capabil pămîntul apar lunecări locale, în a-numife zone plastice, a căror extindere depinde de valoarea încărcării; faza curgerii progresive sau a refulării (v. fig.1 c), în care vitesa de deformare creşte continuu şi în care zonele plastice căpătînd o mare extindere în terenul de fundafie, se pot forma suprafefe de rupere, după care o anumită masă din teren e refulată de sub fundafie.
Se numeşte încărcare critică încărcarea care corespunde începutului fazei lunecărilor, şi încărcare limită încărcarea care corespunde începutului fazei de refulare.
Determinarea capacităţii portante a terenului de fundaţie se poate face pe cale teoretică (calculul pe bază de formule) sau pe cale experimentală (încărcări pe placă).
Se cunosc următoarele metode teoretice:
Metode cari exclud zonele plastice în stare de eforturi limită. Terenul e considerat ca un semispaţiu linear deformabil, iar formulele se deduc	în ipoteza că în nici	un punct	al	masivului
nu se depăşeşte	rezistenţa la tăiere a	pămîntului	(v.	fig. II a),
Pentru cazul	unei fîşii de încărcare	continue,	presiunea cri-
,iCăe:	Jt (y^+ ţ~—)
v-------ţg^_+YĂi
I. Fazele stării de etorturi ale pămînturilor argi-loase sub încărcare, a) faza consolidării; b) faza lunecărilor; c) faza refulării; 1) zone de echilibru limită (elastice);
2)	curba de tasare (s) în funcfiune de timp (f);
3)	suprafaţă de alunecare; p0), p^), p2) presiuni.
Per**'
ctg qp + qp-
adîncimea
coeziunea
unde: y e greutatea volumetrică a pămîntului, fundaţiei, qp e unghiul de frecare internă, iar pămîntului.
Deoarece apariţia zonelor plastice are loc la marginea fîşiei de încărcare şi e în funcţiune de mărimea încărcării, presiunea critică se numeşte presiune critică marginală.
Metode cari admit o anumită dezvoltare a zonelor plastice. Se pleacă de la ipoteza că zonele plastice au o dezvoltare determinată, calculul făcîndu-se tot pe baza teoriei mediului linsar deformabil.
Plecînd de la ipoteza că zonele plastice nu intră sub conturul fundaţiilor (v. fig. II b), se ajunge la expresia:
jzy ( 2b tg cp-j-h+	)
\	^	r	^	ytgcp/
p =-----------------------+yh
ctg cp -f qp —
Capacitate proprie
415
Capacitate rezolvantă
în care h, cp, c au semnificafia de mai sus, iar b e semilafimea fundafiei.
Metode cari consideră întregul masiv de pămînt în stare de eforturi limită. în problema plană, plecînd de la ecuafii le di-
II. Determinarea capacităţi portante a terenului* de fundaţie, a) cu excluderea zonelor plastice în stare de etorturi limită; b) cu zonele plastice (I) neintrînd sub conturul fundafiilor; c) cu considerarea întregului masiv de pămînt în stare de eforturi limită; d) cu admiterea existentei unor zone în stare de eforturi limită (3) şi a unei zone (2) corespunzînd mediului linear deformabil; e) cu considerarea numai a suprafefei de rupere (4); q) încărcare uniform repartizată.
erenfiale de echilibru cu aplicare la pămînturi, s-a dat o rezolvare completă. în spafiu nu au fost elaborate încă decît solufii pentru aspecte particulare (de ex. problema axial-sime-trică).
Pentru cazul simplu al problemei plane (v. fig. II c), cînd se neglijează greutatea proprie a pămîntului din prisma de alunecare, — ceea ce în realitate e permis pentru căzu I fundafiilor adînci, la cari greutatea pămîntului situat deasupra nivelului de fundare e sensibil mai mare decît cea din prismă, —expresia presiunii limită e:
Plim
î-'ţ
'<? (f+ t)*>■ (f+ 1)-']■
unde cp şi c au semnificafia de mai sus, iar q e supraîncărcarea laterală a fundaţiei.
Metode cari admit existenţa imediat sub fundaţie a unei pene de pămînt în stare de eforturi corespunzătoare mediului linear deformabil şi a unor zone de dimensiuni limitate în stare de eforturi limită (v. fig. II d). Aceste metode, căutînd să fină seamă de existenfa verificată experimental a sîmburelui elastic, întîmpină dificultatea că problema mixtă a coexistenfei zonelor elastice şi plastice nu e încă rezolvată. Din această cauză, pînă în prezent nu s-au studiat decît unele cazuri particulare. De exemplu, pentru cazul de încărcare din fig. II d, s-a stabilit formula:
În care 8 e unghiul de înclinare al fefelor sîmburelui îndesat fafă de orizontală.
Cum au dovedit rezultatele experimentale, pentru pămînturi le cari au un unghi de frecare internă cuprins între 25 şi 40°, valoarea unghiului 5 poate fi considerată egală cu jt/4.
Metode cari stabilesc condiţia de rupere numai pentru suprafaţa după care urmează să se facă desprinderea părfii din masiv care îşi pierde stabilitatea (v. fig. II e). în acest caz, problema în sine consistă în determinarea numai a celei mai probabile suprafefe de alunecare.
Pe cale experimentală, determinarea capacităfii portante se face folosind rezultatele încărcărilor de probă pe terenul de fundafie.
Reprezentarea relafiei dintre presiunile pe placa de încărcare şi tasările corespunzătoare poate duce ia unul dintre cele două tipuri de curbe din fig. III. Dacă pămîntul e îndesat sau plastic-vîrtos, curba de tasare e similară curbei ci. Abscisa qj a tangentei verticale la curbă reprezintă capacitatea portantă a pămîntului. Dacă acesta e afînat sau moale, curba de tasare poate fi similară cu c2 şi capacitatea portantă nu e bine definită. Capacitatea portantă a unui astfel de pămînt se	S
presupune de obicei egală cu abscisa j/|# Curba relafiei dintre a punctului în care curba detaşare devine presiune şi tasare. rectilinie.	Cj) curba unui pămînt
Un caz special de determinare a capa- îndesat sau piastic-vîr-cităfii portante a terenului se prezintă la tos; c2) curba unui pă-verificarea stabilităţii maşinilor de ridicat mînt afînat sau moale, sau a maşinilor de construcfii, pe rofi, pe
şenile sau păşitoare, cari în cazul depăşirii presiunii admisibile se pot afunda în teren. Valoarea capacităfii portante pcr a terenului, în acest caz, e dată de
Pad
Per ~ -----'
01	a
unde a e pătrunderea în teren a maşinii şi pad e presiunea admisibilă (v. fig. IV). în funcfiune de caracteristicile constructive ale maşinii (de ex. pentru o maşină pe şenile):
__ G cos a __ G cos a
I	ba	3	a	b(c	—	h	tga)
unde G e greutatea totală a maşinii, a e unghiul de înclinare al maşinii, l e lungimea şenilei în contact cu solul, b e lăfimea şenilei, c şi h sînt elementele geometrice cari determină pozifia centrului de greutate.
1.	~ proprie. V. sub Capacitate electrică 1.
2.	~ proprie a unei bobine. Elt.: Capacitatea echivalentă care, legată în derivafie la bornele u- iv. nei bobine, are acelaşi efect totat ca ansamblul capacităfilor repartizate de-a lungul înfăşurării, între spirele bobinei şi între acestea şi corpurile conductoare din apropiere (de ex. ecrane).
Bobinele cu capacitate proprie relativ mică sînt cele cu înfăşurare în fagure sau cele constituite din mai multe secfiuni legate în serie.
s. ~ „rece". V. Capacitate „la rece", sub Capacitate de tub electronic.
4.	~ rezolvantă. 1. Cinem.: Numărul maxim de linii pe milimetru care poate fi redat distinct după expunerea şi developarea unei pelicule cinematografice. Capacitatea rezolvantă a peliculelor uzuale e cuprinsă între 30 şi 150 linii/mm.
5.	~ rezolvantă. 2. Cinem.: Numărul maxim de linii pe milimetru pe cari le poate reda un obiectiv cinematografic în planul imagine. V. şi Putere separatoare, sub Caracteristică optică.
Capacitatea rezolvantă a obiectivelor şi peliculei determină *inefea detaliilor redate pe peliculă.
Determinarea stabilităţii unei maşini de construcţii (excavator).
Capacitatea unui canal de telecomunicafii
416
Capacitate de cîmp pentru apă
Cu cît capacitatea rezolvantă e mai mare, cu atît sensibilitatea peliculei e mai mică.
i. ~a unui canal ds felecomunicafii. Telc.: în teoria informaţiei, numărul maxim de unităfi binare de informafie (numărul de bifi) cari se pot transmite pe secundă prin acel canal, dacă se utilizează un cod binar optim.
Pentru un canal discret, adică pentru un sistem format dintr-un număr finit de semnale elementare, de lungimi diferite (cum e codul Morse) din cari se pot forma diferite combinafii, reprezentînd mesaje, capacitatea e dată de expresia
C=|imM^.	'	-
T-> GO	*
în care N(T) reprezintă numărul de mesaje posibile de durată T, Cînd canalul discret e perturbat, capacitatea sa e limitată de nesiguranfa că semnalul y recepfionate acelaşi cu semnalul x emis. Expresia generală a capacifăfii e în acest caz C — max \H[x) — Hy(x)\ unde H(x) e entropia sursei de informafie, iar Hy(x) e entropia condifionată sau echivocul transmisiunii. Maximul se referă la toate sursele posibile de informafie utilizate pe canal. Capacitatea C arată că se poate transmite prin canalul considerat o cantitate de informafie de C bifi/s, cu o frecvenfă de erori oricît de mică, dacă se alege codul potrivit. Dacă se notează cu q probabilitatea maximă de erori la recepfie, capacitatea canalului cu perturbaţii e dată de expresia
log2iV(r, q)
C = lim
T —>oo
r
în care N (T, q) reprezintă numărul maxim de mesaje posibile de durata T, cu probabilitatea maximă de erori la recepfie q.
Pentru un canal continuu, adică pentru un sistem care permite transmisiunea variafiilor continue de tensiuni sau de curenfi, capacitatea se obfine analog, prin transformarea caracteristicilor continue, dar limitate, în caracteristici discrete. Astfel, un semnal cu variafii continue, de durată limitată T şi de frecvenfă maximă limitată F, în prezenfa unui zgomot de putere medie P, e echivalent cu o sumă de impulsii discrete cari se succed la frecvenfă 2 F:
2 FT
n=1
jţ(2 Ft — n)
Capacitatea canalului, cu banda de frecvenfe limitată la F, cu puterea medie a perturbafiilor P şi cu puterea medie a semnalului S, e dată de expresia
C=Flog2 (l + y)
[bifi/s].
În toafe expresiile de mai sus logaritmul trebuie considerat cu baza 2.
2.	Capacitate. 5. Tehn., Gen.: Mărime caracteristică unui sistem tehnic sau fizicochimic, exprimată prin raportul a două mărimi de aceeaşi natură.
3.	~ capilară pentru apă. Ped.: Termen comun penfru capacitatea maximă (v. sub Capacitate pentru apă), capacitatea de refinere a apei (v.) şi capacitatea de cîmp pentru apă (v.).
4.	~ de adsorpfie. Chim. fiz.: Masa maximă de substanfă care poate fi absorbită în 100 g de adsorbant.
5.	~ de adsorpfie pentru apă. Geof.: Cîtul dintre masa de apă adsorbită de un pămînt în stare uscată şi masa particulelor solide ale pămîntului.
A
Determinarea capacifăfii de adsorpfie pentru apă se face cu ajutorul aparatului Enslin (v. fig. /). Pămîntul care urmează să fie supus încercării se usucă în etuvă la 105° şi se fărîmifează în mojar.
Se încarcă aparatul cu apă distilată prinpîlnia 2, pînă cînd apa umple întregul tub capilar gradat 4 şi umezeşte placa filtrantă din cupa 1. Prin rotirea robinetului cu trei căi 3, se închide pîlnia 2 şi se pune cupa 1 în legătură cu tubul capilar 4, în care meniscul e adus la gradafia zero. Materialul de încercat, cu greutatea de 1«-3 g, se presară într-un strat uniform pe placa filtrantă din cupa 1, care se acoperă cu un capac de sticlă. Cantitatea de apă adsor-
I. Aparatul Enslin.
/) cupă; 2) pîlnie; 3) robinet cu trei căi; 4) tub capilar gradat; 5) placă filtranta.
300
200
100
							
							
		>					
	-		2 					
//	/						
/				?			
r							
0
2	3	*	5	6	7	8
Timpulf în ore
Variafia capacităfii de adsorpfie în şi în funcfiune de granulozitafe. 1) argilă; 2) praf; 3) nisip.
timp
bită se citeşte direct în centimetri cubi pe tubul 4, la intervale de timp variabile, pînă cînd fenomenul de adsorpfie încetează. Cantitatea de apă totală adsorbită se raportează la greutatea pămîntului uscat.
Capacitatea de adsorpfie creşte cu fineţea particulelor din pămînt şi cu conţinutul procentual de fracţiune argilă, fiind în funcţiune de natura mineralogică a argilei. La nisipuri,	capacitatea	de	adsorpfie	e
redusă, iar vitesa de adsorpfie e mare; la argile, fenomenul e invers, iar prafurile ocupă o pozifie intermediară (v. fig. II).
e. ~ de aer. Hidrof.: Diferenfa dintre porozitatea şi capacitatea de apă a unui	pămînt,	care	formează	subsolul	şi
taluzele unui curs de apă, ale unui lac, baraj, etc.
7. ~ de cîmp pentru apă. Ped.: Cîtul dintre masa de apă pe care solul o poate refine permanent, formînd rezerva de apă pe care plantele o pot folosi un timp mai îndelungat, şi dintre masa solului. Reprezintă fracfiunea de umezeală care se păstrează mai mult timp în sol, după ce acesta a fost saturat cu apa provenită din irigafii sau din ploaie. Are valori cuprinse înfre 10% pentru nisipuri grosiere şi 40% pentru argile grele. Corespunde la pF 3,0 "3,2 (v. sub pF şi sub Potenfial capilar). Uneori se numeşte capacitate de cîmp penfru apă cantitatea maximă de apă pe care solul o poate refine, adică apa de higroscopicitate, apa peliculară şi apa capilară imobilă. Diferenfa dintre capacitatea maximă şi capacitatea de cîmp reprezintă deci apă capilară mobilă. Pentru un sol cu o capacitate maximă pentru apă între 37 şi 39%, capacitatea de cîmp e cuprinsă între 22 şi 24%.
Normele de udare nu pot fi calculate şi momentul udării nu poate fi stabilit dacă nu se cunoaşte în prealabil capacitatea de cîmp pentru apă a solului respectiv. Normele de udare trebuie calculata astfel, încît la fiecare udare să se dea atîta apă încît să se ajungă la un plafon care se exprimă printr-un procent din capacitatea de cîmp pentru apă a solului respectiv. Acel plafon trebuie să fie menfinut tot timpul cît se cultivă terenul care se irigă. De asemenea, momentul udării se stabileşte tot în funcfiune de capacitatea de cîmp pentru apă, în sensul că nu se va proceda la udare decît atunci cînd umiditatea momentană e mai joasă decît un anumit procent de capacitate de cîmp pentru apă a solului respectiv şi înainte de a fi ajuns la
Capacitate de lîlarfc
417
Capacitate pentru aer
coeficientul de ofilire. Sin. (parfial) Capacitate minimă pentru apă (v. şi sub Capacitate pentru apă). Sin. Capacitate de cîmp.
1.	~ de filare. Ind. lext.: Cantitatea unui material fibros textil, în kilometri de fir cu număr maxim, produs în condifiile impuse de standarde dintr-un kilogram de materie primă. Dacă prin procesul tehnologic materia primă e sortată (de ex. prin pieptenare în fibre lungi, pieptenătură şi deşeuri) şi din fiecare categorie se obfine un fir cu număr maxim, capacitatea de filare e media ponderată a acestor categorii.
2.	~ de îndesare. Geot.: Mărime caracteristică pămînturi-lor necoezive (de ex. nisipurilor), egală cu cîful diferenfei dintre indicii porilor lor în stare de afînare maximă (smax) şi minimă (emw), prin indicele porilor în stare de afînare minimă, care se referă la proprietatea lor de a-şi putea micşora volumul prin regruparea particulelor solide şi micşorarea volumului golurilor:
£ ___ ^max~ £min
£ •
mm
Determinarea indicilor emav şi smin se face ca şi pentru gradul de îndesare (v.). Valoarea capacităfii de îndesare a nisipurilor e cuprinsă între 0,35 şi 0,70.
3.	~ de refinere. Ped.: Capacitatea solului de a fixa şi de a refine din solufii combinafii minerale sau părfi de astfel de combinafii (anioni, cationi, etc.), cum şi particule de materii minerale sau organice în dispersiune coloidală, microorganisme vii şi suspensii grosiere, cu ajutorul cărora solul îşi păstrează fertilitatea.
Capacitatea de refinere totală e o proprietate aditivă, formată din reţinerile mecanică, fizică (prin adsorpfie apolară a moleculelor nedisociate), fizicochimică (de adsorpfie cu schimb), chimică şi biologică.
Capacitatea de refinere mecanică derivă din proprietatea solului de a refine în spafiul lui poros, din cauze de ordin mecanic (finefa porilor, mai mică decît dimensiunile particulelor; mersul şerpuit al spafiilor lacunare; întreruperea sau în-fundarea lor frecventă; procesul însuşi de solificare), particulele cari se găsesc în suspensie în apa care se infiltrează. Prin reţinerea mecanică, în special a microorganismelor şi a resturilor organice semidescompuse, se păstrează în orizontul superior al solului materia organică cea mai prefioasă penfru formarea humusului şi penfru acumularea azotului în sol.
Capacitatea de refinere fizică e datorită existenfei tensiunii superficiale a solufiei solului, la interfafa de contact a fazei solide a solului cu această solufie. Substanfele dispersate în so-iufie, cari coboară tensiunea superficială (hidroxizii metalelor, acizii şi bazele organice, alcoolii, substanfele cu greutate specifică mare, ca: alcaloizii, pigmenfii, etc.), se concentrează pe suprafafa particulelor solide, la limita stratului de apă care le înconjură (adsorpfie apolară pozitivă). Substanfele cari ridică tensiunea superficială (clorurile, nitrafii, în parte sulfafii şi alte săruri anorganice, compuşii organici cu mulfi hidroxili în moleculă, cum sînt zaharurile, etc.) sînt respinse de la suprafafa particulelor, în apa solului, spre mijlocul capilarelor (adsorpfie apolară negativă). Prin aceste adsorpfii, solufia solului devine neomogenă în ce priveşte concentrata în diferite substanfe.
Aceluiaşi fenomen i se atribuie fixarea de substanfe organice solubile molecular, cum şi de acizi humici şi de hidroxizi de fier, sub formă de pelicule, pe suprafafa particulelor coloidale, a pulberilor şi chiar a nisipului din sol; adsorpfia bacteriilor în solurile bogate în humus (de ex. în cernoziom) şin în general, în solurile grele.
Capacitatea de refinere chimică e datorită proprietăfii solului de a refine anumite substanfe prin reacfii de schimb chimic cu alte substanfe şi formarea de compuşi insolubili (de ex. anionul fosfatului de sodiu solubil se fixează în fosfat tricalcic
insolubil, dacă solul confine carbonat, clorură sau sulfat de calciu). în acest mod se produce uneori o sărăcire a soluf iei solului în anumite substanfe nutritive.
Capacitatea de refinere biologică e o proprietate specifică solului şi care lipseşte rocilor tari şi sedimentelor nemodificafe prin procesul de solificare, datorită acfiunii biocenozei interne a solului (rădăcinile plantelor verzi şi microorganismele, cari absorb în mod selectiv, din solufia solului, substanfe nutritive, şi le fixează în celula vie, de unde după moartea organismelor revin în sol, cum şi fauna şi microfauna cari consumă materie vegetala, humus, etc.) şi reprezintă factorul cel mai important în formarea şi menfinerea fertilităfii solului.
4.	~ de refinere pentru apă. Ped.: Sin. Capacifatea maximă pentru apă (v. sub Capacitate pentru apă).
5.	~ de saturaţie. Ped. V. sub Capacitate de apă.
6.«	~ de schimb cafionic, Ped., Oeof.: Cantitatea maximă de miliechivalenfi de cationi d3 schimb la 100 g sol, pe care o poate adsorbi (şi schimba) complexul argilohumic al soiului. Această cantitate depinde atît de proporfia da humus şi de minerale argiloase, cît şi de natura acestora. Cantitatea totală T de cationi de schimb reprezintă suma S a cafionilor Ca++4*Mg+++K++Na+ şi cantitatea H a cafionilor H+, valorile fiind exprimate în miliechivalenfi la 100 g sol: T — S + H. Gradul
S
de safurafie V în cationi de schimb e dat de relafia V — 100 — '
Gradul de saturafie poate căpăta valorile 100 pentru solurile cernoziomice (// = 0) şi tinde către 0 pentru podzolurile primare (£->0), în cari pe lîngă H+ se găsesc adsorbifi şi cationi Alf++i Există în general un raport strîns între valorile V şi pH ale solurilor. Sin. (mai pufin corect) Capacitate de schimb pentru baze. (V. şi sub'Schimb de cationi.)
7.	~ de supraîncărcare a maşinilor elecfrice. Elt.: Raportul ks dintre valoarea maximă a puterii (Pm), a cuplului (Mm) sau a curentului (7m) cu care poate funcfiona o maşină electrică un timp suficient de scurt (pentru ca să nu prezinte importanfă încălzirea maşinii) şi valoarea nominală a puterii (Z^), a cuplului (Mn), respectiv a curentului (In).
La maşinile de curent continuu, ks-Im/In, o valoare maximă a curentului în indus lm fiind limitată de comutafie; de obicei ks = 2—2,5.'
La maşinile asincrone, ks~Mm/Mn, cuplul maxim fiind determinat de parametrii constructivi ai maşinii: rezistenfa statorului şi reactanfele de scăpări ale statorului şi rotorului; pentru diferite construcfii, ks— 1,6"*3,0.
La maşinile sincrone, ks = Pm/Pn~ Mm/Mn, valorile maxime fiind determinate de parametrii constructivi ai maşinii şi de valoarea curentului de excitafie; de obicei ks-2—2,5.
Dacă se depăşeşte capacitatea de supraîncărcare, maşinile de curent continuu continuă să funcfioneze, însă cu o comutafie rea; maşinile de curent alternativ funcfionează instabil, se opresc (se blochează) sau iss din sincronism.
s. ~ maximă pentru apă. Ped. V. sub Capacitate pentru apă.
9.	~ minimă penfru apă. Ped. V. sub Capacitate pentru apă.
10.	~ moleculară maximă. Ped.: Masa totală a apei legate sau adsorbite pe unitatea de arie la suprafafa particulelor unui sol, care atinge în jurul particulelor coloidale ale acestuia o grosime maximă de 56 m \i. Se determină prin cantitatea de apă rămasă în sol, după centrifugarea probelor de. sol cu o forfă care ajunge pînă la 18 000 de ori accelerafia gravitaţiei.
11.	^ penfru aer. Ped.: Volumul de aer confinut în unitatea de volum a solului a cărui umezeală corespunde capacităfii maxime pentru apă. (V. sub Capacitate pentru apă). Aceasiă mărime depinde de porozitatea solului (condifiile de textură, structură, afînare, etc.) şi de confinutul momentan în apă ai acestuia.
27
Capacifafe penfru apa
418
Capacifafe, relaţiile de ~ ale lui Maxwell
Capacitatea pentru aer, în soluri cu aceeaşi textură şi poro-zitate, depinde de vegetafie şi de modul de folosinţă a solului. Cea mai mare valoare o are solul de sub pădure (care nu-şi schimbă indicii fizici în fiecare an, ca solul cultivat, ci aceştia se creează într-o lungă evoluţie, sub acfiunea complexă a pădurii), scade apoi în tăierile rase, în fîneafa naturală, afingînd cea mai mică valoare în solul cultivat. Din punctul de vedere al compoziţiei granulometrice, solurile bogate în nisip şi în pietriş au o capacitate pentru aer mai mare decît cele bogate în argilă. Necesitatea de aer în sol, pentru dezvoltarea normală a diverselor culturi, e: pentru fînefe umede, 6—10%; pentru cereale, 10*** 15%; pentru sfecla de zahăr, 15—20%, etc. Practic, capacitatea pentru aer a solului se determină ca diferenfa dintre volumul porilor şi capacitatea de reţinere a apei în sol şi se exprimă în procente.
î. ~ penfru apă. Ped.: Constantă hidrofizică, hidrologică sau pedohidrologică a solului, egală cu raportul dintre masa de apă pe care solul o poate primi, înmagazina şi refine — şi masa solului. Valoarea acestei constante, pentru un anumit sol, e determinată de următorii factori: compozifia granulometrică, confinutul de humus, volumul total al porilor şi repartifia lor după mărime (capilari şi necapilari), gradul de hidrofilie al materialului din care e format solul, etc. După cantitatea de apă refinută şi pierdută în timp de un anumit sol, se deosebesc:
Capacitatea de saturaţie în apă, Cs, care se defineşte în funcfiune da apa pe care solul o poate primi pînă la umplerea completă a întregului său spafiu poros, după care excesul bălteşte la suprafafă, şi care e egală cu volumul porilor:
unde ya e greutatea specifică aparentă, iar y e greutatea specifică absolută a solului.
în condifii naturale, valoarea capacifăfii de saturafie e atinsă numai în lipsa unui drenaj extern sau intern şi a evacuării totale a aerului din porii solului. Sin. Capacitate totală de umezire, Capacitate de absorpfie (numire folosită în irigafii), Capacitate totală pentru apă.
Capacitatea maximă pentru apa, care se defineşte în funcfiune de apa pe care solul o poate primi şi refine un anumit timp, după care e expusă să fie pierdută, în parte, prin infiltrare în adîncime sau prin drenare liberă. Cuprinde: apa de higroscopicitate, apa peliculară şi apa capilară (v. sub Apa în roci), reprezentînd, în condifii naturale, un procent de apă mai mare decît pentru capacitatea de cîmp.
în laborator se determină în tuburi cilindrice, umplute cu pămîntul respectiv, care se afundă în apă, astfel încît aceasta se ridică umezind toată masa; apa se dozează după scurgerea excesului, valoarea obfinută astfel pentru capacitatea maximă necorespunzînd în totul cu valoarea din natură.
Diferenfa dintre capacitatea de saturafie şi capacitatea maximă reprezintă apa gravifafională, care s-a infiltrat mai repede în sol, prin porii cei mai largi. Sin. Capacitate de refinere penfru apă, Capacitate capilară pentru apă (uneori).
Capacitatea minimă penfru apă se defineşte în funcfiune de apa pe care solul o poate refine permanent, formînd rezerva de apă pe care plantele o pot întrebuinfa un timp mai îndelungat. Cuprinde apa de higroscopicitate, apa peliculară şi apa capilară imobilă.
Se determină în laborator, prin umezirea în prealabil, pînă la saturafie, a unei probe de sol, şi trecerea prin această probă a unui curent de aer încărcat cu vapori de apă cu ajutorul unei trompe de vid. Procentul de apă care a fost reţinut de sol după stabilirea echilibrului reprezintă capacitatea minimă penfru apă,
Cunoaşterea acestei* constante şi a coeficientului de ofilire (v.) e necesară pentru stabilirea normelor şi a momentelor de udare, în lucrările de irigaţii. Sin. Capacitate de cîmp pentru apă (parţial) (v.), Umiditate minimă.
2.	Capacifafe efalon. Elt.: Condensator etalon (v.). Termenul e impropriu pentru această accepţiune.
3.	Capacifafe, coeficienţi de Sin. Coeficienţi de influenţă (v.).
4.	Capacifafe, relafiile de ~ ale Sui Maxwell. Elf.: Sistem de ecuafii lineare cari exprimă relafiile dintre sarcinile electrice adevărate şi potenfialele tuturor conductoarelor cari contribuie la producerea unui cîmp electrostatic. Relafiile se stabilesc pe baza principiului superpozifiei, pentru medii lineare (a căror permiiivitate nu depinde de intensitatea cîmpului electric) şi fără polarizafie electrică permanentă.
Se cunosc trei forme echivalente ale acestor relafii: relaţiile cari exprimă potenfialele conductoarelor ca funcfiuni lineare de sarcinile lor, prin intermediul coeficienfilor de potenfial; relafiile cari exprimă sarcinile electrice adevărate ale conductoarelor ca funcfiuni lineare de potenfialele lor, prin intermediul coeficienfilor de influenfă; relaţiile cari exprimă sarcinile electrice adevărate ale conductoarelor ca funcţiuni lineare de diferenţele de potenţial dintre ele, prin intermediul capacităfilor parfiale.
Se consideră cîmpul electrostatic produs de un sistem de n conductoare de potenţiale Vi şi sarcini qi (indicele i, ca şi j, k, l de mai jos pot lua valori de la 1 la n).
Pentru ca relaţiile de capacitate să conţină coeficienţi univoc determinaţi e necesar ca sarcina totală a conductoarelor să nu fie identic nulă şi, deci, să poată exista linii de cîmp cari să înceapă sau să se termine la infinit sau, cu o exprimare mai intuitivă, pe „conductorul" (sau „suprafafa conductoare") de la infinit, notat cu indicele 0. în aceste condifii se alege ca origine a potenfialelor (l/0 = 0) potenfialul de la infinit (al „conductorului" de la infinit).
Prima formă a relaţiilor de capacitate ale lui Maxwell (care foloseşte coeficienfii de potenfial) e:
f V\	-pnqi + pl2%2 +Pl3<?3 -----^PlnQn
(1)	< ^2	= p2\q\ + p22<]2 + p23#3 H---h p2nqn
{	Pnl<h+ Pn2%2 + Pn3q3~î-----^Pntfln
(ştiind de asemenea că V0~0, iar q^~ — (q{ +#2+ '*• + #«)/ din care rezultă următoarea relafie de definifie a coeficienfilor de potenfial:
'«■Gir).,-
între cari există relafiile de reciprocitate pjk = p^j. Coeficienfii de potenfial se măsoară (în sistemul MKSA) în 1/Farad [(F)-1].
A doua formă a relaţiilor de capacitate ale lui Maxwell (care foloseşte coeficienfii de influenfă) e:
( Qi	“ Yn^i	+ Yi2^2 “î-YinVn
(2)	] ?2	= Y21 Vl	+ Y22^2 -f • ■ • y2nVn
(	~~ Y^i V\	4- Yh2^2 -j- • • • YnnVn
din care rezultă următoarea definifie a coeficienfilor de influenfă:
Y	jk~\T7l	cu b£k.
\vk/vl=v0=0	^
Coeficienfii de influenfă satisfac relafiile:
yMj-yjk' V,y>0;	Y*,<0 fck.
Deoarece în relafiile (1) şi (2) s-a considerat acelaşi potenfial de referinfă, coeficienfii de potenfial se pot deduce rezolvînd
Capacitate tensoriala
419
Capacităţilor, metode de măsurare a ^
sistemul de ecuaţii (2) în raport cu potenţialele şi invers, în cazul cînd determinanţii matricelor [p] şi [y] sînt diferifi de zero.
A treia formă a relaţiilor de capacitate ale lui Maxwell (care foloseşte capacităţile parţiale) e:
f qx = C10Fi + CX2{VX - K2) + • ■ ■ + C\n{V\ - Vn)
(3)	|^2=Ql(^2	^l)+ ^23^2-1-----------+C2n{V2-Vn)
l	i = Cnl{Vn - VX) + Cn2{Vn-V2) +. ■. + Cn0Kw
din care rezultă următoarea definiţie a capacităţilor parţiale proprii (fafă de „suprafaţa" de la infinit):
şi a capacităfilor parfiale mutuale
c/*=
\_(vrvk'\
' S cik *=1
(capacităţi parfiale de forma Cjj — cu k-j — nu există).
Capacităfile parfiale satisfac relafiile:
Coeficienfii
c/0>o
c,-*> 0
C,t = C
Cjk
:0 kjtj
se mai numesc şi capacităţile proprii ale conductoarelor sistemului.
Coeficienfii de influenfă şi capacităfile parfiale se măsoară în farazi (F). Coeficienfii de polenfial, cei de influenfă, şi capa-cităfile parţiale depind de forma şi de aşezarea conductoarelor şi de permitivitatea mediului dielectric dintre ele (care poate fi diferită de la punct la punct).
în cazul unui sistem de conductoare situat în prezenta pămîntului (presupus perfect conductor), acesta din urmă are rolul „suprafefei" de la infinit de potenfial nul.
Cînd un sistem de conductoare e situat în interiorul unei suprafefe prin care fluxul electric e identic nul (suprafafă complet conductoare, sau suprafafă compusă din porfiuni conductoare şi din porfiuni tangente la liniile de cîmp), independent de starea electrică a conductoarelor din interior, sistemul se numeşte sistem electrostatic complet, care se caracterizează prin n
relafia ^ 2^=0. în acest caz, sistemele (1), (2) şi (3) nu A=1
confin ecuafii linear independente şi există relafiile:
n
c^S^r0 (*=i, 2-»).
7=1
în acest caz, potenfialul de referinfă poata fi ales arbitrar, iar coeficienfii de potenfial nu sînt determinafi decît cu aproximafia unei constante aditive. Relafiile (1), (2) şi (3), riguros valabile numai în regim electrostatic, sînt valabile cu foarte bună aproximafie şi în regim cuasistafionar, dacă sînt exprimate în funcfiune de valorile instantanee ale sarcinilor şi potenfia-lelor. In cazul regimului cuasistafionar sinusoidal, relafiile pot fi exprimate folosind reprezentarea în complex.
1.	Capacitate fensoriala. V. Tensorială, capacitate
2.	Capacită)îi, teorema ~ elect/osfafice. V. sub Capacitate electrică.
s. Capacităţilor, metode de măsurare a Elt.: Metode utilizate în industrie şi în laboratoare pentru determinarea capacităfilor elecfrice (v.) ale condensatoarelor. Se deosebesc:
Metoda industrială a ampermetrului şi voltmetrului, care foloseşte una dintre schemele din fig. /, valoarea capacităfii de măsurat determinîndu-se cu formula:
7
[F].
2jt f-U
Metoda amonte (v. fig. I b) poate fi utilizată numai pentru măsurări tehnice ale unor capacităfi mici, iar metoda aval,
©-fii
a	b
I.	Măsurarea unei capacităţi cu ampermefrul şi cu volfmefrul, a) montaj aval; b) montaj amonte.
pentru măsurări de capacităfi mari, deoarece în aceste cazuri se poate neglija diferenfa dintre valorile măsurate cu amper-metrul şi cu voltmetrul (7 şi U), şi valorile reale ale curentului şi tensiunii la bornele condensatorului (7C şi Uc) (erorile sistematice). Metoda mai comportă erori datorite existenţei pierderilor în dielectric (cari sînt neglijate), distorsiunilor formei curbei tensiunii aplicate şi erorilor proprii ale ampermetrului, voltmetrului şi frecvenfmetrului. Erorile sistematice pot fi corectate punînd în formula de calcul de mai sus, în cazul montajului amonte,
iar în cazul montajului1 aval,
7
•V-•(:.)'
unde rA şi rv sînt, respectiv, rezistenfele interioare ale ampermetrului şi voltmetrului.
Metoda industrială a ampermetrului, voltmetrului şi watt-metrului fine seamă şi de pierderile în dielectric, pe cari le măsoară cu un watlmetru montat după una dintre schemele din fig. II. Neglijînd diferenfa dintre valorile măsurata cu amper-
«9	b
II. Măsurarea capacităţi cu ampermetrul, cu volfmefrul şl cu wattmetrul. a) montaj aval; b) montaj amonte.
metrul, cu voltmetrul şi cu wattmetrul (U, 7, P) şi valorile reale ale aceloraşi mărimi referitoare Ia condensatorul de măsurat (Uc, Ic, Pc), formulele de calcul ale capacităfii echivalente serie Cs, ale capacităfii echivalente derivaţie Cd şi ale unghiului de pierderi 6 ale condensatorului măsurat sînt:
I2
2 Jt * f * ^îj2j2Zrp2 L J ' d U2 • 2 Jt/ tg5:	P
o _ yfu*p-p*
r- Ln,
V7/272-7J2
Afară de erorile de metodă, de cele datorite distorsiunii curbei tensiunii şi de erorile proprii ale instrumentelor de măsură, această metodă comportă erori datorite impreciziei de citire a wattmetrului, din cauza unghiului mic de deviafie al
Capacităţilor, metode de măsurare a ^
420
Capacităţilor, metode de măsurare a
echipajului mobil al instrumentului. Pentru mărirea preciziei de citire e necesară folosirea de wattmetre speciale cu cos cp redus (de ex. 0,3; 0,1 şi chiar 0,01), la cari unghiul de deviafie maximă al echipajului mobil se atinge la curentul nominal Inom, la tensiunea nominală Unofn şi la un cos cpnom mic.
Metoda directă, folosind un instrument electric de măsură de tip logometru, cu scara gradată direct în unităfi de capacitate, numit capacimetru (v.) sau faradmetru.
Metoda comparaţiei, folosind un ampermetru, se bazează pe compararea curentului absorbit ds capacitatea de măsurat (Cx), cu curentul absorbit de o capacitate etalon (C^) şi se utilizează la condensatoarele cu pierderi neglijabile. Dacă Ce nu e variabil, Cx se calculează cu formula Cx—Ce /i//2» în care î\ şi sînt valorile curentului absorbit de Cx, respectiv de Ce (cheia K pe pozifia 1, respectiv 2, fig. III); dacă Ce e variabil sa pot elimina erorile datorite instrumentului de măsură, reglînd Ce pînă cînd h~h şi atunci' Cx=>Ce.
IV.	Măsurarea unei capacităţi prin metoda capacităţii adiţionale.
lll. Măsurarea unei capacităţi prin metoda comparatei, folosind un am-permetru.
Metoda capacităţii adiţionale, utilizată la condensatoare cu pierderi neglijabile, foloseşte ca aparat indicator tot un ampermetru, schema de montaj fiind cea din fig. IV, unde Cx e condensatorul de măsurat, iar Ce e un condensator etalonat. Dacă Ce e fix, Cx se calculează cu formula Cx = Ce (/2//1 — 1), în care I\ şi I2 sînt valorile curentului penfru cheia K deschisă, respectiv închisă; dacă Ce e variabil se poate elimina şi aici eroarea datorită impreciziei ampermetrului, realizîndu-se Ce astfel, încît I2 — I11 cînd Cx — C
Ce penfru poziţia deschis, respectiv închis a cheii K.
Metoda comparatei, folosind un galvanometru balistic, se bazează pe compararea deviaţiilor unui galvanometru balistic prc-
şi Ce fiind valorile lui
V. Măsurarea unei capacităţi prin	Vl. Măsurarea unei capacităţi prin metoda
metoda comparaţiei, folosind un	comparaţiei, folosind un galvandmetru
galvanometru balisficr	balistic shuntat.
duse prin descărcarea succesivă în' galvanometru a condensatorului de măsurat Cx şi a unui condensator etalon Ce, încărcata în prealabil de la o sursă de curant continuu (v. fig. V),
a*
calculut lui Cx făcîndu-se cu formula Cx = Ce—- , în care ax şi
ae
sînt deviafiile galvanometrului balistic produse prin descărcarea lui Cx, respectiv a lui Ce. Metoda se aplică conden-
satoarelor cu dielecfrici de bună calitate (de preferat cu acelaşi dielectric ca al condensatorului etalon), şi de valori Cx~Ce penfru a se înlătura eroarea datorită neproportionalităfii balisticului. Această eroare poate fi înlăturată folosind schema din fig. Vl, cu ajutorul căreia se poate face ca ax — ae, deci se pot măsura condensatoare Cx de valori mult diferife de Ce, deoarece se aranjează montajul astfel, încît condensatorul cu valoarea cea mai mare (Cx, de exemplu, în fig. VI) să se descarce la bornele numai ale unei mici porfiuni r a shuntului R, şi reglîndu-se r se poate ajunge la situafia ae. în cazul folosirii acestei scheme, Cx e dat de formula
R ax C ==C • — • —— •
erote
Metode de punte (v. şi Punte electrică). Aceste metode au la bază montajul punfii Wheatstone, care e alimentată în curent alternativ şi foloseşte ca instrument de zero un galvanometru de vibrafie (la alimentarea punfii în curent de 50 Hz), o cască (la frecvenfe audio, de circa 500‘**3000 Hz), uneori utilizîndu-se înfre punte şi cască un amplificator cu tuburi electronice sau chiar milivoltmefre termoelectrice (ori cu redresoare uscate). Alimentarea punfilor, la măsurarea capacităfilor mari, poate fi făcuta de la o refea de 50 Hz, iar la capacităfi mici se utilizează o sursa de audiofrecvenfă, de obicei de circa 1000 Hz, care poate fi un generator cu tuburi electronice sau un vibrator.
Condifiile de echilibru ale punfii de curent alternativ rezultă din relafia complexă (v. fig. Vii):
Zl • 24 = Z‘2‘ Zq
(în care Zk — 2k |qp^, &=1, 2, 3, 4 sînt impedanfele din cele patru laturi ale punfii), echivalentă cu două condifii de echilibru: 2i-24 = 22*23	şi	tpi + qp4 = tp2 + qp3*
Se utilizează:
Puntea Sauty (v. fig. VIII), în care Cx e capacitatea de măsurat, Ce e capacitatea etalon, iar R\ şi R2 sînt rezistenfe de
precizie. Prima condifie de echilibru conduce la: C =C, —
x e R\
care e deci formula de calcul a capacifăfii Cx. Se observă că echilibrul punfii poate fi realizat fie variind capacitatea eta~
l	măsurarea capacităfii con- măsurarea capacităţii şi
on e pastrind con- cjerisafoare|or fără pier- a unghiului de pierderi, stant raportul R2/R1, deri în dielectric, la condensatoarele cu fie invers. Prima me«	pierderi	în	dielectric.
todă se poate aplica
la măsurarea capacităfilor mici, pînă la 5000 pF, cînd se ia penfru Ce un condensator cu aer, de capacitate variabilă; la măsurarea capacităfilor mari se ia Ce constant (diferife condensatoare cu mică sau o cutie cu capacităfi) şi se variază raportul R^Ri- Cea de a doua condifie de echilibru arată că puntea se află în echilibru numai atunci cînd capacităfile Cx şi Ce nu au pierderi, adică cp* = ^ = 90°, deoarece în caz contrar e aproape imposibil ca <$x şi cpe să fie egale. Da aceea puntea Sauty se foloseşte penfru măsurarea capacităfii numai la condensatoare de calitate superioară, cu dielectric aer sau mică.
Capacităţilor, metode de măsurare a ~
421
Capacităţilor, metode de măsurare a ^
în cazul condensatoarelor cu pierderi în dielectric se foloseşte puntea Sauty cu schema din fig. IX, unde s-a considerat schema echivalentă serie (Cx, Rx) a condensatorului cu pierderi C, iar R\, R2, Re sînt rezistenţe de precizie şi Ce e capacitatea etalon. La echilibrul punfii sînt valabile relafiile:
Cx = Ce'Wi'1 Rx==Re'R2'
iar unghiul da piarderi al condensatorului e tg b = (D-Cx- Rx=wCe- Re,
Puntea Wien (v. fig. X), cu aceleaşi notafii ca lă puntea Sauty, consideră schema echivalentă derivafie (CA, Rx) pentru condensatorul cu pierderi C, relafiile de echilibru fiind:
Ri
C - C • — ’ Rx!
R=R,
Unghiul de pierderi e dat de formula
tg 5 =	1	1
coCxRx
X. Punfea Wien penfru măsurarea capacităfii şi a unghiului de pierderi, la condensatoarele cu pier-deri în dielectric.
XI. Puntea Schering penfru măsurarea capacităţii şi a unghiului de pierderi, la condensatoarele de înaltă tensiune.
r2
Unghiul de pierderi fiind dat de formula: tg 6 = co CXRX = co Cii^i se poate grada Q direct în valori de tg 5.
Condiţiile de echilibru ale punfilor Sauty, Wien şi Schering fiind independente de frecvenfă, penfru alimentarea acestor punfi se pot utiliza surse de curent cu forma curbei nesinusoidală, sau de o frecvenfă care nu trebuie cunoscută cu o precizie deosebită.
Punfile industriale de impedanfă pot servi de asemenea la măsurarea de capacităfi (v. sub Punte electrică).
Puntea pentru măsurarea capacităţilor mici prin metoda de sub-stitufie se foloseşte în cazul condensatoarelor cu < 100 pF, deoarece punfile obişnuite ar introduce erori foarte mari din cauza capacităfi lor parazite între elementele punfii. Se foloseşte schema din fig. XII, făcîndu-se întîi un echilibru cu condensatorul C
XIII. Punte penfru măsurarea condensatoarelor cu tensiune de polarizare.
Puntea Schering e o punte specială, care permite ca măsurările să se facă sub tensiuni înalte, egale cu cele de lucru ale condensatorului a cărui capacitate C trebuie măsurată (considerat cu schema echivalentă serie: Cx, Rx), întrucît rezistenfa R2 e neglijabilă fafă de reactanfa 1 jCx co şi deci întreaga tensiune se aplică condensatorului C (şi respectiv lui C2), elementele reglabile nefiind supuse la tensiuni periculoase prin punerea la pămînt a punctului B al punfii (v, fig. XI). Elementele variabile ale punfii sînt Q şi R2, la echilibru fiind îndeplinite condifiile:
C^ = ~ ' C2;
XII. Punte pentru măsurarea de capacifăfi mici prin metoda substituţiei.
legat în paralel cu Ce iar apoi, după deconectarea lui C, se readuce puntea la echilibru, variindu-se Ce şi Re cu ACe, respectiv cu	Rezultă	formulele	de calcul pentru .R^.şi-C*
(considerate în schema echivalentă derivafie):
c*=Ac£'	R*~a>*-C*-A Re'
Puntea pentru măsurarea condensatoarelor cu tensiune de polarizare se aplică condensatoarelor electrolitice, folosind în serie cu sursa de curent alternativ o baterie de polarizare E (a cărei tensiune trebuie să fie mai mare decît valoarea de vîrf a tensiunii alternative) şi în serie cu casca un condensator C pentru a nu trece şi componenta de curent continuu prin cască (v. fig. XIII). Voltmetrul V măsoară tensiunea continuă aplicată condensatorului electrolitic Cd, iar miliampermetrul mA, curentul de fugă, Frecvenfă de alimentare e de 50 Hz. Formulele cu cari se calculează Cd şi Rd sînt aceleaşi ca la puntea Sauty pentru condensatoare cu pierderi în dielectric.
Punfile pentru radiofrecvenfe folosesc metoda substitufiei, luîndu-se precauţiile obişnuite măsurărilor în înaltă frecvenfă, şi anume: ecranarea tuturor elementelor, inciuziv sursa şi detectorul, spre a se elimina cuplajele dintre ele, folosirea de elemente de comparaţie, variabile, de foarte buna calitate, spre a-şi menfine etalonarea la frecvenfele de lucru şi spre a nu introduce elemente parazite în punte, şi executarea cît mai îngrijită a montajului, cu'conexiuni reduse la minimul necesar, spre a elimina inductivităfile parazite. Punfile de radiofre-cvenfă sînt în general punfi de impedanfe utilizabile atît pentru capacităfi cît şi penfru induc-tivităfi (v. sub Punte eiec-trîcă).
Metoda circuitului acordat utilizează proprietăfi le circuitelor rezonante şi se bazează pe principiul com- XIV. Schema de măsurare a capacităţilor pensafiei sau al substitufiei. mici, cu circuit acordat bazat pe princi-în fig. XIV e redată schema	piu!	substitufiei.
de măsurare cu circuit acordat, prin substituie, a capacităţilor mici: G e un generator de înaltă frecvenfă cuplat inductiv cu un circuit oscilant format din capacitatea Cx (sau Ce) şi inductivitatea L, iar V e un voltmetru electronic. Se reglează frecvenfă pînă cînd se aduce circuitul L-Cx la rezonanfă (K în pozifia 1) şi apoi se înlocuieşte Cx cu Ce şi se reglează din nou rezonanfa, de data aceasta prin varierea capacităfii Ce(K în pozifia 2), cînd se citeşte Ce=Cx.
în fig. XV e redată schema de măsurare cu circuit acordat, prin com-pensafie, a capacităfi lor mici: în prima etapă se aduce la rezonanfă circuitul L-Ce prin reglarea frecvenfei şi apoi se conectează Cx, refăcîndu-se rezonanfa din Ce, astfel încît variafia Iui Ce a compensat lagarea lui Cx în paralel cu Ce deci
cx=&ce.
tT
c-S -U
e 7~ Ţ7
XV. Schema de măsurare a capacifăfilor mici, cu circuit acordat bazat pe principiul compensaţiei.
Capacitiv
422
Capcană hidraulică
In fig. XV/ e redată schema de măsurare cu circuit acordat, prin compensafie, a capacităfi lor mari, reglajul fiind identic ca penfru cel din fig. XV. Formula de
-------------r
calcul a capacităţii Cxe:
C =
c„.
c,-c,
ii
°eA
V
CXT
XVI. Schema de măsurare a capacităţilor mari, cu circuit acordat bazat pe principiul compensaţiei.
unde indicii 1 şi 2 se referă Ia valorile capacităţi i Ce cu care s-a făcut acordul rezonan}ei fără, respectiv cu Cx conectat în circuit (K închis, respectiv deschis), la frecventa de lucru stabilită.
Aceste metode nu reclamă cunoaşterea frecvenfei de lucru, însă e necesar ca frecvenfă să fie constantă în timpul măsurării. Precizia metodei depinde de precizia cu care s-a etalonat Ce şi de precizia voltmetrului utilizat. în expresiile cari dau pe Cx, pierderile în dielectric nu intervin direct, rezistenfa echivalentă de pierderi neputînd fi determinată prin această metodă, ci prin una dintre metodele de punte obişnuite.
î. Capacitiv: Calitatea unei specii de mărimi de a se referi ia capacitate. Exemple: curent capacitiv, reactanfă capacitivă.
2. Capaloină. Chim. V. sub Aloină.
s. Capă, pl. cape. 1. Nav.: Pozifia care trebuie dată unei nave pentru a suporta un timp foarte rău. Velierele fin capa (iau pozifia), avînd vînful la circa şase carturi din proră; în această pozifie, nava are vitesă redusă şi merge în derivă, formîndu-se în vînful navei (în direefia din care bate vîntul) un siaj transversal liniştit, fără berbeci.
La navele cu vele se deosebesc: capa curentă, la care sînf arborate numai velele trinchetinul, gabierii, trinca, terfarola şi randa de furtună; capa ordinară, la care sînt arborate numai velele trinchetinul şi gabierii; capa seacă, la care se strîng toate velele, cu excepfia randei de furtună. La oricare dintre cape, dacă nava nu e bine echilibrată sub vele, ea are tendinfa de a veni cu prora în vînt (în direefia vîntului), în care caz se numeşte capă ardentă, sau are tendinfa să se abată cu prora de la direefia vîntului, în care caz se numeşte capă moale. Capa ardentă e periculoasă deoarece dacă nava nu e manevrată la timp, poate ajunge cu vîntul din proră sau aproape din proră, ceea ce poate conduce Ia ruperea catargelor. Capa moale prezintă dezavantajul că nu permite protejarea prorei contra valurilor.
La navele cu propulsie mecanică se deosebesc: capa cu vînt de travers (90° din proră), care e pufin favorabilă şi rar folosită; capa cu vînful la 2**-4 carturi din proră, care e capa cel mai des folosită de orice tip de navă; capa cu vîntul din proră, care e folosită uneori de navele cu forme fine şi cu pescaj mare; capa cu vîntul din pupă, care e folosită în special la navele de comerf.
4.	Capă, pl. cape. 2. Elt. V. sub Armatură pentru instalafii electrice.
5.	Capă, pl. cape. 3. Ind. text.: Pelerină scurtă, de blană sau de stofă.
e. Capăf, pl. capete, 1. Tehn., Gen.: Extremitate. V. şi Cap.
7. ~ de bară. Tehn. : Organ de articulafie sferică, monobloc S3u solidarizat cu exfremitataa unei bare, constituit în principal dintr-o rotula (nucă) cu tijă filetată şi dintr-un locaş cu calote sferice, între cari e posibilă o mişcare relativă de rotafie triaxiala. Capătul de bară e folosit ca legătură cinematică a două bare, dacă la una dintre ele e montat locaşul cu calote sferice, iar Ia cealaltă, tija filetctă a rotulei.
Capătul de bară amovibil e un asamblaj metalic (v. fig. I), avînd la o extremitate o cavitate în care se introduc succesiv două calote sferice 2 şi rotula 1, apoi alte două calote 3, ansamblul acestora fiind strîns printr-un şurub de presiune 4 (e-ventual cu gresor). Acest capăt de bară e solidar cu bara 6, calată pe tija rotulei 1, şi formează o legătură cinematică între bara 6 şi o altă bară 7, care se înşurubează în cavitatea filetată 5. Capătul de bară, care permite
I. Capăt de bară amovibil, î) rotula; 2) şi 3) calote sferice; 4) şurub de presiune: 5) cavitate filetată; 6) şi 7) bare; 8) gresor.
orice rotire relativă a barelor pe cari le leagă între ele, poate amortisa şi şocurile transmise de la una dintre bare, dacă sub şurubul de presiune 4 e montat un resort.
Capătul de bară monobloc cu una dintre bare e o cavitate la extremitatea acesteia (v. fig II), în care se introduc ro-
3
H. Capăt de bară monobloc, î) rotula; 2) şl 3) calote sferice; 4) resort; 5) şurub de presiune,
tuia (nuca) şi calotele sferice. Rotula 1 e prinsă între calotele 2 şi 3, în spatele cărora e dispus cîte un resort 4, ansamblul acestora fiind strîns cu un şurub de presiune 5.
Capătul de bară e folosit în special la mecanismul de direcfie al autovehiculelor; de exemplu între pîrghia de comandă şi bara de conexiune, înfre pîrghia de direcfie şi bara de comandă, etc.
8.	Capăt, pl. capete. 2. Tehn.: Fafa transversală a extremităţilor anumitor obiecte paralelepipedice, de exemplu a unei piese de cherestea ori a unei cărămizi (capetele sînt fefele cu aria cea mai mică dintre fefele piesei de cherestea, respectiv ale cărămizii),
9.	Capăt, dreaptă de Geom.: Dreaptă perpendiculară pe planul vertical de proiecfie. E o orizontală particulară a cărei proiecfie orizontală e perpendiculară pe linia de pămînt.
10.	plan de Geom.: Plan perpendicular pe planul vertical de proiecfie. Urma lui orizontală e perpendiculară pe linia de pămînt. Toate figurile situate într-un plan de capăt se proiectează vertical pe urma lui verticală.
11.	Capăt pierdut. Mefg.; Deşeu de material, provenit din tăierea extremităfi lor barelor.
12.	Capcană, pl. capcane. 1. Ind. făr.: Dispozitiv penfru atragerea şi prinderea animalelor.
13.	Capcană, pl, capcane. 2. Geol.: Formă stucturală din inferiorul scoarfei Pămîntului, care permite identificarea unui zăcămînt de fifei sau de gaze. Se deosebesc: capcane structurale, formate prin deformarea scoarfei Pămîniului (prin cutarea sau ruperea stratelor); capcane stratigraiice, cari includ toafe cazurile de acumulări de fifei sau de gaze, legate de acoperirea discordantă a stratelor poroase cari confin hidrocarburile; capcane lifologice, formate prin schimbarea proprietăfilor fizice sau chimice ale linor zone din cuprinsul stratelor în cari, prin mărirea permeabilităfii, devine posibilă acumularea hidrocarburilor.
14.	Capcană hidraulică. Hidr. V. Fermă hidraulică.
Capelare
423
Capilaritate
1.	Capelare. Nav.: Legarea unei manevre fixe sau a unei parîme la un arbore, la o vergă, la un bompres sau Ia un scondru. Locul unde se face capelarea, cum şi accesoriile necesare acestei legări se numesc capelatură. De exemplu: capela-tura coloanei, a gabierului, a zburătorului, a rîndunicii, a bom-presului, etc.
2.	Capelafură. Nav. V. sub Capelare.
3i	Capelă, p!. capele. 1. Arh.: Biserică mică, izolată, fără parohie proprie (de ex. într-un cimitir, în curtea unui castel, a unui spital, etc.).
4.	Capelă. 2. Arh.: Parte a unei biserici (în special a celor catolice), care adăposteşte un altar. în catedralele gotice, capelele sînt situate, de obicei, în absidiolele din spatele corului. Cînd capela are legătură directă cu absida centrală, se numeşte capelă absldială.
5.	Capelă. 3. Arh.: încăpere într-un palat, înfr-un castel sau înfr-o casă particulară, înzestrată cu un altar şi în care se poate oficia liturghia»
6.	Capelă. 4. Arh.: Paraclis.
7.	Capelă, pl. capele. 5. Pod.: Grinda orizontală, superioară, care leagă cele două picioare ale unei capre sau ale unui căluş de pod, şi pe care reazemă grinzile podului. V. şi sub Capră 1, Căluş 3.
s. Capelă, pl. capele. 6. Tnl., Mine: Grindă din susfinerea unui tunel, executată din lemn rotund, aşezată transversal pe axa galeriei unui tunel şi rezemată pe capătul superior al şten-derilor, care susfine marciavanfele şi transmite la ştenderi presiunea dată de tavan. V. şi sub Tunel. — Termenul e folosit şi pentru grinda superioară a armaturii unei galerii miniere.
9.	Capele. Ind. textfi: Sin. Capace (v.).
10.	Capella. Asfr.: Steaua a din constelafia Vizitiul. E o stea dublă specfroscopică, al cărei spectru e asemănător cu spectrul Soarelui. Capella e situată la 45 de ani-lumină de sistemul solar.
11.	Capere. Bot., Ind. alim.: Mugurii florali ai arbustului spinos şi căfărător Capparis spinosa Linn., din familia Capparidaceae, de 1 — 1,5 m înălfime, care creşte spontan şi se cultivă în Europa meridională, în Asia mică, în Africa de nord, iar la noi numai în sere neîncălzite. După recoltare, caperele se amestecă cu sare de bucătărie, cu ulei, sau cu ofet şi sare, şi se conservă timp de 2—3 luni, la umbră; capătă gust acru-sălciu, picant; sînt mici, rotunde, tari, de culoare verde-măslinie sau verde-albăstruie. Se păstrează în vase de sticlă S3U în butoiaşe, la loc răcoros, şi se întrebuinfează, drept condiment, înalimen-fafie.
12.	Capse. Zoot.:
Sin. Cenuroză (v.).
îs. Capilar, substanţă ~ -activă.
Chim. fiz.: Substanfă care micşorează tensiunea superficială a lichidului în care e disolvată, fiind adsorbită pe suprafafa liberă a acestuia. V. Activitate capilară.
14. Capilar,fub~.
F/z.: Tub al cărui diametru interior e atît de mic (de obicei o fracfiune de milimetru), încît permite sa se manifeste forjele de capilaritate. Sin., Capilară.- V. şi Jurin, legea lui
U
a) Capilară pentru cîntărirea substanfelor volatile, bj Capilară pentru determinarea greutăţii moleculare.
îs. Capilară, pl. capilare. V. Capilar, tub
ie. Capilară, constantă	Fiz. V. sub Tensiune superficială.
17. Capilară pentru cîntărirea substanfelor volatile. Chim.: Tub strîmt de sticlă (v. fig. a), folosit în microanaliză pentru cîntărirea corectă a substanfelor volatile.
îs. ~ pentru determinarea greutăfii moleculare. Chim.: Tub strîmt de sticlă (v. fig. b), cu ajutorul căruia s& cîntăreşte şi se determină greutatea moleculară a unei substanfe prin micro-metoda lui Rast.
19. Capilară, presiune	Fiz. V. sub Capilaritate.
20.	Capilare, forfe Fiz.: Forfele de coeziune şi de ade- • ziune cari se manifestă la suprafafa liberă a lichidelor şi la suprafafa de contact dintre un lichid şi o altă fază, lichidă sau solidă. V. şi Capilaritate.
21.	Capilaritate. 1. Fiz.: Ansamblul de fenomene prezentate de lichidele în echilibru în tuburi capilare, datorite forfelor capilare.
22.	Capilaritate. 2. Fiz.: Ansamblul de fenomene de la contactul dintre un lichid şi un solid sau dintre două lichide ne-miscibile, datorite forţelor capilare.
Moleculele confinute în interiorul unui lichid sînt supuse unor forţe exercitate de moleculele înconjurătoare şi ale căror rezultante sînt nule, iar moleculele din vecinătatea suprafefei lichidului sînt supuse unor forfe exercitate de moleculele vecine, cari au rezultante îndreptate spre inferiorul lichidului. Forfele intermoleculare acfionează însă numai pe diştanfe foarte mici, invers proporfional cu o putere a distanfei care e mai mare decît pentru forfele de atracfiune gravifică, astfel încît grosimea păturii superficiale în care se manifestă forfa dirijată spre interiorul lichidului e foarte mică, de ordinul de mărime al cîtorva diamefri moleculari. Din cauza acestora, o masă oarecare de lichid îşi modifică forma astfel, încît, la volum dat, suprafafa ei liberă să fie minimă (forma sferică a picăturilor mici cari cad libere, sau a picăturilor în suspensie într-un alt lichid, de aceeaşi densitate); o masă dată dintr-un lichid e doar în echilibru cînd energia ei liberă superficială e minimă în condifiile în cari se găseşte lichidul. Această energie liberă superficială w e dată de expresia w = crA, în care A e aria suprafefei libere a lichidului, iar o e o constantă caracteristică pentru un lichid dat şi care poate fi definită ca forfa care se exercită asupra lichidului care corespunde unităfii de lungime de pe suprafafa acestuia. Ea se numeşte constanta capilară sau tensiunea superficială a lichidului. Valoarea ei scade cînd temperatura creşte, tinzînd către zero cînd temperatura tinde către temperatura critică a lichidului respectiv. Tensiunea superficială, molară a tuturor lichidelor constituite din molecule neasociate variază în acelaşi mod cu temperatura, conform relafiei
a{Mvfls=K(Tc-T-6), în care a(Mvfk e tensiunea superficială molară, cr fiind tensiunea superficială a lichidului, M masa sa moleculară, v volumul specific, T temperatura lichidului, Tc temperatura sa critică, iar K o constantă egală cu 2,1 erg/grad (cînd a e exprimat în dyn/cm) penfru lichidele neasociate.
La suprafafa de contact dintre un lichid şi peretele solid al vasului care-l confine sau al suportului pe care e aşezat, o moleculă de lichid e supusă acfiunii unor forţe exercitate de moleculele vecine ale lichidului, ca şi de moleculele peretelui solid. Cînd acea moleculă e în interiorul lichidului, aceste forfe au o rezultantă perpendiculară pe suprafafa peretelui solid, iar cînd molecula e pe suprafafa lichidului această .rezultantă e înclinată pe suprafafa
7777X777X777,
7X77/7/7/777////
I. Suprafaţa unui lichid la contactul cu un corp solid.
a) lichidul nu udă corpul solid; b) lichidul udă corpul solid; R) rezultanta forfelor cari acţionează asupra moleculelor de lichid.
Capilaritafe
424
Capilaritafe
solidului. Dacă direefia rezultantei R e îndreptată spre interiorul masei de lichid (v. fig. I a), acesta nu udă peretele solid şi suprafafa lui, perpendiculară în fiecare punct pe direefia rezultantei aplicate în acel punct, are forma unui menise convex (de ex. mercur şi sticlă). Dacă rezultanta R e îndreptată spre interiorul solidului, lichidul udă peretele solid şi meniscul e concav (de ex. apă şi sticlă). Dacă lichidul e confinut fie într-un tub cu diametru mic, fie între doi perefi solizi apropiafi, aceste fenomene produc o curbare a întregii suprafefe libere a lichidului şi o depresiune în cazul lichidului care nu udă perefii (v. fig. II a), respectiv o ascensiune în cazul lichidului care udă perefii (v. fig. IIb), numită ascensiune capilară. înălfimea h la care se ridică, într-un tub sau între doi perefi paraleli, un lichid care udă tubul sau pereţii, în raport cu suprafaja liberă orizontală a lichidului confinut într-un vas de dimensiuni mari în care e introdus tubul, e dată,
II,	Lichid înfr-un fub capilar.	III.	Lichid	înfre	doi	perefi	cari
a) lichidul nu udă perefii fubului; b) lichi-	formează	un	unghi,
dul udă perefii fubului.
în primă aproximafie, de legea lui Jurin: h = 2G/Qrg, q fiind densitatea lichidului, r raza tubului şi g accelerafia gravitaţiei. Această relaţie e valabilă numai dacă suprafafa liberă a lichidului din tub e un plan orizontal (neglijînd deci curbura acestei suprafefe, ceea ce e valabil pentru tuburi cu rază mică). Cînd nu se poate neglija curbura suprefafei, formula confine un termen corectiv. Legea lui Jurin poate fi folosită şi pentru lichide cari nu udă perefii. Dacă în vasul care confine lichidul se introduc două lame solide, verticale, carie formează între ele un unghi mic (v. fig. II0, curba de contact dintre lichid şi una oarecare dintre lame e o hiperbolă echilateră, înălfimea de ridicare fiind invers proporfionaiă cu distanfa dintre lame, deci cu distanfa pînă la muchia lor comună.
Un efect al capilarităfii e formarea picăturilor. în cazul picăturilor formate la extremitatea unui tub cu rază mică, menţinerea unei picături în contact cu tubul e datorită forfelor capilare pe circumferenfa de contact dintre lichid şi fub. O picătură se detaşează şi cade în momentul în care greutatea ei depăşeşte rezultanta acestor forfe capilare, în realitate, greutatea picăturii detaşate e mai mică decît greutatea maximă pe care o pot refine forfele capilare, deoarece picătura se strangulează şi se rupe sub buza tubului (v. fig. IV). Forma acestor picături depinde de volumul de lichid scurs din fub. Greutatea picăturii desprinse depinde de natura lichidului raza fubului şi e dată de o expresie de forma
G = 2tt r cr f (
Şi
(#)
ticalei sub influenfă forfelor de gravitafie, pentru picăturile mari, păsfrînd o axă de simetrie normală pe suprafafa corpului solid, cînd această Suprafafă e orizontală. Distanfa z dintre planul perpendicular pe axa picăturii, care corespunde secfiunii de rază maximă, şi planul paralel cu el şi tangent la picătură, depinde de natura lichidului şi e dată de
"V-'
V	gQ
q fiind densitatea lichidului, cr tensiunea superficială a sa, g accelerafia gravifafiei.
Tensiunea superficială a unui lichid poate fi determinată cu ajutorul oricăruia dintre fenomenele capilare. V. Tensiune superficială.
în cazul unei mase de lichid mărginite de o suprafafă curbă' tensiunea superficială produce, între interiorul şi exteriorul masei'
o	diferen}ă de presiune
de
Ap
=0(i+i)
(legea lui Laplace), Rx şi R2 fiind razele de curbură principale ale suprafefei în punctul în care se măsoară diferenfa de presiune, presiunea fiind mai mare în interiorul concavităfii suprafefei.
Fenomene asemănătoare cu cele de la suprafafa liberă a unui lichid se produc la suprafafa de contact dintre două lichide. Rolul tensiunii superficiale îl are acum o mărime numită tensiunea interfacială dintre cele două lichide. Cînd pe suprafafa unui lichid se toarnă o mică cantitate dintr-un alt lichid cu greutate specifică mai mică, acesta din urmă fie se întinde ca un strat subfire pe suprafafa primului lichid, fie formează o picătură pe această suprafafă. Dacă ai e tensiunea superficială a primului lichid, 02 tensiunea superficială a lichidului al doilea şi 0\2 tensiunea interfacială dintre cele două lichide, se va forma un sfrat continuu din lichidul al doilea pe suprafafa primului lichid, dacă cr2 + cri2<Gri (v. şi Solufie superficială) şi se va forma o picătură stabilă din lichidul al doilea, dacă cr2+ (T]2><Ti.
Picătura depusă are o formă lenticulară (v. fig. V). Tensiunile superficiale ale celor două lichide şi tensiunea infer-
V. Picafură pe suprafafa unui alf lichid.
VI, Fazele formării unei picături la capăful unul fub.
r fiind raza tubului, 0 tensiunea superficială a lichidului şi
V	volumul picăturii. Nu se poate obfine o expresie în termeni finifi a funcfiunii f(rj^V).
Picăturile depuse pe suprafafa unui corp solid pe care nu-l udă lichidul respectiv au o formă care depinde de natura şi de densitatea lichidului, de natura substanfei din care e format corpul solid şi de volumul picăfurii. Forma suprafefei libere a picăturii e aproximativ sferică pentru picăturile mici, compuse din lichide cu densitate mică, şi se turteşte de-a lungul ver-
facială au valori cari, atunci cînd picătura e stabilă, verifică relafia
sin coi _ sin co2_ sin C03 02 ffi 012 care exprimă că fiecare dintre ele e egală şi opusă cu rezultanta celorlalte două.
Cînd un perete solid e în contact cu două fluide suprapuse» suprafafa care separă cele două fluide nu mai e o suprafafă orizontală; unghiul a sub care ea întîlneşfe peretele solid depinde de cele trei tensiuni interfaciale: tensiunea interfacială n-~-012 dintre cele două fluide şi tensiunile inter- v/. Perefe solid în faciale 013, respectiv 023» dintre fluidul (1), eonfacfcudouăflui-respectiv fluidul (2) şi perete (v. fig. VI). La de suprapuse, echilibru
or13~'or23=:or12 cos a-
Unghiul a se numeşte unghiul de contact sau unghiul marginal al suprafefei dintre cele două fluide şi perete. Unghiul de contact e nul cînd lichidul (2) udă peretele.
Fenomenele capilare au rol foarte important în porii pămîn-turilor şi ai solurilor nesafurate, la contactul dintre faza lichidă (apă) şi faza gazoasă (aer). Datorită acestor fenomene, în cazul unor pori cu diametru suficient de mic, suprafafa de separafie dintre cele două faze capătă forma de menise, iar în condifii de
Capitală
425
Capitel
echilibru, presiunea pa (presiunea atmosferică) din concavitatea meniscului depăşeşte presiunea din partea convexă cu pa~p-^ (^+^) ■
Presiunea în lichid, imediat sub meniscul capilar, e deci mai mică decît cea atmosferică, adică în punctul respectiv apare o sucfiune capilară egală cu
1
Existenfei acestei sucfiuni capilaree datorită migrajia umidităţii în corpurile capilar-porcase în general, în pămînturi şi soluri în particular. Astfel, dacă se consideră tubul capilar de rază variabilă din fig. V//, sucfiunea capilară pa din A e mai mare decît sucfiunea capilară din 8:
2	a	2	a
‘	>	Pa~T~-PB>
r A	rB
VII. Deplasarea unei picături de ap în capilare cu diferiţi diametri,
VIII. Sifonar;
capilara peste un dig de pămînt.
ceea ce face ca apa să se deplaseze din A spre 8 pînă în pozifia A'B'. Aceasta poate constitui o explicafie a circulafiei apei din zonele mai umede .spre zonele mai uscate ale unui aceluiaşi material capilar poros (nisipos).
Fenomenul de sifonare capilară a apei peste miezul impermeabil al unui dig de pămînt poate fi explicat în acelaşi mod (v. fig. Viii).
Datorită sucfiunii capilare, apa din porii pămîntului se ridică deasupra nivelului liber subteran la o înălfime cu atît mai mare, cu cît porii pămîntului au diametru mai mic. Deoarece însă porii au diametri diferifi, înălfimile capilare corespunzătoare sînt şi ele diferite.'Deci înălfimea capilară nu e o constantă pentru un • anumit materialei numai valorile ei limită, în fig. IX sînt reprezentate curbele de variafie a gradului desaturafie capilară, fafă de înălfimea deasupra nivelului apei libere,în cazul unui nisip, pentru următoarele două cazuri limită: cazul unui nisip care se drenează, după ce anterior a fost complet saturat, datorită nivelului ridicat al apei libere; în acest caz se pot distinge o înălfime capilară maximă brY
0 100 Grad de umiditate în %
IX. Curbele de variaţie a gradului de saturaţie capihră.
I) nisip; 2) nivel liber.
(punctul a) şi o înălfime capilară de saturafie hcs (punctul b); — cazul unui nisip care se umezeşte prin ridicare capilară, după ce mai înainte a fost complet uscat; în acest caz se pot distinge o înălfime de ridicare capilară hcr (punctul c) şi o înălfime capilară minimă hcn (punctul d). Cele patru înălfimi capilare de mai sus reprezintă limitele gamei de umidităfi pe care o poate avea un pămînt. Orice înălfime capilară legată de drenare poate fi cuprinsă între hcx şi hcs şi orice înălfime capilară legată de ridicarea apei poate fi cuprinsă între hQf şi hm%
Pentru a compara diferitele pămînturi, cum şi pentru anumite probleme de drenare, prezintă un deosebit interes înălfimea capilară de saturafie hcs. De asemenea, dintre toate înălfimile capilare, hcs e cel mai uşor de măsurat.
Determinarea înălfimii capilare de saturafie se poate face cu ajutorul unui dispozitiv de felul celui din fig. X. Principiul determinării consistă în a mări sucfiunea apei din pori la baza probei de pămînt, prin coborîrea camerei cu prea-plin, pînă cînd o bulă de aer frece prin pămînt. Diferenfa de înălfime dintre nivelul apei în camera cu prea-plin şi baza probei, pentru care apare prima bulă de aer, e tocmai înălfimea capilară de saturafie hcs,
Valorile obişnuite ale înălfimii capilare pentru diferite pămînturi sînt: pentru nisip fin, 0,1*”0,5 m; pentru nisip foarte fin,
0,5“2 m; pentru loess remaniat, 2--5 m.
La argile, deşi teoretic înălfimea capilară ar atinge valori foarte mari (zeci de metri), practic ea nu depăşeşte cîfiva metri.
în exploatările petroliere, fenomenele capilare turbură atît procesul natural de punere în zăcămînt a hidrocarburilor fluide, cît şi procesul de extracfie a acestora. Prin diferenfa capilară de presiune (v.), care apare la interfafa (curbă, în porii mici) de separafie dintre fazele imiscibile: apă-fifei, gaze-ţiţei, sau gaze-apă, procesele de punere sau de extracţie de hidrocarburi din zăcămînt sînt frînate sau chiar, local, împiedicate. Intensitatea fenomenelor capilare e condiţionată de raza medie a canalelor de pori, devenind hotărîtoare la raze
mai mici decît circa 10 A. în mai mică măsură ele sînt influenţate de distribuţia pe dimensiuni a canalelor de pori, de gradul de interconexiune al lor şi de umidibilitatea fazei solide de către fazele fluide.
î. Capitală, pl. capitale. Tehn. mii.: Bisectoarea unghiului ieşind al unei lucrări de fortificaţie; de exemplu bisectoarea unghiului celor două feţe ale unui bastion. Importanţa capitalei, pentru vechile lucrări de fortificaţie, consista în faptul că densitatea de foc a apărătorului era mai mică în lungul ei, astfel încît atacatorul urmărea să o descopere, înainte de a începe apropierea sistematică de cetate.
2.	Capitalband. Poligr. V. Şiret de capăt.
3.	Capitale, sing. capitală. Poligr. V. Litere majuscule, sub Literă.
4.	Capitat. Bot.: Mod de prezentare sub formă de măciucă, de diferite mărimi al unor organe de plante; de exemplu stig-matul plantelor parazite din genul Cuscuta sau din genul Poly-gonum, etc. Sin. Capitafus.
5.	Capitălufe, sing. capitălufă. Poligr.: Litere majuscule cu floarea mai mică decît floarea corpului de literă respectiv, de dimensiunile literelor minuscule ale aceluiaşi corp. Capităluţele sînt folosite ca litere de evidenţiere.
6.	Capitel, pl. capiteluri. Arh.: Partea superioară a unei coloane sau a unui pilastru, constituită dintr-un ansamblu de muluri, destinată să susţină arhitrava şi să facă legătura între aceasta şi fusul coloanei. Forma, dimensiunile şi decoraţia capitelurilor au variat după fara, epoca şi stilul clădirilor la cari au fost folosite, şi constituie caracteristici ale diferitelor ordine şi stiluri de arhitectură. Capitelul ordinului doric se caracterizează printr-o mare simplicitate, fiind lipsit de orice decorafie. El se compune dintr-o abacă simplă, sobră şi robustă, care e
X. Dispozitiv de determinare a înălţimii capilare de saturaţie, î) riglă gradată; 2) tub de prea-plin; 3) apă; 4) cameră cu prea-plin; 5) camera probei.
Capitel de planşeu-ciupercă
426
Capiful
elementul esenfial al capitelului, şi dinfr-o fnulură largă, echina, care racordează abaca cu fusul coloanei. Capitelul Ordinului corintic se caracterizează prin svelfefă şi mulurafie bogată. El e constituit dintr-o abacă subfire, decorativă, compusă din 1***3 muluri, simple sau decorate cu ove sau cu palmete şi avînd, de obicei, fejele laterale concave, şi dintr-un element în formă de coş, bogat muluraf, alcătuit din frunze de acanf. Ca-pifelul ordinului ionic se caracterizează printr-o dublă volută, aşezată sub abacă. Capitelul ordinului compozit se caracterizează prin bogăfia decoraţiei, care reuneşte frunzele de acant ale capitelului corintic cu voluta capitelului ionic. V. şi sub Ordin de arhitectură.
î, Capifel de planşeu-ciupercă. Cs.: îngro-şare în formă de trunchi de con sau de trunchi de piramidă, amenajată la unul dintre capetele stîlpilor de Ia planşeele-ciu-perci, pe care se reazemă placa planşeului, pentru a realiza o legătură mai rigidă între placă şi stîlp, a micşora valoarea momentelor încovoietoare din placă, — prin reducerea deschiderii
b d Capitelurile ordinelor arhitectonice clasice. a) capitel doric; b) capitel corintic; c) capitel ionic (pentru stîlp de coif); cf) capitel compozit.
HI
Capiteluri pentru planşee-ciuperci (elevafii şi armare), a) capitel simplu; b) capitel lărgit; c) capitel cu placă (abacă).
de calcul a plăcii, — a obfine o repartizare mai bună a momentelor încovoietoare din placă, şi a asigura placa să nu fie străpunsă de stîlp. La planşeele-ciuperci obişnuite, această în-groşare se amenajează la capătul superior al sfîlpului, iar la planşeele-ciuperci răsturnate, folosite ca radiere de fundafie, în-groşarea se amenajează la capătul inferior al sfîlpului.
Se deosebesc trei tipuri de capiteluri de planşeu-ciupercă (v. fig.): capiteluri simple, capitaluri lărgite şi capiteluri cu placă (abacă). Capitelul simplu e aşezat direct sub placa planşeului şi e folosit rar (la planşee cari suportă încărcări mici). Capitelul lărgit (cu frînfură) e terminat la partea superioară printr-o îngroşare suplementară în formă de trunchi de piramidă sau de trunchi de con, şi e folosit cel mai des. Raportul h\lh)2, dintre înălfimea h\ a îngroşării şi înălfimea h>2 a capitelului propriu-zis, trebuie să fie egal cu 2/3 (h\ fiind mai mare sau cel pufin egal cu b). -Capitelul cu placă are la partea superioară o placă dreptunghiulară sau circulară şi e folosit în aceleaşi cazuri ca şi capitelul lărgit. Fafă de acesta, prezintă dezavantajul că e mai pufin estetic. Grosimea plăcii capitelului trebuie să fie egală cu jumătate din grosimea plăcii planşeului. Lăfimea de calcul a capitelurilor trebuie să fie egală cu cel pufin 20% din distanfa dintre axele a doi stîlpi consecutivi ai planşeului. Ea se măsoară pe fafa inferioară a plăcii planşeului şi reprezintă diametrul unui con cu unghiul la vîrf de 90° şi tangent interior la capitel. Lăfimea îngroşării, la capitelurile lărgite, sau a plăcii, la capitelurile cu placă, trebuie să fie egală cu cel pufin 35% din distanfa dintre axele a doi stîlpi consecutivi ai planşeului.
Calculul unui capitel de planşeu-ciupercă consistă în determinarea grosimii lui, astfel încît, în punctele de frîngere a conturului lui, să nu se producă tensiuni de întindere mai mari decît cele admisibile pentru betonul armat. De obicei, secfiunea capitelurilor rezultă atît de mare, încît nu se produc tensiuni de întindere pe fefele exterioare ale lui, iar tensiunile de compresiune sînt mai mici decît cele admisibile. Din această cauză, capitelurile se armează constructiv cu bare cu diametrul de cel pufin 10 mm, aşezate la muchii şi la mijlocul fefeior, şi cu 3—4 efriere orizontale, executate din ofel-beton cu diametrul de 6 mm, aşezate pe toată înălfimea capitelului. La capitelurile cu placă, aceasta se armează cu o refea, alcătuită din bare cu diamefrul de cel pufin 8 mm, aşezate Ia cel pufin 10 cm unele de altele. Conturul teoretic al capitelului se determină cu ajutorul graficelor întocmite în funcfiune de parametrul ^4 = 350 i?2sA?r ^23 fi ind marca betonului, iar q încărcarea (în kg/m2).
2.	Capitol, pl. capitole. 1. Gen.: Diviziune a unui text de proporfii mari, avînd de obicei şi un număr de ordine.
s. Capitol. 2. Poligr.: Fiecare dintre diviziunile unei cărfi, în sensul de sub 1, care în mod obişnuit începe pe o pagină nouă, de cele mai multe ori pe o pagină fără sof (pagina din drerpta).
4.	Capitul, pl. capitule. Bot.: Tip de inflorescenţă, la care florile sesile sînt fixate pe suprafafa plană, Isfifă, a axei primare. Această suprafafă, aproape circulară, e înconjurată de bractee şi formează involucrul (v.); de exemplu, la floarea-soarelui, la păpădie, etc.
Caplama
427
Capra
Caplama.
1) suport de lemn; 2) scînduri .
î, Caplama. Cs.; Mod de executare a unei căptuşeli de scînduri (de ex. la un perete, la o învelitoare de acoperiş, la un gard, etc.), la care fiecare sc'ndură e aşezată cu axa în lung, şi acoperă o fîşie îngustă (de circa 2 cm) din fafa văzută a scîndurii de dedesubtul ei, pentru a împiedica pătrunderea apei prin rosturile dintre scînduri (v. fig.).
2.	Capnicif. Mineral.: Varietate de wavellit (v.), care se găseşte, uneori, pe tetraedrif şi pe blendă.
3.	Capoc. Ind. text.: Plantă din familia Bom-bacaceae (Ceiba pentandra, var. indica), înrudită cu bumbacul, originară din Antile, Guyana, Africa,
India şi Jawa, al cărei fruct produce fibre, asemănătoare ca aspect cu lîna, cu un luciu pronunfat şi cu rezistenfă redusă.
Fibrele de capoc cresc în inferiorul fructului, ca produse ale cojii, spre deosebire de bumbac, la care fibrele sînt prelungiri epidermice ale seminfelor. Ele se întrebuinfează ca material de umplere penfru perne, saltele, efc., şi la confecfionarea centurilor de salvare, avînd în constitufia lor goluri de aer, ceea ce le permite să susfină de 34 ds ori greutatea proprie. Din seminfele de capoc se extrage un ulei (v. Capoc, ulei de ^), iar furfele se folosesc ca nutref şi ca îngrăşămînt.
4.	~, ulei de Ind. alim.: Ulei vegetal obfinut prin presare (sau prin extracfie cu solvenfi) din seminfele de capoc, cari confin circa 24% ulei. Uleiul seamănă cu uleiul de bumbac; e galben-brun, vîscos şi separă la depozitare stearină; confine 70% acizi fluizi şi 30% acizi solizi. Uleiul de capoc are gr. sp. 0,924—0,930 la 15°, indicele de saponificare .181—205 mg KOH/g şi indicele de iod 75—116 mg Vg. Uleiul de capoc e întrebuinfat Ia fabricarea săpunului sau, după rafinare, ca ulei comestibil'.
5.	Capon, pl. capoane. Nav.: Suport mic, ieşind în afara bordajului navei, care serveşte Ia susfinerea ancorei, cînd lanful ei e folosit la legarea navei de o geamandură.
6.	grue de ^ . V. Grue de capon.
7.	Caponare. Nav.: Operafia de legare a ancorei Ia capon (v.).
8.	Caponieră, pl. caponiere. Tehn. mii.: La fortificaţiile poligonale, mic adăpost activ, aşezat în zidul de escarpă, pentru flancarea şanfurilor (v. fig.). Se construiesc caponiere simple, cu o direcfie de tragere, şi caponiere duble, cu două direcfii de tragere. — La fortificafiile bas-
fionate, inifial galeria de legătură, acoperită sau descoperită, protejată contra loviturilor, iar ulterior, cazemata (v.) din care se execută trageri pe două direcfii laterale.
Aşezarea tipică a capo-nierei în teren e în spatele unui deal, al unui mamelon.
Pentru protecfiă crenelurilor de tragere contra acfiunii din exterior a inamicului, caponiera dispune deseori de: viziere (v.), aşezate deasupra, aripi, dispuse lateral, cari servesc la asigurarea profecfiei contra loviturilor din fafă şi ca zid de sprijin, şanfuri diamant (v.), aşezsf2 sub creneluri.
9.	Capopagină. Poligr. V. Frontispiciu.
10.	Caporcianit. Mineral.: Laumonfit. (Termen vechi, părăsit.)
11.	Caporif. Ind. alim.: Hipoclorit de calciu cu 70% puritate, întrebuinfat în concentrafia de 0,1 ■■•0,2% ca antiseptic pentru dezinfectarea aparaturii şi a recipientelor folosife în industria alimentară, pentru dezinfectarea ghetii utilizata la conservarea produselor alimentare şi a apei folosite în scop alimentar.
12.	Capot, pl. capoafe. 1. Ind. text.: îmbrăcăminte femeiască, lungă, acoperind complet sau în mare parte şî picioarele, con-
& b Caponieră. la schimbarea de direcfie a şanfului; b) în lungul şanţului.
fecfionată din fesături de bumbac, de mătase, lînă, etc., de obicei imprimată cu desene mai mari.
13.	Capot, pl. capote. 2. Nav.: învelitoare de pînză folosită ca apărătoare a diverselor obiecte sau instrumente de pe punfile navei, contra intemperiilor, contra funinginii şi a valurilor. Velele strînse pe vergi sînt de asemenea înfăşurate în capote, pentru a fi protejate contra soarelui.
14.	Capota motorului. Tehn.: Sin. Capotă (v. Capotă 1).
15.	Capofaj. 1. Transp.: Accident de avion sau de autovehicul, în care acesta se dă peste cap sau intră cu botul în pămînt. Avioanele pot capota numai la aterisare.
ie. Capotaj. 2. Tehn.: Sin. Capotă (v. Capotă 1).
17. Capotă, pl. cepofe. 1. Tehn.: îmbrăcăminte de tablă sau de alt material, care serveşte la acoperirea de protecfie a unei maşini, a unui aparat, etc. Capota e folosită atît pentru protecfiă sistemului tehnic pe care-l acoperă, de exemplu capota unui motor sau capota unui angrenaj, cît şi pentru protecţia persoanelor din vecinătatea acestui sistem (contra acci= dentelor cari s-ar putea produce), de exemplu capota unui polizor sau capota unei rofi de transmisiune; în ultimul caz, capota se numeşte şi apărătoare. Sin. Capota motorului, Capotaj.
îs. ~ de angrenaje. M?. V. învelitoare de angrenaje.
19.	Capotă. 2. Transp.: Acoperişul pliabil, care poate fi de pînză, de piele, etc., al unui autoturism decapotabil, torpedo, cabriolef, etc. Capota nepliabilă se numeşte, în general, aco-periş. Sin. Capotă pliabilă.
20.	~ pliabilă. Transp.: Sin. Capotă (v. Capotă 2).
21.	Cappelenit. Mineral.: BaY6BeSi3025 (probabil). Borosilicaf natural de bariu şi ytriu, care cristalizează în sistemul exa-gonal, formînd adesea cristale prismatice, columnare, groase. E brun-verzui, transparent pînă la semiopac, cu spărtura concoidală şi cu luciu sticlos gras. E uniax, cu indicele de refracfie co=1,76. Are duritatea 6,2 şi gr. sp. 4,4.
22.	Capracyl, coloranfi Ind. chim.: Coloranfi azoici cu complex metalic preformat, cari se mai numeau şi coloranfi Neutracyl. Vopsesc din baie neutră, sau slab acidă* (sulfat de amoniu). Vopsirea acidă se face în special cu un acid organic. Vopsirea pe nylon se poate face după procedeul „Hipertermaî", în care baia de vopsire confine 1% Duponsol LS şi la care se lucrează sub presiune şi cu circulafie, la 120°. Pentru nuanfe închise sînt întrebuinfafi următorii coloranfi, în concentrafia de 2% fafă de greutatea materialului: Galben Capracyl NW, 3 RD, Portocaliu Capracyl R, Brun Capracyl RD, Roşu Capracyl B, Albastru Capracyl G, efc. Coloranfii sînf rezisfenfi la frecare, la spălare şi la lumină.
Următorii coloranfi Capracyl vopsesc lîna şi nylonul în baie neutră, la care se adaugă şi sulfat de amoniu: Galben Capracyl 3 RD, NW, Portocaliu R, Roşu BB, Brun RD, Negru N. Rezervă mătasea artificială şi murdăresc doar pufin bumbacul. Unii dintre aceşti coloranfi vopsesc bine în tonuri kaki, cum sînt: Galben Capracyl 3 RD şi Albastru G. Sin. Irgalan, Cibalan, Lanasin, Orfolan. (Termeni comerciali.) V. şi sub Mordant, coloranfi de
2i.	Capră, pl. capre. 1. Tehn.: Suport — echipat uneori cu piase accesorii — care se foloseşte- la susfinerea sau la prinderea unor piese, a unor materiale, etc., în vederea prelucrării lor, a alcătuirii altor suporturi ori elemente de utilaj sau de construcfie, etc. Capra e numită, de obicei, după piesa pe care o susfine sau după operafia ori meseria în care e folosită. Exemple:
Capra. Cs., Ut.: Element de susfinere a schelelor de lucru pentru înălfimi mici, a unor platforme, arii de asamblare, efc,
Capră
428
Capră
Se compune din două picioare, — cari sînt alcăiuite din cîte două grinzişoare de lemn, dispuse în formă de V cu vîrful în sus şi legate la partea de sus şi la cea de jos prin cîte o traversă, — aşezate în două plane verticale paralele sau în două plane înclinate pufin spre interior, şi solidarizate printr-o riglă superioară orizontală (ca-pelă)şî prin contravîntuiri laterale executate din grinzişoare aşezate încrucişat (v* fig. /). V, şi sub Schelă.
Capră. Pisc.: Crăcană de lemn, fixată pe marginea uneia CaprJ pen)ru scheIe de consfructii. dintre cele doua dube ale unui
năvod, folosită ca suport pentru uneltele mari, pentru scîndurile, etc. din dubă. O barcă are în general două capre.
Capră cu role pentru c ă I d ă r i. Ut.: Suport constituit dintr-un cadru metalic trapezoidal, cu baza mare jos, care e rezemat pe sol prin intermediul unei tălpi şi pe a cărui bază mică sînt montate două role rotative; axele rolelor sînt perpendiculare pe planul suportului. Caprele se folosesc în perechi, ca suporturi de susfinere a căldărilor cilindrice, cînd sînf în reparafie, permifînd rotirea în jurul axei lor prin mişcarea de rostogolire pe role.
Capra de basculare. Ut.: Capră metalică transportabilă (grea) sau capră metalică stafionară (fixată pe o fundafie), echipată cu un ax pentru fixarea unei cochile basculante, astfei încît aceasta să poată fi rotită uşor pînă la 180°, în timpul turnării metalului.
Capră de cîrmă. C. f.: Sin. Suportul schimbătorului de mers. V. sub Schimbător de mers.
Capră de c u f i î o i t. Ind. făr.; Suport penfru prinderea şi imobilizarea pieselor de lemn Ia cioplirea cu cufitoaia. E constituit dintr-o bancă cu pafru picioare, echipată cu o pîr-ghie-cieşte de fixare. Piesa de prelucrat e menfinută imobilă de o pîrghie-cleşfe, prin apăsarea cu piciorul pe călcătorul de Ia extremitatea ei inferioară. Sin. Scaun de cu-fifoit, Scăunoaie.
Capra penfru dogărie are forma din fig. II a, doaga de prelucrat fiind prinsă între cleşte şi puntea (numităşipod sau măsufă) fixată pe placa {numită şi scaun) caprei. Sin.
Scaun de doage.
Capra penfru cărufărie prinde piesa de prelucrat .înfre pîrghia-cleşfe şi o a
doua piesă de lemn încastrată — aproape vertical — în placa caprei (v. fig. II b).
Capră de funicular. Transp.: Suport în formă de cadru, penfru susfinerea cablurilor funicularelor.
Capră de palier. Mş., Ut.: Construcfie metalică, constituită dintr-un cadru trapezoidal — de obicei turnat din fontă — cu baza mare jos, pe care se montează un palier rezemat, şi care se foloseşte cînd axa fusului se găseşte la înălfime mare fafă de reazem (postament, fundafie, efc.). Baza mare are găuri pentru şuruburile de fixare pe reazem; în baza mică sînt practicate, din turnare, canale pentru şuruburile de fixare a palierului
II, Capre pentru cărufărie şi dogărie. a) capră penfru dogărie; b) dispozitivul de prindere a piesei la capra de cărufărie.
IIL Capră de palier, î) cadru trapezoidal; 2) canal pentru culi-sare şi fixare a palierului; 3) şurub de fixare; 4) axul rezemat în palier,
pe capră. Palierul poate culisa pe fafa superioară a caprei, ceea ce permite reglarea pozifiei lui în plan orizontal, şi se fixează cu şuruburi — într-o pozifie corespunzătoare situafiei; reglarea pozifiei palierului în plan vertical se obfine prin adausuri introduse sub palier (v. fig. III).
Capra de pod. Tekn. mii.: Sin. Căluş 3 (v.).
Capră de-făbăcar.
Ind. piei., Ut.: Masă cu placa înclinată, — sau trunchi de arbore înclinat pe care se a-şază pieile la cenuşar, pentru a fi curăfite de păr, de epidermă şi de carne. Sin. Boc.
Capră de tăietor de lemne. Ind. făr.; Suport de lemn pe care se aşază iemnele lungi, penfru a fi tăiate cu ferestrăul. E constituit din două picioare, alcătuite din cîte două bare de lemn (ecarisate, rotunde sau semirotunde), îmbinate cruciş (astfel încît să formeze două unghiuri ascufife, opuse la vîrf) şi legate la partea inferioară printr-o traversă, Cele două picioare sînt aşezate în două plane verticale paralele sau în două plane înclinate pufin spre interior, şi sînt solidarizate printr-un fus, care le leagă în dreptul îmbinării, şi prin stinghii, uneori şi prin contravîntuiri laterale.
Capră de vagonef, C. f.: Construcfie constituită din bare de ofel profilate, montate pe şasiul anumitor vagonete basculante, şi care serveşte la rezemarea şi bascularea cutiei vagonetului.
Capra geamblacului. Expl. petr., Ut.: Construcfie care serveşte la montarea şi demontarea geamblacului şi e formată dintr-o grindă transversală şi din patru montanfi (de lemn sau de ofel laminat U), care se montează la partea superioară a furiei, ancorîndu-se rigid de coroana acesteia. De grinda transversală a caprei se solidarizează un scripete, cu ajutorul căruia geamblacul poate fi ridicat (înaintea montării sale) neasamblat (fiecare element component în parte) sau asamblat, ori coborîf (după demontarea sa).
Capra geamblacului se calculează la o sarcină verticală aplicată cenfric, egală cu de 2,4 ori greutatea geamblacului şi la o forfă orizontală perpendiculară pe mijlocul grinzii caprei geamblacului, egală cu 1/20 din prima forfă, considerate ca acfionînd simultan.
La recepfionarea turlei se verifică şi capra geamblacului (dacă e în bună stare şi suficient de bine ancorată), pentru a evita eventuale accidente în timpul operafiei de montare sau demontare a instala}iei de foraj.
Capra macazului. C, f.:
Suport de fontă aparfinînd aparatului de manevră al unui schimbător de cale necentralizaf, cu acfionare manuală, pe care se fixează contragreutatea, bara de tracfiune şi axul vertical al felinarului (v. fig. IV).
Capra macazului e fixată cu tirfoane de una sau de două traverse ale schimbătorului de cale, şi anume la capătul traverselor, în afara gabaritului de liberă trecere.
Uneori se montează o capră de macaz, la schimbătoarele centralizate electrodinamic, pentru manevrare manuală a acelor, folosită în caz de defectare a electromotorului schimbătorului de cale.
IV. Capra macazului, f) felinar; 2) confragreutafe; 3) capra macazului; 4) bară de tracfiune; 5) traversă.
Capră
429
Capră
-Capra mare. Ind. fexf., Ut.: Partea principală a batiu lui selfactoarelor, formată din pereţi laterali şi din traverse, de fontă turnată, pe care sînt montate: axul de transmisiune principal, cu cuplajele lui; axul de comandă cu came; mecanismele de comandă a mişcării de ieşire-intrare a căruciorului şi a cilindrelor livrafoare(la selfactoarele de lînă cardată) sau a cilindrelor trenului de laminat (la selfactoarele de bumbac sau de lînă pieptenată), a mişcării de rotafie a fuselor pentru torsiune şi deturnaj; contorul de torsiune (la unele selfactoare) şi alte mecanisme.
împreună cu capra mică (v.), formează batiul central al selfactoarelor de orice tip, care e situat în spatele maşinii.
Capra mică. Ind. text., Ut.: Partea secundară a batiului central al selfactoarelor, care e aşezată în faţă şi e legată prin traverse la capra mare, şi pe care sînt montate mecanismul cu cadrant şi levier, cum şi părfi ale mecanismelor de pe capra mare, legătura între ele fiind făcută prin frînghii. Pe sol, în spafiul dintre capra mare şi capra mică, se află şina cu profil pentru mişcarea baghetei care conduce firele la depunerea pe fevi, în timpul intrării căruciorului.
Capră pentru desen. Tehn.: Suport folosit în perechi la susfinerea planşetei de desen, confecfionat de cbicei din lemn de fag aburit şi compus din următoarele piese; două picioare, o traversă de legătură şi un dispozitiv de reglare a înclinării planşetei (v. fig. V). Picioarele — compuse din două piese cu secfiune pătrată, dispuse în V răsturnat şi legate la partea de jos prin cîte o şipcă cu îmbinări în cep încleite — sînt legate la partea superioară şi rigidizate prin traversa de legătură, îmbinările cu aceasta fiind consolidate cu şuruburi. Traversa de legătură are la un capăt un opritor de metal şi —-aproape de al doilea capăt — o scobitură verticală, prin care trece dispozitivul de reglare a înclinării planşetei. Dispozitivul de reglare e constituit dintr-o şipcă cu un grup de găuri transversale, şipca solidarizîndu-se cu traversa caprei prin petrecerea unui cui de fixare prin ambele piese.
Capră pentru îndreptat scînduri. Ind. lemn., Uf.: Suport de lemn, portativ, folosit în perechi la susfinerea scîn-durilor de duşumea pentru îndreptarea muchiilor pe toată lungimea lor. E compus dintr-un postament alcătuit din două tălpi asamblate în cruce şi din două picioare verticale solidarizate printr-o traversă, pe care se reazemă scîndurile, la prelucrare; unul dintre picioare e găurit, filetat şi echipat cu un şurub, astfel încît partea de deasupra traversei constituie un cleşte de sfrîns scîndurile (v. fig. VI).
Capră penfru uscat fînul.
Agr., Ut.: Suport de lemn sau metalic, transportabil sau stafionar, de obicei dez-membrabil, de construcfii diferite însă foarte simple, folosit la uscarea naturală a fînului, după recoltare. Capra suportă 200-250 kg fîn. Se folosesc 30-40 de Vf* CaPră Pentru îndreptat capre la un hectar, în funcfiune de can-	scînduri.
titatea de fîn recoltată şi de tipul caprei.
Se construiesc curent: capre din plăşi, numite şi capre din panouri, formate din două panouri de scînduri (numite şi
V. Capră pentru desen.
1) picior; 2) traversă de legătură; 3) şipcăde reglare; 4) gaură pentru cuiul de fixare.
plăşi), aşezate în unghi diedru (panourile fiind construite din scînduri aşezate distanfat unele de altele şi solidarizate prin cleşte orizontale şi diagonale); capre-gard, numite şi garduri,
VII. Capre-piramide pentru uscat fînul. a) pentru teren plan; b) pentru teren în panta.
formate din bulamaci înfipfi în sol şi din trei sau patru prăjini orizontale solidarizate cu ei; capre-piramidă, numite şi piramide sau trepiede, formate din prăjini solidarizate înfre ele, astfel încît să constituie muchiile unei piramide; etc. (v. fig. VII).
Capra pîrghiei. C. f.: Suportul pe care se fixează axul pîrghiei de macaz sau al pîrghiei de semnal din instalafiile de centralizare electromecanice (v. Pîrghie de macaz, Pîrghie de semnal).
Capra turlei. Expl. petr., Ut.: Construcfie de lemn sau de metal aşezată deasupra coroanei turlei de sondă, avînd o grindă de care se suspendă un scripete care serveşte la montarea geamblacului. V. si sub Turlă.
î. Capră. 2. Nav., Ut.: Utilaj de ridicat, improvizat la bordul navelor penfru efectuarea manevrelor de forfă, adică penfru ridi-
Capră.
J)scondru; 2) talpă; 3) legătură portugheză; 4) palane de picior; 5) balansină; 6) palane de ridicare.
carea şi deplasarea pieselor grele. E constituit din doi scondri înclinaţi fafă de planul orizontal cu 60° şi legafi la un capăt cu o parîmă printr-o legătură portugheză (v. fig.)- Călcîiele scondrilor se reazemă pe platforme de lemn, fixate cu ajutorul unor pa-
Capră mâre
430
Caprine
lancuri, de talpă, iar picioarele scondrilor pot fi întărite de asemenea cu palancuri de picior. La extremitatea superioară a caprei, care e susţinută de o balansină, se leagă palancul de ridicare, care e de obicei o caliornă (v.).
La arborarea navei cu mijloacele bordului, se foloseşte o capră improvizată din vergele velelor inferioare, numită capră mare, şi o capră constituită din vergele gabierilor, numită capră mică.
î. ~ mare. Nav. V. sub Capră.
2.	mică. Nav. V. sub Capră.
3.	Capră cu arbore filetat. Tehn.: Sin. Capră de ridicat.
4. Capră de pompare. Expl. petr., Ut.: Maşină folosită pentru acţionarea cu prăjini a pompelor de adîncime (a pompelor canadiene). Capra de pompare, instalată în- UT? tre centrala de pompare (care e o centrală de forţă) şi sondă, e constituită din-tr-un mecanism cu pîrghii care asigură mişcarea unui balansier, al cărui capăt e legat de pompă prin-tr-o prăjină. Această capră de pompare, care înlocuieşte unitatea de pompare, e antrenată printr-o bară de transmisiune de la centrala de pompare; balansierul, cu sau fără cap de cal (v. fig. I şi II), efectuează mişcarea verticală rectilinie de pompare. Sin. Capră de transmisiune, Balansier de transmisiune.
V. şi sub Unitate de pompare, şi sub Balansier pentru transmisiune.
5.	Capră de ridicai. Tehn.: Utilaj pentru ridicarea unor sarcini mari, constituit din două cricuri cu şurub, legate între ele printr-o bară transversală. Fiecare cric are o tijă verticală filetată şî o piuliţă
I. Capră de transmisiune cu cap de cal.
1) bal nsier; 2) cap de cal; 3) contragreutate; 4)arficulafie fixă; 5) suportul caprei; 6) şi 7) pîrghii; 8) articulaţie mobilă; 9) bară de acfionare.
II. Capră de transmisiune fără cap de cal. î)balansier; 2) şi 3) articulafii; 4) bară de reazem; 5) biela; 6) echer; 7) pîrghie de ghidare; 8) bară fixă; 9) suport (montant); 10) bară de legătură cu linia de transmisiune; 11) axde oscilaţie deplasabil 12) prăjină de pompare.
Capră de ridicat.
/) cric cu şurub; 2) manivelă de acfionare a cricului; 3) bară transversală; 4) piulifă deplasabllă pe şurubul 5 al cricului; 5) şurubul cricului,
deplasabilă pe filetul tijei, iar pe piuliţă reazemă capătul barei transversale (v. fig.); mişcarea piuliţei se obfine manual sau
mecanizat, prin învîrtirea unei manivele, respectiv prin intermediul unui electromotor. Ridicarea sau coborîrea barei transversale, deci a sarcinii utile, rezultă din deplasarea corespunzătoare a piulifelor celor două cricuri. Sin. Capră cu arbore filetat.
6.	Capră de sîrmă. Tehn. mii. V. Cal de friză.
7.	Capră de transmisiune. Expl. petr., Ut.: Sin. Capră de pompare (v.).
8.	Capră metalică anti-car. Tehn. mi!.: Element de obstacol contra carelor, în formă de capră multiplă, construit din bare de ofel cornier bine solidarizate între ele prin alte bare de ofel cornier. E folosită penfru realizarea obstacolului anti-car, prin alăturarea mai multor capre în adîncime, după ce fiecare a fost bine ancorată de pămînt şi de celelalte capre.
9.	Capră, piele de Ind. piei.: V. sub caprine.
10.	Capricornul. 1. Astr.: Constelafie formată din o stea dublă (Giedi), 62 de stele mai slabe şi mai multe nebuloase.
11.	Capricornul. 2. Astr.: Al zecelea semn al zodiacului.
12.	Capricornului, tropicul Geogr.: Paralelul terestru care are latitudinea de 23°27f S.
13.	Capriiic, acid Chim.: CH3—(CH2)6—COOH. Acid alifatic, monobazic, saturat, lichid incolor în stare pură, cu miros pronunţat de transpiraţie, pracfic insolubil în apă rece, greu solubil în apă fierbinte (circa 0,25%). Prin răcire la 12° cristalizează în lamele cari se topesc la 16,7°. Acidul capriiic are gr. sp. 0,910 la 20°, nf -1,42825 şi p. f. 239,7°. Se găseşte în proporţii mici în grăsimea din lapte. în untul de cocos şi de palmier poate atinge proporţia de 6*-9% din totalul acizilor graşi. Sin. Acid n-octanoic.
14.	Capriiic, alcool Chim.: CH3—(CH2)a—CH2OH. Alcool alifatic, monovalent, cu opt atomi de carbon în moleculă. Se găseşte ca urme în uleiul de caşalot (Physefer macrocephalus). Are gr. sp. 0,8246 la 20°, p. I. -16,3°, p. f. 194,5° şi nf= 1,42920. Sin. Alcool n-octilic, n-octanol.
15.	Caprine. Zooi: Animale din încrengătura vertebratelor, clasa mamiferelor, subclasa placentatelor, ordinul ungulatelor, subordinul paricopitatelor, grupul rumegătoarelor, familia bovi-deelor, subfamilia caprovinelor, genul Capra domestica. Din acest gen fac parte speciile: Capra aegagrus, care are coarnele în formă de sabie, Capra prisca, din care provin caprele din Europa şi Capra Falconeri, răspîndită în Asia.
Caprele sînt înrudite cu oile; au apărut în Era terţiară, iar conformaţia lor a variat în mică măsură. După produsele obţinute, se împart în două clase: caprele producătoare de lapte şi cele producătoare de păr. Din prima clasă, mai importante sînt: rasa de Saanen, care se găseşte la noi, adusă din Elveţia, are corpul lung, şueţ, cu gîtul subţire, membrele lungi şi puternice, spinarea largă, acoperită cu păr mărunt, de culoare albă, cu talia de 70---80 cm, ugerul bine dezvoltat, avînd o formă globuloasă, caracteristică; producţia anuală de lapte variază între 800 şi 2000 I lapte; rasa Mont d'or, asemănătoare precedenfei, care se găseşte în Franţa, are părul lung sau scurt şi culoarea bălţată sau cenuşie; rasa malteză, cu falia de 60“*90 cm, cu o prolificitate mare, şi cu părul de culori variate (alb, negru, roşcat, brun, etc.); rasa nobilă germană, cu mai multe tipuri; rasa de Siria (mamloină), răspîndită în Asia mică şi în Egipt, cu talie mijlocie, cu păr lung, de culori variate, lipsită de coarne. — Din clasa caprelor producătoare de păr, mai importante sînf: rasa de Angora, din Turcia, cu talia de 50“*65 cm, cu membrele scurte şi puternice, cu coarnele mari, la ţap, şi răsucite şi mici, la femelă, avînd părul de culoare albă, galbenă, cenuşie şi neagră, calitatea lui variind după climat, hrană, sex şi vîrstă; rasa de Caşmir, din munţii Himalaia, lipsită de coarne, cu talia mijlocie, cu părul de culoare albă sau cafenie, apreciat pentru calitatea lui excepţională; rasa ds Tibet, înrudită cu rasa de Caşmir. — Caprele din ţara noastră aparţin grupului carpatin, fiind foarte variate ca nuanfe şi con-
Caprinic, acid ~
431
Capronic, aeîd ~
formaţie. Produc 400—800 I lapte anual, această cantitate putînd fi mărită simfitor prin încrucişări cu alte rase; au corpul lung, şueţ şi slab, spinarea îngustă, picioarele lungi, sprintene, iar culoarea părului foarte variată (albă, neagră, roşcată, cenuşie, bălfată, etc.); coarnele fapului sînt dezvoltate, iar ale femelei sînt rudimentare, sau lipsesc. Se hrănesc la păşune şi cu substanfe concentrate, sau cu fîn de livadă, cu trifoi, cu lucernă şi urluiala (de orz, ovăz, porumb, măzăriche şi turte), cu sfeclă sau porumb murat. Adăpostul caprelor trebuie să fie luminos, uscai, spafios, ventilat şi curat, iar temperatura, între
9	şi 15°; ele trebuie curăfite zilnic, cu peria şi cu fesala, pentru a asigura laptelui o calitate superioară.
Carnea de caprine se consumă, iar pieile constituie o materie primă importantă penfru industria tăbăcăriei. Pielea anumitor rase de caprine se pretează şi la argăsirea ca blănuri (rasa de Caşmirj. Părul de capră se foloseşte în industria periilor, a pensulelor, a pîslelor de pălării, iar în unele fări se foloseşte la producerea de fesături, covoare, etc. Pieile caprelor de Angora din Tibet şi a celor din Caşmir au un păr foarte moale şi mătăsos, care se foloseşte la fabricarea fesăfurilor prefioase de Caşmir. Pieile de capră se conservă prin sărare (în zonele temperate şi pentru consum local) sau prin uscare şi, uneori, prin sărare şi uscare (în fările exotice, penfru pieile de export).
Structura istologică a pielii de capră e superioară celei a pielii de oaie: părul e implantat oblic în piele; orificiile tecilor părului sînt grupate în mod caracteristic cîte 5—8 în semilună; stratul papilar reprezintă 1/3—1/2 din grosimea dermei; glandele sudoripare şi sebacee sînt în număr mai mic decît la oaie, iar fibrele sînt rezistente; fesutul fibros dermic e mult mai compact.
Din pieile de capră se fabrică piei cromate penfru fefe de încălfăminfe, piei cromate pentru haine şi confecfii, piei pentru marochinărie şi genfi, piei tăbăcite vegetal penfru căptuşeli şi pentru tapiserie de mobile, piei pentru legătorie de cărfi. Din pieile de ied se fabrică chevreau-ul (v.) pentru fefe de încălfăminfe, şi piei de mănuşi. Există piei de caprine cu pori fini şi fafa netedă şi piei da caprine cu pori mari şi fafa aspră. Cele dintîi sînf relativ mici, subfiri şi uşoare (450—650 g/bucată) şi provin în special din regiunile tropicale, avînd deci păr scurt şi fesut dermic constituit din fibre fine, de calitate superioară, iar cele din urmă sînt relativ mari, groase şi grele (650 g—2,250 kg/bucată) şi provin din regiunile cu ierni reci (latitudini sau altitudini mari), avînd deci păr lung şi fesut fibros dermic	de	calitate inferioară.
Pielea de	ied	e cea mai bună pentru fabricarea	chevreau-
ului din care	se	fac mănuşi. Cele mai bune	piei	de	capră
se recoltează	din	toamnă pînă în primăvară;	cele	mai	bune
piei de ied se obfin primăvara. Pieile animalelor cari trăiesc la munte în stare de libertate sînt mai bune şi mai durabile decît ale animalelor finute în grajduri.
Pentru blănării se folosesc pieile caprelor cu păr fin similar lînii, cum sînt caprele de Angora. Capra chinezească pentru blană are pe un fond de puf cenuşiu, des şi moale, fire de păr de coroană de lungime moderată, negricioase, şi se vopseşte sub formă de diferite imitafii. Capra mongolă sau muflonul are structura părului asemănătoare cu a astrahanului; e însă mai subfire şi cu buclele mai deschise; părul e moale şi lucios, de culoare albă sau albă-gălbuie.
î. Caprinic, acid Chim.: CH3—(CH2)b—COOH. Acid alifatic, monobazic, saturat, solid la temperatura obişnuită, care are un miros dezagreabil (mai intens în stare topită); e practic insolubil în apă rece şi greu solubil în apă fierbinte (1°/oo)* Cristalizează în ace fine cari se topesc la 31,6°. Acidul caprinic are gr. sp. 0,895 la 30°, n™ = 1,42855 şi p. f. 270°. Se găseşte în proporfii mici în grăsimea din lapte, alături de acidul caprilic, ca şi în untul de cocos şi în sîmburii de palmier (5*** 10%). în untura de balenă, acidul caprinic reprezintă 3,5% din totalul
acizilor graşi, iar în grăsimea din seminfele de laur californian se găseşte într-o proporfie neobişnuită (37% din totalul acizilor graşi). Sin. Acid n-decanoic.
2.	Caprinic, alcool Chim.: CH3—(CH2)8—CH2OH. Alcool alifafic, monovalenî, cu zece atomi de carbon în moleculă, care se găseşte ca urme în uleiul de caşalot. Are gr. sp. 0,8297 la 20°, p.f. 6,88°, p. f. 231° şi n$= 1,43682. Sin. Alcool n-decilic, n-decanol.
3.	Cap-rock. Geo/.: Sfratele superioare, impermeabile, cari acoperă şi protejează un zăcămînt constituit din roci solubile (de ex. sare gemă, etc.) ori din roci cari confin fifei sau gaze.
(v. fig.).	Cap-rock deasupra unui masiv de sare
4.	Caproic, acid Chim.:	diapir.
CH3—(CH2)3—COOH. Acid aii- a) sedimente terfiare; b) calcar dolo-fatic iinear CU cinci atomi de mitic; c) calcar cu sulf; d) anhidrit; carbon în moleculă, lichid la tem-	e)	sare.
peratura obişnuită (p.t. —1,5°),
care se găseşte în untul de vacă şi de capră, în laptele de capră, în uleiul de cocos, în anumite fracfiuni de fuzel, ect. V. şi sub Acizi graşi.
5.	Caprolactamă. Ind. chim.; h2C-CH2-CH2-CH2-CH2-NH
s-Aminocaprolactama(2-oxo-he- * j *	*	*	z	.
xamefilenimina); monomer din QC-----------------------------
care se fabrică polimeri filabili
de tipul perlon sau capron. V. sub Răşini poliamidice.
e. Caproleic, acid ~. Chim.: CH2 = CH—(CH2)7—COOH. Acid alifatic monovalent, cu zece atomi de carbon şi o dublă legătură în moleculă, care se găseşte în proporfii mici în grăsimea din unt şi din lapte. Are gr. sp. 0,9238 la 15°, p. f^ 142° la 4 mm col. Hg, 1,4488, indicele de iod 149/f mg J2/g şi indicele de neutralizare 329,6 mg KOH/g.
7.	Capron. Ind. chim., Ind. text.: Fibră textilă poliamidică, obfinută prin filarea răşinii sintetice caprolactama (v.), care se fabrică din fenol, benzen sau ciclohexan.
. In stare pură, fibrele poliamidice servesc la fabricarea fesăfurilor tehnice, a plaselor pescăreşti, a şnururilor, etc. Fibrele poliamidice au higroscopicitatea redusă; de aceea nu se folosesc la producerea tricotului pentru lenjerie. In amestec cu fibre a căror repriză e mai mare decît 6% (bumbac, in, lînă fibre semisintetice) pot intra şi în componenfa fesăfurilor pentru albituri de corp, fiindcă celelalte fibre din amestec asigură absorpfia produselor transpirafiei.
Fibrele continue sau scurte de capron prezintă următoarele caracteristici: repriza (v.), 3,6—3,8%; temperatura de înmuiere, 214**-218°; finefea filamentelor, Nm 2250—9000; grosimea filamentelor, 10—30 pi; greutatea specifică, 50—70 kg/mm2; rezis-tenfa în stare umedă, 86*-90%; rezistenfă la îndoiri repetate, 500 000 de îndoiri; alungirea în stare uscată, 20—25%; alungirea în stare umedă, 25—30%; modulul de elasticitate, 1000 kg/mm2; temperatura de vopsire, 50—85°. La flacără se moaie şi formează o gămălie dură de scrum. Moliile şi alte insecte nu le atacă.
Fibrele capron se disting prin rezistenta şi elasticitatea lor foarte mari, calităfi cari le fac deosebit de bune pentru tricoturi şi în special pentru ciorapi. Alcalii, săpunul, aproape tofi acizii organici la rece, benzina, alcoolul, etc. nu atacă fibrele capron. Agenjii oxidanji şi acizii minerali le reduc rezistenfă. Se disolvă în acid formic, în fenol, în acid carbolic şi în acid erezii ic.
8.	Capronic, acid Chim.: CH3-(CH2)4-COOH. Acid alifatic, monobazic, saturat, fiind un acid gras prin structură şi provenienţă. Lichid incolor, cu miros specific (similar mirosului
Capronic, alcool ~
432
Capsa
de transpiraţie), greu solubil în apă (solubiIifate 0,885% la 15°), avînd gr. sp. 0,929 la 20°,	=	1,41635, p. t. -3,4°, p. f. 205,8°
şi indicele de neutralizare 483,28 mg KOH/g. însoţeşte acidul butiric în untul de vacă, reprezentînd 1,5—2% din totalul acizilor graşi. în proporţii mici (circa 0,5% din totalul acizilor graşi) se găseşte şi în untul de cocos şi în uleiul de sîmburi de palmier, Sin. Acid n-hexanoic.
î. Capronic, alcool Chim,: CH3—(CH2)4~CH2OH. Acool alifatic, monovalent, cu şase atomi de carbon în moleculă, care nu a fost semnalat în grăsimile şi în cerurile naturale. Alcoolul capronic are gr. sp. 0,8186 la 20°/ pt. t. —51,6°, p. f. 157,2° şi = 1,4179, Sin. Alcool hexilic normal, n-hexanol.
2.	Capros. Paleonf.: Peşte osos din familia Caproidae, cu corpul scurt şi înalt, avînd prima aripioară dorsală formată din trei spini, dintre cari al treilea are o înălţime egală cu a corpului, iar a doua aripioară dorsală e lungă şi formată din radii subţiri. în ţara noastră se cunosc două specii; Capros longi-rostris Kramb şi Capros radobojanus Kramb, ambele întîlnite în Oligocenul de la Suslăneşti-Muscel şi de la Piatra Neamţ.
a.	Caprotina. Paleont.: Lamelibranhiat din ordinul Pachyo-donta, subordinul rudiştilor, familia Monopleuridae. Are cochilia relativ mică, inechivalvă; valva fixată e conică, cu striafiuni verticale; cea liberă e‘ operculară sau slab conică, cu striaţiuni concentrice. Are ligamentul intern şi cele două impresiuni musculare situate pe platoul cardinal.
E o fosilă caracteristică pentru Cre-tacicul inferior şi penfru Cretacicul mediu, în fara noastră au fost identificate: specia Caprotina quadriparfita d'Orb., din depozitele de vîrstă cenoms-niană din Valea Mureşului, şi specia Caprotina sp. de la Măieruş (Transilvania). Genurile Requienia şi Toncasia din familia Diceratidae erau numife în trecut Caprotine, iar calcarele recifale cu acesfe două genuri erau cunoscute şi sub numele de Calcare cu Caprotine.
4.	Caprotine, calcare cu Sfrafigr.; Calcarele cu Pachio-donfe ale Cretacicului inferior (Barremian şî Apfian), în special calcarele cu Requienia şi Mafheronia ale Barremianului superior şi ale Apţianului inferior. Cum Caprotina e un gen bine caracterizat al familiei Monopleuridae şi se întîlneşte pînă în Turonian, se foloseşte frecvent azi termenul mai cuprinzător de Calcare cu Pachiodonfe, în locul celui de Calcare cu Caprotine.
s. Caprotti, distribuţie V. Distribufie cu supape, sub Distribufie la locomotive.
s. Capsaicina. Chim., Ind. alim.;
OCH3 I H /C“C\
HO—xC-CH2-NH-CO~(CH2)4-CH=CH- CH(CHs)2.
c=c/
H H
Alcaloidul principal din diferitele specii de ardei (Capsicum annuum, Capsicum longum, etc.). Are p. t. 64---650, p. f. 210***220° ia 0,01 mm col. Hg şi e solubil în acid clorhidric concentrat. Capsicum annuum confine circa 0,02--*0,03% capsaicina. Aceasta e confinută în special în epiderma peretelui central (placenta) de separare a ardeilor, iar la mafurafie se răspîndeşte şi în seminfe, cum şi în alte părfi ale ardeiului. Are un gust arzător şi constituie substanfă picantă a ardeilor.
Substanfă uşor solubilă în alcool etilic, în eter etilic, cloroform, benzen; e greu solubilă în apă şi în eter de petrol. Se foloseşte în alimentafie sub forma de pulbere (boia), în anumite mîncări sau în produse de carne, slănină sau ca extract alcoolic.
7.	Capsantină. Chim.: Substanfă colorantă roşie, cu formula brută C40H58O3, care se găseşte în ardeii de boia. Din punct de vedere structural, capsantina aparfine clasei carotenoideior şi anume grupului xanfofilelor, subgrupul cetocarotenoidelor. Capsantina cristalizată are p. t. 175***176° şi (a)=+36°, în cloroform. E uşor solubilă în cloroform, în bezen, acetonă şi insolubilă în eter şi în sulfură de carbon.
s. Capsare. Tehn.: Operafia de asamblare a mai multor foi (de hîrtie, de pînză caşurată, de carton, etc.) cu capse (v. Capsă 5) ori cu agrafe de capsat. Prinderea cu capse se efectuează — după perforarea pachetului de foi de capsat — prin petrecerea semicapsei tubulare prin gaură şi prin semicapsa-rondelă, urmată de răsfrîngerea tubului peste rondelă, cu ajutorul unei mici prese cu şurub sau al unei buterole de formă adecvată. Prinderea cu agrafe de capsat se efectuează prin petrecerea agrafelor prin pachetul de foi şi răsfrîngerea extremităfi lor acesteia, cu ajutorul unui capsator.
9.	Capsat, ac de Poligr.: Sin. Agrafă de capsat, Agrafă de broşat. V. sub Agrafă 1.
10.	Capsator, pl. cepsafoare, 1. Poligr.: Unealtă de formă cilindrică, asemănătoare cu preduceaua, folosită în legătoria manuală, şi avînd unul dintre capete scobit, cu o proeminenfă sferică în interior, care serveşte la turtirea şi fixarea ineluşelor de metal folosite la placarde şi la unele scoarfe de album, cu file libere sau volante.
u.	Capsator, pl. capsatoare. 2.
Tehn., Ut.: Dispozitiv de birou folosit la prinderea împreună a mai mulfor foi de hîrtie, cu agrafe de capsat. E constituit (v. fig.), în principal, dintr-o placă metalică de ba-ză, pe care e fixată o plăcufă pentru	-
deformarea capetelor agrafei, şi	Capsator,
dintr-un dispozitiv de alimentare cu j) p|acă de bază; 2) plăcufă pen-agrafe, combinat cu O piesa de |ru deformarea agrafelor; 3) dis-împingere a acestora. Dispozitivul pozitiv de alimentare; 4) şina; de alimentare e articulat cu placa 5) resort; 6) dispozitivdetmpin-de bază, iar piesa de împingere e	gere; 7) ciuperca,
ghidată în mişcare de translafie.
Capsarea se face prin răsfrîngerea capetelor agrafei (după ce a perforat pachetul de foi de hîrtie) pe plăcufă.
12. Capsă, pl. capse. 1. Expl., Mine; Aparat format dintr-un mic tub cilindric metalic (uneori de carton), umplut cu un exploziv de inifiere, servind ia provocarea exploziei unei încărcături de explozivi lenfi, respectiv brizanfi, prin aprindere sau prin percusiune. Din această categorie fac parte: capsele defonante obişnuite, respectiv pirotehnice, cari sînf aprinse cu ajutorul fitilului ordinar sau cărora li se provoacă detonarea cu ajutorul unui percutor, — şi capsele defonante electrice, cari se aprind cu ajutorul curentului electric.
Capsa detonantă obişnuită. Expl.; Tub cilindric de cupru, de alamă sau de aluminiu, închis la un capăt şi deschis Ia celălalt, umplut pe o anumită porfiune cu unu sau cu mai mulfi explozivi de inifiere. în minele grizutoase sau cu praf de cărbune exploziv se folosesc numai capse de cupru sau de alamă. Aprinderea capselor defonante se face cu ajutorul fitilului aprinzător (v.). Prin explozie, produce o undă detonantă foarte puternică, descompunînd încărcăturile de explozivi detonanfi. După felul umpluturii şi al construcfiei, se deosebesc:
Capsă detonantă simplă: Capsă care confine un exploziv de inifiere constituit dintr-o singură substanfă (de ex. fulminat de mercur) sau dintr-un amestec de substanfe explozive (de ex, fulminat de mercur şi clorat de potasiu), (v. fig. I a).
Capsă detonantă combinată (v. fig. Ib): Capsă care confine mai mulfi explozivi de inifiere, dispuşi în straturi succesive-
Caprotina.
Capsă
433
Capsă
r-0‘
distincte, şi formînd: încărcătura primară, situată spre gura tubului şi care se aprinde cea dintîi de la fitilul aprinzător, şi încărcătura secundară, situată spre fundul tubului şi care se aprinde prin detonafia primei încărcături. Pentru încărcătura primară se folosesc ca explozivi de inifiere: ful-minatul de mercur (singur, sau amestecat cu clorat de potasiu), şi azotura de plumb (amestecată, sau avînd numai deasupra un strat de trini-trorezorcinat de plumb). Capsele cu fulminat de mercur au tuburile de alamă sau de cupru (tuburile de aluminiu sînt atacate de fulminatul de mercur, care se transformă în fulminat de aluminiu, iar mercurul liberat, în amalgam de aluminiu), iar cele cu azotură de plumb au tuburi de aluminiu sau de aliaje de aluminiu (azotura de plumb atacă cuprul, cu formare de secundară se întrebuinfează
I. Capsa detonantă. a) simplă; b) combinată; c) de siguranţă; 1) tub de cupru sau de aluminiu; 2) în* cărcătură primară (la a unică); 3) încărcătură secundară; 4) inel de siguranfă.
Capsă detonanfă electrică cu aprindere prin scînteie.
1) conducte electrice; 2) ciment; 3) renuri pentru fixarea cimentului; 4) substanfă uşor inflamabilă; 5) exploziv de inifiere; 6) tub de metal sau de carton; 7) distanfa de 0,1 --1 mm.
acid cupric). Penfru încărcătura explozivi brizanfi puternici, însă pufin sensibili la şocuri, şi anume: trinitrofoluen (trotil) şi tefra-nitrometilaniiină (tetril).
Capsă detonantă de siguranţă: Capsă combinată, cu dublă încărcătură de explozivi de inifiere, avînd la partea superioară a încărcăturii primare un inel de siguranfă (de cupru sau de alamă, cînd se foloseşte fulminat de mercur, şi de aluminiu, cînd se foloseşte azotură de plumb) care serveşte la împiedicarea scurgerii materiei explozive şi la protecfiă încărcăturii primare (foarte sensibile la umezeală sau la frecarea cu fitilul aprinzător în timpul introducerii lui în interiorul capsei) — şi un mic orificiu prin care se poate transmite flacăra de la fitilul aprinzător (v. fig. / c).
Capsă detonantă electrică. Expl.; Capsă detonantă, constituită din două părfi: capsa propriu-zisă, confinînd explozivul de inifiere (simplu sau compus) şi amorsa electrică, de care sînt fixate două fire electrice de cupru (1,5—2,5 m lungime), izolate cu hîrtie (pentru medii uscate) sau cu bumbac, respectiv cauciuc (pentru medii umede) — constituind dispozitivul electric de aprindere a explozivului de inifiere. După modul în care se face aprinderea, se deosebesc: capse cu f/r incandescent şi capse cu scînteie. După durata de aprindere, se deosebesc: capsele detonante electrice instantanee, cînd explozia capsei propriu-zise se produce aproape instantaneu, şi capse detonante electrice cu întîrziere, cînd explozia se produce după un anumit interval de‘ timp.
Amorsa şi capsa pot fi fabricate ca piese separate, asamblarea lor făcîndu-se la locul de lucru în momentul încărcării găurii de mină, sau pot forma o singură piesă. Tubul exterior care adăposteşte amorsa şi capsa e metalic (de preferinfă de alamă), în cazul mediilor umede, şi de carton, colorat diferit (de ex.: galben, pentru capse cu fir incandescent; verde, pentru capse cu scînteie, etc.), în cazul mediilor uscate.
în minele grizufoase sau cu praf de cărbune exploziv se folosesc capse electrice instantanee, cu tubul de alamă şi cu părfile componente ale amorsei, cimentul de fixare şi materialul de izolafie al sîrmelor, de substanfe neinflamabile.
Capsă detonantă electrică cu aprindere prin scînteie: Capsă cu aprindere instantanee a cărei amorsa consistă dintr-un tub de cupru sau de alamă, în interiorul căruia se găsesc conductele electrice cu extremităţile foarte apropiate (0,1 ••• 1 mm). în jurul
acestor conducte e o subsfanfă uşor inflamabilă, în masa căreia se adaugă praf de cărbune sau un anumit praf metalic, penfru a o face mai bună conducătoare de electricitate (v. fig. II). Caracteristicile tehnice ale acestor capse sînf: rezistenfă (fără firele de legătură exterioară), 10 000—100 000 Q; tensiunea curentului necesar aprinderii capsei, minimum 15 V; sensibilitatea de aprindere: capsa trebuie să facă explozie sub acfiunea unui curent electric de 120 V, al unui condensator de 1 \i F; capacitatea de aprindere: cinci capse în serie trebuie să facă explozie sub acfiunea unui curent electric continuu de 220 V; stabilitatea la umezeală: nu trebuie să-şi piardă calităfile de aprindere după 14 zile de depozitare într-o atmosferă umedă.
Capsă detonantă electrică cu fir incandescent: Capsă cu aprindere instantanee, a cărei amorsă consistă dintr-un tub de cupru sau de alamă (uneori de carton), în interiorul căruia cele două conducte electrice sînf fixate într-un ciment (plumb sau ebonită), avînd extremităfile unite printr-un filament metalic (fir de platin sau aliaj de crom-nichel) cu diametrul de 0,02***0,04 mm şi lungimea de 2— 11 mm. Masa de cimentare e menfinută în tub prin 1***3 renuri. în jurul filamentului se găseşte o substanfă uşor inflamabilă — trinitrofenolat (picrat) de plumb, trinitrorezorcinat (stifnat) de plumb, etc.— înconjurată de o substanţă mai greu inflamabilă, care arde cu flacără puternica şi de mai lungă durată (clorat de potasiu amestecat cu sulfură de stibiu, etc.),
(v. fig. lll). Caracteristicile tehnice ale acestor capse sînt următoarele: rezis-tenfa electrică (fără firele de legătură), 1---3 Q; intensitatea curentului electric necesar aprinderii capsei, minimum 0,18 A; impulsul de aprindere, 0,0008-"0,003 Ws/Q; siguranfă de aprindere: capsa nu trebuie să facă explozie prin trecerea unui curent de 0,18 A timp de 5 minute; stabilitatea la umezeală: nu trebuie să-şi piardă calităfile de aprindere după 14 zile de depozitare într-o atmosferă umedă.
Capsă detonantă electrică cu întîrziere: Capsa compusă dintr-o amorsă electrică (cu fir incandescent sau cu scînteie) şi o capsă detonantă obişnuită (simplă, combinată sau de siguranfă), înfre cari se intercalează un sistem care întîrzie transmiterea flăcării de la amorsă la explozivul din capsă. Capsele cari trebuie să amorseze explozivii dintr-un grup de găuri de mină se conectează la explozor şi, cu toate că primesc simultan impulsul electric, explodează succesiv. Acest fip de capsă dă bune rezultate la lucrările de săpare a pufurilor şi a galeriilor, cum şi la lucrările de abataj la exploatările de cărbuni, de minereuri sau de sare.
în practică se folosesc: capse defonanfe electrice cu întîrziere, cu fitil, şi capse detonante electrice cu întîrziere, cu substanfă chimică.
Capsa detonantă electrică cu întîrziere, cu fitil, are intercalată între amorsa electrică şi capsa detonantă o bucată de fitil aprinzător obişnuit, prin care focul se transmite de Ia amorsă la explozivul de inifiere din capsă. Întîrzierea dintre aplicarea impulsului electric şi detonarea explozivului e funcfiune de lungimea fitilului (vitesa de ardere a fitilului aprinzător, 1 cm/s), care nu depăşeşte 30 cm (v. fig. IV).
, Capsă detonantă electrică cu fir Incandescent.
1) conducte electrice; 2) ciment; 3) renuri pentru fixarea cimentului; 4) subsfanfă uşor inflamabilă (stratul exterior); 5) exploziv de inifiere; 6) tub de metal sau de carton; 7) substanfă uşor inflamabilă (stratul inferior); 8) filament.
Capsa carfuşului armelor de foc
434
Capsicum
în practică se folosesc şi amorse elecfrice numai cu fitil, fără capsă. La utilizare, fitilul e tăiat de artificier la lungimea
-1
2 u '9
IV. Capsă detonantă electrică cu înttrziere, cu fitil.
7) filament; 2) ciment; 3) conducte electrice; 4) substanfă uşor inflamabilă; 5) şi 8) substanfă inflamabilă; 6) pulbere de mină; 7) fitil Bickford; 9) exploziv de inifiere.
necesară, şi apoi se prinde capsa detonantă de capătul liber al fitilului după procedeul obişnuit.
Scara de întîrzieri care se poate obfine are treapta de celpufin 1 s. Capsa detonantă electrică cu întîrziere, cu substanfă chimică, are intercalat între substanfa fuzanfă care înconjură filamentul amorsei electrice şi explozivul de inifiere un amestec combustibil (de ex. Sb-f KMnC^). întîrzierea detonării e funcfiune de cantitatea amestecului.
în practică se folosesc: capse defonante elecfrice cu mică întîrziere, avînd treapta de întîrziere de 0,5 s, livrabile în 10 trepte, avînd abateri pînă la ±0,15 s (se utilizează la lucrări obişnuite de împuşcare cu întîrziere), şi capse defonante electrice cu microîntîrziere, avînd treapta de întîrziere de cel pufin
10	ms şi avînd abateri de cîfeva milisecunde (se folosesc la lucrări de împuşcare după procedeul milisecundă).
Capsa detonantă elecfrică cu scurt-circuit: Capsă asemănătoare celor cu fir incandescent, cu ajutorul căreia se pot aprinde în serie mai multe capse, fără a se produce rateuri din cauza întreruperii curentului electric (v. fig. V).
Capsa e constituită dintr-un tub de carton 1, în interiorul căruia e un fub de alamă 2 închis jos cu o rondelă groasă de carton 3 şi sus cu o rondelă subţire de carfon 4, deasupra căruia se află un strat cu material de cimentare 5. Rondelă groasă are două găuri, prin cari trec lamela de alamă 6 şi lamelele 7 şi 8, sudate la cele două conductoare elecfrice. Lamelele 6 şi 8 sînt paralele şi legate prin filamentul 9, iar lamela 7 e curbată şi, prin deplasarea ei spre stînga, intră într-un orificiu trapezoidal practicat în lamela 6. Deasupra lamelei 7 sînt o rondelă de carton mobilă 10 şi o piesă de carfon, de asemenea mobilă 11, peste care se află substanfa inflamabilă care înconjură filamentul 9. Sub rondelă 3 se găseşte rondelă de carton 12, care formează fundul unei porfiuni cilindrice, umplut cu un material de cimentare. Prin filamentul 9 se aprinde substanfa uşor inflamabilă, care explodează, iar gazele formate împing piesa cilindrică 11 şi rondelă 10, peste lamela 7, punînd-o în contact cu lamela 6. Curentul neîntrerupîndu-se, explodează în acelaşi timp şi încărcătura de iniţiere a capsei.
t. ~a cartuşului armelor de foc. Expl.: Alveolă metalică, umplută cu fulminaf de mercur, la fundul cartuşului, şi care, prin lovire (percusiuns), detonează, transmifînd flacăra la pulberea sau la încărcătura cartuşului.
2.	~ chimică. Expl.: Capsă folosită în special pentru provocarea exploziei torpilelor sau a minelor marine. Confine un amestec de clorat de potasiu cu o substanfă combustibilă, iar în inferiorul amestecului, un mic tub de sticlă cu cîteva picături de acid sulfuric concentrat. Prin izbire, tubul mic de sticlă se sparge, şi acidul sulfuric provoacă aprinderea amestecului. Sin. Amorsă chimică.
V. Capsă detonantă electrică cu scurt-circuit.
Capsă pocnitoare, f) ciuperca şine:; 2) capsă pocnitoare; 3) aripioară de fixare; 4) coada capsei.
3.	~ pocnitoare. C. f.: Cutie cilindrică de tablă umplută cu o substanfă explozivă (în cantitate nepericuloasă), care se aşază pe şină şi e folosită ca „semnal" acustic pentru oprire a unui vehicul feroviar (tren, locomotivă, etc.) pe traseu, înaintea unui punct periculos pentru circulafie. Cutia e plată şi are două aripioare laterala cu cari se fixează de ciuperca şinei, şi o coadă aşezată pe suprafafa de rulare a şinei (v. fig.). Cînd rofi le vehiculului calcă peste capsă, se produce o detunătură puternică, care semnalează personalului de conducere oprirea imediată a trenului.
Capsa pocnitoare e folosită cînd nu mai e timp suficient pentru semnalizarea punctului periculos cu alte semnale, şi ca dublură a semnalelor optice existente, cînd vizibilitatea acestora nu e sigură datorita timpului defavorabil (ploaie, viscol, ceafă, fum, etc.).
Capsele pocnitoare se aşază înaintea punctului periculos la distanfă suficientă (de	obicei	700--800	m), pentru ca trenul să
poată opri la timp, şi	anume	se aşază	cîte trei capse Iâ	inter-
vale de 50 m pe cele două şine ale căii; pentru a nu fi aruncată de roată, de pe linie, capsa sa aşază cu coada de tablă în direcţia din care vine trenul.
Capsele sînf ambalate în cutii metalice (cîte zece bucăţi) şi sînt păstrate atît de personalul de linie, cît şi de personalul de tren (pentru „a acoperi" trenul oprit pe linie, cînd nu există altă posibilitate de a anunfa stafiile vecine). Sin. Petardă.
4.	Capsă. 2. Ind. text.: Dispozitiv de metal constituit din două discuri mici cari se îmbucă unul în altul şi cari servesc,— în loc de nasturi sau copci,— la încheierea unor obiecte de îmbrăcăminte.
5.	Capsă. 3. Ind. text.: Piesă metalică cu care se consolidează o butonieră rotundă, prin care se petrece un şiret, cu scopul de a încheia diferite obiecte de îmbrăcăminte sau de încălţăminte.
E constituită dintr-o semicapsă tubulară cu o extremitate bordurată la 90° şi dinfr-o semicapsă-rondelă, prin care se petrece tubul primei piese —	petrecut	în prealabil prin	butonieră — care apoi se	răsfrînge la 90°,	fixînd rondelă.
6.	Capsă. 4. Gen.; Inel metalic sau fir de sîrmă care serveşte la ataşarea mai multor hîrtii una de alta, la fixarea fotografiilor pe actele de identitate, etc.
7.	Capsă. 5. Elf.: Rondelă metalică izolată de soclul becului electric, care face legătura între unul dintre electrozi sau între unul dintre capetele filamentului şi contactul izolat al duliei.
8.	Capsă de siguranţă. Mş.: Piesă de fontă în formă de cilindru circular drept, cu borduri cilindrice pe fefele frontale, care se interpune între fiecare dintre şuruburile de presiuneşi palierele cajelor de laminor, şi care e calculată astfel, încît să se spargă la depăşirea unei anumite apăsări de laminare, pentru a evita spargerea cilindrilor de laminor. în serviciu, capsa de siguranfă e montată în interiorul unei mufe de oţel, care împiedică spărturile din capsă să cadă între cilindrele laminorului, penfru ca acestea să nu se deterioreze (v. fig.).
9.	Capsicină. Chim., Ind. alim.: Sin. Capsaicină (v.).
10.	Capsicum. Bot.: Gen de plante din familia Solanaceae. Cuprinde plante erbacee perene, ale căror fructe sînt bace
Capsă de siguranfă în dispozitivul de transmitere a apăsării de laminare asupra cadrului.
1) cadru; 2) cusinef; 3) capsă de siguranfă; 4) mufă penfru spărturile capsei; 5) şurubde presiune.
Capsulare	435	Capsulă	refractară
alungite cu forme variate şi neregulate, cu perefi cărnoşi, uneori tari, galbeni, roşii sau negri. în interior, spre baza lor, fructele sînt divizate în loje, devenind uniloculare spre vîrf. Se cunosc circa 20 de specii, cari cresc în regiunile calde, de exemplu Capsicum annuum Linn. (ardeiul), Capsicum frutescens Linn., etc.
1.	Capsulare. Tehn.: Operafia de închidere a unei butelii de sticlă cu ajutorul unei capsule (v. Capsulă 2). Se efectuează mecanizat, prin deformarea marginii răsfrînte a capsulei.
2.	Capsulat, aparataj Elt.: Aparataj electric montat în cutii închise (carcase capsulate sau blindate), cu scopul de a proteja personalul de deservire contra atingerii părfilor cari se găsesc sub tensiune, iar aparatele electrice; contra loviturilor mecanice
/
/
* \ 5
/
Celulă capsulată de 10 kV, de interior, de tablă şi oţel profilat, cu uşi piine de tablă.
a) vedere frontală; b) secfiune; c) schema electrică de principiu; î) separator de bare tripolar 10 kV, 400 A, pentru acfionare normală cu prăjina; 2) înfre-ruptor automat tripolar 10 kV, 400 A, 100 MVA, cu acfionare manuală şi con-tactede semnalizare; 3) transformatoare de intensitate 10 kV; 4) separator de cablu, tripolar, 10 kV, 400 A, cu cufite de punere la pămînt, pentru acfionare manuală, cu prăjina; 5) releu maximal temporizat; 6) ampermetru; 7) lămpi de semnalizare; 8) buton pentru deconectare.
protecfiă contra loviturilor). Se etanşează cu garnituri de sfoară de cînepă sau de cauciuc (în industriile chimice) introduse în caneluri.
Uşile au în generai balamale şi se fixează în pozifia „închis" prin şuruburi sau zăvoare cu pîrghie de manevră; ele pot avea dispozitive de blocare, cari să nu permită deschiderea lor, dacă aparatul e sub tensiune.
Suprafafa carcasei frebuie dimensionată suficient penfru a asigura evacuarea căldurii degajate de aparatul pe care-l confine.
Aparatele capsulate se încearcă la rezistenfă mecanică şi la etanşeitate (la praf, ploaie, vînă de apă, imersiune, după caz). Sin. Aparataj blindat.
3. tablou Elf.: Tablou de distribufie de joasă tensiune (pînă ia 1000 V), montat în cutii capsulate (v. Capsulat, apa-rafaj ~).
Tablourile capsulate pot fi constituite dintr-o singură cutie, confinînd toate aparatele,sau din mai mulfe cutii asamblate, con-
I. Tablou capsulat din cutii asamblate.
finînd fiecare unu sau mai multe aparate (bare generale, sigu-ranfe, întreruptoare, faparate de măsură, etc.) (v. fig. / şi II).
şi contra acfiunii dăunătoare a prafului, a umezelii şi a agen-r	fi	lor chimici din mediul ambiant.
în medii explozive se folosesc construcfii capsulate speciale (v. Antideflagrantă, protecfie Antigrizutoasă, protecfie ~).
Aparatele pot fi montate în carcase individuale (aparate capsulate) sau sub formă de ansambluri în carcase comune (tablouri de distribufie capsulate, v.; celule capsulate, etc.), (v. fig.).
Carcasele se confecfionează din fonfă, din tablă de ofel (dimensiuni mari, formate greu de turnat) sau din materiale plastice, de obicei din bachelită presată (cînd nu se cere
II. Schema electrică a unui tablou capsulat din cutii asamblate.
Ele prezintă următoarele avantaje: montaj simplu, posibilitatea de extindere uşoară, posibilitatea de a realiza combinafii complexe, economia de spafiu, protecfie. Sin. Tablou blindat.
4.	Capsulă, pi. capsule. 1. Chim.: Vas de laborator, în general de formă emisferică, cu fundul plat sau rotund, cu perefii laterali scunzi şi larg deschişi, avînd cioc de scurgere (v. fig.). Capsulele sînt fabricate, de obicei, din porfekn, şi servesc, în toate domeniile Chimiei, la
concentrarea prin evaporare a diferitelor solufii. în cazuri speciale se utilizează şi capsule construite din	Capsule de diferite mărimi,
alte materiale, cum
sînt cuarful, fierul smălţuit, ofeluri antiacide, nichelul, argintul, platinul, etc.
5.	~ refractară. Ind. st. c.: Vas, în general de formă emisferică, folosit în uzinele ceramice la protejarea, în timpul arderii, a produselor de califate superioară (porfelan, gresie ceramică, etc.), contra influenfei dăunătoare a flăcărilor încărcate cu particule de cărbune incandescent şi cu cenuşă.
28*
Capsula
436
Capsulă baromefrică
Capsulă de fablă de ofel pentru butelii de sticlă.
Pentru a satisface cît mai bine această cerinfă, capsulele refractare trebuie să nu fie excesiv de poroase, deoarece altfel ar pătrunde în inferiorul lor gazele fumegînde, să nu se contracte la ardere în timpul folosirii ulterioare şi să aibă o rezistenfă Ia şocuri termice cît mai mare. Capsulele refractare se fabrică din şamotă argiloasă, legată cu o argilă refractară bogată în fondanfi, dar săracă în silice.
1.	Capsulă. 2. Tehn.: Obiect concav de tablă subfire de ofel sau de aluminiu, constituit dintr-un disc circular cu marginea răsfrînfă şi de înălfime mică în raport cu diametrul, folosit la închiderea ermetică a buteliilor de sticlă, în inferiorul capsulei e lipită o garnitură de etanşare plată, de plută, de aglomerat de plută sau de alt material corespunzător. La capsulele de aluminiu, marginea răsfrînfă e netedă; la cele de ofel ea e ondulată. Capsula se fixează pe gîtul sticlei, prin deformarea marginii răsfrînte (v. fig.).
2.	Capsulă. 3. Telc.; Dispozitiv constituit dinfr-o cutie de dimensiuni mici (capsula propriu-zisă), care confine un traductor eiectroacustic (microfon sau receptor) necesar unei legături telefonice, şi care face parte dintr-un aparat telefonic. Se deosebesc: capsulă microfonică şi capsulă receptoare.
Capsulă microfonică. Telc.: Capsulă confinînd microfonul, cu cărbune care transformă oscilafiile acustice, date de vorbire, în oscilafiile unor semnale electrice de frecvenfe vocale corespunzătoare.
Capsula microfonică cuprinde (v. fig. /): un bloc de?<?cărbune 1, cu'şanfuri concentrice, înconjurat de	un	inel	de pîslă	2,
pentru a forma un gol în care să se poată	introduce	o	canti-
tate oarecare de granule de cărbune 3; o membrană elastică şi metalică 4, fixată cu un capac găurit 5, peste inelul de pîslă, care formează unul dintre electrozii capsulei microfonice; un al doilea electrod 6, fixat la fundul blocului de cărbune.
Dacă între cei doi electrozi se aplică
o	tensiune continuă, microfonul prezintă o rezistenfă electrică — dată de blocul de cărbune, de granulele de cărbune şi de membrana metalică, — variabilă cu pozifia membranei; oscilafiile sonore cari ajung la membrană, din exterior, prin găurile capacului 5, provoacă vibrarea membranei I. Capsulă microfonică. şi deci modificarea rezistenfei microfonului, ceea ce duce la varierea în mod corespunzător a curentului electric din circuitul microfonului (v. şi sub Microfon).
Capsulă receptoare. Telc.:
Capsulă confinînd receptorul electromagnetic, care serveşte la recepfia semnalelor electrice de frecvenfă vocală şi la transformarea lor în oscilafii sonore.
Capsula receptoare cuprinde (v. fig. II): un magnet permanent, N-S; două piese polare, n-s, fixate pe polii magnetului permanent; două bobine, 3 şi 4, legate în serie, prin cari circulă curentul alternativ al semnalului telefonic primit de la linie, la bornele 1-2; o membrană de material fero-magnetic 5, încastrată în capsulă cu ajutorul unui capac 6.
Trecerea curentului alternativ al semnalului telefonic prin cele două bobine provoacă variafia forfei de atracfiune a electro-
II. Capsulă receptoare.
magnetului format de magnetul permanent, piesele polare şi bobine, şi deci vibrafia membranei 5, care dă oscilafiile acustice pe cari le primeşte urechea în fafa deschiderii 7 a capacului receptorului.
3.	Capsulă. 4. Farm.: înveliş ovoidal, sferic sau cilindric, confecfionat dintr-un amestec elastic şi solubil în stomacul vieţuitoarelor, folosit penfru a uşura ingerarea medicamentelor cari au gust sau miros neplăcut, sau sînt prea uşor volatile (de ex. creozot, gaiacol, gudron, tetraclorură de carbon, etc.).
4.	Capsulă. 5. Farm.: Formă farmaceutică, obfinută prin in-froducerea unor substanfe medicamentoase într-un înveliş confecfionat din gelatină şi glicerina, din amidon şi apă, sau din diferite substanfe inactive şi solubile, la cari se adaugă gluten, cherafină, formol, etc.
După materialele folosite şi după procedeul de confecfio-nare, capsulele medicinale mai importante sînt următoarele:
Capsule amilacee, cari se obfin industrial prin presarea Ia cald a unei paste moi, formată din amidon şi apă; foile de amidon obfinute sînt rezistente şi suple şi cuprind, după ştanfa folosită, jumătăfi de capsule, de dimensiuni diferite.
După introducerea subsfanfelor medicamentoase în partea mai mică, se acoperă cu a doua jumătate, cu diametrul mai mare, în acelaşi mod ca şi cutiile metalice (cutie şi capac).
Capsulele amilacee se prezintă sub forme diferite (rotunde, ovale, concave, etc.), simple sau imprimate cu numirea medicamentului, indicarea cantităfii, etc.
Se întrebuinfează la administrarea mai convenabilă a sub-stanfelor medicamentoase solide, cu gust neplăcut. Sin. Bulin.
Capsule gelatinoase, cari sînt formate din două părfi, şi anume: dintr-un înveliş gelatinos şi din confinutul medicamentos; învelişul e inactiv asupra organismului şi se confecfionează' la cald din gelatină oficinală, disolvată într-un amesfec de glicerină şi apă, după care, se mulează fie manual, cu ajutorul unor forme simple, obfinîndu-se învelişul, fie mecanizat, cu ajutorul unor aparate complexe, de presare a masei gelatinoase (menfinută la o temperatură înaltă); în aceste aparate se realizează şi umplerea învelişului cu substanfe medicamentoase; capsulele confecfionafe manual se umplu de asemenea mănual. Produsul obfinut trebuie să nu fie toxic şi să se disolve cu uşurinfă în stomac, iar substanfele medicamentoase trebuie să fie inactive asupra învelişului exterior. Capsulele gelatinoase se prepară cu eter, cu eucâlipfol, ulei de ricin, creozot, tetraclorură de carbon, etc. şi se administrează în bolile în cari sînf indicate medicamentele respective.
