LEXICONUL TEHNIC ROMÎN ELABORARE NOUĂ ÎNTOCMITĂ PRIN ÎNGRIJIREA ASOCIAŢIEI ŞTIINŢIFICE A INGINERILOR SI TEHNICIENILOR DIN R. P. R. (A. S. I. T.) DE UN COLECTIV SUB CONDUCEREA Prof. Dr. Ing. REMUS RĂDULEJ 2 Ar-Bk EDITURA TEHNICĂ BUCUREŞTI, 1957 Toate drepturile rezervate pentru A. S. I. T Responsabil de carte: Ing. Caro! Neumann Pregătirea manuscrisului: Gabriela Niculescu, Alfred Kollscheg Corector responsabil: Beldianu Valeria Dat la cules 13. 03. 57. Bun de tipar 28. 11. 57. Hirtie velină ilustraţii de 80 g/m2/84X1°8/16. Coli editoriale 104,00. Coli de tipar 34,5. Comanda U. 3675 A 7098; E 13254. Indicele de clasificare pentru bibliotecile mari 413:62=R. Indicele de clasificare pentru bibliotecile mici 413 Tiparul executat la întreprinderea Poligrafică Sibiu, str. I. V. Sfalin nr. 15. R.P.R. COLECTIVUL DE COORDONARE Carfianu Paul Dumilrescu-Enacu Anghel Heschia Hugo Irimescu Ion Mihăilescu Nicolae Neumann Carol Şfefănescu-Nica Constantin Timotin Alexandru Ţifeica Radu Zwecker Hugo COLECTIVUL DE PREGĂTIRE A MANUSCRISULUI Şl CORECTURĂ Averbuch Maria Beldianu Valeria Covăşescu Aurora Dobrescu Alexandru Frăfilă Eugen Huber losef Kollscheg Alfred Niculescu C. H. Niculescu Gabriela Orăşanu Gherasim Vasilescu Miliana COLABORATORI Adrian Constantin, inginer (Industria textilă) Alexiu Iulian, inginer, conferenţiar universitar (Poduri) Altenliu Alexandru, inginer (Industria cărbunelui) Andrei Ştefan, inginer (Aviaţie) Antonescu Ion, inginer, asistent universitar (Geotehnică) Antoniu C., inginer, conferenţiar Academia Militară (Transporturi) Antoniu S. Ion, doctor inginer, profesor universitar (Electrotehnică, Aparate de măsură) Atanasiu Ion, doctor inginer, profesor universitar (Electrochimie) Avramescu Aurej, doctor inginer, conferenţiar universitar, membru corespondent al Academiei R.P.R. (Electrotehnică, Aparataj) Badea Ion Arsenie, inginer, conferenţiar universitar (Industria chimică, Aparate) Bal L.r doctor în Ştiinţe, conferenţiar universitar (Nomo-graîieţ BaJdovin Mihai, inginer (Industria lemnului) Barbu Virginia, doctor în Ştiinţe, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat (Paleontologie) Bădan Nicolae, inginer, profesor universitar (Industria textilă, Filatură) Bălan Ştefan, doctor inginer, profesor universitar, membru corespondent al Academiei R.P.R., laureat al Premiului de Stat Bălanescu Grigore, doctor în Ştiinţe (Industria alimentară) Beiu-Palade Ernest, inginer, lector universitar (Statica construcţiilor) Bembea Ion, licenţiat în Ştiinţe şi Litere (Ceasorn/căr/eJ Bistriceanu Evdochia, inginer (Industria textilă, Industria pielăriei) Bocioagă Viorica, doctor în Ştiinţe (Industria alimentară) Boerescu Cesar, inginer (Telecomunicaţii, Propagarea undelor, Antene) Braniski Alexandru, doctor inginer (Materiale refractare) Bratu Emil ian, doctor inginer, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat (Industria chimică, Procedee şi Aparate) Bucătaru Ion, inginer (Industria alimentară) Buttu August, inginer (Utilaj minier) Cantaragiu Ion, inginer (Maşini, Metalotehnică) Cantuniari Cristu Ion, inginer (Maşini, Termotehnică) Caracostea Andrei, inginer, profesor universitar (Poduri şi Construcţii metalice) Carfianu Paul, inginer (Electrotehnică, Telecomunicaţii) Chelaru Gheorghe, inginer (Transporturi-auto) Chiose Mihai, inginer, profesor universitar (IndustrJa textilă, Tricotaje) Chissel Herman, inginer (Agricultură) Chijulescu Georgeta, arhitectă (Arhitectură, Urbanism) Chiţulescu Traian, arhitect, lector universitar (Arhitectură, Urbanism) Ciocîrdel Radu, doctor în Ştiinţe, conferenţiar universitar (Hidrogeologie) Ciorănescu Ecaterina, doctor în Ştiinţe, conferenţiar universitar (Farmacie, Produse farmaceutice) Ciplea Liciniu, doctor inginer, profesor Academia Militară (Tehnică militară, Gaze) Cismaru Dumitru, doctor în Ştiinţe, profesor Academia Militară (Explozivi) Condacse Nicolae, inginer, conferenţiar universitar (Tracţiune electrică) Condrea Sergiu, inginer, profesor universitar (Telecomunicaţii, Telefonie) Coniver Sache, doctor în Ştiinţe (Biologie, Farmacie ga-lenică, Tehnică medicală) Constantinescu Liviu, doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Geofizică) Constantinescu Mihai, inginer (Hidrologie) Costăchel Aurel, inginer, conferenţiar universitar (Topografie, Geodezie) Costeanu Gheorghe, doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Chimie fizică, Chimie anorganică) Cofe) Petre, doctor în Ştiinţe, conferenţiar universitar, laureat al Premiului de Stat (Geomorfologie, Geografie) Cozin Herbert, inginer, conferenţiar universitar (Maşini-unelte) Cuparencu Romulus, doctor veterinar (Zootehnie) Danielescu Constantin, inginer (Exploatări petroliere) Davidescu Ion, arhitect (Arhitectură, Urbanism) Dăscălescu Aurelian, inginer, laureat al Premiului de Sfat (Utilaj minier) Demetrescu C. Mie, doctor inginer (Industria lemnului) Dodu Arisfide, inginer (Industria textilă, Tricotaje) Drăgănescu Mihai, inginer, candidat în Ştiinţe tehnice, conferenţiar universitar (Electronică) Duca Zoltan, inginer, conferenţiar universitar (Metalotehnică) Dugăeşescu Dan, inginer (Maşini agricole) Dumitrescu-Enacu Anghel, inginer, licenţiat în Matematice, asistent universitar (Metalotehnică, Transporturi, Termotehnică) Effimie Cristea, inginer, asistent universitar (Construcţii civile şi industriale) Evghenide Constantin, inginer (Exploatări petroliere, Extracţie) Făinaru Jean, arhitect (Construcţii sportive) Fichman L., inginer (Electrochimie) Filimon Râul, inginer, profesor universitar (Topografie, Topografie minieră) Filofti Alexandru Gabriel, inginer (Agricultură) Gabrielescu Vasile, inginer, licentiat în Matematice (Me-talotehnică) Gavăţ Ion, doctor în Ştiinţe, laureat al Premiului de Stat (Industria chimica, Mase plastice) Genjiu luliu, inginer (Metalurgie) Georgescu G., inginer (Exploatări petroliere) Georgescu-Gorjan Ştefan, inginer (Utilaje, Metalotehnică) Gheorghiu Alexandru, inginer, profesor universitar (Statica construcţiilor) Gheorghiu A. Costin, inginer, profesor Academia Militară (Telecomunicaţii, Telefonie, Telegrafie) Gheorghiu A. Miron, inginer, profesor Academia Militară (Poduri) Goldfracht Theodor, inginer, asistent universitar (Hidraulică subterană) Grigore Ion, geolog, lector universitar, laureat al Premiului de Stat (Petrografie, Geologie) Grigorescu Clement, inginer, asistent universitar (Utilaj minier) Grigoriu Alexandru, licenţiat în Ştiinţe, lector universitar (Meteorologie) Grumăzescu Mircea, inginer (Acustică) Guşuleac Mihai, doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Botanică) Hanganu Sanda, inginer, asistentă universitară (Mecanică) Hartstein Emil, inginer (Materiale de construcţii, Asfalt) Herovanu Mircea, doctor în Ştiinţe, conferenţiar universitar (Meteorologie) Heschia Hugo, inginer (Metalotehnică, Căi ferate, Navigaţie) Hoffman Silviu, inginer (Coloranţi) Hortstein Heinrich, inginer, profesor universitar (Instalaţii sanitare) lle Ana Maria, inginer (Industria alimentară, Cosmetică) loachim Grigore, inginer, profesor universitar (Exploatarea petrolului) loanid George, doctor în Ştiinţe (Tehnologie organică) lonescu V. Dan, inginer (Electrotehnică, Tracţiune, Distribuţie) lonescu V. Dumitru, doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Analiză matematică) lonescu-Muscel losif, inginer, profesor universitar (Industria textilă, Materii prime) lonescu Traian, inginer (Electrotehnică, Tracţiune, Distribuţie) Irimescu Ion, doctor în Ştiinţe, lector universitar (Chimie, Industria chimică) Ivanov Ion, inginer (Industria alimentară) Kraus losif, inginer, lector universitar (Drumuri) Lăzărescu Vasile, inginer, lector universitar (Geologie structurală) Lehr Hugo, inginer, profesor universitar (Geotehnică) Manilici Vasile, doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Cristalografie, Mineralogie) Manoilescu C., inginer (Instalaţii sanitare) Manolescu Gabriel, inginer, conferenţiar universitar (Fizică, Zăcăminte) Manoliu Ion, inginer, conferenţiar universitar (Căi navigabile) Marcus Sergiu, inginer, laureat al Premiului de Stat (Industria pielăriei) Marin Alexandru, inginer (Cinematografie) Marinescu I., inginer (Industria alimentară) Mariş Marius, inginer, conferenţiar universitar (Telecomunicaţii, Cai ferate) Mazilu Panait, inginer, profesor universitar (Statica construcţiilor) Mărgărit Nicolae, inginer (Canalizare) Mătăsaru Traian, inginer, conferenţiar universitar (DrumUri) Mendelsohn Naţie, inginer, profesor universitar (Tehnologie anorganică) * Metsch Max, inginer (Exploatarea petrolului) Mihail Dan, inginer, conferenţiar universitar (Topografie) Mihăilescu Nicolae, inginer, conferenţiar universitar, laureata! Premiului de Stat (Coordonare tehnică; Geologie, Mine, Petrol) Mihăilescu Tiberiu, doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Geometrie) Miliutin Anafolie, inginer, conferenţiar universitar (Exploatarea petrolului, Foraj) Misiri iu Elisabeta, doctor în Ştiinţe, asistentă universitară (Paleontologie) Mitran Grigore, inginer, conferenţiar universitar (Că/ ferate) Morărescu P., inginer (Metalotehnică, Utilaj, Prelucrare) Morgan Paul, inginer (Industria cauciucului) Mofoc Dumitru, doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Chimie agricolă) Mureşanu Traian, inginer, profesor universitar (Industria textilă, Ţesătorie) Nachmias Gaston, inginer, asistent universitar (Iluminat electric) Nerescu Ion, inginer, conferenţiar universitar (Termotehnică) Neumann Carol, inginer, laureat al Premiului de Sfat (Coordonare generală) Nicolaescu Mihai, inginer (Industria alimentară) Nicolau-Bîrlad Gh., doctor inginer, profesor universitar (Fotogrammetrie) Nicolescu Nicolae, inginer, conferenţiar universitar (Geo-metrie descriptivă, Desen) Niculescu Isaia, doctor inginer, conferenţiar universitar (Organe de maşini, Utilaj minier) Niculescu Virgil, doctor în Ştiinţe (Industria hîrtiei) Olănescu Mihai, inginer (Exploatări petroliere) Oncescu Nicolae, doctor în Ştiinţe, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat (Geologie generală) Oprescu Gheorghe, inginer (Industria hîrtiei) Orădeanu Titus, inginer, conferenţiar universitar (Industria lemnului) Oreviceanu Mircea, inginer (Exploatarea petrolului) Oroveanu Tudor, inginer, conferenţiar universitar (Mecanica fluidelor) Oţel Ion, doctor veterinar (Industria alimentară) Papadache Mie, inginer (Acţionări electrice) Parepeanu Gheorghe, inginer (Materiale de construcţie, Lianţi) Patrulius D., doctor, asistent universitar (Stratigrafie) Peter Andrei, inginer (Metalotehnică, Organe de maşini, Utilaj agricol) Petraşcu Emil, doctor inginer, profesor universitar (Radio-comunicaţii) Petraşcu Sever, doctor în Ştiinţe, inginer, laureat al Premiului de Stat (Fungicide) Petre Augustin, inginer (Aviaţie) Pivnicieru Constantin, inginer (Cinematografie) Pîrvulescu Nicolae, doctor inginer, profesor universitar (Exploatarea petrolului) Flăcinţeanu Ion, doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Mecanică) Popa Mircea, inginer, lector universitar (Electrotehnică, Maşini electrice) Popescu Caius, inginer, conferenţiar universitar (Căi ferate) Popescu Cornel, inginer (Industria pielăriei) Popescu Emanoil, inginer (Materiale de construcţie, Ceramică) Popescu Mihai, inginer, profesor universitar (Aviaţie) Popescu Ovidiu, inginer (Industria alimentară) Popovăţ Mircea, doctor în Ştiinţe (Pedologie) Prişcu Radu, inginer, conferenţiar universitar (Hidrotehnică) Rădulescu Gheorghe, doctor inginer (Industria petrolului) Rădulescu Teodor, inginer, conferenţiar universitar (Industria lemnului) Rădulef Remus, doctor inginer, profesor universitar, membru corespondent al Academiei R.P.R., laureat al Premiului de Stat (Matematice, Fizică, Electrotehnică) Roth A.f inginer (Iluminat) Sachelarie I. Paul, inginer (Construcţii civile şi industriale) Savu Alfred, inginer (Industria alimentară) Săndulescu Dumitru, inginer, conferenţiar universitar (Chimie fizică) Sburlan Dimitrie, inginer, profesor universitar (Silvicultură, Industria lemnului) Scorţaru Alexandru, inginer, conferenţiar Academia Militară (Geodezie, Astronomie) Slave T., inginer (Industria alimentară) Soare Dumitru, inginer (Electrotehnică) Solomon Niculae, inginer (Agricultură) Sprincenatu Mihai, inginer (Utilaj) Sfamafiu Mihai, doctor inginer, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat (M/ne} Straşun Leonid, inginer (Cinematografie) Stănescu Eugen, inginer, candidat în Ştiinţe tehnice, conferenţiar universitar (Geotehnică) Steinberg Henri, inginer (Poligrafie) Sternberg Lazăr, inginer (Metalurgie, Metalotehnică) Stinghe Vintilă, inginer, profesor universitar (Silvicultură) Stoleru Boris, inginer (Electrotehnică, Distribuţie) Suciu Gheorghe, doctor inginer, profesor universitar (Industria petrolului) Şenchi Eugen, inginer (Instalaţii sanitare) Şeptilici Râul, inginer, conferenţiar universitar (Optică) Şerbănescu Ion, doctor în Ştiinţe (Geobotanică) Ştefănescu C. I., inginer, profesor universitar (Industria textilă, Ţesătorie) Ştefănescu Gheorghe, inginer, profesor universitar (Construcţii de lemn şi Zidărie) Ştefănescu-Nica Constantin, inginer (Construcţii, Abateria/e de construcţie, Rezistenţa materialelor) Ştefănescu Nicolae, inginsr (Explorări, Exploatarea petrolului) Tacit Mircea, inginer (Organe de maşini) Taşcă Dan, inginer (Hidraulică) Tărăboi Vasile, inginer, lector universitar (Organe de maşini) Teodorescu Petre, inginer profesor universitar (Tunele) Teodorescu P. Petre, inginer candidat în Ştiinţe tehnice, lector universitar (Rezistenţa materialelor, Elasticitate) Timofin Alexandru, inginer, conferenţiar universitar (Telecomunicaţii, Electrotehnică) Tipei Nicolae, inginer, profesor universitar, laureat al Premiului de Sfat (Aviaţie) Tocan Dumitru, inginer, lector universitar (Exploatarea petrolului, Foraj) Toma C., inginer (Industria alimentară) Trifu Ion, doctor inginer (Industria tutunului) Trofin Elena, inginer, lector universitar (Hidraulică) Trofin Petre, inginer, conferenţiar universitar (Alimentări cu apă) Ţintă Florin, inginer (Telecomunicaţii) Ţiţeica Radu, doctor în Ştiinţe, inginer, licenţiat în Matematice, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat (Matematice, Fizică, Chimie fizică) Uşer Isac, inginer, asistent universitar (Mine, Aeraj) Vanei Gheorghe, inginer, profesor universitar (Prepararea minereurilor) Vasilache Sergiu, inginer, licenţiat în Ştiinţe, profesor universitar (Matematice) Vasilescu llie, inginer (Industria alimentară) Vazaca Chrisfofor, inginer, profesor universitar (Telecomunicaţii, Electronică) Vissarion Alexandru, inginer, profesor universitar (Siderurgie, Metalografie) Vitănescu Constantin, inginer (Metalurgie) Vîlsănescu Vasile, inginer (Energetică) Vîntu Valeriu, doctor în Ştiinţe, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat (Chimie organică) Vlad Aurel, inginer, lector universitar (Drumuri) Vlad Paul, inginer (Coloranţi) Vladimirescu Ion, inginer, conferenţiar universitar (Hidro-grafie, Hidrologie) Vlădoianu Romeo, inginer (Metalotehnică) Voinea Dinu, inginer (Electrotehnică, Distribuţie) Voinescu Victor, comandor (Navigaţie) Wegener Niculae, inginer, conferenţiar universitar (Telecomunicaţii, Televiziune) Zaharia Simion, inginer (Cinematografie) Zamfirescu Ion, inginer, profesor Academia Militară (Tehnică militară, Armament) Zinca Simion, doctor inginer, profesor Academia Militară (Tehnică militară, Gaze) Zorleanu lancu, inginer (Ascensoare) Zugrăvescu Ion, doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Chimie biologică) Zwecker Hugo, inginer (Metalotehnică, Metalurgie, Industria lemnului) I. ABREVIAŢII ani, antonim cot. coloană const. constant, constanta d. densitate d- dextro- gr. at. greutate atomica gr. mol. greutate moleculara gr. sp. greutate specifică u levo- m- meta- mol. moleculă nr. at. număr atomic o- . orto- P- para- p„ pp. pagină, pagini p, I. punct de fierbere pi. plural p. s. punct de soiidificare P, i. punct de topire sin. sinonim sing. singular .. v.f V. vezi % ia sută #/oo ia mie S-au folosit în Lexicon simbolurile standardizate II. ABREVIAŢII PENTRU DISCIPLINELE REPREZENTATE ÎN LEXICON  Agr..................* • Agrotehnică(Agronomie, Ma- şini şi instalaţii agricole, Agricultură) Alim. apa..................Alimentări cu apă Arh .......................Arhitectură Artă ........ Artă Arie gr,................. • Arfe grafice Astr, * • • • • - • • • Astronomie Av .................* * * Aviaţie (Construcţii aeronau- tice, Navigaţie aeriană) B Bet, • . ..................Beton B/ol.......................Biologie Bot, .......... Botanică C Cad........................Cadastru Canal. ....................Canalizare C. f.......................Căi ferate (Construcţia de căi ferate, Circulaţie, Exploatare) Ch/m.......................Chimie (Generalităţi, Chimie analitică, Chimie anorganică) Chim. biol.................Chimie biologică (Chimie organică) Chim, fiz..................Chimie fizică C/nem. ..•••• Cinematografie Clc. e,............... • • Calculul erorilor C/c. pr....................Calculul probabilităţilor C/c. t. •.•••••■*** * Calcului tensorial C/c vt............... • • • Calculul vectorial Cs........................• • Construcţii (Construcţii civile şi industriale-, Fundaţii şi ts- rasamenta. Construcţii metalice) D Drum..........................Drumuri i Elt. • • .....................Electricitate şi Electrotehni- că (Aparataj, Electrochimie, Electronica industrială, Tracţiune,Distribuţie, Utilaj electric, Maşini electrice, Transport) Energ......................... * Energetică ExpL *.................... • • Explozivi ExpL petr.....................Exploatarea petrolului (Foraj, Extracţie, Fizica zăcămîn-tu lui f Explorări) F Farm..........................Farmacie (Produse farmaceu- tice, Chimie galenică, Chimie farmaceutică) Fiz, —........................Fizică (Fizică generală, Acus- tică, Optică, Fizică mole» culară şi atomică) Fotgrm. • • ..................Fotogrammetrie Foto, .• • ........ - Fotografie Fund..........................Fundaţii G Gen. .........................Generalităţi (Simboluri) Geobof,.......................Geobotanică Geochlm. ........ Geochi rme Gsod * • ..............Geodezie Geofiz......................Geofizică Geogr. * • • .............Geografie (Geografie fizică, Geomorfologie) GeoL........................Geologie (Geologie genera- lă, Hidrogeologie, Geologie economică, Geologie inginerească, Geologie structurală) Geom. ......... Geometrie (Geometrie analitica, Geometrie tn plan şi în spaţiu, Geometrie descriptivă şi perspectiva, Desen) Geof........................Geotehnică H Hidr. ........................Hidraulică (Hidraulică subte- rană, Hidrologie, Mecanica fluidelor) Hi drot. ......... Hidrotehnică (Construcţii hidrotehnice, Irigafii, Baraje, Căi navigabile) I Igienă industrială Iluminat Industria alimentară (Industria tutunului, Industria uleiurilor şi a grăsimilor, Cosmetică) Industria cărbunelui Industrii chimice (Tehnologie organică, Tehnologie anorganică, Mase plastice, Chimia petrolului, Coloranfi, Aparate de control, Industrii chimicespeciale, Procedee şi aparate, Industria cauciucului, Fungicide) Industria hîrtiei şi a celulozei Industria lemnului Industria petrolului industria pielăriei Industria sticlei şi a ceramicii Industria textilă (Filatură, Tricotaje, Ţesători e, Materii prime) Industrii ţărăneşti Instalaţii sanitare Log..................... Logică M Mat. ........................Matematice (Aritmetică, Al- gebră, Trigonometrie, Analiză matematică, Teoria mulţimilor) Maf. cs. ........ Materiale de construcţia (Industria cimentului, Materiale refractare, Lianţi) Mec. ........................Mecanica Meteor.......................Meteorologie Mefg, • .....................Metalurgie (Metalurgie fizică, Siderurgie, Metalurgia neferoaselor) Mett.................. Metalotehnică (Prelucrară, Utilaj, Turnătorie, Produse metalice, încercări de materiale) M/ne ................. Mine (Exploatare, Utilaj mi- nier, Aeraj, Prospecţiuni şi explorări) MlneraL • .................Mineralogie (Cristalografie) Ms,................... Măsuri Mf .......... Maşini (Maşini de forţă, Mecanisme, Maşini-unelte, Maşini de lucru, Organe de maşini) N Mav...........................Navigaţie ^Navigaţie fluvială şi maritimă, Construcţii navale) Nomg..........................Nomografie 0 Optt . . . .................Optică (Optică industrială şi instrumentală) P Palaonf. • • ..........Paleontologie Ped...........................Pedologie Petr..........................Pefrografie Pisc..........................Piscicultură Pod................... Poduri (de lemn, metalice, de zidărie, etc.) Poligr. ......... Poligrafie Prep. min.....................Prepararea mecanică (a mi- nereurilor şi a cărbunilor) R Rei. mat,.....................Rezistenţa materialelor (Elas- ticitate) S Silv................ Silvicultură Stand,........................Standardizare St. cs, ......... Statica construcţiilor (Stabilitate) Stratigr. • «................Stratigrafie T Tehn. ........................Tehnică (în general) Tehn.med......................Tehnică medicală Tehn. mii.....................Tehnică militară (Armament, Fortificaţii, Gaze) Telc..........................Telecomunicaţii (Telefonie, Radiocomunicaţii, Televiziune, Telegrafie, Electronică) Termot. ..................Termotehnică, Industria fri- gului TnL...........................Tunele Topog. .......................Topografie Transp,.......................Transporturi (rutiere, fero- viare, navale, aeriene) U Urb............................ Urbanism Ut............................Utilaj 1 Zoo/..........................Zoologie Zoot..........................Zootehnie Ig. ind. • //«... Ind. aiim. Ind. cb. • Ind. chim. Ind. hîrf. /rid. lemn, Ind. petr. Ind. pieL Ind. st. c. Ind. text. Ind. far. Inst san. A,ă; A,CC 1. Âr Chim.: Simbol literal pentru Argon. 2. Âr. Ms.: Unitate de arie egală cu 100 m2 (utilizată, în special, la măsurarea suprafeţelor de teren). V. sub Unităţi de măsură. 3. Arabanî, sing. araban. Chim.: Polizaharide vegetali din clasă pentozanilor, a căror moleculă e formată prin poli-condensarea l-arabinozei. în natură, arabanii se găsesc alături de xilani şi însoţesc adeseori materiile pectice; nu au fost obţinuţi încă în stare pură. Prin hidroliză cu acizi minerali diluaţi, arabanii dau arabinoză, alături de care se obţin şi mici cantităţi de hexoze. Prin acţiunea acizilor mai concentraţi, arabanii dau furfurol. Arabanii au putere rotatorie, care e variabilă. Cu soluţia Fehling, arabanii dau o combinaţie cuprică insolubilă; aceasta, prin tratare cu acid clorhidric pune în libertate arabanii respectivi. 4. Arabesc, pl. arabescuri. Arh.: Ornament de sculptură sau de pictură, specific decoraţiei arabe, constituit dintr-o împletitură capricioasă de linii şi figuri geometrice, flori, fructe, etc. (v. fig.). 5. Arabică, gumă V. sub Gumă. g. Arabii, feren Agr.: Teren apt pentru arături, pe care se pot face culturi agricole. 7. Arabilic, acid ~. Chim.: Acid carboxilic obţinut prin oxidarea menajată a arabinozei, la gruparea alcoolică terminală. 8. Arabinoză. Chim.: Monozaharidă (aldopentoză) foarte răspîndită în plante, în gume vegetale, în pectine, saponine, glico-zi'zi, etc., sub formă de combinaţii complexe, din cari se izolează prin hidroliză. Prezintă următorii isomeri: Arabesc. H OH Xc^- I HO—C—H I H—C—OH O I H—C—OH I CH2— H OH Xc^- I H—C—OH I HO—C—H O ! HO—C—H I CH2 — d (—)-arabinoză I (-j-)-arabinoză d(—)-arabinoza, substanţă cu gust dulce, cu p.t. 155,5»-156,5°, solubilă în apă, puţin solubilă în alcool etilic, cu[a]p°=—105°, care se prezintă sub forma de prisme strălucitoare. Reduce licoarea Fehling; prin distilare cu acid clorhidric dă furfurol; nu e fermentată alcoolic de drojdii şi nu e utilizată de orga- nismul uman decît într-o proporţie foarte mică. în stare naturală se găseşte sub forma unor combinaţii cari intră în compoziţia unor glicozizi şi a lipoizilor din bacilul tuberculozei. l( + )-arabinoza, substanţă cu gust dulce, cu p.t. 158°, solubilă în apă, puţin solubilă în alcool etilic, cu [a] q°= 105,5°, care cristalizează în prisme rombice. Reduce licoarea Fehling; nu e fermentată de drojdii; alte microorganisme o farmentează şi dau acid lactic, citric, butiric. Nu se găseşte în stare liberă, în natură, însă e mult răspîndită subformă de anhidride condensate(arabani) în coji şi în seminţe de fructe, în diferite gume vegetale, în pectine, saponine, glicozizi, etc. Se prepară din cleiul de cireşe sau din tăieţei de sfeclă, prin hidroliză cu acizi, la fierbere. d, l-arabinoza e amestecul echimolecular al antipozilor optici descrişi (racemicul), optic inactiv; se prezintă sub formă de cristale cu p.t. 161 ••■162°. Se disolvă în apă mai greu decît cei doi antipozi optici. A fost găsit şi în urină, în cîteva cazuri de pentosurie. 9. Arabifă. Chim.: Alcool pentavalent care se obţine prin hidrogenarea arabinozei. 10. Arac, pl. araci. Agr.: Piesă de lemn rotund, lung şi relativ subţire, ascuţită la capătul gros care se înfige în pă-mînt, folosită la susţinerea tulpinii viţei de vie sau a altor plante agăţătoar^ pentru ca acestea să poată creşte vertical. Sin. Harac, Harag, Pocie. 11. Aragaz. Ind. petr, V. sub Gaze petroliere lichefiate. 12. Arago, acfinomefruS iui Meteor. V. sub Radiaţie, metode şi instrumente de măsură pentru ^ solară. 13. Aragonif. Mineral.: CaCOg. Varietate polimorfă naturală de carbonat de calciu cristalizat în sistemul rombic, spre deosebire de ca leit (v.), care cristalizează în sistemul trigonal. Se formează în ultimele faze ale proceselor hidrotermale (în cavităţile unor roci magmatice bazice), ca mineral de precipitaţie chimică din izvoarele termale suprasaturate cu CaC03 şi ia parte importantă la formarea scheletului calcaros al unor alge şi al unor animale marine, cum şi Ia formarea păturii de sidef care căptuşeşte majoritatea cochiliilor de moluşte. Reţeaua cristalină se deosebeşte de aceea a calcitului, prin aşezarea exagonală cea mai compactă a ionilor de Ca2+ şi (COa)2“. Se prezintă în cristale prismatice (deseori pseudo-exagonale), aciculare, cu feţele terminale în formă de daltă, sau . în agregate radiare, fibroase (bacilare), stalactitice, pisoiitice, compacte. Formează şi macle ciclice cu aspect pseudoexagonal şi macle complexe polisintetice. Are culoare albă, albă-gălbuie, uneori verde deschisă, violetă şi cenuşie; unele cristale sînt deseori transparente şi incolore; în razele catodice apare violet pal sau portocaliu; are luciu sticlos gras, spărtură concoidală şi, uneori, clivaj imperfect; e biax (rip— 1,530, nm—1,681, ng= 1,685); e casant; are duritatea 3,5—4 şi gr. sp. 2,94; e instabil la temperatura obişnuită, transformîndu-se încet, în prezenţa unui solvent, în calcit. 1 Arahic, acid 2 Araf E răspîndit în natură mai puţin decît calcitul, în zăcămintele de gips, de sulf nativ, etc. Se întrebuinţează la confecţionarea de obiecta de artă (scrumiere, servicii de birou, etc.). 1. Arahic, acid Chim.: CH3—(CH2)i8—COOH. Acid gras saturat, care se găseşte în cantităţi relativ mici în uleiul de Arachis hypogaea. Sin. Acid arahidic. *2. Arahîdăr pl. arahide. Bot.: Arachis hypogaea. Plantă anuală din familia Leguminosae, originară din Brazilia. Se cultivă pe suprafeţe mari, în regiuni cu climă tropicală sau subtropicală, în special în India, în China şi în Africa de Vest. Are nevoie de soluri nisipoase sau argiloase şi de o climă cu o perioadă caldă îndelungată. Se seamănă "sub iarnă", cu arătură adîncă, întrebuinţînd 60—80 kg de seminţe la hectar. Perioada de vegetaţie e de circa 150 de zile. Fructele (arahi-dele) au formă ovoidă, sînt acoperite cu o peliculă brună-roşietică şi sînt protejate de o capsulă lemnoasă galbenă, care conţine de obicei două arahide. Arahidele constituie materia primă pentru extragerea unui ulei: uleiul de arahide (v. sub Ulei vegetal). Din resturile de la extracţia uleiului (turte sau şroturi) se pot obţine fibre proteice, iar resturile pot fi întrebuinţate şi ca furaje sau, în anumite condiţii, în alimentaţia omului (la prepararea halvalei, a unui surogat de ciocolată, a unui surogat de cacao, etc.). Făina de arahide e întrebuinţată în produse pentru diabetici. 3. Arahide, ulei de V. sub Ulei vegetal. 4. Arahidic, acid ~. V. Arahic, acid 5. Arahidonie, acid Chim. biol: C20H32O2. Acid gras nesaturat, cu patru duble legături în moleculă. Se găseşte în compoziţia lecitinelor şi a cefalinelor; e. Ârahnide, sing. arahnid. Paleont., Zool: Grup de artro-pode excluziv terestre, avînd mari afinităţi cu gigantostraceele dispărute, cu corpul constituit dintr-un cefalotorace cu şase perechi de apendice (una omologă cu antenele insectelor, una omologă cu mandibulele crustaceelor şi ale insectelor, şi patru, locomotoare) şi dintr-un abdomen lipsit de apendice propriu-zise. Arahnidele nu au antene şi antenule; ochii lor sînt simpli. Majoritatea arahnidelor sînt ovipare şi nu prezintă metamorfoză. Arahnidele actuale cuprind opt ordine, dintre cari şase sînt cunoscute şi în stare fosilă (fără mare importanţă paleontologică). Astfel, scorpionii, grupul cel mai vechi şi mai primitiv, apar în Silurianul superior, iar păianjenii, reprezentaţi prin forme foarte puţin diferite de cele actuale, în Carbonifer. Cele mai numeroase fosile au fost identificate în chihlimbarul de pe ţărmul Mării Baltice. în ţara noastră au fost identificate trei genuri: Theridium, Xisticus şi Cheiridium, în chihlimbarul de vîrstă oligocenă de la Colţi-Buzău. Sin. Arachnoidea. 7. Ârakawaif. Mineral.: Varietate de veszelyit (v.). s. Aramayoif. Mineral.: Ag (Sb, Bi) S2. Sulfu/ă de argint naturală, foarte rară, cu sfibiu şi bismut. Cristalizează în sistemul triclinic, cu reţeaua cristalină, însă pseudocubica. Prezintă clivaj perfect după (010) şi bun după (100) şi (001). Are culoarea neagră de fier, luciu de plumb şi urma roşie-brună. Are duritatea 2,5 şi gr. sp. 5,62. 9. Aramă. Metg.: Sin. Cupru (v.). 10. Arandisif. Mineral.: 3 SnSiC>4• 2 Sn02 • H20 (?). Silicat de staniu hidratat, foarte caracteristic. Forma cristalelor e necunoscută. E verde deschis, cu luciu ceros; e optic uniax, cu n = ~ 1,71 (după încălzire, 1,82) şi slab anisotrop. 11. Aranjamente. 1. Mat.: Fiecare dintre grupurile de cîte q obiecte, cari pot fi formate cu p obiecte distincte, astfel încît oricari două grupuri sa difere unul de altul fie prin na-fura obiectelor, fie prin ordinea lor. Numărul ripq al aranjamen- telor a p obiecte distincte, luate cîte q, e egal cu produsul a q numere întregi şi descrescătoare, începînd cu p\ 12. Aranjamente. 2. Mat.: Numărul n de grupuri (aranjamente 1) de cîte q obiecte, cari pot fi formate cu p obiecte distincte, astfel încît oricari două grupuri să difere unul de altul fie prin natura obiectelor, fie prin ordinea lor. 13. ~ cu repetiţie. Mat.: Aranjamente de cîte q obiecte din p obiecte distincte, în cari un acelaşi obiect poate fi repetat într-un grup de cel mult q ori. Numărul n'pq al aranjamentelor cu repetiţie a p obiecte luate cîte q e produsul pq a q numere egale cu ţ\ n'pq^P*' V. şi sub Repeliţie. 14. Arar. 1. Ind. far.: Ţesătură groasa şi rară, confecţionată din păr de capră, cu care se acoperă căruţele sau din care se fac desagi. 15. Arar. 2. Ind. făr.: Pînză groasă pentru saci. ie. Arasol. Ind. piei: Agent antiseptic întrebuinţat în tăbă- cărie, constituit din crezolaţi de sodiu şi săpun. Se disolvă uşor în apă, dînd o soluţie incoloră, care se adaugă la apa în care se înmoaie pieile, pentru o mai bună conservare a substanţei dermice. Se întrebuinţează ca adaus la depărarea enzi-matică a pieilor (v. Arazym), cum şi la conservarea deşeurilor de piele, folosite la fabricarea cleiului şi a gelatinei (şpalturi, carne de var). Nu influenţează defavorabil pielea şi nici operaţiile cari urmează după înmuiere. Poate fi îndepărtat uşor şi complet din piele, prin spălare cu apă. 17. Arat, pl. arături. Agr.: Operaţia de tăiere şi răsturnare a brazdelor, cu plugul. Primul efect al aratului e deplasarea şi mărunţirea so- lului, atît prin acţiunea directă a organelor active ale plugului, cît şi prin răsturnarea brazdei. Prin mărunţirea solului se creează posibilitatea semănării seminţelor şi a plantării tuberculelor sau a butaşilor de plante agricole; ulterior, datorită deplasării solului, plantele îşi pot dezvolta rădăcinile, astfel încît se obţine o suprafaţă de hrănire cît mai mare. Datorită mărunţirii şi afînării stratului superficial, de o parte se uşurează intrarea în sol a unei cantităţi cît mai mari de apă şi se favorizează reţinerea ei prin mărirea capacităţii de absorpţie a solului, iar de altă parte se elimină excesul de apă din sol. Printr-un arat superficial (dezmirişfit) se împiedică pierderea apei, deoarece prin mărunţirea stratului superior se întrerup capilarele din sol. De asemenea, prin mărunţirea stratului arabil se uşurează pătrunderea aerului în sol. Prin răsturnarea brazdei se scot la suprafaţă sărurile nutritive cari fuseseră levigate în adîncime; se repartizează mai uniform pe adîncimea stratului lucrat bacteriile, fermenţii şi substanţele organice; se distrug buruienile, deoarece se taie şi se introduc sub brazdă părţile lor vegetative şi se îngroapă seminţele lor la adîncimi mari, unde putrezesc, iar rizomii şi stolonii sînt scoşi la suprafaţă, unde se usucă şi pier sau pot fi adunaţi şi îndepărtaţi de pe terenul lucrat; se distrug unii dintre dăunătorii plantelor agricole, deoarece se îngroapă ouăle insectelor şi se scot la suprafaţă larvele, cari pot fi distruse de păsări şi de oameni; se 1 îngroapă băligarul şi stratul superficial al solului fără structură şi se aduce la suprafaţă solul structural dir* adîncime. Pămîntul trebuie arat la timpul optim din punctul de vedere al umidităţii. Altfel se strică structura solului, remedierea fă-cîndu-se într-un timp foarte îndelungat. Arătura trebuie grăpată în ziua în care a fost efectuată, de preferinţă simultan cu aratul, pentru a se reduce cît mai mult pierderea umidităţii din sol. Face excepţie de la această regulă arătura de toamnă, care nu se grăpează, pentru a putea înmagazina în timpul iernii o cantitate cît mai mare de apă. Plantele trebuie semănate de Âraucaria 3 Ârbofe preferinfă în două arături: aratul principal, mai adînc, şi aratul de însămînfare superficial. îngrăşămintele organice se îngroapă cu ocazia efectuării aratului principal. Adîncimea şi sensul de răsturnare a brazdei trebuie schimbate de la un arat la altul. Diferitele tipuri de arat se deosebesc unul de altul după sensul de răsturnare a brazdei, după adîncime şi după anotimp. — După sensul de răsturnare, se deosebesc: arat în părţi, care se execută pornind de îa marginea parcelei, prin răsturnarea brazdei, spre exterior; plugul se scoate din brazdă la capătul parcelei care se ară (v. fig. a); arat la cormană, care se .execută pornind de la mijlocul parcelei de arat, răsturnarea a b locul terenului. brazdei făcîndu-se spre interiorul parcelei (v. fig. b); araf înfr-o singură parte, care se execută cu plugul de coastă sau cu Plugul întorcător (v. fig. c); arat în ocol, asemănător cu aratul in parti, cînd se porneşte de la marginea terenului (v. fig. d), Şi cu aratul la cormană, cînd se porneşte de la mijlocul terenului (v. fig. e). Deosebirea principală consistă în faptul că plugul nu se scoate din brazdă. — După anotimp, se deosebesc: arat de primăvară, arat de vară, arat de toamnă. — După adîncime, se deosebesc: dezmiriştit efectuat la 5"-8 cm; arat superficial, la 10*--15 cm; arat normal, la 15--20 cm; arat adînc, la 20--25 cm; araf foarte adînc, la 25--30 cm, şi arat de desfundare, la 60—80 cm. 1. Âraucaria. Paleont.: Plantă lemnoasă, dioică, cu frunze dispuse în spirală, care face parte din Gymnospermae, ordinul Coniferales, familia Araucarieae. E cunoscută din Jurasic pînă astăzi, fiind coniferul dominant al Mesozoicului. Azi, genul Âraucaria e restrîns numai în emisfera sudică. 2. Âraya. Ind. text.: Varietate japoneză de viermi de mătase monovoltini, cari produc gogoşi cu un randament în mătase mai mic decît al viermilor de mătase europeni, dar de calitate mai bună. 3. Ârazym. Ind. pie!.: Preparat alcătuit din enzime pan-creatice adsorbite pe rumeguş fin de lemn şi bicarbonat de amoniu, care, împreună cu un activator (Arapali) şi un agent antiseptic, e întrebuinfat la cenuşăritul pieilor de capră pentru şevro şi al pieilor de oaie pentru şevrete. Preparatul permite îndepărtarea radicală a părului şi a lînii, fără deteriorarea acestora şi fără umflarea pieilor-gelatină, ca în cenuşareîe obişnuite cu var şi sulfură de sodiu. Datorită acestui preparat se obfin piei finite cu fafa perfect netedă şi cu pori fini. 4. Ârămar, pl. arămari. Ind. făr.: Meseriaş care prelucrează arama cu mijloace simple. s. Arămire, pl. arămiri. 1. Mett. V. Cuprare. 6. Arămire. 2. Tehn. mii.: Fenomenul de depunere, pe pe- retele fevii unei guri de foc, a cuprului provenit de la brîul forfator (v.) a! proiectilului de artilerie, datorită fie frecării sub presiune a brîului forfator cu flancul ghinturilor fevii, fie roaderii brîului de către gazele cari se scurg printre brîu şi peretele ţevii, şi proiectării particulelor astfel smulse, pe supra-fafa interioară a acestui perete. Arămirea se înlătură de pe feavă pe cale mecanică sau prin.spălare cu o compoziţie care disolvă cuprul, şi poate fi evitată, în mare măsură, adăugînd la încărcătura de pulbere o compoziţie numită compoziţie antiarămire, care la tragere dă cu arama un aliaj care nu aderă la peretele ţevii. 7. Arătător, pl. arătătoare. Tehn.: Sin. Ac indicator. V. Ac 5. 8. Arătură, pl. arături. 1. Agr.: Teren arat. 9. Arătură, pl. arături. 2. Agr.: Sin. Arat (v.). 10. Ârbaletrier, pl. arbaletriere. 1. Cs.: Element de contur şi de legătură, aşezat la partea superioară a unei ferme de acoperiş, constituit dintr-o bară simplă sau compusă, aşezată în planul vertical al fermei, în sensul pantei acoperişului, şi servind la legarea şî la solidarizarea nodurilor superioare ale celorlalte bare, — în vederea repartizării solicitărilor la toate barele, — şi la susţinerea învelitorii şi a scheletului ei. V. şi sub Fermă. 11. Ârbaletrier. 2. Cs.: Fiecare dintre cele două bare înclinate ale unei grinzi-macaz, de cari e atîrnată grinda simplu rezemată. V. şi sub Grindă-macaz. 12. Arbitrar. Mat.: Ales oricum. Exemple: constantă arbitrară, funcţiune arbitrară, etc. îs. Arboga. Mefg.: Metal dur (v.) turnat, ai cărui constituent principal e carbura de wolfram, folosit pentru armarea pieselor de maşini supuse la uzură mare. 14. Ârboradă, pl. arborade. Nav.: Ansamblul arborilor (catargelor) şi al vergelor unei nave. V. sub Greement. îs. Arborare, pl. arborări. 1. Nav.: Operaţia de montare la bord a catargelor unei nave. ie. Arborare. 2. Nav.: Ridicarea la catarg, la pic sau la baston, a pavilionului naţional, a pavilionului de război, a unei mărci de comandament, sau a pavoazului. 17. Arbore, pl. abrori. 1. Tehn.: Organ de maşină rotativ, cu fusuri centrice sau şi excentrice faţă de axa centrală de rotafie, care e solicitat în serviciu în principal la torsiune şi în secun- Ărbofâ 4 Arbore dar la încovoiere sau la întindere-compresiune. Arborele transmite un cuplu de rotafie între alte organe (v, fig. /), cu cari e asamblat prin soli- _ I * darizare (de ex. roţi calate pe arbore), prin articulare (de ex. bielă articulată excentric cu arborele) sau prin cuplare (de ex. acuplaje sau ambreiaje). Unii arbori se aseamănă ca formă cu axurile (v.)f însă se deosebesc n -fi 7" I. Schema unui arbore. T) şi 5) arbori; 2) roafă calată pe arbore (de ex. volant); 3) bielă; 4) acuplaj. funcfional de acestea, deoarece axurile sînt supuse în principal la încovoiere şi pof să fie sau pot să nu fie rotative. Pe» corpul arborelui, la extremităfi sau în partea centrală, sînt prelucrate cu o anumită netezime următoarele părţi: zonele de articulafie cu palierele, numite fusuri, cari permit mişcarea relativă dintre arbore şi paliere; zonele de calare, în dreptul cărora se montează diferite piese (rofi, volanfi, rotoare, etc.), solidar cu arborele. Arborii se confecfionează din ofel-carbon (OL 38, OL 42, OL 50, OL 60, OLC 25, OLC 35 şi în special OLC 45), ofel aliat cu nichel sau cu crom şi nichel, ofel turnat, fontă de mare rezistenfă, materiale neferoase sau nemetalice (de ex. lemn). Fusurile, respectiv pivofii (fusuri la cari solicitarea principală e axială), şi zonele de calare, sînt supuse uneori la tratamente termochimice (cementare, nitrurare), termice sau mecanice (ecruisare cu vînă de alice, rulare, etc.). Turafia nominală a arborilor trebuie să fie diferită de turatia lor critică, pentru a evita avarii datorite rezonanfei mecanice. Deformafiiie arborilor pot produce perturbaţii în funcţionarea maşinii respective sau a altor maşini, eventual ruperea arborilor; deformaţiile maxime sînt limitate de jocurile funcţionale, de exemplu de jocul în labirintul de etanşare şi de jocul periferic al rotorului faţă de carcasă (la turbine) sau de interstiţiul dintre rotor şi stator (la maşinile electrice). — Calculul de dimensionare a arborilor cuprinde următoarele faze: predimensionarea, adică un antecalcul la torsiune şi încovoiere; proiectarea provizorie, pe baza antecalculului şi a altor date constructive; verificarea la oboseală (provocată de încovoieri şi de torsiuni alternante sau pulsanfe) şi determinarea coeficientului de siguranţă; eventual, verificarea deformaţiilor şi determinarea turaţiei critice. în calcul se fine seamă atît de efectul de crestătură (considerînd crestăturile produse la prelucrare), de presiune (la îmbinări) şi de coroziune, cari reduc rezistenfă la oboseală, cît şi de ecruisare (de ex. la prelucrarea prin rulare, cu vînă de alice) şi de efectul călirii (de ex. prin curenfi de înaltă frecvenţă) sau al tratamentelor de durificare (de ex. nitrurare sau cementare), cari măresc local rezistenţa la oboseală. Dimensiunile obţinute se modifică conform standardelor, însă orice modificări dimensionale sau constructive impun o nouă verificare. . Arborii se folosesc la maşini de forţă sau de lucru, pentru a transmite un cuplu, cu transformarea unei mişcări de rotaţie în altă mişcare de rotaţie, sau a unei mişcări de rotaţie în una de translaţie, şi invers. Se montează cu fusurile centrice în palierele de bază, poziţia axei sale geometrice fiind orizontală, verticală sau înclinată; pof avea turaţie constantă sau variabilă în serviciu, rotindu-se într-un sens sau în ambele sensuri, în mers continuu sau intermitent (cu porniri şi opriri repetate). Arborii pot fi clasificaţi după diferite criterii. După numărul reazemelor, se deosebesc: arbori stafie determinaţi (cu două reazeme) şi arbori static nedeterminaţi (cu mai multe reazeme); după rigiditate, se deosebesc: arbori rigizi, cu turaţia de regim n sub cea critică ncr(n<0,7 nc^)r arbori elastici, cu turaţia de regim peste cea critică (n>1,5 ncr), şi arbori flexibili, cu inima flexibilă şi cu turaţie relativ joasă; după forma secţiunii transversale, se deosebesc: arbori cu secţiune plină şi arbori cu secţiune inelară, constantă sau variabilă în lungul axei lor; după poziţia pe care o au în maşină, se deosebesc: arbori orizontali, arbori verticali şi arbori înclinaţi; după funcţiunea pe care o îndeplinesc, se deosebesc: arbore conducător (numit uneori arbore motor sau principal), care primeşte energie din exterior, arbore condus (numit şi secundar), care transmite energia în exterior, şi arbore intermediar, care primeşte energie de la un arbore conducător şi o transmite la unul sau la mai mulfi arbori conduşi; după forma impusă de condiţii de funcţionare, se deosebesc: arbori drepţi, cari permit transformarea unei rotaţii în altă rotafie, şi arbori cotiţi, arbori cu manivelă, cu excentric sau cu camă, cari permit transformarea unei rotaţii într-o translaţie, sau invers; după felul asamblării cu alţi arbori sau cu alte organe, se deosebesc: arbori cu caneluri, arbori cu pană, cu flanşă, cu cep, cu rozetă, etc.— După rigiditate, se deosebesc: Arbore rigid. Mş.: Arbore a cărui turaţie maximă în serviciu e mai joasă decît turaţia sa critică (v.). La arborii rigizi ai maşinilor cu rotor, turaţia critica e determinată numai de frecvenţa proprie a oscilaţiilor la încovoiere, adică 300 unde nmax (rot/min) e turaţia maximă de serviciu, iar fs (cm) e săgeata statică maximă a arborelui, datorită încovoierii sub greutatea proprie (incluziv greutatea rotorului). Dezaxarea e a centrului de greutate faţă de axa de rotaţie provoacă o forţă centrifugă care produce o săgeată suple-menfară y, ca şi la arborele elastic (v.); această săgeată creşte cu turaţia, astfel încît dezaxarea totală a centrului de greutate este e + y. Dacă turaţia de serviciu e mult mai joasă decît turaţia critică, săgeata y are valori destul de mici, iar dezaxarea totală (e + y) permite funcţionarea oarecum liniştită şi sigură a maşinii. Arborele rigid, a cărui turaţie în serviciu trebuie să fie mai joasă decît cea critică, are trepidaţii mai mari decît un arbore elastic tot atît de bine echilibrat (cu aceeaşi dezaxare e), deoarece la primul dezaxarea totală e e + y şi la celălalt e e — y. Pentru evitarea trepidaţiilor importante cari se produc în vecinătatea turaţiei critice, trebuie ca turaţia critică a arborilor rigizi să depăşească turaţia maximă de serviciu cu cel puţin 20%. Arborii rigizi nu prezintă, în nici o situaţie, inconvenientul trecerii prin turaţia critică. Arborii rigizi se dimensionează în funcţiune de turaţia critică şi sînt mult supradimensionaţi faţă de solicitările la încovoiere, la torsiune, etc. Ei au diametri mari şi sînt grei, iar execuţia lor e uneori dificilă; datorită diametrilor relativ mari ai găurilor centrale ale pieselor montate pe arbore (de ex. discurile de turbină), cari sînt solicitate de forţele centrifuge, tensiunile tangenţiale maxime în aceste piese sînt mari, din care cauză ele trebuie să fie masive şi executate din material de mare rezistenţă.