5.	Capsulă. 6. Bot.: Tip răspîndit de fruct uscat, dehiscenf. Capsula provine din ovare formate din unirea mai multor cârpele (ovar sincarp). La mafuritafe, capsulele se deschid diferit, astfel: pe nervurile mijlocii ale carpelelor, divizîndu-se în mai multe valve, de exemplu la bumbac; prin numeroase orificii sau pori, cari se găsesc sub căpăcelul format de stigmatul sesil şi persistent de la vîrful fructului, de exemplu la mac; prin capacele, de exemplu la măselarifă; prin îndepărtarea vîrfurilor carpelelor, fructul formînd o cupă, de exemplu la neghină; etc. Deschiderea capsulelor se face după uscarea învelişului (pericarpu-lui) şi permite împrăştierea numeroaselor seminfe pe cari le con] in.
6.	Capsulă. 7. Biol.: Masă gelatinoasă, formată din substanfe mucilaginoase, care, în anumite condifii de cultură, înconjura unele bacterii ca o teacă.
La unele bacterii, aceste substanfe sînt constituite din poii-zaharide cu greutate moleculară mare, iar la alte bacterii, din polipeptide. Exemple: Bacillus anthracis, Leuconosfoc mesenteroi-des, bacteriile acetice, etc.
7.	Capsulă baromefrică. Fiz.: Cufie metalică plată, cu capacul ondulat, folosită în diferite instrumente de măsură a presiunilor pufin diferite de presiunea atmosferică, variaţiile de presiune provocînd o deformare a capacului, care,
Capsulă de închidere
437
Capfare de apa
printr-un sistem de pîrghii amplificator, e transmisă unui ac indicator care se mişcă în fafa unui cadran gradat.
1.	Capsulă de închidere. Termof.; Piesă în formă de degetar, care serveşte la astuparea anumitor antretoaze rigide, cave pe întreaga lor lungime, la extremi-, tatea dinspre peretele exterior al căldării de abur (v. fig.), pentru a împiedica pătrunderea de aer fals în focar. Sin. (parfial)
Căpăcel de închidere.	2
2.	Capsulă de măsură. Mş., capSU|g ^e închidere Ia anirefoază
Uf.: Sin. Doză de masura (v.).	de că[dare<
(	3. Capsule suprarenale. n aniretoază. 2) perefele focarU|Ul;
Biol.: Glande cu secreţie interna, 3) pereteIe căIdări, vert|cale; 4) cap_. situate deasupra rinichilor, con-	suJ8	de	închldere>
stituite din două fesuturi distincte din punctele de vedere embriologic, istologic şi fiziologic, şi anume: suprarenala medulară (medulosuprarenala), care secretă hormonul adrenalină, şi corticosuprarenala (cortexul), care secretă hormonii corticosteroni, cu mare importanfă pentru organism (ablafiunea cortexului duce la moartea animalului). Din aceste capsule au fost izolaţi circa 30 de compuşi, cu structură steroidă, cu nucleu sterolic, dintre cari numai şase au activitate corticală. Aceşti compuşi sînt derivafi ai unei hidrocarburi, pregnanul, respectiv ăi derivatului nesaturat A4 (pregnenul), şi pot fi împărfifi în două grupuri: 17-hidroxM 1-dezoxicorticosferonul şi dezoxicorticosferonul;— corticosteronui; 17-hidroxi-11-dehidrocorticosteronul; 11-dehidrocorticosteronul şi 17-hidroxicorticosteronul. Primul grup are acfiune asupra metabolismului mineral (săruri şi apă), iar al doilea, în principal, asupra metabolismului glucidelor. Capsulele suprarenale se recoltează în abatoare, ca materie primă penfru industria chimică-farmaceutică.
4.	Captalan, pl. captalani. Ind. făr.: Acoperişul unui stup deaibine rustic,1 format uneori dintr-un capac sau dintr-o stra-
~cmnă. Sin. Căptar, Căptălan. V.	|-|2
şi sub Stup.	C	H O
5.	Capfan. Ind. chim.: Nu- hc/
mele convenfional al compusului jj	j
N -triciormetiItio-tetrahidroftali- ^C C — midă. Fungicid utilizai contra \^/{_( q mai multor boli cripfogamice.	H
V. Fungicid.	2
6.	Captare. 1. Geo/.; Fenomen morfologic în care un rîu cu un nivel de bază mai jos, prin eroziune regresivă activă (datorită fie mişcărilor scoarfei, cu schimbarea nivelului de bază, fie condifiilor climatice, cu schimbarea debitului rîurilor) pătrunde în basinul altui rîu şi-i Jură" apele. Prin capfare se produc schimbări importante înfre basinele hidrografice (v.).
Existenfa acestui fenomen morfologic poate fi constatată uşor pe teren, după următoarele indicii: prezenfa cotului de^ captură; valea înaltă şi largă, plină de conuri de dejecfie, a" rîului decapitat; prezenfa aceloraşi depozite pe văile rîurilor cari capturează şi sînt capturate (decapitate), etc.
După gradul de avansare al fenomenului, se deosebesc: capfare efectuată, dacă rîurile capturafor şi capturat s-au întîlnit, şi capfare iminenfă, dacă această întîlnire e în curs de realizare.
După pozifia mutuală a celor două rîuri, se deosebesc: rîirilor frontală (cazul rîurilor din Oltenia, cari au captat apele capfare din Transilvania) şi capfare laterală (cazul fluviului Dunărea şi al rîurilor Neckar şi Vutah). Sin. Fenomen de captare, Piraterie de rîuri.
7.	Captare. 2. Tehn.: Acfiunea de colectare a lichidelor, a gazelor sau a pulberilor fine.
8.	~ de erupfie. Expl. petr.: Operafie de stăvilire a curentului de fluid eruptiv din sonde, prin care se asigură: supravegherea parametrilor de erupfie; controlul, respectiv reglarea
debitului erupfiei; dirijarea curentului de fluid eruptiv spre centrele de colectare. Erupfia se produce cînd presiunea exercitată asupra stratului de către coloana de lichid din gaura de sondă e inferioară presiunii stratului productiv.
Erupfia poate fi prevăzută sau neprevăzută. Captarea erupfiei prevăzute se asigură prin montarea unor utilaje de fund şi de suprafafă, corespunzătoare debitului şi presiunii stratului productiv, şi anume: coloana de fevi de extracfie; armatura capului de erupfie; elementele de etanşare, respectiv dispozitivul de susfinere a coloanei de exploatare (cap de coloană) şi dispozitivul de susfinere a coloanei de fevi de extracfie (cap de tubing); bateria de ventile cari asigură circulafia fluidului eruptiv şi a lichidelor de lucru. Erupfia neprevăzută a sondei se poate produce atît în timpul operafii lor de foraj, cît şi în timpul producţiei. Prevenirea erupfiei şi asigurarea posibilităfii de „omorîre" a sondei prin circulafie sub presiune, cu lichide de lucru, se fac prin montarea de prevenitoare speciale la gura sondei, atît pentru prăjinile de sapă, cît şi pentru fevile de extracfie. Acestea asigură posibilitatea de etanşare a garniturii de prăjini de sapă, respectiv de fevi de extracfie, cu gaura de sondă, prin intermediul coloanei de siguranfă sau de exploatare la care sînt ataşate, şi permit controlul operafiei de „omorîre" a sondei, în cazul unei erupfii libere, necontrolate, operafii le de oprire a erupfiei utilizează, după gravitatea cazului: dispozitive speciale de oprire a erupfiei; săparea de sonde dirijate şi injectarea de fluide în strat; dinamitări; galerii. Sin. Captarea erupfiei.
9.	Captare. 3. Tehn.: Ansamblul lucrărilor şi al instalafiilor cari servesc la colectarea lichidelor, a gazelor sau a pulberilor fine. Sin. Captatie.
io.	~ de apă. Alim. apă: Totalitatea consfrucfiilor şi a instalafiilor necesare pentru a colecta apa în locul în care survine în natură,^şi pentru a o aduna într-un colector, spre a putea fi condusă către centrul populat sau industrial în care urmează să fie folosită.
Amplasarea captărilor de apă potabilă se face numai în amonte de centrul populat sau industrial care trebuie alimentat, pentru a obfine o apă de calitate cît mai bună. în mod excepţional, captările de apă potabilă din strate subterane de adîncime mare pot fi amplasate chiar în interiorul centrului populat, dacă stratele impermeabile de deasupra stratului acvi-fer sînf groase, astfel încît contaminarea lui de către apele de la suprafafă e împiedicată.
Captările de apă potabilă trebuie protejate contra agenfilor cari ar putea produce infectarea sursei de apă. în acest scop, se amenajează, în jurul construcfii lor de captare, zone de protecfie sanitară alcătuite din trei perimetre: perimetrul de regim sever, perimetrul de restricfie şi perimetrul deobservafie (v. Zonă de protecfie sanitară).
După felul sursei de apă, se deosebesc: captări de apă subterană, captări de apă de suprafafă şi captări de apă meteorică.
Captările de apă s u b t e r a na sînt folosife pentru colectarea apei din pînza de apă subterană.
Alegerea sistemului de captare se face în funcfiune de caracteristicile stratului acvifer (adîncimea şi grosimea stratului, permeabilitatea lui, etc.), de mărimea debitului care trebuie captat şi de posibilităţile de execufie, penfru a obfine solufia cea mai economică din punctul de vedere al investiţiei şi al exploatării, şi care să prezinte o deplină siguranţă în funcfionare.
Construcfiile folosite la captarea apelor subterane trebuie să fie executate astfel, încît vitesa de curgere a apei subterane spre captare să nu fie prea mare, penfru a evita antrenarea particulelor fine de pămînt cari pot produce colmatarea captării.
Pentru proiectarea captărilor din stratele de apă subterană trebuie să se facă în prealabil studii hidrogeoiogice, pentru a constata dacă debitul pînzei de apă poate asigura debitul necesar şi dacă apa corespunde calitativ scopului în care e destinată alimentarea cu apă, eventual cu unele îmbunătăfiri.
Capfare de apă
438
Capfare de apă
Sfudiul hidrogeologic se face prin sondaje cari permit efectuarea de masuri directe şi de probe de pompare, ca şi luarea de probe de pămînt şi de apă, pentru analiză. Sondajele se execută în locuri alese convenabil, pentru a permite culegerea datelor cu privire la stratificafia subsolului pe o întindere suficientă, la determinarea caracteristicilor stratelor de apă (adîncime, grosime, capacitate), la calitatea apei subterane şi la posibilitatea creării unui perimetru de protecfie.
Captările de apă subterană pot fi: captări verticale, captări orizontale şi captări de izvoare.
Captările verticale sînt constituite din pufuri şi sînt folosite în următoarele cazuri: cînd stratele acvifere sînf mai groase decît 2--3 m, sau cînd sînt situate la adîncimi mai mari decît 7*-8 m; cînd se captează apă din strate de apă sub presiune (ascendente sau arteziene), cînd se captează apă, în acelaşi timp, din mai multe strate de apă suprapuse (v. şi sub Puf de captare).
Pentru dimensionarea captărilor de apă subterană prin pufuri trebuie să se determine următoarele elemente: lungimea frontului de captare; debitul maxim a! unui puf şi numărul de pufuri necesare; diametrul conductelor de legătură dintre pufuri; mărimea perimetrului de regim sever al zonei de protecfie sanitară.
Dimensionarea conductelor de aspirafie pentru colectarea apei dintr-un sistem de pufuri se face astfel, încît vitesa apei să fie cuprinsă între 0,5 şi 0,8 m/s.
Limitele perimetrului de regim sever al zonei de protecfie sanitară se fixează prin condifia ca distanfa dintre aceste limite şi consfrucfia captării să fie parcursă de apă, prin stratul subteran, în cel pufin 30 de zile, pentru ca toate microorganismele din apă să fie distruse.
La captările cu pufuri de adîncime mare, la cari stratul de apa e situat la adîncimi mai mari decît 30 m, nu se mai calculează un front de capfare, dispozifia în plan a pufurilor fiind determinată prin condifia ca debitul unui puf, în cazul cînd toafe pufurile funcfionează în acelaşi timp, să nu fie prea mic fafă de debitul obfinut în cazul cînd fiecare puf funcfionează izolat. Practic, distanfa dintre două pufuri trebuie să fie de 200—300 m.
Captările orizontale sînt constituite din drenuri şi galerii, şi sînt folosite cînd stratele acvifere au grosimea mică (în genera! sub 2'"3 m) şi se află Ia adîncimi mai mici decît 7*»*8 m (v. şi sub Dren; v. şi sub Galerie de captare).
Dimensionarea captărilor cu drenuri şi galerii consistă în determinarea lungimii frontului de captare şi a mărimii peri-
I. Capfarea unui izvor concentrat, de coastă.
I) compartiment de primire a apei şi de deznisipare; 2) compartiment de luarea apei; 3) compartiment de golire şi de evacuare a excesului de apă; 4) conductă de golire; 5) conductă de plecare a apei colectate; 6) clapefă terminală; 7) ventilafie; 8) strat de argilă, gros de 30 cm; 9) dren; 10) uşă metalică; 11) paserelă.
metrului de regim sever al zonei de protecfie sanitară. Principiile penfru determinarea acestor elemente sînt aceleaşi ca şi Ia captările cu pufuri.
Captările de izvoare diferă după cum izvorul iese Ia zi în coastă sau în terasă. Cînd izvorul iese la zi concentrat într-un singur punct, camera de captare se amplasează chiar în dreptul vinei izvorului. Cînd izvorul are mai multe vine, camera de captare se aşază în dreptul punctului de ieşire a vinei principale a izvorului. Celelalte vine ale izvorului sînf colectate printr-un dren sau printr-o galerie drenantă, cari se varsă în camera de captare. Camera de captare a izvoarelor concentrate de coastă e constituită din trei partiment serveşte la primirea apei şi la deznisipare, şi e dimensionat astfel, încît apa să treacă prin el în circa 30---60 s.
Compartimentul al doilea serveşte la luarea apei şi trebuie dimensionat astfel, în cît nivelul apei să fie cu 0,30 -0,40 m deasupra sorbului conductei deplecare.înfre aceste două compartimente e amenajat un deversor cu miră gradată, penfru citirea debitului de apă captată. Compartimentul al treilea serveşte Ia golirea primelor două compartimente şi Ia eliminarea excesului de apă care depăşeşte muchia superioară a peretelui dintre acestea. Camera de capfare e protejată contra variafii lor de temperatură printr-un strat de pămînt, şi e echipată cu guri de ventilafie, cu o uşă metalică de acces şi cu o paserelă de vizitare.
Captarea izvoarelor concentrate, d^ferasă, se face printr-o construcfie asemănătoare cu un puf săpat, în care apa pătrunde numai prin fund şi prin barbacanele din perefi (v. fig. //). în cazul izvoarelor împrăştiate, de terasă, zona de aparifie a izvorului e amenajată ca o platformă drenantă, care colectează apa şi o dirijează către o cameră colectoare (v. fig. III).
Capfarea apei de suprafafă din rîuri, lacuri şi mări se face cu ajutorul unor construcfii diferite, adaptate la relieful terenului şi la caracteristicile sursei de apă. Captarea apei din mări se foloseşte în cazuri rare, şi numai în anumite scopuri industriale.
Proiectarea unei captări de apă de suprafafă se face pe baza unor studii hidrologice, geotehnice, geologice şi topo-metrice, ca şi a unor studii tehnologice asupra proprietăfilor fizice, chimice şi bacteriologice ale apei. Studiile hidrologice se efectuează pentru stabilirea regimului de curgere a rîului: debite caracteristice (maxime şi minime), vitesele apei şi nivelurile corespunzătoare, tendinfa de erodare, de depunere şi de schimbare a albiei, perioada de înghef şi de dezghef, regimul ghefii (de fund şi de suprafafă), etc. De asemenea, se studiază dacă debitul minim, cu gradul de asigurare prescris de norme, acoperă debitul care trebuie să fie captat, ca şi debitele cerute în aval. Studiile geotehnice se efectuează pentru precizarea condifiilor de fundare a construcfii lor, iar cele geologice, penfru determinarea stabilităfii terenului.
compartimente (v. fig. /). Primul COm-
ll. Captarea unui izvor concentrat, de terasa, a) seefiune verticală; b) seefiune orizontală; I) izvor; 2) barbacane; 3) conductă de plecare a apei captate; 4) conductă de golire; 5) conductă de prea-plin; 6) ventilafie.
Capfare de apă
439
Capfare de apă
Capfările din rîuri sînt amplasate în malul concav al rîului, sau în mijlocul albiei, în porfiunile drepte ale albiei şi în locurile în cari adîncimea apei e maximă şi malul e înalt. Ele
rîu, şi altul da aspiraţie, aşezat spre mal, despărţite printr-un perete ale cărui ferestre sînt echipate cu site. Pentru siguranţa funcţionării, compartimentele sînt despărţite în două sau în mai multe celule, prin pereţi perpendiculari pe direcţia malului, în compartimentul de priză, apa intră prin guri de admisiune cari sînt aşezate, în general, la două niveluri. Gurile inferioare funcţionează cînd apele sînt mici, iar gurile superioare, cînd apele sînt mari. în ultimul caz, gurile inferioare sînt închise, pentru ca âpa captată să conţină cîi mai puţine aluviuni şi cît mai puţină gheaţă de fund. Gurile de admisiune sînt echipate la exterior cu grătare şi la interior cu stavile sau cu vane de perete. Dimensionarea lor se face astfel, încît vitesa de trecere a apei prin orificiile libere ale grătarelor să fie de 0,05—0,10 m/s. Această vitesă poate atinge 0,2—0,3 m/s, dacă grătarele sînt încălzite. Deasupra compartimentelor de priză şi de aspirafie e o încăpere din care se manevrează toate dispozitivele de închidere şi de curăţire a grătarelor şi a sitelor.
Staţiunea de pompare poate face corp comun cu camera de priză, cînd terenul de fundaţie permite o încărcare corespunzătoare, sau e amenajată într-o construcţie separată. în ultimul caz, conductele de aspiraţie sînt aşezate într-o galerie de beton. Staţiunile de pompare contopite cu camera de priză sînt echipate fie cu pompe cu ax orizontal, fie cu pompe cu ax vertical. Staţiunile de pompare separate sînt echipate numai cu pompe cu ax orizontal.
în unele cazuri, Ia captările în mal pentru debite foarte mari se amenajează un basin în faţa camerei de priză, cu aju-
III. Capfarea unui izvor împrăşfiaf, de ferasă. a) seefiune verticală; b) seefiune orizontală; 1) compartiment de primi, e a apei; 2) compartiment de golire; 3) platformă drenantă; 4) conductă de drenare, de beton; 5) conductă de plecare a apai captate; 6) conductă de golire; 7 ventilafie.
trebuie aşezate la adăpost de acţiunea apelor mari. Trebuie să se evite amplasarea captărilor în locurile în cari sa formează zăpoare, în „ochiurile" în cari apa nu îngheaţă, în locurile de ramificare a albiei, la confluenţa mai multor rîuri, cum şi în locurile de descărcare a torenţilor laterali.
Construcţiile folosite pentru captarea apei de rîu diferă după cum captarea se face din rîuri cu adîncime suficient de mare (captări în mal, captări în albie, captări plutitoare şi captări alunecătoare') sau din rîuri cu adîncime mică (captări cu baraj de derivaţie, captări cu regularizarea debitului, cu rectificarea albiei şi cu adîncirea fundului rîului).
Capfarea în mal a apei de rîu e folosită cînd rîul are lîngă mal o adîncime suficientă, şi e constituită dintr-o cameră de
IV. Captarea apei în malul rîurilor.
1) cameră de priză; 2) stafiune de pompare; 3) galerie de protecfie; 4) conductă de aspirafie; 5) conductă de refulare; N. A min) nivelul apelor minime; N. A max) nivelul apelor maxime.
priză şi o staţiune de pompare (v. fig. IV). Camera de priză e constjîuită din două compartimente, unul de priză, aşezat spre
V.	Captări în mal, cu basine. a) captare cu basin în amonte de priză; b) captare cu basin în aval de priză; c) captare cu basin mixt; /) diguri; 2) basine; 3) stăvilare; 4) prize; 5) stafiuni de pompare; săgeţi continue: curenfi de suprafafă; săgeţi înfrerupte: curenfi de fund.
torul unui dig paralel cu rîul, pentru a micşora cantităţile de aluviuni şi de zai din apa captată (v. fig. V).
Capfarea în albie e folosită cînd rîul are adîncime de apă suficientă numai în firul albiei. Părţile componente şi alcătuirea schemei captării diferă, în funcţiune de mărimea debitului captat, de forma albiei, de depărtarea locului de priză faţă de mal, şi de amplitudinea variaţiilor de nivel ale rîului.
Pentru debite mici şi mijlocii, şi cînd distanţa dintre priză şi mal e mică, se foloseşte schema din fig. V/, care cuprinde o priză apărată de un crib (v.), o conductă de aspiraţie şi o staţiune de pompare a apei brute. Cînd distanţa dintre priză şi mal e mai mare, se foloseşte schema din fig. Vil, care cuprinde o priză cu crib, o conductă-sifon, o cameră colectoare (puţ colector) şi o staţiune de pompare.
Camera colectoare e necesară atît pentru scurtarea conductei de aspiraţia a pompelor, pentru a mări randamentul lor, cît şi penfru uşurarea controlului funcţionării captării. în locul camerei colectoare se poate folosi o cameră (căldare) de vid, aşezată în staţiunea de pompare (v. Cameră de vid). în locul conductei-
Captator de curent
440
Captator de curent
sifon se poate executa o conductă de gravitafie, cu pantă continuă spre camera colectoare. Acest sistem prezintă dezavantajul că se execută şi se repară greu, deoarece trebuie să se lucreze sub apă.
La rîurile cari prezintă variafii de nivel de amplitudine mică se poate folosi un sistem combinat de capfare în albie şi de
VI. Captare în albie, cu crib. f) crib; 2) conductă de aspirafie; 3) stafiune de pompare; 4) conductă de refulare; N. A min) nivelul apelor minime; N. A max) nivelul apelor maxime.
captare din mal, la care camera colectoare e amplasată în malul înalt al rîu lui şi e echipată cu guri de acces al apei,
VI!. Captare în albia unui rîu, cînd distanfa dintre priză şi mal e mare.
1) crib; 2) conductă-sifon; 3) cameră colectoare; 4) conductă de aspirafie; 5) stafiune de pompare; 6) pompă de vid; 7) conductă de Ia pompa de vid; 8) conductă de refulare; N. A min) nivelul apelor minime; N. A max) nivelul apelor maxime.
situate la nivelul apelor mijlocii ale rîului. Astfel, în anumite perioade ale anului, cînd nivelul apei e mai înalt, captarea apei se face direct în camera colectoare.
în cazul captării unor debite mări de apă şi cînd priza e situată în albie la depărtare mică de mal, se poate combina camera de priză cu stafiunea de pompare (v. fig. Vili).
VIII. Captare în albie, cu priză şi stafiune de pompare combinate.
J) priză şi stafiune de pompare; 2) pompă centrifugă cu ax vertical; 3) conductă de refulare; N. A min) nivelul apelor minime; N. A max) nivelul apelor maxime.
La captările în albie penfru debite foarte mari, priza cu crib poate fi înlocuită cu o priză cu turn, care poate fi controlată şi reparată uşor.
în general, la toate captările în albie, conductele de aspirafie sau de sifonare trebuie să fie dublate pe porfiunea care traversează albia rîului.
Penfru alimentările cu apă periodice, cari funcfionează numai în anotimpurile în cari rîul e liber de ghefuri, la rîurile foarte mari pot fi folosite captări plutitoare, la cari priza şi stafiunea de pompare sînt fixate pe un ponton sau pe o şalupă;
—	sau captări alunecătoare, la cari priza şi stafiunea de pompare sînt montate pe un cărucior care se deplasează pe şine aşezate pe mal, perpendicular pe firul apei, şi la cari căruciorul e mutat dintr-un loc în altul cu ajutorul unui troliu cu cablu de ofel, după variafii Ie de nivel ale rîului.
La rîurile cu adîncime mică, pentru captarea apei se foloseşte un baraj de derivafie (v.), luarea apei făcîndu-se printr-o priză laterală sau printr-o priză aşezată pe coronamentul barajului. La rîurile de munte, pentru a împiedica împotmolirea frecvenfă a barajului în dreptul prizei, se execută în amonte de acesta o serie de baraje pentru refinerea aluviunilor (v. Baraj penfru aluviuni).
în anumite cazuri, sporirea adîncimii apei rîului se poate realiza prin regularizarea debitelor rîului cu ajutorul lacurilor de acumulare create în amonte, sau prin rectificarea albiei cu ajutorul îndiguirilor şi epiurilor, în vederea reducerii secfiunii de scurgere a albiei minore. Aceste lucrări de amenajare a albiei rîului sînf foarte costisitoare şi sînt avantajoase numai cînd servesc şi în alte scopuri decît la alimentarea cu apă (de ex. pentru centrale hidroelectrice, irigafii, piscicultură, efc.). La captările de apă provizorii, adîncimea de apă necesară captării se poate obfine prin adîncirea fundului albiei în dreptul prizei.
Captarea din lacuri se face cu ajutorul unor construcfii asemănătoare cu cele folosife pentru captarea din rîuri. Cînd lacurile au adîncime mare chiar lîngă mal, construcfia captării e identică cu captarea în mal din rîuri. Cînd lacul are adîncime mare mai departe de mal, schema captării se prezintă ca în fig. IX şi cuprinde: priza, conducta de legătură şi sfafiu-
6
9
'	'	Âp	IX. Captare din lac.
î) priză; 2) construcfie metalică penfru sus-
____	_____	s&f'	finerea prizei; 3) conductă-sif on; 4), cameră
de colectare; 5) stafiune de pompare; 6) con* 7	__	ductă de|la pompa de vid; 7) conductă de
aspirafie; 8) conductă de refulare; N. A min) *	nivelul	apelor	minime.
nea de pompare a apei brute. Priza e menfinufă la o înălfime de 2“*6 m deasupra fundului mîlos, printr-o construcfie metalică specială. Conducta de legătură dintre priză şi mal are îmbinări elastice (articulafii) şi se lansează pe fundul lacului de pe un pod de vase. în locul în care conducta ajunge la o adîncime Ia care se simte influenfă valurilor (2***3 m), ea se îngroapă în pămînt, continuînd să se menfină în rampă către stafiunea de pompare. Pentru a obfine o apă de calitate bună, amplasamentul prizei trebuie stabilit în funcfiune de direcfia curenfilor cari se produc în lac, deoarece apele uzate ale centrelor populate şi industriale riverane sînt descărcate în acelaşi lac.
Captarea apelor meteorice se face prin colectarea apelor de ploaie de pe suprafefe impermeabile, amenajate special (curfi pavate, acoperişuri, etc.), şi păstrarea lor în rezervoare subterane, numite cisterne (v. Rezervor de apă îngropat).
î. Captator de curent. E/f.; Aparat montat pe vehicule cu tracfiune electrică, pentru a realiza un contact alunecător cu firul de contact, astfel încît, prin ghidarea piesei de contact
Captor
441
Car
de către fir, să se împiedice deplasările laterale ale acesteia. E folosit în special la vehiculele cari, în mişcarea lor, trebuie să poată devia lateral fafă de axa firului (trolleybuse).
Trolleybusele au două captatoare, iar tramvaiele au un captator (întoarcerea curentului fiind prin şină). Aparatul cuprinde în principal o parte electrică — rolă sau altă piesă de contact — de aluminiu sau de cărbune — şi o parte mecanică, constituind un dispozitiv de realizare a presiunii de contact pe fir. Sin. Braf de contact.
1.	Captor, pl. captoare. 1. Te/c.; Traductor (v.) al semnalelor acustice sau optice în semnale electrice, folosit în sistemele de transmisiune a sunetelor sau a imaginilor, respectiv în sistemele de redare a înregistrărilor de sunet sau de imagine. După natura semnalului, se deosebesc captoare audio (de ex. microfonul (v.), captorul fonografic, etc.) sau captoare video (de ex. celula fotoelectrică (v.), tubul videocaptor, v.). Exemplu:
2.	~ fonografic, Telc.: Captor folosit pentru redarea înregistrărilor mecanice de sunet, în special pentru redarea înregistrărilor pe discuri. Se deosebesc: captor electromagnetic, captor piezoelectric (cu cuarf), etc. V. sub înregistrare de sunet. Sin. Doză de redare, Pick-up.
3.	Capfor. 2. E/f., Te/c/ Sin. Traductor (v.).
4.	~ de vibraţii. Telc.: Traductor pentru măsurarea mărimilor caracteristice stării de mişcare a unui corp care vibrează. Captorul de vibrafii consistă în principal dintr-un sistem dinamic elastic, amortisat (de masă M, coeficient de elasticitate k şi coeficient de rezistenfă vîscoasă r) şi elementul traductor propriu-zis, care transformă variafiile deplasării sistemului dinamic în variafiile unei mărimi electrice. Relafia între deplasarea maximă a sistemului şi amplitudinea vibraţiei (Xq) a corpului în mişcare e:
__	*00)2	’S
V	(co2— c°2)2 + (2 S co)2 unde (Oq = kjM şi 2 6 = r/Af.
Dacă masa dispozitivului M e foarte mare, iar coeficientul de rigiditate al elementului elastic e mic, deci frecventa proprie a sistemului e foarte joasă, mărimea deplasării e aproximativ proporfionaiă cu amplitudinea vibrafiilor. Pe acest principiu se bazează seismografele.
Dacă dispozitivul are o masă foarte mică şi o rigiditate mare a elementului elastic, deci frecventa proprie a sistemului foarte înaltă, mărimea deplasării e aproximativ proporfionaiă cu accelerafia vibrafiilor. Acest tip de captor se numeşte acce-lerometru.
Dacă dispozitivul are o amortisare puternică, mărimea deplasării e aproximativ proporfionaiă cu vitesa vibrafiilor. Acest tip de captor se numeşte şi vitesometru.
Independent de mărimea măsurată direct, orice captor de vibrafii indică amplitudinea, vitesa şi accelerafia vibrafiilor, fiind echipat cu circuitele electronice de integrare sau derivare necesare.
După principiul elementului traductor folosit, există două categorii de captoare de vibrafii: captoare electrodinamice şi caploare piezoelectrice.
5.	Capfurafor de ulei. Tehn.: Sin. Separator de ulei. V. sub Separator.
e. Capfură K. Fiz.: Procesul de captare a unui electron din stratul K, de către un nucleu de atom care e instabil fiindcă are un număr prea mare de protoni fafă de numărul de neutroni, şi în urma căruia nucleul inifial se transformă într-un nucleu care confine cu un proton mai pufin. în unele cazuri de astfel de transformări, captura K se produce în acelaşi timp cu un proces de emisiune de pozitroni. Captura K e un proces care reclamă o energie mai mică decît dezintegrarea cu emisiune de pozitroni; de aceea, în unele cazuri, se produce numai
captura. Cînd e suficientă energie disponibilă, e mai probabilă transformarea cu emisiune de pozitroni.
7.	Capul negru al busolei. Topog., Geod.: Vîrful acului magnetic al busolei, care, în echilibru liber pe pivot, se aşază spre nordul magnetic, sub influenfă cîmpului magnetic terestru. De obicei, acestui cap i se dă, prin fabricafie, o culoare închisă de albastru metalic. Sin. Vîrful negru al busolei.
8.	Capul sfrafelor. Geol.: Pozifia stratelor tăiate direcfional de agenfii naturali de eroziune, sau tăiate artificial, prin săpăturile executate pentru diverse construcfii. Dacă se deschide capul stratelor, se pot urmări pe direcfie variafiile lifologice şi de grosime ale stratelor.
9.	Capuşon, pl. capuşoane. 1. Mine: Piesă confecfionată din materiale inerte (gips, cauciuc, argilă uscată, materiale sau mase plastice), din material exploziv (pregătit în mod special) sau din fitil Bickford, cu ajutorul căreia se căptuşeşte, penfru menfinerea ei, adîncitura practicată la una dintre extremităfile unui cartuş de exploziv pregătit special pentru împuşcare cu efect cumulativ. Au fost încercate şi capuşoane metalice (în special de cupru), dar au dat rezultate mai slabe decît cele confecţionate din materiale mai pufin rigide. Grosimea perefilor capuşonului e de maximum 1 — 1,5 mm, iar forma şi mărimea lui depind de forma şi mărimea cavităţii cumulative. Formele cele mai obişnuite sînt: parabolică, semisferică şi conică, iar dimensiunile — penfru cartuşe de exploziv cu diametrul de
32	mm — sînt: diametrul 20—24 mm şi lungimea 30—60 mm. Capuşonul trebuie să fie suficient de rezistent, nehigroscopic şi ieftin.
io.	Capuşon. 2. Ind. alim.: Acoperiş de pînză subţire, cu care se îmbracă inflorescenţa tutunului, pentru a-I feri să se încrucişeze cu alte plante înrudite.
n. Capuf morfuum. Ind. chim.: Oxizi de fier rămaşi după distilarea pietrei vitriolice. Din ei se prepară culoarea anorganică numită roşu englez. Sin. Colcotar.
12.	Car, pl. care. 1. Transp., Ind. făr.: Vehicul terestru cu patru roţi, suspendat neelastic, cu tracfiune animală — tractat de obicei de doi boi — construit în cea mai mare parte din lemn şi folosit, în special în mediul rural, la transportul de sarcini utile (materiale, produse ale soiului, etc.). Carul poate transporta sarcini de 2000—3000 kg, cu vitesa de 2—4 km/h, pe
o	cale de comunicafie rutieră sau pe teren neamenajat pentru transport. — Vehiculul de construcfie asemănătoare, folosit penfru tracfiune cu unu, cu doi sau cu mai mulfi cai, care serveşte la transportul de sarcini mai mici, cu vitesă mai mare, se numeşte cărufă (v.).
Datorită condifiilor grele de exploatare şi de întreţinere, carul trebuie să fie (ca şi cărufa) solid, să poată fi întors cu uşurinfă chiar pe drum îngust, să aibă legături nerigide în echipamentul de tracfiune, pentru ca animalul să nu obosească pe drumuri în pantă sau accidentate, şi să aibă asigurată independenţa dintre osia montată din spate şi cea anterioară, fără ca stabilitatea vehiculului să scadă.
Părţile componente principale ale carului (v. fig. /) sînt: roţile şi osiile complete, cu anexele lor; inima, cu echipamentul de tracţiune şi cu anexele lor (proţapul, crucile, etc.); podul; coşul cu loitrele, leucile şi anexele lor; proţapul şi jugul.
R o f i I e carului constituie organele de rulare pe cale. De obicei, perechea de roţi din spate are diametrul mai mare decît cea din faţă. Ele au obezile (sau năpleţele) confecţionate din lemn, constituind colacul (cercul de lemn) al roţii, care poate fi constituit din o singură bucată, din două jumătăţi de colac, sau din mai multe piese numite, tot obezi; obezile sînt încinse prin fretare la cald ori prin montare la rece, sub presă, cu o şină (bandaj) de oţel, după montarea spiţelor şi a butucului. Obezile sînt îmbinate între ele prin cuie de lemn (numite cepi sau pîslegi) şi sînt legate prin spiţe de piesa centrală a roţii (numită butuc sau căpăfînă); acestea au cepuri la ambele ex-
Car de baterie
442
Car
tremităfi, sînt dispuse radial şi sînt îmbinate în găurile pentru cepuri din butuc şi din obezi.— Butucul e confecfionat din
26 18
1
26 17 f
Dt-
22 26 25	26	P
R=
>=
I.	Carul cu părfile lui.
a)	vedere de ansamblu; b) vedere din spate; c) vedere de sus a osiilor montate şi a inimii; d) şi e) vederea osiei montate de dinainte, respectiv de dinapoi; f) lojtră; g) roată; 1) cartmbul de sus; 2) carîmbul de jos; 3) spetează; 4) leucă; 5) clenciul leucii; 6) ciocul leucii; 7) inima carului; 8) pisc; 9) drugul profapului; 10) urechile profapului; 11) cuiul (huludeful) urechilor profapului; 12) crucea de dinainte; 13) lanf urile crucii de dinainte (întinză-toarele, lambele, cosfişurile, vătraiele); 14) gemănările (furculiţele, clorobări-fele, lişlfele); 15) crucea de dinapoi; 16) lanţurile crucii de dinapoi; 17) fusul osiei (osia propriu-zisă) de dinainte; 18) podul osiei de dinainte; 19) perinocul (scaunul) de dinainte; 20) vîrtejul de dinainte; 21) fusul osiei (osia propriu-zisă) de dinapoi; 22) podul osiei de dinapoi; 23) perinocul (scaunul) de dinapoi; 24) crestele (scobiturile) gemanărilor sau ale lişifelor; 25) scobitura (locaşul) Inimii; 26) ogornife; 27) obadă; 28) butucul rofii; 29) spifă; 30) podul carului; 31) codîrlă (scărilă).
lemn şi are o gaură centrală pentru palierul de lunecare, de fontă, numit bucea sau bucşă; capetele lui sînt strînse cu cercuri de ofel lat.
Osiile carului sînt constituite fiecare din osia propriu-zisă 17, numită şi fusul osiei, de ofel (cu secfiunea pătrată şi cu două fusuri tronconice şi filete penfru piulifele-cap de osie la extremităfi), şi din podul osiei 18, de lemn; piesele auxiliare ale osiei sînt două străgălii interioare, două bucele (bucşe) de fontă, două piulife-cap de osie şi, eventual, două cuie spintecate. Pe podul osiei dinainte (din fafă) e aşezat perinocul sau scaunul dinainte 19, solidarizat cu podul cu opor-nifele 26; peste perinoc e suprapus vîrtejul 20, care e articulat cu osia cu ajutorul cuiului de inimă vertical. Pe podul osiei de dinapoi (din spate) e aşezat perinocul sau scaunul dinapoi 23. Pe piesele de lemn sînf crestături, fie pentru a permite trecerea inimii (scobitura sau locaşul inimii) 25 sau a gamănarilor (crestele gemănărilor) 24, fie pentru locaşurile pieselor de solidarizare ale pieselor osiei cu perinocul, cari sînt ogornifele 26.
Inima carului e ansamblul de piese cari leagă osiile carului, şi anume: inima propriu-zisă 7; piscul 8, numit şi grui sau furcă; gemănările 14, numite şi furculiţe, ciorobăriţe sau lişife; cuiul urechilor profapului sau huludeful 11, care prinde profapul de inima carului; crucea de dinainte 12 sau orcicul; lanfurile crucii 13, numite şi lănţuşuri, înfinzăfori, lambe, cosfişuri sau vătraie; crucea de dinapoi	15, numită	şi	scară sau	măgăriţă,
legată de osia de dinapoi	prin lanfuri	sau	lambe.
Podul carului se construieşte din scînduri cari se sprijină pe vîrtejul osiei de dinainte şi pe perinocul osiei de dinapoi.
C o şui carului (suprastructura carului), adică partea în care se aşază încărcătura,	e constituit	în	principal	din	două
loifre şi din piesa de fund.	Loitrele sînt	părfile laterale ale	caru-
lui, în formă de scară aşezată pe lat, şi sînt constituite din următoarele piese principale: carîmbul de sus 1 şi carîmbul de jos 2 ale loitrei; spetezele 3; leuca 4, legată la partea de jos de capătul osiei şi care se sprijină la partea de sus de loitră, prin intermediul urechii (sau al clenciului) leucii 5 şi al ciocului (cîrmogului) ei 6. Piesa de fund a carului poate fi o fundatoare, constituită din scînduri alăturate şi prinse înfre ele, ori o codîrlă (sau scărilăj cu formă asemănătoare cu a loifrelor, avînd capetele curbate, şi susfinute de loitre cu două lanfuri subfiri. — Uneori carul poartă sarcina într-un coş (leasă) de nuiele, sau loitrele sînt înlocuite cu perefi plini, de scînduri, numifi scoarţe.
Profapul e constituit dintr-o bară de lemn i, care are o furcă cu două urechi 2 la o extremitate, pentru articulerea la pisc cu ajutorul unui cui (huludeful), şi un adaus numit japifă 3, la cealaltă extremitate; cu ajutorul cuiului de japifă (sau ciocălfău) sejprinde jugul între bara profapului şi japifă (v. fig. II); de profap e prinsă, perpendicular pe drug, crucea de dinainte.
Jugul (v. fig. lll) e dispozitivul de înjugare a animalelor cornute la car, şi se compune din următoarele părfi: butucul jugului, numit şi sulul jugului, grindeiul jugului, drugul jugului, ceafa, cerbi-cea sau cerghia; cele două restee; două bulfee, numite şi lopăfele, //g/e sau fiulare; policioara, numită şi pod-hornifă, pohodnicioară sau preghifă.
1.	~ de baterie. Tehn. mii.:
Vehicul care face parte uneori din ansamblul de trăsuri al unei baterii, constituit în general din două părfi numite tren şi antefren, legate între ele printr-un dispozitiv (arti-culafie, cîrlig, etc.) care permite mişcarea lor relativă în jurul punctului de legătură, şi cari au fiecare o osie cu două rofi de rulare. Carul de baterie serveşte la transportul munifiei, al anumitor piese accesorii, al unor piese de schimb, etc.
2.	~ de luptă. Tehn. mii.: Autovehicul pe şenile, blindat,
echipat cu tunuri, cu arme automate, cu aruncătoare de flăcări şi cu mijloace de legătură. Se deosebesc: care de luptă uşoare, cu greutatea pînă la 12 f, echipate cu un tun de calibru mic sau	cu	o armă automată; care de luptă mijlocii,	cu	greutatea
între 12 şi 18 t, echipate cu un tun şi cu trei arme automate; care de luptă grele, cu greutatea pînă la 75 t, echipate cu un tun cu calibrul pînă la 110 mm şi cu 6---12 arme automate. Uneori carul de luptă e amfibiu.
3.	~ penfru transporturi uzinale.	Transp.: Sin.	Car inira-
uzinal.	V. sub Vehicul intrauzinal.
4.	Car. 2. Tehn., Ut.: Subansamblu	al unui	sistem tehnic
(instalafie, maşină de lucru, aparat, etc.) care efectuează o
II. Profag.
1) drugul (bara) profapului; 2) urechi; 3) japifă; 4) cui de japifă.
3	*	3
IU. Jug.
1) ceafă, cerbice; 2) bulfee, jigle, lopăfele sau fiulare; 3) resteu; 4) policioară.
Car cu perii
443
Caracteristică a gurii de foc
mişcare ghidată — de ceie msi muîte ori intermitentă — de rotafie sau de translafie, pentru a aduce o piesă asamblată cu el (de ex. o piesă de prelucrat, un organ de lucru, un suport, etc.) într-o astfel de pozifie relativă fafă de alte piese ale sistemului (ori asamblate cu acesta), încît să fie posibilă efectuarea unei operafii bine determinate. Uneori subansambluri asemănătoare, cari efectuează mişcări intermitente de translafie, sînt numite cărucior (de ex. cărucior de strung) sau sanie (de ex. sanie port-unealtă).
Exemple:
1.	~ cu perii. Telc.: Organul mobil al unui căutător (v.) sau selector, în centralele telefonice automate, care caută sau selecţionează linia dorită. Carul cu perii are o mişcare de ro-tafie în jurul unui ax vertical, mişcare comandată de un electro-magnet, acfionat de curentul de comutafie.
2.	~ de gravare. F/z.: Dispozitivul aparatului de înregistrare mecanică a sunetelor, care poartă gravorul şi permite mişcarea de translafie a acestuia în cursul înregistrării sunetelor pe disc.
s. ~ de maşină de scris. Tehn.; Piesă constitutivă a maşinii de scris, care poartă hîrtia. Cuprinde cilindrul care fixează hîrtia, un dispozitiv de deplasare laterală, de obicei automată, care permite scrierea literelor succesive ale fiecărui rînd, şi un dispozitiv de rotire a cilindrului pentru a permite scrierea rîndurilor succesive. V. şi sub Maşină de scris.
4.	~ de presă. Poligr. V. sub Presă de tipar.
5.	Carabame. Agr.: Varietate de bame timpurii, cu fructe scurte şi groase, foarte cărnoase.
6.	Carabină, pi. carabine. 1. Mine:
Cîrlig pentru cablu, cu un dispozitiv care permite rotirea uşoară a cablului în jurul punctului de susfinere (v. fig.).
7.	Carabină. 2. Tehn.: Cîrlig închis Carabină pentru cablu, care, fixat la extremitatea unui lanf sau
a unei curele (de obicei prin intermediul unui inel), permite sa se prindă de el diferite piese cu ochi sau cu inel de prindere (v. fig.). Carabina are o lamă elastică (un arc) de siguranfă, care opreşte inelul agăfat să iasă singur de pe cîrlig. Cînd se introduce sau se scoate inelul de pe cîrligul carabinei, se apasă întîi pe lama de siguranfă, care face astfel loc ine-	Carabină,
lului să intre sau să iasă de pe cîrlig.
Exemplu de carabină e dispozitivul în formă de cîrlig folosii în topografia minieră la agăfarea unor inele de capăt ia firul de invar, sau la panglicile de măsurat, care se întinde pentru efectuarea măsurătorilor subterane.
8.	Carabină. 3. Ind. fexf.: Cîrlig suspendat de capul sforilor dispozitivului Jacquard, de care se agafă cordoanele coclefilor cari au mişcări identice. Sin. Muşchetar.
9.	Carabină. 4. Tehn. mii.: Puşcă (v.) cu mecanismul obişnuit, însă cu feava mai scurtă, pentru a putea fi purtată şi mînuiiă mai uşor. Bătaia carabinei e deci mai mică decît a puştii cu feava obişnuită, iar împrăştierea proiectilelor e mai mare.
Se foloseşte la vînătoare, la exercifii de tir, etc., iar în tehnica militară ca armă de apărare individuală la trupele călare sau motorizate. Carabinele se exacută în construcţii variate (după scopul cu care sînt folosite): cu 1—3 ţevi, cu sau fără repetiţie, cu calibre diverse, cu acţionare obişnuită sau cu aer comprimat, etc.
io.	Caracolif. Mineral.: Na2Pb[(OH) | CI | SO4]. Mineral din grupul sulfaţilor anhidri, cristalizat în sistemul rornbic pseudo-exagonal; de cele mai multe ori se prezintă ca incrustaţii cristaline. E incolor, are duritatea 5,1 şi indicele de refracţie co= 1,754.
11.	Caracter, pl. caractere. 1. Maf.: Numărul de elemente cari ocupă, după efectuarea unei permutări, acelaşi ioc ca înainte de ea. Exemple: Caracterul permutării
"1 2 3'		”1 2 3-
	e 0, iar cel al permutării	
J2 3 1.		-1 3 2.
12.	Caracter. 2. Mat.: Caracterul unei matrice e urma sa, sau suma rădăcinilor ecuaţiei sale caracteristice. V. sub Urmă.
13.	Caracter, pl. caractere. 3. Arte gr.: Ansamblul proprietăţilor grafice cari asigură unitatea unui alfabet: desenul literei, raportul dintre grosimea liniilor cari alcătuiesc litera, modul în care se termină literele, forma şi grosimea tălpilor, etc. Caracterul variază după concepţia şi îndemînarea gravorului, cum şi după epoca în care au fost gravate literele.
După clasificarea franceză, toate felurile de caractere ale alfabetului latin se grupează în pairu familii: Romane Elzevir, Romane Didot, Egipţiene şi Antiqua. Penfru limba germană se utilizează caracterele numite gotice şi fractur.
După nomenclatura germană, mai răspîndită în ţara noastră, caracterele Antiqua se numesc groteşti, Romanele Elzevir se numesc medievale, jar Romanele Didot se numesc Antiqua; se păstrează însă numirea de Egipţiene.
14.	Caracter. 4. Poligr.: Literă de tipar (v. Literă tipografică).
15.	~ de literă. Poligr.: Ansamblul literelor unui alfabet, din aceeaşi familie şi de acelaşi corp, cuprinzînd majusculele (literele mari), minusculele (literele mici), cifrele, accentele, semnele matematice şi celelalte semne convenţionale (de exclamaţie, de punctuaţie, etc.) necesare pentru compunerea unui text.
Un caracter de literă e compus din aproximativ 150 de semne.
ie. Caracter. 5. Artă: Trăsătura originală a unei opere da artă.
ia. Caracter. 6. Arh.: Ansamblul de particularităţi sau de proprietăţi ale unei opere de arhitectură sau de urbanism, care sugerează privitorului anumite idei şi sentimente. Caracterele sînt diverse; ele se pot reduce însă la categoriile principale, cari privesc utilul, funcţionalul, decorativul sau monumentalul.
îs. Caracter chimic. Chim.: Proprietatea unei substanţe chimice, legată de structura ei, de a reacjiona specific în anumite condifii.
De exemplu, acidul clorhidric are caracter chimic acid, fiindcă prin disociafie liberează un proton; hidroxidul de sodiu are caracter chimic bazic, fiindcă prin disociafie liberează un oxidril care are proprietatea de a lega un proton; amoniacul şi aminele, cari şi ele pot lega (coordinativ) un proton, au de asemenea caracter bazic. — Etanul, C2H6, are caracter saturat, pentru că principalele reacfii chimice la cari participă sînt cele de substitufie; benzenul, CeHg, are caracter chimic aromatic, pentru că are o structură ciclică plană, lipsită de tensiune, cu şase atomi de carbon în moleculă şi cu trei duble legături conjugate, şi prezintă în special reacfii de substitufie.
Pentru substanfele cu structură chimică complexă, cu mai multe grupări funcfionale, caracterul chimic e multiplu, sau rezultant. De exemplu stirenul, Cgh^-—CH — CH2, prezintă un dublu caracter chimic: aromatic, datorit grupării feniI —CeHs—, şi nesaturat, datorit grupării vinii — CH = CH2- Compusul H2N—CH2—COOH: acidul aminoacetic (glicocol sau glicină) are un dublu caracter chimic: bazic, datorit grupării amino —NH2—, şi acid, datorit grupării carboxil —COOH. Rezultă un caracter chimic amfoter.
19.	Caracteristică, pl. caracteristici. 1. Mat.: Partea întreagă a logaritmului unui număr real. '
20.	Caracteristică, pl. caracteristici. 2. Tehn.: Fiecare dintre parametrii şi datele tehnice utilizate pentru aprecierea şi determinarea capacităţii, calităfii, eficacităfii sau domeniului de utilizare a unui sistem tehnic sau a unui material, ori pentru individualizarea acestora în raport cu altele asemănătoare.
2-1, ~a gurii de foc. Tehn. mii.: Fiecare dintre mărimile cari determină cantitativ sau calitativ o gură de foc. Ele se
Caracferisfică a liniei
444
Caracferisfică de lucru
grupează în caracteristici balistice, caracteristici constructive, caracteristici de tragere, de serviciu, etc., unele caracteristici aparfinînd mai multor grupuri.— Caracferisfici balistice sînt: greutatea proiectilului, greutatea încărcăturii de pulbere, volumul camerei de încărcare, volumul interiorului fevii, vitesa inifială a proiectilului, bătaia proiectilului (v. Bătaie 3), elementele traiectoriei proiectilului, etc.— Caracferisfici constructive sînt: greutatea gurii de foc, greutatea proiectilului, calea gurii de foc, cîmpul de tragere (v.) orizontal şi cîmpul de tragere vertical, etc.— Caracteristici de tragere sînf: cîmpul de tragere orizontal şi vertical al gurii de foc, bătaia maximă, săgeata (v,), elementele împrăşfierii loviturilor, cadenfa tragerii, etc. — Carac-feristici de serviciu sînf: greutatea munifiei şi greutatea gurii de foc, cadenfa tragerii, vitesa de transport, durata ocupării pozifiei de tragere, durata pregătirii tragerii, durata ochirii, etc.
1.	~a liniei. C. f.; Fiecare dintre parametrii şi elementele cari determină condifiile de exploatare a unei linii de cale ferată, legate de condifiile tehnice cerute de circulafia materialului rulant. Aceste caracteristici sînt: rezistenfa caracteristică a linieii care e cea mai mare dintre sumele rezistenfelor în rampă şi în curbă pe porţiunea de linie respectivă, şi care serveşte la calculul tonajului trenurilor cari pot fi remorcate de diferitele tipuri de locomotive, cu tracfiune simplă său multiplă; declivitatea maximă, care serveşte la calculul procentului de frînare al trenurilor; raza minimă a curbelor, care determină condifiile de înscriere în curbe a materialului rulant şi ampa-tamentul maxim admis penfru circulafie pe linia respectivă; sarcina pe osie admisă de suprastructura căii şi de poduri, care determină felul materialului rulant care poate circula pe linia respectivă şi vitesa de circulafie, ca şi posibilitatea folosirii tracfiunii duble; gabaritul funelelor şi al lucrărilor de artă, care determină condifiile de circulafie a materialului rulant; lungimea utilă a liniilor din stafii, care determină lungimea trenurilor cu vagoane pe două osii; distanţele dintre stafii, cari servesc la calculul capacităfii de circulafie a liniei, în perechi de trenuri în 24 de ore; sistemul de semnalizare şi de centralizare ai stafiilor, care determină condifiile de siguranfă a circuiafiei trenurilor; starea de înfrefinere a liniei, care determină vitesa maximă de circulafie în linie curentă.
Caracteristicile unei linii se verifică periodic cu âparate speciale de măsură, deoarece ele pot să se schimbe, influen-fînd astfel condifiile de exploatare a liniei.
2.	~a locomotivei. C. f.; Fiecare dintre caracteristicile principale constructive ale locomotivelor (indiferent de sursa lor de energie), şi anume: ecartamenful liniei (mm); tipul locomotivei (după formula de dispunere a osiilor motoare, cuplare şi libere); puterea locomotivei (CP) în regim normal de funefionare; forfa de tracfiune (kgf) la vitesa de regim; vitesa maximă şi vitesa de regim (km/h); sarcina maximă pe şină transmisă prin osie (f/osie); greutatea aderentă (t); raza minimă (m) a curbei în care locomotiva se înscrie fără deformarea liniei; ampatamentul rigid şi ampatamenful total (mm); lungimea totală a locomotivei (incluziv tenderul) între tampoane (mm); raza de acfiune (km); greutatea în serviciu, greutatea în stare nealimentată; utilizarea (locomotive pentru trenuri, locomotive industriale, forestiere, de mină, etc.).
După tipul locomotivei, mai intervin următoarele caracteristici: la locomotivele cu abur: caracteristicile căldării (timbrul căldării, suprafaţa de încălzire totală de abur, combustibilul utilizat, etc.), numărul şi diametrul cilindrilor, sistemul de disfri-bufie, etc.; la locomotivele cu abur fără foc: presiunea aburului, capacitatea rezervorului de abur şi de apă caldă, durata de funefionare a locomotivei în regim de lucru normal; la locomotivele cu turbine cu abur: caracteristicile căldării, felul turbinei (cu acfiune, cu reacfiune, cu sau fără condensator), numărul şi puterea turbinelor, modul de antrenare; la locomotivele Diesel: tipul motorului, al generatorului electric şi al
electromotoarelor, sistemul de transmisiune (electrică, hidraulică, mecanică, pneumatică), etc.; la locomotivele electrice: felul curentului, tensiunea curentului în refea şi al celui de acfionare a electromotoarelor, tipul, puterea şi numărul electromotoarelor.
s. ~a navei. Nav.: Fiecare dintre elementele cari. permit caracterizarea constructivă şi posibilităfile de utilizare, ale unei nave. Caracteristicile principale ale unei nave sînt următoarele: tipul navei, modul de propulsiune, lungimea maximă, lăfimea maximă la linia de plutire normală, înălfimea de construcfie, deplasamentul, pescajul, vitesa şi capacitatea de încărcare. La navele de război se mai consideră caracteristici speciale: puterea de atac (artilerie, torpile) şi puterea de apărare (cuirasă, compartimentai).
4.	~a unei maşini-unelte. Ut., M$..* Ansamblul datelor constructive şi de exploatare prin cari maşina-unealtă considerată se deosebeşte de alte maşini-unelte. Aceste date se pot referi la: felul maşinii (strung, râboteză, maşină de găurit, de frezat, efc.), pozifia arborelui principal (orizontal, vertical, înclinat), numărul arborilor principali, felul aefionării (mecanică, hidraulică, pneumatică), felul deservirii (automat, semiautomat, în grup, de ex. ca la maşina-agregat; etc.), dimensiunile organelor de prindere a piesei şi eventual distanfele dintre acestea (dimensiunile mesei, înălfimea vîrfurilor, distanfa dintre vîrfuri, etc,.), dimensiunile de gabarit ale piesei care se poate prelucra (distanfa dintre axa arborelui principal şi ghidaje, la strunguri; distanfele maxime şi minime de la masă la axa arborelui principal, ori la arborele port-scule; etc.), deplasările posibile ale capetelor de forfă sau ale meselor, numărul treptelor de vitese ale lanfului cinematic ori ale arborelui principal, vitesa maximă şi cea minimă, respectiv turafia organului în mişcare principală de lucru, numărul treptelor de avans şi mărimea maximă şi minimă a avansului, forfa maximă utilă (ia prese, la maşini de broşat, etc.), puterea nominală a motorului de antrenare, uneori capacitatea medie de lucru exprimată în centimetri cubi de aşchie pe minut, la un ofel mijlociu (OL 60), dimensiunile întregii maşini şi în special suprafafa de gabarit, greutatea, etc.
5.	~a unei seefiuni. Rez. mat.: Fiecare dintre mărimile cari intervin în calculele de rezistenfă şi de stabilitate ale elementelor de construcfie, în special ale elementelor cu fibră mediană sau cu suprafafă mediană (bare sau plăci). Aceste mărimi sînt următoarele: mărimile geometrice ale secfiunii, ca aria A, momentul static S în raport cu o anumită axă, momentele de inerfie I (ecuatoriale, centrifuge, polare), şi mărimile sectoriale cari intervin în calculul barelor cu perefi subfiri (aria sectorială, momentele de inerfie sectoriale, etc.); mărimile mecanice, cari caracterizează proprietăţile mecanice ale materialului, ca, de exemplu, modulele de elasticitate longitudinală (E) şi transversală (G), coeficientul ji de contracfiune transversală ai lui Poisson, ca şi toate constantele elastice cari caracterizează corpurile anisofrope.
Cu ajutorul acestor mărimi pot fi deduse anumite caracteristici de rezistenfă ale unei seefiuni, ca, de exemplu, rigidi-făfiie la solicitări simple: rigiditatea la solicitări axiale (EA), rigiditatea la forfecare (G^l), la încovoiere (EI) şi la răsucire (GIp). De asemenea, pot fi deduse unele caracteristici geometrice cari depind şi de unele elemente de ordin mecanic (de ex. de rezemarea elementului de construcfie). Astfel, se poate deduce coeficientul de subfirime al unei bare drepte supuse la flambaj, X — lflimin, lf fiind lungimea de flambaj, care depinde de modul de rezemare al barei, iar imin fiind raza de girafie minimă, care e caracteristica geometrică a secfiunii transversale.
e. ~ de lucru a unei staţiuni de radioemisiune. Telc.: Fiecare dintre caracteristicile cari determină domeniul de utilizare şi calitatea unui radioemifător, şi anume: caracteristici
Caracteristică electrica
445
Caracteristică optică
tehnice generale: frecvenfă de lucru; intervalul de frecvenfe în care se poate acorda emifătorul; puterea nominală în antenă; clasa de emisiune; banda frecvenfelor modulatoare; cîştigul antenei; impedanfa şi nivelul de intrare a modulafiei; impedanfa de intrare a antenei la frecvenfele de lucru; modul de alimentare cu energie electrică; indici de radiofrecvenţă: stabilitatea de frecvenfă, lărgimea de bandă efectiv ocupată; procentajul de radiafii neesenfiale (armonice, oscilafii parazite); indici tehnici-economici: randameniul emifătorului; randamentul antenei; gradul de automatizare; gradul de rezervare; rapiditatea schimbării frecvenfei, etc.;* indici tehnici calitativi (v. sub Calitatea transmisiunilor).
1.	~ electrică a unei căi de telecomunicaţii. Telc.: Fiecare dintre caracteristicile cari determină folosirea şi calitatea căii, adică: echivalentul (de transmisiune); distorsiunile nelineare; stabilitatea; timpul de propagare de grup (pentru linii lungi); tensiunea psofometrică; denivelarea diafonică (abaterea dia-fonică); lărgimea de bandă efectiv transmisă.
2.	~ metrologică. Fiz.: Fiecare dintre proprietăţile unui instrument de măsură, de cari depind relaţiile dintre valorile mărimilor măsurate şi rezultatele măsurărilor. Caracteristicile metrologice sînt: sensibilitatea, exactitatea şi stabilitatea (con-stanfa) instrumentului de măsură.
3.	~ optică. Fiz.: Fiecare dintre mărimile cari servesc la compararea a două instrumente optice de acelaşi tip şi permit alegerea unuia dintre ele pentru folosirea înfr-un anumit scop. Cunoaşterea caracteristicilor pe cari trebuie să le aibă un instrument permite, de asemenea, stabilirea condifiilor cari trebuie să fie satisfăcute în studiul, proiectarea şi fabricarea lui.
Caracteristicile importante ale instrumentelor optice sînt următoarele: mărirea, puterea şi grosismentul, cari definesc mărimile relative lineare şi unghiulare ale obiectului şi ale imaginii; puterea separatoare, care fixează limita de percepere a detaliilor; cîmpul, care stabileşte porfiunea spafiului-obiect (spafiul în care se găsesc obiectele), care poate fi observată în mod net sau care poate da imagini acceptabile; claritatea, adică raportul dintre iluminările imaginilor retiniene cînd se priveşte cu instrumentul optic şi cu ochiul liber.
Aceste caracteristici depind în primul rînd de felul instrumentelor optice, cari pot fi focale, respectiv afocale. Instrumente optice focale sînt cele cari au focarele la distanfă finită; această înseamnă că razele unui fascicul de raze paralele, după ce au străbătut instrumentul, se întîlnesc într-un punct (numit focar) care se găseşte la distanfă finită. Instrumente optice afocale sînt cele ale căror focare sînf la infinit; aceasta înseamnă că razele unui fascicul de raze paralele, după ce au străbătut instrumentul, ies tot paralele între ele.
Din punctul de vedere al caracteristicilor optice, instrumentele optice focale sînf echivalente cu o lentilă infinit subfire, care are aceleaşi valori ale acestor caracteristici ca şi instrumentul focal respectiv. în general, instrumentele optice focale sînf echivalente cu o lentilă convergentă, definită prin distanfele sale focale (/, distanfa focală obiect şi distanfa focală imagine).
Dacă n e indicele de refracfie al spafiului-obiect şi n' al spafiului-imagine:
/' ri
Cum, în general, n — n' — 1, adică în spafiul-obiect şi spafiul-imagine e aer, /■=—/' (distanfele focale sînt egale şi de semne contrare).
Instrumentele optice afocale sînt echivalente cu un sistem compus din două lentile L\, L.%, fie ambele convergente, fie una convergentă şi alfa divergentă, dispuse astfel încît focarul-imagine F\ al lentilei L\ să coincidă cu focarul-obiect F2 al lentilei I2- în cazul unor astfel de instrumente, o rază paralelă cu axa optică, care intră în instrument, iese după o dreaptă de asemenea paralelă cu axa optică.
Mărirea. Se deosebesc trei feluri de măriri: mărirea transversală (numită, pe scurt, mărire); mărirea axială sau longitudinală; mărirea unghiulară.
Spre deosebire de mărirea unghiulară, mărirea transversală şi cea longitudinală sînt măriri lineare.
Mărirea transversală (3 e raportul (3 =y'/y dintre mărimea / a imaginii unui segment linear perpendicular pe axa optică, şi mărimea y a acestui segment.
Mărirea axială a e raportul a = dx'/djc dintre mărimea dx' a imaginii unui segment linear axial şi mărimea dx a acestui segment.
Mărirea unghiulară y e raportul y — fgu'jfgu în care u e unghiul format de o rază cu axa optică şi ul e imaginea acestui unghi.
In cazul unui instrument optic focal, echivalent cu lentila L, avînd distanfele focale / şi f (v. fig. /), se construieşte imaginea y’
a unui segment perpendicular pe axa optică, folosind două raze particulare: raza AM paralelă cu axa optică şi care, ieşind din instrument trece prin focarul F', şi raza AN care, trecînd prin focarul F, iese paralel cu axa optică. Luînd ca origine a distanfelor în focarul-obiect F pentru spafiul-obiect şi în focarul-imagine F pentru spafiul-imagine, expresia analitică a măririi |3 e:
6=—=—=-=—,
y	z	x	f '
unde z, respectiv z', sînt distanfele de la lentilă la obiect, respectiv de ia lentilă la imagine, x e distanfa de la focarul-obiect la obiect şi x' e distanfa de la focarul-imagine la imagine.
De aici rezultă ecuafia de conjugare în coordonate focale: xx’ = ff sau x' — ff’/x.
Derivînd a doua relafie, se obfine valoarea măririi axiale dx'	//'	x'2
a~d^r-~^~~7/r'
Expresia măririi unghiulare y rezultă din fig. II:
__tg u'	x	f
^ tg u	f	x1
între a, (3, y se deduc relafiile py = — ///';
(3 = 1/y, cînd n — n',
cu
—	Y = îf valabile penfru
sisteme atît focale, cît	şi	Mărîre	unghiulară,
afocale.
In cazul unui instrument optic afocal, spre deosebire de măririle instrumentelor focale, cari depind de pozifia obiectului, măririle sînt constante. în adevăr, mărirea |3 e constantă, deoarece raza MA, paralelă cu axa optică care trece prin extremitatea segmentului y, iese după dreapta NA1 paralelă cu axa optică, trecînd prin extremitatea segmentului-imagine y'; cînd distanfa lui y fafă de instrument variază, locul lui A e dreapta MA, iar locul lui A' e dreapta NA'; deci (3=y/y e constant.
Mărirea (3 fiind constantă, rezultă că şi mărirea unghiulară y şi mărirea axială a sînt constante.
Mărirea (3 prezintă interes la instrumentele focale cari dau o imagine reală (cazul instrumentelor optice de proiectare sau de fotografiere).
—(+) ‘ M	J. tf P'
	
h—— jt—î	—/*	1
Caracferisfică optică
446
Caracferisfică opfica
Mărirea axiaiă a prezinfă interes penfru a cunoaşte deplasările imaginii în funcţiune de deplasările obiectului, cari au totdeauna acelaşi sens.
Mărirea unghiulară y prezintă interes penfru definirea grosis-mentului.
Puterea e raportul
tg//'
y
în care u1 e unghiul aparent sub care se vede un segment y privit prin instrument.
Expresia puterii unei lupe rezultă din schema optică de principiu a lupei reprezentate în fig. III:
1
-=p-
1
1
în cazul instrumentelor optice focale (lupa şi microscopul), cînd privim un obiect cu ochiul liber căutăm să-l aşezăm cît mai aproape de ochi, şi anume la distanfa minimă a vederii distincte, Dq, astfel încît unghiul u să fie cît mai mare. Distanfa Dq nu e constantă, variind cu ochiul; penfru ochiul normal (emefrop), ea e de circa 250 mm; pentru ochiul miop e mai mică, iar pentru ochiul presbif, mai mare.
Expresia grosismentului în cazul unei lupe se poate scrie finînd seamă de relafia tg u — yjDo; astfel:
G = -
' Dq—($ ' Dq, G =
x' 4-^o K x' + do } x' + dş Puterea nu e o caracteristică constantă, deoarece depinde de distanta d$, adică de pozifia ochiului. Convenţional s-a
tg u'
A)
Grosismentul nu e deci o caracteristică constantă a instrumentului, deoarece depinde de Dq, care variază după ochiul observatorului. Convenfional s-a stabilit să se considere ca valoare a grosismentului acea valoare care corespunde lui Z>o“250mm,
in care caz:
0,250
250
f{ m)	/(mm)
Expresia grosismentului unui microscop rezultă din aceea a unei lupe, înlocuind pe f cu valoarea sa; deci:
^ A . 250
POB ^OC‘
stabilit că distanfa Jq (care în general e mica) se consideră zero, în care caz: <p=1//, unde f e distanta focală a lupei. Dacă f e dată în metri, puterea se exprimă în dioptrii.
Expresia puterii unui microscop, avînd schema optică de principiu reprezentată în fig. IV, se deduce asimilînd microscopul
cu o lupă, cu aceeaşi distanfă focală. Distanfa focală / a microscopului are expresia:
,_f°B ‘ foc
A '
în care f0B e distanta focală a obiectivului, }oc e distanfa focală a ocularului, A e intervalul optic (distanfa dintre focarul-imagine al obiectivului şi focarul-obiect al ocularului).
Puterea microscopului are deci expresia:
_1_A	1	n
qp"7’7o'/oC'PoB'<i,oc’
Puterea unui microscop cp (în dioptrii) e egală cu produsul dintre mărirea obiectivului (3q£ şi puterea ocularului cpoc.
Grosismentul e raportul G dintre dimensiunile imaginilor formate pe retina ochiului cînd se priveşte obiectul cu instrumentul şi cu ochiul liber, sau
r-tg n'
(j. __ , tg u
unde u' e unghiul aparent sub care se vede obiectul privind prin instrument şi u e cel care se vede privind cu ochiul liber.
/o foc
Grosismentul unui microscop G e egal cu produsul dintre mărirea obiectivului (30jS şi grosismentul ocularului Goc.
Valoarea numerică a puterii (cp) e egală cu de pafru ori valoarea grosismentului (G).
în cazul instrumentelor optice afocale, grosismentul nu e o caracteristică constantă a instrumentului, el depinzînd de pozifia imaginii, respectiv a ochiului operatorului.
Cînd un ochi normal priveşte un obiect depărtat (la infinit) nu acomodează (nu face nici un efort fiziologic, e în repaus). Pentru a privi obiecte apropiate el trebuie să acomodeze (să-şi modifice distanfa focală, respectiv puterea), astfel încît imaginile să se formeze pe retină; stările de repaus şi de acomodare nu sînt aceleaşi, din punct de vedere optic, pentru un ochi emefrop (normal) şi unul amerrop (miop, presbit).
Convenfional s-a stabilit să se considere ca valoare a grosismentului acea valoare care corespunde unui ochi normal în repaus cînd priveşte obiecte depărtate (punere la punct pe infinit). în acest caz, instrumentul e afocal.
Grosismentul e egal ca valoare cu mărirea unghiulară y şi cu inversul măririi (3
tg u’ _ _ 1 tg u ^	(3
Grosismentul G e un număr, ca şi mărirea; în timp ce mărirea caracterizează instrumentele şi sistemele cari dau imagini reale, grosismentul caracterizează instrumentele cari dau imagini virtuale şi cari lucrează împreună cu ochiul.
Puterea separatoare e distanfa lineară minima dintre cele mai apropiate două puncte, penfru cari un instrument optic dă două imagini distincte (cele două puncte se văd distinct prin instrument). — Prin putere separatoare se înfelege şi distanfa unghiulară minimă a celor mai apropiate două puncte, pentru cari un instrument dă două imagini distincte (cele două puncte se văd distinct prin instrument).
Prima accepfiune e folosită în cazul în care obiectul observat se găseşte la distanfă finită, iar a doua accepfiune, în cazul în care obiectul e, practic, la infinit.
Un instrument optic e cu atît mai bun, cu cît puterea sa separatoare e mai mică.
Puterea separatoare depinzînd de calitatea imaginilor, e determinată de: aberafiile reziduale; fenomenele de difracfie; puterea separatoare a elementului receptor (ochiul, ecranul, etc.).
Caracteristică optică
447
Caracteristica optică
Aberafiile reziduale fac ca unui punct-obiect să nu-i corespundă un punct-imagine, ci o mică pată circulară, numită cerc de difuziune sau pseudoimagine. Separarea a două puncte cere ca cercurile de difuziune să fie cît mai mici şi să nu se acopere unul pe altul mai muit decît jumătate din diametrul lor. Pentru a corecta aberafiile trebuie micşorate deschiderea fasciculelor de lumină utilă, respectiv diametrul pupilei de intrare a instrumentului.
Fenomenele de difracţie sînt cu atît mai pronunfate, cu cît instrumentul e mai diafragmat, adică pupila de intrare e mai mică. Datorită acestor fenomene, imaginea unui punct-obiect A e formată dintr-o mică pată luminoasă, circulară şi centrată pe A', adică pe imaginea stigmatică a lui A, înconjurată de inele întunecate şi luminoase, cari se succed alternativ. Strălucirea imaginii, maximă în A\ descreşte foarte repede, se anulează la marginea petei centrale, apoi creşte şi se anulează periodic, trecînd prin maxime din ce în ce mai slabe, astfel încît, practic, imaginea punctului A se reduce la pata centrală numită pseudoimagine de difracţie sau cerc (pata) de difracţie.
Dacă u' (v. fig. V) e înclinarea maximă a razelor emergente cari ajung în punctul A' (unghiul pe care îl face cu axa optică raza care trece prin marginea pupilei de ieşire a instrumentului), raza y' a cercului de difracfie e dată de
1,22	X
' y=~
2 n' sin u'
V. Puterea separatoare; convergenta fasciculului emergent.
unde X e lungimea de undă a radiaţiei de lumină folosite şi n' e indicele de refracţie al spaţiului imagine. Pentru ca două puncte-obiect  şi B să fie separate (adică să fie văzute ca două puncte distincte) e necesar ca distanţa A'B' dintre centrele cercurilor lor de difracţie să fie egală sau mai mare decît raza y’ a cercului de difracţie, adică:
A'B'>y'= ---1,f2T--,-- •
2 n sin u
în cazul unui instrument care formează imaginea unui obiect de la distanţă finită (de ex. un microscop, un obiectiv fotografic pentru portrete, un obiectiv de proiecţie), presupunînd că instrumentul e corectat de aberaţii şi că condiţia de aplanetism (a lui Abbe) e satisfăcută, avem:
n AB sin u — n' A'B' sin u',
unde n e indicele de refracţie al spaţiului-obiect; u e înclinarea maximă a razelor cari pleacă din punctul-obiect A, considerat pe axa optică (adică unghiul sub care se vede din A raza pupilei de intrare).
Condiţia de separare e satisfăcută dacă n sin u ^	1,22 X
AB-
2	n' sin u'
de unde rezultă că două puncte-obiect A şi B, situate într-un plan-obiect la distanţă finită, sînt separate dacă distanţa lineară dintre ele e cel puţin egală cu:
1,22	X y 2 n sin u
în această relaţie, y măsoară puterea separatoare, determinată de fenomenul de difracţie; se exprimă în aceeaşi unitate de măsură ca şi lungimea de undă X.
In cazul unui instrument care formează imaginea unui obiect de la infinit (de ex. o lunetă, un telescop, un obiectiv fotografic pentru peizaje), condiţia de aplanetism devine: uR — n' A'B' sin u', unde u e distanfa unghiulară a punctelor A, B, şi R e raza pupilei de intrare.
Condifia de separare e satisfăcută dacă: uR ^	\,22X
2	n' sin u'
de unde rezultă că două puncte-obiect A şi B, situate la infinit, sînt separate dacă distanfa, unghiulară dintre ele e cel pufin egală cu:
1,22 X s~ 2 R
în această relafie, 8 măsoară puterea separatoare, determinată de fenomenul de difracfie; se exprimă în radiani (A, şi R se exprimă în aceleaşi unităfi de măsură). Măsurată în secunde (sexagezimale), puterea separatoare are valoarea:
120
în cazul'unui instrument optic în care se priveşte cu ochiul, aberafiile fiind corectate, puterea separatoare e determinată de o parte de fenomenul de difracfie, iar de altă parte de acuitatea vizuală (puterea separatoare a ochiului) şi de caracteristicile de mărire ale instrumentului.
în cazul microscopului, distanfa lineară y dintre două puncte, cele mai apropiate, situate în planul-obiect, şi cari au imagini distincte, e:
1.22	X
y —-------------,
2	n sin u
unde n sin u e deschiderea numerică a microscopului. Acuitatea vizuală (puterea separatoare a ochiului) 1', sau 3-10"4 rad, fixează o distanfă lineară minimă yo, dată de relafia:
3•10-4	, f
^0=—^— =3.10-4-/,
în care cp e puterea microscopului şi f e distanfa focală a microscopului.
Puterea separatoare se măsoară prin valoarea cea mai mare dată de cele două diştanfe lineare y şi yQ.
în cazul lunetei, distanfa unghiulară e" dintre două puncte, cele mai apropiate, cari se văd distinct prin lunetă, e:
120"
2iîmm '
Acuitatea vizuală (puterea separatoare a ochiului) de 60", împreună cu grosismentul G al instrumentului, fixează o distanfă unghiulară minimă 8g, dată de relafia:
60"
£"o- q
Puterea separatoare se măsoară prin valoarea cea mai mare dată de cele două diştanfe unghiulare e" şi Eq.
în cazul unui instrument care funcfionează cu un ecran, aberafiile fiind corectate, puterea separatoare e determinată de o parte de fenomenul de difracfie, iar de altă parte, de structura granulară a ecranului care primeşte imaginea reală dată de instrument. De exemplu, în cazul obiectivului fotografic, distanfa lineară y dintre două puncte, cele mai apropiate, situate în planul-obiect, şi cari au imagini distincte, e:
1.22	X
y ~7n' sin u' ’
Placa fotografică fiind în apropierea focarului-imagine 2 sin u's& f&Djf— 1/7V, unde D e diametrul obiectivului, f e distanfa
Caracteristică optica
448
Caracferisfică opfica
focală a obiectivului, D/f—1/N e deschiderea relativă. Cum n' =1, placa fotografică fiind scăldată în aer şi punînd X, = 0,5p,, relafia devine y = 2V’0,6 (jx). Pe de altă parte o imagine, fie ea chiar punctuală, care se formează pe un grăunte al emulsiunii fotografice, îl impresionează pe întreaga sa suprafafă; deci diametrul imaginii e cel pufin egal cu al grăuntelui de emulsiune.
Pentru clişee din cari se realizează pozitive fotografice mărite mult se folosesc emulsiuni cu grăunfi cari au o mărime de ordinul a 10 [i. în acest caz, puterea separatoare e detsr-minată de mărimea grăunfilor emulsiunii; e deci necesar ca y' (limita de separare, datorită difracfiei) să nu depăşească ordinul de mărime (10 |i) al grăunfilor emulsiunii, adică y = 0,6*iV^10 sau AT-^16, condifie care în general e satisfăcută.
Pentru clişee obişnuite, observate cu ochiul liber (sau cu o lupă), e necesar ca cercul de difuziune să fie văzut de ochi sub un unghi mai mic decît 60".
Cîmp e regiunea din spafiu în care se pot găsi obiecte ale căror imagini pot fi formate de instrumentul optic. Uneori această regiune se numeşte cîmp spafial, iar cîmpul în adîncime e adîncimea cîmpului spafial, măsurată în lungul axei optice, şi cîmpul în lăfime e lăfimea cîmpului spafial, măsurată în planul-obiect, perpendicular pe axa optică. Dacă planul-obiect e depărtat (teoretic la infinit), se consideră lăfimea unghiulară; în acest caz, cîmpul e unghiular.
Valoarea unui instrument optic nu depinde numai de dimensiunile şi calitatea imaginilor pe cari le dă, ci şi de cîmpul instrumentului.
Pentru ca un punct să se găsească în cîmpul instrumentului e necesar ca o parte din razele fasciculelor de lumină, provenite de la acest punct, să străbată instrumentul şi să ajungă la elementul receptor (ochi, placa fotografică, etc.).
Fasciculele de lumină provenite de la diverse puncte sînf limitate de diferite diafragme ca, de exemplu, armaturile pieselor optice, fuburile instrumentelor, etc., cum şi de diafragme propriu-zise, constituite din ecrane opace cu deschideri circulare centrate pe axă, introduse în interiorul instrumentului cu scopul de a opri fie razele cari nu intervin direct la formarea imaginilor (ca, de ex., razele reflectate sau difuzate de părfi le metalice), fie acele raze cari (fiind prea înclinate sau depărtate de axa optică) ar produce aberafii inadmisibile.
Unei astfel de diafragme Di (v. fig. VI), din interiorul instrumentului, îi corespund în spafiul-obiect o deschidere circulară conjugată Ai, numită pupilă-obiect, iar în spafiul-imagine una Ai»
Spat/u - imagine
Spaţiu-obiect
Instrument
iT
îl
VI.	Putere separatoare.
D1( D2i D|J diafragme; Ajf A2, A/J diafragme transportate în spafiul-obiect A'j, A'2, A'l) diafragme transportate în spaţiul-imagine.
numită pupilă-imagine (Dx e imaginea lui Al dată de partea instrumentului care precede diafragma, iar Ai e imaginea lui D\ dată de partea posterioară a instrumentului; AJ e imaginea lui Ai dată de întregul instrument). Pupila-obiect P, care e văzută din centrul planului-obiect A sub cel mai mic unghi, se numeşte pupila de intrare; diafragma corespunzătoare se numeşte diafragmă de deschidere, iar pupila-imagine respectivă se numeşte pupilă de ieşire. Fasciculele de lumină sînt limitate, la intrarea
în instrument, de pupila de intrare, iar la ieşirea lor din instrument, de pupila de ieşire; diafragma de deschidere determină deschiderea fasciculelor de lumină, utile.
Dacă un punct M din planul-obiect se găseşte în apropiere de A (centrul planului-obiect), fasciculul luminos provenit din M şi mărginit de pupila de intrare P va fi egal cu fasciculul provenit din A şi va traversa, ca şi acesta, întregul instrument; se spune că punctul M e în cîmpul de plină deschidere (sau de plină lumină). Dacă punctul M se depărtează de A astfel încît fasciculul de lumină care traversează pupila de intrare e oprit parfial de o altă diafragmă, punctul M se găseşte în cîmpul de deschidere redusă. Dacă punctul M e prea depărtat de A, astfel încît întregul fascicul de lumină e oprit de o diafragmă, el nu mai poate fi explorat cu instrumentul; în acest caz el nu face parte din cîmpul instrumentului.
Ansamblul cîmpului de plină deschidere şi al cîmpului de deschidere redusă constituie cîmpul total.
Dacă pupila de intrare e sensibil punctuală, fasciculele de lumină utile sînt practic reduse la raza mijlocie şi penfru ca un punct M să facă parte din cîmpul instrumentului e necesar, în acest caz, ca raza mijlocie MP să treacă prin inferiorul cercurilor Ai, A2f" (v* fig. VII). Cîmpul e limitat de cercul Aj^, numit lucarnă de intrare, care se vede din centrul pupilei de intrare P sub unghiul cel mai mic; diafragma corespunzătoare se numeşte diafragmă de cîmp (DL), iar cercul Al» imaginea lucarnei
de intrare dată de întregul aparat, se numeşte lucarnă de ieşire.
VII. Cîmp lateral; pupilă de intrare punctuală.
VIII. Cîmp lateral; pupilă de intrare largă.
Dacă pupila de intrare nu e punctuală şi are raza jt şi lucarna de intrare L are raza X (v. fig. VIII), punctul M seva găsi: în cîmpul de plină deschidere, dacă MA^.M\A, şi în cîmpul de deschidere redusă, dacă MA^M^A] dacă MA~>MA^ punctul M nu se găseşte în cîmpul instrumentului.
Cînd pupila de intrare e sensibil punctuală şi planul-obiect e la distanfă finită (cazul microscoapelor şi în general al instrumentelor focale), rezultă următoarele relafii de calcul pentru cîmpul linear al instrumentului: 7 r — 2 AM\\ r = Xpll.
Dacă planul-obiect e depărtat, teoretic la infinit (cazul lunetelor şi, în general, al instrumentelor afocale), cîmpul unghiular
2	co al instrumentului se calculează din relafia tg co = X/l.
Cînd pupila de intrare nu e punctuală şi planul-obiect e la distanfă finită, rezultă următoarele relafii de calcul pentru cîmpurile lineare ale instrumentului:
Pentru cîmpul de deschidere mijlocie, 2 r2 =2 AM$ r2 — Xpjl.
Penfru cîmpul de plină deschidere, 2 ri=2 AM\\
1)1
2	r3 = 2 AM$.
Dacă planul-obiect e la infinit, relafiile de calcul pentru cîmpurile unghiulare ale instrumentului sînt următoarele:
Penfru cîmpul total, r3 = r2 +7tJ
Caracteristica
449
Caracteristica cailor de aeraj
Pentru cîmpul de deschidere mijlocie, 2co2: tgc= A,// (limita raportului r^p cînd p-*oo).
Pentru cîmpul de plină deschidere, 2 coi: tg coi=(A. — jt)// (limita raportului r\/p cînd p-+ oo).
Pentru cîmpul total, 2 C03: tg C03 = (A. -f jt)// (limita raportului r$p cînd p->oo). —
Calcule analoge permit determinarea cîmpurilor în spafiul-imagine, numite cîmpuri aparente; ele sînt numite astfel spre a le distinge de cîmpuriie reale (din spafiul-obiect).
între cîmpuriie lineare reale 2r\, 2 r2, 2 şi cîmpuriie lineare imagine 2 r\, 2r'2l 2r'3 există următoarea relafie:
- ^2 = ^ - (3 ri r2 r3 '
în care (3 e mărirea instrumentului (focal) corespunzătoare pentru punctele conjugate A (centrul planului-obiect) şi A1 (centrul planului-imagine).
De asemenea, între cîmpuriie unghiulare reale 2 coj, 2 C02,
2	CO3 şi cîmpuriie unghiulare imagine 2 co'i, 2 co(2, 2 cof3 există relafia:
tg co'i _ tg	co'2 _ tg 00	3 _ ^
tg (Oi tg	C02 tg 0)3
în care G e grosismentul instrumentului (afocal).
Claritatea unui instrument optic la care se observa cu ochiul, şi în care obiectul are un diametru aparent sensibil, e raportul dintre iluminarea E’ a imaginii retiniene obfinute cu instrumentul şi iluminarea E a imaginii retiniene obfinute fără instrument (cu ochiul liber): C = E'/E.
Pentru a-stabili expresia generală a clarităfii se consideră că pozifia ochiului e astfel, încît condifiile de folosire a luminii emergente sînt optime. Cînd pupila de ieşire a instrumentului e reală, pupila ochiului se aşază în planul pupilei de ieşire (în cazul unui cîmp aparent mare, e de preferat ca centrul de rotafie	al	ochiului	să coincidă	cu centrul	pupilei de	ieşire).	Dacă
pupila	de	ieşire	e virtuală,	ochiul se	aşază	cît	mai	aproape
de ultimul dioptru de ieşire al instrumentului.
Pozifia ochiului fafă de instrument fiind jjptimă, se pot prezenta două cazuri, după cum diametrul co al pupilei de ieşire a instrumentului e mai mare sau mai mic decît diametrul 2 £ al pupilei ochiului.
Dacă co^>2 Q, pupila ochiului e acoperită în întregime de lumina emergentă; în acest caz, iluminările E' şi E au valorile: E‘=kB’Q2 şi E = kB q2, unde k e o constantă caracteristică a ochiului, B e strălucirea obiectului privit, B' e strălucirea imaginii date de instrument.
Expresia clarităfii instrumentului e:
Dacă co<2 Q, pupila ochiului nu e acoperită în întregime de fasciculele de lumină emergente; în acest caz, iluminările E' şi E au valorile:
E'=kB' (o2 şi E~kB q2,
Iar expresia clarităfii e
E-B\nJ
Rezultă că valoarea clarităfii e cu atît mai mică, cu cît pupila de ieşire e mai mică.
Cînd obiectul nu are un diametru aparent sensibil, obiectul apare ca un punct luminos, atît cînd e privit cu instrumentul, cît şi cînd e prlwW cu ochiul liber. în acest caz, o singură celulă sensibilă a retinei e impresionată, iar sensafia luminoasă depinde numai de fluxul luminos care pătrunde în ochi. Claritatea C' a instrumentului e raportul fluxurilor luminoase cari
pătrund în ochi, O' cînd se priveşte cu instrumentul, şi <3> cînd se priveşte cu ochiul liber: C' = 0'/3>.
Dacă obiectul are un diametru aparent sensibil, în ochi pătrunde un flux <&,a — E’A,l cînd se priveşte cu instrumentul (£' fiind iluminarea imaginii retiniene avînd aria A1) şi <$>a = EA, cînd se priveşte cu ochiul liber (E fiind iluminarea imaginii retiniene avînd aria A).
Fiindcă între G (grosismentul instrumentului) şi ariile At A' există relafia G2 — A'IA, rezultă O' p1
-r-— = -jr * G2 “ CG2.
E
Relafia e valabilă oricari ar fi dimensiunile obiectului. Dacă aceste dimensiuni sînt foarte mici, astfel încît numai
o	singură celulă sensibilă a retinei e impresionată, raportul	e egal cu claritatea C' şi deci; C' = CG2, adică
claritatea unui instrument optic la care se observă cu ochiul e de G2 mai mare cînd se priveşte un obiect cu diametrul aparent practic nul, decît în cazul cînd se priveşte un obiect cu diametrul aparent sensibil. De asemenea se obfine
îi
E A’ ’’ A '
adică claritatea unui instrument optic la care se observă cu ochiul — în toate cazurile — e dată de raportul fluxurilor luminoase cari impresionează o celulă sensibilă a retinei, cînd se priveşte obiectul cu instrumentul, şi cînd se priveşte obiectul cu ochiul liber.
Claritatea convenfională Cc a unui instrument optic la care se observă cu ochiul se măsoară prin pătratul diametrului pupilei de ieşire: Ce = co2. Claritatea convenfională se foloseşte pentru instrumentele optice la cari — în condifiile reale de folosire — diametrul pupilei de ieşire e mai mic decît al pupilei ochiului.
1.	Caracteristică. 3. Fiz., Tehn.: Reprezentare grafică- sau expresie analitică a dependenfei dintre anumite mărimi importante ale unui sistem fizicochimic sau tehnic, în condifii date de funcfionare a acestuia.
Dacă nu există, ambiguitate, caracteristica e numită după sistemul la care se referă (de ex. caracteristică de arc electric).
Dacă două mărimi legate prin relafia considerată intervin în egală măsură în caracterizarea sistemului tehnic respectiv, caracteristica e numită prin perechea de mărimi corespunzătoare sau prin natura fenomenului fizic la care se referă (de ex. caracteristica tensiune-curent sau: caracteristica magnetică a unei maşini electrice), iar cînd e nevoie, şi prin condifiile de funcfionare respective (de ex. caracteristica în sarcină a generatorului electric).
Uneori dacă relafia exprimă dependenfa bnei anumite mărimi a sistemului tehnic considerat, de una sau de mai multe variabile independente, caracteristica e numită prin mărimea respectivă (de ex. caracteristica de directivitate a unei antene).
Dacă relafia exprimă modul în care una dintre diferitele mărimi ale unui sistem tehnic depinde de o anumită variabila independentă, hotărîtoare pentru caracterizarea stării sau funcfionării sistemului, caracteristica e numită adeseori după această din urmă variabilă (de ex. caracteristica de frecvenfă a unui amplificator electronic).
2.	~a căilor de aeraj. Tehn.: Curbă care reprezintă pierderile de presiune în circulafia aerului, înfr-o cale de aeraj de zidărie tencuită neted sau într-un burlan de tablă (cu diametru mare), în funcfiune de vitesa sau de debitul aerului. Se determină (în mm col. apă) din relafia
0,8 Lv2 _ 0,8 LQ2 16X1012 D	’	*2	'
29
Caracferisfica conductelor de apă
450
Caracferisfică de direcfivîfafe
în care L (m) e lungimea căii de aeraj, v (m/s) e vitesa de circulafie a aerului, D (mm) e diametrul căii de aeraj şi Q (m3/s) e debitul aerului.
în cazul unei conducte de aer comprimat, caracteristica se determină (în mm col. apă) din relafia
|3y lv2
h = [-
sau (în kgf/cm2) din relafia
|3y h2'
D
A p =
10000 a
12,5 pY GH D5
în cari l (m) e lungimea conductei, v (m/s) e vitesa aerului,
Y	(kgf/m3) e greutatea specifică a aerului, D (mm) e diametrul conductei, G (kg/h) e debitul orar, iar p =2 (V2)1 ~'9 G e un coeficient care se găseşte şi în tabele.
î. ~a conductelor de apă. M$..* Curbă care exprimă relafia dintre debitul de apă dintr-o conductă şi pierderile de presiune provocate de circulafia apei. Această curbă, care se figurează înscriind debitul Q pe axa absciselor şi pierderile da presiune H pe axa ordonatelor, e o parabolă avînd axa ordonatelor drept axă de simetrie, deoarece H e proporţional cu pătratul debitului apei.
Pierderile se determină din relafia:
7)2	l v2y
l	Q2Y
# = 0,002-^ =0,024 2^) Y=0,00123-
în care l e lungimea totală a conductei (în care intră lungimea reală a traseului, plus lungimile echivalente pentru pierderile specifice la supape, coturi, robinete, menfinerea masei de lichid în mişcare), Q e debitul, v (m/s) e vitesa de circulafie a lichidului, . Y(kgf/dm3) e greutatea specifică a lichidului, D (m) e diametrul conductei; dacă lichidul confine particule solide, se consideră
H' = H + 0,008
D2
unde 8 e confinutul procentual de material solid în suspensie (în greutate). în conductele vechi, murdare, coeficienfii numerici cari intră în formula H au valori mai mari.
Circulafia unui lichid printr-o conductă se poate obfine numai dacă între punctele de pornire şi de sosire ale conductei e o diferenfa de nivel mai mare decît H (respectiv H') său dacă se foloseşte o pompa care să realizeze o presiune mai mare decît H (respectiv H’). Sin. Caracteristica unei refele de apă, Curbă caracteristică pentru o conductă de apă sau pentru o refea de apă.
2.	^ de amplitudine. Telc.; Reprezentare grafică a variafiei nivelului de ieşire a unui cuadripol nelinear în funcfiune de nivelul de intrare — la o frecvenfă dată. Se utilizează, în general, pentru cua-dripoli activi (amplificatoare, repetoare — v. fig. —, etc.), nivelurile fiind exprimate în unităfi logaritmice (neperi sau decibeli) în raport cu un nivel de referinfă. Se reprezintă uneori variafia cîşfigului amplificatorului în funcfiune de nivelul de intrare.
a ~ de arc electric. E/f.; Reprezentare grafică a relafiei nelineare dintre tensiunea aplicată electrozilor unui arc electric şi intensitatea curentului electric care străbate arcul.
. V. sub Arc electric.
4,	~ de directivitate. F/z., Telc.: Expresie analitică sau reprezentare grafică a modului în care depinde de orientare
o	mărime care descrie radiafia în spafiu a undelor acustice, radioelectrice, luminoase, etc., de către o sursă de radiafii
Caracteristica de amplitudine a unui repetor telefonic.
Nj) nivel de ieşire (în neperi); Ne) nivel de intrare (în neperi).
(difuzor, antenă, lampă, etc.),— respectiv colectarea din spafiu a acestor unde de către un receptor corespunzător (microfon, antenă, fotocelulă, etc.). în primul caz, caracteristica se mai numeşte şi caracterisiică de radiaţie sau caracteristică de em/~ siune. Exemple;
Caracferisfica de directivitate a unei antene (v.), la care orientarea e dată prin azimutul qp şi unghiul de elevafie 5, iar mărimea caracteristică e tensiunea cimomotoare (v.) relativă (raportată la valoarea ei maximă corespunzătoare direcfiei principale de radiafie). Uneori această mărime, e tensiunea cimomotoare în volfi penfru puterea radiată de 1 kW, sau puterea aparentă în procente din puterea maximă (coeficientul de directivitate relativ), ori cîştigul fafă de radiatorul isotrop.
Se reprezintă, fie în coordonate polare (v. fig. I) — o caracteristică în plan orizontal sau pentru unghi de elevafie
I. Caracteristici de directivitate ale unei antene rombice, reprezentate în coordonate polare.
a) caracferisfica în planul vertical care confine direefia principală de radiafie (cp = 0°); b) caracteristica pentru unghi de elevafie constant (5 = 20°).
constant, şi una în planul vertical trecînd prin direefia de radiafie maximă, — fie în coordonate cartesiene (v. fig. II), fie sub
II. Caracteristici de directivitate ale unei antene rombice, reprezentate în coordonate cartesiene. a) caracteristica în planul vertical care confine direefia principală de radiafie (cp = 0°); b) caracteristica pentru unghi de elevafie constant (6 = 20°).
forma unei diagrame cu coordonate speciale qp şi 5 (v. fig. III). Se poate reprezenta, mai plastic, sub forma de model în spafiu.
Caracteristica de radiafie a unei antene se poate calcula cunoscînd repartifia curenfilor în elementele conductoare cari compun antena. Ea se poate construi experimental: prin măsurarea cîmpului în jurul antenei montate, la distanfă suficient de mică penfru ca particularităfile de propagare să aibă un
Caracteristică de emisiune
451
Caracteristică de frecvenţă
rol neglijabil; — prin măsurarea cîmpului în jurul unei antene amplasate pe un teren de experienţă; în acest caz, de obicei se reduce antena la jumătate din ea, suprafaţa solului (meta-
la frecvenfe mari de regiuni în cari mărimea considerată creşte sau scade relativ repede. Uniformitatea caracteristicii de frecvenfă în intervalul arătat e necesară pentru asigurarea unei calităfi corespunzătoare a transmisiu-nii în banda de frecvenfe dorită (distorsiuni de frecvenfă cît mai mici).
		- -i	 i i		 n 1/
		i i i	/l
		i i i —,—|		/1 / 1 / t 	1_
^—		0,7%•	7555tk	i 1 			 . . 1
KHz
70 -60 -50 -W -30 -20 -10	0 10 20 30 W 50 60 70
III. Caracieristica de directivitate a unei antene rombice.
lizată eventual) servind ca plan de simetrie; aparatul de măsură se fine imobil şi se roteşte antena; — în laborator, pe o machetă redusă, la scară, lucrîndu-se cu oscilafii radioelectrice a căror lungime de undă e redusă la aceeaşi scară (de ex. un pilon de 100 m, în unde hectometrice, poate fi studiat pe o machetă de 1 m, în unde metrice).
Caracteristica de directivitate a unei refele de antene. V. sub Refea de antene.
Caracteristica de directivitate a unui traductor elecfro-acusfic, care reprezintă variafia răspunsului traducforului, în funcfiune de direefia sunetului radiat sau incident într-un anumit plan şi pentru o anumită frecvenfă. Această reprezentare se face în coordonate polare, în polul respectiv găsindu-se totdeauna traductorul electroacustic. Cunoaşterea caracteristicii de directivitate permite amplasarea judicioasă a difuzoarelor, astfel încît să se obfină efectul dorit (cîmp sonor uniform sau directivitate pronunfată), cum şi amplasarea microfoanelor la capfarea sunetului, în funcfiune de caracteristicile încăperii în care are loc captarea sunetului.
î. ~ de emisiune. V. sub	Caracteristică	de	directivitate.
2.	~ de frecvenfă. Telc.: Reprezentare	grafică	a	variafiei
uneia dintre mărimile utilizate pentru caracterizarea unui sistem de transmisiune, în funcfiune de frecvenfă.
Cînd caracteristica de frecvenfă se prezintă pentru mărimea care descrie „răspunsul" unui circuit (de ex. tensiunea la bornele de ieşire ale unui cuadripol) în condifii de alimentare (atac) constante (de ex. cu tensiune aplicată constantă la bornele de intrare), ea e numită şi curbă de răspuns. în loc de frecvenfă / se alege uneori ca variabilă independentă pulsafia co~2k}, iar mărimea reprezentată e dată în unităfi logaritmice (neperi sau decibeli). în teoria sintezei circuitelor, utilizată în telecomunicafii şi în automatică, caracteristica de frecvenfă F (j co) e un caz particular al funcfiunii de transfer (v.) F (s), în care variabila complexă 5 = a + ;co e pur imaginară (s = jco).
în general, caracferisfica de frecvenfă cuprinde un interval de frecvenfe în care mărimea considerată e practic constantă (plaja sau palierul caracteristicii), încadrat la frecvenfe mici şi
f2 0.7fo 3
II.	Caracteristicile de frecventa ale unor linii în cablu.
a)	caracteristica atenuării kilometrice a unui cablu de 1,4 mm Cu, pupinizat mijlociu;
b)	caracteristica defazării unei lin ii omogene (J3) şi pupinizafe (j3p); c) caracteristica jmpedanfei a unui cablu nepupinizaf (ZN) şi
a unui cablu pupinizat Z^).
Icosf \_______
Zsintf
Zn
*Zp
Lărgimea de bandă a caracteristicii de frecvenfă e diferenfa ^f=fmax~~fmina^ecwenfelor la cari mărimea considerată depăşeşte cu o anumită abatere limită (de obicei ±3dB) o valoare de referinfă (corespunzătoare fie unei anumite frecvenfe
/O	/min <Î0<fmax	•
fie maximului sau minimului din „plaja" caracteristicii).
După mărimea reprezentată, se deosebesc :
Caracteristica atenuării u-nei linii omogene (v.fig./), pupinizate (v. fig. II a), a
			A	rv \				
	\f/			\			—	r« ’ /
	\1 j			V				/
	/							/
								/
	A							
	j			/			j	
								
7 8
9 10 n 12 13 14 15 16 kHz a
	/î 1 / i | j | *
r~—i t 1 / 1 /	p f * m ’02 7002 b
III.	Caracteristicile de frecvenfă ale unui filtru trece-bandă.
a)	caracteristica atenuării; b) caracteristica defazării.
unui filtru (v. fig. III a) sau a unui cuadripol oarecare; caracteristica defazării unei linii omogene şi pupinizate (v. fig. II b),
sem>
liniilor
omogene. ac ) atenuarea unui circuit de 1,2 mm Cu, în cablu; af ) atenuarea unui circuit de 1 mm Cu pe linie aeriană.
IV.	Caracferisfica cîştigului amplificatorului de grup.
1) cîştig fără reacfiune negativă;
2) cîştig cu reacfiune negativă.
0.1 Q6 10	18	22	2,6	f*
Caracteristica echivalentului unei căi telefonice.
a unui filtru (v. fig. III b), etc.; caracteristica cîştigului unui amplificator sau repetor de telecomunicafii (v. fig. IV); caracteristica echivalentului unei căi telefonice (v. fig. V); caracteristica im-pedanfei caracteristice a unţei linii (v. fig. II c), sau a unui cuadripol oarecare; etc.
După sistemul de transmisiune la care se referă, se deosebesc:
29*
Caracteristică de încărcare
452
Caracteristică de maşina
Caracteristica de frecvenfă a receptorului telefonic, caracteristica de frecvenfă a microfonului, caracteristica de frecvenfă a difuzorului, toate corespunzînd variafiei cu frecvenfă a randamentului electroacustic; caracteristica de frecvenfă a amplificatorului (v.) electronic; a antenei (v.); etc.
1.	~ de încărcare. St. cs.: Sin. Termen de încărcare. V. sub Clapeyron, ecuafia lui
2.	~ de maşină sau de transformator electric. Elt.: Relafie, reprezentată de obicei grafic, care descrie proprietăfile de funcfionare ale maşinilor şi transformatoarelor electrice,
Caracteristicele sînt utile pentru proiectarea anumitor părfi ale maşinilor sau transformatoarelor electrice (excitafie; reo-state, etc.) şi pentru cunoaşterea comportării acestora în exploatare. Se pot'obfine prin încercare la platformă (metoda directă) sau prin calcul (metoda indirectă, depredeterminara a caracteristicilor).
în metoda directă şi penfru anumite caracteristici, maşina sau transformatorul trebuie să funcţioneze în sarcină, ceea ce e greu de realizat la unităfi de putere mare, fiind necesare surse (sau refele) puternice de alimentare, reostate voluminoase, frîne, efc.
în metoda indirectă, caracteristicile se determină prin calcul grafic sau analitic, cunoscînd fie unele caracteristici ajutătoare (cele mai importante fiind caracteristica de mers în gol şi caracteristica de mers în scurt-circuit), uşor de obfinut prin metoda directă, chiar la unităfi de putere mare, fie anumite elemente constructive (în calculul de proiectare). în unele cazuri, la aplicarea metodei indirecte sînt suficiente datele din catalog sau cele de pe plăcufa de fabricafie a maşinii. Exemple:
Caracteristică generalizată: Sin. Caracteristică universală (v.).
Caracteristică normală: Sin. Caracteristică universală (v.).
Caracteristică universală: Caracteristică în care mărimile variabile sînt exprimate prin valorile lor relative (raportate la valorile nominale ale mărimilor respective). De exemplu caracteristica externă £/ = f(7) devine u = f(i) unde: u = UIUn e valoarea relativă a tensiunii; * = ///„ e valoarea relativă a curentului; U (V) e tensiunea la borne; Un (V) e tensiunea la borne nominală; /(A) e curentul de sarcină; în (A) e curentul de sarcină nominal. în această reprezentare, maşinile dintr-o aceeaşi serie de fabricafie au aproximativ aceleaşi caracteristici, independent de valorile nominale ale anumitor mărimi (putere, turafie, tensiune, etc.). Sin. Caracteristică generalizată, Caracteristică normală.
Caracteristică dinamica: Caracteristică stabilită în ipoteza variafiei rapide a unuia dintre parametri (sarcină, tensiune, rezistenfă, efc.), variabila independentă fiind de obicei timpul. Exprimă funcfionarea în diferite regimuri transitorii (scurtcircuit, pornire, inversare a sensului, etc.).
Caracteristică statică: Caracteristică stabilită în ipoteza că pentru fiecare punct al caracteristicii maşina se găseşte în regimul permanent sau stafionar de funcfionare.
Caracteristică magnetică:
Caracteristica O = f (9), în care O e fluxul util în circuitul magnetic (al unui pol) la mersul în gol (în lipsa reac-fiunii indusului); 9 etensiunea magnetomotoare (amperspi-rele) sau curentul înfăşurării de excitafie.
în calculul de proiectare, caracteristica magnetică se deduce de obicei cu ajutorul caracteristicii magnetice a inductorului şi al caracteristicii magnetice de trecere (v. fig. I).
100%
	
/	
/ / 2	
100%
I. Caracteristica magnetică a unei maşini electrice.
7) maşină puternic saturată; 2) maşină slab saturată.
Caracteristică magnetică parfială: Caracteristica <E>=f (9^), în care O e fluxul în circuitul magnetic, la mersul în gol, iar 0^ e căderea de tensiune magnetică (tensiunea magnetică sau amper-spirele parfiale) pentru diferite porfiuni ale circuitului magnetic (întrefier, dinfi, jug, etc,).
Caracteristica magnetică a inductorului: Caracteristica magnetică parfială <3>; = f (0^), în care O; e fluxul inductor (fluxul util plus fluxul de dispersiune); 0^ e căderea de tensiune magnetică în inductor (tensiunea magnetică sau amperspirele inductorului).
Caracteristică magnetică de trecere: Caracteristica magnetică parfială = f (9^), în care e fluxul util (care parcurge indusul); 9U e căderea de tensiune magnetică în întrefier şi în circuitul magnetic al indusului.
Caracteristică de magnetizare: Sin. Caracteristică magnetică.
Caracteristica cuplului: Caracteristica M = f (7), în care M e cuplul electromagnetic, sau cuplul la arbore; / e curentul de sarcină. în general se poate admite că cuplul e proporfional cu curentul de sarcină, M~kl (maşini derivafie de curent continuu, maşini derivafie de curent alternativ trifazat şi maşina asincronă — pentru turafii nu prea depărtate de turafia sincronă) sau proporfional cu pătratul curentului de sarcină, M — kl2 (maşini nesaturate serie de curent continuu sau alternativ, maşini cu repulsie).
în primul caz, maşina are caracteristică mecanică „naturală" (v.) rigidă; în al doilea caz, suplă.
Caracteristică mecanică: Caracteristica n = i(M) penfru o maşină sau penfru un agregat electric compus din mai multe maşini, în care n e turafia maşinii sau a agregatului; M e cuplul electromagnetic sau cuplul la arbore.
Caracteristicile mecanice sînt folosife, în special, la studiul funcfionării în regim de motor. Cunoaşterea caracteristicii mecanice permite alegerea motorului sau a agregatului potrivit pentru o acfionare dată. Comportarea motorului sau a agregatului e dată de rigiditatea caracteristicii i?=— dM/dn.
II, Caracteristici mecanice suple, a) motor serie; b) motor asincron cu rezistenfă mare în rotor.
M
lll.	Caracteristici mecanice rigide.
a)	motor sincron, n=consf., R—oo;
b)	motor derivafie fără rezistenfe în
circuitul rotoric.
Se deosebesc caracteristici cu rigiditate mică (v. fig. II) (caracteristici suple sau „tip serie") şi caracteristici cu rigiditate mare (v. fig. lll) (caracteristici rigide sau „tip derivafie").
Caracteristica mecanică „naturală" a motoarelor electrice: Caracteristica mecanică a unui motor, stabilită în cazul funcfionării sale în condifiile în cari a fost proiectată şi construită maşina (în condifii nominale).
Caracteristica mecanică „artificială" a motoarelor electrice: Caracteristica mecanică a unui motor, stabilită în cazul modificării unuia sau a mai multora dintre parametrii electrici sau magnetici ca, de exemplu: introducerea de rezistenfe suplementare, modificarea tensiunii, a frecvenfei sau a fluxului, folosirea
Caracteristică de releu telefonic
453
Caracteristică de releu telefonic
unor scheme speciale de montaj (în combinafie cu maşini electrice, rezistenfe, inductanfe sau capacităfi suplementare).
Caracteristicile mecanice artificiale arată atît variafia rc = f (M), cît şi posibilităfile de reglare a turafiei la un cuplu rezistent dat.
Caracteristică de reostat: Caracteristică mecanică artificială obfinută prin introducerea unor rezistenfe suplementare în circuitul principal al maşinilor electrice (de ex. în circuitul indus al maşinilor de curent continuu, în circuitul roforic al maşinilor asincrone cu inele, etc.).
Caracteristică de turajie. 1: Caracteristica n = f(7) în care n e turafia maşinii, 7 e curentul de sarcină. Are aceeaşi utilizare şi înlocuieşte uneori caracteristica mecanică.
Caracteristică de turaţie. 2: Sin. Caracteristică mecanică (ac-cepfiune ieşită din uz).
Caracteristică de vitesă: Sin. Caracteristică de turafie.
Caracteristica limită a motorului serie: Caracteristica mecanică sau de turafie a motorului serie de curent continuu, în ipoteza teoretică că rezistenfă circuitului (indus, poli auxiliari şi de excitafie) e nulă, ceilalfi parametri electrici şi magnetici rămînînd neschimbafi.
Se foloseşte pentru construirea unor caracteristici mecanice artificiale ale motorului.
Caracteristica în gol a generatoarelor electrice: Caracteristica Uq— i(ie) pentru w = const., în care Uq e tensiunea la bornele generatorului, la mersul în gol (curent de sarcină zero); Recurentul de excitafie; n e turafia (v. fig. /V). Ea se ridică numai pentru generatoare cu excitafie separată sau derivafie. La generatoarele cu excitafie separată, tensiunea Uq e egală cu forfa electromotoare a generatorului; la generatoarele cu excitafie derivafie, înfre aceste două mărimi există o diferenfă neglijabilă (egală cu căderea de tensiune produsă de curentul de excitafie).
Caracteristica în gol a motoarelor electrice: Caracteristica n,Q — \ (ie) pentru 77 = const., în care uq e turafia de mers în gol a motorului; ie e curentul de excitafie; U e tensiunea indusului. Ea se ridică numai pentru motoare cu excitafie separată sau derivafie.
Caracteristica în sarcină a generatoarelor electrice: Caracteristica U — \ (ie) pentru / = const. şi ^ = const., în care 77 e tensiunea la borne; iee curentul de excitafie; I e curentul de sarcină; n e turafia (v. fig. V).
Caracteristica în gol (v.) e un caz particular de carateristică în sarcină (cazul 7 = 0).
Caracteristica externă a generatoarelor şi a transformatoarelor electrice: Caracteristica U = f (/) pentru rc = const. (la generatoare), r^=const.
(la generatoare), qp = const. (la generatoare de curent alternativ şi la transformatoare), în care U e tensiunea la borne; 7 e curentul de sarcină; ft e turafia; re e rezistenfă circuitului de excitafie; qp e defazajul exterior (cos qp e factorul de putere al sarcinii).
Pentru generatorul de curent continuu cu excitafie separată ?i pentru generatorul sincron, condifia r^ = const. e echivalentă cu R —const., ie fiind curentul de excitafie.
u
'e
/V. Caracteristicile în gol U0 sa = f (f'e), ale unui generator de curent continuu la diferite turafii.
U(V)
Caracteristica internă a generatoarelor electrice: Caracteristica £ = f (7) pentru n = const., r^ = const. şi qp^ = const. (pentru generatoare de curent alternativ), în care E e tensiunea electromotoare în sarcină; qpt- e defazajul interior (între E şi 7); n e turafia; re e rezistenfă circuitului de excitafie.
Caracteristica de reglare a generatoarelor electrice: Caracteristica ie = i (7) pentru 7/=const., ^ = const. şi qp = const. (pentru generatoare de curent alternativ), în care ie e curentul de excitafie; 7 e curentul de sarcină; U e tensiunea la borne; n e turafia; qp e defazajul exterior. Ea se ridică numai la generatoare cu excitafie separată sau derivafie.
Caracteristica de scurt-circuit a generatoarelor electrice: Caracteristica 7 = f(Q pentru n = const. şi 77=0, în care ie e curentul de excitafie; 7 e curentul de sarcină; U e tensiunea la borne; n e turafia (v. fig. V/),
în timpul încercării, bornele circuitului principal (indus) sînt legate în scurt-circuit (77 = 0). La generatorul cu excitafie derivafie sau serie de curent continuu, excitafia trebuie alimentată de la o sursă separată.
Caracteristică de scurt-circuit:
Caracteristica l\—i (7/i)sau 72=qp (7/i), la motorul asincron (respectiv la transformator) pentru 7/2 = 0 şi n — 0 (la motorul asincron), în care I\ e curentul statoric (respectiv curentul
primar); 72 e curentul roforic (respectiv curentul secundar); U\ e tensiunea aplicată statorului (respectiv la bornele primare);
VI. Caracteristica de scurt-circuit a unui generator de curent continuu J=f (i); n=const.
V. Caracteristicile în sarcină a!e unuigeneratorde curent continuu.
VI!. Caracteristicile motorului asincron la funcfionarea în scurt-circuit. a) saturafie magnetică normaiă; b) saturafie magnetică puternică; î) tangenta în A; 2) tangenta în B.
7/2 e tensiunea la inelele rotorului (respectiv la bornele secundare); n e turafia motorului (v< fig. Vil).
La transformator, bornele secundare se leagă în scurt-circuit (7/2 = 0); la motoare, rotorul trebuie de asemenea scurt-circuitat (dacă are inele) şi imobilizat (calat, n — 0). Tensiunea de încercare nu trebuie să depăşească valoarea penfru care curenfii {hi h) ating valorile nominale (tensiunea de scurt-circuit) de obicei 5—10% din tensiunea nominală la transformatoare şi
15"'25% la motoare.
1.	~ de releu telefonic. Te/c.: Reprezentare grafică a variafiei forfei de atracfiune sau a forfei antagoniste (rezistente), care se exercită asupra armaturii unui releu telefonic, în funcfiune de una dintre variabilele cari descriu starea releului (lungimea întrefierului, tensiunea magnetomotoare, etc.), Se deosebesc;-
Caracteristică de transfer
454
Caracteristică de tub electronic
Caracteristica de atracfiune la amperspire constante, dată de curba de variafie a forfei de atracfiune P (forfa portantă) cu lungimea înfrefierului, pentru
o	valoare constantă a tensiunii magnetomotoare (a amperspirelor). Pentru un releu de tipul celui din fig./, caracteristica de atracfiune pentru 100, 200, 300, 400 ş\
500 Asp, are aspectul din fig. II a.
Caracteristica de atracfiune la întrefîer constant, dată de curba de variafie a forfei de atracfiune P a armaturii cu tensiunea magneto-
I. Releu telefonic (schemafic).
1) armatură mobilă; 2) bobină; 3) lamelă Inferioară; 4) lamelă superioară.
motoare (în amperspire), penfru o valoare constantă a întrefierului. Această caracteristică e o curbă crescătoare, cu panta cu atît mai mică cu cît întrefierul e mai mare. Pentru un releu
5X. y -/M-
Q.2 qy 0,6 0,8 1fnm
100 200 300 WG 600Mp
									
									
i n	 .	1 ■								
y									
y n *									
’J 7			~k						
									
q	H	S 0,3 (.^<*11		qv qs o,s ŢT/SZ			0,7 qs qs 1		
II. Caracteristicile releelor felefonice. a) caracteristici de atracfiune la amperspire constante; b) caracteristici de atracfiune la întrefier constant; c) caracteristica mecanică.
de tipul celui din fig. I, caracteristica de atracfiune are aspectul din fig. II b, pentru întrefieruri egale cu 5 = 0,2; 0,4; 0,6; 0,8 şi 1 mm.
Caracteristica mecanică, dată de curba de variafie a forfei antagoniste F a releului (a sarcinii), cu pozifia armaturii, de la pozifia de plecare din repaus, pînă la pozifia de atingere completă.
La releele nepolarizate, sarcina F e dată de forfa elastică e resortului antagonist, cum şi de diferitele rezisfenfe produse de închiderea sau deschiderea contactelor odată cu deplasarea armaturii.
La un releu de tipul din fig. / (cu lamele încastrate în O), caracteristica mecanică are aspectul din fig. II c, în care: 5 e deplasarea maximă a armaturii din pozifia inifială de repaus, pînă în pozifia finală, corespunzătoare atingerii miezului de fier; 6o e deplasarea armaturii la „mersul în gol" în care armatura trebuie să învingă numai forfa de întindere a resortului antagonist; Si e deplasarea armaturii din momentul în care braful ei atinge lamela inferioară de contact, pînă cînd aceasta, după încovoiere, se desprinde de pe suportul său S; 82 e
deplasarea armaturii din momentul precedent, pînă la închiderea contactului dintre cele două lamele (inferioară şi superioară); 83 e deplasarea armaturii din momentul închiderii contactului dintre lamele, pînă cînd lamela superioară se desprinde de pe suportul 5; 84 e deplasarea armaturii din momentul precedent şi pînă lâ atingerea armaturii releului de miezul de fier.
1.	Caracferisfică de transfer. Elt., Telc.: Reprezentarea grafică a dependenfei dintre o mărime de „ieşire" şi o mărime ds „intrare" ale unui sistem de transmisiune în condifii date, în cazul cînd mărimile considerate nu sînt de aceeaşi natură (de ex. dependenfa tensiunii de ieşire a unui microfon de intensitatea sonoră corespunzătoare) sau se referă la elemente diferite ale sistemului (de ex. dependenfa curentului dintr-o latură a unei refele electrice de tensiunea electromotoare din altă latură).
în televiziune se deosebesc:
Caracteristica de transfer, care e reprezentarea grafică a relafiei dintre strălucirea luminoasă şi amplitudinea semnalului electric corespunzător (pentru un fub videocaptor, de captare a imaginii, sau pentru un tub cinescop, de redare a imaginii).
Caracteristica totală de transfer, care e relafia dintre strălucirea captată şi strălucirea redată pentru întregul lanf de televiziune de la tubul videocaptor la tubul cinescop. Forma acestei caracteristici depinde de caracteristicile de transfer ale tubului videocaptor şi fubului cinescop şi poate fi modificată acfionînd asupra caracteristicii de răspuns a amplificatoarelor din lanful de televiziune. Astfel pot fi satisfăcute condifiile impuse de redarea tuturor treptelor de contrast pe imaginea recepfionată (v. Contrastul imaginii).
2.	~ de fub electronic. Telc.: Relefie, reprezentată de obicei grafic, care descrie proprietăfile de funefionare ale unui tub electronic în condifii de funefionare date. Se deosebesc caracteristici statice şi caracferisfici dinamice. Sin. Caracteristică de poliodă.
Caracteristică statică de tub electronic;
Relafie între curenfii şi tensiunile aplicate unor electrozi ai unui tub electronic, corespunzătoare regimului său static de funefionare, adică regimului în care sînt menfinute constante tensiunile aplicate (sau curenfii) celorlalţi electrozi.
După curentul care intervine în relafia considerată, se deosebesc:
Caracferisfica statică a curentului anodic ia, care e o funcfiune de tensiunile tuturor celor n electrozi ai fubului fafă de catod ia — f(ua, U2t'”t^n) — unde ua e tensiunea anodică — şi care are ca reprezentare o suprafafă într-un spafiu cu w+1 dimensiuni. Suprafafa caracteristică a curentului anodic se reprezintă obişnuit într-un spafiu cu trei dimensiuni, spafiul u , ua, *a~~Hg f''nc* tensiunea grilei de comandă, tensiunile celorlalţi electrozi fiind menfinute constante.
în aplicafii se utilizează diferite seefiuni ale suprafefei caracteristice a curentului anodic şi, în particular:
Caracteristica de anod a curentului anodic (numită şi carac-teristica anodică a tubului electronic), adică relafia dintre curentul anodic şi tensiunea anodică, tensiunile celorlalfi electrozi fiind menfinute constante,
Caracteristica de grilă a curentului anodic, adică relafia dintre curentul anodic şi tensiunea de grilă, tensiunile celorlalfi electrozi fiind menfinute constante.
Caracteristica la curent anodic constant e reprezentată grafic sub forma curbelor ia — const. în planul ua, #gf tensiunile celorlalfi electrozi fiind menfinute constante.
Caracteristica statică a curentului de grilă ig, care e o funcfiune de tensiunile tuturor electrozilor tubului fafă de catod
i	=f(^a, u2i "’iuy) ŞÎ care are ca reprezentare o suprafafă într-un
Caracteristică de turafie
455
Caracteristica injectorului
spafiu cu n+1 dimensiuni. în aplicaţii se utilizează secfiuni ale acestei suprafefe, cunoscute sub numele de caracteristicile statice ale curentului de grilă şi, în particular:
’ Caracteristica de anod a curentului de grilă, adică relafia dinfre curentul de grila şi tensiunea anodică, tensiunile celorlalţi electrozi fiind menfinute constante.
Caracteristica de grilă a curentului de grilă (numită şi caracteristica de grilă a tubului electronic) reprezintă relafia dintre curentul de grilă şi tensiunea de grilă, tensiunile celorlalţi electrozi fiind menfinute constante.
Caracteristica la curent de grilă constant, reprezentată grafic de curbele /g = const. în planul ua, ug, tensiunile celorlalfi electrozi fiind menfinute constante. Se reprezintă obişnuit în acelaşi plan cu caracteristica de curent anodic constant.
Ca mai sus se definesc şi caracteristicile statice ale celorlalfi electrozi: caracteristica statică a curentului de ecran, caracteristica statică a curentului de supresor, etc.
Caracteristică dinamică de tub electronic: Relafia dintre două mărimi variabile în timp, convenabil alese, cari descriu regimul dinamic de funcfionare a unui tub electronic, adică regimul în care tubul lucrează pe un circuit de sarcină dat sub acfiunea unei tensiuni de comandă variabilă în timp.
Caracteristica dinamică ia — uaa unui tub electronic exprimă grafic relafia dintre curentul anodic şi tensiunea anodică Ia un
tub electronic la tensiune de alimentare Ea constantă şi penfru un anumit circuit de sarcină dat (tensiunea de grilă fiind variabilă în timp).
Pentru trasarea unei astfel de caracteristici (v. fig. I) se determină întîi punctul static de funcfionare (punctul M). Prin eliminarea timpului între relafiile
A»<î=fiW:
Aua=f2{t)
se obfine ecuafia caracteristicii dinamice în jurul punctului M, considerat ca origine. Astfel, în cazul unor variafii sinusoidale, după cum sarcina tubului e constituită de o rezistenfă Ra, o
•nductivitate Lsau un transformator (cu sarcina rezis-tivă R2 şi raportul de transformare n\/ri2)t s
obfin ecuafiil
= -^A«a,
respectiv
respectiv
ii.—
(-)*■
' #2
Trebuie remarcat că, în ultimul caz, tubul lucrează pe rezistenţa r\ (a înfăşurării primare a transformatorului) în curent continuu, în timp ce penfru curentul alternativ sarcina e
^(a)V(^)V
Caracteristica dinamică ta — ug a unui tub electronic exprimă grafic relafia dintre curentul anodic şi tensiunea de grila la un tub electronic (v. fig. II) la tensiune de alimentare Ea constantă şi circuit de sarcină dat (tensiunea anodică fiind variabilă în timp). în timp ce înclinarea caracteristicilor statice corespunde pantei statice a tubului electronic tg a = 5,
înclinarea caracteristicii dinamice corespunde pantei dinamice;
tgP=Sa=-
1 +
R,
II. Caracteristica dinamică /’a — Ug a unui tub electronic (penfru montajul din fig. /).
Ri fiind rezistenfă internă a tubului, iar Ra rezistenfă de sarcină presupusă pur ohmică. în cazul în care sarcina e inductivă şi această caracteristică dinamică va fi o elipsă.
Caracteristica dinamică ug—ua a unui tub electronic exprimă grafic relafia dintre tensiunea de grilă şi tensiunea de anod a unui tub electronic la tensiune de alimentare Ea constantă şi circuit de sarcină dat (curentul anodic fiind variabil în timp)-
/. Caracteristlcrdinamice ia—ua ale unui tub electronic, a) cu sarcină rezistivă; b) cu sarcină inductivă; c) cu transformator de sarcină.
lll. Caracteristica dinamică Ug—ua a unui tub electronic.
Această caracteristică e foarte mult utilizată la amplificatoarele de clasa C, deoarece deşi curentul e sub formă de impulsii, caracteristica în acest plan rămîne totuşi o linie dreaptă (v. fig. lll).
î. ~ de turafie. Mş.: Curbă care reprezintă relafia dintre turafia şi cuplul unui motor, cînd cuplul variază. în reprezentarea grafică, valorile turaţiei sînt însemnate pe axa ordonatelor, iar valorile cuplului, pe axa absciselor.
2. ^ a injectorului. Tehn.: Curba care reprezintă relaţia dintre debitul injectorului unui motor termic cu injecfie mecanică (motor cu autoaprindere) şi presiunea la cr.re se produce injecfia în cilindrul acestui motor. De exemplu, caracteristica hidraulică a unui injector deschis e aproximativ o hiperbolă, daca secţiunea orificiilor de ieşire e constantă,
Caracteristica jiclorului
456
Caracteristica uzurii sculelor aşchietoare
1.	~a jiclorului. Mş.: Curba care reprezintă relafia dintre debitul jiclorului unui motor termic cu carburator (motor cu electroaprindere) şi turafia acestui motor.
2.	~a minei. Mine: Curbă care exprimă relafia dintre debitul de aer dintr-o mină şi depresiunea necesară asigurării circuiafiei acestui debit. Această curbă, care se figurează purtînd debitul Q (m3/s) pe axa absciselor şi depresiunea h (mm col. apă) pe axa ordonatelor, e o parabolă care are axa ordonatelor drept axă de simetrie (deoarece depresiunea e proporfionaiă cu pătratul debitului).
Depresiunea se determină din relafia
_Q2 7^2 '
A2
în care A e secfiunea echivalentă a minei şi T = ^4/0,38 e temperamentul minei. Formulele de mai sus arată că, pentru a menfine o depresiune constantă, debitul Q trebuie să varieze invers proporfional cu secfiunea echivalentă A, respectiv cu temperamentul T.
Analog se stabileşte caracteristica unei galerii. Sin. Caracteristica unei refele de aeraj, Curbă caracteristică a minei sau a refelei de aeraj.
3.	~ spectrală. V. Spectrală, caracteristică
4.	~ tensiune-curenf. Elf.: Relafia exprimată analitic sau reprezentată grafic dintre valoarea instantanee a tensiunii aplicate unui dipol electric (element de circuit) şi valoarea instantanee a intensităfii curentului electric, în condifii determinate referitoare la starea fizicochimică a dipolului. Caracteristica poate fi lineară, dacă elementul de circuit e constituit de un ansamblu de rezistoare lineare (cari satisfac legea Iui Ohm) sau nelineară (de ex. caracferisfica arcului electric).
5.	~a furbocompresoarelor. Mş.: Fiecare dintre relafiile formate din raportul de compresiune (p, puterea P, randamentul Yţ şi debitul G (kg/s) sau Q (m3/s) ale unui turbocompre-sor, reprezentate grafic şi folosite, în principal, la stabilirea regimurilor de funefionare posibile ale turbocompresorului, cum şi a condifiilor de funefionare a acestuia la un.anumit regim. Se deosebesc caracteristicile normale, adică relafiile <p = f (G), P — i (G) şi î] = f (G), stabilite pentru o anumită turafie (n) şi penfru anumite mărimi inifiale de stare a fluidului de comprimat, şi caracteristicile universale, adică relafiile <p = f(Q/V^i)» Ş< *l = f (Q/V^i) stabilite penfru n/^Ti = const., independente de mărimile de stare inifiale ale fluidului. La turafie dată, puterea consumată de turbocompresor creşte continuu cu debitul refulat, în timp ce valorile raportului de compresiune şi ale randamentului
r- const						
			V		V	
						
	{„					
		N	Knf			
'VW'?			\			
17 13 2t 23 25 O kg/s	W~l2	1¥	16	16	20
Qfcg/s
turbocompresorului (radial sau axial) şi de consfrucfia acestuia (de ex., la turbocompresoarele radiale depinde de construcţia statorului, care poate fi cu sau fără pale directoare).
Mărimile cari caracterizează un anumit regim de funefionare al turbocompresorului se găsesc la intersecfiunea curbei caracteristice cp = f (Q) a maşinii cu curba caracteristică a refelei (reprezentînd relafia dintre debitul de fluid al refelei şi presiunea necesară asigurării acestui debit). Punctul de presiune maximă al caracteristicii cp = f(Q), numit punct critic, împarte curba caracteristică în două ramuri: una stabilă (corespunzînd debitelor. mai mari decît cel optim) şi una labilă; turbocompresorul poate debita numai Ia regimurile caracterizate de ramura stabilă, deoarece la regimurile corespunzătoare ramurii labile apare fenomenul (nedorit) numit pompaj (v.).
e. ~a uzurii sculelor aşchietoare. Tehn.: Curba h — f (t), care reprezintă variafia uzurii sculelor aşchietoare în funcfiune de timp (v. fig. /). Ordonatele h ale caracteristicii reprezintă, fie
/. Curbele caracteristice ale uzurii sculelor aşchietoare, în funcfiune de fimp. a) fără prelucrarea specială a fefei de lucru a sculei (caz general); b) după nefezirea fefei de lucru a sculei; I, II, III) zone de uzură.
lăfimea ha a teşiturii
/• Caracferisficile randamenfului adia- II. Caracteristicile raportului de com-batic ale unui compresor axial, la dife- presiune ale unui compresor radiaj, la
diferite furafii. raport de compresiune; G) debit.
rite furafii. t}) randament; G) debit; T) temperatură;
n) furafie.	(
cresc pînă la un maxim corespunzător unui debit optim, micşo-rîndu-se la creşterea în continuare a debitului. Forma curbelor caracteristice (v. fig. I şi II) depinde, în principal, de tipul
de uzură care se formează pe fafa de aşezare a sculei la diferite intervale de timp t, fie adîncimea hy a scobiturii de uzură care se formează pe fafa de degajare a sculei, ca urmare a procesului de uzură ce are loc pe aceste fefe ale sculei (v. fig. II); se obfin, astfel, caracteristica uzurii pe fafa de aşezare şi caracteristica uzurii pe fafa de degajare. Creşterea uzurii în unitatea de timp se numeşte intensitatea uzurii sau vitesa de uzură.
Pe curba caracteristică din fig. I a se constată trei porfiuni cari reprezintă creşteri diferite în unitatea de timp, sau intensităfi diferite. — Porfiunea I, u. Uzura unui cufit de strung. CU O intensitate mare, corespunde hQ) lăfimea teşiturii de uzură; perioadei de la începutul operafiei, hy) adîncimea scobiturii de uzură, cînd fefele de lucru se uzează mai
repede. Această uzură rapidă se produce datorită faptului că, în această perioadă, fefele sculei proaspăt ascufite prezintă mici asperităfi rămase după rectificare, iar martensita din stratul superficial al sculei a fost descompusă prin căldura de rectificare, astfel încît, pe o adîncime mică, scula şi-a pierdut din duritate; la aceasta contribuie şi şocul termic inifial din tăişul sculei. Din practică s-a constatat că, dacă se îndepărtează micile asperităfi de pe fefele sculei şi stratul alterat, uzura inifială evoluează mai încet (v. fig, I b). — Porfiunea II corespunde uzurii de regim care se stabileşte odată cu îndepărtarea (prin uzură) a stratului superficial aspru şi moale, şi după ce suprafafa de contact a sculei capătă o anumită netezime, şi duritatea normală de revenire. — Porfiunea III de uzură totala corespunde perioadei de uzură rapidă care precede distrugerea totală a tăişului. Aceasta apare în momentul în care, din cauza modificării (prin uzură) a parametrilor geometrici ai sculei şi datorită măririi teşiturii de uzură (cu suprafefe de contact neregulate), forfele de aşchiere şi de frecare cresc brusc, crescînd totodată şi temperatura în muchia tăişului.
Caracteristica volt-amper
457
Caracterizare, tactor de ^
Caracteristica uzurii serveşte la determinarea durabilităfii sculei T în funcfiune de diferifi factori (de ex. vitesa, avansul,
P'^adr,
"C(min)
lll.	Diverse curHe caracteristice de uzură, a) curbe caracteristice de uzură (Ull U2 şl Ug), funcfiune de timp pentru irei vitese de aşchiere (vlt v2, v3) diferite; b) curba reprezentînd durabilitatea sculei, funcfiune de vitesă pentru h zihacim — const.; h) uzură; t) timp; T^), T2), T3) durabilitatea (în min) a sculei pentru diverse vitese de aşchiere şi penfru h=hadm = const.
adîncimea de aşchiere, etc.), adică (7^ = f (^), T = f (s), T = f(t), etc.), cum şi la determinarea criteriului de uzură optim (v. fig. III).
1.	~ a volt-amper: Sin. Caracteristică tensiune-curent (v.).
2.	Caracteristică, atenuare V. Sub Atenuare 2.
3.	Caracteristică, curbă Geom.; Curbă situată pe o suprafafă care aparfine unei familii de suprafefe cu un parametru şl care e pozifia limită a curbei de întretăiere dintre suprafafa considerată şi o altă suprafafă din familie, cînd aceasta e infinit vecină cu prima.
Dacă familia de suprafefe e reprezentată vectorial de ecuafia M — M [u, v\ X), curba caracteristică a suprafefei care corespunde unei valori A-o a parametrului e intersecfiunea suprafefelor
M = M (u, v- k0),	= ^ {u, v, X0)-
(yh
în special, dacă familia de suprafefe e reprezentată fafă de un reper cartesian general de ecuafia
f (x, y, z-, Xq) = 0, curba caracteristică are ecuafii le
f{x, y, z; A,) = 0 f^ (x, y, z; Â,) = 0,
4.	Caracteristică, formă ~. Mat.: Pentru o ecuafie cu derivate parfiale lineare de ordinul al doilea, forma caracteristică e forma păfratică ce se obfine din grupul derivatelor de ordinul al doilea, înlocuind în general pe
, c)G $G ——-— cu produsul —— • ——,
0* Q*-	q)X:	q)x	-
a unei matrice pătrate a = \\
e, prin
U* —A.8^11 — a — X\, unde 1 e matricea unitate, iar
parte această asociafie, sînt caracteristice speciile:. Glyceria aquatica, Phragmites communis, Typha angustifolia Sagittaria sagittifolia, Bolboschoenus maritimus, etc.; pentru ordinul respectiv Phragmitetea, sînt caracteristice speciile: Iris pseudacorus, Poa palustris, Oenanthe aquatica, etc.
Speciile caracteristice ale diverselor grupări se împart în trei grupuri: specii excluzive, legate numai de o anumită grupare determinată; specii elective cari, deşi cantonate mai totdeauna într-o grupare determinată, se mai întîlnesc, rar, şi în alte grupări; specii preferante, cari se dezvoltă, mai mult sau mai pufin abundent, în mai multe grupări, dar preferă o grupare determinată.
Speciile caracteristice sînt elementele cele mai importante în diagnosticarea asociaţiei vegetale, atît pe teren cît şi pe baza listelor floristice sintetice.
s. Caracteristici ereditare. Rez. mat. V. Teoria eredităfii lui Boltzmann-Volterra, sub Ereditate.
9.	Caracterizare, factor de Ind, petr,: Factor care serveşte la indicarea parafinicităfii produselor petroliere, definit de expresia	__
, i,2i6^r
în care k e factorul de caracterizare, yr e greutatea specifică relativă a produsului petrolier Ia 15,6° în raport cu apa la 15,6°, iar T e temperatura medie molară de fierbere la 1,0 ata a produsului petrolier, exprimată în °K.
Pentru fracfiuni cu un domeniu mai larg de fierbere, valoarea lui T se obfine cu ajutorul unor grafice auxiliare; pentru fracfiuni mai înguste, în locul temperaturii medii molare se poate folosi temperatura (în °K) la care distilă 50% în volum, determinată după metodele de distilare STAS, GOST, Engler, A.S.T.M., etc.
Factorul de caracterizare variază în jiTrul următoarelor valori: fracfiuni din fifeiuri foarte parafinoase 12,2-*-12,5, fracfiuni din fifeiuri parafinoase 11,8—12,0, fracfiuni din fifeiuri naftenice
11,0—11,5, benzine cracate termic 11,5-*-11,8, motorine de ciclu (cracate termic) 10,0—11,3 şi reziduuri de cracare termică 9,8—11,0.
lmportanfa factorului de caracterizare consistă în faptul că permite corelarea unui mare număr de proprietăfi fizice medii ale fracfiunilor petroliere. Astfel, s-a trasat o serie de diagrame, cu ajutorul cărora pot fi obfinute greutatea moleculară, temperatura critică, căldura specifică, căldura latentă de vaporizare, Q650r~
unde Geo funcfiune de aceleaşi variabile ca şi funcfiunea necunoscută u. Analog se defineşte forma caracteristică a unei ecuafii cu derivate parfiale, lineară şi de un ordin oarecare. V. şi sub Ecuafii cu derivate parfiale.
5.	Caracteristică, matrice Mat.: Matricea caracteristică
~	definifie,	matricea
e simbolul sau a trans-
lui Kronecker. Ecuafia caracteristică a matricei a formării lineare corespunzătoare e obfinută anulînd determinantul corespunzător matricei caracteristice:	—	X5*|=0.	Fiecare
dintre rădăcinile ecuafiei caracteristice se numeşte valoare caracteristică sau valoare proprie (v.) a matricei pătrate a.
e. Caracteristică, valoare Sin. Valoare proprie (v.).
7.	Caracteristice,specii ~.Geobof.;Speciile vegetale cari intră în componenfa unităfilorfitosociologicedediferitegrade, legate genetic de fiecare dintre unităfile respective. De exemplu: pentru asociafia Scirpeto-Phragmitetum sînt caracteristice speciile: Spar-ganium erectum, Schoenoplectus lacustris, Butomus umbellatus, Typha latifolia, etc.; penfru aiianfa Phragmition, din care face
100	200	300 WO 500
Temperatura mediecfe fierbere, în"G Factor de caracterizare.
puterea calorifică, etc. a fracfiunilor petroliere, în funcfiune de factorul de caracterizare şi de proprietăfile fizice cari intervin în definiţia lui. Diagrama din figură e tipică pentru relafiile dintre unele din proprietăfile fizice enumerate mai sus. în această figură, temperatura medie molară (sau volumetrică) de fierbere e pur-
Caracterizarea numerică a activităţii geomagnetice 458
Caramel
tată în abscise, iar greutatea specifică relativă, în raport cu apa, a fracfiunii petroliere, e purtată în ordonate.
1.	Caracterizarea numerică a activităţii geomagnetice. Geo-fiz.: Aprecierea perturbajiei cîmpului geomagnetic, pentru un interval determinat de timp, prin indici numerici, cari definesc convenfional activitatea geomagnetică (v.) în intervalul considerat. Caracterizarea numerică a activităfii geomagnetice e necesară atît pentru studiul intrinsec al variafii lor neregulate ale cîmpului geomagnetic, cît şi, în special, pentru compararea lor cu fenomene conexe (aurorele polare, curenfii telurici, anomaliile propagării undelor radioelectrice sau activitatea solară). Ea e utilă în special în stabilirea, pe baze statistice, a corelaţiei dintre aceste fenomene.
Cea mai veche schemă de caracterizare a activităţii geomagnetice e aceea care conduce la stabilirea aşa-numiteior caractere magnetice internafionale C ale zilelor. în, acest caz, intervalul de caracterizat e ziua (intervalul de 24 de ore dintre două miezuri de noapte succesive Greenwich), iar cifrele de caracterizare sînt 0, 1 şi 2. Cifra 0 se atribuia zilelor magnetic calme, 1 zilelor agitate şi 2 celor perturbate. Aprecierile diverselor observatoare magnetice sînt comunicate Institutului Meteorologic al Olandei la De Bilt şi Departamentului de Magnetism Terestru al Institutului Carnegie din Washington, iar penfru Anul Geofizic Internaţional, şî centrelor regionale AGI, unde se efectuează media tuturor valorilor, cu o zecimală. Pe baza acestei medii se aleg cele cinci zile calme şi cele cinci zile perturbate ale fiecărei luni, zile interesante în prelucrarea datelor de înregistrare ale observatoarelor magnetice, în particular pentru determinarea mersului diurn calm şi perturbat pentru fiecare lună. în multe cazuri, caracterizarea e subiectivă, dar prin luarea mediei pentru un mare număr de caracterizări, urmele aprecierilor subiective dispar sau sînt mult reduse.
O altă caracterizare numerică se bazează pe indicii triorari de amplitudine K. Cum arată şi numele indicilor, intervalul de caracterizare e de astă dată de trei ore, iar în aprecierea gradului de perturbafie intervine amplitudinea perfurbafiei. Indicele K reprezintă o caracteristică numerică exprimată prin numerele
1—9 incluziv, fiecărei trepte a acestei scări convenfionale cores-punzîndu-i o anumită amplitudine a variafiei elementelor magnetice în intervalul considerat, între valoarea minimă şi valoarea maximă. Scara indicilor K e diferită pentru diferite observatoare, pentru a elimina influenfă latitudinii locului, întrucît gradul de perturbafie geomagnetică, pentru o aceeaşi activitate solară, e diferit la diferite latitudini.— Intervalul de trei ore al indicelui K e încă prea mare pentru corelarea activităfii geomagnetice cu unele fenomene cari prezintă o variafie rapidă în timp, ca perturbafiile aurorale sau cele ionosferice. De aceea, c. pentru Anul Geofizic International s-a introdus indicele Q, care se atribuie intervalelor de cîte un sfert de oră centrate pe ora întreagă, sfert, jumătate şi trei sferturi — ceea ce înseamnă că, de exemplu, indicele atribuit orei 18h 15m corespunde intervalului de la 18h07mi 5 la 18h22m, 5 — după aceeaşi scară ca şi indicele K. Ca şi acest indice, indicele Q se referă la perturbafii, excluziv variafia diurnă calmă, dar, spre deosebire de K, el se atribuie nu pentru amplitudini între valorile minime şi maxime în intervalul considerat, ci pentru abateri, de un semn sau altul, în raport cu mersul calm al elementelor geomagnetice.
2.	Caracudă, pl. caracude. Ind. alim.; Sin. Caras (v.).
3.	Caracul. 1. Zoof.: Rasă de ovine, originară din Arabia, cu patria actuală în Turcmenistan (URSS). E remarcabilă prin frumusefea buclajului pe care-l au pielicelele mieilor la naştere. După culoare există patru varietăfi de oi caracul: circa 80% sînt de culoare neagră (arab), 15% brumării (şiraz), 4% cafenii (cambar) şi 1% albi. Rasa caracul se foloseşte ca amelioratoare pentru rasele comune din fara noastră. Caractere: talia 65 cm, capul alungit, cu profil convex; fafa şi urechile acoperite cu păr
negru; în frunte şi lâ vîrful cozii prezintă pete albe. Unii berbeci şi toate oile sînt ciute. Producfia de lapte, 50—60 litri anual, cu 7% grăsime, iar producfia de lînă, de calitate inferioară, e, pentru berbeci, de 4—5 kg, şi. pentru oi, de 2—3 kg. Greutatea animalelor variază între 42 kg ia oi şi, 58 kg la berbeci.
Caracteristică pentru rasa caracul e coada; ea prezintă, la bază, un depozit de grăsime, care atinge uneori, la berbeci, greutatea de 10 kg.
Pentru blănuri se întrebuinfează excluziv pieile animalelor foartet inere, cari au un înveliş pilos cu bucle şi moareuri caracteristice. După felul şi provenienfa lor, se deosebesc:
Breitschwanz-Goljak: pieile animalelor născute prematur, de dimensiuni mici, cu păr scurt, de obicei netede, fără moareuri şi adesea lipsite de valoare.
Breitschwanz; pieile animalelor născute prematur sau sacrificate imediat după naştere. Aceste piei sînt mai mari, au derma pufin mai groasă, părul scurt, au un desen mare excepfional de frumos şi pe alocuri cu bucle tubulare plate.
Persiane: pieile animalelor sacrificate înfre a treia şi a cincea zi după naştere. La aceste piei, părul formează bucle tubulare orizontale sau verticale. Culoarea părului e de obicei neagră, dar se întîlnesc şi piei cenuşii sau brune; celelalte, incluziv pieile negre, se vopsesc în negru; prin această operafie ele capătă luciu mătăsos negru intens. Valoarea pieilor se apreciază după fermitatea, perfecfiunea şi luciul buclelor şi după moliciunea şi uşurinfă pielii. Calitativ, cele mai bune sînt pieile persiane de Buchara şi pieile persiane-afgane.
Şiraz sau Semipersiane: piei similare persianelor cu gît îngust şi culoare de obicei cenuşie. Buclele acestor piei sînt mai deschise, părul mai pufin lucios şi se vopseşte mai pufin frumos. Din această categorie fac parte şi pieile de Basarabia, cum şi Persianele-metis din sudul Ucrainei.
Bagdad; piei similare, dar inferioare celor numife „Şiraz", cu bucle mici. Provin din Siria, Irak şi Persia.
Krimmer: pieile unor oi rezultate din încrucişarea rasei Caracul cu o rasă indigenă din peninsula Crimeea. Culoarea e albă pînă la cenuşie-negricioasă, rareori neagră, cu bucle mici.
4.	Caracul. 2. Ind. piei.: Blănifă de miel aparfinînd rasei de ovine cu acest nume (v. sub Caracul 1), din care se fac căciuli, paltoane, etc.
5.	Caradocian. Stratigr.:	Etaj superior al Ordovicianului
(Silurianul inferior), avînd ca fosile caracteristice trilobifii Tri-nucleus concentricus şi Trinucleus seticornis. Partea superioară a Caradocianului a fost separată în Ţara Galilor, ca subetajul Ashgillian. în basinul Praga, Caradocianului îi corespund diviziunile D3, D4 şi D5 ale Barrandianului.
0.	Carafă, pl. carafe. Ind. sf. c.; Sin. Garafă (v.).
7.	Caraftă, pl. carefte. Ind. făr.: Fiecare dintre cele două console orizontale, perpendiculare pe stîlpii războiului şi încastrate în aceştia, pe cari se sprijină bagheta vatalei. Sin. Cioacă. V. sub Război fărănesc.
s. Caragană, pl. caragane. Silv.: Caragana arborescens Lam. Arbust exotic (Manciuria, Siberia) de talie mare (pînă la peste 5 m înălfime) din familia Leguminosae, introdus recent în culturile noastre forestiere. Caragana e o plantă meliferă (vizitată de albine). Fiindcă nu e pretenţioasă fafă de condifiile stafionale, şi se cultivă uşor, caragana e una dintre speciile arbustive indicate pentru constituirea perdelelor forestiere de protecfie a cîmpului şi, în general, a culturilor de protecfie şi a spafiilor verzi, în perdele are rolul de protecfie a solului contra îmburuienirii şi de arbust de stimulare a creşterii speciilor arborescente învecinate.
9.	Caramel. Ind. alim.: Masă amorfă, brună-roşcată, obfinută prin încălzirea zaharurilor (glucoză, zaharoză, maltoză, etc.) la o temperatură superioară punctului de topire (între 180 şi 200°), fără să se prelungească însă carbonizarea pînă la obfinerea unei mase compacte de culoare neagră sau brună. Nu se cunoaşte
Caramel izare
459
Carbamafi
în mod sigur compoziţia sa chimică; se presupune că rezultă din condensarea de mono- şi dizaharide. E solubilă în apă, dînd o colorafie brună-roşiefică intensă, aproape insolubilă în alcool etilic, în eter de petrol, în benzen şi cloroform. E folosită la colorarea unor produse alimentare: bere brună, băuturi alcoolice (rom, lichioruri, etc.), produse de patiserie, etc., cum şi în industria fotografică, la prepararea plăcilor fotografice.
1.	Caramelizare. Chim., Ind. alim.: Procesul de descompunere a zaharurilor, prin încălzire, în care rezultă produse de culoare brună-roşietică, necristalizabile, unele în stare coloîdală, cu greutate moleculară mare.
2.	Carantină, pl. carantine. 1. Nav.: Stafionarea sub supraveghere sanitară, penfru un anumit timp şi într-un loc izolat, impusă unei nave din cauză că, venind dintr-o regiune contaminată de boli infectioase grave, ar putea contamina populaţia din portul, din regiunea sau fara de sosire. Carantina se decide de polifia sanitară a portului, totdeauna în legătură cu Căpitănia de port. Nava care intră în port, venind dintr-o fară contaminată, e obligată să fină ridicat Ia catarg pavilionul, prin care cere vizita sanitară la bord. în trecut, durata carantinei era reglementată la patruzeci de zile, de unde numele francez de „quarantaine", din care derivă carantină.
3.	Carantină. 2. Zoot.: Măsură specială de polifie sanitară zootehnică, cuprinzînd complexul de restricfii cari se aplică în combaterea celor mai dăunătoare dintre bolile infecto-conta-gioase şi parazitare ale animalelor supuse declarafiei.
Carantina poate fi: locală, generală, parfială (numai asupra unei părfi din localitate) şi profilactică. Carantina locală se aplică în cazul bolilor apărute sporadic, asupra locurilor în cari sînt animale bolnave ori presupuse bolnave şi asupra celor prin cari au trecut astfel de animale. Carantina generală se aplică atunci cînd se constată că o boală a luat o întindere mai mare, cu caracter epizootie.
Prin carantină profilactică se înfelegecomplexul de măsuri cari trebuie să se aplice la introducerea de animale sau de păsări într-o gospodărie, pentru a nu introduce, odată cu ele, şi boli contagioase.
Pe teritoriul supus carantinei se interzic: introducerea sau scoaterea din acest loc a animalelor, a produselor de origine animală sau vegetală şi a oricăror altor mijloace, cari ar putea fi purtătoare de microbi; păşunatul şi adăpatul în comun al animalelor bolnave cu cele sănătoase; accesul oamenilor în adăpostul animalelor din carantină, cu excepfia personalului îngrijitor destinat special pentru aceasta.— Cîinii din gospodărie se fin legafi ziua şi noaptea, iar păsările, închise. Animalele supuse carantinei profilactice vor fi adăpostite în grajduri separate şi special amenajate la o distanfă de 300—500 m de adăposturile de «creştere.
Măsurile de carantină se ridică la termenele prevăzute de regulamentele sanitare, pentru fiecare boală în parte, după stingerea completă a bolii şi după executarea dezinfeefiei finale.
4.	Caranx. Paleont.: Peşte osos din familia Carangidae, avînd corpul ovoid în profil, şi partea posterioară mai scundă. Prima aripioară dorsală e formată din spini puternici, iar a doua e foarte lungă şi formată din radii a căror înălfime descreşte spre coadă. Codala e adînc bifurcată şi puternică. Are vertebre puternice.
în fara noastră au fost descrise speciile Caranx Macovei-Paucă din Oligocenul de la Susiăneşti-Muscel, şi Caranx petrodavae Sim. din Oligocenul de la Piafra-Neamf.
5.	Carapace, pl. carapace. 1. ZooL: înveliş dur, osos sau calcaros, care protejează corpul unor animale (de ex.: racul, broasca festoasă, etc.).
6.	Carapace. 2. Geol.: Flancul superior al unei pînze de Şariaj (masa şariantă), adesea pufin cutat, constituit, în general, din formaţiunile cari încalecă peste autohton. Sub acfiunea agenfilor externi, anumite părfi din pînzele de şariaj sînt ero-
date, descoperind autohtonul sub formă de ferestre tectonice, iar alohtonul poate rămîne sub forma unor porfiuni complet izolate pe fundamentul autohton, constituind peticele de acoperire.