— La turbinele cu mai multe etaje de presiune, pierderile prin neetanşeitaţi între etaje sînt pronunţate, deşi jocul în labirinte poate fi oricît de mic. Arborii rigizi se folosesc mult la turaţii joase, cum şi în cazurile în cari trecerea prin turaţia critică ar prezenta dez- avantaje mari (de ex. arbori de transmisiune, maşini cu piston, etc.). De asemenea, ei se folosesc şi la maşinile cu turaţie înaltă, dacă distanţa dintre lagăre e mică (de ex. la turbine de putere mică, fa turbine cu contrapresiune, etc.). Arbore elastic. Mş.: Arbore a cărui turaţie minimă în serviciu e mai înaltă decît turaţia critică (v.). La arborii elastici Arbore 5 Arbore ai maşinilor cu rofor, turafia critică e determinată numai de frecvenţa proprie a oscilaţiilor la încovoiere, adică ^ 300 (1) nmin *-'> ' unde nmfo (rot/min) e turafia minimă de serviciu, iar fs (cm) e săgeata statica maximă a arborelui, datorită încovoierii sub greutatea proprie (incluziv greutatea rotorului). Dezaxarea e a centrului de greutate al arborelui fafă de axa de rotafie, datorită imposibiIităfii unei echilibrări perfecte, provoacă o forfă centrifugă care determină săgeata suplemantară la încovoiere (2) -=-1 gaze, la pompe, turbosuflante, etc.), la cari prezintă avantaje importante fafă de arborii rigizi. Se utilizează ca arbori reza-mafi la ambele capete sau ca arbori în consolă (de ex. la ventilatoare, centrifuge, etc.). Sin. Arbore elastoid. Arbore flexibil. Tehn,: Organ de maşină flexibil, care poate transmite mişcări de rotafie în orice diracfie, fiind format dintr-un cordon metalic flexibil, numit inimă, protejat la exte- unde e e dezaxarea, n e turafia de serviciu a arborelui, iar ^ = 300/V/s e turafia critică a acestuia. Dacă maşina funcfionează chiar la turafia critică, din (2) rezultă că săgeata y devine infinita, ceea ce în realitate nu se întîmplă, din cauza forfelor elastice ala materialului şi a efectului giroscopic al pieselor montata pe arbore; totuşi, săgeata ia valori atît de mari, încît poate provoca ruperea rapidă a arborelui, prin oboseală. Dacă turafia depăşeşte turafia critică, săgeata y devine negativă şi dezaxarea totală e e — y, deci centrul de greutate al arborelui se apropie de axa de rotafie; la limită, cînd turafia tinde spre infinit, săgeata y tinde spre valoarea — e şi centrul de greutate ajunge aproape în axa de rotafie, adică arborele se autocentrează. Arborele elastic, a cărui turafie în serviciu (pînă la zeci de mii de rotafii pe minut) trebuie să fie mai înaltă decît cea critică, are trepidatii mai mici decît un arbore rigid (v.), tot atît de bine echilibrat (cu aceeaşi dezaxare e). Pentru evitarea trepidafiilor importante cari se produc în vecinătatea turafiei critice, trebuie ca turafia critică a arborilor elastici să fie cuprinsă între 1/2 şi 2/3 din turafia minimă da serviciu. La pornirea şi oprirea maşinilor cu arbore elastic, trecerea inevitabilă prin turafia critică trebuie să fie rapidă, deoarece trepidafiile cari se prodiîc la turafia critică (datorită creştarii excentricităţii centrului de greutate) se transmit întregii maşini şi pot provoca defectarea lagărelor, descentrarea maşinilor cuplate împreună, ruperea fundafiilor şi a sudurilor, atingerea pieselor în mişcare relativă şi chiar ruperea arborelui. Arborii elastici se dimensionează în funcfiune de turafia critică şi se verifică la torsiune. La determinarea turafiei critice se fine seamă şi de rigidizarea arborelui, ca efect al fretării pieselor montate pe acesta; creşterea turafiei critice prin rigidi-zare, care în general se determină experimental, poate atinge 30% din valoarea turafiei critice, calculată fără a fine seamă de influenfa rigidizării. Aceşti arbori sînt relativ subfiri şi uşori, deci permit realizarea unor importante economii de materiale, şi sînt relativ uşor de executat; datorită diametrilor mici ai găurilor centrale ale pieselor montate pe arbore (de ex. discurile de turbină), cari sînt solicitate de forfele centrifuge, tensiunile tangenfiale maxime în aceste piase sînt destul de mici pentru ca ele să poată fi executata la dimensiuni reduse, din materiale de calitate mijlocie. — La turbinele cu mai multe etaje de presiune, pierderile prin neetanşeitate între etaje sînt diminuate, deoarece labirintele au diametri mici, ca şi arborii; acest avantaj e anihilat însă, în oarecare măsură, de jocul relativ mare care există în aceste labirinte şi care e necesar pentru a evita atingerea labirirţtelor de rotor, |a trecerea prin turafia critică, cînd săgeata arborelui creşte. Arborii elastici se folosesc mult în construcţia maşinilor cu rotor, îr> special la cele cu turaţie înaltă de serviciu şi cu djşfanfe mari între paliere (dş ex_, .(a. furbjne gu ş|?ur fi Qy II. Arbore flexibil. a) tub metalic, protector, flexibil; b) piesă de legătură cu un arbore antrenai sau de antrenare; c) manşon de încastrare a tubului protector; cf) inel conic de calare a manşonului pe tubul protector; e) strat interior de protecţie, în elice; /) elice de fire de ofel profilat; g) inima arborelui flexibil, constituită din straturi de fire de ofel, în elice. rior de un tub metalic flexibil (v, fig. //), Inima arborelui flexibil, care se poate roti în interiorul tubului, e constituită din mai multe straturi de fire înfăşurate în elice, alternînd ca sens de înfăşurare; uneori inima e constituită din elemente asamblate în capete, cu mobilitate relativă limitată, cari permit rotaţia şi îndoirea cablului. Arborii flexibili se folosesc Ia vitesometrele (kilometrajele) autovehiculelor, Ia unele maşini-unelte portative (de ex. poli-zoare mici, aparate de curăţit depunerile de piatră din căldări şi tuburi, maşini de găurit), etc.— După forma impusă de condiţii de funcţionare, se deosebesc: Arbore drept: Arbore cu axa geometrică rectilinia, care în general e şi axă de rotafie, el avînd numai fusuri centrice de-a lungul acesteia. Fusurile marginale sau intermediare servesc la sprijinirea arborelui pe lagăre; în general, arborii drepfi au şi zone de calare, pe cari se montează rofi, volanfi sau alte organe, iar unii arbori au una sau două manivele solidarizate la capete. Solicitările acestor arbori sînt de obicei pulsanta sau alternante şi uneori cu şocuri. Arborii drepfi, cu secţiune constantă sau variabilă, pot fi masivi sau cavi; pot avea caneluri, găuri transversale, gulere, şanţuri longitudinale pentru pene, cepuri sau flanşe ia capete, etc. Arborii cavi se folosesc cînd momentele de torsiune la care sînt supuşi sînt mari, sau cînd prin interiorul lor se introduc alte piese sau circulă uleiul de uns. Economie de materiale, prin reducerea greutăţii, sa obţine la arborii cari au forma solidelor de egală rezistenţă; dar variaţia de diametri, care uşurează montarea pieselor pe arbori şi limitează deplasările axiale, şi racordările între zonele cu diametri diferiţi, cari măresc rezistenţa la oboseală, scumpesc prelucrarea. Diametrii arborilor standardizaţi sînt cuprinşi între 25 şi 500 mm. Calculul de dimensionare a arborilor drepţi cuprinde pre-dimensionarea, calculul la oboseală, determinarea coeficientului de siguranţă, verificarea deformafiilor şi determinarea turaţiilor critice. — Pentru predimensionare se foloseşte una dintre relaţiile generale: 0) (2) Mt = 16 de ar x{d4e-dî) m'=—3jir0* 32 după cum arborele considerat e solicitat în principal la torsiune (eventual nurpai la torsiune) sau la torsiune şi încovoiere, ffijnd ca ^ = 71.61? N/n e mgmentul dş ţorsiune (kgfcm) şi Arbore 6 Arbore Mr^ e momentul redus (kgfcm); în aceste relafii, dg'şl di (cm) sînt diametrii exterior şi interior ai arborelui, xat ^ aai (kg/cm2) sînt rezistentele admisibile la torsiune şi încovoiere, G (kg/cm2) e modulul de elasticitate la torsiune (G^830 000 kg/cm2 pentru ofel şi G = 200 000—680 000 kg/cm2 pantru fontă), 6- (rad) e deformafia unghiulară admisibilă, între două secfiuni ale arborelui, N (CP) e puterea, n (rot/min) e turafia, Mţ (kgfcm) e momentul de încovoiere şi a e un coeficient. Expresiile (1) şi (2), cari se referă la arbori cavi (inelari), devin 3 , “ (3) (4) -Vî' , Mt */ Mt 5T7-V10g»' pentru arbori masivi (^ = 0), coeficientul ae avînd valorile = 12 pentru arbori scurfi său fără sarcini axiale şi ^=12*“20 pentru arbori lungi sau cu sarcini axiale. — Calculul la oboseală se efectuează considerînd rezistenfele la oboseală, luate din tabele sau din diagrame pentru cicluri oscilatorii, şi se fine seamă de forma arborelui, de canalele de pană, de găuri, crestături, etc. Coeficientul efectiv de siguranfă obfinut se compară cu coeficientul de siguranfă minim necesar, care trebuie să fie: Cm^ = 1,3, cînd condiţiile de funcfionare şi solicitările sînt bine cunoscute, calculul e exact şi materialul e omogen; Cmin == 1,5—2,5, cînd condifiile de funcfionare şi solicitările nu sînt bine determinate. Aceşti coeficienfi minim se majorează dacă nu se cunosc concentrafiile de tensiuni ş caracteristicile materialului, dacă arborele va lucra în mediu coroziv sau dacă are un rol esenfial în funcfionarea maşinii, etc. — Verificarea deformafiilor la încovoiere sau la torsiune se obfine trasînd curbele momentelor de încovoiere şi de torsiune, respectiv curba fibrei medii deformate, divizată în tronsoane, după poziţia reazemelor şi a secţiunilor corespunzătoare variaţiei de diametru. Pentru deformaţiile la încovoiere, săgeţile şi unghiurile de înclinare a ale fibrei deformate se determină cu ajutorul tabelelor şi al graficelor, întocmite pentru diferite forme de tronsoane (cilindri, tronconuri, etc.) şi pentru diferite forme ale curbei momentelor şi fibrei medii deformate (dacă raportul l/de^7»*»8, dintre lungimea arborelui l şi diametrul de, se recomandă să se ia în consideraţie şi forţele tăietoare); în practică se admite fmax^0,0003 l (la maşini-unelte, fmax^0,0002 l) şi «^^ = 0,001 rad, şi, dacă se impun condiţii riguroase de rigiditate, se aleg diametri mai mari sau se micşorează distanţa dintre reazeme (ştiind că rigiditatea creşte cu diametrul şi descreşte cu distanţa dintre reazeme). Pentru deformaţii la torsiune, rigiditatea arborelui e c = Mt/ty - GIp/l, deformafia unghiulară totală măsurată între capetele arborelui fiind egală cu suma deformaţii lor parţiale datorite momentelor de torsiune din fiecare tronson în parte (uneori momentul de torsiune e constant pe toată lungimea arborelui; alteori scade de la un cap la altul al arborelui, ceea ce provoacă reducerea secţiunilor respective). — Determinarea turaţiei critice, egală cu frecvenţa oscilafiilor proprii la încovoiere sau la torsiune, permite evitarea rezonanfei. Oscilafiile transversale (Ia încovoiere) provin din defecte de prelucrare, de montaj, de centrare sau de material, iar săgeata dinamică (datorită forfei centrifuge) are expresia: . _ m e (o2 _____ e ^ d c — m(D2 ((ocr/oo)2 — 1 în care m (kg) e masa arborelui, e (cm) e excentricitatea centrului de greutate al arborelui faţă de axa de rotaţie, co (1/s) şi (ocr) cînd fd-+—e, sau e instabil (e = 0 şi co = coCf) cînd 0 0’ ^uraf'a cr'f*ca încovoiere (fără considerarea momentelor giratorii datorite pozi-fiei asimetrice a pieselor calate pe arbore) a arborilor orizontali solicitafi de o forfă concentrată sau numai de greutatea proprie (v. fig. HI) e m — 1 - 7 ,-w—— % fst şi cea a arborilor orizontali solicitafi de mai multe forfe concentrate (neglijînd greutatea proprie) e r jt V &Wi VW unde fst=zmg/c e săgeata III. Arbore cu forjă concentrată, a) pentru turafia n = 0; b) pentru turafia n < ncr; c) pentru turafia n > ncr; I) lungimea arborelui; e) excentricitatea; fsf) săgeata statică; f^) săgeata dinamică. statică (datorită sarcinilor sau greutăfii proprii a arborelui, după caz), F{ (kgf) şi f4 (cm) sînt sarcinile şi săgefile din dreptul lor; la arborii cu greutate proprie neglijabilă, [3 = 1, iar la cei cu greutate proprie preponderentă, x it2(n + e)2 a unde »= 1, 2, 3, ••• sînt valori corespunzătoare frecvenţelor de rezonanfă (n~ 1 corespunde armonicei fundamentale), iar s şi a sînt coeficienfi (v. fig. IV). Turafia critică la torsiune, ştiind că deformafia unghiulară e y = Milct=Mt-l/{GIpa), va f! !3 = : unde 30-» \ct 30,/, nd*0 n"~n)/ lp~n\k 32/// (kgfcm) e coeficientul de rigiditate al arborelui, Ipa~kndyd>2 (cm4) e momentul polar de inerfie al arborelui, 7 .1 =T J tu I IV. Arbori cu rezemări diferite, a) arbore simplu rezemat; b) arbore încastrat la un capăt şi liber la celălalt capăt; c) arbore încastrat la un capăt şi rezemat la celalalt capăt; d) arbore încastrat la ambele capete, în cazul a: e=0 şi at2/a=1,125. în cazul b: ezz—0,5 şi at2/a=3,49. în cazul c: &sş-f-0,25 şi 3c2/a= 0,725. în cazul d: ezz-j-0,50 şi jt2/a=0,50, lp (kg/cm2) e momentul polar de inerfie al piesei caiafe pe arbore (în cazul a două piese calate pe arbore, lp e raportul dintre produsul şi suma momentelor polare de inerfie ale aces- Arbore 7 Arbore tora), de (cm) şi / (cm) sînt diametrul exterior şi lungimea dintre reazeme ale arborelui, G (kg/cm2) e modulul de elasticitate la torsiune, k=\ pentru arbori masivi, k—\— {dJdeY pentru arbori cavi şi &=1 — (koh/de)4 pentru arbori cu canale de profunzime h (se alege = 0f4-*-1,2); dacă arborele are diametrii în trepte, el se înlocuieşte cu un arbore model (cu masă proprie neglijabilă), care are aceeaşi deformafia unghiulară ca cel real, adică Mrl MrV ■ ^~GT^=~GÎ^a' de unde rezultă că arborele model va avea lungimea l'=l(d'Jde)4. Materialul folosit la confecfionarea arborilor drepfi e ofelul carbon (de ex. OL 50, OL 60, OL 70, OL 25, OLC 35 şi OLC 45), ofelul aliat, ofelul turnat (cînd, în serviciu, arborele e expus flăcărilor, ca în instalafiile de prăjire de minereuri), fonta, materiale neferoase sau nemetalice (de ex. lemn). Arborii cu secţiune constantă se confecfionează din materiale laminate, cu prelucrări la fusuri, canale de pană, etc.; dacă lungimea arborilor e mai mare decît lungimea barelor laminate, ca în cazul arborilor de transmisiune sau al arborilor elicelor de nave, se îmbină mai multe bare prin acuplaje. Palierelede bază trebuie sa fie coaxiale, distanfa dintre ele fiind / = \00^de"'1\25'\fde (cm). Rezemarea arborelui în direcfie axială se realizează printr-un palier frontal sau printr-un palier de bază oarecare, dacă acesta se sprijină pe umeri (v. Fus) sau pe inele raportate. Pentru micşorarea efectului de crestătură se fac racordări între zonele cu diametri dife-rifi, eventual gîtuiri sau scobiri, îndesînd materialul (v. fig. V). Calarea diferitelor piese pe arbore se face în general prin pene, canalele de pană avînd marginile rotunjite şi fiind decalate pentru a nu reduce rezistenfă la oboseală a arborelui; se recomandă să se mărească diametrii în zonele de calare, cu 4% pentru o pană, cu 7% pentru două pene dispuse la 90° sau la 120° şi cu 10% pentru două pene dispuse la 180°. V. Racordări între zonele cu diametri diferişi ale arborilor, fi) semidiferenfa diametrilor; t) adîncimea de excavafie a racordării; r) raza de racordare. arbore se prelucrează cu toleranfe adecvate (în sistemul arbore unitar sau alezaj unitar). Deoarece calarea prin strîngere produce concentrafii de tensiuni, cari sînt dăunătoare comportării la oboseală, se recomandă ca butucul piesei calate să fie ehstic (v. fig.V//), cu conicităfi, scobiri sau rotunjiri, spre a obfine o creştere treptată a presiunii de contact. Arborii drepfi se folosesc ia maşini, la aparate sau la transmisiuni în ateliere, şi se pot roti în unul sau în ambele sensuri, la turafie constantă sau variabilă. Se deosebesc arbori cu suprafafa netedă (de ex. arborele de transmisiune), canelată (de ex. arborele balador al unei cutii de vitesă) sau cu diferite proeminenfe (de ex. arborele cu came al unei distribuţii), eventual cu canale de pană sau cu manivele frontale. Arbore cotit: Arbore cu axa geometrică curbilinie sau frîntă, formînd unu sau mai multe coturi, care are fusuri centrice de-a lungul axei de rotafie şi fusuri excentrice la coturi (v. fig. Vili). 2 VII. Butuci elastici calaţi pe arbori. IX. Cotul unui arbore cotit. 1) fus centric; 2) fus excentric (ma-neton); 3) braţul cotului. VI. Arbori cu roţi calate. a) ?i b) arbore cu palierul în vecinătatea roţii dinţate; c) şi d) arbore cu pslierul lîngă roata dinţată; 1) arbore; 2) roată dinţată; 3) cusinef. Rofile dinfate se montează în apropierea unui palier de bază a! arborelui (v, fig, VQ, iar suprafefele de contact între rofi şi VIII. Arborele cotit al unui motor cu şase cilindri şi cu patru paliere de bază. 1) fus centric; 2) fus excentric (manefon); 5) braţul cotului. Arborele cotit, ale cărui fusuri centrice (marginale sau intermediare) servesc la rezemarea pe palierele de bază, poate transforma o mişcare de rotafie în una de translafie sau invers, cînd la un fus excentric e articulată o bielă. Cotul arborelui (v. fig. IX) e format din două brafe, înclinate sau perpendiculare pe axa centrală de rotafie, şi dintr-un fus excentric (numit maneton), la care se articulează una sau mai multe biele (după tipul maşinii). Bra-fele au formă de bară sau de disc, secfiunea transversală fiind aproximativ dreptunghiulară, cu latura mică b — (0,4"'0,55)d\ şi latura mare h = (1,5—-1,7) d\, unde d\ e diametrul fusului centric; pentru reducerea concentratei tensiunilor, racordarea între brafe şi fusuri se face cu o rază cît mai mare. Arborii cu două coturi au brafele coturilor decalate la 90°, spre a evita punctele moarte în mişcare, iar arborii cu mai multe coturi au brafele decalate la 60 , 120 , 180°, etc., spre a obfine şi o echilibrare. în arbore sînt practicate, de obicei, canale de ungere, cari străbat axial sau radial fusurile, şi longitudinal brafele coturilor. La arborii pentru motoare, numărul de coturi e cel mult egal cu numărul de cilindri şi depinde de dispoziţia acestora; de exemplu e egal la maşini cu cilindri în linie sau compound şi e mai mic la maşini cu cilindri în tandem, în V, în stea, etc. Numărul de fusuri centrice trebuie să fie de cel pufin două (pentru unu sau două coturi), de obicei fiind mai mic decît n-\-1 pentru n coturi; poziţia fusului centric fafă de cot depinde de diametrul cilindrilor. Dimensionarea arborilor cotifi se face pentru pozifia mane-tonului (fusul excentric) la 90° şi în punctul în care forfa tan-genfiala sfaţică e maximă, iar la maşinile rapide, calculul şe Arbore 8 Arbore face pentru o mulfime de pozifii (din 10 în 10°) ale coturilor, tinînd seamă şi de influenta forţelor inerţiale; dacă pe arborele cotit e montat un volant, se consideră greutatea volantului, eventual şi tensiunile date de cureaua de transmisiune (dacă e cazul). Arborii cotifi cu mai mult decît două reazeme, în special cei de la motoare uşoare, se calculează pe tronsoane, fiecare tronson reprezentînd porfiunea dintre mijlocurile a două manetoane. Rezistentele admisibile în calcul se iau din tabele şi pot fi diferite pentru fiecare secţiune considerată (fus, zonă de calare, braţ). — Verificarea deformaţiilor Ia încovoiere sau la torsiune reclamă determinarea turaţiei critice (frecvenţa de oscilaţie proprie a arborelui), considerînd arborele drept şi ţinînd seamă de toate masele oscilante, său reducînd masele (se înlocuiesc masele prin mase concentrate, sau se admite că masele articulate la coturi sînt uniform repartizate şi că masele calate pe arbore sînt concentrate). La un arbore cu masă uniform repartizată şi cu o masă concentrată, frecvenţa proprie e /—:— co = K\f----- V ei-qk unde K e o mărime pentru care s-au construit nomograme (v. Nomograme pentru ecuaţia frecvenţelor la arbori), e\ e de-formaţia Ia torsiune pentru 1 kgcm, l\ e lungimea arborelui pe porfiunea cu masă uniform repartizată şi q e momentul de inerfie pe 1 cm din lungimea arborelui. Arborii se confecfionează prin turnare, forjare sau matrifare, monobloc sau asamblate din mai multe tronsoane. Materialul pentru arbori poate fi ofel carbon, OLC 45 sau OLC 60 tratat termic, ofel aliat sau chiar fontă; la arborii construifi din tronsoane se poate folosi un material cu rezistenfă mai mică pentru brafe, decît cel pentru fusuri. Arborii cotifi se folosesc la maşinile cu piston (motoare cu abur sau cu ardere internă, pompe, compresoare, etc.), în general la cele cu mai mult decît doi cilindri. La 'maşinile cu unu sau cu doi cilindri, la cari se pot folosi şi arbori drepfi cu manivele frontale, se preferă arborii cotifi, deoarece prezintă avantajul unei robustefe mai mari, deşi prelucrarea lor e mai costisitoare; arborele cotit e preferat cînd raportul dintre forfa exercitată asupra pistonului (^w 10 kg/cm2, în celelalte cazuri putînd fi înlocuit cu un arbore cu manivelă. Clasificarea arborilor cotifi se poate face după numărul de coturi, după material, şi după tehnologie. Arbore cu manivelă: Arbore drept (v.), masiv sau cav, solidarizat cu cîte o manivelă la unu sau la ambele capete (v. fig. X). Ca şi arborele cotit, el poate transforma o mişcare de rotafie în una de translafie sau invers, cînd la fusul manivelei e articulată o bielă. Manivela, în general calată pe arbore prin presare sau cu pană, e formată dintr-un braf înclinat sau perpendicular pe axa de rotafie a arborelui, şi dintr-un fus excentric (numit, uneori, butonul manivelei), solidarizat cu braful. Arborele cu manivelă poate avea cel mult două manivele, cîte una Ia fiecare extremitate (în afara palierelor de bază) şi decalate între ele, astfel încît poate fi folosit pentru maşini cu cel mult doi cilindri. Calculul de dimensionare ton, iar r e lungimea brafului manivelei. Arborele cu manivelă, care imprimă mişcarea pistonului (la maşini generatoare) sau e acfionat de acesta (la maşini motoare), e supus la solicitări variabile Ia torsiune, chiar cînd turafia lui e constantă. Arborele cu manivelă se prelucrează, în special, la fusuri şi lâ zonele de calare (de ex. în zona de calare a volantului). Materialul e acelaşi ca la arborii drepfi. Aceşti arbori se utilizează de obicei ia maşini cu abur şi, uneori, la pompe cu piston, trolii cu aer comprimat, etc. Arbore cu excentric: Arbore drept (de obicei orizontal), uneori cotit, solidarizat cu unu sau cu mai multe discuri excentrice. Acest arbore poate transforma o mişcare de rotafie într-o mişcare rectilinie, în una de rotafie sau deoscilafie; discul excentric înlocuieşte un cot al arborelui cotit sau un braf de manivelă, dar se deosebeşte de acestea prin faptul că nu permite transformarea unei mişcări de translafie într-o mişcare de rotaţie. Arborele cu excentric poate să aibă discurile excentrice între palierele de bază sau în consolă; discul excentric se montează pe pană simplă longitudinală, dacă poziţia excentricului nu se schimbă, sau pe pană cu şurub şi cu dinţi, dacă urmează să fie calat în diferite pozifii (condifionate de modificarea funcfionării maşinii). Arborele cu excentric poate fi echipat numai cu excentric, sau cu excentric şi cu manivele. Arborii cu excentric, rotativi în unul sau în ambele sensuri, se folosesc la comanda organelor de distri buf ie ale motoarelor cu abur, Ia pompe de vid, etc. Arbore cu came: Arbore drept, cu una sau cu mai multe came dispuse în lungul său şi în general decalate între ele, care poate transforma o mişcare de rotafie într-o mişcare rectilinie oscilantă (v. fig. XI). Se foloseşte în special Ia mecanismul de distribufie al unor maşini cu piston, fiind antrenat de X. Arbore cu manivelă. 1) arbore; 2) palier de bază; 3) braful manivelei; 4) fusul manivelei (buton); 5) volant. a arborilor cu manivelă se face pentru pozifia butonului manivelei (fusul excentric) la 90° sau Ia 270° fafă de axa pistonului, cînd solicitările la torsiune sînt maxime, folosind relafia 1,2 Fr, XI. Arbore cu came. 1) arborele propriu-zis; 2) camă; 3) plnion prin care se transmite mişcarea în exterior (de ex. la o pompă de ulei); 4) pinion prin care primeşte mişcarea (numit, la motoare, pinion de distribufie). obicei de arborele motor ai maşinii respective, prin intermediul unui angrenaj (cu rofi cu dinfi drepfi sau elicoidali) sau prin intermediul unui lan} calibrat. — După modul de asamblare cu alte organe, incluziv cu alfi arbori, se deosebesc: Arbore canelat: Arbore cu caneluri (şanfuri longitudinale) la periferie, folosit cînd trebuie să se transmită cupluri de torsiune mari sau cînd e necesară deplasarea axială frecventă a pieselor montate pe el (v. fig. XII). Arborele canelat poate fi drept sau cotit, cel drept avînd caneluri pe toată lungimea sau numai pe anumite porţiuni, iar cel cotit avînd caneluri numai pe porfiunile din lungul axei de rotafie. Piesele cari culisează pe arbore, în general rofi bala-doare cu dinţi drepfi, trebuie să aibă caneluri inferioare, de acelaşi profil şi în acelaşi număr ca arborele; unecri roţile sînt montate fix pe arbore, cane-lurile înlesnind numai transmiterea unor cupluri de torsiune mari. Canelurile pot fi tăiate prin procedeul diviziunii (cu freză XII. Arbore canelat. If) lungimea de frezare; c/^ diametrul frezei; 1) arbore; 2) caneluri. jn care Mţ e momentul ?de torsiune,/7 e forţa exercitată de piş- profil şi cu cap divjzor), obţinînd o repartiţie uniformă pe tof Arbore 9 Arbore conturul, sau prin procedeul rostogolirii (la care unealta e costisitoare), obfinînd o prelucrare mai îngrijită; la prelucrarea cu freza, rezultă un plus de lungime pentru canelură (pentru ieşirea frezei), care depinde de diametrul frezei. Canelurile din butucul pieselor culisante se taie prin mortezare sau prin broşare. Pentru a reduce efectul concentraţiilor de tensiuni, muchiile canelurilor se rotunjesc, atît la arbore, cît şi Ia butucul piesei culisante. Arborele canelat se calculează ca arbore drept sau cotit, după caz, iar în plus se dimensionează şi canelurile (v. Canelură). Deoarece cuplul de torsiune e transmis prin flancurile canelurilor, apăsarea la strivire pe un flanc —care reprezintă una dintre suprafefele de contact dintre arbore şi piesa cuIi-santă— e cu atît mai mică, cu cît numărul de caneluri e mai mare; de aceea, înălţimea canelurii e mai mică decît înălţimea unei pene la un arbore cu 1—3 pene, ceea ce înseamnă că diametrul unui arbore canelat e mai mic decît al celui cu 3 b XIII. Arbori cu gulere (a) sau cu inele (b) limitoare. pene, la solicitări egale. Arborii canelafi pot lucra în ambele sensuri de rotafie, continuu sau intermitent (cu porniri şi opriri repetate), iar mişcarea pieselor culisante poate fi limitată prin gulere sau inele (v. fig. XIII). Arborii cu caneluri de profil dreptunghiular, frapezoidal, rotund sau în evolventă se folosesc frecvent la cutiile de vi-tesă de la automobile sau la maşini-unelte şi acuplaje, iar arborii cu caneluri de profil dreptunghiular se folosesc la solidarizarea pîrghiilor, a manivelelor, etc. Zona canelată are o lungime corespunzătoare deplasărilor axiale sau butucului rofii. Arbore cu caneluri. V. Arbore canelat. Arbore cu cep: Arbore, drept sau cotit, care are la unu sau la ambele capete cîte o proeminenfă de secfiune triunghiulară, pentru a asigura o asamblare rapidă şi comodă cu o altă piesă (v. fig. XIV). Capeteie-cep al acestor arbori sînt în consolă fafă de fusurile marginale, însă lungimea lor e mai mică decît cea corespunzătoare a arborilor canelafi, deoarece nu e necesar adausul pentru ieşirea frezei la prelucrare. Arborii cu cep se asamblează în general cu butuci de rofi, avînd găuri de acelaşi profil, cari se montează şi se demontează prin deplasare axială. Aceşti arbori, cari se deosebesc de arborii obişnuifi numai prin forma secfiunii transversale a capetelor, prezintă avantajul unei bune centrări a pieselor asamblate, iar absenfa şanfurilor de pană sau a canelurilor evită concentrafiile de tensiuni, datorite efectului de crestătură. Se construiesc arbori cu cep cilindric, la cari proeminenfă e în formă de prismă triunghiulară, şi arbori cu cep conic, la cari proeminenfă e în formă de trunchi de piramidă triunghiulară. Capetele se prelucrează la strung, pe un dispozitiv de lucru adecvat, ceea ce e mai pufin costisitor decît prelucrarea canelurilor. Gaura cilindrică a butucului se obfine prin broşare sau strunjire interioară, iar cea conică, la strung. Atît la arbore, cît şi la butuc, e necesară o precizie mare la prelucrare, deoarece abateri mici de la toleranfele prescrise pot produce înţepeniri; de asemenea, între cep şi corpul arborelui trebuie ca racordările să fie corecte, pentru a realiza o repartifie con-YePaj?i|ă ş tensiunilor* XIV. Arbore cu cep. Arborele cu cep se foloseşte la antrenarea rofilor dinfate sau a rofilor de curea, la asamblarea unei manivele, etc. — După forma secfiunii transversale, se deosebesc: Arbore masiv: Arbore, în general drept, cu secfiune plină, constantă sau variabilă pe toată lungimea lui. Secfiunea poate fi circulară, pătrată sau exagonală (v. Arbore drept); cînd arborele are secfiune variabilă, se confecfionează în general ca solid de egală rezistenfă. Arbore cav: Arbore drept sau cotit, cu cavitate interioară longitudinală, în care poate circula un lubrifiant sau poate fi introdusă o altă piesă (de ex. un arbore, o tijă, etc.). Uneori se construiesc arbori cavi, cînd cuplul de torsiune e foarte mare, deoarece sînt mai uşori. Sin. Arbore tubular, Arbore cu secfiune inelară. Arbore tubular: Sin. Arbore cav. Arbore cu secfiune inelară: Sin. Arbore cav (v.).— După funcfiunea pe care o îndeplinesc, se deosebesc: Arbore conducător: Element ai unui mecanism, care imprimă mişcarea celorlalte elemente mobile ale acestuia, numite elemente conduse. Arbore condus: Fiecare dintre arborii mobili ai unui mecanism, antrenat direct sau indirect de un element conducător al acestuia. Arbore de antrenare: Arbore care transmite un cuplu motor la o maşină de forfă generatoare sau la o maşină de lucru. Arborele de antrenare, în general drept, poate fi: un element condus al unui mecanism deantrenare(v.),eventual legat XV.. Mecanismul de antrenare al unei maşini de lucru. 1) roată conducătoare; 2) element de transmisiune (de ex. curea); 3) roată de antrenare; 4) lagăr; am) arbore motor; aa) arbore de antrenare; A) acuplaj; S) sursă de energie (de ex. motor electric); M) maşina antrenată. XVI. Mecanism de antrenare cu curea şi întreruptor mecanic. J) organul conducător, alcătuit dintr-o pereche de rofi calate pe arbore; 2) organul de antrenare, numit întreruptor mecanic, alcătuit dintr-o roată liberă şi o roată calată pe arborele de antrenare (5); 3-4) schimbător de vitesă cu con etajat (care aparfine mecanismului organic al maşinii antrenate); 6) arborele principal al maşinii antrenate. printr-un acuplaj (v. fig. XV) sau prin curea (v. fig. XVI) cu arborele principal al maşinii antrenate; elementul conducător al XVII. Antrenare prin motor cuplat, a) motor în consolă; b) motor între paliere; î) motor; 2) arbore motor; 3) arbore de antrenare; 4) palier. schimbătorului de vitesă al unei maşini (v. fig. XV//), eventual legat printr-un acuplaj cu arborele motor al maşinii antrenate Arbore 10 Arbore sau legat prin curea cu un arbore de transmisiune; arbore motor, legat direct sau printr-un acuplaj cu arborele principal al maşinii antrenate (v. fig. XVIII), dacă aceasta nu are schimbător de vitesă. Ârbore de transmisiune: Arbore drept, format din unu sau din mai multe tronsoane, care transmite un cuplu motor la diferite maşini, prin intermediul unor roti şi al unor curele de transmisiune. Ei pot avea secfiune plină sau inelară, sînt lungi (pînă la 20"'30 m) şi se reazemă pe paliere în consolă (montate pe pereţi sau pe coloane) sau cu scaun (suspendate de plafon sau de grinzi), iar uneori pe paliere cu capră sau cu cadru.— Calculul arborilor de transmisiune se face de obicei numai la torsiune, deoarece momentele înco-voietoare nu pot fi determinate cu precizie. De aceea, în calcul se aleg rezistenţe (admisibile) la torsiune mai mici sau se limitează deformafia unghiulară specifică la valoarea 0,25°/100 cm, diametrul admis fiind cel mai mare dintre diametrii rezultaţi din calculul după aceste două criterii; astfel, diametrul (în cm) se calculează din condiţia de rezistenfă V JTTa şi din condifia de rigiditate d=A,9-y^. ştiind că cuplul (în kgfcm) e Mm = Mt = 71612 N/n sau + unde Mt şi sînt momentul de torsiune şi momentul înco-voietor (momentul nu se ia în considerafie decît în cazuri rare), xa (kg/cm2) e rezistenfă admisibilă la torsiune, c=1/0-° (cm/grad) e coeficientul de rigiditate, G (kg/cm2) e modulul de elasticitate la torsiune, N (CP) e puterea şi n (rot/min) e turafia. Diametrul fiecărui tronson se calculează separat, dar din motive constructive se stabileşte un diametru unitar,dacă între două tronsoane vecine nu se găseşte un consumator care să absoarbă mai mult decît 10 15 CP. Arborii de transmisiune sînt standardizaţi, şi anume din 5 în 5 mm pentru diametri de 25--60 mm, din 10 în 10 mm pentru diametri de 60-"110mm, din 15 în 15 mm pentru diametri de 110-•* 140 mm şi clin 20 în 20 mm pentru diametri de 140"*500 mm. Disfanfa dintre paliere se ^alege 1*^100 Vd (mm) la tronsoane marginale şi 1^125 id (mm) la tronsoane intermediare. Materialul întrebuinfat la confecfionarea acestor arbori e ofelul carbon (OL 38, OL 42 şi OL 50), care poate fi ofel laminat pentru diametri pînă la 140 mm, ofel laminat sau forjat pentru diametri pînă la 200 mm şi ofel forjat pentru diametri peste 200 mm. Prelucrarea arborilor se limitează în general numai la strunjirea fusurilor şi la tăierea canalelor de pană; piesele montate pe ei sînt excluziv rofi pentru curele. Arborii de transmisiune se folosesc din ce în ce mai pufin, deoarece se preferă antrenarea individuală a maşinilor.— Se deosebesc arbori de transmisiune principali, cari transmit direct cuplul de la motorul de antrenare \ş maşinile antrenate, şi arbori de transmisiune intermediari, cari transmit cuplul de la arborele de transmisiune principal la maşinile antrenate. Arborele de transmisiune principal e antrenat direct de un motor, de exemplu prin curea, roată dinţată, roată de fricfiune, etc., şi transmite cuplul motor la maşinile antrenate. E folosit în insta-lafii vechi de ateliere, în filaturi, mori, fabrici de cherestea, etc. Arborele de transmisiune intermediar e dispus între maşinile pe cari le antrenează şi arborele de transmisiune principali de la care primeşte mişcarea. E folosit cînd raportul dintre turafia arborelui principal şi cea a arborilor maşinilor consumatoare e relativ mare (circa 4-"8), acest raport de transformare fiind fracfionat în raporturi de transformare mai mici. Arbore principal: Arborele unei maşini de lucru sau al unei maşini de forfă generatoare, care aparfine mecanismului organic al acesteia, şi asupra căruia se exercită aproape întregul cuplu motor transmis din exterior. Arborele principal poate fi drept sau cotit. La maşinile de lucru,- arborele principal imprimă mişcarea principală de lucru a uneltei sau a obiectului de prelucrat, după caz; la maşinile de forfă generatoare, prin antrenarea arborelui principal se consumă energie mecanică şi aceasta e transformată în maşină în altă formă de energie. Arborele principal al maşinilor cu schimbător de vitesă e elementul condus al acestuia. Arbore secundar: Arbore intermediar al unui schimbător de vitesă (v. fig. XVIII). Sin. Arbore intermediar.— După pozifia arborelui în maşină, se deosebesc: Arbore înclinat: Arbore, în general drept, a cărui axă de rotafie e înclinată fafă de orizontală. Arbore orizontal; Arbore, drept sau cotit, a cărui axă de rotafie e orizontală. Arbore vertical: Arbore, drept sau cotit, a cărui axă de rotafie e verticală.— Exemple de arbori: Arborele cîrmei: Arbore care trânsmite mişcarea de rotafie de la maşina cîrmei la pana cîrmei. La partea inferioară a arborelui cîrmei se solidarizează (prin sudură electrică) nervurile, de cari se prind tablele panei cîrmeif sau şi brafele pentru fixarea cîrmei de etambou (prin buloane). La partea superioară a arborelui se asamblează echea sau cuadrantul, cusi-nefii de ghidare sau pivofii de suspensiune şi presgarnitura de etanşare (la orificiul de intrare a arborelui în corpul navei). Arborele cîrmei, care se confecfionează din ofel forjat sau uneori din ofel turnat, poate fi construit monobloc sau din două bucăţi. Diametrii arborilor cîrmelor, pentru diferite categorii de nave, sînt indicafi în prescripţiile de construcţie ale registrelor de clasificare. La navele a căror vitesă depăşeşte 10 noduri pe oră, diametrul arborelui cîrmei se calculează cu relaţia: 0 = 0,46-^/ F-y-V2, în care D (cm) e diametrul arborelui, F (m2) e suprafaţa cîrmei (pînă la axa de rotaţie), y (cm) e distanţa de la centrul suprafeţei cîrmei pînă la axa de rotaţie a cîrmei, V (noduri) e vitesa navei; dintre diametrul obţinut prin calcul şi cel din prescripţii se alege diametrul cel mai mare. La navele cu instalaţii de guvernare cu abur, diametrul arborelui, luat din tabele sau rezultat din calcul, se majorează cu circa 12,5%.— Arbore de comandă: Arbore, în general drept, folosit pentru a comunica o mişcare intenţionată anumitor organe ale unei maşini sau instalaţii. Arbore de decuplare: Arbore, drept sau cotit, care serveşte la cuplarea cu o altă piesă şi la decuplare. Arbore de distribuţie: Arbore cu came sau cu excentric, în general drept, folosit la mecanismele de distribuţie ale maşinilor cu piston (de ex. la motoare cu abur sau cu ardere internă, la pompe, compresoare, etc.). Arbore de îngustare» V. sub Maşină de tricotat. XVIII. Cutie de vifese cu trenuri baladoare în serie. /) şi 2) rofi dinfate, calate pe arborele 9; 3-4) tren balador secundar; 5) şi 6) rofi dinfate, calate pe arborele 11; 7-8) tren balador principal; 9) arbore de antrenare; 10) arbore principal, canelat; 11) arbore secundar, par-fial canelat; 12) carcasă. Arbore unitar 11 Arbore electric Arbore motor: Arborele unei maşini de forfă motoare, care aparfine mecanismului motor al acesteia şi prin intermediul căruia cuplul motor al maşinii se transmite în exterior, la o maşină sau la un arbore de transmisiune. Prin mişcarea arborelui motor, care poate fi drept sau cotit, se debitează în exterior energie mecanică, transformată în maşină din altă formă de energie. Arbore planetar: Arbore antrenat de coroana dinfată a unui diferenţial (de ex. de automobil), prin intermediul unui mecanism planetar. (V. şi sub Diferenfiâl). Sin. Ax planetar. Arbore port-burghiu: Arbore al unei maşini de burghiat, în general drept, pe care se montează burghiul. Arbore port-elice: Arbore al unui avion sau al unei nave, pe care e calată elicea propulsoare. La nave, arborele port-elice e drept şi poate fi lung de zeci de metri, fiind format din multe tronsoane cuplate (în general prin flanşe), şi e rezemat pe mai multe paliere; datorită lungimii lui, e necesar ca palierele să fie aliniate cu multă exactitate (de ex. prin vizare optică), deşi turafia acestui arbore nu e prea înaltă. La avioane, arborele port-elice poate fi drept sau cotit, uneori echipat cu un mecanism reductor de turafie. V. şi Arbore de transmisiune, 1. Arbore unitar. V. Ajustaj sistem arbore unitar, sub Ajustaj. 2. Arbore electric. Tehn.: Legătură electrică între două ori mai multe motoare de antrenare, de exemplu între motoare electrice diferite de cele sincrone, sau între motoare mecanice, care asigură aceeaşi turafie a acestora, independent de sarcina fiecărui motor. Arborele electric permite ca motorul a cărui turafie creşte, datorită micşorării eventuale a cuplului său rezistent, să furniseze energie electrică celorlalte motoare, fie printr-un generator cuplat cu acelaşi arbore (maşină auxiliară), fie direct. Se produce deci un cuplu de egalizare, care încarcă motorul cu turafia în creştere şi le descarcă pe celelalte, astfel încît toate motoarele ating aceeaşi turafie. Acest arbore, care se recomandă cînd âcfionarea colectivă nu e posibilă sau cînd motoarele de antrenare nu pot fi sincronizate prin transmisiuni mecanice, se foloseşte la macaralele-portal cu deschideri mari (pentru a menfine podul perpendicular pe calea de rulare), la maşinile rotaiive de fabricat hîrtie şi a celor tipografice (pentru a evita ruperea hîrtiei), la instalafiile de laminoare, la ecluze de navigafie, în instalafiile cinematografice, etc. ^ Se deosebesc: Arbore electric cu maşini auxiliare sincrone sau asincrone, arbore electric cu ax principal (arbore electric cu o singură maşină auxiliară), şi arbore electric fără maşini auxiliare. Arbore electric cu maşini auxiliare: Legătură între motoare electrice (de obicei asincrone) sau mecanice de antrenare, practic de acelaşi tip şi cu aceleaşi caracteristici no-minale,care cuprinde maşini electrice auxiliare, fiecare dintre acestea fiind cuplată direct (pe acelaşi ax) cu cîte un motor de antrenare. Maşinile auxiliare, în număr egal cu cel al motoarelor de antrena-re, pot fi atît maşini electrice sincrone sau asincrone, cît şi maşini electrice de curent continuu cu excitafie separată sau cu excitafie mixtă încrucişată. i La arborele electric cu ti H»- H ti ML -M- & a=2 lPci + Pc.)' Waşini electrice sincrone (v, fig. /), aceste maşini au circuitele roto-ric (de excitafie) şi statoric conectate la cîte o refea comună (de curent continuu, respectiv de curent alternativ). Cînd cuplurile rezistente. statice Q(pentru ? = 1, 2 sînt egale, aceste motoare au aceleaşi turafii, astfel încît maşinile auxiliare Aj produc tensiuni electromotoare Uei egale şi în fază, iar în circuitul lor statoric nu circulă curenfi (exceptînd pierderile). Cînd cuplul rezistent Cm al unui motor Mm se micşorează (Cm< sînt (4) . 1 I. Arbore electric cu maşini electrice sincrone (între două motoare de antrenare). Mj) şi M2) motoare de antrenare; At) şl A2) maşini electrice sincrone,auxiliare; P^, PC2,) puterea cerută la arborele motorului, de antrenare (de ex. PCi1). Dacă sînt numai două motoare de antrenare (M\ şi M2), încărcate inegal, maşinile auxiliare produc cuplurile de egalizare (sincronizare): Mk r * 1 Cc =—-------1^1—cos6—— sin 6 J (5) 5 sk _ + ± sk s Mh. 1 — cos 0 + - -A sk s ] ale motoarelor de antrenare sau, sub formă simplificată: (6) unde Mfr e cuplul critic (de desprindere) al maşinilor asincrone C$1 Arbore electric 12 Arbore electric auxiliare, sk e alunecarea critică (corespunzătoare cuplului critic), s e alunecarea efectivă a maşinilor auxiliare, 6 e unghiul de defazaj între tensiunile electromotoare induse în rotoarele maşinilor auxiliare; din relaţia (5) rezultă că, pen- ~T/T r—~ tru unghiuri 0 obişnui- < ii Sî te (20—30°, excepţional \\P3 m- QQQ- p 11 cz I \ps? Az ff ci motorului de ex. PCl1, puterea în rotorul maşinii auxiliare e mai mare decît puterea în statorul său (v. fig. //); deci puterea acestei maşini trebuie a-leasă în raport cu încălzirea rotorului, sau trebuie să se folosească maşini auxiliare de construcfie specială. La pornire se cuplează la refea întîi maşinile auxiliare, însă monofazat, deoarece rotoarele acestora se pof găsi într-o pozifie care ar putea provoca curenfi de egalizare foarte mari; cuplurile de egalizare aduc rotoarele maşinilor auxiliare în pozifie normală. Dacă motoarele principale sînt asincrone, ele sînt pornite cu un reostat comun (desenat în linii întrerupte în figură). Acest arbore electric funcfionează satisfăcător chiar şi la pornire (cuplurile de egalizare nu se anulează pentru n = 0, 5=1). Arbore electric cu ax principal: Legătură între motoare electrice de antrenare, care cuprinde o singură maşină electrică auxiliară, cuplată pe axul unuia dintre motoarele de antrenare (v. fig. II/). Circuitul rotorical maşinii auxiliare e conectat cu circuitele rotorice ale celorlalte motoare de antrenare, cari sînt II. Arbore electric cu maşini electrice asincrone (între două motoare de antrenare). Mi) şi M2) motoare de antrenare; At) şi>42) maşini electrice asincrone, auxiliare; Rf reostat; P, Pc2) puterea cerută la arbore! antrenare (d bită de motorul de antrenare, de la refea; PSl, PÎ2) puterea la arborele maşinii auxiliare; PSl' Ps2) Punerea în stator a maşinii auxiliare; s) alunecarea maşinii auxiliare. Pa=| (^,+Pc,); p^=-ps2=^CPc2-Pc,)- Ps1-~Ps2- 2 - Puterea la inelele maşinii auxiliare (neglijînd pierderile), respectiv puterea în stator, e l l * E Pai • respectiv £ Pai, i—2 iz= 2 unde s e alunecarea motoarelor asincrone şi a maşinii auxiliare, iar Pai e puterea absorbită de fiecare motor asincron. Motorul principal trebuie ales pentru puterea Pa^Pct + ^-i) i—2 unde primul termen reprezintă puterea necesară pentru învingerea cuplului rezistent, iar termenul al doilea reprezintă puterea pentru acfionarea maşinii auxiliare, care funcfionează ca generator (fafă de refea). Acest arbore electric funcfionează stabil atît în regim permanent, cît şi în regim transitoriu. Sin. Arbore electric cu o maşină auxiliară. Arbore electric fără maşini auxiliare: Legătură electrică directă între motoare electrice de antrenare, practic de acelaşi tip şi cu aceleaşi caracteristici nominale. Se foloseşte la motoare de curent continuu cu inele suplementare, la motoare asincrone, sau la motoare cu colector. La motoarele de curent continuu (v. fig. IVa), cu excitafie separată şi cu trei inele suplementare, legate la trei puncte ale m §#• M -----VW------------------v/W------ VW^I [-WV III. Arbore electric cu ax principal. M-j), M2) şi M3) motoare de antrenare (M2 şi M3 sînt motoare electrice asincrone); A) maşină auxiliară; Pa^) puterea absorbită de motorul Mj; Pg2, Pag) puterile în stator ale motoarelor asincrone de antrenare; Pc^ PC2I PCg) puterea cerută la arborele motorului de antrenare; Ps, P^) puteri la arborele şi în statorul maşinii auxiliare; s) alunecarea. p,=(i-.)p;î ',;=Vpv asincrone. Dacă motorul cuplat mecanic cu maşina auxiliară, numit motor principal (în fig. III, motorul Mi), e cu turafie reglabilă (de ex. motor de curent continuu), turafia tuturor celorlalte motoare poate fi reglată simultan, odată cu turafia acestuia. IV. Arbore electric fără maşini auxiliare, a) şi b) la motoare electrice de curent continuu; c) la motoare electrice asincrone; cf) la motoare electrice cu colector;'Mj), M2)şi Mg) motoare de antrenare; R) reostat; 1) inele colectoare suplementare; 2) circuit de excitafie; 3) circuit suplementar de excitafie; 4) rezistenfă suplementară. înfăşurării rotorice, circuitele de excitafie şi rotoric sînt legate în paralel la refea (ultimele prin intermediul unui reostat), iar inelele sînt legate împreună. Cuplurile de egalizare sînt con-difionate de inele, astfel încît motoarele se comportă ca maşini sincrone; schema e ech ivalentă celei din fig. /f cu deosebirea că grupul format din motorul principal şi maşina auxiliară e înlocuit cu o singură maşină. Pentru micşorarea curenfilor de circulafie, fiecare motor poate avea o excitafie suplementară, parcursă de curentul de sarcină al celuilalt motor (v. fig. /]/ fn ace|aşi scop e favorabilă legarea în serie_ a rotoarelor celor două motoare, însg inelele nu mai pot fi Jegafe direct, deoarece se vor produce periodic scurt-circuife in refeaua de curent continuu, prjn perii, Arbore 13 Arbore inele şi conductoarele dintre inele. Pentru eliminarea scurtcircuitelor, inelele se leagă prin transformatoare cu raport de transformare egal cu unitatea. La motoarele asincrone (v. fig. IV c), inelele rotorice sînt conectate printr-o reţea comună. Acest arbore electric funcfionează stabil numai pentru cupluri de valori foarte pufin diferite una de alta, deoarece tensiunile electromotoare induse în rotor (în funcfionarea normală) sînt mici, şi deci şi cuplurile de egalizare sînt mici. Pentru funcfionarea stabilă e necesar un reostat în refeaua rotorică (reprezentat prin linia întreruptă în figură), pentru a obfine o alunecare de minimum 20'"25% la sarcini apropi'ate de valoarea nominală; funcfionarea e stabilă în sincronism numai la sarcini mari cari diferă între ele cu cel mult 10*--15% din putere. Acest arbore, care aproape nu e folosit în practică,e inferior celui cu maşini auxiliare şi are randament mic. La motoarele de curent alternativ cu colector (v. fig. IV d), inelele sînt alimentate în paralel de la refeaua de curent alternativ, iar cîte o garnitură de perii de la un motor e legată cu garnitura corespunzătoare de la al doilea motor. în circuitele statorice se introduc şi rezistenfe suplementare. Motoarele Schrage sînt folosite la acfionarea maşinilor de hîrtie şi a celor tipografice, din cauza simplicităţii reglajului vitesei prin decalarea periilor. Ele pot fi sincronizate (v. fig. IV d) similar schemei din fig. IV c.