Carapace.
■ /) alohton; 2) autohton; 3) fereastră tectonică; 4) petic de acoperire.
Astfel de fenomene tectonice se întîlnesc frecvent în formafiunile flişului Carpafilor Orientali.
7.	Carapelît, Strate de Stratigr.: Complexul de strate cuprins între terenurile Devonianului şi cele ale Triasicului din Dobrogea de Nord. constituite din: conglomerate cu elemente de cuarf, de cuarfite şi calcare devoniene, de graniţe tip Pri-copan; gresii cuarfitice, cenuşii-gălbui sau violacee, cu inter-calafii de şisturi grezo-argiloase roşii; şisturi argiloase satinate, violacee sau verzui, transformate în corneene ia contactul cu rocile eruptive ale masivului Greci. Stratele de Carapelit sînt atribuite de obicei Permo-Carboniferului (fiind aşezate concordant peste Devonian şi afectînd şi faciesul de Rothliegendes al Permianului), dar poate că ele aparfin numai Carboniferului, deoarece suportă în discordanfă Triasicul inferior, iar singurul rest organic găsit în depozitele lor e un Asterocalamifes. Aceste strate sînt intens cutate, împreună cu Devonianul de bază, probabil de cutările din faza saalică sau din faza pfaltzică, de la finele Permianului, şi parfial metamorfozate de intruziunile granitice mai noi, de la Greci la Atmagea, prin Jacobdeal, Piatra Roşie.
Stratele de Carapelit formează trei benzi sinclinale în nord-vestul Dobrogei, dirijate de la nord-vesf spre sud-esf şi alter-nînd cu anticlinale devoniene: banda cea mai din vest, cu ivirile din insula Blasova, cele de la Turcoaia, de la Cîrjelari şi de la Başpunar; banda mijlocie începe Ia Chitlău, frece pe la sud-est de Greci, continuă prin Cerna, Hamcearca, dealul Carapelit (de unde şi numele formaţiunii), trece pe la Atmagea şi se termină la Camena; banda cea mai din est e marcată prin ivirile de la Nicolae Bălcescu şi de la Turda.
8.	Caras, pl. caraşi. Zoo/.; Carassius vulgaris. Peşte de baltă, de culoare verde-cafenie sau gălbuie, cu capul scurt şi cu solzii mari. Sin. Caracudă.
9.	Carat, pl. carate. 1: Unitate de masă, egală cu 0,2 g, folosită pentru pietrele preţioase.
10.	Carat. 2. Ms.; Unitate folosită penfru indicarea confi-nutului relativ în aur al aliajeior aurului, egală cu a 24-a parte din masa totală. Exemplu: 18 carate indică un confinut relativ de 18/24 = 3/4 = 0,75 părfi aur într-o parte de aliaj.
11.	Caraucă,pl.carau-ce. Pisc.: Sin. Caravă (v.).
12.	Caravă, pl. cara-
ve. Pisc.: Unealtă de pescuit de tipul capcanelor deschise,care se instalează de obicei în lacurile litorale (la adîncimi mici) şi în bălti, fiind folosită în special la pescuitul	Caravă.
plăticii şi al şalăului. Sin. ,, aripă. 2) primu| obor. 3) al doilea obor; Caraucă.	cameră de prindere.
îs. Caravelă, pl. cara-vele.Nav.; Navă cu patru catargeşi cu vele latine, utilizatăîn trecut.
14.	Carbamafi, sing. carbamat. 1. Chim.: Săruri ale acidului csrbamic, HO—CO—NH2, instabil. Dintre carbamafi, cel mai
Carbamafi
460
Carbaf
important e carbamafu/ de amoniu, sare stabilă, care se obţine prin acfiunea directă a amoniacului anhidru asupra bioxidului de carbon, sau prin introducerea celor două gaze într-un di-solvant inert, de exemplu în alcool sau în petrol;
NH4+
o = c=o+nh3-
cr
o=c
nh3+
+nh3-
O-
o-c;
\
nh2
Prin încălzirea unei solufii de carbamat de amoniu la 60°, gruparea amidică se hidrolizează şi se obfine carbonat de amoniu:
NH4+
cr
o=c:
NHo
+hoh-*o=c:
onh4
onh4
Carbamatul de amoniu încălzit în autoclavă, sub presiune, se transformă în uree:
O"
o=c
"\
nh2
nh4
=o=c:
nh2
+ h2o.
nh2
Prin acidulare cu un acid mineral, solufiile de carbamafi se descompun cu degajare de bioxid de carbon.
î. Carbamafi. 2. Chim.: Esteri ai acidului carbamic obfi-nufi, fie prin acfiunea alcoolilor asupra clorurii de carbamil: H2N—COCI + HO—R-*H2N—COOR + HCI, fie prin acfiunea amoniacului asupra cloroformiatilor:
CI-COOC2H5 + 2 NH3->H2N—COOC2H5 + NH4Cl, fie prin acfiunea amoniacului asupra carbonafilor de aîchil: OC(OC2H5)2 + NH3 -» H2N—COOC2H5 + C2H5—OH, fie prin adifia alcoolilor asupra acidului cianic:
HN = C = O + QH5—OH » H2N—COOC2H5.
Carbamafii sînt substanfe stabile, cristalizate, volatile, pufin solubile în apă şi în eter. Astfel, carbamatul de metil, H2N—COOCH3f are p. t. 54° şi p, f. 177°; carbamatul de etil, H2N—COOC2H5, are p,. t. 50° şi p. f. 184°.
Unii carbamafi au o anumită acfiune de inhibifie asupra creşterii embrionilor vegetali (fitohormoni) şi a tumorilor maligne ia animale; alfii sînt întrebuinfafi ca erbicide şi în Farmacie. Sin. Urefani.
2.	Carbamic, acid Chim. V. sub Carbamafi.
3.	Carbamidice, răşini Ind. chim. V. sub Răşini de uree.
4.	Carbaminoornifină (5). Chim. biol.:
o	nh2
II	l
H2N—C—NH—CH2—CH2—CH2—CH—COOH
Aminoacid secundar (ureo-aminoacid), care se găseşte în organismul animal şi în sucul fructelor citrice. în organismul animai se formează în ficat din ornitină, bioxid de carbon şi amoniac, în acest mod, amoniacul format din degradarea aminoacizilor e fixat, menfinîndu-se exponentul de hidrogen celular normal. Citrulina fixează la rîndul ei încă o moleculă de amoniac, trecînd în arginină. Sin. Cifru fină.
5.	Carbanfren, coloranfi Ind. chim.: Coloranfi antrachi-nonici de cadă. Sin. Solantren, Caledon, Ponsol, Calcorol, Fenantren.
e. Carbargiiif. Petr.: Constituent microlitotipic al cărbunilor naturali, care consistă dintr-un amestec intim de substanfă căr-bunoasa şi 20—60% (în volum) substanfe minerale, în special argilă şi mică, în granule de 1—3 \x.
CarbargiIituI, care confine în proporfie prea mare substanfe minerale, frînează cocsificarea. La separarea cărbunilor, bucă-file bogate în carbargiiif trec în mixte.
7. Carbaf. Ind. chim.: Material obfinut prin presarea sau turnarea grafitului sau a cărbunelui de retortă impregnat cu o răşină artificială, folosit la construcfia aparaturii chimice care trebuie să lucreze în medii corozive şi în condifii termice speciale. Răşina folosită condifionează şi limitează unele calităfi ale materialului şi îmbunătăfeşte alte calităfi ale acestuia.
Produsele de carbat sînt cunoscute sub diferite numiri comerciale (Igurit, Durabon, Diabon, Faolit, Grafen, etc.).
Carbatul se prelucrează în faza primară prin turnare sau presare şi se finisează ca orice metal prin strunjire, rabotare, filetare, etc. Unii producători supun piesele de carbat la un tratament termic la temperatură înaltă, în cuptoare electrice, obfinînd astfel îmbunătăfirea unor calităfi. Exemplu: Durabonul e un material netratat termic, caracterizat în special printr-o duritate mare şi care poate fi finisat numai cu scule d^ ofeluri speciale (Widia, Stalinit, etc.). Tratat termic şi păstrîndu-şi celelalte caracteristici, prelucrarea de finisare se poate face cu scule de ofel normal şi cu o precizie mai bună.
Pentru piesele cari trebuie să satisfacă şi condifii de impermeabilitate (porozitate practic nulă) la gaze şi lichide, carbatul din care sînt confecfionate e impregnat.
Proprietăfile principale ale carbatului sînt: greutatea specifică, .1,5—1,85 (valorile mai mari fiind ale produselor impregnate); porozitatea, 8—50% pentru carbatul neimpregnat şi practic nulă penfru cel impregnat; rezistenfă la tracfiune, 60—145 kg/cm2 (impregnarea dublînd valorile); rezistenfă la compresiune, 400—750 kg/cm2 (depinde de procedeul tehnologic folosit, impregnarea influenfînd în mod favorabil); conductivitatea termică, 3,5—4,5 kcal/m h°C la carbatul netratat termic (ex. Durabon) şi 100—125 kcal/m h°C la cel tratat termic (ex. Diabon); rezis-tivitatea electrică, 40—60 Q mm2/m; coeficientul de dilatafie termică, 1,8***5 • 10~6/°C; modulul de elasticitate, 7—22 • 10-4 kg/cm2.
Carbatul are o rezistenfă practic ilimitată fafă de şocurile termice.
Agenfii chimici agresivi, de natură organică sau anorganică, au acfiune diferită, în general materialul rezistînd atît la acfiu-nile bazelor şi acizilor, cît şi la oxidare. Solufiile de acid sulfuric pînă la 25% concentrafie nu au nici o acfiune, chiar la fierbere. Aceleaşi solufii, cu concentrafia de 25---75%, nu acfionează asupra carbatului pînă la 135°. La concentrafiile de 75—96%, carbatul rezistă bine pînă la 80°, iar peste concentrafia de 96%, carbatul e atacat la rece. Carbatul e foarte rezistent la acfiunea acidului clorhidric, indiferent de temperatură şi de concentrafie. Acidul azotic cu concentrafia de 10—40% nu atacă carbatul pînă la 60°.
Carbatul rezistă pînă la fierbere la acfiunea acidului acetic, a acidului formic şi a anhidridei acetice, indiferent de concentrafie. Solufiile de acid fosforic, pînă la concentrafia de 85%, nu acfionează asupra carbatului. Mediile alcaline acfionează diferit, după provenienfa carbatului, acesta fiind în general rezistent la acfiunea lor.
Calităfile deosebite ale acestui material îl fac propriu pentru construcfia unei mari varietăfi de piese şi aparate folosite în industria chimică, unde, pe lîngă condifii de rezistenfă Ia acfiunea chimică, se cer şi rezistenfe Ia şocuri termice şi coeficienfi de conductivitate termică mari. Modul variat în care poate fi prelucrat în faza primară (turnare, presare) şi în faza finală (strunjire, rabotare, etc.) a permis să se construiască cele mai complicate şi mai variate aparate şi elemente de aparate.— în cazul cînd dimensiunile aparaturii sau condifiile procesului chimic respectiv nu permit construirea de piese din carbat, se protejează aparatura de ofel sau de fontă cu plăci de carbat.
Carbazol
461
Carbid
îmbinarea pieselor de carbat se face cu chit special sau cu piese de etanşare (de ex. inele, garnituri, etc.) de carbat.
Industria produselor de carbat produce din acest material fevi cu diametrul de 23---125 mm, cu grosimea perefilor de la 4,5	mm, pînă la respectiv 15 mm,	şî	cu	lungimea pînă	la	3	m.
Se	construiesc de asemenea o	serie	de	robinete	şi	ventile
de diferite	tipuri şi dimensiuni, rezistente	la	acizi.	Se	fabrică
toată gama	de fitinguri necesare la dimensiunile	fevilor	(coturi,
teuri, flanşe, etc.).
Carbatul e mult întrebuinfat la construirea de schimbătoare de căldură sau numai a unor piese ale acestora, datorită coeficientului de conductivitate termică deosebit de mare, şi cînd se impun condifii de rezistenfă chimică (în special în mediu acid)	şi de rezistenfă termică.	^	ţ_j
1.	Carbazol. Chim., Ind. chim.:	q	q
Combinafîe eterociclică polinucleară,	5
constituită din două nuclee benze- |	||	||	|
nice lipite	de unul pirolic, care e hq	Cu	?CH
unul dintre	componenfii gudronului
de la distilarea uscată a cărbunilor	^	ţ_j j_j
de pămînt; la distilarea acestuia,
carbazolul trece împreună cu fracfiunea de antracen a gudronului, care fierbe între 320 şi 360°.
Carbazolul se prepară din antracenul brut, care confine carbazol, fenantren, alchilantracen, derivafi fenolici şi parafină, prin dublă extracfie şi cristalizări din piridină. Piridina din care s-a separat antracenul prin cristalizare şi filtrare e distilată, iar din reziduu, care confine carbazol şi fenantren, se recuperează carbazolul prin dublă cristalizare din monoclorbenzen, filtrare şi uscare în Venulet. Carbazolul pur poate fi obfinut din produsul tehnic, prin extracfia fenantrenului care-l însofeşte cu solvent nafta, sulfonarea impurităfilor de antracen încă prezente cu acid sulfuric de 98%, la temperatura camerei, şi sublimarea carbazolului rezidual. Carbazolul cristalizează în foife şi în plă-cufe, cu p. f. 354---355° şi p. t. 245°. Se disolvă în piridină, în acetonă, în acid acetic glacial, 5% în benzen la 50° şi 3% în toluen la 80°. Atomul de hidrogen din gruparea aminică secundară e reactiv, putînd fi înlocuit cu metal alcalin. în reacfiile de substitufie (sulfonare, nitrare, clorurare) se comportă ca un derivat difenilaminic; se înlocuiesc în ordine preferenfială pozifiile: 3,6 şi 1,8. Substituirea în pozifia 2 se poate produce numai-în cazul sulfonării. Cu acidul picric formează un picrat (combinaţie moleculară), cristalizat în prisme roşii, cu p. t. 185,5°. Carbazolul poate fi determinat cantitativ sub forma combinafiei potasice sau ca nitrozoderivat. Carbazolul formează derivafi sub-stituifi Ia azot şi Ia atomii de carbon ai scheletului. Izolarea carbazolului în cadrul purificării antracenului fiind uşoară, acest compus a devenit un produs tehnic ieftin, din care se prepară astăzi în special coloranfi, apoi insecticide şi masa plastice. Ca insecticide, în cantităfi mari se utilizează nitro- şi clorderivafii; de exemplu: tetranitrocarbazolul. Industria maselor plastice consumă derivafi ai carbazolului ca, de exemplu, combinafia N-po-tasică a carbazolului, din care se fabrică N-vinil-carbazol (Luvican, Polecron).
2.	coloranţi de Ind. chim.: Coloranfi cu structură diferită, obfinufi prin condensarea carbazolului cu nitrozofenoli, poliantrimide, etc.
Astfel, carbazolul şi N-alchilderivafii, prin condensare cu p-nitrozofenol, dau 3-(4'-oxifenil)-aminocarbazoli (leuco-indo-fenoli), cari, prin topire cu polisulfuri în butanol sau prin coacere în prezenfă de baze organice (ex. benzidina), dau coloranfii de carbazol: albastru Hidron R (din carbazol) şi G (din N-etilcar-bazol); 3-aminocarbazolul şi derivafii N-alchil, N-acetil şi N-ben-zoil, prin condensare cu cloranil şi sulfonare formează coloranfi substantivi oxazinici (v. Oxazinici, coloranfi ~); 3-amino-2-alcoxi-carbazolul formează baze pentru Naftol AS nuanfe albastre,
rezistente; 3,6-diaminocarbazolul formează coloranfi azoici. Unii coloranfi de tipul Naftol AS pentru nuanfe negre se obfin din oxinaftocarbazoli. Exemple: acidul 7-oxi-a-oxinaftocarbazol-6-carbonic cu p-anisidină dă Naftol AS-SG, iar cu 2-metil-4-metoxi-an.lină dă Naftol AS-SR, coloranfi cu nuanfe negre. — Acidul
2-oxicarbazol-3-carbonic e	[_j	^
un intermediar important	q	q
pentru o serie de naftoli va- nr^ _______________r/ %
loroşi; exemplu: acidul 2-oxi- j II II |
carbazoI-3-carboniccu p-clor- j-|C C C C____________________OH
anilidă (Naftol AS-LB), etc.	V./
O clasă importantă de coloranfi de cadă se obfine
C'
H
prin „carbazolizare", de la poli-a-antrimide substituite sau nesubstituite (v. Poliantrachinonilamine).
Agenfii de ciclizare folosifi în această sinteză sînt: clorură de aluminiu singură sau, mai bine, în amestec cu piridină şi, în unele cazuri, în amestec de acid sulfuric şi acid boric. Coloranfii din această clasă sînt caracterizafi prin rezistenfe foarte bune şi printr-o bună egalizare; nuanfele sînt: galben, portocaliu, măsliniu, brun şi kaki. — în cazul cînd se porneşte de la poli-a-antrimide nesubstituite, pentru închiderea inelului se utilizează clorură de aluminiu singură sau în amestec cu clorură de sodiu (fluidificare la temperatură mai joasă), reacfia fiind urmată de un tratament oxidativ cu solufie de hipoclorit de sodiu, pentru a developa nuanfa pură a colorantului. Exemple de coloranfi importanfi: Brun Indantren BR şi Galben Indantren 3 RT, 3 R, cari se obfin de Ia o triantrimidă, iar Kaki Indantren 2 G, de la o cc-pentantrimidă. — în cazul cînd antrimidele sînt substituite şi confin grupări benzoil-amino în pozifiile a, închiderea inelului se face mult mai repede, de exemplu cu acid sulfuric la rece. Din această categorie fac parte coloranfii: Măsliniu Indantren R, Brun Indantren R, Portocaliu auriu Indantren 3 G, cari se obfin din ciclizarea dibenzoildiantrimidelor corespunzătoare, cu acid sulfuric, urmată de tratament oxidativ.
Există mulfi coloranfi antrimid-carbazolici cari confin gruparea ftaloilacridonică (v. Antrachinon-acridone), avînd de obicei nuanfă brună. Carbazolizarea se face prin fuziune cu clorură de aluminiu, sau prin tratare cu acid sulfuric concentrat. Ei au în general o greutate moleculară mare şi prezintă importanfă din punct de vedere comercial. Mulfi dintre ei confin grupări benz-amidice. Dintre coloranf-ii comerciali fac parte: Brun Indantren
3	GT şi NGR, Kaki Indantren GR. La coloranfii carbazolici, creşterea rezistenfelor la spălare e conferită de creşterea numărului de constituenfi prezenfi în moleculă. Din clasa coloranfilor carba--zolici mai fac parte: Galben Hidron G (anhidridă ftalică condensată cu N-etilcarbazol, urmată de ciclizare cu acid sulfuric) şi o serie de coloranfi de cadă obfinufi prin tratarea carbazolului cu sulf.
a.	Carbene, sing. carbenă. Ind. pefr.: Combinafii din grupul asfaltenelor (v. sub Bitum), asociate cu fracfiunile grele petroliere. Au proprietăfi chimice practic identice cu ale asfaltenelor, de cari se deosebesc prin insolubilitatea lor îri tetraclorură de carbon.
4.	Carbid. Ind. chim., Tehn.: C2Ca. Carbură de calciu, combinaţie a carbonului cu calciul, în care carbonul apare ca ion negativ [—CEEC—Carbidul care face parte din clasa carbu-rilor metalice, prezintă mare importanfă practică, datorită faptului că ea constituie materia primă pentru fabricarea cianamidei de calciu [CaCN2] şi mai ales pentru obfinerea acetilenei, materie primă de mare valoare pentru fabricarea celor mai importante tipuri de cauciuc sintetic, de mase plastice vinilice, cum şi pentru multe alte combinafii organice (aldehidă acetică, acid acetic, acetonă, alcool etilic, diclor-etan, triclor-etilenă, etc.). De asemenea, cantităfi importante de acetilenă sînt întrebuinţate la sudarea metalelor. Carbura de calciu se prezintă sub formă de cristale incolore, produsul tehnic fiind cenuşiu cu nuanfe
Cârbîlamine
462
Carbinoii
diferite, în funcfiune de puritate, şi dur. Culoarea cenuşie se datoreşte prezenfei carbonului în stare liberă. Carbura de calciu se topeşte la 2300°; cu apa se descompune imediat, cu dezvoltare de căldură, dînd acetilena:
C2Ca + 2 H2O^C2H2 + Ca(OH)2+-31 kcal.
Materiile prime pentru fabricarea carburii de calciu sînt oxidul de calciu (varul nestins) şi cărbunele sub formă de antracit, cocs sau cărbune de lemn, cari trebuie să îndeplinească anumite condifii de puritate. Nerespecfarea acestor condifii poate împiedica desfăşurarea normală a procesului de fabricafie, pe lîngă impurificarea produsului final. Astfel, de exemplu, fosforul, care uneori se găseşte sub formă de fosfafi în piatra de var, e foarte dăunător, deoarece în timpul fabricafiei se transformă în fosfură de calciu, Ca3P2, care, la descompunerea carbidului cu apă, formează hidrogen fosforat, PH3, care e un gaz toxic. Acesta dă cu acetilena un amestec exploziv, ceea ce constituie un pericol.
Piatra de var trebuie să confină minimum 97—98% carbonat de calciu şi maximum 0,008% fosfor. De asemenea, ea nu trebuie să confină mai mult decît 0,1% sulfat de calciu, spre a evita formarea hidrogenului sulfurat în acetilenă. Cărbunele trebuie să nu confină mai mult decît 0,03% fosfor, 0,5-*-1 % sulf, 8—10% cenuşă şi 3—5% umiditate.
Reacfia de bază care se produce la fabricarea carburii de calciu e următoarea:
CaO + 3 C = CaC24- CaO — 108 kcal, temperatura de formare fiind cuprinsă între 1570 şi 1700°. Fabricarea carburii de calciu se face în instalafii echipate cu cuptoare electrice cu funcfionare continuă sau discontinuă, alimentate cu o tensiune de 50—90 V, construite pentru diferife puteri, de la 50—30 000 kW. Cuptoarele cu funcfionare continuă sînt deschise la partea superioară şi prezintă dezavantajul unor pierderi mari de căldură; de aceea au fost înlocuite, în mare parte, prin
I. Schema de fabricafie a carburii de calciu.
1) depozit de var; 2) depozit de cărbune; 3) şi 4) cîntare; 5) alimentator; 6) şi 9) transportoare cu bandă; 7) concasor; 8) şi 16) elevatoare; 10) siloz; 11) transformator; 12) cuptor electric; 13) electrod; J4) vagonet; 15) concasoare; 17) separator electromagnetic; 18) sortatoare; 19) buncăre; 20) butoaie; 21) cîntare.
cuptoare cu funcfionare continuă semiînchise. Materiile prime se macină pînă la dimensiunile de circa 35 mm şi apoi se amestecă intim în raporturile cerute de şarjă. Procesul de fabricafie are loc la temperatura de aproximativ 2000°, care se obfine în
practică în cuptoare electrice. Schema de fabricafie e reprezentată în fig. I.
Materiile prime, concasate şi amestecate în proporfia necesară, se introduc în silozul 10 de deasupra cuptorului electric 12. Din siloz, prin conducte mobile şi pe jgheaburi, şarja se încarcă în zona respectivă a cuptorului, eventual se pot folosi maşini speciale de încărcat (vagonete cari se deplasează, de-a lungul cuptorului), echipate cu alimentatoare cu transportoare elicoidale. Regimul tehnologic cere să se umple continuu cuptorul, produsul să fie evacuat sistematic şi la timp, oxidul de carbon să se degaje continuu, electrozii să nu se lipească sau să se înglobeze în şarjă, astfel încît să se asigure trecerea normală a curentului de la electrod prin şarjă spre vatra cuptorului. Starea de afînare a şarjei trebuie să asigure trecerea liberă a oxidului de carbon, astfel încît să se producă un schimb optim de căldură. Dacă apar cruste sau bolfi, acestea se sparg cu o rangă acfionată manual sau mecanic. Carbura de calciu topită se scoate prin mai multe guri de evacuare, aşezate în fafa electrozilor, Ia nivelul vetrei. Carbidul topit curge pe jgheaburi în iingotiere (vase de fontă, de obicei cu secfiune dreptunghiulară) instalate pe vagonete, cari sînt apoi transportate pentru răcire în altă încăpere. Oxidul de carbon care se degajă în timpul procesului arde transformîndu-se în bioxid de carbon. La fabricarea carburii de calciu se folosesc cuptoare monofazate sau trifazate pentru 50—30000 kW (v. Cuptor electric), cari funcfionează la tensiunea de 50—90 V; densitatea de curent e de 4—6 A/cm2 pentru electrozi de cărbune amorfi şi de 8--■ 12 A/cm2 pentru electrozi continui. Cele mai folosife sînt cuptoarele trifazate cu electrozii aşezafi în linie.
Schema unui cuptor trifazat e reprezentată în fig. II.
Electrozii trebuie să corespundă următoarelor condifii: stabilitate la temperatură înaltă, conductivitate bună, puritate, rezistenfă mecanică a electrozilor grafitafi.
Degajarea unor cantităfi mari de căldură, de gaze şi de praf din cuptor, creează condifii de lucru grele; de aceea lucrătorii trebuie să poarte măşti de gaze. Pentru a fi protejafi contra temperaturii înalte, în fafa gurii de descărcare şi pe platformele de încărcare sînt instalate ecrane de tablă sau perdele de apă. în secfia de fabricafie trebuie să existe o ventilafie puternică cu absorpfie. Pentru o tonă de carbid tehnic se consumă aproximativ: 900—960 kg var, 450 kg antracit, 140 kg cocs,2700—3200 kWh,
20—40 kg electrozi.
Carbura de calciu se livrează în bucăfi sau în brichete, obfinute prin presarea prafului de carbură de calciu, cari, pentru a putea fi apărate contra umidităfii, sînt ambalate în butoaie de ofel închise ermetic.
î. Carbilamine, sing. carbilamină. Chim. V. Isonitrili.
2.	Carbinoii,sing. carbinol. Chim.; Alcooli. Termenul carbinol derivă de la vechea numire (carbinol) a alcoolului metilic, CH3OH. Numirile celorlalfi alcooli derivă de la aceasta, indicîndu-se grupările cari înlocuiesc atomii de hidrogen legafi de carbon; de exemplti: CH3—CH2OH metilcarbinol (alcool etilic).
II. Secfiune verticală printr-un cuptor electric trifazat.
1) manta de ofel; 2) strat izolator de asbesf;
3)	căptuşeală de cărămidă refractară;
4)	electrozi de grafit; 5) strat de electrozi; 6) bare de cupru; 7) gură de descărcare.
Carbitol
463
Carbolan, coloranfi ~
Acesf sistem de nomenclatură e utilizat mai frecvent în cazul alcoolilor secundari sau terfiari, ca, de exemplu:
c6H5	ch3
c6h5—-c—oh	ch3-^c—oh
V /
c6H5	ch3
trif enilcarbinol	trimetilcarbinol
1.	Carbitol, pl, carbitoli. Chim.: Eterul monoetilic al dietlen-, glicolului (2-(2-etoxi-etoxi)etanol), cu următoarea structură :
C2H5—O—CH2—CH2—O—CH2—CH2—OH.
2.	Carbitoli, sing. carbitol. Chim.: Monoetari ai ch i I ici ai dietilengIicoluIui, de exemplu metilcarbinolul
CH3—O—CH2—CH2 —O —CH2—CH2—OH;
2-(2-mefoxi-efoxi)efanol
etilcarbinolul sau „carbitolul11
C2H5—O—CH2—CHs—O—ch2—ch2—OH,
2-(2-efoxi-efoxi)efanol
etc.
Carbitolii inferiori sînt lichide miscibile cu apa, — cu puncte de fierbere în jurul a 200° şi cu punctul de inflamabilitate în jurul aceleiaşi temperaturi, — întrebuinfate ca disolvanfi şi ca fluide hidraulice.
Etilcarbitolul (carbitolul) se obfine ca produs secundar la fabricarea eterului monoetilic al eti lengl icolu lui (celosolv), prin următoarea succesiune de reacfii:
ch2—ch2
/°\ 1 1 ch2—ch2+c2h5-oh ^-c2h5—o—ch2—ch2—oh-^-—■-
efilenoxid	celosolv
> HO—CH2—CH2—O—CH2—CH2—OH-^——--
dîeiilengi icol
-> C2Hs—O—CH2—CH2—O—CH2—CH2—OH.
carbitol
Principalele proprietăfi ale carbiiolilor
	Temperatura de inflamabilitate, °C	p. f.f °C	d20 20	20 nD	Sofubilitafea în apă la 20°
metilcarbitol	200	194,2	1,0211	1,4263	miscibll
efilcarbitol („carbitol")	205	201	0,9898	1,4273	miscibil
bufilcarbifol	240	230	0,9536	1,4316	miscibi 1
dief i fcarbito I	180	180- -190	—	—	miscibil sub 27°
carbitolacetat	230	240--250	-	-	0,5
s. Carboanhidrază. Chim. biol.: Enzimă care, în organismul animal, hidratează bioxidul de carbon, cu formare de acid carbonic.
4.	arbocafioni, sing. carbocation. Chim.: Ioni pozitivi ai hidrocarburilor, în cari unul dintre atomii de carbon ai hidrocarburii confine un electron mai pufin decît numărul lui de cuante electrice nucleare pozitive. Exemple: cationul butil-terfiar: (CH3)3C+ sau cationul trifeniimetil (CeHs^C*.
Carbocationii apar intermediar, în cursul a numeroase reacfii organice; dovada aparifiei lor ca produşi intermediari se poate face uneori prin procedee fizicochimice (măsuri de conducti-bilitate, în disolvanfi polari, electroliză); în alte cazuri, aparifia lor e admisă pe baza schemelor mecanismului de reacfie.
Carbocationii derivînd de la hidrocarburile saturate (de tipurile CH3+, C2Hş+, CHş—CH—CH3) sînt mult mai pufin stabili decît carbocationii de tipul ionului trifeniimetil (CeH5)3C+, în-trucît în aceştia din urmă sarcina pozitivă se repartizează pe mai mulfi atomi din moleculă, în urma posibilităfilor de conjugare a electronilor Jt dintr-o astfel de moleculă.
Se întîlnesc carbocationi din prima categorie (cu „viafă scurtă") în reacfiile de ionizare a halogenurilor de alchil, în reacfiile de adifie a acizilor la dubla legătură olefinică, în reacfiile de isomerizare şi de cracare ale hidrocarburilor parafinice, în reacfii de polimerizare, alchilare, etc.
Carbocationi de tipul ionului trifeniimetil (cu „viafă lungă") se formează în reacfii de ionizare (disolvanfi polari, acizi con-centrafi) ale combinafiilor de tipul (Ar)3C—CI, sau (Ar)3C—OH, în cari Ar simbolizează un radical aromatic.
5.	Carbocen. Ind. petr.: Produs constituit din hidrocarburi superioare, cristalizabile, de natură aromatică, cu puncte de topire înalte, prezente în ultimele fracfiuni ala distilafiei păcurii pînă la cocs.
e. Carbocerilic, alcool Chim.: Alcool gras monovalent, cu p. t. 80**-82l5°l care se găseşte în proporfii mici, în stare liberă, în ceara de Carnauba. Alcoolul carbocerilic e probabil un amestec echimolecular din alcoolul alifatic cu 26 de atomi de carbon în moleculă şi din alcoolul alifatic cu 28 de atomi de carbon în moleculă.
7.	Carbocerif. Mineral.: Lantanit. (Termen vechi, părăsit.)
s. Carbocianinici, coloranţi Ind. chim.: Sin. Coloranfi cianinici (v. Cianinici, coloranfi ~).
9.	Carbodinamifă. Expl.: Exploziv brizant, preparat prin imbibarea cărbunelui activ cu nitroglicerină, la care se adaugă şi azotat de potasiu.
10.	Carboformafori, sing. carboformator. Petr.: Substanfele componente ale masei organice a plantelor (de ex.: celuloza, lignina, albuminele, grăsimile, cerurile, răşinile), cari iau parte la procesele de încărbunare (v.) şi de metamorfozare cari duc la formarea cărbunilor.
11.	Carbohidraze, sing. carbohidrază. Chim biol.: Grup de enzime din clasa hidrolazelor. Carbohidrazele se împart în hexo-zidaze (glucozidaze), cari hidrolizează glucozidele şi dizahari-dele, şi în poliaze (amilaze), cari scindează molecula polizaha-ridelor. Hexozidazele desfac glucozidele, prin hidroliză, în monozaharide şi în agliconul respectiv. Specificitatea lor fafă de substrat se manifestă'în legătură cu natura zaharului (aldoză sau cetoză), cu isomeria inelului (forma furanozică sau pirano-zică) şî cu legătura a sau (3 glucozidică. Natura agliconului şi a monozaharidului nelegat glucozidic nu influenfeazăspecificitatea.
Hexozidaze mai importante sînt emulsinele, lactaza, invertaza, maltaza. Poliaze mai cunoscute sînt amilazele, celulaza,pectinaza.
12.	Carbohumină. Petr.: Substanfă care umple spafiile dintre elementele rezultate din degradarea fesuturilor de plante în faza de turbărie a formării cărbunilor naturali. — După unii autori, această substanfă ar fi fost la început sub formă de solufie, din care s-a fixat ulterior ca precipitat, formîrtd aşa-numita substanfă fundamentală a cărbunilor.
13.	Carboide, sing, carboid. Ind. petr.: Compuşi fărîmicioşi, de culoare neagră, prezenfi în stare coloidală în fracfiuni le reziduale, grele, ale fifeiului (în bitum), în reziduurile provenind de la cracarea termică, în cocsul de petrol, etc. Carboidele sînt compuşi oxigenafi, cu greutate moleculară mare, cu confinut în carbon de peste 92%, insolubile în solvenfi organici.
14.	Carbolan, coloranţi Ind. chim.: Coloranfi acizi de lînă (v. Lînă, coloranfi penfru ~), cari se obfin prin introducerea de lanfuri „alcoil" confinînd 4---20 de atomi de carbon. Exemplu: Albastru Carbolan BS (obfinut din acid „Bromaminic"
—	1-amino-4-bromanfrachinon-2-sulfonic — şi p-dodecilanilină, urmată de sulfonare), etc. (Termen comercial.)
Carbolic, acid ^
464
Carbon
1.	Carbolic, acid Sin. Fenol (v.).
2.	Carboligază. Chim. biol.: Enzimă prezentă în drojdia de bere, care ar cataliza reacfia de formare a acefoinei din aldehida acetică:
2CH3—CHO -» H3C—CO—CH(OH)—CH3.
Existenta şi acfiunea enzimatică a carboiigazei nu au fost încă pe deplin dovedite.
s. Carbofină. Chim.: Sistem ciclic compus dintr-un nucleu indolic condensat cu unul piridinic.
H	H
hc^	Nc---cy	\:h
i	ii	ii	I
HC	C	C	N
HHH
Formează scheletul alcaloizilor din planta Harmala.
4. Carbolineum. Ind. chim.: Produs obfinut din uleiul de antracen filtrat, transformat prin diferite procedee, şi care se foloseşte la vopsirea lemnului expus putrezirii.
Carbolineumul se prezintă sub forma unui ulei de culoare brună-verzuie mai mult sau mai pufin limpede, avînd densitatea, la 20°, de circa 1,1.
Uleiul de antracen brut, materia primă pentru carbolineufn, e ultima fracfiune rezultată la distilarea fracfionată a gudronului de huilă (v. schema); se prezintă, la temperatura ordinară, sub forma unei suspensii de cristale în ulei.
Din masa topită, încălzită Ia circa 60° în căzi mari şi apoi supusă răcirii lente, se obfine antracen în cristale cari pot fi separate de uleiul de antracen prin filtrare. Operafia de cristalizare durează cîteva zile.
Gudron de huilă
_
Distilare
l
Apă
amoniacala
Ulei
uşor
Ulei
mediu
Ulei
greu
'J'
Ulei greu de antracen brut
I
Cristalizare
I
Filtrare
Antracen	Ulei	de antracen
filtrat(carbolineum)
Uleiul de antracen filtrat e folosit sub acest nume ca impreg-nant pentru lemn (traverse de cale ferată, stîlpi pentru instalafii electrice). în acelaşi scop el e de cele mai multe ori amestecat cu creozot, un ulei obfinut de asemenea din gudron de huilă, prin distilare şi, filtrare.
Numirea de carbolineum se foloseşte în special pentru uleiul de antracen întrebuinfat la vopsire.
Carbolineumul e constituit din hidrocarburi în cea mai mare parte aromatice, pufin studiate; el confine şi o cantitate de circa 10% fenoli şi 2—3% substanfe bazice (chinoline, acridine, etc.).
Există un tip de carbolineum obfinut prin clorurarea uleiului de antracen; prin această operafie se obfine un preparat în mare parte dezodorizat. Alte sorturi de carbolineum au incorporată clorură de zinc, prin care se măreşte acfiunea fungicidă.
Acfiunea fungicidă a carbolineumului nu e încă deplin explicată; ea se datoreşte numai în parte fenolilor; s-a demonstrat că uleiul de antracen din care s-au separat fenolii mai păstrează un remarcabil efect fungicid. Pe de altă parte, prezenfa unui
Xarbo metru.
1)	camera carbomefrului;
2)	coloana cu reactiv absorbant; 3) membrana manometrului cu dispozitiv de înregistrare.
confinut prea mare de fenoli ar uşura spălarea cu apă a peliculei de gudron protectoare a lemnului. V. şi sub Insecticid.
5.	Carboloy. Metg.: Metal dur care face parte din grupul metalelor dure concrefionate, obfinut din carburi de wolfram cu adaus de cobalt ca lianf. Are compozifia 5,3—6% C, 6 • * * 12,6 % Co şi restul wolfram. Are duritatea Rockwell Acirca 87, şi se întrebuinfează la armarea părfilor active ale uneltelor sau ale pieselor supuse la uzură mare.
6.	Carbomeiru, pl. carbometre. Mine:
Aparat cu ajutorul căruia se defectează prezenfa bioxidului de carbon (v. fig.).
Se bazează pe măsurarea depresiunii care se formează într-o cameră de reacfie, în urma absorpfiei bioxidului de carbon de către o solufie de var stins.
Proba de aer pentru analiză, care con-fine 0,5—5% CO2, se introduce în carbomeiru cu ajutorul unei pere de cauciuc, prin 8—10 aspirafii. Timpul necesar pentru absorpfia bioxidului de carbon e de circa 1,5 minute. Carbo-metrui lucrează cu o precizie de 0,5%.
7.	Carbon. 1. Chim.: Element din subgrupui întîi al grupului IV al sistemului periodic, tetravalent, cu nr. at. 6 şi gr. at. 12,01, care sublimează la 3527° şi fierbe la aproximativ 4500°. Confinutul în carbon al scoarfei Pămîntului e de 8,7*10-2%, dar importanfa lui e incomparabil mai mare decît a celorlalte elemente, fiindcă el e elementul esenfial în substanfele din viefuitoare.
în natură, carbonul se găseşte în stare atît cristalină, cît-şi amorfă, deşi varietăfi le amorfe sînt totdeauna mai mult sau mai pufin impurificate. Printre compuşii naturali ai carbonului, locul principal îl ocupă carbonafii, în special carbonatul de calciu (piatră de var, marmură, cretă), de magneziu (mag-nezit), de calciu şi magneziu (dolomit), de fier (sideroza). Unele ape minerale confin bioxid de carbon şi bicarbonafi. Atmosfera confine, de asemenea, bioxid de carbon. în cursul epocilor geologice s-au format zăcăminte fosile, în absenfa oxigenului atmosferic, cari sînt foarte bogate în carbon. Din această categorie fac parte diferitele varietăfi de cărbuni (v.) şi bituminele (v.) solide, semisolide sau lichide, cum sînt: fifeiul (v.), gazele naturale (v.), asfaltul [y.), ozocheritul (v.).
în stare naturală, carbonul pur se prezintă sub două forme alotrope — diamantul (v.) şi grafitul (v.) —, foarte deosebite una de alta. Diferitele varietăfi de carbon amorf confin în pro-porfie mai mică sau mai mare impurităfi, în special hidrogen, oxigen, azot, sulf, etc.; proporfia de impurităfi e cu atît mai mare, cu cît substanfa s-a format mai recent. Densitatea carbonului amorf variază Între 1,22 şi 1,92 g/cm3. Una dintre cele mai interesante proprietăfi ale carbonului amorf e capacitatea lui de absorpfie pentru gaze; această capacitate creşte mult cu scăderea temperaturii. Cărbunele activ e un cărbune a cărui putere de absorpfie e considerabil mărită printr-o prelucrare specială a cărbunelui original, isotopii carbonului sînt indicafi în tablou.
Dintre diferitele varietăfi de carbon existente, diamantul e cel mai pufin reactiv. în oxigen, diamantul arde la 800°, trans-formîndu-se complet în bioxid de carbon, arderea fiind însofită de o lumină intensă. Grafitul se aprinde în oxigen şi arde la 700 . în general, grafitul reacfionează mai uşor decît diamantul. Astfel, dacă se menfine grafit timp îndelungat, la 420°, în atmosferă de fluor, se formează o subsfanfă cenuşie, cu compozifia aproximativă C+F~, gr. sp. 2,4, care nu conduce curentul electric şi nu reacfionează cu solufii acide sau bazice. Această substanfă are probabil o structură ionică şi în ea straturile de grafit sînt
O
aşezate la distanfa de 8,17 A unul fafă de altul. Prin intrarea
Carboft
465
Carboh
3 2 3(0 Ş. s E z -0	Abun- denfa	Timpul de înjumăfăfire	Tipul dezintegrării	Reacfia nucleară de obţinere
10	-	20 s	emisiune |3+	B«> (Pl n) CIO
11		20,5 min	emisiune (3+	Be9 (a, 2n) C«, Bio(d, n) CU, B10 (p, Y) CU, bu (p, n) CU, C12 (y, n) CU, Ci? (n, 2n) C11, C12 (d, dn) CU, C12 (p, pn) CU, Ci* (a, an) CU, N^(p, a) C*i, m (n, p3n) CU, N14 (Y, p2n) CU, 016 (n, a2n) CU
12	98,9%	-	-	-
13	1,1 %	-		-
14	-	5100 ani	-	C** (d, p) O*, C« (n, y) CH, m (n, P) C14, 017 (n, a) O*
oxigenului între straturile de grafit, cu formare^ unei combinafii
C30, această distanfă creşte pînă la 11 A. Potasiu! metalic topit e absorbit de grafit la 400°, cu formarea unui produs care are compozifia aproximativă CsK, aspect de bronz, şi care se aprinde în aer. Carbonul amorf reacfionează cel mai uşor cu oxigenul; el se aprinde la 300° şi arde fără flacără; la temperaturi mai înalte el se combină cu hidrogenul, cu siliciul, sulful, borul şi cu foarte multe metale.—
Carbonul se deosebeşte de celelalte elemente prin faptul ca are patru electroni în învelişul electronic de valenfă (L) şi o tendinfă foarte pronunfată de a forma legături covalente. într-un astfel de aranjament, atomul de carbon ocupă centrul unui tetraedru, iar valenfele lui „sînt dirijate spre coifurile tetraedrului, formînd între ele unghiuri de 109°28\ ca şi în cristalul de diamant; valenfele carbonului sînt echivalente între ele. O altă proprietate foarte importantă a atomilor de carbon e că ei se pot lega unul de altul prin legături foarte stabile, formînd lanfuri sau catene cu un număr mare de atomi de carbon. în astfel de lanfuri, atomii de carbon nu sînt aşezafi linear, ci formează un zig-zag, cu unghiul 109°28'. Aceste catene se pot închide, în anumite condifii, transformîndu-se în inele cu numeroşi atomi de carbon. Afară de aceasta, atomii de carbon se pot lega între ei prin legături duble sau triple. Se poate presupune că, în legătura dublă, două valenfe rămîn în pozifiile lor normale, iar celelalte două se apropie pînă cînd formează o legătură dublă, care se găseşte în acelaşi plan cu legătura simplă. Unghiul dintre legătura simplă şi cea dublă e de 125°16'( iar distanfa dintre cei doi atomi de carbon legafi prin dubla
o
legătură e de 1,33 A. Legătura dublă e rigidă şi nu mai permite rotirea moleculei în jurul ei, ca în legătura simplă. Cînd doi atomi de carbon se leagă printr-o triplă legătură, aceasta formează cu legăturile simple un unghi de 180% astfel încît tofi atomii moleculei sînt colineari. Din cauza legăturilor covalente foarte stabile pe cari le formează atomii de carbon între eî şi cu alfi atomi, compuşii carbonului sînf nepolari şi nu se ionizează în solufie; de aici urmează că reacfiile dintre ei nu sînt niciodată instantanee, ca între compuşii ionici, ci se produc într-un interval de timp destul de lung. De asemenea, punctele de topire şi de fierbere ale compuşilor carbonului cu hidrogenul sînt joase, în general sub 300°.
Hidrocarburile. Combinafiile carbonului cu hidrogsnul, hidrocarburile sau hidrurile carbonului, au caracter neutru (nu sînt
nici acide, nici bazice). Hidrocarbura cea mai simplă, care conţine un singur atom de carbon, e metanul. Ţinînd seamă de faptul că atomii de carbon se pot lega între ei în lanf, se pot obfine hidrocarburi cu 2, 3, 4, etc. atomi de carbon, legafi de atomii de hidrogen prin legături simple. Toate aceste hidrocarburi constituie o serie, numită saturată sau alchilică, în care fiecare termen se poate forma din cel precedent prin adăugarea unei grupări —CH2. Astfel de serii se numesc serii omologe şi compozifia oricărui termen din serie poate fi exprimată printr-o formţjlă generală. Seria metanului are formula generală CnH2n+2' Constantele fizice ale termenilor omologi variază regulat de-a lungul seriei, în sensul că punctele de topire şi de fierbere cresc odată cu greutatea moleculară; de asemenea, termenii aceleiaşi serii omologe se aseamănă din punct de vedere chimic, avînd aceleaşi reacfii ca şi capul seriei. în mod analog, există serii omologe ai căror termeni confin o legătură dublă sau o legătură triplă. Legătura dublă conferă hidrocarburilor respective un caracter de nesaturafie; din această cauza, ele pot adi-fiona uşor alte elemente sau grupuri de elemente (radicali), dubla legătură devenind o legătură simplă. Cînd ultimii atomi de carbon din lanf sînt legafi înfre ei, se obfin hidrocarburi ciclice, cari pot fi saturate sau nesaturate.
Prin reacfii de substitufie a atomilor de hidrogen în hidrocarburile saturate, sau de adifie în cele nesaturate, se pot obfine alte serii de combinafii ale carbonului, cu proprietăfi specifice şi cu totul deosebite de ale hidrocarburilor, după natura atomului sau a radicalului introdus în moleculă.
Se cunosc trei compuşi ai carbonului cu oxigenul: oxidul de carbon, CO; bioxidul, CO2, şi suboxidul, C3O2; acesta din urmă e foarte instabil şi prezintă numai importanfă teoretică.
Oxidul de carbon. Gaz foarte toxic, care se formează ori de cîte ori se arde carbon în prezenfa unei cantităfi insuficiente de aer:
(1)	2 C + 02->2 CO + (2 • 26,6) kcal/mol.
Oxidul de carbon se produce industrial, prin trecerea aerului sau a oxigenului peste cărbune incandescent (gaz de generator). Reacfia de formare a oxidului de carbon trece prin două faze:
(2)	C + 02 CO2 4- 94,0 kcal/mol
(3)	C + C02-*2 CO—40,8 kcal/mol.
Studiul termodinamic al acestor reacfii a arătat că, pînă la temperatura de 1500°, echilibrele (1) şi (2) sînt complet deplasate spre dreapta. Calculul energiilor libere arată că, în prezenfă de carbon solid, la temperatură joasă e stabil bioxidul de carbon, pe cînd oxidul de carbon e stabil la temperatură înaltă, şi că bioxidul de carbon nu se disociază pînă la această temperatură. Din constantele de echilibru ale acestor reacfii se poate calcula concentrafia oxidului de carbon în amestecurile de echilibru şi se constată că pînă la 450° se formează numai bioxid de carbon, iar peste 900°, aproape numai oxid de carbon. — Se mai prepară industrial oxid de carbon amestecat cu hidrogen (gaz de apă), trecînd vapori de apă peste cărbune incandescent la temperaturi cari depăşesc 1200°: C+H20->C0+H2-31,2 kcal/mol.
Sub 1000°, reacfia se produce după schema:
C + 2 H20->C02 + 2 H2— 21,6 kcal/mol.
Rezultă că, la temperaturi sub 1000°, echilibrul e deplasat spre formarea de hidrogen, iar la temperaturi mai înalte, spre formarea oxidului de carbon. în laborator, oxidul de carbon se prepară, fie prin încălzirea ferocianurii de potasiu cu acid sulfuric concentrat:
K4[Fe(CN)6] + 3 H2S04-*2 K2S04 + FeS044-6 HCN
2	HCN + H2S04-h2 H20-2 C0 + (NH4)2S04, fie picurînd acid formic în acid sulfuric concentrat (acidul sulfuric are rolul de deshidratant):
HCOOH -> CO + H2Of
30
Carbon
466
Carbort
fie încălzind acid oxalic cu acid sulfuric:
HOOC—COOH->CO+ C02 + H20 (bioxidul de carbon se separă apoi prin absorpfie înfr-o solufie de hidroxid de sodiu).
Oxidul de carbon e un gaz incolor şi inodor; în apă se disolvă pufin (2,3% în volume, la 20°). Constantele lui fizice sînt foarte apropiate de ale azotului molecular, cu care e iso-electronic (moleculele lor au acelaşi număr de electroni). Structura moleculei oxidului de carbon poate fi reprezentată, fie prin formula: :C = Of în care carbonul e bivalent, fie prin for-(-) (+)
mula :C^O:, care admite o legătură de donor-acceptor (oxigenul fiind donor şi carbonul acceptor). Ultima formulă corespunde mai bine proprietăfilor oxidului de carbon. Astfel, după prima formulare, oxidul de carbon ar trebui să aibă o polaritate destul de mare, pe cînd în realitate polaritatea lui e foarte mică. Distanfa interatomică în molecula oxidului de 0
carbon e de 1,13 A. Ca şi azotul, oxidul de carbon e o substanfă relativ inertă la temperatura obişnuită, cînd nu reacfionează cu apa sau cu baze; la temperaturi şi la presiuni, înalte, el reacfionează însă cu apa, dînd acid formic:
CO + HOH -> HCOOH, iar cu hidroxidul de sodiu, formînd formiat de sodiu, HCOONa. Această din urmă reacfie se produce la 120° şi e aplicată în industrie. — Oxidul de carbon arde în aer cu flacără albăstruie, trecînd în bioxid de carbon şi dezvoltînd căldură:
2	C0 + 02-*2 C02 + (2 • 67,5) kcal/mol.
Punctul de aprindere al oxidului de carbon în aer e 700°, dar reacfia nu se produce cu vitesă apreciabilă decît în prezenfa urmelor de vapori de apă sau de alte gaze cari confin hidrogen (NH3, H2S, etc.). Această comportare demonstrează existenfa unei reacfii în lanf, cu formarea intermediară a radicalilor OH-, după schema:
H + 02-> HO + O;
0	+ C0->C02; H0 + C0-»C02 + H, etc.
Oxidul de carbon are proprietăfi reducătoare; prin aceasta el se aseamănă cu hidrogenul molecular, dar în condifii obişnuite activitatea lui e mai mare.-— La temperaturi înalte, oxidul de carbon reduce unii oxizi metalici pînă la metalul respectiv. Astfel, de exemplu, în cuptoarele înalte se produce reacfia: Fe304 + 4 CO -> 3 Fe -f* 4 C02.
De asemenea, oxidul de carbon poate reduce în solufie anumite substanfe în prezenfă de catalizatori; de exemplu, permanga-natul de potasiu e redus în prezenfa argintului fin divizat; bicromatul de potasiu e redus în prezenfa sărurilor de mercur, Iar cloratul de potasiu, în prezenfa tetraoxidului de osmiu. Reacfia de reducere a clorurii de paladiu în solufie după ecuafia: PdCl2 + H20-fC0 -» Pd4-2 HCI + C02 e folosită pentru recunoaşterea oxidului de carbon într-un amestec de gaze (fiind foarte sensibilă, se pot recunoaşte cu ea chiar urmele). Determinarea cantitativă a oxidului de carbon se bazează pe reducerea pentaoxidului de iod:
5 CO + J205	5 C02 + J2
şi titrarea iodului format cu tiosulfat de sodiu. — Oxidul de carbon reacfionează cu clorul dînd fosgen, COCI2, gaz foarte toxic, întrebuinfat pe cîmpul de luptă. Cu vapori de sulf, oxidul de carbon dă oxisulfură:
CO + S^COS + 8 kcal, gaz incolor şi inodor, destul de solubil în apă (1:2 în volume), care se hidrolizează după schema:
cos+h2o ^ co2+h2s.—
Cu metalele transifionale din grupurile VI, VII şi VIII, oxidul de carbon formează carbonili, deosebit de caracteristici pentru
crom, molibden, wolfram şi reniu; carbonilii primelor trei elemente corespund formulei Me(CO)6 şi sînt substanfe cristaline, incolore, cari sublimează uşor. La presiune joasă, carbonilii pot fi distiiafi fără descompunere, dar ia presiunea obişnuită ei încep să se descompună încet peste 120°, în metal şi oxid de carbon. CarboniIul cel mai cunoscut e cel de nichel, Ni(CO)4. — Oxidul de carbon formează cu unele săruri combinafii complexe. Astfel, se pot obfine în stare solidă complecşi de tipul OsCJ2- 3 CO, PtCI2 • CO, iar în solufie, de tipul CuCI • CO, Ag2S04 • CO. Combinafii asemănătoare se formează probabil şi în solufia amoniacală de clorură cuproasă, care se foloseşte de multe ori în analiza gazelor, pentru absorpfia oxidului de carbon. Prin acfiunea oxidului de carbon asupra potasiului încălzit la 80° se formează o substanfă cristalină, incoloră, foarte explozivă, cu compozifia KgCeOg. Această substanfă se transformă uşor, punînd în libertate potasiu, într-un oxid al carbonului cu compozifia CqOq, care poate fi considerat un produs de polimerizare al oxidului de carbon. Toxicitatea oxidului de carbon se datoreşte faptului că acest gaz se combină cu hemoglobina din sînge, sustrăgînd-o astfel funcfiunii ei normale de transportoare a oxigenului în organism. între oxigen, hemoglobină (Hb) şi oxihemoglobină (Hb02) de o parte, şi oxigen, hemoglobină şi carboxihemoglobină de alta, se stabilesc echilibrele:
Hb + 02^Hb02 şi Hb-f-CO^HbCO.
Afinitatea hemoglobinei pentru oxidul de carbon e de 300 de ori mai mai mare decît pentru oxigen; aceasta înseamnă că, la o concentrafie în oxid de carbon de 300 de ori mai mică decît concentrafia oxigenului în aer (21% în volume), adică
0,07% oxid de carbon în volume, jumătate din hemoglobina din sînge e transformată în carboxihemoglobină. Primele simptome de intoxicaţie, manifestate prin amefeală şi cefalee, apar la transformarea hemoglobinei în carboxihemoglobină în proporfia de 20*»30%. Cînd transformarea atinge 40”‘50%, se produce leşinul, iar la 80% survine moartea. Principalul antidot în cazul intoxicafiei cu oxid de carbon e aerul proaspăt; se mai poate administra o scurtă inhalafie de amoniac.
Suboxidul de carbon, C302. Prin deshidratarea acidului malonic, CH2(COOH)2, se obfine suboxid de carbon, gaz incolor, cu miros pătrunzător şi cu structură lineară: 0 = C = C = C = 0.
Bioxidul de carbon, C02. Oxid al carbonului, considerat ca produsul final al procesului de ardere, care se obfine ori de cîte ori se arde carbon într-un exces de aer sau de oxigen. Bioxidul de carbon e un gaz incolor, cu miros şi gust slab acid; el e de 1,53 ori mai greu decît aerul; nu arde şi nu întrefine arderea. La temperatura critică (31°) şi presiunea de 73 at, bioxidul de carbon se lichefiază. Bioxidul de carbon solid se topeşte la presiunea de 5 at la temperatura de —57°. Deoarece tensiunea Iui de vapori atinge valoarea de 1 at la o temperatură mai joasă decît punctul Iui de topire, se,poate obfine uşor bioxid de carbon solid, evaporîndu-I cu vitesă mare. Prin răcirea produsă de evaporarea unei părfi de gaz lichefiat, temperatura coboară atît de mult, încît cealaltă parte se solidifică; bioxidul de carbon solid se mai numeşte „gheafă uscată”. O pastă preparată din benzină şi gheafă uscată are temperatura de —78°. Bioxidul de carbon e uşor absorbit în solufia de hidroxid alcalin, cu formare de carbonat; pe această proprietate se bazează separarea bioxidului de carbon dintr-un amestec de gaze. Dacă se introduce un curent de bioxid de carbon în solufia unui hidroxid de metal alcalino-pămîntos [Ca (OH)2], se produce o turbureală datorită formării carbonatului respectiv, insolubil în apă. Cu un exces de bioxid de carbon, turbureala dispare, din cauză că se formează bicarbonat de calciu, mai solubil decît carbonatul. Această reacfie serveşte Ia recunoaşterea analitică a bioxidului de carbon. Bioxidul de carbon e pufin solubil în apă, solubili-tatea crescînd mult cu presiunea. Molecula lui e lineară0 = C = O, cu structura simetrică, din care cauză momentul ei dipolar e
Carbort
467
Carbon
zero. Distanfele inferatomice în molecula bioxidului de carbon
sîni de 1,15 A. Bioxidul de carbon nu e toxic pînă la concentraţia de 3%; în concentrafii mai mari produce grave turburări în organism. Inhalat timp de cîteva secunde, la concentrafia de 20% în aerul respirat, produce pierderea cunoştinfei şi moartea, datorită asfixiei. V. şi sub Carbonic, acid
Sulfura de carbon, CS2. Lichid incolor, volatil, cu p.f. 46,2°, mai greu decît apa (d. 1,26); în stare pură are miros, aromatic; de obicei are însă un miros neplăcut de varză murată, datorit diferitelor impurităfi. Sulfura de carbon se prepară industrial prin trecerea vaporilor de sulf peste mangal la 800—1000°: C + 2S->CS2—29,2 kcal/mol, în retorte construite din fontă sau din material refractar, cari se încălzesc la exterior cu combustibil, sau în cuptoare încălzite electric. în prezent se folosesc ambele tipuri de cuptoare, în funcţiune de condifiile economice locale.
Materiile prime trebuie să îndeplineasă următoarele condifii: Cărbunele de lemn de fag să confină 80—88% carbon, 1—2% cenuşă, 4—5% umiditate, 3—4% hidrogen (sub formă de hidrocarburi) şi 5—8% oxigen (sub forma C^O^). înainte de prelucrare, cărbunele se preîncălzeşte la 750—800°, pentru a îndepărta complet umiditatea şi, cît mai mult posibil, oxigenul şi hidrogenul. Prin preîncălzire, cărbunele pierde pînă la 25% din greutatea lui, iar confinutul în carbon creşte pînă la 97%, restul fiind 1—2% cenuşă, 0,5*** 1 % hidrogen şi 1—2% oxigen. O preîncălzire la 1000 "1200° e mai avantajoasă, deoarece se îndepărtează complet oxigenul şi hidrogenul, iar reactivitatea cărbunelui se măreşte cu creşterea temperaturii de calcinare. Al doilea reactant, sulful, trebuie să aibă o puritate cît mai mare, deoarece impurităfiIs se depun ca reziduuri la partea inferioară a retortei, cînd se foloseşte sulf lichid introdus direct în retortă, sau se depun în instalafia de vaporizare, dacă sulful e introdus în instalafie sub formă de vapori.
în timpul procesului de fabricafie, toate impurităfi le din sulful topit se colectează la baza retortei, formînd un strat izolator termic, ceea ce complică mersul procesului de fabricafie.
fura de carbon rezultată confine derivafi ds sulf şi de aceea trebuie purificată. Schema de fabricare a sulfurii de carbon e reprezentată în figură.
Pentru fabricare se introduce în retorta de reacfie cărbunele de lemn bine uscat. în timpul fabricafiei, introducerea cărbunelui în retortă se face în mod automat, în cantităfi bine determinate şi la intervale regulate. Sulful se usucă în silozul de încărcare, se topeşte cu ajutorul căldurii radiate de retortă şi se introduce în retortă Ia partea inferioară, în mod continuu, cu ajutorul unui dispozitiv automat şi în cantitate bine determinată. Sulful se vaporizează şi formează cu cărbunele incandescent sulfura de carbon gazoasă. Aceasta, împreună cu celelalte gaze rezultate din reacfie — în cea mai mare parte hidrogen sulfurat — ajunge în condensator, unde sulfura de carbon se lichefiază. Din condensator, produsul ajunge în rezervorul de depozitare a sulfurii de carbon brute. Aceasta se distilă şi se rectifică într-o instalafie cu mers continuu de circa 100 kg capacitate şi e depozitată într-un rezervor de sulfură pură. Gazele neconden-sabile se introduc în turnuri de absorpfie, în cari circulă în contracurent uleiuri pentru absorpfia sulfurii de carbon. Sulfura de carbon absorbită	se	distilă într-o	instalafie specială, iar
uleiurile cari servesc	la	absorpfie,	după răcire, se recirculă.
Gazele liberate de sulfura de carbon, formate în cea mai mare parte din hidrogen sulfurat, sînt dirijate spre o instalafie de recuperare, în care hidrogenul sulfurat e oxidat pînă la sulf. Gazele nevătămătoare — formate din bioxid de carbon şi apă — sînt lăsate să se degaje.	O	instalafie	cu	retorte poate produce
700—750 kg sulfură de carbon în 24 de ore. Pentru fiecare tonă.de sulfură de carbon se consumă în general 950 kg sulf,
21-0—220 kg cărbune uscat, 450—500 kg combustibil de 7000 kcal, 530 kg vapori, 13,3 kW şi 14,3 ore de lucru. Sulfura de carbon e un bun solvent pentru brom, iod, sulf, fosfor, grăsimi, răşini, etc. Molecula S = C = S e lineară şi se caracterizează
o
prin distanfa C —S —1,54 A. Ea e foarte pufin solubilă în apă (0,15% în greutate).	Hidroliza ei	se	produce la peste 150°,
după reacfia:
CS2 + 2H20->C02 + 2 H2S+11 kcal.
Schema de abricafie a sulfurii de carbon, î) uscăfor de mangal; 2) retortă înzldifă; 3) alimentare cu sulf; 4) Iadă de condensare; 5) rezervor de sulfură de carbon brută; 6) blaza de dislilare; 7) condensator tubular; 8) fierbator (rectificator); 9) condensator fubular; 10) răcifor cu serpentină; 11) vase spălătoare cu NaOH 33%; 12) rezervor de sulfură de carbon pură; 13) colector de gaze; 14) turnuri de absorpfie cu ulei; 15) fierbător penfru ulei; 16) condensator; 17) răcifor; 18) rezervor de ulei; 19) pompe de circulafie pentru ulei; 20) răcitoare pentru ulei; 21) separator de apă; 22) decantor de impurităfi; 23) sulfură de carbon; 24) gaze; 25) ulei; 26) apă rece.
O	parte din impurităfi le confinute în sulf — arsen, seleniu — trec	Sulfura	de	carbon are un indice de refracfie excepfional de
şi se depun în conducte, pe cari pot chiar să le înfunde. Sul- mare (1,627 la 20° pentru linia D a sediului). Vaporii de sulfură
30*
Carbon
468
Carbonafare
de carbon se aprind foarie uşor, cînd ajung în contact cu un obiect încălzit; ei ard cu flacără albastră. Prezenfa sulfurii de carbon în aerul inspirat, în proporfie de 0,3%, poate provoca intoxicafii grave. Concentrafia limită admisibilă în atmosfera întreprinderilor industriale e de 0,01 mg/l. — Ca şi bioxidul de carbon, sulfura de carbon e o anhidridă acidă; prin reacfie cu unele sulfuri, ea poate forma săruri ale acidului tiocarbonic, H2CS3, numite tiocarbonafi. Tiocarbonafii metalelor mai reactive (şi de amoniu) sînf stabili, pe cînd derivafii celorlalte metale se descompun relativ uşor. în stare solidă, majoritatea sărurilor acidului tiocarbonic au o culoare galbenă aprinsă, iar solufiile lor au, de obicei, culoare roşie. Tiocarbonatul de potasiu e folosit contra insectelor dăunătoare agriculturii (în special pentru distrugerea filoxerei).— Acidul tiocarbonic liber se poate obfine prin tratarea solufiilor concentrate ale sărurilor lui cu acizi tari; el se separă sub forma unui lichid uleios (p.t. —31°). Deşi acest acid se descompune cu încetul în sulfură de carbon şi hidrogen sulfurat, el e mult mai stabil decît acidul carbonic. Prin tratarea sulfurii de carbon în tub închis la 100° se obfine tiofosgenul: CS2 + PCl5-> CSCI2 +PSCi3, care e un lichid roşu, cu miros neplăcut, care se descompune încet sub acfiunea apei, cu formare de bioxid de carbon, hidrogen sulfurat şi apă.
Tefraclorura de carbon, CCI4. Cea mai cunoscută dintre halogenurile carbonului e tetraclorura, care se obfine prin acfiunea clorului asupra sulfurii de carbon, în prezenfa unor catalizatori (clorura manganoasă sau clorura de antimoniu):
CS2+3 CI2 CCÎ4 4*S2Cl2.
Protoclorura de sulf rezultată poate servi şi ea, Ia temperatură mai înaltă (60°), în prezenfa aceloraşi catalizatori, ca agent de clorurare:
CS2-f 2 S2Cl2 -> CCl4 + 6 S.
Sulful rămas în reacfie poate servi la fabricarea sulfurii de carbon.
Cu toate că tetraclorura de carbon e inertă, ea corodează puternic unele metale (AI, Fe); în prezenfa acestor metale, şi a vaporilor de apă, tetraclorura de carbon se descompune treptat, chiar Ia temperatura ordinară, după reacfia:
CCI4 + 2 H20 CO2 + 4.HCI.
Combinafiile carbonului cu ceilalfi halogeni se obfin de obicei prin reacfii de dublu schimb, la cald, între tetraclorura de carbon şi fluorura de argint, tribromura de aluminiu sau triiodura de aluminiu.
Tetrafluorura de carbon, CF4, se poate obfine şi prin sinteză directă între carbon amorf şi fluor, reacfie care se produce energic, chiar în condifii obişnuite. Moleculele halogenurilor de carbon au forma unor tefraedre regulate, cu distanfele C-HIg
OOO	o
egale, respectiv, cu 1,36 A, 1,76 A, 1,93 A şi 2,12 A. Tetra-fluorura de carbon e gazoasă, iar tetrabromura şi tetraiodura de carbon sînt substanfe solide. Spre deosebire de celelalte halogenuri, cari sînt incolore, tetraiodura de carbon are culoarea roşie închisă; stabilitatea lor scade în ordinea F-CI-Br-J. Se cunosc şi halogenuri mixte ale carbonului, de exemplu CHFClBr (p.t. -115°, p.f. +36°). Compusul CCI2F2 (p.f. -30°) e folosit sub numele de freon în maşini frigorifere, el prezen-tînd, fafă de alte substanfe utilizate de obicei în acest scop (SO2, NH3, CH3CI), avantajul de a fi neutru, inodor şi de a nu fi toxic şi inflamabil.
1.	Carbon. 2. Metg.: Carbură de wolfram sub formă de granule, .întrebuinfată ca material dur de încărcare a fefelor elementelor de maşini sau a fefelor de lucru ale uneltelor cari lucrează în condifii grele, în roci dure (de ex. fălci de concasor, sape de foraj, cufite de haveză, dinfi de excavator, tăişuri de sfredel, etc.).
-2. Carbon de recoacere. Metg.: Sin. Grafit în cuiburi (v. Grafit, sub Constituent al aliajelor fier-carbon).
3.	~ de femperare. Mefg.; Sin. Grafit în cuiburi (v. Grafit, sub Constituent al aliajelor fier-carbon).
4.	~ secundar. Mefg.; Sin. Grafit secundar (v. Grafit, sub Constituent al aliajelor fier-carbon).
5.	Carbon fix. 1. Chim.: Reziduul, exprimat în fracfiuni de greutate, care rămîne dintr-un material organic (cărbune, asfalt, combustibili lichizi din petrol, etc,) cînd e încălzit la o temperatură de circa 950°, într-un spafiu limitat şi ferit de accesul aerului. Metodele de determinare diferă după natura materialului supus acestei probe, şi după condifiile de lucru. în cazul asfaltului, determinarea se face ca şi la cărbuni: Metoda DIN-DVM 3725 (proba Bochum).
6.	Carbon lix. 2. Ind. chim.: Indicele Conradson ai unui ulei mineral.
7.	Carbonado. Mineral.: Varietate de diamant, care se găseşte de obicei în agregate poroase (pînă la scoriacee), fin granulare (sau cu granule de mărimea boabelor de mazăre sau chiar mai mari), de culoare neagră-brună pînă la cenuşie închisă, datorită prezenfei grafitului amorf şi a altor amestecuri străine. Granulele au suprafafa strălucitoare, iar spărtura mată.
Carbonado în cantităfi mai mari s-a găsit numai în Brazilia.
E întrebuinfat în industria prelucrătoare a metalelor (ca abraziv) şi în special Ia armarea carotierelor garniturilor de foraj.
8.	Carbonafare. 1. Mat. cs.; Combinarea unei părfi din hidro-xidul de calciu din pasta de var aerian, respectiv din mortarul de var aerian, cu bioxidul de carbon din aer, şi transfomarea hidroxidului de calciu în carbonat de calciu, conform reacfiei:
Ca(0H)2 + C02 = CaC03+H20. întărirea mortarelor de var aerian se datoreşte acestei transformări.
Carbonatarea hidroxidului de calciu se poate face numai dacă pasta de var, respectiv mortarul, confin 2,5»~5% apă. Din această cauză, pentru a asigura apa necesară carbonatării, mortarele nu trebuie preparate cu prea pufină apă, deoarece se usucă prea repede, iar zidăria trebuie umezită înainte de aplicarea mortarului, pentru a nu absorbi apa din mortar.
Formarea carbonatului de calciu începe la suprafafa de confact a mortarului cu aerul şi înaintează către interiorul lui. întărirea mortarelor de var aerian se face deci încet, în special la perefii groşi sau în straturile groase de mortar, şi poate dura mult timp. Ea se face mai repede la mortarele mai poroase decît la cele mai compacte, deoarece bioxidul de carbon pătrunde mai greu în masa acestora din urmă.
Carbonatarea poate fi accelerată prin curenfi de aer sau, artificial, prin producere de bioxid de carbon (de ex. prin ardere de cărbuni în vase deschise, aşezate în interiorul încăperilor). Accelerarea carbonatării nu trebuie exagerată, deoarece ventilafia prea intensă poate provoca evaporarea rapidă a apei necesare carbonatării, iar, formarea prea repedea unui strat de carbonat de calciu (datorită excesului de bioxid de carbon) poate împiedica pătrunderea bioxidului de carbon în masa mortarului.
9.	Carbonafare. 2. Ind. alim.: Operafia de saturare şi supra-saturare a apei sau a altor băuturi cu bioxid de carbon, pentru a le face plăcute fa gust şi răcoritoare.
Carbonatarea depinde de temperatura şi de presiunea la cari se disolvă bioxidul de carbon.
Spre a realiza o carbonafare bună e necesar ca temperatura lichidului să fie coborîtă, la 3—4° şi presiunea gazului să fie mărită la 7***8 at.
în condifii de presiune şi temperatură identice, solubiIitatea bioxidului de carbon în alte lichide diferă de la un lichid la altul, el fiind mai solubil, de exemplu, în alcool decît în apă»
Afară de presiune şi de temperatură, o carbonafare bună mai depinde de cantitatea şi natura sărurilor aflate în solufie, cum şi de cantitatea altor gaze disolvate. La un confinut mare
Carbonatare
469
Carbonaţi
din acestea, cantitatea de bioxid de carbon care se poate di-solva e mai mică.
Carbonatarea se realizează cu ajutorul aparatelor speciale, în cari apa dezaerată e introdusă sub presiune şi e pulverizată în bioxid de carbon, sub presiune.
Tot prin carbonatare se ob}ine conservarea unor băuturi, ca sucurile de fructe., asigurînd un conţinut în bioxid de carbon de 15 g/litru, ceea ce are ca efect nu numai inactivarea majorităţii microorganismelor, dar şi distrugerea celor mai multe.
1.	Carbonatare. 3. Ind. alim.: Fază intermediară în procesul de purificare a zemurilor de difuziune rezultate la fabricarea zahărului, care consistă în tratarea cu bioxid de carbon a zemurilor defecate. Operafia se execută în două etape: carbonatarea întîi şi carbonatarea a doua, separate prin filtrare.
în carbonatarea întîi se precipită excesul de var din zeama defecată, sub forma de carbonat de calciu. Neutralizarea zemii de difuziune cu bioxid de carbon nu se face complet ci, pentru a evita redisolvarea parfială a precipitatelor formate, se lasă o rezervă de alcalinifate solubilă de 0,06**-0,10 g CaO%, corespunzătoare pH-ului 11. Un fenomen important din punctul de vedere al purificării zemii e adsorpfia pe suprafafa particulelor de carbonat de calciu a unei părfi importante din substanfele nezaharate existente în zeama defecată, afiate atît în solufie, cît şi în suspensie. Sedimentul format Ia o saturafie bine condusă se depune uşor, se filtrează repede, iar zeama filtrată e limpede, de culoare deschisă şi cu un confinut sărac în săruri de calciu. Carbonatarea întîi se face la cald (80--850), în aparate cu funefionare continuă şi discontinuă.
în carbonatarea a doua se urmăreşte micşorarea confinutului în săruri de caic'iu solubile din zeama rămasă de la prima carbonatare, după filtrare. Bioxidul de carbon introdus în zeamă îndepărtează restul de var sub formă de carbonat de calciu; el acfionează apoi asupra hidroxizilor alcalini liberi, transfor-mîndu-i în carbonafi alcalini cari sînt, de fapt, reactivii preci-pitanfi la carbonatarea a doua. Aceştia reaefionează cu sărurile de calciu solubile, eliminîndu-le sub forma de carbonat de calciu. Această reacfie e deosebit de importantă pentru purificarea zemurilor. Acfiunea bioxidului de carbon e controlată prin urmărirea alcalinităfii optime, corespunzătoare unui confinut minim de săruri de calciu în zeamă şi unui pH de circa 9—9,5. Carbonatarea a doua se face de preferinţă la fierbere, pentru a evita formarea bicarbonafilor solubili, şi în aparate cu funefionare continuă.
2.	Carbonatare. 4. Ped.: Proces chimic care însofeşte de obicei alterarea materiei minerale în fenomenul de solificare şi care consistă în transformarea hidroxizilor bazici de calciu, magneziu, potasiu şi sodiu cari se găsesc în solufia solului (de la descompunerea silicafilor primari), în carbonafi, respectiv în bicarbonafi, sub acfiunea bioxidului de carbon din aerul şi din apa solului, unde a provenit din atmosferă, din descompunerea materiei organice şi din respirafia florei şi a faunei din sol.
Reacfia chimică respectivă e, pentru o anumită concentraţie a bioxidului de carbon în solufie:
[Ca, Mg, Ks, Na2] (0H)2 + C024-H20 =
= [Ca, Mg, K2, Na2] C03 + 2H20.
Peste o anumită concentrafie de bioxid de carbon în solufie, carbonafii trec în bicarbonafi (bicarbonatare) conform reaefiei reversibile:
[Ca, Mg, K2, Na2] C03 + C02+H20 ^ [Ca, Mg, K2, Na2] (HC03)2.
Carbonafii alcalini (de potasiu şi sodiu) sînt solubili în apă' deci uşor levigabili de curenfii descendenţi, iar carbonafii al-calino-pămîntoşi (de calciu şi magneziu), foarte greu solubili, se precipită pe profilul solului. Astfel, rocile lipsite de carbonaţi, dar bogate în calciu şi în magneziu, pot forma soluri cu orizonturi bogate în carbonafi alcalino-pămîntoşi. Carbonatarea, respectiv bicarbonatarea, procese cari se produc şi în dia-
geneza rocilor sedimentare, împreună cu procesul antagonist al decarbonatării (care se produce în roca-mamă, în orizonturile superioare ale solului sau chiar în întregul profil al solului, ca urmare a levigării treptate a carbonafi lor alcalino-pămîntoşi), sînt procese foarte răspîndite în natură. Carbonafii de calciu şi de magneziu se depun pe profilul solului, la adîncimi cari depind de intensitatea procesului de levigare. Dacă trecerea carbonafi lor în bicarbonafi se produce în anotimpurile uscate şi calde, aceştia din urmă se ridică în orizonturile superioare ala solului, unde,.din cauza scăderii concentratei de bioxid de carbon (prin ridicarea temperaturii, consumul lui în parte de către plante, etc.), trec din nou în carbonafi, cari se precipită. Acest proces constituierecarbonafarea sau carbonatarea secundară.
3.	~ secundară. Ped. V. sub Carbonatare 4.
4.	Carbonatife. Petr.: Roci magmatice constituite aproape excluziv din carbonafi, în cari se găsesc calcit (preponderent), silicafi de calciu şi alumosilicafi de calciu şi magneziu.
Astfel de roci se găsesc în peninsula Kola (URSS), unde apar sub formă de filoane cari confin parfial nefelin şi sînt strîns legate de ijolite, şi în regiunea Feu din Norvegia.
5.	Carbonafi, sing. carbonat. Chim.: Săruri ale acidului carbonic, cu formula MeC03. Carbonafii acizi, cu formula MeHC03, se numesc şi bicarbonafi. Carbonafii confin ionul C03~, care are structura de triunghi echilateral, cu atomul de carbon în
o
centru şi distanfa C-O de 1,23 A. Prin încălzire, carbonafii se descompun, cu excepfia celor alcalini, cari sînt stabili (tensiunea de disociafie a carbonatului de potasiu e de numai 27 mm Hg la 1200°). Carbonafii de sodiu şi de potasiu pot fi deci topifi fără descompunere, primul la 853° şi al doilea la 894°.
Tofi carbonafii sînt insolubili în apă, cu excepfia carbonafilor metalelor alcaline, a celor de amoniu şi de taliu. Soluţiile carbonafilor alcalini sînt puternic hidrolizate, ceea ce face ca solufia lor să aibă reacfie alcalină:
Na2C03+ H20 NaHC03+ NaOH.
Carbonafii cel mai greu solubili sînt cei de calciu# de bariu, de stronţiu şi de plumb.
Spre deosebire de carbonaţi, tofi bicarbonaţii se disolvă în apă. Solufia de bicarbonat de sodiu e pufin hidrolizată, reacfia ei fafă de turnesol fiind aproape neutră. Prin încălzire, hidro-liza devine accentuată, iar la 60° începe să se degaje bioxid de carbon. Din punct de vedere tehnic, cel mai important dintre carbonafi e cel de sodiu.
Carbonaful de sodiu în,stare pură e un praf alb cristalin, cu gr. sp. 2,53 şi p. t. 853°, care formează cu apa o serie de hidrafi. Carbonatul de sodiu se fabrică industrial prin procedeul uscat sau Leblanc şi prin procedeul amoniacal sau Solvay. în ambele procedee, materia primă inifială e sarea de bucătărie.
în procedeul Leblanc, primul aplicat pe scară industrială, în prima fază se tratează clorură de sodiu cu acid sulfuric şi se formează sulfat de sodiu, iar în cea de a doua fază se încălzeşte amestecul de sulfat de sodiu, cărbune şi piatră de var într-un cuptor rotativ. Procesul poate fi schematizat prin reacfiile: Ns2S04 + 2 C	Na2S + 2 C02
Na2S + CaC03 -> Na2C03 + CaS.
Din topitură se separă carbonatul de sodiu de sulfura de calciu, prin disolvare în apă.
în procedeul Solvay, care a înlocuit aproape complet procedeul Leblanc, se trece întîi într-o solufie de clorură de sodiu amoniac şi apoi bioxid de carbon sub presiune. Se formează, în prima fază, bicarbonat de amoniu:
NH3+C02+H20 (nh4)hco3
care, cu clorură de sodiu, trece în bicarbonat de sodiu; se stabileşte un echilibru între substanfele prezente şi, pentru că bicarbonatul de sodiu e cel mai greu solubil, precipită: (NH4)HC03 + NaCI ^ NaHC03+ NH4CI.
Carbonic, acid ~
470
Carbonic, acid
N:—o—o—
în anumite condifii de temperatură şi de presiune, echilibrul de mai sus e mult deplasat spre dreapta. Prin încălzirea bicarbonatului de sodiu, acesta se transformă în carbonat. Bioxidul de carbon se obfine prin arderea pietrei de var; oxidul de calciu rezultat din această operafie e folosit penfru a pune în libertate amoniacul din clorura de amoniu, produsă în reacfia de mai sus. Acest amoniac, ca şi bioxidul de carbon produs prin descompunerea bicarbonatului de sodiu, e reintrodus în fabricafie. Carbonatul de sodiu are multe aplicajii în tehnică.
Carbonatul de potasiu se găseşte în cenuşa plantelor terestre, spre deosebire de cel de sodiu, care se găseşte în cenuşa plantelor marine, din care se şi extrăgea înainte de aparifia procedeului Leblanc. Carbonatul de potasiu nu se poate obfine printr-un procedeu analog procedeului Solvay, din cauza marii lui solubilităfi; se poate fabrica însă carbonat de potasiu prin procedeul Leblanc.
Numeroşi carbonafi, cum sînt cei de calciu, de bariu, scandiu, iantan, argint, plumb, mangan şi cadrriu, pot fi preparafi prin reacfii de dublu schimb.
Alfi cationi — de exemplu aluminiul, fierul şi cromul — nu pot fi preparafi prin reacfii de dublu schimb, deoarece dau carbonafi bazici sau hidroxizii respectivi.
Din carbonafi se pot obfine combinafii peroxidice de două tipuri:
OOH	OOH
O-c/ şi o = c/
HO'	'OH	T'	OH	OOH
derivaţii acidului percarbonic	derivaţii acizilor monopercarbonici
Primii se obfin prin oxidarea anodică a solufiilor concentrate de carbonafi. în stare solidă se cunosc numai sărurile de potasiu şi rubidiu ale acidului percarbonic, cari sînt substanfe cristaline, incolore (sarea de potasiu e însă albastră deschisă), foarte higro-scopice, dar stabile în stare uscată. Prin încălzire, aceste săruri se descompun în carbonafii respectivi, în bioxid de carbon şi oxigen; în solufii, ele se hidrolizează; de exemplu:
K2C206+2 H20 ^ 2 KHCO3+ H202; tratate cu acizi, acidul percarbonic pus în libertate se descompune în bioxid de carbon şi apă oxigenată.
Sărurile acizilor monopercarbonici, de asemenea instabile în stare liberă, pot fi obfinute prin tratarea solufiilor concentrate de carbonafi cu apă oxigenată. în stare solidă nu s-au obfinut decît sărurile cîforva metale. Cele mai stabile sînt sărurile de argint.
/OH 1. Carbonic, acid 1. Chim.: O — C . Acid bibazic,
OH
instabil, care se formează în cantităfi mici Ia disolvarea bioxidului de carbon în apă. Solufia obfinută înroşeşte hîrtia de turnesol, deşi acidul carbonic e un acid slab, avînd constantele de disociafie: K\ = 3,72• 10~7 şi #2 = 5,73* 10-11. Prin disolvarea bioxidului de carbon în apă nu toată cantitatea de bioxid de carbon e transformată în acid carbonic. Astfel, Ia temperatura de 4°, înfr-o solufie de 0,008 n C02 în apă, numai 0,67% din bioxidul de carbon introdus se află sub forma de acid carbonic, restul fiind disolvat fizic.
Prin evaporarea acestei solufii se obfin bioxid de carbon şi apă:
C024-H20^H2C03l
reacfia producîndu-se de Ia dreapta la stînga (acidul carbonic nu poate fi deci izolat în stare pură). Acidul carbonic fiind acid bibazic, formează două serii de săruri: neutre (carbonafi) şi acide (bicarbonafi).
Sărurile neutre ale acidului carbonic, cu bazele tari, au reacfie alcalină în solufie apQaşă, deoarece prin hidroliză eli-
berează un echivalent de hidroxid de sodiu:
Na2C03+H20 ^ Na0H + HNaC03.
Acidul carbonic pune în libertate acizii hipocloros, cianhidric sulfhidric, din combinafiile lor.
2.	Carbonic, acid 2. Ind. chim.: Combinafie a carbonului cu oxigenul, corespunzînd formulei brute C02, adică bioxidul de carbon sau anhidrida carbonică, — gaz incolor, cu miros şi gust pufin acid. Bioxidul de carbon se disolvă în apă destul de uşor: un volum de apă disolvă circa un volum de bioxid de carbon, formînd acidul carbonic. Bioxidul de carbon nu arde şi nu întrefine arderea; inspirat în cantităfi mari, provoacă amefeli, greafă, somnolenfă, etc. în concentrafie pînă la 3% în aer, bioxidul de carbon nu are influenfă dăunătoare asupra organismului uman, însă în concentrafii mai mari provoacă turburări grave în organism. Bioxidul de carbon e mult mai greu decît aerul, avînd, ia 0° şi 760 mm col. Hg, gr. sp. 1,524. La presiunea de numai 56 at şi la temperatura obişnuită se lichefiază, în care stare se transportă în recipiente speciale de ofel. Supus răcirii puternice, bioxidul de carbon se solidifică într-o masă albă, asemănătoare cu zăpada, care la presiunea obişnuită sublimează la —78°. Dacă această masă e în prealabil presată, ea se evaporă relativ încet, provocînd răcirea puternică a mediului înconjurător; pe acest fapt se bazează utilizarea bioxidului de carbon drept „gheată uscată". Prin sublimarea bioxidului de carbon solid se obfine uşor temperatura de —78°, iar prin amestecarea cu eter sau acetonă, în vid, se obfin temperaturi pînă- la —110°. în natură, bioxidul de carbon se degajă din craterul vulcanilor, din crăpăturile scoarfei pămîntului, în diferife părfi ale globului pămînfesc, din apa unor izvoare cari au un confinut mare în bioxid de carbon (de ex. izvoarele de la Borsec, Vatra Dornei, etc.).
în natură, bioxidul de carbon se formează prin arderi, putrefacţii, fermentafii şi prin respiraţia animalelor. în aerul atmosferic, bioxidul de carbon se găseşte în proporfia de 0,03% în volum. Sub influenfă luminii solare, plantele verzi absorb din aer bioxidul de carbon necesar nutrifiei lor şi elimină în schimb oxigen, după ce au refinut carbonul.
Oxigenul e inspirat de oameni şi de animale şi e transformat în corpul acestora în bioxid de carbon, care e apoi expirat.
în săruri ale acidului carbonic, bioxidul de carbon e foarte răspîndit; pe întreaga suprafafă a pămîntului, carbonafii formează munfi întregi cari, în cea mai mare parte, s-au produs ca formafiuni sedimentare din apele marine, cari au un confinut mărit de carbonat de calciu.
Bioxidul de carbon poate fi colectat cu instalafii speciale (v. fig. /) din emanafiile naturale, în cantităfi mari şi cu puritate suficientă, pentru a fi utilizat în scopuri industriale.
Pe cale industrială, el se obfine la calcinarea carbonafilor naturali, în cuptoare de diferife construcfii; un astfel de cuptor e cel reprezentat în fig. II. De asemenea sînt folosite şi cuptoare mai simple, cum sînt cuptoarele obişnuite penfru arderea pietrei de var, din care se captează bioxid de carbon cu concentrafia de 35*-*40%.în aceste instalafii, descom-
I. Instalaţie pentru obfinerea bioxidului de carbon din emanafii naturale.
1)	intrarea apei cu bioxid de carbon;
2)	ieşirea apei epurate de bioxid de carbon; 3) ieşirea bioxidului de carbon; A) clopot pentru colectarea apei; 5) şicane
pentru trecerea bioxidului de carbon.
Carbon icanh idraza
471
Carbonifer
punerea carbonatului de calciu începe la 500°, reacfia de descompunere realizîndu-se în condifii bune între 800 şi 1200°. Practic, descompunerea în cuptoare se produce la temperatura de circa 900°. Căldura necesară descompunerii se obţine prin arderea combustibilului solid fie direct în cuptor, fie în focare speciale, separate. Uneori se utilizează drept combustibil gazul de generator, iar în cazuri rare, combustibil lichid sau în stare de pulbere. Pentru obfinerea bioxidului de carbon foarte pur se recomandă să se întrebuinfeze combustibil cu flacără scurtă, în special cocs şi antracit. Penfru răcire şi purificare de praf cît mai completă, gazul din cuptor — înainte de a fi utilizat în procesele chimice — e purificat prin spălare cu apă, în turnuri de spălare cu umplutură, şi, eventual, e trecut printr-un filtru electric»
Bioxidul de carbon poate fi captat, de asemenea, din marile instalafii ale industriilor fermentative (de ex. fabricile de bere), ca produs secundar.
Bioxidul de carbon mai poate fi obfinut din gazele de ardere, prin absorpfia lui în apă, sub presiune, şi prin degajare ulterioară la presiune joasă.
Cantităfi importante de bioxid de carbon în concentrafie mare se obfin ca produs secundar la sinteza amoniacului, Ia purificarea gazelor de cracare, a gazului de generator, a gazului de apă sau a gazului mixt, după convertirea oxidului de carbon în bioxid, în prezenfa vaporilor de apă, cum şi în prezenfa metalelor sau oxizilor din grupul fierului, drept catalizator:
co+h2o->co2+h2.
Bioxid de carbon concentrat (85—90% CC2) se obfine, de asemenea, la calcinarea carbonatului acid de sodiu, NaHCC>3f pentru transformarea lui în carbonat neutru de sodiu, Na2COs; acest bioxid de carbon e utilizat apoi în însuşi procesul de fabricaţie a carbonatului de sodiu (la carbonatarea soluţiei amonia-cale de clorură de sodiu).
Bioxidul de carbon poate fi captat şi din alte reacţii cari se produc în diferite industrii, şi în cari rezultă ca produs secundar, care e purificat şi apoi lichefiat prin comprimare şi răcire, putînd fi astfel transportat în butelii de ofel.
unui mare număr de carbonafi; de exemplu, barbofînd un curent de bioxid de carbon prin solufie de sulfură de bariu, se obfine carbonat de bariu, din care sa obfin apoi oxidul şi peroxidul de bariu. De asemenea, multe produse chimice se obfin cu ajutorul bioxidului de carbon; de exemplu acidul salicilic (prin tratarea sub presiune a fenolatului de sodiu cu bioxid de carbon), ureea (din amoniac şi bioxid de carbon), alcoolul metilic (din bioxid de carbon şi hidrogen), etc. în industria alimentară, bioxidul de carbon e întrebuinfat mult la prepararea „apelor gazoase" (sifon, limonadă, etc.), în cari lichidul şi bioxidul de carbon sînt introduse, sub presiune, în flacoane de sticlă. Da asemenea, sub forma de zăpadă carbonică (gheaţă uscată), bioxidul de carbon e întrebuinţat la conservarea alimentelor transportate la distanţe mari.
Datorită faptului că nu întreţine arderea, cantităţi mari de bioxid de carbon sînt întrebuinţate la stingerea incendiilor, în special cînd nu poate fi folosită apa (la motoare electrice, produse petroliere, etc.).
î. Carbonicanhidrază. Chim. biol.: Enzimă ajutătoare a des-molizei, avînd un rol important în transportul bioxidului de carbon. Catalizează reversibil reacţia:
co2+h2o ^ h2co3.
Conţine zinc în moleculă şi se găseşte în concentrafie mare în eri-trocite, din cari poate fi izolată.
2.	Carbonicola. Paleont.:
Sin. Anthracosia (v.).
3.	Carbonier. Tehn.: Calitatea unui obiect, a unui sistem	/
tehnic sau natural, a unui feno-	/
men, a unei întreprinderi ori a	//
~2l
... . XI			
		
x	II.	Instalafie	penfru	fabricarea	bioxidului de carbon din	cocs.
1) căldare de abur; 2) maşină cu abur; 3) coloană	de	spălare;	4)	exhaustor;	5)	coloană de absorpfie; 6)	fierbăfor de solufie; 7) răcifor intermediar; 8) răcifor
pentru solufie; 9) pompe de recirculafie; 10) rezervor penfru solufie; 11) rezervor pentru bioxidul de carbon; 12) compresor.
unei activităfi, de	a se referi Ia cărbune. Exemple.*	industrie
carbonieră, navă carbonieră.
4.	Carbonifer.	Stratigr.: Perioadă a Paleozoicului	superior,
în depozitele căreia se găsesc cele mai bogate zăcăminte de cărbuni din scoarfa Pămîntului. A început odată cu aparifia bra-hiopodului Producfus şi a amonoideului Pericyclus şi a durat pînă la aparifia amonoideului Medlicottia şi a ferigei Callipteris. între sistemul carbonifer şi cel devonian, care-l precede, trecerea e deseori gradată, stratele detransifie confinînd 6 faună cu specii atît devoniene, cît şi carbonifere (v. Strunian). Limita dintre Carbonifer şi Permian, situat deasupra, e marcată uneori printr-o discor-danfă însoţită de o lacună stratigrafică (de ex. în Anglia, în unele regiuni din Germania). în locurile în cari cele două sisteme sînt complete şi concordante, delimitarea lor e bazată numai pe o şchjmbare pufin importantă a faunei (v. şi sub Antracolitic),
Bioxidul de carbon poate fi fabricat şi direct prin arderea cocsului, cînd se obfin gaze cu un confinut de 18% C02, cari după spălare şi purificare sînt absorbite în solufie de hidroxid de potasiu. Prin descompunerea bicarbonatului rezultat se obfine bioxid de carbon pur, care apoi e comprimat şi lichefiat. Prin acest procedeu, dintr-un kilogram de cocs se obfine un kilogram de bioxid de carbon lichid. Procedeul utilizează instalafii (v.fig.//) cari cuprind un cuptor pentru arderea cocsului, căldări de abur, turnuri de spălare, turnuri de absorpfie, exhaustoare, etc. Acest procedeu e aplicat numai cînd condifiile economice locale sînt favorabile.
întrebuinfările bioxidului de carbon, atît în industrie cît şi în viafa de toate zilele, sînt numeroase. Astfel, cantităfi mari sînt întrebuinfate la fabricarea carbonatului de sodiu prin procedeul amoniacal şi în industria zahărului, ca şi la fabricarea
Carbonifer
472
Carbonil
Flora Carboniferului, cea mai luxuriantă din cîte au existat în istoria geologică a Pămîntului, e comparabilă numai cu flora ecuatorială actuală. Plantele caracteristice Carboniferului aparfin criptogamelor vasculare şi gimnospermelor. Printre criptogamele vasculare existau; Lycopodiale (Lepidodendron, Sigiilaria), Articulate (Asterocalamites, Calamites, Calamodendron, Annularia), ferigi (frunze de tipul Nemopteris şi Pecopteris, cum şi tulpini de Psaronius şi Cladoxylon), iar printre gimnosperme: Pterido-sperme (Lyringopteris Heterangium, Medullosa, eventual Glos-sopteris şi Gangamopteris, cum şi alte genuri cu frunze de tipul Nemopteris, Alethopteris, Linopteris, Odentopteris, Pecopteris), Cordaitale; (Cordaites), Cycadale, Coniferale (Walchia).
Dezvoltarea luxuriantă a lumii vegetale în Carbonifer presupune existenfa unui climat cald şi umed. Pe alocuri însă climatul era arid, iar în domeniul Gondwanei, în Carboniferul superior climatul era rece.
Fauna Carboniferului e caracterizată prin: aparifia şi dezvoltarea foraminiferelor mari din grupul Fusulinidelor (Fusulina, Fusulinella, Schwagerina, Orobias); descreşterea Anthozoarelor, reprezentate pr/n Cyathaxonia, Zaphrentis, Caninia, Lonsdaleia, printre Tetracoralieri, şi Michelinia, Kleistopora, printre Tabulafi; dezvoltarea Echinodermelor, în special a Crinoideelor (Poterio-crinus, Cyathocrinus, Platycrinus) şi Blastoideelor (Pentremifes, Heteroblastus); diferenţierea a numeroase tipuri de Echinoide (Palaeechinus, Melonechinus, Archaeocidaris, Miocidaris); dispariţia Cistoideelor-la începutul perioadei; abundenţa Briozoa-relor (Chaetetes, Fenestella, Ceramopora), cari au un rol important la construcţia calcarelor recifale, şi a Brahiopodelor (Productus, Orthothetes, Dielasma, Spirifer); expansiunea Lameliibranhiatelor, avînd ca forme marine caracteristice speciile Posidonia becheri şi Aviculopecten papyraceus, şi, ca forme de apă dulce, genurile Carbonicola, Anthracomya şi Naiadites, a Gasteropodelor (Bellerophon, Euomphalus) şi a Cefalopodelor cari, pe lîngă numeroase nautiloidee involute, cuprind ca grup caracteristic de amonojdee, grupul Goniatiţilor (Goniatites, Pericyclus, Ho-moceras, Eumorphoceras, Gastrioceras); regresul trilobiţilor, reprezentaţi prin genurile Griffithides şi Phillipsia; dezvoltarea exuberantă a insectelor; dezvoltarea selacienilor, ganoizilor şi dipnoilor, cum şi a batracienilor stegocefali, iar la sfîrşitul perioadei, apariţia Reptilelor.
Depozitele Carboniferului sînt reprezentate prin două faciesuri distincte: faciesul continental şi faciesul marin. Faciesul continental, foarte răspîndit, cuprinde zăcăminte de cărbuni lim-nici şi paralici (Coal measures, în Anglia), mai rar zăcăminte alohtone, cum şi conglomerate, gresii şi şisturi cu resturi de stegocefali şi cu crustacee de apă dulce, argile cu blocuri de origine glaciară. Acestea din urmă se găsesc Ia baza formaţiunii de	Gondwana în	Australia,	în	India şi în Africa de
Sud, şi aparţin Carboniferului superior. Faciesul marin conţine formaţiuni de la cele lagunare, pînă la cele batiale. Depozite lagunare cu gips, sare şi dolomite sînt cunoscute în America de Nord, în Nordul Scoţiei, pe Platforma rusă. Ca depozite neritice, Carboniferul cuprinde conglomerate, gresii (Millstone grit, în Anglia), calcare cu Fusuline, cu Brahiopode, cu Fenes-fel la, cu Crinoizi, cu Corali (Mountain limestone, în Anglia), calcare oolitice şi calcare	cretoase»	Un	facies detritic grezo-
şistos cu intercalaţii de cărbuni alohtoni, comparabil cu faciesul de FIiş şi	numit Culm, se	dezvoltă	în	basinul Ruhrului. Ca
depozite batiale sînt considerate şisturile şi calcarele cu Goniatiţi şi Posidonia, şi unele şisturi negre silicioase (phanite) cu radiolari şi cu spicule de spongieri silicioşi.
în sistemul carbonifer se deosebesc două succesiuni tip; cea din basinul franco-belgian, unde acest sistem de facies, mai ales continental, e bogat în cărbuni (Carboniferul productiv) şi cea din basinul Moscovei, unde Carboniferul e mai ales de facies marin. în basinul franco-belgian, Carboniferul cuprinde trei serii,	de jos în sus: Dinanfianul	(divizat în două etaje:.
Tournatsian şi Visean), Westphalianul şi Stephanianul. Partea inferioară a Wesfphalianului, individualizată prin faciesul ei marin, constituie etajul Namurian. în basinul Moscovei, deasupra Dinanfianului, care e în parte de facies continental cu inter-calafii de cărbuni, urmează Carboniferul mijlociu de facies marin sau Moscovianul. Carboniferul superior sau Uralian e şi el marin şi corespunde Stephanianului. Pentru Carboniferul din America de Nord e utilizată o altă subîmpărfire stratigrafică; se deosebesc două mari serii; Mississipianul, care corespunde Dinanfianului şi Namurianului, şi Pennsylvanianul, care e productiv şi corespunde Westphalianului superior şi Stephanianului.
Perioada carboniferă e caracterizată printr-o intensă activitate* orogenică/ care a continuat în Permian şi a avut ca rezultat formarea catenelor hercinice în Europa şi a catenelor altaice în Asia. Fazele succesive ale cutărilor carbonifere sînt: faza bretonă, faza sudetă şi faza asturică. Cutările hercinice au fost însofite de o vie activitate magmatică, care s-a manifestat prin puternice intruziuni de graniţe, prin revărsări de diabaze, trahite şi riolite, cum şi prin extruziunea unor mari mase de cenuşă vulcanică.
Carboniferul ocupă suprafefe considerabile pe toate continentele, cari se întind atît pe zonele cutelor caledoniene, cît şi pe vechile platforme. Principalele basine productive ale Carboniferului sînt basinele huiliere engleze (Clyde, Cumberland, Durbam-Northumberland, Lancashire, Yorkshire-Derbyshire, Staf-fordshire, Southwales şi Bristol), basinele franco-belgiene (Namur, Dinant, Campine), basinul Ruhr, basinul Saar, basinele sileziene (al Sileziei de Jos şi al Sileziei de Sus), basinul Moscovei şi basinul Donefului; în Asia, basinele de pe platforma siberiana şi marile basine cu antracit şi huilă ale Chinei; în America de Nord, basinul appalaşian, basinul Michigan, basinul intern de Est (Indiana-IIIinois) şi basinul intern de Vest, împreună cu basinul Texas. în zona mediteraneană a Europei (care se prelungeşte spre Est prin Asia Mică, Iran, Nordul Indiei, Indochina, Sumatra, Timor, Borneo), Carboniferul cuprinde calcare cu Fusuline (regiunea Asturiilor în Spania, Alpii Orientali, Sudul Greciei, Asia Mică), dar şi depozite productive (Masivul central francez, Asturiile, basinul Heraclea în Asia Mică). Din aceeaşi zonă mediteraneană fac parte depozitele carbonifere din partea de vest a fării noastre (Banat), şi anume calcare cu Corali şi Brahiopode (Spirifer) în Valea IdeguIui, şi depozite productive stefaniene în regiunea Secul (ia est de Reşifa), în regiunea Lupac (la vest de Reşifa), la Baia Nouă (lîngă Eibenthal) şi în sinclinalul Bigăr. Stratele de Carapeiit din Dobrogea de Nord, atribuite Permo-Carboniferului, sînt de un tip deosebit, prezentînd afinităfi cu Carboniferul din Sudefi.
în India peninsulară (şi în Salt Range), în Africa de Sud şi în Australia, Carboniferul superior constituie baza formafiunii de Gondwana şi cuprinde depozite glaciare.
1.	Carbonifer. Tehn.: Calitatea unei roci, a unui strat, a unei regiuni, etc. de a confine zăcăminte de cărbune.
2.	Carbonificare. Petr.: Procesul de formare a cărbunilor, începînd de Ia stadiul de turbă, sau incluziv acest stadiu. Sin. încărbunare (v.).
3.	Carbonil. Chim.: Grupare funcfională bivalentă, care con-
fine o dublă legătură carbon-oxigen: ^C = 0.
Combinafiile în cari gruparea carbonil e legată de un radical organic şi de un hidrogen (R—C=0) se numesc aldehide (v.),
H
iar combinafiile în cari această grupare e legată de doi radicali organici (R—C—R) se numesc cetone (v.).
II
O.
Gruparea carbonil are o mare reactivitate, datorită caracterului său puternic nesaturat. Acesta e mai pronunfat în cazul dublei
Carbonilare
473
Carbonilare
legături ^C = 0 decît în cazul dublei legături ^C = C^ , datorită polarităţii atomului de oxigen ^repartifia electronilor
(+) (-)\
dublei legături se poate formula şi astfel:	C :0: ). Atomul
de carbon carbonilic, care are un deficit de electroni, e foarte reactiv fată de reactanji nucleofili (de ex. adijia ionului -CN). Subsfituentii carbonului carbonilic influenfează mult reactivitatea grupării; astfel, aldehidele (cari au un atom de hidrogen la carbonul carbonilic) sînt mai reactive decît cetonele (cari au radicali hidrocarbonafi). V. şi sub Aldehide, Cetone, Adi}ie, reacfii de
i.	Carbonilare. Chim.: Reacfie chimică bazată pe adifia oxidului de carbon la combinaţiile organice, în prezenfa metal-carbonililor, sau a hidrocarbonililor metalici. Metal-carbonilul cel mai des întîlnit e nichel-carbonilul, ca atare, sau sărurile de nichel cari formează uşor nichel-carbonil.
Dintre hidrocarbonilii metalici, cei mai eficienji sînt hidro-carbonilii de fier sau de cobalt. După metal-carbonilul folosit, se deosebesc următoarele tipuri principale de carbonilare: Carbonilare cu nichel-carbonil, respectiv cu nichel-halo-genuri: Transformările acetilenei sau ale derivafilor ei cu oxid de carbon şi combinafiile cu atomi de hidrogen activ (cum sînt apa, alcoolii, mercaptanii, amoniacul, aminele, acizii carbo-xilici, acizii carboxilici a-|3-nesaturafi şi derivaţi ai acestora) sînt reacfii puternic exoterme, reprezentate prin ecuaţiile:
CH^CH + C0 + H20->CH2 = CH-C00H(AH=-50,6 kcal/mol); CH-CH + CO-f ROH->CH2 = CH— COOR (A#= -53,8kcal/mol
cînd R = CH3)i CH—CH + CO + RSH CH2 = CH2—COSR; CH=CH+CO+NHRiR2->CH2=CH-CONRlR2(A//=-87,1 kcal/mo|
cînd Ri = H; R2 = C6H5);
CH=CH + CO-fHOOCR->CH2 = CH—COOCOR. în industrie, acetilena se carbonilează prin următoarele două procedee: Prin reacfia dintre acetilenă şi apă, alcooli, etc., în prezenfă de nichel-carbonil ca donor de oxid de carbon şi a unei cantităfi de acid care e echivalentă cu nichel-carbonilul. Reactanfii se introduc în reacfie în raport stoicheiometric. Acest procedeu e utilizat la sinteza acidului acrilic şi a derivafilor săi:
H20+ HCEECH + 1/4 Ni(CO)4+1/2 HCIapos-
H2C = CH—COOH +1/4 NiCI2apos+1/4 H2.
Se lucrează la 40"*42°, acidul clorhidric fiind folosit pentru legarea nichelului. O variantă a acestui procedeu introduce 85% sub formă de oxid de carbon şi numai 15% sub formă de nichel-carbonil, lucrează continuu Ia 30---500 şi Ia presiunea atmosferică şi dă randament mai mare.
Din solufia apoasă de clorură de nichel se regenerează nichel-carbonilul în procedeu continuu, la 160° şi 160'**180 at.
Inspirarea vaporilor de nichel-carbonil (p. f. 44°) poate să provoace edeme pulmonare şi intoxicafii mortale. —
Prin reacfia unui amestec 1:1 acetilenă-oxid de carbon cu alcool, etc. la presiuni de circa 30 at, în prezenfa halogenilor de nichel. Catalizatorii folosiţi în acest procedeu se caracterizează prin faptul că dau cu oxidul de carbon, sub presiune, nichel-carbonil. lodura de nichel e cea mai activă, dar se foloseşte bromura de nichel, deoarece cu iodură reacfia decurge mai departe şi dă produse de polimerizare.
Transformarea olefînelor sau a produselor lor de substitufie cu oxid de carbon şi combinafii cu hidrogen acid (apă, alcooli, mercaptani, etc.), printr-o reacfie de carbonilare, conduce de asemenea, la acizi carboxilici saturafi, respectiv la derivafii lor. în locul combinaţiilor cu hidrogen acid se poate folosi
hidrogenul. Acest caz special a fost numit sinteză oxo şi, în prima fază, se obfin aldehide.	»	'
Ca şi în cazul acetilenei, se cunosc două procedee: procedeul stoicheiometric şi procedeul catalitic. Etilena reacfio-nează, de exemplu, conform reacfiilor :
H2C = CH2 + C0-t-H20->CH3—CH2—COOH;
H2C = CH2+ CO—ROH(SH)->CH3— CH2—COOR(SR);
H2C=CH2 + CO+H2NR->CH3— CH2—CONHR;
H2C = CH2+ CO + RCOOH->CH3-CH2—COOCOR;
H2C = CH2 + HCOOR-*CH3— CH2—COOR;
h2c=ch2+hconh2~>ch3—ch2—conh2.
Din olefinele cu lanfuri mai lungi se formează acizii respectivi şi acizi a-metilsubstitui}i. Mecanismul de reacfie e analog cu cel de la carbonilarea acetilenei. Pentru sinteza acestor acizi carboxilici saturafi sînt necesare temperaturi de 260—2700-. Catalizatorii, în aceste reacfii, sînt meialcarbonilii, în special tetracarboniiul de nicheL în acest caz, temperaturile de reacfie sînt între 230 -şi 280°, iar presiunea oxidului de carbon e de 100—200 at. Randamentul fafă de olefine e de 90%.
Pe această cale se obfin: acidul propionic, din etilenă, oxid de carbon şi apă cu propionat de nichel, drept catalizator, la 250—270° şi 200 at; anhidrida propionică, din etilenă, oxid de carbon şi acid propionic, în prezenfa propionatului de nichel sau a nichel-carbonilului, la 230-«270° şi 200 at. Acizii carboxilici superiori se obfin din olefine superioare, în condifii de reacfie asemănătoare.
Din poliolefine, de exemplu din butadienă, prin carbonilare se obfine întîi un dimer — vinilciclohexena —, care apoi, în anumite condifii de lucru, adifionează apă şi oxid de carbon şi dă acizi carboxilici.
Acizii olefincarboxilici, cum sînt acizii oleic şi undecilenic, cum şi olefinealcoolii, ca aiilalcooluI, pot fi transformaţi, în acelaşi mod ca olefinele, în acizii dicarboxilici, sau în oxiacizii corespunzători.
Astfel,	prin adifia de oxid	de	carbon şi apă	la	alcoolul
alilic se obfine acid metacrilic:
h2c	h3c	h3c
HC co+H8° ->	HC—COOH	C—COOH
I	I	II	;
h2coh	h2coh	h2c
acid oxiisobufiric	acid	metacrilic,
Pentru carbonilarea acizilor a-|3-nesaturafi, catalizatorii cei mai proprii sînt K2 [Ni(CN)4], respectiv K2 [Ni(CN)3], în prezenfa de combinafii alcaline.
Transformarea alcoolilor, a eterilor aciclici sau a esterilor, cu oxid de carbon, printr-o reacfie de carbonilare, conduce de	asemenea	la	acizi	carboxilici	şi	la	derivafii	lor;	transformarea eterilor	ciclici conduce	la	acizi	dicarboxilici.	în acest;
caz, carbonilarea se face în prezenfa metalelor cari formează metal-carbonili, sau combinafii ale acestor metale, în prezenfă de halogen, la 250-“290° şi Ia presiunea oxidului de carbon de 100”-300 at, după reacfiile:
co	co
ROH——>R—COOH;	ROR1——R—COOR';
2	CO
ROR'-ţ~-->R—COOH + R'—COOH;
H2C	CH2	2 co
I	I	—jr^—^HOOC—(CH2)4—COOH;
H2C	CH2	h2°
O
ho—(ch2)„—oh^--*hooc—(ch2)„—COOH.
în industrie acest procedeu e folosit pentru fabricarea acidului acetic din metanol, în prezenfa iodurii de nichel drept
Csrbonili mefalici
474
Carbonitrurare
catalizator la 280—285° şi 300 at (randament de 90%). Acidul adipic se obfine din tetrahidrofuran, oxid de carbon şi apă la 200 at şi 250—270°, în prezenta iodurii de nichel şi a nichel-carbonilului. Diolii superiori, cum sînt hexandiolul (1,6) şi decan-diolul (1,10), se transformă cu randamente remarcabile în acid suberic, respectiv în dodecandiacid.
Carbonilare cu hidrocarbonili metalici: Hidrocarbonilii metalici se formează din metal-carbonifi, în prezenta solufiilor apoase alcaline:
Fe(C0)5+H20 -> Fe(C0)4H2 + C02;
Fe(CO)4H2+CO -> Fe(CO)5 + H2.
Acetilena la 50° şi 15 at, în prezenta ferpentacarbonilului în solufie alcoolică, dă, alături de esterul acidului acrilic, şî 20—30% hidrochinonă. Mecanismul acestor reacfii implică exis-tenfa unor complecşi de fier, cari au fost în parte izolafi. Fazele de formare a hidrochinonei din acetilenă sînt:
Fe(CO)4H2+4C2H2 + 2 H20->2 C6H602 + Fe(0H)3
hidrochinonă
Fe(CO)5 + 4 C2H2-f 2 H20+ (bază) 2 C6H602 + FeC03+ bază
O	OH
li l C
HC CH
ill lll HC CH
C
II
O
H\
HC
CH
o+co->
HC. CH
I
OH
+ co2.
Olefinele reacfionează şi ele cu oxid de carbon şi apă. Astfel, etilena la 100—200 at şi 100°, în prezenfa unei solufii alcaline de hidrocarbonil de fier, se transformă în propanol şi în alcooli cu punct de fierbere înalt, prin aldolizarea şi hidro-gensrea aldehidei propionice formate în prima fază: Fe(CO)4H2+2 CH2 = CH2+4 H20->
2 CH3—CH2—CH20H+Fe(HC03)2 [respectiv FeC08+H20+C02].
Olefinele pot fi transformate, cu oxid de carbon şi amoniac, în amine. în această reacfie, apa e înlocuită cu amoniac sau cu amine. Se lucrează Ia 60° şi 120—200 at şi se obfine un amestec de amine primare, secundare, terfiare.
Alcoolii, eterii şi acetalii reacţionează cu gaz de apă sau cu oxid de carbon. Astfel, alcoolul metil ic reacfionează cu oxid de carbon şi apă la 160—170° şi 200 at, în prezenfa catalizatorilor de cobalt, şi dă aldehidă acetică, acid acetic şi alcool etilic.
Din tetrahidrofuran cu catalizatori de cobalt se obfin dioli alifatici (C5—C$), oximetiipiran şi 6-valerolactonă. Mecanismul de reacfie poate fi explicat prin prezenfa hidrocarboniluiui de cobalt, drept catalizator, care se formează în condifiile de lucru: 2 CoC03+ 11 C0 + H20->2 HCo(CO)4 + 5 C02,
sau
2 CoC03+H2+ 10 CO->2 HCo (CO)4+4 C02.
Hidrocarbonilul de cobalt are caracter puternic acid şi nu mai e necesară, în acest caz, prezenfa unui acid halogenat. Pentru alcoolul metilic, reacfia decurge astfel:
CH3OH + HCo(CO)4-* CH3Co(CO)4+ h2o CH3Co(CO)4+ H2 + CO->CH3CHO + HCo(CO)4 CH3Co(CO)4 + H20-+ CO->CH3COOH + HCo(CO)4
ch3cho+h2->ch3ch2oh.
Formarea acetatului de metil din metanol se poate explica prin reacfii le:
2	CH3OH + 2 CoC03+12 CO->2 CH3Co(CO)4 + 6 C02+ H2
2	CH3Co(CO)4+CH3OH + 2 CQ -> 2 CHsCOQCHg +2 HCo(CO)4.
Prin reacţia de carbonilare se pot obfine deci numeroşi compuşi organici cari prezintă importanfă practică. Alcoolii primari obfinufi din propenă, cum sînt alcoolul n-butilic sau isobutilic, apoi alcoolii primari cu 7—9 atomi de carbon în moleculă sînt folosiji ca disolvanfi, sau la obţinerea unor plastifianfi cu calităfi superioare.
Alcoolii primari cu catenă lungă, obfinufi prin sinteza oxo, sînt folosifi în sinteze de detargenfi.
Plecînd de la substanfe simple şi uşor accesibile, cum sînt etilena, acetilena, propilena, — prin carbonilare se ajunge la derivafi cari se obfin greu prin alte metode de sinteză.
1.	Carbonili mefaHcî, sing. carbonil metalic. Chim., Metg., Ind. pefr.: Combinafii complexe rezultate prin unirea unui atom metalic cu mai multe grupări = CO. Aceste combinafii au o stabilitate chimică şi termică excepfională. Astfel, ele pot fi distilate sub presiune redusă, fără să se descompună, şi nu sînt atacate de mulfi reactivi chimici, decît în condifii speciale. Metalele cari formează carbonili sînt cromul, molibdenul, wolframul, reniul, fierul, ruteniul, osmiui, cobaltul, rhodiul, iridiul şi nichelul, cari dau de exemplu următorii compuşi: hexacarbo-nilul de crom, Cr(CO)g; hexacarbonilul de molibden, Mo(CO)e; hexacarbonilul de wolfram, W(CO)e; dipentacarbonilul de reniu, [Re(CO)5]2; pentacarbonilul de fier, Fe(CO)5,’ pentacarbonilul de ruteniu, Ru(CO)s; pentacarbonilul de osmiu, Os(CO)5; ditetra-carbonilul de cobalt, [CO(CO)4]2; ditetracarbonilul de rhodiu, [Rh(CO)4]2; ditetracarbonilul de iridiu, [lr(CO)4]2 şi tetracarbo-nilul de nichel, Ni(CO)4. Unii dintre aceştia sînf folosifi la fabricarea pulberilor metalului respectiv prin „procedeul car-bonil", mai pufin răspîndit decît procedeele mecanice de fabricafie a pulberilor metalice. Prin acest procedeu se obfin metale foarte pure. De exemplu, pulberea de fier se fabrică prin încălzirea pentacarbonilului de fier (care la presiunea atmosferică fierbe la 103°) la 240°, urmată de trecerea vaporilor produşi, amestecafi cu un gaz inert (de ex. azot) printr-un recipient în care se produce disociafia pentacarbonilului în oxid de carbon şi pulbere de fier; după caz, pulberea obfinută — cu particule cu diametri de 0,01—10 ţx — e sau nu e supusă unui tratament termic. V. şi sub Metaloceramică.
Pentacarbonilul de fier e întrebuinfat în industria carburanţilor pentru ameliorarea calităfilor anfidetonante ale benzinei. Pentacarbonilul de fier fiind o substanfă de culoare verde, prin disolvarea lui benzina capătă o culoare verzuie.
2.	Carbonitrîn. M/nera/.: Tengerit (v.). (Termen vechi, părăsit.)
3.	Carbonifrurare. Metg.: Tratament termochimic de îm-bogăfire în carbon şi azot, prin difuziune, a straturilor superficiale ale pieselor de ofel, prin încălzirea acestora într-un mediu solid, lichid sau gazos, capabil să cedeze carbon şi azot activi, urmată sau nu de călire. Prin carbonitrurare se obfine un strat superficial de mare duritate şi rezistent la uzură, ale cărui caracteristici depind de temperatură, de durata tratamentului şi de compozifia mediului în care se efectuează carbonitrurarea.
Carbonitrurarea se realizează prin trei procese, cari se produc simultan şi continuu în fot timpul tratamentului, şi anume: descompunerea substanfelor mediului, cu eliberarea de atomi activi de carbon şi de azot; absorbirea acestor atomi de stratul superficial al pieselor; difuziunea acestor atomi spre inferior. Temperatura de carbonitrurare influenfează compozifia stratului carbonitrurat, saturarea ofelului cu azot producîndu-se la temperaturi joase, iar saturarea cu carbon, la temperaturi înalte. Ea poate fi însă mai joasă decît temperatura de ce-mentare, deoarece azotul absorbit de ofel la temperaturi joase coboară temperatura punctelor Ac3.— Durata de menfinere Ia temperatura procesului de carbonitrurare creşte proporfional cu adîncimea stratului carbonitrurat.—
După natura mediului care cedează carbon şi azot activi, se deosebesc: carbonitrurare în mediu solid( în mediu păstos, în mediu lichid şi în mediu gazos.
Carbonizare
475
Carbonizare
Carbonitrurarea în mediu solid e mai pufin eficientă decît celelalte procedee, şi mai rar folosită. Ea se efectuează prin împachetare în cutii, ca şi carburarea, însă mediul carburant confine şi substanfe cari pot ceda azot (de ex. mediul poate fi constituit din 20—40% ferocianură de potasiu sau de sodiu, 10-**30% carbonat de sodiu, restul mangan). Cutiile sînt introduse într-un cuptor, temperatura de lucru fiind cu 10—15° mai joasă decît temperatura de revenire a ofelului tratat. La o durată de menţinere de 0,5-3 h, grosimea stratului carbonitrurat e de 0,02—0,03 mm.
Carbonitrurarea în mediu păstos e aplicată atît la piese de ofel de construcfie (cu încălzire la 920—930°), cît şi la scule de ofel carbon (cu încălzire la 780—820°) sau de ofel rapid (cu încălzire ia 10—15° sub temperatura de revenire). Se folosesc paste de diferite compozifii, confinînd în general: negru de fum (30—60%) sau praf de mangal (50%); carbonafi de bariu, de sodiu sau d© potasiu (20—40%); ferocianură de potasiu (5—20%); diferifi acceleratori. Pasta se disolvă într-o solufie apoasă de 15% melasă pînă la consistenţa unei vopsele, se aplică pe piesă sub formă de strat de cîfiva milimetri şi se lasă să se usuce; apoi piesele sînt aşezate în cutii, sînt acoperite cu nisip sau cu aşchii de fontă şi apoi sînt introduse în cuptor. Piesele de ofel de construcfie acoperite cu un strat de pastă cu grosimea de 3—4 mm şi menfinute 1,30—2 h la temperatura prescrisă capătă un strat carbonitrurat cu grosimea de 1—1,5 mm. Sculele de ofel carbon sau de otel aliat, acoperite cu un strat de pastă cu grosimea de 6—8 mm, sînt menfinute 2—3 h la temperatura prescrisă; după carbonitrurare, piesele sînt călite şi apoi sînt supuse unei reveniri joase. Sculele de ofel rapid, cari se carbonitrurează la temperaturi joase, sub temperatura de revenire, nu trebuie să mai fie supuse nici unui tratament termic ulterior. Duritatea pieselor carborjitrurate cu paste e de acelaşi ordin de mărime cu duritatea pieselor tratate în mediu solid.
Carbonitrurarea în mediu lichid se efectuează prin introducerea pieselor de tratat în băi de cianuri topite la temperaturi cuprinse în intervalul 550—600°; tratamentul e numit uneori carbonitrurare obişnuită sau carbonitrurare la temperaturi joase (v. Baie de carbonitrurare, sub Baie de tratament termochimic). Tratamentul efectuat în băi de cianuri topite, Ia temperaturi cuprinse între 800 şi 950°, constituie tratamentul de cianizare (v.), numit uneori, carbonitrurare la temperaturi înalte.*Reacfia simplificată în procesul de carbonitrurare în mediu lichid e următoarea:
2	NaCN + 6 Fe = 2 Na + N2 +2 Fe3C.
Pentru carbonitrurarea (obişnuită) în mediu lichid se folosesc băi cu confinut mare în cianuri (50—90%), cu adaus de 10—20% NaCI, pentru scăderea temperaturii de topire a băii, care ajunge foarte apropiată de temperatura de carbonitrurare urmărită (550—600°). Acest procedeu se aplică în vederea măririi capacităfii de tăiere a sculelor de ofel rapid, şi se aplică după călirea şi revenirea acestora.— Durata procesului e de 15—30 deminute, obfinîndu-se un stratsubfire (0,02—0,04mm), bogat în azot (2,5%) şi în carbon (0,90—1,25%), cu mare duritate (70—72 Rc), rezistent la uzură, şi care provoacă mărirea rezistenfei la temperaturi înalte a ofelului,— Structura stratului carbonitrurat după răcire e formată din cementită, în care se află disolvat azotul, sub forma unei faze complexe de carbo-nitruri Fe3 (C,N).
Carbonitrurarea în mediu gazos, care nu prezintă pericolul de intoxicare şi e mai pufin costisitoare*decît cea în mediu lichid, se efectuează într-un amestec de gaze de carburare (de ex. gaz de iluminat, propan, butan, etc.) şi gaze de nitrurare (azotoaşe), în proporfia de 4:1 sau 3;1, Oazele sînt amestecate fie în cuptor,
fie în afara cuptorului; în primul caz, în cuptor se introduce întîi gazul de nitrurare. Carbonitrurarea în mediu gazos se poate efectua fie la temperaturi înalte (800—850°), urmată de călire şi revenire, fie la temperaturi joase (500—600°), urmată de răcire înceată.— Ca şi în cazul carbonitrurării în mediu lichid, absorpfia azotului predomină la temperaturi joase, iar a carbonului, la temperaturi înalte.— Adîncimea stratului carbonitrurat creşte cu temperatura de carbonitrurare (v. fig. /) şi cu durata de
700
^ m
X 300 c\200 100
						t	7	
					/ -j	1-		
		L			V			
	-					1 ~2		
600 WO 800 dOO femperaturs, în °C
500
600	700	800
Temperatura, in °G
I. Variafia adîncimii stratului durifi-	II.	Variafia durităfii stratului superficial
cat în funcfiune de temperatura de	al	unei epruvefe după tratamentul de
carbonitrurare în gaz.	carbonitrurare	în	gaz	timp de trei ore.
7)	la răcire rapidă, în apă; 2} la răcire
menfinere. — Structura stra-	lentă, în aer (după Kontorovici).
tului carbonitrurat şi duritatea
acestuia sînt echivalente cu cele obfinute prin carbonitrurarea în mediu lichid, la temperaturile respective (v. fig. II),
î. Carbonizare. Ind. cb.i Procedeu industrial aplicat cărbunilor de diferite tipuri, consistînd în încălzirea acestora la diverse temperaturi, în absenfa oxigenului din aer (distilare uscată). Prin acfiunea căldurii asupra cărbunilor se obfin un produs gazos necondensabil la temperatura şi la presiunea ordinară, o fracfiune condensabilă (din care rezultă gudroane, ape amoniacale şi ulei uşor), şi un reziduu solid (cocsul, respectiv semicocsul). Sfîrşitul procesului e marcat de oprirea dezvoltării de gaze. Carbonizarea e un mijloc general de a produce aceste trei tipuri de produse. După temperatura de carbonizare, procesele sînt numite cum urmează: la 450—550°, carbonizare la temperatură joasă sau semicarbonizare, ori semicocsificare; la 650—700°, carbonizare la temperatură medie; la 900—1100°, carbonizare la temperatură înaltă sau cocsificare. Cele trei tipuri de produse rezultate au numirile corespunzătoare procesului din care au fost obfinute (de ex., gudron de temperatură joasă). In fig. I e dată repartiţia diferitelor produse obfinute dinfr-o huilă, în funcfiune de temperatura de carbonizare.
Carbonizarea se face în cuptoare de diferite tipuri, dintre cari cel mai răspîndit e cuptorul pentru produse secundare, în care încălzirea se face, prin fund sau lateral, cu gaze arse provenite dintr-un focar exterior şarjei de cărbuni supuse procesului, şi din care se pot capta produsele volatile şi se pot recupera gudroanele, apele şi gazele. Randamentul şi caracteristicile fi'zico-chimice ale produselor carbonizării industriale a cărbunilor depind de: natura şi originea cărbunelui supus operafiei; temperatura procesului; tipul şi construcfia aparatelor în cari se conduce distilarea; modul în care temperatura variază cu timpul (vitesa de încălzire). Natura cărbunelui supus carbonizării intervine în caracterizarea producfiei de gudroane, în special prin confinutul în „materii volatile". Cu toate că reacfiile chimice produse în timpul încălzirii cărbunelui în absenfa aerului sînt în parte necunoscute, s-a stabilit totuşi că partea cea mai mare din gudroanele obfinute se datoreşte substanfelor bituminoase din cărbune, S-a demonstrat astfel, experimental, ca
Carbonizare
476
Carbonizare
randamentul în gudron la distilarea materiilor bituminoase extrase din cărbune, cu disolvanfi, e mult mai mare decît randamentul în gudron care se poate obfine la pirogenarea cărbunelui epuizat prin extracfie.
Produsul gazos necondensabil e, în general, combustibil şi constituit din oxid de carbon, bioxid de carbon, azot, hidrogen,
/. Repartifia procentuală a diverselor produse ale carbonizării, Ia diferite temperaturi, a unei huile.
I/. Compozifia gazului în funcfiune de temperatura de carbonizare (huilă).
la formarea de ape amoniacale, de ulei uşor, de gaz; între 700 şi 900°, mai ales la formarea de ulei uşor, de gaz; între 900 şi 1000°, ulei uşor, gaz, cocs; între 1000 şi 1100°, în special gaz şi cocs. în fig. lll se arată cum temperatura de carbonizare influenfează con-stitufia gudronului, în cazul unei huile (v. şi Gudroane din cărbune). Apa din amestecul gudroane-ape amoniacale, colectată din instalafia de recuperare, sa găseşte în diferite grade dedispersiune, şi provine atît din apa de hidratare a cărbunelui inifial supus carbonizării (ajunsă în fracfiunea lichidă care s-a captat, prin distilarea ei din cărbune"), cît şi din apa de
Influenfă temperaturii asupra constituţiei gudronului.
pirogenare, rezultată din reacfii chimice produse în cursul procesului (v. şi Apă de pirogenare, Apă amoniacală). Cantitatea de apă colectată creşte cu temperatura, pînă la circa 750°, apoi se micşorează în favoarea producţiei de gaze; apa formată în proces, de la această temperatură începe să reacţioneze parfial cu cărbunele din sistemul de distilare, după reacfia gazului de apă, şi dă hidrogen şi bioxid de carbon. Din proces, şi
hidrocarburi alifatice saturate şi olefine. Repartifia acestora depinde de temperatura pînă la care s-a făcut carbonizarea şi de natura cărbunilor supuşi procesului (o proporfie mare de bioxid de carbon în gaze e caracteristică pentru cărbunii tineri, bogafi în compuşi oxigenafi; cu cît cărbunele confine mai pufine materii volatile, cu atît proporfia de hidrogen creşte, gazele rezultate din carbonizarea antracitului putînd confine pînă la 89% hidrogen; cu cît cărbunele are un confinut mai mic de materii volatile, cu atît proporfia de metan scade). Compozifia gazului, în funcfiune de temperatura de carbonizare, e dată, pentru huilă, în fig. II.
Faza lichidă totală — condensatul obfinut prin răcire moderată, cu apă, la presiunea atmosferică — e constituită din apeleamoniacaleşi din gudroane. Datorită immiscibilităfii acestora, se separă cele două faze lichide, ca o consecinfă a diferenfei de densitate. Gudroanele se iau din stratul uleios, din decan-toarele instalaf iei de recuperare a produşilor volatili ai distilării uscate. Temperatura de carbonizare e factorul deciziv al con-stitufiei gudronului rezultat. Aceasta nu e dependentă de natura cărbunelui din care provine, decît în măsura în care gudronul rămîne gudron primar, adică nepirolizat. Gudroanele primare, existente iniţial (gudroane produse pînă la 550---6000, deci gudroane de temperatură joasă), distilate ca atari, suferă o descompunere termică sub influenfă temperaturii crescînde şi a duratei de încălzire (reacfii de piroliză în cari se includ descompunerile propriu-zise şi reacfiile secundare de condensare sau de polimerizare). Repartifia componenfilor în gudronul rezultat din procesul de carbonizare e funcfiune de totalitatea reacţiilor cari se produc la temperatura respectivă, şi implicit de resturile de gudron primar nepirolizat. Astfel, în procesul de carbonizare, piroliza gudronului primar duce, în linii mari, înfre 600 şi 700°,
Temperatura de carbonizare
Temperatura de carbomzdre
IV. Concentrafia apelor în amoniac, V. Randamentul de benzină din gaz,
în funcfiune de temperatura de carbonizare.
în funcfiune de temperatura de carbonizare.
pentru întreaga perioadă a carbonizării, rezultă astfel, pentru o parte gudron, 1,5-**6 părţi apă. Proporţiile de apă din gudron depind deci de temperatura la care s-a condus procesul, de felul încălzirii (pentru semicarbonizare, încălzire cu gaze de spălare, sau încălzire indirectă), şi de tipul şi eficacitatea agregatelor de recuperare. Concentrafia în amoniac a apelor rezultate din proces variază cu temperatura de carbonizare şi poate fi urmărită în fig. /V. După răcirea şi degudronarea gazelor în instalaţiile de carbonizare la temperatură joasă sau înaltă, se extrage o fracţiune uşoară numită „benzină" sau, respectiv „ulei uşor“ (v. şi sub Benzen). Extragerea uleiului uşor se face prin unul din următoarele procedee: adsorpţie în cărbune activ; absorpţie în ulei de petrol sau creozot (procedeul cel mai vechi şi cel mai des folosit); comprimare-răcire. Fig. V reprezintă randamentul de benzină din gaz, în funcţiune de temperatura de carbonizare.
Reziduul solid al procesului de carbonizare e bogat în carbon, e reactiv faţă de oxigen şi arde fără fum. Folosirea cocsului e condiţionată de următoarele caracteristici (legate determinant
Carbonizare superficiala
477
Carbonizarea lemnului
de comportarea masei în timpul carbonizării): rezistenfa mecanică, granulaţia, proprietăfi le fizice (densitate, porozitate, putere absorbantă), proprietăfile fizicochimice (temperatura de inflama-bilitate, reactivitatea). La aproximativ 500°, formarea cocsului e completă, iar masa e solidificată (v. şi Aglutinare). Procesul se conduce însă (în cazul „cocsificării") pînă la 900<i<1100°r penfru eliminarea cît mai completă a materiilor volatile (v. fig. VI, care reprezintă restul de materii volatile în cocs, în funcfiune de temperatura de carbonizare, în
600 ^ 800
VI. Restul de materii volatile în cocs, în funcfiune de temperatura de carbonizare.
VII. Influenfă temperaturii de car» bonizare asupra duratei acesteia.
cazul unei huile), şi penfru provocarea retragerii (contracfiunii) masei. Durata procesului e de asemenea corelată cu temperatura de carbonizare	(v. fig.	VII).
Tipurile de	cocs şi	de produse	secundare	diferă mai mult
după tipul procesului de carbonizare şi după echipament, decît după tipul şi originea cărbunelui folosit.
Tipul de construcfie	al cuptorului	de carbonizare e determinat
de temperatura	la care	trebuie să	se lucreze	şi de metoda de
încălzire folosită. Astfel, pentru carbonizarea la temperatură înaltă se folosesc cuptoare ai căror perefi trebuie construiţi din materiale rezistente la temperaturi înalte şi la variaţii de temperatură, şi cari trebuie să aibă o bună conductibilifate termică. Astfel de cuptoare se construiesc din cărămizi refractare „silica", cu peste 92% silice. Penfru evitarea deteriorărilor provocate de marile variafii de temperatură la opriri şi puneri în funcfiune, bateriile de cuptoare în cari se face carbonizarea la temperaturi înalte funcfionează continuu perioade foarte lungi (se citează, de exemplu, perioade de funefionare de 30 de ani). Pentru procesele la temperatură joasă, din cauza marelui gradient de temperatură între perefii cuptorului şi centrul masei cărbunelui, îrt cazul încălzirii indirecte (transmiterea căldurii prin perefi), se utijjzează încălzirea directă, cu gaze de spălare. în acest sistem,' "cărbunele mărunt e lăsat să cadă pe sus, în camera respectivă, iar pe jos sînt introduse gazele de spălare (mediul de încălzire), fie abur supraîncălzit, fie gaze de combustie. Cînd se foloseşte sistemul de încălzire indirectă pentru carbonizarea la temperatură joasă, se realizează straie subţiri de cărbune în recipiente metalice, sau se agită continuu stratul de cărbune mărunt de pe o suprafafă metalică. Echipamentul care funcfionează la temperatură joasă poate fi operat cu întreruperi, deoarece pericolul dei deteriorare, datorit variafii lor de temperatură (v. şi Semicarbonizare), e mai mic. Carbonizarea la temperatură medie se realizează în aceleaşi tipuri de echipamente ca şi pentru procesul la temperatură înaltă, cu deosebirea că temperaturile în canalele de încălzire sînf mai joase, cuptoarele
sînf mai înguste (lărgimi de 250—300 mm) şi instalafiile de recuperare sînt mai rudimentare, produsele valoroase fiind mai pufin numeroase.
Tipul de proces (temperatura la care se face carbonizarea) e determinat de destinafia produselor. Astfel, cocsificarea produce gudroane mai pufine, de natură mai aromatică, şi mai valoroase din punctul de vedere al industriei chimice, în timp ce gudroanele de temperatură joasă sînt în cantitate mai mare, de natură mai parafinoasă, şi pot fi folosite mai avantajos pentru prelucrarea după gabaritele de prelucrare a uleiurilor minerale (cracare, hidrogenare). Cocsul de temperatură înaltă e folosit în metalurgie (cînd natura cărbunelui original e adecvată), în timp ce în scopuri menajere e folosit în special cocsul de temperatură joasă (sau medie), care se aprinde mai uşor, arde destul de bine chiar cînd e mai umed, arde practic fără fum (avînd un procent de materii volatile micşorat faţă de cărbunele original).
î. ~ superficială. Cs., Ind. lemn.: Formarea unui strat superficial de cărbune cu grosimea de circa 5 cm — prin ardere incompletă, întreruptă — la piese de lemn brut sau ecarisat, pentru a constitui un înveliş protector contra umezelii şi a ciupercilor cari pot provoca putrezirea lemnului. Carbonizarea superficială se aplică, în special, la stîlpi şi la alte piese cari se îngroapă în pămînt, pentru partea îngropată şi pentru o scurtă porţiune peste nivelul solului.
2.	Carbonizarea BemnuSui. Ind. lemn., Ind. chim.: Descompunerea termică a lemnului, în afara contactului cu aerul sau în prezenţa unei cantităţi mici de aer. Materia primă între-
Bocşă penfru carbonizarea lemnului cu colectarea gudronului.
1) straturi (etaje) de butuci; 2) strat de pămînt de acoperiş; 3) canal de scurgere; 4) rezervor de colectare.
buinţată e lemnul de foioase, în special cel de fag, şi lemnul de conifere. Produsele rezultata sînt: gaze de lemn combustibile; acid pirolignos, care e un lichid apos conţinînd, între altele, acid acetic, alcool etilic şi acetonă; gudroane de lemn; cărbune de lemn. Procesul se poate efectua în utilaj de diferite tipuri, de care depinde şi produsul obţinut. După utilajul folosit, carbonizarea lemnului se numeşte mangalizare, distilare pentru gudron de lemn, sau distilare uscată a lemnului.
Mangalizarea — numită uneori carbonizare a lemnului — e descompunerea termică a lemnului (de obicei a lemnului de foioase) în bocşe (v.) obişnuite (orizontale sau verticale) sau în carbonizatoare (v.) în cari căldura necesară descompunerii se dezvoltă prin însăşi arderea unei părţi a materialului supus prelucrării şi a produselor lui de distilare, şi cînd se colectează numai cărbunele de lemn (sau mangal), adică 20--*30% din materia primă.
Distilarea pentru gudron de lemn e descompunerea termică a lemnului de foioase în retorte sau în bocşe speciale (v. fig.), în cari lemnul arde aproape în întregime şi se colectează gudronul.
Distilarea uscată a. lemnului (v.) e descompunerea termică a lemnului în vase închise, cari pot fi retorte ori cuptoare cu funcţionare continuă sau discontinuă, încălzite din exterior, în
Carbonizarea ifniî
478
CarborundufH
cari se recoltează atît mangalul, cît şi produsele lichide de distilare, adică acidul pirolignos şi gudronul de lemn.
î. Carbonizarea lînsi, Ind. text.: Transformarea celulozei din aderenfele vegetale (scaiefi, cornuţi, turifă, pleavă) ale lînii fine şi semifine (merinos, spancă, tigaie), prin tratare cu acizi, în hidroceluloze fărîmicioase, cari se elimină prin trecerea lînii carbonizate prin carde (v.) sau, mai frecvent, printre cilindrele presătoare şi riflate ale maşinii de carbonizat.
Procesul tehnologic al carbonizării consistă în următoarele operafii: tratarea lînii cu acid sulfuric ds concentrafia 3,7% (uneori, în cazul carbonizării zdrenfelor din cari se regenerează lînă, cu acid clorhidric diluat sau gazos), timp de 30 de minute, în căzi de lemn căptuşite cu plumb sau în căzi de cărămidă legate cu ciment antiacid; centrifugarea, în scopul eliminării excesului de acid; uscarea la temperatură moderată (60--70°), pentru concentrarea lentă a acidului imbibat, după care urmează uscarea la 95---110° pentru hidroliză celulozei (acidul concentrat, devenit astfel din nou avid de apă, ia apa din celuloza impurităţilor, conform relafiei: QHioOs-^Ce-f 5 H2O); trecerea prin dispozitivul de zdrobire al maşinii de carbonizat sau prin cardă, pentru fărîmarea hidrocelulozei, care se elimină concomitent cu ajutorul ventilatoarelor; combaterea acfiunii acidului liber rămas pe fibre, prin neutralizarea lînii liberate de impurităfi vegetale, cu solufie de carbonat de sodiu sau de acetat de sodiu (concen-frafia 3%); clătirea cu apă rece penfru eliminarea excesului de solufie neutralizantă, după care urmează uscarea.
Lîna cu procent mai mare de impurităfi vegetale se carbonizează în stare de fibre, iar lîna cu impurităfi mai pufine se carbonizează în stare de fesătură.
Lîna semigroasă şi groasă (stogoşă, furcană) nu se carbonizează, deoarece structura deosebita a fibrelor permite înlăturarea aderenfelor vegetale prin procedee mecanice cari conservă mai bine calităfile lînii.
Carbonizarea reduce proprietăfile elastice ale lînii, defect care se combate parfial cu adausuri de substanfe de protecfie (acizi naftalinsulfonici, penetrol, etc,), cari reduc tensiunea superficială, favorizînd difuziunea acidului în celuloză şi egalizarea difuziunii.
Depăşirea concentrafiei acidului, a temperaturii şi a duratei de tratare degradează stratul solzos al fibrelor.
înainte de imbibarea cu acid, lîna trebuie să confină umiditate omogenă, să fie lipsită de resturi de săpun şi de alcalii. După imbibare şi centrifugare, impurităţile celulozice se carbonizează imediat, înainte ca acidul să fi influienfat cheratina din care e constituită lîna.
Carbonizarea se poate face şi cu clorură de aluminiu sau clorură de magneziu în locul acizilor, însă procedeul cu acid sulfuric dă rezultate mai bune.
2.	Carbonizarea zdrenfelor. Ind. text.: Transformarea fibrelor vegetale (de bumbac, in, cînepă, provenite din firele de efect, din afa de cusut sau din amestecul iniţial) din resturile de stofe de lînă fină, cari vor fi supuse destrămării pentru regenerarea fibrelor de lînă, în hidroceluloze fărîmicioase, prin tratare cu acizi.
Carbonizarea cu acid sulfuric se face ca şi în cazul lînii (v. Carbonizarea lînii). Carbonizarea cu acid clorhidric gazos se face în agregate zidite în încăperi cu închidere ermetică. Agregatul e format în esenfă dintr-o retortă pentru produs acid clorhidric gazos, o tobă-sită cilindrică sau exagonală în care sînt introduse zdrenfele, şi instalafia de uscare, cu fevi de calorifer, Operafia e discontinuă, făcîndu-se întîi uscarea timp de o oră, apoi introducerea acidului clorhidric gazos, cîte pufin la fiecari 2-”3 rotafii ale tobei, timp de 1f5»-2,5 ore. După evacuarea gazelor, zdrenfele se scot şi, după răcire, sînt supuse la scuturare şi neutralizare.
3.	Carbonizat, maşină de Ind. text.: Maşină care, printr-un procedeu chimic-mecanic, liberează lîna fină de aderenfele vegetale (scaiefi, turifă, cornufi, pleavă, etc.). Se deosebesc:
maşini de carbonizat lîna în fibre şi maşini de carbonizat lîna în fesătură.
Maş/na de carbonizat lîna în fibre cuprinde: un dispozitiv de impregnare cu reactiv (acid sulfuric de 3--4 °Be, acid clorhidric, clorură de aluminiu, etc.), care se compune dintr-o cadă de lemn, căptuşită cu tablă de plumb, sau dintr-un basin de cărămizi (legate între ele cu ciment antiacid); dispozitive de stors, de uscat, de eliminat substanfa carbonizată, şi de neutralizat. Prin uscare, reactivul se concentrează şi transformă celuloza aderenfelor vegetale în hidroceiuloză, care e fărî-micioasă în stare uscată; cu cît concentrafia reactivului e mai mare, cu atît temperatura folosită la uscare e mai joasă. După uscare, lîna trece în lupul de carbonizare, unde cedează hidro-celuloza, sub formă de pulbere; un exhaustor elimină această pulbere, iar lîna iese liberată de aderenfele vegetale.
Maşina de carbonizat lîna în ţesătură se deosebeşte de maşina care carbonizează materialul sub formă de fibre, prin mecanismele pentru circulafia continuă a fesăturii (întinsă în lăfime în zona de uscare) şi prin ansamblul suplementar de cilindre zdrobitoare (cu caneluri); la trecerea fesăturii printre cilindrele zdrobitoare, hidroceiuloză se pulverizează şi se elimină cu ajutorul unui exhaustor.
4.	Carbonizafor, pl. carbonizatoare. Ind. lemn., Silv.: Aparat transportabil folosit în pădure, în locul bocşelor, la carbonizarea lemnului, pentru descompunerea mai rapidă şi mai uşoară a lemnului. Se construiesc carbonizatoare cu funcfionare asemănătoare cu funcfionarea bocşelor şi carbonizatoare cu coş de încărcare.
Carbonizatoarele tip bocşa sînf constituite dintr-un recipient mare tronconic, cu baza mică pe sol şi acoperit cu un capac amovibil; în capac şi în manta — aproape de bază — sînt practicate guri cu capace amovibile, pentru reglarea admisiunii aerului, servind la reglarea arderii încărcăturii de lemn din recipient. — Un alt tip de carbonizator e constituit dintr-un clopot tronconic compus din două sau din mai multe virole a-samblate nedistructiv, care se aşază peste lemnul clădit ca pentru bocşă; în virola inferioară şi în capacul virolei superioare sînt practicate guri de aer cu capace amovibile, pentru reglarea arderii (v. fig).— Carbonizatoarele tip bocşă au capacitatea de mangaiizare zilnică de 1 /3—1 /2 din confinutul lor.
Carbonizatoarele cu coş de încărcare sînt constituite dintr-un' cilindru metalic orizontal cu funduri amovibile, montat pe un cărucior cu două rofi, şi în care se poate introduce un coş metalic cu încărcătura de lemn; în funduri sînt practicate guri de aer cu capace amovibile penfru reglarea arderii. — Unele carbonizatoare cu coş de încărcare au construcfia asemănătoare cu cea a unei retorte de distilare a lemnului şi permit colectarea parfială a produselor volatile de distilare.
5.	Carbopefrocen. Ind. petr.: Produs constituit din hidro-carburi superioare, cristalizabile, de natură aromatică, cu puncte de topire foarte înalte, prezente în ultimele fracfiuni ale disti-lafiei păcurii pînă la cocs.
6.	Carborundum. Tehn.: Carbura de siliciu, substanfă care în stare pură e incoloră şi care confine 70,3% siliciu şi 29,7% carbon. După felul şi cantitatea de impurităfi cari, în mod obişnuit, se găsesc în compozifia ei, culoarea variază de la verde deschis pînă la negru. în stare naturală a fost identificat rar, în
Carbonizator tip bocşă (carbonizaior cu cîopoij. 1) clopot din virole conice; 2) capac; 3) canal de acces pentru aerul comburant; 4) canal de evacuare penfru gaze de ardere.
Carborundum
479
Carborundum
unii meteorifi şi în unele roci de natură vulcanică; ca produs secundar se formează în retortele de la distilarea cărbunilor, ţn zgurile de cuptor înalt şi, în general, în zgurile rezultate din unele procese cari decurg la temperaturi înalte.,
Duritatea, care e calitatea cea mai importantă a carborundumului, are în scara mineralogică valoarea 9,7. Carborundumul are densitatea 3,2; coeficientul de conductivitate electrică variază invers cu temperatura, la —80° fiind de 4—6 ori mai mare decît la 17°; rezistenfa electrică e de 0,14 2; coeficientul de conductibilitate termică, 0,0005. Rezistenfa carborundumului la acfiunea chimică e foarte mare. în curent de oxigen începe să ardă la 1370—1380°. Vaporii de sulf nu-l atacă pînă la 1000°; clorul îl atacă superficial numai la 600°. Acidul azotic şi acidul clorhidric îl atacă numai la temperaturi foarte înalte. Oxizii alcalini îl atacă formînd carbonafi şi silicafi. La încălzire, cromatul de plumb îl oxidează complet, descompunîndu-l în vapori de siliciu şi grafit, înainte de a ajunge în starea de topitură.
Se admite că formarea carburii de siliciu urmează schema: Si02+2C = Si + 2C0 Si + C = SiC.
Prima reacfie se produce la 1612°, cu un consum de 139,4 kcal/mol. în cea de a doua reacfie, siliciul se evaporă şi se combină cu vitesă mare de reacfie cu carbonul, formînd carbura de siliciu.
Procedeul industrial de fabricare foloseşte în principiu reacfiile descrise, cari se produc în cuptorul din fig. / a—c, cari repre-
lETX
I. Cuptor pentru fabricarea carborundumului. a) seefiune longitudinală printr-un cuptor penfru carborundum; b) seefiune transversală printr-un cuptor pentru carborundum înainte de ardere; c) seefiune transversală printr-un cuptor pentru carborundum după ardere; I) miezul; 2) grafit; 3) carborundum, cristale mari (calitatea I); 4) carborundum, cristale mici (calitatea II); 5) siloxicon; 6) crustă; 7) amestec nefolosit; 8) amestec proaspăt; 9) electrozi.
zintă cîte o seefiune transversală prin cuptorul gata preparat pentru ardere, cum şi după ce s-a produs arderea, respectiv
o	seefiune longitudinală în aceleaşi două faie. Un astfel de cuptor, lung de 6 m şi lat de 3 m, are o putere nominală de 1000 kVA şi e zicJit din şamotă (perefii laterali şi frontali).
Se întrebuinfează electrozi de cărbune cu seefiune pătrată, ascufifi la extremităfi le din cuptor şi echipafi, la extremităfile din afara cuptorului, cu borne de cupru în formă de lamele, Uneori se foloseşte şi răcirea electrozilor cu apă.
Materiile prime (cărbune, nisip, sare de bucătărie şi rumeguş de lemn de anumită granulometrie) sînt amestecate infim. Grany-
lometria, umiditatea şi puritatea lor au importanfă deosebită. Se poate întrebuinţa şi nisip de mare, nisip de carieră sau cuarf măcinat, cu granulometria de circa 1 mm (în interval cît mâi strîns). Cărbunele (cocsul) se macină la 0,3—• 1 mm şi trebuie să aibă un confinut în carbon de 90%. Se poate întrebuinfa şi cocs cu confinut de cenuşă bogată în silice; oxidul de aluminiu şi oxizii de fier sînt. dăunători, împiedicînd formarea cristalelor mari în procesul de cristalizare. Pentru a preveni efectul acestor oxizi se întrebuinfează sare de bucătărie, care la temperatura de lucru din cuptor dă clorurile respective, cari se evaporă sau se strîng în crustă, formînd siloxicon.
Separarea cît mai bună a aluminiului şi a fierului şi întrebuinţarea unui cocs cît mai sărac în cenuşă dau un produs mai deschis la culoare şi în cristale mari (din cocsul de petrol se obfine carborundum de culoare verzuie). Rumeguşul de lemn măreşte permeabilitatea la gaze a şarjei.
Amestecul se stabileşte prin încercări, după natura materiilor prime, variind între următoarele, limite: cocs 30—35%, nisip 50v55%, rumeguş 3—13%, sare de bucătărie 2—13%.
Umplerea cuptorului se face cu deosebită atenfie, asigu-rîndu-se: circulaţia gazelor rezultate în timpul arderii; rezistenfele mecanice necesare pentru a prelua greutatea şarjei, care are 8000—9000 kg, şi a materialului care apasă asupra ei (4000—5000 kg); evitarea supraîncălzirilor locale, cari dăunează fparte mult funefionării normale a cuptorului.
Fig. II reprezintă curbele de consum de energie electrică în următoarele situafii: tensiune joasă, randamente mici (curba 1), funefionare ideală (curba 2), mers normal, realizabil în practică (curba 3), tensiune exagerată, mers neeconomic, separare mărită de grafit (curba 4).
Se lucrează în mod obişnuit cu grupuri de
4—6 cuptoare, dintre cari: unul e în funcfiune, 2—4 sînt în răcire şi unul e în golire sau umplere.
Regimul normal de lucru al cuptorului e atins în circa 6 ore; se menfine acest regim 24—36 de ore, pînă cînd încep să scadă flăcările albăstrui de oxid de carbon şi acestea se colorează în galbenul caracteristic sodiului. în acest timp, şarja pierde mai mult decît jumătate din greutatea inifială. într-un regim normal de lucru, oxidul de carbon se elimină prin perefii laterali şi prin partea superioară a cuptorului. La descărcarea cuptorului, care se efectuează la cîteva ore după oprire, se dau la o parte perefii laterali, se îndepărtează amestecul de materii prime care nu a intrat în reacfie, se lasă încă 24—48 de ore, după care se sparge blocul (miezul) prin separarea completă a grafitului şi apoi a crustei (bogată în ferosiIiciu); se continuă separarea siloxiconului (material bun abraziv şi refractar) şi, în sfîrşit, separarea carburii, după calităfi.
Cu un cuptor de 1000 kVA se objin, în condifii bune, 2000 kg carborundum de calitatea întîi, 1500 kg de calitatea a doua şi 3000 kg siloxicon. Consumul de energie e de 8—9 kWh pentru 1 kg produs.
Masa de carborundum e apoi prelucrată prin următoarele faze:
Concasare, care se face într-un kollergang sau valf, penfru a obţine particule cu muchii ascufite,avînd granulometria pînă la 3 mm.
Cernerea se face în mai multe etape prin site rotative sau plane şi urmăreşte separarea prafului şi a diferitelor frac(iuni
Vv !//	/			
				i !l Ui
				
12
18
2H-
30
II
Timpul, în ore
Curba de alimentare şi de consum de energie electrică a unui cuptor pentru carborundum.
1) tensiune mai scăzută decît cea normală; 2) curbă ideală de consum; 3) curbă reală de consum; 4) tensiune mai ridicată decît cea normală.
CarbowaX
480
Carboxil ici, acizi
după mărimea particulelor. Urmează separarea magnetică a fierului. (Nu se recomandă spălarea cu acid sulfuric penfru eliminarea ferosiIiciuIui.) Carborundumul de calitatea întîi confine 68*"69% Si, iar cel de calitatea a doua, 63"*66% Si.
Praful trebuie eliminat complet; granulomefria fracfiunilor trebuie să fie cea cerută de fracfiunea respectivă şi muchiile particulelor trebuie să fie ascufife.
Carborundumul are diferife întrebuinfări, bazate pe marea lui duritate, pe refractaritatea ridicată şi pe rezistenfă la şocuri termice.
Ca material de şlefuire e întrebuinfat ca produse de diferite forme (plăci, hîrtii, etc.), cu durităfi şi granulafii diferite (duritatea depinde de liant). Particulele de carborundum se înglobează înfr-o masă de liant care diferă după scopul urmărit (materiale ceramice, feldspat, caolin, ciment Sorel, smoală, cauciuc, şelac, etc.). Astfel, din carborundum se confecfionează plăci subfiri pentru tăiat piatră, granif, marmură, şi diferite piese de polizat în dentistică. Avînd coeficient de rezistivitafe electrică mic, din carborundum se confecfionează elemente de încălzire penfru cuptoare electrice, cunoscute sub numele de silite sau silundum.
Ca material refractar, carborundumul e întrebuinfat la confecfionarea de cărămizi sau de piese de diferite forme pentru cuptoare industriale, cari au o refractarifafe mare (2000°) şi rezistă bine la şocuri termice. Acestea prezintă dezavantajul că, fafă de cărămizile de şamotă, au coeficientul de conductibilitate termică de 4"*5 ori mai mare, iar în focarele în cari se arde în atmosferă reducătoare se distrug; sînt şi mult mai costisitoare.
Cînd carborundumul confine zirconiu, e întrebuinfat la confecfionarea de cărămizi refractare, rezistente la şoc termic.
Carborundumul amestecat cu sticlă solubilă (75:25) dă o pastă bună pentru sclivisirea unor focare, mărindu-le rezistenfă la uzură produsă de acfiunea temperaturilor înalte; în amestec de 1:1 cu argilă refractară se foloseşte ca material de etanşare. De asemenea, din carborundum se confecfionează retorte pentru distilarea zincului, fevi de protecfie a pirometrelor, cari au o conductivitate termică bună (de opt ori mai mare decît a produselor de şamotă şi de 3***4 ori mai mare decît a celor de oxid de aluminiu topit), rezistente la şoc termic şi la acfiunea chimică.
Pentru electroliză, din carborundum se confecfionează diafragme (30% dextrină, 10% caolin, 60% carborundum).
î. Carbowax. Chim.: Polietjlenglicol, care are proprietăfile uleiurilor şi ale cerurilor, fiind totuşi solubil în apă. E folosit, în special, pentru ungerea maşinilor textile şi a celor din industria cauciucului.
2* Carboxihemoglobină. Chim. biol. V. Hemoglobină.
O
s. Carboxil. Chim.: Gruparea funcfională ~C^	,	care	caracterizează acizii organici.	OM
4.	Carboxilaze, sing. carboxilază. Chim. biol.: Enzime ajutătoare ale desmolizei, cari catalizează decarboxilarea ceto-acizilor. Carboxilazele sînt constituite dintr-un component proteic şi o coenzimă activă, şi se găsesc în fesuturile animale şi vegetale. Cel mai bine cunoscută e carboxilaza din drojdia de bere, care catalizează decarboxilarea acidului piruvic:
CHa—CO—COOH -> CH3—CHO + COs.
Coenzima ei, numită cocarboxilază, e esferul pirofosforic al vitaminei Bi;	^	q	q
N = CH	*	II	li
I	,	C = C—CH2—CH2—O - P—O—P—OH
H3C—c C-ch2-n< i	I	»
II	II	Cl-C-S	OH OH
N—C—NH2	H
Legătura dintre coenzimă şi apoenzimă se face prin intermediul azotului tiazolic sau al grupărilor fosfatice, iar activi-
tatea enzimatică e sfrîns legată de existenfa grupării aminice, a sulfului şi a radicalului hidroxietil. Ionii de magneziu şi de mangan sînt necesari activităţii enzimatice a carboxifazelor.
Se cunoaşte şi o (3-carboxilază, care decarboxilează acidul cefo-succinic, cu formare de acid piruvic:
HOOC—CH2—CO—COOH->CH3— CO—COOH + C02.
5.	Carboxilici, acizi Chim.: Combinafii chimice cari
/yQ
confin în moleculă gruparea funcfională carboxil —C	, Ie-
X°H
gafă de un rest organic.
După natura restului moleculei organice care poartă gruparea carboxil, se deosebesc: acizi saturafi aciclici cu formula generală CnH2 «4-1—COOH; acizi saturafi ai cicloparafinelor, de exemplu
CH2—CH2 H2C	CH—COOH,
nch2—ch/
acizi nesafurafi aciclici cu o dublă legătură, cu formula generală CwH2m_i—COOH; acizi nesafurafi aciclici cu mai multe duble legături; acizi nesafurafi cu legături triple (acizi acetilenici) cu formula generală CwH2m_3—COOH, acizi aromatici, acizi eterociclici, efc.
După numărul de grupări carboxilice existente în moleculă, se deosebesc: acizi monocarboxilici (monobazici) şi acizi poli-carboxilici (polibazici).
După numărul şi natura celorlalte grupări funcfionale existente în moleculă, se deosebesc: halogenacizi, oxiacizi, oxo-acizi, aminoacizi, etc.
Pentru unele dintre aceste clase se folosesc, deseori, numiri fradifionale ca, de exemplu: „acizi graşi", pentru acizii saturafi monocarboxilici din grăsimile naturale; acizi naftenici, pentru acizii cicloparafinici din petrol; acizi biliari, penfru acizii cu structură steroidă secretafi de ficat; acizi aldonici, uronici şi zaharici, pentru acizii derivafi ai monozaharidelor; acizi bionici, pentru acizii derivafi ai dizaharidelor, etc.
Nomenclatura rafională foloseşte pentru acizii organici inferiori numiri obfinute prin adăugarea sufixului -oic la numele hidrocarburii de la care derivă (teoretic) acidul, de exemplu: CH3—COOH, acid etanoic. Acizii superiori sau acizii cu structuri mai complicate se numesc considerînd gruparea carboxil ca substituent în hidrocarbura respectivă; de exemplu CH2—CH2 H2C	CH-COOH
xch2—ch/
e numit acid ciclohexan-carbonic.
în numeroase cazuri se folosesc însă numirile istorice, intrate în uz şi de multe ori mai practice.
Modul actual de reprezentare convenfională a grupării carboxi!
O
R — C nu corespunde exisfenfei unei grupări hidroxil şi XOH
unei grupări carbonil figurate în acest fel de formulare.
Uşurinfă cu care gruparea hidroxil cedează protonul e mulf mai mare decît uşurinfă cu care cedează protonul o grupare
hidroxilică alcoolică. De altă parte, gruparea carbonilică ^C = Of
care apare de asemenea în acest mod de formulare, nu dă reacfiile caracteristice grupării carbonilice.
Determinarea distanfelor interafomice carbon-oxigen cu ajutorul specfrelor X în ioni R—COO" a demonstrat că atomii de oxigen sînt sHuafi la diştanfe egale de atomul de carbon
(1,27 A), ceea ce implică o repartifie uniformă a electronilor de
Carboxilici, acizi
481
Carboxilici, âcizi ^
legătură, repartifie care ar putea fi reprezentată prin formularea
,Ol
R—C
O.
Structura grupării carboxil în acizi neionizafi în fază gazoasă pare să corespundă însă primului mod de reprezentare, întrucît în. aceste condifii cei doi atomi de oxigen sînt situafi la distanfe
inegale de atomul de carbon (1,24 A şi 1,42 A).
Volatilitatea anormal de mică a acizilor carboxilici şi densitatea vaporilor lor arată că se produc şi fenomene de asociafie moleculară datorite legăturilor de hidrogen cari duc la formarea de dimeri, trimeri sau tetrameri (existenfi în stare gazoasă şi de multe ori în solufie sau în stare solidă):
O—H—O HSC—c'	^C-Ch’a
O—H—O
O-—H—-O H3c-c( j j>-CHs
! O—i-H-O h3c—c";	j ;o
O
-CH3
dîmerul acidului etanoic
—H-—O
teframerul acidului efanoic
Studiul densităfii vaporilor de acid acetic indică existenfa unei proporfii mici de „tetramer", pentru care s-a propus formularea alăturată, în care se admit legături de hidrogen ramificate.
Asociafiile moleculare de acest tip sînt mai stabile decît în cazul alcoolilor, energia legăturilor de hidrogen formate între moleculele de acid fiind mai mare.
Din punctul de vedere al proprietăfilor chimice, acizii carboxilici se caracterizează prin reacfia de ionizare cu bazele, de exemplu cu apa („bază conjugată".; v. şi sub Acid):
R- COOH + H20 -» [R— COO]-+ H30+.
Constanta de echilibru a acestei reacfii, numită constantă de aciditate:
[RC00]-[H30+]
K =
[RCOOH] [H20]
e exprimată, de multe ori, sub forma logaritmului zecimal negativ ( — log K — pK, sau „exponent" de aciditate), şi depinde de natura atrăgătoare sau respingătoare de electroni a restului organic de care e legată gruparea carboxilică. Acizii monocarboxilici au constante de disociafie de ordinul 10“4*-10~5. Caracterul mai mult sau mai pufin electronegativ al acestei grupări determină polarizarea atomului de oxigen şi deci o variafie a energiei de legătură a hidrogenului carboxilic. De altă parte, gruparea carbonilică determină o mărire permanentă a sarcinii pozitive a oxigenului grupării hidroxilice, care poate fi reprezentat prin
H—6^C®0,	sau	H-—0 = C—Q",
4	*
ceea ce uşurează ionizarea.
Gruparea carboxil poate funcfiona (teoretic) şi ca bază în sensul Lewis, una diritre reprezentările posibile ale acestei reacfii fiind:
°	OH
R —C—OH-
OH
Compararea constantelor de aciditate (sau a exponenfilor de
aciditate) ale acizilor cari confin substituenti cu efect inductiv diferit pune în evidenfă aceste fenomene.
Substituenfii respingători de electroni (grupări alchil) micşorează aciditatea (cînd aceasta se exprimă prin „exponenţi" de aciditate; apar deci valori numerice crescînde aie exponentului de aciditate (pKa), întrucît măresc densitatea electronică a legăturii O—H, pe cînd substituenfii atrăgători de electroni (atomi de halogen, grupări —OH, —CN, —N02) măresc aciditatea (valori numerice descrescînde ale exponentului de aciditate). Acizii aromatici sînt de cele mai multe ori acizi mai „tari" (valori mai mici pentru pKa) decît acizii alifatici (acid benzoic, CgHs—COOH pKa 4,20, acid acetic, CH3—COOH, pKa 4,75).
în cazul acizilor dicarboxilici, ionizarea se produce în două trepte. în soluţii concentrate, se ionizează un singur carboxil HOOC—(CH2)„— COOH + H20 s* HOOC—(CH2)k—COO~ + H30*
[HOOC—(CH2)„—COO-] [Hs0]*
Kl = [HOOC—CH^COOH] [H20] ' iar în solufii diluate se ionizează şi a doua grupare carboxil:
hooc—(ch2)w—coo~+h2o ^ -ooc—(ch2)w—coo-+h3o+
[-OOC—CH2—COO"] [H30]+
2	" [HOOC—CH2—COO-] [H20]
Reacfia de ionizare a acizilor dicarboxilici se produce în două trepte, întrucît aparifia primului ion HOOC—(CH2)W—COO~ împiedică parfial ionizarea celui de al doilea carboxil.
Valorile K\ şi K2 depind de pozifiile respective ale celor două grupări carboxilice în moleculă.
Fenomene analoge se întîlnesc şi în cazul acizilor poli-carboxilici.
Aciditatea combinafiilor carboxilice cari au şi alte grupări funcfionale în moleculă prezintă unele aspecte particulare, caf de exemplu, în cazul aminoacizilor, cari sînt, în solufie apoasă, practic neutri, datorită formării ionilor bipolari (v. şi sub Amino-acizi).—
Acizii monocarboxilici saturafi. Această clasă cuprinde acizii monocarboxilici cari derivă (teoretic) de la hidrocarburi para-finice lineare sau ramificate şi acizi ai cicloparafinelor. Uneori se clasifică în această categorie şi acizii aromatici, datorită faptului că în numeroase reacfii nucleul aromatic manifestă proprietăţi analoge unei combinafii saturate.
Acizii monocarboxilici saturafi aciclici cuprind un număr mare de acizi din această clasă, începînd de la termenul inferior cu un atom de carbon (acidul formic, HCOOH), pînă la termeni superiori cu 30 de atomi de carbon (acidul friacontanoic, sau „melisic", CH3—(CH2)23—COOH). Termenii inferiori (de la
1	—5 atomi de carbon) au numeroase întrebuinfări şi sînt fabricafi pe scară industrială în stare pură. Unii termeni superiori (acidul lauric, CH3— (CH2)i0— COOH, acidul palmitic, CH3— (CH2)i4—COOH, acidul stearic, CH3—(CH2)i6—COOH) sînt de asemenea produşi industriali în stare pură, pe cînd o mare parte din ceilalfi termeni superiori sînt utilizafi sub forma de amestecuri de acizi, mai mult sau mai pufin eterogene, cari se obfin în diferite fabricafii industriale. O mare parte dintre acizii monocarboxilici aciclici superiori se găsesc în natură sub formă de esteri, în grăsimi şi ceruri.
Primii termeni sînt lichizi la temperatura ordinară, iar cei superiori sînt solizi (acidul formic, HCOOH, are p. t. 8,4°, iar acidul caprinic, CH3—(CH2)§—COOH, are p. t. 31°).
Carboxilici, acizi ~
482
Carboxilici, acizi ~
Variafia temperaturii de topire cu numărul atomilor de carbon al acizilor din această clasă se poate urmări în diagrama alăturată, în care se constată
o	alternanfă regulată a temperaturilor de topire ale termenilor cu număr par de atomi de carbon (puncte de topire mai înalte),fafă de temperaturile de topi re a le termen i I or cu număr impar de atomi de carbon (puncte de topire mai joase).
w°-500-o°-
-50°-
Variafia temperaturii de topire cu numărul atomilor de carbon din molecula acizilor graşi.
Acizii superiori apar în mai multe forme cristaline polimorfe.
Temperaturile de fierbere prezintă o creştere regulată cu numărul de atomi de carbon, analogă variafiilor din alteserii omologe.
Acizii cu catenă normală au temperaturi de fierbere mai înalte decît ale isomerilor lor cu catenă ramificată.
Termenii inferiori au densitafi mai mari decît unitatea (acidui formic, 1,22), pe cînd densitatea termenilor superiori e mai mică decît unitatea (acidul stearic, 0,839),
Primii termeni (acizii formic, acetic, propionic, butiric)sînf mis-cibili cu apa în orice proporfie, iar acizii superiori (cu mai mult decît
12	atomi de carbon) sînt practic insolubili în apă. Unele proprietăfi fizice ale acizilor din această serie sînt date în tabloul de mai jos.
Acizii monocarboxilici saturafi aciclici prezintă, pe lîngă reacfii chimice specifice grupării funcfionale carboxilice (formare de săruri (R—COCTMe*) cu hidroxizii şi carbonafii celor mai multe din metale şi cu bazele organice), şî reacfii cu unii reactivi, cari conduc la formarea de numeroşi derivafi funcfio-
O	O
II	li
nali: esteri (R—C—ORi), halogenuri acide (R—C—CI), anhi-
O
dride acide (R—CO—O—CO—Ri), peracizi (R—C—O—O—H)
O
peroxizi de acil (R—CO—O—O—CO—R), tioacizi (R—C—SH)
O l!
amide (R—C—NH2), nitrili (R—C—N), etc.
Acizii monocarboxilici saturafi sînt stabili Ia temperaturi re-lativ înalte (în jurul a 300°); de asemenea, sînf rezistenfi la acfiunea agenfilor oxidanfi, şi pot fi hidrogenafi catalitic în alcooli în prezenfa cromitului de cupru (la 300° şi 250 at) sau cu hidrură de litiu (în condifii mai blinde). Halogenarea lor conduce la un amestec de halogen-acizi, bogat în a-halogenacizi, Sărurile lor metalice dau unele reacfii de interes preparativ, enumerate în ecuafiife de mai jos, explicite prin simpla formulare a lor:
Electroliză:
rîod ^a° — > NaOH + V2H2
[R—COO]—Na+
I---r--> r° + co2
anod | stabili-
1/2 R-R 2are
încălzire în prezenfa unui exces de hidroxid alcalin: R—COONa + NaOH ->R—H + Na2C03. Distilare uscată:
(R—COO)2Ca -> R—CO—R + CaC03.
Halogenare:
R—COOAg-i-Br2 -> R—Br +AgBr + C02
Şi
2	R—COOAg 4- J2->R—COOR + 2 AgJ-f C02.
Formula şi numirea	p. t. °C	p..f. 760° C	Densitatea	So Iubi i i tatea în apăg/100g apă la 20°	Formula şi numirea	p. t. °C	p.f. 760°C	Densitatea	Solubilitatea în apă g/100 g apă la 20°
HCOOH<									
acid lormic	8,4	100,5	1,22020°	00	CH3-(CH2)14-COOH				
CH3—COOH					acid palmitic	62.8	22116 mm	0,841	0,00072
acid acetic	16,7 '	118,2	1,044220°	00	CH3-(CH2)l5-COOH				
CH3—CH2— COOH					acid margaric	61,3	230>716 mm	0,8396	0,00042
acid propionic	—22,0	141,1	0,99815°	00	CH3(CH2)16~COOH				
CH3-(CH2) —COOH					acid stearic	69,6	24^16 mm	0,834	0,00024
acid butiric	— 7,9	163,5	0,95 8 72O°	co	CH,—(CH2)J7—COOH				
				mai sus de	acid nonadecanoic	68,65	297,8i 00 mm	—	—
				—3,8°	CH3-(CH2)18-COOH				
CH3—fCH2)3-CCOH					acid eicosanic	75,35	203'51 mm	—	—
acid valerianic	—34.5	186,35	0,938720o '	3,7 la 16°	CH3-(CH2)19-COOH				
CH3— (CH2)4— COOH					acid heneicosanic	75,2		—	—
acid capronic	— 3,9	205,8	0,8751	0,968	CH3-(CH2)20~COOH				
CH8-(CH2)5—COCH					acid docosânic (behenic)	79,95	30660 mm	—	—
acid oenântic	— 7,46	223	0,867	0,244	C H3—(C H2)23—COO H				
CH3— (CH2)fi—COOH					acid tricosanic	79,1	—	—	—
acid caprilic	16,30	239,7	0,8615	0,068	CH3—(CH2)22—COOH				
CH3—(CH2)7—COOH					acid lignoceric	84,19	—	—	—
acid pelargonic	12,35	255,6	0,857	0,026	CH3-(CH2)23-COOH				
CH3-(CH2)8-COOH					acid pentacosanic	83	—	—	—
acid caprinic	31,3	270 •	0,8531	0,015	CH3—(CHo)24—COOH				
CH3—(CH2)9-COOH					acid cerotic	87,7	•—	—	—
acid undecanoic	28,5	284	0,8505	0,0093	CH3-(CH2)25-COOH				
CH3-(CH2)10-COOH					acid heptacosanic	87,7	—	—	—
acid lauric	44,0	298	0,8477	0,0055	CH8—(CH2)26—COOH				
CHg— (CH2)h— COOH					acid montanic	90,9	—	—	—
acid tridecanoic	44,5	312,4	0,8458	0,0033	CHg—(CH2)27— COOH				
CH3-(CH2)12-COOH					acid nonacosanic	90,3	—	—	—
acid miristic	54,4	202'416 mm	0,8434	0,002	CH3—(CH2)2g—COOH				
CH3—(CH2)13— COOH					acid melisic	93,6	—	—	—
acid pentadecanoic	52,1	2* 216 mm	0,8423	0,0012					
Carboxilici, acizi ~
483
Carboxilici, acizi ^
Principalele procedee industriale de preparare a acizilor monocarboxilici saturafi sînt următoarele: oxidarea hidrocarburilor (parafinice, olefinice, aromatice), şi a combinafiilor car-bonilice (aldehide, cetone)— şi hidroliza (saponificarea) derivafilor funcfionali uşor accesibili ai acizilor: esteri (naturali), nitrili, derivafi halogenafi (de tipul R—CCI3).
Se fabrică astfel amestecuri de acizi alifatici superiori, în-trebuinfafi în industria săpunurilor, prin oxidarea cu aer sau cu oxigen la 120-*-140°, în prezenfa stearatului de mangan, de exemplu a hidrocarburilor parafinice superioare (cu 20—30 de atomi de carbon) din petrol sau rezultate la fabricarea benzinei sintetice.
în general se obfin acizi cari au în medie jumătate din numărul de atomi de carbon al hidrocarburilor inifiale (v. şi sub Acizi graşi sintetici).
Procedeul de hidroliză a esterilor se aplică de mult timp pe scară mare grăsimilor naturale vegetale sau animale şi constituie principala sursă de materii prime pentru fabricarea să-
şi alfii, acizi cu carboxilii în 1,4, de exemplu H2C—COOH I	1
H2C—COOH
efCt	acidul	succinic
Acizii policarboxilici sînt în general substanfe bin» cristalizate, avînd temperaturi de topire relativ înalte.
La acizii dicarboxilici saturafi cari au grupări carboxil terminale se constată o variafie a temperaturilor de topire analogă aceleia a acizilor monocarboxilici (acizii cu număr impar de atomi de carbon au temperaturi de topire mai joase decît cei cu număr par), Diferenfe mari se constată şi în ce priveşte solubilitatea în apă a termenilor cu număr par (pufin solubili), fafă de solubilitatea termenilor cu un număr impar de atomi de carbon (solubili). Aceste proprietăfi pot fi urmărite, pentru principalii termeni, în tabloul de mai jos.
Acizii diacarboxilici inferiori nu pot fi distilafi fiindcă se descompun termic. Termenii superiori avînd un număr suficient
Formula şi numirea	-p O	Solubilifafea înapă la 20°g în 100 g solufie	Formula şi numirea	p.f.°C	Solubilifafea în apă la 20°g în 100 g solufie	Formula şi numirea	■p 0 O	Solubilifafea înapă la 20°g în 100 g solufie
HOOC—COOH acid oxaiic	189,5	8,6	HOOC—(CH2)4—COOH acid adipic	153	1.5	HOOC—(CH2) 8—COOH acid sebacic	134	0,10
HOOC—CH2—COOH acid malonic	135,6	73,5	HOOC—(CH2)5—COOH acid pimelic	105	5,0	HOOC—(CHa)!!—COOH acid brassylic	114	—
HOOC—(CH2)2—COOH acid succinic	185	5,8	HOOC—(CH2)6-COOH acid suberic	140	0,16	HOOC—(CH2)j4—COOH acid fhapsic	126	—
HOOC—(CH2)8—COOH acid glufaric	■ 97,5	63,9	HOOC—(CH2)7—COOH acid acelaic	108	0,24	HOOC—(CH2)§2—COOH acid tetrafriacontandioic	123	-
punurilor acizilor carboxilici (v. şi sub Acizi graşi). Reacfiile de hidroliză a nitrililor
(R—C=N + 2 H20 -*R— COOH + NH3) şi derivafilor trihalogenafi
(R—CCI3 + 2 H20 R—COOH-f 3 HCI) se aplică mai rar (exemple: fabricarea acidului metacrilic,
OH
1
CH2=C—COOH, prin hidroliza aceton-cianhidrinei, CH3—C—CN—
I	I
ch3	ch3
şi,de asemenea, prepararea acidului fenilacetic, C6H5~~CH2—COOH, din nitrilul: C6H5—CH2—CN).
Pentru caracterizarea şi identificarea acizilor monocarboxilici saturafi se prepară esteri, amide sau anilide cu puncte de topire caracteristice. De asemenea, prin determinarea constantelor fizice şi a echivalentului de neutralizare se obfin indicafii prefioase pentru identificarea lor.
Acizii policarboxilici saturafi. Se cunosc numeroşi acizi policarboxilici saturafi, avînd de la 2*** 14 grupări carboxil în moleculă. Dintre aceştia, acizii dicarboxilici saturafi sînf mult mai •importanfi decît ceilalfi. Acizii dicarboxilici saturafi se clasifică, după pozifia reciprocă a grupărilor carboxilice, în: acizi cu carboxilii în 1, 2 (există un singur reprezentant din această cate-COOH
gorie: acidul oxalic, |	),
COQH
acizi cu carboxilii în 1,3, de exemplu
^COOH	^CHs—CH2^
h2c
h2c:
COOH
acidul malonic
\
/
CH-COOH,
CH —CH2 l
COOH
acidul 1,3-ciclohexan-dicarbonic
de atomi de carbon între cele două grupări carboxil pot fi distilafi în vid (de ex. acidul sebacic distilă sub 100 mm la 294,5°).
Comportarea acizilor dicarboxilici la descompunerea termică e specifică aşezării grupărilor carboxilice şi condifiilor de lucru, cum se poate constata din următoarele reacfii:
200°
COOH I
COOH
COOH
H2c<
COOH
CH2—CQOH I
CH2—COOH
h2so4
150°
HCOOH+ C02
co+co2+h2o
CH3-—COOH + CC2
CH2—COs
I
CH2—CO
)o+h2o
CH2—CH2—-COOH (ch3—co)2o ^H2 CH2v^
/CO + C02 H20, CH2—CH2—COOH	CH2—CH/
în alte condifii se obfin anhidride macromoleculare de tipul —OCO(CH2), — CO—OCO(CH2)x — CO—OCO(CH2)* — CO—.
Pe lîngă reacfiile cunoscute, specifice grupărilor carboxil, acizii dicarboxilici dau deci şi unele reacfii particulare, determinate de aşezarea acestor grupări. Această aşezare poate determina şi o mărire a reactivităfii unor părfi din restul moleculei. Astfel, gruparea metilenică (CH2) din acidul malonic e foarte reactivă, datorită vecinătăfii cu cele două grupări carboxilice (v. Malonic, acid Malonic, ester ~).
Acizii dicarboxilici pot fi preparafi prin aplicarea procedeelor generale: procedeul oxidării şi procedeul hidrolizei (saponi-ficărji). Astfel, se fabrică: acid adipic prin oxidarea ciclohexa-nului (intermediar se formează ciclohexanonă); acid ftalic (re-
31*
Carboximetilceluloză
484
Carboximetilceluloză
spectiv anhidridă ffalică), prin oxidarea ortoxilenului sau a naftalinei; acid tereftalic, prin oxidarea paraxilenului, etc.
Metoda hidrolizei se aplică în numeroase cazuri, de exemplu la sinteza acidului malonic:
CICH2—COONa + NaCN-»NC—CH2—COONa^—>HOOC—
—CH2—COOH.
Se aplică, de asemenea, deseori, şi sinteze cu ajutorul es-terului malonic:
CH2J2 + 2 NaCH(COOC2H5)2 ->
- (C2H5—ooc)2ch—ch2—ch(cooc2h5)2
HOOC—CH2—CH2—CH2—COOH
acid glularic
Dintre acizii dicarboxilici, se întrebuinfează cel mai mult în industria chimică acizii oxalic (decolorant), acidul malonic (produşi intermediari în industria farmaceutică), acidul adipic (fibre sintetice poliamidice), acidul ftalic (esteri, fabricarea antrachinonei, materii colorante), acid tereftalic (fibre sintetice), etc.
Acizii carboxilici nesafurafi. Se cunosc numeroşi acizi neşa-turafi de diferife tipuri: acizi monocarboxilici aciclici cu o dublă legătură etilenică (cu formula generală CmH2m_i—COOH); acizi monocarboxilici aciclici cu două duble legături etilenice; acizi monocarboxilici ciclici cu o dublă legătură, şitacizi monocarboxilici aciclici cu o triplă legătură (formula generală CwH2w_3—COOH). Se cunosc, de asemenea, acizi monocarboxilici cu mai multe duble sau triple legături în moleculă şi acizi policarboxilici nesafurafi.
Unii acizi monocarboxilici nesafurafi se găsesc frecvent în grăsimile şi cerurile naturale şi au importanfă tehnologică (v. Uleiuri sicafive).
Acizii nesafurafi au, pe lîngă proprietăfile caracteristice grupării carboxilice, şî proprietăfile caracteristice legăturilor multiple (legături duble izolate sau conjugate, legături triple, etc.). Pe de aită parte, în cazul acizilor nesafurafi etilenici există posibilitatea atît a isomeriei de pozifie, cît şi a isomeriei geometrice (cis şi trans).
Acizii nesafurafi sînf acizi mai puternici decît acizii saturafi (cu acelaşi număr de atomi de carbon); efectul dublei legături asupra constantei de disociafie e cu atît mai mare, cu cît . aceasta e situată mai aproape de gruparea carboxil.
Acizii nesafurafi etilenici se prepară prin trei procedee principale: prin reacfii de eliminare (eliminare de hidracizi sau de apă, ca în:
R—CH—CH2—COOH
I
OH
—h2o
► R— CH = CH—COOH),
prin oxidarea selectivă a aldehidelor nesaturate (cu oxidul de argint), prin condensarea aldehidelor alifatice cu acid malonic, sau a aldehidelor aromatice cu anhidride acide.
Acizii cu legături triple se pot obfine, de exemplu, prin eliminare de brom din dibromderivafi (cu atomi de brom vici-nali) ai acizilor, sau prin acfiunea bioxidului de carbon asupra combinafiilor sodate ale derivafilor acetilenici:
R—C=CNa + C02 -> R-—C~C—COONa.
în tablou sînt date unele constante fizice ale principalilor acizi nesafurafi din clasele menţionate mai sus:
1.	Carboximetilceluloză. Ind. chim.; Derivat al celulozei, obfinut prin tratarea alcalicelulozei cu acid monocloracefic şi avînd formula structurală:
HC
H OH I I C—C
/ OHH \
CH2—OH
I
C—O
,/J \!
OH H CH HC H 'CH
/l-o-l\?H V/
\
HC—O
I
CH2
I
0	o
1	II
CH2—C—0“Na+
C-
I
H
-C
1
0	O
1	II
CH2-C-0~Na+
Formează cu apa solufii cu proprietăfi coloidale. Carboxi-mefilceluloza e întrebuinfată ca detergent, în industria hîrtiei, în farmacie, la prepararea unor adezivi, în industria petrolieră la tratarea noroaielor de foraj (ca înlocuitor al coloizilor organici naturali, de exemplu al amidonului), etc.
Industrial, produsul se prepară prin tratarea cu acid mono-cloracetic a celulozei solubilizate într-o solufie de hidroxid de sodiu 40%. Astfel, celuloza insolubilă în apă devine solubilă într-o solufie alcalină, în care molecula de celuloză se desface (gradul de dezagregare depinzînd de temperatură, de timp şi de alcalini-tate). La tratarea cu acid monocloracefic, CH2CI—COOH, aceasta se fixează întîi pe hidroxilul primar şi, dacă reacfia continuă, şi pe hidroxiIul secundar, dînd un ester glicolic. Dacă substitufia se opreşte la hidroxilul primar, se formează celuloza solubilizată, a cărei structură chimică e cea formulată mai sus. Gradul de subsfitufie, adică numărul de grupări CH2COONa pe fiecare grupare hidroxilică, variază după importanfa practică a tipului de produs fabricat, fiind cuprins între 0,3 şi 1,5%. Se mai poate varia factorul x, adică lungimea moleculelor de celuloză. — Substituf ia maximă se face pe trei hidroxi li ai unităfii de glucoză. Dacă substifufia se face în proporfia de 0,4%, celuloza solubilizată devine solubilă în apă. Viscozitatea solufiei de carboximetilceluloză în apă e cu atît mai mare, cu cît factorul x e mai mare. Carboximetilceluloză se prezintă, de obicei, sub forma unei pulberi albe granulate, cu greutatea specifică 1,6. Celuloza astfel solubilizată măreşte viscozitatea solufiilor apoase, creşterea viscozităfii depinzînd de mărimea moleculară, care depinde de gradul de hidrolizare şi de substitufie. Solufiile apoase de carboximetilceluloză sînt stabile la variafiile de temperatură. Viscozitatea solufiilor apoase scade foarte pufin, chiar la temperatura de 100°.
Carboximetilceluloză nu e atacată de bacterii sau de enzime şi nu fermentează în condifiile de înfrebuinfare în noroi. Sărurile nu o precipită, cu excepfia substanfelor amfotere din seria aluminiului, fierului, staniului şi cuprului. De asemenea, exponentul concentrafiei ionilor de hidrogen, cuprins între 3 şi 11, influen-fează foarte pufin viscozitatea solufiilor diluate de carboximetilceluloză •■■2%) şi mai mult pe cele de concentrafie mare.
Carboximetilceluloză e greu solubilă în alcooli, în cetone, în uleiuri minerale sau vegetale. Dacă e adăugată în noroaiele de foraj, viscozitatea acestora nu creşte exagerat de mult (uneori chiar scade). Viscozitatea se menfine în limitele cari permit pomparea şî în cazul noroaielor sărate, iar filtrabilitatea noroaielor scade mult (putîndu-se obfine şi menfine filtrafii în jurul valorii de 3***4 cm3 la 30 minute). De asemenea, grosimea turtei de cplmataj scade, ajungînd la fracfiuni de milimetru. Carboxi-metilceluloza nu fermentează în condifiile de lucru în sondă, înlă-turîndu-se astfel efectele dăunătoare pentru fluidul de foraj, cari însofesc fenomenul de fermentafie în cazul tratării noroiului cu coloizi organici naturali (amidon).
Carboxipolipeptidaze
485
Carbro
Formula şi numirea	p. f. °C	-p o O		A20 4	Solubilifaiea în apă
Acizi monocarboxilici nesafurafi					
ch2=ch—cooh acid acrilic	140		13	1,05	co
CH2=C—COOH \					
1 ch3 acid metacrilic	161		16	1,015	co
CHg—CH 11 CH—COOH acid crofonic (trans)	189		72		la 15° 8,3
CH3—CH II HOOC—CH acid isocrotonic (cis)					
	170		15,5	la 19,5° 1,026	la 25° co
CH8-(CH2)7-CH II HC—(CH2)t—COOH acid elaidic	288100 mm		51		insolubil
CH3-(CH2)7-CH II					
HOOC—(CH2)7—CH acid oleic					—
CHg—(CH2)7—CH i! HOOC—(CH2)u—CH acid erucic					
	24110 mm		34,5	—	—
CH3—(CH2)7—CH					
CH—(CH2)j;t—COOH acid brasidic	2®230 mm		61	__	Ia 25° 0,7
CHg— (CH2)4—CH=CH—CH2—CH=CH—(CH2)7—COOH acid linolic	22^f6 mm		—9,5	la 18° 0,903	insolubil
CHg— CH2~CH = CH—CH2-CH=CH—CH2—CH = CH—(CH2)7—COOH acid linolenic	23^1 7 mm		—	la 18° 0,914	insolubil
CHS—(CH2)3—CH—CH—CH = CH—CH=CH—(CH2)7—COOH acid eleosfearic	23512 mm		forma a 48 forma J3 72	—	
Acizi cu friplă legătură					
HC—C—COOH acid propiolic	102200 mm		18	la 18° 1,139	solubil
CHg—CEEC—COOH acid ietrolic	^18 mm		78	__	-
Acizi dicarboxil ici nesafurafi					
HOOC—CH					
CH—COOH acid fumărie	sublimă la 200°		286			la 17° 0,7
HOOC—CH ]! HOOC—CH acid maleic			130		la 25° 79
HOOC—C=C—COOH acid acefilen dicarbonic	-		179	-	solubil
Cantităfile de carboximetilceluloză cari se adaugă noroiului de fora] variază între 1,5 şi 15 g la litru, iar întrebuinfarea lui nu reclamă echipament special la sondă. Sin. C.M.C., Celusol.
î. Carboxipolipeptidaze, sjng. carboxipolipeptidază. Chim. biol.: Enzime din clasa hidrolazelor, grupul proteazelor. Catalizează hidroliză legăturilor amldice din lanţul polipeptidic, în vecinătatea unei grupări carboxilice libere:
Ri	R2
Iii	I
HOOC—CH—NH—OC—CH—NH.................CH—NH2
2.	Carbro. Foto.: Procedeu de obfinere a imaginii în culori pe hîrtie, plecînd de la trei negative de selecfie tricromă, care dă copii de foarte bună calitate şi ale căror imagini sînt practic inalterabile. Carbro e un procedeu pigmentar bazat, în principiu, pe următoarea succesiune de faze: Fotografierea subiectului cu trei negative, prin intermediul a trei filtre de selecfie tricromă: roşu, verde, albastru. — Obfinerea a trei copii, de pe fiecare negativ în parte, pe hîrtie de bromură de argint fără strat de gelatină de protecfie (copiile obfinute sînt prelucrate normal după procedeul obişnuit: revelare, spălare,
Carburan
486
Carburare
fixare),— Sensibilizarea a trei hîrtii carbon (galben, purpuriu, albastru-verde) şi aplicarea lor pe copiile respective obfinute anterior, obfinînd astfel trei reliefuri de gelatină.— Dezlipirea straturilor de gelatină de pe hîrtia carbon şi aplicarea lor pe trei suporturi provizorii (de celuloid sau de plexiglass). — întinderea prin suprapunere a celor trei straturi de gelatină în relief pe o hîrtie provizorie solubilă.— Aplicarea definitivă a imaginii astfel obfinute pe un suport final de hîrtie.
Copierea celor trei negative pe hîrtie de gelatinobromură se efectuează normal, iar developarea copiilor se execută în revelatoare pe bază de metol-hidrochinonă sau diaminofenol. Revelatoarele cari exercită o acfiune tanantă sînt contraindicate.
Sensibilizarea hîrtiei cărbon se face cu solufii cari confin fericianură de potasiu, bromură de potasiu, bicromat de potasiu, acid cromic şi alaun de crom. în timpul contactului dintre copie şi hîrtia carbon, fericianura de potasiu, în reacfie cu argintul imaginii şi în prezenfa bromurii de potasiu, formează ferocianură de potasiu, care acfionează lent asupra bicromatului. Rezultă compuşi cromici bazici, cari insolubilizează gelatina proporfional cu cantitatea de argint cu care a venit în contact.
î. Carburan. Mineral.: Amestec de substanfe organice, de compozifie ce nu e determinată precis şi care confine compuşi de uraniu şi plumb. Are un aspect care se aseamănă cu asfaltul.
2.	Carburant, pl. carburanfi. Ind. petr., Mş.: Combustibil, în general lichid, întrebuinfat în motoare cu ardere internă. De exemplu, toate sorturile de benzine penfru automobile şi penfru avioane se numesc carburanfi (v. şi sub Combustibil).
3.	Carburare. 1. Mefg.; Mărirea confinutului în carbon al aliajelor fierului în stare topită, în cursul elaborării în cuptor, prin adăugare de cocs, de feromangan, etc.
Carburarea fontei: Mărirea confinutului în carbon al fontei (de a doua topire) elaborate în cubilou, fafă de confinutul mediu în carbon al încărcăturii metalice, produsă de carbonul din cocs. Carburarea fontei depinde în special de compozifia încărcăturii cubiloului (de cele mai multe ori, confinutul total în carbon al deşeurilor folosite e de 1,7—3,0%): majorarea cantităfii de deşeuri de ofel micşorează carburarea fontei elaborate; confinutul mare în carbon al fontei din încărcătură măreşte confinutul în carbon al fontei elaborate; siliciul confinut în încărcătură micşorează, iar manganul măreşte carburarea; cocsul mărunt, cu cenuşă pufină, măreşte carburarea. Alfi factori de cari depinde carburarea fontei sînt: temperatura din cubilou (carburarea creşte cu temperatura) şi consfrucfia cubiloului (carburarea e proporfionaiă cu distanfa de la vatră la gurile de vînt).
Carburarea ofelului: Mărirea confinutului în carbon al ofelului în timpul elaborării lui, în vederea obfinerii compo-zifiei (analizei) prescrise. Carburarea ofelului e necesară în timpul perioadei de topire, dacă din cauza unei erori în calculul încărcăturii sau a folosirii în încărcătură de deşeuri de ofel de calitate inferioară, ofelul topit rezultat are un confinut în carbon mai mic decît cel admisibil în cursul topirii (0,4"*0,5% C peste limita inferioară a analizei ofelului respectiv). De asemenea e necesară carburarea ofelului după perioada de fierbere dacă, din cauza modului necorespunzător în care a decurs fierberea, confinutul în carbon a scăzut sub limita admisă după fierbere, adică cu mai mult decît maximum 0,05—0,1% C sub limita inferioară a analizei ofelului respectiv.
Carburarea ofelului pentru corectarea confinutului în carbon, în vederea încadrării acestuia în analiza prescrisă, se realizează prin carbonul din compozifia feroaliajelor introduse în perioada de aliere. — Ca materiale de carburare se întrebuinfează cocsul cu confinut mic în cenuşă, antracitul şi în special resturi de electrozi (măcinate fin), dacă au greutatea specifică destul de mare pentru a putea fi introduse în baie, cu ajutorul unei cantităfi de fontă sau de fontă-oglindă, preîncălzite; se recomandă introducerea acestor materiale în baia de ofel cît mai caldă,
şi într-un interval de timp cît mai scurt, şi agitarea băii, pentru a asigura disolvarea bună a carbonului în ofel.
4. Carburare. 2. Mefg.: Tratament termochimic de îmbogăfire în carbon a stratului superficial al unor piese confecfio-nate din ofel cu confinut mic de carbon, nesusceptibil de calire, prin încălzirea şi menfinerea lor în contact cu un mediu carburant solid, lichid sau gazos, la o temperatură superioară celei a punctului Ac3. Scopul carburării e obfinerea la periferia piesei a unui strat de ofel mai cârburat decît miezul, şi deci susceptibil de tratamente termice. Carburarea se realizează pe baza a trei reacfii, cari se dezvoltă simultan şi continuu, pe toată durata tratamentului: descompunerea carburantului, cu formarea de CO şi disocierea acestuia în contact cu metalul de la suprafafă (care are rol de catalizator) din care rezultă atomii activi de carbon; absorbirea carbonului în zona superficială a piesei, formîndu-se un strat de solufie solidă de carbon în fier y (austenită) care se saturează rapid; difuziunea spre interior a atomilor de carbon, din stratul de la suprafafă. Concentraţia în carbon difuzat în piesă variază de la suprafafă către miez.
Adîncimea de carburare (adîncimea stratului) se consideră grosimea stratului care — dupăcălire — include şi zona semimarfen-sitică (v. sub Călibilifate), a cărei duritateede40—45HRC (corespunzătoare unui confinut de circa 0,45"«0,50% C).
Adîncimea stratului carburat 8 (în mm) care e funcfiune parabolică —■ pentru aceeaşi temperatură de carburare — de durata x (în ore) a procesului e dată de relafia:
în care k e o constantă. Pentru aceeaşi durată de menfinere, adîncimea de carburare creşte cu temperatura (v, fig.); temperatura nu trebuie ridicată prea mult, pentru a evita creşterea exagerată a grăunfilor. Adîncimea de carburare trebuie aleasă astfel şi procesul trebuie condus astfel încît în stratul exterior al piesei, confinutul de carbon să corespundă perlitei; nu e bine ca el să ajungă la 1,2—1,3%, pentru a se evita proporfiile mari de cementită, cari fac ca acest strat să devină fragil. Vitesa de carburare variază între limitele 0,10 şi 0,17 mm/h.
Compoziţia ofelului influenfează procesul carburării, indiferent de mediul de carburare folosit. Pentru a evita creşterea durităfii miezului pieselor, ofelul întrebuinfat, care e un „ofel de cementare", trebuie să confină un procent mic în carbon, obişnuit 0,10—0,25%. Pentru ofelurile aliate cărora li se cer rezistenfă şi tenacitate mari, confinutul în carbon poate ajunge pînă la 0,30%. Elementele de aliere au următoarea influenfă asupra procesului: elementele cari pot forma carburi (Cr, Mo, W, V, Ti, etc.) măresc concentrafia în carbon a stratului carburat şi duritatea piesei finite (după călire şi revenire); elementele cari nu formează carburi (Ni, Co, Si, Cu, S, P, O) au influenfă contrară; unele elemente (cum sînt Mn, Cr, Mo, V, Ti) măresc adîncimea stratului carburat, dacă sînt adăugate în proporfii mici, pînă la 1—2%. Adausurile de Ni sau V se recomandă pentru a împiedica creşterea grăunfilor miezului, care micşorează tenacitatea şi rezilienfa materialului.
Structura şi proprietăfile ofelului carburat depind de compozifia lui, de condifiile în cari s-a realizat carburarea şi de tratamentul termic efectuat după carburare.
Variafia grosimii stratului carburat în funcfiune de temperatura şi de durata de menfinere, la un ofe! carbon tratat într-un amestec confinînd praf de cărbune cu 40% carbonat de bariu.
6) adîncimea de carburare (mm); t) durafa de menfinere (h); 1, 2, 3) curbele cores-punzînd temperaturii de 800-••840°, respectiv de 880 «-920°, respectiv de 950-*-1000°
Carburare
487
Carburare
Tratamentul termic după carburare depinde afît de compozifia ofelului, cîf şi de durata şi temperatura de carburare.
Miezurile pieselor din ofeluri carbon şi unele ofeluri aliate ajung — după carburare — în stare de supraîncălzire (cu structură grosolană), datorită temperaturii înalte de încălzire şi duratei lungi de menfinere în cuptor. Aceste piese sînt supuse întîi unei căliri pentru micşorarea grăuntelui miezului şi pentru trecerea în solufie a refelei de cementită secundară din stratul carburat (încălzire cu 30"-50o peste Ac2, menfinere pînă la transformarea totală în austenită, răcire bruscă în aer sau ulei, uneori chiar în aer liniştit). După acest tratament se obfine un miez cu structură fină, tenace şi rezistent, însă stratul exterior rămîne fragil, din cauza temperaturii prea înalte de călire. Pentru a face fină structura acestui strat şi a obfine o duritate mare, se efectuează a doua călire (încălzire cu 30***50° peste Ac1, menfinere pînă la transformarea în austenită fină cu incluziuni reduse de cementită, răcire bruscă în apă sau în uiei). După această călire — care nu influenţează miezul piesei — se obfine în stratul exterior o martensită fină, cu proporfii mai mari sau mai mici de cementită liberă globulară fină; astfel, stratul exterior ajunge la o duritate maximă şi la tenacitate mare. După a doua călire se efectuează o revenire joasă (160-*200°), cu încălzire de 1—3 ore (în funcfiune de dimensiunile piesei), pentru realizarea unei structuri sorbitice în zonele periferice, ceea ce provoacă o îmbunătăfire a tenacităfii.
Ofelurilor cu grăunte ereditar fin, cari nu sînf sensibile la supraîncălzire (de ex.: ofeluri cu confinut pufin mai mare în Ni, ofeluri cu Ni şi Mo; etc.) nu li se aplică tratamentul de călire dublă. Pentru astfel de ofeluri se face numai a doua călire (la 30*"50° peste Ac1), urmată de revenirea joasă indicată mai sus.
Cînd în sfrafui carburat cantitatea de austenită reziduală e prea mare, e necesară o reîncălzire intermediară între cele două căliri, pentru transformarea acestei austenife, Tratamentul se efectuează la 610—6800 şi e indicat la piesele cari se călesc direct din cutia sau din baia de carburare şi urmează să fie supuse unei prelucrări mecanice înaintea călirii a doua.
La carburarea pieselor confecfionate din ofeluri bogat aliate, cantitatea de austenită reziduală după călire poate fi atît de mare încît duritatea finală să rezulte prea mică. în acest caz se impune să se execute — imediat după călirea finală — un tratament rece (sub 0°), urmat de o revenire obişnuită. Prin acest tratament se obfine o transformare aproape totală a aus-tenitei reziduale, şi în acelaşi timp o stabilizare a dimensiunilor piesei.
Duritatea finală, după tratamentul termic, variază în limitele 56 şi 64 Hrg, în funcfiune de compozifia chimică a stratului carburat, de calitatea carburării şi de condifiile tratamentului termic după carburare. Afară de mărirea rezistenfei la uzură, a tenacităfii şi a rezistenfei, piesele carburate şi tratate termic corect mai prezintă şi o sensibilă creştere a rezistenfei la oboseală (în special ofelurile nealiate),
Sînt supuse carburării: diferite tipuri de piese de maşini (arbori, rofi dinfate, bolfuri de piston, brăzdare de plug, etc.), instrumente de măsură (calibre, cale, şabloane, etc.), etc. Sin. Cementare cu carbon.
Carburarea se poate efectua în medii carburante solide, lichide sau gazoase.
Carburarea în mediu solid se realizează prin împachetarea pieselor în cutii cu prafuri de cementare pe bază de cărbune de lemn (rareori cărbune animal, cocs, cărbune mineral) şi un accelerator (de ex.: BaC03, Na2C03, K2CO3, etc.). Obişnuit sînt folosite amestecuri formate din 60-”90% cărbune de lemn şi 40—10% carbonat de bariu. Uneori, în amestecul carburant se adaugă cretă (pentru evitarea aglomerării), păcură (pentru ca acceleratorului adere mai bine la cărbune şi să-l
anrobeze), cocs (penfru a micşora confracfiunea amestecului), efc. Piesele se aşază pe un strat de carburizator de 20 -30 mm, lăsîndu-se între ele, respectiv între ele şi perefi distanfe de 5—25 mm (după dimensiunile pieselor). După aşezare, piesele se acoperă cu un strat de amestec de 25--40 mm, iar cutia se acoperă cu un capac care se etanşează cu argilă. Cutiile asifal pregătite sînt introduse în cuptoare. Obişnuit, temperatura de carburare e de 850--9200 (limita inferioară fiind pentru piese mici). Adîncimea stratului carburat creşte cu durata procesului şi cu temperatura de carburare (v. tabloul I).
Tabloul I. Adîncimea de carburare în funcfiune de temperatura şi durată, ia carburarea într-un mediu solid cu 10% accelerator
Adîncimea		Temperatura de carburare,			°C	
de carbu-						
rare	870	900	925	955	985	1010
mm	Durata de menţinere, h					
0,4	_	I 3	2,75	2	1,5	1
0,8	7	6	5	4	3	2
1,2	10	8	6,5	5	4	3
1,6	13	10	8	6	5	4
2,0	16	12	9,5	7	6	5
2,4	19	14	11	8,5	8	6
Cutiile şi capacele se confecfionează din ofel, din fontă sau din aliaje rezistente la temperaturi înalte. Controlul carburării se efectuează cu ajutorul unor bare-epruvete cu diametrul de 8---10 mm, cari se carburează concomitent cu piesele, apoi se călesc, pentru a aprecia după ruptură adîncimea stratului şi granulafia. Dezavantajele carburării în mediu solid sînt: procedeul e complicat, durează mult şi e greu de reglat; capacitatea de folosire a vetrei şi spafiul util âl cuptorului sînf mult reduse; procedeul e costisitor.
Carburarea în mediu lichid se efectuează^prin încălzirea şi menfinerea pieselor în băi de carburare cari, pe lîngă cloruri, confin şi combinafii cari pot ceda oxigen, de exemplu baia cu compozifia: 75*--85% N32CO3; 10*■ • 15% NaCI; 5■ • • 10% SiC. Temperatura băii e de 840"-860o, dependenfa dintre durata procesului şi adîncimea d^ carburare fiind cea arătată în tabloul II. Tratamentul termochimic de îmbogăfire în carbon a stratului superficial prin încălzirea şi menfinerea pieselor în
Tabloul II. Adîncimea de carburare în funcfiune de durată, la carburarea în mediu lichid
Adîncimea de carburare mm	Durata h	Adîncimea de carburare mm	Durata h "	Adîncimea de carburare mm	Durata h
0,4---0,7 0,6---0,9 0,8- t ,2	1 ■■•2 1,5-3 2.-4	1,0-.-1,4 1,2- -1,6 1,4--1,8	3--5 4	■■■6,5 5	••8	1,5.-1,9 1.6---2.0	6-9 7 • • • 10
băi de săruri topite, cari confin şi cianuri alcaline, e numit cia-nizare (v.), deoarece e bazată pe acţiunea cianogenului (CN2) din aceste băi.
Carburarea în mediu gazos se realizează într-un mediu carburant format din amestecuri de gaze capabile să cedeze carbon materialelor din cari sînt făcute piesele supuse acestui tratament. Agenfi importanfi de carburare sînt mai ales oxidul de carbon şi metanul, de regulă în amestec cu alte gaze. Se pot folosi gazul de gazogen, gazul de coc serie, gazul de iluminat, etc., cum şi produsele de ardere incompletă ale altor gaze mai bogate în carbon. Gazele mai sărace (de ex. gazul de furnal şi gazul sărac) se folosesc numai dacă li se măreşte puterea carburantă prin adausuri adecvate
Carburare
488
Carburator
(de ex. propan, butan, etc.). Gazul metan se poate întrebuinfa şi neamestecat, dacă nu are confinut prea mare în gaze sulfurante. E însă recomandabil ca metanul să fie diluat cu azot, cu gaz de cocserie sau cu gaz de furnal, ori ca el să fie supus în prealabil unei arderi incomplete cu efect de diluare asemănător. Gazele bogate în carbon (de ex. propan, butan, etc.) nu se pot utiliza decît în stare diluată, deoarece cracarea lor în recipientele de carburare provoacă depunerea carbonului liber sub formă de funingine pe suprafafa pieselor (fenomen care se produce deoarece vitesa de descompunere a hidrocarburilor bogate în carbon e mai mare decît vitesa de absorpfie a carbonului de către materialul de la suprafafa pieselor). Piesele de carburat sînt aşezate liber în cutii, iar cutiile se introduc în cuptor; prin cutii se trece apoi un curent permanent de gaz carburant, cu un debit stabilit în prealabil, corespunzător con-
Tabloul lll. Adîncimea de carburare în mm, în funcfiune de temperatură şi durată, la carburarea în mediu gazos
Durata
h
Temperatura, °C
850	900	925	950	1000
0,30
0,53
0,63
0,74
0,53
0,76
0,94
1,07
0,63
0,89
1,09
1,27
0,74
1,04
1,30
1,50
1,00
1,42
1,75
2,00
Durata
h
10
Temperatura, °C
850	900	925	950	1000
0,84
0,91
1,04
1.17
1,20
1,32
1,52
1,70
1,42
1,55
1,80
2,00
1,68
1,83
2,11
2,36
2,26
2,46
2,80
3,20
fază lichidă dispersă şi o oarecare cantitate de vapori de combustibil; în trecut s-au folosit carburatoare numai cu vaporizare, cari au fost abandonate, deoarece reclamă combustibili foarte volatili. Carburatoarele folosife în prezent sînt cu pulverizare, al căror principiu de	^
funcfionare e indicat în	—\—.	-L---
figura alăturată (v. fig. /).
Pulverizarea combustibi- P	p-âp
lului lichid se realizează	,¥
într-un difuzor 2, prin trecerea unui curent de aer I (la presiunea p) din camera de acces 1 spre
Principiul de funcţionare al carburatorului cu pulverizare.
1) camera de acces a aerului; 2) difuzor; 3) cameră de amestec; 4) jiclor cu orificiu calibrat.
difiilor de lucru specifice. Obişnuit, temperatura de carburare e de 850---9300, putînd ajunge pînă la 950—9700, cînd se carbu-rează piese din ofeluri nesusceptibile de creşteri exagerate ale grăunf.ilorcristalini. Dependenfa dintre adîncimea stratului carburat şi durata şi temperatura procesului e indicată în tabloul lll. Carburarea în mediu gazos e mai rapidă decît carburarea în mediu solid şi înlătură unele dintre dezavantajele acestora.
î. Carburare. 3. Metg.: Defect al pieselor de aliaje feroase, supuse unui tratament termochimic de carburare în accepfiunea 2, care consistă în creşterea nedorită (peste limita prescrisă) a con-finutului în carbon al stratului superficial al acestora. Defectul se poate produce, fie în urma folosirii unui mediu carburant necorespunzător, fie în urma menfinerii prelungite a pieselor în mediul carburant cu temperatură înaltă (mai înaltă decît cea a punctului Ac\).
2.	Carburare. 4. M?.: îmbogăfirea aerului cu hidrocarburi, prin difuziunea unui carburant în masa de aer, astfel încît să se formeze un amestec care să poată arde în cilindrul unui motor. Carburarea se poate obfine prin efect de ejecfie (de ex. într-un carburator) sau de injecfie (de ex. în cilindrul unui motor Diesel), carburantul fiind pulverizat şi împrăştiat cît mai uniform în masa de aer, pentru a se realiza un amestec intim.
3.	Carburare, adîncime de Metg. V. sub Carburare 2.
4.	Carburarea masei ceramice. Ind. st. c.: Depunerea particulelor de cărbune pe unele produse ceramice de construcfie (cărămidă, figlă, etc..), în timpul uscării lor în camere sau în cuptoare de uscare. Carburarea maselor ceramice se produce sub acfiunea gazelor rezultate la arderea incompletă a combustibililor (mai frecvent cărbuni), gaze cari confin în suspensie particule de cărbune nears (fum). Carburarea maselor ceramice poate fi evitată, dacă sînt folosite pentru uscare gaze de combustie, corespunzătoare. Sin. Afumare (termen tehnic folosit în practica uscării produselor ceramice).
s. Carburator, pl. carburatoare. Mş.; Aparat al unui motor cu electroaprindere, în care combustibilul lichid (carburantul) e difuzat într-o anumită cantitate de aer, penfru a forma amestecul carburant, care se introduce apoi (prin aspiraţie sau forfat) în cilindrii motorului. Difuziunea combustibilului în masa de aer (carburarea aerului) se obfine prin pulverizarea şi vaporizarea combustibilului, -astfel încît amestecul carburant confine aer, o
camera de amestec 3, dacă în această ultimă cameră există o depresiune Aţ\ combustibilul curge spre difuzorul 2, trecînd printr-un jiclor 4 care are un orificiul calibrat.
Un carburator cu pulverizare, numit carburator cu jiclor, cuprinde în principal o cuvă de combustibil şi un tub convergent-divergent(v. fig. II).—
Cuva e un recipient în care intră o anumită cantitate de combustibil, pînă Ia un nivel reglat în prealabil, combustibilul fiind adus dintr-un rezervor exterior, printr-o feavă de alimentare. Cuva, numită şi cameră cu nivel constant, cuprinde: un plutitor (flotor), care e un corp metalic cav, mai uşor decît combustibilul (benzină, petrol, etc.), pe care îl dislocuieşte, la suprafafa căruia poate pluti; un ac obturator (ac de reglare), care e un înfrerup-tor pentru deschide-rea-închiderea accesului combustibilului din feâva de alimentare, acfionat direct sau prin pîrghii (articulate) de către plutitor, fiind ridicat ori menfinut pe scaunul său, după cum combustibilul e sub ori la nivelul reglat. — Tubul convergent-divergent e o cale de curent, în care afluează aerul comburant şi combustibilul, formîndu-se amestecul carburant. Acest tub cuprinde o cameră de acces a aerului şi o cameră de amestec, zona dintre ele fiind strangulată printr-un ajutaj difuzor, în dreptul căruia se găseşte orificiul calibrat al unui jiclor, montat la capătul conductei de aducfie a combustibilului din cuba carburatorului. în camera de acces e dispusă o clapetă de aer (numită choke sau gîtuitor), prin care se închide parfial ori total accesul aerului la pornirea motorului, cînd amestecul carburant trebuie să fie bogat, iar în camera de amestec e dispusă o clapetă de amestec (numită clapetă sau fluture), prin care se variază debitul de amestec introdus în cilindrul motorului.
Carburatorul furnisează motorului încărcătura de amestec carburant, în timpul curselor de aspirafie, datorită depresiunii din cilindri, care poate fi combinată cu alimentareforfată. Depresiunea din cilindrul motorului, legat printr-o conductă de camera de amestec a carburatorului, antrenează aerul în mişcare spre difuzorul carburatorului, unde îşi măreşte vitesa de curgere şi provoacă pulverizarea combustibilului care iese din jiclor; apoi, în camera de amestec, particulele fine de combustibil pulverizat
II. Carburafor cu jiclor.
I)	cuvă; 2) capacul cuvei; 3) plutitor; 4) ac de reglare; 5) tub convergent-divergent; 6) clapetă; 7) jiclor; 8) feavă de alimentare cu combustibil; 9) curentul de combustibil; 10) curentul de aer;
II)	curentul de amestec; 12) colector de admisiu-ne; 13) blocul cilindrilor; 14) culasă; f5) bujie
16) supapă.
Carburator
489
Carburator
(kg/m3) e greutatea spe-(mm col. apă) e depre-
difuzează în masa de aer şi astfel se formează amestecul carburant, cu un dozaj care trebuie să fie în limitele admisibile de aprindere şi ardere a combustibilului. Cantitatea de amestec care pătrunde în cilindrul motorului depinde de pozifia clapetei, în general acfionată prin pedală (de ex. la motoare de vehicule) sau de un regulator (de ex. la motoare staţionare), ştiind că puterea motorului poate creşte sau descreşte, după cum se măreşte sau se micşorează deschiderea clapetei.
Studiul carburatorului cu un jiclor (carburator simplu) se face finînd seamă de curgerea combustibilului, de dozajul amestecului şi de vaporizarea combustibilului. Combustibilul curge cu vitese relativ mici, prin ţevi de secţiune mică. La ieşirea din orificiul jiclorului, vitesa de curgere (în m) se exprimă prin relaţia
(1)	we«cpi (2 g Aplycyii
şi debitul de combustibil (în kg/s) e
jt d)
(2)	Gc= — wcyc„
unde dj (m) e diametrul jiclorului, yc cifică a combustibilului, &p—Po—pam siunea din difuzor şi qpi e un coeficient de debit (luat din tabele) care depinde în principal de depresiunea Ap (v. fig. III) şi de forma orificiului calibrat al jiclorului (v. fig. IV); orificiul jiclorului are muchiile teşite sau rotunjite, iar fafa superioară a jiclorului e situată la o diferenfă de nivel A^~2**a6 mm deasupra nivelului din cuva carburatorului, pentru a evita prelingerea combustibilului Ia oprirea motorului (în formula 1 nu s-a luat în considerafie rezistenfa suplementară datorită acestei diferenfe de nivel Ah). Vitesa wc variază cu diferenfa A p dintre presiunea p$ la orificiul jiclorului şi presiunea p din camera de amestec,
300 m 500 600 mm coi apa
II/. Variafia coeficientului cpj penfru diferife ji-cloare, în funcfiune de depresiunea din difuzor.
0,6
0,¥
02
		I			
		H.			
		-dÂL . mj;\			
		BfB» HtH			
100 200 300 m 500 600 Depresiunea, în mm cot. ape
IV. Variafia coeficientului cpj pentru un jiclor cu lj/dj=10,2, în funcfiune de forma jiclorului.
fqM) .
care depinde de turafia motorului şi de pozifia clapetei, ştiind că prin folosirea difuzorului se obfine depresiunea maximă cînd clapeta e complet deschisă (la mersul în plină sarcină) şi depresiunea minimă cînd clapeta e închisă (la mersul în gol). —
Raportul masic 8 dintre cantitatea de combustibil (în kg) şi cantitatea de aer (în kg) din amestecul carburant, numit dozajul amestecului, diferă după regimul de funefionare al motorului, iar calitatea amestecului se determină prin excesul sau prin lipsa de aer. De exemplu, pentru benzină se pot obfine amestecurile următoare: amestec sărac, cu 1/16,5>8!>1/19 (la un dozaj sub cea 1/22, amestecul carburant nu se mai aprinde); amestec sărăcit, cu 1/15>8^1/16,5, avînd un mic exces de aer; amestec normal, cu 8^ 1/15; amestec îmbogăfif, cu 1/13^>8 > 1/15, avînd o mică lipsă de aer; amestec bogat, cu 1/10 > 8 > 1/13, la care benzina arde incomplet (la un dozaj peste 1/5, amestecul nu se mai aprinde). Factorul de exces de aer oc = 1/(15 8) descreşte la mărirea turafiei motorului (prin deschiderea clapetei) şi se
îmbogăfeşte amestecul carburant, ceea ce constituie dezavantajul esenfial al carburatorului cu un jiclor; de asemenea, la creşterea temperaturii sau la reducerea presiunii aerului din jurul jiclorului (de ex. prin mărirea altitudinii la care funcfionează motorul), deci cînd se micşorează densitatea aerului, amestecul se îmbogăfeşte.— Vitesa de vaporizare a combustibilului care trece prin difuzor depinde, în principal, de mărimea particulelor de combustibil pulverizat, de temperatura aerului, de coeficientul de difuziune şi de diferenfa dintre presiunea de saturaţie a vaporilor de combustibil şi presiunea parfială a vaporilor din amestec. Debitul de combustibil vaporizăt (în kg/s), respectiv vitesa de vaporizare, creşte odată cu finefea pulverizării (deoarece suprafafa particu'elor de combustibil creşte cînd particulele sînt mai mici, numărul lor fiind mai mare) şi cu coeficientul de difuziune a vaporilor de combustibil în masa de aer; de asemenea, debitul de combustibil vaporizat mai e influenfat de vitesa de trecere a aerului prin difuzor, de raportul dintre lungimea şi diametrul orificiului jiclorului, de forma clapetei (obturatorul de amestec), etc.
Carburatorul trebuie să îndeplinească următoarele condifii: să asigure un amestec carburant cu dozaj optim pentru orice regim posibil de funefionare a motorului; să realizeze un amestec intim şi omogen, printr-o pulverizare cît mai fină a combustibilului, pentru ca particulele de combustibil să găsească aerul necesar pentru ardere; să furniseze motorului o cantitate de amestec variabilă cu puterea motorului, dar de dozaj corespunzător. Dozajul optim se apreciază prin caracteristica de laminare a carburatorului (v. fig. V a), care e curba a = f (Ap) pentru turafia motorului ^ = const., şi prin caracteristica de turafie (v. fig. VI b), care e curba a = cp(rc) pentru depresiunea Ap — const.; din diagramele menfio-nate se constată că amestecul obfinut în carburatorul cu un jiclor se îmbogăfeşte excesiv la deschiderea clapetei (datorită creşterii depresiunii A p) sau la creşterea turafiei (cînd clapeta e deschisă), în ambele cazuri consumul de combustibil fiind prea mare, astfel încît e necesar ca acest carburator să fie completat cu diferite dispozitive de compensare, pentru a obfine curbele ideale a = ft- (Ap) şi oc =	(n). Motorul poa-
te funefiona în condifii optime, fără consum exagerat sau lipsă de combustibil, dacă: dozajul e bogat la pornire şi e sărac la sarcini parfiale, factorul de exces de aer fiind a = 0,4*-0,8 la mers în gol şi « = 0,85—0,95 la mers în plină sarcină; dozaj foarte bogat la pornirea motorului rece, cînd AP e foarte mic, factorul de exces de aer fiind a=0,3'-0,4; dozaj îmbogăfif progresiv la reprize, deci cînd se deschide brusc clapeta pentru accelerarea motorului în sarcină, deoarece prin creşterea bruscă a presiunii în galeria de admisiune se produce condensarea vaporilor de combustibil pe perefii conductelor, provocînd uneori rateuri în carburator; dozaj redus treptat odată cu mărirea altitudinii, ca să se evite îmbogăfirea inutilă a amestecului, care se produce prin scăderea presiunii aerului atmosferic.
âp
0,6-
V. Curbele caracteristice ale carburatorului elementar (jiclor).
a)	caracteristici de laminare, pentru n=consf.: a=f (A p) caracteristica de plină sarcină şi ao=sfo (A p) caracteristica penfru mers în gol;
b)	caracteristici de turafie: a=cp (n), penfru
obturatorul complet deschis.
Carburator
490
Carburator
La carburatoarele actuale, la cari caracteristicile reale de funcfionare sînt îmbunătăfife, se folosesc: clapete de aer (v. fig:VI)
puterii maxime a motorului; cînd accelerafia e micşorată, deci cînd clapeta 6 se închide, supapa conică închide treptat trecerea
VI. Carburator cu clapetă de aer (choke).
I) obturator; 2) resort; 3) cameră de acces; 4) camera de amestec.
VII. Dispozitiv cu puf compensator (Zenith).
î) pulverizafor principal; 2) pulveri-zator compensator; 3) jiclor compensator; 4) jiclor de mers încet; 5) puf compensator; 6) conductă „de mers încet".
<=23
sau valve de îmbogăfire, pentru satisfacerea condifii lor de pornire; dispozitive de compensare, cu puf compensator sau cu dispersor (cu frînă de aer), pentru obfinerea dozajului optim la variafiile de regim ale motorului; pompe de accelerafie (v. fig. IX a şi b) sau economizoare (v. fig. X), pentru satisfacerea condifii lor de repriză; corectoare de altitudine. — Clapeta de aer (v. fig. V/) închide accesul aerului şi depresiunea produsă provoacă curgerea mai abundentă a combustibilului în jiclor. — Dispozitivul cu puf compensator (v. fig. VII) asigură un aport de combustibil prin ji-clorul compensator 3, care e mai mare la furafiile joase ale motorului decît la turafii înalte, deoarece combustibilul din
puful 5 e consumat repede după deschiderea clapetei şi astfel debitul pulverizatorului compensator 2 scade, producînd micşorarea dozajului. Dispozitivul cu dispersor (v. fig. VIII) asigură frînarea combustibilului prin aerul care pătrunde în tubul dispersor 2 (numit impropriu tub emulsor), frînare care creşte odată cu turafia motorului, deoarece aerul de frînare trece numai prin orificiile Oi la turafii joase şi treptat prin orificiile 02 şi O3, cînd turafia creşte, ceea ce provoacă micşorarea dozajului. — — Pompa de accelerafie (pompa de reprize), care poate fi cu piston (v. fig. IX) sau cu membrană, asigură introducerea unei cantităfi suplementare de combustibil în camera de amestec, la deschiderea bruscă a clapetei, pistonul sau membrana fiind acfionate mecanic (concomitent cu clapeta) sau prin efect de depresiune. Economizorul îmbogăfeşte rapid amestecul carburant, cînd se deschide complet clapeta. Fig. X a reprezintă un jiclor economizor 5 în serie cu jiclorul principal 3, la care prin deschiderea clapetei 6 se acfionează asupra unei supape conice 1, iar jiclorul principal 3 e legat cu cuva carburatorului printr-un orificiu astfel calibrat, încît să corespundă
V '	/X. Carburatoare cu pompă de accelerafie.
/) pompă de accelerafie; 2) pisfonul pompei; 3) jiclor principal; 4) jiclor compensator; 5) clapetă.
de la orificiul 2 şi numai jiclorul principal alimentează. Fig. X b reprezintă un jiclor economizor 5 legat în paralel cu jiclorul principal 3, la care prin deschiderea completă a clapetei se
VIII. Dispozitiv cu dispersor (emulsor).
a)	cu intrarea aerului prin exteriorul tubului dispersor;
b)	cu intrârea aerului prin inferiorul tubului dispersor; 1) jiclor principal; 2) tubul dispersor cu orificiile calibrate Oj, 02l 03; 3) accesul combustibilului; 4) accesul aerului de frînare; 5) ieşirea amestecului; 6) aer
comburant.
X. Carburatoare cu jiclor economizor. a) cu jiclorul economizor în serie cu jiclorul principal; b) cu jiclorul economizor în paralel cu jiclorul principal; 1) supapă conica; 2) orificiu; 3) jiclor principal; 4) jiclor compensator; 5) jiclor economizor; 6) clapetă.
deschide supapa conică şi amestecul se îmbogăfeşte datorită combustibilului suplementar debitat de jiclorul economizor, care vine prin orificiul 2; la deschiderea parfială a clapelei, dozajul amesteculuie influen-fat numai de rezisten-fa hidraulică a jiclo-rului principal, reglat pentru funcfionarea economică a motorului. — Corectorul de altitudine reglează automat dozajul amestecului, fiind echipat cu manometre sau cu capsule barometrice.
Pentru alimentarea cu amestec carburant ă unui motor se poate folosi un singur carburator (v. fig, XI a-'-f), montat într-o pozifie centrală fafă de cilindri, eventual două sau trei carburatoare (v. fig. XI g, h); Ia motoarele cu mai multe carburatoare, acestea trebuie să fie identice, iar uneori sînt grupate într-un ansamblu, formînd un carburator multiplu (v. fig. XII a şi b).
XI. Pozifia carburatorului fafă de cilindrii motorului, a, b) Ia motoare cu patru c ilindri, cu un singur carburator; c—fj lamofoare cu şase cilindri, cu un carburator (la d şi c, eventual două, respectiv _ trei carburatoare); g) la motoare cu şase cilindri, cu două carburatoare; h) la motoare cu şase cilindri, cu trei carburatoare.
Carburator
491
Carburator
După direcfia de curgere a amestecului carburant spre motor, se deosebesc: carburatoare verticale, la cari curentul de amestec e ascendent (v. fig. XIII a); carburatoare inversate (down draft), la cari curentul de amestec e descendent (v. fig. XIII b); carburatoare orizontale sau înclinate la cari curentul de amestec e orizontal (v. fig. XIII c), respectiv înclinat.
După forma clapetei de amestec, se deosebesc: carburatoare cu clapeta oscilantă (v. fig. XIV a), care e construcfia cea mai răspîndifă la motoarele actuale; carburatoare cu obturator îngroşat (v. fig. XIV b), la cari marginea îngroşată a clapetei deschide mai lent jiclorul auxiliar de mers încet (care afluează după difuzor), deoarece tangenta curbei de variafie a depresiunii în funcfiune de deschiderea clapetei e mai mare decît la clapeta fără îngro-şare (v. fig. XIV a); carburatoare cu obturator-butoiaş (v. fig. X/V c) şi
XII. Pozifia carburatorului dublu la un motor cu opt cilindri, a) situat lateral; b) situat central-
5
y-
-X-
KT7
XIII, Tipuri de carburatoare după direcfia de curgere a amestecului carburant, a) carburator vertical (ascendent); b) carburator inversat (vertical descendent); c) carburator orizontal; 1) cuva carburatorului; 2) plutitor; 3) tubul jiclorului;
4) cameră de amestec; 5) clapetă; 6) orientarea curentului de aer.
carburatoare cu obturator-disc (v. fig. X/V d), cari se folosesc numai la unele motoare, deşi în pozifia deschis prezintă avantajul că lasă canalul de admisiune complet gol.
Exemple:
Carburator cu jiclor compensator: Carburator la care compensarea se obfine prin acfiunea combinată a două jicloare, avînd un jiclor principal şi un jiclor compensator pentru regimul în sarcină al motorului şi care pentru regimul în gol al motorului are un jiclor de mers încet.
Acest carburator asigură formarea unui amestec carburant cu dozaj aproape constant la orice regim al motorului.
Fig. XV a reprezintă schema de principiu a unui carburator cu jiclor compensator. — Cînd motorul funcfionează în gol (cu turafia de 300—600 rot/min), clapeta 7 fiind aproape închisă, nu există depresiune în difuzorul 5. în acest caz, alimentarea se face prin jiclorul de mers încet 10, iar aerul aspirat în puful 6 se scurge pe lîngă vîrful jiclorului 10 şi pulverizează benzina „suptă" din vîrful acestuia. Amestecul format trece în camera 4, deasupra clapetei 7, unde depresiunea e mare, astfel încît motorul e alimentat cu o cantitate redusă de amestec gazos, necesară pentru menfinerea funcfionării în gol. Pentru a mări turafia motorului se deschide progresiv clapeta 7, ceea ce provoacă scăderea depresiunii în dreptul orificiului 11 şi creşterea de-
XV. Carburator cu jiclor compensator, a) cu clapetă închisă; b) cu clapetă deschisă; 1) cuvă de combustibil; 2) plutitor; 3) cameră de acces; 4) cameră de amestec; 5) difuzor; 6) cameră d« compensare; 7) clapetă; 8) pulverizatoru! jiclorului principal; 9) pulverizatorul jiclorului compensator; 10) jiclor de mers încet; 11) orificiu pentru mers încet; 12) curent de aer.
presiunii în difuzorul 5. Alimentarea prin jiclorul de mers încet 10 încetează şi începe alimentarea prin jiclorul principal, al cărui pulverizafor 8 (calibrat) e plasat în centrul difuzorului 5, unde depresiunea e maximă; odată cu creşterea depresiunii în difuzor, debitul de aer şi de benzină creşte, însă nu în aceeaşi măsură, deoarece vîna de combustibil fîşneşte din pulverizafor cu atît mai puternic, cu cît depresiunea sporeşte. Tendinfa de îmbogăfire a amestecului Ia creşterea turafiei, respectiv Ia creşterea depresiunii în difuzor, e compensată de jiclorul compensator, al cărui pulverizafor 9 e situat de asemenea în difuzorul 5 (v. fig. XV b). Cînd motorul nu funcfionează sau cînd merge încet (v. fig. XV a), combustibilul se ridică în pulverizatorul 9 şi în camera 6 la acelaşi nivel, cantitatea de combustibil înmagazinată servind la îmbogăfirea amestecului în timpul trecerii de la funcfionarea în gol la funcfionarea în sarcină, asigurînd astfel un mers continuu.
Diagramele din fig. XVI a şi XVI b reprezintă curbele de variafie a dozajului în funcfiune de turafia motorului, adică
XIV. Diferiie forme delobturatoare de amestec, a) clapetă ovală; b) clapetă ovală îngroşată; c) obturator-butoiaş; ti) obturator-disc (sertar).
XVI. Curbele de îmbogăfire a amestecului, a=f(n).
a)	pentru jiclorul principal; b) pentru jiclorul compensator; a) factorul de exces de aer; n) turafia motorului.
a = f(«), pentru jiclorul principal (v. fig. XVI a) şi pentru jiclorul compensator (v. fig. XVI b). Prin suprapunerea celor două dia-
Carburator
492
Carburator
grame se obfine aproximativ o dreaptă orizontală; deci din funcţionarea automată a celor trei jicloare 8,9 şi 10 (v. fig. XVI) se reali-
XVIII. Carburator GAZ-Zenith.
1) cuvă; 2) plutitor; 3) cameră de acces; 4) cameră de amestec; 5) difuzor; 6) puf de compensare; 7) clapeta; 8) puiverizaforul jiclorului principal; 9) puiverizaforul jiclorului compensator; 10) orificiul penfru mers încet; 11) ac obturator; 12) clapetă de aer.
zează un amestec carburant cu dozaj aproape constant (a = const). la orice turafie a motorului, respectiv la orice sarcină a acestuia.
XVII. Carburator Zenifh vertical, a) cu clapefă închisă; b) cu clapefă deschisă; 1) cuvă cu combustibil; 2) plutitor; 3) cameră de acces; 4) cameră de amestec; 5) difuzor; 6) puf de compensare; 7) clapefă; 8) jiclorul principal; 9) jiclor compensator; 10) jiclor de mers încet; 11) orificiu pentru mers încet; 12) curent de aer; Î3) orificiu pentru aer; 14) ac obturator (de reglaj); 15) accesul combustibilului.
Fig. XVII reprezintă o seefiune prin carburatorul Zenith, vertical, cu curentul de aer ascendent. Alimentarea se face prin jiclorul principal 8, iar corecfia se face de amestecul care frece prin mantaua acestuia, format din combustibilul debitat constant de jiclorul compensator 9 şi din aerul care intră în puful 6. La mersul în gol, cînd clapeta 7 e închisă (v. fig. XVII a), motorul e alimentat cu amestecul format din combustibilul care afluează prin jiclorul 10 şi din aerul care intră prin orificiile 13. Nivelul constant al combustibilului în cuva 1 e menfinut de plutitorul 2, prin intermediul unor pîrghii şi al acului obturator 14 (poantou), care închide orificiul de acces ai combustibilului.
Fig. XVIII reprezintă o seefiune prin carburatorul Gaz-Zenith, care e echipat cu un organ de reglare suplementar (afară de clapeta de combustibil), constituit dintr-un ac şi o clapefă de aer, situate înainte de intrarea aerului în difuzor. Fig. XIX reprezintă carburatorul Gaz-Zenith cu economizor, care e echipat atît cu un organ de reglare suplementar, constituit dintr-un ac 13 şi o clapetă de aer 14 (ca şi carburatorul Gaz-Zenith obişnuit), cît şi cu un economizor. La acest carburator, supapa econo-mizorului 9 e apăsată de un arc pe scaunul său şi închide un orificiu, care prin intermediul fevii 12 x/x. Schema poate lega camera de nivel constant cu feava de la jiclorul principal. Cînd clapeta 7 se deschide, cama de pe axul clapetei începe să rotească pîrghia 8 care aefionează supapa 9; la o sarcină mai mare, combustibilul intră nu numai prin jiclorul principal 10, ci şi prin feava 12 şi supapa 9, ceea ce provoacă îmbogăţirea amestecului. Menţinerea dozajului la creşterea turaţiei motorului se realizează printr-un jiclor de compensare 11 obişnuit.
Carburator cu dispersor: Carburator la care compensarea se obţine prin frînarea progresivă a curentuluî de combustibil odată cu creşterea turaţiei motorului, folosind un dispersor (numit impropriu emulsor) constituit dintr-un tub cu mai multe orificii laterale calibrate, îmbrăcat într-o manta tubulară. Menţinerea dozajului la mărirea turaţiei motorului se realizează prin pătrunderea unei cantităfi crescînde de aer (numit aer de frînare) în combustibilul care trece prin tubul dispersor; la accelerări bruşte, rezerva de combustibil din mantaua dis-persorului are acelaşi rol ca şi rezerva din puful de compensare al carburatorului cu jiclor compensator.
Fig. XX reprezintă cîteva tipuri de carburator cu dispersor, şi anume; carburatorul Solex (v. fig. XX a şi b), carburatorul PaIlas (v. fig. XX c) şi carburatorul inversat Stromberg (v. fig. XX d). Alte variante constructive sînf: MAAZ 5, MAAZ 6, Opel, Carter, etc.
Carburator mulţi jiclor: Carburator la care compensarea se obfine prin acfiunea combinată a cel pufin trei jicloare, situate în difuzor, cari sînt calibrate să funefioneze în serie sau paralel, pentru a realiza un amestec corespunzător. Carburatorul e echipat cu o clapefă de aer auxiliară, care se închide la pornirea motorului, pentru a produce o depresiune
carburatorului GAZ-Zenith cu economizor.
I)	cuvă; 2) plutitor; 3) cameră de acces; 4) cameră de amestec; 5) difuzor; 6) puf de compensare; 7)clapefă cu camă; 8) pîrghie; 9) supapa economizorului; 10) jiclor principal;
II)	jiclor compensator; 12) feavă; 13) ac;
14) clapefă de aer.
Carburator
493
Carburator
pronunţată în spatele ei, ceea ce asigură un curent de com-	în timp ce jicloarele 9 şi 10 sînt închise de clapeta 6, care
bustibiI la toate jicloarele, deci îmbogăfirea amestecului. Acest	se roteşte pe axul 13; resortul 7, situat într-un cilindru, apasă
c	d
XX. Diferite tipuri de carburatoare.
a şi b) carburator Solex, secfiune (a) şi vedere (b): 1) cuva carburatorului; 2) plutitor; 3) cameră de acces; 4) cameră de amestec; 5) difuzor; 6) canal de alimentare a jiclorului de mers încet; 7) clapetă de amestec; 8) jiclor principal; 9) mantaua (căciulaf jiclorului; 10) jiclor de mers încet; 11) jiclor de pornire; 12) puf; 13) cameră auxiliară de amestec; 14) disc rotativ; 15) pîrghie de acfionare a discului; 16) ac obturator; 1 7) accesul aerului; 18) accesul combustibilului; 19) curentul de amestec carburant; 20) şurub de reglare pentru mers încet; 21) corpul carburatorului; 22) partea inferioară a carburatorului, cu cuva.— c) carburator Pallas: t) cuva carburatorului; 2) plutitor; 3) cameră de acces; 4) cameră de amestec; 5) difuzor; 6) clapetă; 7) tub port-jiclor; 8) jiclor principal; 9) tub interior; 10) şi H) orificii; 12) jiclor de mers încet; 13) canal de alimentare; 14) şurub de reglare; 15) ac obturator; 16) filtru; 17) accesul aerului; 28) accesul combustibilului; 19) curentul de amestec carburant.— d) carburator Stromberg inversat: I) cuvă; 2) plutitor; 3) cameră de acces; 4) cameră de amestec; 5) difuzor exterior; 6) difuzor interior; 7) clapetă; 8) jiclor principal; 9) orificiu pentru aerul de corecfie; J0) jiclor de mers încet; 11) orificiu pentru mers <■ încet; 12) şurub de reglare; 13) obturator de aer; 14). ac de reglare; 15) accesul aerului; 16) accesul combustibilului; 17) curentul de amestec carburant.
carburator prezintă dezavantajul că jicloarele se înfundă uşor, deoarece orificiile calibrate sînt foarte mici.
Fig. XXI reprezintă schema unui carburator cu trei jicloa-ref şi anume a carburatorului ZIS-101. Jiclorul 8 e deschis în permanenfă, iar jicloarele 9 şi 10 — alimentate cu combustibil prin orificiul 12 — sînt închise la anumite regimuri ale motorului. La regimul de mers încet al motorului sau Ia sar-
p*k .......	
: :	
XXI, Schema carburatorului ZIS-101 cu trei jicloare. J) cuvă; 2) plutitor; 3) camă; 4) supapă; 5) cameră de amestec; 6) clapetă auxiliară automată;7) resort antagonist; 8), 9) ,10) jicloare; 11) şl 12) orificii calibrate; 13)articulafie; ?4)clapetă de aer; 15) ac obturator (de reglare); 16) accesul aerului; 17) accesul combustibilului; 18) curent de amestec carburant.
cini apropiate de regimul în gol funcfionează numai jiclorul 8,
în permanenfă clapeta pe jicloare. — La creşterea sarcinii, cînd depresiunea după clapeta 6 creşte, aceasta se roteşte în sensul acelor unui ceasornic şi deschide jiclorul 10, datorită diferenfei de presiune care învinge forfa elastică a resortului 7; la creşterea în continuare a sarcinii, clapeta 6 deschide şi jiclorul 9. Reglarea amestecului, la regimul în gol al motorului, se realizează atît prin alegerea convenabilă a secfiunii jicloarelor, cît şi prin intermediul orificiu Iui calibrat 11, prin care combustibilul intră în jiclorul 8.
îmbogăfirea amestecului la suprasarcină, peste regimul economic, se realizează cu ajutorul camei 3, legată cu clapeta carburatorului. La sarcini mari, cama 3 deschide supapa 4 şi astfel combustibilul ajunge la jiclorul 10, fără a mai trece prin orificiul calibrat 11. Sin. Carburator cu mai multe jicloare.
Carburator multiplu: Ansamblu de două sau de mai multe carburatoare identice, penfru unele motoare cu cel pufin patru cilindri, la cari o cameră de amestec poate alimenta unu pînă la patru cilindri, după caz. Aceste carburatoare asigură alimentarea uniformă a cilindrilor motorului şi se folosesc în special la motoarele autovehiculelor de curse sau de sport,
Carburafie
494
Carburi
Carburator pentru combustibil greu: Carburator care funcţionează cu petrol lampant sau cu gazolină (benzină grea), folosit de obicei la motoarele de tractor. Acest carburator trebuie să asigure o pulverizare cît mai fină a combustibilului, ca să poată arde complet, ceea ce se obfine prin preîncălzirea combustibilului (pentru a-i micşora viscozitatea), creşterea vitesei aerului în difuzor şi încălzirea aerului sau a amestecului; amestecul se încălzeşte, fie prin contactul cu perefii unui tub încălzit de gazele de evacuare, fie prin combinarea amestecului cu produsele de ardere obfinute într-un aparat adecvat.
Fig. XXII reprezintă un carburator pentru combustibil greu, Ia care combustibilul din cuva 1 (camera cu nivel constant)
XXII. Carburator pentru combustibil greu.
I) cuvă cu combustibil; 2) cilindru; 3) bujie; 4) pahar; 5) şi 6) orificii; 7) şi 8) jicloare; 9) fitil de asbest; ÎO) jeavă.
ajunge la jiclorul 7 şi trece prin jiclorul mic 8 în cavitatea cilindrului 2. în acest cilindru, ale cărui orificii inferioare 6 sînt înfundate cu fitiluri de asbest 9, e montată bujia 3; deoarece fundul cavităfii cilindrului 2 e la un nivel mai jos decît nivelul petrolului lampant din cuvă (indicat prin V)# fitilurile de asbest sînt imbibate permanent cu combustibil, astfel încît în cavitatea cilindrului există totdeauna vapori de petrol lampant. La producerea scînteii electrice între electrozii bujiei 3, vaporii se aprind, iar aerul necesar penfru ardere intră prin orificiile din perefii laterali ai cilindrului 2. Produsele de ardere — obfinute prin arderea vaporilor de petrol lampant — sînt aspirate împreună cu aerul principal prin feava 10, dar o parte din produsele de ardere trec prin orificiul 5 şi cavitatea paharului 4 spre jiclorul principal, pentru a încălzi feava 10 prin care trece aerul şi paharul 4 prin care frece amestecul de petrol lampant şi aer. Ambele cantităfi de produse de ardere se amestecă cu combustibilul şi cu aerul, deci încălzirea amestecului şi a aerului se obfine atît prin combinarea directă a amestecului şi a aerului, cît şi prin cedarea de căldură prin perefii fevii 10 şi ai paharului 4.
î. Carburafie. M^.; Formarea unui amestec carburant, prin dispersiunea unui combustibil lichid într-un curent de aer comburant. Carburafia, care se realizează în carburatorul unui motor cu electroaprindere, începe în difuzorul carburatorului şi amestecul e definitiv format în camera de amestec a acestuia; curentul de aer comburant frece spre motor, în timpul cursei de admisiune a fiecăruia dintre cilindrii motorului, datorită depresiunii produse în cilindri sau unui efect de compresiune din exterior (la motoare cu supraalimentare).
Prin carburafie trebuie să se obfină un amestec inflamabil, debitul şi dozajul acestuia fiind în funcfiune de regimul de funefionare al motorului. De exemplu, amestecul benzină-aer trebuie să aibă practic un dozaj masic de circa 1/20 (teoretic circa 1/16) sau un dozaj volumic de circa 1/12.
2.	Carbură complexă. Mefg. V. sub Carburi.
s. ~ de fier. Mefg.; Sin. Cementită (v.). V. şi sub Carburi.
4. ~ de fier complexă. Mefg. V. Cementită aliată, sub Cementită.
.5. Carburi, sing. carbură. 1. Chim., Mefg.; Combinafii chimice ale carbonului cu celelalte elemente, de cele mai multe ori cu caracter metalic, obfinute prin reacfii la temperaturi înalte. Cele mai multe carburi se obfin mai uşor prin încălzirea oxi-zilor metalici cu cărbune, sau prin încălzirea metalului în vaporii unei hidrocarburi adecvate. După proprietăfi le lor fizice şi chimice, carburile metalice pot fi împărfite în clasele de carburi interstifiale şi carburi ionice; acestea se deosebesc unele de altele prin structura cristalelor lor. Pot forma carburi metalice elementele cari au substratul electronic d incomplet (carbonul cedează electronii săi de valenfă substratului cf al metalului), — tendinfa de a forma carburi şi stabilitatea câr-burilor fiind cu atît mai mari, cu cît substratul d e mai incomplet. în ofeluri pot forma carburi numai elementele al căror substrat d e mai pufin complet decît al fierului (de ex. carburile de nichel şi de cobalt — cari pot exista în alte condifii — nu se pot forma în ofeluri, deoarece fierul are şase electroni în substratul d, în timp ce nichelul are opt, iar cobaltul are şapte). Elementele al căror substrat electronic d e complet (cuprul, zincul, argintul, efc.) nu pot forma carburi în nici un fel de aliaj. După capacitatea de a forma carburi în ofeluri, elementele se succed în ordinea următoare: Ti, Zr, Nb, V, Ta, Mo, W, Cr, Fe, Mn.
Cînd raportul dintre raza atomică a carbonului (rc) şi raza atomică a metalului (rm) e sub 0,59, compusul chimic respectiv e numit şi Jază de pătrundere", formînd mai des o refea cristalină cubică cu fefe centrate, sau . exagonală (v. tabloul). Sînt faze de pătrundere carburile: TiC, ZrC, NbC, VC, TaC, Ta2C, M02C, W2C şi WC; celelalte carburi indicate îrw tablou sînt compuşi chimici obişnuifi. Molibdenul şi wolframul pot forma ambele tipuri de carburi, în funcfiune de condifiile cristalizării. Carbura de fier FegC, constituent structural numit şi cementită (v.), e un compus chimic obişnuit.
Cînd refelele cristaline ale carburilor sînt asemănătoare şi razele atomice ale metalelor sînt de mărime apropiată, se pot forma carburi complexe (numife şi carburi duble) de tipul (Fe, Me)mCn sau (MeA, MeB)w Cn. Cînd o parte din atomii de fier ai cementitei (FeaC) sînt înlocuifi în refea de un element de aliere, se formează o carbură complexă de tipul (Fe, Me)3 C, numită şi cementită aliată. Compozifia carburilor complexe şi refeaua lor cristalină variază în funcfiune de cantitatea de elemente de aliere şi de durata de menfinere la o anumită temperatură.
Carburi interstifiale formează metalele de transifie, în special cele din grupurile IV, V şi VI ale sistemului periodic. Prin combinafii interstifiale se înfeleg combinafii existînd în stare solidă şi rezultate prin intercalarea unor atomi străini în golurile unei refele cristaline (de obicei metalice). Astfel de combi-
Carburi refractare
495
Carcafun^
nafii nu sînt posibile decît dacă atomii cari intră în refeaua metalică sînt mici în raport cu atomii cari constituie refeaua;
Metalul	Raportul razelor atomice rclrm	Formula stoicheio- metrică	Reţeaua cristalină	Temperatura aproximativă de topire (sau de disociere) °C
Titan	0,53	TiC	cubică cu fefe centrate	3140
Zirconiu	0,48	ZrC	cubică cu fefe centrate	3530
Niobiu	0,53	NbC	cubică cu fefe centrate	3500
Vanadiu	0,57	VC	cubică cu fefe centrate	2830
Tantal	0,52	TaC Ta2C	cubică cu fefe centrate exagonală	3880
Molibden	0,56	Fe3Mo3C Mo2C	cubică exagonală	2380
		Fe3W3C	cubică	—
Wolfram	0,55	w2c	exagonală	2750
		WC	cubică cu volum centrat	2600 (disociere)
Crom	0,60	Cr7C3 Cr^Ce	exagonală cubică cu fefe centrate	1670 1550 (disociere)
Fier	0,61	Fe3C	prismă romb’că	—1600
Mangan	0,60	MnăC	prismă rombică	—1600
de aceea, nu pot forma carburi interstifiale decît acele metale ale căror raze atomice depăşesc o anumită valoare minimă
o
(aproximativ 1,3 A). Această condifie e satisfăcută de titan, zirconiu şi hafniu, din grupul IV al sistemului periodic, de vanadiu, niobiu şi tantal din grupul V şi de molibden şi wolfram din grupul VI, ale căror raze atomice sînt cuprinse între
1,4 şi 1,6 Â.
Carburile din această categorie nu sînt descompuse de apă şi de acizi diluaţi şi sînt foarte stabile, atît fafă de alfi agenfi chimici, cît şi la încălzire. Ele au mai multe proprietăfi de metale: sînt opace, au luciu metalic şi conduc bine curentul electric. Durităfile lor sînt mari şi punctele lor de topire sînt foarte înalte (de ex. carburile de wolfram: WC are p. t. 2600°; W2C, p. t. 2750°, etc.).
Carburile metalelor transifionale din grupurile VII şi VIII (Cr, Mn, Fe, Co, Ni), ale căror raze atomice sînt mai mici
decît 1,3 A, au structuri cari nu se mai aseamănă cu ale metalelor respective şi compozifii cari nu corespund valenfei normale a metalului (Cr3C2, C^C); ele reacfionează cu acizii şi unele chiar cu apa. Astfel, carbura de mangan, MngC, reacfionează cu apa, dînd volume egale de metan şi hidrogen; carbura de fier, Fe3C, şi carbura de nichel, NisC, dau cu acid clorhidric amestecuri de hidrogen cu hidrocarburi gazoase.
Carburi ionice sînt carburile a căror structură are caracter ionic; cristalele lor sînt incolore, transparente, şi la temperatura ordinară sînt rele conducătoare de electricitate. Cu apa sau cu acidul clorhidric ele se descompun, dînd hidrocarburi.
După natura chimică a produşilor volatili cari se formează Ia descompunere, carburile din acest grup se pot împărfi în trei tipuri: carburi cari formează acetilenă, carburi cari formează metan şi carburi cari formează amestec de diferifi produşi.
Carburile cari formează acetilenă pot fi considerate ca provenind prin substituirea hidrogenului din acetilenă prin atomi metalici; formula lor generală e M2C2 pentru metalele mono-valente, MC2 pentru metalele bivalente şi M2C6 pentru cele trivalente.
Carburile cari formează metan pot fi considerate produse de substitufie ale hidrogenului din metan cu metale; nu se cunosc decît două carburi de acest tip, carbura de berii iu şi carbura de aluminiu, ale căror formule cele mai simple cores-
pund valenfelor normale ale elementelor metalice:, Be2C şi AI4C3. Tratate cu apă caldă sau cu acizi diluafi, ambele carburi se descompun cu degajare de metan:
AI4C3+I2 H20->4 AI(OH3)-f 3 CH4.
Cristalele acestor carburi confin ionul C4_.
Carbura de mangan, Mn3C, e un exemplu de carbură care, prin descompunere cu apă, dă un amestec de produse:
Mn3C + 6 H20 = 3 Mn(OH)2+CH4+H2.
Simultan se formează şi alte hidrocarburi gazoase, cu molecula mai complexă. Cea mai importantă carbură e cea de calciu,
care confine ionul C|“ . Ea se prepară pe scară industrială în
cuptoare electrice, al căror fund e acoperit cu un strat gros de grafit, care constituie unul dintre electrozi, celălalt fiind constituit dintr-un bloc masiv de cărbune. Cuptorul se alimentează continuu, pe la partea superioară, cu un amestec de var şi cărbune, iar carbura de calciu topită (p. t. 2300°) se scurge pe la partea inferioară. Carbura de calciu tehnică e o masă cristalină de culoare cenuşie, dură, insolubilă în orice solvent; cu apa se descompune energic, cu degajare de acetilenă.
Ionul C2~ apare şi în carburile: S2C2, BaC2, Na2C2l Cu2C2
şi Ag2C2. Ultimele trei se obfin din acetilenă; de aceea se numesc acetiluri.
1.	~ refractare. Ind. st. c.: Carburi ale elementelor: bor, hafniu, molibden, niobiu, siliciu, tantal, toriu, titan, uraniu, vanadiu, wolfram şi zirconiu şi cari, datorită punctului lor de topire înalt, sînt întrebuinfate în industria materialelor refractare, ca produse refractare speciale. în stare chimic pură, ele sînt folosite la reactoarele de energie nucleară, la dispozitivele penfru lansarea de rachete, etc. Carburile refractare sînt, în general, solide, excesiv de dure, foarte stabile la temperaturi înalte, avînd conductivitate termică şi electrică foarte mari, iar în contact cu aerul, Ia temperaturi înalte, prezintă o stabilitate chimică mică. Punctele de topire ale principalelor carburi refractare sînt indicate în tablou:
Metalul	Formula carburii	P. t. °C	Metalul	Formula carburii	P. f. °C
Bor	b4c	2350	Toriu	ThC2	2770
Hafniu	HfC	4160	Titan	TiC	3140
Molibden	mo2c	2380	Uraniu	uc2	2400
Niobiu	NbC	3500	Vanadiu	VC	2600
Siliciu	SiC	2700	Wolfram	WC	2780
Tantal	TaC	3880 .	Zirconiu	ZrC	3530
Prepararea carburilor refractare e foarte dificilă. Carbura de wolfram, excesiv de dură, se obfine dintr-un amestec de pulbere de wolfram cu 7% negru de fum, prin încălzire timp de 2 ore la 1600° într-un recipient de grafit răcit de un curent de hidrogen. Carburile de titan şi vanadiu se obfin din oxizii metalici respectivi şi negru de fum, prin încălzire la 1900°. Carbura de bor se obfine dintr-un amestec intim de acid boric şi cocs de petrol, cu un exces de 10% acid boric (pentru compensarea volatilizării), prin topire la aproximativ 2600° în arc voltaic. Carbura de hafniu, cu punctul de topire de 4160°, e materialul cel mai refractar cunoscut pînă în prezent.
2.	Carburi. 2. Metg.: Metale dure (v.) întrebuinfate Ia armarea sau la încărcarea fefeior elementelor de maşini sau a fefeior de lucru ale uneltelor cari lucrează în condifii grele, de exemplu în roci tari. Termenul e impropriu pentru această accepfiune.
3.	Carburol. Ind. petr.: Procedeu de cracare termică cu două circuite, fără cameră de reacfie. V. sub Cracare.
4.	Carcafung, pl. carcafungi. Nav. V. Manevră curentă, sub Greement.
Carcasă
496
Carcasa de armare
1.	Carcasă, pl. carcase. 1. Tehn., Cs. V. sub Osatură, Schelet.
2.	Elf.: Scheletul metalic al statorului maşinilor electrice, în care se montează fierul activ al circuitului feromagnetic.
Se execută în general în formă de cilindru (cu sau fără nervuri exterioare, cari măresc suprafafa de răcire) sau de cutie inelară, cu secţiunea în U (cu deschiderea spre interior), cu orificii de ventilafie pe laturi; dacă lungimea fierului activ e mare, carcasa are şi perefi intermediari.
Penfru maşini de puteri mici şi pentru maşini fabricate în serie, carcasa e turnată; pentru puteri mari e sudată, uneori fiind constituită din două jumătăfi asamblate. Ea susfine scuturi pentru protecfiă capetelor de bobină (v. fig.)/ 'ar în cazul cînd diametrul nu depăşeşte 1,50 m, şî scuturile port-lagăr; la hidrogeneratoarele cu ax vertical, unul dintre scuturi (de obicei cel superior) poartă crapodina, care susfine întreaga parte rotativă a maşinii, iar celălalt, un lagăr de ghidare.
Carcasa e echipată cu tălpi prin cari maşina se fixează pe glisiere, în cazul unităfilor Secfiune longitudinală parţială printr-un motor asincron, de putere mică, 1) carcasă turnată, cu scuturi şi suport inelar pentru sau pe placa de	capetele	de	bobină,
fundafie, în cazul
unităfilor de putere mai mare. Carcasele mari, afară de cele două tălpi mai pot avea şi alte puncte de sprijin; carcasele hidrogeneratoarelor cu ax vertical se sprijină pe o fundafie de beton pe toată periferia lor.
Carcasele trebuie să aibă rigiditate şi rezistenfă mecanică suficiente pentru a rezista solicitărilor din timpul prelucrării, al transportului, al montării şi al funcfionării. O rigiditate insuficientă conduce la neuniformitatea înfrefierului. în general, carcasele cari satisfac condifiile de rigiditate satisfac şi pe cele de rezistenfă.
în mod impropriu se numeşte uneori carcasă jugul statorului maşinilor de curent continuu.
3.	~ de armare. Cs., Bet.: Schelet alcătuit din bare de ofel, legate rigid între ele, folosit la armarea elementelor de construcfie executate din beton armat. Din punctul de vedere al modului de execufie, se deosebesc: carcase plane, ale căror elemente sînt dispuse astfel, încît axele lor sînt situate în acelaşi plan sau în plane paralele; carcase spaţiale, ale căror elemente sînt dispuse în plane diferite, concurente. — Din punctul de vedere al felului barelor folosite, se deosebesc: carcase de armare elastice şi carcase de armare rigide.
Carcasele de armare elastice sînt confecfionate din bare relativ subfiri, — rotunde (laminate sau calibrate forfat), turtite la rece (numai pentru armaturi întinse) sau laminate la cald cu profil periodic, — cari sînt sudate electric în punctele de intersecfiune ale lor.
Cînd se folosesc bare turtite, ele trebuie aşezate astfel, încît punctele de sudură să nu corespundă cu porfiunile plane
ale barelor, fasonate prin turfire (v. fig. I). Carcasele executate din bare turtite la rece sau laminate la cald cu profil periodic nu trebuie să fie îndoite după sudare, pentru fasonare.
Diametrul barelor carcaselor de armare elastice trebuie ales astfel, încît numărul lor să nu fie prea mare, deoarece armatura prea deasă împiedică compacizarea betonului Aşezarea barelor turtite, în şi reclamă folosirea unor agregate	cazul suduri>	>n cruce,	ia	car-
cu granule prea mici.	casele	de armare'
Carcasele de armare elastice prezintă următoarele avantaje; permit realizarea de ect>nomii de material şi de mînă de lucru, datorită suprimării ciocurilor, simplificării operafiilor de fasonare a armaturii şi mecanizării execufiei în ateliere şi în fabrici; asigură ancorarea bună a armaturii în beton, datorită barelor transversale cari leagă barele de rezistenfă, astfel încît rezis-tenfa la fisurare a betonului armat sporeşte; uşurează executarea cofrajelor, deoarece, datorită rigidităfii mari a carcaselor, o parte din sarcini poate fi preluată, în timpul betonării, de carcasă; permit executarea pe cale industrială a elementelor prefabricate de beton; permit folosirea, la armarea betonului, a ofelurilor cu limita de curgere pînă la 4500 kgf/cm2.
Prezintă dezavantajul că reclamă executarea unei suduri de bună calitate şi controlul riguros al acesteia, după execuţie.
Carcasele de armare elastice, plane, sînt alcătuite de bare longitudinale de rezistenfă, aşezate alăturat sau suprapuse, şi din bare de legătură, aşezate perpendicular pe	cele de	rezistentă sau în zig-zag, între acestea	(v. fig. II).
<N> t>
7 p7
<î>
II. Tipuri de carcase elastice, plane, a) şi b) carcase cu bare de legătura drepte; c) carcasă cu bare de legătură în zig-zag; 1) bare longitudinale de rezistenfă; 2) bare de legătură drepte;
3) bara de legătură în zig-zag.
Carcasele de armare elastice, spaţiale, sînt confecfionate fie prin îndoirea carcaselor plane, fie prin sudarea mai multor carcase plane, pentru a se realiza forma armaturiispecificatăînproiect(v. fig. lll).
Carcasele de armare rigide sînt alcătuite fie numai din bare de ofel profilat, fie combinate cu bare de ofel-beton rotund.
De obicei se folosesc carcase spafiale executate în formă de grinzi cu zăbrele în spafiu, ale căror noduri pot fi realizate fie prin sudură (cu sau fără adăugare de gusee), fie prin bulonare.
Carcasele pentru stîlpi se execută, de obicei, din corniere sau din bare rotunde, aşezate la coifurile stîlpului şi legate între ele cu zăbrele de ofel rotund (alcătuite din montanfi şi din diagonale simple sau încrucişate), dispuse paralel cu fefele stîlpului (v. fig. IV). Zăbrelele cu diagonale simple sînt avantajoase pentru stîlpii la cari latura secfiunii e de
3	b
ErTÂll.
lll. Elemente de construcfie armate cu carcase elastice, a) grindă armată cu carcasă plani; b) grindă armată cu carcasă spafială; c) cheson de planşeu armat cu carcasă spafială.
Carcasă de bobina
497
Carcasă
50—70 cm. Penfru stîlpii cu laturi mai mari e mai avantajos sistemul cu diagonale încrucişate^ Pentru mărirea rigidităfii, la fiecari 3-.-4 panouri ale sistemului cu zăbrele al carcasei se aşază o con-travîntuire transversală, executată din bare rotunde de ofel sau
IV. Stîlp armat cu carcasă rigidă, a) vedere Â-B; b) vedere C-D; c) secţiune orizontală; 1) bare de rezistenfă, longitudinale, de ofel cornier; 2) zăbrele de ofel rotund; 3) armatură su-plementară; 4) contravîntuire transversală, orizontală.
V. Carcase de armare rigide, pentru grinzi.
a)	carcase executate din ofel rotund;
b)	carcase executate din ofel cornier.
Carcasă de grindă, cu armatură rigidă, dipusă pe mai multe rînduri.
din platbande, încrucişate şi sudate la capete de barele longitudinale alecarcasei (v.fig. IVc).
Carcasele grinzilor sînf confecţionate în formă de grinzi cu zăbrele cu diagonale întinse. Tălpile sînt executate, de obicei, din corniere; zăbrelele se execută totdeauna din oţel rotund (v.fig.V). La carcasele grele, portanta, tălpile se execută din bare aşezate pe mai multe rînduri (cel mult patru), solidarizate între ele prin cusături de sudură, cu lungimea egală cu de cinci ori diametrul barei celei mai subţiri, VI. şi aşezate la capetele şi la mijlocul barelor, la carcasele cu lungimi pînă la 6 m, sau la distanfa de 2,5 m unele de altele, la carcasele mai lungi (v. fig. Vl).
t. ~ de bobină. Telc.: Suportul — de obicercav -—^ înfăşurării unei bobine electrice. în radiotehnică, carcasele de bobină se execută din material izolant (carbon, fibră, lemn., ebonită, mase plastice, materiale ceramice, etc.), secfiunea carcasei fiind cilindrîcă sau poligonală.
Materialul, dimensiunile şi forma carcasei sînt alese în mod judicios la dimensionarea bobinei, finînd seamă de aşezarea spirelor, de reducerea capacităfilor parazite (de ex. prin compartimentarea înfăşurării), de reducerea pierderilor dielectrice şi, eventual, de izolafia necesară. La frecvenfe foarte înalte se utilizează bobine fără carcasă, cu pierderi minime. La bobinele cu miez de fier, carcasa izolează miezul de înfăşurare.
2.	^ de vagon. C. f.: Subansamblu al suprastructurii unui vagon, constituit din scheletele perefilor laterali şi frontali şi din scheletul,acoperişului.
Se construiesc carcase de lemn şi carcase metal ioe.
Carcasa de lemn e forpiafă din stîlpi, din grinzi, diagonale fi arce de acoperiş confecfionate din lemn de esenfă tare (stejar, pifch-pine, etc.). îmbinarea se face prin cepuri, consolidate prin colfare metalice bulonate, iar fixarea la şasiu se face prin tălpile
inferioare de lemn, cari se bulonează de lonjeroane şi de traversele frontale.
Carcasa metalică e confecfionată din profiluri metalice, prin nituire sau sudură, iar fixarea la şasiu se face prin stîlpii carcasei, cari se nituiesc sau se sudează de lonjeroane şî de traversele frontale. Dimensionarea carcaselor metalice se face pe baza calculului de rezistenfă al cutiei tubulare sau al perefilor purtători. La vagoanele cu şasiu purtător, în calculul de rezistenfă se iau în considerafie eforturile produse de împingerea încărcăturii asupra perefilor.
Vagoanele construite recent au carcasa metalică, prezentînd astfel următoarele avantaje: siguranfă a circulafiei, cost mic de întrefinere şi durată mare în exploatare.
3.	Carcasă, pl. carcase. 2. Tehn.: îmbrăcămintea exterioară a unui sistem tehnic (maşină, aparat, instrument, mecanism, etc.), în formă de manta sau de schelet, care serveşte în principal ca suport al unora dintre elementele componente ale sistemului, eventual şi ca protecfie. Carcasa în formă de manta, care în generai îmbracă numai parfial sistemul tehnic căruia îi aparfine, asigură o protecfie'mai bună a acestuia decît carcasa în formă de schelet. Carcasele maşinilor sau ale mecanismelor sînf de obicei metalice (de ex. de fontă, de alamă, etc.), iar carcasele aparatelor sau ale instrumentelor pot fi metalice sau nemetalice (de ex. de lemn).
Exemple:
Carcasă de aparat topografic. Topog.; Cutie de metal care adăposteşte şi apără unu sau mai multe organe ale instrumentelor şi aparatelor topografice (de ex. feodolitul, aparatul de nivelat şi în special aparatele cu citire centralizată, — avînd cercuri de sticlă şi organe optice pentru citirea acestor cercuri, — cum şi aparatele miniere, în general).
Carcasă de palier. Mett.: Mantaua metalică a unui palier, constituită dintr-o bucată (monobloc) sau din mai multe bucăfi (multibloc). în carcasă se montează cusinefi sau un rulment, după cum palierul e de alunecare sau de rostogolire. V. şi sub Palier.
Carcasă de furbomaşină. Mş.: îmbrăcămintea etanşă a unei turbomaşini, servind la susfinerea statorului (constituind uneori însuşi statorul maşinii) şi care cuprinde în general atît tubulura şi camera .de admisiune, cît şi tubulura de evacuare. Carcasa unei turbomaşini se execută monobloc, sau din tronsoane asamblate prin bulonare; la unele turbomaşini, carcasa e secfionată după un plan orizontal, reprezentînd planul de simetrie al rotorului. Carcasa se confecfionează fie din fontă, din bronz sau din ofel turnat, fie din tole de ofel sudate sau nituite; uneori, diferitele tronsoane ale aceleiaşi carcase se confecfionează din materiale diferite (de ex. tronsonul corespunzător părfii de înaltă presiune a unei turbine cu abur cu condensafie se execută din ofel aliat turnat, iar cel corespunzător părfii de joasă presiune, din fontă sau din tole de ofel). La turboma-şinile cari lucrează cu medii corozive, carcasa se căptuşeşte cu materiale chemorezistente (de ex. cauciuc, gresie antiacidă, etc.) sau se confecfionează în întregime din material chemorezistent (de ex. din fontă silicioasă, din grafit, etc.).
Carcasa se sprijină, direct sau prin intermediul unei rame, pe fundafia maşinii. în unele cazuri, de exemplu la unele pompe sau suflante centrifuge, carcasa se fixează în consolă, prin intermediul unei flanşe, de un suport monobloc cu corpul palierelor cari susfin rotorul maşinii.
4.	Carcasă. 3. Jnd. chim.; Totalitatea inserfiilor	de	cord,	la
o anvelopă. (V. şi sub Anvelopă.)
5.	Carcasă. 4. Ind. alim.: Carnea, împreună cu oasele rezul-
tate, după tăierea, jupuirea şi eviscerarea animalelor, întreagă sau împărţită în jumătăfi sau în sferturi,	după specie	ţla	oi şi	la
vifei întreagă, la porci în jumătăfi, iar	la vite, numai	în	jumătăfi
sau în sferturi).
Carcharodcn
498
Cardare, coeficienţi de ~
Dinfe de Carcharodon.
1.	Carcharodon. Paleonf.: Peşte selăcian (rechin) de dimensiuni mari, cunoscut din Eocen pînă azi. Are dinfii puternici, de fomnă triunghiulară cu muchia fin dinfată, aţin-gînd la unele specii (de ex. Carcharodon mega-lodon Ag.) lungimea de 16 cm.
în fara noastră, în Eocenul de la Albeşti-Muscel şi din Basinui Clujului a fost indenti-ficată specia Carcharodon auriculatus Blain.
2.	Carcinotron, pl. carcinotroane. Telc.:
Tub electronic cu vid înaintat pentru frecvenfe foarte înalte, din categoria tuburilor cu undă călătoare, bazat pe interacţiunea dintre un fascicul electronic şi o undă care se propagă în sens invers mişcării electronilor. O variaţie de intensitate a fasciculului electronic produce într-un ghid de unde o undă care se propagă către sursa de electroni, acfionînd aici asupra fasciculului. Rezultă o reacfiune şi carcinotronul funcfionează ca oscilator. Linia debitează energie la extremitatea dinspre sursa de electroni. Frecvenţa de oscilafie e dată de tensiunea de accelerare inifială a electronilor şi nu depinde de sarcină. Se deosebesc:
Carcinotronul O, în care pe parcursul paralel cu unda nu acfionează asupra fasciculului alte cîmpuri; livrează puteri sub 1 W, lucrînd şi în unde milimetrice.
Carcinotronul Mf în care cîmpurile • acceleratoare se extind pe tot parcursul electronilor; poate da, în unde decimetrice, puteri de ordinul 1 kW în regim permanent, cu un randament mare.
Ambele tipuri de carcinotron pot servi ca amplificatoare; tipul M dă un cîştig mai mic, dar randament mai mare; puterile de ieşire pot fi de ordinul 1 kW în regim permanent, şi de 1000 kW în impulsii. Sin. Tub cu undă regresivă. .
s. Cardamom, esenţă de Ind. alim.: Ulei cu miros-plăcut, de condiment, obfinut prin distilarea cu vapori de apă a fructelor mărunfite sau a seminfelor de Elettaria cardamomum M.f din familia Zingiberaceae, care creşte în regiunile tropicale asiatice. Confine limonen, borneol, terpineol, etc.; se întrebuinfează la prepararea aromelor alimentare, a lichiorurilor, în parfumerie şi în Farmacie.
4.	Cardanic, arbore Ut.: Arbore de transmisiune între schimbătorul de vitesă şi diferenfia!uf unui autovehicul, avînd unu sau ambele capete canelate ori terminate cu o furcă. în general, cele două capete ale arborelui cardanic sînt asamblate cu cîte o cruce cardanică, ceea ce permite variafia pozifiei relative dintre schimbătorul de vitesă (imobil fafă de şasiul vehiculului) şi diferenfiaI (suspendat elastic).
5.	Cardare. Ind. text.: Operaţie efectuată în filaturi, prin
care se obfin destrămarea materialului fibros-in fibre individuale, eliminarea impurităfilor şi a	^
defectelor de fibre, eliminarea unei părfi din fibrele scurte, îndreptarea în oarecare măsură a fibrelor ondulate şi amestecarea lor intimă pentru omogeneizarea structurală a amestecului fibros.
Cardarea, efectuată la maşinile numite carde (v. Cardă), se realizează prin trecerea materialului fibros între două suprafefe îmbrăcate cu garnituri cu ace, ale căror pozifii şi a căror mişcare relativă sînt bine determinate. Pozifiile principale de lucru ale acelor garniturilor de cardă sînt: pozifia de cardare (v. fig. /), la care fibrele sa separă trecînd
pe amîndouă garniturile, şi pozifia de periere (v. fig. II), fibrele de pe o garnitură trec pe cealaltă.
Unghiul format de fibra întinsă Între ace şi direefia acului se numeşte unghi de cardare. Mărimea unghiului de cardare (unghiul
1
II. Pozifia de periere.
P) forfa cu care ghemofocul se opune la desfrămare; Q) componenta de adîncire a fibrelor în garnitura de ace; N) componenta care tinde să îndoaie acul.
1) suprafafa linealelor îmbrăcată cu garnitura cu ace; 2) suprafafa cilindrului îmbrăcată cu garnitura cu ace; proiecfia lui 2.
III. Sistemul de forfe cari acţionează asupra fibrelor prinse de un ac de pe garnitura tobei. P) forfa de rezistenfă la destrămare; C) forfa centrifugă; N) re-aefiunea acului; U) forfa de umplere (de adîncire a fibrelor în garnitură); F) forfa de frecare a fibrelor pe ac (sens opus forfei U).
de lucru) rezultă din considerarea forfelor cari acfionează asupra unui smoc (ghemotoc) de fibre prins de ace (v. fig. III), rezultanta acestor forfe fiind forfa de umplere U, care tinde să introducă fibrele în garnitură. Pentru acele de pe tobă, expresia forfei de umplere e
_ n cos (ct + (jp) sin (a + qp)
U = P
1) suprafafa linealelor îmbrăcată cu garnitură cu ace; 2) suprafafa cilindrului îmbrăcată cu garnitură cu ace; 20) proiecfia lui 2; P) forfa cu care ghemofocul se opune la desfrămare; Q) componenta de adîncire a fibrelor în garnitura de ace; N) componentă care tinde să îndoaie acul.
cos qp	cos qp
iar penfru acele de pe linealele capacului sau ale cilindrului lucrător e
L7_;pC0S(a + tP)| cos cp
unde P e forţa pe care smocul de fibre o opune la destrămare, C e forfa centrifugă, a e unghiul de cardare, iar qp = arc tg e un unghi care depinde de coeficientul de frecare^ dintre fibre şi ac. Pentru ca ghemotoace le de fibre să nu intre în interiorul garniturii cu ace, condiţie care e satisfăcută dacă U = 0 sau a = 90° —qp, şi nici să iasă de pe acele garniturii, ceea ce s-ar întîmpla dacă U<.0 sau a>90° — qp, unghiul de cardare a trebuie să fie
90° —qp<a<90° + qp;
în acest caz se produce o autofrînare, care menţine ghemo= tocul la vîrful acelor.
Pentru bumbac, lînă şi celofibră, unghiul de cardare constructiv ac = 90° — qp - (3, care se determină finînd seamă de coeficientul jx şi de corecfia (3 datorită îndoirii elastice a acelor, are valori diferite, şi anume: ac = 74° penfru bumbac şi celofibră, la care \i = 0,20*-*0,21 şi |3~3-*-4°; ac = 65° pentru lînă, la care ^ = 0,23 şi (3 «12°. Deoarece forfa de umplere e mare lacardele de lînă, pentru a împiedica intrarea prea multor fibre în garnitură se depune la baza ecelor un strat de pîslă de circa 4 mm, iar pentru scoaterea Ia suprafafă a fibrelor din garnitura tobei se foloseşte un cilindru alergător cu ace lungi şi elastice, cari intră în adîncul garniturii tobei.
Pentru fibrele liberiene, la cari cardele âu garnituri cu ace formate din plăci subfiri de lemn cu ace înfipte înclinat, unghiul de cardare e egal cu unghiul constructiv, acele fiind rigide. Mărimea unghiului de cardare,e diferită.la fiecare organ de lucru, şi anume: 70° la tobă, 40° la cilindrele lucrătoare, 35° la cilindrele înforcătoare şi la cele perietoare. Sin. Dărăcire, Dărăcit.
6. coeficienfi de Ind..text. V. sub Cardare, indici de~.
Cardare, eficientă de ^
499
Cardare, indici de ~
1.	~f eficientă de	Ind, text. V, sub Cardare, indici de
2> grad de Ind. text. V. sub Cardare, indici de ^.
3,	indici de Inds text.: Indici cari, în funcfiune de anumifi parametri luafi în considerafie, sînf folosifi pentru caracterizarea operafiei de cardare.
Aceşti indici sînt: intensitatea cardării, gradul cardării, numărul de cardări, indicele de încărcare, coeficientul de repartizare, coeficientul complexităţii cardării, coeficientul acfiunilor posibile, coeficientul de preluare, numărul mediu de cicluri de cardare, coeficientul eficienfei cardării, etc.
Intensifatea cardării (S) se exprimă prin raportul dintre o caracteristică a materialului fibros de pe toba cardei (de ex. numărul metric al stratului de material, vitesa periferică a tobei, etc.) fafă de aceeaşi caracteristică a materialului fibros alimen-taf. Astfel:	vŢr 100
\Na ?! ^'ioo-p'	_
unde: NT e numărul metric al stratului de material fibros de pe garnitura de ace a tobei; N A e numărul metric ai stratului alimentat de cilindrele alimentatoare; VT (m/min) e vitesa periferică a tobei; VA e vitesa periferică a cilindrelor alimentatoare; p e procentul de pierderi de material fibros sub cilindrul rupător, care e zero în cazul cînd carda nu are cilindru rupător.
Gradul cardării se exprimă prin numărul metric al stratului de material fibros repartizat pe garnitura de ace a tobei, adică
Vt 100	Ar _a? i	100
sau Nţ — Na*JLq*
nt=na<
VA 100-p
100-p
Lq fiind laminajul dintre tobă şi cilindrele lucrătoare.
Numărul de cardări arată cîte rotafii face toba în timp ce se alini 3ntează un strat de material fibros cu lungimea de 1 cm, adică
n =
h
n—----—_
K =
seama şi
K=-
Pz. (g)
vL
^Ţr*
încărcarea cu material
suprafafa cilindrului lucrător; VL (m/min) e vitesa periferică a cilindrului lucrător.
Valoarea maximă a coeficientului de repartizare e 0,5 deoarece, dacă pe cilindrul lucrător frece o cantitate a mai mare decît canlitatea p rămasă pe garnitura tobei, repartizarea materialului fibros pe cele două organe e aceeaşi, dar formula se inversează
unde: nc e numărul de cardări; nT (rot/min) e turafia tobei; DT (m) e diametrul tobei»
Indicele de încărcare (cxq) arată cantitatea de material fibros preluată de pe organul care precedă toba şi e repartizată pe un metru pătrat din suprafafa garniturii de ace a tobei, adică
Q 100 a°~ VT-B-t ' 100—p ’ unde: Q (g) e cantitatea de material	fibros	alimentată în	timpul	t
(min); B (m) e lăfimea stratului	de	fibre	de pe tobă.
Coeficientul de repartizare Kr), care la cardele cu grupuri cardatoare, formate dintr-un cilindru lucrător şi unul alimentator, e raportul dintre cantitatea de material fibros preluată de cilindrul lucrător de pe 1 m2 de suprafafă a tobei şi cantitatea de material fibros adus în zona	grupului	cardator pe	1	m2	de
suprafafă a tobei. Astfel ^	|3
a + p
de procentul de pierderi p1 prin
P
a + p
La cardele de cîlfi de in, de cînepă şi iută, penfru coeficientul de repartizare se foloseşte formula empirică
/fr=0,88—250 vl + 2 ,\8Vt' iar pentru cardele de lînă, formula
£,, = 0,17 + 9Q ^
Coeficientul complexităţii cardării fine seamă şi de faptul că, în timp ce se produce separarea în a şi P în zona de cardare, materialul e supus acfiunii reciproce a acelor garniturilor cilindrului lucrător şi a tobei (deci o dublă acfiune la fiecare grup cardator). Astfel
K =-23
rrt
a p
pentru p<a şi
K =
2	a a+p
pentru a<p.
Coeficientul acfiunilor posibile (Kap) arată numărul de acţiuni între un ac de pe tobă şi un ac de pe cilindrul lucrător cari Se pot exercita asupra unui gram de material fibros, deci _(Vt-Vl) AT-A,-nL “fi	(a	+	p) VT
unde; AT e numărul de ace de pe 1 m2 de suprafaţă a garniturii tobei; A\ e numărul de rînduri de ace observate pe arcul de pe cilindrul lucrător, în zona de cardare; nL e numărul de grupuri
cardatoare pe o tobă.
La cardele cu lineale, coeficientul acfiunilor posibile are expresia:
(Vt±VJAt-A1
■l • nl
a -
şi, dacă se fine deşeuri, rezultă
'a (1-0,01 0') + P'
unde: a (g) e încărcarea pe 1 m2 de garnitură a tobei înainte şi după fiecare grup cardator, incluziv materialul nou alimentat şi materialul remanent pe 1 m2 din suprafafa tobei după preluarea de către cilindrul perietor; p (g) e cantitatea de material fibros trecută pe cilindrul lucrător, de pe 1 m2 din supra^ fafa tobei, care se determină cu formula
în care Al e numărul de şiruri de ace cari se observă în secfiunea transversală a unui lineal; Yiţ e numărul de lineale active (în contact cu toba).
Coeficientul de preluare (Kp) arată cîte ace de pe cilindrul lucrător preiau un gram de material fibros de pe tobă, adică
al
Kp~K‘
unde Al e numărul de ace de pe 1 m2 din suprafafa garniturii cilindrului lucrător,
Numărul mediu de cicluri de cardare efectuate de toate grupurile cardatoare de fa o cardă se exprimă prin relaţia:.
i-n ]£ .
T^r
*5=1
fibros, pe 1 m2 din
unde: ncc e numărul de cicluri de cardare efectuate la cele n. grupuri cardatoare ale cardei; Kri e coeficientul de repartizare-Ia un grup cardator.
Cardare, intensitate, de
500
Cardă
Numărul de cicluri de cardare la un singur grup cardator e
unde: dacă j3 = 0, nCj = 0; dacă a = 0, nCi = oo; dacă (3 = a, nc — 1 (cazul unui schimb perfect de material).
Coeficientul eficienţei cardării (Ec) unui sortiment de carde are expresia
unde: '£zc (mm) e suma lungimilor zonelor de cardare la întregul sortiment; l (mm) e lungimea sortimentului.
Lungimea unei zone de cardare (zc) între cilindrul lucrător şi tobă se calculează cu formula
-.Z)r-Z)t (1,2-1)
Z< V dt+dl
în care DT şi DL (mm) sînf diametrul tobei şi al cilindrului lucrător, e (mm) fiind ecartamentul dintre tobă şi cilindrul lucrător. Lungimea zonelor de cardare la sortimentele de carde de lînă variază între 25 şi 32 mm, iar eficienta cardării e de 2f5*"5% şi arată cît din lungimea sortimentului e folosită penfru cardarea propriu-zisă.
î. intensitate de Ind. fexf. V. sub Cardare, indici
ds
2. Cardă, pl. carde. Ind. text.: Maşină folosită în filatură pentru cardarea materialelor fibroase cari, în general, au fost sjjpuse în prealabil trecerea prin cardă a materialului fibros se obfin destrămarea lui pînă la separarea în fibre individuale,îndepărtarea restului de impurităfi şi a unei părfi din fibrele prea scurte, om ogeneiza re a structurală, paralelizarea aproximativă a fibrelor şi repartizarea,lor pe toată lăfimea maşinii sub forma unui văl; după tipul şi rolul cardei, vălul pbate fi concentrat sub formă de bandă ori de pătură, sau poate fi divizat în numeroase fîşii paralele subţiate..	.
Carde le pot cuprinde: echipamente pentru alimentare, cu suluri (formate din pătura de material, înfăşurată) sau cu lăzi alimentatoare; cilindre rupătoare (numite şi brizoare), cari destramă pătura în smocuri; tobe rotative cu ace (numite tobe principale), în jurul cărora se găsesc, lineale cu ace sau grupuri cardatoare cu ace (acfică grupuri de cîte două cilindre cu ace), între cari se cardează pătura la trecerea ei printre ace; cilindre fugătoare (numite şi alergătoare sau yolanturi), cari aduc
fibrele la vîrful âcelor; cilindre periefoare (numite Jfdoffere”), cu un pieptene oscilant care desprinde fibrele sub formă de văl; aparate divizoare ale vălului în fîşii şi aparate de torsionare falsă; echipamente de Înfăşurare, cu suluri înfăşurătoare sau căni. La cardele cu grupuri cardatoare, fiecare grup e format dintr-un cilindru lucrător şi un cilindru întorcător, ultimul fiind folosit pentru a readuce materialul de pe cilindrul lucrător pe tobă. Toba şi linealele, respectiv toba şi cilindrele lucrătoare, cari sînt organele active principale ale cardei şi între cari se produce cardarea, sînt îmbrăcate cu garnituri cu ace (v.); de asemenea şi alte cilindre ale maşinii, de exemplu cilindrul rupător, întorcător, alergător sau perietor, au garnituri cu ace sau cu dinfi.
în general, cardele se clasifică după caracteristicile constructive, şi anume: carde cu lineale, pentru bumbac, celofibră sau vigonie; carde cu cilindre, pentru lînă cardafă sau piepfe-nată, pentru vigonie, in cînepă, sau iută. — Cardele cu lineale au un capac constituit din mai multe lineale, situat deasupra tobei cu ace, iar la unele tipuri recente, lateral şi dedesubt. Linealele, paralele între ele şi paralele cu genera-toarea tobei, sînt prinse la capete cu cîte un lanf, formînd un lanf fără fine, numit capac sau pălărie umblătoare (v. şi sub Capac de cardă). Garnitura cu ace a linealului e o fîşie îngustă, întinsă de-a lungul acestuia.— Cardele cu cilindre au cîteva grupuri cardatoare, formate din cîte un cilindru lucrător şi un cilindru întorcător, situate deasupra tobei sau dedesubtul acesteia (de ex. Ja cardele pentru fibre liberiene). Cilindrul lucrător are vitesa periferică foarte mică.
După natura materialului fibros supus cardării, se deosebesc:
Car da de b um bac: Cardă cu capac cu lineale, ale cărei organe principale de lucru sînt o tobă cu ace, cilindrul rupător şi cilindrul perietor cu pieptene oscilant şi capacul cu lineale (v.fig. I).
Bumbacul e a-limentat sub formă de pătură înfăşurată în sul, produs prin operafii anterioare de destrămare, amestecare şi curăfire. Destrămarea (fărîmifarea) în smocuri a păturii de bumbac e efectuată de cilindrul rupător (bri -Zor), care are o garnitură de sîrmă cu dinfi de ferestrău; sub cilindrul rupă-for sînt unu sau două cufite şi un grătar, prin care se separă impurităţile azvîrlite de forfa centrifugă. Cardarea propriu-zisă se efectuează între âcele garniturii tobei, orientate în sensul ei de mişcare, şi âcele garniturilor linealelor., orientate în sens opus. Linealele (cari formează un lanf fără fine) se mişcă încet înfr-un sens sau în altul, cu mai pufin decît 100 mm pe minut, astfel încît fiecare lineal părăseşte succesiv zona de cardare, penfru a fi curăfit de fibrele scurte şi de impurităfi le rămase în fundul garniturii; la o cardă obişnuită sînt aproximativ 80---110, lineale, din cari circa 40% sînt active simultan.
operafii lor de destrămare şi de curăfire. La
/. Cardă de bumbac.
1) cilindru desfăşurător; 2) masă de alimentare; 3) cilindru alimentator; 4) cilindru rupător (br'izor); 5) tobă; 6) capac cu lineale; 7) cilindru perietor; 8) pieptene oscilant desprinzător; 9) dispozitiv de condensare a vălului în bandă; 10) cilindru presător; 11) dispozitiv de debitat în cană; 12) cană.
Cardă
501
Carcţa
De la tobă, materialul fibros frece la cilindrul perietor („doffer"), de pe care un pieptene oscilant (cu 1200**2400 de oscilafii pe minut) îl desiprinde sub forma unui văl fin care, concentrat în formă de bandă, e presat şi apoi e depus în spire regulate într-o cană cilindrică rotativă (cu mişcare înceată de rotafie).
în general e suficientă o singură trecere a bumbacului prin cardă, deoarece schimbul de fibre dintre tobă şi lineale se face de mai multe ori. Cantitatea de fibre extrase pe lineale se reglează prin pozifia cufitului din fafă, dinspre ieşire.
Pătura alimentată are 300--5Q0 g/m, iar banda debitată are 3—5 g/m; laminajul (subfierea) e în general de 80—140. Producfia cardei e de 3*-* 10 kg/h, fiind mai mică la prelucrarea bumbacului fin cu fibre lungi, destinat firelor subfiri de calitate superioară.
Carda de bumbac e folosită şi pentru celofibră, în condifii corespunzătoare.
Carda de in, de cînepă şi de iută: Fiecare dintre cardele cu cilindre ale unui grup de două carde succesive, dintre cari una e preliminară şi cealaltă e finisoare (fină).
Carda preliminară (v. fig. II) are două perechi de grupuri cardatoare, la cari cilindrul lucrător are diametrul mai mic decît
II. Schema unei carde preliminare pentru fibre liberiene. î) pînză alimentatoare; 2) cilindre alimentatoare; 3) cilindru alimentator prir.-cipai; 4) tobă principală; 5,5') cilindre lucrătoare; 6, 6') cilindre întorcătoare; 7, 7') cilindre de susfinere; 8) cilindru perietor; 9) cilindre desprinzâtoare; 10) pînză debitoare; 11) pîlnie de condensare a vălului desprins de pe perie-tor, la o cardă de iută; 12) cilindre presăioare ale benzii, la carda de iută.
cilindrul întorcător. Toba cu ace, care se roteşte în sensul mişcării materialului, are grupurile cardatoare situate deasupra; pentru ca fibrele să nu cadă, sub fiecare grup cardator se găseşte cîte un cilindru neted de tablă, pentru susfinerea fibrelor.
lll. Cardă finisoare (fină) pentru in şi cînepă. l)cutia lăzii alimentatoare; 2) pînză urcătoare cu cuie; 3) cufit oscHanf egalizator; 4) cufit oscilant desprinzător; 5) cutia cîntaruiui automat; 6) masă alimentatoare fară fine; 7) cilindre alimentatoare; 8) tobă principală; 9) grupuri cardatoare formate din cilindrul lucrător şi din cilindrul întorcător; 10) cilindre perietoare; H) cufite oscilante desprinzâtoare; 12) cilindre calandroare; 13) cilindrele trenului de laminat; 14) cilindre debitoare la cană;/!5) cană; 16) dispozitiv îndesător.
La cardele de fibre liberiene, garniturile de ace sînt plăci curbate de lemn tare, în cari sînt înfipte ace, cu înclinarea de 35-70° (după felul organului de lucru). — Carda penfru cîlji
de in şi de cînepă e alimentată. manual, iar materialul e:idebitat neregulat. — Carda pentru iută e alimentată de asemenea manual, prin aşezarea pe masa alimentatoare a unor cantităfi anumite de iută (la intervale, indicate pe un cadran de acul unui mecanism de ceasornic)x iar debitarea se face prin concentrarea vălului sub formă de bandă, care după ce e presată e depusă în căni (cu secfiune circulară sau dreptunghiulară).
Uneori benzile de la carda preliminară trec într-o maşină specială, în care sînt reunite cîte şase sau opt, şi înfăşurate în suluri înguste, fiind apoi alăturate cîte două suluri a opt benzi sau cîte trei suluri a şase benzi, pentru alimentarea cardei finisoare.
Carda finiioare pentru cîlţi de in şi de cînepă (v. fig. lll) are 6—8 grupuri cardatoare în jurul tobei şi două cilindre perietoare situate deasupra mesei de alimentare. De Ia fiecare cilindru perietor, vălul e separat în trei fîşii, cari sînt concentrate în bandă şi presate; benzile superioare se reunesc cu cele inferioare respective, rezultînd trei benzi cari sînt conduse printr-un tren de laminare cu cîmp de ace şi condensate înir-o singură bandă, depusă în cană. Această cardă e alimentată de la carda preliminară, printr-o ladă alimentatoare.
Carda finisoare pentru iută (v. fig. /V) are 3***6 grupuri cardatoare în jurul tobei şi, obişnuit, un singur cilindru
IV. Carda finisoare (fină) penfru iută.
1) căni penfru depunerea benzii; 2) masă alimentatoare fără fine; 3) cilindre alimentatoare; 4) tobă cu ace; 5) cilindre lucrătoare; 6) cilindre întorcătoare; 7) cilindru perietor; 8) cilindre desprinzâtoare; 9) cilindre calandroare;
10) cilindre debitoare la cană; 11) cilindre susţinătoare.
perietor. De la acest cilindru se obfine o bandă, care după presare e depusă în cană direct, lipsind trenul de laminare. Această cardă e alimentată, prin alăturarea a 8—12 benzi, din cănile de la carda preliminară.
în unele filaturi de fire groase de cînepă, cardele sînt de tipul celor pentru iută, iar în unele filaturi de iută, cardele sînt de tipul celor pentru cîlfi de in şi de cînepă.
Carda de vigonie: Cardă cu capac cu lineale (tip Schorsch-Rieter), asemănătoare celei de bumbac, cu deosebirea că la alimentare mai are un cărucior cu cilindre rupătoare, iar la debitare are numai un aparat de divizare a vălului.
Căruciorul are mişcare alternativă, sensul de alimentare fiind transversal, iar cilindrele rupătoare destramă pătura în smocuri, de pe sulul alimentat. După ce materialul cardat înfre âcele tobei şi ale linealelor capacului trece de la tobă la cilindrul perietor, vălul desprins de pe acest cilindru e împărfitln benzi (fîşii) înguste şi paralele, cu ajutorul unui aparat divizor cu cureluşe. Apoi benzile sînt condensate prin sucire, între manşoane de torsiune falsă, şi înfăşurate pe suluri de lemn, sub formă de bobine în cruce (cu cari şe alimentează maşinile de filat).
Cardă
502
Cardă
Pentru vigonie se folosesc obişnuit sortimente de carde pentru lînă cardată.
Car da de lînă c a r d a t ă: Fiecare dintre cardele cu cilindre ale unui agregat sau ale unui sortiment, acesta avînd o ladă alimentatoare (cu cîntar), două sau trei carde şi un aparat
şi carda finisoare. Fiecare cardă are cilindru rupător, tobă cu ace (toba principală), cîteva grupuri cardatoare, cilindru alergător (numit şi cilindru volant sau fugătcr) şi cilindru perietor (doffer) cu pieptene oscilant; uneori, la carda destrămătoare există un avant-tren, constituit dintr-o tobă cu două sau cu trei
V. Sortiment automat^de treS carde penfru iîna cardată.
а)	cardă desfrămăfoare (carda I); b) cardă intermediară (carda II); c) cardă finisoare (carda III); /) cufia lăzii de alimentare; 2) masa din fundul lăzii; 3) pînză urcătoare cu cule; 4) pieptene egalizator; 4') pieptene desprlnzăfor; 5) cutia cînfarului automat;
б)	masă alimentatoare; 7) cilindre alimentatoare cu cilindrufrupăfor; 8) toba avanf--. trenului; 9) cilindru fransmifător; 10), 10’), 10") toba cu ace (tamburul principal); 11), IV), 11”) cilindre lucrătoare; 12), 12'), 12") cU iindre întorcafoare; 13), 13!), 13") cilindre alergătoare; 14) cilindru perietor; 15), 16) pîn-zele fără fine ale primului transportor automat; 17) cilindrul rupător al cardei intermediare; 18-“22) transportor automat;
23)	cilindrul rupător al cardei finisoare;
24)	cilindre cu şaibe ale aparatului divizor;
25)	cureluşele aparatului divizor; 26) man-şoanele trecătoare pentru torsionare falsă; 27) cilindre înfăşurăfoare; 28) bobine cu
prefort.
divizor (cu cureluşe). Agregatul de carde e un sortiment echipat cu transportoare automate, cari duc materialul de la o cardă la alta.
La un sortiment de trei carde (v. fig. V a***c), dispuse în serie sau în paralel, respectiv la un agregat cu trei carde, se deosebesc: carda destrămătoare, carda intermediară (mijlocie)
grupuri de cilindre lucrătoare-întorcătoare, cu garnitură cu dinţi de ferestrău, care efectueazâ o destrămare preliminară.
Materialul fibros depus pe masa alimentatoare trece la sulurile alimentatoare, de pe cari e preluat şi fărîmiţat în smocuri de cilindrul rupător al cardei destrămătoare (v. fig. V a).
ir
Gardă
503
Carda
Toba cu ace a acestei carde, care se roteşte în sensul mişcării materialului, are 4--8 grupuri cardatoare, situate deasupra tobei. Cilindrul alergător (volant sau fugător) are o garnitură cu ace fine şi lungi (elastice), cari intră în garnitura tobei pe o adîncime de 0,6*"1,5 mm, pentru a scoate fibrele la vîrful acelor, ca să fie uşor preluate de cilindrul perietor (doffer); de pe acest cilindru, fibrele sînt desprinse de un pieptene oscilant (cu 800"1400 de oscilafii pe minut), sub forma unui văl fin.
fibrelor. Ecartamentele dintre tobă şi cilindrele întorcătoare, în zonele de cardare, sînt din ce în ce mai mici, de la primul la ultimul grup cardator al aceleiaşi carde şi de la o cardă Ia cea următoare, astfel încît materialul fibros e din ce în ce mai bine destrămat şi curăfit de la prima la ultimă cardă.
Turafiile tobei şi ale cilindrului perietor cresc de la o cardă Ia alta, iar turafia cilindrelor lucrătoare scade de la o cardă la alta şi de la primul la ultimul grup cardator al aceleiaşi
VI. Aparatul Marfin pentru formarea şi înfăşurarea păfuril la carda mijlocie. I) pînză fără fine, cu lungime anumifă; 2) cufit de tăiere a păturii; 3) sul cu păfura înfăşurată.
Apoi vălul e înfăşurat pe o tobă, formîndu-se o pătură. — Trecerea acestei pături la carda intermediară şi la cărda finisoare (v. fig. V b, c) se realizează manual sau mecanizat. Dacă alimentarea e manuală, materialul fibros care iese din carda intermediară e transformat în pătură la un aparat Martin (care are o pînză fără fine cu lungimea de 10—12 m), pătură care are pe o lungime determinată o greutate corespunzătoare finefei firelor cari vor fi filate (v. fig. VI). — După ieşirea din carda finisoare, pătura trece în aparatul divizor (cu şaibe sau cu
V/l. Aparat divizor cu cureluşe.
1) cilindru periefor; 2) pieptene oscilant desprinzăfor; 3) cilindre cu şaibe; 4) cureluşe; 5) manşoane trecătoare; 6) greble cu mişcare alternativă; 7) cilindre debitoare, înfăşurăfoare; 8) bobine cu pretori (valuri, beje).
carde. Laminajul la fiecare cardă variază între 20 şi 50, crescînd cu 15-"25% de la o cardă la cea următoare.
Producfia unui sortiment depinde atît de- numărul de cureluşe divizoare, care variază între 60--*180 (după fineţea firelor),
VIII. Sortiment de carde cu cîte două cilindre periefoare, penfru lînă f 1), 2) cilindre alergătoare; 3), 4) cilindre perietoare.
nuturi), în aparate de torsionare falsă (cu manşoane trecătoare) şi în dispozitive de înfăşurare în cruce a pretorturilor (v. fig. Vil).
La cardele succesive ale unui sortiment, garniturile de ace sînt din ce în ce mai fine, ele fiind în raport şi cu fineţea
cît şi de vitesa de debitare a cilindrelor înfaşurătoare şi de finefea pretortului înfăşurat.
Sortimentele se grupează după finefea lînii şi a firelor cari vor fi obfinute, şi anume; sortimente pentru lînuri cu fibre groase
Cardiazol
504
Cardioidală, recepţie ~
folosite la fire cu Nm 1”*6, peniru Imuri de finefe mijlocie folosite la fire cu Nm 12, pentru linuri fine folosite la fire cu Nm 8 “24, După modul de transport al materialului fibros între carde, se deosebesc: sortimente cu transport manual; sortimente semiautomate, de exemplu cu transport automat de la carda I la II şi manual, de la carda II la carda ll|; sortimente automate, numite agregate, cu transport automat între carde, al materialului fibros sub formă de bandă sau de pătură.
Există şi sortimente de carde la cari fiecare cardă are cîte două cilindre alergătoare şi două cilindre perietoare, pentru a obfine două văluri mai subjiri, necesare la producerea firelor fine. Producfia unei astfel de carde poate creşte cu 25—40% (v. fig. VIII).
Sortimentele de carde de lînă cardafă sînf folosite şi la prelucrarea celofibrei şi a vigoniei în fire groase, pufoase.
Carda de lînă pieptenată: Cardă cu cilindre, avînd două tobe în serie (cardă dublă), la care nu se schimbă sensul fibrelor la alimentare (v-. fig. IX).
Deoarece lîna pieptenată nu se carbonizează, impurităfi Ie vegetale (scaiefi, cornife, etc.) se înlătură cu ajutorul unor
4.	Cardiograf, pl. cardiografe. V. sub Cardiografie.
5.	Cardiografie. Gen.: înregistrarea mişcărilor muşchilor cardiaci prin măsurarea şi ridicarea oscilografică a curenfilor electrici produşi în cursul acestor mişcări, cum şi a impulsiilor audibile, cu ajutorul unor aparate numite cardiografe. Diagrama obfinută prin oscilografie se numeşte cardiogramă. Frecventele acestor mişcări sînt cuprinse înfre circa 20 şi 800 Hz. . *
6.	Cardiogramă, pl. cardiograme. V. sub Cardiografie.—
7.	Cardioid, condensor Fiz. V. sub Condensor.
8.	Cardioidală, recepţie Jele.: Recepfie directivă a undelor radioelectrice, realizată cu un colector de unde a cărui caracteristică de direefivitate în plan orizontal e o cardioidă (v. fig. /). Cîştigul maxim obfinut e de 6 dB; de obicei, însă, recepfia cardioidă se realizează nu în vederea acestui cîştig, ci pentru eliminarea unui perturbator (sursă de perfurbafii industriale, emisiune nedorită pe aceeaşi frecvenfă); în acest caz se dirijează către perturbator direcfia de recepfie minimă a colectorului de unde.
Cel mai simplu sistem (v, fig. lll a) e format dintr-o antenă verticală (cu caracteristică omnidireefională) şi dintr-un cadru
IX. Cardă dublă de lînă pieptenată.
0 ladă alimentatoare cu cîntar automat; 2) avant-tren cu una sau cu două tobe; 3) cilindre curăfltoare de scaiefi; 4) prima tobă principală; 5) cilindru lucrător; cilindru întorcător; 7) cilindru alergător; 8) cilindru perietor; 9) a doua tobă principală; 10) pieptene oscilant desprinzător; 11) dispozitiv de condensat vălul
în bandă şi de înfăşurat banda; 12) bobină în cruce.
H2 H2 H2 C—C—C
\
c—c-h2 h2
%
N—N
N—N
cilindre cu lamele pe generatoare, aşezate pe tobele avanf-trenului sau pe cilindre de scos scaiefi (dispozitiv Morell).
Vălul desprins de pe cilindrul perietor al ultimei tobe e concentrat sub formă de bandă şi înfăşurat în cruce pe o bobină.
Cardele cu o singură tobă principală sînt azi pufin folosite pentru cardarea lînii pieptenafe. Cardele de lînă pieptenată sînt folosife şi pentru prelucrarea celolînei, ale cărei fibre lungi sînt pieptenafe şi filate ca şi cele ale lînei pieptenafe.
1.	Cardiazol. Chim.: Pentamefilenfe-trazol. Combinafie organică întrebuinfată în medicină ca înlocuitor al preparatelor de camfor. E un excitant al sistemului nervos şi un stimulent al inimii.
2.	Cardinale, elemente Fiz.: Cele patru elemente cari definesc un sistem optic centrat. De obicei, acestea sînt cele două focare şi cele două puncte principale (sau, ceea ce este echivalent, cele două plane focale şi cele două plane principale).
3.	Cardinale, punefe. Asfr.: Direcfii le cari ajută la identificarea pozifiei unui punct de pe globul terestru şi cari, pentru un observator din acest punct, se determină cum urmează: planul orizontal al acelui loc e intersectat de planul meridianului după o linie dreaptă; pentru emisfera noastră, extremitatea acestei linii, pe care observatorul o are înaintea lui Ja amiazi, întoreînd spatele Soarelui, e nordul; către Soare e sudul; pe linia perpendiculară pe meridiană, în partea din care răsare Soarele, e estul, iar în partea opusă, vestul,
electromagnetic (v.) (cu caracteristică bidirecţională). Antena şi cadru! se cuplează inductiv, în serie, la circuitul de intrare
/. Caracteristica de directivitate cardioidală.