— în cinematografie, arborele electric e folosit pentru a obfine un sincronism sfrîns între imagine şi sunet, la filmare şi la reînregisfrare. în primul caz se sincronizează motoarele aparatului de luat vederi cu motoarele magnetofonului sau ale camerei optice de înregistrare a sunetului, iar în al doilea caz, motoarele aparatelor de proiecfie cu ale filmfonografelor cari redau sunetul însofifor al imaginii. Imporfanfa utilizării arborelui electric creşte la realizarea filmelor sfsreofonice pentru ecran lat. Se foloseşte arborele electric cu maşini auxiliare asincrone (v.)r cu âx principal (v.), sau fără maşini auxiliare (v.) cu motoare de curent continuu cu inele suplementare. în ultimul caz, inelele pot fi legate direct, la trei prize ale înfăşurării rotorice de curent continuu, sau indirect, la capetele un3i înfăşurări rotorice trifazate suplementare de tensiune mai înaltă, dacă motoarele de curent continuu sînt de joasă tensiune (de ex. 12 V). CuuiÂrv- -f- -*T j St 6 -*r r@r * l. V. Sistem de arbore electric folosit în cinematografie. 1) motor de antrenare pentru aparatul de proiecfie sau pentru filmfonograf; 2) maşină auxiliară asincronă; 3) refeaua comună a rotoarelor maşinilor auxi- liare; 4) refea de alimentare; 5) cuplat? ^ independent. în fig. V e redată schema de principiu a unui arbore electric CM maşini auxiliare asincrone folosit la reînregisfrare. Acest sistem prezintă avantajul unei mari stabilităţi ?i al posibilităfii de folosire independentă a fiecărei unifăfi (filmfonograf sau aparat de proiecfie). Cele mai noi sisteme de arbore electric folosite în cinematografie dispun de o refea locală (rotosin), pentru pornirea sincronă a motoarelor cari urmează să funcfioneze în sincronism. Reţeaua locală (v. fig. V/) foloseşte un sistem de alimentare constituit dintr-un redresor şi un grup motor-generator 6 Vi. Sistem rotosin 0-50 Hz, 5C*»-220 V. î) redresor; 2) motor; 3) generator; 4) ccnverfisor rotativ; 5) tablou de comandă; 6) refeaua oraşului 220/380 V, 50 Hz; 7) refea locală. sincron-convertisor rotativ pe acelaşi ax. La pornire, de la tabloul de comandă se alimentează întîi redresorul, care alimentează excitafiile motorului şi generatorului şi convertisorul rotativ, în repaus. Prin convertisor, refeaua locală primeşte în acest caz o tensiune continuă de 50 V, care aduce rotoarele tuturor motoarelor de antrenare în aceeaşi pozifie. Se porneşte apoi motorul, care roteşte atît generatorul sincron, cît şi convertisorul. Generatorul debitează în refeaua locală o tensiune alternativă de valoare' şi frecvenfă crescătoare odată cu turafia motorului, iar convertisorul rotativ, o tensiune pulsatorie de aceeaşi frecvenfă şi de valoare aleasă astfel, încît tensiunea rezultantă aplicată refelei locale să producă în statoarele motoarelor de antrenare un curent constant (şi deci un cuplu constant) pe toată durata pornirii, în care frecvenfă refelei locale (şi deci turafia motoarelor de antrenare) creşte lin pînă la valoarea nominală. La atingerea turafiei nominale, motoarele de antrenare pot fi cuplate la refeaua oraşului şi sistemul rotosin poate fi folosit pentru pornirea altui grup de motoare. Acest sistem e foarte util la filmare, unde permite eliminarea clachefei (v.) şi economisirea peliculei (v.). 1. Arbore. 2. Elt.; Subrefea conexă extrasă dintr-o refea electrică, şi care confine toate nodurile refelei, însă nu cuprinde nici un ochi. V. sub Refelelor, teoria topologică a ~ electrice. 2. Arbore. 3. Nav. V. sub Greement. 3. Arbore. 4. Silv.: Plantă lemnoasă, în general sălbatică, cu tulpină cu ax de creştere evident şi cu coroană, şi care atinge, la deplina ei dezvoltare, înălfimea de cel pufin 5 m, spre deosebire de arbuşti, cari în mod obişnuit nu ating înălfimea de 5 m. Arborii sînt cultivafi uneori pentru frunzişul decorativ sau pentru un anumit mod de creştere; ei prezintă importanfă economică prin faptul că produc lemn, şi se dife-renfiază astfel de alte plante lemnoase — pomii, cu înălfimi cari pot depăşi 5 m, dar cari produc fructe, — şi cari, de obicei, sînt cultivate. La un arbore se deosebesc o parte aeriană, numită tulpină, şi sistemul radicular. Tulpina e formată din fus şi din ramuri. Arbore-cursa 14 Arborâf Fusul e axul central, dintre suprafaţa solului şi mugurele terminal; partea superioară a fusului, din care derivă ramurile, constituie împreună cu acestea coroana sau coronamentul arborelui; el continuă în sol, ramificîndu-se în numeroase rădăcini, cari constituie sistemul radicular. Partea din fus lipsită de ramuri (dintre coroană şi baza arborelui) se numeşte trunchi; partea mai groasă din fus, care la tăierea arborelui rămîne prinsă de sol, se numeşte cioată. După înălţimea obişnuită pe care o ating în anumite condiţii de creştere, arborii se clasifică în felul următor: arbori de mărimea întîi, a căror înălţime depăşeşte 25 m (de. ex. bradul, molidul, laricels, stejarul, fagul); arbori de mărimea a doua, cu înălţimea de 10***25 m (de ex. zîmbrul, mesteacănul, aninul negru, carpenul, castanul bun); arbori de mărimea a treia, cu înălfimea între 5 şi 10 m (de ex. arfarul tătărăsc, sălcioara, mărul păduref). Sin. Copac. î. ~-cursă. Silv.: Arbore care se doboară pufin timp înainte de roirea anumitor gîndaci de scoarţă dăunători (cari obişnuiesc să se se încuibeze între scoarfa şi lemnul arborilor în stare lîncedă) şi e lăsat întins pe solul pădurii pentru ca, după roire, femelele gîndacilor respectivi să-şi depună ouăle în el. Cînd dezvoltarea din ou a gîndacilor ajunge la stadiul de pupă, adică înainte de maturitate şi de zbor, arborii-cursă sînt cojifi, iar coaja e expusă la soare sau e arsă împreună cu gîndacii încuibafi în ea. Procedeul arborilor-cursă se aplică în special la combaterea gîndacilor de scoarţă din pădurile de răşinoase, de exemplu Ia combaterea lui Ips typographus şi a lui Ips chalcographus, în pădurile de molid. 2. ~ de probă. 1. Silv.: Arbore care, sub un anumit raport, poate fi considerat reprezentant al unui grup de arbori. s. . ~ de probă. 2. Silv.: Arbore ales după anumite criterii, apoi doborît şi cubat exact, pentru ca din volumul obfinut să se poată deduce volumul unei clase de arbori sau chiar al unui întreg arboret. Sin. Arbore model. Arborele de probă poate fi un arbore mediu sau un arbore tip: Arborele mediu e arborele de probă care are dimensiunile (diametrul şi înălfimea) şi coeficientul de formă egale cu valorile medii, obfinute prin calcul pentru arborii cari compun o clasă de arbori (arbore mediu al unei clase de arbori) sau un arboret (arbore mediu al unui arboret). Practic, fiind greu de găsit un arbore în picioare, care să aibă cele trei elemente egale cu valorile deduse prin calcul, se alege adeseori ca arbore de probă un arbore avînd numai diametrul şi înălfimea medii, coeficientul de formă medie fiind apreciat prin alegerea unui exemplar de conformafie normală. Alteori, pentru şi mai multă uşurinţă, se ia ca arbore mediu un arbore avînd numii diametrul cu valoarea calculată a diametrului mediu, admifîndu-se că el are în acelaşi timp şi înălfimea şi coeficientul de formă mediu (ceea ce nu poate fi exact decît întîmplător). Arborele tip e un arbore de probă apreciat din ochi ca tip reprezentativ al unei categorii de diametri, care se doboară şi se cubează; acesta e procedeul folosit cînd arborii sînt gru-pafi mai strîns decît în clase, numai în categorii de diametri, şi nu se mai determină prin calcul dimensiunile arborelui de probă pentru fiecare categorie (metoda Draudt pentru cubajul arboretelor). 4. ~ model. Silv. V. Arbore de probă 2. s. Arborele viefii. Silv., Ind. lemn. V. Tuie. 6. Arborescent. 1. Silv.: Calitatea unei asociafii vegetale de a fi constituită din arbori. V. Vegetafie arborescentă, sub Vegetafie. 7. Arborescent. 2. Gen., Tehn., Inst. san.: Sin. Ramificat (v.). 8. Arborescenta, refea *^. Elf.: Refea electrică fără ochiuri, a cărei schemă asigură alimentarea fiecărui consumator de la o sursă de energie unică, pe o singură cale (alimentare radi aia) (v. fig.). Fafă de refeaua buclată, prezintă următoarele avantaje: cheltuieli de .investiţie mici; exploatare uşoară (protecfie simplă, descoperirea uşoară a avariilor, etc.), însă şi dezavantajul unei siguranfe relativ mici (în caz de avarie, restabilirea alimentării consumatorilor din aval nu se poate face decît după repararea defectului). Situafia poate fi îmbunătăţită prin adoptarea legă- / turilor de rezervă (eventual cu ^ conectare automată), a reânclan-şării automate repetate, etc. ^ în calculul reţelei arborescente, " J" curenţii, sau tensiunile în serie, 2 2 se obţin prin însumarea curenţi lor ^ respectivi sau a căderilor de tensiune în lungul reţelei. Refea arborescentă. Aceste reţele se folosesc ca I) sursă de energie; 2) consumator, refele comunale de înaltă sau de joasă tensiune, deservind receptoare de importanfă mică, de obicei în mediul rural — ca refele industriale de înaltă şi de joasă tensiune, în cazul consumatorilor de categoriile a treia şi a doua (eventual cu legături de rezervă), cum şi ca refele regionale de înaltă tensiune, pentru consumatori de categoriile a treia şi a doua, cînd lipsa celei de a doua alimentări e justificată tehnic şi economic. 9. Arboret. 1. Nav. V. sub Greement. 10. Arboret. 2. Silv.: Asociaţie de arbori sub forma de pă- dure întreagă sau sub forma de parte dintr-o pădure, mai mult sau mai puţin omogenă din anumite puncte de vedere. Elementele cari pot individualiza un arboret sînt: specia sau speciile arborilor componenţi, provenienţa arborilor (însămînţare naturală, lăstărire, plantare, semănătură de diferite feluri), vîrsta arborilor, dimensiunile sau starea de dezvoltare a arborilor (grosimea, înălţimea), desimea arborilor (consistenţa arboretului), solul, orografia, poziţia, condiţiile climatice, etc.; schimbarea chiar numai a unuia dintre aceste elemente poate diferenţia arboretul. Măsura în care se pot distinge arborete în cuprinsul unei păduri (sau al unui complex forestier) şi deci măsura în care părţi ale unei păduri sînt potrivite pentru cultură şi pentru gospodărire independentă şi unitară depinde, pe de o parte, de alcătuirea arboretelor, iar pe de altă parte, de anumite considerente de ordin silvicultural şi gospodăresc. în cursul dezvoltării arboretelor de diferite provenienţe şi de diferite vîrste şi dimensiuni se deosebesc următoarele faze sau stări: seminfiş, care e prima fază de dezvoltare a unui arboret provenit din sămînţă, pînă la formarea stării de masiv; lăstăriş, care e arboretul provenit din lăstari, pînă la constituirea stării de masiv; desiş, care e arboretul din momentul realizării stării de masiv, pînă la începerea elagajului natural; nuieliş, care e arboretul de la începerea elagajului natural pînă în momentul cînd diametrul mediu atinge 5 cm; păriş, arboretul cu diametrul mediu de 5-** 10 cm; prăjiniş, arboretul cu diametrul mediu de 11 15 cm; siîlpiş, arboretul cu diametrul mediu de 16-*20cm; codrişor, arboretul cu diametrul mediu de 21 ■■■35 cm; codru mijlociu, arboretul cu diametrul mediu de 36---50 cm; codru băfrîn, arboretul cu diametrul mediu mai mare decît 50 cm. Numărul arborilor dintr-un arboret scade repede cu vîrsta, însă volumul lemnos al arboretului creşte cu vîrsta acestuia. Un arboret compus dintr-o singură specie sau în care proporţia arborilor de alte specii nu depăşeşte 10% se numeşte arboret pur, iar un arboret compus din mai multe specii se numeşte arboret amestecat sau neomogen. Amestecul poate fi intim său grupat. Un arboret omogen din punctul de vedere al vîrstei se numeşte arboret echien sau arboret de virstă uniformă. Arborii unui arboret echien au vîrste cari diferă cu cel mult 5 ani; dacă vîrsta acestora diferă cu 5---20 de ani, el se numeşte arboret aproape echien, iar dacă diferă cu mai mult decît 20 de ani, arboret plurien. Un arboret omogen din Arboret de aceeaşi vîrsta 15 Arc punctul de vedere al dezvoltării poate fi arboret de aceeaşi înălfime, arboret de grosime uniformă, etc. — Din punctul de vedere al consistenţei, se deosebesc: arboret brăcuit, care are consistenta 0,4—0,6 şi e rărit prin tăieri abuzive; arboret degradat, cu consistenţa 0,1 *"0,3 şi cu solul înţelenit, inapt pentru o regenerare normală pe cale naturală; arboret închis, cu consistenţa peste 0,8; arboret luminat, cu consistenţa 0,7—0,8.— Din punctul de vedere al condiţiilor de exploatare, se deosebesc: arboret exploatabil sau normal, care îndeplineşte condiţiile de exploatare impuse de ţelul gospodăririi; arboret principal, care e constituit din totalitatea arborilor dintr-un arboret, rămaşi în urma aplicării unei rărituri; arboret secundar, care e un arboret fictiv, constituit din totalitatea arborilor dintr-un arboret, cari trebuie extraşi cu ocazia executării unei rărituri. 1. ~ de aceeaşi vîrsta. V. Arboret echien, sub Arboret 2. 2. ~ de aproape aceeaşi vîrsta. V. Arboref aproape echien, sub Arboret 2. 3. ~ de mai multe vîrste. V. Arboret plurien, sub Arboret 2. 4. ~ normal. V. Arboret exploatabil, sub Arboret 2. 5. Arboret, gol în Silv.: Porţiunea din suprafaţa unui arboret, lipsită de vegetaţie forestieră. Sin. Ochi, Gol. e. Arboretului, consistenţa Silv.: Sin. Consistentă (v.). V. şi sub Acoperiş 6. 7. Arbori, rezistenţa admisibilă la Mett.: Rezistenţa admisibilă la încovoiere oai sau la torsiune x at, care se alege în funcţiune de materialul arborilor şi de modul de solicitare a acestora. Aceste rezistenţe admisibile se exprimă prin relaţiile: aai = hbj°r Şl xat = h aai ' în cari or e rezistenţa de rupere a materialului, şi anume: orf = 40"* 70 kgf/mm2 pentru oţql carbon; crf = 80'" 100 kgf/mm2 pentru oţel aliat; • crf = 40 •■•50 kgf/mm2 pentru oţel turnat; Grs*t4Q kgf/mm2 pentru fontă; coeficienţii b, bj şi bk au valorile medii b & 1/3 şi bk — 0,60 pentru oţel laminat sau forjat; b 1/4 şi ^ = 0,62 ■*■0,66 pentru oţel turnat; b #^1/6 pentru fontă; &£ = 0,70 pentru oţel tratat termic; bj = 1 la solicitări constante, notat Gai^, £;-^1/2 la solicitări pulsante, notat cra^ ; bjtss2/7 la solicitări alternante, notat aai\\\’ La arborii solicitaţi de un cuplu de torsiune (M{) şi de un cuplu de încovoiere (M^), în calcul se consideră cuplul redus (în kgf/cm) + a* M^>2 Şi se alege: a = ca(|||/oai ||( dacă Mt e pulsant şi Mi e alter-nant simetric, a= odi^jGai-daca Mt e constant şi e alternant simetric, şi a=1, dacă Mt şi Mi sînt alternante simetric. 8. Arboricultură. Agr.: Ramură a Agriculturii, care se ocupă cu cultura arborilor. ». Arburol. Ind. text.: Agent de înmuiere, pe bază de crezol Ş« metilciclohexanol, întrebuinţat la mercerizare. io. Arbust, pl. arbuşti. Silv.: Plantă lemnoasă care, spre deosebire de arbori, la deplina sa dezvoltare nu depăşeşte în mod obişnuit înălţimea de 5 m şi care se dezvoltă, de cele mai multe ori, sub formă de fufe, constituite din mai multe fire (tulpini) cari derivă din acelaşi loc (adică avînd sistemul radicular comun); la fiecare tulpină coroana nu se distinge net de trunchi. — Jntre^ arbuşti se diferenţiază uneori plantele lemnoase cari la deplina lor dezvoltare au înălţimea sub 1 m, numite subarbuşti. Se deosebesc: arbuşti sălbatici sau de pădure (de ex. cornul, sîngerul, salba moale, porumbarul, păducelul, etc.), şi arbuşti cultivaţi, cari pot fi arbuşti fructiferi sau de rod (de ex. agrişul, coacăzul, etc.), ori arbuşti ornamentali) de ex. liliacul, lemnul cîinesc, etc.). Arbuştii prezintă importanţă în cultura forestieră, în alcătuirea unor arborete sănătoase; ei acoperă solul, ferindu-l de înierbare, şi contribuie la formarea unei litiere bogate şi deci şi a unei proporţii mari de humus normal. it. Arbustiv. Silv.: Calitatea unei asociaţii vegetale de a fi constituită din arbuşti. V. Vegetaţie arbustivă, sub Vegetaţie. 12. Arbutină. Farm.: Glicozid care se găseşte în frunzele micului arbust Arcfo- j-j staphylos uva ursi Spreng. j (Strugurii ursului) din familia O C~ Ericaceae, şi în frunzele de I I Pirus communis Linn. (Părul). Din frunzele marunţite se ob- HC CH ţine, prin macerare şi decoc- ! H ţie, un lichid din care, prin H C OH decantare şi purificare, se C | depun cristale incolore, Iu- H—C- cioase, aciforme, cu p.t. 187°, cu gust amărui, fără miros. H—C—OH HO—C—H O OH | CH2OH Arbutina e solubilă în apă, mai greu solubilă în alcool şi foarte puţin solubilă în eter. Sub acţiunea emulsiei, a acizilor diluaţi sau a fermentului din plantă (arbutaza), se dedublează în glucoză şi în hidrochi-nonă. Se întrebuinţează în medicină, în catarurile căilor urinare şi în cistite; ca antiseptic urinar şi ca reconstituenf local (în special în cazurile reacţiei alcaline a urinei). Arbutina a fost obţinută, de asemenea, pe cale sintetică. 13. Arbufus. Bot.: Gen de plante din familia Ericaceae-Arbu-toideae, care cuprinde unele specii mai importante: Arbutus officinalis Wim. şi Grab., Sin Arbufus uva ursi L., Arctosta-phylos uva ursi Spreng. (Strugurii ursului), din care se extrag arbutina (v.) şi metilarbutina. 14. Arc, pl. arce. 1. Mat.: Figură formată de mulţimea punctelor M (jcj, *2, *3) ale căror coordonate sînt date ca funcţiuni reale de o variabilă reală t, numită parametru, Xl = h(t), X2 = f2{t), xs=fs{t), funcţiunile fiind univoc determinate pentru valorile lui t dintr-un interval [^, t^\ şi continue pentru aceste valori — fără a fi simultan constante pentru valorile lui t cuprinse într-un interval parţial [t\, £r2] al intervalului [ti, t2]. Figura astfel definită se numeşte arc continuu; se poate determina totdeauna un număr pozitiv a(e), funcţiune de un alt număr pozitiv e, astfel încît avem | | (e) (* = 1,2,3) pentru | t' — t” | 0 pentru orice valoare a parametrului t în [t\, t2]. Unui arc simplu i se asociază un număr real, numit lungimea sa, şi definit printr-o trecere la limită. Se consideră o mulţime de linii poligonale M\, MiJf 1, • - - f Af2 formată de puncte ale arcului; perimetrii acestor linii poligonale, ale căror laturi au lungimi cari tind spre zero cînd numărul punctelor Mi tinde spre infinit, au o limită finită, independentă de poligoanele considerate şi de reprezentarea parametrică a arcului. Valoarea acestei limite, numită lungimea arcului, e dată de integrala definită cu ,_________________________ s=)h iWi m+u'2 (tw+u's m ■ a t, spaţiul fiind raportat (a un reper cartesian ortogonal. Ea e o funcţiune continuă şi derivabilă de limită superioară, a cărei derivată e s' (t)=VîM)F+[f'2(t)]2+[/'3(t)]2- Funcţiunea s = s (t) e inversibilă şi determină parametrul t în funcţiune de arc t = t(s), ceea ce permite o reprezentare parametrică a curbei *l=£lW. x2 = g2(s), x3 = g3(s). Arcul s e un parametru natural intrinsec legat de cuţ*bă. Un arc simplu e neted pe intervale, dacă e format dintr-o înşiruire de arce netede. într-un punct comun la două arce consecutive se poate să nu existe tangentă, dar să existe semitangente. Panta tangentei la arcul F e o funcţiune de t continuă pe intervale. Lungimea s (t) a unui astfel de arc e suma lungimilor s^(t) ale arcelor netede componente, deci e o funcţiune continuă de parametrul t, a cărei derivată nu se anulează pentru nici 6 valoare a Iui t. Arcelor continue li se aplică procedeul şirului de linii poligonale înscrise în arc, ale căror laturi au lungimi tinzînd spre zero, iar numărul vîrfurilor creşte ilimitat. Dacă valorile perimetrilor acestor linii poligonale admit o margine superioară care depinde numai de arcul dat, acest arc se numeşte rectificabil; extremul superior al acestor valori e prin definiţie lungimea arcului, care e o funcţiune continuă de parametrul t. D{u\, «2, %) D(x i,*2i *3) 7^ 0, Un arc continuu e rectificabil, dacă şi numai dacă funcţiunile continue fi(t), }2{t), f3{t) sînt funcţiuni cu variaţie mărginită în intervalul [£j, £2]-Forma diferenţială &=M (*)?+[/; (0?+[/a wp • a* se numeşte elementul de arc. De obicei se foloseşte pătratul ei: ds2 = dx\ + dx\ + dx% care se numeşte şi elementul linear sau elementul de linie al spaţiului euclidian.— Dacă se trece de la reperul cartesian ortogonal iniţial la un reper curbiliniu definit de familiile de suprafeţe cu un parametru x2, x3)-ui u2[x 1, x2, Xg) = u2 X2, x3) = u3 elementul de linie ia forma, 3 = d«f duk, ■»,*!= 1 funcţiunile gik formînd un tensor covariant simetric şi de ordinul al doilea. De-a lungul arcului de curbă dat, coordonatele ^ sînt funcţiuni de t\ deci integrala definită care dă lungimea arcului e 2, / dui duk H,V^dF l£-dt- Pentru cele mai importante sisteme de coordonate curbilinii, elementele lineare respective sînt: în plan: coordonate polare: ds2 — dr2 4 r2d62, coordonate hiperbolice: ds2 = ch2u(du2-\-dv2), coordonate parabolice: ds2 - {p£z-{-v2){du2-\- dv2). în spaţiu: coordonate polare: ds2 — dr2jrr2 dcp2-Fr2 cos2 cp • dO2, coordonate eliptice: 1 ' (Xi~X2) (^1 — ^3) dj2 = 4 (a{- + X\){a2 -A,i) 1 (V dA.2 + a3 ^l) ’^l) (^2 ^3) dXU — X2) (a2—X2) (a3 — Ji2) 1 (A.3—A,i) (^A-3 — X2) + - ■ d^ 2, 4 (a! — X3) {a2 — Xs) (a3—^3) coordonate curbilinii ortogonale: ds2 = g\\du\ -F g22du22 + g33dî4.— Noţiunea de arc şi noţiunea de lungime a unui arc dat poate fi generalizată într-un spaţiu cu n dimensiuni. într-un spaţiu xn cu n dimensiuni, considerat ca mulţime a elementelor M(xi, x2t"’,xn), numite puncte, un sistem de n funcţiuni r3als = (i=1,2,-«) de un parametru t, continue şi derivabiîe pentru valorile Iui t cuprinsa într-un interval [t\t t2], determină o submulţime care se numeşte arc de curbă. Sistemul format de derivatele acestor funcfiuni = defermină un vector conlravariant numif vectorul tang nt la arcul de curbă, vector care există în fiecare punct al ar ului. Dîndu-se în mod arbitrar o funcţiune F(x, x') = F(xir-,xn] care e pozitiv-omogenă şi de gradul întîi în raport cu compo- Arc 17 Arc nentele vectorului tangent, adică o funcţiune care verifică relafia F{xXx w) JiFi^x\t'*‘iXn, x ],***,x ^) pentru X>0, se asociază unui arc de curbă dat o mărime scalară, numita lungimea arcului, dată de valoarea integralei definite nate cartesiene generale, admite forma invariantă ds, definită de relaţia th S~ \ £(*1 Xv-'x'n)dt‘ Invarianta scalarului y fafă de schimbările de parametru e asigurată de faptul că F e pozitiv-omogenă de gradul întîi în raport cu xUn spaţiu metrizat în modul descris se numeşte spafiu Fînsler. O clasă particulară importantă a spatiilor Finsler e formată de spafiile riemanniene normale, pentru cari funcţiunea metrică fundamentală e de forma *■*■>-Vt-TT' coeficienţii gik sînt componentele unui tensor covariant simetric de ordinul întîi şi forma pătratică pe care o determină e supusă numai restricţiei de a fi pozitiv definită. Lungimea arcului e dată de valoarea integralei definite In cazul n — 2 avem: -o/s avem: fyi J /, dxidxk ' dt dt '•dt. Xj x2 x‘; xi care determină funcţiunea ^ ^2 i x\ xl d t3 = Hdi3 C X2 ik dt '2+ 2Fu'v' + Gv’2 • dt, care dă lungimea unui arc de curbă care aparţine unei suprafeţe din spaţiul obişnuit, definită faţă de un reper cartesian ortogonal de ecuaţia vectorială % M~M(u,v). Coeficienţii sînt daţi de relaţiile: e=m2ui f=mu-mv, g = m2v. Noţiunea de lungime a unui arc poate fi generalizată la geometriile cu grup fundamental. Un spaţiu cu n dimensiuni, în care e definit un arc de curbă Xi-Xi(t), £i2 i=î,2,'-,n, e supus transformărilor unui grup transitiv continuu şi finit cu r parametri Gn. Se asociază arcului dat o formă diferenţială do = F(x, x1, x"dt, care e invariantă atît faţă de transformările grupului, cît şi faţă de schimbările de parametru şi al cărei coeficient F conţine funcţiunile xi şi derivatele lor succesive pînă la cel mai mic ordin posibil p. Această formă diferenţială se numeşte elementul de arc în raport cu grupul Gr. Lăsînd la o parte curbele caracterizate de anularea acestui coeficient F(x, x’,•••= 0, integrala definită rh (7 = l F • dt J h are o valoare care se numeşte lungimea arcului dat în raport cu grupul Gr, valoare care determină un parametru natural al arcului. Forma ds = Yx'i-f-x'I-h*1! • dt e o formă diferenţială invariantă faţă de grupul isometriilor (v. Isometrie) din spaţiul euclidian, lungimea arcului fiind un . invariant integral. Pentru grupul afin plan unimodular (v.), grup care invariază ariile, un arc de curbă *i=xi(r), *2 —*2W» *ii x2 coordo- numită lungimea afină a arcului — şi care formează un parametru natural al arcului dat fafă de grupul afin plan unimodular definit în afară de o transformare de forma T = ±s + a. Dacă H = 0, curbele sînt drepte. Exemplu: Pentru elipsa xi = cost, ^2 = sin£, raportată la un reper format de doi diametri conjugaţi, lungimea afină a unui arc e egală cu valoarea parametrului t. Raportîndu-se curba la parametrul afin natural *i = *iM, x2 = x2(s), vectorul tangent x'iCO, sa numeşte vector tangent nor- mat. Construind indicaioarea acestui vector se găseşta că lungimea afină a unui arc M’M" determinat de valorile V, t" ale parametrului e egală cu dublul ariei triunghiului QN'N”, N',N" fiind extremităţile vectorilor echipolenţi cu vectorii tangenţi normaţi în punctele M', M". Curbele din spaţiul cu trei dimensiuni admit, faţă de grupul afin unimodular, forma invariantă ds definită de d*6 = | x\xlxŢ |d£6 (i - 1, 2, 3), care determină parametrul natural ds = j* | xi xi xţ p6 d£ = JH^^dt, numit lungimea afină a arcului H = 0 pentru o curbă plană definită pînă la o transformare de forma s = ±s + a. Faţă de grupul proiectiv plan, coordonatele proiective omogene xi = xi{t) (i= 1,2,3), ale unui punct M situat pe un arc de curbă C sînt soluţiile independente ale unei ecuaţii diferenţiale obişnuite lineare d3x d2x Ldx di^aw+bdî+cx=0' a,b,c fiind funcţiuni determinate de t cm se obţin exprimînd că funcţiunile date xi verifică ecuaţia; = 0. Reprezentare vectorială a lungimii aţine a unui arc. x’n x" X' X 111 X1 1 t X1 Xl *2" *2 *2 Xo llf X3 X8 *3 x3 Forma do - df, unde 1 ... 1 .1 1 H = — a"aa‘—-—— ab-\-c, 6 j 1 2. / 5 e o formă diferenţială invariantă da ordinul cel mai mic (ordinul al cincilea) faţă de grupul proiectiv plan şi se numeşte element proiectiv de. arc. C. Isobif Arc 18 Arc Invariantul integral i>,/3d£ se numeşte lungimea proiectivă a arcului şi formează un parametru natural al acestei figuri. Curbele pentru cari H~ 0 sînt conice; unui arc de conică nu i se poate asocia deci o lungime proiectivă. 1. Arcr pl. arce. 2. Cs., St. cs.: Element de construcţie, — executat din lemn, din metal, din zidărie sau din beton — cu axa o curbă plană prezentînd raze de curbură mari în raport cu dimensiunile secfiunii transversale ale elementului (cari sînt aproximativ de acelaşi ordin de mărime), care constituie elementul principal de rezistenfă al unei construcfii sau al unei părfi de construcfie (de ex. pod, hală, acoperiş, etc.) şi care e supus la forfe exterioare în planul axei şi e solicitat în prin-cipal la compresiune axială. Arcul suportă elementele de construcfie aşezate deasupra lui şi transmite reazemelor atît încărcările acestor elemente şi propria lui greutate, cît şi sarcinile utile ale construcfiei. Arcele sînt elemente de construcfie economice şi se folosesc, în special, la construcţiile cu deschideri mari (la cari nu se pot realiza reazeme apropiate din cauza unui obstacol sau din cauză că spafiul de sub construcfie trebuie să fie liber), deoarece permit realizarea de secfiuni mici, datorită preponderenţei forfelor axiale de compresiune, fafă de mDmentele încovoietoare şi fafă de forfele tăietoare. Aceasta se datoreşte, în general, faptului că reazemele arcelor sînt alcătuite astfel, încît variafia distanfei dintre naşterile arcului să fie împiedicată, total sau parfial. Datorită acestui fapt, reacţiunea din fiecare reazem are o componentă* nsnulă după direcfia liniei naşterilor, numită împingere, cealaltă componentă a ei fiind normală pe deschidere. Cînd reazemele nu pot fi realizate astfel, încît distanfa dintre naşteri să rămînă constantă sau să varieze foarte pufin, sau cînd arcul nu trebuie să împingă în elementele de construcfie cari îl sus-fin (ziduri, stîlpi, etc.), se leagă cele două naşteri ale arcului printr-un tirant aşezat după linia naşterilor, pentru a prelua împingerile. Uneori tirantul se aşază şi în afara liniei naşterilor.— Elementele generale ale arcelor (v. fig. /) sînt următoarele: axa, care e linia loc geometric al csntrelor secfiunilor arcului; naşterile, cari sînt secfiuni le de la reazeme ale arcului (secfiunea de la care începe şi secfiunea la care se termină arcul), respectiv centrel e acestor secfiuni (de pe axă); planul naşterilor, adică planul perpendicular pe planul axei şi care frece prin naştsri; linia naşterilor, care e infer-secfia planului naşterilor cu planul axei arcului; cheia, care e punctul cel mai înall I. Elementele unui arc. cial, la poduri. Pentru deschideri pînă la 30 m, arcele parabolice sînt înlocuite cu arce circulare. Arcele în mîner de coş au axa constituită dintr-o curbă alcătuită dintr-un număr impar de arce de cerc, cu raze diferite, racordate între ele. Dacă axa arcului are forma curbei funiculare a forfelor la cari e solicitat, arcul se numeşte arc de coincidenţă, deoarece axa lui coincide cu curba de presiune corespunzătoare forfelor. Arcele de coincidenfă sînt cele mai economice, deoarece materialul lor e mai bine utilizat. — După modul de alcătuire a secfiunii, se deosebesc: arce cu inimă plină, la cari materialul e distribuit continuu între punctele de legătură (încastrări sau articulafii) şi între intradosul ACB) ax3; AB) linia naşterilor; A) şi 8) naşteri; C) cheie; /) săgeată; I) deschidere. de pe axă; săgeata, care e di- stanţa, măsurată pe verticală, dintre cheie şi linia naşterilor, sau dintre cheie şi tirant; deschidere a, care e proiecţia orizontală a liniei naşterilor; pleoştirea, care e raportul dintre săgeată şi deschidere; extradosul, care e faţa exterioară (de obicei convexă) a arcului; intradosul, care e faţa interioară, concavă, a arcului. Din punctul de vedere al formei curbei care constituie axa, un arc poate fi: circular, parabolic, eliptic, în mîner de coş, în formă de cicloidă, de lănţişor, etc. Arcele circulare au axa constituită dintr-un arc de cerc. Arcele circulare cari au săgeata egală cu jumătate din deschidere se numesc arce în plin cintru, iar cele cari au săgeata nrică în raport cu deschiderea sa numesc arce pleoştite. La arce/e parabolice, axa e constituită de porţiunea de curbă din vîrful unei parabole de gradul al doilea sau al treilea. Arcele parabolice se folosesc, în spe- li. Tipuri de arce. 1) arc cu trej articulaţii; 2) arc cu două articulaţii; 3) arc încastrat; A) arc cu un reazem articulat şi cu un reazem simplu; 5) arc cu tirant după linia naşterilor; 6) arc cu tirant deasupra liniei naşterilor; 7) arc continuu; 8) arc cu inimă plină, cu trei articulafii; 9) arc cu zăbrele; A) şi B) naşteri; C) cheie; f) săgeată; I) deschidere. şi extradosul lui, — şi arce cu zăbrele, alcătuite dintr-un sistem de bare Iagata între ele la capete. — După numărul deschiderilor, se deosebesc: arce simple, cari au numai cîte o deschidere, şi arce continue, cari au cel puţin două deschideri, arcele deschiderilor succesive fiind legate rigid între ele, astfel încît formează un sistem multiplu static nedeterminat. — După felul legăturilor (rezemări şi legături interioare), arcele folosite cel mai des sînt: arce cu două articulaţii, cari au cîte o articulaţie la fiecare naştere; arce cu trei articulafii, cari au două articulaţii la naşteri şi una la cheie, — şi arce dublu încastrate. Alte forme de arce (de ex. arca cu un reazem arti- Arc 19 Arc cu lat şi cu unul simplu, arce cu două încastrări şi cu o articulaţie, etc.) sînt folosite rar în construcfii.— Din punctul de vedere al gradului de nedeterminare statică, se deosebesc: arce static determinate (de ex. arcul cu trei articulafii, arcul cu un reazem articulat şi cu unul simplu, etc.) şi arce static nedeterminate (de ex: arcul cu două articulafii, arcul dublu încastrat, etc.). V. şi Sistem static nedeterminat. — Calculul arcelor se face pe baza relafiilor dîferenfiale dintre sarcini şi eforturi. Pentru un elementjzblat dintr-un arc, asupra căruia acfionează sarcina distribuită pds (v. fig. III), între sarcini şi eforturi există următoarele relaţii diferenfiale, cari rezultă din condifiile de echilibru ale elementului: d N , T d7=~Pt ~Q d T N (D d^ Pn e AM = T 1 ' / \ i \ / V Expresiile eforturilor din secfiunea curentă de coordonate x, y, — respectiv x,y' sau x,z — sînt date de relafii le: Nx= —V'A sin cp — H'a cos (cp — a)-fS P sin (cp-y)= st = — VA sin cp — Ha cos cp + £ P sin (cp — y) st (6) { Tx=V’a cos V-H'A sin (<*>-«)-£ P cos(qp-Y) = st = VA cos cp—HA sin cp — £ P sin (cp — y) st Mx = V'a x-H'a y’-'£Pd=VA x-Ha y-’ZPd st st în cari prin £, £ se înţelege însumarea expresiilor corespunză- si dr toare, pentru porfiunile de arc din stînga, respectiv din dreapta secfiunii curente. în cazul sarcinilor verticale (v. fig. V a), expresiile reacţiuni-. II. Echilibrul unui element de arc. în cari ptds şi pnds sînt componentele sarcinii pds, după tangenta, respectiv după normala la arc, în dreptul elementului ds, dM, dN, dT sînt variafiile eforturilor în lungul acestui element, iar q e raza de curbură. — Arcul cu trei articulafii e un sistam static determinat. Pentru un sistem de sarcini concentrate P\, P2,' ‘Pn (v. fig. IV), corr.- lor sînt următoarele: IV. Arc cu trei articulafii solicitat de un sistem oarecare de sarcini concentrate* ponentele reacfiunilor sînt data de expresiile: V\ (7) v' -*pb- V A- l < (8) H'a=H'b respectiv (9) II hH v 1 M% Ml (2) (3) —---------5—' V B— } l MB~ jt ' in cari Mc st şi Mc dr sînt momentele, în raport cu C, ale tuturor forfelor (de la stînga, respectiv de Ia dreapta articulaţiei C) Ia cari e supus arcul, cu excepfia lui H'A şi a lui H'B . Componentale verticale şi orizontale ale reacfiunilor sînt date de relafiile: W s'n a> Vb—V'b~H'b sin a f în cari M°c e momentul încovoietor, în secfiunea corespunzătoare articulafiei interioare C, a unai grinzi orizontale simplu rezemate şi cu deschiderea l, supusă aceloraşi sarcini (v. fig. V b). Reacfiunila V"A şi V'B sînt egale cu reacfiunile V^A şi V\ ale acestei grinzi. în acest caz, expresiile eforturilor în secfiunea curentă sînt: 7 cos (/2 a2(2- 3a)2 . u „ a(2-3a) 2 • 2(1 -2a2)' m SeCt’Unea 2(1 — 2a2) 1,205 \ 2 1 Mmax t»ax~-^-iî2< pentru a = 0,395^j, tn secffunea | = 0,234^- In intervalul {k-B) Mx~- ^a2V(1-2V) pcfi 3 Mtnaz--J£ ' în secfiunea %=~ f—- a -*4- g- —— «J a a~ T f l—a yA=pbT VB=P*. «a=»b=Py, în intervalul {A-k) 2a~-%-r\^ în intervalul {k-B) M*=~(2|’-ii) 2 Pentru arcul parabolic: fn intervalul {A-k) M x~Pa\— 2 (1 —|)j fn intervalul {k-B) M x~Pa%' (1 - 2|) fn secfiunea k Mma%z=. Paa’ (1 - 2 a) V3 3-V^ 4 Mmax max- 18 pl> Peniru S = ° = 6 =19 P C VĂ=-P-P A 21 lBZ=1JT HĂ = ~\pt nB=jPf In intervalul {Â-C) ~2 ) în intervalul {C-B) 21/*=: —— (2^) 4 Arc 22 Arc iar reazemul din A e articulat —, se calculează ca şi arcul triplu articulat fără tirant. împingerea HB e preluată, în acest caz, de tirant. Arcul cu două articulafii e un sistem simplu static nedeterminat. Aplicînd metoda generală a eforturilor (v. Sistem IX. Sistemul de bază static determinat al arcului cu două articulafii. în A şi articulată în B (v. fig. IX), necunoscuta static nsdeter-minată HA se determină din ecuafia (14) ds EA în care MÂS şi Nxs sînt momentul încovoietor, respectiv forţa axială, în secfiunea curentă de abscisă x, produse de sarcini în sistemul de bază (în această relafie se neglijează, de obicei, pentru încărcări verticale, termenul al doilea, care exprimă in-fluenfa forfei axiale); A f cos (cp — a) f ~ ** (15) ds, cos a * J* b d în care at e coeficientul de dilatafie termică lineară al arcului, t e creşterea de temperatură în axa arcului fafă de temperatura de montaj, ti şi te sînt temperaturile intradosului şi extra-dosului, d e înălfimea secfiunii arcului (integralele din formulele 13, 14 şi 15 se înfeleg extinse pe toată lungimea arcului); (16) = * tg a, în care Ah e creşterea denivelării reazemelor şi Al e creşterea deschiderii arcului, ambele mărimi fiind datorite cedării reazemelor. Reacfiunile şi solicitările sînt date de expresiile: = + ga !;- (17) :Vbs~ha fg « hBs+ha VIII. Liniile de influenţă .ale momentului încovoietor, la limitele sîmburelui central dintr-o secfiune oarecare a unui arc cu trei articulafii. static nedeterminat) şi considerînd ca sistem de bază static determinat grinda AB de forma arcului dat, cu reazem simplu (18) M n=n^~h T -T ^xs ha y cos (cp— a) A cos a sin (cp — a) -Ha în cari V As, VBs, HBs sînt reacfiunile în reazemele A şi B ale sistemului de bază şi Txs e forfa tăietoare în secfiunea curentă de abscisă x, considerînd sistemul de bază încărcat cu sarcinile date. în cazul arcului cu reazeme de nivel (a = 0)şi încărcat cu sarcini verticale, considerînd E constant, împingerea H = HA '=-HB se poate scrie sub forma (19) H = \MiS y dw dw = \y2 dw-\- 5 cos2 cp dw' h lc — di şi dî£>' = — ds I A (12) La evaluarea termenilor 5 şi A se neglijează influenfele curburii şi forfei tăietoare asupra deformafiilor. Expresiile acestor termeni sînt: (Ic fiind un moment de inerfie oarecare, de obicei al secfiunii \ de la cheie). • Relafia precedentă poate fi calculată împărfind arcul într-un număr finit de bolfari de lungime Asif de obicei constantă, şi transformînd astfel integralele în sume extinse asupra tuturor bolfarilor: H —-------------;---- (20) (13) 5 AA ds El f cos2 (cp — a) ds J cos2 a ‘ EI Aq în care E e modulul de elasticitate al materialului, I e momentul de inerfie al secfiunii arcului fafă de axa care trece prin centrul ei de greutate, A e aria acestei secfiuni şi ds e lungimea elementului de arc; în care Termenul al doilea de la numitor fiind mic în raport cu primul, se poate considera că nu are mare influenfă asupra exactităţii calculelor, dacă se ia pentru Aq o valoare medie a lui A. Arc 23 Arc La arcul cu două articulafii şi cu tirant aşezat după linia naşterilor, prin secfionarea tirantului (v. fig. X) se obfine acelaşi variază după relafia I — lJcos cp [Ic fiind considerat în secfiunea de la cheie). Deoarece, în cazul sarcinilor permanente verticale, în prima formulă (18) cei doi termeni sînt, de obicei, de acelaşi ordin de mărime, erori mici în evaluarea lui H pot conduce la erori importante ale valorii lui Mx. Din această cauză, se preferă uneori să se calculeze diagramele Mxs şi Nxs, folosind ca sistem de bază static determinat arcul cu trei articulafii. în acest caz, necunoscuta static nedeterminată are valoarea: (21) f ţiy dw + $dw' $y2 dz£> +jcos2 cp dw' Mv H° sînt ordonatele verticale sistem de bază ca în fig. IX, iar ca necunoscută static nedeterminată se consideră, de obicei, proiecţia pe orizontală a forfei interioare 2 din tirant: Ha = Z cos a. Calculele se efectuează şi în acest caz pe baza relafiilor (12), (13), (14), (15) şi (16), pentru bAA adăugîndu-se termenul —‘ i ,ar pentru A.At adăugîndu-se termenul l at t„ în cos (X tzAz r * cari Ez şi Ax sînt modulul de elasticitate şi aria secfiunii tirantului, iar şi tz sînt coeficientul de dilatafie termică lineară şi creşterea de temperatură a tirantului, fafă de situafia de la montare. Tabloul II cuprinde valorile reacfiunilor la un arc dublu articulat, de formă parabolică, admifînd că momentul de inerfie dintre axa arcului şi curba de presiune (atît'//° cît şi Mxs fiind considerate în sistemul de bază). Calcului analitic al ordonatelor liniei de influenfă a necunoscutei Ha se efectuează cu ajutorul ecuafiei (12), utilizînd teorema reciprocităfii deplasărilor (v. Reciprocităfii, teorema ~ deplasărilor): (22) iA 'A A în care reprezintă ordonatele în secfiunile i ale axei deformate a sistemuJui de bază încărcat cu sarcina-unitate HA~ 1. Ordonatele liniilor de influenfă ale reacfiunilor şi eforturilor se determină cu ajutorul relafiilor (17) şi (18). în fig. Xl sînt schifate liniile de influenfă H şi Mx. Pentru linia MXl ordonatele trebuie multiplicate cu y. Tabloul II. Arcul parabolic simetric, cu două articulafii, cu reazeme de nivel şi I — IJcos qp, cu diferite încărcări Arc 24 Arc La arcul dublu articulat cu zăbrele, relafiile (13). (14) şi (15) devin: (23) e, (24) Ajs=EN;s »u ~Ej:='ZNis niA Qi (25) iji=S«(îljny, iar eforturile din bare au valorile cari se calculează cu relaţia (26) H> = Nis+niAHA. în aceste relaţii, Nis şi niA sînt eforturile din bara i a sistemului de bază static determinat, datorite sarcinilor date, XI. Liniile de influenfă Ia arcul cu doua articulafii. respectiv sarcinii-unitate HA = 1; Ai şi /; sînt aria secţiunii, respectiv lungimea barei i, iar Dacă E e constant pentru întreaga structură, prin multiplicarea tuturor termenilor cu EAq se poate înlocui Qi cu relaţia Aq ’ 'n care A0 se referă la o bară oarecare. Ai Ordonatele liniei de influenţă în dreptul nodurilor tălpii asupra căreia se aplică sarcinile se calculează cu relaţia (22), biA reprezentînd aici deplasările pe verticală ale nodurilor tălpii respective, în sistemul de bază acţionat de sarcina-unitate HA = 1. Liniile de influenţă ale barelor se determină cu formula (26). înfig. XII sînt schiţate liniile de influenţă H, Af4_6şi A^_6. Pentru liniile de influenfă iV4_6 şi N^q, multiplicatorii ordonatelor sînt yşfa ţi yJrv Arcul dublu încastrat e un sistem triplu static nedeterminat. Utilizînd metoda generală ă eforturilor, se pot lua în conside- raţie diferite sisteme de bază static determinate, de exemplu o consolă (v. fig. XIII a), două console (v. fig. XIII b), un arc simplu rezemat în A şi articulat în B (v. fig. XIII c), un arc cu trei articulafii (v. fig. XIII d). Folosind oricare dintre aceste sisteme de bază se ajunge la un sistem de trei ecuafii lineare cu trei necunoscute: f $11 +$i2 ^2 + $i3 ^3 + Als4-Au = Ai, (27) | $21 ^l + $22 ^2+ $23 ^3 +A25 + A2^ = A2r ( $31 Xl + $32 + $33 ^3 + Aşs + = Asr ' termenii liberi A/s» A//, A;y 0=1» 2, 3) introducînd în ecuafii efectul sarcinilor, al variafiilor de temperatură şi cedării reazemelor. în evaluarea coeficienfi lor 5 şi A se neglijează, de obicei, efectul forfei tăietoare şi al curburii arcufuj, Arc 25 Arc Sistemul de ecuafii (27) poate fi despărfit în trei ecuafii -independente, fiecare cu cîte o singură necunoscută, (28) $11 ^i+Au+A^-Aly $22 ^2 + A2s + Azt ~ A2r r Vei (29) *0 = rdi ' J Ti iar direcfia lui X\t de relafia >'0 = ds >EI di Yl Ti J E (30) tg|3 = ‘ x'yiTi 'ii. El (31) 8l, = j5''2I7+ J «»*(> \ 6 v 2 O 2 V 6 mm \m~Oidmetrul-+\ -certjuneiuf III. Distribujia strălucirii pe craterul cărbunelui arcului simplu. IV, Caracteristicile fensiune-curent ale arcului simplu, a) zonădefuncfionare liniştită; b)zonă de funcfionare instabilă; c) zonă de funcfionare cu şuierături. lui de mică intensitate sînt radiafia catodului (4**'10%) şi radiata flăcării arcului (l---5%). Fig. IV reprezintă caracteristicile tensiune-curent ale arcului simplu pentru diferite dimensiuni ale cărbunilor. La creşterea curentului peste o anumită limita, arderea arcului e instabilă şi se produc şuierături. Felul curentului de alimentare şi pozifia relativă a electrozilor au o influenfă hotărîtoare asupra repartizării în spafiu a luminii emise de arc. La alimentarea cu curent continuu, o aşezare axială a cărbunilor determină o repartifie neuniformă a luminii, deoarece electrodul negativ umbreşte partea centrală a craterului (v. fig. V); 8 * fii " 1 1 AAVWS^ r & V. Repartifia intensităfii luminoase la aşezarea axială a electrozilor. VI. Repartifia intensităfii luminoase la aşezarea în unghi drept a electrozilor. o aşezare în unghi elimină acest inconvenient (v. fig. V/). Din cauza caracteristicilor sale inferioare (strălucire mică, flux luminos mic, randament luminos mic), arcul simplu e folosit rar în aparatele de proie:fie; fluxul luminos obfinut la ieşirea din Arc electric invers 31 Arc-balista aparatul de proiecfie (300*"400 Im) e suficient numai pentru ecrane mici. Arcul cu flacără foloseşte electrozi speciali (cărbunele (1cu flacără"), cari au în compozifia lor, pe lîngă materialele cari compun cămaşa cărbunelui (aceleaşi ca şi Ia cărbunele simplu), un anumit procent de pămînturi rare (în special ceriu). La alimentarea arcului în curent alternativ, ambii cărbuni sînt „cu flacără"; la alimentarea în curent continuu se folosesc un cărbune pozitiv „cu flacără" şi un cărbune negativ simplu. Forma arcului de curent continuu e redată în fig. Vil; 80% din lumină e dată de flacăra pozitivă, deoarece confine vapori ai pămînturilor rare ce compun fitilul cari, la temperaturi înalte, emit radiafii în spectrul vizibil. Strălucirea arcului şi fluxul luminos emis sînt m3i mari decît în cazul arcului simplu. Deoarece densitatea de curent admisibilă Ia cărbunii „cu flacără" (40--45 A/cm2) e mai mare decît la cei simpli, vitesa lor de ardere e mai mare. Arcul cu flacără e folosit în prezent în aparatele de proiecfie de tip stafionar, cari lucrează în săli mici şi mijlocii pentru cari fluxul luminos obfinut la ieşirea din aparatul de proiecfie (1600 Im) e suficient. La alimentarea în curent alternativ, fluxul obfinut e mai mic (600 Im) şi nu e suficient decît pentru sălile mici de proiecfie. Arcul de mare intensitate foloseşte cărbuni de „mare intensitate" (al căror fitil confine 40—60% „pămînturi rare"), şi anume pentru ambii electrozi în curent alternativ, său numai pentru electrodul pozitiv în curent continuu. în acest caz, densitatea de curent admisă e mare (80-"120 A/cm2), vitesa de ardere e sporită (de ex. 350 mm/h), temperatura e ridicată, fluxul luminos şi randamentul luminos sînt foarte mari, strălucirea fiind repartizată neuniform (mai mult în zona centrală). Spectrul arcului de mare intensitate e un speclru de linii (cu număr foarte mare de linii) care cuprinde şi o componentă continuă, repartifia pu- VII. Ârc cu flacără, î) flacăra pozitivă; 2) flacăra negativă. L n r ( , ! / V l \ \ / 520 560 600 m ' /? ni ţi, VIII. Repartiţia puterii radiate în spectrul arcului de mare intensitate. terii radiate în spectru (v. fig, VIII) fiind apropiată de aceea a spectrului luminii de zi. Caracteristicile e-iectrice şi luminoase ale arcului depind de intensitatea curentului din circuit, de pozifia relativă a electrozilor, de variafiile tensiunii de alimentare, etc. La valori mici ale curentului, vaporiza-re3 jipămînturilor rare" din fitil şi concentrafia vaporilor în descărcare sînt mici şi de aceea strălucirea e mică (uneori mai mică decît a arcului simplu). Odată cu creşterea curentului creşte vaporizarea şi în anod se formează tin crater de concentrafie mare de vapori Şi de conductivitate electrică mare; cea mai mare parte a curentului va trece de aceea prin centrul craterului, unde se sflă fitilul, şi nu prin cămaşa înconjurătoare, ceea ce determină ° creştere sporită a vaporizării, etc. în această situafie, arderea numeşte ardere intensivă; strălucirea, temperatura de culoare Şi randamentul luminos sînt mari; temperatura fundului craterului e de circa 4000°K, a flăcării cărbunelui pozitiv de 6000--7000°K şi a flăcării cărbunelui negativ de 12 000°K. La creşterea curentului peste valoarea nominală pentru care sînt fabricafi cărbunii se produce fenomenul de supraîncărcare, IX. Repartifia puterii radiate în spectrul arcului de mare intensitate, la diferite valori ale intensităţii curentului. caracterizat de trecerea alternativă a descărcării de pe fitil pe cămaşa cărbunelui pozitiv, ceea ce produce zgomot, oscilafii de strălucire şi o ardere instabilă. Curbele din fig. IX arata că odată cu variata curentului se schimbă nu numai puterea luminoasă, ci şi compozifia spectrală a radiafiei emise.— Pozifia relativă a electrozilor influenfează de asemenea proprietăfile luminoase ale arcului: dacă înălfimea relativă a catodului e prea mare, se produce fenomenul de supraîncărcare; dacă înălfimea relativă a catodului e prea mică, arderea intensivă apare la intensităţi mai mari ale curentului. Pentru a avea o repartifie uniformă a luminii în spafiu, cei doi cărbuni trebuie să fie aşezafi în unghi. Variafia tensiunii de alimentare înrăutăţeşte funcfionarea arcului. Pulsafiile tensiunii, datorite unei rele comutări sau redresări (la alimentarea în curent continuu), produc variafii de strălucire şi zgomote. Se folosesc de aceea filtre de netszire a tensiunii de alimentare. Pentru a obfine o ardere cît mai uniformă, cărbunele pozitiv se roteşte în timpul arderii. Cărbunele negativ se arămeşte, pentru îmbunătăfirea conductivităţii elactrice (deşi în acest fel arcul devine instabil). Arcul cu ardere intensivă e folosit cel mai mult în cinematografie (şi în special Ia cinematografia în culori), datorită calităfilor lui: strălucire mare, compozifie spectrală apropiată de aceea a luminii de zi, randament luminos mare, posibilitatea de a fi folosit ca sursă de lumină de diverse, puteri. Prin folosirea lui în aparatele de proiecfie se asigură o strălucire normală a ecranelor chiar în sălile mari (la alimentarea în curent continuu se obfine, la ieşirea din aparatul de proiecfie, un flux de aproximativ 3000 Im) şi o proiecfie fără schimbare a culorilor.— S-au încercat diferite procedae pentru a îmbunătăţi caracteristicile arcului electric folosit în cinematografie. Creşterea strălucirii — şi deci a fluxului luminos — se poate obfine prin micşorarea diametrului fitilului, măriraa cantităfii de „pămînturi rare", etc., cu inconveniente legate de răspîndirsa neuniformă a strălucirii pe crater, instabilitatea arderii şi vitesa prea mare de ardere (pînă la 2,5 m/h). S-au mai experimentat, de asemenea: arcul cu dublu catod (care permite conectarea în serie a două arcuri, dar are o ardere instabilă), arcul cu suflaj de aer (cu strălucire sporită, dar cu vitesă de ardere prea mare) şi arcul cu răcire cu apă (cu stabilitate mare, vitesă de ardere de două ori mai mică decît la arcul normal, şi strălucire foarte mare). î. ~ electric invers. Elt.: Arcul care se formează într-un redresor cu vapori de mercur şi e parcurs de curent în sens invers sensului unic normal al curentului (deci arcul la care anodul obişnuit devine catod). Astfel de arcuri au efactele unui scurtcircuit puternic şi periclitează grav redresorul şi întreaga insta-lafie. Ele se evită prin vid înaintat, lipsă de impurităfi şi de gaze străine, prin ascunderea sau ecranarea anodului fafă de catod, spre a evita bombardarea anodului cu ioni în faza invensă, etc. Reaprinderea arcurilor inverse poate fi evitată prin poziti-varea grileţor din fafa anozilor, cu ajutorul unor relee rapide şi al unor surse auxiliare de tensiune continuă. 2. Arc-balisfă. Tehn. mii.: Maşină de război folosită în antichitate, sub forma unui arc montat pe un cărucior cu dispozitiv Arc de înfăşurare 32 Arcatură Arca diluvii. special pentru încordare, constituind un fel de artilerie de cîmp. Arcul-balistă arunca proiectile de piatră şi de plumb, cum şi corpuri alungite în formă de săgeată, de lance, etc. Direcfia de aruncare se asigura cu ajutorul unui ghidaj de-a lungul căruia era împins proiectilul în timpul lansării. 1. Ârc de înfăşurare. Mş.: Arcul măsurat la periferia unei rofi de transmisiune sau a unei tobe (de ex. de frînă), corespunzător zonei de contact cu elementul flexibil de transmisiune (curea, lanf, cablu, bandă). Aderenfa dintre elementul flexibil şi piesa pe care se înfăşoară creşte exponenţial cu arcul de înfăşurare. 2. Ârca. Paleont.: Lamelibranhiat taxodont, caracteristic mărilor calde, cu cochilia echivalvă, inechilatarală, ovală pînă la trapezoidală, şi în general cu coaste radiale. Sub umbone există o aree ligamentară striată, pentru inserţia ligamentului extern. Linia cardinală e dreaptă, lungă, cu numeroşi dinfi tipic taxodonfi. E cunoscut din Triasic pînă astăzi (circa 200 de specii actuale şi peste 400 de specii fosile). în fara noastră au fost identificate speciile Arca diluvii Lam., Arca barbata Linn., din basineleneogenedin Munţii Apuseni şi din Tortonianul de la Bahna. Speciile paleozoice de Arca trebuie atribuite genului Ma-crodon şi Carbonarca. 3. ÂrcaciUr pl. arcaciuri. 1. Zoof.: îngrăditură sau despăr- ţitură în care se închid oile, în număr mic, pentru a fi separate unele de altele. 4. Arcaciu, pl. arcaciuri. 2. Pisc.: îngrăditură formată din garduri rotunde de nuiele sau de dopuri de stuf, echipate la periferie cu 3--4 coteţe dispuse simetric, folosită pentru prinderea şi păstrarea peştelui care se cîrduieşte (zătruieşte) în bălţi, iarna, sub gheaţă. 5. Arcadă, pl. arcade. Arh.: Element de arhiteciură constituit din unul sau mai multe arce şi din elementele cari le susţin (stîlpi, coloane sau ziduri). Proporţiile dintre deschiderea şi înălţimea arcadei depind de destinaţia acesteia, de tipul de arc folosit şi de materialul din care e executată, cum şi de stilul, de arhitectură adoptat. Arcadele se folosesc fie izolate (de ex. la intrări în clădiri, îa arcuri de triumf, etc.), fie grupate cel puţin cîte două (v. fig. /), alcătuind porticuri (v. Portic). Grupurile de arcade sînt folosite atît la interiorul, cît şi la exteriorul edificiilor. Exemple: arcadele interioare cari separă nava principală de colaterale, în basilicile romanice; arcadele exterioare, aşezate în curţile interioare ale clădirilor, folosite în special în arhitectura Renaşterii; arcadele exte- I. Două lipuri de arcade, a) arcadă dublă; b) arcadă triplă. rioare de la parterul clădirilor dispuse în lungul străzilor sau în jurul unei pieţe, spre a crea un spaţiu acoperit pentru circulaţia pietonilor sau pentru a da un aspect unitar arhitecturii ansamblului de clădiri din jurul pieţei (v. fig. II). Ii. Arcade exterioare la parterul unei clădiri. 6. Arcadă de rodire. Agr.: Curbura unei ramuri sau a unei şarpante din scheletul coroanei unui pom, datorită aplecării îndelungate, sub greutatea rodului. 7. Arcaşul. AstrConstelaţie din emisfera australă, constituită din 146 de stele vizibile cu ochiul liber. — Sin. Săgetătorul. 8. Ârcafom. Elf.: Sudare electrochimică, cu hidrogen atomic. V. şi sub Sudare electrică. 9. Arcatură, pl. arcafuri. Arh.: Element decorativ constituit dintr-o succesiune de arcade de mici dimensiuni, destinat să decoreze părţile netede ale zidurilor unui edificiu. Creaţie a arhitecturii romanice, arcaturile au fost folosite, în special, pentru decorarea suprafeţei oarbe a zidurilor de sub cornişă, cari nu puteau primi deschideri, din cauza sistemului de boltire din interior (v. fig.). Ulterior, folosirea lor s-a generalizat la toată suprafaţa zidului. Folosite la început pentru decorarea exterioară a bisericilor, arcaturile au căpătat o largă utilizare în secolele XII •••XVI, uneori chiar abuziv, la decorarea unor monumente sau a unor clădiri de mică importanţă, a monumentelor funerare, a soclurilor de altare sau de morminte cari erau plasate în interiorul bisericilor şi purtau statui culcate, etc. în acest timp s-au folosit arcaturi aşezate, fie la exteriorul clădirii, fie la interior, sau pe întreaga înălţime a navelor bisericilor, a colateralelor}^ a absidelor, etc. Cele folosite la interior erau aşezate, de obicei, sub ferestre, constituind mici nişe. Coloanele Tipuri de arcaturi. Sau pilaştrii cari le a) arcatură exterioara liberă (secfiune transversală); o. ~ • o) arcatură interioară oarbă (secfiune transversală); c) şi susţineau se spri- arcaturi exterioare oarbe (elevafii). jineau pe un soclu continuu de piatră, care forma o bancă de-a lungul zidurilor. Din punctul de vedere al poziţiei faţă de zid, se deosebesc: arcaturi libere, cari sînt aşezate la oarecare distanţă de zid (v. fig. a), şi arceturi oarbe cari fac corp comun cu zidăria (v. fig. b, c şi d). Din punctul de vedere al formei, arcele arcaturilor pot fi: în plin cintru, pleoştite, în mîner de coş, ascuţite, trilobate, eter Arde crepusculare 33 Arcuire Arcestes jnfusjabiafus. Arcele sînt susfinute de coloane sau de pilaştri, de console sau ae scurte ieşinduri ale zidului. Unaori, distanta dintre aceste elemente este egală cu jumătate din deschiderea arcului, astfel încît arcele se întretaie (v. fig. d). în fara noastră, arcaturile au fost folosite mult în arhitectura religioasă, în varianta ocnifelor (mai aproape de motivul decorativ primitiv romano-gotic) sau în aceea a arcaturilor desfăşurate pe întreaga suprafafă a zidului, într-unul sau în două registre suprapuse. 1. Arce crepusculare. Meteor. V. sub Optica atmosferică. 2, Arce fangenfe haloului. Mefeor. V. sub Optica atmosferică. 8. Arcele lui Lovifz. Meteor. V. sub Optica atmosferică. 4. Arcesfes. Paleont.: Amonit din grupul Ceratitoidae, familia Arcestidae, cu cochilia globuloasă, natedă, longidomă, involută, cu ombilic redus sau absent şi cu peristomul îngroşat. în fara noastră e reprezentat, prin numeroase specii, în Tria-sicul de la Hagighiol (Dobrogea). 5. Archaegosaurus. Paleont.: Cel mai cunoscut reprezentant al stegocefalilor tem-nospondili. Avea aspectul unui crocodil, cu corpul lung de 1,5 m şi cu craniul triunghiular, format din oase sculptate. Centura scapulară forma un fel de scut (plastron) în jurul regiunii anterioare a corpului. A fost identificat în Permianu! regiunii renane. e. Archaeocalamîfes. Paleont.: Fosilă vegetală din ordinul Equisetales, familia Calamariaceae, caracteristică pentru Devonianul superior şi pentru Carboniferul inferior. Spre deosebire de Calamites, are pe tulpină şi pe ramuri coaste (corespunzătoare fasciculelor libero-lemnoase) cari continuau neîntrerupt de la un internod la altul, fără să se bifurce în dreptul nodului. E cunoscută în fara noastră, în formafiunile Carboniferului inferior din Munfii Caraş-Severin şi de la Horia, în Dobrogea. Sin. Asterocalamites. 7. Archaeocefae. Paleont.: Cele mai vechi mamifere cetacee adaptate la viafa marină, cari apar în Eocenul inferior din Africa. Aveau craniul alungit şi dinfii diferenfiafi, spre deosebire de formele mai noi, Ia cari dentifia devine homeodontă. Cel mai evoluat din acest grup e genul Zeuglodon, Ia care apar caractere de cetacee. 8. Archaeocyafhidae. Paleont.: Grup de animale marine aberante, caracteristice Cambrianului, cu pozifie sistematică nesigură, dar cu mare importanfă filogenetică, deoarece grupul stabileşte legătura între Spongieri şi Celenterate, Corpul lor avea forma unui caliciu, fixat, la adulfi, printr-un fascicul de fibre calcaroase. Scheletul era format din doi perefi subfiri, poroşi, unifi prin septe poroase radiale şi verticale şi, uneori, Şi prin planşee orizontale (tabulae). Formele larvare erau libere, planctonice şi lipsite de schelet, ceea ce explică marea răspîn-dire geografică a acestor animale. 9. Archaeocyafhus. Paleont.: Arheociatid cu schelet în formă de caliciu cilindric sau conic. Cei doi perefi concentrici sînt unifi numai prin septe radiale verticale, fără planşeele orizontale^. Archaeocyathidae). E caracteristic pentru Cambrian, cînd, Prin aglomerarea în recife, a dat naştere la „calcare cu Archaeocyafhus". Archaeocalamifes. A) detaliu de nod. Archaeopferis. cu gheare 10. ArchaeoSÎfhothamnium. Paleont.: Algă marină cu talul incrustat cu calcar, constructoare de roci calcaroase, care face parte din încrengătura Rodophyta, clasa Florideae, familia Coral-linaceae. Sporangii săi izoîafi sînt dispuşi în mici cavlfăfi printre celulele talului. E cunoscută din Cretacic pînă azi. 11. Archaeopferis. Paleont.: Criptogamă vasculară fosilă* din clasa Filicalae (ferige), caracteristică pentru Devonianul superior şi întîlnită foarte rar şi în Carboniferul inferior. Frunzele ei erau mari, cu foliole ovale, opuse, lipsite de nervura principală. 12. Archaeopferyx. Paleont.: Prima pasăre apărută în Jurasicul superior, avînd caractere de pasăre şi de reptilă. Corpul, de mărimea corpului unei găini, era acoperit cu pene, iar craniul, de tipul craniului păsărilor actuale, avea dinfi împlîntafi în alveole. Coloana vertebrală continua cu o coadă lungă, formată din 20 de vertebre acoperite cu pene. Aripa avea trai degate libere, terminata puternice. Genul Archaeopferyx e considerat ca formă intermediară între reptile şi păsări. Se cunosc numai două specii: Archaeopferyx lifographica V. Meyer şi Archaeopferyx siemensi Dames, găsite în calcarul litografic de la Solenhofen. Sin. Archaeornis. 13. Archaeornis. Paleont.: Sin. Archaeopferyx (v.), 14. Archaeoxylon. Paleont.: Impresiuni atribuite unor cripto-game vasculare cari au fost identificate în şisturile algonkiene din Boemia. 15. Arc@soSium, pl. arcosoliumuri. Arh.: Nişă funerară într-o catacombă din primele secole ale creştinismului. Cele mai numeroase arcosoliumuri se găsesc în catacombele din împrejurimile Romei. ie. Ârcoză. Petr.: Gresie foarte bogată în feldspafi, de obicei alterafi. Confine alumină şi multe substanfe alcaline; se apropie prin aceasta de compozifia unei roci magmatice alcaline. V. şi sub Gresie. i7. Arctic, aer Mefeor. V. sub Aer. îs. Arcfic, cerc V. sub Polar, cerc t9. Arctica. Geogr.: Regiune situată în jurul polului nord, formată din fărmurile continentelor Asia, Europa şi America, din masa de apă şi de ghefuri cari constituie Oceanul Arctic, şi din insulele acestui ocean. 20. Arctice, soluri Ped.: Soluri de tundră cu caractere variate, legate de subsolul înghefat în permanenfă, cari se găsesc în extremul nord al globului. în Europa sînt situate deasupra cercului polar; în Asia şi în America se întind şi la sud de acesta. 21. Arcfogea. Geogr.; Cea mai mare regiune zoogeografică a lumii, care cuprinde aproape fot uscatul, afară de regiunile: neotropicală (neogea), australiană (notogea) şi antarctică. 22. Arcfogee. Geobof.: Grup de regiuni floristice cari includ America de Nord şi se întind spre sud pînă în Mexicul meridional, în Europa, Africa şi Asia. (V. şi Afrogee). 23. Arcfurus. Astr.: Stea roşie-gălbuie, de mărimea întîi, din constelafia Boarul, care se găseşte Ia o distanfă de aproximativ 40 de ani-lumină. 24. Arcuire, pl. arcuiri. 1. Gen.: încovoierea elastică a unei piese lungi, în special a unui arc. 25. Arcuire. 2. Tehn.: Operafie de curbare prin deformare permanenfă a unei foi de arc, după forma unui arc de cerc, pentru a putea obfine o anumită săgeată inifială. Pentru arcuire, foaia de arc e încălzită într-un cuptor pînă la 700 ••■800° şi apoi, cu ajutorul unei prese de circa 50 t, foaia caldă e apăsată pe un calapod (gabarit); după arcuire, foile sînt călită. La un ere multilamelar, operafia se începe cu foaia principală, 3 Arcuire 34 Ardere iar celelalte foi se arcuiesc în ordinea montării lor în ansamblu, folosind ca gabarit foaia adiacentă mai mare, călită. Sin. Springuire. 1. Arcuirel 3. Tehn.; Pierderea de săgeată iniţială raportată la tona de sarcină aplicată. (Numire improprie.) 2. Arcuire, pl. arcuiri. 4. Ind. lemn.: Defect al pieselor de cherestea, care consistă în deformarea lor prin care iau forma de arc în sensul lungimii. Arcuirea poate fi produsă, fie prin curbarea fetelor, fie prin curbarea „muchiilor" piesei de cherestea. Ea e provocată de întreţinerea necorespunzătoare a gaterului şi de debitarea defectuoasă a buşteanului. V. şi Defecte de prelucrare şi depozitare a cherestelei, sub Cherestea. 3. Arcului, naşterea Cs. V. sub Arc. 4. Arcurărie, pl. arcurarii, Mett., Mş.: Secţie a unei uzine sau a unei fabrici în care se confecţionează sau se repară resorturi lamelare (adică arcuri în foi), elicoidale, etc. V. şi sub Resort. 5. Arcuş» Meteor. V. sub Nori. 6. Ardai. Metg., Avt: Aliaj de aluminiu pentru turnătorie cu compoziţia 2% Cu, 1,7% Fe, 0,6% Ni şi restul aluminiu, folosit în construcţii aeronautice. 7. Ardealif. Mineral.: Ca2 [PO3OH | SO4] • 4 H2O. Mineral foarte rar, constituit, probabil, dintr-o parte gips şi o parte brushit (v.). E cunoscut mai mult ca produs artificial. 8. Ardei, pl. ardei. Agr,: Capsicum annuum; familia Sola-naceae. Legumă anuală, foarte sensibilă la frrg. Se înmulţeşte prin seminţe. Se cultivă prin răsad. Creşte ramificat, sub formă de tufă. Cere pămînt îngrăşat, mai multe udături pe vară şi căldură multă. Fructul e o capsulă cărnoasă, bogată în vitaminele A, B şi C 9. Ardenică, faza Siratigr.: Fază de mişcări tectonice orogenice cari s-au produs la finea Silurianului şi în urma cărora a apărut Catena caledoniană. Cutele acestei catene se recunosc din Irlanda, Scoţia şi Scandinavia pînă în nordul Norvegiei, iar de acolo, prin Spitzberg, spre nord-vestul Groenlandei şi nordul Americii. 10. Ârdennif. Mineral.: MnsAlsKOH^ | VO4 ■ (Si04)5] • 2H20. Mineral înrudit de aproape cu zoisitul şi cu epidotu], în care siliciul e înlocuit parţial cu vanadiu (uneori chiar cu arsen). Se întîlneşte în ganga cuarţoasă a unor filoane metalifere. Cristalizează în sistemul rombic, în cristale prismatice verticale, cu bazele rar dezvoltate liber. Se prezintă ca agregate fibroase sau aciculare, cu clivaj perfect sau bun. Are culoarea brună ca a colofoniului, pînă Ia galbenă-portocalie; în secţiuni subţiri e roşu transparent, iar prin alterare devine negru; are luciu sticlos gras. E fărîmicios; are duritatea 6 — 7 şi gr. sp. 3,6. Se topeşte uşor la flacără. Nu e atacat de acizi. n. Ardent. Nav.: Calitatea unei nave de a „veni în vînt" sub acţiunea vîntului, adică de a se întoarce cu prora (partea din faţă) în direcţia din care bate vîntul. Această proprietate dă navelor cu vele posibilitatea de „a sfrînge" vîntul (v.) mai mult, iar navelor cu autopropulsie le indică poziţia în care pot „ţine mai bine Ia capă" (v,). Pentru a suporta mai bine acţiunea valurilor, o „navă ardentă" trebuie lăsată să vină cu prora în vînt, spre deosebire de o „navă moale" (v.), care trebuie lăsată în acest scop cu pupa în vînt. 12. Ardere, pl. arderi. Chim.: Reacţie chimică însoţită de dezvoltare de căldură şi emisiune de lumină (flacără), considerată, de obicei, ca reacţia de combinare a unei substanţe cu oxigenul, care are tendinţa de a trece în radicalul —O—O— prin captare de electroni de Ia o altă substanţă. Substanţele combustibile de importanţă ţehnică sînt constituite din carbon, hidrogen, sulf, şi din combinaţiile lor; în general, prezenţa sulfului nu e dorită şi proporţia lui într-un combustibil nu trebuie să depăşească o anumită limită. Sin. Combustie. Din punctul de vedere al tipului de reacţie, se deosebesc arderi complete şi arderi incomplete. într-o ardere completă, combustibilul reacţionează total, conform unor reacţii de tipul: C + 02 = C02; H2 + y02=H20 CxH2y + (x+ -£) 02=x COa + y H20, iar produşii din arderea combustibilului conţin totdeauna bioxid de carbon, apă, azot şi numai în cantităţi mici formaldehidă, acizi graşi inferiori, alcooli, bioxid de sulf, oxizi de fosfor, oxizi de azot. Cantitatea de oxigen, respectiv de aer, necesară unei arderi complete, se calculează pe baza acestor ecuaţii, ştiind că unei compoziţii normale a aerului îi corespund un mol de oxigen şi 3,8 moli de azot; pentru combustibilii solizi cari conţin oxigen se consideră că oxigenul e legat de hidrogen, în instalaţiile tehnice, arderea are nevoie de un exces de aer, fafă de cantitatea calcuiată, de 20 ”'30% pentru combustibilii gazoşi şi pînă Ia 100% pentru cei solizi. — într-o ardere incompletă sau parţială, produşii de reacţie sînt: oxid de carbon, apă, peroxizi, aldehide, acizi, alcooli şi cocs, proporfia respectivă depinzînd de cantitatea de oxigen întrebuinţată în ardere. Arderea incompletă se produce, fie pentru cantităţi de oxigen mai mici decît valoarea calculată, fie în cazul unei amestecări imperfecte a gazului combustibil cu aerul, fie în cazul unui volum prea mic al camerei de ardere. Caracterizarea tehnică a unei arderi se face finînd seama de entalpia de ardere, eficienfa arderii, temperatura flăcării, vitesa de propagare a flăcării, temperatura de aprindere, temperatura de ardere. Entalpia de ardere HHC se calculează prin metodele obişnuite ale Termochimiei pentru combustibili definifi ca specie moleculară. De exemplu, pentru reacfia de ardere a unei substanfe cu formula C%H2y, entalpia de ardere e A#c=*A#co2 + yb-Hh3o - AHcxH,y< unde entalpiile din membrul al doilea reprezintă entalpiile de formare. în unele cazuri e necesar calculul căldurii de ardere (a puterii calorice) la volum constant AUc- (căldura de ardere determinată în bomba calorimetrică), care se face pe baza ecuaţiei AHc = j\Uc + Avte) RT, în care Av^ reprezintă variafia numărului de mdli de gaze în unitatea de reacţie (transformarea corespunzătoare ecuaţiei chimice). Pentru combustibilii naturali solizi se poate utiliza ecuaţia aproximativă -Atfc=81 C + 290 (h--+ 25 S-6 H20 în care C, H, O, S, H2O sînt exprimate în procente în compoziţia combustibilului. Deoarece în produşii de ardere se găseşte totdeauna apă, trebuie să se deosebească două valori ale puterii calorice exprimate pentru un kilogram de combustibil solid sau lichid, respectiv pentru un metru cub de gaz în condiţii normale de temperatură şi de presiune, şi anume: puterea calorică superioară, în care apa rezultată se consideră în stare lichidă, şi puterea calorică inferioară, în care apa rezultată se consideră în stare de gaz; ecuaţia de mai sus se referă la puterea calorică inferioară. Eficienţa arderii poate fi evaluată prin raportul dintre căldura dezvoltată şi căldura teoretică de combustie. Temperatura flăcării se calculează considerînd că arderea se produce într-un reactor adiabatic. Astfel, în cazul propa- Ardere 35 Ardere nului, finînd seamă că la temperaturi înalte intervin şi reacţiile de disociaţie (a) CO2 — CO -f — 02, ((3) H20 = H2 + — 02 ŞÎ (y) H20=yH2 + 0H, ecuafia de ardere e următoarea (8) C8H8 + (5-yx-2y) 02 = 3(1-x)C02 + 3xC0 + + 4 (1 — y —z) H20 + 2(2 y + z) H2 + 4 zOH ; deoarece se cunosc entalpiile de formare ale tuturor acestor substanţe şi constantele de echilibru ka, kp, ky, aie reacţiilor (a)f (P) ŞÎ (y)r se poate obţine un sistem de patru ecuafii cu patru necunoscute x, y, z, T, care permite o solufie determinată a problemei. Practic, rezolvarea problemei se face prin aproximafii succesive, scriind că suma entalpiilor produşilor de reacfie la temperatura T fafă de 298° şi a entalpiei de reac- fie la 298° e nulă, alegînd o anumită temperatură T şi încercînd compatibilitatea cu compoziţia găsită din ecuaţiile de echilibru şi deci cu entalpia de ardere la 298° a reacţiei (5). La exemplul de mai sus se obfine astfel o temperatură teoretică de 1994° (cantitatea de aer fiind cea stoicheiometric necesară). — Cînd se pot neglija reacfiile de disociafie (la temperaturi sub 1700°), temperatura flăcării e Q. Mg-C„ ' unde Qa e căldura de ardere (—A#c)i Mg e masa de gaze de ardere, iar Cm e căldura specifică medie. Această temperatură e o limită superioară, neatinsă real din cauza pierderilor, iar raportul dintre temperatura actuală şi temperatura teoretică e circa 0,77. Pentru o apreciere mai precisă a temperaturii se utilizează metode spectrale (de ex. metoda inversiunii spectrale a liniilor de sodiu). Tabloul alăturat confine date asupra temperaturii şi compozifiei flăcărilor, determinate spectral, pentru amestecuri stoicheiometrice: Amestec Temperatura0 h2 + aer 2100° CO + 02 2700° C2Ha + aer 2250° CO., 0,458 0,116 ccf — 0,352 0,039 h2o 0,32 — 0,069 O2 0,004 0,152 0,016 0 0,0005 0,043 0,0022 h2 0,0173 — 0,0038 H 0,002 — 0,0019 OH 0,0097 — 0,0095 NO 0,002 — 0,0058 n2 0,645 ■— 0,731 în flăcările neluminoase, 8,74% din căldura de combustie a oxidului de carbon e radiată, iar la arderea hidrogenului, pro-porfia de energie radiată atinge 3,63%. —în flăcările luminoase, fracţiunea de energie radiată atinge o valoare de 20*-120%r ^ai mare decît în cazul flăcărilor neluminoase. Emisiunea radiaţiilor se datoreşte în parte radiaţiei termice (a gazelor tri- atomice CO2, H20), datorită rapidităţii procesului exotermic'şi, pe de altă parte, moleculelor excitate apărute în diferite procese elementare. Vitesa de propagare a flăcării depinde de natura amestecului de gaze şi de compoziţia lui, cum şi de forma incintei în care are loc arderea (flacăra nu se mai propagă în amestec, dacă diametrul incintei scade sub o anumită limită). Vitesa de propagare e un factor important în calculul arzătoarelor de gaz. Pentru fiecare gaz, ea atinge un maxim la o anumită compoziţie, scăzînd de o parte şi de alta către limitele de aprindere. Vitesa de propagare a flăcării nu e, deci, o caracteristică a gazului, ci o proprietate a sistemului de ardere, incluzînd şi aparatura, astfel încît condiţiile de ardere trebuie specificate totdeauna (v. fig. / şi II). La presiunea atmosferică, vitesa de propagare a flăcării va- riază cu temperatura după o lege de forma v = aT2. Pentru calculul vitesei de propagare a flăcării în amestecuri de gaze se folosesc diagrame, în tehnică prezintă importanţă şi arderea fără flacără, care se produce pe suprafeţe refractare poroase, incandescente. Arderea e violentă, practic completă, fără flacără şi la temperaturi înalte. Din punctul de vedere al propagării flăcării, se deose- iqq besc următoarele arderi: ar-^ dere uniformă, numită şi ar- § dere normală sau deflagraţie, £ caracterizată printr-o trans- Şf ^ mitere de căldură şi de centri g activi de la stratul care arde la stratul vecin (propagare 20 uniformă); şi ardere rapidă, numită şi detonaţie, carac- terizată printr-o propagare la 6 v s a.« 77 * 73 presiune înaltă. — în arde- rile normale, propagarea e II, Vifesa de propagare a flăcării în uniformă şi vitesa e mică (de amestecul aer-metan la diferite tempe-ordinul centimetrilor pînă la râturi, într-un tub orizontal cu diametrul un metru pe secundă). — de 2,5 cm. în arderile rapide (detonafii), vifesa atinge valori mai mari decît vitesa sunetului (1***4 knvs""1) şi propagarea flăcării e însofită de o undă de compresiune (undă de şoc) care înaintează practic cu o aceeaşi vitesă (v. şi sub Expjozie). Vitesa e o constantă pentru fiecare amestec de explozie în condifii experimentale date. în detonafie, care în anumite cazuri se produce numai printr-o aprindere cu un detonator (încărcătură fulminantă), sistemul nu poate schimba cu exteriorul căldurile de reacfie şi de comprimare adiabatică din frontul flăcării, şi temperatura amestecului creşte mult. Dacă perefii incintei în care se produce arderea nu sînt suficient de rezistenfi, se rup în bucăfi. Din cauza temperaturii înalte, cele mai multe din moleculele amestecului de gaze sînt într-o stare activată şi reacfionează imediat; vitesa de reacfie 3* /. Vitesa de propagare a flăcării într-un tub orizontal cu diametrul de 2,5 cm. Ardere 36 Ardere e determinată de concentrafia în molecule activate, în timp ce arderea normală se desfăşoară prin reacfii în lanf. Căldura dezvoltată şi presiunea totală produsă în incintă după detonafie sînt aceleaşi ca şi în cazul unei arderi normale, dar efectele locale şi cele transitorii sînt cu totul diferite. De-tonafia nu apare pentru presiuni iniţiale mici, decît după ce flacăra a parcurs o anumită distantă şi s-au atins anumite con-difii locale de temperatură şi presiune. Pentru amestecul CH4 + O2 la temperatura şi la presiunea atmosferică, această distanfă e de circa 60 mm, iar pentru amestecul H2 + O2, de circa 300 mm; pentru amestecurile obişnuite în cilindrii motoarelor, distanfa e mai mare. La motoare, peste aceste fenomene de comprimare periodică datorită undei de şoc se suprapune turbulenta produsă de mişcarea gazului la admisiunea în cilindru (turbulenta de inducfie) şi de mişcarea pistonului (turbulenfa de comprimare), iar la un grad mare de turbulenfă, capacitatea de detonafie e micşorată. Astfel, reducerea sau chiar împiedicarea detonafiei în motoare pot fi realizate utilizînd un amestec combustibil de o anumită compoziţie, cu o anumită turafie şi o anumită formă a camerei de ardere. Conform teoriei noi a arderii, transifia de la deflagrafie la detonafie depinde de parametrii fundamentali ai reacfiei (vitesa de reacfie, conductibilitatea termică şi difuziunea atomilor şi a radicalilor în amestec). Arderea motoare detonanfă, caracterizată printr-un zgomot metalic numit „ciocănire" sau „detonafie", e o ardere instantanee care se produce în anumite condiţii de temperatură şi de presiune ale ciMndrilor motoarelor şi în care vitesa de propagare atinge valori între 300 şi 800 m/s. Ciocănirea începe după o perioadă de ardere normală (cu vitesa de propagare de 12--24 m/s), dacă raportul de compresiune depăşeşte anumite limite. Notînd cu p presiunea totală a amestecului, cu pc presiunea parfială a combustibilului şi cu t perioada de ardere normală, experienfa conduce la o relafie de forma tpn■=■ const., sau tpcp2 = const., ceea ce arată că perioada t scade cînd presiunea creşte. Această ardere micşorează randamentul motorului şi poate conduce la deteriorarea lui, şi e evitată prin adăugarea în combustibil a unor inhibitori (antidetonanfi) cari micşorează posibiIităfile de formare a produşi lor de oxidare înceată în partea nearsă a amestecului exploziv (peroxizi şi aldehide, cari prin acfiunea căldurii de reacfie şi prin comprimare propagă flacăra cu vitesă mare, corespunzătoare ciocănirii). Temperatura de aprindere e temperatura minimă Ia care trebuie încălzit un combustibil în aer sau în oxigen, pentru a se aprinde. Arderea începe, în unele cazuri, la temperaturi obişnuite; în general e necesară o temperatură superioară acestora. Aprinderea e legată, Ia combustibili lichizi şi solizi, de uşurinfa de formare a unor componenfi gazoşi volatili. Valoarea temperaturii de aprindere depinde de natura combustibilului şi de compozifia amestecului, de perioada necesară inifierii arderii, de forma şi dimensiunile aparaturii în care se face determinarea, de presiune, de prezenfa catalizatorilor (cari pot fi chiar perefii incintei) şi chiar de prezenfa unor impurităfi în amestec. Temperatura de ardere, care e mai înaltă decît temperatura de aprindere, reprezintă temperatura minimă la care un combustibil solid sau lichid se aprinde şi arde mai departe pe întreaga suprafafă, pînă la epuizare. Această temperatură reprezintă de fapt temperatura la care vitesa de pierdere a căldurii prin conductivitate, radiafie şi convecfie e depăşită de vitesa reacfiei de ardere; rezultă că temperatura de ardere nu e o proprietate definită a unui combustibil şi că nu are sens decît prin indicarea completă a condifiilor de ardere. — Aprinderea se face cu o flacără, cu o scînteie electrică sau prin frecare, cu filamente incandescente. Amestecurile gazoase pot fi aprinse numai între două limite de concentrafie. Limita inferioară pentru un amestec simplu de gaze combustibile se calculează din limitele inferioare ale componenfilor, printr-o relafie aproximativă: 100 f+f + La Lb Gaz inert msmestecu!iniţia (t în % în care a, b... reprezintă concentrările (%) şi la, lb.,., limitele inferioare respective; rezultatele obfinute prin aplicarea acestei reguli la calculul limitei superioare sînt mai pufin exacte. In cazul amestecurilor complexe cu concentrafii mari de gaze inerte se poate aplica o regulă asemănătoare, grupînd fiecare gaz inert cu un gaz combustibil şi căutînd limita inferioară în diagrame stabilite experimental pentru un astfel de amestec gaz combustibil-gaz inert, iar limita inferioară astfel obfinută se introduce în relafia de mai sus (v. fig. III şi IV). 02însmestecuiiritia/JnX Cunoaşterea mecanismu- 20 18 16 n 12 10 lui reacfii lor de ardere constituie o importantă problemă teoretică şi tehnică, din cauza dificultăţilor nenumărate cari ^ intervin la încercările 10 pentru mărirea randamen- ^ tului motoarelor cu ardere ^ $ , internă, printr-o utilizare rafională a acestor reacfii. în cazul arderii solidelor, etapa care determină vitesa de reacfie e difuziunea aerului în solid. Importanfa acestui proces, ca şi importanfa celor- l!l‘ Limitele de aprindere a CH4 în aer, în pre-lalfi factori fizici (de ex. zenîa 9aze'or inerte, vitesele relative ale gazelor şi solidului), rezultă imediat din indicafia că o particulă de cărbuna reclamă un volum de aer de 40 000*“60 000 de ori mai mare, măsurat la temperatura de ardere, pentru ca reacfia să fie completă, şi cu toate că vitesa de reacfie a carbonului şi oxigenului ar corespunde la timpuri de milisfecunde (din cauza difuziunii relativ lente în cărbune), arderea cărbunelui pulverizat reclamă timpuri de aproximativ O )v_ Limi)e|e de aprindere 3 amestecurilor secunda- ^ _ metan-aer-azof. Arderea normala în î)amestecuri imposibile cu aerul; 2) amestecuri gaze se desfaşoara prin explozive} 3) nu formează amestec combusti-reacfii în lanf, ceea ce bil cu aerul; 4) amestecuri combustibile prin se deduce din depen- diluare cu aer. denfa între vifesa de reacţie şi diametrul incintei (efectele de suprafafă), din mărirea vitesei prin introducerea de gaz inert (datorită micşorării drumului liber mijlociu al radicalilor liberi şi deci micşorării probabilităfii de ciocnire cu perefii), din observarea unei treceri nete de la o reacfie de vitesă neglijabilă la arderea normală şi din influenfă inhibitorilor şi promotorilor. Ardere 37 Ardere Mecanismul elementar al reacfiilor în lanf se bazează pe schema de reacfii: (1) M->R inifierea lanfului, aparifia de radicali liberi; (2) R-fM->aR4-M propagarea lanfului; (3) R + M-> produşi reacfii cari dau produşii de reacfie de ardere; (4) R-»? reacfii de disparifie a radicalilor pe perete; (5) R->? reacfii de disparifie a radicalilor în gaz, a fiind factorul de multiplicare a radicalilor liberi. Starea staţionară corespunde la o vitesă de formare nulă a radicalilor liberi: ^ =h (M) + k2{a-1)(R) {M)-ka{R) (M^ih+h) {R)= 0 d t unde sînt constantele de echilibru ale reacfiilor (l)*-(5)şi Re concentrafia radicalilor liberi în gaz, a cărei valoare e, deci, p_ *i M_______________ ks(M) + (k±-\-k&) —^(a — 1) (M) Vitesa de reacfie e , ___________hhW____________________ r~' 31H'~ h {M) + (k4+ k5)-k2(a-1 )(M)' Care se poate pune sub forma: - F r~ /s+/g+^(i-“)’ unde F e vitesa de inifiere a lanfurilor, fs~\~fg e vitesa de disparifie a radicalilor pe perefi şi în gaz, A e o funcfiune de vitesă a proceselor de propagare a lanfului; cînd a>1 (deci se produce reacfia în lanf) A (1 — a)<0 şi, dacă are o valoare potrivită, numitorul fracfiei de mai sus se anulează şi vitesa devine infinită (se produce deci o explozie, conform unei numiri mai pufin corecte), adică numărul total de radicali apă-rufi e mai mare decît numărul de radicali liberi dispăru}i în acelaşi timp, — deci dispare stafionaritatea. Valorile mărimilor fgt fs şi A (1 —a) depind de concentrafiile moleculelor din amestecul de reacfie, iar concentrafiile corespunzătoare anulării numitorului în expresia vitesei reprezintă limitele de aprindere. în cazurile hidrogenului, oxidului de carbon şi ale altor elemente şi compuşi anorganici, şi într-o anumită măsură în cazul metanului şi etanului, diagramele alăturate indică variafia vite-sei de reacfie în funcfiune de presiune, şi existenfa a trei limite de aprindere (v. fig. V şi V/). — Existenfa primelor două limite de aprindere provine din disparifia radicalilor liberi prin ciocniri cu peretele sau în faza de gaz; dacă disparifia în faza gazoasă e mai pufin importantă, prin creşterea presiunii se obfine aprinderea, iar dacă principala reacfie de disparifie a radicalilor liberi corespunde reacfiei în gaz, aprinderea se obfine la o scădere a presiunii (v. Reacfii în lanf). Produsul presiunilor gazelor cari reacţionează, la limita inferioară, variază invers proporţional cu pătratul diametrului incintei. Limita a doua e practic independentă de diametrul şi de natura perefilor incintei, — şi pe cînd în cazul limitei inferioare gazele inerte promovează explozia, în Explozie V. Vifesa reacfiei H2-f-02. V) vitesa; P1( P2> P3) limitele de aprindere; Pf ) presiunea totală. Regim staţionar Explozie Pnrng Umitg tfe aprindere acest caz gazele inerte inhibesc explozia; aceste fenomene dovedesc că întreruperea lanfurilor se face, în acest caz, în faza de gâz, şi nu la suprafafă. — A treia limită provine dintr-o creştere a numărului de radicali liberi: în cazul reacfiei H2 + O2 apare un mare număr de radicali H02prin reacţii H2'f-02~f~M-> H02+M, pe cînd la presiuni joase, radicalii HO2 dispar în mare parte pe perete. Oxidarea hidrocarburilor e deosebit de importantă în tehnică. Reacfia are, în generalf o perioadă de inducfie, după care urmează o reacfie rapidă. în arderea CH4 s-a dovedit spectroscopic că se formează urme de CH2O; în adevăr, adăugarea de CH2O micşorează perioada de inducfie. Toate aceste arderi sînt inhibite prin creşterea suprafefei: acoperirea perefilor cu clorură de potasiu, care anulează posibilitatea de reacfie H2 + O2, are numai un efect mic asupra vitesei de oxidare a hidrocarburilor. O caracteristică interesantă în oxidarea hidrocarburilor e aparifia flăcărilor reci în anumite condifii de temperatură şi de Temperatura VI. Diagrama de ardere a presiuni mici U'2Q0 mm Hg presiuni mart 05- W atm VII. Diagrama arderii p-f. presiune (curba A, fig. Vil). Această aparifie e indicată experimental printr-o variafie bruscă a presiunii şi prin aparifia unei lumines-cenfe: raportul dintre numărul de fotoni emişi şi numărul de molecule oxidate variază între 10“6 şi 10"16; în unele cazuri se pare că, în acesta condifii, produsul important de reacfie e CH2O. Flăcările reci se propagă încet şi analiza indică prezenfa per-oxiziior şi a aldehidelor, iar temperatura flăcărilor reci e cuprinsă între 200 şi 400°. în fig. VII, curba B reprezintă arderea olefinelor cu mai mulfi atomi de carbon; curba C, reprezintă arderea metanului, etanului şi benzenului, cari nu prezintă acest fenomen. Regiunea de explozie corespunde domeniului de presiuni şi temperaturi înalte, cum indică diagrama din fig. VIL P\, P2, P3 sînt cele trei limite de explozie, iar arderea normală apare la P$ şi deasupra acesteia. După o perioadă de induc}ie, vitesa creşte repede şi produce o reacfie explozivă, sau trece printr-un maxim şi descreşte tot atît de repede ca la creştere, în care caz reacfia e o autocataliză omogenă; această autocataliză indică reacfii în lanf frecvent ramificate. Vitesa de reacfie r e dată în funcfiune de timp de o relafie de forma r = A (e^f— 1) — Ae*9*, în care cp e o funcfiune de probabilitatea ramificării şi de timpul Ardere intensivă 38 Arderea lentă a cărbunilor necesar dezvoltării fiecărei etape a înlănţuirii şi A poate fi considerat constant, Aprinderea se produce pentru o valoare critică rc, rc—Ae*x sau cpT = const., x fiind perioada de inducţie; aprinderea se face la o temperatură T numai dacă r^rc şi, deoarece cp se exprimă (în funcfiune de presiune şi de concentrafie) printr-o relafie de forma: v = pn ca(\-c)be-UIRT. unde U are semnificafia unei energii de activare, rezultă p% e~uiRT =consfif Ceea ce defineşte condiţiile minime de presiune şi de temperatură ale domeniului de aprindere. Un mecanism probabil al lanfului de reacfii poate fi reprezentat prin schema: (1) RCH2CH3+02 -> RCHCH3+HO2 (2) RCHCH3+O2 -» R(CH3)—CHOCT (3) R(CH3)CHOO + RCH2“-CH3 -> R(CH3)CHOOH + RCHCH8 (4 )-------------- — r(ch3)co + h2o r(ch3)chooh -> (5) -----------------U R+CH3CHO + OH (6) R'CH2 + 02 -> R'CH200 (R'CH2 = R) (7) R'CH200 R'CHO + OH (8) R'CHO -> R'H + CO şi se observă că hidroxiperoxidul R(CH3)CHOOH e un intermediar important. Reacfia (5) poate explica coeficientul de temperatură negativ al reacfiilor de ardere în domeniul 400-*500°. Exemple de arderi: Ardere în focar: Ardere deschisă, la presiunea atmosferică sau la o mică suprapresiune (de ex. obţinută printr-un ventilator) în focarul unei căldări de abur sau al unui cuptor. Căldura dezvoltată prin ardere e preluată de un agent calorific (apă, aer, gaze de ardere, etc.) sau radiată, fiind folosită pentru producerea aburului (în căldări de abur), pentru transformări fizicochimice ale unui materia! (în cuptoare industriale), etc. V. şi sub Focar. Ardere pe vatră: Ardere deschisă, în general la presiunea atmosferică, pe vatra unui cuptor industrial, a unei forje, etc. Căldura dezvoltată e transmisă materialului de încălzit, direct sau prin intermediul gazelor de ardere. V. şi sub Cuptor. Ardere motoare: Ardere, la volum constant, Ia presiune constantă, parţial la volum constant şi parţial la presiune constantă, etc., în camera de combustie a unui motor (motor cu piston sau turbină) sau a unui reactor. Căldura dezvoltată prin ardere e preluată de un agent calorific, prin ale cărui transformări de stare se obţine lucru mecanic util. V. şi sub Motor şi sub Reactor. 1. Ardere intensivă. Elf., Cinem. V. Arc de mare intensitate, sub Arc electric. 2. Arderea formelor. Metg.: Sin. Uscarea cu flacără a formelor. V. sub Uscarea formelor şi a miezurilor. s. Arderea lentă a cărbuni!©?. Tehn., Ind. cb.: Procesul de oxi-dare a cărbunilor Ia temperatura medie obişnuită a atmosferei. în general, cărbunii superiori se oxidează cu vitesă mică, iar cărbunii cu conţinut mic de oxigen şi conţinut mare şi mijlociu de materii volatile sînt relativ insensibili la oxidare. Mecanismul oxidării e complex şi se schematizează astfel: în prima fază, oxigenul e adsorbit fizic pe suprafaţa cărbunelui (această fază e foarte scurtă); în faza a doua se formează complexul cărbune-oxigen şi din acesta se produc bioxid de carbon, oxid de carbon şi apă. Reacţiile din faza a doua fiind lente, dau caracterul vitesei de oxidare. Proprietăţile complexului cărbune-oxigen, care nu are pro-porfii stoicheiometrice definite, nu sînt cunoscute; ele diferă după tipul de cărbune şi după condifiile de formare. La arderea lentă, produsele finale sînt deci aceleaşi ca la arderea obişnuită (producerea oxidului de garbon este inexpli- cabilă, dat fiind excesul de aer în care se produce fenomenul), însă deosebirile între cele două feluri de ardere sînt vifesa reacfiei (arderea lentă poate dura ani) şi faptul că în arderea lentă aproximativ jumătate din oxigenul consumat rămîne fixaf pe cărbune, făcînd să-i crească greutatea. Acfiunea oxigenului asupra cărbunilor e influenfafă ca vitesă şi intensitate de: timp, temperatură, granulafie (suprafafă specifică externă), concentrafia de oxigen în aer, prezenfa piritelor şi gradul lor de dispersiune, apa de zăcămînf, constituenţii petrografici, conţinutul de materii volatile. Această oxidare prelungită, la temperatură joasă, are efecte de degradare asupra cărbunilor, de exemplu variaţii importante ale comportării la cocsificare: calitatea cocsului (s-a stabilit ad hoc nofiunea de „index de rezistenfă a cocsului", care are valabilitate comparativă; v. fig. I); randamentele produseior cocsificării din cărbuni oxidafi pînă la o scădere cu 15% al „indexului de rezistenfă al cocsului". Efectele oxidării lente depind în mare măsură de condifiile şi de durata depozitării. Dacă, datorită parametrilor depozitării, cantităţile de căldură produse în reacfii Ie (exotermice) de oxidare nu se pierd în acelaşi ritm cu producerea, temperatura se poate ridica treptat pînă la aprinderea cărbunilor (ardere violentă), dînd fenomenul de autoaprin-dere (v.). 1. Variata rezistentei cocsului cu gradul de oxidare. î)» 2), 3), 4), 5) şl 6) curbele de variajie a rezistenţei cocsului pentru diferite tipuri de cărbuni; Rc) indicele de rezistenţă al cocsului; G0) % greutate oxigen consu~ mat (fafă de cărbune). S-a stabilit cu oarecare aproximaţie că: vitesa de oxidare se triplează dacă temperatura de oxidare (între 30 şi 80°) creşte cu 13°, sau granulafia (0—n mm) devine de 1.8 ori mai mică, ori concentrafia de oxigen în aer (% volumetrice) devine de 6 ori mai mare, sau durata oxidării devine de 240 de ori mai mare (sau, respecfiv, oxigenul consumat, în % de greufafe e de 1.9 ori mai mult). Dacă se realizează în acelaşi timp toate schimbările de mai sus, vifesa de oxidare devine de 81 de ori mai mare. Fafă de aceasta, diferenfele datorite originii cărbunelui (tipului, etc.) sînt neglijabile. Concluziile cercetărilor din diferite părfi ale lumii cu privire la vitesa de oxidare a cărbunilor la temperaturi joase şînţ sufigient de v§Iqb||ef în cjenerşl, pentru Qricş cărbynis 4 6 12 15 20 2V 28 32 36 'C II. Variafia vitesei de oxidare în funcfiune de timp, la 30°C. 1) şi 2) cărbune mărunt, respecfiv cărbune brut (săgefile indică ordonatele curbei respective); G0) % greutate oxigen consumat pe zi fafă de cărbunele pur; Gf) % greufafe oxigen consumat total, fafă de cărbunele pur; r) timpul de oxidare, în zile. Arderea lentă a cărbunilor 39 Arderea lentă a cărbunilor Variafiile vitesei de oxidare în funcţiune de timp (v., ca exemplu, fig. II) au fost studiate prin ritmul de disparifie a oxigenului din curentul de oxigen trecut peste cărbune, la temperatură constantă. Pentru cazul experienfei respective (condusă la 30°), s-a stabilit că între x (cantitatea de oxigen consumată în % de greufafe fafă de cărbunele pur, fără umiditate şi fără cenuşă), t (timpul în zile), C o constantă (% de greutate, oxigen consumat în prima zi) şi b o constantă (pentru granulafia0-'*0,12 mm, 0,37 şi pentru granu-lafia 0*-6 mm, 0,80), e valabilă relafia: x = C’tb respectiv vitesa oxidare: dx , ât de Varia|ia vitesei de oxidare în funcfiune de temperatură. Vr) vitesa relativă de oxidare. Exemplu: î) la 10°, vifesa de oxidare, 2,9; la 20°, vitesa de oxidare, 7,3; deci la creşterea temperaturii cu 10°, se oxidează de 2,5 ori mai repede; 2) Ia 150°, vitesa de oxidare e de 265 000, deci de 265 000 de ori mai mare decît la 0°, reprezenfînd o putere care variază de la 0,5 (la 30°) pînă la 0,71 (la 200°). Influenfă piritelor asupra vitesei de oxidare depinde foarte mulf de sfarea de dispersiune în care se găsesc în masa cărbu- Sp[m2/kg) iO OM \ \ V \ \ \ -S [ =t Curbele obfinufe sînt linii drepfe în coordonate logarifmi-ce, paralele pentru aceeaşi granulafie, a-dică £=const., aşa cum s-a admis. Variafiile vitesei de oxidare în funcfiune de temperatură (v., caexemplijjfig. III) demonstrează că temperatura e factorul cel mai important. Variafiile vitesei de oxidare în funcfiune de suprafafa de contact cu oxigenul, datorită naturii coloi-<^le a cărbunelui (reacfia cu oxigenul, în fenomenele de oxidare ia temperatură joasă), se produc pe o suprafafă care, în fapt, e suma suprafefelor, internă şi externă. Această suprafafă totală e de 10*-» 1000 de ori mai mare decît suprafafă externă şi depinde de tipul de cărbune şi de granulafie. Oxigenul, totuşi, nu pătrunde prea adînc (maximum 40-**50 mm în 40 de ani). în aceste condifii, vitesa de oxidare e dată, de exemplu, de o relafie de forma: R = k-S°>327 «n care: R e vitesa de oxidare (procentul în greutate, de oxigen consumat pe zi, fafă de cărbunele fără umiditate şi cenuşă), ^ e o constantă, depinzînd de tipul de cărbune şi de nivelul temperaturii (pentru cărbunele cercetat şi pentru temperatura de 30°, &= 0,0094), iar S e aria specifică (suprafafa externă) în m2/kg (v. fig. IV). Dacă nu ar interveni suprafeţele interne, exponentul ariei m ecuaţia de mai sus ar fi 1. De asemenea, la temperatura de combustie, exponentul atinge unitatea. Variafii ale vitesei de oxidare, ca urmare a variaţiilor de concentraţie ale oxigenului în atmosfera care acţionează asupra cărbunelui, se exprimă printr-o ecuaţie de forma: tf = d-[0]wf în care n e concentraţia de pxjgen [O], în procente de volum, 10 15 20 25 Mm a b IV. Variafia suprafeţei externe totale a cărbunilor, în funcfiune de granulafie. a) pentru granulaţii între 5 şi 25 mm; b) pentru granulaţii între 0 şi 5 mm; Sp) suprafafa specifică externă, în m2/kg; Gr) granuiafia, în mm, exprimată ca mărime a ochiurilor sitei (de ex. 15 citit pe diagramă înseamnă dimensiuni ale granulei de la 0^* * * 15 mm). nelui şi creşte odată cu aceasta, dar e neglijabilă datorită procentelor foarte mici existente în cărbune. Vitesa caracteristică de oxidare e cu atît mai mare, cu cît conţinutul de apă de zăcămînt (higroscopică) e mai mare. în general, în legătură cu starea de umiditate, se constată că nu e neglijabilă căldura dezvoltată de cărbune, cînd acesta se umezeşte (circa 60 cal pentru 1 g de apă). De asemenea, căldura de adsorpţie a vaporilor de apă pe suprafeţele cărbunilor nu e neglijabilă, în specia! pentru cărbunii inferiori. Umiditatea şi variaţiile ei aduc schimbări fizice în grămezile de cărbune şi, modificînd ventilaţia prin acestea, deci accesul aerului proaspăt, influenfează vifesa de oxidare. Prin evaporarea apei conţinute rămîn pori liberi, deci suprafafă internă mărită, favorizînd prin aceasta atacul oxigenului. Tendinfa spre sfărîmare, deci cu micşorare a granulafiei medii, pe care o manifestă cărbunii cu umidifăfi mai mari decît 10%, se explică prin diferenţele de tensiuni cari apar. Aceleaşi diferenţe de tensiuni sînt provocate şi de umezi-rea bruscă (ploaia), peste suprafeţele uscate. Dependenţa oxidării de constituenţii pefrografici nu e clarificată. Diferitele cercetări se contrazic în privinţa ordinii de oxidabilifate. Astfel, după unele cercetări, [la 100°, diferenţa dintre vitesele de oxidare ot%j 12'- 26 3B 3¥ ale diferiţilor constituenţi e minimă; la 15°, fuzitul prezintă un consum de oxigen mai mare decît ceilalţi, ordinea descrescătoare fiind: fuzif, vitrit, clarit, durit. Asupra relaţiei dintre vitesa de oxidare şi conţinutul în maferii volatile s-a stabilit că, de obicei, vifese mari de oxidare au cărbunii cu fracţiuni mari de maferii volatile, respectiv cei cu fracţiuni mari de oxigen preexistent (v. fig. V). Ca măsură a gradului de oxidare s-a propus evaluarea creşterii conţinufului de materii solubile în soluţie de hidroxid de sodiu, care e una dintre măsurile cele mai sensibile. Se observă că, în acelaşi timp, şcade procentul de maferii solubile în benzen. S-a propus, de V. Susceptibilitatea la oxidare a cărbunilor cu diferite confinuturi în materii volatile. 