1)	caracteristica antenei verticale;
2)	caracteristica cadrului; 3) caracteristica rezultantă; 4) direcfia de recepfie nulă.
II. Caracteristică de directivitate a două direcfii de acumulare.
1)	caracteristica antenei verticale;
2)	caracteristica cadrului; 3) caracteristica rezultantă; 4) direcfii de acumulare.
în receptor, circuitul antenei permifînd varierea mărimii şi a fazei tensiunii induse pînă la egalitatea ei cu cea indusă de cadru.
Cardioidă
505
Carelaj perspectiv
în locul antenei verticale se poate folosi efectul de antenă al cadrului însuşi (v. fig. III b). Prin rotirea cadrului se realizează
III. Colector de unde penfru recepfie cardioidală.
a)	cu antenă verticală şl cadru; b) folosind efectul de antenă al cadrului;
1) cadru; 2) antenă; 3) spre receptor; 4) condensator de reglaj.
varierea direcţiei de recepfie minimă; rotirea cadrului se evită folosind două cadre fixe încrucişate cu o bobină mobilă de explorare (v. sub Cadru electromagnetic, şi sub Radiogonio-metrie).
Dacă trebuie eliminate două stafiuni, se dirijează cadrul după bisectoarea azimuturilor respective şi se reglează tensiunea indusă de antenă la o valoare diferită de a cadrului. Fie Eq tensiunea indusă de antenă şi E\ cos 0 cea indusă de cadru (0 fiind azimutul undei incidente); dacă Eq~E\, tensiunea totală are ecuafia E — Eq (1 + cos 0) a cardioidei şi se anulează pentru o singură valoare a azimutului 0 = Jt; dacă E^E\, ecuafia devine E — Eq-\-E\ cos 0 şi se anulează pentru două valori 0 = jt± arc cos Eq/E\ ale azimutului (v. fig. II).
î. Cardioidă, pl. cardioide. Geom,; Curbă concoidă (v.) a unui cerc, polul aparfinînd cercului, iar segmentul constant fiind egal cu diametrul cercului. Face parte dintre curbele numite melci Pascal (v.)
(v. fig.).
Curba poate fi obfinută şi ca epi-ciclojdă a cercului cu diametrul 2 a, cercul mobil avînd de asemenea diametru! 2 a, cum şi ca transformată prin inversiune a unei parabole, polul inversiunii fiind focarul parabolei. Acest punct are ca transformat punctul de înapoiere al cardioidei.
Ecuafia polară e
q = 2 a (i + cos 0), iar ecuafiile cartesiene, punctuală şi tangenfială, sînt, respectiv (x2+y2~2 ax)2 —A a2 (x2-jry2) = 0,
21 a2 (u2-^	—	4	(au\ + ^3)3= 0.
E	o	cuartică bicirculară, de clasa a	treia, avînd	un punct de
înapoiere	real în pol şi o tangentă	dublă x + a/2 = 0.
. Curba, admite şi reprezentarea parametrică
_ 4 a(1 -t2)	_	/ 8 at
x- (i >-î-0- ' y~	(i+«2)2
Evoluta cardioidei e de asemenea o cardioidă. » Lungimea arcului curbei e
a . 0
$ = 8 a sin —	;
deci lungimea totală e egală cu 16 a*
Ecuafia intrinsecă e:
S2+9R2 = 64a2.
Diacaustica (v.) unui cerc pentru raze emanate de un punct al său e o cardioidă.
’ Caustica prin reflexiune a cardioidei penfru un izvor luminos situat îrr punctul de înapoiere e o epicicloidă cu două puncte de înapoiere.	-	:
2.	Cardiola. Paleont.: Lamelibranhiat cu dentiţie de tip criptodont. Are cochilia asemănătoare cu cochilia de Cardium, ovală, cu umbone proeminent, cu coaste radiare şi concentrice.
E importanfă ca fosilă caracteristică pentru Silurian şi Devonian.
s. Cardiovasculare, sing. cardiovascular.Farm.: Medicamente cari acţionează asupra inimii sau asupra muşchilor sistemului vascular, modificînd ritmul şi debitul cardiac, şi distribuţia sîngelui în organism. Există şi alte medicamente cu acfiune asupra sisr ternului nervos vegetativ (v. Simpaficomimetice şi Parasimpatico-mimefice), sau asupra sistemului nervos central, cari pot produce unele dintre aceste efecte, — dar se obişnuieşte sa sa considere medicamente cardiovasculare numai cele cari acfionează direct asupra muşchiului inimii sau asupra vaselor sangvine.
Uns le dintre acestea au o acţiune stimu lentă asupra miocardului — ca glicozidele cardiace (digitala, strofantina) -— şi sînt folosite în stările de insuficienfă cardiacă, pentru mărirea puterii de contracfiune şi a travaliului inimii; altele, cum sînt chinidina şi procainamida, ău o acţiune depresivă asupra inimii şi sînt folosite în aritmiile cardiace. Tot în această clasă sînt încadrate şi unele medicamente cu acfiune hipotensivă sau vasodilafa-toare, cum sînt: alcaloizii din verâtrum (Protoveratrina), alcaloizii din Rauwolfia (Serpasil) şi esterii acidului azotic sau azotos (nitroglicerina, nitritul de etil, etc.).
4.	Cardîîa. Paleont.: Lamelibranhiat eterodont integripaliat, avînd scoica groasă, cu umbonele aproape de marginea anterioară. Pe suprafafă, cochilia prezintă coaste radiare, deseori solzoase şi asemănătoare cu cele de la unele specii de Cardium.
Are platoul cardinal masiv, cu dinfi cardinali oblici şi lungi. E foarte frecventă în formafiunile terfiare. Azi se cunosc circa 60 de specii. în fara noastră au fost identificate următoarele specii:	Cardita
Jouanneti Bast. din Tortonienul de la Minişşr Cardita franssylvanica. Cardita franssylvanica Horn din Miocenul	'
de la Lăpuş (Hunedoara). Sin. Venericardia.
5l Strate cu Stratigr. V. Sub Carnian.
6.	Cardium. Paleont.: Lamelibranhiat eterodont integripaliat avînd cochilia echivalvă, mult boltită şi cu coaste radiare. Ţîfîna e de tip lucinoid.
E una dintre fosilele caracteristice depozitelor sarmatice. Se cunosc peste 400 de specii fosile şi peste 200 de specii actuale.
în fara noastră sînt mai răspîndite speciile fosile: Cardium obsoletum Eichw., în depozitele sarmatice din Bâsinul Zarandului, şi Cardium fittoni d'Orb., în Sarmafianul Cardium fittoni. mijlociu din Moldova şi din Dobrogea.
7.	Cardo. Urb. V. sub Castru.
s. Cardox, pl. cardoxuri. M/ne. V. sub Cartuş metalic de abataj,	...
9.	Carelaj. Geod., Topog.: Sin. Caroiaj (v.).
io.	Carelaj perspectiv. Maţ: Carelaj care se trasează deasupra figurilor din geometral (în special a celor neregulate), pentru a Ie pune în perspectivă; el poate fi de front, deasupra lor. Carelajul se pune în perspectivă; apoi se desenează perspectiva figurii punct cu punct, în raport cu carelajul perspectiv, la nevoie prin interpolări de aproximafie, ca şi cum deformările de la un carelaj la altul ar fi lineare. Aproximaţiile
Carelozoon
506
Carenă, centru de ~
sînt cu atît mai precise, cu cît carelajul e mai des. Pentru punerea în perspectiva a înălţimilor, se completează tabloul, fie cu scara înălţimilor, fie cu un carelaj perspectiv într-un plan principal. Metoda se generalizează în axonomefria conică,
1.	Carelozoon. Paleonf.: Urme organice atribuite unui polipier tabulat (Carelozoon jafulicum), în calcarele doîomifice de vîrsfă algonkiană din Finlanda.
2,	Carenaj, pl. carenaje. Transp./ înveliş exterior profilat, care acoperă parjial sau total un obiect, destinat în special să reducă rezistenfă la înaintare a acestuia, cînd se găseşte în mişcare relativă fafă de un fluid. De aceea carenajul, spre deosebire de capote sau capotaje, nu trebuie să acopere obiectul în întregime, ci numai zona interesată; de asemenea, spre deosebire de carcase, nu are un rol funcfional în ansamblul în care e montat şi nu contribuie la rezistenfă mecanică a acestuia. Uneori carenajul e numai o prelungire a obiectului, dacă această profilare e suficientă penfru reducerea rezistenfei lă înaintare.
Exemple:
Carenajul aeronavei. Av.: Carenajul anumitor elemente ale unei areonave, care dirijează curentul de aer cînd aceasta e în zbor, astfel încît să se reducă rezistenfă aerodinamică. Se folosesc carenaje la motoare, la rofile neesca-mofabile, etc,
Carenajul unei rofi neescamofabile poate îmbrăca complet roata şi janta, formînd un pantalon profilat, sau numai spatele rofii, formînd o apărătoare terminală profilată,
C a r e n a j. d e locomotivă. C. {.: îmbrăcămintea de tablă de, ofel a locomotivei, dispusă astfel încît, prin crearea unei suprafefe exterioare continue de dirijare a curenfilor de aer, să se obfină o reducere a rezistenfei aerodinamice în timpul mersului cu vitese relativ mari (v > 100 km/h). Carenajul locomotivei poate fi parfial, dacă formează un profil aerodinamic numai pentru botul (par- f(CPj tea frontală), domul şi nisipami locomotivei, sau total, dacă acoperă şi părfile laterale ale locomotivei (incluziv mecanismul motor).
Rezistenfă aerului la o locomotivă în mers se calculează cu relafia;
Ra=K QV2, în care Q (m2) e aria secfiunii transversale a locomotivei,
V	(km/h) e vitesa locomotivei şi # = 0,002—0,005 e coeficientul de rezistenfă aerodinamică, şi anume ^ = 0,005—0,0045 pentru locomotive necarenate;
#	= 0,004—0,003 pentru locomotive cu carenaj parfial, şi A-= 0,0025—0,002 pentru loco-motive cu carenaj tofaL
Carenajul total al locomotivei prezintă dezavantajul că măreşte greutatea acesteia cu 1—3 t şi îngreunează controlul mecanismului motor în serviciu, dar asigură realizarea unei economii de consum de energie de 10—20% (v. fig.).
Carenaj de tren. C. f.: îmbrăcămintea de tablă de ofel a unui tren, care acoperă parfial sau total spafiile libere dintre vagoane, pentru a evitâ producerea vîrtejuri lor de aer în timpul mersului cu vitesă mare, ceea ce ar provoca creşterea rezistenfei pe care aerul o opune vehiculului în mers.
Trenurile automotoare rapide sînt echipate atît cu carenajul dintre vagoane, cît şi cu carenaje frontale sau de infrastructură;
I'(km/h)
Curba de variafie a consumului de energie în funcţiune de rezisfenja aarodlnamică la o locomofivă.
1) fără carenaj; 2) cu carenaj»
carenaje Ie de infrastructură, numite „şorţuri", sînt adausuri de tablă montate Ia partea inferioară a vehiculului, cari acoperă organele de rulare şi instalaţiile montate sub şasiu.
C a s e r o I ă. Av.; Carenaj în formă de suprafafă de revoluţie, care acoperă butucul şi picioarele palelor unei elice de avion, eventual şi mecanismul de variere a pasului elicei (dacă există). Caserola completează forma aerodinamică a botului fuzelajului sau a fuzouiui motorului. Sin. Carenajul elicei,
Carenajul elicei: Sin. Caserolă.
s. Carenare. 1. Transp.: Operaţia de îmbrăcare cu tablă (cu un carenaj) a suprafeţei exterioare a unui vehicul de mare vitesă, pentru reducerea rezistenţei pe care aerul o opune vehiculului în mers, datorită zonei de depresiune care se formează prin dezlipirea stratului limită de aer de pe suprafaţa vehiculului.
4.	Carenare. 2. Nav.: Totalitatea operaţiilor de curăfire (da depuneri vegetale şi animale) şi de piturare a carenei unei nave, după ce aceasta a fost scoasă din apă. Se efectuează, fie prin canarisirea navei, fie scofînd nava pe o plajă sau pe o cală (nave mici) ori andocînd-o (nave mari). Carena se curăţă cu raşchefe şi cu perii de sîrmă, piturîndu-se apoi cu un strat de pitură anficorozivă, peste care se depune un al doilea strat, de pitură antivegetală. După piturare, nava se lesă imediat la apă, deoarece în contact cu aerul pitura îşi pierde repede proprietăţile antivegetale.
5.	Carenă, pl. carene. 1. Nav.: Partea exterioară din corpul unui plutitor, care se găseşte sub linia de plutire. în construcţiile navale, carena e partea cea mai importantă din corpul navei; în funcfiune de carenă se stabilesc dimensiunile principale ale navei, cum şi caracteristicile de stabilitate, deplasament, vitesă, etc.
Linia de plutire care determină carena nefiind o linie fixă (deoarece variază cu poziţia pianului diametral sau transversal al plutitorului fafă de verticală şi în raport cu valoarea imersiunii) se obfin o infinitate de carene. Sin. Operă vie.
Se deosebesc:
Carene drepte, obfinute prin variafia imersiunii, planul diametral şi cel transversal fiind verticale şi deci pianul de plutire orizontal, nava fiind considerată în stare de plutire normala.
Carene înclinate, obfinute prin variafia unghiului de înclinare al navei, şi anume: carene Înclinate transversal, cînd planul diametral e înclinat fafă de verticală, şi carene înclinate longitudinal, cînd planul transversal e înclinat fafă de verticală.
Prin variafia imersiunii şi a unghiului de înclinare se mai deosebesc:
Isocarene pantocline, obfinute prin variafia unghiului de înclinare, Ia volum constant; forma carenei variază la diferitele pozifii înclinate ale navei.
Pantocarene isocline, obfinute prin variafia volumului de carenă, lă înclinaţie constantă.
Pantocarene pantocline, obţinute prin variaţia atît a volumului de carenă, cît şi a unghiului de înclinare,
Carene isobafe, cari sînf carene cu imersiuni medii egale.
Carene panfobate, cari sînt carene cu imersiune variabilă.
6.	centru de Nav.: Centrul de greutate al volumului de carenă, reprezentînd punctul de aplicaţie al rezultantei presiunii apei asupra suprafeţei de carenă,
La carenele drepte, suprafaţa carenei fiind simetrică în raport cu planul diametral al navei, centrul de carenă e situat în acest plan. Stabilirea coordonatelor centrului de carenă se face prin metodele de calcul de carene drepte, pentru diferite imersiuni, după care se trasează curbele coordonatelor centrelor de carenă în funcţiune de imersiunea navei. Pentru verificări aproximative (cînd nu sînt stabilite aceste curbe), se poate considera centru de carenă în planul secţiunii maestre
Carenă nuda
507
Carenă, suprafafă de ~
carsnei, a e coefi-e imersiunea cores-
centru! de carenă se
(abscisa zero), ordonata calcu!îndu-se cu formule aproximative ca, de exemplu;
2 = —?—. T c 1+6/a	'	•
în care 5e coeficientul de finefe total cientul de finefe al liniei de plutire şi punzăfoare,
Pentru diferite înclinări ale navei, deplasează şi descrie o suprafafă închisă, numită suprafafa centrelor de carenă.
Pentru înclinările înfr-un plan determinat,, centrul de carenă descrie o curbă în spsfiu a cărei proiecţie pe planul de înclinare e curba C (v, fig, IV sub Carenă, suprafafa centrelor de ~)« Pentru înclinările isocarene (unghiul de înclinare fiind foarte mic.), centrul de carenă sb deplasează din pozifia inifială C în pozifia înclinată C\, dreapta CC* devine tangentă la curba C, iar direcfia forfei de susţinere e normală la curba C (v. fig.). Considerînd unghiul de înclinare a foarte mic, normalele în punctele C şi Ci se întîlnesc într-un punct M — numit met a centru — care e centru! de curbură a! curbei C penfru punctul considerat şi care, după planele în cari se produce înclinarea, se numeşte metacentru transversal sau metacentru longitudinal. Raza de curbură MC, numită rază metacentrică, se notează cu r (raza metacentrică transversală) şi cu R(raza metacentrică longitudinală).
Pentru carenele înclinate, sub unghiuri diferite, centrele de carenă
(caşi volumul carenelor) se calculează prin metode de aproximaţie, cum sînt; metoda Bonjean, metoda Biondi, Benjamin-Spence, Doyere, Daymard, Leparmentier, efc.
1.	^ nudă. Nav.: Carena simplă a unei nave, — fără a lua în consideraţie prelungirile (etrava, efamboul, chilă masivă, fuburile-efambou, chilele ds ruliu, etc,), cari se numesc apendicele carenei.
2.'	suprafafa centrelor de Nav.: Locul geometric ăl centrelor de carenă, corespunzător unor suprafeţe de plutire isocarene. Fiecărui deplasament constant (determinat de suprafeţele de plutire isocarene corespunzătoare) îi corespunde o suprafaţă a centrelor de carenă.
Reprezentarea curbei centrelor de carenă, la înclinări isocarene, AB) Ijnie de plutire normală (inifială); C) centru de carenă; a) unghi de înclinare; /VI) metacentru; (C) curba centrelor de )ă; r) raza metacentrică transversală.
Proprietăţile principale ale suprafsţei centrelor de carenă sînt următoarele: planul tangent într-un punct al suprafefei, care e centrul de carenă corespunzător unei anumite linii de plutire, e paralel cu această linie de plutire; suprafafa centrelor de carenă e convexă şi închisă,
Pentru obţinerea elementelor şi penfru trasarea secţiunii suprafeţei centrelor de carenă trebuie determinate coordonatele transversale z şi x ale centrului de carenă C, pentru un deplasament anumit D, căruia îi corespund linia de plutire FL (înclinată cu un unghi a) şi o imersiune dată / (v, fig. la). Pentru aceasta, într-un sistem de axe de coordonate se ia ca abscisă deplasamentul D (pe axa BB), iar ca ordonate, mărimile i, z şi x (v. fig. I h); aceasiă operaţie se repetă pentru datele corespunzătoare tuturor poziţiilor şi înclinărilor, obţinîndu-se astfel cîte un fascicul de curbe pantocarene P (carene de aceeaşi asietă şi de diferife deplasamente), pantocline Z (carene cu diferite asiete) şi pante-
bate X (carene de diferite v \ »	|	/U5*
imersiuni) (v. fig. / c),	Y\\\|	|	I/A , .
Avînd ca abscise deplasa- -	\\\	•	//
mentele, curbele (P), sau ca ordonate imersiuni le /; curbeleZdau ca ordonate corespunzătoare înălţimile z de la linia de bază BB a centrelor de carenă, iar curbele X dau ca ordon afe distantele x de la planul diametral al navei.
Din sistemul de curbe P, Z şi X din fig. I c se obţin deci punctele (c) ale suprafeţei centrelor de carenă corespunzătoare unui deplasament dat, cari permit trasarea curbei (C), adică a secţiunii produse de infersecţiunea planului transversal de înclinări cu suprafafa centrelor de carenă (v. fig. II).
3.	suprafafă de Nav.: Suprafafa udată a corpului
navei, pînă ia linia de plutire. Această suprafaţă e în generai
o	suprafaţă curbă complexă; la unele nave tehnice (de ex. pontoane de docuri plutitoare, de macarale plutitoare, etc,), suprafaţa carenei poate fi paralelepipedica.
Aria A (m2) a suprafeţei de carenă se determină, în majoritatea cazurilor, cu ajuforu! formulelor empirice, penfru diversele clase şi tipuri de nave. Ca formulă generală se foloseşte relaţia:
V
A~ \J LT+ = '
Curba de intersecfiune (C) a suprafefei centrelor de carenă cu planul transversal de înclinare.
/. Trasarea curbelor centrelor de carenă ale pantocarenefor pantocline.
a)	indicarea coordonatelor x şi z ale unui centru de carenă corespunzătoare	unui unghi de	înclinare (a), la deplasamentul corespunzător unui pescaj	dat (/);
b)	curbele P, Z	şi X, corespunzătoare coordonatelor x, z, i; c) familiile de	curbe P, Z, X	la diferitele înclinări; FL) Iinia de plutire corespunzătoare	unghiului de înclinare	(a) şi pescajului (/); C) centru de carenă; i) pescaj; a) unghi	de înclinare; D) deplasament; P) curbă panfocarenă; Z) curbă pantoclină;	X) curbă
pantobafă; m), r), n) punctele de intersecfiune a	curbelor P, Z	şi X cu planul transversal de înclinare.
Carenă, volum de ^
508
Carldă
Penfru navele de suprafafă, una dinfre formulele empirice care dă rezultafe safisfăcăfoare e:
A = L (1,36 T+ 1,13 6 B), iar pentru navele maritime şi fluviale cu forme fine, aria suprafefei udate poate fi calculată cu formula:
/i = 3,44
în care V (m3) e volumul carenei, L (m), B (m) şi T (m) sînt dimensiunile principale (lungimea, lăfimea şi pescajul) ale navei, 8 e coeficientul total de finefe al carenei (v.) şi (3 e coeficientul de finefe al cuplului maestru.
Valorile aproximative obfinute cu aceste formule satisfac necesităţile practice în consfrucfiile navale. Pentru o determinare mai precisă a ariei suprafefei de carenă se măsoară conturele porţiunilor imerse ale cuplelor, infegrîndu-le apoi pe lungimea navei, utilizînd în general metoda trapezelor. Sin. Suprafafă udată.
î. volum de Nav.: Volumul limitat de suprafafa carenei, reprezenfînd volumul de apă dezlocuit de plutitor. Acest volum se determină din condifia de echiHbru al plulifo-rului, exprimată prin relafia:
V = D/*[	[m3]r
în care D e greutatea plutitorului sau deplasamentul navei şi
Y	e densitatea lichidului.
Penfru aplicafiile practice în consfrucfiile navale şi în navigafie e necesar să se calculeze volumul carenei şi elementele sale caracteristice (centrul de carenă, suprafaţa şi momentul de inerfie al liniei de plutire, razele metacenfrice, etc.). Calculele respective se fac asupra planelor de forme ale navei. Deoarece suprafefele şi volumele de calculat nu pot fi exprimate prin formule analitice, integrabile, calculul lor se face prin metode aproximative satisfăcătoare. — Pentru calculul carenelor drepte se folosesc: metoda Bezout sau a trapezelor (cel mai mult folosită, fiind cea mai simplă), metoda Simpson sau parabolică, metoda Cebîşef. Calculul se efectuează peniru i*n număr dat de plutiri ale navei, după care se trasează diagrama calculelor de carene drepte, din care se obfin, penfru orice imersiune, volumul carenei, coordonatele centrului de carenă, momentele de inerfie ale liniilor de apă, razele metacentrice, etc. — Pentru carenele înclinate transversal şi penfru cele înclinate longitudinal se folosesc diferite metode cari stabilesc volumele de carenă şi coordonatele centrelor de carenă penfru diferite imersi uni şi unghiuri de înclinare. Sin. Volumul carenei.
2.	Carenă. 2. Bof.: Ansamblul celor două petale, cari se unesc la partea lor inferioară, la corola florilor de leguminoase. Cărena se aseamănă cu o luntre (v. şi sub Corolă).
3.	Carenei, apendicele Nav.: Elemente de construcfie a corpului navei, sub formă de proeminenfe fafă de suprafafa netedă a carenei. Aceste elemente pot fi: efrava, efamboul, chila masivă, tuburile etambou, chilele de ruliu, etc.
4.	Caretă, pl. carete. Transp.: Trăsură de persoane, închisă. Sin. Cupeu.
5.	Careu, pl. careuri. 1. Nav.: încăpere la bordul unei nave, folosită ca sală de mese, ca sală de lectură şi de recreafie, pentru ofiferi. La bordul navelor de război, pe lîngă careul ofiferilor, sînf amenajate careul maiştrilor şi careul sublocote-nenfilor, cari servesc şi ca dormitoare.
6.	Careu, pl. careuri. 2. Desen: Fiecare dintre pătratele cari alcătuiesc un caroiaj.
7.	Carey-Foster, punte de măsură Telc.: Punte de măsură în curent alternativ penfru măsurarea inductivităfii mutuale
a două bobine la frecvenfe joase. Una dinfre bobine e introdusă într-un braf al punfii, iar a doua, înfr-o diagonală, legătura fiind astfel încît inductivifafea mutuală să fie negativă (v. fig.). Un alt braf al punfii e scurf-circuitat; echilibrarea punfii se efectuează acfionînd asupra -rezistentei Rc şi capacităfii C, ca indicator de nul folosindu-se un receptor telefonic T. Se cere în prealabil să se cunoască rezistenfa ohmică a bobinei care intră în montajul de punte. Ecuafiile de echilibru sînf:
^ ~~ ~~	^	^l)	Puntea	Carey-Foster.
8» Cargabas. Nav. V. Manevră curentă, sub Greement.
9.	Cargan. Ind. text.: Fibră proteică (v. Fibră textilă) produsă pe cale chimică din cazeină, avînd următoarele caracteristici principale: finefea filamentelor Nm 2600,,,Nm 4500; lungimea de rupere în stare uscată 7—10 km; lungimea de rupere în stare umedă 3***4 km; alungireata rupere 50% şi repriza 11%. Secţiunile transversale ale filamentelor de cargan sînt rotunde şi au contur excepfiona! de regulat.
10.	Cargo, pl. cargouri. Nav. V. sub Navă.
11.	^ mixt. Nav. V. sub Navă.
12.	Cargobot, pl. cargoboturi. Nav. V. sub Navă.
13.	Caria. Silv.: Caryă Nutf. Specii de arbori exotici (înrudiţi cu nucul), de provenienţă nord-americană, cu dimensiuni mari, din familia Juglandaceae, cu bune calităţi forestiere şi cu lemn de calitate superioară. în ţara noastră, arborii caria se folosesc penfru ornamentaţie (speciile Carya pecan Engl. et Graebn,, Carya cordiformis K. Koch, Carya glabra Swett., Carya alba K.Koch, Carya laciniosa Lcud., Carya ovata K. Koch], şi ar fi’util să fie luaţi în consideraţie pentru introducerea în cultură forestieră (aclimatare). Lemnul de caria, numit şi lemn de hicori, are albumul alb-gălbui şi duramenul cafeniu, şi are proprietăţi fizice, mecanice şi tehnologice bune, în special duritate şi elasticitate mari, cari îl fac propriu pentru fabricarea de skiuri, de rachete de tenis, aparate de gimnastică, piese penfru maşini agricole, etc. Sin. Caryă, Hicori.
14.	Cariatidă, pl. cariatide. Arh.: Statuie care reprezintă o femeie stînd în picioare, într-o atitudine de inacţiune, destinată să susfină antablamentul unui edificiu, un balcon sau alt element de arhitectură, înlocuind o coloană sau un pilastru. Poate fi executată în relief plin sau în basorelief şi e aşezată, de obicei, pe un soclu, iar pe cap poartă un capitel. Cariatidele au fost folosite de artiştii indieni, egipteni, asirieni şi, în special, de cei greci (de ex. cariatidele Templului Erecteion din Atena, sau ale templului din Pandrosium). în Evul mediu, cariatidele au fost folosite sub forme foarte diferite. în epoca romanică, ele decorează unele coloane cu cari fac corp comun (de ex. portalurile catedralei din Chartres) sau înlocuiesc complet coloanele (de ex. la catedrala din Reims). în Renaştere, cariatidele sînt folosite des, fiind imitate după modelele antice. Uneori, ele sînt înlocuite cu canefore (v. Caneforă).
15.	Carie. Nav.: Totalitatea încărcăturii unei nave de comerf, şi anume mărfurile transportate, pe baza unui document de transport numit conosament. Caricul nu cuprinde materialele penfru întrefinerea navei, combustibilul, obiectele şi proviziile echipajului.
io.	Caridă, pl. caride. ZooL: Palaemon squilla. Animal marin asemănător cu racul, care trăieşte în apropierea COcşfşi şi e foarte căutat penfru cernea Iui gustoasă,
Carie
509
Carlingă
1.	Carie, pl. carii. Metg.: Defect al pieselor turnate, care consistă în canale vermiculare cu margini neregulate, umplute uneori cu nisip, pe perefii piesei. Cariile pot apărea cînd pereţii formei sînt insuficient de permeabili, şi sînt provocate de gazele cari circulă între aceştia şi formă. Defectul afectează de obicei numai aspectul piesei. *
2.	Carieră, pl. cariere. Mine, Drum., Cs.: Exploatare la zi de roci (consistente sau dezagregate) şi de materiale de construcţie, din zăcăminte cari aflorează sau ajung la suprafaţă ori pînă aproape de aceasta — şi în cara toate lucrările şi toată activitatea se desfăşoară sub cerul liber. După roca sau materialul care se exploatează, se deosebesc; cariere de nisip, de pietriş sau balast, numite şi balastiere (v.); cariere de piatră de cqpstrucfii (calcar, granit, trăvertin, etc.); cariere de rambleu (cînd produsul extras serveşte ca material pentru rambleierea excavaţii lor miniere subterane), etc.
După condifiile de prezentare a zăcămîntului şi după forma de relief a suprăfaţei terenului, se deosebesc: cariere descendente, deschise în t2renuri accidentate, la cari nivelul de exploatare e situat deasupra platformei principale de transport şi deci e posibilă căderea naturală, prin simplă gravitaţie, a materialului extras, — şi cariere ascendente, deschise în terenuri puţin accidentate sau plane, la cari nivelul de exploatare e situat sub platforma principală de transport, fiind astfel necesare instalafii speciale (excavatoare, frolii, etc.) penfru ridicarea materialului extras.	}
Exploatarea carierelor se face după anumite reguli, finînd seamă de o serie de condiţii generale (aşezarea geografică a carierei, situaţia geologică şi tahnică-geologică a zăcămîntului, etc..), economice (grosimea şi natura terenului acoperitor, rezervele zăcămîntului, calitatea rocii exploatate, condiţiile de transport) şi tehnice (limită naturală a exploatării, condiţiile de amplasament şi punctul de atac pentru deschidere, forma, mărimea şi orientarea carierei, înălţimea, lăţimea şi lungimea fronturilor de abataj, etc.). în proiectarea carierelor trebuie să se urmărească un proces tehnologic normal; să se asigure o perfectă legătură între părţile separate ale acestui proces (de ex. capacitatea de extracţie să corespundă capacităţii de transport, de prelucrare, etc.) şi să se execute la timp lucrările auxiliare cari asigură buna funcţionare ă maşinilor, a transportului, efc, (v. şi sub Exploatare la zi).
s. Carină, pl. carine. Nav.: Lemn gros de stejar, fixat de-a lungul dubei (v.), şi de care se prind crivacele.
4.	Cariofilen. Ind. chim.: Sescviterpen care se găseşte în stare naturală în diferite uleiuri eterice, în special în uleiul de cuişoare.
5.	Cariolă, pl. cariole. Transp.: Trăsură uşoară cu două roţi, pe arcuri, trasă de un cal. E folosită, în-special-, de factorii poştali rurali.
6.	Cariologie. Biol.: Parte a Biologiei, care se ocupă cu studiul nucleului şi al celulei.
7.	Cariopilif. Mineral.: Produs de descompunere al rodoni-iulul. Sin. Bementit.
8.	Carioplasmă. Biol.: Component principal al celulei (v.), fiind un produs de separare al masei protoplasmatice. Car io-plasma reprezintă o fază distinctă a substanţei vii, care nu se amestecă cu alte faze ale citoplăsmei (v.). Structura submicro-scopică fundamentală a carioplasmei, formată din molecule şi cin agregate de molecule, de mice Iii, de nucleoproteide, depinde de condiţiile schimbului continuu de substanţe şi variază cu starea funcţională şi cu condiţiile mediului extern.
Suprafaţa de separare dintre carioplasmă şi citoplasmă e constituită din molecule orientate regulat. Carioplasma e constituită din nucleine (acizi nucleici) şi din substanţe proteice simple (prolamine, histone), cu greutate moleculară mică. Acizii nucleici, de exemplu acidul desoxiribonucJeic,, se combină cu proteina, formînd nucleoproteide. V. şi sub Nucleu celular.
9.	Cariopsă, pl. cariopse. Bot.: Tip de fruct uscat, indehis-cent, format dintr-un ovar care a conţinut numai un ovul. Acesta, dezvoltîndu-se, ocupă în totalitate cavitatea pericarpului, aderînd la pereţii săi. Cariopsa se găseşte la toate planteie din familia Graminaceae (de ex.: grîu, secară, orz, efc.).
10.	Cariu, pl. carii. Silv.: Nume generic al mai multor specii de coleoptere xilofage (gîndaci) din familia Anobiidae (v.), asemănătoare cu gîndacii de scoarţă din familia Ipidae (numiţi uneori şi carii de pădure sau carii de scoarţă). Larvele anobii-delor trăiesc. în trunchiuri sau în ramuri uscate, cum şi în lemnul debitat şi uscat, în special în album. Ele sapă în masa lemnoasă, în toate direcţiile, galerii adînci, cu diametrul pînă Ia 2 mm, transformînd-o într-un rumeguş fin şi producînd scăderea rezistenţei lemnului. în aceste galerii, larva se transformă în pupa, apoi în gîndac; tot aici au loc împerecherea şi apoi depunerea ouălor.
Carii cei mai dăunători sînt: Anobium domesticum, sau cariul de mobilă, care atacă mobila de lemn de răşinoase şi de lemn moale de foioase; speciile cari atacă lemnul în pădure, de exemplu Anobium rufovillosum, care atacă lemnul de foioase (stejar, fag, arţar) şi lemnul de brad, Anobium (Xestobium) plumbeum, care atacă lemnul tare de foioase (arţar, stejar/ etc.); Ptilinus pectinicornis, care atacă lemnul lucrat de foioase (stejar, fag, etc.) şi de răşinoase; Anobium pertinax L. sau cariul de construcţii, mai mare decît cariul de mobilă, care ataca lemnul vechi de răşinoase din construcţii, de obicei în partea exterioară a construcţiilor de bîrne, în grinzile din şarpante şi în căpriori; Anobium striafum, care atacă lemnul de răşinoase jşi lemnul moale de foioase, de exemplu grinzile de şarpantă din construcţii şi cozile uneltelor.
Atacul cariilor se combate prin gazare, prin ungerea pieselor atacate cu insecticide, prin introducerea de insecticide în galerii, prin introducerea pieselor mici atacate în băi de insecticid.
11.	Carius, metoda Chim.: Metodă de analiză pentru
determinarea halogenilor dintr-o combinaţie organică şi care consistă în	oxidarea	substanţei	organice cu acid	azotic înfr-un
tub închis,	Ia 200—300°, în prezenţă de azotat de argint, şi	în
dozarea halogenurii de argint formate, fie pe cale gravimetrică, fie pe cale volumetrică. V. şi sub Analiză chimică.
12. Carîmb, pl. carîmbi. 1. Ind. piei.: Partea posterioară a încălţămintei, care îmbracă şi apără regiunea gleznei, a pulpei, sau ajunge	pînă sub	genunchi.	Carîmbul aplicat	pe căpută	se
numeşte şi	„derby".	(V. şi sub	încălţăminte.)
13.	Carîmb. 2. Ind. făr.: Fiecare dintre cei doi drugi paraleli ai loitrai, în cari intră spefezele carului.
14.	Carîmb. 3, Ind. făr.: Fiecare dintre cei doi drugi paraleli ai scării, în cari intră fusceii.
15.	Carlingă, pi. carlinge. 1. Av.: Habitaclu pentru echipajul unui avion, cu sau fără capotă superioară, în care sînt instalate atît comenzile de zbor şi instrumentele de bord, cît şi alte echipamente (de ex. armament) sau numai comenzile acestora. Carlinga, în care sînt amenajate locurile penfru pilot sau pentru alt personal navigant (de ex. observatori), trebuie să permită
o	bună vizibilitate; de aceea, eâ e plasată fie la partea anterioară a fuzelajului, la avioanele obişnuite, fie în zona centrală dinspre bordul de atac ăl aripii, la avioanele fară fuzelaj (de ex. la avioanele numite aripă zburătoare).
Carlingă
510
Carnaubilic, alcool
te
Carlingă metalică.
1) varangă; 2), 3) cornier superior, respectiv ferior ai carlîngei; 4) inima carîingei.
1.	Carlingă. 2. Nav.: Piesa de legătură longitudinala făcînd parte din scheletul de rezistenfă longitudinală al navei, care serveşte la legarea
între ele a varangelor.
La navele de lemn, carlinga e formată dintr-o grindă cu secţiune pătrată sau drept-unghiulară. La navele metalice, carlinga e formată dintr-o parte centrală (de tablă groasă) numită inima, şi din corniere superioare şi inferioare (v. fig.).
După pozifia pe care o are fafă de planul diametral al navei, se deosebesc:
Carlingă centrală, dispusă în axul longitudinal al navei, dsasupra chilei. Această carlingă e continuă şi etanşă (fără găuri de uşurare).
Carlingă laterală, dispusă în borduri, între carlinga centrală şi gurnă. După sistemul de construcţie a! navei, carlinga laterală poate fi continuă sau întreruptă, etanşă sau cu găuri de uşurare. Sin. Carlingă de fund.
Carlingă de fund: Sin. Carlingă laterală.
Carlingă sub punte: Sin. Curent sub punte (v.),
2.	Carlsonit. Expl.: Exploziv constituit din perclorat de amoniu, dinitrobenzen, zahăr, cărbune de lemn, rumeguş de lemn, înglobate într-o masă de hidrocarburi (parafină, vaselină, naftalină).
3.	Carmace, sing. carmac. Pisc.: Şiruri de cîrlige mari de oţel, de forma undiţei, cari se aşază în apă astfel, încît să plutească la diferite adîncimi. Carmacele sînt auto-prinzătoare, adică prind fără nadă peştele care trece prin ele, agăţîndu-i-se de corp. De aceea se prind la carmace numai peşti cu pielea moale, în special sturioni,moruni, nisetri, cegi, păstruge.
4.	Carmin. 1. Fiz.:
Culoare purpurie apro~ piaţă de roşu.
5.	Carmin. 2. Tehn.,
Ind. chim.: Materie colorantă extrasă din insecta femelă Coccuş cacti (emi-ptere), recoltată după fecundare. Are culoare roşie intensă. E insolubilă în apă şi în acizi, dar e solubilă în amoniac. Se întrebuinţează în chimia alimentară, în cosmetică, în pictura de acuarelă şi la fabricarea unor cerneluri de calitaie superioară, pentru obfinerea unei nuanfe mai frumoase de roşu. în prezent, carminul e înlocuit aproape în întregime cu colo-ranţi sintetici, cari sînt mult mai rezistanţi la lumină.
6.	Carminafiv. Farm.: Substanfă chimică de origine vegetala, întrebuinfată pentru calmarea durerilor, contra balonărilor şi stărilor spastice ale aparatului digestiv (de ex.: anisonul, chimionul, coriandrul, angelica, menta, etc.).
Carmace cu două rînduri de cîrlige. î) hripină; 2) povidoc; 3) cîrlig de carmace; 4) siloc; 5) plută.
7. Carminic, acid Chim.; Colorant organic natural din clasa coloranfi lor antrachinonici (derivat al tefraoxiantrachinonei), constituentul principal
al cochenilei (v.). Se	HOOC O OH
prezintă sub formă de pulbere roşie strălucitoare sau brună-roş- ^0~ cată închisă, cu p. t.
130° şi p. f. 250°. E solubil în apă, în alcool etilic şi în eter etilic; e insolubil în benzină, în benzen, cloroform
CCC C^ NC/	^C—'OH.
HC
C C
%c/ xcx Xc^
I !!	!
ch3 o oh
C-CeHuOfl
Colorantul se găseşte sub formă de sare de potasiu. Sarea de aluminiu serveşte drept colorant alimentar şi la prepararea produselor cosmetice. Sub forma de săruri de amoniac, de litiu, etc. se utilizează drept colorant în istologie. Alte săruri sînf întrebuinţate ca indicatori şi în scopuri terapeutice. Sarea de staniu a fost întrebuinţată pentru obţinerea de vopsiri rezistente la lumină şi ia spălat, pe lînă şi pe mătase, s. Camabaî. Zoo#. V. sub Ovine.
9. Carnalîf. Mineral.: MgCl2 * KCi • 6 H2O. Mineral din grupul sărilor halogenate, cu 14% potasiu, care conţineune ori în amestecuri isomorfe, în cantităfi foarte mici, impurităţi de Br, Rb, Cs, mai rar Li, Ti şi impurităţi mecanice (NaCI, KCI, CaS04, Fe203, substanţe argiloase, picături de apă sărată şi deseori incluziuni de gaze).
Se formează prin precipitare chimică în lagune marine sau în lacuri sărate, bogate în magneziu şi în potasiu, şi se găseşte frecvent în parageneză cu sarea gemă şi cu silvinul, în orizonturile superioare ale zăcămintelor de sare gemă, deasupra zonei cu siIvin.
Cristalizează în sistemul rombic, clasa rombobipiramidalâ, în cristale rare pseudoexagonale (v, fig.); se întîlneşte de obicei în mase granulare compacte.
E incolor în stare pură, iar în prezenţa impurităţilor e roz sau roşu, brun sau galben; are luciu sticlos (în spărtură proaspătă) sau gras (în aer), şi spărtura concoidală; e casant; are duritatea 2-3 şi gr. sp. 1,6; e delicvescent în aer, disolvîndu-se, prin încălzire, în apa proprie de cristalizare. E biax cu indicii 1,466, nm~ 1 »475,	1,494.
E folosit ca îngrăşămînt chimic. Prin electro- Cristal de carnaiit. liză, din carnaiit se obţin magneziu metalic şi un reziduu potasic folosit ca îngrăşămînt sau penfru extragerea clorului.
10.	Carnasiere, sing. carnasier, Paleont.: Mamifere placentar 3 adaptate la un regim de hrană carnivor, avînd molarii de tip bunodont şi mai frecvent secodont, iar caninii foarte d3zvoltaţif conici şi ascuţiţi, adaptaţi pentru prinderea pradei.
Una dintre măsele (cel de-al patrulea premolar de la falca superioară şi primul molar de la mandibulă) e foarte dezvoltată şi se numeşte carnasieră. Membrele, plantigrade sau digiti-grade, prezintă patru sau cinci degete cu gheare puternice.
Carnasierele sînt cunoscute începînd din Eocen pînă azi, cînd au o mare dezvoltare.
Cuprind trei subordine: Creodontae (cu reprezentanţi numai fosili); Fissipedae sau Carnasierele propriu-zise; Pinnipedae sau Carnivorele adaptate ia viaţa marină (descrise de unii autori ca un ordin aparte). Sin. Carnivore.
11.	Carnal. Mineral.: Nacrit. (Termen vechi, părăsit.)
12.	Carnaţii. Mineral.: Labradorit. (Termen vechi, părăsit.)
13.	Carnaubilic, alcool Chim.: CH3 (CH2) 22CH2OH. Alcool monovalent, alifatic, saturat; se găseşie în ceara de pe lîna oilor, cum şi în ceara din Anchusa tinctoria şi din Cryptococcus fagi. Are gr. sp. 0,795 la 77°, p. t. 74,8° şi p. f. 210° Ia 0,4 mm col. Hg. Sin. Alcool lignocerilic, Alcool n-tefracosanolic.
Carne
511
Carne
1.	Carne. î. Ind. alim.; Partea comestibilă din corpul animalelor.
2.	Carne. 2. Ind. alim.: Musculatura scheletului, împreună cu ţesuturile la cari aderă în mod natural; în cazul păsărilor, noţiunea de carne cuprinde şi pielea.
După proporţia de ţesuturi străine cari aderă la muşchi, se deosebesc: carne cu os, adică musculatura, incluziv oasele respective; carne macră (moale), carnea curăţită de oase (dezosată); carne aleasă (fără flaxuri), carnea curăţită de tendoane, de oase, de ţesutul conjunctiv, de cartilaje, grăsime, cordoane neuro-vasculare, glande, ganglioni.
Proporţia diferitelor ţesuturi din carne depinde de specia animalului, de rasa, vîrstă, sexul şi starea lui de îngrăşare, de telul în care a fost folosit, etc.
Partea principală a cărnii e ţesutul muscular, care constituie cea mai mare proporţie din corpul animalului, Muşchii sînt formaţi din fibre musculare primare, unite printr-un ţesut conjunctiv finf şi formează fascicule cari pot fi observate cu ochiul liber. Fasciculele unile cu acelaşi ţesut formează muşchi separaţi, înveliţi la suprafaţă cu membrane conjunctive mai mult sau mai puţin tari, cari se numesc perimisiul extern. De la acesta pleacă spre interior despărţituri, cari formează scheletul intern al muşchiului; în perimisiul infern se ramifică vase şi nervi. Foiţele fine cari se găsesc între fibrele celor mai mici fascicule musculare se numesc endomisiu.
Fibrele musculare se subţiază şi trec în fibre tendinoase. Acestea se împletesc în periostul oaselor sau în alte ţesuturi (cartilaje, piele, etc.) şi servesc la fixarea fibrelor musculare de organele pe cari le pun în mişcare.
Formaţiunile conjunctive cari acoperă grupuri de muşchi se numesc fascii sau aponevroze.
Pe o secţiune transversală se pot vedea mănunchiuri mai mari sau mai mici de ţesut muscular de diferite dimensiuni, după felul şi starea animalului şi după alte caractere. Aceste mănunchiuri formează la suprafafa secţiunii granulaţia numită bob de carne.
Din punct de vedere istologic, fiecare fibră e un sinciţiu, edică o celulă cu mai multe nuclee. Celula e învelită într-o membrană fină elastică, numită sarcolemă, sub care sînf diseminate nucleele.
Protoplasma e constituită din fibrile contractile şi dinfr-o plasmă interfibrilară, numită sarcoplasmă. Fibrilele au o grosime de 1--3 ^t. Ele sînt formate din discuri alternative de culoare închisă şi deschisă, din care cauză se observă o striaţiune transversală. Discurile închise ale fibri le lor sînt formate din substanţe contractile şi sînt anisotrope; discurile deschise sînt formate din substanţe elastice şi sînt isotrope.
Muşchii cg striaţiuni transversale pot avea culorile roşie închisă şi roşie deschisă; muşchii mai roşii au mai multă sarcoplasmă. La muşchii de culoare mai deschisă se văd mai bine striaţiunile transversale.
Proporţia musculaturii variază, după factorii menţionaţi, între 50 şi 64%.
Jesutul gras e al doilea constituent care determină calitatea cărnii. Din punctul de vedere al structurii istologice, el conţine celule mari (35---150 \i), cu un perete subţire de natură conjunctivă, un conţinut grăsos, protoplasma cu nucleu ia margine, substanţe iniercelulare din fibre colagene şi elastice, şi o substanţă bazală amorfă.
Cantitatea de grăsime, locurile de depunere în organismul animal, culoarea, mirosul, gustul, consistenţa, temperatura de topire şi de solidificăre, indicele'de iod şi alte proprietăfi ale grăsimii depind de felul animalului, de rasă, vîrstă, sex, de exploatarea animalului şi de felul îngrăşării.
Cantitatea de ţesut adipos variază în limije largi, după factorii specificaţi mai sus.
Locurile de repartiţie a grăsimii sînt în funcţiune de specie şî de sex. Masculii necastraţi au o cantitate de grăsime mai mică decît cei castraţi şi decît femelele. Grăsimea face parte şî din compozifia plasmei celulelor musculare. Grăsimea intra-musculară măreşte valoarea nutritivă şi gustativă a cărnii.
Jesufjl conjunctiv e ţesutul de susţinere şi de legătură înfre diferite organe. El e constituit dinfr-o substanfă fundamentală vîs-coasă, în care se găsesc celule, fibre conjunctive şi fibre elastice. Acest ţesut reprezintă 9,7• • ■ 14% din greutatea animalului. Jesutul cartilaginos sau zgîrciul e un ţesut conjunctiv diferenţiat, a cărui substanţă fundamentală e consistentă şi elastică.
Jesutul osos formează scheletul animalului. El e un ţesut conjunctiv, compus din celule, fibre şi substanţă fundamentală care s-a încărcat cu materie osoasă.
Substanţa fundamentală e dispusă sub formă de lame osoase concentrice. Celulele osoase (osteocitele) sînt situate între lamele osoase sau în grosimea lor şi prezintă numeroase prelungiri, cari se unesc de la o celulă la alta.
în lameie osoase sînt înglobate numeroase fibre colagene. După structură, ţesutul osos poate fi compact sau spongios, Jesutul osos compact se găseşte în diafiza (partea de la mijloc) a oaselor tubulare (lungi) şi în lamele oaselor late, iar ţesutul spongios, care e format din lame osoase subţiri, dispuse neregulat, şi din spaţii medulare mari, se găseşte în epifizele (extremităţile) oaselor lungi şi între cele două lame compacte ale oaselor late şi ale celor mixta.
Cavitatea internă a oaselor şi spaţiile ţesutului spongios sînt pline cu măduvă osoasă, roşie şi galbenă. Măduva roşie a oaselor se găseşte în oasele nou născuţilor şi ale animalelor tinere. Eâ e formată din ţesut conjunctiv reticulaf, care conţine celule conjunctive tinere şi o reţea de fibre de reticulină, ale cărei ochiuri sînt pline cu celule sangvine tinere, foarte bogate în principii activi stimulatori. Măduva galbenă conţine aproape excluziv celule grase.
în compozifia cărnii intră şi cordoane neurovasculare, cari reprezintă 0,05-*-0,5% din greutatea ei.
în compozifia acestor fesuturi intră diferite elemente ale fesutului conjunctiv şi valoarea lor alimentară e asemănătoare cu a acestora, cum şi elemente ale fesutului muscular.
Substanfele protaice cari alcătuiesc constituentul principal al fibrei musculare sînt repartizate, după structura istologică, astfel:
Protoplasma—
l
Miofibrile
l
Act ină
I
Miozina A
l
Acfomiozină
l
(Miozina B)
— Fibra musculară -
I
Nucleu Nucleoproieide Plasmă musculară Mioalbumină Miogen Globulină
I
Mioglobină
Sarcoîema
Colagen
i
Elasfină
l
Miosfromină
Carnea proaspătă, astfel cum rezultă după sacrificarea ani-malului, suferă diferite transformări: rigiditatea musculară, matu» rafia cărnii şi putrefacţia ei.
Rigiditatea musculară e prima transformare care se produce în carne după încetarea vieţii şi consistă în întărirea ţesutului muscular, din cauza coagulării proteinelor stromei prin acumularea de acizi.
Apariţia rigidităţii musculare se datoreşte deranjării echilibrului sistemului coloidal al proteinelor, sub acţiunea acidului adenozintrifosforic, care determină formarea actomiozinei ne-disociabile. Intensitatea rigidităţii musculare şi durata ei depind de o serie de factori ca: structura ţesutului muscular, starea fiziologică a animalului şi starea de sănătate. La animale obosite,
Căffte congelată
512
Carnet de ataşament
rigiditatea apare foarta curînd după sacrificare şi dispare repede; lâ animalele bolnave de boli febrile, rigiditatea e foarte slabă. Vara, rigiditatea apare mai repeda dacît iarna. Carnea în stara de rigiditate musculară e tare şi lipsită da gustul şi de aroma specifică unai cărni în care procasele enzimatice sînt terminate (carne maturată).
Maturaţia cărnii e un proces fermentativ datorit enzimelor proprii ale fibrei musculare, care se produce în carna după sacrificarea animalului. Maturatia cărnii determină frăgezirea ei şi acumularea în carne a unor substanfe cari îi îmbunătăţesc gustul şi aroma.
Procesele biochimice cari se produc în timpul maturaţiei cărnii sînt: procese cari se produc în hidrajii de carbon şi în proteine, şi cari modifică suculenta, consistenta şi fineţea cărnii, şi procese cari se produc în substanfele extractive, cari în urma prelucrării termice a cărnii dau acesteia gust şi aromă plăcufe.
Modificarea hidrafilor de carbon consistă în transformarea glicoganului prin reacţii intermediare cari duc la formarea acidului lactic, care se acumulează în ţesutul muscular. Concomitent, din compuşii intermediari ai fosforului se eliberează şi se acumulează acidul fosforic. Prezenţa în carne a acizilor lactic şi fos-foric modifică starea fizicochimică a proteinelor şi creează condiţii defavorabile dezvoltării microorganismelor. Fineţea cărnii maturate e determinată de umflarea proteinelor stromei şi în special a colagenului sub acţiunea acizilor şi în special a acidului adenozinfrifosforic. îmbunătăţirea proprietăţilor gustative şi aromatice ale cărnii şi ale supei obţinute din carne e determinată de reducerea nucleotidelor, de creşterea bazalor purinice, în special a hipoxantinei. în timpul maturaţiei se acumulează substanţe volatile reducătoare.
Putrefacţia cărnii consistă în descompunerea substanţei proteice din carne sub influenţa bacteriilor de putrefacţie.
Acest proces e provocat de un număr mare de microorganisme cari acţionează după compoziţie şi proprietăţile proteinelor (cari se descompun) şi după condiţiile de mediu. Putrefacţia se poate produce în prezenţa oxigenului (putrefacţie aerobă) şi în absenţa oxigenului (putrefacţie anaerobă). în condiţii anaerobe se formează produşi de putrefacţie rău mirositori.
Procesele chimice cari se produc în timpul putrefacţiei sînf variate. Astfel, prin desaminare hidrolitică se formează amoniac şi oxiacizi; la desaminarea prin reducere rezultă acizi graşi volatili şi amoniac, iar la desaminarea oxidafivă se formează amoniac şi acizi cetonici cari, sub influenţa „carboxilazei, se fransformă în aldehide şi în acid carbonic.
Prin decarboxilare, cu participarea enzimelor microorganismelor (decarboxilază), se iormaază amine, dintre cari unele au acţiuni toxice, ca, de exemplu, histamina şi triptamina. Acţiunea microbiană asupra aminoâcîzilor cu sulf (cisfină, cisteină şi me-tionină) duce la formarea de produşi rău mirositori.
î. ~ congelată. Ind. a/im.: Carne îngheţată la temperatura da —12v —20°, în curent de aer uscat. Se prepară astfel, spre a fi conservată circa şase luni.
2.	~ răcită. Ind. alim.; Sin. Carne refrigerată, (v.).
s. ~ refrigerată. Ind. alim.: Carne răcită la o temperatură cuprinsă între +4 şi —2°, în care stare îşi păstrează circa trei săptămîni calităţile de carne proaspătă. Sin. Carne răcită.
4.	extract de Ind. alim.: Extract apos obţinut din carnea proaspătă, liber de grăsimi şi de albumine. Fabricarea extractelor de carne consistă în tratarea cărnii slabe, mărunţifă în prealabil, cu apă caldă de cel puţin 90°, în baterii de difuziune, în curent contrar. Lichidul obţinut e separat întîi de grăsime, de albumina şi de fibrina coagulate, în separatoare şi în basine de decantare. Extractul apos obţinut e concentrat la început în vid, apoi în recipiente deschise echipate cu malaxor, pînă la obţinerea unei pasta sau, eventual, a unei pulberi.
Penfru a obţine 1 kg extract de carne concentrat sînt necesare 20—30 kg carne.
Reziduul de la fabricarea extractelor de carne, în care se găseşfe întreaga cantitate de albumină insolubilă, e întrebuinţaf ca nutref albuminos, sau ţa obţinerea de preparate albuminoideJn medie, extractul concenfraf de carne confine: apă i6,9-”23,0%; substanfe organice 57,5—62,5%; azot8,5—9,6%;grăsime0,03-” 1,06%; săruri minerale 18,3"»23,3%.
s. Carne. 3. Ind. piei.; Partea cărnoasă a pielii, opusă feţei acesteia, situată în interior pe animalul viu.
în industria pielăriei, partea cărnoasă a pieilor în sfare de gelatină se curăfă, îndepărtîndu-se fesutul conjunctiv subcutan, prin operafia de şeruire (v.) sau prin operafia de şlefuire cu hîrtie abrazivă, la pieile finite. Sin. Partea cărnoasă a pielii.
6.	~ de var. Ind. piei.: Sin. Carne pentru clei (v.).
7.	~ penfru clei. Ind. piei.: Părfile pieilor de animale cari se îndepărtează la şeruire (v.), ştuţuire (v.) şi şpăltuire (v.)f cari nu sînt apte pentru a fi fransformafe în piei tăbăcite (de ex.: buzele, urechile, coada, picioarele mai jos de genunchi, etc.) sau obiecte confecţionate din piele-gelafină nefăbăcită, ori resturi, ca pichere uzate, deşeuri da la fabricarea pieilor glace, etc. Ele servesc că materie primă penfru fabricarea cleiului şi a gelatinei. Deoarece carnea pentru clei putrezeşte foarte uşor, ea frebuie bine conservată (condiţie esenţială pentru obţinerea unui clei cu viscozitafe mare, deci de calitate superioară) pînă la întrebuinţare prin uscare, sau cu lapte de var concentrat. Sin. Carne de var.
8.	Carne. 4. Cs. Sin. Căptuşeală, Furură (v.).
9.	Carne. 5. Bot.: Partaa moale din interiorul unui fruct, al unei legume, etc., de sub coaja acestora, care înconjură seminţele. Sin. Miez.
10.	Carnegieif. Mineral.: Na [AlSiOj. Mineral din grupul feldspatoiziior, care se formează din nefelin (v.) la 1248°. Se întîlneşte uneori în cristale mixta, împreună cu cristobalitul (v.). Singur a fost produs numai în laborator.
11.	Carneoi. Mineral.: Varietate de calcedonie (v.), de culoare galbenă pînă la roşie.
12.	Carnet, pl. carnete. Poligr.: Caiet (v.) broşaf sau cartonat, în general de format mai mic, pentru a putea fi purtat în buzunar. Filele carnetului, uneori detaşabile prin perforare, au de obicei o Iiniatură imprimată sau desenată, care serveşte la ordonarea raţională a unor date, a unor schiţe, a unor calcule, etc. Exemple:
13.	~ cronometru. Nav.: Carnetul în care se înregistrează, în general la fiecari cinci zile, starea absolută a cronomefrului şi marşa diurnă, cum şi temperaturile maxime şi minime (penfru stabilirea curbei de variafie a marşei diurne).
14.	~ cu repertoriu. Poligr.: Carnet care are pe latura verticală liberă sau pe cea superioară tăieturi în formă deseară, pe cari sînt imprimate literele alfabetului în ordinea lor, saualte inscripţii. Astfel se uşurează deschiderea carnetului la pagina în care se găsesc înregistrările făcute în ordinea sau gruparea dorită (v. Re-perforare)
îs. ~ de ataşament. Cs.: Registru de şantier în care sa înscriu dimensiunile şi caracteristicile lucrărilor de construcţie executate, după realizarea lor. Cantităţile de lucrări înscrise în carnetul de ataşament servesc la întocmirea situaţiei de plată, pentru decontarea lucrărilor. Carnetul de ataşament e întocmit de constructor şi verificat de dirigintele lucrării. Cînd lucrările se execută pe baza unui proiect de execuţie, decontarea se face pe baza cantităţilor înscrise în antemăsurătoare (v.). în acest caz, se întocmeşte un carnet de ataşament numai pentru lucrările cari, din diferite motive, nu se execută conform proiectului de execuţie (de ex. fundaţii executate la altă adîncime decît cea specificată în proiect, deoarece caracteristicile terenului de fundaţie nu corespund celor considerate la proiectare). Sin. Carnet de măsurători.
Carnet de bord
513
Carosabilă, parfe ~
t. ~ de bord. Gen.: Camei în care se notează drumurile unui autovehicul de transport, pentru controlul consumului de carburanfi, al uzajului, etc.
2.	~ de calcule. Topog.: Carnet în care se ordonează datele medii rezultate din măsurătorile de pe teren, calculele, rezultatele parfiale, schifele de calcul şi rezultatele finale ale calculelor, în lucrările de birou.
3.	~ de nivelment. Topog.: Carnet în care se înscriu datele de pe teren ale nivelmentului (geometric, trigonometric., baro-metric), şi o parte din calculele simple referitoare la acest nivelment, care se efectuează odată cu măsurătorile.
4.	~ de pichetaj. Topog.: Carnet de teren, în care se desenează schife şi se trec datele pichetajului în aliniamente şi în curbe la lucrările pregătitoare ale nivelmentului geometric longitudinal (v. şi sub Pichetaj).
5.	~ depontaj. Gen.; Caiet cu file legate, său fişier cu fişe
alfabetice nominale, pe care se înscriu ora de intrare la lucru, ora de ieşire şi timpul efectiv lucrat de un lucrător sau de un angajat.	..
6.	~ de feren. Topog.: Carnet în care se trec rezultatele măsurătorilor şi schifele de teren în cadrul măsurătorilor terestre. Sin. Carnet de observafii.
7.	Carnian. Stratigr.: Etajul inferior al Neotriasicului (Tria-sicul de tip alpin), cuprins între zona cu Trâchyceras aon a Ladinianului superior şi zona cu Heinrichites paulckel a Noria-nul;ui inferior. Acest etaj cuprinde următoarele trei zone de amonifi (de jos în sus): zona cu Trachyceras aon, zona cu Car-nites floridus şi zona cu Tropites subbulatus. Specii de lameli-branhiate caracteristice pentru Carnian sînt: Halobia slyriaca, Myophoria kefersteini, Cardita giimbeli. în Alpii Orientali, Car-nianul e reprezentat prin: Stratele de Raibl (Alpii Julieni), constituite în parte din şisturi bituminoase cu Peşti; Stratele cu Cardita, constituite din gresii şi marne (Pînza bavareză); Stratele de Lunz, constituite din gresii şi din şisturi argiloâse cu inter-calafii de cărbuni, şi calcarele de HalIstatt. în fara noastră, Camianul e reprezentat în Carpafii Orientali: prin calcare reci-fale de tip Dachstein cu Spiriferina gregaria (Racoşul de Jos, în Perşani), prin calcare roşii de tip HaIIstatt cu Jovites dacus (Hăghimaş) şi prin calcare în parte corâiigene cu Halobia styriaca (Piatra Zimbrului, în Rarău); în Dobrogea, prin calcare roşii de tip HaIIstatt (Hagighiol) şi printr-un complex constituit din gresii cu intercalafii de şisturi roşii şi verzi şi cu diabaze înterstrăti-ficate, comparabil cu Stratele de Lunz şi numit Strate de Nal-bant; în Munfii Apuseni, şi anume în Munfii Codru şi Moma, prin calcare de tip HaIIstatt şi prin calcare recifale şi dolomite.
8.	Carnifină. Chim. biol.:
(CH3)3 n—CH2—CH (OH) —CH2—COO".
Betaina acidului P-hidroxi-y-trimetilamino-butiric. Se găseşte în cantitate mică (0,02***0,12 g %) în fesutul muscular.
9.	Carnot, teorema lui Teoremă conform căreia energia cinetică pierdută într-o ciocnire neelastică e» egală cu energia cinetică pe care ar avea-o sistemul format din cele două corpuri cari se ciocnesc, dacă fiecare corp ar avea o vitesă egală cu vitesa pe care a pierdut-o prin ciocnire.
10.	Carnotit. Mineral.: K2 [U02]2 [VOJ2* 3 H20. Mineral puternic radioactiv din grupul micelor uranifere (minerale de uraniu şi vanadiu). Confine sub formă de impurităfi peroxid de sodiu, oxizi de magneziu şi de calciu, iar în cantităfi foarte mici, oxizi de cupru, de plumb, etc.
Se formează prin alterarea mineralelor primare din roci sedimentare (în special gresii) bogate în resturi organice.
Cristalizează în sistemul rombic, dar de'cele mai multe ori se întîlneşte sub formă de mase pulverulente şi eflorescente.
Are culoare galbenă deschisă sau gălbenă-verzuie pînă la verde-negricioasă; are clivaj perfect după (001) şi luciu puternic, care pe fefele de clivaj e sidefos; are gr. sp. 4,46 şi
duritatea 2—2,5; e casant. Indicii de refracfie: np= 1,750; nm — 1,925; ^=1,950. Colorează flacăra în violet deschis; cu boraxul dă perla de uraniu şi se disolvă uşor în acizi.
Se întrebuinfează în forajele petroliere, amestecat în cimentul de sondă, pentru a putea determina în orice moment, prin executarea unui profil al radîoactivităfii găurii de sondă, nivelul cimentului din spatele coloanei cimentate.
11.	Camozină. Chim. biol.:
HC==C—CH2—CH—NH—CO—CH2—CH2—NH2
I	1	1
N NH COOH
H
(3-Alanilhistidină, dipeptid rezultat din combinarea (3-alaninei cu histidina, care se găseşte în cantităfi destul de mari în muşchii mamiferelor.
Un derivat metilat al carnozinei, anserina, se găseşte în muşchii păsărilor.
12.	Caroiaj, pl. caroiaje. Geod., Topog.: Refea formată din două familii de linii perpendiculare unele pe altele, trasată pe un plan sau pe o hartă şi care formează, pe toată întinderea planului sau a hărfii, pătrate egale, ale căror dimensiuni depind de scara planului sau a hărfii respective (de ex.: pe planurile la scara 1:500 sau 1:1000, latura e, în general, de 1 dm; la hărfile la scara: 1:25 000, latura e de 4 cm; la scara 1:100 000, latură e de 5 cm, etc..). Caroiajul lă care lungimea laturilor pătratelor reprezintă pe teren un număr întreg de kilometri (1, 2, 5 km) se numeşte caroiai kilometric.
Caroiajul serveşte: la determinarea grafică pe planuri şi pe hărfi a coordonatelor unor puncte date (problema directă), sau la găsirea pe plan sau pe hartă a unui punct dat prin coordonatele sale (problema inversa); lâ eliminarea parfială a efectului de contracfiune a materialului pe care sînt desenate planurile şi hărfile cu ocazia măsurătorilor grafice de distanfe, suprafefe, etc., prin localizarea efectului de contracfiune în spafiul unui singur careu.
Caroiajul se poate desena prin linii continue foarte fine, sau poate fi doar marcat prin mici intersecfiuni ale laturilor pătratelor sale, numai în coifuri.
13.	~ rectangular al trapezului Gauss. Geod.: Refea de pătrate fownată din intersecfiunea unei familii de drepte verticale echidistante şi paralele cu meridianul axial al trapezului de ridicat în pian cu o familie de drepte orizontale echidistante şi paralele cu proiecfia în plan ă ecuatorului. Echidistanfa dreptelor paralele verticale e egală cu echidistanfa dreptelor paralele orizontale şi, Ia scara hărfii, eă reprezintă un număr întreg de kilometri. Sin. Refea kilometrică.
14.	Carolafhin. Mineral.: Alofan. (Termen vechi, părăsit.)
15.	Carosabil. Drum.: Calitatea unui drum (şoseă, stradă, alee, etc.) de a putea circula pe el vehicule cu cel pufin patru rofi.
16.	Carosabilă, parte Drum.: Partea unui drum (şosea,
stradă, alee, etc.) rezervată, în principal, circuiafiei vehiculelor rutiere. E constituită din una sau din măi multe benzi de circulafie (v. Bandă de circulafie, sub Bandă 2), cari pot fi grupate' într-o singură cale, cu două sensuri de circulafie, în două căi separate între ele (printr-un trotoar, printr-o bandă mediană plantată sau printr-o cale pentru tramvaie, trolleybuse, biciclete, etc.), fiecare avînd un singur sens de circulafie (cale unidirecţională), — său în trei căi separate, două dintre ele avînd un singur sens de circulafie, iar a treia, două sensuri de circulafie. Elementele geometrice ale unei părfi carosabile (lăfime, bombament, declivitate, etc.) şi sistemul rutier al ei depind de felul drumului (şosea, stradă, bulevard, alee, etc.), de importanfa lui, de felul şi de intensitatea traficului, de climă, etc. V. şi sub Drum.	~	-	-	-
33
Caroserie
514
Carotaj
i.	Caroserie, pl. caroserii. Transp.: Suprastructura unui vehicul, în general rutier sau feroviar, în care se transportă sarcina utilă (oameni, animale ori bunuri) sau sînt instalate diferite utilaje (maşini-unelte, aparate, etc.). Caroseria, care poate fi cu sau fără acoperiş, se construieşte din materiale metalice ori nemetalice, eventual combinat. Caroseriile pentru transportul oamenilor sînt amenajate în inferior cu banchete sau cu scaune individuale, iar celelalte caroserii au spafiul interior liber, în care se îmbarcă animale, se depozitează bunuri (ambalate ori în vrac), se instalează maşini de lucru sau aparate, etc.
La cele mai multe vehicule, caroseria e solidară cu şasiul, fiind asamblată demonfabil (de ex. prin şuruburi) sau nede-montabil (de ex. prin sudura) cu acesta. Unele vehicule au caroseria confecfionată monobloc cu şasiul (caroserie-cheson), de exemplu din tablă presată sau din plaste.
Locul pentru conducătorul vehiculului e fie în inferiorul caroseriei, ca la majoritatea autoturismelor, autobuselor, autocarelor, efc,, fia înir-o cabină separată de spafiul rezervat pentru sarcina utilă, ca la autocamioane, autosanitare, autoateliere, etc.
Exemplu:
Caroserie de autovehicul: Caroserie a unui vehicul rutier, cu sau fără autopropulsie, care poate fi vehicul de transport sau vehicul tehnic. La vehiculele pentru transportul oamenilor, cum sînt autoturismele, autobusele, autocarele, etc., caroseria e amenajată în interior cu banchete sau cu scaune, incluziv locul pentru conducătorul vehiculului; la vehiculele pentru transportul bunurilor sau la vehiculele tehnice, cum sînt autocamioanele, autodubele, autosanitarele, autoatelierele, etc., caroseria e o,cutia cu spafiul interior liber, locul pentru conducătorul vehiculului fiind amenajat într-o cabină separată.
în general, caroseria vehiculelor rutiere e un schelet de lemn sau metalic (de ex. de profiluri laminate sau de tablă ştanfată), cu un cadru inferior şi unul superior, perefii laterali şi frontali fiind îmbrăcafi cu un înveliş exterior metalic (de ex. de tablă de cfel) sau nemetalic (de ex. de plaste), numit parament; în multe cazuri, perefii (bordajul) sînt căptuşifi în interior cu lemn, cu piele, etc., şi eventual sînt izolafi tarmic sau fonic. Caroseria se numeşte închisă, dacă are un acoperiş monobloc ori solidarizat cu caroseria, sau deschisă, daca nu are acoperiş (de ex. la autocamioane) ori are o capotă pliabilă (de ex. la autoturisme decapotabile). Podeaua caroseriei e o platformă metalică ori nemetalică, monobloc sau solidarizată cu cadrul inferior al acesteia.
Caroseriile cu schelet de lemn sînt deformabile (datorită cedărilor la îmbinări), au rezistenfă mică lă şoc şi se degradează sub acfiunea agenfilor atmosferici (în special a umezelii). Aceste caroserii se folosesc, în special, la cele mai multe autocamioane sau la autoplafforme, cari au perefii basculanfi.— Caroseriile cu schelet metalic sau fără schelet (numai cu parament) sînt de obicei autoportante, scheletul şi paramentul, respectiv numai paramentul, contribuind parfial sau total la rezistenfă ansamblului şasiu-caroserie. Dintre aceste caroserii se folosesc, de obicei, următoarele: caroseria cu osatură, la care şasiul şi scheletul metalic al perefilor contribuie la rezistenfă, iar paramentul împiedică deformarea întregului schelet; caroseria tubulară sau caroseria-cheson, uneori fără şasiu, la care podeaua şi paramentul formează un tub, care preia toate solicitările; caroseria cu pereţi portanţi, la care paramentul preia în principal momentele încovoietoare.
La autoturisme, caroseria e închisă (de ex. Ia cupeuri, limuzine, etc,) sau deschisă (de ex. la autoturisme de curse sau decapotabile), avînd 2—4 portiere laterale, şi e amenajată cu banchete sâu cu scaune individuale pentru 2—7 persoane (incluziv locul conducătorului). La autobuse, autocare sau alte vehicule de transport în comun, caroseria e în general închisă, avînd două ori mai multe uşi laterale (uneori şi o uşă de fund)
şi e amenajată cu banchete sau cu scaune individuale (dispuse în direcfia sau transversal direcfiei de mers) pentru 20—100 de persoane. La autocamioane, aufocamionete sau alte vehicule penfru transportul unei sarcini utile, caroseria e în general deschisă şi permite încărcarea unei sarcini de cel pufin o tona locul conducătorului fiind amenajat înfr-o cabină separată închisă. La vehiculele tehnice, caroseria e în general închisă şi permite instalarea în interior a utilajului necesar, de exemplu unelte sau maşini-unelte în autoateliere, brancarde sau echipamen sanitar în autosanitare, etc.
2.	Carosier, pl. carosieri. Zoot.: Cal jumătate sînge, cu mers elegant, folosit pentru vehiculele de lux. După talie, se deosebesc: marele carosier (cu înălfimea depăşind 1,60 m) şi micul carosier (cu înălfimea de 1,55—1,60 m). Cei mai buni carosieri îi dau rasele: Crloff, Kladrub, Lipifană, anglo-normandă şi Hackney.
s. Carotaj. Geo/., Geot., Expl. petr., Mine: Operafie efectuată pentru a obfine indicafii asupra naturii şi consfifufiei stratelor străbăiufe de un foraj.
După mijloacele folosife, se deosebesc: carotaj mecanic, carotajul pe baza vitesei de avansare (carotajul dinamic), carotaje geofizice şi carotaje geochimice.
Carotajul mecanic consistă în extragerea de probe de teren din formafiunile străbătute de gaura de sondă, cu ajutorul unor carotiera (v.), cari prin mijloace mecanice taie roca (din fundul găurii sau din perefi), fără a distruge miezul, care constituie o probă cilindrică, numită carotă (v.). în cazul forajului cu circulafia de noroi normală, sau directă, în care fluidul de foraj coboară prin prăjini şi se ridică printre acestea şi perefii găurii de sondă, proba se extrage la suprafafă penfru analiză, împreună cu carotiera, sau numai cu o parte din caro-tieră. în cazul circulafiei inverse, cînd se folosesc fevi de foraj tip Conrad, cu diametru interior constant (în loc de prăjini cu racorduri speciale sau cu nipluri tip Craelius), carotiera e înlocuită cu o simplă freză cu ferestre la bază, cu care se caro-tează pînă cînd se uzează freza, iar bucăfi le de carotă sînt ridicate la suprafafă prin prăjini, de către curentul ascendent de noroi. Instalafia e completată, în acest caz, cu o etanşare Ia gura pufului între coloană şi fevile de foraj, iar capul hidraulic trebuie să aibă luleaua cu rază mare de curbură şi cu diametrul interior tot atît de mare ca şi al fevilor de foraj; penfru a permite trecerea carotelor prin furtun pînă la o sită care refine carotele. Acest procedeu de carotaj e cunoscută sub numele de carotaj cu circulaţie inversă, sau carotaj counter flush Conrad.
Carotajul mecanic e în general costisitor, din cauza vifesei sale relativ reduse. De aceea, ori de cîte ori e posibil, carotajul mecanic e limitat la anumite porfiuni considerate mai interesante, sau numai în forajele de mică adîncime (de ex. în forajele penfru cercetarea terenurilor de fundafii pentru con-sfrucfii), iar pentru restul găurii e înlocuit cu celelalte procedee de carotaj. Sin. Carotaj direct.
Carotajul pe baza vitesei de avansare consistă în stabilirea graficului variafiei vitesei de înaintare în timpul forajului, care depinde, în primul rînd, de tăria rocilor străbătute, adică de natura stratelor respective.
S-au construit aparate cari înregistrează una dintre următoarele indicafii: variafia vitesei de foraj, adică a înaintării în unitatea de timp, la fiecare punct de-a lungul forajului în adîncime; văriâfia adîncimii sondei în funcfiune de timp, înregistrarea adîncimii făcîndu-se pe o bandă de hîrtie care se mişcă cu o vitesă constantă (fidograf); văriâfia duratei perforării, adică a timpului necesar pentru forarea unei unităfi lineare din adîncime, de-a lungul forajului.
în interpretarea vitesei de avansare, cu ajutorul căreia se poate deduce natura stratelor străbătute, trebuie să se fină seama: de caracteristicile rocii (tărie, densitate, tenacitate, omogener-tate, porozitate, abrazivifate, elasticitate, fragilitate, şistuozitate,
Carotaj
515
Carotaj
umiditate), da înclinarea şi de adîncimea stratului respectiv, de parametrii regimului de foraj (apăsarea pe talpă, rotafia mesei, debitul şi caracteristicile curentului de noroi) şi de caracteristicile prăjinilor de foraj şi ale sculei de fund (tipul, diametrul, gradul de uzură).
Carotajul vitesei de avansare, care se execută în mod obişnuit odată cu carotajul gazelor şi al luminescenfei bituminologice (rezultatele completîndu-se unele pe altele), permite, în special, determinarea stratelor poroase şi permeabile, cari în mod obişnuit opun o mică rezistenfă forajului şi se disting pe curbă prin vitese foarte mări de înaintare. Sin. Carotaj dinamic, Carotaj mecanic (impropriu).
Carotajele geofizice sînt constituite de ansamblul procedeelor de geofizică aplicată cari, folosind principii, metode şi aparate foărte variate şi bazîndu-se pe diferite proprietăţi fizice ale rocilor — ca şi în prospecfiunile geofizice (v.), —-stabilesc profilul geologic al găurii de sondă şi în acelaşi timp realizează corelarea, identificarea şi explorarea subsolului unei regiuni.
Spre deosebire de metodele de prospecfiune geofizică, măsurările carotajelor geofizice, în loc să se efectueze de la suprafafă, se execută prin coborîrea cel pufin a unei părfi din dispozitivul de măsurare în interiorul găurii de sondă. (Sin. Geofizică industrială, Geofizică de şantier.) După propriefăfile fizice ale rocilor în cari sînt utilizate pentru caracterizarea formaţiunilor geologice întîlnite, se deosebesc: carotaj electric, carotaj termic, carotaj seismic, carotaj magnetic şi carotaj radioactiv,
Carotajul electric, utilizat cel mai mult dintre toate carotajele geofizice, măsoară caracteristicile electrice ale rocilof străbătute, şi anume: rezistivitatea specifică a rocilor şi po-tenfialul spontan sau natural al acestora.
Ca rezultat al măsurărilor efectuate, se înregistrează: profilul rezistivităfii aparente, numit şi profilul Qa , şi profilul potenţialului spontan, numit şi profilul PS.
Pentru măsurarea rezistivităfii formaţiunilor traversate prin foraj, investigafia se face pe o rază a cărei mărime depinde de dispozitivul aparaturii de fund (pozifia şi distanfa dintre electrozi), de intensitatea curentului utilizat şi de mediul străbătut de curent, care nu e omogen, cuprinzînd o parte din formafiunea a cărei rezistivitate se măsoară, părfi din forma-
I. Schema de măsurare a rezistivităfii aparente.	II. Schema de măsurare a
1)	electrod cu alimentare directă (cu un pol);	potenţialului	spontan.
2)	electrod cu alimentare reciprocă (cu doi poli);	P) potenfiometru; M, N) e-
P) potenfiometru; M, N) electrozi de măsură;	* lectrozi de măsură.
A, B) electrozi de alimentare; I) sursă de curent.
fiunile alăturate acesteia şi o parte din	coloana de noroi din
gaura de sondă din dreptul acestora.
Rezistivitatea măsurată prin carotajul electric nu e deci rezistivitatea specifică a formafiunii în dreptul căreia se face
măsurarea, ci rezistivitatea aparentă, care diferă uneori foarte mult de rezistivitatea specifică a formafiunilor investigate, şi care e influenţată şi de alfi factori, dintre cari unii constanfi pe toată adîncimea găurii de sondă, şi alfii locali.
După metodele de măsurare şi după instalafiile folosite, se deosebesc: carotaj electric obişnuit, microcarotaj, carotaj electric lateral, microcarotaj lateral, carotaj prin inducfie şi carotaj electrolitic.
Carotajul electric obişnuit înregistrează unu sau mai multe profiluri de rezistivitate aparentă şi un profil de potenfial spontan.
Pentru a măsura rezistivitatea aparentă se trimite un curent de intensitate cunoscută şi constantă între doi electrozi, numiţi electrozi de alimentare (de curent), notafi de obicei cu A şi
8,	şi se măsoară diferenfa de potenjial produsă între alfi doi electrozi, numifi electrozi de măsura (receptivi), notafi de obicei cu M şi N (v. fig. I).
Potenţialul spontan rezultat, al curen}ilor naturali, se măsoară în milivolfi, între doi electrozi, fără vreo intervenfie electrică exterioară (v. fig. II).
Instala}ia pentru carotajul electric e montată pe un camion şi cuprinde aparatură de fund şi aparatura de suprafafă*
Aparatura de fund e formată din dispozitive de fund şi din cablul cu mai multe conductoare, cu care dispozitivul de fund	e	introdus în gaura sondei.	(Cablul	monoconductor	se
foloseşte numai cu aparatură de fund specială.) Construcfia dispozitivului de fund diferă după numărul, pozifia şi distanfa dintre electrozi.
Măsurările de rezistivitate, în cari dispozitivul de fund folosit cel mai mult confine trei electrozi, se realizează cu două feluri de dispozitive: unele potenfiale, iar celelalte, gradiente. Dispozitivele potenfiale măsoară numai potenfialul punctului M, considerîndu-se distanfa MN (v. fig. III a) atît de mare, încît potenfialul punctului N e apropiat de potenfialul zero al pămîntului	(la	infinit). Dispozitivele	gradiente	măsoară	chiar	gra-
dientul de potenfial (căderea de potenfial pe o anumită distanfă) între	cei	doi electrozi de măsură	M	şi N, cari sînt relativ
apropiafi unul de altul (v. fig. III b).
Profilurile gradiente nu pot fi obfinute decît cu trei electrozi în dispozitivul mobil din sondă.
După modul în care sînt aşe-zafi electrozii în dispozitivul de fund, se deosebesc: dispozitive W. normale (consecutive), în cari cei doi electrozi de alimentare (>\, a)
B) şi de măsură (MN) sînt aşe-zafi în ordine succesivă, şi dispozitive inverse (neconsecutive), în cari electrozii de alimentare (A, B) şi de măsură (MN) sînt intercalafi între ei.
Fiecare dintre dispozitivele normale sau inverse pot avea alimentare simplă (directă), realizată cu un electrod de curent (A sau 8) aşezat în dispozitivul mobil (electrod), iar cel de al doilea, la suprafafă (fix), — sau alimentare dublă (reciprocă), în care ambii electrozi de curent (A şi B) se găsesc în dispozitivul mobil din gaura de sondă şi permit înregistrarea simultană a profilului de rezistivitate şi de potenfial spontan.
Deosebirea dintre cale două dispozitive — cu alimentare simplă (numit şi dispozitiv AMN) sau cu alimentare dublă (numit şi dispozitiv BAM) — nu influenfează rezultatul măsurării.
în tabloul care urmează sînt date schemele de aşezare ă dispozitivelor potenfiale şi a celor gradiente uzuale, indicarea unui dispozitiv facîndu-se ârătînd ordinea electrozilor „de jos în sus" (practicată în fara noastră) sau de „sus în jos", şi distanfa dintre ei, în metri.
Schema generală de măsurare-a rezisfivitătii aparente, dispozitiv potenfial; b) dispozitiv gradient.
33*
Carofaj
516
Carofaj
Dispozitive de fund
Gradiente
Potenţiale
Normale (consecutive)
cu alimentare simplă (directă)
m a
O N
O N
cu alimentare dublă (reciprocă)
O M
A
m B
Inverse (neconsecutive)
cu alimentare simpiă (directă)
O N
O M
O N
cu alimentare dublă (rec procă)
* B
o M
© B
Afară de dispozifivale de fund folosite obişnuit, se folosesc: dispozitivul cu patru electrozi, la care electrozii sînt aşezafi simetric spre a elimina influenfă asimetriei dispozitivului de fund cu trei electrozi (indicat pentru investigarea calcarelor); dispozitivul nepolarizabil, cu electrodul de măsură acoperit cu un strat fin de plumb electrolitic (protejat prin învelişuri, atîf la inferior cît şi la exterior), în solufia sării respective lă saturafie, cu adaus de clorură de potasiu, cu care se evită fenomenele de polarizafie electrochimică â electrozilor de măsură.
Aparatura de suprafaţă cuprinde: aparatele de control, de calibrare, măsurare şi înregistrare, sursa de curent şi troliuI pe care se înfăşoară cablul, cu sistemul de acfionare a acestuia. Profilurile se înregistrează, cu ajutorul unui sisfem optic sau mecanic, pe un film fotografic sau pe hîrtie de diagramă, deplasate cu ajutorul unui sisfem de angrenaje.
Măsurarea reziştivifăfii aparente şi a potenfialului spontan se execută (v. fig. IV) simultan şi continuu, cu instalafii semi-
IV. Schema instalaţiei carotajului electric.
/) şi II) variante pentru măsurarea alternativă a valorilor Qa şi PS; lll) variantă pentru măsurarea simultană a valorilor pa şi PS; A, B) electrozi de alimentare; N[, N) electrozi de măsură; Flt F ) filtre de separare; D) sursa de curent; Qgi Ps) aparate de înregistrare a curbelor ga şi PS.
automate sau automate, — sau alternativ, prin puncte, înregistrarea făcîndu-se manual; profilurile astfal obfinute nu dau o imagine completă a variafiilor şi pentru trasarea lor e necesar un timp lung.
Penfru a obfine profiluri continue, măsurările se fac în tot lungul găurilor de sondă sau pe anumite porfiuni din cele cari prezintă interesul de a fi cer-
eo HO 20 o
cetate.
Interpretarea diagramelor de carotaj electric (v. fig. V) poate fi făcută calitativ sau cantifafiv.
în interpretarea calitativă se separă stratele după caracteristici le lor electrice,pu-tîndu-se stabili profilul sondei; se diferenfiază stratele cari confin apă de cele cari confin hidrocarburi, separîn-du-se deci stratele petrolifere şi gazeifere, cari au rezişti vifăfi mari, de stratele cari confin apă şi a căror rezistivitate e mică; se identifică strate reper (în primul rînd argilele şi marnele, cari se diferenfiază pe ambele profiluri) din punctul de vedere al caracteristicilor electrice, cari permif corelarea sondelor, pe baza lor putîn-du-se determina continuitatea formafiunilor şi deranjamentele tectonice; se locaIi-
0 5 10152025nm
mZ
Marnă
2
> Nisip cu iapă dulce ' Marnă Nt'sip. cu > apă sărată
Nisip
1petrolifer Marnă , Nisip cu „ apă. sărat a srnă
Calcar sau
conglomerat
’rnă
Nisip petrolifer Apă în talpă
V. Interpretarea diagramei ~de carotaj electric.
/) curba potenfialului spontan (PS); II) curba rezistivităjii aparente (ga); 1,	2)	curbe
determinate, pentru comparaţie, cu două distanţe între electrozi.
zează sarea pe baza disimefriei maxime a profilurilor de rezistivitate pofenfiale şi gradiente.
în interpretarea cantitativă se determină: reziştivitătile specifice din profilurile rezistivităfilor aparente; saturaţia în hidrocarburi a nisipurilor pe baza studiului interpretării reziştivităfii specifice a acestora, a rezişti vităti i noroiului şi â rezist ivităf ii apei interstifiale, utilizîndu-se formule sau nomograme; porozi-tatea-permeabilitafea pe baza studiilor de inferdependenfă dintre rezisfivifatea specifică, saturafie, rezistivitatea specifică a apei interstifiale, rezistivitatea noroiului, factorul de formafiune, etc. Sin. Carotaj de rezistivitate.
Microcarotajul e o variantă de carotaj electric, perfecfionată recent, avînd un dispozitiv de fund în care electrozii sînt foarte apropiafi între ei (cîteva zeci d-e milimetri), menfinufi în contact permanent cu perefii găurii de sondă, datorită unui sistem elastic realizat prin arcuri. Microcarotajul foloseşte simultan doua sau trei diştanfe între electrozi şi reclamă măsuri speciale pentru evitarea scurf-circuitării formafiunii prin noroiul de foraj. Prin micşorarea distanfei dintre electrozi, raza de investigaţie se reduce foarfe mult (circa 75 mm de la peretele găurii de sondă); volumul de rocă investigat fiind foarte mic, se pot diferenfia stratele subfiri cu rezistivifăfi diferife şi se micşorează influenfă înclinării stratelor.
Prin apropierea electrozilor cît mai mult de peretele găurii de sondă se elimină influenfă noroiului din gaura de sondă, între electrodul de carofaj şi rocă rămînînd eventual numai turta depusă.
Dispozitivul de fund folosit are formă de patină şi e confecfionat din material izolant, în care sînt introduşi electrozii. Cînd se folosesc două dispozitive de fund, cu raze de investigaţie diferite, se obfin simultan două curbe ale rezişti vităfi i aparente, cari la interpretare se suprapun. Dispozifivul de fund e ataşat la cablul obişnuit de carotaj electric.
Aparatura de suprafafă e cea folosită în mod curent la carotajul electric obişnuit.
La microcarotaj se trimite un curent constant prin electrodul A (v, fig. V/) şi se măsoară simultan: de o parte diferenfa de
Carotaj
517
Carotaj
potenfial dintre electrodul M2 şi electrodul de măsură de la suprafafă şi, de altă parte, diferenfa de potenfial dintre electrozii Mi şi M2.
Microcarotajul se utilizează pentru diferenfierea stratelor foarte subţiri, cu caracteristici lifologice diferite, pentru deter-
\M1
h
100
50
20
portul dinfre scara dispozitivului de fund (distanta AO) şi diametrul găurii de sondă d, în abscise.
Curbele trasate practic se compară cu curbe teoretice apar-finînd categoriilor de roci invadate sau neinvadate de filtratul noroiului din gaura de sondă (v. fig. VII). Cunoscînd pentru ce condifii e determinată curba teoretică — care coincide	&
cu curba determinată Ia ca-	---
roiaj — se găsesc parametrii corespunzători ai stratului cercetat: rezistivitatea specifică a rocii şi diametrul zonei de pătrundere a filtratului din noroiul din gaura de sondă, în strat. Aceşti parametri uşurează determinarea constituţiei geologice a stratelor cercetate şi permit sa se facă aprecieri calitative asupra permeabilităfii stratelor şi asupra confinutului acestora.
Carotajul electric lateral cu curent focalizat e o variantă de carotaj, la care curentul care serveşte la măsurarea rezistivităfii aparente e constrîns de consfrucfia dispozitivului de fund să pătrundă orizontal în for-mafiuni, pe o grosime de	strat limitată, datorită dispoziţiei
electrozilor şi unui sistem de control automat (v. fig. Vl/I).
				/			
				/	2		
			/	V	>	V- ■	['N.
			VA		/		
		A			\		
	%	&	4			\	
	T						
0,1
AO
Q3 1 2	5	10	20	50	100	j
VII. Curbe teoretice fip penfru comparare ia carotajul electric iatera! BKZ.
/), 2), 3), 4), 5) curbe penfru diverse raze de invesfigafie.
VI. Schema de principiu a microcarofajului.
O) axa găurii de sondă; t) argilă; 2) argilă cavernoasă; 3) formaţiune impermeabilă rezistenfă; 4) forma|iune permeabilă; 5) zonă de invesfigafie cu micro-carofa] invers (Ml); 6) zonă de invesfigafie cu microcarotaj normal (MN); A, B) electrozi de alimentare; Mlt M2, N) electrozi de măsură; G) aparat de înregistrare; p) electrod de microcarotaj (patină); f) turtă de noroi.
minarea stratelor poroase-permeabile şi penfru determinarea porozităfii stratelor.
Interpretarea celor două curbe ale rezistivităfii aparente, obfinute prin microcarotaj, trebuie făcută cu ajutorul curbei PS.
Carotajul electric lateral se utilizează penfru obfinerea de date mai complete asupra formaţiunilor investigate, identifi-cîndu-se parametrii cari în diagrama carotajului electric normal nu apar sau apar denaturafi de o serie de alfi factori. El e un auxiliar preţios al carotajului electric obişnuit, permifînd o delimitare mai precisă a stratelor subfiri. Diagrama carotajului lateral, comparată cu valorile de porozitate obfinute prin microcarotajul lateral, poate indica prezenfa sau absenfa hidrocarburilor. Comparată cu cea a carotajului radioactiv (curba razelor gamma), permite diferenţierea stratelor marnoase de cele nemarnoase, iar în formafiunile nemarnoase permite delimitarea intervalelor cu porozitate suficientă pentru a fi eventual productive. Carotajul electric lateral se realizează prin măsurări cu mai multe raze de invesfigafie sau cu curent focalizat (dirijat).
Carotajul electric lateral realizat prin măsurări cu mai multe raze de invesfigafie, indicat uneori cu iniţialele BKZ, se execută de obicei cu cinci dispozitive gradiente de fund diferite; distanfele dintre electrozii A şi M, la dispozitivele utilizate în fara noastră, sînt: 0,5; 1; 2; 4; 6 şi 8 m.
Se foloseşte insfalăfia carotajului electric normal. Cu rezultatele obfinute prin măsurări se construiesc curbele de egale rezisfivităfi aparente penfru fiecare strat şi penfru fiecare dintre dispozitivele folosite, într-un sistem de coordonate care are raportul dintre rezistivitatea aparentă a formafiunii @a şi rezis-fivitatea noroiului din gaura de sondă Qn în ordonate, şi ra-
VIII. Schema insfalafiei de carotaj electric lateral, cu curent focalizat, cudispo-zifiv de fund cu şapte electrozi.
^0i	A2,	Blt B2) electrozi de alimen-
tare; Mj, M'lr M2, M'2, N) electrozi de măsură; P) potenfiometru; Oj) mijlocul distanfei Mj M'(; 02) mijlocul distanfei Ms, M'2; 0^ Q2) grosimea fasciculului de curent orizontal care pătrunde în stratul ce se cercetează.
IX. Repartifia liniilor de curent la carotajul electric lateral, cu curent focalizat.
I) carotaj electric obişnuit (curent nedirijaf); II) carotaj electric lateral (curent dirijat).
Condifiile create de sistemul de control automat sînt astfel, încît curentul emis de electrodul central se comportă ca şi cînd două ecrane ar fi plasate orizontal la o oarecare distantă de acesta, obli-gînd curentul să urmărească un traiect orizontal, într-un spafiu cu grosime limitată (v. fig. IX).
Dispozitivele de fund ale carotajului electric lateral cu curent focalizat pot fi cu trai sau cu şapte electrozi. Am-
bele tipuri cuprind cîte un electrod aşezat central, fafă de care sînt aşezafi simetric: doi electrozi alungifi (la consfrucfia cu trai electrozi) sau şase electrozi punctiformi (la construcţia cu şapte electrozi). Electrozii
Carofaj
518
Carotaj
aşezafi simetric fafă de electrodul central, formează perechi şi sînt scurt-circuifafi.
Datorită dirijării orizontale a curentului, raza de investigaţie se măreşte şi deci efectul noroiului de foraj e practic eliminat sau e foarte mult redus.
Se foloseşte instalafia carotajului normal.
Carotajul electric lateral cu curent focalizat se utilizează în cazul noroaielor cu rezistivitate foarte mică, deci puternic sărate, şi în formafiunile tari (calcare, gresii).
Microcarotajul lateral e un procedeu de carotaj care combină avantajele carotajului lateral cu cele ale microcarofajului. Cu acest procedeu se înlătură complet influenfă noroiului din gaura de sondă, deoarece curentului electric introdus în diversele formafiuni i se dă forma unui fascicul de grosime mică, păfrun-zînd orizontal în acestea.
Dispozitivul de fund e constituit dinfr-un electrod central şi din trei electrozi inelari, concentrici cu electrodul central şi foarte pufin distanfafi înfre ei (25*-40 mm). Electrozii sînt îngropaţi într-o patină izolantă şi sînf apăsaţi pe peretele găurii de sondă printr-un sisfem de arcuri. Celelalte părţi ale instalaţiei sînt ca şi Ia carotajul obişnuit.
Microcarotajul laferal e folosit penfru stabilirea limitelor de separafie a formafiuni lor cu caracteristici litologice diferite, contactul dintre acestea fiind scos în evidenfă datorită sistemului focalizant al dispozitivului de fund, cum şi pentru determinarea porozităfii, în cazul turtelor de grosime mică, în cazul noroaielor sărate, dacă turta e subfire.
Carotajul prin inducfie e un procedeu de carotaj electric prin care se măsoară conductivitatea formafiunilor sau inversul acesteia, rezistivifafea, cu ajutorul curenfilor induşi, fără electrozi.
Principalele piese componente ale dispozitivului de fund sînf: o bobină emiţătoare alimentată cu curent alternativ de un oscilator, şi o bobină receptoare, legată la suprafaţă cu un galvanometru, prin intermediul unui amplificator (v. fig. X).
Cîmpul magnetic alternativ produs de bobina emiţătoare induce curenţi Foucault în mediul din jurul dispozitivului de fund; aceşti curenţi au, la rîndul lor, un cîmp magnetic propriu, care induce în bobina receptoare o tensiune electromotoare numită „semnal". Curentul emis de emiţător fiind menţinut constant, curenţii Foucault şi tensiunea electromotoare indusă în bobina receptoare sînt proporţionale cu conductivitatea formaţiunii, Galvanometrul de Ia suprafaţă arată cantitativ conductivitatea formaţiunii.
Cu ajutorul acestui procedeu: se poafe carofa în găuri de sondă goale şi în găuri de sondă cu noroi cu bază de ţiţei; se elimină influenţa noroiului din gaura de sondă; se determină precis limitele stratelor, d i f a -renfiindu-se stratele subţiri, cu grosimea pînă la 60 cm; se determină mai precis rezistivifafea reală a stratelor subfiri, în special cînd rezistivifafea nu e prea mare, cum e cazul în regiunile în cari predomină nisipuri şi marne; se pun în evidenfă detalii le, scara diagramei fiind hiperbolică (de ex. variafia Iitologică şi contactul apa-fifei sau apă-gaz sînt indicate prin amplitudini mari pe curbă).
Carotajul electrolitic (Sin. Carotaj potenfial provocat) se k^ează Pe măsurarea potenfialelor produse artificial în stratele străbătute prin gaura de sondă.
Principiul procedului consistă în introducerea unui curent electric în rocile din dreptul dispozitivului dejund, cu ajutorul unor
X. Schema de principiu a carotajului prin inducfie. î) înregistrare la suprafafă; 2) amplificator; 3) solenoid receptor; 4) oscilator; 5) solenoid de e-misiune.
electrozi de alimentare. Curentul electric care pătrunde în roci, ca urmare a unor reacfii electrochimice complexe cari se produc la suprafafa particulelor acestora, variază ca sens şi intensitate în funcfiune de roca respectivă.
Diferenfele de potenfial se măsoară ia suprafafă şi se înregistrează prin curbele PC ale potenfialelor create (numite şi curbele PP ale potenfialelor provocate).
Se foloseşte instalafia carotajului electric obişnuit, afară de dispozitivul de fund, care are 1—4 electrozi. Dispozitivul de fund cu un electrod serveşte alternativ ca elec-	^
trod de alimentare şi de recepfie, rezultatele	^
obfinute cu acest dispozitiv fiind denaturate de inconstanfa polarizaţiei electrodului în timpul trecerii curentului prin el, şi de inducţia din cablu.
La dispozitivul de fund cu doi electrozi, alimentarea se face printr-un electrod, iar diferenţele de potenfial create se măsoară cu ajutorul celuilalt electrod, aşezat Ia mică distanfă de primul.
Dispozitivele cu un electrod şi cu doi electrozi sînf folosite pentru carotajul sondelor de mică adîncime.
Dispozitive de fund cu trei şi cu patru electrozi sînt utilizate penfru înregistrări de detaliu, în găuri de sondă de orice adîncime. Cel mai perfecţionat dispozitiv de fund e cel cu patru electrozi (v. fig. XI), la care efectul de inducfie e înlăturat prin faptul că al doilea electrod de alimentare B e situat de asemenea în gaura de * sondă, la distanfa de 5—10 m de ceilalfi trei elec- A frozi, deasupra sau, de preferinfă, sub aceştia *
(v. fig. XII).	^
înregistrările potenfialelor create se fac: în Xl. Dispozitiv funcfiune de intensitatea curentului, a cărui va- de fund (cu patru loare variază de Ia 1***1000 mV, cu curent electrozi) pentru negativ (electrodul A conectat la polul negativ carotajul elec-al sursei de curent) şi cu curent pozitiv (elec- troiitic. trodul A conectat la polul pozitiv al sursei de Ai< 6) ,elec" curent), de la valorile minime Ia cele maxime	d^xa!l^-
ale curentului; în funcfiune de timp, cu curentul	de	măsură;
de intensitate maximă.	^ cabiu cu frej
Pentru a evita denaturări, înainte de a se în- conductoare, registra curbele PC se înregistrează curba PS (caz particular al curbei PC, pentru valoarea zero a curentului).
Simultan cu înregistrarea curbelor PC se înregistrează şi curba Qa, iar pentru uşurinfă comparării, curbele se înscriu într-o singură diagramă.
Carotajul electrolitic dă cele mai bune rezultate la identificarea cărbunilor, care se evidenfiază prin anomalii cu atît mai mari, cu cît intensitatea curentului e mai mare.
Nisipurile petrolifere se identifică prin anomalii negative la alimentarea cu curent negativ şi prin anomalii pozitive sau negative la alimentarea cu curent pozitiv. Comparate cu curba PS, în acest caz, curbele PC prezintă amplitudini mai accentuate.
Carotajul termic măsoară şi înregistrează temperatura găurii de sondă de-a lungul adîncimii forajului, curba rezultată dînd indicafii asupra naturii stratelor străbătute.
Carotajul termic dă informafii prefioase la detectarea scurgerilor de apă dintr-un strat de nisip, de mare permeabilitate, într-un puf de petrol; la identificarea formafiunilor purtătoare de gaze; la determinarea structurilor geologice adînci, etc.
Cele mai cunoscute aparate de măsurat temperatura în găurile de sondă sînt aparatele Amerada, Schlumberger şi Hugel.
Aparatul Amerada are ca element de temperatură un tub metalic. Fiind necesar mult timp pentru a atinge temperatura
Carotaj
519
Carofaj
mediului înconjurător, el reclamă o coborîre înceată de sondă şi nu e suficient de precis.
în gaura
		A- r—tH	
rrr	□ 0	
o* 1	o°o°	
LJP—-i i-,		
77X777777777777,:
9	8
r—{ţji| l|l|H>	o
/U	I B
V7777777777777777W7)
XII. Schema instalaţiei carofajului electrolitic cu
dispozitiv de fund cu patru electrozi.
^1» B) electrozi de alimentare; M, N) electrozi de măsură; P) potenfiometru.
Aparatul Schlumberger are un termometru electric, construit după principiul punfii Wheatstone (v. fig. XIII), cu două brafe (sensibile), cu un coeficient mare de temperatură (de sîrmă de cupru), şi cu două brafe cu un coeficient mic de temperatură (de sîrmă de constantan).
Folosind faptul că rezistenfa unui conductor variază cu temperatura lui, şi construind puntea Wheatstone astfel încît rezistenfele să se echilibreze la temperatura Tq, se trimită curentul I de la o baterie de acumulatoare situată la suprafafă, la un capăt al punfii; curentul frece la capătul opus al punfii, care e conectat cu carcasa termometrului, şi apoi merge prin pămînt pentru a închide circuitul prin reostatul bateriei de acumulatoare. Celelalte capete ale punfii Wheatstone sînt conectate prin cablu cu un potenfiometru situat Ia suprafafă, care măsoară diferenfa de potenfial care se creează în punte din cauza schimbării temperaturii conductoarelor.
La o temperatură T există relafia
\V
T = T0 + C±j-,
în care C e constanta aparatului.
Termometrul se introduce la puf cu cablul electric cu trei conductoare cu care se face carotajul electric şi se obfine o diagramă cu indicarea adîncimifor şi a temperaturilor respective.
Măsurarea temperaturii se face de obicei la coborîrea aparatului, pentru a evita deteriorările de temperatură cari ar rezulta din cauza amestecării noroiului din gaura de sondă.
Vitasa de coborîre nu trebuie să depăşească 600 m/h, pentru a permite aparatului să recepţioneze temperatura din fiacare punct al sondajului.
XIII. Schema aparatuIuiSchlumberger. A, 8) electrozi de alimentare; /VI, N) electrozi de măsură; 1, 4) rezistenţe de sîrmă de constantan; 2, 3) rezistenţe de sîrmă de cupru; 5) contact de masă; 6) cablu; 7) po-tenţiometru; 8) baterie de acumulatoare; 9) reostat.
Aparatul Hugel are termometrul constituit dintr-o spirală montată într-un locaş umplut cu mercur. Mercurul fiind foarte sensibil, ia în cîteva secunde temperatura mediului înconjurător şi se dilată sau se contracta, după cum temperatura creşte sau scade, ridicînd sau coborînd elementul spiral şi, cu acesta, şi tija unei penife care înregistrează, în aparat temperatura respectivă, cu precizia de 0,1°.
începutul, durata şi sfîrşitul înregistrării fiind cunoscute prin controlul care se face cu un ceasornic de la suprafafă şi cu ajutorul unor pauze, în care timp penifa înscrie orizontal, iar coborîrea aparatului făcîndu-se uniform, cu regulator, e uşor de aflat adîncimea corespunzătoare fiecărei variafii de temperatură.
Aparatul Hugel se introduce cu sîrmă sau cu cablu de ofel, astfel încît poate fi folosit şi în sonda în producfie cu fifei, în cari cablul electric e atacat şi distrus.
Cum odată cu adîncimea creşte în general şi temperatura scoarfei Pămîntului (v. Treaptă geotermică), curba temperaturii la o coborîre constantă a termometrului ar urma să fie o linie dreaptă. în punctele în cari diagrama arată o scădera de temperatură există un strat cu gaze, a cărui detentă în dreptul găurii de sondă produce răcirea; creşterile da temparatură indică existenfa stratelor cu apă (apele da adîncima au o temparatură mai înaltă decît apele de suprafafă; gradienfii de temperatură au valori mai mari deasupra apexului unui anticlinal, decît pe flancurile Iui).
Penfru accentuarea creşterii de temperatură se execută două sau trei măsurări, la interval de cîteva ore, după ce între timp se goleşte pufin puful.
Carotajul termic se execută în mod obişnuit după cimentarea fiecărei coloane (în prima zi după operafie, deoarece după şapte zile căldura produsă de priza cimentului e pierdută prin difuziune), pentru a afla nivelul Ia care s-a ridicat cimantul în spatele coloanei. Temperatura din gaură creşte brusc, acolo unde se află ridicat nivelul cimentului în spatale coloanei. Sin. Termocarotaj.
Carotajul seismic serveşte Ia determinarea viteselor medii de propagarea undelor seismice V m, vitasa cari sa introduc în
calculul adîncimilor orizonturi lor reflectoare cari dau indicafii asupra stratigrafiei regiunii.
Fig. XIV reprezintă modul în care se execută operafia.
într-un foraj de mare // adîncime, executat într-o regiune necunoscută din punct de vedere seismic,
se	introduce la	adînci-	—*------
mea H un seismograf foarte sensibil S, cu ajutorul unui cablu electric izolat, care se leagă la suprafafă cu o stafiune de măsurare seismică obişnuită A. La distanfa d se execută un foraj seismic de	adîncime h,	în care	se	introduce şi
cantitate de exploziv.
Măsurîndu-se	timpul t,	în	care	undele	elastice seismice se
propagă de la E	la S, se	daduca	(v. fig.	X/V):
d
0"
1
li
A
h
A
l
1
XIV. Schema carotajului seismic de adîncime.
S) seismograt; B) exploziv; A) staţiune de măsurare.
se explodează o
V.
■-V
(H-hf + d*
Producînd mai multe explozii, la diferite adîncimi, se obfine o curbă a variafiei lui Vm, în funcfiune de adîncime. Aceste vitese Vm servesc apoi la prospectarea seismică cu foraje seis-
Carofaj
520
Carofaj
mice de adîncime, obişnuit la 30*"40 m, şi cu mai multe seismografe instalate pe suprafafa solului. Timpii citifi pe seismo-grame, între momentul exploziei şi sosirea la seismografe a undelor reflectate, sînt funcfiune de Vm penfru regiunea şi adîncimea respectivă. Carotajul seismic ajută astfel la înterpre-larea geologică a subsolului, înainte de a executa for a/e de tieferinfă. Sin. Seismocarofaj.
Carotajul magnetic reprezintă aplicafia în geofizica de şantier a prospecfiunii magnetice, în particular a aeromagnefomefriei (v.). Se realizează în două variante: carofaj de suscepfivifate şi carotaj de intensitate de magnetizare.
Carotajul de suscepfivifate e bazat pe variafia contrastului de susceptivitate în diferitele formafiuni ale coloanei strati-grafice, şi'foloseşte un magnetometru de tipul aeromagnefo-metrelor cu inducfie magnetică. O bobină cu miez de permeabilitate mare prezintă, fafă de curentul alternativ care e trimis prin ea, o impedanfă care creşte dacă bobina trece pe lîngă roci cu permeabilitate, deci şi cu susceptivitate mare, putîn-du-se pune astfel în evidenfă variafii le acestei mărimi. Cum curentul din bobină induce un curent în strafele respective, a cărui influenfă se manifestă de asemenea în bobină (carotaj inductiv cu bobină comună de emisiune şi recepfie), rezultă posibilitatea unei detectări simultane a variafiilor de susceptivitate magnetică şi de rezistivitate electrică, de unde îmbună-tăfirea condifii lor de identificare şi corelare a formafiunilor.
Carotajul de intensitate de magnetizare foloseşte ca piesă principală a dispozitivului de măsurare un magnetometru de tipul aeromagnetometrelor cu inducfie electromagnetică, adaptat condifiilor particulare ale determinării în găurile de sondă. Obiectul înregistrării îl formează variafiile cu adîncimea ale intensităfii cîmpului magnetic, în care evident se resimte influenta intensităfii de magnetizare (adică a polarizafiei magnetice) a rocilor din vecinătate.
Pe cînd carotajul de susceptivitate e sensibil la variafii ale acestei mărimi pentru strate foarte apropiate, carotajul de intensitate de magnetizare, înregistrînd un efect global, dă indicafii mai pufin fine, ceea ce îngreunează bineînţeles şi interpretarea. Cele două variante de carotaj magnetic, se completează reciproc şi în general se recomandă, ca şi în cazul carotajelor electric şi radioactiv, utilizarea lor în paralel.
Carotajul radioactiv urmăreşte obfinerea de informafii asupra naturii şi confinufului formafiunilor cercetate, interceptînd fenomenele de radioactivitate naturală sau provocată, existente sau create în găurile de sondă. Aplicat întîi în găurile de sondă fubafe, în cari carotajul electric nu e posibil, carotajul radioactiv e utilizat acum pe scară mare şi în găurile de sondă netubate.
Cu ajutorul carotajului radioactiv se studiază: radioactivitatea naturală, care se datoreşte prezenfei în roci a elementelor radioactive în cantităfi reduse şi variate şi cari se determină prin radiafii le gamma, emise de elementele radioactive cari străbat mediul înconjurător (rocă, ciment, coloana de tubaj, noroi), ajungînd pînă la instrumentul de detectare introdus în acest scop în sondă, şi radioactivitatea artificială, provocată în roci prin bombardarea lor cu particule radioactive provenite de la o sursă radioactivă introdusă în sondă odată cu aparatura de măsurare şi în care scop se folosesc: surse de radiafii gamma, confinînd ca element emifător Co60; surse de neutroni constituite din amestecuri Ra-Be, Po-Be, Rn-Be; accelerator de neutroni de tipul Van der Graff.
Legătura strînsă dinire proprietăfile de radioactivitate (naturale sau artificiale) ale rocilor şi caracteristicile lor litologice face posibilă identificarea şi corelarea diferitelor formafiuni geologice întîlnife în gaura de sondă.
Se cunosc diferite forme de carotaj radioactiv:
Carotajul gamma, care măsoară variafia intensităfii radioactivităţi naturale a radiafiilor gamma, emise spontan, de-a lungul găurii de sondă, de elamentele radioactive existente în
roci, în cantităfi diferite. Măsurările se realizează cu ajutorul detectoarelor de radiafii, introduse în gaura de sondă cu ajutorul unei bombe cilindrice cu diametrul aproximativ jumătate din diametrul găurii de sondă, lansată cu un cablu electric; se înregistrează valorile de radioactivitate recepfionate sub forma unui profil continuu, în care sînt înscrise şi reperele de adîncime.
Carotajul gamma-gamma urmăreşte comportarea diferită a rocilor la bombardarea lor cu fotoni gamma (respectiv difuziunea fotonilor gamma în funcfiune de densitatea rocilor). Procedeul de invesfigafie se bazaază pe crearea unui cîmp radioactiv în rocă, realizat prin iradiere cu surse gamma puternice (de ex. Co60). Se obfin informafii mai detaliate asupra naturii rocilor respective, în special la identificarea rocilor cu densităţi deosebite. Procedeul e aplicat cu rezultate bune şi la cărbuni. Sin. Procedeul radiafiilor gamma difuzate.
Carotajul gamma-neutronic înregistrează radiafii le gamma secundare cari se produc la bombardarea rocilor cu neutroni, în urma proceselor de capfură a
neutronilor lenfi de către	7
nucleele cu afinitate mare	m—t®®}
pentru neutroni, între cari în cea mai mare măsură se găsesc nucleele de hidrogen. Practic se bombardează rocile cu neutroni provenifi de la o sursă introdusă în sondă în acelaşi fel ca la carotajul gamma, măsurîndu-se radiafiile provocate sub forma unui profil continuu. Ca sursă de neutroni se foloseşte, în mod obişnuit, amestecul format dinfr-o substanfă elfa-activă (radiu său po-loniu), cu beriliu.
Aparatura folosită penfru măsurare confine o sursă de neutroni şi detectoare penfru înregistrarea radiafiilor gamma secundare (v, fig. XV).
Distanfa dintre sursă şi detector, cum şi confinutul în hidrogen al rocii, se pot schimba, constituind astfel condifii diferite de înregistrare (v. fig. XV/) pentru detectorul de radiafii. Curbele
3	1
XV. Schema carotajului gamma-neutronic.
1) ciment; 2) coloană metalică; 3) fluidul din sondă; 4) detector de radiafii; 5) amplificator; 6) rolă de ghidaj; 7) contor de înregistrare.
XVI. Aspectul curbelor de înregistrare în carotajul neulronic. a) carotaj gamma-neutronic; b) carotaj neutron-neufronic; I) curba straielor uscate; II) curba stratelor umede.
trasate corespund unor roci cu confinut mic în hidrogen (strate uscate, /) şi unor roci cu confinut mare în hidrogen (strate umede, II). Considerînd detectorul situat la distanfa B de la sursă, se remarcă o creştere a densităfii neutronilor lenfi ^(respectiv a intensităfii radiafiilor gamma secundare), pe măsura
Carotaj
521
Carotaj
creşterii confinutului în hidrogen a! rocii, deoarece hidrogenul produce încetinirea neutronilor existenfi în apropierea sursei; de la valoarea maximă (Ni),densitatea neutronilor lenţi (respectiv intensitatea radiafiilor gamma secundare) scade la creşterea confinutului în hidrogen, iar la distanfa AC, considerată distanfă critică, nu se mai produce practic vreo modificare în densitatea neutronilor lenfi, la schimbarea confinutului rocii în hidrogen.
Dacă se aşază detectorul la diştanfe mari de sursă (C), radiafiile gamma secundare înregistrate vor cumula cuantele gamma de captură şi cele provenite de la elementele radioactive artificiale produse în urma bombardamentului cu neutroni.
Aspectul profilurilor radioactive gamma-neutronic şi neufron-neutronic va depinde substanfial de distanfă existentă între sursă şi contoare. Utilizînd diştanfe mici (sub 40,,50 cm), rocile cu confinut mare în hidrogen vor fi reprezentate prin amplitudini maxime, iar cele cu confinut mic în hidrogen, prin amplitudini minime. — Utilizînd diştanfe mari (peste 40---50 cm), reprezentarea curbelor va fi inversă celei din căzui distanfelor mici.
Carotajul neutronic urmăreşte înregistrarea unora dintre neutronii bombărdanfi, cari după ce au suferit diferife procese la trecerea lor prin roci, sînt interceptafi de aparatura de detectare. în acest scop, detectoarele confin elementul receptor al neutronilor lenfi (de ex. fluorură de bor), prin intermediul căruia ele devin sensibile pentru neutroni.
Carotajul neutron-neutronic realizează două forme de măsurări: una dintre acestea urmăreşte bombardarea rocilor cu neutroni lenfi (pentru aceasta, aparatura e amenajată în mod special, avînd dispusă împrejurul sursei de neutroni o substanfă cu calităfi de încetinire a neutronilor, de exemplu parafină) şi apoi interceptarea neutronilor lenfi necapturafi de hidrogen şî reflectafi în apropierea dispozitivului de detectare (indiferent de distanfa existentă între sursă şi detector, stratele cu confinut bogat în hidrogen vor fi marcate prin valori sensibil mai mici decît în cazul rocilor sărace în hidrogen); cealaltă măsurare realizează bombardarea rocilor cu neutroni rapizi, în care caz nucleele de hidrogen existente în rocă vor micşora vitesa acestor neutroni, dintre cari, după un anumit timp, cel pufin o parte se vor reflecta în mediul de investigafie al aparaturii de detectare şi vor fi înregistrafi sub forma profilului neutron-neutronic, în care formafiuni le cu confinut procentual mare în hidrogen se vor înscrie cu valori mici.
Instalafia penfru măsurări de carotaj radioactiv e transportată la sonde, fie pe un singur camion, care cuprinde atît cablul electric special pentru lansarea aparatului de fund în sondă, cît şi aparatura de înregistrare ă profilurilor, fie pe două camioane, unul purtînd cablul, iar celălalt, aparatura de înregistrare.
Aparatura de fund e grupată într-o carcasă care confine dispozitivele de detectare necesare înregistrării radioactivităfii gamma naturale şi provocate, şi sursa de radiafii radioactive cu care se bombardează rocile. Pentru defectarea radiafiilor se folosesc: camere de ionizare (v. lonizare, cameră de ~), contoare Geiger-Miiller (v. sub Contor de particule) şi contoare de scin-tilafii (scintilometre) (v.).
Aparatura de suprafafă cuprinde mai multe panouri de comandă şi de control, dispozitivul de înregistrare a profilurilor, cum şi alte anexe.
Construirea camerelor de ionizare penfru măsurările geofizice la sonde e destul de dificilă, deoarece reclamă cantităfi mari de argon cu un grad de puritate mare. Realizarea aparaturii de amplificare şi transmitere prin cablu a semnalelor camerei de ionizare e greoaie, construcfia camerei şi a anexelor ei reclamă în general un volum mai mare decît al celorlalte detectoare.
Contoarele Geiger-Miiller au o construcfie mai simplă, sînt ieftine şi asigură o amplitudine de impulsii destul de mare şi de stabilă la variafii de tensiune; stabilitatea lor fafă de cuantele
gamma cari trec prin contoare e însă de numai 1% (fafă de razele cosmice, 100%). Contoarele Geiger-Muller nu pot realiza o analiză directă a spectrului energetic de iradiafie.
Contoarele de scintilaţii sînt mai exigente, atît ca realizare, cît şi ca funcfionare, însă au calităfi remarcabile în măsurările geofizice la sonde: au mare eficacitate, ceea ce dă posibilitatea obţinerii de numeroase date litologice; dau fluctuafii statistice foarte mici; decelează radiaţiile gammâ după nivelul lor de energie; pot intercepta grosimi mici de strat, ceea ce constituie un avantaj deosebit la investigarea zăcămintelor de petrol, de
XVII. Comparajie între curbele carotajului gamma (a) şi ale carotajului gamma-neutronic (b).
1) curbă înregistrată cu contorul Geiger-Muller; 2) curbă înregistrată cu scintilometru.
cărbuni, etc. cu intercalaţii subţiri de steril; profilurile înregistrate înscriu amplitudini mâi mari decît cu contoarele Geiger-Miiller (v. fig. XV//), însă cu aceleaşi trăsături caracteristice.
XVIII. Stafiunea de carotaj radioactiv tip NGGK-55.
I) schema de principiu; II) instalafie de carotaj; 1) sursă de neutroni; 2)'ecran de plumb; 3) contoare de descărcare Geiger-Muller pentru curba gamma-neufronică; 4) contoare de descărcare Geiger-Muller pentru curba gamma; 5) condensatoare; 6) dispozitivul de înregistrare grafică a impulsiilor; 7) lămpi; 8) numărător; A) amplificator; T) transformator; F) filtru; M) multiplicator; I) integrator; R) rezistenfe; a) înregistrarea curbei gamma; b) înregistrarea curbej gamma-neutronică.
în ţara noastră se foloseşte staţiunea de carotaj radioactiv tip NGGK-55, cu ajutorul căreia pot fi înregistrate simultan
Carofaj
522
Carotaj
profilurile radioactivităţi gamma naturala şi gamma-neutronice, utilizînd un cablu electric monoconductor; sursa de neutroni e aşezată în partea inferioară a electrodului (v. fig. XV///). Pentru înregistrarea celor două profiluri radioactive, aparatura de fund confine contoare de descărcare Geiger-Miiller (şase contoare pentru curba gamma şi trei contoare pentru curba gamma-neutronică), cum şi piesele necesare alimentării, amplificării şi transmiterii impulsiilor cari, sosite prin cablu la aparatura de suprafafă, sînt amplificate, ca durată şi intensitate, şi apoi înregistrate pe hîrtie sensibilă prin intermediul unor galvano-metre cu oglindă şi al dispozitivului de înregistrare automată, care derulează hîrtia fotografică în fafa galvanometrelor, sincronizat cu mişcarea cablului (deci a electrodului de fund) de-a lungul găurii de sondă.
Profilurile de carotaj radioactiv dau informafii utile pentru aprecierea naturii geologice-litologice şi a confinutului rocilor, elementele de bază ale interpretării consistînd în corespon-denfa dintre amplitudinile profilurilor şi confinutul rocilor în
înlocuind cu eficacitate profilurile electrice (practic nu există diferenfe între amplitudinile curbelor înregistrate în noroi dulce şi în noroi sărat); profilurile radioactive înregistrează valori ne-
2T
pufsjmm/rn puls/mm/cm
substanfe radioactive variat distribuite, de o parte, iar de altă parte, în confinutul lor în hidrogen. Astfel pot fi identificate pe profiluri marnele şi argilele caracterizate prin radioactivitate naturală puternică şi cari contrastează semnificativ cu gresiile, cu calcarele sau cu sarea gemă, cari apar cu radioactivitate slabă; în mod asemănător, profilurile neutronice indică diferitele categorii de roci după confinutul lor în hidrogen (reacfiunea slabă a rocilor la solicitarea neutronică, adică emisiunea de radiafii gamma pufin intensă, înseamnă un confinut bogat în hidrogen, adică prezenfa unor formafiuni poroase îmbibate cu apă sau cu petrol).
De obicei se înregistrează curba radioactivităţii gamma naturale şi o curbă neutronică, cari se înscriu împreună în acelaşi profil (v, fig. XIX).
Profilurile radioactive oferă şi posibilităfi de interpretări cantitative; considerînd că profilurile neutronice (în special cel neutron-neutronic) reprezintă în valoare relativă confinutul în hidrogen, a fost elaborat un procedeu de determinare a poro-zităfii rocilor-magazin, bazat pe aceste criterii.
Un important efect practic are corelarea apropiată a profilurilor radioactive cu profilurile electrice: uneori se paralelizează în foarte mare măsură curba radioactivităţii naturale cu potenfialul spontan şi curba neutronică cu rezistivitatea aparentă (v. fig. XX); alteori, neconcordanfa dintre profilurile radioactive şi cele electrice furnisează elemente în plus pentru interpretare, ca, de exemplu, la identificarea cărbunilor, cînd curba neutronică înscrie valori minime, iar rezistivitatea aparentă, valori maxime.
Principalele avantaje ale carotajului radioactiv, care-l fac în prezent atît de răspîndit între măsurările geofizice curente, sînt următoarele: profilurile radioactive pot fi realizate în găuri de sondă tubate, în cari înregistrarea produce reducerea (în mică măsură) a amplitudinilor şi deplasarea curbelor, ceea ce constituie un mijloc util de identificare a adîncimii la care au fost fixate sau pierdute diferite coloane; profilurile radioactive pot fi înregistrate fără denaturări în noroaie cari au conductivitate electrică (de ex. la traversarea unui masiv de sare),
Zonă afectată de radiaţii cosmice Marnă ‘
Nhip (calcar) cu marnă
Marnă
Cărbune
Nisip
Marnă
Calcar compact Marnă
5 are
Marna ms ipoasă Calcar
Calcar compact Gresie mrnoasă Marnă
Calcar cu fluide Granit
XIX. Interpretarea curbelor carotajului radioactiv, a) curba carotajului gamma; b) curba carotajului gamma-neutron’c.
XX. Comparafie între curbele carotajului electric (I) şi ale carotajului radioactiv (II).
a) curba PS; b) curba e>a; c) curba gamma; d) curba gamma-neutronică;
1, 2) curbe realizate cu distanfe diferite înfre electrozi.
deformate la cercetarea sondelor săpate cu fluide negre; deplasarea curbelor neutronice la intrarea în lichide (apă-fifei) poate da indicafii asupra nivelului lichidelor din sonde; profilurile radioactive au găsit o aplicare foarte importantă la determinarea zăcămintelor de cărbuni, prezenfa acestora în profiluri fiind semnalată prin aparifia valorilor minime atît la radioactivitatea gamma naturală, cît şi la cea provocată; carotajul radioactiv poate fi utilizat în studii şi în cercetări hidrologice şi hidrogeologice, întrucît profilurile neutronice (în special cele neutron-neutronice) apreciază cantitatea de hidrogen existentă în roci.
Carotajul radioactiv e utilizat din ce în ce mai mult în măsuri de studiu şi control, folosind radioisotopi ca trasoare în sonde de foraj (de ex. analiza comportării sapelor în timpul forajului; determinarea zonelor de pierdere a noroiului; determinarea cavernelor; controlul cimentării sondelor) şi de extracfie (de ex. identificarea neetanşeităfii coloanelor; stabilirea eficacităfii perforării sondelor; controlul acidizării rocilor; determinarea direcfiei de fisurare hidraulică), de injecfie (de ex. controlul stării tehnice a sondelor de injecfie; urmărirea proceselor de injecfie a gazelor şi a apei), etc. sau pentru documentarea asupra compozifiei geologice şi asupra comportării formafiunilor (de ex. determinări de porozitate; determinări de permeabilitate; studiul mecanicii lichidelor în medii poroase; studiul avansării frontului de apă în sonde, în vederea exploatării dirijate).
Carotajele geochimice se bazează pe procedee chimice de examinare a carotelor extrase prin carotaj mecanic sau a probelor de detritus colectate pe sita vibratoare, a noroiului de foraj în timp ce iese de la puf sau a noroiului din puf în repaus, în scopul determinării prezenfei şi variafiei confinutului de elemente sau de compuşi chimici cari pot indica apropierea de zăcăminte utile (în special de fifei şi de gaze).
Se cunosc două procedee de carotaj geochimic: gazocaro-tajul sau carotajul gazelor de foraj şi analiza luminescenfei bituminologice a noroiului de foraj, şi analiza elementelor şi a compuşilor chimici din carote sau din probele de detritus.
Gazocarotajul consistă în determinarea prezenfei gazelor în stratele prin cari se forează, prin analiza continuă a noroiului de foraj care iese din puf. Părfile componente ale instalafie* de gazocarotaj (v. fig. XXI) sînt următoarele: degazeificatorul (v.), care, lucrînd cu vid, aspiră gazele din noroiul de foraj (sînt diferite tipuri: degazeificatoare fixate pe jgheabul de noroi, cu clopotul reglabil manual; degazeificatoare plutitoare pe noroi fără piese mobile, sau cu piese mobile pentru pulverizarea noroiului, etc.); măsurătorul de adîncime, constituit din mai
Carofaj
523
Carotaj
multe aparate cari transmit în mod electric deplasările pe verticală ale macaralei de foraj, cu ajutorul unui cablu flexibil legat cu un capăt de macara, iar cu celălalt capăt de o greutate
care poate aluneca pe un cablu de ghidaj întins înclinat de la geamblac la pămînt; indicatorul de vitesă al pompelor de noroi, care consistă dintr-un dispozitiv electric montat pe tija unuia dintre pistoanele pompei şi care are un contactor cu plăcufe presate pe tija pistonului, şi un transmifător electric cu micro-
sînt spălate cu apă (prin trecerea lor printr-un barbofor), sînt încălzite (prin trecerea printr-un cuptor) şi trecute prin camera de combustie a analizorului automat de gaze (v.), de unde, prin pompa de vid, ies în atmosferă.
Deoarece în noroiul de foraj se găsesc gaze din toafe stratele cari au acces la gaura sondei, cînd se ajunge Ia talpă, înainte de începerea fiecărui marş, se face circulafia noroiului pînă la uniformizarea acestuia, considerînd ca zero indicafia microampermetrului analizorului în acest moment; orice schimbare care apare ulterior, pe măsură ce se adînceşte sonda, e datorită excluziv noilor strate străbătute.
între adîncimea sondei în momentul în care noroiul de foraj ajunge la zi şi adîncimea de la care vine acesta e un decalaj
XX/, Stafiur»e pentru carotajul gâzelor la o sondă în foraj.
I) carotaj electric; II)) carotaj de gaze; III) -carotaj luminescent; IV) carotaj mecanic (curba vitesei de săpare); î) grup generator; 2) degazeif icafor; 3) de-cantor; 4) reometru; 5) barbofor; 6) analizor de gaze (schemă); 7) pompă de vid; 8) tablou de comandă; 9) laborator, 3***7 în inferiorul autovehiculului care confine aparatura 3-*«7; a) argilă; b) calcar; c) calcar impregnat cu fifei; d) nisip acvifer; e) nisip gazeifer; f) nisip cu fifei greu; g) nisip cu fifei uşor.
întrerupfor, a cărui închidere şi deschidere sînt comandate de mişcarea alternativă a tijei pistonului; o sursă de tensiune alternativă trifazată, de 220 sau de 380 V la 50 Hz, penfru alimentarea cu energie a stafiunii de gazocarotâj; o baterie de acumulatoare, totalizînd 24 V, pentru alimentarea analizorului de gaze, a indicatoarelor de adîncime şi de vitesă, a pompelor şi a luminoscopului; un grup electrogen de 3 CP, care poate produce curent alternativ de 110 V, în cazul cînd se întrerupe curentul electric la refeaua care alimentează stafiunea de gazo-carotaj; luminoscoâpe (v.) pentru analiza luminescentă-bitumino-logică, lucrînd cu o sursă de iradiafii ultraviolete, naturale (Soarele) sau artificiale (lămpi de cuarf, cu descărcare electrică îri vapori de mercur, etc.) şi un filtru de lumină Wood, care absoarbe razele de lumină din partea vizibilă a spectrului, pentru ca acestea să nu mascheze luminescenfa emisă de corpul analizat, sub acfiunea razelor ultraviolete. Gazele aspirate trec printr-un decantor, pentru a fi curăfite de impurităfi solide, sînt măsurate cu ajutorul unui reometru sau al unui rotametru,
care face necesară înregistrarea concomitentă a avansării în timp a sapei şi ă debitului pompei de noroi, pentru a putea calcula intervalul de timp în care noroiul a parcurs distanfa de la talpă la suprafafă şi deci pentru a stabili de la ce adîncime provine noroiul analizat.
Decalajul se determină, în practică, cu ajutorul unor indicatoare (de ex. bucăfi de bandă de celofan, rumeguş, diferite granule sau chiar benzină), cari se introduc pe prăjini înainte de înşurubarea prăjinii pătrate, şi se măsoară timpul cît au parcurs drumul prin prăjini în jos, şi apoi, pe la exteriorul prăjinilor, pînă la suprafafă.
Incandescenfa firului de platină care aprinde gazele din analizor e produsă prin curent electric şi, deoarece la tensiunea de 1,1 V ard toate hidrocarburile gazoase, în timp ce la tensiunea de 0,65 V ard numai hidrocarburile gazoase grele (etanul, propanul, butanul), se poate determina concentrafia de hidrocarburi uşoare (metan) prin diferenfa dintre indicafiile microampermetrului înregistrate la tensiunile de 1,1 şi de 0,65 V.
Carofaj
524
Carotaj
Hidrocarburile gazoase pot fi însofite în noroiul de foraj şi de alte gaze combustibile (de ex. hidrogen şi hidrogen sulfurat), cari ard împreună cu hidrocarburile gazoase grele, astfel încît e necesară şi determinarea acestor gaze, penfru a aduce corectura necesară la aprecierea hidrocarburilor gazoase.
Instalafiile de gazocarotaj sînt dotate cu un laborator echipat cu aparatura necesară pentru analize periodice complete ale noroiului ds foraj, ale defritusului şi ale probelor de teren extrase cu ajutorul carotierelor, şi se fine evidenfă proprietăfilor fizice şi chimice ale noroiului (densitate, viscozitate, fil-trafie, procante de detritus, turta, exponentul de hidrogen, concentraţia ionilor de clor, confinutul în gaze acide, bioxidul de carbon), penfru a putea completă şi preciza rezultatele obfinute prin carofaj (da ex. confinutul relativ bogat în ioni de clor sau, uneori, creşterea confinutului în bioxid de carbon, corespund aparifiei unui orizont de apă).
Laboratorul de gazocarotaj are şi o aparatură specială lumi-nescentă (cu raze ultraviolete), cu ajutorul căreia se determină prezenfa în noroiul de foraj, chiar în cantităfi minime, a hidrocarburilor lichide şi solide.
Acolo unde profilul indică un confinut relativ bogat în gaze, cum şi efect de luminescenfă, există sigur un zăcămînt petrolifer.
foraj sau a agregatelor de foraj, sau de la fifeiul introdus în circuitul de noroi, se stabileşte luminescenfă noroiului după circulafia lui de uniformizare, executată Ia începutul fiecărui marş.
Intensitatea luminescenfei corpurilor analizate se determină prin compararea acesteia cu luminescenfă unor efaloâne cari confin concentrafii de fifei şi bitum în proporfii cunoscute. Precizia analizei luminescenfei bituminologice e foarte măre, ssn-sibilitafea ei mergînd pînă la un confinut de 1,5 X 10-4%.
Interpretarea corectă a carotajului gazalor trebuie să fina seamă şi de parametrii forajului (apăsarea pe talpă, numărul de rotafii ale sapei, debitul şi presiunea pompei de noroi, tipul sapei), cari determină vitesa de foraj, deoarece cu cît cantitatea de rocă dislocată într-o secundă e mai mare, cu atît cantitatea de gaze care pătrunde în noroi în aceeaşi secundă e mai mare.
în fig. XXII sînt prezentate principalele date notate in registrul de serviciu al unei stafiuni de gazocarotaj.
Lă început, gazocarotajul a fost executat manual şi discontinuu, cu ăparate portabila în două lădife. în prezent există şi instalafii de gazocarotaj semiautomate sau chiar complet aufo-
Carotajui
gazelor
hidrocarburi
gazoase
Conţinutul de gaze în
de foraj hidrocarburi lichide
Carotajul ţiţeiului Analiza iuminescenta -bituminologics
>t Oupadetribs şi carete ■ hidrocarburi h'cbidâsiso/ide
Carotaj electric
PS
mV
HA
H
Vitesa de foraj ( carotaj mecanicj în m/h
Concentrate ionilor de dor infiltratul noroiului de foraj
Greutatea
specifică
Proprietăţile fizice ale noroi uf ui de foraj
Viscozitatea 19 aparatul SPV-5
Filtrat ia
P
XXII. Diagrama schematică a gazocarotajuiui. f, 3( 5, 7,	9, 11, 15, 17)	argilă; 2) nisip acvifer saturat cu apă dulce; 4), 16)	nisip gazeifer; 6) nisip cu tijei şi	gaze; 8) nisip cu fifei	(rafie	de gaze	mica);
10) nisip acvifer saturat cu apă sărată; 12)	calcar improductiv; 13), 14) calcar	productiv.
Deoarece însă noroiul de foraj poăte confine produse petro- mate, montate pe autocamioane, şi se experimentează şi insta-liere, provenite	din	materiile prime pentru prepararea noroaie-	lafii în cari o aparătură introdusă la	puf	analizează	noroiul	în
lor, cum	şi din	lubrifianfii întrebuinfafi la ungerea prăjinilor de	repaus de-ă lungul găurii	de sondă,
Carofaj grafic
525
Carofaj grafic
Analiza elemenfelor şi a compuşilor chimici c'in carofe sau din probele de defritus consistă în analiza gazelor confinute în acestea şi în trasarea unei diagrame a confinutului acestora (în diferite elemente), în funcfiune de adîncime. Confinutul probelor de teren în hidrocarburi e mai mic Ia suprafafă, dar creşte repede în apropierea unui zăcămînt.
Vitesa de efuziune (v.) a hidrocarburilor e direct proporfio-nâlă cu presiunea diferenfială şi invers proporfionaiă cu rădăcina pătrată a densităfii gazului. De aceea, gazele uşoare difuzează mai mult (de ex. heliul, care are densitatea 0,137, are coeficientul de difuziune cel mai mare şi trece chiar prin sticlă; dintre hidrocarburi, metanul difuzează cel mai mult).
Probele de teren, scoase cu carotiera sau obfinute Ia sită, în greutate de 0,2*»0,5 kg, se curăfă repede de noroi, eventual şi prin spălare, şi se introduc imediat în pungi de hîrtie, cari se trimit la laborator, unde se recomandă să se facă degazeifi-carea probelor în cel mult 48 de ore de la luarea lor. Păstrarea probelor în pungi face totuşi să scadă concentrafia în gaze cu circa 20% în timp de patru luni.
Extragerea gazelor din roci se poate face prin: desorpfie prin mărirea temperaturii; desorpfie cu ajutorul vidului; desorpfie prin fărîmarea rocii în mojar sau în mori cu bile; desorpfie prin distrugerea adsorbantului (suportul de adsorpfie) cu ajutorul diverşilor acizi.
Aceste procedee, în general, nu se folosesc separat, ci se asociază unul cu altul.
în fig. XXIII e reprezentat un mojar instalat într-o baie cu apă fierbinte; concomitent cu pulverizarea rocii se face absorpfia gazelor cu ajutorul vidului creat de o pompă cu mercur (vase de echilibrare umplute cu mercur).
Fărîmarea în mojar durează 20*~40 de minute, în funcfiune de tăria rocii; fărîmarea în mori cu bile transformă roca într-o pulbere foarte pură, însă operafia durează 7—12 ore.
XXIV. Schema degazeif icatorului termic. 1) rezervor cu flanşe; 2) capacul rezervorului cu şuruburi amovibile; 3) răcifor cu serpentină; 4) sticlă pentru colectat gazele; 5) sector pentru colectarea gazelor; 6) dispozitiv de încălzire.
XXIII. Schema mojarului cu vid pentru degazeificarea carotelor.
1)	corpul mojarului cu flanşe;
2)	capacul mojarului; 3) şuruburi amovibile; 4) garniturăde cauciuc;
5) pisălog cu mîner; 6) tub go-frat; 7) sugerea gazelor; 8) baie
de apă caldă.
în fig. XXIV e reprezentat un degazeificator termic prin fierbere în apă, şi colectarea gazelor se face într-o sticlă mică, aşezată cu gura în jos la capătul serpentinei.
Carota se transformă prin fierbere în noroi. întregul proces de degazeificare durează 25 de minute.
Prin fierbere se pot extrage 85—99% din toafe gazele con-finute în rocă (hidrocarburi gazoase, azot, oxigen, bioxid de carbon, etc.).
Pentru completarea informafiilor obfinute prin încălzire pînă Ia 100° se mai face şi o analiză termobituminică, care consistă în încălzirea carotei pînă la 200***300°, temperatură lă care degajarea gazelor e mai completă, deoarece afară de gazele din rocă se extrage prin distilare o parte din bitumul de petrol.
Pentru extragerea gazelor dintr-o carotă de sare se foloseşte apa, care disolvă sarea şi eliberează gazele. Astfel, au putut fi extrase pînă la 210 ml de gaze dintr-un kilogram de sare.
Analiza gazelor extrase din carofe se face cu aparate de titrare sau cu apărate Orsat, cu o precizie pînă la 10“4, iar rezultatele analizei se exprimă în centimetri cubi de hidrocarburi la 1 kg de rocă.
Odată cu determinarea gazelor din carofe se determină şi confinutul în bitumine solide, în cloruri, sulfafi, carbonafi şi în alfi compuşi minerali.
i.	~ grafic. Expl. petr.: Procedeu (numit impropriu carotaj) cu ajutorul căruia se stabilesc grafic parametrii regimului de foraj optim pentru o sondă într-o anumită regiune şi în anumite formafiuni geologice. Pentru stabilirea acestor parametri sînt necesare date asupra a cel pufin trei sonde săpate în aceeaşi regiune şi în aceleaşi formafiuni geologice, ca: profilul geologic; profilul stratigrafie; tăria rocilor; apăsarea axială asupra sapei, P (t); vitesa de rotafie a sapei, n (rot/min); de-
Diagrama de înregistrare a carotajului gratie.
I) şi I/) schimbarea sapei; î) debitul de noroi (Q), în l/s; 2) turafia sapei (n), n rot/min; 3) apăsarea pe sapă (P) în t; 4) vitesa mecanică de avansare (vm), în m/h.
bitul de circulafie a fluidului de foraj, Q (l/s); vitesa mecanică realizată, vm (m/h).
Pe o diagramă avînd pe verticală adîncimea de la suprafafă (cota 0) la adîncimea finală, se înregistrează, pe lîngă profilul geologic şi cel stratigrafie, curbele de variafie ale celorlalfi parametri, după rezultatele obfinute la săparea sondelor inifiale.
Carotă
526
Carotieră
Din această diagramă se deduc valorile optime ale parametrilor variabili (P, n, Q) pentru cari, în formaţiuni similare din punct de vedere mecanic, s-a obfinut vitesa mecanică maximă de înaintare a sapei.
Pentru sondele de explorare, stabilirea regimului de foraj prin carotaj grafic se poate face numai prin comparafia cu o regiune apropiată sau asemănătoare din punct de vedere stratigrafie.
î. Carofă, pl. carofe. 1. Geot., Expl. petr.: Probă de teren (pămînt sau rocă), de formă cilindrică, în care se păstrează, în general, condifiile naturale âle pămîntului, respectiv ale rocii, — şi extrasă, cu ajutorul unei carotiere (v.) sau al unui alt utilaj, dintr-un puf forat.
Carotele a căror analiză se face în laborator, servesc, în cadrul studiilor geologice, pentru a obfine, din forajele de prospectare şi explorare, date asupra naturii petrografice, paleontologice şi micropaleontologice a stratelor străbătute, cum şi asupra înclinării şi direefiei acestor strate. De asemenea, ele servesc la obfinerea datelor asupra porozităfii, permeabilităfii şi naturii lichidului confinut în formaţiunile de roci străbătute, cari, în cazul zăcămintelor petrolifere, pot da indicâfii asupra productivităţii stratelor respective.
Diametrul carotei, care variază de obicei de la 2—10 cm (uneori mai mult), depinde de diametrul găurii forate şi de construcţia carotierei.
Lungimea carotei poate varia de la 10 cm*** 6 m, depinzînd de tăria şi natura rocii, respectiv de lungimea marşului carotierei, şi e limitată de lungimea fubului acesteia.
Extragerea carotelor din tubul carotier se face cu ajutorul unei prese sau al unei pompe de scos carofe.
(exfracfor de carofe).
Utilajul respectiv consistă dintr-un piston cu care se împinge carota, acţionat 1 manual, cu ajutorul unei prese cu şurub (v. fig. I), sau hidraulic, cu ajutorul unei pompe de mînă, ori chiar numai cu ajutorul presiunii din conducta de apă sau de noroi, din apropiere.
Pompele acţionate manual au, în general, două pistoane de ofel: unul mic, de înaltă presiune, pentru cazurile în cari proba
se introduce în capul filetat al tubului carotier, cu fafa plană spre carotă, astfel încît presiunea pompei să poată face etanşă garnitura sau marginea expandabilă a pistonului pe tubul carotier şi să împingă pistonul pentru a scoate carota din tub.
I. Presă cu şurub, penfru scos carote.
e înţepenită, şi altul mare, de joasă presiune, penfru împins carota repede, după ce a fost desfepenită (de ex. pompa Baker (v. fig. II), care poate produce presiuni pînă la 420 af); Ia pompele cu un singur piston, levierul de pompare are două pozifii: una cu braf mai lung şi alta cu braf mai scurt (de ex. pompa Lucey (v. fig. III), care poate produce presiuni pînă la 175 at).
Pistonul pentru acfionare hidraulică e de ofel cu garnituri de cauciuc, sau e confecţionat complet din cauciuc (v. fig. IV);
III. Pompă Lucey, cu un singur piston, IV. Pistoane penfru împins carofe.
penfru scos carofe.	a)	de	ofel, cu garnituri de cauciuc
b) de cauciuc.
2.	Carotă, pl. carote. 2. Drum.: Corp de probă cilindric, extras cu maşini speciale din îmbrăcămintele rutiere de beton, pentru a fi încercat în laborator în vederea verificării grosimii diferitelor straturi ale îmbrăcămintei, a verificării proprietăfilor fizice şi mecanice ale acesteia, şi a celorlalte condifii cerute de prescripfii sau de caietele de sarcini. Rezistenfele admisibile prescrise pentru îmbrăcăminte, în cazul încercării pe carote, sînt mai mici, pentru a se fine seamă de eventualele degradări suferite de corpul de probă în timpul operafiilor de extragere. Da asemenea, rezultatele obţinute pe carote nu sînt concludente în privinfa comportării îmbrăcămintei în timp şi sub acfiunea traficului. V. şi sub îmbrăcăminte rutieră.
3.	Carofe. Agr.: Varietate de morcovi foartetimpurii, galbeni-roşietici, cu carnea foarte fragedă, cu rădăcini scurte, globuloase. Sînt buni pentru forfat.
4.	Carotenoprofeide, sing. carofenoprofeidă. Chim. biol.: Cromoproteide cu structura neporfirinică, fără funcfiune respiratorie în organism. (V. Rodopsină.)
5.	Carotieră, pl. carotiere. Expl. petr., Mine, Geol., Geot.: Utilaj de foraj care, prin mijloace mecanice, taie, refine şi scoate la suprafafă, din gaura de sondă, probe cilindrice (carote) din rocile străbătute.
Din punctul de vedere al tipului de foraj la care sînt folosite şi al modului de construcfie, se deosebesc: carotiere normale pentru forajul rotativ, carotiere speciale pentru forajul rotativ, şi carotiere pentru forajul percutant.
Carotierele normale pentru forajul rotativ se introduc în gaura de sondă cu prăjinile de foraj şi lucrează fără dispozitiv de orientare. Din punctul de vedere al construcfiei lor, se deosebesc: carotiere simple şi carotiere duble.
Carotierele simple sînf construite cu un singur fub şi tot fluidul de foraj circulă prin spafiul dintre carotă şi tubul carotierei.
Se construiesc carotiere simple pentru sondeze şi carotiere simple pentru sonde.
Carotierele simple pentru sondeze, construite
ca în fig. I, sînt tipizate. Reducfia de Ia partea superioară, dacă e spre prăjina de foraj, permite înşurubarea şi a unui fub pentru detritus (v. fig. l a) sau a unui tub penfru sedimentarea noroiului gros (v. fig. / b).
Tuburile carotierelor se execută din burlane de foraj standardizate pentru sondeze şi au dimensiunile: 146/135, 127/116, 108/98, 89/80, 73/65, 58/50 şi 45/37 mm. Lungimea tubului acestor carotiere e de 1500 mm, de 3000 mm sau de 4500 mm, tuburile mai lungi fiind folosite în formafiunile mai moi.
Capetele de carotiere pentru carotiere simple la sondeze se construiesc cu diferifi diametri tăietori exteriori, penfru acelaşi diametru nominal de caroHeră, spre a corespunde mai bine tăriilor de rocă şi programelor de tubaj.
Carotiera
527
Carotiera
Peniru rocile de tărie mare, diametrii tăietori exteriori sînt cu cel mult 4 mm mai mari decît diametrul nominal al tubului carotierei; la formafiuni mai moi, diametrii tăietori exteriori pot fi pînă la cel mult 23 mm mai mari decît diamstrul nominal al tubului carotier.
Numărul şi forma dinfilor la capetele de carotiere, pentru carotiere simple la sondeze, variază după tăria rocii şi diametrul carotierei. în fara noastră se folosesc capete de carotieră cu 3***6 dinfi la diametrul de carotieră de 45 mm, pînă Ia 8*** 16 dinfi Ia diametrul de carotieră de 146 mm.
Capetele de carotieră penfru formafiuni moi au dinfii de ofel, iar penfru formafiuni mai tari dinfii sînt acoperifi cu aliaje dure sau se folosesc inserfii de aliaje dure de formă prismatică (dreptunghiulară sau octogona lă). Pentru formafiuni foarte tari se folosesc coroane cu diamante (v.) sau se forează cu alice (v. Alice, foraj cu ~).
Coroanele cu diamante fiind foarte costisitoare, sînt înlocuite parfial cu coroane cu inserfii de aliaje dure, sub formă de spărturi lipite cu alamă.
Locaşurile inserfiilor sînt prelucrate cu 0,2*-0,3 mm mai mari decît grosimea inserfiilor. Atît locaşurile cît şi inserfii le se curăfă de ulei prin spălare cu benzină; apoi se acoperă tăişurile inserfiilor cu un strat subfire, compus din 50% smoală, 40% CaO şi 20% Si02, care apără aliajul dur de oxidare în timpul lipirii. Inserfia astfel acoperită se introduce în locaşul ei şi, după ce i se verifică pozifia, se fixează prin ştemuire uşoară, se acoperă cu pulbere de borax şi cu praf de alamă sau cu sîrmă subfire de alamă. După aceasta se încălzeşte cu o lampă cu benzină, treptat, pînă la 900°, cînd alama se topeşte şi umple golul dintre inserţie şi locaşul său. Se lasă piesa să se răcească încet, în cenuşă, în mangal sau în nisip cuarfos fin, cald, pentru că răcirea rapidă poate produce fisuri în inserfie.
Lipitura cu alamă nu are calitatea sudurii de a putea transmite integral eforturile de la o piesă la alta, dar prezintă avantajul de a
fixa exact inserfiile în poziţiile dorite, care asigură diametrii tăietori necesari.
în fig. II sînt reprezentate capetele de carotiere simple, tipizate în fara noastră.
Coroana sau freza pentru alice are la partea de jos o fereastră, pentru circulafia fluidului de foraj, care are fafa anterioară în sensul rotirii plane, şi fafa posterioară înclinată şi concavă, pentru a putea refine alicele. Fafa de jos a coroanei e plană
şi, deoarece în timpul forajului se rotunjeşte, trebuie îndreptată prin strunjire după fiecare marş, sau, pentru a se menfine plană mai mult timp, se acoperă cu plăcufe de aliaje dure.
10
/. Carofieră simplă pentru sondeze.
a) cu tub pentru detritus; b) cu tub pentru sedimentarea noroiului gros; 1) cap de carotieră, numit şi freză; 2) manşon-iocaş al prinzăforului decarotă; 3) prin-zător de carotă, tip conic; 4) niplu opritor pentru prinzătorul de carotă; 5) tubul carotierei; 6) reducţie spre prăjina grea sau spre prăjina de foraj; 7) tub pentru de-trfus; 8) niplu de legătură Ia prăjina de foraj; 9) prăjină de foraj; 10) tub pentru sedimentare; 11) tub pentru circulafie; 12) garnitură de etanşare.
II. Capete de carotiere simple penfru sondeze, tipizate în fara noastră, a) tip a, cu diamante serfisafe sau fixate prin turnare; b) tip b, cu pulbere de diamante; q) tip c1( cu inserfii paralelepipedice de aliaje dure; c2) tip c2, cu inserfii prismatice de aliaje dure; d) tip d, cu dinfi de ofel; e) tip e, penfru aiice.
în cazul rafiilor mai mari de alice se execută locaşuri în spirală, pentru înmagazinarea acestora pe fafa interioară a frezei.
Carotierele simple pentru sonde se folosesc foarte rar, deoarece ele reclamă o reducere mare a debitului pompei, ceea ce produce neajunsuri periculoase pentru gaura sondei. Pentru formafiuni foarte tari şi pentru cazuri speciale au fost construite carotiere simple eu diametri mai mari, cu tuburi mai robuste decît cele prevăzute pentru sondeze.
Se experimentează şi construcfii noi, de carotiere, cari au dispozitive mai perfecfionate de prindere a carotei. Astfel, la unele construcfii, prinzătorul de carotă nu intervine chiar la prima ridicare a carotierei de pe talpă, ci în mod hidraulic, după ce operatorul lasă să cadă o bilă prin prăjini, pînă la un scaun situat la partea superioară a carotierei; bila elimină pericolul de prindere a probei prin spălare, la scurgerea noroiului din prăjini.
Carotierele duble sînt constituite din două tuburi coaxiale; tubul exterior formează însuşi corpul carotierei, iar tubul interior
Carotieră
528
Carotieră
Vs
primeşte carota tăiată în capul carotierei, în timp ce fluidul de foraj coboară printre aceste două tuburi. Carotierele duble se folosesc ori de cîte ori nu se pot folosi carotiere simple (în terenuri moi sau fărî-micioase, ori în terenuri cu intercalaţii de acest fel).
Din punct de vedere constructiv, se deosebesc: carotiere duble, cu tubul inferior fixat (adică se învîrteşte odată cu carotiera), sau cu tubul inferior plutitor (adică poate rămîne staţionar, cînd se în-vîrfeşte carotiera); carof/ere duble, cu evacuarea noroiului din tubul interior în curent descendent sau în curent ascendent; carotiere duble, cu prinzăforul de carotă în interiorul tubului inferior, sau sub acesta; carotiere duble, cu prinzăforul de carotă de o anumită construcţie, cu lame de ofel în formă de coroană, cu grătar, cu pene sau în formă conică, carotiera fiind echipată cu unu sau cu mai multe tipuri de prinză-toare de carotă.
Carotierele duble penfru sondeze (v. fig. III şi VI) sînt tipizate pentru diametrii 146/108, 127/89, 108/73,
89/58 şi 73 45, prinzăforul de carotă putînd fi de diferite tipuri (v. fig. /V).
Reducfia superioară, dacă e montată la prăjina de foraj, poate avea filet exterior şi un tub pentru detritus.
Tuburile carotierelor se execută din burlane de foraj pentru sondeze, diametrii nominali exteriori ai tuburilor exterioare fiind totodată şi dimensiunile nominale ale carotierelor duble penfru sondeze.
Dimensiunile acestor carotiere sînt următoarele: 146/127, 127/108, 108/89, 89/73,
73/58 şi 58/45.
Numărul şi forma dinţilor la capetele ca-rofierelor duble urmează aceleaşi reguli ca la carotierele simple: au inserţii pentru for-
III. Carotieră dublă pentru sondeze, tipizată în fara noastră.
î) cap da carotieră; 2) reducfia la capul carotierei;
3) tubul exterior; 4) tubul inferior; 5) piesa de legătură înfre fubul exterior şi cel interior; 6) dispozitivul de suspendare pe rulmenfi; 7) dispozitivul de evacuare a noroiului din fubul interior; 8) manşon-locaş pentru prinzăforul de carofă; 9) prinzător de carotă fip conic;
10) reduefie spre prăjina grea sau spre prăjina de foraj; 1Î) tub penfru detritus; 12) prăjină de foraj.
maţiunile tari şi medii, şi palete pentru formaţiunile moi (v. fig. V). Fig. VI reprezintă construcţia unei carotiere duble penfru sondeze fără rulmenţi, mai simplă, avînd tubul interior fixat prin înşu-
Carotierele duble pentru sonde au capul fie cu palete (lame), (v. fig. Vil), fie cu role (v. fig. VIII), la aceeaşi caro-
IV. Prinzătoare de carota la carotiere duble pentru sondeze, a) tip I, cu lame de ofel în formă de cunună, pentru teren moale; b) fip II, conic elastic (Craelius), penfru teren tare; c) tip III, cu grătar (cu colfi), pentru teren sfărîmicios.
rubare la dreapta în piesa superioară la care se înşurubează şî tubul exterior şi prăjina grea sau prăjinile de foraj.
V. Capete de carotiere duble penfru sondeze, a) tip cu inserfii prismatice; b) tip cu palete (lame).
fieră putînd fi folosite oricare dintre ele.
Corpul carotierei se execută în general dintr-o prăjină de foraj, în lungime de circa 6,50 m, iar penfru diametri mai mari decît 6 5/8", din burlane. Diametrii nominali standardizaţi ai tuburilor exterioare ale carotierei sînt totodată şi dimensiunile nominale ale carotierelor (v. tabloul).
Carotiere duble normale penfru sonde
Dimensiunea nominală a carotierei		Diametrul tăietor exterior al capătului de carotieră mm
foii	mm	
2	Va 3	1/2 4	V2 5	V-2 5	«/,« 6	5/s 7 8	5/s 9	*/B	73,0 88,9 114.3 139,7 141.3 168.3 178.0 2r,o 245.0	I	95 şi 105 105, 115, 126 *i 142 142, 150, 165 şi 185 185, 213 şi 240 240, 250 şi 270 310, 348 şi 375
Se recomandă să se lucreze cu capete de carotieră de acelaşi diametru cu al sapei cu care se forează pe acea
VI. Carotieră dublă pentru sondeze, cu tubul interior fixat sus.
1) cap de carotieră; 2) fubul exterior; 3) tubul interior; 4) piesa de legătură între tuburi ş» reduefie spre prăjina grea sau spre prăjina de foraj; 5) dispozitivul de evacure a noroiului din tubul inferior; 6) inel opritor penfru prinzăforul de carotă; 7) prinzător de carofă conic, 8) prinzător de carotă cu grătar.
gaură, pentru a nu fi nevoie să se lărgească gaura după marşul cu carotiera.
Din marea varietate de construcţii de carotiere dubie pentru sonde, cele mai cunoscute sînt:
Carotiera
529
Carotieră
VIII. Cap de carc-tieră dublă cu role.
Carotiera Elliot (v. fig. IX), care are tubul interior fixat prin înşurubare la stînga în capul de carotieră şi prinzătorul de probă
de construcfie combinată (coroană cu lame de otel şi grătar), situat sub tubul inferior; evacuarea noroiului din tubul interior se face în curentul descendent. Capul de carctiară are patru palete: două mai mici, la bază, şi două mai mari, la 90° şi mai sus, sau e cu role.
Carotiera Lucey e asemănătoare cu carotiera Elliot, însă prinzătorul da probă, tot în formă de coroană cu lame de ofel, are cîte două lame de ofel suprapuse, cea interioară fiind mai scurtă decît cea exterioară. Capul de carotieră are patru paleta în cruce, de aceeaşi mărime şi situata la bază.
Orificiile pentru ieşirea noroiului au secfiune dreptunghiulară, pentru a fi protejate contra eroziunii, deoarece găurile circulare produc ieşirea noroiului în spirală, cu e-fect centrifug pentru particulele de detritus mai grele, care din această cauză erodează puternic perefii canalului.
Carotiera Globe (v. fig. X) ara tubul interior plutitor şi prinzătorul de probă cu grătar situat sub tubul intarior; evacuarea noroiului din tubul interior se face în curentul descendent. Cu o prelungire montată deasupra capului de carotiară se poete introduce un, manşon cu încă un prinzător de probă.
Carotiera Reed e a-samănătoare cu carotiera Globe, însă prinzătorul de probă situat în tubul interior e cu lame de ofel.
IX.	Carotiera Elliot, cu cap cu role.
Capul de carotieră cu role poate ti înlocuit cu cap cu palete.
fe
Carotiera Smith (v. fig. XI) are tubul interior plutitor şi evacuarea noroiului din acest tub se face în curentul descendent; carotiera are două prinzătoare de probă sub tubul inferior, jos cu grătar şi deasupra cu coroană cu lame da ofel; orificiile de ieşire a noroiului sînt deasupra paletelor.
Această carotieră, ca şi cele de mai sus, are posibilitatea ca în locul coliviei cu bilă de la partea superioară a tubului interior să se înşurubeze o pîlnie peniru bila căzătoare de la suprafafă, ceea ce permite ca, la ajungerea în talpă, înainte de a începe carotajul, să sa spele bine tubul interior şi gaura sondei şi apoi să se aşeze bila pantru a dirija circulafia noroiului numai printre tuburi.
Catotiera Cameron (v. fig. XII) are tubul interior plutitor pe rulmenfi şi două prinzătoare de probă în tubul interior, jos
X.	Carotiere Globe, cu cap cu role şi cu bila în colivie; b) cu cap cu palete şi cu bila căzătoare.
XI. Carotiere Smith.
a)	cu bila în colivie
b)	cu bile căzătoare
VII. Carotieră dublă penfru sonde, tipizată în fara noastră.
1) corpul carotierei (tubul exterior); 2) tubul interior al carotierei; 3) prinzăfor de carotă; 4) cap de carofieră cu palete (lame); 5) dispozitiv de evacuare a noroiului din tubul interior; 6) piesa de legătură spre prăjina grea sau spre reducfia la prăjina de foraj; 7) reducfie de Ia carotieră la prăjina de foraj.
cu grătar şi mai sus o coroană cu două rînduri de lame de ofel cari pot fi înlocuite uşor; evacuarea noroiului din tubul interior se fece în curentul ascendent prin orificii dreptunghiulare.
Dispozitivul de suspendare a tubului intarior, cu garnituri de cauciuc cari absorb şocurila spre rulminfi, permite oscilarea acestuia. Bila are filtru pentru noroi.
Capul de carotiară pentru formafiuni moi are trei paleta la nivel cu gura de intrare a carotei, iar interiorul lui e menfinut
Carotieră
530
Carotiera
riguros la diametrul necesar, cu ajutorul a două inele de ofel cari se înlocuiesc îndată ce se uzează 0,8 mm pe rază. Inelul de jos asigură tăierea carotei la diametrul corect, ca să intre uşor în tubul interior, iar inelul de sus asigură admisiunea unei cantităfi limitate de noroi, atît cît e necesar pentru „ungerea" carotei (în special pentru for-mafiunile moi neconsolidate).
Pentru formafiuni tari, carotiera Cameron foloseşte capete de carotieră Reed sau Hughes.
fi
I ii
XII. Carotiera Cameron.
XIII. Carotiere Hughes,
a)	tipul C; b) tipul automat.
Carotiera Hughes tip C (v. fig. XIII a) are tubul interior plutitor (cu evacuarea noroiului în curentul ascendent) prelungit în sus cu o feavă de diametru mai mic, cu garnitură de
cauciuc, care intră înfr-un tub fixat în piesa prin care se evacuează noroiul din tub.
Sub tubul interior, la capetele de carotieră pentru formafiuni tari şi medii, se găsesc două prinzătoare de probă (jos unul cu pene şi, deasupra lui, unul cu lame de ofel în spirală), iar la capetele de carotieră pentru formafiuni moi, un singur prinzăfor de probă (situat foarte jos, aproape de talpă), în formă de coroană cu lame de ofel.
Gura carotierei se poate închide cu un dop de aluminiu refinut de trei nituri subfiri de cupru, cari se introduc dinăuntru în afară prin găuri practicate în capul de carotieră. Dopul împiedică intrarea dărîmăfurilor în tubul inferior, pînă cînd se ajunge la talpă, unde, după spălarea ei, la rezemarea pe talpă a carotierei, niturile cari fin dopul sînt forfecate şi dopul urcă deasupra probei.
Carotiera Hughes tip J are tubul interior plutitor, din care evacuarea noroiului se face în curentul ascendent printr-o feavă fixată în piesa prin care se face evacuarea şi care intră în tubul interior printr-o cutie de etanşare care-i permite să se învîriaască. La baza tubului interior e un prinzăfor de probă dublu.
Capetele de carotieră seamănă cu cele de la tipul C, însă sînt cu cep în loc de mufă.
Această carotieră poate fi transformată în carotieră cu evacuarea noroiului din tubul interior în curentul descendent, şi atunci are la partea de sus a tubului interior o pălărie cu bilă căzătoare de la suprafafă (v. fig. X).
Carotiera Hughes automată (v. fig. XIII h) e asemănătoare la partea superioară cu carotiera Hughes tip C, dar se deosebeşte de aceasta la partea inferioară; corpul exterior e format din două piese cu cîte trei brafe, cari alunecă 2 cm una fafă de alfa, ca o geală, şi acfionează astfel automat trei cufite ale prinzătorului de probă, cînd geala se deschide, la ridicarea carotierei de pe talpă. Cînd carotiera e rezemată pe talpă, cufitele prinzătorului de probă sînt retrase complet în corpul gealei şi astfel nu deteriorează în nici un fel proba de teren care intră în carotieră.
Tubul interior al acestei carotiere nu e plutitor, ci e fixat prin înşurubare la stînga, în capul de carotiară.
Capetele de carotieră au mufă şi, comparate cu cele de la tipurile C şi J cu acelaşi diametrul nominal de carotieră, au diametru tăietor interior mai mic, deci taie carote mai mici.
Carotiera KMK(v. fig. XIV) are tubul interior rezemat pe rulmenfi la partea inferioară, evacuarea noroiului în curentul descendent, şi prinzătorul de probă, cu pene şi lame, situat sub tubul interior.
Are capete de carotieră numai cu role. Se construiesc numai trei mărimi, cu capete de 190 mm, de 243 mm şi de 295 mm, tăind carote, respectiv, de 41 mm, de 52 mm şi de 61 mm.
Carotierele speciale pentru forajul rotativ au dispozitiv de orientare cu ajutorul căruia se măsoară înclinarea şi direcfia stratelor străbătute (carotiere orientate), sau au o construcfie diferită de cea normală,cum sînt: carotierele cu tubul interior introductibiI şi extractibil prin prăjinile de foraj, carotierele laterale, carotierele de scos probe sub presiunea stratului, etc.
Carotierele orientate sînt carotiere speciale, cari au dispozitive de înregistrare a înclinării şi direcfiei înclinării găurii
XIV. Carotiera KMK.
Carotieră
531
Carotieră
C —
pe porţiunea caroiată. Carotele extrase cu aceste carotiere, avînd marcate poziţia faţă de Nord, sînt examinate în laborator, unde, prin calcule sau cu ajutorul unor aparate, se pot obfine înclinarea şi direcfia stratelor.
Carotiera orientată Hugel (v. fig. XV) e o carotieră cu trei tuburi, dintre cari tubul exterior (corpul carotierei) şi tubul mijlociu (numit tub protector) se învîrtesc odată cu prăjinile de foraj, iar tubul interior e plutitor pe rulmenfi axiali şi radiali; evacuarea noroiului din tubul interior se face în curentul ascendent.
Pentru a scoate carota, fără nici o turburare, din tubul interior, care are lungimea de 5 m, acesta e tăiat longitudinal în două părfi egale, cu intrînduri unele în altele şi fixate prin brăfări elastice,'uşor demontabile.
Deasupra tubului interior şi sub rulmenfi e aparatul magnetic de orientare multiplă G. Tilescu (v. fig. XVI). Acest aparat
b
T
I Galben
JP Verde
XV.	Carotiera orientată Hugel, de .
a)	feavă distanfieră de aluminiu cu racorduri speciale din ofel nemagnetic;
b),	c) carotiera propriu-zisă; d) secfiune AB; e) secfiune CD; f) secfiune IJ; 9) secfiune KL; h) secfiune MN; i) secfiune OP; j) secfiune RS; 1) mufă specială 41/2"; 2) cep special; 3) aparatul de Orientare multiplă G. Tilescu.
XVI.	Aparatul magnefic de orientare multiplă G. Tilescu. a) ansamblul aparatului; b) secfiune AB; c) ceasornicul operatorului; d) cartonul diagramă.
poate executa şase înregistrări de culori diferite (în ordinea: negru, albastru, violet, verde, galben şi roşu) pe un disc care indică şi direcfia Nord. Aparatul are ceasornic de declanşare după un anumit timp şi la anumite intervale (15"*40 de minute), determinate de timpul de coborîre a carotierei la talpă şi de carotajul unsi porfiuni.
Un ceasornic la suprafafă, sincronizat cu cel din aparatul de orientare, indică momentele de marcare, cînd se opreşte carotajul timp de 1--2 minute, pentru ca marcajul punctelor să găsească pendulul şi busolele în repaus.
Capul de carotieră e de tipul cu role sau cu patru palete de formă parabolică, pentru a asigura o bună centrar<e a carotierei şi o uzură egală. Paletele sînt coborîte sub gura carotierei.
Prinzătorul de carotă e compus dintr-o carcasă cu trei clape, situate la partea inferioară a tubului interior.
34*
Carotieră
532
Carotieră
Carotiera e construită în întregime din materiale nemagnetice (cu excepţia capului de carotieră şi a reducţiei sale), iar între carotieră şi prăjinile de foraj se intercalează o feavă distanfieră robustă, de aluminiu, de bronz fosforos sau de ofel nemagnetic, cu lungimea pînă la 6 m.
Pentru ca tjbul interior să rămînă în permanenţă pe carotă, în interiorul lui sînt trei cufite longitudinale de marcare (un cufit principal şi două cufite secundare la dreapta şi la stînga lui, la cîte 115°), cari se înfig în carotă în timp ce aceasta înaintează în tub. Unghiul dintre cufitele secundare fiind de 130°, se poate determina urma cufitului principal şi aceasta fiind pe aceeaşi direcfie cu prima imprimare (semnul negru de pe disc) se poate face orientarea carotei în laborator.
Dacă busolele aparatului de orientare nu pot indica Nordul (atunci cînd carotiera Hugel nu e confecţionată din material nemagnetic, sau formaţiunea carotată produce perturbaţii magnetice), se execută un carotaj obişnuit cu această carotieră şi apoi se determină devierea orientată a găurii de scndă, în porfiunea carotată, cu ajutorul aitor aparate, măsurînd orientarea coborîrii de la suprafaţă.
Carotiera orientată folosită în URSS e o carotieră dublă, cu fubul interior plutitor pe rulmenţi şi avînd sabotul împins puţin mai jos decît capul carotierei, cu ajutorul unui arc spiral. Camera de înregistrare conjine o baterie electrică, un bec, o busolă, un inclinometru, dcuă mecanisme de ceasornic şi un mic aparat fotografic care fotografiază poziţiile acului compasului, al busolei şi al reperelor corespunzătoare semnelor crestate pe carotă de cufitele de marcare de la sabotul tubului interior.
în timp ce la carotiera Hugel înregistrarea se face grafic, la această carotieră înregistrarea se face fotografic.
Fotografiile se fac în mod automat la fiecari patru sau opt minute, după durata de întîrziere a declanşării, care se stabileşte înainte de introducerea aparatului, astfel încît să fie timp de introdus carotiera şi de carotat o mică porfiune. Această carotieră poate extrage carote cu lungimea pînă la 3 m.
Carotierele cu tubul interior introduciibil şi extractibil prin prăjini sî.it carotiere speciale, cu cari se poate carota continuu pînă la uzarea capului lor, fără a extrage şi a introduce prăjinile de foraj la fiecare umplere a tubului inferior, deoarece acesta se introduce prin prăjini şi coboară prin cădere liberă sau prin împingere cu pompa şi se aşază într-un locaş anume pregătit în capul şi în corpul carotierei, iar la sfîrşitul marşului de carotare e extras la suprafafă cu o coruncă iniroductibilă cu cablu prin prăjini sau, la unele construcfii, prin pompare cu circulafie inversă.
După fiecare extragere a tubului interior se face circulaţie directă cu pompa, pentru a curăfi talpa şi interiorul prăjinii grele (corpul carotierei), după care se lasă să cadă prin prăjini un alt tub interior, gol, pentru continuarea carotajului.
Pentru a putea lucra cu o carotieră de acest tip e necesar următorul echipament auxiliar: un troliu de lăcărit cu dispozitivul de acfionare respectiv (independent sau cu transmisiune de la troliul de foraj) şi o roată de geamblac care se suspendă de foile acestuia, penfru cablul de lăcărit.
Deasupra corpului carotierei, care se execută din prăjină grea, se pot instala prăjini grele cu gaura largă şi cu diametrul interior mai mare decît al tubului inferior al carotierei. (Sin. Carotiere cu port-carota amovibilă).
Din punct de vedere constructiv, se deosebesc: carotiere cu tubul interior cu cap tăietor şi carotiere cu tubul interior fără cap tăietor.
Exemple de carotiere cu tubul interior cu cap tăietor:
Carotiera Reed Barref-Robishaw (v. fig. XVII) are tubul interior terminat jos cu o freză (care iese cîfivă centimetri prin gura capului de carotieră) cu dinfi tăietori. Prinzătcrul de probă e situat în tubul interior, la baza acestuia.
La partea superioară a fubului inferior se găseşte o supapă cu bilă şi, deasupra acesteia,un dispozitivde amortisare (cu arc spiral) şi de blocare în corpul carotierei. Comprimarea arcului e limitată de un disc, cu pozifia reglabilă după natura terenului.
în cazul cînd nu e nevoie de carotat, se introduce tubul interior, la partea interioară a căruia e înghiventată o mică sapă, cu care se forează pe toată suprafafa tălpii, fubul interior fiind fixat în corpul caro-tierei, astfel încît se învîrteşte odată cu acesta.
Extragerea tubului interior se face c,u ajutorul unei corunci, cu geală introductibilă cu cablu de lăcărit prin prăjini. în momentul cînd corunca coboară pe capul dispozitivului de blocare al tubului interior, acesta se deblochează şi poate fi tras în sus.
Dacă tubul interior e înfepenit în corpul carotierei şi nu porneşte în sus nici .Ia fracfiunea cu bătaie, se lasă să cadă de la suprafafă, pe cablu, un tub (prin care a fost dinainte trecut cablul) care, ajungînd la coruncă,
•	o degajează, astfel încît se poate extrage cablul cu tubul de degajare, geala şi corunca. în acest caz e necesar să se extragă întreaga garnitură de prăjini, pentru a putea scoate la zi tubul inferior din corpul carotierei.
Se conştruiesc diferite mărimi de carotiere de acest fel: cu tuburi introdudibile prin prăjini de 3 1/2", cu racorduri speciale cu gaură largă, pînă la prăjini de 6 5/8", diametrul carotei rezultate variind de la 25,4 mm Ia 55,5 mm, iar lungimea caro-fei fiind de maximum 3 m.
Exemple de carotiere cu tubul interior fără cap tăietor, cari au aceeaşi lungime ca şi tipul precedent, şi cari se reazemă pe un scaun în capul de caro-fieră (dinfarea pentru tăierea carotei face parte integrantă din capul de carotieră, ca şi la carotierele duble normale):
Carotiera Reed S.I.H. (v. fig.
XVIII) are tubul interior fără dispozitiv de amortisare cu arc spiral, însă cu Un vîrtej cu garnituri de cauciuc, care permite tubului să fie plutitor, adică să rămînă stafionar cu carota, în timp ce se rotesc prăjinile.
Prinzăforul de carotă e în tubul interior, la baza acestuia, şi are forma de coroană cu lame de ofel, pentru teren moale.
Diametrul carotei e pufin mai mare decît la carotierele Reed Barret-Robishaw corespunzătoare, variind de la 31,7‘**63,5 mm.
Consfrucfia acestor carotiere permite folosirea aceloraşi corpuri de carotieră, reducfii superioare, inele conducătoare, dispozitive de blocare şi corunci, ca şi la carotierele Reed Barret-Robishaw.
XVII. Carofiera Reed Barref-Ro-bishaw.
XVIII. Carotiera Reed S.I.H.
Carotieră
533
Carotieră
Carotiera A-1 are tubul interior plutitor cu ajutorul unui vîrtej cu o singură bilă aşezată axial şi cu role cilindrice laterale. Dispozitivul de blocare are două lame.
Tubul interior e uşor conic la interior, diametrul crescînd de jos în sus, pentru a permite înaintarea carotei fără înfepe-nirea ei în tub. Prinzătorul de carotă e în tubul interior, la baza acestuia, şi e dublu; jos, de tipul cu pene pentru formafiuni tari şi sus, în formă de coroană cu lame de ofel.
XX. Carotiere B şî J-Elliot. a) ansamblu; b) evacuarea noroiului prin piesa cu tub Venturi.
XIX. Carotiera Pennington.
Aceste carotiere extrag carote cu diametrul mai mare decît carotierele Reed S.I.H., şi anumede Ia28,6‘**66,7mm.
Carotiera Huni are tubul interior plutitor, fără vîrtej, numai datorită clapetei de refinere, care se poate în-vîrti sub gulerul de refinere.
Carotiera Pennington (v. fig. X/X) are tubul interior plutitor şi fără nici un dispozitiv de blocare în corpul carotierei, fiind apăsat în jos pe scaunul său numai prin presiunea noroiului de circulafie.
Această carotieră reclamă multă atenfie la apăsarea pe talpă, deoarece la o apăsare prea mare se arde proba şi capul carotierei se înfundă la gură şi nu mai permite intrarea probei; de asemenea dacă apăsarea pe talpă nu e suficientă, circuitul de noroi poate spăla şi îndepărta carota, în special în formafiuni neconsolidate. Carotiera Pennington se fabrică în doua tipuri
convertibile unul în altul: tipul cu cablu exfractibil, cu cablu cu coruncă, şi care se foloseşte pînă la adîncimea de 2000 m, şi tipul cu circulafie, exfractibil prin pompare, inversînd circulafia noroiului, şi care se foloseşte la adîncimi mai mari decît 2000 m.
Tipul cu circulafie elimină pericolul de pierdere a cablului, deoarece, la toate tipurile cu cablu, dacă trăgând cu corunca nu se liberează tubul interior, se lasă să cadă pe cablu tubul pentru eliberarea coruncii şi, dacă aceasta nu se liberează, nu rămîne decît să se tragă de cablu pînă la ruperea acestuia. Prin ridicarea bruscă a presiunii Ia pompă, oprind uneori pompa, carotierele Pennington semnalează momentul cînd tubul interior s-a umplut cu probă.
Carotiera B şi J-Elliot (v. fig. XX) are tubul interior plutitor, fiind finut apăsat pe scaunul său numai prin apăsarea noroiului de circulafie şi fără nici un dispozitiv de blocare.
Tubul interior are la partea superioară o garnitură de etan-şare şi o piesă cu tub Venturi (v.), deasupra valvei de eliminare a noroiului, Noroiul trecînd prin această piesă, produce o scădere a presiunii din interiorul tubului interior, făcînd astfel ca tubul să fie mai apăsat în jos şi proba să fie unsă şi suptă în tub, ceea ce are efect bun la recuperarea probelor de nisip slab.
Prinzătorul de probă e în tubul interior, la baza acestuia.
Tubul interior se extrage cu ajutorul unei corunci cu cablu. Tubul interior cu sapă centrală pentru foraj, e menţinut în locaşul său tot numai prin presiunea pompei.
Diametrul carotelor e pufin mai mic decît la carotierele Reed S. I. H.
Lungimea carotelor e însă, ca şi la acestea, de cel mult 3 m.
Carotierele laterale sînt carotiere speciale, introductibile şi extractibile prin prăjini, cu cari se pot lua probe din perefii unei găuri de sondă netubate.
Exemplu:	Carctiera	laterală A-1
(v. fig. XXI), care se compune dintr-o carotieră simplă scurtă, articulată cu un tub scurt, şi cu un ansamblu de blocare, care se introduce şi se extrage ca şi tubul interior la o carotieră cu tubul interior introductibil şi exfractibil prin prăjini; |a partea de jos a garniturii de prăjini se găseşte o piesă specială, cu pană de deviere la 25° pentru carotiera simplă.
împingerea carotierei simple în teren se face prin presiunea pompei, iar rotirea carotierei se face cu prăjinile de foraj, în timp ce pana de deviere rămîne imobilă. Presiunea pompei, care a indicat sosirea carotierei în locaşul său, indică şi momentul cînd pătrunderea în teren a carotierei e maximă.
Carotiera se extrage cu coruncă introdusă cu cablu prin prăjini. Se pot extrage mai multe carote, de la dife- XXI. Carotieră laterală A-1. rite adîncimi, deplasînd succesiv în sus
pana de deviere, fără a o extrage. Diametrul carotei e de 32 mm.
Aceste carotiere pot fi introduse numai în găuri de minimum 216 mm şi reclamă prăjini de foraj cu diametrul inferior minim de 71 mm (2 13/16"). (Vt şi sub Ciupitor.)
Carotieră, cap de ~
534
Carofineza
Carotierele de scos probe sub presiunea stratului sînt carotiere speciale, cari pot tăia şi scoate la suprafafă carote cari păstrează presiunea din strat, astfel încît numai analiza acestor carote poate arăta exact prezenfa gazelor, a fifeiului şi a apei din roci, atît din punct de vedere calitativ, cît şi din punct de vedere cantitativ. Exemplu: Carotiera Carter (v. fig. XXII), care are trei tuburi. Tubul mijlociu constituie o cameră de presiune, avînd ventile la ambele capete, cari se închid atunci cînd, după carotare, se ridică din talpă carotiera. Tubul interior, confinînd carota, e scos astfel la suprafafă în această cameră de presiune, care are la interior presiunea de la talpă.
Corpul carotierei are la partea superioară o parteculisantă ca o geală, de care e suspendată o tijă lungă, care trece prin scaunul supapei de la capul de sus al camerei de presiune şi se termină cu discul acestei supape, sub care e suspendat, mai jos, tubul interior.
Carotiera se introduce cu geala închisă şi cu un
xx//.
Carotieră Carter, pentru scos probe sub presiunea stratului, dop Care iese pufin sub a) în timpul introducerii; b) în timpul extra-capul de carotieră, în gura	gerii.
de jos a tubului interior.
Niturile cari solidarizează dopul cu tubul interior şi cu capul carotierei menfin totodată şi geala închisă.
La rezemarea carotierei pe talpă, niturile se foarfecă, astfel încît în timpul carotajului dopul se ridică deasupra carotei.
La terminarea carotajului, cînd se ridică garnitura de prăjini, deschizîndu-se geala carotierei, tija supapei superioare e ridicată şi, totodată, se închide această supapă şi e ridicat şi tubul interior.
Ventilul inferior ai camerei de presiune e o cana cilindrică specială prin care, la introducere şi în timpul carotajului, trece tubul interior, dar care, la deschiderea gealei cu ridicarea camerei de presiune de către tija supapei de la partea superioară, se întoarce şi se închide orificiul inferior al camerei de presiune.
Această carotieră are capul tăietor de minimum 159 mm şi poate extrage carote cu diametrul de 43 mm şi cu lungimea de 2 m.
Carotierele pentru forajul percutant sînt folosite, afară de ciupitoare (v.), cînd se urmăreşte obfinerea de carote cu diametrul şi lungimea mai mari decît se pot obfine cu ciupitoare.
Exemplu:
Carotiera dublă Baker (v. fig. XXIII), al cărei tub inferior are la partea superioară o supapă cu bilă şi un umăr de care e ridicat
de tubul exterior, iar la partea inferioară	un	sabot ascufit,	în
interiorul căruia se găseşte un prinzăfor	de	carotă de	tipul
coroană cu lame de ofel. Tubul exterior	are	la
partea superioară o supapă cu tijă, iar la	partea
inferioară un sabot cu dinfi şi cu canale la interior. în timpul carotajului, tubul inferior se reazemă pe talpa, pe cînd tubul exterior, numit tub de foraj, loveşte talpa şi forează în jurul tubului interior.
Cele două supape au o acfiune hidraulică, care ajută foarte mult înaintarea. La cursa ascendentă, supapa tubului exterior se deschide şi permite intrarea fluidului din gaura de sondă în cilindrul exterior, în timp ce supapa tubului interior e închisă. La cursa descendentă, supapa tubului exterior se închide şi, deoarece supapa tubului interior rămîne închisă, se produce o presiune hidraulică importantă, care împinge lichidul printre cele două tuburi şi curăfă de fărîmături dinfii şiului tubului exterior, dînd posibilitatea ca în unele formafiuni să se înainteze chiar mai repede decît cu sapa.
Carotiera se introduce cu prăjină grea, cu geală, cu încă o prăjină grea şi cu cablu, iar carotajul se face lucrînd cu balansierul cu 20'-*30 de lovituri pe minut, cursa fiind de maximum 0,9 m, pentru a nu ridica tubul interior de pe talpă.
Lungimea tubului interior e de 1,40 m, însă lungimea medie a carotei e de 0,60-"0,90 m. Probele rezultate se prezintă în bucăfi mai lungi, dacă formafiunea nu e tare, sau în formă de spărturi destul de mari pentru analizele de laborator, dacă formafiunea carotafă e foarte tare. Se construiesc patru dimensiuni din aceste carotiere, penfru coloane de la 4"”-8 1/4", diametrul carotelor obfinute fiind, respectiv, de 41 -**96 mm.
Carotiera dublă Baker poate carota chiar la o sondă în erupfie (v. şi sub Ciupitor). (Sin. Ca-rofiere cu presiune).
1.	cap de Expl, pefr. V. sub Carotieră.
2.	Carofinază. Chim. biol.: Enzimă prezentă în glanda hepatică, şi care catalizează scindarea carotenelor, cu formare de vitamină A.
Penfru organismul animal, carotenele au o importanfă fundamentală; fiind provitaminele vitaminei A (vitamina de creştere, liposolubilă; vitamina antiinfecfioasă). Prin scindare, cu ajutorul carotinazei, în ficat, se obfin următoarele: din |3-caroten, care confine două cicluri (3 iononice, două molecule de vitamină A, iar din a- şi y-caro-fen, cîte o singură moleculă de vitamină A, deoarece confin numai un ciclu (3-iononic. Carotenele, cari sînt pigmenfi de culoare galbenă, portocalie sau roşie, se introduc în organism prin alimentafie, şi se transformă, sub acfiunea enzimei, într'un lichid uleios, de culoare galbenă.
Organismul animal nepufînd sintetiza vitamina A pentruforaj per-(care e foarte necesară), o primeşte sub formă cutant. de provitamină (carotene), din exterior. Penfru uşurarea resorpfiei provitaminelor e necesară prezenfa acizilor biliari, cari au calitatea de a le emulsiona, iar penfru uşurarea acfiunii de scindare a carotinazei e necesară prezenfa tiroxinei (produsu de secrefie al glandei tiroide). Această acfiune de transformare se produce în ritm lent, după necesitate.
XXIII. Carotiera dublă Baker,
Carotina
535
Carson, transformare ~
1.	Carofină. Chim.:
H3Cxc/CHs
/ \ 1 1 h2c	c—ch=ch—c=ch—ch=ch—c=ch—ch
1	II
H2c	.c-ch3
c
. H2 h2 c
H2Cy	CH = CH—C = CH—CH = CH—C = CH—CH
I	II	I	I
h2c	c-ch3	ch3	ch3
/
h3c	nch3
P-carotină
Hidrocarbură din clasa carotinoideior, formată din amesfecui a trei isomeri a, P şi y, cari se deosebesc prin pozifia unei duble legături sau prin deschiderea unui ciclu. E una dintre cele mai răspîndite materii colorante naturale, care se găseşte, împreună cu xantofila şi clorofila, în cloroplastele tuturor frunzelor. Se mai găseşte^ în morcovi, în portocale, în firul de mătase naturală, în corpus luteum, etc. în organism se transformă în vitamina A, sub influenfă carotinazei (e deci provitamina A). E insolubilă în apă, dar solubilă în grăsimi, în eter de petrol, în sulfură de carbon, etc. Determinarea confinutului în pigmenfi carotinoizi ai făinurilor de grîu sau de secară constituie un procedeu pentru aprecierea gradului lor de extracfie.
2.	Carofinoîde, sing. carotinoidă. Chim.: Materii colorante naturale, galbene, portocalii şi roşii, răspîndite în regnul vegetal şi animal. Scheletul lor e constituit, ca şi al terpenelor, din mai multe resturi de isopren (structură poliisoprenică). Se caracterizează prin numărul mare de duble legături conjugate, cărora li se dato-reşte şi culoarea lor (cromofor polienic). Se mai numesc şi poliene. Prima carotinoidă izolată a fost obfinută din morcov (carotina). Din această clasă fac parte hidrocarburi, C40H56 (li-copina, carotina), alcooli şi cetone, numite şi xantofile, tot cu 40 de atomi de carbon (xantofile, zeaxantina) şi acizi cari confin un număr mai mic de atomi de carbon (bixina), fiind, probabil, nişte produşi ai degradării oxidative ă celorlalte carofinoide. Separarea amestecurilor cari se găsesc în natură s-a făcut prin metoda cromatografică. Numai plantele le sintetizează; organismul animal le ia prin hrană şi le acumulează în grăsimi în cari sînt solubile (lipocrome). Se găsesc în morcovi, în pătlăgele roşii, în cereale, în dovleac, ardei, în ciuperci, în bacterii, în homari, în lapte, în gălbenuşul de ou, în ovare, în hipo-fiză, etc. Prin faptul că însofesc clorofila în plante, se presupune că ar avea un rol în asimilarea bioxidului de carbon.
3.	Garou, pl. carouri. Ind. text.: Pătrăfel imprimat sau fesut în unele stofe, format din dungi de altă culoare decît fondul fesăturii.
4.	Carpatic, facies Stratigr.: Facies caracteristic Rhe-tianului din Alpii calcaroşi de Sud, din Alpii vestici şi din Carpafi, caracterizat prin calcare sub formă de plăci subţiri, cu Avicul’a contorta, alternînd cu şisturi sau cu calcare masive, sau cu bonebed.
5.	Carpăn, sing. carpăni. Silv. V. Carpen.
6.	Carpelă, pl. cârpele. Bot.: Frunză modificată, care constituie pistilul florilor angiospermelor, sau care poartă ovulele Ia florile gimnospermelor. La florile cu un singur pistil, acesta poate fi format dintr-o singură carpelă (la mazăre, fasole, trifoi, etc.) sau din mai multe cârpele, concrescute (la rapiţă, in, mac, ceapă, etc.). La pişti Iele formate din mai multe cârpele, acestea pot fi concrescute pe toată lungimea lor (la varză, efc.), formînd un singur stil şi un singur stigmat, sau
numai în partea care formează ovarul, avînd un singur ovar, şi mai multe stiluri şi stigmate (la in, etc.).
Numărul carpeielor cari formează pistilul prezintă importanţă la clasificarea plantelor cu flori. Se cunosc ovare monocarpe-lare, bicarpelare, tricarpelare, etc., după numărul carpeielor cari le-au format.
7.	Carpen, pl. carpeni. Silv.: Carpinus betulus L. Arbore de mărimea a doua din familia Betulaceae, afingînd rareori înălţimea de 20 m, răspîndit în pădurile de cîmpie şi de dealuri. Constituie rareori arborete compacte, numai pe soluri reavene şi adînci, unde intră în concurenţă cu stejarul, fiind ajutat în răspîndirea sa şi prin greşeli de cultură. E o specie preţioasă din punct de vedere silvic, deoarece ameliorează condiţiile de sol, în toate privinţele. E indicat în unele lucrări de împădurire de protecţie şi la crearea spaţiilor verzi. Lemnul de carpen e alb, fără duramen distinct; e des, greu (greutatea specifică medie a lemnului absolut uscat e de 0,75 g/cm3, iar a celui uscat la aer e de 0,83 g/cm3), tare, flexibil şi greu de spintecat; colorat, imită abanosul. Lemnul de carpen putrezeşte foarte uşor, ceea ce-I face impropriu pentru construcţii în aer liber, însă e deosebit de preţuit ca lemn de lucru şi în industrie, pentru un mare număr de fabricate, cum sînt: juguri, calapoade, cuie pentru cizmărie, rofi dinţate, cozi de unelte, corpuri de rindele, piese de modelărie, piese de maşini agricole, etc.; el constituie un material deosebit de apreciat pentru placaje şi lemn stratificat. Lemnul de carpen arde bine, are putere calorifică mare (4060 kcal/kg penfru lemnul absolut uscat, respectiv 3180 kcal/kg pentru lemnul uscat la aer) şi constituie un combustibil foarte bun. Frunzele de carpen pot fi întrebuinfate ca nutref. Sin Carpăn.
8.	CarpicuEfură. Zoot.: Sin. Ciprinicultură (v.).
9.	Carpină, pl. carpine. Silv.: Fructul carpenului, achenă cu lungimea de 5”-9 mm, învelită parfial de o capsulă cu trei lobi, cel median fiind de 3--*4 ori mai lung decît ceilalfi.
10. Carragheen. Ind. chim.: Preparat sub formă de lamele albe sau galbene deschise, extras din alga floridee Chondrus crispus Lyngl şi din Gigartina mamillosa, plantă marină care creşte pe malurile Atlanticului de Nord. în apă caldă se umflă, dînd o masă gelatinoasă. Se întrebuinfează în industria textilă şi a hîrtiei ca apret, în medicină ca masă de înglobare a diferitelor medicamente, în cosmetică drept înlocuitor al gumei tragant în cremele ieftine şi în industria alimentară pentru prepararea de geleuri.
n. Carrier. Ind. text.: Produse organice pe bază de fenoli, cari se adaugă în flotele întrebuinfate la vopsirea fibrelor sintetice, în special a celor poliesterice, pentru a permite efectuarea operafiei la temperaturi sub 100°. (Termen comercial.) întrebuinfarea lor e limitată datorită mirosului persistent, fixării lor pe fesături sau pe fibre şi influenfei substantivităfii colorantului.
12.	Carrolliî. Mineral.: CUC02S4. Mineral din grupul sulfurilor de nichel şi cobalt, asemănător cu linneiful (v.). Cristalizează în sistemul cubic, avînd refeaua cristalină de tip spinel.
îs. Carson, transformare Mat., Fiz., Elt.: Transformare funcfională a unei funcfiuni f(j) de variabila reală t, într-o funcţiune cp(p) devariabilacomplexă^ = c4-jco, definităde relafia
y(p) = &{l{t)} = p^t(t)e di,
Ia efectuarea integrării, partea reală c a variabilei p fiind considerată pozitivă şi suficient de mare pentru ca toate singulari-tăfile funcfiunii cp(p) să rămînă la stînga dreptei Re(p)~c.
Funcfiunea cp(p) se numeşte imaginea Carson sau transformata Carson a funcfiunii f (t) şi e egală cu imaginea Laplace J? {f (f)} a aceleiaşi funcţiuni, multiplicată cu p:
e{f(o}=p-£{f(t)}- .
Transformarea Carson are aceleaşi proprietăfi fundamentale asemănătoare celor ale transformării Laplace (v.) şi şe utilizează
Carsf
536
Cartare
alături de aceasta, în calculul operaţional (v.), pentru rezolvarea SIStemelor de ecuafii diferenfiale şi integro-diferenfiale lineare, din cari, în urma aplicării transformării Carson (sau Laplace), se okfinsisteme deecuafii algebrice, lineare,cu coeficienfi complecşi.
1.	Carsf, pl. carsturi. Geo/.: Regiune din scoarfa Pămîntului, c°nstituită din roci solubile în cari s-au produs, prin fenomene carstice (v. sub Carstice, fenomene ~), forme morfologice (de suPrafafă sau subterane) caracteristice.
După vîrsta, se deosebesc: carsful contemporan (activ) şi carstul arhaic (pasiv sau mort), care, cînd e acoperit cu depozite mai recente, cari îl izolează de noi infiltrafii, constituie carstul îngropat sau fosilizat.
Carstul e răspîndit: în Balcani, pe litoralul Mării Adriatice, ,n Italia, Franfa, Spania, etc., apoi în URSS, în Crimeea, în Caucaz, în Asia Mijlocie, în raionul Tuia, etc.
în fara noastră, carsturi tipice sînt cunoscute: în Dobrogea (malul Dunării la Sud de Hîrşova, valea Casimcea, regiunea Amzacea, Negru Vodă, Mangalia, regiunea Osfrov-Urbica); în Carpâfjj Orientali (regiunea Piatra Craiului, Dîmbovicioara, Valaa lalomifei din Bucegi, regiunea Bicaz-Hăsmaş, masivele Ceahlău şi Rarău, etc.); în Carpafii Meridionali (valea Oltefului
3 Lotrului, regiunea Polovraci-Baia de Fier, Podişul Mehedinfi, valea Cernei, etc.); în Banat (Cazanele, văile Caraş şi Nera, rQgiunea de Ia sud de Reşifa, etc.); în Munfii Apuseni (regiunea Munfilor Poiana Ruscă, Culmea Trascăului, Hăşdafele cu Cheile Turzii, masivul Scărişoara, Platoul Vaşcăului cu Munfii Codru-Morna, Munfii Bihor, valea Someşului Rece, etc.).
2.	~ mic. Geo/.; Fenomen care se produce în unele roci argiloase (în special în marne) cu un confinut bogat în săruri solubile (gips, sare gemă) fin diseminate în rocă şi care consistă, fie în antrenarea particulelor fine ale rocii, fie
disolvarea intercalafiilor solubile şi în crearea de mici goluri, asemănătoare cu carstul (v.). E un fenomen fizico-geologic de eroziune-sufuziune, care se produce numai într-un climat continental dezertic, şi nu un fenomen carstic tipic. Sin. Pseudo-carst, Carsf argilos.
3.	Carstic, puf Geo/.: Adîncitură relativ sfrîmfă şi cu perefi verticali sau aproape verticali, în scoarfa Pămîntului, formată în urma levigării, respectiv a disolvării rocilor calca-roasQ sub acfiunea apelor infiltrate de sus. Pufurile carstice au uneori adîncimi considerabile (de ex.: 997 m în Pirinei), iar Pe fundul lor se găsesc fie orificii sau crăpături cari dau în 9oIuri sau în caverne subterane, fie fărîmăfuri de material căzut din rocile de pe perefii pufului.
în fara noastră se înt'in^sc pufuri carstice în podişul Mehe-dinfi, în munfii Banatului, în munfii Bihor, în Piatra Craiului, etc.
4.	Carstice, fenomene Geo/.: Fenomene cari se produc m„ fe9iunile constituite din roci solubile, ca urmare a disol-vărilor provocate de circulafia intensă a apelor subterane sau
suprafafă şi în urma cărora, în regiunea respectivă, se formează un regim hidrologic sărac la suprafafă, dar mai bogat •n inferiorul scoarfei, şi forme de relief caracteristice.
Pentru apariţia fenomenelor carstice sau pentru dezvoltarea procesului de carsfificare e necesară întrunirea simultană a următoarelor conc'ifii: existenfa rocilor solubile în apă (sare 99mă, săruri de potasiu şi magneziu, gips şi anhidrit, apoi calcar, dolomif şi unele varietăfi de fransifie); existenfa unui anurnit grad de permeabilitate (prin pori şi în special prin fisuri) al rocii respective, care să asigure pătrunderea apei în interiorul rocii; mişcarea apei, determinată cantitativ prin coeficientul schimbului de apă (raportul dintre debitul anual al fluxului freatic într-un orizont acvifer şi volumul total al apei d*n acel orizont sau numai dintr-o parte a Iui), care depinde de gradul de permeabilitate al rocii şi de condiţiile de drenare a apeif cJe condifiile de alimentare cu apă, de clima regiunii, etc.; caparjfafsa de disoivare a apei, care depinde de natura petrografică a rocii (în sarea gemă, în gips, etc. disolvarea se
face direct; în calcare, disolvarea se face cu ajutorul bioxidului de carbon liber care provine în apă, fie din aerul atmosferic, fie din unele procese biochimice din sol, fie din degazeificarea magmatică, şi care se combină cu carbonatul de calciu, trans-formîndu-l în bicarbonat solubil).
Suprafafa supusă carstificării e de obicei netedă, slab înclinată şi trebuie să ocupe o pozifie mai înaltă deasupra zonelor înconjurătoare, pentru ca apele să aibă panta necesară scurgerii. Procesul de carsfificare începe întîi în văile de eroziune superficiale şi numai apoi trece la spafiile înalte dintre ele.
Dezvoltarea procesului de carstificare poate înceta: cînd baza de coroziune se ridică; în cazul cînd pătrunderea apei în golurile carstice e împiedicată de colmatarea crăpăturilor sau de acoperirea suprafefei rocilor calcaroase cu un strat de argilă, etc.
Reliefj| carstic e foarte variat şi bogat în aspecte morfologice, constituind un complex caracteristic distinct bine conturat şi dezvoltat. După modul în care au luat naştere diferitele forme ale reliefului carstic, se deosebesc: forme provenite prin simplă disoivare, cari pot fi superficiale sau subterane (lapiazuri, doline, peşteri, canale, pîinii, avene, etc.); forme rezultate în urma unor prăbuşiri (prăpăstii, pufuri, etc.); forme de eroziune (chei, poduri suspendate, etc.); forme mixte (polje, creste ascuţite, văi oarbe).
Formele carstice variază mult din punctul de vedere al dimensiunilor şi al intensităfii dezvoltării lor.
După rezistenfă lor la carstificare, regiunile cu roci solubile se împart în: regiuni	foarte instabile	(în cari	pîinii Ie	carstice
apar cîte 5—10 pe an şi pe kilometru pătrat); regiuni instabile (în cari pîlniile apar cîte 1—5 pe an şi pe kilometru pătrat); regiuni cu stabilitate mijlocie (în cari pe fiecare kilometru pătrat se poate produce o pîlnie în 1---20 de ani); regiuni stabile (în cari se formează o pîlnie pe kilometrul pătrat în 20*“50 de ani); regiuni foarte stabile (pe suprafafa cărora nu sînt pîinii carstice sau există numai cîteva pîinii mai vechi, acoperite sau înierbate şi în ultimii 50 de ani nu s-a mai observat formarea nici unei pîinii).
5.	Cart, pl. carturi. 1. Nav.: Serviciul de patru ore executat,
la bord, de echipajul	unei nave. în	timpul	acestui	serviciu,
membrii echipajului se numesc, de	exemplu: ofifer	de cart
(ofiţerul de serviciu la punte sau la comanda navei), şef de cart (subofifer sau gradat	pentru serviciu	curent	la punte), ofifer
mecanic de cart (ofiferul mecanic de serviciu la maşini), electrician de cart (electricianul de serviciu la uzina electrică), etc. în navigafie, serviciul de cart se execută de întregul echipaj, cu excepfia comandantului, a mecanicului şef şi a secundului (la navele mari). La nav?le de cabotaj, serviciul poate să se facă pe două carturi, cu două schimburi (patru ore de serviciu urmate de patru ore libere), iar la navele mari, serviciul se face pe trei carturi, cu trei schimburi (patru ore de serviciu urmate de opt ore libere). în port, la unele servicii de punte (de ex. penfru ofiferi), serviciul pe carturi e înlocuit cu serviciul de gardă de 24 de ore.
6.	Cart. 2. Nav. V. sub Roza vînturilor.
7.	Carfamină. Ind. chim.: Materie colorantă roşie, confinută în florile de şofrănaş (Carfhamus tinctorius L., din familia Compo-sit3e). Se întrebuinfează la colorarea unor produse alimentare, cosmetice, etc.
8.	Carfan O. Ind. pie!.: Produs auxiliar (Sandoz) folosit în industria pielăriei ca disolvant şi dispersant al flobafenelor din extractele tanante vegetale. Prin solubilizarea extractelor accelerează şi uniformizează pătrunderea în piele şi limpezeşte zemurile.
9.	Cartare. Geo!.: Operaţie de urmărire pe teren şi de fnnspunere pe hărfi topografice (cu ajutorul semnelor con-venfionale, al culorilor, etc.) a situaţiei geologice a unei anumite regiuni, privitoare Ia litologie, tectonică şi stratigrafie, particularităţi geomorfologice şi fizico-geologice, manifestări ale apelor sub-
Carfare
537
Cartare
terane în legătură cu terenul şi în raportul lor cu apele de suprafaţă, etc.
Din punctul de vedsre al datelor cartate, se deosebesc: cartare geologică, cartare geomorfologică, cartare hidrogeologică, cartarea solurilor, etc.
Cartarea geologică are ca obiect deschiderile naturale cari permit să se obţină o imagine cît mai precisă a structurii geologice şi a succesiunii stratjgrafice a unei regiuni.
După tema propusă şi după precizia hărţii care se întocmeşte, se deosebesc trei tipuri de cartare geologică.
Cartarea de recunoaştere generală e executată în scopul de a studia în linii generale regiunile încă necerceiate sau puţin studiate, pentru a stabili profilul normal şi răspîndirea formaţiunilor acelor regiuni, cu separarea unităţilor stratigrafice pînă la serii (epoci), cu indicarea accidentelor tectonice principale şi a zonelor cu perspective economice, etc. Se execută pe hărţi la scara 1:100 000—1:20 000, cu desimea de 1 — 10 puncte de observaţie pe kilometru pătrat.
Cartarea amănunţită e executată în scopul de a reprezenta pe hartă formaţiunile geologice pînă la etaje şi subefaje, de a urmări toate dislocafiile şi structurile (falii, cute, încălecări, filoane) şi de a determina zonele cu substanţe minerale utile, cu o precizie suficientă pentru a se putea începe explorarea. Se execută pe hărfi la scara 1:25 000—1:20 000, cu o desime de 10—35 de puncte de observaţie pe kilometru pătrat.
Cartarea foarte amănunţită e executatăîn scopul stabilirii foarte exacte a raspîndirii orizonturilor şi stratelor caracteristice pe bază litologică şi paleontologică, cu indicarea precisă a accidentelor tectonice (falii secundare, ramificaţia cufelor, a faliilor principale sau a filoanelor) pe structuri cunoscute, în vederea continuării sau începerii unei exploatări într-o direcfie nouă. Se execută pe hărfi la scara 1:20 000—1:5000, cu o desime de 30—250 de puncte de observafie pe kilometru pătrat.
Dacă în anumite porfiuni rocile din subsolul regiunii sînt acoperite total de sol (cu sau fără vegetafie) ori de formafiuni superficiale (deluvii, proluvii sau coluvii), cari împiedică observaţiile, în cadrul cartării foarte amănunfite se pot face unele lucrări auxiliare (dezveliri, şanfuri, pufuri, galerii, foraje cu burghie manuale, efc.).
Cartarea geologică, pe teren, care e, de altfel, o bază pentru oricare dintre celelalte cartări, e precedată de o perioadă de pregătire ştiinfifică şi tehnică.
Pregătirea ştiinfifică se face prin consultarea datelor bibliografice şi a rapoartelor existente asupra regiunii de studiu (dacă sînt) şi asupra celei învecinate, cari permit geologului să cunoască tipurile de structură geologică şi coloana strafigrafică generală a regiunii.
Pregătirea tehnică a viitoarei deplasări pe teren se face prin procurarea de instrumente, unelte şi materiale necesare. Dintre acestea, cele mai importante sînf: hărfile topografice, la scări cari depind de tema propusă şi de precizia hărfii geologice care se întocmeşte; busola geologică (v.); un alfimetru uşor portabil (cu diametru mic şi greutate redusa), cu gradafiile din 10 în 10 m şi precizia cerută în cartările obişnuite de ±5 m; un podometru (recomandat numai la măsurarea distanfelor mai mari, pe cari geologul le parcurge fără a se opri să lucreze);
o	ruletă (de 10 sau 20 m), de preferinfă cu panglică metalică, pentru a nu se agăfa de teren; o lupă mineralogică cu mărirea de X 6—12; un ciocan; un aparat de fotografiat, uşor, cu telemefru, fară burduf şi echipat cu trepied şi cu filtre suficient de variate (de ex. aparat de tip reporter, de tip Rolieiflex, sau, în general, un aparat cu film 6X9 sau cu plăci).
Lucrările de cartare propriu-zisă cuprind două faze distincte1 recunoaşterea regiunii şi ridicarea hărfii geologice concomitent cu adunarea materialului documentar necesar studiului ştiinfific şi economic al geologiei regiunii.
Recunoaşterea regiunii comportă orientarea geologului în perimetrul fixat pentru cartare, din punct de vedere topografic şi geologic.
Din punct de vedere topografic, el constată formele de relief cu toate caracteristicile lor (direcfii, linii de cumpănă a apelor, cote, pante, porfiuni cu escarpamenfe în cari posibilităţile de a întîlni aflorimente sînt mai mari), căile de acces mai uşoare în regiune, gradul şi modul de acoperire cu vegetafie a terenului, posibilităfile de cazare, etc.
Din punct de vedere geologic, cercetătorul — fără a carta
—	urmăreşte profilurile cel mai bine deschise din regiune, pentru a verifica şi a completa datele asupra coloanei stratigrafice astfel cum o cunoaşte din literatura de specialitate; îşi face o idee precisă asupra problemelor geologice (teoretice şi practice) pe cari le ridică regiunea, fixează unităţile cartografice pe cari le va lua în considerafie la ridicarea hărfii şi stabileşte cari sînt porfiunile optime pentru începerea operaţilor de cartare.
Ridicarea hărfii geologice reclamă parcurgerea defaîiafă a terenului în regiunea respectivă. Organizarea acestei operafii depinde de gradul de detaliere al cercetării şi de experienfa geologului.
în cazul cercetărilor mai generale se utilizează de preferinfă trasee orientate perpendicular pe direcfia structurii, cari sînf urmărite pe văile şi pe crestele din regiune, unde se găsesc de obicei cele mai numeroase şi complete aflorimente. Astfel, se stabilesc puncte de observafie reper în dreptul limitelor stratigrafice şi în dreptul contactelor tectonice, puncte cari se precizează pe hartă cu ajutorul distanfelor măsurate de obicei cu pasul (uneori cu podomefrul sau cu panglica), de la puncte topografice fixe (încrucişări de drumuri, biserici, confluente de văi, etc.). Ele servesc la trasarea liniilor de aflori-ment penfru limitele stratigrafice şi contactele tectonice, pe baza următoarelor principii: o limită geologică orizontală trebuie trasată pe hartă paralel cu curbele de nivel, cunoscînd cel pufin într-un punct nivelul la care apare; o limită geologică verticală apare pe harfă ca o linie dreaptă, indiferent de relief, cu singura condifie ca su-	^
prafafa structurală a cărei inter-secfiune cu relieful o reprezintă să nu aibă schimbări de direcfie;
o	limită geologică înclinată	cu
un unghi diferit de 90° apare	pe	^
hartă ca o linie frîntă, care	pe
văi se prezintă sub forma unor	A
V-uri cu vîrful în direcfia încli- 3 nării stratelor (v. fig.).
Liniile de afloriment ale limitelor geologice sînt dispuse simetric pe relieful suprafefei şi sînt linii continue cari nu se pot întrerupe decît dacă sînt rupte de o falie ori decroşare, sau dacă sînf acoperite de formafiuni mai noi depuse discordant (formafiuni geologice trans- _ gresive sau formafiuni recente superficiale).	^	Secţiune	A3-â9
în urmărirea şi trasarea limi-________________
telor, geologul se ghidează ade-	/7l\\
seori, afară de aflorimente, şi	s	j	j	\
după criterii morfologice. în	5	y 3
adevăr, uneori structura geolo- Trasarea limitelor geologice pe harfa
gică şi caracterul litologic al	cu	curbe	de	nive!>
rocilor se reflectă în formele de
teren, stratele mai rezistenfe la degradare (conglomerate, gresii, roci eruptive, etc.) rămînînd în relief, iar cele mai pufin re-
Cartare
538
Cartare
zisfente (argile, marne, sare, etc.) ocupînd zonele de eroziune mai avansată. Astfel se explică cuestele (v.), suprafefele structurale ale reliefului, aşa-numitele „spinări de porci", po-noarele, dolinele, poljele din regiunile carstice şi în general toate rupturile de pantă, cari apar în dreptul contactului dinfre două strate sau formaţiuni de rezistenfe diferite la denudafie.
Limitele geologice sînf însofite şi de alte fenomene cari le indică prezenfa şi cari sînt utilizate în cartare: prezenfa de izvoare (la contactul dintre o formafiune permeabilă superioară alteia, impermeabilă); schimbarea caracterului vegetafiei (pădurea se dezvoltă pe roci în cari predomină cuarful şi feldspafii, pe cînd vegetaţia ierboasă preferă terenurile marnoase-argiloa-se); vegetafia tipică (de ex. zonele cu sare dau o vegetaţie roşietică caracteristică); zone mlăştinoase cu forme de teren vălurite (indică alunecări de teren şi deci prezenţa unor strate de marne şi argile), etc.
în cazul cartărilor foarte detaliate se parcurge terenul de-a lungul unor trasee rectilinii apropiate (la 50***100m), dispuse în reţea orfogonală. Aceste trasee sînt anterior făruşate de topometri, la intervale fixe, de obicei din 50 în 50 m. Punctele de observaţie sînt astfel mult mai dese, iar dispunerea lor pe teren şi pe hartă nu mai depinde de condifiile de relief. La acest fip de cartare, numărul de aflorimente pe cari le oferă terenul nu e totdeauna suficient şi se creează unele noi, prin executări de dezveliri de strate, şanfuri, etc.
Penfru fiecare afloriment se notează în carnetul de teren următoarele: numărul de ordine al aflorimentului; distanfa de la aflorimentul precedent (eventual o raportare la puncte topografice fixe din apropiere); pozifia stratelor (direefia şi înclinarea); modul de zăcămînt al rocii şi caracterele planelor de stratificafie (forma de zăcămînt, tipul şi grosimea stratificafiei, substratificafii, cute de antrenare, clivaj, falii, fisuri, discordanfe locale, sheefing, ieroglife, ripple marks, efc.); descrierea rocilor într-o anumită ordine, care trebuie să cuprindă: propriefăfile fizice (culoarea de fond şi culoarea secundară, culorile de al-terafie, tăria şi gradul de cimentare, granulometria cu valoarea şi gradul ei de variafie, porozitatea, permeabilitatea, etc.); propriefăfile chimice (compozifia chimică la examinarea cu lupa a granulelor şi a cimentului, atacul cu acid; tipurile şi gradul de alterafie; indicafii economice — cărbune, bifumene, etc. —, miros, probe de disolvare, etc.); confinutul paleontologic (tipurile de macrofosile imediat determinabile, cele cari rămîn să fie determinate în laborator sau cele cari sînt luate ca eşantioane; modul de dispunere în strat şi frecvenfă fosilelor; gradul lor de conservare; indicaţii micropaleontologice cu lupa şi, eventual, recoltări de probe); indicafii despre influenfă rocii asupra reliefului (pantă, eventuale alunecări de teren, etc.) şi asupra modului şi gradului de acoperire a regiunii cu vegetaţie, efc.
Cartarea geomorfologică are ca obiect ridicarea de date asupra terenului, cari se referă în special la geomorfologia unei regiuni şi cu ajutorul cărora se poate obţine o imagine de ansamblu asupra moduiui în care se prezintă actualmente şi au evoluat anterior relieful şi refeaua hidrografică a unei regiuni, împreună cu cauzele de ordin sculptural şi structural cari au determinat această evolufie. De altfel, şi în cartarea geologică e absolut necesară prezentarea caracterelor geomorfologice ale terenului respectiv.
Succesiunea etapelor unei cartări geomorfologice e aceeaşi ca la cartarea geologică (v,), cu unele schimbări în metodologia de lucru, şi anume: se urmăresc în primul rînd delimitarea şi consemnarea pe harfă a modului şi a gradului de sculptare a reliefului de către agenfii glipfogenetici (prin acfiune fluviatilă, glaciară, eoliană sau marină), stabilind factorii distructivi principali şi condifiile morfosculpfurale ale terenului determinate de ei; studiul structurii geologice se execută numai în măsura în care se pot explica relafiile morfostructurale
existente în regiune, adică se arată modul şi gradul în cari structura geologică şi caracterele lifologice ale rocilor au influenţat formele de relief, şi tipul şi extinderea refelei hidrografice; reprezentarea grafică a rezultatelor unui astfel de studiu se face de preferinfă prin schife panoramice şi prin bloc-dia-grame cari însofesc şi completează totdeauna harta geomorfologică.
Cartarea hidrogeologică stabileşte condifiile geologice de zăcămînt şi răspîndire (circulafie, extindere, volum, calitate) a apelor subterane, şi transpune pe o hartă complexă geologică-geomorfologică nivelurile statice ale punctelor de apă, ale suprafefelor de depresiune şi limitele dintre orizonturile acvifere, etc.
Caracterele şi amploarea lucrărilor de cartare şi prospectare hidrogeologică sînt determinate de scopul urmărit şi de difi-cultăfile terenului.
Din punctul de vedere al scopului urmărit, se deosebesc: cartări pentru alimentări cu apă (arie mare de cercetare, dar cu lucrări de explorare şi încercări de laborator mai pufin numeroase) şi cartări în vederea stabilirii de condifii geologice-fehnice optime pentru amplasarea şi construirea marilor lucrări de construcfii inginereşti (arie mică de cercetare, dar însofită de multe lucrări de sondaj şi încercări experimentale pe teren şi în laborator).
Din punctul de vedere al dificultăfilor prezentate de teren pentru studiu, trebuie avute în vedere: lipsa de date geologice şi hidrologice asupra regiunii, lipsa de deschideri, complexitatea structurii geologice şi a condifiilor de climă, cum şi eventuala sărăcie în surse de apă (ca ape subterane, izvoare şi ape curgătoare permanente).
Cartarea hidrogeologică reclamă o cartare geologică precisă, cu consemnarea pe hartă a ariei de răspîndire a rocilor permeabile (colectoare) şi a celor impermeabile. Afară de aceasta, în cartarea hidrogeologică se notează datele referitoare Ia: izvoare (pozifie exactă, cotă, caracterele rocilor înconjurătoare, debit, temperatură, continuitate, compozifia fizică şi chimică a apei, etc.), pufuri (adîncimea, nivelul hidrostatic şi profilul geologic), lucrări de sondaj şi miniere (incluziv rezultatele pompărilor experimentale), ape curgătoare (extinderea basinului hidrografic, bilanf hidrologic, debit, efc.), basine naturale (lacuri, mlaştini), rezultatele lucrărilor de dezvelire a sfra-telor, executări de şanfuri şi tranşee experimentale, date asupra coeficientului de permeabilitate şi infilfrafie, procese fizico-geo-logice de suprafafă determinate de prezenfa apei (alunecări şi scurgeri de teren), etc.
Pe baza tuturor acestor date se alcătuiesc: harta hidrogeologică de suprafafă, hărfi cu hidroisohipse (în cazul apelor subterane lipsite de presiune), hărfi cu hidroisopieze (în cazul apelor subterane sub presiune), hărfi hidrochimice de mineralizatie, de compozifie chimică), pentru fiecare strat acvifer, etc.
Cartarea s o 1 u r i I o r se ocupă cu identificarea şi separarea solurilor după propriefăfile lor şi în raport cu mediul geografic înconjurător. Rezultatul cercetărilor e concretizat în hărfi de soluri, pe cari se delimitează unităfi cartografice cu-prinzînd solurile ale căror proprietăfi sînt cuprinse între anumite valori (cînd unitatea cartografică confine o singura unitate taxonomică) sau sînt legate prin anumite caractere genetice comune (cînd unitatea cartografică confine două sau mai multe unităfi taxonomice, grupate în complexe sau în asociafii de soluri). Hărfile de soluri prezintă mare interes atît din punct de vedere teoretic (pentru stabilirea genezei şi clasificarea solurilor), cît şi din punct de vedere practic (pentru utilizarea rafională a solurilor). După scara şi scopul hărfilor executate, se deosebesc: cartare de recunoaştere, pentru orientarea gen®7 rală asupra tipurilor genetice predominante, executată Ia scări sub 1:500 000; cartare la scară mică, în care se obfine repartizarea geografică a tipurilor şi subtipurilor genetice, mai ales in
Cartarea vagoanelor
539
Carfe
asociafii şi complexe de soluri, folosită la planificarea măsurilor generale în cadrul Statului sau al unei regiuni administrative (scara 1:200 000-"1 ;500 000); cartare la scară mijlocie, în care se prezintă cel puţin tipurile şi subtipurile genetice, în raport cu roca-mamă şi cu textura orizontului A, folosită la planificarea măsurilor pentru folosirea şi ameliorarea solurilor în cadrul raioanelor şi al regiunilor administrative (scara 1:50 000---1:200 000). Harta respectivă a solurilor e însofifă de hărfi cu eroziunea, geomorfologia, adîncimea pînzei de apă freatică, tipurile de folosinfă şi vegetafia; cartarea la scară mare, cu reprezentarea tipurilor şi subtipurilor genetice, subîmpărfife în unităfi după relief, roca-mamă, influenfă apei freatice, textura în orizontul A, felul şi gradul de cultivare şi alte împărfiri, după necesităfi teoretice sau scopul imediat (alcătuirea planurilor de cultură amănunfite, a asolamentelor, construirea canalelor de irigafii, desecări şi alte lucrări tehnice, folosirea terenurilor gospodăriilor agricole, etc.). Se mai execută şi hărfi le corelative menfio-nate la cartarea la scară mijlocie, la cari se pot adăuga şi altele, după necesităfi ie teoretice sau practice, cum şi cartograme cu confinutul în humus, exponentul de hidrogen, fosfor, potasiu, azot, productivitatea solurilor, etc. (scara 1:10 000—1:50 000); cartare de mare precizie, pentru diferite scopuri, la scări mai mari decît 1:10 000 (pînă la 1:2000 şi mai mult).
1.	Cartarea vagoanelor. Transp.: Distribuirea vagoanelor, în depou sau într-un atelier de cale ferată, gruparea lor pe liniile de descărcare şi trecerea lor într-o schemă, astfel încît, în orice moment — (şi în cursul nopfii) — să se poată şti în ce loc e garat un anumit vagon.
2.	Cartă: Sin. Hîrtie, în termenii cartă de vizită, cartă poştală, etc.
Cartea de vizită e un carton de format mic pe care se tipăresc numele şi, uneori, profesiunea, adresa, titlurile sau alte date personale. Sin. Carte de vizită (prin confuzie între cartă şi carfe).
Cartea poştală e un formular de corespondenfă confecfionat dintr-o bucată de carton subfire, de dimensiuni convenabile, avînd una dintre suprafefe rezervată indicafiilor poştale (numele şi adresa destinatarului, cum şi numele şi adresa expeditorului). Cealaltă fafă se foloseşte pentru corespondenfă. în mod curent, cărfile poştale se execută ca imprimate de valoare, imprimîndu-se timbrul poştal direcf pe carton. Sin. Carte poştală (prin confuzie între cartă şi carte).
3.	Carte, pl. cărţi. 1. Poligr.: Reunire într-un volum, de file de hîrtie, de carton sau de pergament, de acelaşi format, în general tipărite (eventual scrise) pe ambele fefe şi avînd un confinut unitar dintr-un anumit punct de vedere.
Prin carte se urmăreşte prezentarea confinutului într-un aspect grafic plăcut şi atrăgător. în acest scop se aleg litere pentru a obfine un text lizibil; culesul se execută îngrijit, fără greşeli de tipar, cu o bună repartizare a cuvintelor în rînd şi a rîndurilor în pagină. De asemenea, tiparul, hîrtia care se întrebuinfează, pagina de titlu, etc., trebuie să contribuie la obfinerea unui aspect unitar, frumos şi plăcut. Cartea poate fi broşată sau legată într-o copertă confecfionată dintr-un material rezistent, de obicei carton sau mucava, cu scopul de a-i da o rezistenfă mai mare; uneori cartea se leagă în piele, în pînză, în mase plastice sau în alte materiale pe cari se imprimă, cu folio de aur sau în culori şi pe cari se pot executa diverse ornamentafii cari dau cărfii o prezentare artistică superioară.
4.	Carte. 2: Diviziune a unei opere (literară sau ştiinfifică) de proporfii mai mari. (Accepfiune mai veche.) Sin. Parte.
5.	Carte. 3: Registru cu file liniate, în care se fac diverse înregistrări contabile, se trec procese-verbale sau alte însemnări similare. Exemple: Cartea mare, Carte de imobil, etc.
6.	~ funciară. Cad..* Registru care confine toate elementele juridice şi economice, ca şi o parte din elementele teh-
nice (suprafafă, număr de parcelă, etc.) cari caracterizează o parcelă funciară, considerată din puncful de vedere cadastral.
7.	~a locomotivei. C.f.: Registrul (paşaportul) locomotivei, care cuprinde datele constructive principale, utilizarea şi repa-rafiile efectuate în decursul viefii industriale, modificările constructive şi accidentele importante, de la fabricare pînă la casarea acesteia. Cartea e formată din trei caiete, şi anume: caietul carului (fremului), caietul căldării şi caietul tenderului.— Caietul carului cuprinde următoarele fişe: caracteristicile constructive (seria şi numărul locomotivei, schema, greutatea locomotivei incluziv tenderul, numărul de cilindri, vitesa maximă, mecanismul de distribufie, etc.); modificări, înlocuiri şi înnoiri de piese importante; utilizarea (în serviciu, rezervă sau în reparafie), punerea în funcfiune şi retragerea, numărul de kilometri parcurşi (în remorcare la tren, izolată sau la manevră); reparafii efectuate la car (data intrării şi a ieşirii din reparafie, felul repa-rafiei, descrierea pe scurt a reparafiei, efc.); date referitoare la osiile montate (dimensiuni şi reparafii). — Caietul căldării cuprinde: caracteristicile constructive (timbrul, greutatea, tipul focarului, combustibilul utilizat, armatura, efc.); modificări, înlocuiri, înnoiri; utilizare (numărul carului pe care e montată după ieşirea din reparafie generală, numărul de kilometri parcurşi, etc.); reparafii Ia cutia de foc (trecînd în culori, pe schifa desfăşurată a cutiei de foc, reparafii le importante efectuate).— CaietuJ tenderului cuprinde: caracteristicile constructive (seria şi numărul, vitesa maximă, schema, capacitatea rezervorului de combustibil şi de apă, greutatea, numărul de osii montate, schema suspensiunii, etc.); modificări, înlocuiri, înnoiri; utilizare; reparafii.
Caietele căldării şi ale tenderului sînf detaşabile, penfru a putea fi adăugate la caietul carului locomotivei pe care se montează căldarea şi la care se cuplează tenderul.
s. ~a pufului. Mine: Registru numerotat, sigilat şi vizat de autoritatea de control minier, obligatoriu pentru orice instalafie de extracfie minieră, în care se înregistrează: caracteristicile tehnice ale instalafiei de extracfie şi ale cablurilor de extracfie; prescripţiile de serviciu, de întreţinere, de reparafie şi de probe pentru subansamblurile vitale ale instalafiei (frîne, cabluri, etc.); reparafiile efectuate şi constatările făcute cu aceste ocazii; constatările şi recomandările organelor de control minier, etc. în caz de accidente, cartea pufului serveşte drept dovadă în justifie. Sin. Jurnalul pufului.
9.	Carte. 4. Gen.: Indicator care cuprinde datele necesare îndeplinirii unei activităfi. Exemple:
Carte de adrese: Indicator cu o înregistrare în ordine alfabetică a numelui persoanelor cari exercită o profesiune sau un comerf, al locuitorilor unui oraş, al membrilor unei organizafii, al abonaţilor la telefon (Carte de telefon), etc.
Carte de semnale radionautice. Nav.: Document nautic în 3—5 volume, cuprinzînd caracteristicile posturilor de radio cari pot fi folosite de navigatori. Volumul I conţine date asupra folosirii mijloacelor de radio în navigaţie, tabele de corecţie, regulamente de folosire, etc.; celelalte volume cuprind datele posturilor de radio folosite pentru consultaţii nautice, semnale de carantină, buletine meteorologice, buletine asupra îngheţului şi deplasării gheţarilor, avizele navigatorilor, codurile meteorologice în vigoare, etc. Staţiunile de radiodifuziune nu sînt menţionate decît dacă au emisiuni cari interesează pe navigatori.
Cartea farurilor. Nav.: Document nautic cuprinzînd indicaţia tuturor farurilor existente într-o anumită regiune. Cartea cuprinde numirea farului, poziţia geografică exactă (latitudinea şi longitudinea) şi caracteristicile acestuia (tipul de construcţie, înălţimea, bătaia geografică şi luminoasă, durata aprinderii şi a stingerii, sistemul de semnale fonice pe timp de ceafă, etc.).
Carte-pilot. Nav.: Document nautic care cuprinde descrierea coastelor unei mări sau numai ale unei porfiuni din coastele acesteia, însofifă de schife panoramice cu cotele de înălfime
Carfe
540
Cartier
ale punctelor caracteristice folosite ca repere; carfea-pilot mai cuprinde date economice asupra mărfurilor de încărcare şi date asupra posibilităţilor de aprovizionare a navei în porturile de pe coasta respectivă. Cărfile-pilot ale oceanelor cuprind descrierea situafiei meteorologice şi hidrografice, cum şi căile navigabile în diferitele anotimpuri.
1.	Carfe. 5: Legifimafie sau carnet cu destinafie specială. Cartea de membru, de exemplu, e o legifimafie liberată persoanelor cari fac parte dintr-o organizafie sau asociafie, pentru a putea fi identificate în această calitate. Cartea de muncă e un carnet individual în care se notează date în legătură cu activitatea profesională a salariafilor unei institufii, ai unei întreprinderi sau ai unei gospodării agricole.
2.	Cartel. Agr.; Varietate de morcov, cu rădăcina semilungă, de forma conică, cu inima redusă, foarte productivă. E cea mai răspîndită varietate de morcov. E tîrzie; se păstrează bine peste iarnă, în siloz ori în beciuri, în nisip. Sin. Chantenay.
3.	Cartelă, pl. cartele. Ind. fexf.: Bandă de carton perforată, care indică desenui stofei de fesut, tăiată la dimensiunile uneia dintre fefele cilindrului războiului de fesut sau al Jacquard-ului. Sin. Carton.
4.	Cartelă perforată. Tehn.: Foaie de hîrtie sau de carton cu orificii, folosită ca element extern de memorizare la calculatoarele numerice (v. sub Calculator). Uneori, în loc de cartele se folosesc benzi de hîrtie perforate, rulate pe tambure cilindrice.
Orificiile practicate în cârtelă reprezintă, conform unui anumit cod, numerele sau cuvintele cari se introduc în calculator. De obicei se lucrează în baza de numerafie 2, în care caz prezenfa orificiului indică cifra 1, iar absenţa sa indică cifra 0. Cartela e divizată într-o serie de coloane, fiecare dintre acestea corespunzînd unei anumite puteri a bazei 2, în funcfiune de care e exprimat numărul de imprimat. Citirea numărului se face cu ajutorul unor contacte, cari se închid în dreptul orificiilor şi comandă generarea unor impulsuri de curent, aplicate la intrarea calculatorului.
La unele calculatoare, programarea şi prezentarea rezultatelor calcului se fac de asemenea cu ajutorul cartelelor perforate.
Vitesa maximă de citire, la folosirea cartelelor sau a benzilor perforate, e de circa 100 de cifre pe secundă. Dacă e necesară o vitesă mai mare, se utilizează înregistrarea pe bandă magnetică,
5.	Carter, pl. cartere. 1. Tehn.: Manta exterioară a unui sisfem tehnic (maşină, aparat, instrument, mecanism, etc,), care serveşte în principal ca suport şi ca protecfie penfru unele dintre elementele componente ale sistemului, eventual şi ca recipient de depozitare a lubrifiantului necesar acestuia.
în general, carterul îmbracă total sistemul tehnic căruia îi aparfine, asigurînd protecfiă completă a acestuia şi o închidere etanşă. Carterele maşinilor sau ale mecanismelor sînt de obicei metalice (de ex. de aluminiu, de tablă de ofel, efc.), iar carterele aparatelor sau instrumentelor pot fi metalice sau nemetalice (de ex. de plaste).
Exemple:
Carter central. Mş.: Partea centrală a carterului unui motor în stea, în general motor de avion, pe care se montează cilindrii acestuia.
Carter de diferenţial. Transp.: Carter metalic, constituit dinfr-o zonă centrală şi din două trompe laterale, în care e montat mecanismul diferenfial al unui autovehicul. Mecanismul diferenfial reazemă pe carter prin intermediul unor rulmenfi, cari permit rotirea şi centrarea arborilor planetari ai mecanismului (v. fig.).
Carter de motor. Transp.: Carter metalic, format din două bucăfi, care constituie suportul blocului-ciIindrilor unui
motor şi care serveşte şi ca baie de ulei a acestuia. Partea carterului cu care e solidar sau solidarizat blocul cilindrilor şi pe care se montează arborele, prin intermediul unor paliere, se
Carterul unui diferenţia! de aufomobii.
1) corpul carterului; 2) capacul carferului; 3) frompele diferenţialului; 4) rulment.
numeşte carter superior; partea carterului care de obicei serveşte ca recipient de ulei, asamblată cu şuruburi de cealaltă parte, se numeşte carter inferior sau baie de ulei.
Carter	superior.	Transp.	V. sub Carter de motor.
Carter	inferior.	Transp.	Sin. Baie de ulei. V. sub
Carter de motor.
Carter	de teodolit. Topog.: Carter metalic, de
obicei în formă tronconică şi care acoperă partea inferioară a unui teodolit (în special limbul), pentru a-l proteja contra urni-dităfii, contra prafului şi contra lovirilor.
Carter de angrenaje. Mş.: Sin. Cutie de angrenaje (v.).
6.	Carter. 2. Ind. alim. V. sub Trior.
7.	Carter,	factorul lui	V.	sub Circuit magnetic al
maşinii electrice.
8. Cartesiene, curbe	Geom.; înfăşurătoare de cercuri avînd centrele pe un cerc dat (cerc dsferent) şi ortogonale unui alt cerc (cerc principal). Dreapta determinată de centrele celor două cercuri e o axă de simetrie a curbei. O curbă cartesiană se obfine şi ca înfăşurătoare de cercuri cu centrele pe un cerc dat, raza unui cerc dintr-o astfel de familie fiind proporţională cu distanfa de la centrul lui la un punct fix, numit focarul curbei. Prin acsastă proprietate, curbele cartesiene intervin în determinarea causticelor cercului.
Melcii pascalieni (v.) şi ovalele lui Descartes (v.) sînt cazuri particulare de curbe cartesiene.
9.	Cartier, pl. cartiere. 1. Urb.: Parte a unui oraş nou sau restructurat, formată din mai multe cuartale, care alcătuieşta o unitate organică şi e dotată cu unităfi economice şi social-culturale proprii (magazine, piefe de alimente, ateliere de reparafii curente, şcoli, cămine, creşe, etc.). Aceste cartiere sînt bine delimitate prin planul de construire sau de sistematizare a oraşului respectiv. De obicei, ele sînt înzestraie cu un centru de cartier, constituit dintr-o piafă publică în jurul căreia se grupează diferitele construcfii publice mai importante.
în oraşele moderne, traseul arterelor de mare circulafie se amenajează astfel, încît să separe cartierele între ele, să nu străbată nici un cartier şi să asigure în bune condifii legătura dintre diferitele centre de cartier, ca şi legătura dintre acestea şi centrul oraşului.
io.	Cartier. 2. Urb.: Porfiune dintr-un oraş existent, care corespunde fie unei anumite faze de dezvoltare istorică a oraşului (de ex. cartierele „cetatea" sau „oraşul nou" din oraşele dez-* volfate prin extinderea aşezărilor medievale), fie unei formafiuni în general economice (de ex. cartierele „Obor" şi „Cotroceni' din Bucureşti, cartierele „Tăbăcari" sau „Dogărie" din unele oraşe din fara noastră), sau unei formafiuni geografice (de ex. cartierul „Dealul Spirei" din Bucureşti sau cartierul „Copou din laşi, situat pe dealul cu acelaşi nume), ori teritoriului unei localităfi vecine cu oraşul şi care a fost înglobată prin extinderea acestuia. Delimitarea acestor cartiere nu e strictă, ele
Cartier
541
Cartof
înfrepăfrunzîndu-se uneori, după circumstanţele dezvoltării economice, sociale sau istorice.
î. Cartier, pl. cartiere. 3. Nav.; Părfi le laterale ale navei, de la cuplul maestru spre pupă, numife cartier fribord (partea dreaptă) şi cartier babord (partea sfîngă).
2.	Carfodiagramă, pl. cartodiagrame. Geogr.: Hartă geografică pe care sînt reprezentate grafic, atît în mărimi relative (raportate la numărul ds locuitori sau la suprafafa cartografiată), cît şi în mărimi absoluta (fără nici o legătură cu populaţia sau cu suprafafa cartografiată) date referitoare la unele fenomene sfatisfico-economice, ca modul de folosinfă a terenului unui raion sau al unei regiuni; distribuţia procentuală a culturilor sau repartiţia producţiei agricole pe regiuni, într-un interval anumit de timp, efc.
Pentru această reprezentare se folosesc diferite figuri dia-gramatice (geometrice:	coloane, cercuri, triunghiuri, drept-
unghiuri, etc., sau simbolice: un coş de fabrică, un animal, efc.), ale căror dimensiuni sînt proporţionale cu valoarea mărimii caracteristice fenomenului reprezentat (de ex.: cercul se împarte în sectoare proporţionale cu fanomenul studiat; dreptunghiurile se aşază unul lîngă altul, avînd înălţimea proporţională cu fenomenul; etc.), şi cari se înscriu global în conturul fiecărei unităfi, fără ca prin aceasta să se caracterizeze amplasarea
b
Cariodiagrama.
a) cu cercuri; f),	2), 3) mărimi	statistice proporţionale cu fracţiunile	respective din aria	cercurilor; b) cu coloane.
fenomenului studiat în interiorul unităţii respective (v. fig.). Sin. Cartogramă diagramatică.
3.	Cartof,	pl. cartofi.	Bot.: Solsnum tuberosum Linn.	Plantă
anuală	vivace,	erbacee, din familia Solanaceae, originară din
Chile, Peru, Bolivia, etc., introdusă în Europa în secolul XVI iar în ţara noastră, în secolul XIX.
Cartoful are rădăcini fasciculate şi adînci; tulpinile subterane formează sfoloni cari, prin îngroşare, produc tubercule de forme şi culori variabile şi la suprafaţa cărora sînf ochii, dispuşi după o linie spirală, mai deşi ia capătul opus cicatricei lăsate prin ruperea sfolonului; tulpina aeriană, înaltă de 0.50--1 m, prezintă muchii (faţete); frunzele sînt imparipenafe, cu foliole inegale şi de diferite forme şi mărimi; florile, solitare sau în grup, dispuse în corimb lung pedunculat, sînt constituite pe tipul de cinci, cu corolele şi sepalele unite şi au o culoare care diferă cu soiul cartofului (albă, roza, violetă, etc.) şi au polinizaţie străină şi autopolinizaţie. Fructul e o bacă, cu seminţe mici, cari se cultivă numai în scopul unor ameliorări. Tuberculul cartofului se prezintă sub diferite forme şi mărimi, conţinînd granu.'e de amidon, de formă ovală, în principal, formate din straturi depuse concentric, cari se împuţinează spre centrul tuberculului. Conţine: apă, 75%; substanţe proteice,
2,1	%; grăsimi, 0,1 %; substanţe neazotoase, 21,0%; celuloză, 0,8%; cenuşă, 1,0%, cum şi vitaminele B şi C şi urme de vitamină A.
După întrebuinţarea tuberculelor, cartofii se împart în: cartofi pentru alimentaţie, pentru industrie, pentru nutreţ şi universali; după timpul în care se recoltează, se cunosc: cartofi timpurii, mijlocii şi tîrzii; se mai pot clasifica după conţinutul în amidon, după formă (lungi, ovali sau rotunzi), după adîncimea şi forma ochilor, după culoare, mărime, aspectul exterior, vigoarea tulpinilor, culoarea fiorilor, etc.
Cultura cartofului reuşeşte bine în zona temperată, cu climă continentală, în ţinuturile umede şi răcoroase, unde nu suferă de uscăciune (în sol sau în aer). Temperatura optimă pentru plantarea cartofilor primăvara e +8°*»+10°,
Cartoful reuşeşte pe orice fel de soluri, cu condiţia să fie bine mobilizate, permeabile şi fsrtile. Cele mai bune soluri sînt cele nisipoase-argiloase; pe cele grele reuşeşte numai daca sînt bine lucrate. în general, producţiile cele mai mari de cartofi se obţin prin combinarea îngrăşămintelor organice cu cele minerale. îngrăşămintele verzi constituie un bun înlocuitor al gunoiului de grajd, în special dacă se administrează în acelaşi timp şi îngrăşăminte minerale (25 kg azot nifric la hectar, completînd o doză mijlocie de superfosfat şi de sulfaf de potasiu). Cel mai bun îngrăşămînt verde e lupinul, penfru că îşi trimite rădăcinile adînc în sol, mobilizîndu-l; sînt indicate şi seradella şi trifoiul incarnat. în terenurile acide, cartofii nu dau producţii mari.
Plantarea cartofilor se face cu cartofi iarovizaţi (se obţin sporuri de recolta de 5**-6 t/ha) sau neiarovizaţi. Se plantează tubercule puţin mai mari decît cele mijlocii (70---80 g), iar la unele soiuri e posibilă şi plantarea de tubercule tăiate. Distanţele de plantare se aleg în funcţiune de mecanizarea lucrărilor de întreţinere şi ele variază între 50 şi 70 cm între rînduri şi între 40 şi 70 cm pe rînd. La cultivarea în pătrat se utilizează distanţele 70X70 cm. Adîncimea de plantare e de 8*** 12 cm, în funcţiune de compoziţia solului.
Cartoful poate fi semănat după orice plantă (în special după cereale), fiind el însuşi un bun premergător pentru alte culturi, deoarece lasă un teren curat de buruieni şi afinat.
Lucrările culturale consistă dintr-o grăpare la 8*** 10 zile după plantare şi din 2***3 praşile şi 1—2 muşuroiri. în ultimul timp se utilizează şi mulcirea (v.).
Dăunătorii cartofului sînt: bolile criptogamice, dintre cari cele mai importante sînt: mana cartofului (Phytophfora infes-tans), care se combate prin stropire cu zeamă bordeleză 1—2%, boala petelor cafenii (Alternaria solani), combătută de asemenea prin stropiri cu zemuri şi Fusarium (Fusarium solani), contra căreia se luptă numai prin îngrijiri în timpul conservării tuberculelor; bolile bacteriene, conira cărora se luptă prin smulgerea plantelor atinse, şi bolile cu virus (mozaic, răsucire, etc.),
Cartograf
542
Carfografie
contra cărora se luptă prin seiecfionarea plantelor rezistente. Dintre insecte, cei mai imporfanfi dăunători sînt gîndacul de Colorado, gîndacul de mai, unii purici, şi viermele-sîrmă.
Recoltarea cartofilor se face, mecanizat sau manual, cînd tulpinele încep să se veştejească, frunzele s-au uscat, iar tuberculele au coaja tare (de obicei înaintea ploilor de toamnă, în a doua jumătate a lunii octombrie). Vrejii de cartofi se pot da ca nutref uscat sau murat numai în cântităji mici, fiind toxici, iar în ultimul fimp sînt utilizati pentru obfinerea celulozei la fabricarea hîrtiei. Tuberculele de cartofi se păstrează, după îndepărtarea pămîntului şi a produselor bolnave, în tranşee, în silozuri supra-terane, în pivnife, în bordeie, etc., Ia loc uscat şi răcoros (1***6°). Se întrebuinfează în alimentafia omului şi a animalelor (după fierbere şi terciuire); ca plantă premergătoare, pentru cereale; ca materie primă, la fabricarea alcoolului etilic (circa 20---30 hl/ha), a alcoolului butilic, a acetonei, etc.; la fabricarea amidonului şi a dextrinei.
1.	Cartograf, pl. cartografi: Tehnician sau desenator specializat în carfografie şi care întocmeşte hărfi sau planuri.
2. Cartografică, reducere	Geo fiz.: Partea reducerii de teren (v.) pentru care se face prin ridicarea cofelor medii de pe hartă — şi nu prin determinări directe, — evaluarea volumului formelor de relief al căror efect gravitafional urmează să fie eliminat din valorile observate ale gravitafiei sau ale derivatelor de ordinul al doilea ale potenfialuiui cîmpului gravific, furnisate de balanfa de torsiune. Obişnuit, reducerea cartografică se aplică începînd de ia 100-**200 m — distanfă pînă la care se face reducerea topografică (v. Topografică, reducere ~) — şi se poate întinde pînă la 40---100 km de la stafiunea în care e determinată mărimea supusă reducerii.
Reducerea cartografică e uneori asociată, pentru problemele gravimetriei geodezice, cu reducerea isostatică (v.) şi, în acest caz, se efectuează în cadrul schemelor reprezentate de zonele lui Hayford (v.). în scopurile gravimetriei aplicate, reducerea cartografică se aplică însă în mod curent sub forma simplă în care nu se fine seamă decît de efectul maselor vizibile, corespunzătoare abaterilor neregularităfilor geomorfologice de la planul de referinfă.
3.	reprezentare geofizică Geofiz.: Procedeu de prezentare sintetică a datelor de observafie şi de măsurare obfinute în determinările Geofizicii, folosit atît în Fizica globului, cît şi în prospecfiunile geofizice pentru punerea în evidenfă, sub o formă sinoptică şi intuitivă, a disfribufiei geografice a unei anumite mărimi, caracterizînd cantitativ fie un cîmp geofizic (gravitafia, declinafia, inclinafia, componenta magnetică orizontală sau verticală), fie o proprietate fizică a elementelor constitutive ale subsolului (rezistivifafea), fie un anumit fenomen (variafia seculară geomagnetică, frecvenfă de aparifie a aurorelor polare). Ansamblul operafiilor cari asigură obfinerea reprezentărilor geofizice cartografice e numit adeseori cartare geofizică, în particular în cazul prospecţiunilor.
Reprezentările cartografice geofizice se obfin cu ajutorul liniilor cari unesc, pe harta regiunii respective, punctele în cari mărimea considerată are aceeaşi valoare. Aceste isolinii au diferife numiri, în legătură de obicei cu mărimea respectivă sau, mai rar, cu unitatea de măsură folosită pentru evaluarea ei. Astfel: isogame sau, mai rar şi mai pufin recomandabil, iso-gale (pentru accelerafia gravitafiei, care se măsoară în gali), isogone, isocline şi isodiname (pentru elementele indicate ale cîmpului geomagnetic, în ordinea dată), isoohme (pentru rezistivitate), isopore (penfru variafia seculară), isohasme (pentru aurorele polare).
Reprezentările cartografice constituie nu numai un mijloc de a prezenta simplu şi sintetic ansamblul complex şi vast al materialu-
lui de observaţie, în scopul punerii în evidenfă a repartifiei geografice a unei mărimi, pentru localizarea şi, eventual, identificarea substratului ei fizic (cazul prospecţiunilor geofizice) sau pentru corelarea cu alte fenomene (cazul fizicii globului), dar şi o etapă importantă în prelucrarea datelor de observafie în vederea obfi-nerii unor alte mărimi decît cele furnisate direct de observafii, fie de natură diferită, fie de aceeaşi natură, dar corespunzînd altor condifii decît celor existente în realitate. Astfel, reprezentările cartografice pot constitui un scop în sine, obiectul lor fiind în acest caz obfinerea hărfii cu distribufia geografică a mărimii observate (de ex. cartarea gravimetrică în scopul localizării direcie a eterogeneităfilor de densitate din subsol, cari provoacă anomaliile disfribufiei cîmpului gravific la suprafafă) sau numai
o	modalitate de utilizare a datelor de observafie pentru obfinerea unor alte mărimi, acestea urmînd să fie folosite în vederea localizării cauzelor anomaliilor respective —de exemplu alcătuirea unei hărfi cu distribuf ia componentei verticale a cîmpului gravific sau geomagnetic într-un plan de referinfă, penfru calcule de gradienfi verticali de diferite ordine ai cîmpului, separări de anomalii regionale şi locaie, continuări analitice.
4.	Carfografie. Gen.: Ştiinfa care studiază, pe baza datelor obfinute din ridicările geodezice, topografice, fotogrammetrice, etc., reprezentarea în plan a suprafefei .generale a Pămîntului sau a unei porfiuni din această suprafafă, în vederea întocmirii, redactării şi multiplicării hărfii de bază a teritoriului unei fări şi a hărfilor geografice la diferite scări.
Cartografia se mai ocupă cu transformarea hărfilor de la o scară la alta, cu desenul cartografic şi cu problemele de generalizare ale acestuia, cum şi cu stabilirea regulilor de cartare a diferitelor fenomene, din diverse ramuri ale ştiinfei şi ale tehnicii.
Cartografia se împarte în: cartografie generală, cartografie matematică, întocmirea şi redactarea hărfii şi cartoreproducere.
Cartografia generală e partea cartografiei care se ocupă cu tratarea în ansamblu a cunoştinfelor complexe ale cartografiei, cu privire, în special, la problemele de cunoaştere şi folosire a hărfilor în diferife domenii.
Cartografia matematică e partea cartografiei care se ocupă cu studiul sistemelor de proiecfii cartografice, adică cu găsirea solufiilor matematice cari permit reprezentarea punctelor suprafefei curbe (nedesfăşurabile) a sferoidului terestru pe un plar: şi cu problemele de construire a refeleior cartografice. Pentru aceasta ea stabileşte relafii matematice, funcfionale, între coordonatele geodezice sau geografice de pe elipsoidul terestru şi punctele corespunzătoare lor din pianul proiecţiei reprezentate prin coordonatele lor rectangulare; cercetează deformafiile (lineare, unghiulare şi de suprafafă) provocate de sistemele de pro-iecfie folosite asupra elementelor geodezice şi proprietăfile reprezentării piane a diferitelor curbe de pe suprafafa elipsoidului terestru (uneori a sferei ferestre).
Din punctul de vedere al deformafiilor, se deosebesc mai multe sisteme de proiecfii.
La sistemele de proiecfii conforme deformafiile unghiulare sînt nule (proiecfii riguros conforme) sau neglijabile, în aceste proiecfii păstrîndu-se asemănarea figurilor infinit mici; la sistemele de proiecfii echivalente se păstrează sau se amplifică cu un coeficient constant suprafafa de pe sferoid, în trecerea ei in planul de proiecfie; la sistemele de proiecfii echidistante, distantele de pe sferoid, şi anume numai pe anumite direcfii, s'S conservă în trecerea lor în planul de proiecfie; la sistemele de proiecfii arbitrare nu se păstrează în proiecfie nici unghiurile, nici suprafefele (nu sînf nici conforme, nici echivalente).
Din punctul de vedere al modului de construcfie a refelei cartografice, se deosebesc mai multe clase de proiecfii.
Carfograma
543
Carton
La proiecţiile azimufale (perspective şi neperspective) se păstrează în proiecţie, în punctul central al ei, azimutele liniilor de pe sferoid; la proiecţiile cilindrice proiecfia în plan a figurilor de pe sferoid se obfine prin intermediul trecerii lor pe suprafafa unui cilindru secant sau tangent la sferoidul terestru şi prin desfăşurarea suprafefei cilindrului pe un plan; la proiecţiile conice proiecfia în plan a figurilor de pe sferoid se obfine prin intermediul trecerii lor pe suprafafa unui con sau a mai multor conuri (proiecfie policonică) tangente sau secante la sferoidul terestru şi prin desfăşurarea suprafefei conului (sau a conurilor) pe un plan; la proiecţiile poliedrice sferoidul terestru e împărfit prin meridiane şi paralele în frapeze, suprafafa curbă a fiecărui trapez proiecfîndu-se pe planul tangent în mijlocul acelui trapez, sau pe planul secant care trece prin coifurile sale (fiecare trapez avînd un sistem al său deN proiecfie, cu cît se iau trapeze mai mici, cu atît deformafiile prin proiecfie sînf mai mici); proiecţiile condiţionale rezultă din anumite condifii de construcfie a refelei cartografice, impuse de autorul proiecfiei. (V. şi sub Proiecfie cartografică.)
întocmirea şi redactarea hărfii e partea cartografiei care se ocupă cu studiul metodelor şi al proceselor de lucrări, necesare pentru alegerea materialelor documentare de bază, cu trasarea refelei cartografice, întocmirea originalului hărfii, redactarea, corectura şi pregătirea acestui original pentru tipărire.
Cartoreproducerea (editarea hărfii) e partea cartografiei care se ocupă cu studiui metodelor şi al maşinilor de reproducere şi multiplicare poligrafică a hărfi lor după originale.
1.	Carfograma, pl. cartograme, Geogr.: Hartă geografică pe care sînf reprezentate în mărimi relative date referitoare la intensitatea sau gradul de intensitate al unor fenomene statistice teritoriale, ca: densitatea populafiei într-o zonă sau regiune, într-un raion sau într-o localitate; caracterizarea economică a raioanelor: industrial, forestier, agricol, etc., cu indicarea producfiilor respective pe speciaIităfi; caracterizarea terenurilor de construcfie, pe categorii de rezistenfă sau de stabilitate; intensitatea circuiafiei rutiere sau feroviare (pe direcfie, ca număr de persoane şi tonaj de mărfuri transportat, etc.); evo-lufia succesivă a ariei unui oraş, a unui teritoriu, etc.
Reprezentarea fenomenelor pe suprafafa unităfi lor respective se face prin mai multe procedee: procedeul în mozaic e folosit în reprezentarea variafii lor cantitative ale unui fenomen în limitele subdiviziunilor unităfii respective, trasate în prealabil (diversele
5S3 Raioane industriale „ Raioane forestiere mm Raioane agricole
L Cartogramă reprezentată prin procedeul în mozaic (cifrele indică procentajul populafiei active în raioanele respective].
statistică (v. fig. II); procedeul isoliniilor e folosit reprezentarea valorilor de densitate a populafiei, circuiafiei, etc.; (e bazat pe principiul curbelor de nivel, astfel încît înfre dojă astfel de curbe, fenomenul care e măsurabil are o răspîndire continuă, v. fig. III); procedeul fondului colorat e folosit pe hărfile:	politice-
administrative, climatice, pedolo-gice, geologice, botanice, zoogeo-grafice, etc. (spafiu! dintre limitele
in special la în geografia
] Pin a la 100 loc/km2 £§2 De la 30-EEE3 Oe !g 10 • -20 loc/km 2 De la VO • ■ ®m0ete20 ■ 30 Inc/km2mm De/n 50-
W ioc/km2
■	50 ioc/km2
■	75 IOC/km2
Carfograma reprezentată prin procedeul isoliniilor.
ff. Cartogramă reprezentată prin procedeul punctelor cu mărimi egale.
porfiuni ale hărfii se haşurează diferit, astfel încît desimea sau sensul haşurilor să redea mărimea numerică a datelor reprezentate, v. fig. I); procedeul punctelor (cu mărimi diferite, arătînd şi distribufia şi cantitatea fenomenului, sau cu mărimi egale, ară-tînd numai cantitatea fenomenului) e folosit mult în geografia
diferitelor fenomene trasate în prealabil se colorează în culori diferite sau în aceeaşi culoare cu nuanfe diferite); procedeul arealelor e folosit pentru reprezentarea fenomenelor cari apar într-o regiune oarecare (zona de răspîndire a unui fenomen se limitează printr-o linie continuă sau întreruptă, se haşurează sau se colorează, etc.); procedeul semnelor convenţionale (geometrice, de litere, artistice, efc.) e folosit pe hărfi speciale, pentru reprezentarea fenomenelor a căror suprafafă nu poate fi redată (de ex. centre populate, întreprinderi industriale, zăcăminte de minereuri, etc.).
Un tip special de cartogramă e carfograma diagramatică sau cartodiagrama (v.).
2.	Carfometrie. Topog.: Ramură a cartografiei, care se ocupă cu studiul metodelor şi al instrumentelor cu ajutorul cărora se determină precizia hărfii şi se măsoară suprafefele unei regiuni, ale unei fări, ale unui continent, lungimile liniilor drepte şi sinuoase (rîuri, fărmurile mărilor, etc.) şi alte mărimi (de ex.: unghiuri, pante, altitudini, etc.) de pe planuri, hărfi topografice, geografice, nautice, etc.
în măsurătorile cartometrice precise se fine seamă de influenfă deformafiilor hărfilor şi de influenfă curburii sferoidului pentru suprafafa respectivă reprezentată pe hartă, obfinîndu-se astfel rezultate apropiate de realitate.
3.	Carton, pl. cartoane. Ind. hîrt.: Produs industrial (de pape-tărie), cu aspectul şi propriefăfile generale ale hîrtiei, însă cu o structură mai compactă şi o flexibilitate mai mică, obfinut, ca şi hîrtia (v.), prin împîsiirea fibrelor celulozice, cu sau fără adausuri de materiale de încleiere, umplere şi colorare. Hîrtia şi cartonul de o parte, şi cartonul şi mucavaua (v.) de altă parte (produse cari se obfin din aceleaşi materii prime şi prin aceleaşi procedee tehnologice generale), prezintă numai o deosebire de structură (greutate pe metru pătrat de material, grosime şi greutate volumetrică).
Se deosebesc: carton subţire, cu gramaje de 161--250 g/m2, şi carton gros, cu gramaje de 251g/m2. în practică se dă numirea de hîrtie şi unor produse de papetărie cu gramaje peste 160 g/m2, cari intră în categoria cartoanelor (de ex. hîrtie de desen, hîrtie inferioară penfru ambalaj, etc.), cum şi numirea de carton unor produse cu gramaje peste 600 g/m2, cari intră în categoria mucavalelor (de ex. carton triplex, carfon pentru geamantane, carton pentru încălfăminte, carton presspan pentru confecfii şi izolafii electrice, etc.).
Cartonul, ca produs finit, se prezintă sub formă de coli sau de suluri, satinat sau nesatinat.
Carton
544
Carton
Cartonul se fabrică din aceleaşi semifabricate fibroase ca şi hîrtia (v.), cu deosebirea că se folosesc în mai mare măsură pastale mecanice de lemn, pastele semichimice, chimico-mecanice şi mecano-chimice de lemn, stuf şi paie, cum şi pastele de maculatură, deşeuri, etc. (v. Semifabricate fibroase) şi, în mai mică măsură, celuloza şi pasta de cîrpe.
Fabricarea cartonului e asemănătoare cu fabricarea hîrtiei (v. sub Hîrtie) sau a mucavalei (v. sub Mucava).
Cartonul se	fabrică fie numai dintr-un	singur	strat de material fibros (în	special cartoanele	subţiri,	de ex.:	carton velin
simplu, carton pentru dosare, carton pentru coperte), fie din două sau din mai multe straturi de material lipita (cea mai mare parte din producţia de carton; de ex.: carton duplex, triplex, carton pentru geamantane, penfru încălţăminte, izolaţii electrice, efc.). Penfru cartoanele dintr-un singur strat se folosesc maşini cii sită plană, asemănătoare cu maşinile de fabricat hîrtie (v. sub Hîrtie) (cu unele deosebiri în special la partea uscătoare) sau
—	în cazul cartonului celulozic pentru asfaltare — maşini cu sită plană pentru tras celuloza (v. Maşină de tras celuloză).
Penfru cartoanele din două sau din mai multe straturi se folosesc maşini	speciale: maşini de	fabricat	carton,	cu site cilindrice, şi maşini	de fabricat carton,	cu site	plane	şi cilindrice
combinate, iar pentru cartoanele groase şi, în special, pentru cartoanele dure (de ex.: carton pentru geamantane, carton pentru încălţăminte, etc., cu densitate specifică aparentă mare — peste
1	g/m3) se folosesc şi maşini de fabricat mucava, cu valţ de formare (v. sub Mucava).
Cartoanele confecţionate din mai multe straturi se pot fabrica şi prin caşurarea (lipirea) benzilor de hîrtie sau de carton (cu un singur strat) pe o maşină specială (v. sub Caşurare).
Elementul principal al maşinii de fabricat carton cu site cilindrice e sita cilindrică (v. fig. I), pe care se formează stratul fibros. Pasta de car-
ton gata pregătită e adusă la sita cilindrică prin conducta 1, în cutia de alimentare 2, de unde deversează, pe întreaga lăţime a cutiei, după ce a traversat sifonul 4, prin deverso-rul 5, în cuva sitei 3. în interiorul cuvei se roteşte toba-sită 6, care e îmbrăcată la exterior cu o sită metalică de bronz fosfo-ros. Pasta intră în cuvă în partea în care toba-sită se roteşte în sus, şi coboară în fundul cuvei prin efectul limbii 7, care desparte
sita de intrarea materialului. Materialul fibros în suspensie, care se găseşte între sită şi pereţii cuvei e în permanentă mişcare, datorită rotaţiei sitei, astfel încît nu se poate depune pe fundul cuvei. Toba-sită e deschisă la cele două capete, etanşeitatea faţă de pereţii frontali ai cuvei fiind asigurată prin benzi de cupru sau de alamă, dublafe cu pîslă sau prin sistemul cu tub elastic umflat cu aer. Apa acumulată în interiorul tobei, în urma scurgerii ei prin ochiurile sitei 6, din stratul fibros format, e evacuată prin deschiderile frontale ale tobei-sită în corpurile
I. Sita cilindrică a maşinii de fabricat carton.
1) conductă de admisiune a pastei în cutia de alimentare; 2) cutie de alimentare; 3) cuva sitei; 4) sifon; 5) deversor; 6) toba-sită; 7) limbă de reparare; 8) nivelul pasiei în interiorul tobei-sită; 9) nivelul pastei în exteriorul tobei-sită; 10) tobă-sită (sită cilindrică); 11) flanelă fără fine; 12) cilindru elastic; 13) stropitor.
anexe ale cuvei, de unde e pompată, fie în circuitul de fabricaţie (holendere, rezervoare de amestecare, etc.), fie la sistemul penfru recuperarea fibreior cari au fost antrenate în apă. Formarea stratului fibros, mai mult sau mai puţin uniform, pe suprafaţa exterioară a sitei, începe din punctul de contact al sitei cu suprafaţa pastei fibroase 9 şi continuă teoretic pe tot parcursul contactului sitei cu pasta. Practic, stratul se formează numai pe porţiunea în care există o diferenţă de nivel, fiind menţinut pe sită datorită diferenţei de presiune existente. Limba 7 fereşte stratul depus pe suprafaţa sitei de mişcarea pastei introduse în cuvă prin deversorul 5. Pe o mică porţiune din periferia sitei cilindrice apasă o flanelă .fără fine 11, prin intermediul unui cilindru elastic 12 de stoarcere, îmbrăcat cu o cămaşă de cauciuc sau cu un manşon de flanelă. Sita cilindrică se învîrteşte încet, iar materialul, storcîndu-se prin apăsarea cilindrului 12, se prinde pe flanela 11,	care-l transportă	la	sitele
următoare şi, în continuare, la prese.
După ce stratul de material de pe sită a fost preluat de flanelă, sita îşi recapătă capacitatea de a filtra materialul fibros, ochiurile ei fiind spălate şi cu apă curată debitată de stropitorul 13. Efectul de stoarcere (deshidratare) a stratului fibros de către cilindru poate fi mărit prin mărirea presiunii acestuia pe toba-sită cu ajutorul contragreutăţilor sau al unor roţi cu şurub penfru manevră. Deshidratarea materialului depinzînd de gradul de măcinare, rezultă că pentru anumite sorturi de cartoans, la cari pasta e măcinată mare, trebuie să se folosească o flanelă de lînă subţire, cu păr lung şi des, sau	invers.
Diametrul tobei-site variază între	800 şi	1250 mm,	iar	al
cilindrului de stoarcere, între 200 şi 350 mm.
Gramajul unui strat elementar (strat format pe o sită) poate varia de la 20—150 g/m2 (excepţional 180 g/m2) şi e în funcţiune de numărul sitei, de turaţia tobei, de diferenţa dintre nivelul pastei din cuvă şi al apei din interiorul tobei-site, şi în special de consistenţa pastei (v.). Se admite, în general, la intrarea pastei în cuva sitei, o consistenţă de 0,08—0,16% pentru straturile elementare cele mai subţiri (20—40 g/m2), folosite la fabricarea cartoanelor pentru geamantane, a cartoanelor pentru stereotipii, a cartoanelor penfru izolaţii electrice, de 0,17—0,30% pentru straturile elementare mijlocii (50—80 g/m2) utilizate la cartoanele fine (de ex. duplex) şi de 0,5—0,8% pentru straturile elementare groase (peste 80 g/m2), folosite la cartoanele obişnuite (de ex. triplex).
Deoarece fibrele se orientează de preferinţă pe direcţia de rotaţie a sitei, rezultă o rezistenţă mai bună în sensul longitudinal al cartonului.
O maşină de fabricat carton cu site cilindrice se compune din două părţi principale: partea umedă şi partea uscătoare. Partea umedă e constituită din mai multe site cilindrice aşezate în serie, fiecare depunînd stratul elementar de material fibros pe flanela de preluare, formînd astfel banda de carton la grosimea dorită. Cartonul se poate combina calitativ astfel, încît interiorul benzii să fie format dintr-un material de calitate inferioară şi numai feţele (una sau ambele), din material de calitate mai bună (de ex. cartonul dublex tip A-velin are faţa de celuloză sulfit înălbifă, iar dosul, dintr-un amestec de pasta de lemn şi puţină celuloză sulfit neînălbită).— Partea uscătoare se compune în general dintr-un număr de 15---40 de cilindre usca-toare (v. sub Cilindru) cu diametrul de 1500—1800 mm, aşezate în serie pe două rînduri (7 3) suprapuse, cu flanele uscătoar® şi cilindre uscătoare de flanelă, în cazul cartoanelor fine şi a hîrtiilor, şi fară flanele, în cazul fabricării cartoanelor obişnuite (v. fig. II). în cazul din urmă, cilindrele uscătoare au şi cîte un
Carfon
545
Carfon
valfuşor(M) pentru presarea cartonului pe cilindre. în vederea lărgirii posibilităfilor de fabricafie, între cilindrele uscătoare
lor respective cu ajutorul pietrei de agat, înfr-o maşină specială; unele cartoane trebuie vopsite şi lăcuite (de ex. cartonul pentru
II. Schema maşinii de fabricat carfon cu site cilindrice.
1) site cilindrice; 2) cilindru elastic; 3) prese de deshidratare preliminară; 4), 5) cilindrele superioare şi inferioare ale presei de deshidratare primitoare; 6), 7), 8)t 9) valfurlle superioare şi inferioare ale preselor'* umede; 10) spălător de flanelă; 11) flanelă superioară; 12) flanelă de preluare; 13) cilindre uscătoare;
14) cilindru uşor de presare; 15) calandrul maşinii.
lll. Cilindru satinor cu presă de satinaj.
1) cilindru uscător; 2) cilindru safinor; 3) umezilor; 4) presă de satinaj.
se poate intercala un cilindru mare satinor, cu diametrul de 3000—3200 mm, cu presă de satinaj (v. fig. I//) penfru sa-tinarea pe o fafă, sau poate urma şi un al doilea cilindru satinor, pentru cealaltă fafă a cartonului.
La sfîrşitul părfii uscătoare se găsesc cilindrul răcifor (v. sub Cilindru), calandrul maşinii (v. sub Calandru) şi înfăşurăforul (pentru cartonul subfire în suluri), sau o maşină de tăiat longitudinal şi transversal (pentru obfinerea colilor la formatul dorit).
După cilindrele uscătoare şi înaintea calandrului maşinii poate să urmeze şi o maşină de caşuraf, penfru înnobilarea uneia sau a ambelor fefe ale cartonului, prin lipirea de hîrtie de calitate mai bună, albă sau colorată.
Maşinile cu una sau cu două site cilindrice şî cu parte uscătoare normală, ca la maşina de fabricat hîrtie (v.), pot fi folosite şi la fabricarea unor sortimente speciale de hîrtie (de ex. hîrtia pentru bancnote şi hîrtie specială cu pastă de cîrpe şi filigran).
Cînd se doreşte ca fafa (stratul superior) al cartonului să aibă calităfi speciale se foloseşte o maşină de fabricat carton cu site combinate, compusă dintr-o sită plană obişnuită, avînd dedesubtul sau deasupra acesteia două sau mai multe site cilindrice, cari lucrează independent de sita plană. Banda de carton provenită de la sifele cilindrice e adusă pe flanelă la presa primitoare a maşinii, unde şe uneşte cu banda de hîrtie de pe sita plană, formînd o singură bandă umedă lipită, care merge mai departe la presele umede şi la partea uscătoare. Există şi combinafii cu două sau chiar cu trei site plane şi cu mai multe site cilindrice.
Cartonul produs de maşina de fabricat poate suferi şi o serie de operafii de finisaj. Astfel: cartonul în suluri poate fi satinat Ia calandrul de satinare ca şi hîrtia, după ce în prealabil a fost umezit prin pulverizare cu apă Ia suprafafă, cu ajutorul umezitorului (v.) (ataşat la maşina de fabricat hîrtie sau lucrînd independent) şi condifionat prin depozitare; cartonul în coli, fabricat pe maşina de fabricat mucava, după ieşirea din uscătorie, umezirea şi condifionarea prealabilă, se satinează la calandrul de cartoane şi mucavale cu două valfuri, sau la calandrul de calibrare, cînd trebuie să aibă o grosime bine determinată; pe suprafafa cartonului pentru geamantane se pot presa diferite desene, într-un calandru de presare, al cărui valf superior are gravat desenul respectiv; la unele cartoane dure speciale (de ex. carton presspan pentru izolafii electrice) se cere şi un luciu puternic, care se obfine prin lustruirea coli-
geamantane) sau pumai vopsite (de ex. cartonul pentru matrife de stereotipie, care e vopsit cu un strat de material ce asigură rezistenfă matrifei la turnarea aliajului metalic topit), operafii cari se execută în maşini speciale; după finisaj, sulurile de carton pot fi tăiate în coli, în maşina de tăiat transversal în coli, acestea urmînd să fie sortate şi ambalate, ca şi hîrtia, în baloturi sau în lăzi (cartonul pentru matrife de stereotipie). Sulurile de carton finisate cari nu se mai taie în coli se ambalează ca şi sulurile de hîrtie. După finisaj, cartoanele în coli, fabricate pe maşina de fabricat mucava, sînf refilafe (v. sub Refi-lare) la maşina de tăiat coli (ghilotină), cu excepfia cartonului pentru geamantane care, din cauza formatului prea măre, nu poate fi refilat la ghilotinele obişnuite.
După scopul în care sînt fabricate, se deosebesc următoarele tipuri de cartoane: cartoane pentru scris şi tipar, cum sînt: cartonul pentru cărfi poştale, cartonul duplex (tipurile A şi B), cartonul velin simplu (tip E) şi caşurat (tipurile A, B, C, D), cartonul pentru cărfi de joc; cartoane pentru lucrări de birou, cum sînt: cartonul pentru dosare şi cartonul caşurat (tip S); cartoane pentru ambalaj şi confecţii, cum sînf: cartonul triplex (tipurile A şi B), cartonul calibrat pentru legătorie (tip A), cartonul ondulat cu un strat sau cu mai multe straturi netede, cartonul pentru coperte (tipurile A şi B); cartoane dure pentru utilizări industriale şi confecţii, cum sînt: cartonul presspan penfru confecfii, cartonul penfru geamantane, cartonul penfru încălţăminte (tipurile A şi B), cartonul tip Jacquard, cartonul pentru garnituri; cartoane pentru izolafii electrice, cum sînt: cartonul pentru tuburi de izolafie şi protecfie, cartonul presspan pentru izolafii electrice (tipurile A şi B); cartoane speciale pentru utilizări diverse, cum sînt: cartonul pentru bilete de călătorie (tip CFR), cartonul pentru cartuşe de vînătoare, cartonul penfru maşini de contabilitate prin perforare, carfonul-suporf fotografic, cartonul pentru matrife de stereotipie (tipurile A şi B); cartoane pentru asfaltare şi gudronare, cum sînt: cartonul celulozic cu sau fără fibre textile peniru asfaltare; cartoane acoperite şi tratate pentru utilizări diverse, cum sînt: cartonul fotografic, cartonul asfaltat obişnuit sau acoperit cu bitum filerizat, cartonul gudronat, cartonul pînzat, cartonul metalizat, etc.
Cele mai importante sorturi de cartoane sînt următoarele:
Carfon duplex: Carton format din două straturi, fabricat în două tipuri, A şi B, pe maşina de carton cu site cilindrice, în gramaje de 200"-600 g/m2. Se livrează în comerf atît în coli (680X680 mm; 700X1000 mm; 730X1030 mm), cît şi în suluri (cu lăfimea 630, 700 şi 730 mm).
Tipul A are fafa din 100% celuloză înălbită, iar dosul din minimum 25% celuloză sulfat neînălbită şi maximum 75% pastă mecanică aibă de lemn (pasta de lemn poate fi înlocuită în proporfia de maximum 30% din cantitatea de material fibros pentru spate, cu pastă de maculatură). Caracteristici: lungimea medie de rupere e de minimum 2800 m; rezistenfă relativă la plesnire e de 3 kgf/cm2; gradul de încleire pe fafă e de minimum
35
Carfon
546
Carfon
2 mm; fără material de umplutură; satinaj cu luciu pe o fafă; mare grad de alb pe fafă (85%). Sin. Duplex velin.
Tipul B, inferior, numit şi duplex scris, are fafa dintr-un amestec de minimum 25% celuloză sulfit înălbită, minimum 35% celuloză sulfit neînălbită şi maximum 40% pastă mecanică de lemn, iar dosul, din aceeaşi compozifie ca la tipul A. Tipul B are aceleaşi caracteristici ca şi tipul A, cu excepfia lungimii medii de rupere, care e de minimum 2500 m, şi a gradului de alb, Care e de 75—80%.
Culoarea cartonului e aceea a materialului fibros din care e fabricat (albă sau albă-gălbuie), însă poate fi şi colorat pe fafă în culori intense ca, de exemplu, roşu sau brun, cînd se foloseşte la confecfionarea cutiilor pentru figarete.
Cartonul duplex se foloseşte în industria poligrafică, la executarea copertelor de cărfi (mai ales de cărfi şcolare) şi în special la confecfionarea ambalajelor de prezentare şi la alte confecfii de carton de calitate, cu o fafă tipărită.
Carton caşurat tip S: Carton fabricat prin caşurarea (v.) a două foi de hîrtie avînd în compozifia materialului fibros minimum 60% celuloză sulfit neînălbită şi maximum 40% pastă mecanică alba de lemn sau pastă de maculatură. E un carton rigid, fabricat în gramajele de 240 g/m2 şi de 300 g/m2, în coli cu formatele 515X648 mm; 648X1030 mm; 700X 1000 mm şi 730X1130 mm. Are culoarea materialului fibros din care e fabricat, adică galben-cenuşiu şi e bine încleit. Se foloseşte la confecfionarea dosarelor de calitate superioară, a fişelor de biblioteci, a copertelor de broşuri şi de cărfi de mare tiraj şi în general în legătoria de cărfi.
Carton calibrat pentru legătorie: Carton din mai multe straturi, fabricat în general pe maşina cu site cilindrice, cu gramaje de 400—1200 g/m2, cu o fafă sau cu ambele fefe executate dintr-un material fibros de calitate (în general celuloză înălbită sau neînălbită), restul fiind de pastă de maculatură. Cartonul are grosimi calibrate prin trecerea prin calandrul de calibraj şi e folosit în legătoria de cărfi, la confecfionarea copertelor la maşinile automate de copertat. Carton calibrat pentru legătorie se poate fabrica şi la maşina de fabricat mucava, din compozifia mucavalei pentru legătorie, straturile elementare fiind însă de gramaj mai mic (maximum 40 g/m2). Acest carton neavînd fefele înnobilate, la utilizarea în legătorie se caşurează cu hîrtie sau cu pînză.
Carton celulozic penfru asfaltare: Carton fabricat dintr-un singur strat pe maşina de tras celuloză, din celuloză sulfit II, cu gramaje de 300/400 şi 500 g/m2. Se livrează în suluri cu lăfimi de 1000, 1100 şi 1150 mm. Se foloseşte la fabricarea cartonului asfaltat (v.) obişnuit.
Carton celulozic cu fibre textile pentru asfaltare: Carton celulozic pentru asfaltare, în a cărui compozifie, afară de celuloză sulfit II, s-a introdus în special pastă de cîrpe, în special de lînă, în proporfia de 20—80%. Acest carton e superior cartonului fabricat numai din celuloză, cu atît mai mult cu cît are o proporfie mai mare de fibre textile.
Carton metalizat: Carfon, în general dintr-un singur strat, fabricat pe maşina cu sită lungă, cu gramaj de 200—260 g/m2 şi acoperit cu un strat metalic foarte subfire, fie prin caşurarea unei foife metalice (în special de aluminiu), fie prin acoperire, pe o maşină de cretat pe o fafă, cu o masă confinînd pulberea metalică respectivă sau, în cazuri speciale, prin metalizare (v.). Se foloseşte la confecfionarea ambalajelor de prezentare, mai ales pentru produsele alimentare, la cari se cere impermeabilitate la grăsimi, apă, aromă, etc. — stratul metalic aşezat uniform şi fără întreruperi asigurînd o completă impermeabilitate. Se mai foloseşte, tipărit, şî la executarea copertelor unor publicafii speciale, cu o prezentare grafică aleasă, mai ales în scop de reclamă şi propagandă.
Carton ondulat: Carton confecfionat din două sau din mai multe straturi de hîrtie, lipite pe maşina de fabricat carton
ondulat, dintre cari unu sau mai multe straturi sînt ondulate (la aceeaşi maşină), iar celelalte sînt plane. Lipirea se face cu clei de silicat de sodiu. Cartonul ondulat se fabrică din hîrtie sau din carton de pastă semichimică, din stuf sau din paie, pentru stratul ondulat, cum şi din hîrtie tip sulfit sau sulfat pentru stratul neted (în special cartoanele ondulate foarte rezistente). Se fabrică în suluri cu lăfimea curentă de 1000 mm, în mai multe tipuri, şi se foloseşte la confecfionarea de ambalaje şi ca strat amortisor Ia ambalare. Exemple:
Carton ondulat cu un strat neted (v. fig. IV a), care are un strat ondulat şi unul nsted; stratul ondulat e de hîrtie pentru ambalaj tip A — de 130 g/m2, avînd 130 de ondulafii pe metru, cu înălfimea de 5 mm, iar stratul neted e de aceeaşi hîrtie, de 80 sau de 130 g/m2.
Gramajul acestui carton e de 320g/m2.
Se foloseşte la ambalaje, mai ales ca strat protector şi amortisor.
Carton ondulat cu două straturi netede (v. fig. IV b), la care stratul ondulat e lipit între două straturi netede.
Carton ondulat cu trei straturi netede (v. fig. IV c), cu două straturi ondulate, despărfite de un strat neted şi acoperite cu cîte un strat neted. Diferite tipuri de carton Acest carton ondulat se foloseşte în	ondulat,
special la confecfionarea ambalajelor J) strat ondulat; 2) strat neted, grele (lăzi peste 50 kg).
Carton ondulat cu patru straturi netede (v. fig. IV d) şi cu trei straturi ondulate. Se foloseşte la confecfionarea de ambalaje grele în cazuri speciale.
Carton pînzat: Carton format dintr-o bandă de hîrtie în general velină, caşurată cu pînză albă sau colorată specială. Se lucrează în coli şi se foloseşte la coperte, în special de buletine de identitate.
Carton pentru bilete de călătorie (tip CFR): Carton iri-plex (v.), fabricat pe maşina cu site cilindrice, cu fefele de celuloză sulfit neînălbită (minimum 60%) şi pastă de lemn albă (maximum40%), iar mijlocul, de celuloză sulfit II (maximum50%), pastă de lemn (minimum 30%) şi pastă de maculatură (maximum 20%). Se livrează în culoare naturală (alb, cenuşiu, galben), în coli cu formatul de 590X960 mm şi grosimea de 0,9 mm, neîncleit şi cu netezime de maşină. Una sau amîndouă fefele pot fi fabricate şi din pastă melată (v. sub Melare), pentru a îngreuna falsificarea. Se foloseşte la confecfionarea biletelor pentru transportul călătorilor.
Carfon penfru cărfi poştale: Certon fabricat dintr-un singur strat, pe maşina cu sită plană, cu gramajul de 180 g/m2. Compozifia materialului fibros e în general minimum 80% celuloză sulfit înălbită şi maximum 20% pastă de lemn albă. Uneori se fabrică carton pentru cărfi poştale cu o compozifie inferioara (50% şi mai mult pastă de lemn). Are culoarea albă-gălbuie. E un carton mai dens (densitatea specifică aparentă 0,85 g/cm )r cu rigiditate suficientă, cu bune rezistenfe mecanice (lungimea medie de rupere minimum 2800 m şi numărul de dubie îndoiri, minimum 50) şi încleire (1,25 mm), cu satinaj la calandru! de satinaj, însă cu luciu slab şi fără material de umplutură. Se livrează în coli cu formatul de 610X860 mm. Se foloseşte excluziv pentru executarea cărfilor poştale.
Carton pentru coperte: Carton fabricat dintr-un singur strat pe maşina cu sită plană, cu gramajul de 180 g/m2 şi de 220 g/m / de culoarea materialului fibros folosit (alb sau alb-galben) sau colorat în culori în general cu nuanfe deschise şi în două tipur1, tipul A, din 100% celuloză sulfit înălbită şi tipul B, din 60% loză sulfit neînălbită şi 40% pastă mecanică albă. Se livreaza in coli cu formatul 610X860 mm, 680X860 mm şi 700X1000 mm.
1
a \J\f~p\f\r 2
b V\/\7l/\T
c	V7T7
0 VVWT7
Carton
547
Carton
Se foloseşte la confecţionarea copertelor de cărfi, de broşuri, reviste, caiete, etc.
Carton pentru dosare: Carton cu gramajul de 200 g/m2 şi de 240 g/m2, de culoarea naturală a materialului fibros (alb, galben, cenuşiu)-sau colorat în culori de nuanfe deschise, fabricat din-tr-un singur strat, pe maşina cu sită plană. Compozifia materialului fibros e de minimum 60% celuloză sulfit neînălbită şi de maximum 40% pastă de lemn albă sau pastă de maculatură. E satinat la calandrul de satinaj cu un luciu slab şi are un grad de încleire suficient pentru scris (minimum 1 mm). Nu confine material de umplutură şi se livrează în coli cu formatul 324X458 mm, 610X860 mm şi 700X1000 mm, în cazul cînd se foloseşte la confecfionarea dosarelor, şi cu formatul 540X750 mm, 600X840 mm şi 680 X» 860 mm, cînd se foloseşte la confecfionarea copertelor de cărfi sau de caiete şcolare.
Carfon penfru geamantane: Carton dur, fabricat din mai multe straturi cu aceeaşi compoziţie a materialului fibros: pastă de cîrpe (minimum 30%), celuloză sulfat neînălbită II de răşinoase (minimum 20%) şi brac (v. Deşeu de hîrtie) de carton dur (maximum 50%) pentru calitatea I — şi pastă de cîrpe (minimum 30%), celuloză sulfat II (minimum 10%) şi brac de carton dur (maximum 60%) pentru calitatea II, fără material de umplutură. Se fabrică pe maşina de fabricat mucava şi se livrează în coli nerefilate, cu gramajul de 1540 g/m2, grosimea de 1,35 mm şi formatele 1150X1850 mm şi 1180X 1850. Una dintre feţele cartonului are un desen obţinut la calandrul de presare. Faţa cartonului de	calitatea I se	vopseşte	cu	un strat
de lac de nitroceluloză colorat şi apoi	se lăcuieşte	cu două
straturi de lac de nitroceluloză incolor. Fafa cartonului de calitatea II se finisează în acelaşi mod, însă se lăcuieşte cu un singur strat incolor. Cartonul e foarte bine încleit şi are rezistenfe bune la tracfiune,	la plesnire şi	în special	la	frîngere.
De asemenea, capacitatea	de absorpfie	a apei e	suficient de
mică (maximum 20% calitatea I şi maximum 40% calitatea II, la înmuiere în apă timp de 30 de minute). Se foloseşte Ia confecfionarea geamantanelor, a valizelor şi a ghiozdanelor, ca înlocuitor al fibrei vulcan (v.).
Carfon penfru încălţăminte: Carfon dur (densitatea specifică aparentă 1,10■••1,15 g/cm3), fabricat din mai multe straturi din acelaşi material fibros, pe maşina de fabricat mucava, în coli cu formatul 700X1000 mm şi grosimi de 1—3 mm. Se livrează în două tipuri: tipul A, obfinut din minimum 25% pastă de cîrpe, minimum 50% celuloză sulfat neînălbită II şi maximum 25% pastă de maculatură, brac de carfon dur sau deşeuri de piele — şi tipul B, din minimum 25% celuloză sulfit şi maximum 75% pastă de maculatură, brac de carton dur sau deşeuri de piele. Culoarea cartonului e brună penfru tipul A şi cenuşie pentru tipul B. E foarte bine încleit în masă cu răşini naturale şi sintetice sau cu bitum, pentru a avea o absorpfie la apă redusă. Cartonul tip A, de calitate superioară, mai dur, flexibil, impermeabil la apă (8—12%) şi elastic se foloseşte la confecfionarea ştaifurilor, iar tipul B, mai pufin bun, la confecfionarea de dubluri de branfuri, şi de talonete.
Carton pentru maşini de contabilizat prin perforare: Carfon care se fabrică dintr-un singur strat, pe maşina cu sită plană, cu grosimea de 0,170 mm şi gramajul de 172 g/m2, în bobine cu lăfimea de 82,5 mm. E un carton fabricat cu mare îngrijire, condifionat în mod special, satinat cu luciu mijlociu la calandrul de finisaj şi calibrat la calandrul de calibraj. Pentru aceasta, cartonul se execută pe maşina de fabricat la grosimea de
0,220**0,230 mm; apoi se lasă în depozit pentru condifionare, în vederea stabilizării caracteristicilor fizicomecanice şi apoi se satinează şi se calibrează la grosimea cerută de maşinile electrocontabile, cari, cînd cartonul nu are grosimea stabilită, nu pot funcfiona sau dau rezultate greşite. Cartonul are drept compoziţie a materialului fibros 100% celuloză semiînălbită pentru cartoane speciale şi un grad de încleire suficient de mare
(minimum 1,25 mm). în mod special, o epruvetă de82,5 X 188mm din acest carton nu trebuie să se răsucească sau să se ridice la margine, dacă e finută timp de 24 de ore înfr-o atmosferă cu umiditatea relativă de 65% şi temperatura de 16—20°.
Culoarea cartonului e galbenă sau cartonul are alte culori deschise. Bobinele de carton, înfăşurate sfrîns şi uniform, cu marginile drepte, fără ieşituri sau adîncituri, se livrează ambalate în suluri formate din cîte cinci bobine, separate prin discuri de hîrtie de ambalaj. Se foloseşte la confecfionarea cartelelor pentru maşinile electrocontabile cari funcfionează prin perforare.
Carfon pentru matriţe de stereotipie: Carton dur, confecfionat din mai multe straturi identice, fabricat pe maşina de fabricat carton cu site cilindrice, din: celuloză sulfit pentru vis-coză — minimum 40%; pastă de cîrpe de bumbac — minimum 15%; pastă de cîrpe de in şi de cînepă — minimum 15%, şi pastă de maculatură sau brac de hîrtie de ziare — maximum 30%. Pasta de carton are şi material de umplutură (caolin), cenuşa cartonului finit reprezentînd minimum 15%. Fafa cartonului se vopseşte cu un strat avînd ca pigment un amestec apos de caolin şi talc, iar ca liant: cazeina, amidon, ceară şi alfi agenfi chimici, cari fac ca stratul să asigure cartonului rezistenfă termică la turnarea aliajului metalic topit care va forma stereotipia (v.).
După vopsire, cartonul se satinează bine şi se calibrează la calandrul de calibraj, astfel încît densitatea lui specifică aparentă atinge 1,10 g/cm3. Fafa cartonului trebuie să fie netedă, fără marcaje datorite flanelelor maşinii, fără cute, încrefituri, ridicături, zgîriefuri, noduri, crăpături, inserfii minerale, rupturi şi impurităfi lemnoase mai mari decît 1 mm şi mai multe decît 100 pe m2, pentru ca stereotipia turnată în matrifa executată din cartonul respectiv să se obfină fără defecte. Culoarea cartonului e culoarea naturală a materialului fibros din care a fost executat sau el e colorat în masă sau pe fafă de obicei în verde. Cartonul se fabrică în coli cu formatul 450X630 mm ± 0,5% şi grosimi de 0,6; 0,7; 0,8; 0,9 şi 1,0 mm ± 0,05 mm, în două tipuri, după stabilitatea termică (numărul minim de stereotipii pe care-l suportă matrifa de carton) cerută: tipul A, cu stabilitatea termică minimum 10 şi tipul B, cu stabilitatea termică minimum 6. Tipul A se taie în coli, astfel încît latura mică să corespundă cu direcfia longitudinală a benzii de carton (direcfia de mers a maşinii). Cartonul se ambalează în lăzi de lemn. Se foloseşte excluziv în poligrafie, la formarea matrifelor penfru stereotipii, respectiv cartonul tip A pentru tiraje mari şi lucrări poligrafice de calitate superioară, iar tipul B, pentru tiraje mai mici şi lucrări poligrafice de calitate mijlocie.
Carton presspan pentru confecţii: Carton dur, cu densitatea specifică aparentă 1,15—1,35 (după grosime). Se fabrică pe maşina cu site cilindrice, din mai multe straturi, cu următoarea compozifie: 100% celuloză sulfit neînălbită, fără material de umplutură; compozifia cartonului cu grosimi mai mari decît 0,5 mm poate fi şi celuloza sulfit neînălbită (minimum 35%), fibre textile (maximum 30%) şi maculatură fină, din hîrtie velină ^maximum 35%); e satinat cu luciu puternic la calandru! de satinaj şi lustruit cu piatră de agat, în cazul grosimilor mai mari decît
0,6 mm. Colorat-în masă, de obicei în portocaliu-brun, e foarte bine încleit (gradul de încleire, minimum 2 mm). E un carfon rezistent, livrat în coli de formatul 700X1000 mm, cu grâmaje de 310, 370, 500, 625, 750, 1000 şi 1250 g/m2, respectiv cu grosimi de 0,25; 0,30; 0,40; 0,50; 0,60; 0,80 şi 1 mm. Are multiple întrebuinfări în tehnică, în special în poligrafie (coperte) şi în industria confecfiilor de carton.
Carton presspan pentru izolafii electrice: Carton dur (densitatea specifică aparentă 1,12—1,35), fabricat pînă la grosimea de 1 mm incluziv pe maşina de fabricat carton cu site cilindrice şi, peste aceasta grosime, la maşina de fabricat mucava, din mai multe straturi identice, din 100% celuloză sulfit neînălbită. Satinat cu luciu puternic la calandrul de satinaj şi
35*
Carfon asfalfaf
548
Carton litografic
lustruit cu piatră de agat în cazul grosimilor mai mari decît
0,5 mm, are rezistenfe mecanice foarte bune. Se livrează în coli cu formatul 700X1000 mm şi grosimi de 0,25; 0,30; 0,40;
0,50; 0,60; 0,70; 0,80; 0,90; 1,00 mm; 1,5 şi 2,0 mm şi cu latura mare paralelă cu direcfia longitudinală a cartonului. Pe suprafafa lui nu se admit cute, încrefituri, linii, pete, exfolieri, înfepături, zgîrieturi sau găuri vizibile cu o lupă avînd grosismentul 3 x; nu trebuie să aibă incluziuni metalice, cari îi pot reduce puterea izolantă. Se fabrică două tipuri: tipul A, pentru izolafii electrice cu aer, cu grosimi pînă la 0,50 mm, colorat în masă în galben (colorant insolubil în alcool, de obicei bi-cromat de sodiu sau potasiu) şi tipul B, pentru izolafii electrice cu aer şi ulei de transformator, cu toate grosimile şi necolorat (culoarea naturală a materialului fibros: alb, cenuşiu, galben). Cartonul trebuie să fie lipsit de aciditate şi de substanfe solubile în apă; poate avea o alcalinitate redusă (maximum
0,02% NaOH raportat la materialul fibrcs uscat); rezistenfă electrică interioară (v. încercările hîrtiei, sub Hîrtie) minimum 10 mQ/mm, Tensiunea electrică de străpungere (v. încercările hîrtiei, sub Hîrtie) a cartonului uscat la 90° timp de o oră pentru fiecare 0,1 mm grosime, dar nu mai pufin decît 6 ore, variază între 2,5 şi 3 kV pentru grosimea de 0,25 mm (2,5 kV pentru tipul B şi 3,0 kV pentru tipul A) şi 18,0 kV pentru grosimea de 2,0 mm, încercarea făcîndu-se în aer; la probele finute şî în ulei de transformator de 105°, acelaşi timp ca mai sus, tensiunile de străpungere variază între 12 kV pentru 0,25 mm şi 56 kV pentru 2,0 mm.
Se întrebuinfează ca izolant: între spire, între straturi şi fafă de crestături la maşinile electrice; între înfăşurări şi fafă de miez, ia transformatoare; sub formă de şaibe şi piese de separafie, la unele aparate electrice.
Carton tip Jacquard: Carton dur (densitate specifică aparentă minimum 1,20 g/cm3), fabricat din mai multe straturi identice la maşina de fabricat mucava, din celuloză sulfit II (minimum 35%) şi pastă de maculatură (minimum 65%), fără material de umplutură, în coli cu formatul 700X1000 mm şi 660X1000 mm şi grosimi de 0,8; 1,0; 1,2; 1,5 şi 1,8 mm. Bine încleit (gradul de încleire minimum 1,75 mm), e satinat la calandrul de cartoane şi lustruit; are culoarea naturală a materialului fibros, de obicei cenuşie deschisă, dar poate fi şi colorat în masă. Cartonul tip Jacquard nu trebuie să se deformeze la variafii de temperatură în limitele 15—25° şi la variafia de umiditate relativă a aerului cuprinsă între limitele 60***80%. Se foloseşte excluziv în industria textilă, la confecfionarea cartelelor perforate necesare dispozitivelor de fesut Jacquard.
Carfon triplex: Carton inferior din trei straturi, fabricat pe maşina de fabricat carton cu site cilindrice, cu gramaje variind între 400 şi 1200 g/m2 şi în două tipuri: tipul A, de culoare brună, cu circa 25% celuloză sulfit II şi circa 75% pastă de lemn brună, şi tipul B, fără celuloză, cu trei sorturi: B , alb cu fefe de pastă de lemn albă; B2, brun cu fefe de pastă de lemn brună şi B3, cenuşiu, de pastă de maculatură; mijlocul cartonului, la toate tipurile şi sorturile, e de pastă de maculatură. Se livrează în coli cu formatul 700X1000 mm şi în suluri cu lăfimea de 700 şi 1000 mm.
Se foloseşte mai ales tipul B, la confecfionarea ambalajelor uşoare de carton şi în legătorie. La confecfii, de obicei se caşurează cu hîrtie, pentru a i se înnobila fafa; tipul A în general nu se foloseşte la ambalaje şi în legătorie, avînd alte diverse utilizări industriale (unde se cere un carton inferior).
Carton velin simplu (tip E): Carton superior, fabricat pe maşina cu sită plană, dintr-un singur strat de 100% celuloză sulfit înălbită, cu gramaje de 180, 240 şi 280 g/m2, fără material de umplutură. în general de culoare albă (poate fi şi colorat în nuanfe deschise), e satinat la calandrul de satinaj, cu sau fără luciu; are o rigiditate suficient de mare (maximum 25° la aparatul Schacht) şi un grad de încleire suficient pentru scris
(minimum 1,0 mm). Se livrează în coli cu formatul 430X610 mm, 610X860 mm, 700X1000 mm şi 730X1030 mm. Are multiple utilizări în poligrafie, fiind cartonul superior cu circulafia cea mai largă.
Carton velin caşurat: Carton velin (fabricat din 100% celuloză sulfit înălbită), cu gramaje de 200, 240, 280, 320 şi 360 g/m2, obfinut prin caşurarea (v.) a două benzi de hîrtie velină pînă la gramajuf de 280 g/m2 incluziv şi a trei benzi de hîrtie velină peste acest gramaj. Se livrează în coli cu formatul 430X610 mm, 610X860 mm, 700X1000 mm şi 730X1030 mm şi în patru tipuri: tipul A, de culoare galbenă cu foarte slabă nuanţă roşcată, cunoscut în trecut sub numirea de carton Yvori, folosit în special la tipărirea portretelor; tipul B, de culoare albă de fildeş, cunoscut şi sub numirea de carton Elfenbein şi folosit la lucrări poligrafice de calitate superioară; tipul C, de culoare albă, cunoscut şi sub numirea de carton Bristol, folosit la lucrări poligrafice şi mai ales la tipărirea cărfilor de vizită; tipul D, bicolor (cu fefele colorate diferit în culori cu nuanfe deschise), folosit la confecfii speciale şi în poligrafie (coperte, fişe, ele.).
Cartoanele veline caşurate sînt rigide, pline, fine la pipăit şi cu sunet caracteristic; au o bună rezistenfă mecanică (lungimea medie de rupere minimum 3000 m; duble îndoiri minimum 20) şi grad de încleire suficient pentru scris (minimum 1,25 mm). Se prezintă satinate cu luciu (sau fără) Ia calandrul de satinaj.
1.	~ asfalfaf. Mat. cs.: Material hidroizolant fabricat prin impregnarea cu bitum a unui carton celulozic, simplu sau cu fibre textile, folosit la executarea învelitorilor de acoperiş la unele construcfii provizorii, la executarea izolafiilor hidrofuge (la fundaţii, ziduri, terase, acoperişuri de construcfii definitive, etc.), a barierelor contra vaporilor, efc.
Cartonul folosit la fabricare trebuie să aibă greutatea de 400—500 g/m2. Procesul tehnologic de fabricare consistă în următoarele operafii: impregnarea, care se face cu un bitum cu punctul de înmuiere de 45***50° şi cu punctul de rupere Frass de —4°; acoperirea, care se face cu un bitum cu punctul de înmuiere de 70—80° şi cu punctul de rupere Frass de —4°; uscarea şi presărarea cu nisip cuarfos sau cu alt material rezistent la acizi, ori cu praf de piatră, a căror granulozitate trebuie să fie aleasă astfel, încît materialul să treacă integral prin sita cu numărul 075 (cu 64 de ochiuri/cm2).
Pentru impregnare se introduce sulul de carton crud înfr-un, basin cu bitum încălzit Ia 120°. După imbibare se desfăşoară sulul şi se trece printre două valfuri căptuşite cu cîlfi, penfru a îndepărta excesul de bitum; apoi se trece sulul prin alt basin, pentru acoperirea cu bitum sau cu o masă bituminoasă, după care urmează un traseu în aer liber, pentru a se usca şi pentru a fi acoperit cu materialul de presărare.
Standardele specifică pentru cartonul asfaltat următoarele condifii: să nu prezinte curgeri de material, prin încălzire la 70 ; să nu se fisureze, la temperatura de 0°, prin îndoire în jurul unei bare cilindrice cu diametrul de 30 mm; să nu se fisureze, la temperatura de 16***18°, prin îndoire în ambele sensuri în jurul unei bare cilindrice cu diametrul de 10 mm; să fie impermeabil la apă, timp de 72 de ore, ia presiunea de 100 mm col. apă.
Cartonul asfaltat se livrează în suluri de 10 sau de 20 m2» cu lăfimi de 100, 110 sau 115 cm.
2.	~ fotografic. Ind. hîrt., Foto.: Carfon velin, cu caracteristici speciale, acoperit cu emulsie fotografică (v.) pe o fafa şi folosit lâ executarea copiilor fotografice pozitive, în speciaj a portretelor. Se fabrică în diferite tipuri şi calităfi, după emulsia fotografică folosită (v. şi sub Hîrtie fotografică).
3.	~ litografic. Poligr.: Carton pe suprafafa căruia se aplică o pulbere transformată în pastă, preparată din deşeuri de piatra litografică măcinată mărunt, amestecată cu ciment. Pe suprafafa cartonului se formează astfel o suprafafă asemănătoare cu aceea a pietrei litografice. Cartonul litografic are aceleaşi întrebuinţări
Carton penfru clişee de fond
549
Cartonaje
ca şi piatra litografică. Pe el se poate execută un desen prin gravare sau prin transport, iar tiparul se execută pe o presă litografică. Cartonul litografic se mai întrebuinfează la păstrarea formelor litografice, cari în momentul reîntrebuinfării pot fi din nou transportate pe o piatră. Prin folosirea cartonului litografic se pot realiza tiraje directe, cel mult pînă la 1000 de exemplare.
1.	~ penfru clişee de fond. Poligr.: Material preparat dinfr-o masă dură şi omogenă de carton, acoperit cu un strat de cretă, fin măcinată şi flotată, amestecată cu cazeină. Suprafafa cartonului e bine satinată. Acest carton se întrebuinfează la gravarea manuală a clişeelor de fond, cu ajutorul cufitaşului şi al dăltifei. Cînd se execută tiraje mai mari, suprafafa cartonului poate fi făcută mai dură prin acoperirea cu un strat de gelatină cromată. Pentru tiraje mici, cartonul pentru clişee de fond poate fi preparat, scurt timp înaintea întrebuinfării, prin lipirea a cîtor 2***3 foi de carton velin subfire pe fiecare dintre suprafefele unei foi de mucava.
2.	Carfon, pl. cartoane. 2. Ind. text.: Sin. Cartelă (v.).
3.	Carfon cu brefele. Topog.: Planşetă topografică, de dimensiuni mici, portativă, formată din două cartoane prinse în formă de servietă, care se foloseşte, de obicei, în ridicările topografice expeditive, în lucrări de recunoaştere, cu caracter aproximativ sau informativ. Aceste ridicări sînt mult folosite în scopuri militare şi în acest caz se numesc ridicări de campanie.
Planşeta (v. fig.) e finută cu ajutorul unor cureluşe sau al unor sfori (bre/e/e) prinse la două coifuri în diagonală, pentru a fi petrecute pe după gît.
Cartonul poafe fi orienfat (.decli-	Car)on cu brete|e.
nat) cu ajutorul unui declinator,
identic cu cel folosit în ridicările grafice executate obişnuit cu planşeta topografică. Penfru uşurarea operafiilor, el are trasate grafice pentru determinarea pantelor şi tabele cu semne con-venfionale.
4.	Carfon de asbest. Mat. cs.: Placă de asbest cu grosimea de cîfiva milimetri, de consistenfa unui carton, obfinută prin comprimarea unei paste de asbest, compusă, de obicei, din 80—90% fibre de asbest, 10*** 15% caolin şi aproximativ 3% substanfe coloidale. Poate avea culoarea naturală, cenuşie deschisă, sau poate fi colorată în roşu (cu miniu) sau în negru (cu grafit). Sorturile de carton de asbest destinate să servească numai la etanşări, în condifii în cari nu vin în contact cu focul, pot să confină şi pufină celuloză de lemn sau pastă mecanică. Adausul de aproximativ 10% pastă din deşeuri (zdrenfe) de in măreşte rezistenfa cartonului de asbest, fără să influenfeze prea mult comportarea lui în contact cu focul. Se foloseşte ca material de etanşare şi ca izolant termic.
5.	Carfon penfru falpă. Ind. piei.: înlocuitor de talpă y penfru branfuri, ştaifuri şi bombeuri, fabricat pe bază de fibră
de piele cu o proporfie de fibre textile şi de celuloză, variabilă după procedeul fabricării cartonului. Deşeurile de piele de la fabricarea încălfămintei şi a curelăriei, răzăturile de la egalizare (falf), răzăturile de la blanşiruire degresate şi alte resturi de piele, se macină în prealabil în mori cu discuri, sub curent de apă. Suspensia de fibre se macină în holendru, unde se transformă întîi într-o pastă, care se neutralizează cu amoniac, pentru a împiedica precipitarea prematură şi neuniformă a liantului; apoi se adaugă lubrifianfi (uleiuri sulfatate), stabilizatori (substanfe tanante sintetice), egalizatori de precipitare, emulsii de ceruri şi răşini, lianfi şi plastifianfi, iar după omo-geneizarea amestecului se face precipitarea lentă a lianfi lor prin adăugarea unor solufii de agenfi de precipitare (săruri de alu-
miniu). Precipitarea e terminată cînd prin stoarcerea pastei de fibre se scurge un lichid limpede. Formarea cartoanelor pentru talpă se face de obicei în maşini cu sită rotundă sau în maşini cu sită dreaptă, ca şi cele folosite în industria hîrtiei. Pe maşina cu sită rotundă, sita în rotafie lentă se acoperă cu un strat subfire de fibre de pastă, în timp ce apa e absorbită prin suc-fiune în interiorul cilindrului. Stratul de fibre e preluat de o pîslă fără fine, montată pe un valf de cauciuc, de pe care trece pe un valf de înfăşurare sau de formare, unde se înfăşoară pînă la atingerea grosimii necesare. Cilindrul de carfon format se taie în lungime şi plăcile de carton se presează în prese hidraulice, în cari se desăvîrşeşte deshidratarea şi împîslirea fibrelor. Urmează zvînfarea, o nouă presare şi uscarea definitivă a cartoanelor. După uscare se presează hidraulic cu presiune mare şi la temperatură înaltă. Cartoanele se finisează prin apretare şi vopsire. Ele au proprietăfi de rezistenfă diferite în direefia lungimii şi în direcfie transversală, o stabilitate mică la apă şi o umflare puternică în apă.