0[%]) % oxigen total (oxigen preexistent în cărbunele crud -f~ oxigen necesar pentru a reduce cu 15%, indicele de rezistenfă al cocsului); MV[%]) materii volatile în cărbunele crud de diferite origini. Arderea Iianfilor 40 Arena asemenea, evaluarea scăderii randamentului de gudroane (datorită marii variafii, măsura e sensibilă; v. mai înainte), cum şi schimbările intervenite în proprietăţile de aglutinare. Această măsură a oxidării cărbunelui nu e cea mai sensibilă, dare în directă corelaţie cu o proprietate esenţială pentru cocsificare, deci foarte semnificativă pentru cărbunii destinaţi acestei prelucrări, 1. Arderea lianţilor. Mat. cs.; Operaţie principală din procesul tehnologic de fabricare a unor lianţi, care consistă în calcinarea materiei prime în cuptoare speciale şi în timpul căreia materia primă se descompune sau îşi modifică structura ori compoziţia chimică. Prin ardere, materia primă se transformă într-un I iant,. care amestecat cu apa capătă proprietatea de a se întări ulterior, legînd componenţii unui material solid cu cari se amestecă. V. şi sub Anhidrit, Ciment, Gips, Liant, Var. 2. Arderea marginilor feţelor. Ind. piei.'. Operaţie din procesul de confecţionare a încălţămintei, care consistă în arderea marginii secţiunii practicate în piele prin croire, care apare la parfea superioară a carîmbilor, în vederea obţinerii unui aspect estetic. Această ardere se face la o maşină specială, cu o scoabă de ardere, la temperatura reglabilă de 700'**1000°. 3. Arderea produselor ceramice. Ind. st. c.i Procesul de ardere a produselor ceramice, in scopul de a le mări rezistenţa, iar în unele cazuri, de a le face şi impermeabile. 4. Arderea produselor de sticlă. Ind. st. c.i Operaţie de finisare, care consistă în încălzirea obiectelor de sticlă într-un mic cuptor sau cu o flacără, pînă la muierea suprafeţei sticlei, fie în scopul rotunjirii colţurilor sau a bavurilor, fie în scopul refacerii luciului suprafeţelor cari au rezultat la rectificări prin şlefuire. Temperatura de ardere a produselor presate e de 1100—1300° şi durata (pînă la 1 minut) e determinată de evitarea topirii obiectelor prin încălzirea exagerată a interiorului pereţilor pieselor. 5. Ardezie, pl. ardezii. Petr.: Şist argilos cu aspect foios, constituit dintr-un material fin, compact şi omogen, care s-a format din argilele cari au fost supuse la compresiune şi la temperatură înaltă în timpul mişcărilor orogenice ale scoarţei ferestre. în secţiunile subţiri, în ardezie se recunosc granule fine de cuarţ, fluturaşi de mică albă sau verde şi particule de calcar. în raport cu preponderenţa diferitelor minerale componente, culoarea ardeziei variază de la negru la cenuşiu, galben, verde şi roşu. în zăcămintele de ardezie — rocă de trecere de la rocile sedimentare la şisturile cristaline — se observă atît stratificaţia rocilor sedimentare, cît şi şistozifatea caracteristica rocilor mefa-morfice. Ardezii le sînt foarte vechi, formate în era primară şi, mai rar, la începutul erei secundare. Se alterează greu ia aer şi se pot divide uşor în plăci subţiri, foarte rezistente. încercările de rezistenfă la rupere au arătat că, la grosimi de 1, 3, 5 şi 7 mm, ardeziile suportă, respecfiv, 8, 50, 120 si 179 kg/cm2. Au greutatea volumetrică de la 2,61-2,95. Datorită proprietăfilor de şisfozifafe, rezistenfă şi impermeabilitate, ardeziile se întrebuinfează în principal la acoperirea caselor, apoi la confecfionarea tăblifelor de scris, cum şi la placarea perefilor din băi şi bucătării, etc. 6. Ardil. Ind. text.: Fibră textilă artificială scurfă, care se obfine prin filarea, la 25*--40°, a unei solufii apoase cu con-finut de 20—30% substanţe proteice extrase din fructe de arahide şi 0,5% hidroxid de sodiu, baia de precipitare fiind o soluţie apoasă care conţine 1% acid sulfuric şi 25% sulfat de sodiu. Pentru stabilizare, fibrele se tratează cu formalde-hidă în faza de finisare. în stare uscată, fibra ardil are rezistenţa de 0,6 g/den, iar în stare umedă, de 0,22 g/den; alungirea în stare uscată e de 14%, iar în stare umedă, de 25%; greutatea specifică, 1,3; conductibilitate termică mică; stabilitate faţă de acizi diluaţi; instabilitate faţă de alcalii şi acizi concentraţi; insolubilitate în solvenţi organici. Fibra ardil se albeşte cu apă oxigenată sau cu peroxid de sodiu. Se filează în amestec cu lîna şi se întrebuinţează la fabricarea ţesăturilor pentru îmbrăcăminte. 7. Ardomefru, pl. ardometre. Fiz., Tehn. V. sub Pirometru. 8. Area minima. Geobot.: Suprafaţa cea mai mică pe care o ocupă un individ de asociaţie (v. Asociaţie vegetală). 9. Areală. Petr.: Formă de manifestare vulcanică, în care se produc extruziuni prin deschiderea sau prăbuşirea acoperişului batolitelor. Exemplu.’extruziuni le (v.) puternice de riolife. 10. Arecaidină. Farm.: Alcaloid izolat din fructul palmierului de betel Areca catechu Linn. (nuca de arec), obţinîndu-se, alături de alţi alcaloizi ~ (arecolina,arecaina,arecolidinaşiguvacina), / prin procedeele de extracţie folosite pentru ^2- C COOH alcaloizi (v.). Se prezintă sub formă de „ L ^ cristale, uşor solubile în apă, cu p.t. 232°, 12 \ / 2 avînd aceleaşi întrebuinţări ca arecolina (v.). N 11. Arecolină. Farm.: Alcaloid izolat din ^ fructul palmierului de betel Areca cafechu 3 Linn. (nuca de arec). Arecolina se obţine, în cantitate de 0,50%, alături de tanin (15%), ulei de arec (14*->48%) şi alţi alcaloizi (are-caidina, arecaina, arecolidina şi guvaci-na), prin procedeele de extracţie folosite pentru alcaloizi (v.). Se prezintă sub formă de ulei, foarte bazic, cu p.t. 209°; este esterul metilic al arecaidinei (C7H11O2N). Se întrebuinţează, în principal, în medicina veterinară, ca anti-helmintic, la combaterea teniei şi a ascaridelor. Datorită arecolinei pe care o conţine, fructul e un stimulent şi un narcotic slab; masticat de indigeni, el le provoacă o salivaţie intensă, bună stare fizică şi o stare de euforie. în doze mari e toxic. 12. Aree. Paleont. V. sub Brachiopoda. 13. Aree ligamenfară. Paleont. V. Lamelibranhiate. 14» Areică, regiune Geogr.: Regiune cu precipitaţii puţine (sub 250 mm anual), în care lipseşte reţeaua hidrografică. 15. Ârenacee. Petr.: Calitatea rocilor de a proveni din nisipuri sau de a conţine nisip. ie. Arenaceu. Paleont.: Calitatea testului unor foraminifere (caracteristică în special formelor primitive) de a fi format din numeroase elemente străine (spicule de Spongieri, particule de nisip, etc.), aglutinate sau prinse într-un ciment chitinos sau calcaros. (V. Aglufinant). 17. Arenă, pl. arene. 1. Arh.: Spaţiu circular sau oval, din mijlocul amfiteatrelor sau al circurilor antice, în care se dădeau reprezentaţiile. Arena circurilor romane putea fi inundată şi transformată într-un basin, pentru demonstraţii nautice. 18. Arenă. 2. Arh.: Nume dat, prin extensiune, amfiteatrelor romane (de ex. arenele din Nîmes) sau celor moderne, construite după modelul acestora (de ex. Arenele romane din Bucureşti). 19. Arenă, 3. Arh.: Suprafaţa circulară sau ovală din interiorul unui circ, pe care se desfăşoară reprezentaţiile acestuia. Poate fi aşezată în centrul incintei circului sau excentric — şi e înconjurată cu o balustradă înaltă de circa 0,75 m şi lată de circa 0,50 m, care o separă de spectatori. Uneori, circurile mari au două sau trei arene, pentru a permite desfăşurarea concomitentă a mai multor numere din reprezentaţie. 20. Arenă. 4. Arh.: Suprafaţa din interiorul unui stadion sau al unei săli de sport, pe care se desfăşoară întrecerile sportive. V. sub Stadion, Sală de sport. 21. Arenă, pl. arene. 5. Petr.: Aglomerare de nisipuri grosiere, rezultate din descompunerea graniţelor, a gnaisurilor şi H H2C C—COOCHa I i h2c ch2 NX I CH3 Areolară, vifesa ^ 41 Areomefru a arcozeior. Sînt constituite din feldspafi (adesea transformafi în caolin), din cuarf, din mice (muscovit şi biofit) şi din horn-blendă (transformată uneori în clorit), din serpentin şi epidot (provenind din feldspafi şi din oxizi de fier hidratafi, cari colorează arenele în galben sau în brun). Arenele sînt abundente în vecinătatea imediată a masivelor granitice în cari există o puternică fisurafie naturală. 1. Areolară, vifesa V. Vitesă areolară. 2. Areomefru, pl. areomefre. 1. F/z.; Instrument alcătuit dintr-un corp mai mult sau mai pufin cilindric, lestat la partea inferioară şi prelungit în sus cu o tijă verticală, folosit pentru determinarea rapidă a densităfii lichidelor sau solidelor pe baza principiului lui Arhimede, sau pentru determinarea valorilor altor mărimi etreritoare la un fluid şi depinzînd de densitate (de ex. concentrafia unei solufii). Se folosesc două tipuri de areometre: cel cu greutate constantă, care se cufundă mai mult sau mai pufin în lichidul studiat, după densitatea acestui lichid, şi cel cu volum constant, care se încarcă cu greutăfi, astfel încît să se cufunde în lichid pînă Ia un anumit reper al lui. Unele areometre cu greutate constantă au tija gradată; la cele mai multe, scara gradată se găseşte însă în interiorul tijei. Gradafiile dau fie densitatea, fie concentrafia în compusul urmărit, a solufiei cercetate, fie valoarea unei mărimi convenfionale, din care, cu ajutorul unei tabele, se deduce valoarea corespunzătoare a mărimii de măsurat. — Areometrele cu greutate constantă se cufundă mai mult sau mai pufin în lichidul cercetat, pînă cînd dezlocuiesc un volum de lichid a cărui greutate e egală cu greutatea areo-metrului. Densităfile cari pot fi măsurate cu un anumit areo-metru sînt cuprinse în intervalul V>d>îăr' V V + v d fiind densitatea lichidului, M masa areometrului, V volumul porfiunii de areometru de sub diviziunea cea mai joasă a scării, iar v, volumul porfiunii divizate a tijei. Din această relafie rezultă că raportul dintre volumul v şi volumul V în cazul unui areometru care trebuie să servească la măsurări de densităfi cuprinse între d\ şi (d\ <<^2) e dat de v — d\ di Coeficientul de dilatafie a! sticlei fiind mic, un areometru gradat pentru o anumită temperatură t° poate fi folosit pentru determinarea densităfii în intervale de temperatură £±10°, fără ca eroarea de măsură a densităfii să depăşească celelalte erori cari afectează determinările. ^ Dacă lichidul cercetat udă sticla, la contactul dintre lichid Şi tija areometrului se formează un menise concav, iar asupra tijei areometrului se exercită o forfă capilară / = Jt —— y dyn, d (mm) fiind diametrul tijei, iar y (dyn/cm), tensiunea superficială a lichidului. Această forţă produce o deplasare a areometrului spre lichid şi aduce la nivelul suprafefei lichidului o gradafie care indică o densitate prea mică. Citirea trebuie corectată, iar numărul de diviziuni de pe scara gradată a areometrului, care trebuie adăugat citirii cînd se cercetează un lichid de tensiune superficială Y21 e 400 f \ n-TT^Tn (Y2-Y1). IdQg 1 fiind lungimea tijei între două diviziuni, g accelerafia gravitaţiei, iar ylf tensiunea superficială a lichidului cu care a fost gradat areometruI. Tensiunea superficială a lichidelor depinzînd intr-o foarte mare măsură de impurităfile confinute de lichid, nu e cunoscută cu suficientă precizie şi, deci, corecfia datorită forfelor capilare e greu de calculat exact, Erorile datorite acestei cauze sînt cele cari afectează cel mai mult determinările de densitate cu areometru!. Cele mai importante tipuri sînt următoarele: Areomefre cu greutate constantă: Areomefrul Balling: Scara areometrului e obfinută prin acelaşi procedeu ca şi scara areometrului Gay-Lussac, de care se deosebeşte prin faptul că o diviziune a sa corespunde cu 0,5 diviziuni din scara Gay-Lussac. Areomefrul Baume: Se folosesc mai multe variante ale acestui areomefru (areometrul cu scară simplă, cel cu scara rafionali-zată, cel cu scară olandeză, cel cu scară americană, etc.). în cazul areometrelor cu scară rafionalizată, densitatea e dată de d = — pentru lichide mai uşoare decît apa, şi de 144.3 — » d=—pentru lichide mai grele decît apa, n fiind nu- 144.3 + rc mărul de grade Baume, citite pe tija areometrului. Areometru! Beck: Scara acestui areometru are diviziunea zero în dreptul punctului de afundare în apă, iar diviziunea 30, în dreptul punctului de afundare într-un lichid cu densitatea 0,850 la 12,5°, intervalul fiind împărfit în 30 de diviziuni egale, cari continuă şi deasupra intervalului. Areometrul Brisson: Scara acestui areometru indică direct densitatea relativă a lichidului cercetat, în raport cu apa la 4° sau la 15°. Areomefrul Brix: Scara instrumentului e obfinută prin acelaşi procedeu ca şi scara areometrului Gay-Lussac, însă o diviziune a lui corespunde la 0,25 diviziuni din scara Gay-Lussac. Areometrul Cartier: Scara acestui areometru, folosit pentru lichide mai uşoare decît apa, are diviziunea 21 corespunzînd diviziunii 21 a scării Baume, iar pentru diviziunile superioare şi inferioare acestei diviziuni există corespondenfa 15 grade Cartier pentru 16 grade Baume. Areometrul Fleischer: Scara acestui areometru, folosit pentru lichide mai uşoare decît apa, e obfinută prin etalonare în raport cu apa la 17,5°, iar gradele lui corespund unor valori ale den-sităfii cari variază cu cîte 0,01. Areometrul Gay-Lussac: Scara instrumentului e divizată în 100 de grade, diviziunea 100 reprezentînd punctul de afundare a instrumentului în apă pură, iar diviziunile de deasupra şi de dedesubtul acesteia reprezentînd cîte din volumul instrumentului afundat. Dacă instrumentul se afundă, într-un lichid oarecare, densitatea se obfine împărfind 100 prin numărul de Tabloul formulelor de calcul al densităfii cu areometrele Areomefrul Tempe- ratura Densitatea d a lichidelor mai grele decît apa Densitatea d a lichidelor mai uşoare decît apa Balling Baume fip 170 12,5° 15° j 200 200 ~200 —w 144 ^ 200+ n 1— 144 Baume tip 144— n 146,3 ““144-f» 146,3 nou Baume cu 146,3- n “ 136,3 + » scară rafionalizată 15° d- 1443 144,3 144,3 — n — 144,34 n Beck 12,5° d- 170 d- 170 170 - » 170-f-n Cartier 12,5° 136,8 126,1 +n Fleischer 17,5° ^ 100 + M d= 100 — Twaddle 15,56° , 200 4'm d= 200 - Areometru Mîhailov 42 Arethusina diviziuni corespunzătoare punctului de afundare. Exemplu: Densitatea unui lichid în care areometrul s-a cufundat cu 70 de diviziuni e 100:70=1,428, iar a unui lichid în care areometrul s-a cufundat cu 120 de diviziuni e 100: 120 = 0,833. Areometrul Twaddie: Scara e obfinută prin etalonare în raport cu apa la 15,56°, diviziunea 0 (zero) corespunzînd apei pure, iar o variafie de un grad, unei variaţii de densitate de 0,005. Afară de acestea, se construiesc areometre speciale cari, cufundate în solufia unei anumite substanfe, dau direct, fie greutatea, fie volumul acelei substanfe, cuprins în 100 de părţi de solufie. Din acest grup fac parte: alcoolmetrul (v.)f gluco-metrul (v.), lactometrul (v.), oleometrul (v.), zaharometrul (v.), etc. Areometrele cu volum constant. Ele au, pe tijă, un reper pînă la care se cufundă areometrul în cursul determinării. Tipurile mai importante de astfel de areometre sînt: Areometrul Fahrenheii: Areomefru folosit pentru determinarea densităfii lichidelor, alcătuit dintr-un vas gol, de sticlă sau de metal, lestat la partea inferioară cu mercur sau cu alice de plumb, astfel încît să stea vertical cînd e cufundat într-un lichid. Tija areometrului are un reper, iar la partea superioară, un platan. Dacă Pe greutatea areometrului şi p\, respectiv p2t sînt greutăfile cari trebuie puse pe platan pentru ca areometrul să se cufunde pînă la reper în apă, respectiv în lichidul a cărui densitate 6 se măsoară, d=l±îi. P-irpi Areometrul Nicholson: Areometru folosit pentru determinarea densităfii solidelor, alcătuit dintr-un vas cilindric gol, de sticlă sau de metal (v. fig.), prelungit Ia partea superioară cu o tijă care poartă un platan, iar la partea inferioară cu un alt platan. Instrumentul stă vertical cînd e pus în apă. într-o primă operafie, se aşâză pe platanul superior greutăfi P, astfel încît areomefrul să se cufunde în apă pînă Ia un reper de pe tijă. Se înlocuiesc apoi greutăfile cu corpul a cărui densitate se măsoară şi se adaugă greutăfile P' astfel, încît areomefrul să se cufunde pînă la acelaşi nivel. în a treia operafie, se pune corpul pe platanul de ios, iar pe cel de sus se pun greutăfi P", astfel încît, areometrul să se cufunde din nou pînă la reper. Densitatea corpului e P"-P’ i. ~ HihaiSov. Expl. petr.; Instrument pentru determinarea greutăfii specifice a unui fluid de foraj direct ia sondă. E constituit dintr-un vas cilindric I, care'se umple cu fluidullde foraj, şi se poate închide cu un capac 2, şi dintr-un cilindru 3, deschis la partea superioară, echipat cu o scară 4, gradată în valori ^ale greutăfii specifice. Fundul vasului 1 e prins de capătul părfii inferioare reduse 5 a cilindrului 3. Capacul 2 se deplasează pe această parte redusă 5. Pentru măsurare, se cufundă vasul 1 în fluidul de foraj, capacul 2 fiind ridicat. După umplere, fără să se scoată din fluidul de foraj, se închide capacul şi după scoatere ss şterge bine areometrul la exterior. Apoi se laşă areomşt.rul şă plutească într-un vas cu apă curafă, Areometru Nicholson. Areometru Mihailov, Diviziunea de pe scara gradată 4 pînă la care areomefrul s-a cufundat în apă indică direct greutatea specifică a fluidului de foraj. Pentru verificarea instrumentului se umple vasul 1 cu apă şi, lâ cufundarea acestuia în apă, pe scara gradată trebuie să se citească diviziunea 1. Pe acelaşi principiu sînt construite şi alte areometre folosite la determinarea greutăfii specifice a fluidului de foraj, ca areometrul KIP (KHII), etc. 2. Areopicnomeiru, pl. areopicnometre. F/z./ Instrument pentru determinarea densităfii lichidelor, format prin asocierea unui areometru cu un picno-metru. E constituit (v. fig.) dintr-un tub 1, cu scară gradată, care are la partea inferioară trei bule: una lestată cu mercur sau cu alice de plumb 2, una picno-mefrică 3, în care se introduce lichidul a cărui densitate se determină, şi una umplută cu aer 4. Pentru gradare, se umple bula 3 cu apă distilată şi se cufundă areopicnometrul în apă distilată; se notează cu 1,00 nivelul la care s-acufundat. Gradafiile indică direct densitatea lichidului cu care s-a umplut bula 3. 3. Areosisiil, pl. areosisfiluri. Arh.: Ordonanfă Areopicnometru. arhitectonica la care coloanele sîntdispuseîngrupuri decîte două, coloanele unui grup avînd un mic interval între ele şi fiind aşezate, unsori, pe un piedestal comun (v. fig.). Areosîsfii. Intervalul dintre coloanele unui grup e egal cu o jumătate de diametru de coloană (1 modul), iar intervalul dintre coloanele vecine a două grupuri e egal cu 3 V2 diametri de coloană (7 module). 4. Areosfei, pl. areostiluri. Arh.: Intercolonament larg, spa-fios şi aerat, la care distanfa dintre axele a două coloane vecine e egală cu 3^2*"4 diametri de coloană (7•••8 module). Din cauza distantei mari dintre coloane, acestea se îngroaşă, pentru a da impresia de soliditate. V. şi sub Intercolonament. 5. Aresoienî, sing. aresolen. Chim.: Antiseptice organice de compozifie variată: ortofenilfenilaf de sodiu, triclorfenolat de sodiu, pentaclorfenolat de sodiu, paraoxibenzoat de metil sodat, ortofenilfenol, triclorfenol, pentaclorfenol. 6. Arethusina. Paleont.: Trilobit din grupul Opisfoparia, cu cjlabelă mjcă şi cu pigidiu mjc şj segmentat. Segmentele ab® Arfvedsonit 43 Argea dominale sînt foarte scurte, iar pleurele sînt mari. Se cunosc numai cîteva specii, din Silurian şi din Devonian. 1. Arfvedsoniî. Mineral.: Na3(Mg,Fe)4(Fe,AI) [Si^nMOH^. Mineral complex, din clasa amfibolilor monoclinici, care se întîlneşte în rocile magmatice bogate în alcalii, în unele sie-nite nefelinice şi în unele pegmatite. Cristalizează în sistemul monoclinic, sub formă de cristale columnare. Are culoarea neagră şi urma închisă, albasfră-ce-nuşie; indicii de refracţie: ng— 1,686*»*1,708 şi rip — 1,676—1,695; are duritatea 5,5—6 şi gr. sp. 3,44—3,46, 2. Argan, pl. argane. Nav. V. sub Cabestan. 3. Argand, bec V. Bec Argand, sub Bec de gaz. 4. Argăseală, pl. argăseli. Ind. far.: Amestec pregătit din diferite substanţe, cu care se argăsesc pieile. 5. Argăsire, pl. argăsiri. Ind. piei.: Operafie de transformare a pieilor şi a blănurilor crude în produse finite rezistente la pufrefacfie, cu anumite proprietăfi organoleptice şi fizico-mecanice, corespunzătoare întrebuinfării lor. Spre deosebire de tăbăcire, argăsirea poate fi reversată, adică pieile şi blănurile pot fi readuse relativ uşor şi aproape complet în starea lor iniţială, perisabilă, prin spălare cu apă. Argăsirea pieilor fără blană se efectuează prin diferite procedee, cum sînt argăsirea albă normală, argăsirea albă ungurească sau argăsirea glace, cari se deosebesc după modul de execufie şi substanfele întrebuinţate (afară de sărurile de aluminiu şi clorura de sodiu). Argăsirea albă normală a pieilor (cunoscută şi sub numele de argăsire simplă cu alaun) e un procedeu în care pielea-gelatină trebuie să fie decalcificată complet, pentru a evita formarea gipsului, care o face să devină tare şi fragilă. Adeseori decalcificarea se combină cu un efect de sămăluire, prin întrebuinţarea unei samale acide de tărîţe; îndepărtarea murdăriei (grundului) se face cu deosebită grijă Ia argăsirea cu alaun, deoarece efectul de culoare albă curată a pielii depinde de gradul de curăţire al feţei. Argăsirea se fâce trecînd pieile de mai multe ori printr-o soluţie care confine 8—10 kg alaun şi 2,5—3 kg sare în 60 de litri de apă călduţă, sau agitînd pieile în haspel sau într-un butoi cu această soluţie. Pentru îmbunătăţirea efectului de tăbăcire, sărurile de aluminiu sînt bazificate, prin adăugare de bicarbonat de sodiu, fie la prepararea soluţiei de argăsire, fie în porţiuni succesive, în timpul mişcării haspelului sau a butoiului. După terminarea argăsirii şi după scurgerea pe boc, pieile se neutralizează cu soluţii alcaline (bicarbonat de sodiu, sodă, borax sau un amestec de sodă cu sulfat de amoniu). După o nouă scurgere pe boc, pieile sînt uscate încet, la temperatură joasă, cu ventilaţie puternică, deoarece sensibilitatea pielii argăsite cu alaun faţă de căldura umedă nu permite utilizarea unor temperaturi peste 40°, în timp ce o uscare prea rapidă provoacă o cristalizare a sării pe suprafaţă, ceea ce face ca faţa pielii să devină aspră. După uscare, pielea argăsită cu alaun, care conţine 8% din greutatea ei oxid de aluminiu, e tare, rigidă şi relativ fragilă. După spălare cu apă călduţă, pentru îndepărtarea excesului de săruri nelegate din ţesut, pielea se face moale şi elastică, prin tratament mecanic. Prin argăsire albă normală se fabrică piei pentru căptuşeli, piei pentru articole de confecţii, piei pentru aparate ortopedice şi piei pentru articole tehnice, folosindu-se ca materie primă, în qeneral, piei de animale mici (ovine şi caprine). Argăsirea albă ungurească se deosebeşte de argăsirea albă normală cu alaun, prin faptul că pielea tratată cu săruri de aluminiu se stoluieşte bine în stare semiuscată, apoi se impregnează complet cu grăsime (prin vălcuire cu seu topit într-un butoi cu aer cald), se lasă în repaus în stive şi se usucă încet |a temperatura normală a aerului. Prin acest procedeu se fabrică o piele (de vită) foarte tenace, cu mare rezistenfă la intjnderef care şe înfrebujnteagă penfru gurş|§rie şj harnaşşmenţe, Argăsirea glace e un procedeu care se foloseşte, în general, pentru piei le-gelatină coleite, de miel şi de ied, în scopul fabricării pieilor de mănuşi. După un post-cenuşar şi o sămăluire intensă, pielea-gelatină se tratează cu o pastă subţire preparată din soluţie de alaun sau sulfat de aluminiu cu clorura de sodiu, gălbenuş de ou şi făină de grîu. Materialul normal pentru argăsirea glace confine circa 40 de părfi de apă, 3 părfi de alaun, 1 parte clorură de sodiu, 6 părţi de făină de grîu şi o parte gălbenuş de ou, Un exces de gălbenuş produce pete galbene de ou. Un adaus prea mare de apă diluează prea mult preparatul şi nu dă pielii suficientă plinătate, în timp ce un adaus prea mic de apă îngroaşă excesiv preparatul, îngreunînd pătrunderea lui uniformă în piele. La argăsirea glace, rolul compuşilor de aluminiu e de a tăbăci; al sării, de a împiedica umflarea pielii; al gălbenuşului de ou, de a unge şi de a face pielea suplă; al glutenului din făină, de a umple pielea, iar al amidonului, de a constitui un coloid protector penfru împiedicarea precipitării albuminelor de către alaun. Piei le-gelatină se vălcuiesc circa două ore cu preparatul de argăsit, se usucă la aer şi se depozitează în stare uscată, într-un loc răcoros, timp de 3—4 săptămîni. După ce se umezesc uşor, pieile glace se lasă în repaus în stive şi apoi se sto-luiesc. Pentru vopsire, pieile glace se broşiruiesc (v.). Prin tratarea pieilor glace finite cu soluţii de borax, de formaldehidă sau cu zemuri slab bazice de crom se poate obţine o stabilitate mai bună la umiditate şi deci o rezistenţă mai mare la spălarea pielii glace. Argăsirea pieilor cu bla n ă se efectuează pentru a se obţine conservarea părului şi consolidarea lui în piele, astfel încît să nu cedeze în timpul prelucrării şi utilizării blănii. După această argăsire, care se deosebeşte de tăbăcirea normală a pieilor, părul trebuie să devină insensibil Ia umiditate şi să reziste la atacul insectelor parazite, păstrîndu-şi nuanţa culorii, luciul, tuşeul şi celelalte efecte cari i s-au conferit în mod artificial. Blănurile se înmoaie, se spală, se cărnosesc (v.) şi se ştrecu-' iese (v.). Deşi piclarea (v.) poate să constituie singura operaţie de argăsire, ca la argăsirea de Lipsea, totuşi toate pieile cu blană se piclează înainte de a fi supuse unei alte argăsiri, deoarece acest tratament asigură blănii moliciunea şi alungirea plastică necesară. Uneori, pieile cu blană sînt supuse unui tratament enzimatic sau cu acizi înainte de argăsire, pentru ca substanţele de argăsire să pătrundă mai repede. Piclarea acidă consistă în tratarea pielii cu soluţii de clorură de sodiu şi acid sulfuric pînă la pătrunderea completă, după care se usucă, se subţiază la maşina de decărnat, se umezeşte din nou şi se unge pe partea cărnoasă cu un amestec de grăsimi (untură de peşte, degras, uleiuri sulfatate, emulsii preparate cu săpunuri cationice, glicerină, etc.). Acest procedeu de argăsire a pieilor cu blană, care e cel mai răspîndit, se numeşte şi argăsire de Lipsea. Alte procedee de argăsirea pieilor cu blană sînt argăsirea cu alauni sau cu alte săruri de aluminiu şi argăsirea cu tărîţe (uruială). 6. Argea, pl. argele. 1. Ind. făr.: Fiecare dintre cele două seînduri pe cari şed ţesătoarele cînd ţes. 7. Argea, pl. argele. 2. Arh.: Casa, Ia începutul construirii ei, cînd sînt puşi numai stîlpii şi căpriorii (în Moldova şi Transilvania). 8. Argea. 3. Arh.: Bolta cea mare a unei biserici (în Moldova). 9. Argea. 4. Ind. făr.: Fiecare dintre grinzile de lemn fixate de o parte şi de alta a unei plute, ca să fină strînse lemnele cari o compun. (Termen regional, Moldova.) io. Argea, pl. argele. 5. Silv.: Piesă de lemn (trunchi de arbore) care se aşază pe laturile căii, la jilipurile şi canalele de plutit cari şu şupr^şţrugfyrl d© bîrne. Argenfan 44 Argilă 1. Argenfan. Mef-g.: Sin. Alpaca. V. sub Cupru, aliaje de 2. Argentin. Ind. text.: Staniu redus în praf, preparat prin disolvarea unei sări de staniu în acid clorhidric diluat şi introducerea în soluţie a unei lame de zinc, pe care se depune staniul metalic, ca o pulbere brună-cenuşie. Se întrebuinţează în imprimeria textilă şi la fabricarea hîrtiei, pentru obţinerea unui luciu metalic. 3. Argentit. Mineral.: Ag2S. Cel mai important minereu de argint, care confine 87,1% Ag şi se întîlneşte în natură sub formă compactă sau în pulbere, în formă de spini (acantit) şi în formă filiformă-reticulară (argentit), după cum s-a format la temperaturi sub 179° sau peste această temperatură. Se formează în zona de cimentafie a zăcămintelor filoniene hidro-termale de galenă, în parageneză cu argint nativ, pirargirit, proustit, kerargirit, etc. uneori impurificat cu compuşi de plumb, de fier, stibiu, etc. Cristalizează în sistemul cubic (argentit) sau, în transformarea paramorfică a acestuia, la temperatură mai joasă, în sistemul rombic (acantit). Formează macle şi, uneori, dendrite. Are culoare cenuşie de plumb pînă la negricioasă opacă, cu spărtură concoidală colfuroasă, cu luciu metalic pe fefele proaspăt tăiate (sub acţiunea razelor de lumină, suprafafa lustruită se înnegreşte imediat) şi cu urma cenuşie, semimetalică, strălucitoare; se disolvă în acid azotic, cu separarea sulfului; e maleabil; are duritatea !••• 2,5 şi gr. sp. 7,3; e slab aniso-trop în sec'iuni lustruite; e bun conducător de electricitate la temperaturi înalte. Se întrebuinţează ca sursă principală de extracţie a argintului. Sin. Argiroză, Argyrit. 4. Argentojarosif. Mineral.: AgFe3***[(OH)6 | (SO^]. Mineral din grupul alunitului (v.). 5. Argentometru, pl. argentometre, Fiz., Foto.: Colorimetru (v.) cu celulă fotoelectrică, folosit pentru determinarea conţinutului în argint al unei soluţii. Principiul metodei consistă în a modifica transparenţa soluţiei de analizat, prin adaus de reactivi adecvaţi, şi în a măsura valoarea fluxului de lumina care cade pe celulă. Curentul înregistrat e direct proporţional cu valoarea fluxului de lumină care a trecut prin soluţie şi deci depinde de concentrafia argintului. Reactivul de bază e sulfura de sodiu care, adăugată în solufia care confine argint, precipită sulfura de argint; transparenfa solufiei scade şi, odată cu ea, proporfional, scade şi curentul dat de celulă, care indică astfel, în fază finală, confinutul în argint.* 6. Argentofipie. Foligr.: Procedeu de multiplicare prin foto-reproducere şi copiere pe hîrtie fotografică sensibilizată cu cifrat feric sau cu oxalat feric. După expunere şi developare într-o solufie de nitrat de argint, imaginea apare slabă. Se continuă developarea cu o solufie de oxalat de potasiu, care face ca imaginea să apară bine vizibilă. Pentru fixare se între-buinfează o solufie slabă de tiosulfat de sodiu. 7. Argilă. 1. Petr., Oeot.: Fracfiune granulometrică a roci- lor necoezive sau a pămînturi lor coezive, constituită din particule cu diametrul mai mic decît 0,002 mm, indiferent de natura lor mineralogică foarte variată, care poate fi: numai sau aproape numai argilă (v. Argilă 2); argilă împreună cu hidro-xizi de fier liberi, silice coloidală şi alfi coioizi rezultafi prin distrugerea mineralelor primare; numai sau aproape numai hi-droxizi de aluminiu, de fier, de mangan, silice coloidală, etc. practic lipsifi de argilă. Se deosebesc: argilă mare (suspen-sională), cu dimensiunile 2 — 0,6^; argilă fină (coloidală), cu dimensiunile 0,6 0,2 pi, şi microargilă, cu dimensiunile 0,2 ■■■ 0,02 }x. 8. Argilă, pl. argile. 2. Petr.: Rocă sedimentară pelitică, cu structură foarte fină, constituită dintr-un amestec complex de minerale argiloase (silicafi de aluminiu hidratafi, etc. V. sub Argiloase, minerale ~), ia cari se adaugă, în proporfii variate, în general mici şi de importanfă secundară, numeroşi constituenţi accesorii, ca: fărîmături foarte fine de minerale nealterate, rămase din roca inifială din care a provenit argila (feldspat, cuarf, mică, etc.) şi cari pot fi separate, fie prin decantare (particulele mai mici), fie pe cale mecanică; complexe coloidale silicatate hidratate, amorfe sau în diferite stadii intermediare de cristalizare, cari s-au format în acelaşi timp cu argila sau chiar mai tîrziu, inseparabile de substanfa argiloasă prin decantare (oxizi liberi cristalizafi, alumogeluri, ferogeluri, manganogeluri, silice hidratată, etc.); resturi de substanfe organice (cărbunoase, bituminoase, etc.) sau biogene (părţi de cochilii, etc.), amestecate mecanic cu argila, în timpul transportului acesteia; minerale de formafiune nouă (carbonafi de calciu şi de fier, gips, oxizi şi hidroxizi de fier, pirită, săruri solubile, ca: clorura de sodiu, sulfatul de sodiu, etc.), cari apar sub formă de eflorescenfe, de pete, vinişoare, concrefiuni, etc. Tofi constituenţii argilei, cu excepţia resturilor biogene şi, uneori, a unora dintre mineralele de formaţiune nouă, au dimensiuni coloidale (<0,002 mm); cînd e amestecată cu fracţiuni granulometrice mai mari (praf, nisip), constituie pămînturi ie argiloase, printre cari se deosebesc: argile prăfoase, argile nisipoase, prafuri argiloase, nisipuri argiloase, etc. Argila s-a format, alternînd cu alte formaţiuni sedimentare, în aproape toate etajele geologice şi, în special, în cele mai noi, acumulîndu-se în mări, lacuri, ca depuneri glaciare, ca depuneri continentale, etc., în strate de diferite grosimi (uneori de zeci şi chiar de sute de metri). La solificare (v.), procesul de formare a argilei, respectiv a mineralelor argiloase, e foarte variat, după natura zonală a solului. în solurile de semideşert şi de stepă, cari conţin carbonat de calciu, cu cationi coagulanţi în exces şi cu reacţii slab alcaline, formarea argilei e exclusă (se formează numai compuşi cristalini ai silicei, practic insolubili şi, măi puţin, silicaţi hidratafi de fier) sau foarte lentă (prin transformarea pe loc a refelei cristaline a silicafilor primari). în solurile din regiunile temperate (slab alcaline pînă la slab acide) se formează argilă bogată în montmorillonit şi în mică hidratată. în solurile po-dzolice (sărace în baze, moderat acide, cu proporfie mică de acizi humici nesaturafi) se formează argile caolinitice. în solurile din regiuni umede tropicale şi subtropicale (sărace în cationi bazici şi în silice) se formează în mod predominant argile caolinitice şi sescvioxizi liberi, slab hidratafi, de aluminiu şi de fier. în solurile din regiuni umede şi răcoroase (bogate în acizi humici nesaturafi), formarea argilelor e împiedicată total sau în mare măsură de prezenfa acizilor. Indicăm mai jos caracteristicile principale ale rocilor argiloase: Coeziunea. în general, coeziunea argilelor e foarte mare (datorită finefii particulelor de argilă, care face ca suprafafa particulelor şi deci acfiunea forfelor intermoleculare dintre ele să fie foarte mare), în special prin uscare. Consistenţa (determinată de gradul de umiditate). Aceasta poate varia de la consistenfa unui corp dur, cînd argila pierde apa prin evaporare naturală sau prin încălzire (starea solidă), la aceea a unei mase uşor deformabile, cînd argila absoarbe o anumită cantitate de apă (starea plastică) şi chiar la consistenfa unei mase curgătoare, cînd particulele coloidale ale argilei se desfac în excesul de apă (starea fluidă). Consistenfa se caracterizează, în fizica terenurilor de fundafie, prin limitele lui Atterberg. Pe plasticitatea argilei se bazează tehnica fasonării produselor ceramice. Ca materie primă ceramică, argila trebuie să-şi păstreze forma modelată, fără rupturi sau crăpături, atît în timpul uscării, cît şi în timpul arderii ulterioare. Plasticitatea, care interesează în mod deosebit industria ceramică, lucrările de consfrucfii, etc., e datorită peliculelor de apă (cu grosimea medie de 3-10-5 cm) cari se formează în jurul particulelor fine ale argilei şi a căror dezvoltare depinde de mărimea şi de compozifia complexului adsorbit, cum şi de compozifia şi concentrafia cationilor din mediul dispers. Peli- Argilă 45 Argila culele de apă au rolui de lubrifiant între particule, acestea putînd aluneca astfel unele fafă de altele, fără a se pierde legătura dintre ele. Plasticitatea e condifionată de finefea şî de structura lamelară a particulelor argiloase (de natura mineralogică, de mărimea şi caracterul suprafefei lor), de proporfia de apă* (gradul de umiditate), de natura şi proporfia de impurităţi, etc. Plasticitatea scade în prezenfa substanfelor degre-sante (şamotă, cuarf) şi creşte datorită unui procent mai mare * de substanfe coloidale minerale şi crganice (cari îmbracă particulele inerte) sau prin menfinerea îndelungată la temperaturi joase şi în mediu umed. Fluiditatea suspensiilor de argilă în apă. Vitesa de depunere e influenfată de substanfe peptizante (cari măresc fluiditatea), de sărurile alcaline, de substanfe coagulante (CaSC>4, MgS04, cloruri, etc.). Această proprietate e utilizată la modelarea produselor ceramice, prin turnare în forme de ipsos. Permeabilitatea la apă. Permeabilitatea argilelor e foarte mică, practic nulă (coeficientul de permeabilitate^ = 10"7—10“10cm/s), din cauza diametrului foarte mic al porilor (în special în argilele plastice cu grad înalt de dispersiune), care adeseori e de acelaşi ordin de mărime ca şi grosimea filmelor de apă legate. Deplasarea apei prin porii argilelor fine depinde de structura lor; circulafia liberă a apei se poate produce numai cînd porii nu sînt umplufi cu apă legată şi numai cînd forfele hidrodinamice sînt atît de intense, încît pot învinge forfele de rezistenfă la forfecare ale apei din filmele exterioare ale peliculelor cari se formează în jurul părfi lor solide, în văse capilare. Din această cauză, procesele de levigare sînt relativ slabe, iar alterările în adîncime înaintează încet în argile. Existenfa unor impurităfi organice sau prezenfa cuarfului măresc permeabilitatea. Umflarea. Argilele se umflă foarte mult prin adsorpfie de apă, în special cînd în argilă predomină mineralele argiloase cu structură cristalină tristra-tificată, de tipul montmorillo-nitului (v. sub Argiloase, minerale ~); figura reprezintă variafia capacităfii de adsorpfie a apei de către diferite argile în funcfiune de confinutul fracfiunii argiloase Şi de natura ei mineralogică. Fenomenul de umflare a argilelor e condifionat de natura şi de capacitatea de schimb a ionilor, de natura şi de gradul de polaritate al mediului de dispersiune Şi de valoarea pH-ului acestui mediu. Prin umflare, structura interioară a argilei se schimbă, pînă cînd particulele coloidale se răspîndesc In apă. Timpul necesar pentru dispersiunea completă a argilei în apă determină rezistenfa acesteia la înmuiere (care e nulă la argilele nisipoase slabe, depinde de porozitate la argilele medii şi scade la argilele nisipoase grase, cu proporfia de Particule argiloase). ^ Retragerea sau contracfiunea. Micşorarea volumului se produce în urma disparifiei apei din structura moleculară a argi-L-01*' Pr'n uscâre' argilele confin apă de constitufie (legată chimic de mineralele argiloase constituente), care se elimină la temperatura de 400---7000, dînd un produs care nu mai devine plastic cu apa, şi apă higroscopică (legată fizic la suprafafa lamelelor argiloase), care se elimină la temperatura de 110'"120°, produsul rezultat devenind din nou plastic în prezenfa apei. Contracfiunea depinde de confinutul în particule Diagrama de adsorpfie a apei de către diferite argîle. 1) Na-bentonit; 2) Ca-bentonif; 3) caolin. argiloase, de capacitatea de schimb a ionilor liberi şi de natura lor (contracfiunea descreşte penfru ionii de acelaşi semn, cînd valenfa creşte: cation+>cation++>cation+++ şi variază cu natura ionilor şi cu dimensiunile la ionii cu aceleaşi valenfe), de gradul de umiditate al argilei, cum şi de temperatura şi gradul de saturafie al aerului. Contracfiuni puternice se produc: după secete prelungite (cînd pămîntul îşi pierde umiditatea), în apropierea coşurilor şi a cuptoarelor cu temperatura de regim înaltă, după drenarea sau canalizarea unei zone umede, etc. Coeficientul de contracfiune (v.) al pămînturilor argiloase întîlnite curent în terenurile de fundafie e circa 5%, pentru argilele foarte fine coloidale, şi 10-*12,5%, pentru argilele obişnuite. Argilele plastice întrebuinţate în ceramică şi cari confin pînă la 90% particule fine (sub 0,005 mm) au o contracfiune, la uscare, de 8*"10%. Sin. Contragere. Aderenfa la alte materiale (de ex.: lemn sau fier). Aderenfa îngreunează lucrările de săpătură şi se produce cînd argilele au un grad de umiditate mai înalt decît limita inferioară de plasticitate (v.). Fuzibilitaiea e proprietatea argilei de a se topi Ia o anumită temperatură, de obicei înaltă, care depinde de natura mineralelor argiloase componente (1780° pentru caolinit, etc.). Mărimea reciprocă a fuzibilităfii e refractaritafea (v. sub Argilă refractară). Comportarea la ardere. Proprietatea argilelor de a se transforma într-un material dur rezistent, care nu se mai înmoaie în apă şi e stabil atît la temperaturi joase, cît şi la temperaturi mai înalte. Sub influenfă căldurii, argila suferă transformări fizicochimice (variafia structurii chimice şi cristaline) şi mecanice (rezistenfa, duritatea, densitatea, etc. cresc, iar porozitatea scade). Culoarea. Culoarea argilelor e datorită impurităfilor şi e foarte variată: albă, gălbuie, cenuşie, verde, roşie, brună, albăstruie şi chiar neagră. Prin umezire, culorile naturale capătă nuanfe mai închise, iar prin ardere ele se schimbă. Argilele sînt moi, unsuroase la pipăit (în special cele grase, sărace în cuarf) şi în stare uscată se lipesc pe limbă (în special cele montmorillonitice), din cauză că absorb apa. Proprietăţile principale cari interesează în comportarea terenurilor argiloase sub sarcina construcfiilor sînt următoarele: Rezistenfa la compresiune. Rezistenfa la compresiune depinde de sarcina care se aplică şi de timp (gradul de consolidare al argilei variind în timp, pentru o presiune constantă) şi e legată de eliminarea apei din pori; la început are loc o compresiune rapidă, apoi o descreştere lentă (în funcfiune de coeficientul de permeabilitate, în general mic, al argilei), care continuă în acelaşi ritm, pînă se atinge un grad de porozitate corespunzător presiunii aplicate, observîndu-se şi după eliminarea totală a apei din pori (datorită unor procese moleculare cari se produc între particulele solide coloidale). Se determină cu ajutorul edometrelor sau al stabilometrelor.— Rezistenfa la tăiere. Rezistenfa la tăiere depinde de forfele de coeziune, proporfionale cu gradul de consolidare al argilei; de starea de încărcare (datorită construcfiei, sau naturală); de gradul de turburare al probelor (gradul de distrugere al structurii interioare prin luarea probelor), de care depind caracteristicile mecanice, etc. Penfru unele argile, rezistenfa la tăiere scade, cînd presiunea normală creşte. Mărirea presiunii normale nu produce în acelaşi timp mărirea rezistenfei la tăiere, cît timp argila nu s-a consolidat sub acfiunea forfelor exterioare, şi această mărire a rezistenfei nu e niciodată imediată. Prin încetarea acfiunii presiunii, rezistenfa la tăiere rămîne constantă un timp oarecare. Rezistenfa la tăiere se măsoară cu celula triaxială (v.). — Caracteristicile argilelor sînt influenfate de natura şi de cuantumul impurităfilor: feldspatul slăbeşte argila, dar îi măreşte gradul de fuzibilitate; excesul de sescvioxid de aluminiu f măreşte refractarifâtea; argilele cu 10—12% carbonat de calciu şi de magneziu nu mai sînt plastice; cuartul slăbeşte de asemenea argila, o face mai pufin plastică, mai pufin impermeabilă, şi-i dă o contracţiune mică; substanţele organice îi măresc plasticitatea; confinutul în oxizi de fier face să scadă temperatura de topire; etc. Caracteristicile argilelor diferă şi cu geneza şi cu locul de depunere a lor, cum arătăm mai jos: Argilele marine au consistenfe diferite: cele mai noi sînt, în general, curgătoare sau plastic moi; cele din regiunile de platformă sînt plastic tari, iar cele depuse în geosinclinale sau în zone puternic dizlocâte sînt, în general, compacte, tari sau semi-stîncoase. în compozifia lor predomină montmorillonitul; ele confin mai pufin illit, caolinit, etc. şi, frecvent, glauconit şi săruri solubile. Au o stratificafie regulată sau neregulată (lentile mici), trecînd la adîncime (în argilele abisale) într-o microstrati-ficafie. Se deosebesc: argile de litoral, caracterizate prin lipsa de selecfionare a materialelor, printr-un confinut relativ bogat în substanfe organice şi prin prezenfa piritei, printr-o compa-citafe uneori foarte înaintată, răspîndite pe întinderi relativ mici şi cu grosimi mici; argile abisale, cu material selecţionat în măsură mai mare, în cari se găsesc carbonat de calciu, glauconit, uneori compuşi bituminoşi şi foarte rar nisip fin. Argilele lacustre sînt în general rubanate (cu intercalafii fine de argile şi nisipuri), foarte fine, din constitufia lor lipsind de obicei materialul detritic mai mare. în compozifia lor predomină fracfiunea argiloasă constituită din cuarf, găsindu-se de asemenea montmorillonit, mică, etc. şi lipsind sărurile solubile, în stare neturburată au o porozitate mare, deci o umiditate mare. Suportă presiuni de 3—4 kg/cm2, au o rezistenfă la tăiere diferită şi, sub sarcină, din plastice devin semivîrtoase, curgătoare, producînd tasări. Argilele glaciare sînt caracterizate prin neomogeneifafe pro-nunfată în dimensiunile particulelor (de la particule coloidale la bolovani, în general slab degradafi), prin porozitate mare şi compresibilitafe mică, prin proprietăfi fizico-mecanice foarte diferite şi prin tendinfa de deformare la înghef. Confin puţine minerale argiloase tipice şi din compozifia lor lipsesc mineralele solubile şi substanţele organice. Uneori prezintă înmuieri sau spălări ale particulelor fine (argiloase sau nisipoase), cari duc la instabilitatea versantelor şi a taluzelor. V. şi sub Argilă cu blocuri). Argilele fluvio-glaciare (depuse de apele rezultate din topirea gheţarilor) sînt nisipoase, stratificate încrucişat şi, în general, se prezintă în stare plastică. Argilele continentale se găsesc, de obicei, în stare plastică moale (uneori chiar curgătoare), cu indici de compresibilitate mari şi de rezistenţă la tăiere mici, uneori conţinînd produse turboase şi nămoluri, iar în climele calde, în stare uscată, chiar unele săruri solubile. Prin uscare, indicii proprietăţilor mecanice a\ argilelor continentale se modifică. Se cunosc argile continentale: deluviale (datorită acţiunii pîrîiaşelor sau apei de şiroire), proluviale (legate de acţiunea torenţilor) şi aluviale (transportate şi acumulate prin acţiunea rîurilor şi ă fluviilor). -— Clasificarea şi întrebuinţarea argilelor. Argilele se pot clasifica astfel: după culoare: argile albe şi argile colorate (galbene, roşii şi brune, datorită oxizilor de fier; cenuşii sau vinete, datorită substanţelor organice, etc.); din punctul de vedere al compoziţiei mineralogice: argile alofanice (în cari raportul silice/sescvioxid de aluminiu e de 0,3—1,3), argile caolinitice, (în cari acest raport e egal cu 1,4—2,5) şi argile montmorillonitice (în cari raportul e 3—7); din pundul de vedere practic: argile grase (bogate în minerale argiloase unsuroase la pipăit, sărace în cuarf, cu un indice mare de contracfiune) şi argile slabe (bogate în cuarf, aspre lă pipăit, foarte pufin plastice şi cu coeficient mic de contracfiune); argile nobile (constituite în mare parte sau excluziv din caolinit, halloisit şi montmorillonit) şi argile comune (ordinare sau obişnuite); argile salifere (impregnate cu clorură de sodiu şi magneziu, etc.), alaunifere, smec-tice, plastice, etc.; din punctul de vedere al întrebuinfării lor în industria ceramică: argile ordinare nisipoase, calcaroase şi feruginoase, uşor fuzibile, cu plasticitate mică, cari |â 1100° suferă un început de vifrifiere, iar la 1150° se topesc (pentru materiale poroase: cărămizi, fig Ie, olane, etc.); argile ordinare nisipoase şi feruginoase, cu plasticitate pronunfafă (dau produse ceramice rezistente la foc; de ex.: vase de bucătărie); argile ordinare feruginoase şi slab calcaroase (penfru oale ne-smălfuite şi ghivece de flori); argile ordinare feruginoase şi slab calcaroase, greu fuzibile (pentru oale de calitate superioară şi cahle pentru sobele de teracotă); argile ordinare uşor vitrifia-bile (pentru dale şi pavaje); argile alcaline, slab feruginoase (penfru vase de menaj); argile slab calcaroase, cu 5—8% oxid de fier, greu fuzibile (pentru klinker, gresie antiacidă şi bazalt artificial); argile plastice slab feruginoase, şi argile ordinare extraplastice, necalcaroase (pentru faianfă).— Argilele întrebuinţate în industria ceramică se mai clasifică după confinutul în sescvioxid de aluminiu: argile superbazice, cu peste 40%; bazice, cu 30—40%; argile semiacide, cu 15—30%; acide, pînă la 15%; după refracfaritate: argile refractare (nevi-trifiabile sub 1410°, vitrifiabile între 1410 şi 1250°, vitrifiabiIe sub 1250°); argile greu fuzibile (se vitrifică sau nu); argile uşor fuzibile; după capacitatea lianfă (cantitatea limită de nisip cuarfos normal cu care dă o pastă fasonabilă): argile liante (minimum 50% nisip); ârgile plastice (20—50% nisip); argile slabe (sub 20% nisip), nefasonabile (nu formează pastă); după confinutul în impurităţi naturale şi culoarea după ardere: argile superioare (fără impurităfi, dau un produs omogen şi uniform colorat); argile de calitatea I (cu un procent mic de impurităţi, dau un produs de culoare uniformă cu pete mici); argile de calitatea II (cu un procent mic de impurităfi dau un produs cu pete distribuite uniform şi cu topituri neomogene, datorită nisipului). — Pe şantier, identificarea pămînturilor argiloase se face finînd seamă de: aspectul lor in stare naturală, culoare, plasticitate, comportare Ia apă, aderenfa la metale, sensafia la pipăit, aspectul în tăietură, etc. conform normelor standardizate. — Argilele sînt răspîndite în fara noastră, în special în Terţiar: în regiunile de cîmpie de la sud de Mizil, în regiunea de divagare a rîurilor de la nord-vest de Bucureşti, în Cîmpia Banatului, a Crişurilor, a Someşului, în şesurile de pe cursul inferior al rîurilor cu pante foarte mici (cursul inferior al Prutului, Şiretului, Jijiei, etc.), în regiunea colinelor subcarpatice (regiunea muscelelor) dintre rîul Argeş şi rîul Dîmboviţa, formată din depozite pliocene, în depresiunea Tg. Jiu, pe platourile şi pantele dealurilor mici şi pe văile din Moldova, dintre Şiret şi Prut (argilele sarmafiene), pe platourile de dealuri cu depozite ponţiene din nordul Basinului Transilvaniei (Sfratele de Cîmpie), în Dobrogea, pe versantele văilor, la baza calcarelor cretacice, etc. Argilele sînt înfrebuinfafe în numeroase ramuri industriale, fie în stare brută, fie după ce au fost spălate în insfalafii speciale. Astfel: în ceramica obişnuită (pentru fabricarea cărămizilor, a figlelor, a oalelor, â faianfei, etc.) sau în cea refractară (v. sub Argilă refractară); în construcfii: ca material care refine apa penfru straturi de protecţie sub plânşeul încăperilor de la subsol, ca plastifiant în betoane, pentru umplerea spaţiului în jurul fundaţiilor, la construirea barajelor de pămînt, etc.; înfr-o serie de industrii; în tehnica forajului, etc. în .lucrările de drumuri, căi ferate, canale, tunele, etc., prezenţa sfratelor argiloase produce, uneori, mari dificultăţi, din cauza tendinţei acestora de a provoca alunecări de teren, în special în cazul sfratelor înclinate, uneori chiar cu o înclinare foarte mică. — Argilă cu blocuri 4^ Argila laminară Principalele argile sînt: câolinul, argila plastică, cea smectică, cea galbenă, marna, argila alauniferă, lutişoârele şi bentonitul. Câolinul e argila cea mai curată, cu foarte puţine impurităţi minerale, albă, neplastică sau foarte puţin plastică, conţi-nînd mai multă apă de constituţie. Sin. Pămînt de porţelan. (V. şi sub Caolin). Argila plastică e cenuşie închisă sau vînăfă-negricioasă; dă cu apa o pastă foarte moale, care se poate modela şi se poate coace. Rezistenţa la topire depinde de conţinutul în oxizi de fier, de calciu, magneziu, sodiu şi potasiu (sub 5% în totalitatea lor, menţin forma obiectului supus coacerii pînă la temperaturi peste 1600°). Se întrebuinţează la fabricarea vaselor de menaj, a faianţei, etc. Sin. Humă. Argila smectică e albă-cenuşie (uneori verzuie, galbenă sau cafenie); are proprietatea de a absorbi, dintr-o suspensie sau dintr-o soluţie, ioni sau agregate de ioni cu sarcină electrică, datorită faptului, că în compoziţia ei mineralogică intră în special monfmorilloniful. E uşor fuzibilă, lipsită de plasticitate (nu face pastă) şi în contact cu apa se fărîmiţează. Se întrebuinţează în industria textilă, ca material absorbant pentru uleiuri, ca absorbant de substanţe colorate şi rău mirositoare, etc. Sin. Săpun de pămînt. Argila galbenă e o varietate de argilă comună, mai uşoară şi mai permeabilă decît alte argile, ccnţinînd un anumit procent de nisip (în granule mai mari sau în praf), carbonat de calciu şi sescvioxizi de fier (cari uneori o colorează intens în roşu); e destul de plastică, fuzibilă de la 750° în sus şi, prin ardere, capătă o culoare roşie-brună caracierisfică, E întrebuinţată la fabricarea olăriei ordinare, a cărămizilor, a ţiglelor, olanelor, etc. Sin. Lut. Mama e o argilă cu conţinut variabil în calcar (rezultat fie din formaţiuni biogene, fie, mai rar, din precipitaţii chimice), constituind un amestec fizic intim al acestor componenţi. Are, în general, o granulafie fina; e moale, fărîmicioasă şi uneori întărită; are, de obicei, culoare deschisă (albicioasă sau cenuşie-vînătă); nu face pastă cu apa. După confinutul în carbonat de calciu, se deosebesc: calcare marnoase (80—95% CaCOs), marne calcaroase (60“*80% CaCC^), marne propriu-zise (40—60% CaCOs), marne argiloase (20---40% CaC03), argile marnoase (5-”20% CaCOs). După confinutul în materii străine, se deosebesc: marne micacee, gipsoase, glauconitice, feruginoase, bituminoase, căr-bunoase, cu pirită, etc. Se întrebuinfează la fabricarea cimentului, . iar varietăfile foarte argiloase ^argilele marnoase), la fabricarea cărămizilor, a produselor de faianfă ordinară, etc. Argila alauniferă e o varietate de argilă cu multă pirită, m care se găsesc, fin diseminate, cărbune său, uneori, substanţe bituminoase. Prin alterarea piritei se formează diferiţi sulfaţi (de calciu, fier, etc.) şi în special sulfatul dublu de potasiu şi aluminiu (alaunul) care, cînd se găseşte în proporţie mai mare, poate fi extras prin disolvare. Lutişoârele sînt argile caolinoase cari conţin anumite cantităţi de hidroxizi de fier sau de mangan, colorate în galben, ^un şi roşu, cu nuanţe diferite; sînt folosite la fabricarea culorilor de apă. Sin. Pămînturi pentru culori. Bentonitul e o varietate de argilă montmorillonitică, produs al descompunerii cenuşilor vulcanice bazice, depuse în basi-nele marine. E constituit din particule foarte fine (75% montmorillonit), în cea mai mare parte coloidale; are importante Proprietăţi decolorante, mare putere de absorpţie şi capacitate mare.de umflare în prezenţa apei (de 5«--7 ori); e foarte plastic Vde 3”‘7 ori mai mult decît câolinul şi de 2-**3 ori mai mult decît argilele plastice obişnuite); deci are viscozitate mică. Se deosebesc: bentonite sodice (Na-bentonit), cari se transformă u?or în barbotine, şi bentonite calcice (Ca-bentonit), cari prezintă fenomenul de tixotropie şi măresc rezistenţa la încovoiere a maselor ceramice. Bentonitele sînt întrebuinţate în diverse scopuri industriale, fie direct în stare uscată, fie după un tratament chimic (activate). Astfei: în industria rafinării ţiţeiurilor (pentru purificarea produselor de distilare fracţionată a acestora de impurităţile în suspensie— gudroane, materii cărbunoase —, şi drept catalizator în cracarea catalitică, etc.); la săparea sondelor de ţiţei, de sare şi de alte substanţe minerale utile (pentru colmatarea fisurilor, împiedicarea surpării pereţilor sondelor, mărirea greutăţii specifice a noroiului, etc.); în industria textilă (penfru îndepărtarea grăsimilor şi a uleiurilor la vopsirea fibrelor de mătase, de bumbac, etc.); în industria cauciucului (ca material de umplutură activ pentru rigidizarea şi mărirea rezistenţei la frecare, la acizi, etc.); în industria săpunurilor şi a cosmeticelor (la fabricarea săpunurilor inferioare, a pudrelor, fardurilor, a roşului de buze, a prafului şi a pastei de dinţi, etc.); în industria medicamentelor (ca liant în tablete şi pilule, ca adsorbant de bacili şi de corpuri vătămătoare în bolile de stomac, la răni, la otrăviri cu alcaloizi, etc.); penfru purificarea apei şi a produselor alimentare (vinuri, uleiuri vegetale); în industria hîrtiei (ca adaus în pastă); în industria ceramică (ca plastifiant în masele ceramice slabe, sau în cele foarte bogate în alumină, deci extrarefractare; ca adaus în glazuri, pentru a le menţine în suspensie). î. Argilă cu blocuri. Pefr.; Amestec de argilă (particule fine coloidale de cuarf, feldspafi, minerale argiloase, mice, etc.) sau de marnă, cu nisipuri, pietrişuri şi blocuri de mărimi diferite din roci foarte variate (granit, gabbro, diorit, bazalt, gnais, cuarfit, gresie, calcar, etc.), lipsit de stratificafie şi adeseori foarte dur. La suprafafa depozitului se produc uneori decalcifieri ale marnei, dînd lehm; alteori produşii feruginoşi se transformă în hidroxizi de fier, cari dau o culoare galbenă sau roşcată la suprafafa sedimentului, care în adîncime rămîne pestrif cenuşiu. Argila cu blocuri se formează sub acfiunea fizico-geologică a ghefarilor şi reprezintă morenele de fund ale acestora. Această formafiune acoperă o mare parte din America de Nord şi din Europa (în special în Germania de Nord), întîlnindu-se, mai puţin, şi în ţara noastră, în Carpaţii Meridionali. 2. Argilă expandată. Maf. cs.; Material obţinut prin cal-cinarea argilelor feruginoase la temperaturi de peste 1100° şi în atmosferă reducătoare. Prin calcinare, oxizii ferici se reduc în oxizi feroşi şi se dezvoltă oxigen care spongiază materialul în stare de vifrifiere. Se foloseşte la confecţionarea unor betoane uşoare. Argila expandată se poate produce şi în mod natural, la arderea produselor ceramice. Argila expandată artificială se fabrică, fie arzînd granule de argilă în cuptoare rotative sau verticale, în care caz se obţin agregate ceramice de tipul gravelit (v.), fie arzînd bulgări de argilă în cuptoare-tunel, în cuptoare Hoffman sau în cuptoare verticale, în care caz se obţin agregate ceramice de tipul cheramzit (v.), cari se concasează ulterior şi se sortează prin ciuruire. 3. Argilă laminară. Geo/.: Formaţiune cuaternară, constituită din succesiuni de strate de argilă alfernînd cu strate de nisip fin, depuse în lacuri mari şi liniştite, în perioada retragerii gheţarilor. Datorită condiţiilor de sedimentare periodică, au grosimi variabile (de la cîţiva centimetri pînă la dimensiuni microscopice). Strafificaţia poate fi orizontală sau înclinată; are aspect rubanat, cu dungile închise, în general, de material argilos, iar cele deschise, de nisip. în zonele în cari nu au fost supuse unor presiuni litologice mari, sînt afînate, putînd trece uşor în stare plastică sau curgătoare, cu capacitate portantă mică; în caz contrar, în stare naturală, neturburafe, sînt stabile, îndesate şi fari. Argilele laminare sînt anisotrope; rezistenţa, permeabilitatea şi alte caracteristici fizico-mecanice sînt mult diferite, în funcfiune de direcfia pe care se dezvoltă fenomenul; prezintă plane de rezistenfă redusă la lunecare pe direcfia stratificaţiei; prin Argilă refractari 48 Ârgiioase, minerale ^ umezire se umflă pe direcfia normală stratificat iei, apa pă-trunzînd prin stratele de nisip pe cari le confin; capacitatea portantă scade simfitor. Sînt uşor erodate de curenfii de apă, iar prin uscare la aer se desfac, adeseori, prin exfoliere. 1. Argilă refractară. Petr., Mat. cs.; Argilă care are o temperatură de fuziune de peste 1580°. Argilele refractare se împart în trei clase: argile refractare propriu-zise, argile refractare bauxitice şi argile refractare silicioase. Argilele refractare propriu-zise pot fi reziduale sau sedimentare. în primul caz ele nu sînt transportate din locul unde au luat naştere prin atmosferizarea rocii feldspatice, iar în al doilea caz ele sînt transportate din locul de origine şi în acest caz sînt, în general, mai plastice, şi constituie un amestec intim de minerale argiloase. Argilele refractare bauxitice sînt constituite în principal din minerale argiloase (haloisit, anauxit, alofan) şi în secundar din minerale bauxitice (diaspor, gibbsit, etc.). Amestecul de minerale argiloase şi de minerale bauxitice nu poate confine însă următoarele minerale argiloase feruginoase sau magneziene: non-tronit, montmorillonit, atapulgit, paligorskit, sepiolit, illit, etc., deoarece acestea i-ar micşora prea mult refractaritatea. Argilele refractara silicioase au spărtură concoidală şi structură foarte densă. Ele sînt în general foarte dure şi pufin plastice. Nu există deosebire netă între argile refractare şi caolinuri, deoarece ambele confin caolinit şi au aceleaşi caracteristici tehnologice principale. Caolinuri le dau însă prin ardere produse mai albe decît argilele refractare. Foarte multe argile refractare confin cantităfi mari de substanfe organice, ca lignit sau acizi humici. Acestea întunecă culoarea argilelor refractare şi influenfează favorabil în special plasticitatea lor, din cauza coloizilor organici şi a acizilor organici confinufi. Toate argilele refractare confin o cantitate mai mare sau mai mică de materiale accesorii, neargiloase, cari au o influenfă importantă asupra proprietăfilor lor. De obicei, aceste minerale accesorii sînt următoarele: cuarful, feldspatul (ortoclazul şi pJa-gioclazul), mica (muscovitul şi biotitul), minerale ferice sau feroase (hematitul, magnetitul, limonitul, pirita şi sideritul), minerale de titan (rutilul şi anatasul), minerale calcaroase (calcitul şi dolomitul), etc. în timp ce cuarful confinut are o acfiune deplastifiantă, celelalte minerale accesorii au asupra argilelor refractare o acfiune de fondanfi, adică le micşorează refractaritatea. Oxidul de titan, ca şi oxidul de fier, ambele sub 3%, nu au o acfiune apreciabilă asupra argilelor refractare. Oxidul de fier, Fe203, devine indezirabil dacă depăşeşte 3% şi în special 4%; de asemenea, şi oxidul de calciu, de magneziu, sodiu şi potasiu, cînd totalul lor depăşeşte 1,5%. Argilele refractare nu trebuie să confină în total mai mult decît 4,5% impurităfi (bioxizii de titan şi de siliciu liberi fiind exceptafi) pentru calităfile superioare şi 5,5% pentru calităfile obişnuite. Confinutul în alumină al celor mai pure argile refractare nu depăşeşte, de obicei, 40%. Sub efectul căldurii, argilele refractare se usucă, contrac-tîndu-se simfitor. Contracfiunea e cu atît mai pronunfată cu cît argilele sînt mai plastice. Această contracfiune încetează înainte ca toată apa să fie evacuată din argilă, astfel încît ultima fază a uscării se efectuează fără contracfiune. între 450 şi 550°, caolinitul pierde apa de constitufie. Diagramele de raze X prezintă atunci inele neclare, dovedind astfel absenfa unei cristalizări precise. Sub această formă deshidratată, sub-stanfa se numeşte „metacaolin". La aproximativ 950° se amorsează o recristalizare, care pare că nu atinge stadiul definitiv decît pe la 1100°, dînd naştere mulitului (v.), cu punere în libertate de silice.— De fapt, din cauza impurităfilor prezente, se formează o fază sticloasă, care se moaie la o temperatură cu mult mai joasă, argila refractară deshidratată fiind constituită dintr-o fază de cristale fine foarte dispersate, înecate într-o fază sticloasă, în general mai abundentă decît faza cristalină. La argilele refractare foarte pure, aceste două faze sînt în cantitate aproximativ egală. în cursul arderii se produce o nouă contracfiune apreciabilă a argilei refractare. 2. Argilă roşie abisală. Petr.: Formafiune argiloasă tipica, colorată în roşu şi, uneori, în cafeniu, care se găseşte pe fundul depresiunilor din mări şi din oceane, la adîncimi de peste 8000 m. Confine particule fine de diferite minerale, concrefiuni de oxid de mangan şi de fier, nodule de zeolifi, etc., cum şi rare urme de organisme (dinfi de rechini). Provine din descompunerea mineralelor rocilor vulcanice submarine, cum şi din material terigen rezultat din denudafia continentală a scoarfei şi transportat de apele curgătoare în basinele oceanice. s. Argilife. Petr.: Roci argiloase cimentate şi întărite sub acfiunea fenomenului de diageneză. în condifii normale de temperatură, argilele suferă un proces slab de cristalizare, iar sub acfiunea presiunii maselor de deasupra, coloizii se deshidratează şi argilele se transformă în argilite. Spre deosebire de argile, argilitele sînt mai tari, lipsite de plasticitate şi de viscozitate. în masa argilitelor se găsesc silicafi hidratafi de aluminiu, granule de cuarf colfuroase şi foarte fine, şi, uneori, dorite şi sericite nou formate. Argilitele au uneori textură micro-stratică, cu intercalafii bituminoase sau marnoase. Se întrebuinţează în industria ceramică. 4. Argilizare, pl. argilizări. Geof., Cs.: Procedeu de imper-meabilizare şi de consolidare a pămînturilor de fundafii şi a construcfiilor (de ex. lucrări hidrotehnice, galerii, etc.), care se bazează pe utilizarea hidrofiliei argilelor active (cu capacitate mare de schimb) şi a proceselor fizicochimice cari se produc, în schimbul ionic, între ionii din stratul difuz al particulelor fracfiunii argilă şi ionii disociafi din apa care înconjură particulele solide (v. şi sub Schimb ionic). Procedeul consistă în injectarea în rocile poroase (nisipuri, pietrişuri), în crăpăturile sau golurile terenului de fundafie (de ex.: goluri carstice, goluri rămase pe suprafafa masivelor de sare prin disolvarea acesteia), a unor suspensii fluidizate de argilă (mai mult sau mai pufin stabile, după natura complexului de adsorpfie), cari se coagulează în anumite condifii şi colmatează găurile. Astfel, prezenfa ionilor de Li+ sau Na+ în complexul de adsorpfie asigură un strat difuz mai gros (deci un potenfial electrocinetic mai înalt), o stabilitate şi o fluidizare mai mare, o suspensie şi deci posibilitatea de injectare a ei fără pericol de coagulare. Prin substituirea ulterioară a ionilor de Li+ şi Na+ cu cationi divalenfi sau trivalenfi (Ca++ sau Ba++), grosimea stratului difuz (cu potenfial electrocinetic mai redus) scade mult, învelişul adsorbit devine mai subfire şi suspensia coagulează sub acfiunea electrolifilor, colmatînd golurile. Odată cu coagularea şi deci cu colmatarea se poate realiza, — în condifii speciale de schimb ionic, —şi o precipitare a coloizilor din îracfiunea argilă care formează unele geluri cu caracter de liant şi cu întărire în timp, ducînd la cimentarea particulelor solide ale terenurilor (în special ale pietrişurilor şi nisipurilor permeabile şi necoezive).— Pentru golurile mai mari, suspensiile fluidizate de argilă grasă nu dau totdeauna rezultate bune, din cauza capacităfii mari de refinere a apei, pe care o au aceste argile, chiar coagulate. în acest caz, argili-zarea se execută întrebuinfîndu-se o pastă plastic vîscoasă de argilă grasă, amestecată cu leşie bisulfitică reziduală, care are o mare lianfă şi care se desface greu în apă. Această pastă se poate mata în golurile respective (de ex. prin foraje) sau poate fi întrebuinfată la impermeabilizarea construcfiilor, prin aşternerea unui strat de pastă pe suprafefele exterioare expuse infiltrafiilor. 5. Argiloase, minerale Mineral., Petr.; Mineralele principale cari constituie argilele, de tipul silicafilor şi alumino-silicafilor secundari hidratafi, avînd cationi alcalini şi alcalino- Argilo-humic, complex ~ 49 Arginâza pămîntoşi labil legaţi şi deplasabili prin procese de schimb cationic. Aceste minerale sînt produse de descompunere şi de transformare totală sau parţială a mineralelor silico-aluminoase (feldspaţi, nefelin, leucit, etc.) din rocile magmatice (graniţe, pegmatite, riolite, dacite, etc.), din cele metamorfice (gnaisuri, micaşisturi) şi, mai rar, din rocile sedimentare. Există mai multe ipoteze referitoare la modul cum au rezultat mineralele argiloase, şi anume: prin caolinizarea (v.) 'feldspafilor sub acţiunea simultană a apei şi a bioxidului de carbon,' sub acţiunea proceselor pneumatolitice, a vaporilor suprasaturaţi din emanaţiile postvulcanice, a acizilor humici, etc,; în urma unor combinaţii chimice definite (între hidroxi-dul de aluminiu, acidul silicic şi anumite baze rezultate din alterarea silicaţilor primari); prin precipitarea fizicochimică a produselor de descompunere coloidală a mineralelor primare (gel de hidrat de aluminiu şi silice hidratată); prin cristalizarea gelurilor amorfe silico-aluminoase şi silico-ferice, rezultate în urma distrugerii reţelei cristaline a silicaţilor primari, etc. Mineralele argiloase se prezintă sub formă de lamele foarte fine, cu o structură cristalină filitică, în care fiecare foiţă elementară e constituită din pături de ioni de oxigen, de siliciu, de fier (respectiv de aluminiu), de hidroxil şi de cationi bazici. Se deosebesc: structuri cristaline distratificate şi structuri cristaline tristratificate. Structura în reţea distratificată (v. fig. I) e caracteristică pentru caolinit (v.), haloisit (v.), dickit (v.) şi nacrit (v.). Are foiţele elementare formate dintr-un strat de octaedre de aluminiu, oxigen şi hidroxil (stratul hidrar-gilitic) şi un strat de tetraedre de siliciu şi oxigen. Formula structurală a acestor minerale e următoarea: 2Si02- Al203'2 H2O, cu raportul Si02/Al203 a 2,6 : 1. Planul de ioni hidroxil al unei foiţe elementare se găseşte faţă în faţă cu planul de ioni 0~ al foiţei elementare vecine; forţele van der Waals menţin constantă distanţa de circa 2,8 A în- trefoiţeşide circa 7,2 A între planele de bază ale foiţelor. Din această cauză, structura cristalină în reţea distratificată e rigidă, indeformabilă; mineralele nu pot absorbi molecule de apă şi cationi între foiţele elementare, decît cel mult pe suprafeţe de ruptură şi în proporţie foarte mică; au o capacitate de. schimb de numai circa 10*--15 mili-echivalenţi la sută şi nu se umflă. Structurile cristaline ale mineralelor aparţinînd acestui tip, cari au aceeaşi compoziţie chimica (cu excepţia haloisitului, care are un plus de două molecule de apă), prezintă unele mici deosebiri între ele. La dickit, exagoanele stratului de deasupra au o orientare puţin diferită de cea din cazul caolinitului; la nacrit, decalarea între pachetele de strate e mai mică decît la caolinit; la haloisit, vîrf uri le tetraedrelor cu ioni de oxigen activi sînt îndreptate alternativ, în jos şi în sus, iar la acestea din urmă, ionul de oxigen e înlocuit cu anionul OH~, mai puţin activ. Structura în reţea tristratificată (v. fig. II), caracteristică montmorillonitului (v.), beidellitului (v.)f nontronitului (v.), avînd •oiţele elementare formate în mijloc dintr-un strat de octaedre ^stratul hidrargilitic), avînd în centrul lor ionul de aluminiu şi la vîrfuri ionii de oxigen şi hidroxil, iar dedesubtul şi deasupra acestui strat cîte un strat de tetraedre, avînd în centrul lor fonul de siliciu, iar la vîrfuri, ionii de oxigen. Orientarea generala a tetraedrelor e aproape identică cu cea din cazul ha- I. Structura caolinitului. Wn[BH) W+2(0H] II. Structura montmoHIlonitului. loisitului: unele vîrfuri intră în compozifia stratului hidrargilitic, iar cele ocupate de ionii de hidroxil sînt îndreptate în afară. Astfel, fiecare pachet de straturi se mărgineşte în ambele părţi cu ioni de oxidril, capabili să reţină molecule de apă. Formula structurală de bază a acestor minerale e următoarea: 4 Si02 ■ AI2O3 • H20, în care însă se produc uşor substituţii parţiale prin schimb de ioni (în coordinaţia tetraedrică, Si4+ prin Al3+, iar în coordinaţia octae-drică, Al3+ prin Mg2+ şi Fe2+ sau numai prin Mg2+), cari duc la deficite de sarcini pozitive. Pentru neutralizarea reţelei, care a devenit astfel electronegativă, se produce un schimb de cationi, în care anumiţi cationi bazici (de calciu, sodiu, etc.) şi molecule de apă pătrund între foiţele elementare şi fac legătura (în mare parte slăbită de prezenfa apei) între ele. Din această cauză, structura cristalină în reţea tristratificată e elastică (distanţele dintre foiţele 0 elementare pot creşte de la 9,6 A, în stare complet uscată, O pînă la circa 28,4 A, cînd mineralele au absorbit apa), mineralele respective absorb apă pînă la circă 65% din greutate, au o capacitate de schimb cationic care depăşeşte 100 de miliechivalenţi la sută şi prezintă proprietatea de umflare, care se măsoară în procente de creştere a volumului fafă de volumul iniţial. La montmorillonit, Al3+ e înlocuit parfial prin Mg2+; raportul Si02/Al203 se menţine 4:1. La beidellit şi nontronit, Al3+ e înlocuit prin Mg2+ şi Fe2+ (la nontronit complet), iar în coordinaţia tetraedrică Si4+ e înlocuit prin A!3+, schimbînd astfel raportul Si02/Al203(3 la nontronit, aproape 3 la beidellit).— Rocile argiloase cari conţin minerale cu structură în reţea tristratificată sînt întrebuinţate în industrie la extragerea impurităţilor din lichide (în stare uscată ele pot extrage şi gazele de ţiţei), a hidraţilor alcalini şi a carbonaţilor alcalini, etc. Din categoria mineralelor argiloase, cu structură cristalină fiiitică în straturi de tetraedre de bioxid de siliciu, rezultate prin substituţiile şi compensaţiile de felul celor arătate la reţeaua tristratificată, face parte şi grupul micelor hidratate, cunoscute sub diferite numiri: hidromică, hidromuscovit, illit, monotermit, etc., cari au formulă structurală generală: (K, Ca, Na)x (Al, Mg, Fe)2_3 (Si4_x Alx) O10 (OH)2 I2H2O, în care x< 1. Structura reţelei lor cristaline se deosebeşte de structura generală a micelor, reprezentînd o trecere spre structura montmoriilo-nitică (tristratificată). Afară de mineralele cu structură cristalină, în complexul mineralelor argiloase există şi un grup de geluri amorfe cu luciu sticlos, adsseori transparente şi cu compoziţie chimică variabilă (m AI2O3 • n Si02 • p H2O), numite alofân. 1. Argilo-humic, complex Ped.: Complexul coloidal al solurilor, format prin legarea substanţelor humice cu argilă şi cu hidroxizi de fier şi de aluminiu coloidali. E sediul celor mai importante reacţii ale solului, căruia îi conferă majoritatea proprietăţilor sale fizice, chimice şi biologice. 2. Argilolifs. Petr.: Tufuri vulcanice vărgate îr> verde şi roşcat, provenind din riolite şi din porfire cuarţifere. Sînt întărite adeseori prin impregnaţii de silice sau asociate cu pech-stein şi cu porfire cuarţifere. Uneori se divid în plăci sau în foi subţiri, mai rar în coloane prismatice. 3. Arginază. Chim. biol.: Enzimă din clasa amidazelor, conţinută în cantitate mare în ficatul mamiferelor, de unde a f Arginină 50 Argint fost izolată. Ârginaza catalizează scindarea hidrolitică a i-argininei în ornitină şi uree, fază capitală în ciclul ureogenetic. E activată de ionii de mangan şi de cobalt şi inhibită de ionii de argint. 1. Arginină. Chim. biol.: NH2—C—NH—(CH2)3—CH(NH2)—COOH II NH Acid 6-guanidino-a-amino-valerianic. E un acid diamino-mono-carbonic, de care organismul se poate dispensa parfial, şi gluco-formator. l( + )arginina se găseşte în toate proteinele naturale; în cantitate mare e continută în histone şi protamine; de exerrplu salmina confine 88% arginină. Datorită grupării guanidinice, are un caracter bazic şi, avînd şase atomi de carbon în moleculă, face parte din grupul bazelor hexonice. în organismul animal are un rol important în ciclul ureogenetic; prin hidroliză în prezenfa arginazei formează ornitină şi uree: NH2 NH2 f I C = NH (CH2)3 /NH2 — — -- |-—-— arginază | + 0=:CV NH +hoh CH—NH2 xNH2 I I (CJH2)3 COOH I CH—NH2 I COOH De asemenea, participă la sinteza creatinei şi a bazelor purinice. în muşchii nevertebratelor se găseşte sub formă fosforrlată, îndeplinind funcfiunea de fosfagen. a. Argint. Chim.: Ag. Element din grupul întîi, subgrupul al doilea al sistemului periodic al elementelor, monovalent şi (excepfional) divalent, cu nr. at. 47, gr. at. 107,88, p.t. 960,5°, p.f, 2170° şi d. 10,5. Cristalizează în cuburi cu fafa cenlrată, însă de obicei cristalele sînt deformate (cele răsucite ca nişte fire sînt cele mai frecvente). Argintul e răspîndit în natură, în cantităfi foarte mici în apa. marii, iar în scoarfa Pămîntului, ca metal liber — argint nativ—, ca amalgam, şi aliat cu aur, platin, cupru şi alte metale. Cele mai importante minerale de argint întrebuinfate ca minereuri de argint sînt: argentitul, Ag2S (v.); discrazitul, Ag2Sb (v.) pînă la Ag^Sb, amestec isomorf de stibiu şi argint (v.); proustitul, AgsAs$3 (v.); pirargiritul, Ag3SbS3 (v.); kerargiritul sau argintul cornos, AgCI (v.); bromargiritul, AgBr (v.); iod-argiritul, AgJ (v.). Principalele minereuri de argint sînt minereu-rile de plumb (galenă) şi de cupru, cari confin şi argint. Argintul e extras din gangă împreună cu metalul nenobil, de obicei prin topire, şi apoi e separat de acesta prin procedee speciale. Afară de mineralele specificate mai sus, se cunosc: hesitul, o telurură de argint, Ag2Te, care formează cristale cubice, cum şi alte telururi, ca petzitul (Ag, Au)2Te, şi silvanitul, AgAuTe^ Argintul e un metal alb, cu luciu metalic; e foarte plastic; e cel mai maleabil şi ductil dintre toate metalele, cu excepfia aurului. Are duritatea Brinell 25 kg/mm2f rezistenfa la rupere 13,8-"14,4 kg/mrr.2, alungirea relativă 48-‘-50% şi modulul de elasticitate 7000-*-8200 kg/mm2. Dacă însă confine urme de As, Sb, Pb sau Bi, devine casant. Argintul e cel mai bun conducător de electricitate, rezistivitatea lui la 0° fiind de 1,50X10~6 2-cm, iar coeficientul de temperatură al rezistivităfii între 0° şi 100° de 0,004 29. în stare topită oclude oxigen din atmosferă, putînd absorbi de 20 de ori volumul său de gaz, pe care, prin răcire, îl elimină cu mere violenfă, De aceea metalul topit e ferit de contactul cu aerul prin acoperire cu un strat inoxi-dant, sau cu urme de cupru, bismut ori zinc. Argintul are doi isotopi stabili şi nouă isotopi radioactivi cu numerele de masă 104*>* 113: Numărul de masă Abundenta relativă Timpul de înjumătafire Tipul dezintegrării Reacţia nucleară de obflnere 104 - 16,3 min - PdiW(P(n)Agi04 105 - 45 z captura K Pdi05(p(n)Agi05 106 24,5 min emisiune |3+ RM0S(a, n)Agi06, Pd^d, n) AgW61 Pd105(p,yJAgioe, pda>& (p,n)AgiC6, Ag107(n,2n)Ag1C6i Agi07(d,t)Agicef Agi07(Yi r) Agioe, AgW7(d, p, 2n)Agioai Cd1ce(n, p)Agi08 (Se cunoaşte şi un isotop Ag106, care se dezintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înju-mătăfire de 8,2 zile) 107 51,35% - - - 108 2,3 min emisiune (3 “ Pd^p.nJAgWfi, AgW^y} Agios, Agt09(Y,n)Agi08( Ag«7 (d.pJAg1*», Cd108(n,p)Agio8 (Se cunoaşte şi un isotop Agreare se dezintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătă}ire de 40,4 s) 109 48,65% - ! - I - 110 24,2 s j emisiune |3~ Agio9(n,Y)Ag110, Cd11(J(n,p) Agiio, CdUi(YfP)Ag110 (Se cunoaşte şl un isojcp Ag11*), care se dezintegrează prin captură K, cu timpul de înjumătătire de 225 de zile) 111 i — 7,5 z 1 | emisiune (î- Pd110(d,nJAg111, Pd1;S(a,p) Ag111, Cd111(n,p)Ag111l cum şi prin bombardarea U cu neutroni sau a, a Th cu a şi a plufoniului cu neutroni 112 3,2 h emisiune Cd^n.pJAg11? Ccm*(y, p) Ag112, Inii^n.-aJAg1^ şl prin bombardarea U cu neutroni sau a 113 - 5,3 h emisiune p~ | j Cd114(y,p)Ag113 şi prin bombardarea U cu electroni Isotopcu masăato-mică in-de'inltă 22 min emisiune j3~ Prin bombardarea U cu neutroni Argintul nu e oxidat nici în aer, nici în oxigen; ca şi mercurul, e atacat însă de ozon. Se disolvă cu uşurinfă în acid azotic, cu degajare de bioxid de azot şi formare de.azotat de argint; cu acidul sulfuric concentrat fierbinte dă sulfat da argint. Acidul clorhidric nu-l atacă* se formează la suprafafa metalului un strat subfire de clorură de argint. Nu e atacat de acidul fiuorhidric. în prezenfa hidrogenului sulfurat, se acoperă cu un strat negru de sulfură de argint; de aceea obiectele de argint se înnegresc cînd stau mai mult timp la aer. Se combină cu halogenii la cald şi reacfionează uşor cu sulful. Argintul molecular e o pulbere cenuşie, care se obfine finînd mai mult timp o lamă de zinc în contact cu clorura de Argint 51 Argint argint precipitată la rece şi spălată pînă aproape nu mai dă reacfia acidă. Argintul molecular e întrebuinţat în chimia organică pentru proprietatea lui de a se combina cu halogenii din halogenurile alchilice, uşurînd astfel unirea a două resturi alchilice. Argintul coloidal se poate obfine, fie prin procedeul Bredig, trecînd o descărcare electrică între doi electrozi de argint într-un lichid potrivit, fie prin procedeul Carey-Lea, reducînd o solufie relativ concentrată de sulfat de argint cu sulfat feros, cu tartrafi, citrafi, tanin, etc., formîndu-se întîi un precipitat violet, care e disolvai de repetate ori în apă şi e reprecipitat cu azotat de amoniu, spre a îndepărta substanfele străina. Acest argint coloidal se disolvă cu uşurinfă în apă şi prin evaporarea solufiei se obfine o pelifă albă de argint, care poate fi din nou disolvată în apă. Argintul formează aliaje cu multe metale. Astfel, arsenul, bismutul, staniul, antimoniul sau zincul dau cu argintul aliaje casante. Aliajul de cupru are duritate şi rezistenfă mai mari şi temperatură de topire mai joasă decît argintul pur; el are rezistenfă mare la coroziune. Aliaje de cupru şi zinc (eventual cu cadmiu sau staniu) sînt întrebuinfate ca aliaje antifricfiune superioare. Aliaje cu wolfram, molibden, paladiu, grafit şi oxid de cadmiu sînt întrebuinfate la fabricarea contactelor electrice.— Metalurgia argintului se face pe cale umedă, pe cale uscată şi pe cale electrolitică, prin procedeele amalgamării, cupelafiei şi cianurării. Procedeul amalgamării (v.) se bazează pe proprietatea mercurului de a forma un amalgam cu argintul din minereul fin pulverizat, care se separă de gangă prin spălare; mercurul e distilat apoi într-o retortă de fier, iar argintul brut e rafinat pentru îndepărtarea impurităfilor. Minereurile cari confin argint fie în stare nativă, fie sub forma de sulfură sau de clorură, pot fi tratate direct prin procedeul amalgamării. Minereurile complexe (sulfoarseniuri sau sulfoantimoniuri) trebuie convertite întîi în clorură. Convertirea se face imperfect pe cale umedă (cu solufii cuprice şi cuproase) şi mult mai complet pe cale uscată (prin prăjire cu clorură de sodiu). Procedeul cupelafiei (v.). Minereurile sărace în argint se extrag prin procedeul cu aliaj de plumb. în mod natural, argintul e asociat adeseori cu plumbul în galene, de unde e scos din topitura acestora. Minereul de sulfură de argint e tratat cu plumb, care reduce argintul. Prelucrarea ulterioară e determinată de concentrafia argintului în aliajul de plumb. Aliajul se topeşte pe o vatră poroasă, în condiţii oxidante. Se formează oxid de plumb care, fiind mai uşor, pluteşte la suprafafă şi e îndepărtat mecanic prin cupele, pînă cînd stratul de oxid de plumb e îndepărtat cu totul (în acest moment, suprafafa argintului „fulgeră" şi operafia e terminată). Acest argint, care mai confine 5% impurităfi, e supus rafinării. — Cînd sînt prelucrate minereuri sărace în argint, procedeul cupelafiei, descris mai sus, nu mai e rentabil; se pot aplica următoarele procedee: Procedeul Pattinson, în care aliajul de plumb şi argint e supus unsi cristalizări fracfionate. Plumbul şi argintul sînt insolubile unul în altul în stare solidă; de aceea, prin răcire, se separă ,nî'lA cr'stale de plumb curat, cari se îndepărtează treptat, ră-minînd în stare lichidă amestecul eutectic cu 2,25 % Ag, care se Solidifică la 304°. Din acest eutectic se îndepărtează plumbul Prin cupelare. Procedeul Parkes, în care se adauga 2% zinc în topitura de Plumb argentifer, cînd se formează doua faze lichide, între cari ar£intul se repartizează astfel, încît faza care confine zincul ia c®3 mai mare parte din argint. Prin răcire, faza care confine ^rnc se separă sub forma unei spume în care e confinut, sub formă de cristale mixte, fot argintul. După patru operafii de acest fel, în plumb nu mai rămîn decît 0,0005% argint. Spuma argentiferă e încălzită înir-un curent de abur şi zincul poate fi scos din aliaj ca oxid, iar reziduul se supune cupelafiei. Procedeul cianurării (v.). Minereul fin pulverizat e tratat cu o solufie de cianură de sodiu 0,1 •••0,4%, cînd se formează o cianură dublă: AgCI + 2 NaCN -> Na[Ag(CN)2] + NaCl sau Ag2S + 2 NaCN -> 2 Ag + Na2S şi 2 AgCN + 2 NaCN -> 2 Na[Ag(CN)2]. Din solufia sării duble, argintul poate fi scos fie pe cale electrolitică, fie cu zinc. Argintul metalic e întrebuinfat, aliat cu cupru, la baterea moneielor de argint, la confecfionarea bijuteriilor, a obiectelor de ornament sau de uz casnic, a aparatelor de laborator sau a instrumentelor medicale. De asemenea, argintul e întrebuinfat la fabricarea oglinzilor şi în industria fotografică, sub formă de săruri (clorură, bromură, etc.). Argintul coloidal, preparat cu un coloid protector de proteină, numit şi colargol, se între-buinfează ca medicament.— Argintul dă combinafii în cari e fie monovalent, fie divalent. Principalele combinafii ala argintului monovalent sînt următoarele: Oxidul de argint, Ag20, se obfine tratînd cu hidroxizi al-caimi solufia unei sări de argint. La început se formează Ag(OH), care trece repede în oxid. E un precipitat brun-negricios, care, încălzit la 60'"80°, devine aproape negru. în stare umedă se comportă ca un hidroxid, putînd transforma halogenurile alchilice în alcooli. La cald se descompune, punînd în libertate oxigen; de aceea e un oxidant puternic. Oxidul de argint se disolvă în amoniac, dînd un complex [Ag(NH3)2]OH. Din această solufie se depune o pulbere negricioasă foarte instabilă, care, în stare uscată, explodează chiar prin atingere cu o pană (argint fulminant). Oxidul de argint e întrebuinfat în industria oglinzilor, iar amestecat cu oxid de antimoniu, la colorarea sticlei de la galben pînă la brun. Fluorura de argint, AgF, se obfine prin disolvarea oxidului de argint în acid fluorhidric. Cristalizează cu o moleculă de apă în octaedre delicvescente cu p. t. 435°. E singura haloge-nură de argint solubilă în apă. Sub numele de tachyol, fluorura de argint e întrebuinfată la dezinfectarea apei potabile. Clorura de argint, AgCI, în stare naturală constituie mineralul kerargirit (argint cornos). Se obfine tratînd solufia unei sări de argint cu o clorură solubilă, adică cu ionul clor. Formează un precipitat alb, voluminos, aproape insolubil în apa şi în acizi diluafi. Se disolvă însă cu uşurinfă în amoniac şi soluţia evaporată depune cristale rombice de 2 AgCI • 3 NH3; de csemenea, se disolvă în solufii de tiosulfat şi cianură de potasiu. Clorura de argint e întrebuinfată la fabricarea emulsiilor fotografice, ca antiseptic, ca pigment ceramic, la colorarea sticlei, a electrozilor de sudură, etc. Bromura şi iodura de argint, AgBr, AgJ, se prepară în acelaşi mod ca şi clorura. Bromura de argint cristalizează în octaedre de culoare galbenă-citrin, care, sub acfiunea luminii, trece în violet; iodura de argint se prezintă în cristale exagonale, de culoare galbenă. Solubilitatea lor în apă e şi mai mică decît a clorurii. în amoniac, bromura se disolvă mai greu decît clorura, iar iodura nu se disolvă aproape de loc. Iodura de argint se disolvă în solufie de iodură de potasiu, dînd complexul K(AgJ2), şi îp cianură de sodiu, cu formarea ionului complex stabil [Ag(CN)2]~. Bromura de argint e uşor solubilă în soluţiile bromurilor alcaline, ale tiocianafilor şi tiosulfafilor. Iodura de argint e dimorfă: la temperatura ordinară, forma stabilă e exagonală; prin încălzire la 138°, culoarea se schimbă de la galben închis la galben palid, cu formare de cristale cubice. 4* Argint cornos 52 Argintare Bromura de argint e mai sensibilă lâ acfiunea luminii decît clorura, iar iodura e mai sensibilă decît aceasta. Ambele substanfe sînt întrebuinfate la fabricarea plăcilor fotografice. Azotatul de argint, AgNOs, se prepară disolvînd argint în acid azotic de concentrafia moderată. Solufia depune prin evaporare cristale triclinice incolore, fără apă, cu p. t. 208 . Se disolvă în apă, în alcool şi eter. Azotatul de argint e insensibil la lumină, dar devine sensibil în prezenfa substanfelor organice, înnegrindu-se din cauza argintului separat prin reducere (înnegrirea pielii). Azotatul de argint e întrebuinfat în foto-reproducere, la prepararea plăcilor cu colodiu umed; de asemenea, în industria chimică, la prepararea celorlalte săruri de argint; în galvanotehnică, la colorarea sticlei şi a materialelor ceramice. Azotitul de argint, AgN02, se prepară prin adăugarea unei solufii de azotit de sodiu peste o solufie de azotat de argint. Se prezintă în cristale aciculare rombice, de culoare galbenă deschisă, cari se înnegresc la lumină. E pufin solubil în apă, are densitatea 4,45 şi se topeşte la 140°, cu descompunere. Sulfatul de argint, Ag2S04, se obfine disolvînd argint în acid sulfuric concentrat. E mai pufin solubil în apă decît azotatul; se prezintă în prisme rombice de culoare albă, cu p. t. 654°. E întrebuinfat drept catalizator specific la absorpfia etilenei în acid sulfuric. Acetatul de argint, AgCa^C^, se obfine disolvînd carbonat de argint în acid acetic. Sirifura de argint, Ag2$, se obfine ca un precipitat negru, cînd se frece un curent de hidrogen sulfurat prin solufia unei sări de argint. E insolubil în acizi, dar se disolvă în solufie de cianură de sodiu, cu formare de complex. Se întrebuinfează la fabricarea conductoarelor electrice cu calităfi speciale. Seleniura de argint, Ag2Se, se prepară prin topirea unui amestec de argint pulverizat cu seleniu pulverizat, sau prin trecerea hidrogenului seleniat prin solufia unei sări de argint. E o substanfă neagră cristalină, care se găseşte şi în stare naturală. E insolubilă în apă, se topeşte la 897° şi are densitatea 8,0. E un semiconductor. Cromatul de argint, Ag2Cr04, se prepară prin adăugarea unei solufii de cromat de potasiu peste o solufie de azotat de argint. E o pulbere microcristalină roşie închisă, insolubilă în apă, cu densitatea 5,62. Bicromatul de argint, Ag2Cr207, se prepară prin adăugarea unei solufii de bicromat de potasiu peste o solufie de azotat de argint încălzită la fierbere şi acidulară cu acid azotic. Cristalizează în prisme triclinice roşii-brune închise, foarte pufin solubile în apă, cari se descompun la încălzire şi au densitatea 4,77. Fosfatul de argint, Ag3p04, se prepară prin adăugarea unei solufii de fosfat trisodic peste o solufie de azotat de argint. Cristalizează sub formă de dodecaedre romboidale de culoare galbenă deschisă. E pufin solubil în apă, se topeşte la 849° şi are densitatea 6,37. Metavanadaful de argint, AgV03, se prepară prin adăugarea unei solufii de metavanadat de sodiu peste o solufie de azotat de argint. E un produs de culoare albă-argintie, întrebuinfat drept catalizator ds oxidare a substanfelor organice în faza da vapori. Permanganatul de argint, AgMn04, se prepară prin tratarea permanganatului de bariu cu sulfat de argint sau prin amestecarea unor cantităfi echivalente de solufii calde de ezotat de argint şi permanganat de potasiu. Se prezintă sub formă de cristale monoclinice, de culoare închisă, sau ca un precipitat negru cu luciu metalic. Se disolvă în apă rece; e mai solubil îh apă caldă, dar prin fierbere îndelungată se descompune în manganat de argint şi oxigen. Permanganatul de argint în amestec cu oxidul de calciu şi clorura de calciu absoarbe oxidul de carbon. Se întrebuinfează ca masă de absorpfie în fi lirele speciale de la aparatele izo-lânte şi măştile de gaze. Cianura de argint, AgCN, se obfine tratînd solufia unei sări de argint cu ioni CN~ (cianură de potasiu, etc.). Ca şi clorura de argint, cu care seamănă foarte mult, e insolubilă în apă şi în acizi, dar e solubilă în exces de reactiv, cu formare de complex. Cianura de argint e întrebuinfată în galvanotehnică sub forma de cianură dublă de potasiu şi argint. Rodanura de argint, AgSCN, se obfine tratînd o solufie care confine ioni de argint cu o alta care confine ioni SCN~. Precipitatul alb format la început se disolvă în exces de reactiv. Această reacfie stă la baza metodei Volhard de dozare volumetrică a argintului. Principalele combinafii ale argintului divalent sînt următoarele: Deşi argintul are un singur electron în stratul exterior de valenfă şi ar trebui să dea numai compuşi de argint monovalent, se cunosc şi unele combinafii cu argint divalent, în cari intervine un electron din stratul electronic imediat următor. Astfel, la oxidarea electrolitică a azotatului de argint se formează cristale octaedrice mici de AgO, cari mai apar sub forma unei cruste amorfe la electroliza acidului sulfuric diluat între electrozi de argint. Acest compus se descompune cu uşurinfă în argint şi oxigen, se disolvă în amoniac cu degajare de azot şi formare de Ag20. Se poate obfine şi o bifluorura de argint, AgF2, neagră, prin trecerea fluorului peste pulbere fină de argint metalic. Se întrebuinfează ca agent de fluorurare în chimia organică. Combinaţiile complexe ale argintului: Complecşi ai argintului cu unele substanfe organice, cum sînt Ag(NOs)2*4 C5H5N, se produc la anod în electroliza azotatului de argint disolvat în piridină. Sînt substanfe în cari metalul apare bivalent. Formează cristale roşii-portocalii, a căror solufie e decolorată de apa oxigenată. Se mai cunosc complexul cu piridină al persulfatului de argint divalent, AgS20s- 4 C5H5N, şi complecşi analogi cu o-fenantralină şi o-dipiridil, foarte stabili. 