6.	Carton Siebe). Mat. cs.: Material de izolafie folosit în construcfie contra umezelii, format dintr-o foaie de plumb aşezată înfre două foi protectoare de carton asfaltat.
7.	Cartonaje, sing. carfonaj. Poligr.: Articole industriale executate din carfon sau din mucava (de ex.: cutii, casete, mape, rame penfru fotografii, pahare, diferite ambalaje pentru uleiuri şi produse alimentare), fie în cadrul legătoriei de confecfii şi galanterie (penfru cantităfi mici), fie în ateliere sau în fabrici de cartonaje, cari folosesc maşini speciale, uneori combinate (penfru cantităfi mari).
Fabricarea cartonajelor cuprinde o serie de procese tehnologice variate, după produsele cari se confecfionează. Cartonul (sau mucavaua) e întîi supus operafiilor pentru modificarea aspectului şi a calităfilor sale (prin tipărire în diverse procedee de tipar înalt din coală, sau rotativ din sul, — tipar în anilină, tipar offsef, prin lăcuire, parafinare, impregnare cu asfalt, cu gudron sau cu alte materiale, şi prin gofrare); apoi cartonul e croit în forma definitivă, prin seefionare cu diferite sisteme de maşini de tăiat sau de ştanfat; după ce s-au executat pe obiect şanfuri sau crestături cu ajutorul maşinii de îndoit şi de crestat, se face îndoirea cartonului croit; după ce a căpătat forma definitivă, cartonul e lipit manual sau mecanic cu ajutorul maşinilor de încleit. Operafiile pot fi executate fiecare în parte, pe maşini speciale sau pe maşini combinate, cari execută dintr-o dată mai multe faze ale procesului tehnologic: tipărirea, ştan-farea, crestarea, îndoirea şi lipirea.
Exemple de maşini combinate în industria cartonajelor:
Maşina de confecfionat cutii de ambalaj din carton ondulat efectuează operafiile de crestare, îndoire şi tipărire, putînd prelucra foi mari de carton ondulat, de dimensiunile 1600 X2500 mm. Maşina e echipată cu două cilindre de tipărit cu clişee de cauciuc (în majoritatea cazurilor, cu anilină), cu două aparate de tăiere cu cufite rotative, pentru tăierea longitudinală şi transversală a cartonului, cu aparate pentru crestat şi făcut şanfuri, şi cu aparate de ştanfat pentru executarea de orificii în carton. Dispozitivele pot fi scoase din funcfiune parfial sau total.
Maşina pentru confecfionat cutii pliante din carton, folosită penfru ambalat biscuifi, pastă de dinfi şi alte produse alimentare şi cosmetice. Cutiile ies din maşină în formă pliată. Cartonul imprimat şi ştanfat trece în această maşină printr-o seefiune de crestare, care execută crestăturile şi îndoiturile necesare, apoi prin secfiunea de încleire, care aplică o dungă de clei şi aşază una peste cealaltă cele două porfiuni cari trebuie lipite, după care e presat de cîteva perechi de valfuri. Aparatul de colectare şi predare e echipat cu o bandă de transport, cu vitesă mai mică, astfel încît cutiile pliate se suprapun şi sînt colectate în teancuri, după care trec printr-un dispozitiv de presare cu chingi. O celulă fotoelectrică numără cutiile con-feefionate şi le separă în pachete de cîte 50 de bucăfi. Pro-
Cartona j ist
550
Cartuş
ducfia maşinii e de 12 000 de cutii pliante pe oră, pentru dimensiuni mai mici, şi scade pînă la 6000 de cutii pe oră, pentru dimensiuni mai mari.
Maşina de confecfionat cutii rezistente din carton şi mucava prelucrează cartoane şi mucavale mai groase (pînă la 3 mm grosime). Maşina e constituită din două grupuri aşezate în unghi drept unul fafă de altul, pentru a face posibilă prelucrarea materialului în ambele direcfii, fără a-I întoarce. Dispozitivele de îndoire longitudinală şi transversală pot fi deplasate, independent unul de altul, astfel că se pot fabrica cutii de orice dimensiuni. Trecerea de lă o prelucrare la cealaltă se face cu ajutorul unei mese intermediare, pe care materialul e transportat automat. După a doua fază de îndoire, materialul e trecut printr-un dispozitiv de crestare şi de ştanfare la coifuri, astfel că produsele se obfin complet prelucrate. Se pot executa cutii cu capac cu două îndoituri longitudinale şi cu două îndoituri transversale, cutii pliante, etc. După tăiere şi crestare, cartonul e trecut prin două cilindre de tipărire, unde se execută un tipar în două culori. După imprimare, un dispozitiv de tăiere cu cufite circulare separă cutiile confecfionate din aceeaşi coală, în cutii individuale.
Maşina de confecfionat obiecte din carton e o maşină combinată, compusă dintr-o presă de tipar şi un dispozitiv de gofrare şi ştanfare, pentru confecfionarea de tăvife, farfurioare şi alte obiecte de carton asemănătoare. Cartonul se prelucrează din sul, în următoarea ordine tehnologică: întîi se execută tipărirea, cartonul fiind trecut prin cilindre de imprimare, după care e introdus în presa de ştanfat. Mişcarea continuă a cartonului în aparatele de tipărit se transformă într-o mişcare intermitentă în aparatul de ştanfat, prin formarea unei bucle care dă aparatului de ştanfare posibilitatea de a trage intermitent cîte o porfiune din fîşie. Concomitent cu ştanfarea, coli le de carton pot primi crestăturile sau şanfurile necesare penfru îndoire şi în acelaşi timp pot fi şi gofrate. Produsele gata prelucrate sînt strînse într-un număr exact de piese ştanfate şi apoi sînt scoase afară în teancuri gata numărate. Producfia maşinii variază, după obiectele cari se fabrică, între 5000 şi 6000 de bucăfi pe oră. Dacă dintr-o fîşie pot fi ştanfate simultan mai multe obiecte, producfia maşinii creşte în mod corespunzător la un multiplu al cifrelor indicate.
Maşina de tipărit şi parafinat cartoane e o maşină combinată pentru executarea simultană a procesului de tipărire şi parafinare a discurilor de carton, necesare pentru fabricarea de pahare de carton, de cutii cilindrice penfru uleiuri minerale, capace pentru astupat sticle de lapte, etc. Maşina are două puncte de alimentare, astfel că prelucrează simultan cîte două discuri de carton, cari au fost în prealabil ştanfate dintr-o coală sau dintr-o fîşie de carton, cu ajutorul unei maşini de ştanfat. Discurile de carton sînt preluate în mod automat din partea de jos a teancului, trec prin aparatul de tipărire, care funcţionează* după principiul rotativ şi execută tiparul într-una sau în mai multe culori. Apoi discurile sînt trecute înfr-o regiune de încălzire, pentru a fi uscate şi a putea absorbi astfel mai uşor parafina; apoi sînt unse cu un strat de parafină topită şi sînt depuse pe o bandă rulantă de lungime suficientă pentru a se putea răci (solidifica) parafina. Pe maşină pot fi prelucrate discuri de diferite dimensiuni, cu diametrul între 50 şi 110 mm. Aparatul de tipărire poate fi scos din funcfiune, cînd se execută discuri parafinate, neimprimate. Producfia e de 7000***10 000 de discuri tipărite şi parafinate pe oră.
1.	Cartonajist, pl. cartonajişti. Tehn.: Lucrător care lucrează într-o cartonerie şi execută obiecte industriale din carton (de ex. cutii de ambalaj, mape, fişiere, etc.).
2. Carfonare. Poligr.: Operafia de învelire sau de asigurare cu un suport protector de carton a unei cărfi, a unui caiet sau registru, a unei hărfi, planşe, a unui tablou, etc., în scopul măririi rezistenfei lor. Lucrările de cartonare sînt lucrări de legătorie.
s. Cartonat. 1. Poligr.: Calitatea unei cărfi, a unui caiet sau a unui registru de a fi legate la cotor cu pînză şi de a avea copertele de carton.
4.	Cartonat. 2. Po'igr.: Calitatea unei planşe, a unei hărfi sau a unui tablou de a fi lipite pe o coală de hîrtie mai groasă sau chiar pe o coală de carton.
5.	Cartonerie, pl. cartonerii. 1. Arfe gr.: Meseria confecfio-nării de obiecte de carton.
6.	Cartonerie. 2. Arfe gr.: Instalafia (industrială) în care se confecfionează obiecte de carton.
7.	Cartotecă, pl. cartoteci. Tehn. V. Fişier.
8.	Cartox. Ind. chim.: Gaz toxic care confine 10% oxid de etilen şi 90% bioxid de carbon. Serveşte la deparazitări.
9.	Cartuş, pl. cartuşe. 1. Tehn. mii: Ansamblul constituit din proiectil, încărcătura de azvîrlire (încărcătura de pulbere) şi tubul care le leagă şi care e echipat cu o capsă sau cu un şurub port-capsă (pentru capsa montată în centrul fundului tubului), pentru aprinderea încărcăturii de pulbere. Cînd tubul nu cuprinde întreaga încărcătură şi nu face legătura între proiectil şi încărcătură, ansamblul proiectil, încărcătură şi tub, nu mai e numit cartuş, ci lovitură.
Cartuşele pentru gurile de foc cari folosesc în permanenfă aceeaşi încărcătură (v. fig. / a, b şi d) de azvîrlire au proiectilul asamblat rigid cu tubul, constituind un cartuş sertizat. Greutatea cartuşului sertizat trebuie să permită manipularea uşoară de către personalul de serviciu al gurii de foc. Forma tubului e impusă de funcfiunea de fixare a proiectilului şi de necesi-
I. Tipuri de cartuşe, a, b) şi d) cartuşe de artilerie pentru guri de toc cari folosesc în permanentă aceeaşi încărcătură de azvîrlire; c) cartuş de artilerie pentru guri de foc cu încărcătură de azvîrlire variabilă (în funcfiune de obiectiv); e) cartuş de puşcă-mifralieră; 1) tub-cartuş monobloc; 1') corpul fubului-cartuş asamblat cu fundul tubul u 1"; 2) proiectil; 3) focos; 4) încărcătura de azvîrlire; 5) şurub porf-amorsă; 6) g onf; 7) tub; 8) încărcătură; 9) capsă.
tatea de a cuprinde volumul în care se va produce arderea pulberii, pînă în momentul punerii în mişcare a proiectilului; forma tubului e adaptată camerei de încărcare a gurii de foc.
Cartuşele pentru gurile de foc cari folosesc diferite încărcături (v. fig. I c) în trageri asupra diferitelor obiective nu sînt sertizate, astfel încît ele permit introducerea numărului de încărcături corespunzătoare. —
Carfuş
551
Cartuş
Din punctul de vedere- al scopului în care sînt folosite, cartuşele se clasifică în cartuşe de vînătoare, cartuşe pentru tir de sport şi cartuşe militare.
Cartuşele de vînătoare pot fi cu glonţ sau cu alice.— Cartuşele cu glonţ folosite pentru vînat mare sînt sertizate şi au tuburile în general de alamă.— Cartuşele cu alice (v. fig. II şi III) au tubul de carton cu partea dinspre fund metalică (în general,
II. Secţiune printr-un cartuş.
1) tub de carton; 2) capsă; 3) pulbere; 4) dop de pîslă cu grăsime; 5) disc; de hîrtie; 6) alice; 7) capac.
III. Cartuşe de vînătoare. a) cartuş cu disc pentru împrăştiere mărită; b) cartuş cu cruce de carton pentru împrăştiere maximă.
de alamă), în care se pune încărcătură de pulbere, un disc separator, încărcătură de alice şi un capac. încărcătura de alice variază cu diametrul alicelor, care depinde de vînatul pentru care sînt destinate; ea poate fi organizată astfel, încît să dea o împrăştiere normală ori împrăştiere mai mare, după natura vînatului. Se foloseşte adesea pulbere neagră cu fum, dar şi pulbere fără fum.
în general, cartuşele de vînătoare se încarcă la fabrică, însă ele pot fi încărcata şi de vînător, cu respectarea anumitor reguli de siguranţă.
Cartuşele pentru tir de sport nu se deosebesc esenfial de cele militare, cînd tragerea urmăreşte rezultate de precizie în finta de tir, respectiv nu se deosebesc esenţial de cele de vînătoare, cînd tragerea urmăreşte atingerea unei finte mişcătoare, prin prinderea acesteia într-un snop de alice. Fabricarea elementelor componente, cum şi organizarea şi încărcarea cartuşului cer precizie deosebită, în vederea realizării de perfor-manfe sportive de tir.
Cartuşele militare au tubul metalic, în general de alamă, un singur glonf, şi încărcătura de pulberş fără fum, adaptate modului de alimentare a gurii de foc şi a camerei de încărcare a fevii. — Toate gurile de foc portative moderne, cum şi majoritatea gurilor de foc automate, au cartuşele grupate în încărcătoare (v.). —
După gura de foc la care sînf întrebuinfate, cartuşele militare pot fi cartuşe de revolver, de pistolet, de automat, de puşcă, de mitralieră, de tun automat, de tun neautomat, etc.— După modul de întrebuinfare, cartuşele militare pot fi: cartuşe de luptă, cartuşe de instrucfie, cartuşe speciale.
Cartuşele de instrucfie, fie că au proiectilele mai economice decît cele de luptă, astfel încît să asigure numai efectul vizual al loviturii la fintă, fie că nu au proiectil, care e înlocuit cu un buraj al încărcăturii, care să asigure producerea zgomotului caracteristic al gurii de foc. — Unele cartuşe de instrucfie imită numai cartuşele reale, fiind construite din lemn sau din alte materiale. — Alteori, ele sînt cartuşe reale, cari au însă capsa trasă şi focos fals, iar încărcătura de pulbere poate fi înlocuită cu o încărcătură oarecare de aceeaşi greutate şi distribufie.
Cartuşele speciale sînt folosite pentru trageri speciale şi au forma şi încărcătura adecvate scopului în care şe execută tragerea respectivă,
î. Carfuş. 2. Expl.: Bucată cilindrică de exploziv (de dimensiuni şi greutate cunoscute), care are la un capăt un locaş pentru introducerea capsei. Se foloseşte în găurile de mină sau pentru amorsarea încărcăturilor de exploziv. Sin. Cartuş armat.
2.	Carfuş. 3, Mefg.: Carcasă de material refractar umplută cu un amestec de substanfe cari dezvoltă gaze sub presiune, prin încălzire sau prin reacfie chimică, şi care se introduce înainte de turnare în cavitatea în care se formează maselotele pieselor de ofel, pentru ca la turnarea metalului lichid, datorită presiunii gazelor, să se asigure alimentarea cu metal lichid a piesei turnate, din maselotă.
Carcasa refractară e executată din amestec ars de nisip şi argilă. Efectul fiind favorabil numai dacă substanfele din cartuş încep să reacfioneze şi să dezvolte gaze abia după formarea unei cruste de metal solidificat pe fafa liberă a maselotei şi după solidificarea canalului de turnare care o alimentează, grosimea peretelui carcasei (de cîfiva milimetri) se alege în funcfiune de dimensiunile maselotei şi de timpul necesar pentru formarea crustei solide la suprafafa acesteia. De asemenea, se folosesc substanfe generatoare de gaze, cari reacfionează lent, cum sînt creta, ceara, parafina, etc. Presiunea gazelor dezvoltate e de 15—30 at. Pentru a evita ca reacfiile să provoace răcirea metalului turnat, şi deci solidificarea metalului în jurul cartuşului, se introduc în amestec substanfe cu reacfie exoter-mică de tipul termitului sau pulberi similare, fără aluminiu, pe bază de siliciu şi mangan.
Folosind cartuşe, după solidificare maselotale rămîn cave, cu o crustă exterioară subfire, iar piesa nu are goluri.
3.	Carfuş. 4. Mefg.: Armatura metalică cilindrică a miezurilor de turnătorie pentru piesele tubulare mari. Cartuşul e constituit fie dintr-un tub, fie dintr-o bară masivă care are, de obicei, cîte un fus la extremităfi (pentru a putea fi sprijinit pe
3)0 o o o o
Cartuşe pentru miezuri de turnătorie, a) tubular, cu peretele perforat; b) din bară masivă, cu caneluri longitudinale.
strungul penfru miezuri sau pe o capră cu paliere deschise, în vederea înfăşurării şi formării miezului). Pentru evacuarea gazelor din formă, cartuşele tubulare au peretele perforat, iar cele masive au canale longitudinale (v. fig.). Sin. Broşă.
4.	Carfuş. 5. Arh.: Ornament sculptat sau pictat care are, în mijloc, un spafiu liber destinat unei inscripfii, unei devize, unei date, steme, unui basorelief, etc. şi care se aşază pe fafa unui zid exterior sau interior, pe o coloană sau pe un pilastru, pe o cheie de boltă, pe frontonul unui edificiu, deasupra unei uşi, etc.
Forma şi compozifia cartuşelor diferă după stilul de arhitectură al edificiului şi după imaginaţia artistului. în arhitecturile antice, cartuşele au fost folosite în forme foarte simple (de ex. cartuşele de pe obeliscurile egiptene). Ele au fost folosite pe scară mare şi sub forme complexe începînd cu arhitectura Renaşterii, înlocuind celelalte ornamente deştinate inscripţiilor.
Cartuş ornamental.
Cartuş
552
Carfuş metalic de abataj
Carfuş filtrant.
1) filtru antiaerosoli; 2) filtru molecular; 3) orificiu; 4) racord.
1.	Carfuş, pl. cartuşe. 6. Arte gr.: Ornament asemănător cartuşului utilizat în arhitectură, folosit pentru încadrarea ornamentală a unui titlu sau a unui text.
2.	Carfuş. 7. Poligr.: Textul încadrat, spre deosebire de cel neîncadrat şi imprimat pe aceeaşi pagină,
3.	Carfuş. 8. Tehn.: Sin. Indicatorul desenului (industrial sau de construcfii). V. sub Desen tehnic.
4.	Carfuş filtrant. Tehn. mii.: Parte componentă a măştii contra gazelor, în care se realizează filtrarea aerului, prin reţinerea substanfelor toxice de luptă. E mai mic decît cutia filtrantă (v.) şi are o capacitate de refinere mai mică. Se compune din următoarele părfi: un filtru antiaerosoli 1 (confecfionat de obicei din carton special), care refine toate substanfele toxice sau radioactive sub formă de aerosoli, şi un filtru molecular 2 (constituit din cărbune activ, simplu sau impregnat, eventual cu un strat suplementar de granule chimice), care refine marea majoritate a substanfelor toxice de luptă, în formă gazoasă. Ambele filtre sînt închise etanş, într-un cartuş de tablă cu secfiune circulară, care are un orificiu 3 de intrare a aerului şi un racord 4 cu care se leagă (prin înşurubare) de fafa măştii şi prin care trece aerul purificat.
5.	Carfuş metalic de abataj. Mine, Expl.: Dispozitiv folosit la ruperea rocilor (în special a cărbunilor), constituit dintr-un tub cilindric de ofel, avînd un cap de încărcare şi unul de descărcare şi care e umplut cu o substanfă lichidă sau solidă, ce poate trece cu foarte mare uşurinfă în stare gazoasă, dînd o presiune capabilă să rupă bucăfi de rocă din strat. în capul de încărcare intră conductoarele amorsei electrice echipate cu un element de încălzire, care furniseaza căldura necesară trecerii substanfei în stare gazoasă. Capul de descărcare, numit impropriu „amorsă fără flacără", comportă un disc metalic, astfel dimensionat încît să cedeze la presiunea din interiorul cartuşului, permifînd astfel ieşirea gazelor din tub, sub presiune. Folosirea cartuşului metalic de abataj reclamă găuri de mină nedeviate şi cu diametrul cu 3—5 mm mai mare decît diametrul cartuşului, pentru ca acesta să ajungă liber pînă la fundul găurii.
După expandarea gazelor, cartuşul poate fi regăsit printre materialul abatat şi poate fi utilizat din nou, după recondifio-nare (curăfire de resturile discului metalic distrus, montarea unui disc nou şi a unui alt element de încălzire, introducerea unei noi doze de substanfă de rupere, etc.). Exemple:
Cartuş Armstrong (v. fig. I): Cilindrul de ofel are un piston mobil, care îşi sprijină tija pe un disc de metal. Substanfa folosită în acest cartuş e aerul comprimat sub presiune înaltă.
adus prin fevi de ofel pînă la locul de lucru unde, printr-o legătură flexibilă cu armatură triplă, frece în fevi de cupru moale. Cartuşele se folosesc unul cîte unul, deoarece nu se poate obfine simultaneitate în împuşcături. Durata unei împuşcături e mai scurtă decît 5 minute. Se pot împuşca pînă la 100 de trageri pe schimb, ceea ce corespunde (înfr-un strat gros) unei productivităfi de 700 --800 t cărbune. Deşi reclamă o întrefinere foarte atentă a instalafiei şi a utilajului, folosirea cartuşului Armstrong suprimă complet gazele şi fumul de explozie, prezintă o securitate completă şi e mai ieftin decît explozivii obişnuifi. Cartuşul Armstrong nu se foloseşte în steril.
Carfuş „Cardox" (v. fig. II): Principiul de folosire a acestui cartuş se bazează pe trecerea bioxidului de carbon din stare
â 22 23
I. Cartuş metalic Armstrong.
1) disc; 2) piston; 3) intrarea aerului comprimat.
La presiunea de 770 at, tija pistonului străpunge discul de metal şi pistonul deschide găurile de expandare a aerului comprimat. Cînd presiunea scade sub 14 at, un arc împinge pisfonul, prin tija lui, în pozifia inifială. Variind diametrul discului, se poate varia presiunea de expandare. Diametrul exterior al cartuşului e de 63 mm. Lungimea cilindrului depinde de adîncimea găurii de mină şi de tăria cărbunelui (penfru adîncimi de 1,8 m se folosesc tuburi de 2,4 m). Compresorul acfionat electric se instalează în galerie, iar aerul comprimat e
11 7 12 W 151621 0
II. Cartuş metalic „Cardox".
1) cilindru de ofel; 2) inel de sprijin; 3) garnitură de plumb; 4) disc de fier! 5) cap de descărcare; 6) garnitură de plumb; 7) cap de încărcare; 8) con de închidere; 9) piulifă de strîngere; Î0) presgarnitură; 11) tijă izolată în garni-ţura de hîrtie 12; 13) şi 14) garnitură de fibră; 15) şaibă de alamă; 16) contact; 17) element de încălzire; 18) capetele amorsei electrice; 19) soclul lămpii electrice; 20] contact; 21-22) borne; 23) capac protector; 24) dop; a) orificiile capului de descărcare penfru evacuarea gazelor; b) canal pentru umplerea cartuşului cu bioxid de carbon; c) orificiu pentru conductele electrice.
lichidă în stare gazoasă. Diametrul cartuşului variază între 45 şi 76 mm (în funcfiune de posibilităfile de perforare a găurilor de mină); lungimea variază între 0,6 şi 1,0 m şi greutatea, între 0,34 şi 1,35 kg. Cartuşul se încarcă cu circa 600 g bioxid de carbon lichid, în mijlocul căruia un element de încălzire special, format din circa 100 g amestec de 10% naftalină şi 90% clorat de potasiu, reacfionează după formula:
CioH8 + 8 KCI03= 10 C02 + 4 H20 + 8 KCI + 471 kcal/mol.
La căldura degajată, bioxidul de carbon lichid depăşeşte temperatura critică (31°) şi trece în stare gazoasă, dezvoltînd o presiune care poate atinge în cartuş 4500—5000 at. Practic, presiunea se reduce însă la 700—1500 at, deoarece discul de ofel din capul de descărcare al cartuşului se dimensionează astfel, încît gazele, forfecînd acest disc, erup în gaura de mină prin patru orificii executate special în acest scop în perefii laterali ai capului de descărcare. Numărul de utilizări ale unui cartuş variază între 500 şi 700 (în funcfiune de calitatea ofelului din care e confecfionat cartuşul). în minele în cari există pericol de aprindere a metanului sau a prafului de cărbune, înainte de înşurubarea capului de încărcare se introduce în cartuş un praf extinctor, care absoarbe o parte din căldura degajată de arderea elementului de încălzire. Timpul de acfiune a cartuşului, socotit din momentul conectării curentului electric pîna în momentul forfecării discului, e de 1/20—1/30 s.
Cartuşul se introduce în gaura de mină cu capul de încărcare înainte şi se împinge cu fultuitorul. Restul găurii, cel pufin o treime, se burează.
Avantajele acestui carfuş sînf următoarele: lipsa produselor toxice de explozie; posibilitatea organizării unui proces continuu de producfie; productivitatea satisfăcătoare pentru o explozie (8—9 t), cu eficacitate atît în cărbuni moi, cît şi în cărbuni tari; reutilizarea cartuşului de cîteva sute de ori.
Dezavantajele sînt următoarele: construcfie complicată; preT ridicat al elementelor de încălzire pentru cari e necesară o rezervă suficientă; pericolul scăpărilor neobservate de bioxid de carbon printr-o cît de mică lipsă de etanşeitate a cartuşului; necesitatea unei instalafii pentru producerea bioxidului de car-
Cartuşieră
553
Casablanca
bon lichid sau existenfa unei rezerve suficiente, păstrată în cisterne sau în tuburi speciale; necesitatea unei stafiuni de încărcare.
Cartuş „Chemecol": Acest cartuş funcfionează cu o substanfă explozivă pe bază de azotat de amoniu.
Explodarea e provocată de o amorsă electrică legată la un explozor, care aprinde încărcătura de pornire. Datorită presiunii dezvoltate în tub, detonarea se transmite la încărcătura principală şi discul metalic cu care e închis tubul cilindric se rupe, proiectînd brusc gazele produse în gaura de mină.
Transportul, stocarea şi manipularea încărcăturilor se fac fără pericol, substanfa aprinzîndu-se numai sub presiune. Pericolul aprinderii gazului sau a prafului de cărbune e neglijabil.
Cartuş „Hydrox" (v. fig. lll): Tubul cilindric are diametrul de 44,5 mm şi lungimea de 1,17 m şi foloseşte ca substanfă
La locomotivele cu abur se mai fine seamă de dimensiunile şi greutatea căldării şi de dimensiunile motorului cu abur; la locomotivele Diesel, de dimensiunile şi greutatea agregatului (motor Diesel-generator electric sau motor hidraulic), de sistemul şi dimensiunile transmisiunii (mecanice, electrice sau hidraulice), de numărul boghiurilor şi de puterea locomotivei, iar la locomotivele electrice, de numărul boghiurilor şi de puterea electromotoarelor.
5.	Carul mare. Asfr. V. Ursa mare.
6.	~ mic. Asfr. V. Ursa mică.
7.	Carum ajowani. Ind. chim.: Carum ajowani Benth. şi Hook.; plantă din familia Umbelliferae, cultivată în special în Asia (India, Persia, Afganistan), şi mai pufin în Europa şi în America. Prin distilarea cu vapori de apă a fructelor mărunfite
■Vr.-H----------TtZ'^
tf . . .
lll. Carfuş metalic „Hydrox".
Cartuşiera militară,
/) centură; 2) cartuşieră; 3) încărcător.
de rupere o pulbere combustibilă. Prin folosirea acestui cartuş, cărbunele e rupt în bucăfi cu 10—20% mai mari decît la împuşcarea cu explozivi obişnuifi. Deoarece costul acestui cartuş e mai mare, se recomandă folosirea lui numai în strate groase.
Cartuş „Niîrox": Are construcfia şi precizia de funcfionare a cartuşului Cardox. Aprinderea se face electric, impulsul fiind dat de 16 g pulbere neagră introdusă în 400 g amestec de nitrit de sodiu şi clorură de amoniu, care reacfionează după formula:
NaN02+ NH4CI = NaCI + 2 H20 + N2.
Produsele inerte rezultate nu provoacă aprinderea metanului. Greutatea totală a cartuşului e de 7,8 kg pentru diametrul de 44 mm şi lungimea de 1,15 m.
1.	Cartuşieră, pl. cartuşiere. 1. Tehn. mii.: Cutie de piele groasă, rigidă (tare), în care se poartă la centură — numai în timp de instrucfie de tragere, în gărzi, în manevre sau pe cîmpul de luptă — de către soldafi, încărcătoarele de cartuşe de puşcă (v. fig.). ..
2.	Cartuşieră. 2: Bandă lata de piele sau de material textil, alcătuind o centură, cu catarame şi avînd locaşe aşezate transversal, pe cea mai mare parte sau chiar pe toată lungimea, în care se poartă cartuşe de vînătoare.
3.	Caruba.Ind. chim.:
Gumă obfinufă din seminfele arbustului Cera-tonia siliqua, din familia Leguminosae, care creşte în regiunea mediteraneană şi în Asia occidentală. Guma se găseşte în comerf sub formă de pudră albă, care se umflă în apă rece şi dă în apă caldă un mucilagiu uniform. Are aceleaşi întrebuinfări ca şi guma tragant.
4.	Carul locomotivei. C. f.: 4. Subansamblu al locomotivei, format din şasiu, echipamentul de rulare (osiile montate, cutiile de osie), suspensiunea, frînele şi dispozitivele de tamponare, de legare, cuplare şi tracfiune.
Construcfia carului depinde de ecartamentul liniei, de numărul de osii (cuplate şi libere) şi de dispozifivul de înscriere în curbe, de forfa de tracfiune, de forma şi carenarea locomotivei.
Cartuşieră de vînătoare.
se obfine (randament 3***4%) un ulei galben, cu miros caracteristic şi gust arzător, care prin şedere separă timol. Uleiul se întrebuinfează la prepararea timolului şi în medicină.
8.	Carum carvi. Ind. alim. V. sub Chimen.
9.	Carusel aerodinamic. Av.: Turn metalic cu un suport
rotativ, pe care se poate monta un obiect profilat, folosit pentru măsurarea forfelor aerodinamice exercitate asupra acestui obiect în mişcare. Caruselul aerodinamic e echipat cu balanfe dinamo-metrice de măsură, dar măsurările efectuate sînt afectate de erori, deoarece obiectul profilat produce vîrtejuri (turbioane) în mişcarea sa circulară, pe cari le întîlneşte	cp-|3
cînd revine în pozifiile anterioare. în ultimul	|
timp, caruselul aerodinamic e aproape complet	C
abandonat, fiind înlocuit de sufleriile (tunelele) HC^ ^C —OH aerodinamice.	|	j|
10. Carusel, strung-Mş. V. Strung-carusel. HC	CH
11.	Carvacrol. Chim.: Fenol (2-hidroxi-
1-metil-4-isopropilbenzen) care constituie par-	|
tea principală din esenfa de hamei, de piper,	CH
tim, origan, etc. E un lichid uleios, incolor, / \ antrenabil cu vapori de apă, cu p. f. 237”'238°, H3C	CH3
p. t. 0,5°, d4°= 0,976 şi n^°= 1,52295. Carvacrolul e isomer cu timolul, în locul căruia se întrebuinfează la aromatizarea apelor de gură şi ca dezinfectant, în Farmacie.
12.	Carvi, oleum Farm. V. Chimen, ulei de
13.	Carvol. Chim.: Sin. Carvonă (v.).
14.	Carvonă. Chim.: Cetonă din clasa terpenilor monociclici, care constituie componentul principal al uleiului de chimen, de anis şi de mentă. Din aceste uleiuri eterice se
precipită cu bisulfit de sodiu sau cu hidrogen	CH3
sulfurat şi se purifică apoi prin antrenare cu	l
vapori de apă sau prin distilare fracfionată în vid. Carvona e o substanfa lichida, incolora,	HC	C = 0
care apare în două forme isomere: d-carvona, I	I
cu p. f. 230°,	=	-f-69,1	°, df = 0,9608 şi H2C\ /CH2
nD ~ 1,49994,— şi I-carvona, p. f. 231°, p. t. 62°,	^
d]5 = 0,9652,	1,4988 şi 0^°= - 62,46°.
Carvona e întrebuinfată în industria lichiorurilor.	H3C	CH2
Sin. Carvol.
15.	Casablanca. Ind. fexf.: Tren de laminaj la maşinile din filaturile de bumbac (maşinile de filat cu inele, uneori şi la
Casagrande, aparatul lui ~
554
Casale, procedeul ~
flyer-e şi la selfactoare), caracterizat prin modul de conducere
şi de control al fibrelor două cureluşe suprapuse (v. fig. I şi II). Are trei perechi decilindre,pe cilindrele intermediare fiind montate cureluşele (două manşoane de piele, finute întinse de ghearele unei agrafe, fixată în locaşurile din fafă ale perefilor ramei-suport a cureluşelor, numită căsuţă). Cilindrul inferior are caneluri tăiate cu profil ca dinfii de ferestrău, pentru a antrena în mişcare cureluşa inferioară. Cilindrul superior are caneluri înclinate în două sensuri, re-zultînd vîrfuri rombice, cureaua fiind antrenată prin presare pe cilindrul inferior.
Ghearele agrafei (v. fig. III) sînt distanţate după număru I se-mitortului prelucrat(5 »-7mm).
Prin folosirea celor două cureluşe se creează de o parte un cîmp al forfelor de frecare cu intensitate suficientă pe tot parcursul (v. fig. IV), iar de altă parte, se apropie punctul de control al fibrelor constituit de marginea anterioară a cureluşelor, la o distanfă minimă de linia de prindere a cilindrelor debitoare (16mm), ceea ce permite ca peste 70% din fibre să fie controlate. Controlul îmbunătăfit al fibrelor flotante (fibre mai scurte decît distanfa din-
III, Tren de laminat cu două cureluşe, Casablanca, pentru flyer-e le de bumbac. /) cilindru canelat debitor; II) cilindru inferior intermediar cu cureluşe; l/l) ci-indru canelat alimentator; /) cilindru de presiune debitor cu înveliş elastic; 2) cilindru de presiune intermediar cu cureluşe; 3)c i-lindru de presiune alimentator, cu înveliş elastic; 4) şea de presiune pe cilindrele alimentator şi intermediar; 5) cîrlige de presiune; 6) contragreutăţi pentru exercitat presiunile; 7) placă superioară cu postav curăfifor; 8) placă inferioară cu postav curăfifor, cu contragreutate; 9) suportul trenului de laminat; 10) lagăr mobil pentru reglarea ecartamenfului în zona din fafă; II) conductor de semitort; 12) capacul trenului de laminat.
flotante,
ajutorul
uniformitatea produsului şi numărul redus de ruperi. Laminajele obfinute cu trenurile de laminat Casablanca sînt: la fiyer-e(
11 +	1	?.	/	
		^ 	vî	/ /	
			_ll.ttoi.tii	
Z=]
/. Tren de laminat cu două cureluşe, Casablanca, pentru maşina cu inele de filat bumbac.
/) cilindru canelat debitor; II) cilindru inferior intermediar cu cureluşe; III) cilindru canelat alimentator; 1) cilindru de presiune debitor cu înveliş elastic; 2) cilindru de presiune intermediar cu cureluşe;
3)	cilindru metalic de presiune liberă;
4)	braf de presiune; 5) cîrlig de presiune; 6) contragreutatea G care exercită presiunea; 7) cilindru curăfifor superior, cu postav; 8) cilindru curăfifor inferior, cu postav; 9) suportul trenului de laminat; 10) lagăr mobil pentru reglarea ecarta-mentului în zona din fafă; 11) conductor
de semitort; 12) arc lamelă.
III. Căsuţă şi agrafă.
1) căsufă; 2) agrafă (furcufă); 3) traversele
de legătură între perefii căsufei.
pînă la 12; la maşinile de filat cu inele cu alimentare simplă 15, cu alimentare dublă 18, iar la selfac-foarele de bumbac pieptenat, 18.
Grupul cu două cureluşe egale, repetat la trenurile de laminat cu mai multe perechi de cilindre, permite obfinerea unor foarte mari întinderi (v. Tren de laminaj). Prin folosirea trenului de laminaj cu două cureluşe se reduce numărul de treceri prin flyer-e sau se obfin fire mai fine în cazul menfinerii aceluiaşi număr de treceri.
Dezavantajele acestui tren de laminaj consistă în îndoirea cureluşelor, ceea ce face să scadă intensitatea cîmpului forfelor de frecare dintre fibre pe parcursul dintre cilindrele intermediare şi agrafă, cum şi în dificultăfile de a menfine curăfenia, din cauza căsufei oarecum complicate.
1. Casagrande, aparatul lui	Geot. V. încercările pămîntului, sub Pămînt.
2.	Casale, procedeul Ind. chim.: Procedeu penfru sinteza industrială a amoniacului la presiuni înalte, care se produce la
IV. Varjafia intensităfii cîmpului forfelor de frecare înfre fibre, pe parcursul dintre cele două cureluşe, la trenul de laminat Casablanca.
I) cilindru canelat debitor; II) cilindru canelat intermediar cu cureluşe; 1) cilindru debitor de presiune cu înveliş elastic; 2) cilindru intermediar de presiune cu înveliş elastic; 3) cureluşe; 4) a-grafă (furcufă).
tre liniile de prindere ale cilindrelor intermediare şi cilindrelor debitoare) permite realizarea unor laminaje mari, păstrîndu-se
Schema instalafiei de sinteză a amoniacului la 600---800 at.
1) injector; 2) coloană de sinteză; 3) răcilor cu apă; 4) separator de amoniac la presiune înaltă; 5) separator de amoniac la presiune joasă; 6) turn pentru recuperarea amoniacului; 7) compresor de înaltă presiune; 8) separator de ulei.
600 “800 at şi la temperaturi cuprinse între 450 şi 550°. în fi" gură e reprezentată schema sintezei amoniacului după acest procedeu.
Gazul de sinteză, comprimat la 600--800 at, e introdus în injectorul de recirculafie a gazului, unde aspiră gazul de circulafie şi împreună intră în coloana de sinteză. Raportul dintre masele gazului de circulafie şi gazului de sinteză e 4 : 5. Gazul după cataliză confine 20**-25% amoniac şi e răcit într-un răcitor cu apă; apoi trece în separatorul de amoniac şi, după separarea
Casant
555
Casa-feeder
acestuia, reintră în injectorul de recirculafie. Deoarece amoniacul, la presiuni înalte, disolvă mari cantităfi de gaze inerte, e necesară reducerea presiunii prin trecerea amoniacului din separatorul de înaltă presiune în cel de joasă presiune; astfel, gazele dezvoltate sînt eliberate şi trecute într-un turn de spălare penfru refinerea amoniacului antrenat.
Dacă instalafia dispune de apă de răcire sub 28°, se obfine amoniacul lichid fără a mai fi necesar răciforul final, cu răcire cu amoniac.
O caracteristică a acestui procedeu consistă în înlocuirea pompei de recirculafie cu un injector. Avantaje: se simplifică sistemul de conducte; randamentul e mai bun (se pierd mai pufine gaze), iar gazele nu se mai impurifică cu ulei de la pompă. Dezavantaje: consum de energie mărit; presiune înaltă a gazului de sinteză proaspăt şi o cantitate mică de gaz proaspăt, în comparaţie cu cantitatea de gaz reciclat.
1.	Casant. F/z., Tehn.: Calitate a unui material de a se rupe sub acfiunea forfelor exterioare sau a tensiunilor interioare fără o deformare plastică prealabilă şi cu un domeniu de transformare elastică foarte restrîns. Calitatea de a fi casant depinde de temperatura şi de presiunea la cari e supus materialul respectiv.
2.	Casare. Tehn.: Operafia de scoatere din serviciu a unei maşini sau a unui aparat, cînd nu mai pot fi folosite şi repararea lor nu mai e convenabilă. Maşina sau aparatul se dezmembrează şi se folosesc ca material vechi. O locomotivă, de exemplu, devine casabilă în momentul în care a fost avariată grav prin accident, s-a degradat şi e de un tip vechi, sau s-a degradat, iar reparafia se estimează la o valoare care depăşeşte 40% din valoarea ei.
3.	Casă, pl. case. 1. Arh., Cs.: Clădire ale cărei încăperi sînt folosita pentru locuit, pentru desfăşurarea unei activităfi casnice, pentru studiu, sau ca anexe ale unei locuinfe. V. sub Clădire.
4.	Casă. 2. Tehn.: Spafiu limitat, subteran sau suprateran, în care sînt adăpostite un sistem tehnic sau o parte a unui sistem tehnic, ori care serveşte drept adăpost unei persoane în timpul efectuării unei operafii.
5.	~a ascensorului. Arh., Cs.: Spafiul în care se deplasează cabina şi contragreutatea unui ascensor, în care sînf montate ghidajele acestora şi alte dispozitive ale ascensorului, şi care cuprinde atît spafiul limitat de pozifiile extreme ale ascensorului, cît şi spafiul liber de sub pozifia extremă inferioară a cabinei şi spafiul liber de deasupra pozifiei extreme superioare a acesteia. Spafiul liber inferior trebuie să aibă înălfimea egală cu jumătate din spafiul parcurs de ascensor înfr-o secundă, dar de cel pufin 0,70 m. El e destinat adăposfirii dispozitivelor de întindere a cablurilor, cum şi adăposfirii dispozitivului de şoc şi, uneori, a mecanismului de acfionare a ascensorului (electromotor, tobă cu cablu, role, etc.), şi permite vizitarea acestora, ca şi a părfii inferioare a cabinei, în vederea verificării, întrefinerii şi reparafiei. Accesul în acest spafiu se face pe o uşă proprie, cu deschiderea independentă de a celorlalte uşi. Spafiul liber superior trebuie să aibă înălţimea egală cel pufin cu înălfimea cabinei (2—2,50 mj plus înălţimea spafiului inferior. La partea superioară, casa ascensorului e închisă cu un planşeu care^trebuie dimensionat astfel, încît să reziste atît Ia încărcările sfatice (greutatea cabinei, a motoarelor şi a altor dispozitive, sarcina maximă de ridicare a ascensorului, efc.), cît şi la solicitările dinamice produse în timpul funcfionării ascensorului.
Casa ascensorului poate fi aşezată separat de casa scării, alipită de ea, sau aşezată în interiorul acesteia, înfre vangurile interioare ale scării.
Ea poate fi închisă cu perefi pe toată înălfimea ei (afară de golurile amenajate la fiecare palier şi destinate uşilor de acces în cabină), — sau poate fi închisă parfial, pe o înălţime de cel pufin 2 m de la nivelul pardoselii fiecărui palier.
Fafa interioară a peretelui în care sînt amenajate uşile trebuie să fie perfect verticală şi netedă. Intervalul dintre pragul uşilor şi pragul cabinei trebuie să fie de 25**’40 mm, iar distanfa
dintre piesele ieşinde ale instalafiei şi perefii casei ascensorului trebuie să fie de cel pufin 50 mm.
6.	~ de admisiune. Cana/.: încăpere închisă, situată la începutul traseului unei conducte la zi, în care sînt montate vanele de închidere a apei, grătarele, vanele de spălare, etc.
7.	~ de bilete. 1.	C.f.:	încăpere	din clădirea de călători
a	unei gări, înzestrată cu un	ghişeu spre holul clădirii sau spre
sala de aşteptare, şi care serveşte la adăpostirea funcfionarului care vinde publicului biletele de călătorie.
Mobilierul caselor de bilete cuprinde: un dulăpior special pentru păstrarea biletelor (numit ternion), unu sau mai multe aparate penfru imprimat data pe bilete (numite compostoare), o casă de bani, masa şi scaunul casierului.
Casierul de bilete poate fi un salariat special, în stafiile cu trafic important, sau poate fi chiar impiegatul de mişcare, în staţiile mici. în ultimul caz, casa de bilete trebuie să fie aşezată în vecinătatea biroului de mişcare şi să aibă acces direct din acesta.
e. ~ de bilete. 2.	Arh.:	încăpere	de dimensiuni mici, situată la intrarea sau în	holul	unei săli	de spectacol, ori la
intr#rea unui teren de sport, a unui parc, etc., destinată să adăpostească persoana care vinde publicului biletele de intrare.
9. ~ de recepţie. 1. Ind. pefr.: încăpere în care se făcea recepţia produselor rezultate din distilarea fifeiului sau a păcurii. (Termen vechi.)
10.	~ de recepfie. 2. Ind. pefr.: încăperea în care sînf concentrate aparatele de măsură şi de control ale instalafiilor din rafinăriile de petrol.
11.	~ de vegetafie. Agr.: Construcfie specială, în interiorul căreia se creează condifii variabile de mediu, pentru a permite diferife experimentări şi cercetări cu privire la cultivarea plantelor. E constituită din următoarele părfi: o parte principală, care serveşte la adăpostirea vaselor cu plantele de experimentare şi la efectuarea experimentărilor pe timp rece; o parte secundară, construită din plasă de sîrmă susfinută de stîlpi, şi în care sînt scoase vasele de experimentare pentru efectuarea unor cercetări în aer liber; o parte anexă, care cuprinde diferite compartimente (pentru nisip, substanfe nutritive, insectofungicide, seminfe, etc.), rafturi (pentru săculeţe cu pămînt, vase de experimentare, stropitori, etc.) şi stelaje pentru diferite unelte. Unul dintre perefii laterali ai părţii principale e construit astfel, încît să permită transportul vaselor de experimentare, cu ajutorul vagonetelor sau al cărucioarelor cu roţi, din partea principală în cea secundară, şi invers. Penfru realizarea condiţiilor de mediu, în vederea efectuării experimentărilor, casa de vegetaţie e echipată cu o instalaţie de condiţionare a aerului, de iluminat electric (permiţînd obţinerea de intensităţi luminoase variate şi eficiente, atît în timpul nopţii, cît şi în timpul zilelor cu cerul acoperit), şi cu obloane, perdele şi jaluzele, pentru micşorarea intensităţii luminii solare, vara, în timpul zilelor cu cer senin.
12.	~-feeder. Telc.: Clădire mică, cu o singură încăpere, situată la baza unei antene de emisiune, în care sînt amplasate
Casa-feeder.
a)	schifa de amplasare a instalafiilor cuprinse;
b)	cele pafru tipuri realizabile de cuadri-poli de adaptare; 1) intrarea de la feeder prin izolafor de trecere;
2)	ieşirea spre antenă;
3)	telefon; 4) servomotor pentru telecomanda punerii la pămînt a antenei.
organele de cuplaj şi adaptare^între linia de transmisiune^(fe-şder) şi antenă, La un emiţător de unde hectometrice (me-
o-/lHTiP'-|—o	O-Ţ^Wg^-O
	J	O
	V
_1	? 0—4—0
b
Casa maşinilor
556
Casă brună
dii), de exemplu, în casa-feeder se află o inductanfă cu prize, o baterie de condensatoare, două mici variometre pentru variaţii mai fine şi un sistem de comutatoare permifînd realizarea a patru tipuri de cuadripoli de adaptare (v. şi sub Linia de transmisiune a antenei).
în timpul emisiunii, în casa feeder fiind tensiune înaltă, nu e permisă intrarea decît a tehnicienilor perfect instruifi şi numai cîte doi.
1.	~a maşinilor. Tehn. V. Hala maşinilor.
2.	~a pompelor. Hidrot., Alim. apă: Încăpere, grup de încăperi sau clădire, cari servesc la adăpostirea pompelor şi, eventual, a instalafiilor auxiliare ale unei stafiuni de pompare. V. şi sub Stafiune de pompare.
3. ~a pufului. Mine: Construcfia de la gura pufului de extracfie, care cuprinde partea inferioară a turnului de extracfie, liniile de transport, platformele de recepfie, utilajul pentru manevra şi descărcarea vaselor de extracfie sau a vagonetelor şi sălile de aşteptare. Prin casa pufului se face accesul la puf al oamenilor, al materialelor şi utilajelor, iar în unele cazuri el serveşte şi la introducerea în mină a aerului proaspăt, a conductelor de aer comprimat, a cablurilor electrice, etc. Casa pufului, a cărei mărime depinde de dimensiunile instalafiilor şi ale utilajului din interiorul ei, poate avea un volum de 300—25000 m3; minele mai mici nu au această casă.
Uneori, casa pufului e o construcfie separată, iar alteori e comună cu alte construcfii de la suprafafă, ca instalafia de sortare sau casa maşinii de extracfie (în special cînd maşina e în turn); nu se recomandă să facă corp comun cu magaziile, atelierele sau alte încăperi cari ar prezenta pericol de incendiu. Casa pufului se construieşte după terminarea operafiilor de săpare a pufului şi de demontare a turnului de săpare.
Casa pufului are fundafii, perefi, platforme, ferestre, scări şi acoperiş. — Fundaţiile se fac în general în afara gurii pufului, cu excepfia construcfii lor cu schelet metalic uşor. La punctele de trecere a canalelor de aeraj sau a ieşirilor de siguranfă, fundafia are adînciri, iar racordarea între diferitele niveluri se face prin trepte; dacă trecerile se găsesc la un nivel sub 4 m, nu se mai fac adînciri.— Pereţii pot fi cu schelet metalic sau de beton armat, umplufi cu zidărie de cărămidă, piatră sau tablă, fără să fie neapărat necesar să se realizeze şi o izolare termică. Penfru reducerea la minim a depunerilor de praf se evită ieşiturile, iar perefii trebuie tencuifi neted. înălfimea perefilor e determinată, înfre altele, de gabaritul vaselor de extracfie, al locomotivelor sau al utilajelor şi materialelor de mină, pentru care trebuie lăsate porfi în perefi; dacă sînt necesare porfi mai înalte decît 3 m, acestea trebuie să aibă o parte inferioară, pentru circulafia vagonetelor sau a oamenilor, şi o parte superioară, pentru trecerea obiectelor înalte. La calculul grinzilor scheletului se fine seamă de deschiderile porfilor şi de posibilitatea de manevră a obiectelor lungi (la introducerea şi scoaterea lor din puf), iar dimensiunile porfilor se stabilesc după dimensiunile obiectelor în pozifia de introducere în puf, plus circa 100 mm penfru sania pe care se tîrăsc şi 400—500 mm pentru joc.— Platforma se situează la cota zero, putînd fi orizontală sau înclinată (dacă vagonetele rulează prin gravitafie); uneori se foloseşte încă o platformă, la un nivel de +4 m—+ 6 m. Pardoseala platformelor poate fi de beton, de asfalt, de calupuri de lemn, pavele, etc. Pe platformă se instalează şinele circuitului principal închis al vagonetelor pentru produse utile (cari coboară încărcate de la rampa de sosire a pufului pînă la culbutoare, unde se răstoarnă; apoi sînt urcate goale pe un plan înclinat pînă la înălfimea de 1,5—2 m deasupra cotei zero a acestei rampe, de unde coboară în cădere liberă). Din circuitul principal se ramifică circuitul vagonetelor de steril, circuitul spre curăfitorul de vagonete, etc.; pentru evitarea accidentelor se recomandă ca traversele şi şinele să fie îngropate în pardoseală, iar pentru scurtarea circuitelor vagonetelor se pot monta
plăci turnante de fontă (mai ales pentru vagonete mici). La platformele pentru urcarea şi coborîrea oamenilor în mină se rezervă o suprafafă de cel pufin 5 m2 pentru 100 de oameni pe schimb şi încă o suprafafă (de două ori mai mare decît suprafafa coliviei) pentru sala de aşteptare. — Ferestrele se aşază de obicei la nivelul platformei superioare de primire şi au o suprafafă de circa 1/10—1/6 din suprafafa acesteia. — Scările se construiesc din material ignifug. Sînt necesare cel pufin două scări (una dintre ele poate fi suplinită de o ieşire la o estacadă). — Acoperişul trebuie construit astfel, încît să lase trecere liberă pentru corpul turnului de extracfie.
La casele în construcfie ermetică (pentru aeraj), acoperişul, perefii, ferestrele, etc. se calculează şi ia depresiunea produsă de aeraj (circa 200-* 400 mm col. apă). Circulafia într-o casă ermetică se face prin ecluză, la care cele două porfi trebuie să fie solide şi să se deschidă alternativ, pentru a nu influenfă circuitul de aeraj.
4.	~a scării. Cs.: Spafiul dintr-o clădire, în care e adăpostită o scară inferioară. Forma casei scării depinde de forma scării, de înălfimea etajelor, de fluxul de circulafie şi de dimensiunile podestelor. Casa scării se execută din materiale rezistente, cari să asigure stabilitatea acestei părfi a construcfiei, şi folosirea ei în cazul unor situafii excepfionale (de ex. cutremur, incendiu, etc.). Uşile casei scării trebuie să se deschidă în sensul fluxului de ieşire din încăperile clădirii. La clădirile deservite şi de ascensoare, casa scării poate servi şi la adăpostirea casei ascensorului, care poate fi aşezată fie între vangurile interioare ale scării, fie lateral, lîngă unul dinfre perefi. Nu se recomandă plasarea ascensoarelor de materiale în casa scării, deoarece, în caz de accidente, materialele depozitate la intrarea ascensorului pot împiedica circulafia. Iluminarea naturală a interiorului casei scării trebuie asigurată prin ferestre amenajate în fafadă, cari pot constitui şi elemente arhitectonice importante ale clădirii. Cînd iluminarea casei scării se face indirect, prin ferestre amenajate în peretele alăturat unei încăperi, acestea trebuie să fie fixe, incombustibile şi înzestrate cu sticlă armată. Trebuie evitată amplasarea în casa scării a conductelor de gaz sau de lichide combustibile, a agregatelor de încălzire şi, în general, a oricăror obiecte cari ar putea împiedica evacuarea rapidă a clădirii.
La clădirile industriale, în funcfiune de categoria de pericol de incendiu în care e încadrat procesul tehnologic desfăşurat' în clădire, de gradul de rezistenfă la foc al clădirii, ca şi de numărul de etaje ale acesteia, distanfa celui mai depărtat loc de lucru pînă la casa scării variază între 25 m, Ia clădirile cu etaj şi cu pericol mare de incendiu, şi 50—60 m, ia clădirile obişnuite, cari adăpostesc procese tehnologice fără foc. La clădirile industriale cu mai multe etaje, cu ieşirile din încăperi într-un coridor înfundat, distanfa de la uşile încăperilor pîna la casa scării nu trebuie să depăşească 20 m.
La clădirile cu pod, casa- scării trebuie să asigure şi accesul în acesta.
La clădirile de locuinfe, administrative sau social-culturale, cari au două sau mai multe scări, se admite ca accesul la pod să nu se facă din casa scării principale. Clădirile fără podişi cu mai mult decît două etaje trebuie să aibă cel pufin o i©Ş^f pe acoperiş prin casa scării. Sin. Caja scării, Colivia scarn.
s. ^a vanelor. Hidrct.: încăpere subterană sau supraferana, situată între basinui de acumulare şi conducta forfată a unei instalafii hidroelectrice, şi care serveşte la adăpostirea vanelor de oprire a apei, şi a ventuzei de aerisire.
g. Casă, pl. case. 3. Ind. alim.: Boală a vinurilor, cînd acestea ajung în contact cu aerul, caracterizată prin turburare, urmată de decolorâre sau schimbare a culorii.
7.	~ brună. Ind, alim.: Defect, în special al vinurilor ti nere, care se manifestă prin modificarea culorii şi prin alterarea gustului şi a buchetului vinului. Se observă atît la vinurile
Casă cuproasă
557
Cascadă, monfaj în ^
albe, cît şi la cele roşii. Vinurile cari prezintă acest defect se turbură în contact cu aerul şi capătă o culoare brună. Acest fenomen e datorit prezenţei în vin a oxidazei (oenoxidaza), care catalizează fixarea oxigenului atmosferic de substanţele uşor oxidabile, în special de substanţele tanoide; de asemenea, substanfele colorante suferă modificări, devin insolubile şi se depun ca un precipitat de culoare cărămizie închisă, brună închisă sau de culoarea ciocolatei.
Sînt predispuse la casă oxidazică vinurile provenite din struguri putrezifi, mucegăifi sau atacafi de mucegaiul nobil (Botrytis cinerea), cum şi din struguri prea copfi, cari au o aciditate mică.
Casa oxidazică fiind un fenomen fermentativ, poate fi prevenită sau îndepărtată, creînd în vin condifii cari să împiedice acfiunea oxidazei sau să o distrugă.
Pentru prevenirea casei oxidâzice, vinurile se tratează cu bioxid de sulf (circa 50 mg SO2/I), sau se adaugă acid citric pînă cînd vinul capătă un pH la care acfiunea oenoxidazei e împiedicată (6—7 g acid citric/l, la vinurile roşii, şi 7*--8 g/l, la vinurile albe). Vinurile cari prezintă casă oxidazică sînt tratate cu bioxid de sulf (4 g/hl), sau sînt pasteurizate şi devin normale. Sin. Casă oxidazică.
1.	~ cuproasă. Ind. alim.: Turbureală de culoare brună-roşietică, care apare în vin, în special la vinurile albe, în timpul transportului. Fenomenul se produce în absenfa aerului şi se intensifică la lumină, la întuneric scăzînd în intensitate. Turbu-reala, constituită din compuşi ai cuprului şi ai fierului, e datorită unui fenomen de reducere, deoarece în prezenfa oxigenului dispare repede. Se pare că acidul sulfuros are un rol important la aparifia casei cuproase. Casa cuproasă apare la păstrarea vinurilor cari confin mai mult decît 0,5 mg Cu/l, cînd acestea nu vin în contact cu aerul şi nu confin oxigen disolvat.
Cînd vinurile confin o cantitate mai mare de cupru (provenit din strugurii stropifi cu zeamă bordeleză sau din utilajul folosit la vinificafie), acesta trebuie îndepărtat printr-o cieire cu ferocianură de potasiu.
2.	~ ferică. Ind. alim.: Turburări cari modifică culoarea şi limpezimea vinurilor, datorite prezenfei în ele a unor substanfe cari confin fier, cari se oxidează în prezenfa aerului şi devin insolubile. Fierul din vin provine, în mică parte, din struguri în cari se găseşte sub forma de combinafii organice complexe (3"*5 mg/l), iar cea mai mare parte provine din contactul mustului sau al vinului cu utilajul confecfionat din fier sau din ofel, care nu e protejat cu un strat protector de staniu sau de lemn (pînă la 100 mg/l). Fierul din must şi din vin se găseşte în stare feroasă, bivalentă, ca săruri sau combinafii complexe, în special ale acizilor organici.
Se deosebesc două tipuri de casă ferică: casa albă şi casa albastră sau neagră.
Casa albă se produce atît în vinurile tinere, cît şi în vinurile vechi, în special după pritoc sau filtrare, cînd ele vin în contact cu aerul, şi se manifestă prin aparifia unei turbureii lăptoase, de culoare albă-cenuşie. Această turbureală confine totdeauna fier şi acid fosforic şi se poate deduce că e con-secinfa oxidării fierului bivalent în fier trivalent, cu formare de fosfat feric insolubil. Compozifia chimică a precipitatului format e complexă, deoarece pe lîngă substanfe minerale confine circa 60% substanfe organice, dintre cari o mare parte sînt substanfe azotate de natură proteică.
Cantitatea de fier care poate produce casa albă variază mult de la un vin la altul, deoarece unele substanfe din vin pot lega fierul în combinafii complexe solubile, protejîndu-I astfel contra acfiunii acidului fosforic. Un bun efect de protecfie îl exercită acizii organici şi în special acidul citric. Dacă se consideră efectul protector al acidului tartric egal cu 1, acfiunea celor la Ifi acizi e de ordinul: 2 acidul lactic; 4,5 acidul malic; 30 acidul citric. Acidul sulfuros, în dozele normale întrebuinţate, nu exercită nici un efect de protecfie.
Pentru a preveni casa albă e necesar, în primul rînd, ca la vinificafia strugurilor să nu se folosească utilaje de fier sau de ofel neprotejate. în cazul vinurilor cari confin, totuşi, o cantitate mai mare de fier, casa poate fi prevenită prin adăugare de acid citric sau prin eliminarea excesului de fier prin cieire cu ferocianură de potasiu sau, după indicafii le noi din literatura viticolă, cu fitină, fitat de sodiu, aferrin (v. Cieire albastră).
Casa albastră sau neagră se produce în vinurile roşii şi în cele albe, cu un confinut bogat în fier şi în tanin, cînd acestea vin în contact cu aerul. Se manifestă prin aparifia unei turbureii de culoare cenuşie închisă, albăstruie şi chiar neagră, care e datorită combinafiei dintre substanfele tanoide şi fier, insolu-bilizată prin oxidarea cu oxigenul din asr (fierul bivalent trecînd în fier trivalent). Combinafiile tanoido-ferice sînt solubile în acizi organici; de aceea casa albastră se întîlneşte de obicei la vinurile cu aciditate mică.
Pentru prevenirea casei albastre se folosesc aceleaşi mijloace ca şi pentru casa albă.
3.	Casă, pl. case. 4. Poligr.: Cutie dreptunghiulară, folosită în culegătorie pentru păstrarea literelor, a semnelor, a albiturilor, a ornamentelor şi a liniilor tipografice ale unui caracter. Casa e împărfită în compartimente mai mici, numite casete sau căsufe, fiecare pentru cîte un singur fel de literă sau semn. Căsufele au dimensiuni diferite, după canlitatea de material tipografic care se păstrează în fiecare dintre ele şi care e dotată în funcfiune de frecvenfă literei în limba respectivă. Dimensiunile caselor nu sînf standardizate; obişnuit, în fara noastră dimensiunile sînt următoarele: lungime 96 cm, lăfime 61 cm, şi adîncime 6 cm; numărul de căsufe în cari e împărfită o casă variază după felul alfabetului sau al sortimentului de semne cari se aşază în casă. în general, într-o casă se aşază numai un caracter. Se construiesc şi case de dimensiuni mai mici, case mai pufin adînci (casă mică), jumătăfi şi sferturi de casă pentru litere şi pentru semne de mai mică importanfă, sau cari se folosesc în cantităfi şi sortimente mai mici. După confinut se deosebesc mai multe feluri de case: pentru litere de rînd, penfru litere antiqua, pentru litere groteşti, pentru
lijEii !Â|ÂiE	01U1 A îlâTv L		E I	i	0 â	V e	a i	e 0	0 ju ,1 u |«>>		A. Jae ĂălEe		djoe 1 î 10 0		* UG V	t] & U
f— -r "1 | 1 2	3	4 5	6	7	8	9	0		Ş	T N	2 ?	Y	X	W		
IIIbIc	0	E E	G;	H	1	J	K	L	M			P	0	R	s	T
j â | e 6 u		s	t		u		r		f		z	X	y	0	?	1
: Q ! C e									ă				î			
ţ | h		c	m		i		n		0		ş		j		-	
| w | — j l											P		i . 1 .1.			
| Q | K 12 la corci V			a		Spaţii 3 la corp		e		d		g		Spatii 1 fine		Cuadra(i	
Pnson;ŞiSîp b											i Spatii |4 la corp;					
Casă de litere.
litere de accidenfe, pentru cifre şi semne matematice, pentru spafii, pentru linii, pentru fracfii, pentru versale, etc. (v. fig). Sin. Casă de	litere,	Casă tipografică.
4.	~ de	litere.	V. Casă 4.
5.	Cascadă, pl. cascade. Geogr., Hidr.: Apă curgătoare, care cade liber de la (mare) înălfime, pe un perete aproape vertical. Sin. Vînturiş, Vînturarifă,
e. Cascadă, montaj în	Elt.: Legarea unor aparate sau
a unor maşini electrice, asttel încît curentul electric de la ieşirea dintr-un	aparat	sau dintr-o maşină	să	fie	egal	cu	cel de
la intrarea în	aparatul următor sau în	maşirra	următoare. Le-
garea în cascadă e mai generală decît legarea în serie, prin
Cascadă, montaj în ~
558
Cascadă, monfaj în ^
faptul că la cascadă curentul care intră într-un element nu trebuie să fie egal cu cel care iese din el.
Principalele montaje în cascadă ale maşinilor electrice:
Montajul în cascadă cu două maşini asincrone: Montaj în cascadă realizat prin cuplarea mecanică şi electrică a două motoare asincrone	^
cu inele, în scopul reglării economice a tu rafiei (v. fig. /). Cuplarea	nv
mecanică a axelor se face	'
direct sau prin intermediul unei transmisiuni. Cuplarea electrică se obfine legînd rotorul motorului 1 (al cărui stator e conectat
La o anumită sarcină, maşina asincronă necuplată în cascadă funcţionează ca motor cu alunecarea s', defazaj qp' în stator (între tensiunea U şi curentul absorbit 7'j), tensiunea electro-
ni
BţfH 2 ri
-ffJ	ni
I. Cascadă cu două maşini asincrone.
-M-
1
a refea) cu rotorul motorului 2 (al cărui stator e legat în scurt-circuit sau pe un reostat) ori cu statorul motorului 2 (al cărui rotor poate fi cu inele şi reostat sau în scurt-circuit). Maşinile cuplate electric trebuie să aibă aproximativ aceleaşi caracteristici (cînd sînt identice, cuplarea electrică se realizează prin intermediul rotoarelor).
Arborele motorului 1 (arborele acfionării) are turafia teoretică de mers în gol	£0	f
no — ——— rot/min,
P1 + 1P2
unde / e frecvenfă refelei de alimentare; p\ şi p2 sînt numărul perechilor de poli ai celor două motoare; i e raportul de transmisiune de la arborele motorului 2 la arborele motorului 1. Dacă pi — p2 (motoarele au acelaşi număr de perechi de poli) şi i — 1 (cuplaj mecanic direct), riQ e jumătate din turafia sincronă a motoarelor. în sarcină, turafia scade sub valoarea n$ şi poate fi reglată prin reostatul motorului 2.
Instalînd motoarele astfel, încît să fie posibilă şî alimentarea separată a fiecăruia, agregatul are trei turafii de mers în gol: flph 60 }/p2 şi n0] numărul lor creşte, dacă motoarele sînt de tipul cu număr de poli variabil. în apropierea turafiei uq, puterea totală P = Pi + /)2 produsă la arbore se distribuie asupra celor două motoare în raportul PxlP^PlI1 p2> >ar cuplurile, în raportul M\jM2 — p\jp2> Ambele maşini trebuie alese însă pentru puterea P.
Cascada cu două motoare asincrone avînd caracteristici mai rele decît fiecare dintre motoarele considerate separat (consum de putere reactivă mai mare şi posibilitate de supraîncărcare mai mică) e adoptată rar, pentru reducerea temporară a turafiei, în acfionările cari folosesc în mod normal mai multe motoare (de ex. locomotive de cale ferată, în curent alternativ trifazat).
Montaj în cascadă maşină asincronă — maşină auxiliară: Montaj în cascadă format dintr-o maşină asincronă cuplată electric prin inele cu o maşină auxiliară
—	de obicei o maşină specială cu colector — permifînd fie îmbunătăţirea factorului de putere al maşinii asincrone (care poate chiar debita putere reactivă în refea), fie reglarea economică a turafiei (atît în domeniul subsincron, cît şi în cel supra-sincron), odată cu îmbunătăfirea factorului de putere.
Montarea în cascadă se foloseşte la motoare de cel pufin 100-"200 kW. Ca maşini auxiliare se folosesc: compensatorul cu colector cu excitafie rotorică; compensatorul cu colector autoexcitat; compensatorul cu colector excitat în derivafie; compensatorul cu colector excitat în serie; convertisorul de frecvenfă; comutatoarea; generatorul polifazat cu colector; grupuri speciale maşină sincronă-maşină de curent continuu. Maşina auxiliară produce la bornele sale, deci la inelele maşinii asincrone, o tensiune Uf, a cărei frecvenfă trebuie să fie în orice moment egală cu frecvenfă f2~sţ a alunecării maşinii asincrone (s fiind alunecarea maşinii asincrone, /, frecvenfă refelei); condifia se realizează prin modul în care e excitată şi acfionată maşina auxiliară. Aceasta e acfionată fie cu o maşină separată, cuplată electric cu refeaua (v. fig. II a), fie prin cuplare mecanică (directă, sauprin angrenaj) de la arborele maşinii asincrone (v. fig. II b).
II. Principiul montajului în cascadă cu maşină auxiliară, a) cuplaj electric; b) cuplaj mecanic; î) maşină asincronă; 2) maşină auxiliară;
3) motor pentru acţionarea maşinii auxiliare.
motoare indusă în rotor avînd valoarea E^ — s1 E2o (E2q fiind tensiunea electromotoare indusă în rotorul calat, cu circuitul deschis). Pentru îmbunătăfirea factorului de putere, maşina auxiliară produce la inele tensiunea UY defazată cu jt/2 înainte fafă de E’2. Presupunînd că cuplul la arbore rămîne constant, turafia maşinii şi alunecarea rămîn neschimbate, însă defazajul în stator scade la valoarea aproximativă
r u~
qp~arc tg tg qp'-
şi factorul de putere creşte. Pentru valori mari ale lui Ur, defazajul cp poate deveni negativ, maşina absorbind curent capa-citiv şi comportîndu-se ca un generator de putere reactivă (v. fig. lll).
Dacă Qr e puterea reactivă furnisată maşinii asincrone prin rotorul său, cu ajutorul maşinii auxiliare, la frecvenfă s’f, statorul maşinii asincrone e descărcat de puterea reactivă
Qr
AQs-y-
Jinînd seamă că alunecarea s’ e mică, rezultă că se obfine cu o putere Qr mică (deci cu o maşină auxiliară de putere mică) o variafie mare a puterii reactive în refeaua de alimentare. în aceasta consistă avantajul montajului în cascadă fafă de metodele de îmbunătăfire a factorului de putere prin producerea puterii reactive la
frecvenfă / prin compensatoare sincrone (v.) sau baterii de condensatoare, cînd instalafia respectivă trebuie dimensionată pentru puterea A Qs.
Puterea aparentă a maşinii auxiliare pentru îmbunătăfirea factorului de putere e
Sa = ksnPn, •
unde sn e alunecarea nominală; Pn e puterea nominală a motorului, iar k e un coeficient cuprins între 1 şi 3, a cărui valoare depinde de tipul maşinii auxiliare, de valoarea factorului de putere al maşinii în montaj obişnuit şi de valoarea factorului de putere al maşinii în cascadă; de obicei rezultăSa — (0,05‘--0,1) Pn.
Maşina auxiliară produce la inele o tensiune Ur în fază sau în opoziţie de fază cu £20 (v- f*9* IV). în aceleaşi ipoteze _ca mai înainte (cuplu de sarcină constant), alunecarea maşinii asincrone se modifică la valoarea aproximativă -’±u'
S — S + r=— •
20
După valorile tensiunii Ur şi după cum Ur e în echifază sau în contrafază cu E20, se pot obfine pentru alunecare orice valori»
lll. Principiul îmbunătăţirii tactorului de putere (diagramă simplificată).
Cascadă, montaj în ~
559
Cascada, montaj Jn ^
daci, e posibilă atît coborîrea turafiei, cît şi urcarea ei la valori cari pot depăşi turafia de sincronism. în procedeul obişnuit de reglare a turafiei motoarelor asincrone, cu ajutorul unui reostat, puterea Ps = sPa corespunzătoare alunecării (făcînd abstracfie de pierderi, puterea Pa reprezintă puterea absorbită de motor de la refea) e disipată de reostat, iar turafia poate fi numai redusă. Prin montajul în cascadă, puterea Ps e recuperată de refea (în cazul cuplării electrice) sau e transformată în putere mecanică (în cazul cuplării mecanice), prin intermediul maşinii auxiliare; în plus, sensul circuiafiei puterii Ps se poate inversa fafă de cel de mai sus, ceea ce provoacă mărirea turafiei la valori mai mari decît valorile corespunzătoare pe caracteristica naturală sau chiar la valori suprasincrone. Turafia poate fi reglată economic cu ± (30-"50%) prinC!P'ul reglării tu-în jurul turafiei sincrone (pentru limite de raf'e‘ (diagrama simpii-reglare mai mari, consfrucfia maşinii auxi-	ficata).
liare devine dificilă).
Schemele de montaj în cascadă realizează o anumită dependenfa între alunecarea s şi tensiunea Ur în funcfiune de această dependentă, se schimbă corespunzător şi caracteristica mecanică a motorului, ceea ce determină domeniile de folosire a diferitelor scheme, şi anume: Pentru £/r = const., caracteristica mecanică se deplasează, însă rămîne paralelă cu caracteristica naturală (curba 1, fig, V), caracteristica rămînînd rigidă; schema se foloseşte la linii de laminoare (în special la cele de produse finite), la acfionarea compresoarelor, ventilatoarelor, etc. Pentru Ur variabil, proporfional cu alunecarea s, turafia de mers în gol rămîne neschimbată, caracteristica se înclină, rigiditatea scade(curba 2, fig. V); schema se foloseşte la acfionări cari lucrează cu şocuri de sarcină, pentru acoperirea şocurilor de sarcină pe seama energiei cinetice a maselor cu mişcare de rotafie, mărită eventual cu ajutorul unui volant (de ex. linii de laminoare pentru blocuri); se foloseşte, de asemenea, pentru grupuri convertisoare motor asincron-genera-tor sincron, spre a obfine o repartifie mai bună a sarcinii între grupul convertisor şi celelalte generatoare sincrone cari alimentează refeaua, prin ajustarea caracteristicii mecanice a motorului asincron după caracteristica mecanică a motoarelor primare cari acfionează celelalte generatoare sincrone. — Pentru Ur variabil linear cu alunecarea, după o relafie de forma Ur = U'r + s U"r (U'r, £/% = const.) se obfin deplasarea caracteristicii şi micşorarea rigidităfii (curba 3, fig. V); schema are în principiu aceleaşi utilizări ca mai înainte; într-un caz particular al acestui mod de reglare, cuplul sau puterea maşinii asincrone devin independente de alunecare (curba 1, fig. V); această schemă se foloseşte, de^xemplu, la grupuri convertisoare maşină asincronă-maşină sincronă, pentru transferarea unei puteri constante dintr-o refea de frecvenfă fi într-o refea de frecvenfă /2, independent de variafiile de frecvenfă inerente exploatării. în practică, tensiunea Uf are fafă de E2q un defazaj diferit atît de zero cît şi de jt/2, astfel încît există o componentă Ur\ în fază sau în opozifie de fază cu £20» care modifică turafia, şi
V. Caracteristicile mecanice aie maşinii asincrone cuplate în cascadă.
o componentă Ur2 defazată cu jt/2 înainte fafă de E2o, care îmbunătăfeşte factorul de putere. La montajele pentru îmbunătăţirea factorului de putere apare în mod nedorit şi o componentă Ur\, care reduce în oarecare măsură turafia motorului. La montajele pentru reglarea turafiei se produce în mod voit şi componenta Ur2, pentru îmbunătăfirea factorului de putere.
Puterea aparentă a maşinii auxiliare pentru reglarea turafiei e Sa = (1,1 ••• 1,3) sM Sn, unde sM e alunecarea maximă în domeniul de reglare, şi Sn e puterea aparentă a maşinii asincrone.
Pentru îmbunătăfirea factorului de putere se utilizează montajele de mai jos:
Montajul în cascadă cu compensatorul cu colector cu excitaţie rotorică (Leblanc) (v. fig. V/). Compensatorul, excitat de curentul rotoric 12 al maşinii asincrone 1, e antrenat la o turafie mult suprasincronă (fafă de cîmpul său învîrti-tor), fie prin cuplaj mecanic cu maşina asincronă 1, fie cu un motor separat 4 (ca în figură) şi produce o tensiune UY defazată cu jt/2 înaintea curentului rotoric I2. Schema nu îmbunătăfeşte factorul de putere la mersul în gol şi deci nu se foloseşte la acfionări cu perioade importante de mers în gol. Factorul de putere cos cp=1 se atinge la sarcini mai mari decît 40--’50% din sarcina nominală. Domeniul de funefionare cu cos q) = 1 se măreşte cînd la sarcina nominală compensatorul e suprasaturat. Capacitatea de supraîncărcare a motorului creşte. Alunecarea creşte în oare-
VI. Maşină asincronă cuplată în cascadă cu compensatorul cu colector cu excitafie rotorică.
I) maşină asincronă; 2) reostat de pornire; 3) compensator; 4) maşină de aefio-nare.
-'iruW^
care măsură. Gradul de compensare se reglează prin variafia turafiei compensatorului.
Montajul în cascadă cu compensatorul cu colector autoexcitat (v. fig. VII). Pe lîngă excitafia rotorică prin curentul I2l compensatorul are şi un bobinaj în scurtcircuit, de autoexcitafie, astfel încît produce îmbunătăfirea factorului de putere chiar ia mersul în gol. Compensatorul e acfionat fie prin cuplaj fie cu un motor separat 4. regla fie prin variafia turalei compensatorului, fie prin deplasarea axială a statorului fafă de rotorul compensatorului. în acest montaj, alunecarea motorului 1 nu e influenfată în mod apreciabil.
Montajul în cascadă cu compensatorul cu colector excitat în derivaţie (v. fig. VIII). îmbunătăfeşte factorul de putere la orice sarcină, putînd produce putere reactivă în refea chiar la mersul în gol. Gradul de compensare se reglează prin variata rezistenfei 4 din
VII. Maşină asincronă cuplată în cascadă cu compensatorul cu colector autoexcitat. 1) maşină asincronă; 2) compensator cu bobinaj de autoexcitafie 3; 4) maşină de acfionare.
mecanic cu motorul asincron 1, Gradul de compensare se poate
- ' HH
io- di
s
-----ruutflr- ¥
VIII. Maşină asincronă cuplată în cascada cu compensatorul cu colector excitat în derivafie. 1) maşină asincronă; 2) compensator cu excitafie derivafie 3); 4) rezistenfă; 5) maşină de acfionare.
Cascarilla, esenţa de ^
560
Cască
circuitul excitaţiei derivafie, simultan cu decalarea periilor pe colector. Acţionarea compensatorului se face ca mai sus.
Montajul în cascadă cu compensatorul cu colector excitat în serie. Se leagă în serie cu circuitul rotoric al maşinii asincrone. Produce îmbunătăţirea factorului de putere atît la mersul în gol cît şi la mersul în sarcină.
Montajul în cascadă cu convertisor de frecvenţă. Se folosesc atît convertisorul compensat (v. fig. IX) cît şi cel necompensat,
bizonală (subsincron şi suprasincron), generatorul trebuie să aibă o excitaţie separată, de exemplu ca în fig. XII (transformator
IX. Maşină asincronă cuplată în cascadă cu convertisorul de frecventă compensat.
1) maşină asincronă; 2) convertisor de frecventa compensatcu bo-binaj de compensare 3; 4) transformator de reglare.
X. Maşină asincronă cuplată în cascadă cu generatorul, polifazaf cu colector, cu excitafie separată.
1) maşină asincronă; 2) generator polifazat cu bobinaj de compensaţie 3 şi excitaţie separată 4; 5) convertisor de frecventă; 6) transformator de reglare.
aproape excluziv în cuplaj mecanic. Cu ajutorul transformatorului 4 alimentat de la reţea se aplică la inelele convertiso-rului o tensiune reglabilă Ucare se obţine la colector (Ur — U^ la frecvenţa de alunecare sf. Factorul de putere se îmbunătăţeşte la orice sarcină, iar capacitatea de supraîncărcare a motorului creşte.
Montajul în cascada cu generatorul polifazaf cu colector. Generatorul po^te avea excitaţie derivaţie ca în fig. VIII sau excitaţie separată ca în fig. X. Deoarece tensiunea de excitaţie
XI. Diagrama curentului maşinii asincrone la montajul în cascadă penfru îmbunătăţirea factorului de putere.
J) maşina nemonf3fă în cascada; 2) compensator cu colector cu excitaţie rotorică, nesaturaf; 3) compensator cu colector cu excitafie rotorică, saturat; 4) compensator cu colector, aufoexcitaf; 5) compensator cu colector, excitat în derivaţie; 6) compensator cu colector, excitat în serie; 7) convertisor de frecventă; 8) generator polifazaf cu colecfor; /a) componenta activă a curentului; lf) componenta reactivă a curentului.
trebuie să aibă frecvenţa alunecării, în cazul folosirii excitaţiei separate tensiunea de excitaţie e produsă de un convertisor de frecvenţă 5 cuplat mecanic cu maşina asincronă. Schema cu excitaţie separată se foloseşte cînd maşina asincronă trebuie să producă putere reactivă în refea. Diagramele de curent corespunzătoare montajelor de mai sus sînt reprezentate în fig. XI.
Pentru reglarea turafiei se folosesc:
Montaje în cascadă pentru deplasarea paralelă a caracteristicii naturale. Convertisorul de frecvenţă se poate monta după diferite scheme, de exemplu ca în fig. IX (transformatorul are construcţie specială, permiţînd să se regleze independent cele două componente Ur\ şi Ut2 ale tensiunii Ur). Generatorul polifazaf cu colector se poate monta după schema de principiu din fig. VIII, care permite să se obţină numai turafii subsincrone (la sincronism, generatorul e lipsit de excitafie); pentru reglare
XII. Maşină asincronă cuplată în cascadă cu generatorul polifazaf cu colector (deplasarea paralelă a caracteristicii naturale).
1) maşină asincronă; 2) generator poli-
XIII. Maşină asincronă cuplată în cascadă cu convertisorul de frecventă (rotirea caracteristicii naturale).
7) maşină asincronă; 2) convertisor
fazat; 3) convertisor necompensaf; de frecventă compensat; 3), 4) trans-4) transformator de reglare; 5) motor de	formatoare de reglare,
acfionare.
special, permiţînd reglarea separată a componentelor Ur\, Ur2 ale tensiunii Ur). Alte scheme folosesc ca maşină auxiliară o comutatoare, un grup special de maşini de curent continuu, etc.
Montaje în cascadă penfru rotirea caracteristicii naturale. Pot fi folosite compensatorul cu colector cu excitaţie serie, convertisorul de frecvenţă, generatorul polifazaf cu colector, etc. în fig. XIII e reprezentată o schemă. cu convertisor de frecvenţă; excitaţia prin transformatorul 4, proporţională cu curentul de sarcină al maşinii asincrone, induce componenta Ur2 aproximativ proporţională cu alunecarea.
Montaje în cascadă pentru deplasarea paralelă şi rotirea caracteristicii naturale. Se poate folosi generatorul polifazat cu colector (reglare bi-
zonală) sau o comuta-	4.
toare (v. fig. X/V); în ultimul caz se poate realiza numai reglaj subsincron.
Montaje pentru realizarea unei puteri independente de alunecare. Se folosesc, de obicei, generatorul polifazat cu colecfor sau convertisorul de frecvenţă (v. fig. XV). XIV. Maşină asincronă cuplată în cascadă cu
1.	Cascarilla, e- comutatoare (deplasare paralelă şi rotire a carac-
senfă de	Ind.	teristicii naturale).
alim..* Ulei obţinut 7)ma?',nă asincronă; 2) comutatoare; 3) maşină de
prin distilarea, cu va- 1	"	1-1	c<	ţfirie‘
pori de apă, a scoarţei arborilor Croton elu-teriaBennett şi Croton cascarilla Bennett, din familiaEuphorbiaceae, cari cresc în arhipelagul Bahama. E un produs galben-verzui,
CU miros şi ^gust slab XV. Maşină asincronă cuplată în cascadă cu con-ae scorţişoară; conţine verfisoru| ^e frecventă (anularea dependen}ei limonen, eugenol, etc.	puterji fafă de a|uneCare).
Se întrebuinţează în ?) maşinâ asincronă; 2) convertisor de frecventă industria esenţelor aii- necompensat; 3) convertisor de frecventă com-mentare şi la aromaţi-	pensat;	4)	transformator	de	reglaj,
zarea tutunului.	v	A	,
2.	Cască, pl. căşti. 1. Tehn. mii., Ind. piei.: Acoperamint de protecţie a capului, confecţionat din material cu rezistenta
curent continuu cu excitafie separată şi
Cască de scafandrler	561	Casetă	de	rafreră
Cască peniru miner.
mecanică mare sau din material termoizolant, avînd o formă specifică, dependentă de scopui în care e folosită. Căştile se folosesc în armată (pe cîmpul de luptă), în aviafie, în cadrul serviciului de pompieri, la explorări subterane, în unele activităfi miniere, la concursurile de motociclete şi de automobile, etc. şi protejează capul contra pietrelor, contra pămîntului şi aşchiilor aruncate de proiectilele cari explodează în apropierea luptătorului, cum şi contra schijelor uşoare şi a gloanfeior cari lovesc casca sub unghiuri mici, contra pietrelor căzute din acoperişul minei, contra şocului la căderea pe sol, etc. — Se folosesc căşti de ofel, căşti de material termoizolant, căşti de piele, etc. — Căştile de ofel sînf de obicei căptuşite cu materiale termoizolatoare şi cu un material pentru suprimarea contactului dintre casca metalică şi capul purtătorului. Ele se construiesc de obicei prin ambutisare. — Căştile de material termoizolant se construiesc dintr-un material suficient de rigid, rău conducător de căldură şi uşor (de ex. plută îmbrăcată cu pînză) şi protejează capul contra razelor solare. — Căştile de piele sînt confecţionate din piei rezistente la tracfiune şi la variafiile dima-tice şi sînt suple, ca să se muleze bine pe forma capului. Cele mai bune piei de folosit în acest scop sînt pieile de bivol.
Se folosesc, în general, piei cu anumite defecte, cari nu pot fi întrebuinfate ca piei de mobile ori de haine. Operafiile de pregătire a pieilor sînt cele obişnuite: înmuiere (v.), cenuşă-rit (v.) şi decalcificare (v.). Tăbăcirea se face cu crom sau cu semicrom, ca pentru pieile de haine. Finisajul se face cu vopsele de acoperire pe bază de nitroceluloză.
1.	~ de scafandrier. Nav. V. sub Scafandru.
2.	Cască. 2. Telc.: Receptor electroacustic constituit din una sau din două capsule telefonice receptoare (v.) — electromagnetice sau piezoelectrice — echipate cu un sistem de susfinere, care menfine capsulele pe urechile ascultătorului, lăsîndu-i libere mîiniie.
s. Cască. 3. Alim. apă, Inst. san.: Piesă de fontă de presiune sau de ofel, care se montează la partea superioară a pufurilor de apă forate, pentru legarea coloanei verticale de conducta orizontală a pufului.
La partea superioară, casca e închisă cu un capac prins cu şuruburi şi etanşat cu o garnitură (v. fig.). Prin înlăturarea capacului devine posibilă deznisiparea pufului. Sin. Coif.
4.	Cască. 4. V. Mască.
5.	Cascodă, montaj Telc.: Amplificator de tensiune cu două tuburi în serie, folosit pentru frecvenfe foarte înalte. Primul tub are catodul la masă, iar cel de-al doilea are grila la masă (v. fig.), ceea ce permite funcfionarea pe o mică rezistenfă de sarcină Rs, evitînd astfel posibilitatea aparifiei oscilafiilor parazite.
Deşi amplificarea montajului e S\Rş, unde Si e panta primului tub — şi nu depinde de panta S2 a celui de-al doilea tub, se alege Sz^Si, penfru a micşora amplificarea primului tub, îm-. bunătăfindu-se astfel funcfionarea.
Montajul cascodă e utilizat în circuitele de intrare ale receptoarelor pe frecvenfe foarle înalte, cum şi în alte montaje speciale, cu următoarele avantaje: eliminarea posibilităfii aparifiei reflexiilor în circuitul de adaptare cu antena; selectivitate potrivită, care permite rejecfia semnalului de frecvenfa-imagine; introducerea unui zgomot de fond foarte redus; caracteristică de
frecvenfă, în banda de transmis, foarte uniformă; excluderea posibilităfii interferenfelor cu alte stafiuni de recepfie (datorită faptului că se împiedică radierea energiei pe frecvenfă convertorului).
Cască.
1) capac; 2)cască; 3) bulon de fixare; A) garni-iură de cauciuc; 5) coloană de aspirafie; 6) coloana pufului.
Montaj cascodă.
1) de la anfenă; 2) spre etajul convertor de frecvenfă; 3) aplicarea tensiunii de polarizare pentru reglajul automat al amplificării; Tj) tub de intrare;
T2) tub de ieşire.
e. Casenka. Ind. text.: Fibră proteică avînd lungimea comparabilă cu lungimea fibrei de lînă, produsă pe cale chimică, din cazeină. Se distinge prin fixarea bună a dimensiunilor ei, prin tratamentul cu formol în faza de finisare din procesul de fabricafie (v. sub Fibre textile). Se întrebuinfează aproape excluziv în amestec cu lîna.
7.	Caserola elicei. Av. V. sub Carenaj.
8.	Caserolă, pl. caserole. 1. Gen..* Vas de bucătărie cu fundul plat, asemănător cu cratifa, avînd fixat de perete o coadă. Adîncimea caserolei are valoarea de circa 1/3 din diametru.
9.	Caserolă. 2. Chim.: Tip de capsulă de porfelan, cu coadă, avînd fundul concav cu rază mare de curbură, care serveşte la topirea în laborator a subsfanfelor vîscoase şi pufin volatile.
10.	Caseta platinelor. Ind. text.: Organ de susfinere şi de conducere a platinelor de buclare şi egalizare al maşinii Cotton. E constituit din două plăci de bronz, dintre cari una superioară, numită capacul casetei, care e în legătură cu cea inferioară, numită baza casetei. Plăcile sînt frezate echidistant, potrivit finefei maşinii. Partea anterioară a plăcii inferioare are funcţiunea de presă.
11.	Casetă, pl. casete. 1. Tehn.: Cutie metalică sau nemetalică, relativ mică şi eventual cu capac, care protejează anumite organe ale unei maşini sau în care se găsesc unele obiecte. Caseta are în general perefi plini subfiri şi rareori numai osatura acestora, iar dacă are capac, acesta poate fi amovibil, basculant, culisant, etc.
Exemple:
Caseta sateliţilor. Transp.: Casetă metalică, constituită din două bucăfi asemenea, în care sînt montate crucea port-satelifi şi satelifii din mecanismul diferenfial al unui autovehicul. Caseta, cu găuri periferice în cari sînt introduse extremităţile brafelor crucii port-satelit, se roteşte împreună cu coroana diferenfialului, pe care e calată; astfel, deoarece satelifii sînt liberi pe fusurile brafelor crucii şi angrenafi cu pinioanele planetare, cînd rezistenfa la mers a celor două rofi motoare ale vehiculului e diferită, mecanismul diferenfial produce o diferenfă de turafie între arborii planetari (pe cari sînt calate pinioanele planetare) ai rofi lor motoare şi permite înscrierea în curbă a vehiculului. V. şi sub Diferenfial.
Caseta de direcfie. Transp.: Casetă în care e montat mecanismul de direcfie al unui autovehicul, constituit dintr-un sector şi un pinion dinfat sau dintr-un mecanism-melc. V. şi sub Direcfie.
Casetă dinfată. V. Mecanism motor, sub Ceasornic.
12.	~ de prim ajutor. Tehn. med. V. Cutie de prim ajutor.
13.	~ de ratieră. Ind. text.: Sin. Cutie de ratieră (v,).
36
Casetă de tăiere
562
Casiica
i. ~ de tăiere. Geo/.: Caseta în care se introduce proba de pămînt care urmează să fie supusă încercării de tăiere di-redă (v. încercări le pămîntului, sub Pămînt).
Caseta (v.fig.). aşezată pe o serie de rulmenfi 7, e constituită din: pistonul pentru transmiterea efortului normal P 1, piatra poroasă 2, o placă dinfată perforată 3, o parte superioară a casetei (fixă) 4 şi o parte inferioară a casetei (mobilă) 5, aceasta din urmă servind la transmiterea efortului de mafiilor probei, caseta e
Casetă de tăiere.
obicei la margini) şi cu un ornament geometric sau floral, aşezat în mijloc.
La planşeele masive şi la bolfi, casetele sînf fie amenajate în grosimea acestora, fie obfinute prin fasonarea tencuielii, sau
tăiere T. Penfru măsurarea defor-echipată cu microcomparatoarele 6. Unele casete de tăiere au partea superioară mobilă şi cea inferioară fixă, iar altele sînt constituite din trei părfi, dintre cari partea mijlocie e mobilă, proba fiind astfel forfecată pe două plane. în ultimul timp au început să fie folosife şi casete de tăiere rotativă, în cari tăierea probei se efectuează prin torsiune în jurul unui ax central.
2. /-w edomefrică. Geof. V. sub Edometru.
s. ~ fotografică. Foto.: Cutie de lemn sau de metal, cu un perete mobil, care se ataşează la camera obscură a aparatului fotografic, in locul geamului mat, şi în care se introduce placa sau filmul pe care se fotografiază.
4.	~ penfru aurire. Poligr.: Unealtă de bronz în formă de cutie mică, echipată cu un mîner de lemn, folosită în legătorie pentru culegerea şi fixarea rînduri lor şi a ornamentelor cari se imprimă pe scoarfele şi pe cotorul cărfi lor. Presarea se face manual, după ce caseta cu litere a fost în prealabil încălzită.
5.	~ penfru sifă fotografică. Poligr., Foto.: Casetă, cu ambii perefi mobili, care poate fi adaptată unui aparat fotografic obişnuit, în imediata apropiere a casetei pentru placă sau film. în această casetă se fixează o sită fotografică, dînd astfel posibilitatea de a executa negative în autotipie, cu ajutorul unui aparat fotografic simplu. Sita fixată în casetă poate fi deplasată din exterior în pozifie paralelă cu placa, cu ajutorul unui dispozitiv de mişcare şi poate fi adusă pînă la o distanfă de 10 mm de la placa fotografică.
6.	^ radiocfrafică. Foto.: Casetă cu perete transparent pentru razele X şi opac pentru lumina obişnuită, în care se închide filmul pentru radiografie.
7.	Casetă. 2. Cinem.: Cutie anexă, metalică sau de material plastic, etanşă la lumină, a camerelor de luat vederi sau a camerelor optice de înregistrat sunetul, în interiorul căreia e înfăşurată pe un miez o anumită cantitate de peliculă. Caseta poate fi debitoare, în cazul în care ea confine peliculă virgină pe care o furnisează aparatului respectiv pentru a fi expusă, sau receptoare, în cazul în care ea primeşte pelicula care a fost expusă. Casetele camerelor de luat vederi confin 30, 60, 120 şi 300 m de film standard cu lăfimea de 35 mm. Casetele camerelor de sunet confin 300 m peliculă.
Uneîe casete (de ex. la aparatele de reportaj Amflex) au indicatoare cari înregistrează cantitatea de film rămas în casetă.
8.	Casetă. 3. Arh.: Fiecare dintre compartimentele adîncite, de formă regulată, amenajate în scop decorativ pe fafa unui plafon sau pe intradosul unei bolfi. Poate avea, în plan, forma pătrată, dreptunghiulară, rombică, penfagonală, exagonală, ovală, sau circulară (v. fig.). Fefele interioare ale perefilor casetei pot fi perpendiculare pe fund sau înclinate, netede sau profilate. Fundul poate fi neted sau împodobit cu muluri (dispuse de
(=Ej
1; H| H 0
11 ilmlT llriill llriil ff^ll fr
Tipuri de tavane cu casete, a) tavan cu casete rombice şi nervuri diagonale; b) tavan cu casete pătrate şi nervuri diagonale; c) tavan cu casete exagonale, de lemn; d) tavan cu casete pătrate şi nervuri rectangulare.
sînt turnate separat şi lipite cu mortar pe fafa plafonului sau pe intradosul bolfii. La planşeele de legin, ele se execută din piese profilate fixate între grinzile planşeului. Uneori, afară de decorafia sculpturală, casetele sînt împodobite şi cu decorafii picturale, monocrome sau policrome.
Casetele au fost folosite frecvent în arhitecturi le antice, în special de greci şi de romani. Ele au fost abandonate în Evul mediu, deoarece, în această epocă, la majoritatea edificiilor şarpanta acoperişului rămînea vizibilă la interior. Începînd cu Renaşterea, casetele au fost folosite pe scară mare, pînă astăzi, ajungînd în această epocă la o mare bogăfie de ornamentaţie, uneori greoaie. Astăzi casetele sînt folosite în specia! la edificiile monumentale, fiind executate în forme mai simple, adecvate stilului edificiilor moderne. Sin. Cheson.
9. Casetă, pl. casete. 4. Poligr.: Despărfitură a unei case tipografice. (V. sub Casă.) Sin. Căsufă.
10.	Casetă. 5. Poligr.: Anunf, cu format bine determinat, cu chenar, folosit la tipărirea numelor şi a adreselor în anuare şi în cărfi de telefon.
11.	Casetă. 6. Poligr.: Articol scurt, inserat în partea de jos a unei pagini de ziar sau de revistă, uneori imediat deasupra foiletonului şi împărfit pe una sau pe mai multe coloane, între-tăind articolul paginat deasupra sa.
12.	Casetă. 7. Poligr.: Cutie executată cu îngrijire, în legă-toria de specialitate, îmbrăcată în piele, mătase, catifea, lemn, etc., destinată pentru ambalarea şi păstrarea de diverse obiecte.
îs. Casic, acid Chim. biol.: Produs extras din frunzele de Cassia reticulata, corespunzînd structurii:
OH O OH
HC'
!
HC
,C C C
xc/ Xc/ \h
C C
V \/ Nc^
H II H O
I
C—COOH
Acidul casic are activitate bacteriostatică 1/4000—1/250 000 fafă de germenii gram-pozitivi şi gram-negativi. Sin. Renina.
14. Casilcă, pl casilci. Pisc.: Sfoară care are la unul dintre capete o bucată de plută şi care se leagă cu celălalt capăt,
Casîng
563
Cassia
printr-un laf dublu, de cîrligele carmacelor, penfru a le menfine în apă cu îndoitura în sus şi cu vîrful cîrligului înainfe.
1.	Casing. Expl. petr.: Coloană de burlane de foraj (v.).
2.	Casiopeia. Astr.: Constelajie din emisfera boreală, caracterizată prin cinci stele strălucitoare, aşezate în W.
3.	Casiopeîu. V. Luteţiu.
4.	Casis. Agr.: Coacăz cu fructele de culoare neagră, provenit din specia Ribes nigrum.
5.	Casiterit. Mineral.: Sn02- Mineral din grupul rutilului, în a cărui compozifie chimică intră totdeauna impurităfi de Fe2C>3, Ta205, Nb205, Ti02, MnO, FeO, rareori Zr02 şi WO3, sub formă de amestecuri isomorfe.
CasiterituI e legat genetic de rocile eruptive acide, găsin-du-se în porfiunile greisenizate ale graniţelor, format sub acfiunea agenfilor pneumatolitici. Formează, de asemenea, concentrafii răspîndite neuniform în filoanele pegmatitice în parageneză cu cuarf, mică, albit, turmalin şi uneori cu columbit, berii, spodumen, şi apare şi în zăcămintele metasomatice de contact, asociat infim cu diferite sulfuri. Cele mai importante zăcăminte de casiterit iau naştere însă pe cale hidrotermală, formînd filoane de cuarf-casiterit sau de sulfuri (pirofin, blendă, calco-pirită, etc.) cu casiterit. în fine, casiteritul se întîlneşte şi în aluviuni, provenit din dezagregarea zăcămintelor primare de staniu.
Cristalizează în sistemul tefragonal (pătratic), clasa ditetra-gonal bipiramidală, avînd o structură cristalină identică cu a rutilului. Cristalele, în general mici, dar deseori foarte mari, au forme rombice, bipiramidale, columnare, uneori aciculare. Rareori formează mase granulare compacte, dar de obicei se găseşte sub formă de granule neregulate. în cavităţile filoane lor se întîlnesc druze de casiterit bine dezvoltate.
Are culori diferite, după natura impurităfilor; prezintă adeseori nuanfe brune închise pînă la negru ca smoala; rareori există şi varietăfi incolore; are urma gălbuie-cenuşie deschisă, luciul adamantin, semimetalic pînă la mat, iar în spărtură, luciu de smoală, sticlos, pufin gras. E casant; are spărtură adeseori con-coidală, rareori clivaj imperfect după (100); are duritatea 6—7 şi gr. sp. 6,8 -7. E translucid-opac şi, din punct de vedere optic, uniax, cu indicii de refracţie 8 = 2,093, co= 1,997; în seefiuni groase prezintă pleocroism: co = roşu, brun, galben, 8 = incolor, verde, galben, cenuşiu, roşu. Se cunosc şi unele varietăfi biaxe. Varietăfi le negre, bogate în fier, au proprietăfi electromagnetice.
Confinînd 78,6% Sn, e singurul minereu de staniu între-buinfaf la extragerea staniului metalic.
Zăcăminte importante de casiterit se găsesc în URSS (Zavi-tinsk, Onon, Hapceranghin), în Birmania, în Malaia şi în Bolivia. Sin. Stanniolit.
6.	Casiu, pl. casiuri. 1. Drum.: Rigolă pavată, largă şi eva-zafă, care traversează o şosea, uşurînd trecerea, dintr-o parte a ei în cealaltă, a apelor colectate de unul dintre şanţurile şoselei. Se amenajează în punctele joase ale şoselei, de obicei la intersecţiunea declivităţilor cari formează o vale. Folosirea casiuri lor trebuie evitată, deoarece formează denivelări bruşte, transversale pe drum, cari stînjenesc circulaţia cu vitese mari şi pot fi periculoase. Sînt admise numai pe drumurile pe cari circulaţia se face, în principal, cu tracţiune animală. în locul casiurilor se preferă amenajarea de tuburi îngropate sub corpul şoselei.
7.	Casiu, pl. casiuri. 2. Drum., C.f.: Rigolă pereată, aşezată după linia de cea mai mare pantă a unui taluz, pentru a conduce apele colectate de şanţul de coamă în şanţul de lîngă platforma unei şosele sau a unei căi ferate.
8.	Casîncă, pl. casînci. Ind. tar.: Broboadă de lînă, albă, neagră sau colorată, ori de mătase, împodobită pe margini cu flori brodate şi cu franjuri, pe care o poartă sătencele din Moldova şi din Bucovina.
9.	Caslen. Ind. text.: Fibră proteică scurtă (lungime comparabilă cu lungimea fibrei de lînăj produsă pe cale chimică.
Are calităfi apropiate de cele ale fibrelor de lînă, de care diferă mult în ce priveşte rezistenfa la îndoire (rezistă la 2500 de duble îndoiri, fafă de 150 000 de duble îndoiri, la cari rezistă lîna merinos).
10.	Casmofife, specii Geobot.: Specii vegetale cari cresc în crăpăturile stîncilor.
ti. Casolana. Ind. text.: Fibră proteică de aceeaşi lungime ca fibrele de lînă, produsă pe cale chimică din cazeină. Se întrebuinfează în amestec cu lîna, cu celofibra sau cu fibrele sintetice, fiind apreciată pentru conductibilitatea termică redusă (ca lîna) şi pentru uşurinfă cu care se prelucrează în amestec cu lîna.
12.	Casoletă, pl. casolete. 1. Arh.: Ornament sculptat sau pictat, în formă de vas din care ies flăcări şi fum, folosit ca
mrm
TrnT'l! 11!! !ii!l|
a
Două tipuri de casolete. fl) casoletă decorativă, arhitecturală; b) casoletă folosită pentru arderea parfumurilor.
element decorativ la arcuri de triumf, altare, frontoane, scări, panouri de perefi, etc. (v. fig. a).
îs. Casoletă, pl. casolete. 2. Artă: Vas de dimensiuni relativ mici, împodobit la exterior cu decorafii sculpturale, folosit în încăperi pentru arderea substanţelor parfumate (v. fig. b).
14.	Casoletă, pl. casolete. 3. Tehn. med.: Cutie metalică, de formă cilindrică, închisă etanş, folosită pentru sterilizarea şi conservarea anumitor materiale chirurgicale (materiale de pansat, mănuşi de cauciuc, lenjerie, etc.). Casoletele se confecfionează din tablă de ofel-carbon, nichelată, perefii laterali avînd mai multe orificii cari se pot acoperi cu ajutorul unei centuri metalice glisante. La sterilizarea în autoclavă, aburul pătrunde prin orificii în interiorul casoletei. Casoletele folosite uzual au următoarele dimensiuni; diametrul 18/14 cm şi înălfimea 24/16 cm, 28/16 cm, 33/16 cm, 38/19 cm.
15.	Casselian. Stratigr.: Sin. Chattian (v.).
ic. Cassia. Bot.: Gen de plante din ordinul Leguminosales, familia Leguminosae, subfamilia Caesalpinioideae, care cuprinde în principal arbuşti şi, în număr mic, unii arbori şi plante erbacee, cari fac parte din flora regiunilor calde (de ex. în sudul şi în vestul Indiei, în Birmania, în Antile, etc.). Cel mai cunoscut e arbustul Cassia fistula Linn., ale cărui fructe (mană) au forma de tub cilindric, cu lungimea de 1,0— 1,5 m, cu învelişul lemnos şi indehiscent, iar în interior cu seminfe mari, separate prin perefi transversali, cărnoşi. Pulpa fructului e dulce şi se întrebuinfează ca laxativ uşor. Fructele speciilor: Cassia acuti-folia Del., Cassia angustifolia Vahl., Cassia obovata Coli., etc., sînt de asemenea laxative.
Din scoarfa arbustului Cassia auriculata se extrage, în regiunea Madras (India), unui dintre cele mai importante materiale tanante, care se întrebuinfează la tăbăcirea pieilor (de capră, de oaie, etc.) sub numirea de scoarfa de avaram sau de turwad. Confine în medie 18% substanfe tanante şi 9-— 10% substanfe nefananfe solubile. Scoarfa arbuştilor mai băfrînî poate să confină pînă la 23% astfel de substanfe. Pielea tăbăcită cu acest material tanant e suplă, uşoară şi are o culoare deschisă foarte frumoasă.
m
Cassini, curba Iui ~
564
Castan porcesc
1.	Cassini, curba Iui Geom.: Curbă loc geometric al punctelor unui plan pentru care produsul distanfelor pînă la două puncte fixe ale planului — numite focarele curbei — are o valoare constantă.
Fafă de un reper bipolar avînd polii în cele două focare, ecuafia curbei e
n r%=c2.
Dacă se formează un reper cartesian ortogonal cu dreapta focarelor şi cu mediatoarea segmentului focal F\F2 = 2 a, ecuafia curbei e
(Jc2_j_-y2)2_2 a2 (x2 — y2)-\-a4 — c4 = 0.
Curba lui Cassini e o cuartică bicirculară.
Dacă <z2>c2, curba e formată din două ovale diferite; dacă a2<c2, e o curbă închisă cu o singură ramură şi pentru a2 = c2, curba e lemniscata lui Bernoulli (v.).
2.	Cassis. Paleont.: Gasteropod prosobranhiat sifonostom, a cărui cochilie prezintă o spiră scurtă, cu ultima circumvolu-fiune foarte dezvoltată. Are buza externă îngroşată, răsfrîntă şi dinfată, iar sifonul, scurt şi răsucit. E o formă marină de ape calde, foarte frecventă în Terfiar; în mările Australiei trăiesc azi din acest gen circa 40 de specii.
în fara noastră se cunoaşte specia Cassis saburon Lam., din Tortonianul de la Lăpugiu.
s. Cassius, purpura iui Chim.: Sol de aur coloidal cu mare grad de dispersiune, obfinut prin reducerea solufiilor de clorură de aur cu clorură stanoasă. Solul de acid stanic care se obfine are rolul de coloid de protecfie pentru solul de aur. Se întrebuinfează în industria porfelanului, pentru a da culoarea roşie pe motive, şi în industria sticlei.
4.	Castan, pl. castani. Bot.: Castanea vesca Gaertn., Sin. Castanea sătiva Mill. sau Castanea vulgaris Lam. Arbore din familia Fagaceae, care creşte în sudul Europei şi face parte şi din flora fării noastre.
Ca plantă fosilă se găsesc impresiuni de frunze, lanceolate, subfiate la ambele capete, avînd lăfimeâ maximă în regiunea mediană, iar marginea cu dinfi scurfi ca dinfii de joagăr, cari amintesc frunzele castanului comestibil actual. Astfel, în formafiunile terfiare din fara noastră au fost identificate speciile: Castanea paleonesca Paol (în Terfiarul din Oltenia) şi Castanea vesca Gaertn. (în Dacianul de la Borsec).
Se cultivă varietatea Macrocarpa Hort, cu fructele mari, varietatea Castanea pumilla Mill.
(castanul pitic) şi Castanea denta Borck. (castanul american). Castanul are lujerii anuali strălucitori, de culoare roşie-brună, cu lenticele albicioase; mugurii distici, mici, conici, ascufifi, depărtafi de ax, cu 2—3 solzi glabri sau slab pufoşi; frunzele Frunză	de Cas_
sînt alterne sau distice, scurt pedunculate, ovale,	ianea
coriacee, simplu dinfate; are amenfii erecfi, lungi de 12---20 cm; fructele (castanele) au un înveliş verzui, cu fepi rigizi şi lungi, care se desface la maturitate în patru valve şi apar 2—3 castane; acestea sînt învelite de un pericarp pielos, de culoare brună-roşietică, lucitor, sub care se află un strat de peri. Germinafia se produce după 4---6 săptămîni de la semă-nare, iar plantele se dezvoltă foarte pufin în primii zece ani, după cari urmează o creştere rapidă; după 50 de ani atinge înălfimea de 16---25 m, cu diametrul de circa 0,5*■■ 1,5 m; longevitatea e foarte mare, putînd atinge 1000 de ani. Formează o coroană rotundă, bogată în frunziş, tulpina desfăcîndu-se la 3*“4 m de la suprafafa solului. Are rădăcină pivotantă, care la indivizii bătrîni se dezvoltă sub formă de rădăcini laterale, puternice, îndreptate oblic în profunzime.
Tulpina, după tăiere, lăstăreşte foarte puternic, lăstarii avînd
o	creştere rapidă. Castanul se reproduce şi prin marcotaj. Lemnul prezintă raze medulare; are duramen colorat, care apare de timpuriu; e greu, cu d.7^0,66 (uscat), se crapă uşor, e elastic,
rezistent la tracfiune, bogat în tanin, rezistînd, astfel, un timp îndelungat la acfiunea aerului. Preferă soluri reavăne, profunde, cu o cantitate sporită de nisipuri, afînate şi aerisite; nu vegetează pe soluri calcaroase; se stabileşte pe terenurile produse prin dezagregarea rocilor silicioase, bogate în potasiu şi slab acide.
în fara noastră, castanul vegetează spontan sau subspontan, în regiunile mai calde (Oltenia, Jara Hafegului, Arad, Oradea şi Baia Mare, etc.). Lemnul de castan are întrebuinfări multiple, în construcfii, în tîmplărie, pentru parchete, araci de vie, etc. Fructele sînt comestibile şi constituie o materie primă pentru fabricarea amidonului. Scoarfa e folosită la fabricarea extractelor tanante pentru tăbăcitul pieilor.
Confinutul în substanfe tanante al lemnului de castan creşte odată cu vîrsta copacilor, iar conţinutul în substanfe tanante al scoarfei (cojii) scade în aceeaşi măsură. La castanii de 8 ani, coaja confine circa 12% substanfe tanante, iar lemnul confine numai 1,5%, în timp ce confinutul mediu în substanfe tanante al lemnului castanilor de 60 de ani e de circa 10%, iar coaja acestora confine circa 8% substanfe tanante.
Pentru obfinerea extractelor tanante se întrebuinfează cel mai mult lemnul copacilor de 60—80 de ani, care se prelucrează împreună cu coaja. Castanii comestibili din regiunile muntoase sînt preferafi celor de la şes.
în timp ce coaja de castan confine totdeauna cantităfi mari de substanfe zaharoase (4—7%), lemnul de castan are un confinut total de substanfe zaharoase de circa 1,2%.
învelişurile spinoase ale fructelor castanului şi cojile brune ale fructelor comestibile confin de asemenea substanfe tanante.
Extractul de castan se fabrica mai ales în Italia, în Franfa, Suedia, Jugoslavia, Elvefia şi America de Nord. Confinutul în substanfe tanante al	extractului	variază	între 50 şi 80%,	iar
cifra de raport, între 77 şi 85, după calitatea extractului, care poate fi limpezit sau	dublu limpezit, în	formă solidă cu	un
confinut de 16% apă	sau cu un	confinut	de apă mai mare.
Extracfia se face la 110—125°, iar zemurile se limpezesc cu albumină de sînge. Taninul de castan e foarte astringent. Se fabrică şi extracte de castan îndulcite, cu astringenfa redusă prin tratamente chimice. Extractul de lemn de castan e astăzi unul dintre cele mai	răspîndite	extracte	tanante, taninul	de
castan posedînd cea mai mare putere de combinare cu pielea. Se întrebuinfează în special la fabricarea tălpii, căreia în ccm-, binafie cu extractul de stejar îi conferă calităfi remarcabile de fermitate, plinătate şi rezistenţă la uzură.
Lemnul	de castan	confine acid elagic liber, acid	galic liber
şi	un tanin	glicozidic	complex care aparfine	clasei	hexozelor
galoilate. Sin. Castan bun, Castan comestibil.
5.	~ bun. Bot.:	Sin. Castan comestibil	(v. sub Castan),
e. ~ comestibil. Bot. V. sub Castan.
7.	~ porcesc. Bot.: Aesculus hippocastanum L. Specie arborescentă din ordinul Aesculinaceae, familia Hippocastanaceae, înaltă de 20---30 m, originară din nordul Greciei, fără importanfă deosebită din punctul de vedere silvic cultural. E indicat pentru plantaţiile în spaţiile verzi ale aşezărilor umane, ale fabricilor, efc. şi ca arbore de alei şi de bulevarde. Scoarţa şi	frunzele	conţin materii colorante (galben,	brun	şi negru).
Fructul conţine substanfe qrase, amidon, saponine, proteine, etc. Un arbore bine dezvoltat produce anual circa 75 kg castane.
Castanele porceşti romîneşti au următoarea compoziţie medie: apă 12,5%, ulei 5,5%, saponine 17,06%, amidon 36,93%, celuloză 3,20%, hemiceluloze (ca pentozani) 2,40%, substanţe solubile în apă (la rece) 5,90%, proteine 6,30%, cenuşă 2,07%, alte substanţe 8,14%. Castanele porceşti se valorifică în multe ţări pentru obţinerea de amidon sau de alcool etilic.
Prelucrarea castanelor comportă următoarea schemă tehnologică: descojirea lor, măcinarea, extracţia uleiului cu un solvent (benzină, eter de petrol), extracţia saponinelor din faina degresată (cu alcool etilic sau cu alcool metilic), extracfia ami-
Castan sălbatic
565
Castel de apă
donului. Cînd se urmăreşte fabricarea alcoolului, după extracfla saponinelor se zaharifică amidonul cu malf sau cu acid clorhidric, se fermentează plămada dulce, şi apoi se distilă. Borhotul rămas, bogat în proteine şi tn substanfe hidrocarbonate, poate fi utilizat ca furaj.
Castanele pot fi prelucrate şi direct, pentru obfinerea amidonului sau a alcoolului etilic. în primul caz, se macină castanele şi făina rezultată se tratează cu o solufie de carbonat de sodiu 0,5%, se spală penfru antrenarea întregii cantităfi de amidon, iar laptele de amidon e trecut la separare pe flute sau la separatoare centrifuge. Se obfine un amidon de calitate asemănătoare celui de orez, mult apreciat în industria textilă penfru aprefarea firelor. Pentru fabricarea alcoolului se fierb castanele în fierbătoare Hentze, se zdrobesc, se hidrolizează cu acid clorhidric, se neutralizează plămada cu lapte de var |a pY\ = 5, se răceşte Ia temperatura de fermentare, se separă cojile, se fermentează cu drojdie şi apoi se distilă plămada. Randamentul maxim în alcool etilic, raportat la substanfa uscată, e de circa 25%. Sin. Castan sălbatic.
i.	~ sălbatic. Bot.: Sin. Castan porcesc (v.).
[2. Castană, pl.castane. Bot.: Fructul castanului (v. sub Castan).
3.	Castane de baltă: Sin. Ciulini (v.).
4.	Castanietă, pl. castaniete. Mş.: Sin. Clichef (v.).
5.	Castel, pl. castele. 1. Tehn. mii., Arh.: Construcfie medievală destinată apărării reşedinfei unui senior. Era constituită dintr-o basfilie (v.), alcătuită din unele elemente esenfiale, ca: ziduri, turnuri, şanţuri exterioare, porţi, creneluri, galerii subterane şi un donjon interior. O punte mobilă, compusăjn general din două părţi, permitea accesul în castel, peste şanţurile exterioare umplute în general cu apă. în curtea interioară a castelului se găseau locuinţa seniorului şi anexele ei.
6.	Castel. 2. Arh.: Edificiu monumental, construit în oraşe sau în mediul rural, destinat ca locuinţă sau ca reşedinţă temporară pentru un suveran S3U pentru un principe.
Imită arhitectura generală a castelelor medievale, ale căror elemente de apărare sînt simplificate, stilizate şi transformate în elemente decorative, sau sînt suprimate.
7.	Castel. 3. Nav.: Fiecare dintre construcţii le metalice sau de lemn cari aparţin suprastructurii unei nave. Se deosebesc: castel proră, numit şi teugă, castel central şi castel pupă, numit şi dunetă.
s. Castel de apă. 1. Alim. apă:
Rezervor de apă susţinut de o construcţie în formă de turn şi avînd fundul situat deasupra terenului, la
o	înălţime suficientă penfru a asigura distribuţia apei prin gravitaţie.
Se foloseşte în centrele populate şi industriale.
Se compune din următoarele părţi principale: turnul, cuva, consfrucfia de protecţie a cuvei, şi instalaţia hidraulică, alcătuită din conducta de alimentare a castelului, conducta de luare a apei, conducta de golire, conducta de prea-plin şi
dispozitivul penfru indicarea nivelului apei din rezervor (v. fig. I).
Turnul constituie infrastructura castelelor de apă şi poate avea secfiunea orizontală circulară, pătrată sau poligonală (cu
/. Elementele unui castei de apă.
I)	cuvă; 2) infrastructură; 3) fundaţie; 4) construcfie de izotare a cuvei; 5) scară de acces; 6) indicator de nivel; 7) conductă de alimentare; 8) conductă de golire; 9) conductă de evacuare a apei; 10) conductă de prea-plin;
II)	conductă de luare a apei;
12) sorb.
6—12 laturi). Perefii turnului pot fi execufafi din zidărie masivă (de cărămidă, de piatră sau de befon simplu ori armat), dintr-o suprafafă autoportantă de beton armat sau dintr-un schelet alcătuit din bare, care poate rămîne vizibil sau poate avea golurile dintre bare umplute sau acoperite cu alte materiale (zidărie, tablă, lemn, etc.), (v. fig. III).
Turnurile cu perefi de zidărie masivă se execută, de obicei, cu secfiunea circulară. Cuva reazemă pe turn prin intermediul unui inel de rezemare executat din beton armat. Grosimea minimă a perefilor de zidărie de cărămidă trebuie să fie de 37,5 cm, iar a perefilor executafi din blocuri de piatră sau din beton simplu trebuie să fie de 30 cm. Pentru turnuri cu înălfimi pînă la 7,50 m şi destinate să susfină cuve cu capacitatea de cel mult 50 m3, perefii pot fi executafi şi cu grosimea de 25 cm. Turnurile cu perefi de zidărie masivă se folosesc pentru castele de apă cu înălfimea de ce! mult 15 m. Pentru castele de apă cu înălfimi de 15—25 m se folosesc turnuri cu perefi de zidărie întărifi cu stîlpi de beton armat, a căror grosime trebuie să fie egală cu grosimea peretelui. în regiunile cu grad de seismicitate mai mare sau egal cu opt, perefii turnului trebuie întărifi cu stîlpi de beton armat, chiar cînd înălfimea castelului e mai mică decît 15 m. Perefii de zidărie masivă pot fi plini sau pot avea amenajate goluri penfru iluminat. Ei sînt rigidizafi transversal prin centuri de befon armat, aşezate între ele la distanfa de 4*-*5 m.
Turnurile cu schelet de rezistenfă alcătuit din bare sînt folosite la castele de apă cu înălfimi mai mari decît 20 m şi destinate să susţină cuve cu diametru sau cu capacităţi mari. Stîlpii de susţinere pot fi în număr de 6—12, şi trebuie dispuşi astfel, încît să asigure stabilitatea construcţiei. Legătura dintre stîlpi se realizează prin centuri orizontale sau prin grinzi aşezate în plane distanţate cu 4***8 m, în funcţiune de înălfimea castelului.
Pentru a permite accesul la cuva castelului de apă, în vederea curăfirii şi întreţinerii, turnurile sînt echipate cu o scară, de obicei interioară, verticală, elicoidală sau frîntă. La turnurile cu schelet de rezistenţă vizibil, scara poate fi aşezată într-o casă a scării, care serveşte şi la adăpostirea conductelor de alimentare şi golire a cuvei.
Cuva poate fi construită din beton armat, din tablă de oţel sau din lemn (pentru lucrări provizorii), şi are în general secţiune orizontală circulară, în cazuri excepţionale şi pentru capacităfi mici se construiesc cuve cu secfiunea orizontală de formă dreptunghiulară. Secfiunea verticală a cuvei poate avea una dintre formele indicate în fig. II.
Cuvele cu fundul plat se folosesc rar şi numai
pentru capacităţi mici. Formele b şi c produc tensiuni orizontale importante, de compresiune, respectiv de întindere, în inelul de bază al cuvei; forma b se foloseşte pentru cuvele construite din tablă de oţel, deoarece în fund apar tensiuni de întindere; forma c se foloseşte pentru cuvele de beton armat, deoarece în fund apar tensiuni de compresiune. Forma d se foloseşte de asemenea pentru cuvele de tablă de oţel şi prezintă avantajul că nu produc eforturi orizontale în inelul de legătură dintre perete şi fund. Forma e, numită Jntze", prezintă avantajul că, printr-o dimensionare raţională a elementelor geometrice ale cuvei, se poate obţine ca în inelul de bază să nu apară decît eforturi verticale.
II. Diferite tipuri de cuve pentru castele de apă.
a) cuvă cu fund plat; b) cuvă cu fund concav; c) cuvă cu fund convex; d) cuvă cu fund semisferic; e) cuvă cu fund cu două pînze (sistem Intze).
Castel de apă
566
Castigliano, teoremele lui ~
Capacitatea cuvei se determină astfel, încît să asigure îndeplinirea funcfiunilor castelului de apă: compensarea debitelor de alimentare cu cele de distribufie în timp de 24 de ore; înmagăzinarea rezervei de apă pentru stingerea incendiilor şi a
rezervei de apă pentru menfinerea funcfionării disfribufiei apei în timpul unei eventuale reparafii a apeductului. V. şi sub Rezervor.
fontă, montate în cofraj, înainte de turnare. Piesele de trecere din fundul rezervorului trebuie alcătuite astfel, încît să permită deplasarea liberă a conductelor verticale, datorită variaţiilor de temperatură.
i. Castel de apă. 2. Hidrot.; Rezervor de apă cu funcfiunea de organ de echilibru hidraulic într-o instalafie hidroelectrică, situat între aducfia sub presiune şi conducta for fată, V. şi sub Echilibru, cameră de
Tipuri de castele	de	apă	cu	turnuri	executate din diferite materiale.
a) castel de apă cu turn de beton armat, cu perete plin; b)	castel	de	apă cu	turn	de zidărie cu cărămidă; c) castel de apă	cu	turn metalic;	cf) castel	dejap'i
cu turn de lemn.
2.	~ de păcură. C.Construcfie asemănătoare castelului de apă, servind ca rezervor de păcură în stafii, pentru alimentarea locomotivelor prin simplă cădere.
3.	Casfellatus. V. sub Nori.
4.	Castellit. Mineral.: Titanit. (Termen vechi, părăsit,)
5.	Castelnaudit. Mineral.: Xenotim. (Termen vechi, părăsit.)
e. Castigliano, teoremele lui	Rez. maf.: Teoreme cari
leagă starea de tensiune a unui corp	de starea	lui de	defor-
mafie, prin intermediul lucrului mecanic de deformafie pentru un corp elastic linear şi omogen.
Prima teoremă a lui Castigliano se poate pune sub forma
£)W
Dimensionarea statică a cuvelor castelelor de apă se face la presiunea hidrostatică a apei, în cazul rezervorului plin. Cu-vele de beton armat se calculează la fisurare, deoarece peretele cuvei trebuie să fie perfect etanş.
Pentru a evita producerea unor variafii prea mari ale temperaturii apei din rezervorul castelului, se prevede izolarea termică a cuvei, fie printr-o construcfie de protecfie, de zidărie uşoară, care permite şi amenajarea unei galerii de circulafie împrejurul cuvei, fie prin aplicarea unui strat termoizolator de plută expandată, de vată minerală, etc., protejat contra ume-zirii cu o şapă de mortar de ciment, aşezată pe o plasă de rabif, şi care se aplică direct, la exteriorul peretelui cuvei.
Aerisirea permanentă a apei din rezervor se face cu ajutorul unui dispozitiv de ventilafie, aşezat la partea superioară a castelului. Pentru urmărirea nivelului apei în rezervor se montează, fie un dispozitiv cu plutitor, cu cablu indicator şi cu miră, fie un sistem de transmitere a nivelului apei Ia stafiunea de pompare, printr-un releu electric de control, care serveşte, eventual, şi la comanda automată de pornire şi de oprire a pompelor.
Trecerea conductelor prin perefii şi prin fundul cuvei de beton armat trebuie să se facă prin intermediul unor piese de
8®* *’
iar a doua teoremă, sub forma
unde w e lucrul mecanic specific de deformafie (densitatea de volum a energiei elastice), gx, oyl a2; xyz, xzx, xxy sînt tensiunile normale, respectiv fangenfiale, ex,ey,ez] yyz,yzx<^xy sînt lungirile, respectiv lunecările specifice.
c)z&> __ ^~Xy2'
Castînă
567
Castravete
Sub formă finită (practic aplicabilă), aceste teoreme se exprimă astfel:
Derivata parfială a lucrului mecanic interior al unui corp elastic în raport cu o sarcină concentrată (forfă, respectiv moment) e egală cu deplasarea (deplasarea lineară, respectiv rotirea) punctului de aplicafie al sarcinii exterioare (respectiv secfiunii) în direefia acestei sarcini exterioare
Z)P dM
Derivata parfială a lucrului mecanic inferior al corpului elastic în raport cu o deplasare (deplasare lineară, respectiv rotire) e egală cu sarcina concentrată (forfă, respectiv moment) aplicată în punctul (respectiv în secfiunea) care se deplasează (respectiv se roteşte) şi proiectată pe direefia deplasării
£-«•
Se aplică în special prima teoremă, care permite calculul deplasărilor şi rotirilor în cazul corpurilor elastice. în cazul unei bare drepte, de exemplu, se poate scrie
* f'-N $Na I	c)M,	$Mt, ,.CŢŞTa ,
J£/0P Jg/, $P + JGASP *+“’
la care se poate adăuga influenfă variafii lor de temperatură, etc.; aici N e forfa axială, M e momentul încovoietor, Mt e momentul de torsiune, T e forfa tăietoare, E şi G sînt modulele de elasticitate longitudinală şi transversală, A e aria secfiunii transversale, 1 e momentul de inerfie al secfiunii transversale în raport cu o axă principală de inerfie, It e momentul de inerfie la răsucire al secfiunii transversale, k e un coeficient care depinde de forma secfiunii transversale şi e datorit repartiţiei neuniforme a tensiunilor tangenfiale pe înălfimea secţiunii transversale.
Dacă în punctul a cărui deplasare se urmăreşte nu acfionează nici o sarcină concentrată, se aplică o sarcină fictivă, care se anulează după efectuarea calculelor.
Prima teoremă permite şi calculul reaefiunilor pe reazeme la sistemele static nedeterminate, observînd că deplasările corespunzătoare trebuie să fie nule
9Li
~ = 0; (k = 1,2,*”, n),
VRk
sistemul fiind presupus de n ori static nedeterminat.
Aceste ecuafii arată, în acelaşi timp, că sistemul elastic static nedeterminat capătă (prin deformafie) acea formă de echilibru pentru carfe lucrul mecanic interior e minim.
1.	Casfină. Mefg.: Calcarul încărcat ca fondant în cuptorul înalt, sau ca flux în cubilou.
2.	Castor, pl. castori. 1. PaleontMamifer din ordinul Rozătoarelor, grupul Simplicidentatelor, care trăieşte în colonii în apropierea rîurilor şi a lacurilor din păduri, unde îşi construieşte vizuini şi diguri din ramurLşi tulpini de arbori. Are caracteristici molarii prismatici dispuşi convergent către partea anterioară şi cari descresc ca mărime spre partea posterioară (v. fig.).
Primele Castoride sînt cunoscute din Oligocen, iar genul Castor, din Pliocenul mediu. E întîlnit frecvent în Pleistocenul inferior european, iar începînd din Pleistocenul mediu se retrage către America de Nord şi nord-estul Europei şi al Asiei.
în fara noastră e cunoscută specia Castor fiber L., identificată în Pliocenul de Cuaternarul din jurul Bucureştilor.
Deniifie (molară) de Castor fiber.
Măluşteni şi în
3.	piele de Ind. piei: Pielea (blana) castorului, folosită ca materie primă în industria de blănuri. Animalul, cel mai mare dinfre rozătoare, castorul, cu viafă semiacvatică, se înfîlneşte mai rar în Europa, cu excepfia URSS. Blana castorului are lungimea de 50—100 cm şi e foarte deasă, men-finînd aerul şi împiedicînd pătrunderea apei pînă la piele. Are un puf foarte des, mătăsos, de culoare cenuşie-albăstruie, acoperit de fire de păr de coroană brune-roşcate pînă la negre, lungi de 5—6 cm. Părul de coroană se smulge în cursul operafiilor de înnobilare. Cele mai valoroase sînt pieile de culoare mai închisă. Sin. Biber.
4.	Castor. 2. Astr.: Stea de mărimea a doua din constelaţia Gemenilor, la distanfa de 41 ani-lumină de Soare.
5.	Castoreum. Ind. chim.: Răşină brună-roşcafă, confinînd 2% ulei eteric puternic mirositor, obfinută din secrefia glandelor sexuale ale castorului Castor fiber L., care trăieşte mai ales în Canada, în Siberia şi în America septentrională. Secrefia proaspătă are consistenfă păstoasă, dar prin uscare la soare, sau la fum, se transformă într-o masă răşinoasă brună-roşcafă. Mirosul răşinii e puternic şi neplăcut, dar prin diluare devine mai agreabil. Maceratul în alcool se întrebuinfează ca fixator al parfumurilor grele sau la prepararea ambrelor sintetice.
6.	Castrare. 1. Agr..* Eliminarea staminelor de la plantele-mamă, penfru a aduce polen de la o altă plantă mai valoroasă. Castrarea se face înainte de înflorire, penfru ca polenul să nu se scuture pe stigmatul aceloraşi flori. La cereale, extragerea staminelor se face cu ajutorul unei pensete apoi florile castrate se protejează cu pungi de pergament, pînă la polenizarea artificială.
7.	Castrare. 2. Zoof.: Operafie prin care se suprimă activitatea şi funefiunea organelor sexuale la animale (testiculele la masculi şi ovarele la femele), se opreşte secrefia internă a hormonilor sexuali şi se schimbă caracterele sexuale ale animalelor.
Animalele castrate se îngraşă şi carnea lor devine mai gustoasă. în scop terapeutic, castrarea se foloseşte în cazuri de boli ale organelor genitale, hernii inguinare, etc.
Castrarea se face la o anumită vîrstă (nici prea înaintată, nici prea fragedă); ea determină schimbări de ordin morfologic, fiziologic şi psihologic — şi nu se efectuează la animalele bolnave, în special de boli infecto-contagioase, la animalele epuizate şi nici fa armăsarii cari sînt în antrenament.
8.	Castravete, pl. castraveţi. Agr., Bot.: Cucumis sativus L. Legumă anuală erbacee, din familia Cucurbitaceae, cu tulpina tîrîfoare sau agăfătoare prin cîrcei. Are frunze mari, alterne, cu cinci lobi dinfafi, opuse cîrceilor; fructele sînt bace de formă cilindrică, alungită, netede sau acoperite cu broboane, cu pulpa groasă, apoasă şi cu seminfe albicioase, turtite şi ovale. Castravetele e sensibil la frig. Cere pămînt bine îngrăşat, reavăn şi multă căldură. Se înmulfeşfe prin seminfe, cari se seamănă în cîmp înfre 10 aprilie şi 10 iunie sau se fac răsaduri în răsadniţe, plantîndu-se pe locul definitiv în aprilie—mai, după ce a trecut pericolul brumelor tîrzii. Castravetele se seamănă în rînduri pe biloane, la distanfa de 1 — 1,50 m, sau în cuiburi, la 0,50—1,50 m, dîndu-se 4—8 kg sămînfă la hectar, după cum semănatul se face în cuiburi sau în rînduri.
Cultura forfată a casiravetelui se face în sere la 20—30° şi la o umiditate a atmosferei de 80—90%. în sere, semănatul se face în noiembrie—decembrie; se repică în ghivece şi apoi se plantează într-un şanf de 40—50 cm adîncime, în care se pun 30—40 cm băligar şi 10—20 cm pămînt gras.
Penfru cultura forfată se foloseşte soiul lung, iar pentru cultura liberă în cîmp se folosesc soiurile: de Bistrifa, rusesc, cornişon, de Tulcea, Zaharenski, şarpe, delicatesse, etc.
Castravetele se cultivă penfru fructele sale, cari se consumă în stare proaspătă, ca salată, sau conservate în saramură ori în ofet,
Castron
568
Caşurat, maşină de ~
1.	Castron, pl. castroane. Ind. st. c.: Vas adînc, de obicei de porfelan, în care se servesc la masă mîncări lichide (în special supa).
2.	Castru, pl. castre. Tehn. mii., Urb.: Construcfie romană
complexă, care servea în acelaşi timp drept cazarmă, cetate şi for-tăreafă. Avea o formă pătrată sau dreptunghiulară (de obicei cu laturile în raportul 2:3); era întărită printr-un şanf (fossa), printr-un agăr (agger) şi printr-o incintă puternică de palisade (vallum). Pe fiecare latură a castru lui era amenajată cîte o intrare, care avea un nume diferit, după pozifia sa. .Interiorul castrului era împărţit într-un număr de suprafefe dreptunghiulare, prinFopt străzi drepte, cari sb intersectau în unghi drept. Două dintre acestea constituiau străzile principale şi legau, fiecare, cîte două porfi opuse şi îm-părfeau castrul în patru părfi principale. Strada principală care lega cele două porfi laterale (porta praetoria şi	c
porta questoria) şi era orientată în direcfia Est-Vest se numea decumanus (via decu-mana). Cealaltă stradă principală, care lega cele două porfi principale (porta prin-	*
cipalis dextra şi porta princi-	pianul	unui casfru.
palis sinistra) şi care era ori- ab) decumanus; cd) cardo; a) porta prae-entată în direcfia Nord-Sud, toria; b) porta questoria; c) porta princl-Se numea catdo. Aceste două palis sinistra; d) porta principalis dextra; străzi se încrucişau in spa- 1) vallum; 2) suprafefe ocupate de corfele cortului comandantului. turile soldaţilor; 3 praetorium.
Castrele au constituit nucleele multor oraşe de pe teritoriul imperiului roman, cari s-au dezvoltat prin aşezarea veteranilor cu familiile lor în jurul cas-truiui în care serviseră aceştia.
s. Casumo. Ind. piei: Păstăile de dividivi (v.) ameliorate, cari se obfin din cele obişnuite prin îndepărtarea impurităfi lor şi a seminfelor fără confinut de tanin. Se prezintă sub formă măcinată şi confin 80% substanfe tanante, fafă de 41% substanfe tanante în dividivi obişnuit. Confinutul de substanfe zaharoase e de 16%.
4.	Caswellit. Mineral.: Produs de descompunere al bioti-tului. (Termen vechi, părăsit.)
5* Caş. Ind. alim. V. sub Brînză.
6.	Caşalot, pl. caşalofi. Zool.: Physeter macrocephalus. Cetaceu caracterizat prin dezvoltarea foarte mare a capului, care prezintă cavităfi pline cu un lichid alb (spermaceti, sau alb de balenă) care se întrebuinfează în medicină şi în cosmetică. Caşalotul poate avea pînă la 20 m lungime.
7.	ulei de Ind. alim.: Amestecul de ceruri fluide şi solide obfinut (în special) din capul de caşalot (Physeter macrocephalus).
Uleiul de caşalot poate fi fracfionat în doi produşi: o ceară fluidă şi o ceară solidă.
Ceara fluidă are: greutatea specifică la 15° 0,880*«*0,883; indicele de saponificare 123--* 133 mg KOH/g; indicele de iod 81 •••84 mg J^g şi compozifia: caprinat de miricil 4,5%, laurat de^ cetii 20%, lauroleat de hexadecil 7%, miristat de oleil 13%, miristoleat de oleil 18%), palmitat de cetii 9%, pal-mitoleat de hexadecenii 3%, oleat de oleil 11%, stearat de stearil 2,5%, eicosenat de eicosenil 7%, eicosendienoleat de eicosenil 2% şi alte substanfe nedeterminate 3%.
Ceara solidă, numită walrat sau ceară de balenă, se prezintă ca o masă albă (alb de balenă), lucioasă, insipidă şi inodoră. Ceara solidă e insolubilă în alcool rece de 90%, greu solubilă în alcool de 96%, uşor solubilă în alcool la fierbere,
în eter, în cloroform şi în solvenfi pentru grăsimi. Are greutatea specifică la 15° 0,905--0,945; p. t. 42--44°; indicele de iod 5 mg fe/g şi indicele de saponificare 108*-* 136 mg KOH/g, fiind constituită în cea mai mare parte din palmitat <3e cetii 90%, miristat de laurii 1**-2%, stearat de laurii 3*-4%, stearat de cetii 1,1%, substanfe nesaturate, încă neidentificate 1 ■ **2%r acizi liberi (lauric) 0,4% şi alcooli liberi (cetiIic, stearic, oleic) 1-1,5%.
Uleiul de caşalot se întrebuinfează în medicină, în cosmetică şi în compozifia unor produse industriale. Sin. Ulei de spermaceti.
8.	Caşare. 1. Ind. text.: Acoperirea unui substrat, de obicei de fesături, cu substanfe peliculogene pentru fabricarea imita-fiilor de piele numite şi piei artificiale. Caşarea se poate face fie prin aplicarea pe fesătură a unor mase fără confinut de solvenfi (cari au fost făcute plastice prin încălzire), fie prin aplicarea pe fesătură, prin vălfuire, a unor folii de filme gata preparate. Caşarea exclude orice primejdie de incendiu şi de explozie, ca urmare a faptului că nu se întrebuinfează solvenfi şi nu sînt necesare instalafiile de recuperare a solvenfi lor. Ţesătura trece printre două sau mai multe valfuri de ofel ale unui calandru greu, în fafa cărora se rotesc masele de acoperire îngroşate. în funcfiune de distanfa dintre valfuri rămîne pe fesătură un strat mai subfire sau mai gros din masa de acoperire, care formează în mod corespunzător un film de grosime mai mică sau mai mare. Procedeul de caşare e utilizabil pentru cele mai diferite mase de acoperire: de cauciuc, de policlorură de vinii şi alte mase plastice, cum şi pentru lacuri pe bază de nitroceluloză.
9.	Caşare. 2. Poligr,: Sin. Caşurare (v.).
10.	Caşcaval. 1. Ind. alim. V. sub Brînză.
11.	Caşcaval. 2. Nav.: Pană metalică folosită la fixarea (finerea la post) a arborelui gabier pe gabie.
12.	Caşefă, pl. caşefe. Farm.: Sin. Capsulă (v.).
13.	Caşeu, pl. caşeuri. Cinem.: Mască folosită la filmarea combinată pentru a acoperi o parte din cadru, astfel încît fracfiunea acoperită să nu fie înregistrată pe fotogramă; conturul caşeului are o formă specială, specifică pentru cadrul combinat respectiv. Fracfiunea acoperită se filmează la o altă trecere a peliculei prin aparatul de filmat, de data aceasta, fracfiunea filmată anterior a cadrului fiind acoperită cu alt caşeu.
14.	Caşmir. 1. Zoot.: Rasă de capre din Himalaia, caracterizată prin capul fără coarne şi urechile mari, cari atîrnă. Corpul e acoperit cu fire de păr şi cu un puf foarte fin, mătăsos, din care se fac fesături prefioase.
15. Caşmir. 2: Păr produs de capra Caşmir.
16. Caşmir. 3: Ţesătură fină făcută din părul caprei Caşmir, sau fesătură care imită caşmirul.
17.	Caşurare. Poligr.: Operafia de acoperire prin lipire, pe una sau pe ambele fefe ale unei coli de hîrtie sau de carfon, a altei coli de hîrtie, de obicei de calitate mai bună şi de altă culoare, uneori imprimată cu diferite ornamente. Acoperirea se poate face şi cu o foaie de celofan sau de alt material. Caşurarea se execută în scopul de a da produsului gata confecfionat un aspect mai frumos decît cel pe care-l are materialul acoperit. Caşurarea se poate executa manual sau cu maşina de caşurat (v. Caşurat, maşină de ~). Sin. Caşare.
îs. Caşurat, maşină de Poligr.: Maşină folosită în legă-toria de confecfii, penfru executarea mecanică a procesului de caşurare (v.). Maşina de caşurat se aseamănă cu o maşină de încleit, combinată cu o presă de tipar; ea se compune dintr-un dispozitiv de încleire, care aplică stratul de clei pe hîrtie, şi dintr-un dispozitiv de presare, care presează hîrtia încleită pe substratul de acoperit. Maşina e echipată cu un cilindru pe care se îmbracă hîrtia de caşurat şi pe spatele căreia se aplica stratul de clei. După ce a fost unsă cu clei, hîrtia e refinută pe cilindru; la a doua mişcare de rotafie şi de avans se
Cat
569
Catalaze
introduce coala de acoperit; aplicarea hîrtiei încleite se face concomitent cu înaintarea acesteia în presă.
Pentru producţie mai mare se construiesc şi maşini de caşurat rotative, echipate şi cu un aparat de uscare. în cazul acesta, cele două materiale cari se lipesc unul pe celălalt, se desfăşoară din bobine. în ultimul timp, la aceste maşini s-a adoptat şi uscarea cu raze infraroşii, concomitent cu un curent puternic de aer.
1.	Cat, pl. caturi, Arh.: Totalitatea încăperilor dintr-o clădire cuprinse între două planşee vecine şi situate la niveluri diferite. De obicei, planşeul inferior al unui cat e situat în întregime la acelaşi nivel. Uneori, porţiuni din acest planşeu pot fi situate la niveluri superioare, din motive de estetică arhitecturală sau impuse de destinaţia încăperilor (de ex. la o sală de spectacol cu estradă sau amenajată în amfiteatru). Cînd denivelările dintre diferitele părţi ale unui planşeu sînf egale sau mai mari decît jumătate din înălţimea catului, fiecare parte situată la alt nivel constituie un cat separat. O clădire poate avea unu sau mai multe caturi. Caturile poartă diferife numiri, în funcţiune de înălţimea la care sînt situate faţă de nivelui solului.*— Cînd catul e situat, total sau în cea mai mare parte, sub nivelul solului, el se numeşte subsol. O clădire poate avea mai multe subsoluri, aşezate unul sub altul. Din cauza posibilităţilor mici de asigurare a aerisirii, a iluminatului şi a diferitelor izolări, încăperile subsolurilor sînt improprii pentru locuit şi sînt folosite, în general, ca depozite, pentru adăpostirea unor instalaţii, ca adăposturi, etc. Ele pot fi folosite pentru locuit numai dacă pot fi amenajate ferestre destul de înalte penfru a permite iluminarea naturală, sau dacă în dreptul ferestrelor pot fi amenajate curţi engleze (v. Curte engleză, sub Curte).— Catul al cărui planşeu inferior se găseşte Ia nivelul solului sau aproximativ la acest nivel (la cel puţin 0,30 cm) se numeşte parter. Cînd nivelul parterului e situat la o înălţime mică fafă de nivelul solului (circa 1,50 m), se numeşte parter înalt, iar cînd se găseşte la adîncimea de cel mult 1,00 m fafă de nivelul solului, se numeşte parter adîncit sau demisol. Cînd terenul pe care e amplasată clădirea e în pantă şi există o diferenfa mare între nivelul terenului dinfr-o parte a clădirii şi nivelul terenului din partea opusă, se admite ca o parte din planşeul inferior al parterului să fie situată la adîncimea de cel mult
1,00 m sub nivelul terenului, dacă pe cel pufin din jumătatea perimetrului clădirii parterul esituat la înălfimea minimăde 0,30m deasupra terenului. Fiecare dintre caturile situate deasura parterului se numeşte etaj. Clădirile cari au un singur etaj se numesc clădiri cu etaj, iar cele cari au mai multe etaje se numesc clădiri cu două etaje, cu trei etaje, etc., după numărul acestora.— La unele clădiri, între'parter şi primul etaj e intercalat un cat, numit mezzanin sau entresol, care se deosebeşte de celelalte etaje fie prin înălfimea mai mică, fie prin lipsa balcoanelor sau a altor ieşinduri, ori prin destinaţie — şi care, în general, serveşte ca spafiu accesoriu pentru prăvăliile de la parter, fiind destinat depozitelor de mărfuri, atelierelor sau birourilor.-— Ultimul cat al unei clădiri poate fi constituit din încăperi amenajate sub învelitoarea acoperişului şi, în acest caz, se numeşte mansardă (v.).
2.	Cataboiism. Chim. biol. V. Metabolism.
3.	Cafacausfică: Sin. Caustică prin reflexiune. V. sub Caustică.
4.	Cataclază, pl. cafaclaze. Geo/.: Proces de zdrobire şi deformare a mineralelor constitutive ale rocilor. Exemple: feld-spafii, cuarful şi uneori mica (din masivele granitice) sînf zdrobiţi şi deformaţi sub acţiunea forfelor orogene (presiuni şi deplasări provocate de dislocaţii).
Fenomenul de cataclază dă naştere structurii cataclasfice, observată la rocile metamorfice din epizonă, la care sfărîmarea, zdrobirea şi măcinarea granulelor minerale, sub acţiunea stres-
sului, e însoţită şi de o orientare a mineralelor în raport cu direcţia mişcării.
5.	Cafadinal. Geo/..* Calitatea oricărui element geomorfo-logic (pantă de teren, de rîu, etc.) sau structural (falie, etc.) de a fi înclinat în acelaşi sens cu sensul de înclinare al stra-felor cari constituie structura geologică a unei regiuni. Ant. Anaclinal (v.).
o.	Catadinala, vale Geogr., Geo/.: Vale prin care o apă curgătoare curge în sensul înclinării stratelor cari compun structura geologică a regiunii respective, fie că suprafaţa pe care curge e o suprafaţă înclinată iniţială, adică o suprafaţă de origine tectonică (văile consecvente), fie că această suprafaţă e o suprafaţă derivată, rezultată din acţiunea de eroziune a cursului de apă (văile resecvenfe).
Exemple de văi cataclinale în ţara noastră sînf văile unei părţi din afluenţii de pe dreapta ai Jiului: Jiul pietros, Obe-deanu, Gogoşiu, etc. din Depresiunea getică, cari au direcfia de curgere orientată spre SE, paralel cu sensul de cădere al structurii geologice. Sin. (aproximativ) Vale consecventă sau resecventă.
7.	Cataclism, pl. cataclisme. Geo/.; Schimbare bruscă în caracterul şi condifiile naturii şi ale viefii pe o mare întindere a suprafefei Pămîntului, sub influenfă unor procese atmosferice, tectonice sau vulcanice nimicitoare.
8.	Catacombe, sing. catacombă. Arh.: Galerii subterane ale unor cariere părăsite, cari serveau primilor creştini, în timpul persecufiilor religioase, ca loc de adunare, de oficiere a cultului sau pentru îngroparea morfilor. Sînt cunoscute catacombele foarte întinse din jurul oraşelor Roma şi Napoli. Ele cuprind biserici, rotonde, camere, altare, baptisterii, locuri de adunare, etc. în perefii galeriilor sînt amenajate nişe (loculi), adeseori dispuse pe mai multe rînduri suprapuse, în cari erau aşezaţi morţii, şi cari erau închise cu lespezi de piatră sau zidite cu blocuri de piatră sau cu cărămidă.
9.	Cafadyn. Ind. chim.: Procedeu industrial pentru sterilizarea apei şi a unor produse alimentare (cfet). în acest procedeu, agentul sterilizant e argintul coloidal, care e un bactericid foarte puternic.
10.	Cataforeiă. Chim. fiz.: Transportul particulelor coloidale dintr-o soluţie coloidală, spre catod, sub acţiunea unui curent electric. V. şi Electroforeză.
11.	Catafof. Fiz., Telc.: Reflector triedru tridreptunghic, penfru raze luminoase sau penfru unde radioelectrice, care asigură un paralelism riguros între direcfia razei reflectate şi direcfia razei incidente, oricare ar fi această ultimă direcfie în cuprinsul unui unghi solid practic delimitat de planele triedru Iu i (v. fig.).
E utilizat în sistemele de balizaj luminos sau radioelectric, în radar, efc.
12.	Catagrad, pl. catagrade. Fiz.,
Mine: Grad de eficacitate termică, măsurat cu catatermometrul (v.). Sin. Grad cata-termometric, Grad de confort. V. şi sub Climat minier	şi sub Confort.	Catafof.
13.	Cataif,	pl. cataifuri. Ind. alim.:	Reflexiunea unei raze	pe	un.
Prăjitură preparată din două straturi de reflector tridreptunghiuiar. făiefei (fidea)	foarte subţiri, prăjiţi în	f)	rază	incidenţă;	2) rază	re-
unt şi stropiţi	cu sirop, separate prin-	fiectată.
tr-un strat gros de frişcă.
14.	Catalaze, sing. catalază. Chim. biol.: Enzime cari fac parte din clasa desmolazelor, grupul oxidazelor, avînd o structură heminproteidică. Cataiazele sînt foarte răspîndite în regnul viu; la mamifere se întîlnesc în cantităfi mari în ficat şi în eritrocite.
Catalizator
570
Cataliză
Activitatea catalazelor e strict specifică. Ele descompun apa oxigenată formată în cursul oxidărilor celulare:
2 ^02“^ 2 H2O-I-O2.
Un gram de catalază poate descompune, la 0°, 4,2X104 mol. apă oxigenată pe secundă. Catalazele regenerează oxigenul celular, intervenind în procesul de oxidare a anumitor meta-bolite, şi au totodată o acfiune de protecfie a hemoglobinei contra acfiunii degradative a apei oxigenate.
Catalazele confin fier în moleculă şi unele dintre ele au fost obfinute în stare pură, sub formă cristalizată.
1.	Catalizator, pl. catalizatori. Chim. V. sub Cataliză.
2.	Cataliză. Chim,: Fenomenul de influenţare — şi în special de mărire a vitesei de reacfie a reacfii lor chimice la temperatură constantă, datorit prezenfei unei substanfe (catalizator) care nu intră în ecuafia globală, stoicheiometrică a reacfiei (v. Cinetică chimică).
Catalizatorul influenfează numai vitesa reacfiilor termodinamic posibile şi nu poate modifica pozifia echilibrului chimic; deci, constantele de vitesă în ambele sensuri ale reacfiei sînt modificate în aceeaşi măsură, însă echilibru! e atins practic într-un timp mai scurt (v. Echilibru chimic şi Acfiunii, legea ~ maselor).
Catalizatorul rămîne nemodificat la sfîrşitul reacfiei — şi cantităfi mici de catalizator sînt suficiente, în general, pentru transformarea unor cantităfi mari de reactanfi.
Acfiunea catalizatorului e specifică unor anumite reacfii, mărind mult vitesa unei reacfii fafă de reacfiile paralele (v.) nedorite şi conducînd astfel la produse finale deosebite ale unei reacfii; prin cataliză se poate obfine deci un produs pur cu un randament practic bun, într-un timp de reacfie scurt.
Există deosebire între reacfiile catalitice şi cele în lanf (cari au şi ele o vitesă mare fafă de reacfiile simple): Activarea în reacfiile în lanf se face la fiecare sfîrşit de ciclu, prin inter-venfia energiei chimice sau radiante, natura compuşilor intermediari fiind independentă de modul de activare; în cataliză, catalizatorul intervine singur în ciclul de transformare, şi se regăseşte integral la sfîrşit, determinînd în acelaşi timp o anumită direcfie în evolufia reacfiei.
Rezultă că numirea de cataliză negativă, dată acfiunii inhibitorilor în reacfiile în lanf, e nepotrivită, deoarece nu corespunde caracteristicilor enumerate. Astfel, fenomenul de ciocănire (v. sub Ardere), întîlnit în arderile din motoarele cu explozie, care corespunde unei reacfii în lanf nestafionare, ramificate, poate fi oprit prin adăugarea de inhibitori (tetraetil de plumb sau carbonili metalici), cari dau peroxizi; aceştia reacfionează cu radicalii propagatori de lanf şi rup lanfurile de reacfie (v. şi Antioxidanfi). în unele reacfii în lanf de polimerizare, catalizatorii şi acceleratorii (cari inifiază lanfurile de reacfie) au, formal, funcfiuni asemănătoare: pe cînd formele ionice date de catalizatori (de ex. prin reacfia Friedel-Crafts) sînt stabile termodinamic, radicalii formafi de acceleratori sînt metastabili şi tind să dispară din amestecul de reacfie.