1. ~ cornos: Sin. Kerargirif (v.). 2. Argint oxidat. Tehn.: Patina cu aspect şi culoare bruna cu nuanfe albastre, pe care o capătă obiectele de argint, datorită acfiunii de coroziune naturală prin hidrogenul sulfurat din atmosferă. Patina se poate realiza şi artificial — pentru a imita aspectul antic al obiectelor, evitînd acfiunea defavorabilă a coroziunii — prin expunsrea obiectului la acfiunea hidrogenului sulfurat sau a sulfurii de amoniu, pînă se obfine culoarea dorită. 3. Argint viu. 1. Chim.: Sin. Mercur (v.). 4. Argint, aliaj de V. sub'Argint. 5. Argint, oglindă de Tehn.: Oglindă obfinută prin depunerea unui strat de argint pe suprafafa unei piese de sticlă. Pufin timp înainte de a fi argintată, suprafafa sticlei trebuie curăfită foarte bine, degresată şi apoi tratată cu solufie saturată de clorură stanoasă şi spălată cu apă caldă. Solufia pentru argintat e formată din 20 g de azotat de argint disolvat în 300 ml de apă, în care se adaugă o solufie care confine 10 g de hidroxid de potasiu disolvat în 100 ml de apă. Oxidul de argint care se formează se disolvă din nou prin adăugarea unei solufii de amoniac 1 : 1 sub agitare energică. în solufia aproape clară se adaugă apoi o solufie de azotat de argint 6%, exact pînă în momentul în care solufia devine negricioasă. Patru părfi din solufia astfel pregătită sînt amestecate (imediat înainte de întrebuinfare) cu o parte dintr-o solufie reducătoare de zahăr (90 g de zahăr într-un litru de apă, peste care se adaugă 4 ml de acid azotic, şi se fierbe cinci minute, după care se răceşte). Ca agent de reducere se mai poate întrebuinfa şi sarea Rochelle sau aldehida formică. Suprafefele argintate pe această cale sînt utilizate la fabricarea reflectoarelor electrice, a vaselor pentru termos, cum şi a oglinzilor simple. 6. Argintare, pl. argintari. Tehn., Metl.: Operafie industrială de suprafafare a obiectelor metalice, prin acoperire cu Argiope 53 Argon un strat de argint, pentru a le proteja contra coroziunii sau contra atacului cu anumiţi reactivi (de ex. acid clorhidric, solufii alcaline, etc.), pentru a le da aspectul (culoarea şi luciul) argintului, pentru a mări conductivitatea electrică de trecere prin suprafafa unor contacte, sau pentru a le da o putere de reflexiune mare. Argintarea se aplică la fabricarea oglinzilor, la acoperirea decorativă a anumitor obiecte, la acoperirea tacîmurilor, a unor contacte electrice, a plăcilor de zinc pentru tipar offset uscat, etc. Procedeele folosite pentru argintare sînt metalizarea prin galva-nostegie, prin amalgamare, prin placare şi metalizarea chimică; uneori obiectele de metal şi de materiale nemetalice sînt argintate prin poleire. Argintarea prin galvanostegie se efectuează prin depunere galvanică, folosind o baie electrolitică cu 45—55 gf/l cianură de potasiu şi 25*«30 gf/l clorură de argint care, după disolvare, constituie un electrolit cu compozifia 35—40 gf/l cianură complexă de argint +25—27 gf/l cianură de potasiu+12—15 gf/l clorură de potasiu (uneori se foloseşte baia cu clorură de argint şi iodură de potasiu), catodul fiind obiectul de argintat, iar anodul fiind de argint; uneori se folosesc anozi de grafit, mărind confinutul în argint al băii. Se lucrează la temperatura de regimde 12—15° cu densitatea de curent 0,5—1 A/dm2, iar procesul de electroliză durează 1/2—2 ore, după grosimea de strat cerută. Electroliza se efectuează în camere întunecoase, pentru a evita descompunerea clorurii de argint. în prealabil, obiectele sînt degresate, spălate în apă rece, şi, eventual, amalgamate şi apoi spălate în apă rece; amalgamarea prealabilă se aplică obiectelor de cupru sau celor cuprete (prin cufundare într-o solufie cu 6—8 gf/l HgO şi 20---40 gf/l cianură de potasiu, la 15—25°), penfru o uşoară egalizare a potenfialelor. După argintare, obiectele ornamentale pot fi oxidate (folosind o solufie de 20* *30 gf/l sulfură de potasiu în apă, cu temperatura de 60—70°, care se aplică pe obiectul degresat) şi apoi lustruite. Argintarea prin amalgamare se efectuează prin aplicarea unui strat de amalgam de argint, păstos, pe piesa curăfită, de-gresafă şi decapată în prealabil, urmată de încălzirea în cuptor pentru volatilizarea mercurului; încălzirea e urmată de lustruirea obiectului. Argintarea prin amalgamare e o operafie periculoasă, ea putînd provoca intoxicafii cu mercur. Argintarea prin placare se aplică de obicei la plăcile sau firele de cupru. — Argintarea plăcilor se efectuează în următoarele faze: pe placa curăfită, degresată şi decapată în prealabil se aplică un strat subfire de nitrat de argint (care măreşte aderenfa dintre cupru şi argint); se aplică foaia de argint, care se rebordurează peste marginile plăcii de cupru; ansamblul se împachetează şi se încălzeşte în cuptor sub temperatura de topire a argintului şi apoi se laminează la cald, pentru a realiza sudarea între cele două metale. — Argintarea firelor de cupru se efectuează în următoarele faze: reducerea secfiunii firului pînă la grosimea de 6 mm prin trefîlare, urmată de o nouă tragere prin filieră, penfru curăfire; îmbrăcarea firului cu o feavă de argint încălzită care — la răcire — aderă la firul de cupru; încălzirea şi frecarea, pentru a mari aderenfa dintre cele două metale; trefilarea la rece pînă la dimensiunea dorită. Argintarea chimică se efectuează prin depunerea unui strat de argint cu ajutorul unei reacfii chimice, de exemplu folosind un agent de reducere a unei solufii de sare de argint (v. Argint, oglindă de ~). Un alt procedeu e procedeul numit argintare pnn deplasare chimică, care se efectuează fără consum de energie electrică şi fără agitare, prin imersiunea obiectelor metalice de argintat într-o baie clocotindă, care are compozifia: "ţO gf azotat de argint şi 35 gf cianură de potasiu la un litru de apă distilată. Stratul de argint se depune pe obiect în cîteva minute şi apoi acesta e scos din baie şi e spălat cu apă. Argintarea prin poleire se efectuează prin aplicarea unui vernis pe obiectele de argintat, peste care se aplică ° foifă subfire de argint, care e apoi apăsată pe obiect cu un tampon de bumbac — după uscare— şi e lustruită prin apăsare. La obiectele poroase (de ex. lemn natural sau artificial, piatră, etc.), peste stratul de vernis se mai aplică straturi de vopsea de netezire. Sin. Poleire cu argint. 1. Argiope. Paleont.: Brahiopod articulat, din ordinul Telo-tremata, subordinul Terebratulaceae, caracterizat printr-un aparat brahial special, la care din apofizele crurale porneşte o lamă calcaroasă, sudată de o serie de septe radiare cari înconjură marginea internă a valvei dorsale. Sînt ferme mici, cu linia cardinală dreaptă, cu coaste largi. Specia Argiope squamata Eichov. e cunoscută din Tortonianul din nordul Moldovei (Dorohoi). Sin. Megathyris. 2. Argirodit. Mineral: GeS2*4Ag2S. Minereu argentifer în care se găseşte germaniu. 3. Argiroză. Mineral.: Sin. Argentit (v.). 4. Argon. Chim.: Ar. Element chimic din grupul al optulea al sistemului periodic; nr. at. 18; gr. at. 39,944; p. t. —189,6°; p. f. —187,2°; temperatura critică — 121,0° şi presiunea critică 50,6 at. Argonul intră în constitufia atmosferei în proporţie de 0,932% în volume şi 1,285% în greutate. Se găseşte şi în gazele emanate de unele izvoare termale. Argonul e un gaz monoatomic. Argonul are doi isotopi naturali şi patru isotopi radioactivi, cu numerele de masă 35-*-41: Numărul de masă Abun- denfa Timpul de înju-mătăfire Tipul dezintegrării Reacfia nucleară de obţinere 35 - 1,88 s emisiune (3+ S32 (a, n) Ar35, CI35 (p,n) Ar^ 36 0,307% ~ ~ - 37 - 34,1 z captură K S§4 (a, n) Ar3?, CW (d,2n) Ar3?, CI37 (p, n) Ar§7, K39 (d, a) Ar37, Ca4** (n, a) Ar37 38 0,06% ~ - - 39 ~ 4 min emisiune |3~ K39 (n, p) Ar3-* 40 99,633% - ~ - 41 - 110 min emisiune |3~ Ar« (d, p) Ar41, Ar*o (n,v) Ar**, K41 (n, p) Ar*l Argonul e un element inert din punct de vedere chimic. Din configurafia lui electronică, 2, 8, 8, rezultă că el are complet octetul electronic exterior, ceea ce-i conferă o stabilitate excep-fională. Nu dă compuşi, dar prin disolvare în apă, sub presiune şi prin răcire, se depun cristale ale unui hidrat al argonului, în cari legătura dintre atomii de argon şi moleculele de apă se face prin forfe van der Waals. Separarea argonului de oxigenul şi de azotul din aer se face, fie pe cale chimică, refinînd oxigenul din aer prin trecere printr-un tub încălzit la roşu şi umplut cu aşchii de cupru, şi trecînd apoi reziduul prin tuburi de sticlă sau de fier încălzite la roşu, umplute cu magneziu metalic, cu care se combină azotul, — fie industrial, prin distilarea fraefionată a aerului lichid. La lichefierea aerului, heliul şi neonul, cu temperaturi de fierbere mai joase, rămîn în stare gazoasă şi pot fi separate ca atare. Aerul lichid confine, pe lîngă argon şi celelalte gaze nobile cu greutăfi atomice mai, mari, cripton şi xenon. Prin distilare fraefionată, repetată, se obfine cea mai mare parte din azot şi oxigen şi reziduul concentrat în gaze nobile e purificat de restul de azot şi oxigen prin trecere peste un amestec de pulbere de magneziu cu oxid de calciu deshidratat. Ceea ce rămîne confine, pe lîngă argon, cantităfi mici de cripton şi xenon, de cari argonul se separă prin distilare fraefionată. Pentru separarea acestor gaze se foloseştş proprietatea pe care o are cărbunele activ de a adsorbi selectiv aceste gaze, la temperatura aerului lichid, Argos 54 Arheofite şi anume adsorpfia e cu atît mai puternică, cu cît greutatea atomică a gazului e mai mare, astfel încît, din amestecul menţionat, gazele sînt adsorbite în ordinea următoare: xenon, cripton, argon. Prin încălzire, procesul are loc în mod invers, adică se pun în libertate întîi argonul şi apoi celelalte două gaze, Argonul e întrebuinţat ori de cîte ori e nevoie de un gaz inert, ca, de exemplu, la umplerea lămpilor electrice cu incandescenţă, cum şi în tuburile luminoase pentru reclame. 1. Argos. Astr.: Roi de stele, constituit din stele simple şi duble, în emisfera australă. 2. Argovian. Stratigr.: Subetaj geologic din baza etajului Lusitanian, corespunzînd cu Jura albă a a geologilor germani. Fauna Argovianului cuprinde ca Amoniţi caracteristici: Peltoce-ras (Gregoryceras) transversarium, Peltoc3ras toucasi, Oppelia (Taramelliceras) flexuosa, Oppelia (Proscaphites) anar, Peri-sphinctes biplex şi Perisphinct3s martalli. în ţara noastră se întîlnesc calcare argoviene la Hîrşova în Dobrogea, şi în Bucegi (Valea Horoabei). 3. Argument, pl. argumente. 1. Mat.: Element arbitrar (variabil) al unei muiţimi care are numărul cardinal mai mare decît unu şi pe care se defineşte o funcţiune variabilă. De exemplu, în J = f(x), x e argumentul funcţiunii y. V. şi Variabilă independentă. 4. Argument, pl. argumente. 2. Mat.: Unghiul cp pe care-l formează cu axa reală raza vertoâre care uneşte originea cu punctul reprezentativ al unui număr complex r = Qe,q> = Q (cos cp + i sin cp) în sistemul de axe ortogonale din planul numerelor complexe (v. fig.)* 5. Argument de similitudine al elicei. Av.: Cîtul vitesei de înaintare a avionului prin produsul dintre turaţia elicei şi diametrul ei. Raportul permite extrapolarea rezultatelor obţinute cu modelele de elice, asupra elicelor de mărime normali e. Argument hiperbolic. Geom,; Variabilă auxiliară t, care intervine în reprezentarea parametrică x = ach t, y~bsht a hiperbolei, cînd e raportată la axele de simetrie r2 vz Argumentul unui număr complex. — —1 = 0, unde Şi ch t ~ - (e* + £ 1 sh t-~(e-e l) sînt funcţiunile hiperbolice fundamentale (cosinus hiperbolic de t şi sinus hiperbolic de t). Dacă M e un punct al hiperbolei (v. fig.), argumentul t care îi corespunde e aria (OAM) l~ aria {OAC) ' C fiind punctul de pe asimptotă care are aceeaşi abscisă ca şi punctul A, în care ramura respectivă a hiperbolei e înţepată de axa absciselor. Hiperbolei date i se asociază hiperbola echilateră prin transformarea afină x\ - ) \ = a2 = 0, X\ = X) punctele corespondente fiind axa netransversă. yi=-hy. situate pe drepte paralele cu Raportul ariilor a două figuri corespondente într-o afinitate e un invariant al transformării; deci _ aria (OAM\) aria (O^Q) Hiperbola . echilateră asociată permite considerarea altor mărimi folosite pentru studiul unei hiperbole. Astfel, unghiul a — AON\, unde Ni e proiecţia ortogonală a punctului M\ pe tangenta comună în A la cele două hiperbole, se numeşte amplitudine hiperbolică, şi e folosit în calculul valorilor numerice ale funcţiunilor hiperbolice cu ajutorul funcţiunilor circulare, Din triunghiul OAN\ rezultă relaţia de legătură tg a = sh£, din care se deduc relaţiile ch t = —-—i fh£ = sina, th|—tg-a In tg 14-tg- 1 —tg— utile pentru calcule.. Amplitudinea hiperbolică se parametrică a hiperbolei a x =--------i cos a foloseşta şi în reprezentarea y~b tg a. sectorului hiper-care e dat de rela- Sectorul hiperbolic AOM\, transformatul bol ic AOM, determină unghiul <$ — AOM, ţii le tg cp = th t, tg cp = sin a. Argumentul hiperbolic t are, în studiul hiperbolei, un rol asemănător anomaliei excentrice în studiul elipsei. 7. Argyrit. Mineral.: Sin. Argentit (v.). 8. Argyropelecus. Paleont,: Peşte teleosteean acantoptsri-gian, cu regiunea abdominală foarte lată şi cu regiunea caudala foarte îngustă. Pe partea ventrală are numeroase organe fosforescente. Specia Argyropelecus Cosmovicii Cos. et Paucă a fost identificată în Oligocenul de la Piatra-Neamţ. 9. Arhaic. Stratigr.: Eră, respectiv grup cari reprezintă timpul, respectiv formaţiunile constituite de la formarea primei cruste continue la suprafafa globului pămîntesc, pînă la aparifia vieţii. Cuprinde terenuri constituite din şisturi cristaline şi din roci magmatice (separate de Paleozoicul inferior prin dou3 discordanfe, una a Algonkianului şi alta a Cambrianului), cu urme organice discutabile (Eozoon cânadense, Carelozoon iatulicum, Corycium enigmaticum) (v. Algonkian şi Antecambrian). — Sin. Era arhaică. 10. Arhara. Ind. text.: Lînă de culoare cenuşie-gălbuie pro-dusa\de un soi de oi sălbatice cari trăiesc în Caucaz, Himalaia, etc., pe corpul cărora cresc simultan circa: 49,3% fire fine, 0,2% fire medii, 50,5% fire groase, scurte, şi uscate, fire moarte şi fire foarte aspre. Lîna Arhâra serveşte aproape excluziv că material de umplutură pentru saltele, tapiserie de mobile, etc. 11. Arhenal. Farm. V. Arrhenal. 12. Arheocrustacee, sing. arheocrustaceu. Paleont.: Crustacee paleozoice cari se deosebesc de eucrustacee prin segmentele abdominale asemănătoare cu cele toracice şi cari poartă cîte o pereche de apendice biramate. Cuprind două grupuri: trilobifi şi artropleuride. 13. Arheofite, sing. arheofită. Geobot.: Specii de buruieni actuale, cari s-au dezvoltat începînd din Neolitic. Exemple: Agrostema Githago (Neghina), Delphinium Consolida (Nemfişorul de cîmp), Conium maculatum (Cucuta), Capsella Bursa pastorjs (Traista ciobanului), etc. Arheolog 55 Arhitectură 1. Arheolog, pif arheologi, Gen..' Specialist în Arheologie. 2. Arheologie. Gen,: Ştiinfa care studiază trecutul omenirii pe baza monumentelor, a operelor de artă, a uneltelor, etc. Arheologia studiază izvoarele materiale istorice primitive, antice şi medievale—şi caută să restabilească, după ele, trecutul societăfii omeneşti. S=au dezvoltat următoarele ramuri ale Arheologiei: Epigrafia— ştiinţa despre inscripjii pe piatră, pe metal, argilă şi lemn; Numismatica — ştiinfa despre monete; Sfragistica—ştiinfa despre tipare; Heraldica — ştiinfa despre steme. Pentru interpretarea observaţiilor, ob}inute adeseori prin săpături, Arheologia recurge permanent la datele Geologiei, ale Botanicii, Zoologiei şi Antropologiei şi ea însăşi, la rîndul său, oferă acestor ştiinfe naturale, materiale prefioase. Obiectele principale ale siudiului arheologic sînt uneltele de muncă, armele, podoabele, obiectele casnice, cum şi locuinţele, atalierele, întăriturile, etc. 3. Arhimede, principiul lui F/z.: împingerea ascensională rezultantă, pe care un fluid greu o exercită asupra suprafefei unui corp cufundat în el în totalitate sau în parte, e egală în valoare absolută cu greutatea volumului de fluid dezlocuit.— în adevăr, dacă volumul dezlocuit de corp ar fi ocupat de fluid, acesta ar fi în echilibru sub acfiunea presiunilor exercitata de restul fluidului, adică rezultanta acestor presiuni (împingerea ascensională)ar fi în echilibru cu greutatea volumului de fluid şi, deci, egală cu ea. înlocuind volumul de fluid cu corpul, repartifia presiunilor exercitate de fluidul din exterior asupra suprafefei de contact rămîne neschimbată, fiindcă fluidul din exteriorul corpului e din nou în echilibru, astfel încît împingerea ascensională exercitată asupra corpului trebuie să fie egală cu greutatea volumului de fluid dezlocuit. Fiindcă rezultanta presiunilor considerate trebuie să treacă prin centrul de greutate al volumului de fluid dezlocuit, spre a-i asigura echilibrul, — rezultă că şi împingerea ascensională exercitată asupra corpului trebuie să treacă prin acelaşi punct. 4. problema lui Geom.: Problema (insolubilă) de a construi cu rigla şi compasul dist3nfa dintre centrul sferei şi un plan care taie emisfera în două părfi egale. Demonstraţia insolubiiităfii se reduce la demonstrarea imposibilităţii de a rezolva ecuafia: x3 —3x+1=0 prin extrageri de rădăcini pătrate. 5. spirala lui Mat.: Traiectoria tnui punct care — într-un plan — descrie cu valoare absolută constantă a vitesei relative o dreaptă care se roteşte uniform în jurul unui punct fix al ei. Raportînd-o la un reper polar .format cu poziţiile inifiale ale punctului şi dreptei, ecuafia curbei e r=a$, unde a e raportul dintre vitesele constante ale mişcărilor uniforme, lineare şi de rotafie a=r — • co Subnormala polară (v. Sub-normală) a curbei e constantă ON = a, şi această proprietate e caracteristică pen- Spirala Iul Arhimede. fru o spirală a lui Arhimede. Curba e tangentă în pol la axa polară şi determină, pe o dreaptă dusă arbitrar prin pol, o mulfime infinită de seg- mente egale, a căror măsură comună e 2 ra. Lungimea unui arc cu originea în pol e D* V1 +62+ In | 0 + Y1 +92 |]=-~ (2^-f-sh 2u), unde u e definit de 0 = sh «= -~{eu — e~u). în tehnică, spirala lui Arhimede e folosită la constmcfia de profiluri de came şi la freze. Podara unei evolvente a unui cerc e o spirală a lui Arhimede. Curbele concoidale (v. Concoidă) ale unei astfel de spirale sînt de asemenea spirale ale lui Arhimede. Caustica prin reflexiune a evolventei unui cerc pentru raze de lumină cari au izvorul în cenţiul lui e o evolută de spirală a lui Arhimede. O elice conică (v. sub Elice) se proiectează pe un plan perpendicular pe axa conului după o spirală a lui Arhimede şi — în desfăşurarea conului pa un plan — se transformă de asemenea într-o spirală a lui Arhimede. e, ~ -Eudoxos, axioma lui V. sub Geometrie. 7. Arhimedică, geometrie V. sub Geometrie. §. Arhipelag, pl. arhipelaguri. Geogr.: Grup de insule situate la mică distanfă una de alta şi cari, prin pozifia ior, formează un tot unitar. Dintr-un acelaşi arhipelag pot face parte insule de origini diferite: continentala, coraligene, vulcanice, etc. 9. Arhitect, pl, arhiîecfi, Arh.: Persoană specializată în Arhitectură. înainte de a concepe o lucrare, arhitectul analizează programul ei, în urma studiului celor mai valoroase realizări ale trecutului şi al materialului documentar. Arhitectul trebuie să posede, în afară de cunoştinfe tehnice, şi cunoştinfe artistice corespunzătoare. în desfăşurarea activităfii sale, arhitectul colaborează cu inginerii şi cu tehnicienii de specialitate. 10. Arhitectonică. Geo/.: Sin. Tectonică (v.), tt. Arhitectură. Arh.: Ştiinfa şi arta de a proiecta şi executa clădiri, complexe şi ansambluri de clădiri, parcuri şi lucrări tehnice asemănătoare, astfel încît să corespundă cît mai bine funcfiunii lor utilitare şi să constituie ansambluri armonioase, ordonate, dispuse după o concepfie unitară, şi nu după asocierea întîmplătoare a cerinfelor funcfionale, penfru satisfacerea nevoilor de trai, materiale, sociale, culturale şi artistice ale societăfii omeneşti. în proiectare şi execufie, Arhitectura se bazează pe principiile ştiinfei şi peposibilităfile tehnicii. Ansamblurile şi complexele fiind formate din construcfii şi din clădiri izolate, Arhitectura se ocupă şi cu problemele de sistematizare a acestora, iar din necesitatea de a armoniza elemente izolate cu întregul, Arhitectura e în legătură cu urbanismul (construcfia oraşelor), care reprezintă domeniul ei cel mai complex. Penfru rezolvarea problemelor cari i se pun, Arhitectura foloseşte principii de plastică şi de compozifie cari trebuie aplicate condifiilor specifice locale. Cele mai importante principii de compozifie folosite de Arhitectură sînt următoarele: integrarea elementului în ansamblu; unitatea, împărfirea, divizarea şi ordonarea volumelor şi a suprafeţelor; proporfia, ritmul, simetria şi asimetria, contrastul, culoarea, umbra şi lumina; utilizarea ornamentelor, a sculpturii, picturii şi a artelor aplicate; utilizarea materialelor, etc. Din punctul de vedere al domeniului de activitate, Arhitectura se împarte în două părfi principale: Arhitectură civilă, care se ocupă cu proiectarea şi cu execufia clădirilor cu caracter civil — şi Arhitectură militară, care se ocupă cu proiectarea şi cu execufia construcfiilor cu caracter militar. Din punctul de vedere al particularităţilor şi al dezvoltării programelor respective, cum şi al specializării proiectanfilor şi executanfilor, Arhitectura civilă se împarte în următoarele ramuri mai importante: arhitectură de locuinţe, arhitectură de clădiri publice, arhitectură industrială, arhitectură agricolă, arhitectură peizajeră. Afară de cele două ramuri principale, Arhitectura cuprinde şi alte ramuri, de mai mică importanfă, ca, de exemplu, arhitectura vehiculelor, al cărei domeniu mai important îl consti- Arhitravă 56 Arie tuie arhitectura navală, care se ocupă cu proiectarea părjii arhitectonice a navelor, şi care are de rezolvat probleme dificile de ordin tehnic, economic şi estetic. 1. Arhitravă, pl. arhitrave. Arh.: Element component al antablamentului, situat la partea inferioară a acestuia, constituind grinda principală care susfine celelalte elemente (friză şi cornişă) şi sprijinindu-se direct pe abaca capitelului coloanelor sau pe zid. Arhitrava e partea cea mai simplă şi cea mai pufin prelucrată a antablamentului. Dimensiunile şi decorafiile ei depind de ordinele de arhitectură. V. şi Antablament. 2. Arhivoltă, pl. arhivolte. Arh.: Mulură sau ansamblu de muluri dispuse în benzi concentrice, cari conturează fafa laterală,vizibilă,aunui arc sau a unei bolfi, de la o naştere la cealaltă (v, fig.). Poate fi ieşită fafă de planul zidului sau retrasă fafă de acesta, în una sau în mai multe trepte, în concordanfă cu stilul şi cu bogăfia ornamentală a edificiului, arhivolta poate fi decorată cu ornamente geometrice, cu ove, denticule, frunze stilizate, figuri sculptate, etc. în Antichitate, arcele şi arcadele erau decorate, a-proape totdeauna, ►CU arhivolte. De a) k) arhivolte simple; c) arhivoltă continuă, la obicei,ordinul tos- arcade multiple, can are o singură bandă de muluri, ordinul doric are două, iar ordinele ionic şi compozit au cîte trei benzi de muluri. în Evul mediu, arhivolta, mai simplu sau mai bogat ornamentată, a fost mult folosită, fie sub formă de ieşind din planul zidului, fie retrasă. Către sfîr-şitul secolului XIV, mulurile în reliefau fosf înlocuite cu muluri adîncite, retrase unele fafă de altele, ajungînd la bogăfia ornamentală a portalurilor. Uneori arhivolta continuă şi în lungul marginilor picioarelor drepte ale arcelor, în special la golurile ferestrelor şi ale uşilor. Alteori arhivolta continuă orizontal, la nivelul naşterilor, deasupra reazemelor arcului. La arcadele multiple, aceste porfiuni se unesc, astfel încît arhivolta ia aspectul unui brîu (v. fig. c). s. Arhondaric, pl. arhondarice. Arh.: Clădire sau parte de clădire din ansamblul clădirilor unei mănăstiri, destinată găzduirii străinilor, oaspefilor şi vizitatorilor. De obicei, e situată de-a lungul zidului exterior al mănăstirii, alipită de acesta sau izolată. 4. Arici, pl. arici. 1. Canal.: Unealtă folosită pentru curăţirea stratului de material depus pe perefii interiori ai canalelor circulare şi întărit. Se compune dintr-un cilindru central, de lemn, lung de 50 cm şi cu diametru adecvat diametrului canalului, în care sînt înfipte bucăfi de ofel-beton, groase de 10 mm, lungi de 5*--8 cm şi dispuse neregulat pe 6-*7 rînduri. La fiecare capăt, ariciul are un ochi de care se fixează cablurile cu ajutorul cărora e mişcat în interiorul canalului. Acfionarea ariciului se face cu scripete, de obicei prin smuciri alternate. în general, ariciul e folosit cînd depozitele de pe perefii canalelor constituie o crustă foarte rezistentă, uneori pietrificată printr-un proces fizicochimic, şi în care sînt înglobate fibre, deşeuri de celuloză, etc., cari fac imposibilă înlăturarea ei cu alte mijloace (sfere, perii, etc.). De asemenea, poate fi folosit şi la ruperea rădăcinilor de plante cari au pătruns în interiorul canalelor (prin eventuale fisuri sau pe la rosturile neetanşe), la netezirea peretelui şi la spargerea excesului de grosime al acestuia la capetele canalelor de racord cari nu se pof fasona, la montare, după forma secfiunii canalului. Operafia de curăţire cu ariciul trebuie executată cu multă atenfie şi de un personal de exploatare instruit şi conştiincios, deoarece fepile pot produce zgîrieturi adînci pe fafa interioară a tuburilor de beton, cari favorizează coroziunea ulterioară rapidă a betonului. 5. Arici, pl. arici. 2. Tehn. mii.: Piesă confecfionată din bare de fier forjat sau sudat, echipată cu patru brafe cu vîrf ascufit, dispuse astfel, încît, oricum ar cădea pe pămînt, să se reazeme pe trei brafe şi să-l prezinte în sus pe al patrulea. Aşezafi în număr mare pe şosea sau pe teren, aricii reprezintă un obstacol contra persoanelor, animalelor, autovehiculelor cu pneuri sau, cînd sînt mari, contra autoblindafelor sau a carelor de luptă, fiind numit în ultimul caz arici anticar. 6. Aridifafe. Geogr.; Caracterul climatic al regiunilor cari au precipitafii foarte puf ine, în cari vegetafia şi hidrografia prezintă caractere specifice (v. şi Ariditate, indice de ~). P 7. indice de Meteor.: Raportul , unde P(mm) e cantitatea medie de precipitaţii anuale, iar t (°C) e tem- 12 Pl peratura medie, raportată la o perioadă dată. Raportul - 0, £/ +10 Pl şi ti fiind mediile lunare, se numeşte indice de ariditate lunar. Indicele de ariditate constituie o mărime caracteristică pentru climatul regiunii la care se referă. în Geografie se foloseşte o expresie a indicelui de ariditate, care e media aritmetică a indicelui de ariditate anual şi a indicelui de ariditate lunar corespunzător lunii celei mai secetoase. Valoarea sub 5 a acestui indice corespunde deşer-turilor, 5---10 stepelor, etc. 8. Arie, pl. arii. 1. Mat.: Mărime reală asociată unui domeniu cu două dimensiuni, ca măsură a lui. 9. Arie. 2. Mat.; Mărime reală asociată unei curbe plane orientate. Aria poligoanelor simple şi a domeniilor poligonale simple. Mulfimea punctelor unui plan interioare unui poligon simplu (v. Poligon) P se numeşte domeniu poligonal simplu (P). O linie poligonală simplă L, cu extremitătile situate pe laturile lui P, celelalte puncte ale ei aparfinînd Iui {P), determină cu poligonul P două poligoane simple P\, P2, ale căror puncte comune sînt numai puncte de frontieră pentru amîndouă (poligoane adiacente). Domeniile (Pi), (P2) se numesc domenii adiacente. Se spune că poligoanele Pi, P2 compun aditiv poligonul P şi că poligonul P e descompus aditiv în poligoanele Pl, P2, adică P = P\-\-P2' Analog se spune că domeniul (P) e descompus aditiv în domeniile (P\), (P2), adică (P) = (Pi) + (P2)-Cu această dihotomie aditivă se defineşte descompunerea aditivă a unui poligon simplu în poligoanele simple Pif adică w P= £ Pv. Două poligoane simple P, P' se numesc echivalente i=\ aditiv: P = P', dacă există un număr finit n de poligoane simple P^ (z=1, 2,..., n), astfel încît fiecare dintre poligoanele P, P' să fie descompuse în n poligoane, respecfiv congruente cu fiecare dintre poligoanele Pf p=Sp.f P' = jjp., (i, i’ = 1,2,...,»)• i i’ Arhivolte (detalii de ornamentale). Arie 57 Arie Dacă poligoanele simple P, P' sînt echivalente aditiv, domeniile poligonale respective sînt, de asemenea, echivalente sditiv: (p)='£(pii ^0=1 (Pi.r i i' Relafia de echivalentă aditivă P — P' e simetrică şi transi-tivă, adică: dacă P = P\ rezultă P' = P; dacă P = P', P' = P", rezultă P = P". Nofiunea de echivalenfă aditivă permite stabilirea unei relafii de ordonare între poligoanele plane simple. Două poligoane simple sînt în relafia de ordonare P>Pr sau P'CP fafă de echivalenfa aditivă, dacă există o descompunere aditivă a lui P, adică P=ŞPÎ, astfel încît cel pufin unul dintre poli-i goanele componente Pt să fie echivalent aditiv cu P'. Ordonarea se realizează introducînd nofiunea de măsură în raport cu echivalenfa poligoanelor sirrple, asociind fiecărui poligon simplu P o mărime reală pozitivă a (P), numită aria poligonului şi care e supusă la două condifii: ariile a două poligoane congruente sînt egale, adică dacă P~P', rezultă a(P) = a(P'); n oricare ar fi descompunerea aditivă a poligonului P, adică P = Y> P{i ■ n i=\ avem a(P) =Ş a (P/). Aceste două condifii sînt suficiente i=\ pentru a asigura existenţa măsurii, fără a fixa însă unitatea de măsură. Două poligoane simple echivalente adiiiv âu arii egale; mai general, dacă între două poligoane simple există una dintre re|at"|e p>p,t P-Fi P

a(P'), a (P) = a (P')f a(P)(D), există relafia a(P)), domeniul (D) e măsurabil, iar numărul pozitiv a (D) se numeşte aria lui. Pentru ca un domeniu simplu (D) să fie măsurabil, e necesar şi suficient să exista poligoane simple P, P' cari îndeplinesc condifiile (P)<{D) (/>')>U>), astfel ca a (P1) —a (P)< 8 8 fiind un număr pozitiv arbitrar suficiant de mic. Aria astfel definită e o funcfiune aditivă ds domeniu, adică dacă se descompune aditiv dpmeniul simplu (D) în domenii parfiale (A)* (Â) printr-un arc de curbă fără puncte multiple avînd extremităţile pe C şi cu toate celelalte puncte ale sale aparfinîhd lui (D), avem a(D) = a(D1)-fa(D2). Un domeniu simplu a cărui frontieră C e rectificabilă are o arie. Daca un domeniu simplu (D\) confine un n.mjr finit de domenii simple (Dt) (A)>(£>,:) i~2, 3, , n, astfel încît două oarecari dintre domeniile (Dj) să nu aibă puncte interioare comune şi dacă toate aceste domenii sînt măsurabile, domeniul (D),care are ca frontieră curbele Ci, Ci — frontierele respective ale domeniilor (A), (Dt) —, e măsurabil, şi aria lui e a (D)» a (Z*)-Ea (£>,-)■ \~2 în cazul general în care o curbă C e o curbă continuă închisă cu puncte multiple nu se poate defini în mod simplu aria asociată domeniului mărginit (D) a cărui frontieră e C. Dar dacă se iau în consideraţie punctele multiple ale lui C şi astfel se poate obfine o descompunere aditivă în domenii simple (D.-), se consideră ca arie a domeniului (D) suma ariilor domeniilor (Dj). — Numărul definit ca arie a unui domeniu se consideră ca fiind asociat şi curbei închise C, frontiera domeniului, şi S3 numeşte aria curbei închise C. Exemple: aria cercului, aria lemniscatei. Aria curbelor închise orientate. Fafă de un reper cartesian - direct Oxy de vectori unitari i, j, o curbă continuă închisă C fără puncte multiple e definită de relafii de forma: x = x(t), y-y (f), parametrul t variind într-un interval determinat [*i, t%\ xU2)=x(f1), y(î2)=.y(ti) ŞÎ funcfiunile x (j), y (j) fiind continue în [fi, f2]. Ordonînd punctele curbei C după valorile crescătoare ale parametrului, se obfine o orientare a curbei date. Vectorul unitar t al tangentei are sensul determinat de orientarea curbei, iar vectorul unitar n al normalei e orientat către concavitatea curbei. Există relafia i X;’ = £ sin 0 (t Xn) (e=±1). Dacă £= 4-1, orientarea curbei e pozitivă; dacă ş = — 1, orientarea e negativă, Unei curbe continue închise orientate fără puncte multiple i se asociază un număr real, numit aria curbei, a cărui valoare absolută e egală cu numărul pozitiv, care exprimă aria curbei C evaluată în sensul definit mai înainte, semnul numărului fiind semnul lui 8. Aria curbei orientate C e dată de valoarea integralei curbilinii = (x dy-y = j* 2 (x y'-yx') dt. c ^ Domeniului simplu (D), format de punctele interioare ale curbei C, considerat însă ca domeniu cu frontieră orientată, i se atribuie ca arie numărul a'(C), asociat frontierei ori- entate C. — În cazul general al unei curbe continue închisa oarecari se numeşte arie a curbei orientate valoarea integralei curbilinii a'(C) = ~—- j" 1 (xy'-y x')dt, dacă planul e raportat la un reper cartesian, valoare care e egală cu aceea a integralei curbilinii. a’(C) = I' J a r2 dw, VII. Lemniscafa lui Bernoulli. dacă se foloseşte un reper polar în raport cu care curba e definită de o ecuafie de forma r = r(oa). Dar, în acest caz, relafia care există între aria curbei după prima definifie şi aria curbei orientate depinde de natura curbei, Exemplu: Lemniscata lui Bernoulli (v.) e reprezentată în coordonate polare de ecuafia r2=ia2 cos 2 co. Curba are un singur punct dublu, care permite o descompunere a ei în două curbe închise fără puncte multiple Q, C2. Aria curbei, în primul sens, e; a{C) — a2. În al doilea sens, aria e nulă a'(C) = 0, curbele Cj, C2 fiind congruente, şi ele sînt parcurse, în descrierea în sens unic a lemniscatei, în sensuri diferite, astfel încît integrala e suma a două valori opuse. Mai general, dacă o curbă C are un singur punct dublu, ea se poate descompune în două curbe Q, C2 fără puncte multiple. Aria curbei C e; a'(C) — 8i a(Ci)4-e2 a(C2), a(Ci), a(C2) fiind ariile asociate curbelor Q, C2 considerate ca neorientate, iar el fiind egal cu +1 sau cu —1 după cum VI. Curbă continuă închisă orientată. curba Ci e parcursă în sens pozitiv sau în sens negativ atunci gînd C e pargyrşă în Întregime într-un singur sens. Arie 60 Arie în cazul particular al unui domeniu plan cu contur mixt determinat de axa Ox, de paralele la Oy şi de un arc al unei curbe reprezentate de o ecuafie de forma y=f(*). aria domeniului orientat A'B'AB e dată de valoarea integralei a'(Z)) = sin 6 J (x) cbc, a, b fiind, respectiv, abscisele punctelor A', B\ în unele cazuri se poate defini o arie a unor domenii cari nu sînt mărginite. Exemplu: Domeniul simplu (.D) a cărui frontieră e formată de segmentul A1A2 -4(1.0), A2(l,0) de arcul de curbă y—7 (K* 1, valoarea ordonatei BB' tinde la zero cînd X tinde la infinit, arcul de curbă tinde asimptotic către Ox, iar domeniul variabil (D) tinde să devină un domeniu care nu mai e mărginit. Nofiunea de arie nu se poate aplica unui astfel de domeniu, Fiindcă numărul variabil a (D) tinde însă spre o limită finită lim a (D) =------- > p-1 prin convenfie se asociază acest număr ca arie a domeniului limită către care tinde domeniul (D). Aria domeniilor mărginite, situate pe o suprafafă. Mulfimea punctelor unei suprafefe S * = x (u,v), ? = y {u,v), z — z (h,v), cari corespund univoc punctelor M'{h, v) ale unui domeniu (£)) dintr-un plan dat raportat la un reper cartesian (O'uv) formează pe un domeniu (A) pe S, a cărui frontieră T corespunde frontierei C a domeniului (D). Domeniul ^A) e regulat dacă funcfiunile x(u,v), y(u,v), z{u,v) au derivate de primul ordin continue în (D) şi pe C şi dacă matricea yu Zu yv zv are rangul al doilea în (D) şi pe C. Presupunînd că (D) se descompune aditiv în domenii simple (Ă) cu frontierele şi că unui punct M\ (u, v), care aparfine lui (Dx) îi corespunde un punct din (A). inferior domeniului (A;) cu frontieră — corespondente lui (£>/) şi Ci — se pof construi domenii (Dj) cu diametri destul de mici, astfel încît normala la S în Mi să nu întîlnească (A/) decît numai în M^ Proiecţiile ortogonale ale punctelor lui (A,) pe planul tangent în la S formează un domeniu simplu (AJ) a cărui arie e: <*,• = a (Ai)- Dacă, în general, £ a (Aj) tinde la o limifă cînd diamefrii i domeniilor (Dj) tind la zero, această limită se numeşte aria domeniului (A) situat pe S. în condifiile arătate, valoarea acestei limite e dată de integrala dublă a (A) = J J (d)V£G-F âuAv, unde E=x'u+yu+zl' G=xl+yl+zl< f=v..+yuyv+zuzv. Dacă suprafafa e reprezentată prin ecuafia z=z(x, y) avem a(A)=j" -t-^ + Ş2 dx dy CU P=?zx* ) axa longitudinală de înclinaţie. fează stabilitatea plutitorului, condifionată prin relafia: hm y. hc> 0, în care hm e înălfimea metacentrică, I e momentul de inerfie al ariei de plutire în raport cu axa instantanee de înclinafi», V e volumul carenei şi hc e distanfa de la centrul de greutate al plutitorului (baricentru) la centrul de carenă. Din această relafie rezultă că stabilitatea plutitorului creşte cu cît momentul de inerfie al ariei de plutire (fafă de axa instantanee de încli-nafie) e mai mare, iar pericolul maxim de răsturnare apare la oscilafii în jurul axei longitudinale (de ruliu), fafă de care momentul de inerfie e minim. e. Arie da răspîndire. Geobof..’ Suprafafa (continuă sau discontinuă) ocupată de o specie vegetală, pe teritoriul unei fări, al unui continent, sau pe glob. Aria continuă e suprafafa ocupată de o specie, fără a prezenţa întreruperi (mari). Sînt puf ine specii pe glob cari prezintă asemenea arii. Aria discontinuă e datorită de o parte puterii de expansiune a unor specii în progres (cari, indiferent de latitudine sau de longitudine, găsesc condifii optime de viafă numai pe anumite teritorii), iar de alta, slăbirii puterii de expansiune a altor specii, cum e cazul specii Ipr foarte vechi. 7. Arie de supraridicare. Geol.: Porfiunea dintr-o zonă cutată, în care cutele prezintă pe direcfie maximul de ridicare a creştetului lor. în partea de culminafie a ridicării se găsesc sfratele cele mai vechi. Exemplu: insula cristalino-mesozoică a Carpafilor Orientali (în Munfii Rodnei). s. Arie sectorială. V. Sectorială, arie 9. Arie, vector Mat., Elt.: Mărime vectorială asociată unei suprafefe deschise mărginite de o curbă închisă T oarecare (dotată cu un sens pozitiv de circulafie), definită de integrala Jr=jjZ4 sr în care dA=n dA, dA fiind aria elementului de suprafafă, iar n, versorul normalei în punctul corespunzător a! suprafefei Sr, cu sensul asociat, după regula burghiului drept, sensului pozitiv de circulafie pe curba F (v. fig.). Deoarece vectorul arie al unei suprafefe închise e identic nul, toate suprafefele cari se sprijină pe un acelaşi contur r au acelaşi vector arie. Vectorul arie e deci univoc definit de curba închisă la care se referă. Dacă se ia ca suprafafă suprafafa conică măturată de raza vectoare r a punctelor curbei în raport cu un pol arbitrar O, vectorul ei arie ia următoarea formă, în care integrala de suprafafă e înlocuită cu o integrală curbilinie: Ar~l—. în care dr e elementul de arc al curbei F. Vectorul arie e un vector axial (bivector) ca şi produsul vectorial a doi vectori polari sau propriu-zişi, şi e utilizat în Fizică pentru definirea mărimilor vectoriale ataşate unor curbe închise. — De exemplu, momentul magnetic echivalent m al unei spire^ F parcurse de curentul i şi caracterizată prin vectorul arie Ar, e dat de expresia m = yQiAr (unde Y0=1 în toate sistemele de unităfi, afară de sistemul CGS Gauss, în care y0—Uc)' Dacă curba închisă T se poate roti, fără deformafie, în jurul unei axe de versor ua, variafia dAr a vectorului arie (de valoare absolută constantă), corespunzătoare unei rotafii cu unghiul infinit mic da e dAr = (ua X Ar)da. 10. Ariegit. Petr.: Rocă magmatică ultrabazică intruzivă, din familia peridotitului, fără olivin, constituită aproape în întregime din hornblendă şi dialag. Sin. Bronzitit. 11. Arierbec. Pod.: Partea din aval a unei pile de pod executate din zidărie sau din beton, amenajată special pentru a împiedica formarea vîr-tejurilor de apă cari pot produce afuierea pilei. Forma secfiunii plane a ş arierbecurilor e, de obicei," semicirculară sau ogivală. V. şi sub Pilă. 12. Arietiies. Paleont.. Sesiune orizontală printr-o pilă de zidărie„ Neoamonoia din familia a) avanfbec. b) arîerbec. Arietitidae, cu cochilia evolută, cu coaste simple, mai mult sau mai pufin drepte, întrerupte pe partea externă de o carenă mărginită de două şanţuri. E foarte frecvent în formafiunile liasice din întreaga lume. Specia Arietites romanicus Uhlig e cunoscută în Liasicul din împrejurimile Cîmpulungului (Bucovina); alte specii se găsesc la Racoşul de Jos şi în Hăghimaş. Vector arie. Arii continentale 62 Aripa 1. Arii continentale. Geo/.: Suprafefe întinse de uscat, cari cuprind continentele şi platformele continentale. Sînt constituite din sedimente variate, colorate de obicei în roşu prin oxizi de fi er (de origine marină sau continentală), aşezate în strate orizontale sau slab ondulate, reprezentînd regiuni .stabile ale scoarfei terestre, situate în afara ariilor de orogeneză pe fundamente rigide, cari nu au fost afectate de cutări, sau, dacă au fost cîndva cutate, au devenit atît de stabile, încît nu mai pot fi afectate de mişcările tectonice. Exemple: Platforma rusă, Scutul canadian, Scutul brazilian, Africa şi Scutul australian. Regiunile marginale ale ariilor continentale au fost scăldate de mări epicontinentale, caracterizate printr-o sedimentafie nautică, zoogenă, variată în tipuri de roci şi de grosimi reduse. 2. Ariilor, integrala ~. Mec. V. Integrala ariilor. 3. teorema Mec.: Dacă momentul rezultant, în raport cu o axă dată, al forfelor exterioare cari se exercită asupra punctelor materiale ale unui sistem de astfel de puncte e nul, suma produselor dintre masele punctelor şi ariile descrise de proiecţiile punctelor sistemului pe un plan perpendicular pe axă e proporţională cu timpul. în cazul mişcării plane a unui punct material asupra căruia se exercită o forţă centrală, rezultă că vectorul de poziţie cu originea în polul forţei centrale descrie arii egale în timpuri egale (vitesa areolară a punctului e constantă). Exemplul clasic de aplicaţie a acestei teoreme e „legea" a doua a lui Kepler din mişcarea unei planete, presupunînd că se exercită asupra ei numai forţa de atracţiune universală a Soarelui, considerat ca punct fix. Dacă momentul rezultant al forţelor exterioare, în raport cu un punct fix O, e nul, vectorul i1= £ ^X/^), cu originea în _ ^ O, unde rk sînt razele vectoare ale punctelor materiale, iar ţk sînt impulsurile lor, e fix. Proiecţia Iui }J pe orice altă direcţie fixă o care frece tot prin O e constantă în timpul mişcării. Teorema ariilor se aplică mişcării proiectate pe orice plan care frece prin O. Dar momentul constant jxa = C are o valoare maximă pentru 5j|u, Aşadar, pe planul perpendicular pe lî, constanta ariilor C are valoarea maximă, iar acest plan se numeşte planul ariilor maxime. 4. Arii. Chim.: Radical monovalent care derivă dintr-o hidrocarbură aromatică prin eliminarea unui atom de hidrogen. De exemplu: CgHs—. Se indică uneori prin simbolul Ar. s. Arimaj, pl. arimaje. Av., Nav.: Sin. Arimare (v.), 8. Arimare, pl. arimări. Av., Nav.: Aranjarea şi fixarea încărcăturii unei nave sau a unui vehicul aerian, pentru obţinerea unui centraj favorabil stabilităţii. Sin. Arimaj. 7. Arimor, pl. arimori. Av., Nav.: Persoană care conduce sau efectuează operaţia de aşezare raţională a încărcăturii unei nave sau a unui aerostat (arimarea), ţinînd seamă de condiţiile de echilibrare. s. Arin, pl. arini. Silv.: Speciile Alnus glutinosa Gaert,, adică arinul negru, şi Alnus incana D.C., adică arinul alb (Moldova şi Transilvania). V. sub Anin. sk Arinaş, pl. arinaşi. Silv. V. Anin de munte, sub Anin. io. Aripă, pl. aripi. 1. Av..* Organul de sustentaţie al unei aeronave, cu rezistenţă cît mai mică la înaintare, asupra căruia se exercită portanţa. Aripa, numită şi celulă, e constituită dintr-un schelet aplatisat şi un înveliş, astfel încît să aibă un profil aerodinamic şi să prezinte o suprafaţă portantă (v. fig. /); în general e solidarizată cu fuzelajul aeronavei, uneori e batantă (soluţie experimentală, practic ab'andonata), iar la giroavioane (autogire, elicoptere, etc.) e rotitoare în jurul unei axe verticale sau aproape verticale, în care caz e un rotor sau o elice. Portanţa provine din diferenţa dintre presiunile pe cele două feţe aplatisate ale aripii, datorită unui curent cu circufaţie în jurul profilului (la vitese subsonice) sau fenomenelor de expansiune-compresiune ale aerului (Ia vitese supersonice), cînd aripa şi aerul sînt în mişcare relativă de translaţie (v. fig, |/), I. Diferite profiluri de aripă. H. Producerea porfanţei şi a tur- a) cu linie mediană convexă; b) cu ' bioanelor. linie mediană dreaptă; c) cu linie me- î) circulara în jurul profilului; 2) fur-diană în S; f) profil; 2) coardă; 3) li- bion; 3) zonă de presiune; 4) zonă nie mediană. de depresiune; V) vitesa aerului. Unele avioane au o singură aripă, iar altele au două sau mai multe, suprapuse distanţat. Ansamblul aripilor formează celula avionului, a cărei suprafaţă portantă totală se compune din suprafeţele portante ale aripilor, numite plane; astfel, celula poate fi monoplană, biplană S3U multipla-nă, după numărul aripilor din cari e constituită, respectiv al planelor acestora (v. fig. III). Caracteristicile principale ale unei aripi de avion sînt următoarele (v. fig. IV): anvergura L, care e lungimea aripii de la o extremitate la alta; bordurile de atac 1 şi de ieşire 2, cari b III. Celulă biplană. a) cu aripa superioară decalată; b) fără decalaj; c) cu aripa inferioară decalată. /V. Elementele unei aripi. a) vedere în plan; b) secfiune prin aripă; c) protilul unei aripi; L) anvergură; e) grosimea profilului; f) săgeata profilului; /) inghi de incidenţă; /) profunzimea; V) vitesa aeruli i; 1) bord de atac; 2) bord de ieşire (de fugă); 3) intrados; 4) extrados; 5) profilul aripii; 6) coardă; 7) linia mediana. sînt marginile din faţă şi din spate ale aripii (în sensul de deplasare în aer), la cari curentul de aer se despică, respectiv ss reuneşte; intradosul 3 şi extradosul 4, cari sînt suprafeţele inferioară şi superioară ale aripii, considerate de la bordul de atac la cel de fugă; profilul 5, numit şi profil aerodinamic, care e conturul secţiunii într-un plan perpendicular pe suprafaţa aripii şi paralel cu exa fuzelajului; coarda profilului 6, care e o linie arbitrară de referinţa, trasată între bordurile de atac şi de fugă, de exemplu o linie hitang-entă la intrados (la pro- Aripa 63 Aripa filuri concave); profunzimea profilului I într-o secfiune, care e distanţa dintre proiecţiile pe coardă ale bordurilor de atac şi de fugă; grosimea aripii e într-o secfiune, care e distanfa dintre tangentele la intrados şi extrados, paralele cu coarda; alungirea aripii, care e raportul dintre anvergură şi profunzime, la aripi dreptunghiulare, sau raportul dintre pătratul anvergurii şi suprafafa efectivă a aripii, la aripi de formă oarecare (admis convenţional); săgeata aripii, pozitivă (către spate) sau negativă (către fafă), care e unghiul dintre perpendiculara pe planul de simetrie al avionului şi dreapta punctelor de aplicafie ale rezultantei aerodinamice (această dreaptă e locul punctelor a căror profunzime e 30% din coardă); diedrul aripii, care e înclinarea laterală a aripii (circa 10° la avioanele obişnuite), măsurată prin unghiul vertical dintre o orizontală perpendiculară pe planul de simetrie al aeronavei şi linia mediană a aripii sau o linia cuprinsa în intradosul aripii. — Alungirea aripii are un rol important din punctul de vedere aerodinamic, deoarece rezistenfa la înaintare descreşte şi greutatea aripii creşte odată cu alungirea (datorită mom^ntslcr încovoietoare), în special dacă se zboară la portanfă măi mare, adică la incidenţă mai mare. Scheletul aripii, de lemn (de spruce, acacia, etc.) sau metalic (de duralumin, de aluminiu, etc.), e format cin lonjeroane şi nervuri, iar uneori e fără nervuri.