Există şi cazuri în cari substanfa adăugată depăşeşte limita acfiunii catalitice; astfel, activitatea clorurii de aluminiu în reacfia
C6H6 + CO + AICI3—->C6H5CHO’AICl3
se datoreşte echilibrului chimic
C6H5CHO + AICI3 C6H5CH- AICI3, favorabil formării complexului şi deci stabilizării benzaldehidei (în absenfa AICI3 AG298 = +7800 cal/mol"1). Această reacfie nu poate fi considerată deci un exemplu de cataliză.
După natura sistemului în care se produce reacfia, cataliza se studiază sub următoarele trei tipuri: cataliza omogenă, cataliza eterogenă şi cataliză microeterogenă. între aceste trei tipuri nu există o deosebire principială — şi teoria catalizei
permite, chiar în stadiul actual al cunoştinfelor, stabilirea unei teorii unice. — în cataliza omogenă, reactanfii şi catalizatorul constituie o singură fază (solidă, lichidă sau gazoasă). în cataliza eterogenă, catalizatorul şi reactanfii se găsesc în faze diferite solid-gaz, solid-lichid (ambele tipuri sînt cunoscute, de obicei, sub numirea de cataliză de contact), lichid-gaz, lichid-lichid (lichide inmiscibile). în cataliza microeterogenă, catalizatorul e în stare coloidală (metale coloidale şi enzime).
Studiul acfiunii catalitice se bazează pe ecuafia lui Arrhenius, care exprimă influenfă temperaturii asupra constantei de vitesă:
d)
k = Ae-ElRT = sZ0e-ElRT,
în care k e constanta de vitesă a reacfiei la temperatura T (°K), A e factorul de frecvenfă, E e energia de activare, s e un factor numit factorul de probabilitate sau factorul sferic, care are valori între 106 şi 1CT8 şi Zq e factorul de ciocnire.— Pe baze statistice, teoria vitesei absolute de reacfie (v. Cinetică chimică) stabileşte penfru constanta de vitesă în reacfiile omogene
A±B-}------>(^4-"-Z?)^->produşi
următoarea expresie:
(2)
k =
kT
b Q^-Q
B
~EQJRT_kT —A G^/RT 6 ~ h 6
în care al doilea k e constanta lui Boltzmânn, h e constanta lui Planck, Eq e energia de activare (ipotetică) la temperatura zero grade absolute (Eq&E), Qa, Qb'”iQ^ s'nf funcfiunile de distribufie ale moleculelor A, Bşi a complexului activ, iar = A —	e entalpia liberă de activare (AH^^E
şi A «S^ sînt entalpia, respectiv entropia de activare) (v. sub Termodinamică chimică). Funcfiunile de distribufie ale reactanfi-lor sînt cunoscute, iar datele necesare penfru complexul activat, adică dimensiunile şi frecvenfă de vibraţia, se obţin din suprafafa de energie potenţială calculată cu ajutorul Mecanicii cuantice.
Din expresia constantei de vitesă k se deduce că un catalizator măreşte constanta de vitesă la temperatură *constaniă prin micşorarea entalpiei libere de activare; în general, aceasta corespunde unei micşorări a entalpiei de activare (practic egală cu energia de activare), dar se cunosc reacţii catalitice în cari creşterea mărimii e compensată de creşterea mărimii T^S^, în cazurile simple, catalizatorul intervine în formarea complexului activat — şi diagrama energiei potenţiale a sistemului de reacţie e modificată (v. fig. /). Energia de activare e micşorată prin stabilizarea complexului activat de catalizator — şi
A+B
produşi
reacîanî adsorbît -v
produs adsorbit
Diagrama energiei potenfiale în cataliza normală.
Coordonate de reactje
II. Diagrama energiei pofenfialeîn cazul unei legături puternice catalizafor-sub-stanfă.
deci constanta de vitesă e mărită. în cazul unei legături puternice a catalizatorului cu complexul activat, diagrama ia forma din fig. II — şi activitatea catalizatorului e blocată.
Reacfiile catalitice omogene se prezintă în două etape succesive: formarea unui complex intermediar, şi disociafia lui,
Cataliză
571
Cataliza
fiecare etapă fiind mai rapidă decît reacfia simplă. Notînd cu C catalizatorul şi cu X complexul intermediar, reacfiile succesive pot fi formulate astfel;
A + C~>X't X+B~>D + C.
Formarea fiecărui complex intermediar X e precedată de un complex activat (configurafia corespunzătoare maximului curbei energiei potenfiale).
în cazul complecşilor intermediari stabili, concentrafia lor în amestecul de reacfie are valori decelabile şi vitesa de reacfie globală poate fi calculată în funcfiune de concentrafia de echilibru a complexului intermediar (complecşi Arrhenius) (v. fig. ///a). Cînd aceşti complecşi sînt instabili (v. fig. III b), concentrafia în amestec e foarte mică şi vitesa de reacfie poate fi calculată din condifia de stare staţionară (v. sub Cinetică chimică), adică d (X)/dt — 0 (concentraţi a complexului X e constantă în timp).
Aceştia se numesc complecşi Van't Hoff, Deoarece în
expresia vitesei de reacfie intră şi concentrafia catalizatorului, definifia generală a acestuia, în cataliza omogenă, poate fi formulată astfel: un catalizator e o substanfă a cărei concentrafie apare în expresia vitesei de reacfie, la o putere mai mare decît cea indicată de ecuafia stoicheiometrică globală (v. şi Auto-cataliză).
Printre cele mai cunoscute reacfii catalitice omogene în gaze e şi cataliza oxidării bioxidului de sulf în camerele de plumb prin oxidul de azot:
III. Diagrama energiei potenfiale corespunzătoare formării complecşilor intermediari, a) complecşi Arrhenius; b) complecşi Van‘t Hoff.
N0+^02 = N02;
N02+S02 = N0 + S03i
de o pereche de electroni, penfru formarea unei legături covalente (v. Acid). Astfel, acizii cuprind atît combinafiile cunoscute obişnuit ca acizi, cît şi combinafiile unor metale cu orbitele p şi d neocupate, ca A1CI3, BF3, SnC^. în această teorie generalizată a catalizei, printre acizi şi baze se pot încadra cele mai multe dintre reacfiile cunoscute. în reacfiile succesive ale catalizei omogene
A + C->X+Y;
X + B-»D + Z,
C (catalizatorul) e un acid sau o bază (în sensul arătat), B e o bază, respectiv un acid, Y e baza, respectiv acidul conjugat lui C, iar 2 e ionul lionium (H30+ în apă), respectiv ionul liat (OH' în apă). în aceste reacfii, solventul poate acfiona ca acid sau ca bază.
Reacfia de condensare aldolică a acetaldehidei, catalizată de piridină, poate fi formulată astfel:
O	H	H
u	C - C
l!	/L	S
CH3-C + :N	CH;
•	V-c7/
H	H	H
r n	
: CH2-C 1	+
1 H_	
H H
/C = Cx
H ’-N	,CH
^c—c7
H H
acid	bază		bază	acid
?) CH,—C	4-	r 01 11 ch2-c 1		r ; 0; cn 1! CH3~C : CH2—C { 1
1 H		1 H_		H H_
: O:	0‘
II
CH3— C : CHr-C I	I
H.
H
H H H<C_C>
c -c
H H
bază
oxidul de azot fiind regenerat în fiecare ciclu de procese elementare. Reacfia directă de oxidare
2	SO2 + 02 -» 2 SO3 e foarte lentă. Acest exemplu reprezintă un caz în care complexul intermediar e cunoscut, dar e sigur că reacţiile din camerele de plumb nu sînt chiar atît de simple cum sînf cele formulate mai înainte.
Un al doilea tip de cafaliză în faza de gaz (cu activare localizată) e cunoscut în cazul descompunerii eterilor. în absenfa halogenilor, reacfia de descompunere a eterului isopropilic dă metan, etilenă, oxid de carbon şi carbon:
(CH3)2—CHO—HC—(CH3)2 -> 3 CH4 + ^C2H4 + CO + C.
(monomolecular)
Halogenii (de ex. iodul) îndreaptă reacfia în altă direcfie, printr-un mecanism bimolecular, formînd etan şi acetonă:
(CHs)2—CHO—HC—(CH3)2 -» C3H8 + CH3—CO—CH3,
halogen
iar energia de activare scade de la 60 kcal/mol'1 Ia 28,5 kcal/mol'1-Bine înfeles că această acfiune a halogenilor trebuie legată de uşurinfă ruperii legăturii halogen-halogen fafă de legătura C—C (80 kcal/mol"1) şi C—H (100 kcal/mol"1).
Cel mai cunoscut tip de cataliză omogenă în lichid e cataliza acid-bază. în teoria electronică a acizilor şi a bazelor se defineşte baza ca orice donor şi acidul ca orice acceptor
H
: O :
O
II
-	CH3—C—CH2—c +
1	1
H	H
âcid
H H
^C—C^ H H
bază
CH
Reacfia de dimerizare a isobutilenei, catalizată de acizi (protonici), se poate reprezenta prin mecanismul:
H
I
(CH3)2C = C + H+
I
H
{*)
(ch3)3 c
H	H
I	(+)
(CH3)2C = C+ C(CH3)3
l
H
Carbocafionu! intermediar se stabilizează prin reacfiile
(+) .
(CH3)2-C-C-C(CH3)3.
H
H	H+ + CH2 = C—CH2—C(CH3)3
(+) 1	#	1
(CH3)2-C-C-C(CH3)8	ch3
I
H	H+ + (CH3)2C = CH—C(CH3)3
Cataliză
572
Cataliza
Reacfia Friedel-Crafts se explică tot printr-o formare de carbo-cation intermediar, datorită funcfiunii de acid în sensul general a AICI3:	,
C!
CI
R : CI : + Al : CI
m
H C / ^ ,HC CH Rf 4- (	11	I
\HC	CH
• V"
H
R : CI : Al: CI ;
CI H «
R—CX \h I I C(+) CH |\^
H
R* +
CI CI Al CI . CI .
R—C
II
HC
H
C
H
CH
I + H*
CH
în mod asemănător se interpretează reacfiile de alchilâre a hidrocarburilor aromatice cu olefine (catalizatori sînt acizii H2SO4, H3PO4, BF3f AICI3):J
H
I
H —Crj R—-C H
CI 4- Al CI
CI
H
I
-C : AICÎ3
(♦)
HC
I
HC
H CH*		H H c ,	ch2-aici3
	CH2—AICI3	HC C		1 -c
li )	-F 1 , >	- ♦ 1	/\ ^
CH/	c(*)	HC *CH	H R
"V	HX \		
H		H	
bază	ac id	H HC^ NC-- 1 II HC CH C H	ch3 1 	C /\ + AICI3 H R
Astfel de reacfii de cataliză acid-bază mai pot fi exemplificate prin hidroliză esterilor, inversiunea zaharozei, descompunerea esterilor acidului diazo-acetic, hidroliză acefalilor şi a eterilor, reacfiile de adifie la gruparea carbonil (aldehide şi cetone) a hidrazinei şi a hidroxilaminei.
Mutarotafia glucozei e catalizată atît de acizi (protonici), cît şi de bazele conjugate; tabloul de mai jos confine valorile constantelor de vitesă la 18°:
Acidul	k	Baza	k
h8o+ H.O CHsCOOH	1.4	■ 10-i 9.5	• 10-5 2-10-3	H20 OH~ CHgCOO-	9,5 • 10-5 6-10-3 2,7 • 10-2
Mecanismul mutarotafiei explică această cataliză:
H+(dat de acid) + a-glucoză -> (H — a-g!ucoză)+ ->
-> |3-glucoză + H+ (luat de bază).
Această formulare arată că mutarotafia reclamă prezenfa unui acid şi a unei baze: în mediu anhidru, baza piridina are o slabă activitate catalitică şi, de asemenea, acidul m-cresol, dar amestecul lor constituie un datalizator puternic.
Constanta de vitesă globală a unei reacfii catalizate de diferifi acizi şi baze din amestec se calculează pe baza acestor reacfii paralele (v. sub Cinetică chimică). Pentru solufii apoase, în cazul cel mai general:
k = kH + CH +VCA-+^OH"COH' +^HACHA + ^H20CH20 unde fiecare constantă poate fi determinată separat; ultimul
termen reprezintă contribufia solventului (constanta de vitesă a „reacfiei spontane"), iar C reprezintă concentrafia speciilor moleculare active în cataliză.
Deoarece constanta de vitesă &HA e legată de tendinţa de cedare a unui proton prin echilibrul protolitic:
ha+h2o^h3o++a-,
se poate folosi relafia aproximativă kH^ = GK*, în care G şi x sînt constante caracteristice unei anumite reacfii şi &HA e coeficientul catalitic al unui acid cu constanta de disociafie Ka.
în reacfiile catalitice de oxidoreducere, activitatea catalizatorului se interpretează tot prin intervenţia într-o fază intermediară. De exemplu, cataliza prin ioni de argint (Ag+) a oxidărilor cu persulfat poate fi interpretată prin formarea intermediară a ionilor Ag3+.
Activitatea catalitică a tuturor speciilor moleculare în soluţie apoasă depinde de	conţinutul	total	de	ioni în	soluţie.	—
în cataliza eterogenă	intervin cîteva	fenomene speciale,	ca
adsorpţia, eterogeneitatea suprafeţei şi elementele geometrice ale acestei suprafeţe. în cataliza de contact solid-gaz intervin patru etape de reacţie: Prima etapă o constituie transferul de masă al reactanfilor şi al produselor între suprafafa granulelor de catalizator şi faza gazoasă. Acest proces e determinat de caracteristicile de curgere ale gazului, de dimensiunile granulelor de catalizator şi de caracteristicile de difuziune ale gazelor. A doua etapă e transferul de masă prin curgerea şi difuziunea reactanfilor şi produşilor în interiorul şi spre exteriorul structurii poroase a catalizatorului, în cazul cînd reacfia se produce la interfefele interioare. Procesul e determinat de gradul de porozitate al catalizatorului, de dimensiunile porilor, de dimensiunile granulelor de catalizator, de caracteristicile de difuziune ale gazelor şi de vitesa de reacfie la interfefele interioare. A treia etapă e adsorpfia activată a reactanfilor şi desorpfia activată a produselor pe suprafafa catalitică, procese determinate de mărimea suprafefei catalitice şi de energiile de activare necesare adsorpfiei fiecărui component al sistemului. Ultima etapă	e reacfia
de suprafafă a reactanfilor, proces determinat de natura şi	de mări-
mea suprafefei catalitice şi de energia de activare a reacfiei de suprafafă Ultimele două sînt procese chimice cu energii de activare mari, sensibile Ia variafiile de temperatură, şi determină vitesa globală a procesului catalitic.
Diagrama energiei pofenfiale (v. fig. IV) a sistemului de reacfie A-\-B -> produşi reprezintă efectul catalizatorului care reacfionează cu reactanfii şi cu produşii, coborînd energia de activare. Notînd cu s gruparea de atomi sau de molecule active pe suprafafa solidului, reacfia bimoleculară se poate formula prin: A+B + s ^ {A--B'"sf^-> produşi, şi vitesa de reacfie se poate pune sub forma:
Goordonste c/e reacţie
IV. Diagrama energiei potenfiale a sistemului în cataliza de contact.
(3)
iar constanta
(4)
= r r rkT Q* V<) la^b^s h q^qbq
vitesă, sub forma:
kT
-EJRT
-EJRT
QaQbQs
Funcfiunile de distribufie	şi Qs, cari se referă Ia
complexul activat şi Ia grupurile active de suprafafă, nu pot fi evaluate, dar poate fi evaluat cîtul	deoarece
{s) şi complexul activat, fiind legafi de refeaua cristalină a catali-
Catalog
573
Cafalog comercial
zatorului, nu au energie de translafie şi de rotafie, ci numai factori de vibrafie şi, probabil, de rotafie internă. Rezulta:
u =rkT 1 ~Ec/RT
5 h qAqB
şi deci:
kcaţ__C^ ăEjRT ' komog
unde AE = Eomog-Ecat (v. fig. IV). Pentru se poate alege valoarea medie 1027 (pe unitatea de volum); Cs se poate considera de ordinul 1015 (numărul de atomi pe centimetru pătrat) V deci:	&	AE/KT
omog
(constanta de vitesă kcat referindu-se Ia 1 cm2 suprafafă plană). Se observă că, pentru un raport supraunitar, suprafafa de contact trebuie să fie mare (1012 cm2) sau scăderea de energie de activare trebuie să fie foarte mare.
înfre adsorpfie şi activitatea catalitică există o legătură, dar trebuie să se remarce că un bun adsorbant nu e în mod necesar şi un bun catalizator. Astfel, metanul şi oxidul de carbon reacfionează în contact cu nichelul, dînd etan şi apă, dar cuprul nu catalizează reacfia, cu toate că e un bun adsorbant al celor două gaze. Cataliza de contact, în special reacfiile cu o energie de activare mult micşorată fafă de energia de activare a reacfiei simple (în gaz) implică o adsorpfie activată. Prin această adsorpfie, catalizatorul prezintă proprietăfi selective fafă de gazele cari reacfionează. Din această cauză, alcoolul prin dehidrogenare pe cupru şi nichel, între 300 şi 400°, dă ca produse principale de reacfie acet-aldehidă şi hidrogen:
c2h5oh ^ ch3cho+h2,
iar peste oxidul de aluminiu, în acelaşi interval de temperatură, dă etilenă şi apă:
c2h5oh ^ch2=ch2+h2o.
O interpretare a catalizei de contact prin adsorpfia fizică e nesatisfăcătoare: în adevăr, în cazurile de „otrăviri" cu urme de substanfe străine, activitatea catalitică corespunzătoare unei anumite reacfii se poate anula (penfru alte reacfii rămîne nemodificată). în alte cazuri, urme de substanfe reduc remarcabil cantităfile de gaze adsorbite, fără a avea o influenfă sensibilă asupra activităfii. Aceste rezultate indică existenfa pe suprafafa catalitică a unor regiuni limitate (coifuri, defecte de refea, o orientare potrivită a atomilor, în general o neuni-formitate a suprafefei) de activitate catalitică specializată. Această ipoteză a fost demonstrată prin experienfele de cataliză pe filme metalice orientate: fafa (110) a nichelului e de cinci ori mai activă în reacfia de hidrogenare a etilenei decît un film depus dezordonat. în unele cazuri se poate admite că activitatea „centrilor activi" se daforeşte posibilităfii unei adsorpfii multiple: o moleculă e activată numai cînd e ad-sorbita de doi sau de mai mulfi atomi ai suprafefei, într-o pozifie favorabilă. în adevăr nichelul, platinul, paladiul, au o activitate catalitică de dehidrogenare selectivă: se dehidro-genează numai cicloparafine cu şase atomi, nu se formează cicloolefine şi ciclodiolefine, ci se elimină simultan cei şase atomi de hidrogen, obfinîndu-se benzen. Suprapunerea unui inel de şase atomi e posibilă numai pe fafa octaedrică a unui cub cu fefe centrate— şi lungimea legăturii C—C impune
O
ca limite, parametrilor refelei, valorile 1,397 A (în cazul paiadiului) . . . 1,237 A (în cazul nichelului). Staniul, care cristalizează asemănător, dar are parametrul refelei de 1,40 A, nu e activ în reacfia de hidrogenare a benzenului şi de dehidrogenare a ciclohexanului. în cazul reacfiilor de dehidro-
genare sau de dehidrociclizare a parafinelor cu catalizatori pe bază de oxizi, dehidrogenarea se face prin două puncte de adsorpfie alăturate — şi se obfin ca produse olefine şi carbon. Această schemă de activare arată de ce în unele reacfii catalitice de contact factorul de frecvenfă A poate fi exprimat prin ecuafia A — C^eCE, în care Cq şi C sînt două constante şi E, energia de activare, e independentă de combinafie pentru acelaşi tip de reacfie, dar caracteristică pentru catalizator.
în alte reacfii e posibil ca acfiunea catalitică să se interpreteze printr-un transfer de electroni între reactant şi catalizatorul metalic; de exemplu la dehidrogenarea acidului formic.
Formarea „centrilor activi" impune totdeauna un procedeu precis şi detaliat de preparare şi de activare a catalizatorului simplu sau mixt, cu o temperatură perfect determinată (o temperatură mai înaltă poate provoca sinterizarea) şi, în generai, alegerea unui promotor, substanfă cu activitate nulă sau foarte mică, dar care, adăugată catalizatorului în cantităfi mici, măreşte sensibil activitatea catalitică prin stabilizarea centrilor activi existenfi, prin mărirea numărului ior, sau prin modificarea raportului de adsorpfie între reactanfi şi produsele de reactanfi.
Catalizatorii pot fi folosifi fie singuri, fie depuşi pe materiale cu suprafefe mari (silicafi naturali şi artificiali, cărbune activ). Catalizatorii costisitori se recuperează prin diferite procedee chimice de disolvare, purificare şi repreparare.
Activitatea catalizatorului scade în timp, datorită „otrăvirilor" sau unor acoperiri mecanice cu compuşi macromolecuiari sau cu carbon. Reactoarele catalitice sînt legate în paralel astfel, încît în timp ce unele funcfionează, celelalte sînt curăfife prin oxidare; depozitul depus pe catalizator poate fi îndepărtat continuu printr-un component de regenerare în amestecul de reacfie (de ex., vaporii de apă elimină carbonul prin reacfia gazului de apă). în cazul „fluidizării" catalizatorului (v.), acesta se regenerează continuu prin trecerea printr-o instalafie de regenerare.
Catalizatorii se studiază prin determinări ale anumitor elemente, cum sînt suprafafa de adsorpfie, structura cristalină şi superficială (prin raze X, respectiv difracfie electronică) şi prin proprietăfi electrice şi magnetice.
în calculul unui reactor catalitic intervin o serie de date cinetice speciale, ca vitesa spafială, adică debitul de alimentare în condifii standard în unitatea de timp şi de volum de catalizator, date mecanice legate de curgerea gazelor prin masa de contact şi date termice legate de transmisiunea căldurii.
în tablou sînt date tipurile principale de reacfii catalitice şi de catalizatori folosifi în industrie.
1.	Catalog, pl. cataloage. 1. Gen.: Volum, registru, caiet, fişier sau listă în care sînt enumerate, într-o ordine stabilită, nume de persoane, titluri de lucrări, obiecte (în majoritatea cazurilor de acelaşi fel), produse ale unei fabrici, tablouri, obiecte expuse, etc. Ordonarea într-un catalog se poate face alfabetic (după autori, după titluri; catalog alfabetic); numeric; cronologic (după timpul aparifiei lucrărilor sau după momentul intrării în colecţii; catalog cronologic); după locul în care sînt aşezate documentele în colecfie (catalog topografic); după cuvinte directoare (cuvintele cele mai reprezentative pentru confinutul documentului), pe materii, pe subiecte, etc. (catalog analitic); după anumite reiafii structurale sau funcfionale între obiecte (catalog sistematic); după clasificarea zecimală internaţională sau după orice altă metodă care poate simplifica şi sistematiza catalogarea.
Cînd catalogul dă numai indicafii prescurtate asupra documentelor, fără descrieri sau observafii, el se numeşte catalog abreviat.
2.	~ comercial: Catalog în care sînt înregistrate obiectele oferite spre vînzare, cuprinzînd de obicei indicafii cari să uşureze găsirea şi alegerea produsului celui mai potrivit trebuinţelor. Sin. Catalog de mărfuri.
574
Tipuri principale de reacjii catalitice şi de catalizatori folosiţi în industrie
Tipul de reacfie	Tipul de catalizator	Reacfii	Catalizatori
Hidratare şi hidroliză	1)	acizi 2)	alcalii 3)	oxizi	a)	hidroliză gliceridelor b)	hidroliză amidonului şi a celulozei ia zahăr c)	hidroliză penfozanllor la furfuroi d)	hidroliză esterilor e)	hidratarea acetilenei la acetaldehidă f)	hidratarea olefinelor la alcooli (1 a, 1 d) a)	hidratarea etilenej la alcool (1 f) b)	hidratarea acetilenei la acetaldehidă (1 c) c)	hidroliză alchilhalogenurilor Ia alcooli	acidul sulfuric acidul sulfuric acidul sulfuric acizii sulfuric, sulfonic, clorhidric, fosforic solufii de acid sulfuric şi săruri de mercur acizii sulfuric şi fosforic solufii de hidroxizi alcalini Si02, Al2Og, Th02 Zn0-Cr203 CaO, MgO, BaO, Al203
Deshidratare	1)	acizi 2)	oxizi 3)	săruri	a)	eteri din alcooli b)	esterificare c)	acetilarea celulozei a)	etilena şi alte olefine din alcooli b)	esterificare c)	amine din alcooli şi amoniac d)	acid cianhidric din oxid de carbon şi amoniac a)	deshidratarea alcoolilor b)	anhidride	acizii sulfuric, sulfonic şi fosforic acizii sulfuric, sulfonic şi clorhidric acizii sulfuric şi sulfonic Si02, Al20§, Th02l WOs Si02, Al2Og Si02, Al203 cărbune Na20 -j- Al20§ -|- Th02 fosfafi, sulfafi, cloruri anhidre fosfafi cu cationi din grupurile I, II, lll
Deshidratare- dehidrogenare	1) oxizi	a) bufadien din alcool etilic	AI2Og-}-ZnO
Oxidare (cu aer sau cu oxigen)	1)	metale 2)	oxizi 3)	săruri	a)	acid sulturic prin contact b)	oxidarea amoniacului Ia oxizi de azot c)	oxidarea metanolului la formaldehidă d)	etilenoxid din etilena a)	procedeul camerelor de plumb b)	acid sulfuric de contact c)	oxidare de hidrocarburi mefan la formaldehidă benzen la anhidrida maleică antracen Ia antrachinonă^ naftalina la anhidrida ftalică a)	oxidare de aldehide b)	oxidare de hidrocarburi parafinice c)	sicativarea uleiurilor	platin pe suport plafin, plafln-sodiu platin pe suport, Cu, Ag, Cu-Ag, Ag-Pt Ag oxizi de azot V2Og, Fe2Og, CuO, Cr03 oxizi de Cu, Fe, Mn, Cr V205, M0O3 V205, M0O3, V205 săruri de Mn, Fe, Ni ale acizilor respectivi stearafi, rezinafi, linoleafi, oleafi, borafi, fosfafi de Mn, Fe, Cu, Ni, Co săpunuri de Pb, Co, Mn
Oxidare cu abur	1)	metale 2)	oxizi	a) CH4 (sau alte hidrocarburi)-J-H20->CO (sau C02)-f Hâ a) C0+H20^C02+H2	Ni, Co, Fe, Fe-Cr Fe2Oâ, Cr2Oâ, C0208(Fe203)-AI203-K0H
Hidrogenare	1)	metale 2)	oxizi	a)	hidrogenarea uleiurilor b)	metanol din oxid de carbon c)	CO-f-H2->hidrocarburi superioare d)	aldehide la alcooli e)	esteri la alcooli f)	nitrobenzen la anilină g)	hidrogenarea nucleilor aromatici a)	metanol C0-j-H2-*CH30H # b)	sinteze de alcooli superiori din CO şi H2 c)	hidrogenarea cărbunilor la hidrocarburi lichide d)	aldehide (cetone) la alcooli e)	esteri la alcooli	Ni, Ni Raney Cu, Ag, Pt Co, Fe-Cu, Fe-Co, Ce-Cr-Ru, cu elemente din grupul I Cu, Ni Cu Ag, Cu, Pt, Pd, Au, Cd, Sn, Pb, Ni Ni, Nl-Cu, Pt, Pd ZnO, MnO, Zn0-Cr203 oxizi de Zn-Cr-Mn M0O3, Cr2Og, Fe2Og, CoO ZnO, MnO, CuO, MgO Cu0-Cr203, Zn0-Cr203
Catalog de cerneluri
575
Catapeteasma
Tipul de reacfie	Tipul de catalizator	Reacjii	Catalizatori
Oxosinteze		a) aldehide din olefine, Co şi FL	Co -j~ Th02 -f- Si02
Dehidrogenare	1)	metale 2)	oxizi	a)	aromatizarea cicloparafinelor (ciclohexan la benzen) b)	dehidrogenarea alcoolilor la aldehide şi cetone a)	aromatizarea, dehidrocicUzarea parafinelor b)	buten-bufadien c)	butan-butadien d)	etilbenzen-stiren	Pt, Pd, Ni Cu, Ag Cr203, Mo203 Cr203, Mo203, AI2Os Cr203 -f- Al203 MgO, Cr203
Condensări, polimerizăr\^	1)	halogenuri 2)	acizi 3)	alcalii	a)	polimerizarea olefinelor (C2H4, stiren) b)	anhidridă ftalică-j-benzen->antrachinonă c)	a!cooli-{-CO->acizi d)	aromatice-f-haloqenuri organice (reacţii Friedel-Crafts) e)	dimerizarea acetilenei a) policondensarea fenoluIui-f-formaldehidă->bachelite a) policondensarea fenolului-f-formaldehidă-$>bachelite	BF3, AIC!3i SnCI4 aici3 bf3 AICI3 CuCI acizi minerali hidroxlzl alcalini
Alchilări de benzen, isomerizări	1) halogenuri	a)	benzen-}-isoparafine b)	benzen-j-olefine c)	Isomerizări de butan, hexan	ÂICI3 AICI3 AICI3
Cracare catalitică	1) oxizi	a) cracarea hidrocarburilor mari, apoi isomerizare, des-alchilare,dehidrogenare,ciclizare pentru obfinerea unor benzine cu cifră octanică mare	Si02 -f- Ala03
Halogenare	1)	cărbune 2)	halogenuri	a)	H2-f CI2->2 HCI b)	CO+CI2->COCI2 a) hidrocarburi olefinice şi acid clorhidric	cărbune cărbune BiCl3l FeCI3, AICI8, CuCi
Sinteza fenolului		a)	C6H6+HC1+i/202->C6H5CI+H20 b)	C8H5CI-f H20->C6H50H-f HCI	Cu, Fe Si02
Fixarea azotului	1)	metale 2)	oxizi şl săruri	a)	N2f3 H2=2 NH3 b)	cianură din Na2C03, C, N2 a)	obfinerea cianamidei b)	CO-fNH3-»HCONH2 (formamidă)->HCNf H20	Fe(Al203-K20) Fe KOH, K2C03f CaCI2 oxizi de Ce, TI, AI, Th, Zr, Ca
1.	~ de cerneluri. Poligr.: Sin. Probar de cerneluri (v.).
2.	~ de hărţi marine. Nav.: Catalogul editat de Serviciile hidrografice, care cuprinde hărfi maritime la diferite scări.
3.	~ de litere. Poligr.: Sin. Probar de litere (v.).
4.	~ de mărfuri: Sin. Catalog comercial (v.).
5.	~ de stele. Astr.: Registru de stele în care sînf indicate pozifiile lor pe bolta cerească, prin coordonate astronomice sau ecuatoriale. Cel mai vechi catalog de stele e datorit Iui Hipparc şi cuprinde 1026 de stele; el e redat în lucrarea lui Ptoiemeu; „Almagest". Catalogul Lalande cuprinde 47 390 de stele; Catalogul Bessel cuprinde 75 011 stele; Catalogul Arge-lander cuprinde 314 000 de stele.
6.	~ -dicţionar. Gen.; Catalog în care titlurile sînt introduse de două ori: întîi toate alfabetic, apoi cele ştiinfifice după cuvinte directoare, iar cele beletristice după cuvinte-tip.
7.	~ tehnic. Tehn.: Reunire de date tehnice, explicate adesea prin figuri, relative la piese şi la dispozitive destinate unui anumit scop.
8.	Catalog. 2: Registru cu Iineatură tabelară, folosit în şcoli, pentru înregistrarea notelor şi a calificării activităfii desfăşurate de elevi în cursul unui an şcolar sau la examene.
9.	Catalografie: Descrierea sistematică a cataloagelor.
10.	Catamorlism. Geol.: Termen generic penfru procesele distinctive cari se produc în partea superioară (exterioară) a scoarfei Pămîntului şi cari se caracterizează prin solubilizare (disolvări), prin scăderea volumului molecular al mineralelor (fapt care duce la formarea de minerale simple din altele, mai complexe) şi prin scăderea rezistenfei mecanice a mineralelor constitutive din roci.
Zona de catamorfism cuprinde atît zona de alterare (oxidare) şi hidratare (aşa-numifa pălărie de fier, în cazul zăcămintelor de minereuri), cît şi zona de cementare. Acestor subdiviziuni de ordin mineralogenetic ale scoarfei le corespund, din punctul de vedere hidrogeologic, zona de aerafie şi zona de saturafie (în legătură cu distribuf ia pe verticală a apei în interiorul scoarfei), iar din punctul de vedere structural, zona de fracturare a crustei pămîntului.
11.	Catapeteasmă, pl. catapetesme. 1. Arh.: Perdea care ascundea privirii credincioşilor sfînta masă, în bisericile creştine primitive.
12.	Catapeteasmă. 2. Arh.: Perete de lemn sau de zidărie care separă absida altarului de naos, în bisericile creştine orientale.
Caiaplasmă
576
Catarg
t. Catapiasmă, pl. cataplasme. Farm,: Preparat medicamentos, de consistentă moale, constituit din pulpe, din extracte, unguente, pulberi, etc., cu apă distilată, infuzii, decocfii, etc. După acţiunea lor terapeutică, cataplasmele se împart în emo-liente, preparate cu substanfe mucilaginoase, cu făină de in, feculă, etc. şi revulsive (sinapisme), preparate cu făină de muştar, care se întinde pe o pînză sau pe hîrtie. Ultimele se obfin prin amestecul făinii de muştar cu apă căldufă (40°), cu care formează o pastă uşor de aplicat pe pînză, sau prin aplicarea făinii pe hîrtie impregnată cu un adeziv (solufie de cauciuc în eter de petrol şi sulfură de carbon), după care se usucă la temperatura camerei şi se trece prin valfuri. Cataplasmele se conservă în cutii etanşe, ferite de umiditate. Se întrebuinfează în medicină ca emoliente, antiseptice, calmante, etc.
2.	Cafapulfare. Av.; Lansarea unei aeronave folosind o catapultă.
s. Catapultă. 1 . Av.: Cărucior pentru lansarea unei aeronave, care trebuie să atingă o vitesă mare de decolare de pe un spafiu scurt, fără a rula pe sol. Catapulta, deplasabilă pe o cale de rulare (pentru a fi mutată într-o pozifie convenabilă), are o platforma
Catapultă.
1) glisierele catapultei; 2) cilindru cu aer comprimat; 3) roată liberă; 4) roată fixă; 5) cablu de lansare; 6) roţile de deplasare ale catapultei; 7) hidroavion.
pe care se aşază aeronava (de ex. avion, hidroavion), iar lansarea acesteia se obfine prin intermediul unor cabluri sau al unui mecanism, care-i imprimă vitesa necesară de lansare (decolare); la catapultele cu mecanism de lansare, acesta e în general acfionat pneumatic (v. fig.).
4.	Catapultă, pl. catapulte. 2. Tehn. mii: Maşină antică de război, formată dintr-un cărucior de lemn, pe care era montat un braf cu un suport special la capăt, care servea la aruncarea
unor proiectile nespecializate (pietre simple sau învelite cu un element protector, butoaie pline cu smoală, care se aprindea în momentul lansării, etc.). Energia de aruncare se obfinea prin deformarea elastică a unor coarde animale, de către un personal specializat. Bătaia lor era de circa 200-'400 m (uneori, pentru blocuri pînă la 100--200 kg), iar vitesa de tragere era destul de mică (timpul de la cîteva minute la cîteva ore pentru o lovitură).
5.	Cataractă, pl. cataracte. Expl. petr.: Fenomen care consistă în crearea unei depresiuni în spafiul situat sub garnitura de foraj a unei sonde în foraj, în timpul extracfiei garniturii, urmată fie de drenarea fluidelor din formafiunea petrolieră în sondă (pericol de erupfie), fie de surparea perefilor deschiderii, — şi care se observă cînd diferenfa dintre diametrii sondei şi garniturii e mică sau cînd partea inferioară a garniturii de foraj se manşonează cu un strat de argilă plastică.
Fenomenul de cataractă se combate prin condifionarea fluidului de foraj, prin descărcarea garniturii de foraj de argila piastică depusă (demanşonare), prin extragere lentă. Sin. Pistonaj.
6.	Cataracte, sing. cataractă. Geogr.: Obstacole succesive în albia unei ape curgătoare, constituite din praguri naturale rezultate din denivelarea unei falii transversale sau din eroziunea mai înceată a unor roci mai tari decît restul albiei, aşezate transversal pe cursul apei şi cari întrerup brusc panta generală a albiei, formînd denivelări, uneori foarte mari, ale acesteia. în regiunea cataractelor, apa curge cu vitesă mare, pe toată lăfimea cursului, căzînd cu zgomot de la înălfime şi formînd cascade. Exemple: Cataractele Victoria, pe fluviul Zam-bezi, în Africa; cataractele Niagarei în Statele Unite, etc.
Ca urmare a eroziunii fundului, din aval spre amonte, denivelările se micşorează cu timpul, formîndu-se simple praguri, cari dau rapiduri ce întrerup navigafia. Exemple: cele şase cataracte pe Nil, înfre Khartum şi Asuan; cataractele , Dunării la Porfile de Fier, etc.
7. Cataramă, pl. catarame. Ind. piei: Piesă de obicei metalică, dar putînd fi şi de alte materiale, folosită la închideri, strîngeri sau decorafii în industria confecţiilor din piele. Formele cataramelor şi felul de închidere a lor pot fi foarte variate.
8.	Catarg, pl. catarge. 1. Mine, Drum.: Organ al excavatoarelor cu o singură cupă, folosit pentru susţinerea cablurilor sau a brafului dispozitivului de sapă a! excavatorului (v. fig.)*
Catarg de excavator cu cupă cu acfîune dîrecfa.
1) catarg; 2) articulafia catargului; 3) scripete pentru manevra catargului; 4) scripefl pentru manevra cupei; 5) trepte de acces; 6) dispozitiv de împingeri
a brajului cupei.
Catarg telescopic
577
Catazona
E constituit dintr-o grindă cu inimă plină, simplă sau dublă, sau dintr-o grindă cu zăbrele (de obicei la excavatoarele cu dragline), confecţionată din otel carbon de Calitate sau uneori din ofel aliat cu nichel. La capătul inferior, catargul e articulat de platforma excavatorului, iar la capătul superior, acesta susţine un sistem de scripete cu cabluri de acţionare a dispozitivului de sapă şi cabluri de ancorare a catargului. La excavatoarele cu o singură cupă cu acfiune directă, pe catarg (la partea centrală) e montat pozitivul de împingere a braţului cupei. La excavatoarele cu pă cu acfiune inversă, scripeţii sînf montaţi la partea centrala a catargului, iar punctul de articulaţie al braţului cupei se află la partea superioară a acestuia. Lungimea catargului depinde de tipul excavatorului, influenţînd raza de acţiune a acestuia. Sin. Săgeată.
u,	~ telescopic. V. Pilon telescopic, sub Pilon de antenă.
2.	Cafarg. 2. Expl. petr.; Construcţie de metal care înlocuieşte turnul de extracţie la troliile mobile folosite în industria petrolieră. Are şi o macara montată. Serveşte la intervenţii în caz de accidente, sau la operaţii de curăţire Ia sondele al căror turn fix a fost demontat.
3.	Cafarg. 3. Ind. lemn.: Trunchi de brad, necurmat în buşteni, cu lungimea de peste 25 m, din care se formează pluteie mari. (Termen în curs de dispariţie în Moldova, pe Valea Bistriţei.)
4.	Catarg, pl. catarge. 4. Nav. V. sub Greement.
5.	Cafarg de semnal. C. f.: Stîlp metalic cu înălţimea de 4"*12 m, de formă cilindrică, din traverse profilate, sau grindă cu zăbrele pe care se fixează aparatul de semnalizare (mecanic sau cu focuri luminoase colorate). V. şi sub Semnal de cale ferată.
6.	Cafarhinieni, sing. catarhinian. Paleont.: Maimuţe din ordinul Primata, subordinul Simieni, cu nările apropiate şi cu 32 de dinţi. Unele dintre ele, maimuţele cinomorfe, cu aspectul de cîine, sînf cunoscute, prin tipuri speciale, încă din Oligocen.
Altele, antropomorfe, au o organizaţie superioară cu caractere apropiate dq ale omului, şi sînt reprezentate azi prin tipurile: Gibbon (Hylobates), Urangutan (Simia satyrus), Gorila (Gorilla) şi Cimpanzeu (Trogiodytes).
Formele fosile mai importante sînt: dintre Cinomorfe, Parapi-thecus din Oligocenul egiptean şi Dolicopithecus ruscinensis Dep. şi Macacus florentinus Cocchi, ambele găsite şi în ţara nostră, în Piiocenul de la Măluşteni, iar dintre Antropomorfe: Dryopi-thecus din Miocenul european, considerat ca strămoşul gorilei şi al cimpanzeului de azi şi Ausfralopithecus din Cuaternarul Africei de Sud, cu caractere pronunţat antropoide, considerat o maimuţă intermediară între Antropomorfele actuale şi Om.
7.	Cataseism, pl. cataseisme. Geo/., Ce of iz.: Undă seismică longitudinală de rarefiere, la care prima deplasare e dirijată din exteriorul regiunii epicentrale spre epicentru. Spre deosebire de anaseisme (v.), cari sînt provocate de fenomene de natură explozivă, cataseismele sînf produse de fenomene analoge, cu prăbuşirea spre inferior a pereţilor unei cavităţi. Cataseismele sînt considerate particularităţi cu totul caracteristice ale modului de manifestare la suprafaţă a unui cutremur. Pentru marea majoritate a cutremurelor de pămînt, înregistrările de la suprafaţă pun în evidenţă atît cataseisme, cît şi anaseisme. Studiul repartiţiei geografice a unora şi a altora ■— repartiţie reprezentată cartografic prin liniile nodale cari separă regiunile anaseismice ( + ) de cele cataseismice ( —) — contribuie cu elemente importante la obţinerea de informaţii asupra forţelor cari au dezlănţuit cutremurul «le pămînt corespunzător.
8.	Catafermal. Mineral.: Calitatea unor asociaţii paragenetice de minerale de a fi depuse la temperaturi cari depăşesc 300°.
9.	Cafafermometru, pl. catatermometre. Fiz.: Termometru cu alcool, cu rezervor (capacitatea de 22,6 cm3), a cărui tijă (cu lungimea de 20 cm) poartă două diviziuni, corespunzătoare emperaturilor de 37,8° şi 35° (media acestor temperaturi co-
respunde temperaturii corpului omenesc). La partea superioară, tubul e lărgit, formînd un mic rezervor. Din determinarea vitesei de răcire a instrumentului, în prealabil încălzit (Ia 60°), în intervalul de la 37,8***35° se deduce cantitatea de căldură pierdută de corpul omenesc, pe secundă şi pe centimetru pătrat, în condiţiile în cari se face determinarea.
Cu ajutorul caracteristicii Q înscrise pe aparat şi care exprimă răcirea în mcal/cm2 se determină cifra catatermometrică A — QjT, T fiind timpul (s) de răcire de la 37,8° la 35°. Pentru valorile 4<^4<8 sînt realizate condiţiile de confort necesare omuiui. Pentru determinarea vitesei aerului se folosesc relaţiile
•-(W
pentru v< \ m/s, respectiv
pentru ^>1 m/s, în cari 5=36,5° —ta, iar ta e temperatura aerului. Pe lîngă cifra catatermometrică A se foloseşte pentru măsurarea confortului şi cifra catatermometrică Au, stabilită cu ajutorul catatermometrului umed (cu bulbul catatermometrului învelit cu muslină umezită), care înregistrează concomitent cu răcirea produsă prin convecţie, radiaţie şi conductibilitate, şi răcirea produsă prin evaporaţie.— Pentru a măsura separat răcirea produsă prin convecţie şi radiaţie se folosesc, două catatermometre, dintre cari unul — care are bulbul negru — absoarbe integral căldura radiată, iar celălalt — care are bulbul cromat — absoarbe căldura transmisă prin convecţie şi reflectă razele calorice.
10.	Cafsfermograf, pl. catatermografe. Fiz.: Cafafermometru automat înregistrator. Catatermomefrul se încălzeşte automat cu ajutorul unei rezistenţe electrice din inferiorul rezervorului inferior, şi a cărei declanşare se efectuează cu un contact electric montat în inferiorul tubului capilar. Cu ajutorul altor două contacte electrice montate în tubul capilar la nivelurile de 37,8° şi 35° se comandă înregistrarea automată a timpului de răcire pe o diagramă fixată pe o tobă antrenată în mişcare de rotaţie de un mecanism de ceasornic.
11.	Cafazonă. Geol.: Zona cea mai adîncă de transformare metamorfică a Pămîntului, caracterizată prin temperatură foarte înaltă (aproape de temperatura de fuziune a rocilor) şi presiune litostatică foarte mare şi dirijată. Datorită acestor factori, se formează minerale de antisfress (fără hidroxil, cu volum specific mic şi densitate mare, şi cu caracter mineralogic depinzînd de chimismul materialului metamorfozat) şi roci influenţate de produsele volatile ale magmelor; structura primordială a rocilor dispare, structura şisfoasă a rocilor din epizonă (v.) şi meso-zonă (v.) slăbeşte, cristalizarea, respectiv recristalizarea sînt bine dezvoltate şi complete, apărînd uneori structuri granulare asemănătoare cu cele plutonice.
Mineralele caracteristice cafazonei sînt: cuarţul, corindonul, granaţii (piropul, grosularul), sillimanitul, wollastoniful, plagio-clazii (anortitul şi albitul), spinelul, piroxenii rombici şi mono-ci iniei, forfsteritul, vezuvianul, cordieritul, etc. în această zonă se observă un proces de distrugere a biotitului şi de substituire a lui prin cordierit, hipersten şi sillimanit, iar în rocile sărăcite în acid salicic şi îmbogăţite în sescvioxid de aluminiu se constată formarea corindonului şi a pleonastului.
Principalele roci caracteristic catazonale sînf: gnaisurile (orfo-gnaisurile şi paragnaisurile), cari au numiri după mineralele preponderente (cordieritice, granato-sillimanitice, sillimanitice, pleonast-ortoclazice, etc.), calcarele cristaline cu silicaţi, eclo-gite, piroxenite, etc.
Unii autori deosebesc pentru partea de adîncime a cafazonei următoarele faciesuri: faciesul aldanic (cel mai adînc),
Cafechînă
578
Catenară, suspensiune &
cu parageneza: cuarf, ca leit, anortit şi dolomit-forsterit, în care formarea rocilor e influenfată de produsele volatile magmatice la o presiune considerabilă (de ex.f în regiunile Scutului siberian, masivului cristalin ucrainian, în insula Madagascar, etc.); faciesul bohemian, format la o adîncime mai mică şi la o presiune mai mică, în care sînt caracteristice rocile diopsidice, şi în care dolomitul cedează locul periclazului şi apar şisturi cristaline cu cristalele mai mărunte (de ex. în Masivul Bohemiei); faciesul calcito-grosularo-anortitic, care corespunde unei adîncimi mai mici, la care recristalizareâ e neuniformă şi incompletă.
1. Catechină. Chim., Farm.: Derivat natural al fenil-benzo-piranului, care apare în şase forme isomere şi formează principiul activ din ca-
H2
./cv
/r
J H
H
OH
H I OH C-C
-cy ^c= xc=c
H H
-OH
techu (v.). Din ca-	ON
techu se izolează	^
taninurile catechi-
ce (substanfe cari	HC	C
trec în pirocete-	;	|
chină, prin disti-	HO—C	C
lare uscată). Ca-techina se obfine	^
prin spălarea cu apă fierbinte a extractului de catechu, după ce s-a îndepărtat, cu apă rece, acidul catechu-tanic, Catechina se prezintă sub formă solidă, cristalizată în ace mici, albe, mătăsoase," cu ps t. 217°; e solubilă în apă fiartă (1 :3) şi foarte pufin solubilă în apă rece. Se întrebuinfează ia vopsirea şi imprimarea ţesăturilor, datorită calităfii de a absorbi în mediu alcalin oxigenul din aer, transformîndu-se înfr-o subsfanfă de culoare roşie-brună; cu clorura ferică se colorează în verde; cu acidul sulfuric concentrat, în roşu; la cald, reduce solufiile metalelor nobile, Catechina are proprietăfi slabe de tanant.
2. Cafechine, sing. catechina. Chim.; Derivafi ai flavonelor (v.) şi ai antocianelor (v.), cari formează unitatea structurală fun-
H
HO—C
OH
I
-C
\
c*	vc-
vc=c/
H
-OH
damentală a substanfelor tanante	H
catechinice.	,Cv	O,
Dintre catechi-ne, mai importanta sînt catechi-
na (v.) şi galo-	"	OH
catechina.	T	\/	OH
Catechina şi	I	C
galocatechina dau
CU acidul galic	_	g^l«alechinâ
esteri complecşi (galafi), cari formează substanfele tanante.
Catechinele sînt substanfe uşor solubile în apă şi în alcool,, greu solubile în eter. în stare pură, sînt incolore şi cristalizate. Catechinele dau cu clorura ferică o colorafie verde închisă; ele precipită gelatina din solufie şi sînt absorbite de pulberea de piele. Prin încălzirea solufiei lor apoase, pierd proprietatea de a cristaliza şi se transformă în produse tanante, amorfe, constituite din mai multe molecule de catechină.
Substanfele tanante din frunzele de ceai verde confin 12% acid galic liber şi 78% galat de catechină.
Taninul din struguri confine catechina ca un component esenfial.
3. Catechu. Farm.: Extract apos, uscat, obfinut din lemnul arborelui Acacia Catechu Wild., şi din variefăfile acestuia (Acacia suma, Areca sundra, etc.), din familia Leguminosae, cari cresc în India, Birmania, Ceylon, Africa orientală, etc.
Catechu se prepară din partes centrală (inima) lemnului, mărunfită şi supusă unei decocfii prelungite cu ajutorul apei (circa 12 ore), în vase de pămînt, după care se filtrează şi se fierbe în continuare, în vase de fier, pînă la concentrare completă, agifînd continuu; masa obfinută se toarnă în forme, confecfionate din frunzele plantelor Cassia fistula Linn., sau Diptero-
carpus tuberculatus Roxb., unde se usucă, în cîteva ore. Produsul se prezintă sub formă de brichete solide sau de masă aplati-sată, de forme diferife, voluminoasă, acoperită cu frunzele plantelor folosite pentru formare; e casant şi fără miros, de culoare brună-roşcată, cu gustul amar, astringent, apoi dulceag, persistent. Confine: 12—20% apă, 2---12% catechină, 25--50% tanin (acid catechu tanic), 20*”30% substanfe gumoase, 2***6% substanfe minerale, 20—29% cvercetină şi cvercitrină. E solubil, parfial, în apă rece, insolubil în apă fierbinte, sclubil în alcool de 90%, la cald (85"-90%), solubil în eter (28***50%). Se întrebuinfează în medicină, ca astringent şi dezinfectant, în catarul intestinal, în disenterie, diaree, uretrite, etc., sub formă de pulbere, de finefură, extract, sirop, etc., cum şi în industria pielăriei şi la prelucrarea vinurilor.
4.	Catedrală, pl. catedrale. Arh.: Biserica principală a unei dieceze, unde se găseşte sediul episcopal. La începutul creştinismului, catedralele au fost executate din lemn. Primele catedrale de zidărie au fost construite în timpul împăratului Constantin (de ex. catedrala din Atena, executată din marmură albă),
5.	Catedră, pl. catedre. Gen.: Pupitru sau masă, aşezate de obicei pe o estradă, pentru profesori, oratori, etc.
6.	Categorie, pl. categorii. Gen.: Clasă sau subclasă de fiinţe, de obiecte sau de fenomene.
7.	~ de diamefri. Silv.: Grupul de arbori dintr-un arboret sau dintr-o pădure cari au acelaşi diametru de bază, măsurat cu o anumită aproximafie (adică în limitele unei anumite rotunjiri a valorii măsurate). De cele mai multe ori se folosesc rotunjiri de 1, 2, 3, 4 sau 5 cm. Mai multe categorii de diamefri, în cadrul unor limite convenfionale, constituie o clasă de diamefri,
s. ~ de vîrsîe. Silv.: în terminologia privitoare la amenajarea şi taxafia pădurilor, diviziune a scării de valori discrete a vîrstelor arboretelor, cu o anumită aproximafie. De cele mai multe ori se folosasc rotunjiri de 1, 2, 3, 4 sau chiar de 5 ani.
Prezintă importanfă în analiza structurii unei unităfi de producfie, sub raportul vîrstei arboretelor cari o constituie.
9.	Cafelecfrofonus. Biol.: Modificările porfiunilor unui organ viu din apropierea catodului, prin cari iese din organ curentul electric, caracterizate prin creşterea excitabilităţi fiziologice şi a conductivităfii lor electrice.
10.	Catenară, suspensiune Elt.: Sistem de suspendare a liniei aeriene de contact pentru fracfiunea electrică, constituit din unu sau din mai multe cabluri purtătoare (v, fig. I şi II), de cari se suspendă firul sau firele de contact, prin intermediul altor fire, verticale sau înclinate (pendule), folosită în general la tramvaie. Suspen-
/, Suspensiune catenară cu un cablu purtător (1) şi un fir de contact (2).
II. Suspensiune catenara cu cablu purtător principal (1) şi auxiliar (2) şi cu două fire de contact (3).
siunea catenară permite o distanfă între stîlpi mai mare decît suspensiunea simplă şi vitese sporite pentru vehicule motoare.
Cafenă
579
Cafenoida
III. Suspensiune catenară dreapfă (proiecţie orizontală).
}) axul căii; 2) cablu purtător şi tir de contact,	"
Suspensiune catenară semiînclinată (proiecfie orizontală), î) axul căii şi cablul purtător; 2) fir de contact.
Cablul purtător se fabrică de obicei din ofel, bronz sau cupru; firul de contact, din cupru, iar pendulele, din bronz.
Suspensiunea catenară poate fi: dreaptă (v. fig. III) sau poligonală, cînd în proiecfie pe plan orizontal cablul purtător şi firul de contact apar ca o singură linie frîntă, dispusă în zig-zag fafă de axul longitudinal al căii; semiînclinată (v. fig. IV), cînd în proiecfie pe plan orizontal cablul purtător se suprapune peste axul longitudinal al căii, iar firul de contact apare dispus în zig-zag fafă de acest ax longitudinal;	înclinată IV
(v. fig. V) sau strîmbă, cînd în proiecfie pe plan orizontal cablul purtător şi firul de contact apar dispuse în zigzag fafă de axul longitudinal al căii. Cele două zig-zaguri sînt simetrice fafă de axul longitudinal.
Dintr-un alt punct de vedere, suspensiunea catenară poate fi: necompensată (v. fig. VI a), cînd la punctele de ancorare cablul purtător şi firul de contact sînt ancorate fix; semicompensată (v. fig, VI b), cînd la punctele de ancorare cablul purtător e ancorat fix, iar firul de contact e ancorat mobil prin intermediul unei contragreu-tăfi; compensată (v. fig. VI c), cînd la punctele de ancorare atît cablul purtător cît şi firul de contact sînt ancorate mobil, prin intermediul unor contragreutăfi.
i.	Cafenă, pl. catene.
Chim.: Lanf format din mai mulfi atomi egali, legafi între ei prin valenfe simple sau multiple. Proprietatea de a se lega între ei mai mulfi
V. Suspensiune catenara înclinată (proiecfie orizontală).
1) axul căii; 2) cablu purtător; 3) fir de contact.
■ÎTfarrf n>TTŢtTl>T-r-T<i
VI. Suspensiune catenară necompensată (a), semicompensată (b) şi compensată (c).
atomi de	acelaşi fel o au	în	special	carbonul, şi,	mai	pufin,
azotul, siliciul şi borul. Cafenele	sînt	lineare, cînd	atomii	sînt
înşiraţi unul după altul, de exemplu
CH3—CH2 - CH2—CH2—CH2—CH3; ramificate, de exemplu
CH3 ch3
I	I CH3—CH — CH—CH3
sau ciclice, de exemplu catena ciclohexanului* a benzenului, etc.: H2	H
C	C
h2c/ nch2	hc^ nch
II	I II
h2c	ch2	hc ch
Nc/	V'
h2	h
în cafenele lineare cari cuprind legături simple, atomii de carbon nu sînt aşezafi pe aceeaşi dreaptă, din cauza structurii
tetraedrice a carbonului (aşezat în centrul unui tetraedru, cu valenfele îndreptate spre cele patru vîrfuri), atomii sînt dispuşi în zig-zag în spafiu şi se rotesc în jurul legăturilor dintre ei.
2.	Cafenă muntoasă. Geol.: Zonă alungită cu relief avînd înălfimi de obicei peste 1000 m, cari formează un şir unitar de munfi. Mai multe catene apropiate şi paralele între ele constituie o centură orogenică încă nepeneplenizată de eroziune (de ex. Catena carpatică face parte din centura orogenică alpină).
Cafenele sînt delimitate transversal unele de altele învecinate, prin depresiuni interne mari, numite ovale (de ex. Basinul Transilvaniei) sau prin şiruri de depresiuni intermuntoase alungite şi mai mici, Pe direcfie, o catenă începe sau se termină fie în dreptul unui nod orografic (centru de diramafie muntos cu sau fără platou central), fie în dreptul ariilor de înecare a zonelor muntoase. Această înecare se face fie treptat sub cîmpii de acumulare sau de eroziune, fie brusc, la marginea basinelor marine (de ex. Catena Tian-Şan, care porneşte din nordul orografic al Pamirului spre Est, se pierde treptat în deşertul Gobi, în iimp ce cafenele alpine cu direcfie nord-sud din Birmania sînf retezate brusc de golfurile Bengal şi Pegu ale Oceanului Indian).
Din punctul de vedere geologic structural, o catenă muntoasă e de obicei efectul geomorfologic produs de una sau de mai multe faze de diastrofism din cadrul unei orogeneze, fiind astfel amplasată pe aria unui fost geosinclinal (v.) (de ex. Carpafii Orientali sînt ridicafi, în special în timpul fazelor laramică, saavică şi sfiriacă, dîn orogeneza alpină). Mai rare sînf cafenele muntoase cari, din punctul de vedere geologic, reprezintă un şir de munfi-bloc (de ex. Munfii de Coastă ai Californiei).
Din punctul de vedere geomorfologic, se deosebesc catene vechi (cu înălfimi mici şi cu numeroase cursuri de apă epi-genetice), şi catene tinere (cu coame muntoase înalte şi relativ continue). Cafenele tinere au şi o importanfă zoobotanică deosebită, deoarece duc la izolarea ecologică a formelor de viafă cu vagilitate redusă, provocînd diferenfieri (vikarii) în fauna şi în flora regiunilor respective, prin crearea de mai mulfi bio-topi în cadrul unei aceleiaşi biocore (domeniu cu condifii de viafă asemănătoare).
3.	Catenoâdă, pl. catenoide. Geom.; Suprafafa de rotafie obfinută prin rotirea lănfişorului (v.) în jurul bazei sale.
în reprezentarea parametrică
x = u cos v, y — u sin v, 2 —a In {u-\-"\J u2~a2),
curbele ^ = const. sînt cercurile paralele şi curbele v — const. sînt meridianele suprafefei, toate egale cu lănfişorul generator:
x - a ch - * a
Prima formă fundamentală a suprafefei e
9 u2 du2
as*= -5-----= +■«* dvz.
—	a1-
Prin schimbarea de variabilă ui—^ifi — a2, prin care meridianele sînt raportate parametric la lungimea arcului, prima formă fundamentală a suprafefei devine
d*2 = du\ + (u2 + a2) dv2.
Cafenoida e singura suprafafă neriglată de rotafie care are o arie minimală.
înfre cafenoida şi elicoidul drept cu plan director (v.) x — u cosv, y — u sin v, z-av, a cărui primă formă fundamentală e
ds2 = du2 + (u2 + a2) dv2, se poate stabili o corespondenfă punctuală,
U — U\, V — V\,
care e o isometrie (v.). Cele două suprafefe sînt aplicabile,
Satepsina
_________________
580
Catiohii
generatoarele rectilinii ale elicoidului corespunzînd meridianelor, iar elicele corespunzînd paralelelor catenoidei.
Regiuni finite aparfinînd acestor două suprafefe pot fi aduse în coincidenfă printr-o deformafie continuă.
1.	Catepsină. Chim. biol.: Proteinază tisulară, care scindează proteinele în polipeptide şi aminoacizi. Catepsinele sînt enzime intracelulare de origine animală, cari au zona de activitate la pH = 4—5, adică la punctul isoelectric al proteinelor. Ele hidrolizează proteinele, proteazele şi peptonele şi intervin în procesele de autoliză a fesuturilor. Catepsinele sînt activate de gruparea sulfidrilică, glutation, de hidrogenul sulfurat şi de acidul cianhidric, dar sînt inhibite de metale grele, cum sînt fierul şi cuprul; pot fi reactivate însă de cianuri, de cisteină şi glutation. Catepsina prezintă o deosebită importanfă fiziologică, deoarece se presupune că intervine şi în sinteza fesuturilor.
2.	Caferpilar, pl. caterpilare. Drum., Ut.: Tip de tractor pe şenile, folosit în special la lucrări rutiere (v. sub Tractor). — Caterpilar a fost inifial un nume de fabrică.
3.	Catetă, pl. catete. Geom.; Fiecare dintre laturile unghiului drept al unui triunghi dreptunghic. V. sub Triunghi.
4.	Catefer, pl. catetere. Tehn. med.: Sondă de metal cane-lată (striată), cu tija dreaptă şi cilindrică pînă la aproximativ jumătate din lungimea sa, cealaltă jumătate a tijei, spre extremitatea care se introduce în uretră, prezentînd o convexitate pe o treime din circumferinfa tijei. La extremitatea superioară a cateterului e fixată o placă metalică, folosită ca suport. Se întrebuinfează în chirurgie, pentru a ghida, prin uretră, spre vezica urinară şi prostată, litotomul (v.) sau bisturiul chirurgical, penfru distrugerea calculilor renali, pentru dilatarea uretrei, evacuarea urinei sau exp/orarea vezicii. Dimensiunile uzuale sînt: lungimea 27***34 cm şi diametrul 2—6 mm.
5.	Catetometru, pl. cafetometre. Fiz.: Instrument penfru măsurarea precisă a distanfelor pe verticală. E compus dintr-o riglă verticală gradată, pe care alunecă o sanie care poartă o lunetă orizontală, ai cărei reticul e adus să coincidă, pe rînd, cu capetele lungimii de măsurat (v. fig.). Reglarea se face cu şuruburi micro-metrice, la aparatele cele mai precise, pentru ca lungimile să fie apreciate cu o eroare maximă de 0,2 pi.
6.	Catgut. Farm.: Fir re-sorbabil, de origine animală, întrebuinfat în sutura chirurgicală. Firele de catgut se obfin prin prelucrarea intestinelor de ovine, colectate de la animale sănătoase, după sacrificarea lor. în toate fazele de prelucrare se aplică o asepsie riguroasă, firele fiind supuse, după finisare, deosebit de riguros.
Catgutul chirurgical se prezintă sub formă de fire netede, de culoare gălbuie, de grosime uniformă pe toată lungimea. Se clasifică după grosimea firelor, cele mai utilizate avînd
0,2—0,9 mm grosime şi lungimea de 1,50 m.
Catgutul trebuie să fie steril, suplu, resorbabil (în cel mult 12 zile), avînd rezistenfă la tracfiune, în funcfiune de grosime, de
0,908—9,080 kg/cm2 la tragerea directă, şi de 0,454—4,540 kg/cm2 la nod chirurgical. Se conservă în alcool, înfiolat în tuburi de sticlă, la loc răcoros şi ferit de lumina zilei. Prin tratament chimic, firele devin neresorbabile, obfinîndu-se catgutul cromat,
Catetometru.
unui control fizic şi bacteriologic
de culoare brună, întrebuinfat la suturi externe, care se elimină după vindecare.
7.	Cathkinif. Mineral.: Saponit. (Termen vechi, părăsit.)
8.	Catifea, pl. catitele. Ind. text.: Ţesătură de lînă, de bumbac sau de mătase, dublă de urzeală sau de bătătură sau dublă şi de urzeală şi de bătătură, care prezintă pe fafă, iar uneori şi pe dos, smocuri cu pozifia perpendiculară pe suprafafa fesăturii, tăiate sau netăiate (bucle), formate din firele de bătătură sau din firele de urzeală. Buclele formate se taie în timpul feserii la o anumită înălfime, cu un sistem de cufite speciale, sau, în apretură, la o maşină specială, dînd fefei catifelei un aspect păros.
Ţesăturile cu smocuri cu lungimea pînă la 1 mm se numesc catifele, iar cele cu smocuri cu lungimea peste 1 mm şi făcute din fire mai groase se numesc pluşuri.
Se produc catifele cu dungi sau cu figuri. Ţesăturile catifea se folosesc pentru îmbrăcăminte, pentru tapiserii de mobile, penfru draperii, etc. V. şi sub Ţesătură.
9.	Caticn. pj, cationi. Chim. fiz.: Atom sau grup de atomi, încărcat cu sarcină electrică pozitivă, şi care se comportă, uneori, ca un element. în timpul electrolizei, cationul migrează la polul negativ (catod). După numărul sarcinilor elementare pozitive libere (electroni lipsă), cationii sînt: monovalenfi, bivalenţi sau polivalenfi. V. şi sub ion.
10.	~ de schimb. Ped., Geot. V. sub Baze de schimb, şi sub Schimb de cationi.
11.	Cafionif, pl. cationiţi. Alim. apă: Substanţă naturală sau sintetică, de origine organică sau anorganică, care are proprietatea de a ceda cationul Na* sau H+ pe care-l confine, în schimbul altui cation (Ca++, Mg**, Fe**, etc.) din apa cu care vine în contact. Această proprietate a cationifilor se numeşte capacitate de schimb. Factorii cari determină capacitatea de schimb a maselor cationice sînt: natura catlonilor de schimb, compozifia şi structura masei cationice, cum şi gradul de omo-geneitafe ai granulelor ei. Proprietatea cationului de a trece din solufie în masa de cationit se manifestă cu atît mai puternic, cu cît valenfa cationului e mai mare.
Cationifii se folosesc sub formă de masă filtrantă pentru filtrele utilizate în procesele de dedurizare şi deferizare a apei, de eliminare a clorurilor şi a sulfafilor din apă, etc.
Capacitatea de schimb e a unei mase cationice se exprimă în tone-grade pe metru cub de cationit şi reprezintă cantitatea de săruri exprimată în tone-grade, adsorbită de 1.m3 de cationit, adică: e = Q&H/V, unde Q e cantitatea de apă trecută prin masa cationică, avînd o duritate reziduală sub 0,01 grade, în m3; lLH e diferenfa dintre duritatea apei înainte şi după cationi-zare, în grade; V e volumul masei cationice, în m3.
Cationifii au proprietatea de a se regenera uşor prin spălare cu o solufie de clorură de sodiu pentru cationitul de sodiu şi cu solufie de acid sulfuric peniru cationitul de hidrogen, astfel încît îşi recapătă calităţile iniţiale şi procesul de schimbare a cationilor în tratarea chimică a apei de alimentare poate fi continuat timp îndelungat.
Cationifii anorganici folosiţi în tratarea chimică a apei sînt fie minerale cunoscute sub numele de glauconit, volconscoit, geolit, etc., fie aluminosilicaţi preparaţi artificial: permutit, zeo-lif, etc. în toţi aceştia partea activă o formează acizii alumino-silicic, ferosiIicic, etc.
Glauconitul se găseşte în natură sub formă de nisip de glauconit, avînd granu le de culoare verde, cu mărimea de 0,2—0,7 mm, cu greutatea specifică 2,2—2,85 t/m3 şi greutatea volumetrică
1,35—1,55 t/m3. Poete fi folosit numai în instalaţiile în cari cationul de bază care se schimbă e sodiul. Capacitatea de schimb a glauconitului e de 400 fgrd/m3. Uzura mecanică şi chimică anuală a glauconitului e de 5■ • * 10%, iar limita superioară a apei care se tratează e 35°.
Caî'ionizare
581
Cafod de tub electronic
Zeolitul şi permufitul sînt cationifi anorganici preparafi pe cale sintetică, prin topirea caolinului împreună cu cuarf şi sodă. Rezultă un aluminat de sodiu care se granulează la mărimea de 0,5*"2 mm. Capacitatea de schimb a permutitului e cuprinsă înfre 800 şi 1200 tgrd/m3.
Cationifii organici folosifi în instalafiile de tratar chimică a apei sînt cărbunii sulfonafi şi răşinile sintetice.
Cărbunele sulfonat se obfine prin tratarea, în anumite condifii, a cărbunelui de pămînt măcinat, cu acid sulfuric. Se prezintă sub forma unui material de culoare neagră, granulat la mărimea de 0,3"-2 mm, cu greutatea volumetrică în stare umedă de 0,37—0,42 t/m3. Se foloseşte atît ca masă cationică de sodiu, cît şi ca masă cationică de hidrogen. Capacitatea de schimb a cărbunelui sulfonat e cuprinsă între 600 şi 1150 tgrd/m3.
Uzura lui mecanică şi chimică e de 10—15% anual. Limita superioară a temperaturii apei care se tratează e de 70°.
Răşinile cationice sintetice sînt acizi polivalenfi, insolubili în apă, cari reacfionează reversibil cu substanfele disolvate în apa cu care vin în contact. Caracterul activ al răşinilor catio-nice se realizează prin introducerea în compozifia anionului acidului polivalent, a unor grupări active din punctul de vedere chimic: gruparea sulfonică(—SO3H),gruparea carboxil (-—COOH) şi gruparea hidroxilică fenolică (—OH). Răşinile cationice sintetice sînt măcinate în granule de 0,5—2 mm. Greutatea lor volumetrică e cuprinsă între 0,48 şi 0,55 t/m3. Capacitatea lor de schimb e cuprinsă între 800 şi 1200 tgrd/m3. Uzura mecanică şi chimică a răşinilor cationice sintetice e de 2•■■5% anual, iar limita superioară a temperaturii apei care se tratează chimic e 70°.
t. Cafionizare. Alim. apă: Procedeu de tratare chimică a apei, folosind mase filtrante cationice, cari au proprietatea de a schimba cationii pe cari îi au în compozifia lor cu cationii din apa de tratat. Cationizarea se foloseşte în scopul deduri-zării, deferizării şi demanganizării apei, cum şi pentru eliminarea din apă a clorurilor şi a sulfafilor.
2. Cafîr, pl. catîri. Zoot. V. sub Cabaline.
3. Cafocfin. Geo/.; Formă pozitivă de teren, care păstrează în general pe vîrf, urmele unei vechi peneplene.
4.	Cafod, pl. catozi. F/z., Elt.: Electrodul prin care iese curentul electric dintr-un mediu conductor — celălalt electrod, prin care intră curentul electric, fiind anodul. Catodul e electrodul legat la polul negativ al sursei de curent care alimentează receptorul considerat (de ex. o celulă de electroliză).
în cazul unei pile electrice care debitează curent catodul e electrodul pozitiv.
5.	Cafod de tub electronic. Elt.: Electrodul care emite fluxul de electroni corespunzător curentului electric principal într-un tub electronic (v.). După temperatura de lucru, se deo*-sebesc catozi calzi şi catozi reci.
Catodul cald lucrează la temperaturi înalte, utilizînd emisiunea termoelectronică.
Caracteristicile principale ale unui catod cald sînt: temperatura de lucru (în °K), emisiunea specifică (în A/cm2 — curent de saturafie), puterea specifică de încălzire (în W/cm2), eficienfa emisiunii (în mA/W) şi durata utilă (în ore). Toate caracteristicile depind de temperatura de lucru. Din punctul de vedere al încălzirii, se deosebesc catozi cu încălzire directă şi catozi cu încălzire indirectă.
Catodul cu încălzire directă e încălzit prin efectul Joule al unui curent electric auxiliar (curent de încălzire sau curent de filament) care trece prin el. în acest caz, catodul e constituit dintr-un filament cu două borne de alimentare din exterior, încălzirea se face de obicei în curent alternativ şi uneori în curent continuu.
Catodul cu încălzire indirectă e încălzit prin alt procedeu decît trecerea prin el a curentului electric. De obicei, încălzirea se produce prin transmisiunea căldurii de la un filament (încălzit prin efectul Joule al unui curent de filament) la catod. Borna de acces la catod e în acest caz distinctă de bornele filamentului.
Din punctul de vedere al structurii, catozii calzi se împart în: catozi de metal pur, catozi peliculari şi catozi semiconductori.
Catodul da metal pur e confecfionat de obicei din wolfram (tungsten), electronii fiind emişi chiar de acest metal.
Catodul pelicular e un catod metalic acoperit cu o peliculă atomică sau moleculară de substanfă activă care emite electroni. Substanfa activă poate fi toriul, bariuI, stronfiul, sau compuşii lor.
Catodul semiconductor consistă dintr-un suport metalic acoperit cu un strat emisiv de grosime mare (30—100 jx), format de obicei dintr-un amestec de oxizi de metale aicalino-pămîn-toase (de obicei oxizi de bariu şi stronfiu). Sin. Catod cu oxizi.
Catodul rece lucrează la temperatura ambiantă şi, după felul emisiunii electronice, se deosebesc: catod cu emisiune foto-electronică, cafod cu emisiune secundară şi catod cu emisiune aufoelectron ică.
în tablou sînt date principalele caracteristici ale catozilor calzi pentru tuburi electronice.
Principalele caracteristici ale catozilor calzi penfru tuburi electronice
Tipul de catod şi materialul	Temperaturile de lucru, °K	Emisiunea specifică, A/cm2	Puterea specifică, W/cm2	Eficienfa, mA/W	Domeniul de utilizare
- Catozi de mefal pur					
Wolfram	2450---2650	0,3-•-0,7	; 70--84	2---10	Tuburi de emisiune de putere
Tantal	2200-• -2400	0,1 7---0,65	[ 34---50	2,5 -12,7	Tuburi de emisiune de putere
Catozi peliculari					
Wolfram torlat	1 800-■-1900	0,3-■-0,8	1 11 --18	35-"50	Tuburi electromefrice
Wolfram carburat şi toriaf	1950... 2000	0,7--1,5	14 • ♦ ■ 22	50--70	Tuburi de emisiune
Catodul de bariu şi cu wolfram	1100-.-1 600	(1-10)	| (-10)	(100---1000)	Triode pentru gamele de frecvenfă ul-traînaltă
Catozi semiconductori					
Cu oxid în regim continuu	1 000-.-11 50	0,15-- 0,5	2,8 .-5,0	60---100	Tuburi amplificatoare de recepfie şi de emisiune de putere mică şi medie
Acelaşi, în regim de impulsuri	1000*. ■ 1500	3- 30	2,8-•-5,0	1000 — 10 000	Tuburi de emisiune în impulsii
Cu oxid de toriu	1 700---1900	—	—	—	Tuburi de emisiune
Cu bariu	750-.-900	0 0 "o	4--.6	70 - --120	Tuburi amplificatoare de recepfie (tipuri vechi)
Catod virtual
582
CatolH
Principalele tipuri constructive de catozi sînt reprezentate în figură.
r
an
Adaptarea la cablu cu ajutorul unui repetor catodic.
.8	0	c	o	e	/
Construcfii tipice de catozi, a)-"d) catozi cu încălzire directă; e)---g) catozi cu încălzire indirectă; 1) filament metalic; 2) cilindru de nichel; 3) cilindru izolant de magneziu; 4} oxid .de bariu; 5) suport de magneziu; 6) filament metalic acoperit cu masă ceramică; 7) cilindru de nichel sau de cupru.
î. Cafod virtual. Telc.: Zonă de potenfial electric scăzut şi densitate mare a sarcinii spafiale negative, care se stabileşte în unele tuburi electronice cu vid înaintat, avînd rolul unui catod din punctul de vedere al structurii cîmpului electric din tub (v. Tub electronic).
2. Cafod WehneSf. Telc.: Termen impropriu penfru Cilindru Wehnelt (v.).
8. Cafodic, repetor Telc.: Amplificator electronic (v.) cu anodul la masă, caracterizat printr-o reacfiune negativă totală (v. fig. I a). Amplificarea a, de tensiune, a repetorului cafodic
I. Montaje de repetor catodic.
e totdeauna subunitară fiind apropiată de 1 dacă rezistenfă din circuitul cafodic Rc are o valoare destul de mare; amplificarea de curent şi amplificarea de putere pot fi apreciabile.
Negativarea tubului se poate obţine: cu o baterie Eg (cu plusul spre grilă deoarece catodul se află la un potenfial pozitiv înalt) (v. fig. / a); prin conectarea rezistenfei de grilă Ia un punct intermediar al rezistenfei rc (v. fig. I b); prin utilizarea unui grup de negativare automată (v. fig. / c).
Impedanfa de intrare a repetorului cafodic e în general mare; orice impedanţă Zgc, conectată înfre grila şi catodul tubului, apare la intrare cu valoarea Zgc/(1 — a), fiind deci considerabil mărită. Impedanfa de ieşire a repetorului catodic e relativ mică, şi anume diferă cu pufin de . valoarea inversă a pantei tubului. Aceste proprietăfi sînt folosite în cazul amplificării de bandă largă, la care sînt necesare o capacitate de intrare şi o impedanfă de ieşire cît mai mici, pentru a asigura uniformitatea caracteristicii de frecvenfă.
Repetorul catodic e utilizaf în special ca transformator de impedanfe: la intrare se aplică o tensiune la bornele unei rezistenfe mari, iar la ieşire se obfine o tensiune (pufin mai mică) la bornele unei rezistenfe de sarcină mult mai mici. în acest sens, repetorul cafodic e folosit curent penfru adaptarea unui etaj final de amplificare la un cablu sau la o linie de transmisiune (v. fig. II a şi b; —- rezistenfă R serveşte la reglarea exactă a adaptării), fiind superior transformatorului propriu-zis prin faptul că realizează o adaptare aproape independentă de frecvenfă (în special la frecvenfe foarte joase, la cari impedanfa de intrare a unui transformator scade considerabil).
Repetorul catodic se mai utilizează ca amplificator ds curent sau ca amplificator de putere, în special în videofrecvenţă* Avantajele sale principale sînt distorsiunile de amplitudine şi de fază mici, datorită reacfiunii negative şi uniformifăfii amplificării într-o bandă largă de frecvenfe.
4.	Catodic, fub V. Tub catodic.
5.	Catodice, procese Elf.: Ansamblul transformărilor elec-frochimice cari se produc la cafod sau în catolit în cursul unei electrolize. Înfrucît catodul cedează electroni, procesele catodice sînt procese de reducere, descărcarea ionilor încărcafi pozitiv (cafioni) avînd ca efect fie depunerea metalelor şi descărcarea hidrogenului, fie reducerea anionilor de la o treaptă inferioară la o treaptă superioară de valenfă, fie reducerea cationilor de la o treaptă superioară la o treaptă inferioară de valenfă, fie reducerea compuşilor organici.
6.	Catodice, raze F/z. V. Radiafie catodică,
7.	Catodină, pl. catodine. Telc.: Amplificator de audio» frecvenfă cu două etaje de amplificare în cascadă ■— primul fiind realizat cu o triodă cu ieşirea pe catod, iar al doiiea cu o pentodă —, folosit pentru amplificarea înregistrărilor sonore pe discuri.
8.	Cafodofon, pl. catodofoane. Telc.: Microfon (v.) con= stituit dinfr-o diodă cu gaz, cu catod cu oxid şi anod perforat, la care — sub acfiunea vibrafiilor produse de undele sonore — variază fluxul de electroni emişi de catod şi captafi de anod. Curentul anodic, variat astfel, constituie curentul microfonic.
9.	Cafodolumînescenţă. Fiz., Telc.: Luminescenfă (v.) produsă în urma bombardării unei substanfe cu un flux de electroni (raze catodice), a căror energie cinetică e convertită astfel, în parte, în energia unor radiafii electromagnetice avînd componente în spectrul vizibil. Sin. Luminescenfă catodică.
Numeroase substanfe luminescente (luminofore, fosfore) sînt folosite penfru realizarea ecranului tuburilor catodice în oscilo-scopie, în televiziune (pentru tuburile de redare a imaginii, cinescoape), radiolocafie (tuburile indicatoare), etc. Alegerea luminoforului se face în raport cu utilizarea dată tubului cafodic, finînd seamă de culoarea adecvată şi de persistenfa dorită a luminescenfei.
io. Cafogeneză. Geol.: Procesul de formare a rocilor sedimentare, ale căror particule constitutive s-au deplasat în faza de depunere, sub acfiunea gravitafiei, de sus în jos. Termenul de catogeneză deosebeşte procesul gravitafional de acumulare a sedimentelor (de ex. rocile defritice) de procesul de formare a rocilor sedimentare pe alte căi (de ex. rocile organogene).
u. Cafolif, pl. catolifi. Chim., Fiz.: Electrolitul din vecinătatea catodului. Cînd un proces cctodic trebuie ferit de influenfă anodului, cafolitul se separă de restul electrolitului printr-o diafragmă poroasă.
Caîo metru
583
Cafaveică
%. Cafomefru, pl. catomefre. Telc.: Aparat folosit pentru controlul mărimilor caracteristice ale tuburilor electronice.
Principala încercare a unui tub electronic consistă în măsurarea valorii curentului de emisiune catodic al tubului.
Catometrul cuprinde: un număr mare de socluri de diferite tipuri — pentru a putea fi încercate cît mai multe tuburi de diferite tipuri —, un transformator de filament cu prize e-dresoare — necesare pentru obţinerea tensiunilor de electrod—, instrumente pentru măsurarea diferitelor tensiuni şi curenţi ai
rămîne neschimbat. Dacă în interiorul tubului există urme de gaz, se formează ioni cari sînt colectafi de grilă; apare deci un curent de grilă, iar la bornele rezistenfei introduse în circuitul de grilă apare o cădere de tensiune; potenfialul de grilă se modifică şi curentul anodic variază în consefinfă.
Catometrele universale sînt folosite pentru ridicarea rapidă, cu ajutorul osciloscopului catodic, a caracteristicilor tuburilor electronice. în acest scop, se aplică ănodului fubului cars se încearcă o tensiune în impulsuri, în dinfi de ferestrău. Aceeaşi
Cafomefru.
T2) transformator de alimentare; f) întrerupfor de refea; R) reţeaua de curent alternativ; P) primarul transformatorului; Sj) înfăşurare secundară penfru tensiuni anodice necesare; S2) înfăşurare secundară pentru încălzirea redresoarei-; S3) înfăşurare secundară cu prize penfru tensiunile de fliameni necesare; C) comu= taior cu	bare	încrucişate;	G) conector	de	contact	penfru	borna	de	grilă	superioară; T) socluri pentru tuburile de încercat; mA) miliampermefru; V2), Vs) volt*
metru	pentru	tensiuni	anodice	şî	de	ecran;	V-j) voltmetru	penfru	tensiunea	de	negatlvare; R2)i R8) potenjiometre penfru tensiuni anodice şi de ecran; R4) po-
tenfiometru de negativare; F) comutator pentru tensiunea de filament; II) contacfor pentru verificarea continuităfii filamentului prin aprinderea becului cu
neon (N).
tensiune se aplică, printr-un amplificator de curent continuu, plăcilor de deviere orizontală (Z) ale osciloscopului. Plăcilor de deviere verticală (Y) ale osciloscopului li se aplică — tot printr-un amplificator de curent continuu — tensiunea culeasă de la bornele unei rezistenfe străbătute de curenful anodic. Pentru a se vizualiza simultan o familie de caracteristici de electrod e necesar să se varieze periodic tensiunea de nega= tivare, ceea ce se realizează în mod automat. Se ob{in 10 --15 caracteristici pe secundă.
2.	Cafopfrică. Fiz.: Capitol al Opticii, în care se studiază fenomenele de reflexiune a luminii.
3.	Catran. Ind. cb.: Produs uleios,vîscos, de culoare brună sau neagră, cu miros empireumatic, insolubil în apă, obfinut prin distilarea cărbunilor sau a lemnului. Sin. Gudron.
4.	Cafrinfă, pl. catrinfe. Ind. tar.: Obiect ds îmbrăcăminte femeiască, purtat în mediul rural, finînd locul fustei şi care e compus dinir-o bucată dreptunghiulară de stofă de lînă (şorf) fesută în casă şi brodată cu flori sau cu motive nafionale.
5.	Caffierif. Mineral.: C0S2. Sulfură pură de cobalt, întîlnită foarte rar în natură.
6.	Caţaveică, pl. cafaveice. Ind. făr.: îmbrăcăminte femeiască purtată în mediul rural, de obicei îmblănită, cu mîneci largi şi lungă pînă aproape de genunchi.
tuburilor şi comutatoare penfru realizarea diferitelor legături între soclul tubului care se încearcă, sursele de alimentare şi instrumentele de măsurare (v. fig.).
în funcfiune de natura şi de numărul posibilităfilor de control şi măsurare, pe cari le prezintă, catometrele se împart în mai multe tipuri:
Catometrele de depanare sînf folosite pentru încercări preliminare, cari au ca scop îndepărtarea tuburilor defecte, asupra cărora nu se mai execută nici o măsurare, deoarece ar putea deteriora instrumentele de măsurare folosite. Aceste încercări consistă în verificarea continuităfii filamentului, a izolafiei dintre electrozi şi a curentului de emisiune catodică.
Catometrele analizoare sînt folosite pentru măsurarea diferitelor mărimi caracteristice ale tuburilor: emisiunea catodică, curenfii diferifilor electrozi, coeficientul de amplificare, rezistenfa internă, panta, capacităfile interne dinfre electrozi, disi-pafia anodică a diferifilor electrozi. Aceste măsurări pot fi efectuate atît în regim static, cît şi în regim dinamic.
Aprecierea calitativă a gradului de vid din interiorul fubului se realizează prin introducerea, în circuitul de grilă al tubului care se încearcă, a unei rezistenfe de valoare mare. Dacă vidul e perfect, în interiorul fubului nu se formează ioni, curentul de grilă e nul, iar prin introducerea rezistenfei în circuitul de grilă nu se modifică potenfialul grilei şi, în consecinfă, curentul anodic
584
Cauciuc
1,	Cafă, pl. cafe. Ind. ţar,: Bat lung cu un cîrlig la vîrf, cu care ciobanii prind oile. (Termen regional.)
2.	Cauchyr condifiile de monogeneitafe ale Sui Mat. V. Funcţiune analitică, sub Funcţiune.
s. criferiui Fiz.: Mărimea constantă care intervine în studiul unui model redus geometric asemenea cu obiectul pe care-i reproduce, cînd se produc fenomene de dinamică în cari predomină forfele de inerfie şi forfele elastice. Criteriul Cauchy are expresia
V =
V£(e) V<? 9
în care V, respectiv v, sînf vitesele, E, respectiv e, sînt modulele de elasticitate şi (q), respectiv Q, sînt densităfii obie-tului, respectiv ale modelului. Dacă se studiază experimenta! comportarea modelului redus, criteriul Cauchy permite să se calculeze penfru obiect una dintre mărimile V, E, (q), cînd sînt cunoscute celelalte două. Tipul de similitudine exprimat prin criteriul Cauchy prezintă interes, de exemplu, penfru studiul pe modele al oscilafiilor proprii ale arborilor de maşini.
4.	ecua{ii!e lui Rez. mat.: Ecuefiile cari leagă componentele fensorului tensiune de componentele vectorului deplasare, în cazul unui corp continuu linear deformabil. V. sub Elasticitate.
5.	formula fundamentală a lui Mat.: Fie f(z) o funcfiune olomorfă înfr-un domeniu mărginit D, limitat de una sau de mai multe curbe simple rectificabile, şi continuă în D şi pe frontiera lui. în aceste condifii, dacă ^ e un punct din D,
c *
integrala fiind luată pe frontiera totală C a domeniului D, în sens direct pe curba exterioară şi în sens invers pe conturele interioare. Sin. Integrala Iui Cauchy.
e. ~r inegalităţile lui Mat.: Fie f (z) o funcfiune olomorfă într-un domeniu care confine punctul 2 = 0 şi f(z)~Ylanzn expresia ei în cercul de convergenfă al seriei. Dacă M (r) e maximul modulului |f(z)| pe cercul \z\—r, atunci |An\rn^M{r).
7.	integrala lui Mat. V. Cauchy, formula fundamentală a lui
8.	legea lui Mat.: Lege de probabilitate, definită prin formula
k
pentru densitatea de probabilitate f(x). Funcţiunea caracteristică (v.) a variabilei aleatorii, în acest caz, este e~a^.
9.	teorema lui Mat.: Dacă f(z) e o funcfiune olomorfă într-un domeniu D, limitat de un număr finit de curbe închise simple, rectificabile, şi dacă f(z) e continuă pe continuul C-f D, C fiind frontiera domeniului, atunci ,fcf(z) dz = 0, sensul de integrare lăsînd interiorul lui D la stînga.
10.	Cauciol. Ind. chim.: Ulei de gudron de lignit, de culoare brună-negricioasă, cu miros asemănător gudronului de pin. Se întrebuinfează ca plastifiant penfru cauciuc şi ca accelerator moderat de vulcanizare. Are proprietăfi antioxidante.
11.	Cauciuc. Bot., Ind. chim.: Polimer catenar al isoprenului, de origine vegetală, care se extrage din plante cari cresc în regiunile tropicală, subtropicală şi, în mai mică măsură, temperată. Principalele familii de plante producătoare de cauciuc sînt următoarele: Euphorbiaceae, din cari fac parte speciile de Hevea cari cresc în stare sălbatică în America de Sud, şi cultivată, în special în Indochina şi în Indonezia, cea mai importantă fiind Hevea brasiliensis; Moraceae, cu diferita specii de Casfilloa şi Ficus, cari cresc de asemenea în America de Sud, în America Centrală, în Indonezia, Malaya şi în alte regiuni
tropicale; Apocinaceae, dintre cari Landolfia, care creşte în Africa, e specia cea mai importanfă; Ccmposeae, în cari sînt cuprinse plantele producătoare de cauciuc cari cresc în zona temperată: kok-saghizul, krîm-saghizul, tau-saghizul, guaiula, chondriila, etc. Din punctul de vedere al localizării cauciucului, plantele enumerate mai sus pot fi împărţite în trei grupuri. Primul grup cuprinde, plantele cari au un sistem de canale lactifere în cari caucijcu! se găseşte sub formă de latex (suc lăptos). Din acest grup fac parte principalele plante industriale. Al doilea grup cuprinde plantele Ia cari cauciucul se formează în celulele parenchimului cojii, tulpinii şi rădăcinii, în celulele măduvii şi ale razelor medulare (de ex. guaiula). Din al treilea grup fac parte plantele cari au canale lactifere, dar la cari, totuşi, cea mai mare parte a cauciucului se formează în celulele frunzelor şi ale crengilor tinere (de. ex. chondriila).
Latexul de Hevea e un lichid alb-gălbui, asemănător ca aspect cu laptele, care confine 33,99—37,30% cauciuc. Latexul constituie un sistem polidispers, în care mediul dispersant e serumul. o solufie apoasă de zaharuri şi de săruri organice şi anorganice, de potasiu, de calciu, magneziu, cum şi răşini şi proteine. Cauciucul se găseşte în latex sub formă de globule, cu dimensiuni, în general, sub 0,5 \i. Latexul proaspăt colectat are o reacfie slab alcalină (pH = 7,2), ceea ce explică sarcina electrică negativă a particulelor. De obicei, dacă nu e stabilizat, latexul nu poate fi păstrat mai mult decît 6*--12 ore, de la colectare, deoarece, sub acfiunea fermenfilor pe cari îi confine şi a microorganismelor, jt>H-ul scade de la 7,2 Ia 6,6" 6,9 şi cauciucul se coagulează. Coagularea spontană a lafexului (auto-coagularea) poate fi evitată printr-un adaus de 0,5% amoniac, care ridică exponentul de hidrogen Ia 10. Latexul fiind întrebuinţat şi direct, în industrie, la obfinerea unor articole de cauciuc, pentru a uşura manipularea, şi în special transportul lui, e concentrat fie prin centrifugare, fie prin evaporare în aparate speciale (cari permit evitarea formării spumei, răcirea la-texului la suprafafă, penfru a evita aparifia unei pelicule coagulate, etc.), fie prin decantare, care consistă în separarea stratului superior, mai bogat în cauciuc.
Cea mai mare parte din Jafex e prelucrată în scopul obfinerii diferitelor calităfi de cauciucuri brute industriale. Prelucrarea lafexului se bazează pe operaţia de coagulare, care se poate executa în diferite moduri.
Cauciucul preparat din variefăfile sălbatice de arbori se numeşte cauciuc para. El se obfine prin coagularea lafexului cu ajutorul fumului produs prin arderea unui lemn bogaî în răşini. Coagularea se produce datorită substanfelor acide obfinute prin ardere, temperaturii de circa 65° şi evaporării apei. Cauciucul coagulat se usucă la aer; e de culoere închisă la suprafafă şi deschisă la inferior, şi e format din cauciuc de calitate superioară. Fenolii şi alfi componenţi ai produselor de ardere, cari au fost absorbifi de cauciuc, servesc drept antiseptice şi antioxidanfi.
Din latexul colectat în planfafii, cauciucul se obfine prin coagularea lafexului, urmată de spălare şi uscare; prin acest procedeu se obfin astăzi cele mai multe cauciucuri industriale de tip standard: crep deschis, foi afumate, etc. Crepul deschis se poafe prezenfa sub formă de baloturi de foi subfiri sau sub formă de foi groase. Penfru obfinerea crepului deschis se introduce în latex o cantitate mică de amoniac, pentru a evita coagularea prematură; apoi latexul e diluat pînă la 20% şi filtrat, pentru îndepărtarea impurităţilor mecanice. Se introduce o solufie de bisulfit de sodiu 1%, care are rolul de a albi produsele de oxidare şi de a împiedica activitatea bacteriilor. Coagularea se face cu o solufie de acid acetic 1%. Bucăţile de coagulat sînt spălate întîi prin trecerea lor prin două rînduri de valfuri cu fricfiune, cari au cilindre cu suprafafa striată ■— şi apoi printr-un rînd de valfuri fără fricfiune şi cu cilindre cu suprafafa netedă, din cari ies foi cari sînt suspendate şi uscate
Cauciuc celular
585
Cauciuc sintetic
la temperatura de 30"-35°, timp de 2*"3 săptanîni. în latexul destinat fabricării de foi afumate nu se mai ii >oduce bisuifit de sodiu. Coagularea se face tot cu ajutorul unei soluţii de acid acetic 1%, necesară pentru ca exponentul de hidrogen al latexului să coboare pînă la 4,4-'*4,7. Coagulatul e spălat pe valfuri fără fricţiune, din cari cauciucul iese sub forma unor foi cu grosimea de 6 mm, cari apoi sînt trecute prin valturi cu cilindre canelate, din cari se obţin foi cu grosimea de 2,5**-3 mm, avînd imprimat un desen caracteristic care măreşte suprafaţa, favorizînd o uscare mai rapidă şi împiedicînd lipirea foilor în cursul prelucrărilor ulterioare. Urmează înmuierea, timp de circa 10■** 15 ore, în apă curentă, pentru îndepărtarea substanţelor solubile din lafex şi a urmelor de acid	acetic;	apoi foile
sînt uscate şi afumate timp	de 7—10 zile, la	40---50°. Afară	de
cauciucul de calitate superioară se obfine şi cauciuc de calitate inferioară, din deşeuri sau din lafex coagulat spontan sau im-purificat cu coajă de arbore sau cu pămînt. Acest cauciuc poate fi întrebuinfat Ia fabricarea unor articole tehnice mai pufin pre-fenfioass. Din lafex stabilizat cu formaldehidă şi coagulat cy acid formic se obfine, după spălare şi uscare în vid, cauciuc de calitate superioară.
Cauciucul sub formă de praf (cauciucul Hopkinson) se obfine prin evaporarea apei din	latex, frimifînd	latexul	filtrat	pe
suprafafa unui disc care are	turafia de cîteva	mii de	rotafii	pe
minut. Cauciucul de acest tip confine tofi componenfii latexului, deci şi substanfele solubile în apă. El e foarte elastic şi mai greu prelucrabil mecanic decît celelalte tipuri de cauciuc.
Extragerea cauciucului din plantele cari cresc în zona temperată şi cari confin cauciucul în rădăcină, în tulpină sau în frunze (de ex. kok-saghizul) e mai complicată, deoarece trebuie să se distrugă celuloza care formează perefii canalelor lactifere, ceea ce se realizează, fie prin fierberea masei măcinate cu o bază slabăf fie printr-o fermenfafie provocată de microorganisme. —
Cauciucul e un polimer al isoprenului, cu formula (CsHs)^ cu structură catenară. Se admite că macromolecula cauciucului e formată din circa 5000 de grupări isoprenice, corespunzînd unei greutăfi moleculare de 350 000. Prin această structură a moleculelor se explică elasticitatea cauciucului. Prin tensionare, moleculele sînt îndreptate şi orientate în sensul întinderii. La încetarea tensionării, din cauza mişcării continue a atomilor de carbon, moleculele îşi reiau forma neregulată inifială.
Datorită elasticităţii, cauciucul vulcanizat îşi poate mări lungimea mai mult decît de zece ori şi poate atinge o rezistenfă la rupere de 350 kg/cm2. în stare nevulcanizată, cauciucul are rezistenfa la rupere de circa 40 kg/cm2. în practică, modulul de elasticitate la întindere al cauciucului se determină prin stabilirea sarcinii necesare pentru alungirea unei epruvete cu 100, 200, 300, 500%. Valorile obfinute diferă destul de mult de valoarea reală a modulului de elasticitate. Deformafiile elastice sînt influenfate de vitesa deformării, de temperatură şi de gradul de vulcanizare. — Cauciucul poate fi supus şi unor ^deformări plastice ireversibile, în care caz se comportă ca un material plastic, care poate fi uşor prelucrat şi format. Plasti-fierea poate fi realizată pe cale mecanică, termică sau chimică, în anumifi solvenfi (cloroform, eter, toluen, benzen, etc.), cauciucul întîi se imbibă, formînd un gel care, apoi, dacă solventul e în cantitate suficientă, se dispersează în acesta, formînd o solufie. în aceste solufii, cauciucul se comportă ca o substanfă liofilă, avînd o pronunfată afinitate pentru solvent. Din această cauză, solufiile de cauciuc prezintă o mare visco-zitate. Totuşi, disoivarea cauciucului nemodificat prin prelucrare termică sau mecanică nu e completă. Raportul dintre fracfiunea solubilă şi cea insolubilă depinde într-o oarecare măsură de solvent. Fracfiunea solubilă se numeşte sol-cauciuc, iar cea insolubilă, gel-cauciuc. Acest fenomen provine din faptul că
fracfiunea solubilă ar avea o structură moleculară lineară, iar fracfiunea insolubilă, o structură ramificată, tridimensională, care a putut fi observată cu ajutorul microscopului electronic. Permeabilitatea cauciucului la vapori şi la gaze e mică şi depinde de natura gazului, de concentrafia lui, de temperatură, efc. Constanta dielectrică a cauciucului e 2,37; factorul de putere, cînd e folosit ca un dielectric într-un condensator, 0,15% la 1000 per/s; rezistivitatea, 5X10162 cm; rigiditatea dielectrică, circa 1000 V/mm; conductibilitatea termică, 0,00032—0,00044 cal/cm2s°C. Propriefăfile adezive ale cauciucului sînt utilizate în practică. Ele depind de natura suprafefei, de gradul ei de curăfenie, de temperatură, etc. Valoarea adeziunii cauciucului pe cauciuc (autoadeziunea) e de 3500 --5000 g/cm2. Prin încălzire la 120°, cauciucul devine moale. La temperaturi mai înalte, cauciucul se transformă întîi într-un ulei gros, brun, care la creşterea temperaturii se subfiază, şi la circa 300° se descompune, pentru a da numeroase produse.
Cu halogenii, cauciucul reacfionează, obfinîndu-se produse cari au multe înfrebuinfări. Cauciucul clorurat sau clorcauciucul (Pergut, Allopren, Tegofan) e întrebuinfat Ia fabricarea lacurilor şi a vopselelor rezistente la acfiunea agenfilor chimici. Clorcauciucul nu e inflamabil şi are o mare impermeabilitate la apă. Proprietăfi asemănătoare au derivafii obfinufi prin reacfia dinfre cauciuc şi clorură stanică sau stanoasă, cum şi cu clorurile altor metale amfotere. Acidul clorhidric acfionează asupra cauciucului disolvat în benzen şi se formează hidroclorcauciucul, care are proprietăfi şi utilizări similare celor ale clorcauciu-cului. Prin tratarea cauciucului, la cald, cu acid sulfuric sau cu acizi sulfonici, se obfine cauciuc ciciizat (Termopren), produs termoplastic întrebuinfat la fabricarea unor uleiuri, lacuri şi vopsele rezistente la agenfii chimici, cum şi la lipirea cauciucului pe metale. Printr-o oxidare controlată a cauciucului şi în prezenfa unor catalizatori (de ex. linoleat de cobalt) se obfin răşini (Rubbone) întrebuinfate la fabricarea lacurilor şi a vopselelor rezistente la agenfii chimici, la izolafii electrice, la impregnarea fesăturilor impermeabile la gaze, cum şi Ia lipirea cauciucului pe metale. Cu sulful, cauciucul reacfionează în operafia de vulcanizare (v).
î. ~ celular. Ind. chim.: Cauciuc vulcanizat în care se găsesc celule despărfite între ele prin perefi subfiri, umplute cu gaz şi repartizate în întreaga masă. Poate fi de trei tipuri: cauciuc buretos, cu celule deschise comunicante, cauciuc poros, cu celule închise, — şi cauciuc microporos, cu celule închise de dimensiuni foarte mici, vizibile cu lupa. Vulcanizatele celulare pot fi moi sau tari (ebonife). Ele se fabrică din amestecuri de cauciuc sau de latex, prin următoarele procedee: înglobarea în amestec a unei substanfe generatoare de gaze care se descompune la temperatura de vulcanizare, saturarea amestecului de cauciuc cu azot sub o presiune de aproximativ 300 kg/cm2 sau, în cazul latexului, şi prin înspumarea mecanică urmată de coagulare şi vulcanizare. Din cauciuc celular se fabrică burefi, materiale de tapiserie, covoare, garnituri, amortisoare, articole sanitare, tălpi, etc. (V. şi Substanfe generatoare de gaze.)
2.	~ ciclizaf. V. sub Cauciuc.
3.	~ regenerat. V. Regenerat.
4.	~ sintetic. Ind. chim.: Produs sintetic macromolecular vulcanizabil, care are, în stare brută sau vulcanizată, proprietăfi elastice asemănătoare celor ale cauciucului natural. Spre deosebire de cauciucul natural, cele mai multe cauciucuri sintetice nu pot fi întrebuinfate decît în anumite scopuri, corespunzătoare proprietăfilor lor. Se întrebuinfează cauciucuri sintetice cari aparfin următoarelor grupuri de substanfe: polimeri ai butadienei, copolimeri ai butadienei cu stirenul, copolimeri ai butadienei cu nitrilul acidului acrilic, policloropreni, copolimeri ai isobutilenei cu isoprenul, poliisopreni, siliconi, uretani, etc. Afară de grupurile de mai sus există şi alte materiale, cari nu
Cauciuc sintette
586
Cauciuc sintetic
sînt vuicanizabiie în felul cauciucului, dar cari au unele pro-priefăfi asemănătoare celor ale cauciucului, şi cari sînf numite, uneori, înlocuitori ai cauciucului natural. Din această categorie iac parte pollisobutilenele (oppanol, vistanex, isolen), cauciucurile pe bază de polisulfuri (tiocolii), etc.
Fabricarea cauciucurilor sintetice cuprinde două faze: obfinerea monomerilor —- şi polimerizarea, copolimerizarea sau policondensarea.
Cauciucurile sintetice obfinute prin polimerizarea mono» merilor au o structură mai pufin regulată decît a cauciucului natural, avînd molecule în mare parte ramificate. Ele au, în general, o greutate moleculară mai mică decît a cauciucului natural. Din cele mai multe dintre ele se obfin produse vulcanizate cu bune caracteristici fizicomecanice, numai dacă li se înglobează ingrediente active, în special negru de fum. Din punctul de vedere al proprietăfilor elastice la temperaturi joase, cauciucurile sintetice uzuale sînt inferioare cauciucului natural. Cauciucurile sintetice sînt mai pufin sensibile la acfiunea oxigenului sau a altor medii agresive, decît cauciucul natural.
Polimerii bufadienei (cauciucul sodiu-butadienic) se obfin prin polimerizarea acesteia în prezenfa sodiuiui metalic. Polimerizarea se efectuează după două procedee: cu butadienă în fază lichidă, sub presiune, sodiul fiind introdus sub formă de pelicule fixate pe bare de fier (procedeul cu bare); cu bufa-dienă în fază gazoasă, sodiul fiind introdus în reacfie sub formă de pastă sau fiind pulverizat (procedeul fără bare). Din materialul brut obfinut se îndepărtează substanfele volatile şi aglomerările cu un grad de polimerizare înalt. Se introduc antioxidanfi şi plastifianfi speciali. Polimerizarea începe prin adifionarea la molecula de butadiena a doi atomi de sodiu, în pozifiile
1,2	sau 1,4. Urmează polimerizarea propriu-zisă, în cursul căreia se formează polimeri legafi în pozifiile 1,2, polimeri legafi în pozifiile 1,4 şi polimeri legafi atît în pozifiile 1,2, cît şi în pozifiile 1,4. Greutatea moleculară medie a cauciucului sintetic sodiu-butadienic e de 20 000--100 000, corespunzătoare unui grad de polimerizare mediu de 400 "2000. Datorită caracterului său nesaturat, cauciucul sodiu-butadienic se comportă, în general, în mod analog cauciucului natural. Prin oxidare, însă, deşi cinetica reacfiei cu oxigenul nu diferă de cea a oxidării cauciucului natural, se obfine un produs dur şi rigid. Prin încălzirea cauciucului sodiu-butadienic la aer, la temperatura de 145“*150°, se produc fenomene analoge vulcanizării cu sulf: alungirea relativă se micşorează, rezistenfă Ia rupere creşte, solubiIităfiIe în benzen şi în cloroform scad şi gradul de saturafie se micşorează. Sub acfiunea radiafiilor cu
lungimi de undă sub 4000 A apare o structură reticulară, for-mîndu-se un produs insolubil. Datorită acfiunii oxigenului, plasti-fierea mecanică a cauciucului sodiu-butadienic se poate realiza numai în prezenfa antioxidanfi lor. Fafă de solvenfi, el se comportă ca şi cauciucul natural. în comerf se numeşte Buna 85 sau SK-B.
Copolimerii bufadienei cu stirenul se obfin în emulsii apoase. Ca emulgatori se întrebuinfează săpunuri ale acizilor graşi, săpun de colofoniu, săruri ale acizilor sulfonici alchilafi, efc. Ca stabilizatori se introduc cazeină, amidon, etc. Catalizatorii (promotorii) polimerizării sînt peroxizi organici, persulfafi, per-borafi, etc. Polimerizarea se efectuează în prezenfa unor substanfe reducătoare, organice sau anorganice. Se mai introduc în reactor substanfe necesare micşorării tensiunii superficiale, reglării exponentului de hidrogen şi polimerizării, şi substanfe cari împiedică formarea structurilor tridimensionale. în mod curent, copolimerizarea se execută la temperatura de 50*«*60° şi se obfine un amestec de copolimeri cis şi trans. Cînd copolimerizarea se execută la temperaturi joase (circa 5°), se obfine „cauciuc rece", format numai din isomerul trans, care are rezistenfă foarte mare la rupere şi la uzură, şi elasticitate
mare. Calitatea cauciucurilor obfinute variază foarte mult în funcfiune de raportul cantitativ dintre butadienă şi sfiren. Cu cît proporfia de stiren e mai mare, cu atît rigiditatea cauciucului creşte şi elasticitatea vulcanizatelor scade. Cauciucul butadien-stirenic, ca şi cauciucul natural, e format din lanfuri de molecule de diferite lungimi. Greutatea moleculară a diferitelor sorturi variază, în medie, între 12 000 şi 85 000. Cauciucurile butadien-stirenice prezintă o rezistenfă la rupere mai mică decît a cauciucului natural (în special Ia temperatură înaltă), rezistenfă slabă la căldură, şi au tendinfă de crăpare în cazul unor deformări repetate (cînd există defecte superficiale); ele au nevoie de un consum mare de energie pentru plastifiere şi pentru amestecare; au o slabă putere de lipire, etc. Ca şi în cazul cauciucului sodiu-butadienic, vulcanizatele au proprietăfi fizico-mecanice slabe, iar cele cari confin ingrediente active (negru de fum, oxid de magneziu, oxid de zinc, silicafi de calciu) au proprietăfi asemănătoare celor ale cauciucului natural. Slaba putere de lipire poate fi îmbunătăţită prin introducerea în amestec a 5“*20% plastifianfi (răşini cumaron-indenice, colofoniu, cerezină). La îmbătrînire în oxigen sau în aer, rezistenfă la rupere, modulul şi duritatea cresc, alungirea relativă scade, iar rezistenfă la sfîşiere variază foarte pufin. în comerf se numesc Buna S, Buna SS, SKS, GR-S, etc.
Copolimerii bufadienei cu nifrilul acidului acrilic se obfin în emulsii apoase. Raportul dintre butadienă şi nifrilul acidului acrilic variază destul de mult, cantitatea de butadienă pre-dominînd însă totdeauna. Cauciurile sintetice de acest tip sînt întrebuinfate în special la obfinerea unor vulcanizate rezistente la acfiunea uleiurilor şi a benzinei. Aceste vulcanizate rezistă la temperaturi înalte mai bine decît cauciucul natural şi au o bună rezistenfă la uzură şi la îmbătrînire. Prezenfa grupărilor polare în moleculă explică solubilitatea acestui tip de cauciuc în solvenfii polari. Rezistă bine la hidrocarburi alifatice, la grăsimi şi la uleiuri vegetale. în vederea unei prelucrări mai uşoare, nu se foloseşte plastifierea termooxidativă, rezultate mai bune obfinîndu-se prin prelucrarea pe valfuri reci. Plastifierea la temperaturi mai înalte se poate efectua în prezenfa unui procent mic de catalizatori de oxidare (1% xililmercaptan). Vulcanizarea se realizează în condifii asemănătoare cu vulcanizarea cauciucului natural. Se întrebuinfează aceiaşi agenfi de vulcanizare şi aceiaşi acceleratori. în comerf se numesc Buna N sau Per-bunan, SKN, GRN, etc.
Policloroprenii se obfin prin polimerizarea cloroprenului în emulsie. în reactor se introduc un emulgator şi substanfe de tipul mercaptanilor, cari favorizează formarea unor produse mai moi şi mai uşor prelucrabile. Polimerizarea progresează mai repede decît în cazul bufadienei, datorită prezenfei în moleculă a atomului de clor. Se formează policloroprenul a, constituit din molecule lineare, care însă nu e stabil, el transformîndu-se cu uşurinfă în policloropren \i cu structură tridimensională, îndată -ce temperatura depăşeşte 35°. Această transformare e încetinită prin introducerea în material a unor antioxidanfi de tipul fenil-(3-naftilaminei. în cursul polimerizării, în prezenfa unor săruri metalice sau în contact cu perefii metalici ai reactorului, se poate forma şi policloroprenul co, sub formă de granule in-solubile şi rigide, cari scad valoarea produsului. Policloro-prenul e format din molecule de cloropren legate în pozifia 4,1 şi are o configurafie trans. Greutatea moleculară medie variază între 100 000 şi 300 000. Proprietăfile chimice sînt determinate de prezenfa în moleculă a legăturilor etilenice şi a atomului de clor. Fiind o hidrocarbură nesaturată, policloroprenul dă reacfiile de adifie cari sînt specifice şi pentru cauciucul natural. Atomul de clor încetineşte însă, în unele cazuri, aceste reacfii. Astfel se explică stabilitatea mare a cauciucului policloro-prenic la acfiunea oxigenului şi a ozonului. La păstrare se constată o dezvoltare constantă, dar foarte lentă, de acid clorhidric.
Cauciuc sînfefic
587
Cauciuc sînfefic
Transformarea la cald a poiicloroprenului într-un produs elastic cu structură tridimensională poate fi considerată ca vulcanizare. Unele substanfe, de exemplu oxidul de magneziu, oxidul de zinc, clorură de zinc, etc., favorizează acest tip de vulcanizare, contribuind la împînzirea moleculelor de policloropren. O acfiune analogă pot avea şi unele substanfe organice, dintre cari cele mai eficace sînt aminele aromatice primare (anilina, naftilamina, benzidina). Acceleratori ai procesului pot fi diverşi fenoli, ca rezorcina, pirogalul, etc. Introducerea sulfului în amestec modifică numai în mică măsură procesul, sulful avînd numai un slab efect de accelerare. Policloroprenul se disolvă în hidrocarburi aromatice (benzen, toluen), în hidrocarburi clorurate (cloroform), în esterii etilacetic, butilacetic, amilecetic, în terebentină, etc. Spre deosebire de alte cauciucuri sintetice, policloroprenul are o bună putere de lipire şi o bună aderenfă la metale. Policloroprenul mai prezintă următoarele avantaje: dezvoltă căldură mai mică la deformafii repetate; se descompune la temperaturi înalte (233—258°); e practic neinflamabil; are o permeabilitate mică fafă de gaze; e foarte rezistent Ia uleiuri minerale, la acfiunea oxigenului şi a ozonului, fafă de cari se comportă pînă la sfîrşit în mod asemănător cauciucului • sodiu-butadienic. Vulcanizatele prezintă bune caracteristici fizico-mecanice. Negrul de fum le măreşte într-o oarecare măsură rezistenfa la rupere şi la sfîşiere. Dezavantajele poiicloroprenului sînt următoarele: prelucrare grea; nu umectează ingredientele şi acestea se înglobează foarte greu. Ţesăturile cauciucate cu policloropren sînt distruse în cursul exploatării la temperaturi înalte, din cauza acidului clorhidric care se dezvoltă. Vulcaniza-ţele de policloropren au rezistenfă slabă la temperaturi înalte şi Ia temperaturi joase. Totuşi, datorită proprietăfilor lor, poli-cloroprenii sînt întrebuinfafi în toate cazurile în car? cauciucul natural nu dă rezultate satisfăcătoare.
Copolimerii isobutilenei cu isoprenul (butilcauciucul) se obfin prin copolimerizare în fază lichidă, la temperaturi de — 80— —100°, în aşa fel, încît polimerul să confină un număr mic de grupări isoprenice. Copolimerizarea e catalizată de fluorura de bor sau de clorură de aluminiu. Greutatea moleculară a bufilcauciu-cului e de 40 000—80000. Datorită gradului mic de nesaturare al moleculelor sale, butilcauciucul e foarte rezistent la acfiunea oxigenului şi a altor agenfi chimici. Sub acfiunea razelor solare, butilcauciucul se degradează însă puternic. Degradarea poate fi împiedicată prin introducerea în material a unei proporfii de cel pufin 30% negru de fum. Pentru vulcanizare, dintre acceleratori sînf indicafi disulfura de teframetiltiuram şi mercaptobenz-tiazolul. Butilcauciucul e un material termoplasfic. Elasticitatea lui e mică Ia temperatura normală, însă creşte considerabil cu temperatura. în general, butilcauciucul se prelucrează uşor, nefiind nevoie să fie plastifiat. Ingredientele active nu măresc rezistenfa la rupere a vulcanizatelor, însă le ameliorează modulul şi rezisfenfa la sfîşiere. Propriefăfile elastice sînf îmbunătăfite simfitor prin plastifianfi speciali (eteri triclordifenilici, eteri benzilici, etc.). Vulcanizatele îşi păstrează elasticitatea în intervalul de temperatură — 62"-150°. De aceea, ele sînt foarte indicate Ia fabricarea fesăturilor cauciucafe şî a camerelor de automobil. La întindere, butilcauciucul poate da alungiri de 500—600% la tensiuni foarte mici. Fafă de solvenfi, butilcau-ciucul are o comportare care diferă pufin de cea a cauciucului natural. El se imbibă mult şi se disolvă mai mult în hidrocarburi alifatice decît în hidrocarburi aromatice. Nu se imbibă în eteri, în esteri şi în solvenfi cari confin grupările amino şi nitro. Permeabilitatea fafă de gaze e de 10—20 de ori mai mică decît a cauciucului natural. Prelucrarea pe valfuri a butil-cauciucului e mai grea decît a cauciucului natural, din cauza slabei sale coeziuni. Butilcauciucul e rezistent la acfiunea uleiurilor vegetale şi animale; el are bune proprietăţi electroizolante.
Polietilena clorsulfonată (Hypalon) se caracterizează în special prinfr-o rezistenfă remarcabilă Ia căldură, ozon, oxigen şi al.fi agenfi oxidanfi. Ea are de asemenea o bună rezistenfă la flexiuni repetate, Ia abraziune, la intemperii, Ia uleiuri, găsimi şi solvenfi. Se prelucrează, în mod analog celorlalte tipuri de cauciuc, p© aceleaşi utilaje şi cu folosirea şarjelor, a plasfifianfilor şi colo-ranfilor uzuali în industria cauciucului. Drept agenfi de vulcanizare se folosesc trei categorii de substanfe: un oxid metalic (litargă sau oxid de magneziu), un acid organic, un accelerator organic din clasa tiazolilor sau a tiuramilor. Se utilizează la fabricarea lacurilor protectoare şi decorative, cum şi la fabricarea vanelor, a conductelor, a garniturilor de etanşare şi a acoperirilor rezervoarelor în cari se depozitează agenfi oxidanfi. Se foloseşte la fabricarea curelelor de transmisiune şi a benzilor de transport pentru materiale calde, cum şi, în amestec cu alfi elastomerh pentru a le conferi proprietăfi speciale de rezistenfă Ia agenfi oxidanfi şi la uzură.
Poliisoprenul se fabrică prin polimerizarea isoprenului. în funcfiune de sistemul de catalizatori folosifi se poate obfine cis 1,4-poliisoprenul, asemănător cauciucului natural de Hevea, sau trans 1,4-poliisoprenul, asemănător cu gutaperca şi balata, Forma cis e cea curentă şi se obfine utilizînd catalizatori pe bază de alcoil-aluminiu şi tetraclorură de titan (Ameripof SN), catalizatori pe bază de litiu (cauciucul Coral) sau catalizatori pe bază de frietilaluminiu,
Datorită caracteristicilor lor foarte apropiate, cis 1,4~poli~ isoprenul poate înlocui în toate cazurile cauciucul natural.
Urefanii se obfin prin condensarea, în prezenfa unor catalizatori (sodiu, amine terfiare, catalizatori de tip Friedel-Crafts), a unor poliesteri cu poliisocianafi (Vulcapren A, Chemigum SL, Vulkollan) sau a unor polieteri cu poliisocianafi (Adiprene B). Poliesterii sînf sintetizafi din acizi dibazici şi alcooli dihidroxi-lici (de ex. acid adipic şi etilenglicol). Dinfre isocianafi se utilizează hexametilen diisocianat, difenil diisocianat, naftalen 1,5 diisocianat, etc. Cauciucurile uretanice pot fi prelucrate pe valf sau în malaxoare capsulate, la calandru, la maşini de profilat, sau pot fi disolvate în solvenfi penfru a fi utilizate sub formă de solufii. Vulcanizarea se produce la temperaturi de 100'**15G°, în prezenta unor agenfi de vulcanizare cari, în majoritatea cazurilor, sînt diisocianafi sau triisocianafi ori, în cazul Vulcapre-nului A, compuşi cari eliberează formaldehidă în prezenfa unui naftol halogenaf drept catalizator. Spre deosebire de caracteristicile uretanilor poliesterici, cari nu sînt în general îmbunătăfifi prin şarjare, rezistenfele Ia sfîşiere, Ia abraziune şi rupere la temperaturi înalte ale cauciucurilor eterice sînt ameliorate prin adăugarea negrului de fum şi a silicei.
Principalele proprietăfi ale cauciucurilor uretanice sînt rezisfenfa deosebită la uleiuri, la petrol, ozon, oxigen, la unii solvenfi, impermeabilitatea la gaze (Vulcapren A), o mare rezistenfă la taiere, sfîşiere, la creşterea crestăturii (Chemigum SL), rezistenfă mare la abraziune, la solvenfi şi ozon, cum şi o excelentă comportare la temperaturi joase (Adiprene B).
Diorganopolisiloxanii sau cauciucurile siliconice au structura’
I
-O—Si I
R J
—O—Si-R
V
greutatea moleculară 400 000—500 000 şi pot fi de mai multe tipuri, în funcfiune de radicalii substituifi Ia atomul de siliciu, în cazul cînd substituenfii sînt radicali metil, se obfin cauciucurile siliconice uzuale, dimetilsiliconii, a căror fabricafie porneşte de la dimetildiclorosilan, purificat prin distilare fracfionată, hidrolizat şi apoi hidrolizatul polimerizat în prezenfă de catali-
Cauciuc, amesîec de ~
588
Cauciuc, amestec de ~
zatori alcalini sau acizi. Produsul se caracterizează prin păstrarea proprietăfilor de cauciuc la temperaturi cuprinse între —50 şi + 300°, o rezistenfă deosebită la intemperii, la ozon, la unele substanfe chimice şi uleiuri, prin bune proprietăfi de izolafie electrică (rezistivitate transversală 1015 £?/cm2/cm, rigiditate dielectrică 18 KVe/mm, tangenta la unghiul de pierderi dielec-trice la 1 Mhz 15.10-4, permitivifatea la 1 Mhz 3,5), lipsă de miros, de gust şi de toxicitate, cum şi anumite proprietăfi de suprafafă (nu e muiat de apă şi e lipsit de aderenfă fafă de compuşii organici). Dacă o parte din grupările metil sînt înlocuite cu grupări fenil se obfin fenilmefilsiliconii, cari pot fi utilizafi pînă la temperaturi de —100°. Prin înlocuirea unei părfi din grupările metil cu grupări vinilice se obfin mefilvinil-siliconii, caracterizafi prin deformafii remanente mici la comprimare, Prin introducerea în moleculă a atomilor de fluor se obfin fluorosiliconii, deosebit de rezistenfi la temperaturi extreme, uleiuri, şi solvenfi. Pentru a căpăta proprietăfile cauciucului, siliconii sînt şarjafi cu silice activă ultrafină (diametrul particulelor <30 M^.) şi, în scopuri speciale, cu unii oxizi metalici. Drept agenfi de vulcanizare se folosesc peroxizi organici (per-oxid de benzoil, peroxid de 2, 4-diclorbenzoil, peroxid de di-cumil). Vulcanizarea se poate executa şi cu sulf, în cazul metil-viniIsiIiconilor cari confin un număr mare de grupări vinilice. Prelucrarea cauciucurilor siliconice şe execută pe utilajul folosit în industria cauciucului şi începe printr-o plastifiere pe valfuri la temperaturi de maximum 50°; profilarea se execută la aceeăşi temperatură maximă, iar vulcanizarea se efectuează în prese sau autoclave. După vulcanizare se execută o recoacere Ia 250°, indispensabilă pentru îmbunătăfirea şi stabilizarea proprietăfilor produsului.
î. Cauciuc, amestec de Ind. chim.: Semifabricatul care se obfine prin înglobarea în cauciuc a substanfelor cari fac parte din grupul vulcanizant, cum şi a plastifianfilor şi a ingredientelor necesare unei prelucrări mai uşoare şi obfinerii proprietăfilor chimice şi caracteristicilor fizicomecanice cerute articolului finit. Articolele de amestec de cauciuc avînd utilizările cele mai variate în toate ramurile de activitate, trebuie ca la elaborarea amestecurilor să se fină seamă de condifiile exacte de exploatare.
Condifiile de exploatare cel mai c'es întîlnite pot fi clasificate ca în tabloul care urmează.
Condifii	Clasificare	Exemple
chimice	Contact cu:	
	Gaze	Aer, ozon, hidrogen
	Uleiuri sau solvenfi Acizi sau alcalii	Ulei mineral, petrol, benzen
f izice	Mărimea şi natura for-	întindere,compresiune, torsiune,
	felor interioare	forfecare
	Tipul deformării	Continuă, periodică
	Temperatura	Temperatura medie, limitele de temperatură
	Vitesa ciclului de în-	Statică sau dinamică, cu o anu-
	cercare	mită frecvenfă
	Analiza detaliată a	Numărul de ore la o tempera-
	timpului sau a duralei	tură dată; ore de serviciu îna-
	serviciului	inte de înlocuire
Trebuie să se fină seamă şi de modificările proprietăfilor vulcanizatelor în timp (îmbătrînirea) şi, cînd e cazul, condifiile de uzură prin frecare, proprietăfile electrice, etc. Din punctul de vedere tehnologic trebuie să se fină seamă de uşurinfă de prelucrare.
în funcfiune de toate aceste condifii se alege, în primul rînd, tipul de cauciuc care va forma baza amestecului. Proprietăţile fizicomecanice ale cauciucurilor sînt duritatea (un
aspect al rigidităfii materialului sau al rezistenfei lui Ia de» formare), rezilienfa (o măsură a procentajului de energie elastică înmagazinată în material; diferenfa dintre 100% şi acest procentaj reprezintă energia pierdută sub formă de căldură prin isterezis, cînd materialul e deformat), rezistenfă la tracfiune (rezistenfă la rupere raportată la unitatea de suprafafă). Celelalte proprietăfi, ca rezistenfă Ia abraziune, deformafia remanentă, rezistenfă la flexiuni repetate, pot fi considerate ca derivînd din proprietăfile de mai sus.
Mai trebuie să se fină seamă şi de comportarea cauciucului considerat fafă de solvenfi şi diverşi agenfi chimici. Nu se pot realiza amestecuri cari să prezinte valori optime pentru toate aceste proprietăfi.
Vulcanizatele pe bază de cauciuc butadien-stirenic au proprietăfi, în general, comparabile cu ale vulcanizatelor de cauciuc natural; vulcanizatele pe bază de butilcauciuc au o foarte bună rezistenfă fafă de agenfii chimici; vulcanizatele pe bază de neopren şi perbunan au o rezistenfă remarcabilă Ia căldură şi fafă de uleiuri. Pe de altă parte, însă, s-a constatat că materialele cu cea mai bună rezistenfă fafă de uleiuri sînf în general mai pufin elastice, au o foarte slabă rezistenfă la congelare şi au proprietăfi electrice scăzute. Invers, materialele cari au bune proprietăfi elastice au în general o bună rezistenfă la congelare şi o slabă rezistenfă fafă de uleiuri, în tablou sînt specificate principalele tipuri de cauciuc, în ordinea descr-scătoare a unora dintre proprietăfile cari se cer deseori vulcanizatelor:
Gonflare, % (volum)		Rezistenfă la congelare, °C		Rezistivifafea, Q/cm	Rezilienfa, %	
Tiocol A	0	Cauciuc		Cauciuc	Cauciuc	
Neopren I	40	natural	—55	natural IO1?	natural	90
Perbunan	50	Butilcauciuc	—50	Butilcauciuc 10-6	Neopren GH	75
Neopren GN 95		GR-S	—45	GR-S 1015	GR-S	75
GR-S	145	Neopren GN	—35	Tiocol A 1015	Perbunan	74
Cauciuc		Perbunan	—30	Necpren 1	Tiocol A	57
natural	170	Tiocol A	—15	Neopren GH 101®	Neopren I	55
Butilcauciuc 340		Neopren I	— 10	Perbunan	Butilcauciuc	50
La alegerea cauciucului de bază trebuie deci să se urmărească realizarea celui mai favorabil compromis. Aceleaşi consideraţii trebuie să se facă şi în legătură cu alegerea şi dozajul plastifianfilor şi ingredientelor. Astfel, de exemplu, o bună rezistenfă la abraziune se obfine prin şarjare cu negru de fum, care determină totodată creşterea durităfii şi scăderea rezilienfei. în acelaşi timp, creşterea durităfii nu influenfează în nici un fel rezistenfă la rupere. In general, un amestec de cauciuc confine următorii componenfi:	Cauciuc	natural (foi
afumate, crep), cauciuc sintetic (butadien-stirenic, sodiu buta-dienic, butadien-nitrilic, policloroprenic, etc.), cauciuc regenerat (înlocuitor de cauciuc; uşurează unele operafii cum sînt calandrarea şi profilarea); peptizanfi (agenfi de plastifiere chimică; catalizează degradarea oxidativă a cauciucurilor); plastifianfi (uşurează dispersarea ingredientelor în amestec; uşurează prelucrarea amestecurilor la calandre şi la maşini de profilat; măresc elasticitatea' amestecurilor de cauciuc sintetic, etc,); ingrediente active (îmbunătăfesc unele caracteristici fizicomecanice ale cauciucurilor); ingrediente inactive (materiale de umplutură); agenfi de vulcanizare (sulf, protoclorură de sulf, etc.); acceleratori de vulcanizare (ultrarapizi, rapizi, cu activitate moderată, lenfi); activatori ai acceleratorilor de vulcanizare; antioxidanfi (chimici, fizici); coloranfi, substanţe generatoare de gaze, substanţe întîrzietoare de vulcanizare, des-activatori, substanţe ignifuge, etc. Dozajele componenţilor unui
Cauciuc, amestec de ~
589
Cauciuc, amestec de <v
amestec de dauciuc constituie reţeta amestecului. Reţeta se calculează de obicei sub patru forme: în părfi greutate raportate la 100 părfi cauciuc (reţeta teoretică); în procente în greutate raportate la greutatea totală a amestecului luat drept 100; în procente în volume raportate la volumul total al amestecului luat drept 100; în părţi greutate corespunzătoare capacităţii de încărcare a utilajului la care se execută amestecul (reţeta de uzină).
După operaţiile de pregătire a materiilor prime şi auxiliare şi după dozarea acestora, conform reţetei de uzină, se execută operaţia de amestecare. Scopul amestecării e introducerea totală şi uniformă în cauciuc a tuturor componenţilor amestecului. Operaţia depinde de următorii factori: umec.' rea ingredientelor de către cauciuc, tendinţa de aglomerare a ingredientelor, viscozitatea fazei cauciuc, regimul de amestecare (durata procesului, regimul de temperatură, ordinea introducerii ingredientelor şi timpul necesar introducerii fiecărui component al amestecului în parte), pregătirea materiilor prime şi auxiliare (plastifie-rea caucuicului, uscarea, măcinarea, cernerea ingredientelor).
Amestecarea se execută pe valţuri sau în malaxoare capsulate.
VaIfurile sînt construite, în principiu, conform schemei din fig. I.
Amestecarea se poate efectua fie di'rect, fie cu utilizarea preamestecurilor (a-mestecuri de cauciuc şi un anumit ingredient), care se execută pentru a îmbunătăţi dispersarea ingredientului respectiv în amestecul final. în cazul utilizării acestui procedeu, în reţetele de uzină ingredientele sînt indicate sub formă de preamestecuri. Folosirea preamestecurilor prezintă dezavantajul de a determina un grad înalt de ocupare a utilajului şi un consum sporit de energie. în general, introducerea pe valf a componenţilor amestecului se face în următoarea ordine: cauciucul, regeneratul, plastifianţii, ingredientele cari se înglobează mai greu, celelalte ingrediente, acceleratorii şi antioxi-danţii, sulful. înainte de introducerea plastifianjilor şi a ingredientelor, cauciucul trebuie plastifiat şi încălzit pe valţ pînă la formarea unei foi continue, care aderă bine la cilindrul ante= rior şi pînă Ia formarea, în intervalul dintre cilindre, a unei rezerve (zapaz) care se roteşte în mod constant. Ordinea de amestecare poate suferi modificări în funcţiune de caracteristicile materialelor folosite. La sfîrşitul amestecării, amestecul e omogeneizat prin treceri succesive pe valf la un interval cît mai mic între cilindre. Această operaţie se numeşte rafinare.
Amestecarea se execută la valţ, cînd producţia e mică şi montarea malaxoarelor capsulate e neeconomică, cum şi în cazul amestecurilor slab şarjate şi al amestecurilor speciale (cauciuc celular, amestecuri cu materiale de umplutură fibroase, etc.).
La producţia în masă, amestecarea se efectuează în malaxoare capsulate. Spre deosebire de valţ, la care amestecarea se produce datorită frecării, în malaxorul capsulat amestecarea se produce atît în urma frecării, cît şi în urma apăsării care se exercită asupra materialului. în acest fel, procesul de amestecare se produce mai intens şi mai repede decît la valţuri.
Sînt necesare însă o putere mai mare de acţionare şi o instalaţie de răcire adecvată pentru a putea îndepărta cantitatea mare de căldură care se produce în cursul procesului. Se utilizează în special douătipuri de malaxoare capsulate: tipul Banbury şi tipul Werner-Pfleiderer. Un malaxor de tip Banbury (v. fig. II) se compune în principal dintr-o cameră de amestecare echipată cu un sistem compartimentat de răcire. în interiorul camerei de amestecare se rotesc cu vitese neegale rotoarele 3, de formă adecvată, răcite şi ele cu apă.
Capacitatea uzuală a malaxoarelor de tip Banbury e de 90 sau 110 1, iar puterile de acţionare necesare sînt de 200, respectiv de 250 CP.
La malaxorul capsulat de tip Werner-Pfleiderer (v. fig. III), a cărui capacitate e de obicei de
II. Malaxor capsulat tip Banbury.
1) cameră de amestecare; 2) fevi de stropire; 3) cilindre răcite cu apă; 4) pîlnie de alimentare; 5) dispozitiv de închidere a pîlniei; 6) închizătorul gurii de descărcare.
90
unul pe deasupra celuilalt, în
rotoarele 1 sînt montate oblic camera de amestecare înclinată.
I. Schema de principiu a valfurilor folosite la amestecurile de cauciuc.
1) cilindru posterior; 2) cilindru anterior; 3) şi 4) paliere; 5) şurub de reglare; 6) şi 7) angrenaj cu role cilindrice; 8) pinion; 9} roată de acfionare; 10) tavă mobilă.
j^f7WŢwwmrm/\
III. Malaxor capsulat tip Werner-Pfleiderer.
1) cilindre; 2) partea inferioară a camerei de amestecare; 3) partea superioară a camerei de amestepare; 4) dispozitiv de închidere a gurii de descărcare; 5) dispozitiv de închidere a gurii de încărcare; 6) cameră de alimentare; 7) cărucior confinînd doza de amestecat; 8) bandă transportoare; 9) dispozitiv de reglare a debitului de material alimentat.
Principala deosebire dintre malaxorul de tipul Banbury şi cel de tipul Werner-Pfleiderer consistă în faptul că la primul cauciucul e presat în camera de amestecare, iar la al doilea cauciucul e tras între rotoare. Malaxorul Banbury e deci solicitat
Cauciucare
590
Caustică
mai puternic şi prelucrarea se face mai repede. în consecinţă,
. amestecul se încălzeşte mai intens şi trebuie răcit corespunzător.
Malaxoarele capsulate, indiferent de tipul lor, sînt echipate cu instrumente de măsură şi de control (manometre, termo-grafe, regimografe, dispozitive automate de conducere).
Amestecul de cauciuc iese din malaxor sub formă de bulgări. El trebuie prelucrat suplementar la valfuri (de 60 sau 84"). Malaxoarele capsulate se montează totdeauna în agregate cu valfuri de amestec, pe cari se face omogeneizarea şi, de cele mai multe ori, se introduce sulful. Amestecarea în malaxoare se poate face în una, doua sau trei faze. Cînd amestecarea se face într-o fază, în malaxor se introduc succesiv cauciucul, in-gredientele şi plastifianfii, respectîndu-se o anumită ordine de introducere, care se stabileşte pentru fiecare amestec în parte. Sulful se adaugă la sfîrşit pe valful de omogeneizare. Cînd amestecarea se conduce în două faze, în unul dintre malaxoare se execută plastifierea cauciucului şi preamestecurile, iar în al doilea malaxor se execută amestecul propriu-zis conform refetei. Amestecarea în trei faze se utilizează în cazul amestecurilor pe bază de cauciuc butadien-stirenic. în prima fază, cauciucul plastifiat (în malaxor sau în autoclava de depolimerizare) se amestecă cu oxid de zinc, negru de fum şi o parte din plas-tifianfi la temperatura de 143° şi la turafii ale rotoarelor de 36, respectiv de 40 rot/min. în a doua fază se introduce restul de plastifianfi şi în a treia fază se introduc acidul stearic, sulful, acceleratorii. A doua şi a treia fază se execută la o temperatură mai joasă şi la turafii ale rotoarelor de 29, respectiv de 32 rot/min. Executarea amestecurilor de cauciuc butadien-stirenic în trei faze permite îmbunătăfirea dispersării ingredien-feîor şi reducerea consumului de energie cu 10**>20% şi a duratei procesului cu 10—35%.
Folosirea, Ia executarea amestecurilor, a malaxoarelor capsulate în locul valfurilor prezintă următoarele avantaje: regimuri de amestecare mai rapide (productivitate mâi mare a maşinii), calitate mai bună a amestecurilor, productivitate mai mare a muncii, consumuri specifice mai mici de energie electrică, automatizarea procesului de amestecare, siguranfă mai mare în lucru, condifii mai bune de muncă (lipsă de praf).
i.	Cauciucare* Tehn.: Acoperirea cu un strat de cauciuc a suprafefei unui obiect.
Cauciucarea fesăfurilor textile consistă în aplicarea unui amestec de cauciuc în stare fluidă, executată în mai multe straturi succesive. După fiecare strat, fesătură trece printr-o zonă cu aer cald, în care solventul se evaporă, iar stratul se fixează pe fesătură.
Cauciucarea fesăfurilor se face cu maşina de cauciucat (v. Cauciucat, maşină de ~).
-2. Caueiucaf, maşină de Ind. text.: Maşină folosită în industria textilă la impermeabilizarea unor fesături (de ex. penfru unele haine de protecfie sau confecfii de ballonseide) cu amestec de cauciuc în stare fluidă, pe una sau pe ambele fefe. Se deosebesc:
Maşina de cauciucat pe o singură fafă (pe dos), (v. fig. /), care impregnează fesătură prin contact cu un cilindru umectat cu amestec de cauciuc. Jesăfura e trasă de pe o rampă i, e condusă şi întinsă de o serie de cilindre 2, şi apoi trece printre două cilindre 4 şi 5; cilindrul 4 e semiimersat în basinul cu amestec de cauciuc 3 şi, prin învîrtire, depune cauciucul pe fesătură care trece pe la periferia sa. După cauciucare, ţesătura se înfăşoară, cu întindere, pe sulul 6.
Maşina de cauciucat pe ambele fefe (v. fig. II), care impregnează fesătură cu amestecul de cauciuc, prin imersiune. Jesătura se desfăşoară de pe sulul 1, e condusă de trei cilindre
conducătoare 2, 4 şi 5 în basinul cu amestec de cauciuc, apoi trece printre cilindrele storcătoare 6 şi 7 şi se înfăşoară pe sulul 8;
/. Maşină de cauciucat pe o singura fafă.	II, Maşină de cauciucat pe
1) rampă; 2) cilindre conducătoare; 3) basin cu	ambele	fefe.
amestec de cauciuc; 4) cilindru semiimersat;	1) sul de alimentare; 2) cl-
5) cilindru de presare; 6) sul de înfăşurare.	l'mdru conducător; 3) ba-
.	w	,	sin cu afnestec de cauciuc;
cilindrul storcător 6 e rotii mecanic,	4) ;i 5) c!|indre conducă.
iar cilindrul storcător 7 e rotit prin fric-	)oare ,mersafe. 6) si 7) ci.
fiune, şi exercită o apăsare reglabilă.	Iindre siorei)oare; 8) sul
3.	Caulobacteriaies. Biol.: Bacterii	înfăşurător.
din ordinul Cauiobacteriales, cari se
dezvoltă în special în apă. Se prezintă sub formă de celule sferice sau sub formă de bastonaşe drepte ori curbate. Nu formează filamente. Secretă gume şi alte substanfe, cari formează un peduncul cu care fixează celulele pe diferite corpuri solide din apă*
4.	Cauper, pl. caupere. Metg. V.	Preîncălzitor Cowper*
5.	Caustic. Chim.: Calitatea unei substanfe de a ataca şi de a produce leziuni fesăfurilor organice. Exemple: acizii tari, bazele tari, etc.
6.	Caustic, pl. caustice. Farm.: Agent terapeutic care provoacă arsuri şi distruge fesuturile animale şi vegetale pe cari se aplică, pentru a înlătura unele excrescenfe (polipi, negi, etc.). După natura lor, causticele se împart în: caustice fizice (actuale) (de ex. căldura, sub diferite forme) şi caustice chimice (potenţiale) (de ex. acizii sulfuric, azotic, acetic, etc., hidroxizii de sodiu şi de potasiu, azotatul de argint, clorura de zinc, etc.). Causticele chimice acfionează, fie prin deshidratare, fie prin oxidare, fie prin desorganizarea fesuturilor, sau prin asociere cu acestea, combinîndu-se cu proteinele şi cu grăsimile. Suprafafa necrozată de caustice devine dură, formînd escave (coagulante), sau rămîne moale (fluidifiante). Se prezintă sub formă lichidă, solidă sau de pastă.
7.	Caustică, pl. caustice. Mat., Fiz.: înfăşurătoarea dreptelor cari se obfin printr-o operafie de reflexiune sau de refracfie fafă de o curbă sau fată de o suprafafă dată, numită curbă sau suprafafă dirimantă, din dreptele unui sistem care e format din drepte fie paralele, fie concurente, fie din tangentele la o curbă sau la o suprafafă.
Caustica obfinută prin reflexiune se numeşte catacaustică, iar cea obfinută prin refracfie se numeşte diacaustică.
în cazul curbelor plane, determinarea causticelor cari corespund unor raze cari provin de la un izvor luminos punctual se reduce la determinarea evolventelor (v.) lor, numite caustice secundare sau anticaustice (v.).
Ecuafia catacausticei unui cerc
x2+y2—r2 = 0 pentru raze emergente din punctul (xqi ^o) e
{4 {xl+yl){x2+y2)-r2 Qx4- y)2+(y+}’o'2] j3= = 27 (xy0—yxo)2 (x2+y2—Xq—j^)2-
Dacă Jo) aparfine cercului, catacaustica e o cardioidă (v.).
Saustifîcarâ
591
Causfifîcarâ
în cazul unui sistem de raze cari provin de la un izvor punctual, cafacaustica unei curbe e evoluta (v.) omoteticei podarei curbei dirimante în raport cu izvorul luminos, raportul de omotetie fiind egal cu 2.
Dacă dirimanta e o curbă de ordinul n şi de clasa m, cata-causfica e de clasă m + 2 n.
în cazul în care suprafafa dirimantă e o suprafafă reflectă-toare de revolufie, catacaustica corespunzătoare unui fascicul incident de raze paralele cu axa dirimantei e tot o suprafafă de revolufie în jurul acestei axe. Această suprafafă e compusă dintr-o pînză care se reduce la un segment de pe axă, loc geometric aî punctelor în cari se întîlnesc razele reflectate în puncte situate pe acelaşi paralel al suprafefei reflectătoare, şi dinfr-o pînză obfinută prin rotirea în jurul axei dirimantei a curbei caustice care corespunde unui meridian al suprafefei dirimante.
Tabloul de mai jos cofine curbele catacaustice corespunzătoare unor anumite curbe dirimante.
Curba dirimantă	Pozifia izvorului de lumina	Cafacaustica
Cerc Cerc Cerc Trisectoare Cardioidă Cisoidă Spirală logaritmică Cuadrif oliu Parabolă	\ I punct pe cerc w j cardioidă pur.ct în interiorul cercului ; melc la infinit j nefroidă focarul curbei i parabolă semicubica punct de înapoiere l nefroidă ocarul ordinar j cardioidă pol ! spirală logaritmică centru j asfroidă la infinit în di.ecfie perpen- J trisectoare diculară pe axă i	
Diacausfica unui dioptru plan e o suprafafă de revolufie a cărei meridiană e evoluta unei conice, care are un focar în izvorul de lumină, axa de rotafie fiind perpendiculară pe planul dioptru lui.
1.	Caustificare. Ind. chim.: Procedeu chimic care transformă carbonatul de sodiu (sodă) în hidroxid de sodiu (sodă caustică) cu ajutorul varului, respectiv hidroxidului de calciu, folosind reacfia reversibilă:
(1) Na2C03+Ca (OH)2 (solid) 2 Na0H + CaC03 (solid).
Deoarece atît carbonatul de sodiu, cît şi hidroxidul de sodiu sînf uşor solubile, vitesa de reacfie depinde de raportul dintre solubilifafea carbonatului de calciu şi aceea a hidroxidului de calciu. Pe măsură ce se produce reacfia, concentrafia în hidroxid de sodiu creşte, din care cauză se reduce mult solubilitatea hidroxidului de calciu. Reducerea solubilităfii hidroxidului de calciu continuă pînă cînd devine egală cu aceea a carbonatului de calciu, stabilindu-se echilibrul din reacfia (1). De aceea transformarea carbonatului de sodiu cu hidroxid de calciu nu se produce cantitativ. Constanta de echilibru K fiind dată de expresia:
K_ (2 Na'*')2 (2 OH~)2 _ (2 OH~)2 (2 Na+)2 (CO|~) (COg-)
pentru a obfine un grad înalt de transformare, respectiv un grad
înalt de caustificare (—————— ) , valoarea lui Ktrebuie
\ Na OH + Na2 CO3/
să fie cît mai mare, respectiv concentrafia în COg~, adică în
carbonat, cît mai mică. Starea de echilibru a reacfiei depinde de
condifiile în cari decurge reacfia; reacfia de caustificare decurge
destul de încet şi atingerea echilibrului cere un anumit timp.
Factorii cari influenfează starea de echilibru şi accelerează reacfia de caustificare sînt: concentrafia, temperatura şi compozifia leşiei şi excesul de var.
Concentrafia leşiei e factorul cel mai important dintre ei. Din curba teoretică din figură rezultă că gradul de caustificare descreşte în regiunea leşiilor . jqq concentrate în carbonat. $# în cazul caustificării leşiei ^ 96 pentru obfinerea sodei ^ 9? caustice comerciale, scă- § 92 derea concentrafiei leşiei § 90 pentru obfinerea unui grad | 88 mai înalt de caustificare ^ 86 trebuie făcută după un 8H studiu minufios al raportu- ^ M lui dintre gradul de causti- 4 80 ficare şi costul combus-
tibilului necesar penfru 76o 1,0 2ft 3,0 ţO 5,0, 6,0n concentrarea hidroxidului.	o	31	$2	33	12f 155 186
în cazul obfinerii leşiilor	Concentrat/a	ies/ei	Na?0g/l
albe pentru fierberea celu- Varlat,3 gracJu|ui de caus)H|care în fu'c,|une loze! sulfat Sau natron,	'	de conce„t,a|la leşiei.
concentrafia leşiei verzi
de carbonat se alege la limita minimă permisă de condifiile de fierbere a celulozei.
Temperatura leşiei accelerează reacfia. Pentru o creştere a temperaturii cu 10°, vitesa de reacfie creşte în medie de 1, 2 ori. Practic, la o temperatură de 100°, se poate realiza, în 1,5—2 ore, un grad înalt de caustificare, apropiat de cel de echilibru.
Compozifia leşiei influenfează viteza reacfiei. Prezenfa unor săruri străine în leşie (Na2S, Na2Sn, NaOH, N62SO4, NagSOs, Na2S203, Na2Si03) încetineşte caustificarea şi scade gradul de caustificare. Astfel caustificarea leşiei verzi obfinute la fabricarea celulozei sulfat se produce mai lent şi prezintă un grad de caustificare mai mic decît leşia curată de carbonat de sodiu. Influenfă negativă cea mai mare o au hidroxidul de sodiu, sulfura de sodiu, sulfatul de sodiu şi silicatul de sodiu.
Din cauza influenfei negative a hidroxidului, leşia verde nu trebuie să aibă o concentrafie în hidroxid mai mare decît 20 g/l ioni OH. Prezenfa sulfurii de sodiu reduce în mod esenţial gradul de caustificare; aceasta nu înseamnă însă, că pentru mărirea gradului de caustificare trebuie să se folosească o leşie verde cu sulfiditate (v.) redusă, deoarece la fierberea celulozei e mai importantă creşterea gradului de sulfiditate decît a gradului de caustificare. în cazul leşiei verzi, gradul de caustificare scade şi din cauză că o parte din carbonatul de sodiu se transformă şi în sulfat, sulfură, tiosulfat şi carbonat dublu de sodiu şi calciu, ca urmare a unei serii întregi de reacfii chimice.
Excesul de var adăugat, fafă de cantitatea teoretică, care se foloseşte de obicei pentru accelerarea procesului de caustificare în instalafiile periodice, influenfează gradul maxim de caustificare. Influenfă pozitivă a excesului creşte în măsura scăderii concentrafiei leşiei, cum rezultă din tablou.
Pentru concentrafii le folosite în practică (90--100 g/l Na20), creşterea cantităfii de var adăugat cu 100% fafă de cea teoretică dă un efect pozitiv vizibil. Un exces mai mare începe să aibă efecte defavorabile asupra vitesei de sedimentare a nămolului de carbonat de calciu, ceea ce e foarte important pentru ansamblul procesului industrial de caustificare (v. Semifabricate fibroase).
Concentrafia leşiei in Na2COg	Gradul de caustificare, %	
	100% var fafă de cantitatea teoretică	110% var fafă de cantitatea teoretică
0,5 n	92,5	98,5
1,0 n	92,4	98,0
2,0 n	90,7	95,9
3,0 n	90,2	92,5
4,0 n	87,1	88,3
5,0 n	83,0	84,2
Caustificare, grad de ^
592
Cauferizare
Gradul de mărunfire a varului are o mare influenţă asupra vitesei procesului de caustificare. Utilizarea varului uscat, nestins, sub formă de pulbere, permite obţinerea unui grad de caustificare de 60-*70%, chiar numai după 15 secunde de reacfie; de aceea se recomandă mărunţirea varului înainte de a-l introduce în caustificator. Stingerea prealabilă a varului în pulbere de var stins uscata favorizează de asemenea accelerarea reacfiei.
Compoziţia varului. în procesul de caustificare se foloseşte atît varul proaspăt, cît şi cel regenerat (obţinut prin arderea nămolului de carbonat de calciu în cuptoare rotative). Varul trebuie să conţină 80-"95% CaO activ şi unele impurităţi în anumite limite. în special, oxidul de magneziu, MgO, prezent în cantităţi mai mari, acţionează negativ asupra caustificării; se admite pentru varul folosit ia caustificare maximum 2°'o MgO.
Caustificarea sodei se realizează în instalaţii discontinue, sau continue. V. Sodă caustică; Semifabricate fibroase.
1.	grad de Ind. chim.: Raportul dintre cantitatea de hidroxid de sodiu şi suma cantităţilor de hidroxid şi de carbonat de sodiu, dintr-o leşie alcalină rezultata la caustificare.
!•. CausfobioEife, roci Pefr,: Roci sedimentare organogene, combustibile (de ex. cărbunii, petrolul, gazele naturale). V. şi Sedimentare, roci sub Rocă; v. şi sub Cărbune, Petrol, Combustibi I.
8.	Cauter, pl. cautere. 1. Tehn. med.: Vechi instrument medical, format din trei părţi: un mîner (de lemn, os, corn, fildeş, etc.), o tijă curbată, metalică, şi o extremitate cauterizată, metalică, de diferite forme (conică, olivă, octogonaiă., circulară, etc.) Această extremitate se aplică pe tumori, plăgi,, etc., supuse cauterizarii, după ce a fost înroşită la o flacără, A fost înlocuit, în chirurgie, cu instrumente moderne, cum sînf: electrocauterul (v.) şi termocauterul (v.).
4.	Caufer, pl. cautere. 2, Chim.: Agent chimic, folosit pentru cauterizare (de ex. hidroxidul de potasiu sau de sodiu).
5.	Cauterizare. Biol.: Acţiunea de distrugere sau de mortificare a unei porţiuni dintr-un ţesut viu prin temperatură înaltă (termocauterizare), prin temperatură joasă (criocauterizare) sau prin agenţi chimici caustici. în galvanocauterizare (cauferizarea produsă cu ajutorul curentului electric) se folosesc şi efectul termic şi cel chimic al curentului electric.