— învelişul poate fi de pînză de in sau de cînepă, de placaj, de tablă, etc.; ia construcfiile metalice, învelişul de tablă e sudat sau nituit de schelet şi contribuie la rezistenfă. Unele aripi metalice, cu înveliş de tablă, au în Joc de schelet o inimă de tablă ondulată, sudată (prin puncte) de înveliş. — La bordul de ieşire (de fugă), pe o porfiune din lungimea aripii, sînt articulate aripioarele, necesare penfru comanda şi controlul mişcărilor în jurul axei de ruliu a aeronavei; aripioarele, situate simetric fafă de fuzelaj, se rotesc de obicei cu unghiuri egale, însă în sensuri contrare. drului fiind cuprins între 5 şi 7°; aripa în W permite o bună racordare cu fuzelajul, iar aripa în M asigură o bună vizibilitate şi permite o gardă sigură pentru elice. Aripa torsionata, VI. Diferite poziţii ale aripii, a) aripă sus; b) aripă semi-sus: c) aripă mediana;d)aripa semi-jos;e) aripăjos; .. ■ -..=»» 1) aripă; 2) 1 uzelaj; 3)ampenaj orizontal; 4)ampenaj vertical; 5) hobană. a cărei construcfie reclamă gabarite speciale, asigură o repar-tifie optimă a portanfei de-a lungul anvergurii (cînd conturul nu e eliptic) şi mărirea stabilităfii laterale 8 b a aeronavei, iar la aeronave monomotor anihilează cuplul de rotafie în jurul axei longitudinale. — în vedere orizontală, planele pot fi aliniate VII. Racordarea aripii la fuzelaj. a) legătură sub fuzelaj; b) legătură perpendiculară pe conturul fuzelajuluj; î) aripa; 2) fuzelaj. sau dispuse în săgeată, după cum linia mediană e sau nu e perpendiculară pe axa longitudinală a avionului. Aripa în săgeata (v. fig. IX f, g) are bordul de atac în unghi, definit de linia focarelor şi perpendicular pe planul median de simetrie, şi a cărui valoare e de maximum 30° la avioane cu vitese mari şi de 50 * 60° la avioane cu vitese foarts mari. Aripa în săgeată e autostabilizatoare, iar avionul cu aripa în săgeată poate fi construit fără coadă şi fără ampenaje. Săgefile pronun-fate întîrzie aparifia efectelor compresibilifăfii aerului şi uşurează centrajul avioa- VIII. Aripă în diedru, a) aripă în W; b) aripă în M; î) aripă; 2) fuzelaj; 3) ampenaj orizontal; 4) ampenaj vertical. V. Sisteme de hipersustentaţie. a) voiet de intrados; b) volet de curbură; c) volet Fowler; d) volet dublu; 1} aripă; 2) volet. Bordul de ieşire sau bordul de atac e uneori echipat cu dispozitive hipersustentatoare, numite şi volefi (v. fig. V). Solidarizarea aripii fixe cu fuzelajul se ^realizează, fie prin încastrare (v. fig. VI), fie prin legare cu bare sau hobane (de ex. la o aripă parasol). Racordarea aripii, în dreptul fixării ei la fuzelaj, e necesară în special la aripa joasă, pentru evitarea turbioa-nelbr şi 'a desprinderii fileuri lor de aer; se recomandă ca aripa sa se fixeze perpendicular pe conturul fuzelajului (v. fig. V/l), iar raza de curbură a racordării să fie cît mai mare. — In vedere frontală, planele pot fi: drepte, cu coardele coplanare; în diedru, în W sau în M, cu coardele paralele; torsionate, cu coardele înclinate între ele, formînd o suprafaţă elicoidală de la centru la extremităţi, Aripa în diedru (v. fig. VIU) ameliorează stabilitatea transversala a avionului, unghiul die- nelor cu vitese subsonice sau mai mari. Aripa, al cărei plan de simetrie e planul secfiunii transversale mediane, poate avea formă cilindrică sau o formă cu rezistenţă minimă la înaintare. — Aripa cilindrică e generata de un profil curb închis, care se deplasează în lungul unui segment de dreaptă (anvergura), rămînînd mereu într-un plan perpendicular pe acest segment. Profilul aripii cilindrice e acelaşi de-a lungul anvergurii, iar proiecţia aripii într-un plan parale! cu suprafaţa sa portantă e un dreptunghi.— Aripa necilindrică e definită printr-o infinitate de profiluri, cu poziţii relative bine determinate. Profilurile aripii necilindrice sînt sau nu sînt identice de-a lungul anvergurii, iar proiecţia aripii într-un plan paralel cu suprafaţa sa portantă poate fi dreptunghiulară, eliptică, trapezoidală, dreptunghiular-trapezoidală (cu porţiune centrală trapezoidală), triunghiulară, etc. Linia care uneşte bordurile de atac ale profilurilor din fiecare secţiune e bordul de atac al aripii, şi linia care uneşte bordurile de ieşire ale profilurilor e bordul de ieşire al aripii. V. şi sub Teoria aripii.— După lungimea anvergurii, se deosebesc: Aiipă de anvergură infinită: Aripă cu profil constant, netorsionată şi fara diedru, avînd forma unui cilindru de lungime Aripă 64 Aripă infinită (utilizată pentru studiu). Secţiunile transversale ale acestei aripi sînt identice, fiecare dintre ele constituind profilul aripii. Teoria aripilor de anvergură infinită se confundă cu teoria profilurilor de aripă (v.), mişcarea în jurul lor avînd caracter plan-paralel. Circulafia (curentul circulator) e prin urmare constantă în lungul anvergurii şi aripa poate fi asimilată cu un vîrtej rectiliniu infinit, de intensitate constantă (vîrtej legat). Aripă de anvergură finită: Aripă a cărei anvergură are o lungime limitată şi care poate fi cilindrică sau necilindrică. La aripa de anvergură finită, curgerea are caracter plan-paralel numai în secfiunea mediană, pe restul aripii curgerea fiind tridimensională, din cauza diferenfelor de presiune între extrados şi intrados.— După conturul suprafefei portante a aripii, se deosebesc: Aripă dreptunghiulară, la care linia bordurilor de atac e paralelă cu linia bordurilor de fugă, extremităfile fiind drepte sau rotunjită (v. fig. IX a, b). Această aripă, suportă momente în-cqvoietoare mari şi poate fi fabricată în serie (avînd elemente constructive identice), dar din punct de vedere aerodinamic prezintă dezavantajul unor pierderi marginale mari. Aripă trapezoidală, care la îmbinarea cu fuzelajul are o coardă de 1,5—3 ori mai mare decît coarda ei de la extremitate, extremităfile fiind drepte sau rotunjite (v. fig. IX c,d). Aripa trapezoidală e forma de aripă adoptată la majoritatea avioane- 2 / IX. Diferite forme de aripi. (Săgeata indică sensul de deplasare al avionului), a) şî b) aripă dreptunghiulară; c) şi d) aripă trapezoidală; e) aripă eliptică; f) aripă în săgeată pozitivă; g) aripă în săgeată negativă; h) aripă în delta; f) aripă; 2) aripioara; 3) fuzelaj. lor actuale, datorită comportării aerodinamice favorabile şi greutăţi relativ reduse. Aripă eliptică, al cărei contur e aproximativ o elipsă şi care are un randament aerodinamic relativ mare (fig. IX e). Această aripă e pufin răspîndită, deoarece e greu de realizat practic, în special din cauza bordului de atac care nu e desfăşurabil. Aripă în delta, de formă triunghiulară şi cu alungire mică, al cărei bord de ieşire e perpendicular pe direcfia vitesei sau în săgeată (v. fig. IX h). Aripa delta e folosita la avioanele supersonice, deşi desprinderea la vîrfuri constituie o dificultate la vitese de zbor reduse. Această aripă se caracterizează prin variafii mari ale incidenfei locale, datorite viteselor induse cari determină o anumită distribuţie a portanfei în lungul anvergurii. — După felul construcfiei, se deosebesc: Afipă monolonjeron, a cărei structură reazemă pe un singur lonjeron (v. fig. X a). Monolonjeronul preia aproape toată solicitarea la încovoiere, răsucirea fiind preluată de alte elemente, în general de învelişul rezistent al aripii. Aripă bilonjeron, a cărei structură reazemă pe două lonje-r-oane (v. fig. X b). Aripa bilonjeron, care e tipul constructiv de aripă cel mai răspîndit, are un înveliş nerezistent sau un înveliş care contribuie la rezistenfa de ansamblu a aripii. Structura unei aripi bilonjeron cu înveliş nerezistent se compune din (v. fig. XI): lonjeron fafă (1), lonjeron spate (2), antretoa-ze (3), diagonale (4) şi nervuri (5). Structura unei aripi bilonjeron cu înveliş rezistent se compune (v. fig. X b) din: două lonjeroane (1), un înveliş gros sau un înveliş subfire (2) rigidizat cu lise longitudinale (3). Aripă multilonjeron, a cărei structură reazemă pe mai mult decît două lonjeroane (fig. X c). Aripa multilonjeron e folosită cînd încărcările pe unitatea de suprafafă purtătoare sînt mari şi cînd grosimea relativă a profilului e relativ mică. Dacă numărul lonjeroanelor e mare şi secfiunea lor e mică, lonjeroanele nu preiau decît forfe de lunecare, restul solicitărilor fiind preluate de înveliş. Aripă-cheson, cu un che-son central care preia toate solicitările aripii, de încovoiere şi de răsucire (v. fig. X d). Celelalte elemente ale aripii nu contribuie Ia rezistenfă, decît atît cît e necesar ca să transmită chesonului sarcinile exterioare aferente lor. X. Structura aripii. a)aripă monolonjeron; b) aripa bilonjeron; c) aripă multilonjeron; d) aripă-cheson; e) aripă-cheson interlonjeron; /) lonjeron; 2) înveliş; 3) lisă longitudinală; 4) che-son; 5) cheson interlonjeron. Scheletul unei aripi bilonjeron cu înveliş nerezistent, a) vedere de sus; b) vedere laterală; I) lonjeron faţă; 2) lonjeron spate; 3) an-tretoaze; 4) diagonale; 5) nervuri. Arip^-cheson interlonjeron, cu două lonjeroane ale căror tălpi sînt legate solidar între ele, formînd în ansambly. uo cheson (v. fig. X e). • ,c Aripă lăsată 65 Aripa Aripă cu înveliş rezistent, la care numai învelişul rezistă olicitărilor, fiind rigidizat prin lise îongitudinale de secjiune uniformă sau variabilă (v. fig, XI/). XIII. Aripă geodezică. Aripă „geodezică", cu un lonjeron şi cu un înveliş redus la elemente localizate, sub forma unei refele cu elemente sensibil ortogonale {v. fig. XIII), cari transmit forţele interioare pe linii de lungimi minime ale suprafefei curbe (ca liniile geodezice). Aripa geodezică are greutate mică, deoarece toate elementele constructive lucrează la compresiune sau la tracţiune; Ia aripi cu învelişuri de tablă, aceasta lucrează numai la tracţiune, gondolîndu-se Ia compresiune. Aripă-cocă, constituită dintr-un înveliş gros şi uşor (v. fig.X/V.) Acest tip cav de aripă e confecfionat, în general, din două bucăţi, una fiind intradosul şi cealaltă extradosul aripii. învelişul (î) e confecfionat din două foi de placaj sau din două table distanfate, spafiul dintre ele fiind ump|ut cu un material foarte uşor Şi nerezistent, care trebuie să menţină numai distanfa dintre cele două elemente rezistente. Materialul de umplutură(2)poate fi plută, balsa (v.), plaste spongioase, etc. — După grosimea aripii, se deosebesc: Aripa groasă, la care raportul dintre grosima e T>0,05. Aripă semisubfire, la care raportul dintre grosime şi profunzime e 0,06 etc.) şi armament greu (mitraliere grele, aruncătoare grele, armament de artilerie,,etc.)-, sau armament portativ şi armament neportativ;, după modul de funcţionare se deosebesc armament neautomaf (puşca, tunul de cîmp, etc.), armament .automat (pistoletul automat, revolverul, puşca automată, automatul, puşca-mitralieră, mitraliera, tunurile automate),„armament cu anumite mecanisrne auto.- 5* Armament 68 Armare mate (de ex. guri de foc de artilerie cu închidere automată, guri de foc de artilerie cu închidere semiautomată); după caracteristicile de construcfie impuse de felul de utilizare, se deosebesc: pistolet, revolver, automat, puşcă, puşcă automată, puşcă-mitralieră, mitralieră, aruncătoare de mine, aruncătoare de proiectile cu reacfiune, guri de foc fără recul, tunuri, obuziere, etc. La navele de război, armamentul se clasifică în armament ofensiv (gurile de foc şi torpila) şi armament defensiv (cuirasa, grenadaantisubmarină, paravanul, draga detăiatmine la pupă, etc.), Armele cari folosesc energia provenită din arderea pulberii nu numai pentru aruncarea proiectilului, ci şi pentru reîn-cărcarea armei, armarea dispozitivului de percusiune şi declanşarea dispozitivului de dare a focului, constituie armamentul automat. Acesta funcfionează, fie cu încărcare automată (dacă e automatizată numai reîncărcarea, iar trăgătorul trebuie să acfioneze repetat trăgaciul, pentru tragerea fiecărei lovituri), fie cu foc automat continuu (dacă sînt automatizate şi reîncărcarea şi funcfionarea mecanismului de dare a focului, astfel încît trăgătorul acfionează trăgaciul numai pentru pornirea primei lovituri şi pentru încetarea focului, loviturile urmînd automat una după alta). Armele cu foc automat continuu au o mare cadenfă de tragere (v.), deci un consum de munifie mai mare decît cele cu încărcare automată (cari trag lovitură cu lovitură), avînd nevoie de încărcătoare de capacitate mare, iar mitralierele, de benzi continue de cartuşe. Energia necesară pentru realizarea automatizării provine din: utilizarea forfei de recul (care poate fi mărită prin întăritoare de recul) a gazelor rezultate din arderea pulberii, care se exercită pe fundul tubului-cartuş, atît în timpul cînd glonful e în feavă, cît şi un timp după ieşirea lui; utilizarea frecării glonfului în ghinturi, pentru a mişca feava înainte; utilizarea forfelor de inerfie, cari au valori apreciabile şi cari creează rezerve importante de energie cinetică unor piese, pentru punerea în mişcare a altor piese, cu inerfie mai mică. — După modul în care e folosită energia gazelor provenite din arderea pulberii, armamentul automat se poate clasifica în următoarele sisteme: sisteme la cari funcfionarea se bazează pe principiul utilizării energiei de recul (cu reculul închizătorului cu reculul fevii, cu reculul întregii arme); sisteme bazate pe acfiunea gazelor pulberii asupra unor piese speciale (cu scăparea gazelor printr-un orificiu al fevii, la care gazele acţionează asupra unui întăritor de recul, cu scăparea gazelor prin fundul tubului-cartuş); sisteme bazate pe folosirea forfării glonfului în ghinturi; sisteme mixte. Armamentul a cărui funcfionare automată foloseşte o energie exterioară, cum e armamentul de pe bordul avioanelor (la care se întrebuinfează în principal energia motorului de avion) e numit de obicei armament mecanizat. 1. Armament. 2. Nav.: Complexul format din echipaj (marinari şi servanţi), provizii şi combustibil, incluziv munifia (pentru îmbarcafiile de luptă), necesare pe o navă, pe o barcă (armament de barcă) sau pe îmbarcafiile sportive de regată (armament de regată). Marinarii servanfi ai unei guri de foc, de pe o navă de război, necesari pentru tragere şi pentru aprovizionarea cu munifii, formează armamentul de piesă. a, Armament chimic. Tehn. mii.: Totalitatea mijloacelor cu cari se lansează substanţele chimice pe cîmpul de luptă. Dupa natura substanfelor chimice, se deosebesc: armament toxic, incendiar şi fumigen. Armamentul toxic se prezintă, fie sub forma de armament obişnuit sau special, care aruncă munifie (proiectile, bombe, grenade) confinînd toxice sau toxice-explozive, fie sub forma de recipiente cari lansează valuri de substanfe toxice, fie sub forma de aparate de pulverizare, cari împrăştie substanfe toxice lichide sub formă de picături. Armamentul incendiar se prezintă, fie sub forma armamentului obişnuit sau special, care aruncă munifie (proiectile, bombe, grenade) cu substanfe incendiare, fie sub forma de aruncătoare de flăcări şi de sticle incendiare. Armamentul fumigen se prezintă, fie sub forma armamentului obişnuit sau special, care aruncă munifie (proiectile, bombe, grenade) cu substanfe fumigene, fie sub forma de aparate fumigene, fie sub forma de luminări fumigene. s. Arman, pl. armane. 1, Ind. făr.: Arie pentru treieratul cerealelor (Dobrogea). 4. Arman. 2. Ind. făr.: Loc împrejmuit. 5. Arman. 3. Ind. făr.: Locuinfă cu acareturi, magazii, etcM aşezată pe o movilă sau pe un loc înalt, izolată de aşezări omeneşti (sate, tîrguri, etc.), care serveşte ca domiciliu administratorului unei ferme şi ca loc de înmagazinare a recoltei ei (Bărăgan, regiunile inundabile ale Dunării şi Dobrogea). e. Arman. 4. Ind. făr.: Ogradă cu fîn, unde se închid vitele. 7. Arman, pl. armane. 5. Ind. tut.: Lada zincată, cu o capacitate de 100 kg, în care sînt depozitate foile de tutun şi în care stau 24 de ore acoperite cu o pînză umedă, înainte de a fi transportate la maşinile de tăiat. 8. Armangit. Mineral.: Mn3 (AsOs^. Arseniat de mangan, cu cristale negre, cari în pulbere sînt brune-galbene. E optic uniax cu n = ~ 1,85, Prezintă clivaj după (0001). Are duritatea 4 şi gr. sp. 4,23. 9. Armare, pl. armări. 1. Cs.: Dotarea cu o armatură a unei piese sau a unui element de construcfie, executate din beton, pentru a le face să reziste mai bine solicitărilor la cari sînt supuse. După modul de aşezare a armaturii în piesa de beton, se deosebesc: armare simplă şi armare dublă, Armarea simplă consistă în dispunerea armaturii numai în regiunea întinsă a betonului, pentru a prelua tensiunile de întindere din această regiune, tensiunile de compresiune din regiunea comprimată a betonului fiind preluate numai de acesta. Armarea dublă consistă în dispunerea unei armaturi atît în regiunea întinsă a betonului, cît şi în regiunea comprimată a lui. Ea poate fi armare simetrică, dacă secfiunea armaturii din regiunea întinsă a betonului e egală cu secfiunea armaturii din regiunea comprimată a lui, — sau armare nesimetrică, dacă secfiuni le celor două armaturi nu sînt egale. Armarea dublă simetrică se face la piesele solicitate de momente încovoietoare cari au valori egale, dar cari pot fi cînd pozitive, cînd negative (de ex. la perefii interiori ai celulelor de siloz). Armarea dublă nesimetrică se foloseşte în cazul cînd piesele sînt solicitate de momente încovoietoare cari îşi schimbă atît semnul, cît şi valoarea. Din punctul de vedere al direcfiei după care sînt aşezate armaturile fafă de axele piesei de beton, se deosebesc: armare longitudinală, la care armatura e aşezată paralel cu axa longitudinală a piesei; armare transversală, la care armatura e aşezată paralel cu axa transversală a piesei; armare încrucişată, la care elementele armaturii sînt aşezate paralel cu două\plirecjii perpendiculare, şi sînt dispuse în plane paralele. Din punctul de vedere al scopului în care se face armarea, se deosebesc: armare de rezistenfă, la care armatura e destinată să preia în întregime forfele de întindere la cari e supus betonul piesei şi, eventual, o parte din forţele de compresiune, ■— şi armare de siguranfă, la care armatura e destinată să preia forfele de întindere cari pot solicita incidental betonul piesei. 10. Armare. 2. Cs.: Suprafafa totală a secfiunii armaturii dintr-o piesă de beton armat. 11. Armare. 3. Cs.; Aria secfiunii armaturii dintr-o piesă de beton armat, raportată la aria utilă a secfiunii de beton a piesei, Se apreciază prin procentul de armare, care e însutitu! raportului dintre secfiunea armaturii de rezistenfă (aşezată paralel cu una dintre axele piesei) şi secfiunea utilă a betonului din piesa de beton armst respectivă: Armare 69 Armatura Valoarea procentului de armare trebuie să fie cuprinsă între anumite valori limită, minime şi maxime, cari sînt stabilite prin standarde şi prescripfii, pentru fiecare tip de element de construcfie, în funcfiune de marca betonului, de limita decurgere a ofelului din care e făcută armatura, de coeficientul de siguranţă, de modul cum e solicitată piesa, etc. 1. Armare, pl. armări. 4. Cs.: Operafia de aşezare şi ° de fixare a armaturii unei piese de beton armat. 2. Armare, pl. armări. 5. Metg.: Operafia de aşezare a armaturii la formare, în locul în care ea trebuie să fie înglobată în amestecul de formare al formelor sau al miezurilor. V. şi sub Armatură pentru forme şi miezuri. 3. Armare, pl. armări. 6. Tehn. mii.: Operafia prin care se înmagazinează într-un mecanism energia necesară pentru funcfionarea lui. Se întîlneşte, în general, la dispozitivele cari intră în alcătuirea mecanismelor de tragere, în alcătuirea focoaselor, la dispozitivele de percusiune de la gurile de foc, etc, (V. şi Arc de armare). Armarea se realizează, de cele mai multe ori, cu ajutorul unui resort, dar se poate obfine şi cu alte corpuri compresibile (de ex, cu aer comprimat), 4. Armare, pl. armări. 7. Nav.; Operafia de îmbarcare a echipajului, a aparatelor, a munifiei, a combustibilului şi a proviziilor necesare, cu scopul de a pregăti nava pentru navigafie şi de a efectua serviciul pentru care a fost construită. Armarea unei nave se face după terminarea construcfiei sau a reparafiilor capitale, la scoaterea navei de la iernat, sau după o perioadă critică de lipsă de navlu (la navele de comerf). s. Armare, pl. armări. 8. Mine; Montarea unei construcfii de lemn, de metal, zidărie, beton sau combinate, numită armatură* pentru a susfine (sprijini) tavanul, perefii şi, eventual, talpa unei excavafii subterane (galerie, puf, cameră de maşini, de pompe, etc.), pentru a rezista la presiunea litostatică a terenurilor înconjurătoare, pentru a menfine profilul golului, pentru a asigura circulafia persoanelor, a aerului şi transporturile subterane, penfru a feri pe lucrători şi utilajul de accidente, etc.— Din punctul de vedere al duratei pentru care e executată, armarea poate fi definitivă sau provizorie. Sin. Susfinere (v.)s 6. Armarea uneltelor. Tehn.: Operafia de aplicare prin lipire, a unei plăcufe de ofel special penfru scule sau a unei plăcufe de metal dur, pe corpul de ofel obişnuit al unei unelte, penfru a realiza un tăiş de unealtă dur şi durabil, cu economie de ofel aliat. Armarea are, de obicei, următoarele faze: confecfionarea locaşului plăcufei, în general prin frezare; ajustarea plăcufei, prin abrazare; ajustarea locaşului, executată de obicei manual, prin pilire; spălarea cu solvent (de ex. tetraclorură de carbon), pentru înlăturarea urmelor de grăsime; lipirea, efectuată prin încălzire în cuptoare (electrice sau cu mangal) cu atmosferă Seducătoare (hidrogen, metan, etc.), urmată — după topirea materialului de lipitură — de apăsarea plăcufei în locaş, cu ajutorul unei tije de ofel încălzite; răcirea uneltei, în pulbere de cărbune sau de grafit; prelucrarea plăcufei şi a suportului cu abrazoare, pentru a le da unghiurile de formă necesare. Lipirea se face cu alamă sau cu cupru, iar uneori cu con-stantan, folosind un flux, de exemplu borax calcinat. în unele cazuri, după armare corpul uneltei e călit şi revenit. Armarea se foloseşte la unelte de aşchiere (de ex. cufite de strung, cufite de haveză, freze, sfredele miniere percutoare sau rotitoare, etc.), la unelte tăietoare (de ex. ştanfe), la filiere, etc, 7. Armată, fontă V. sub Fontă. 8. Armatură, pl. armaluri. 1. Tehn.: Echipament de ghidare, comandă, verificare, [control, reglare sau siguranfă, montat la insfalafii sau la maşini de lucru sau de forfă, la căldări, recipiente, conducte, etc. Armatura poate fi, de exemplu, un ansamblu de elemente de utilaj, de apărate, de instrumente sau de dispozitive, prin cari circulă fluide sau în cari sînt depozitate fluide. Aparatele, instrumentele sau dispozitivele cari fac parte integrantă din maşini nu sînt elemente de armatură (de ex. supapele de admisiune şi evacuare ale motoarelor cu ardere internă, regulatoarele turbinelor cu abur, etc.). în general, armaturile se montează la maşinile sau la elementele de instalafie pe cari Ie echipează. Sin. (parfial) Echipament. — După maşina sau instalafia deservită, armatura se numeşte; armatură de căldare, armatură de locomotivă, armatură de cilindru, armatură de recipiente de presiune, armatura de conducte, armatură de instalafii diverse, etc. Exemple; Armatura capului de erupţie, V. sub Cap de erupfie. Armatura de căldare e constituită din totalitatea elementelor enumerate sub Armatură 1, cu cari sînt echipate căldările de abur, cum sînt: placa de timbru, placa indicatoare de nivel minim, manometrele, termometrele, indicatoarele de nivel, valvele de siguranfă, robinetul principal de abur, robinetele de alimentare, robinetele de golire şi purjare, aparatele de alimentare cu apă (pompe, injectoare), etc. Armatura de locomotivă cu abur e armatura de căldare a unei locomotive cu abur, care poate fi armatură fină şi armatură grea a locomotivei, Armatura fină e constituită din aparatele de alimentare cu apă (pompe şi injectoare), din supapele şi conductele de alimentare, din indicatoarele de nive!, supapele de siguranfă, supapele de refinere, fluier, capul central de luat abur, robinetul de abur pentru încălzire, robinetul de purjare, stropitorul de pe marchiză, manometre, pirometru şi placa de timbru, Armatura grea e constituită din uşa cutiei de foc, din grătar, cenuşar, stropitorul cenuşarului, injectorul de păcură cu conductele aferente, gurile de spălare şi de vizitare, inelşle de consolidare, sacul de nămol, regulator, conductele de abur, capul de emisiune, suflător, stropitorul din cutia de fgm şi parascîntei. Armatura de cilindru e constituită din elementele accesorii ale unui cilindru de motor cu abur cu piston, cum sînt robinetele de golire, valva de siguranfă, valva de aspirafie, etc. Armatura de conductă e constituită din totalitatea elementelor enumerate sub Armatură 1, montate pe o conductă, în scopul bunei deserviri a acesteia şi a utilajelor, instalaţiilor, etc. alimentate de conductă, Armatura de conductă cuprinde robinetele, vanele, dispozitivele de dezaerare, dispozitivele de purjare şi golire, hidranfii, oalele de condensat, separatoarele de picături, indicatoarele de curgere, compensatoarele de dila-tafie, clapetele de refinere, regulatoarele şl reductoarele de presiune, valvele de avarie şi de blocare, etc. Armatura de instalafie e constituită din totalitatea elementelor enumerate sub Armatură 1, montate în diferite instalafii, de exemplu în instalafii sanitare, instalafii de încălzire, instalaţii de gaze, etc. Armatura de recipient de presiune e constituită din arma» fura montată pe corpul unui recipient sub presiune, cum sînt valvele şi conductele de alimentare, organele de priză, indicatorul de nivel, valva de siguranfă, gurile de spălare şi de vizitare, Armatura de laminare e un subansamblu de elemente de utilaj, care se montează Ia laminoarele de profiluri, la cele de sîrmă, de tablă sau de fevi, pentru ghidarea semifabricatelor la intrarea şi la ieşirea lor din calibrele ciimdrilor. La introducere, armatura de laminare împiedică antrenarea semifabricatelor între cordoanele cilindrilor, iar la ieşirea din calibre, ea împiedică înfăşurarea acestora pe cilindri; astfel, prin aceste armaturi se evită rebuturi de laminare, spargerea capselor sau a altor dispozitive de siguranfă, sau chiar avarii mai grave (de ex. ruperea cilindrilor).— La laminoarele eboşoare mari (blooming-uri, slabing-uri) şi la laminoarele de tablă groasă, funcfiunea armaturilor de laminare e îndeplinită de căi cu rulouri, de manipulatoare şi de dispozitive de răsturnare şi întoarcere. La laminoarele de profiluri şi de sîrmă, armatura de laminare e Armatură 70 Armatură formată de obicei dinfr~o bară port-ghidaj, din fălci de ghidare şi din dălfi de ghidare superioare sau inferioare, Bara port-ghidaj se fixează (cu pene sau cu şuruburi) pe stîlpii cadrelor cajelor de lucru, paralel cu axele cilindrilor, iar pe ea se calează fălcile şi dălfile deghidare; fălci le de ghidare menfin laminatul în pozifia corectă, în plan orizontal, şi dălfile de ghidare îl menfin în - pozifia corectă în plan vertical (v. fig. I). Uneori, bara porf-ghidaje, fălcile şi dălfile constituie o piesă monobloc turnată (v. fig. II), care se numeşte panou de ghidare. La folosirea câlibrelor dreptunghiulare, sau cînd e necesar ca bară laminată să fie menţinută pe direcfia de laminare, fără abateri de rotafie, conturul corespunde profilului care se cajele prin cari metalul trece o singură dată, fălcile sînt individuale şi montate separat pentru fiecare calibru, ori deservesc simultan mai multe calibre şi sînt aşezate pe toată lungimea tăbliei cilindrilor (v. fig. III).— La armatura de laminare de ieşire, fălcile de ghidare pot lipsi, montîndu-se pe bara port-ghidaj numai dălfi de ghidare. Capătul ascufit al dălfji (care se sprijină pe II. Panou de ghidare. cilindru) III. Armatură de laminare pentru cîteva calibre, î) cilindru de laminor; 2) bară port-ghidaje; 3) ghidaj de introducere - formă de jgheab monobloc, pentru patru calibre; 4) cadru de laminor. apăsat pe suprafafa -1 acestuia din urmă, pentru ca extremitatea anterioară a barei care se laminează să nu lovească dalta, sau să nu se înfăşoare în calibru. La dălfile inferioare de ghidare, capătul anterior al dăl-fii e apăsat pe cilindru^ de greutatea proprie; la dălfile superioare, contactul cu cilindrul e asigurat prin resorturi sau prin con-tragreutăfi şi tiranfi (v. fig. /V). Pentru anumite profiluri, la cari calitatea suprafefei are importanţă mare, $e folo- r b IV. Susţinerea dălfilor superioare de ghidare, a) şi b) cu aplicare pe cilindru cu ajutorul unui resort elicpidal, respectiv cu ajutorul unei contragreutăţi; î) cilindru de laminor; 2) dalta superioară de ghidare; 3) resort elicoidal; 4) contragreutate; 5) bară port-ghidaj. L Armaturi de laminare, de introducere şi de ieşire. I) cilindru de laminor} 2) fălci de ghidare, de introducere, în formă de jgheab; 3) fălci de ghidare, de ieşire; 4) bară port-ghidaj. interior al introduce fălcilor de ghidare în calibru. — La sesc armaturi de laminare cu role (v. fig. V), pentru a evita zgîrieturile. Armatura de laminare mai poate avea şi alta funcfiuni. De exemplu, la laminarea profilurilor uşoare şi simple, a sîrmei sau a benzilor la trenuri de laminor deschis, armatura de laminare întoarce cu 180° capătul anterior al barei laminate, pentru a-l introduce în calibrul următor. Acesfe armaturi sînt de obicei în formă de jgheaburi simple sau multiple, cari au axa în arc de cerc de la un calibru la celălalt (v. fig. V/). Peretele exterior al jgheabului trebuie să permită ieşirea uşoară din ghidaj a barei care se laminează, după ce capătul anterior a fost prins între cilindri şi a început creşterea buclei. — La iaminoareie trenurilor de laminare continue şi semiconfinue, la cari bara se laminează simultan în cîteva caje, armatura de laminare trebuie să asigure şi rotirea barei, cu 90°, în jurul axei ei longitudinale. Ghidajele elicoidale folosite în acest scop au suprafafa interioară elicoidală, cu un pas foarte mare, care să rotească laminatul cu •7 unghiul necesar, din momentul V. Armatură de ghidare cu role. 1) rolă; 2) palier cu rulouri; 3) ax. VI. Armatură de laminare, pentru întoarcerea cu .180°. î) cajă trio; 2) cilindru de laminor; 3) jgheab fripiu de întoarcere, intrării în ghidaj şi pînă la intrarea în caja următoare. Aceste ghidaje se fabrică din ofel special sau din fontă modificată. î. Armatură. 2. Tehn.: Element de utilaj care serveşte la comandă, verificare, control, reglare, siguranfă, efc. şi care se montează pe recipiente, pe conducte de fluid sau la maşini de lucru, pentru a asigura exploatarea rafională a acestora,, Elementele de utilaj cari fac parte integrantă din maşini (de ex. supapele de aspiraţie şi de evacuare ale compresoarelor, sertarul motoarelor cu abur, amestecătorul motorului cu gaz, etc.) nu sînt armaturi, ci organe de maşini. Armaturile sînt constituite, în principiu, din următoarele: un corp cu elemente de legare la sistemul tehnic deservit, care are canale penfru trecerea fluidului; unu sau mai multe organe de închidere-deschidere (obturatoare); mecanismul de acfionare al acestora; garnituri de etanşare; etc. Forma şi dimensiunile armaturilor depind de scopul în care sînt folosite. Pe ponducte, ele se montează la extremitatea unui tronson sau între tronsoane, iar la recipiente sau la maşini se montează cu ajutorul unei tubuluri, al unui fiting sau al unui alt element de asamblare. Armaturile se clasifică din următoarele puncte de vedere: modul de acfionare; mişcarea şi felul organului de închidere-deschidere ; caracteristici constructive ^material, forma axei corpului, dimensiuni, elementele de legătură, etc.); serviciul îndeplinit; natura, presiunea şi temperatura fluidului; etc. Unele Armatură 71 Armatură dintre criteriile de clasificare se utilizează la grupurile de armaturi rezultate în urma clasificării, pe baza altor criterii. — După felul organului de închidere-deschidere, numit obturator, cum şi după felul mişcării acestuia la descoperirea secfiunii de trecere, se deosebesc armaturi cu deschidere prin ridicare şi armaturi cu deschidere prin alunecare (v. fig.). La ambele Mişcarea organului de închidere-deschidere (obturator) a! armaturilor (scheme), a) şi b) organe cu ridicare prin translaţie; c) şi d) organe cu ridicare prin rotaţie; e) organ cu alunecare de rotafie; f) organ cu alunecare de translafie; 0 corpul armaturii; 2) flux de fluid; 3) sertar sau vana; 4) supapă-disc. 5) clapă; 6) fluture; 7) cep; 8) grătar; 9) sensurile de mişcare ale obturatorului. categorii obturatorul poate avea fie o mişcare de translafie, 4ie- o mişcare de rotafie; rareori, obturatorul efectuează închiderea printr-o mişcare de rostogolire. Armaturile cu deschidere prin ridicare pot fi: armaturi cu supapă (care poate fi ciupercă, disc, con, etc.), armaturi cu ac, armaturi cu bilă sau armaturi cu membrană, la cari obturatorul are. o mişcare de translafie; armaturi cu clapă sau armaturi cu fluture, la cari obturatorul are o mişcare de rotafie. Armaturile cu deschidere prin alunecare pot fi: armaturi cu cep, la cari obturatorul are o mişcare de rotafie; armaturi cu grătar,: Ia cari obturatorul are o mişcare de translafie. Armaturile cu deschidere prin rostogolire sînt armaturile cu bi;!ă rostogolitoare.— -După presiunea nominală a fluidului, se deosebesc armaturi cfe joasă presiune, de medie presiune şi de înaltă presiune, în general, presiunea în serviciu a armaturilor scade fafă de presiunea nominală, la creşterea temperaturii fluidului. Armaturile de joasă presiune au presiunea nominală de cel mult 16 ats. în general, armaturile de joasă presiune sînt construite din fontă, cu excepfia acelora cari funcfionează la temperaturi mai înalte decît 300°. Armaturile de medie presiune au presiunea nominală între 16 şi 64 ats. Pînă la presiunea de 25 ats, armaturile sînt con- struite atît din fontă, cît şi din ofel; pentru presiuni mai înalte decît 25 ats, armaturile se construiesc numai din ofel. Armaturile de înaltă presiune au presiunea nominală mai înaltă decît 64 ats. Aceste armaturi se construiesc numai din ofel, în cazul temperaturilor de serviciu înalte fiind folosite ofeluri termorezistente speciale. Penfru uşurarea manevrării, armaturile de înaltă presiune sînt, în general, echipate cu dispozitive de descărcare a organelor de închidere-deschidere; la aceste armaturi, se pun condifii deosebite în privinfa materialelor şi a execufiei suprăfefelor de etanşare şi a garniturilor.— După natura fluidului, armaturile se clasifică în armaturi pentru lichide, armaturi pentru gaze şi armaturi penfru abur; uneori, de exemplu în standardul pentru armaturi folosite în instalafii navale, ele se clasifica în armaturi pentru fluide obişnuite (apă, abur, produse petroliere) şi armaturi pentru fluide speciale (bioxid de carbon, aer comprimat, etc.). Armaturile pentru abur se folosesc penfru abur industrial, abur energetic, etc. în funcfiune de presiunea şi de temperatura de serviciu, armaturile pentru abur se construiesc, de obicei, fie din fontă, pentru presiuni pînă la 25 ats şi temperaturi pînă la 300°, fie din ofel, pentru valori mai mari ale presiunilor şi temperaturilor. Armaturile pentru gaze se folosesc pentru diferite gaze, de exemplu aer, gaze combustibile, gaze de ardere sau diferite gaze folosite în industrie. Armaturile pentru lichide se folosesc pentru diferite lichide, de exemplu pentru apă, produse petroliere, solufii, etc. Ele sînt folosite în instalafii de alimentare cu apă, în instalafii sanitare, de încălzire, de canalizare, în centrale hidroelectrice, în refele de irigafie şi în industrie. Un grup deosebit e constituit de armaturile penfru lichide corozive, folosite în special în industria chimică. — După materialele folosite pentru construirea corpului arma= turilor, se deosebesc: armaturi de fontă, de ofel, de aliaje neferoase, de materiale metalice rezistente la coroziune, de materiale ceramice şi de materiale plastice sintetice (plaste). Armaturile de aliaje neferoase pot fi confecfionate din aliaje neferoase, cum sînt cele de cupru, de zinc şi de aluminiu,*— Aliajele de cupru, deşi sînt materiale costisitoare şi cari se găsesc rar, se folosesc foarte mult la armaturile pentru instalafii sanitare, de încălzire, de gaze, cum şi în unele instalafii in= dusfriale, datorită rezistenfei bune la coroziune şi uşurinfei de prelucrare. De asemenea, deoarece aliajele de cupru nu devin fragile la temperaturi joase, acestea se folosesc la construcfia armaturilor utilizate Ia temperaturi de serviciu mai joase decît -100°. Bronzul şi alama se folosesc pentru armaturile de joasă presiune, de djmensiuni mici şi cu perefi subfiri; la acestea, suprafefele de etanşare fac parte chiar din corpul armaturii, respectiv al organului de închidere. Temperatura de serviciu maximă la care pot fi folosite e de 225° pentru armaturile de bronz şi de 300° pentru cele de alamă. — Alama se foloseşte pentru armaturi fabricate, de cele mai multe ori, prin turnare sub presiune. Aliajele de zinc, fiind mai ieftine, sînt folosite uneori la fabricarea armaturilor pentru instalafii sanitare, în locul aliajelor de cupru. Aceste armaturi se execută prin turnare sub presiune şi pot fi folosite la temperaturi de serviciu de maximum 60°. Aliajele de aluminiu sînt folosite Ia construcfia unor arma-turi pentru instalafii sanitare, ca şi aliajele de zinc, însă pentru temperaturi de serviciu pînă Ia 150°. Armaturile de materiale metalice anticorozive sînt confecfionate din fonte, din ofeluri aliate, din aliaje de cupru, etc., cari prezintă o rezistenfă bună la coroziune, în cazul fluidelor fără agresivitate prea mare. în industria chimică se folosesc, însă, pentru medii foarte agresive (de ex. acizi), armaturi construite din fontă silicioasă (cu 14--* 16% Si), din plumb, etc. Armatură 72 Armatura Armaturile de fontă au cele mai multe dintre elementele componente (corpul, capacul, organul de închidere, etc.) confecţionate din fontă. — Armaturile de fontă cenuşie se folosesc pentru temperaturi de serviciu de cel mult 300° şi presiuni nominale pînă la 16 ats, rareori putînd fi folosite pînă la 25 ats. Pentru produsele petroliere, temperatura maximă de serviciu a armaturilor de fontă cenuşie e de 200°. — Armaturile de fontă maleabilă se folosesc în mod curent pînă la presiuni de 25 ats, dacă diametrul nu depăşeşte 100 mm şi dacă temperatura nu depăşeşte 300°. — Armaturile de fontă perlitică permit ridicarea limitelor de presiune şi de temperatură indicate mai sus; ele sînt mai uşoare decît armaturile de fontă cenuşie. Datorită faptului că fonta se poate roda bine, adeseori armaturile de fontă nu au inele de etanşare, suprafefele de etanşare fiind prelucrate chiar din corpul armaturii, respectiv din organul de închidere. Armaturile de materiale ceramice sînt confecţionate din materiale ceramice, cum sînt porfelanul, sticla, gresia, etc. Aceste armaturi rezistă în bune condifii la coroziune şi se folosesc mult în industria chimică, în instalafiile prin car? circulă acizi. Sin. Armaturi ceramice. Armaturile de oţel au cele mai multe dintre elementele componente (corpul, capacul, organul de închidere, etc.) confecţionate din ofel. La armaturile de ofel, cari pot fi folositepen-tru orice presiuni şi temperaturi, corpul e confecfionat prin turnare, forjare sau sudare; corpul armaturilor de înaltă şi de foarte înaltă presiune e executat din blocuri forjate şi prelucrate prin aşchiere. Ca material pentru armaturi cu temperatura de serviciu maximă de 475° se întrebuinfează ofelul carbon; în general, pentru temperaturi de serviciu mai înalte decît 450° se întrebuinfează ofeluri aliate cu crom, nichel, molibden, vanadiu, wolfram şi titan, stabile la temperatură înaltă şi la fiuaj. Ofelurile aliate se mai folosesc şi la construcfia armaturilor cu temperaturi de serviciu joase,însă cu presiuni nominale înalte, cum şi în cazurile în cari e necesară o rezistenfă mare la coroziune; pentru temperaturi de serviciu joase, pînă la temperatura de — 100°, se folosesc ofeluri cu nichel. Armaturile de plaste sînt confecţionate din plaste (materiale plastice sintetice), cum sînt: plexiglasul, clorurile poliviniIice (vinidur, viniplast), etc. Ele pof fi folosite ca armaturi de joasă presiune şi prezintă o mare rezistenfă la coroziune, chiar fafă de fluidele cele mai agresive; în general nu pot fi folosite, însă, la temperaturi de serviciu mai înalte decît 60°. Armaturile de materiale plastice sintetice se pretează bine la fabricafia în masă, sînt mult mai ieftine decît armaturile metalice, şi permit realizarea unor importante economii de materiale rare şi costisitoare. Armaturile de materiale plastice sintetice sînt folosite în special în instalafiile sanitare şi în industria chimică, ca armaturi rezistente la coroziune. — Din punctul de vedere al modului de acfionare, se deosebesc: armaturi manevrate din exterior (neautomate) şi armaturi automate. Armaturile automate au mişcarea elementelor mobile executată automat, şi sînt acfionate direct de energia fluidului, fie sub comanda unor aparate automate de reglare sau de siguranfă (armaturi automate propriu-zise), fie de variafia unuia sau a mai multor parametri ai fluidului (armaturi cu autoacfionare). Armaturile manevrate din exterior au mişcarea elementelor mobile executată de personalul de serviciu. Ele pof fi: armaturi cu acfionare manuală directă, la cari organele mobile sînt puse în mişcare manual cu o roată de mînă, pîrghie, etc.; armaturi cu acfionare indirectă (de la distanfă), la cari organele mobile sînt puse în mişcare fie prin forfa musculară, folosind o roată cu lanf, mecanisme stereomecanîce, etc., fie folosind o sursă de energie exterioară (cu ajutorul unui servomotor hidraulic sau electric, al unui solenoid, etc.). Acfionarea indirectă e folosită la armaturile de dimensiuni mari, cari reclamă forfe im- portante, pentru manevră, său la armaturile cari trebuie manevrate rapid ori frecvent. Cele mai multe armaturi sînt însâ armaturi cu acfionare manuală directă.— După felul organelor de racordare, se deosebesc: armaturi cu flanşe, cu mufe, cu capete de sudat şi cu capete pentru furtun iar după modul de execufie, se deosebesc: armaturi turnate' armaturi sudate, armaturi forjate şi armaturi presate din plaste! Armaturile forjate au piesele principale (corp, capac, etc.) confecjionate prin forjare. Armaturile forjate se folosesc aproape numai la presiuni înalte şi foarte înalte (peste 100 at), m care caz, corpul e în general prelucrat prin aşchiere, dintr-un singur bloc .forjat. Armaturile forjate sînt folosite în instalafiile centralelor termoelectrice de înaltă presiune, în instalafiile pentru fabricarea amoniacului, a oxigenului, a aerului lichid, etc. Armaturile presate din plaste sînt confecfionate, integral sau parfial, prin presare din plaste (plexiglas, bachelită, cloruri polivini Iice, etc.). Fabricarea acestor armaturi se pretează bine la produc{ia în masă, astfel încît armaturile sînt ieftine; totodată, penfru fabricarea acestor armaturi nu sînt nscesare nici un fel de materiale rare şi costisitoare, iar armaturile au un aspect plăcut, fără a fi necesare în acest scop operaţii costisitoare ds finisare. Armaturile presate din plaste se folosesc ca armaturi de joasă presiune, în instalafiile sanitare şi în industria chimică, datorită bunei rezistenfe la coroziune. Armaturile sudate au piesele principale (corp, capac, organ de închidere-deschidere, etc.) confecfionate prin sudare. Armaturile sudate se folosesc, fie cînd sînt necesare dimensiuni mari (diametrul nominal 1000***2000 mm, sau mai mult), fie chiar la dimensiuni mai mici, cînd armaturile trebuie executate în număr redus. Armaturile sudate sînt folosite în instalafiile centralelor hidroelectrice, în staţiunile de pompare, în refelele de distribufie a gazelor, etc. Armaturile turnate au piesele principale (corp, capac, etc,) confecfionate prin turnare. Armaturile de aliaje feroase sau de aliaje de cupru se execută, de cele mai multe ori, prin turnare în amestec de formare; armaturile de aliaje de zinc sau de aluminiu se execută de cele mai multe ori prin turnare sub presiune. Cele mai răspîndite armaturi sînt armaturile turnate, — După serviciul pe care-l îndeplinesc, armaturile se clasifică în: valve, armaturi de distribufie, armaturi de reglare, armaturi de laminare, armaturi separatoare, armaturi cu două sau cu mai multe funcţiuni. Valvele sînt armaturi cari servesc la comandă circulaţiei fluidelor. Valvele se clasifică în: valve de închidere, numite robinete, folosite fie Ia comanda circulafiei în ambele sensuri şi la izolarea etanşă a unei porfiuni de conductă, a unui utilaj, etc. de restul instalafiei, fie la prelevarea fluidului dintr-o conductă; valve de reţinere, numite refinăfoare (sau, uneori, în mod impropriu, robinete de refinere), cari permit întreruperea, sau dirijarea fluidului într-un singur sens; va/ve de distribufie, cari servesc la dirijarea pe două sau pe mai multe căi a curentului de fluid dintr-o conductă, în una sau în mai multe ramificafii ale acesteia, cum sînt, de exemplu, robinetele cu trei căi; evacuatoare, cari servesc la evacuarea dintr-o conductă sau dintr-un recipient a unui fluid, separat sau nu prin alte mijloace de fluidul care circulă sau care e confinut în acestea, şi cari sînt, fie evacuatoare de purjare (pentru evacuarea nămolului), fie evacuatoare de dezaerisire sau ventuze (pentru evacuarea aerului din lichidul din conducte sau din recipiente); valve de siguranţă, numite şi siguranfe, cari limitează presiunea fluidului din conducte sau din recipiente; valve de asigurare (contra avariei), cari închid automat conducta de abur de alimentare, cînd în conducta alimentată se produce o scădere bruscă de presiune (de ex. prin ruperea conductei). Armaturile de distribuţie sînt folosite penfru distribufia fluidelor în refelele de conducte, în instalafii diverse, etc. Armafură 73 Armatura ceste armaturi permit izolarea uneia sau a mai multor porfiuni de conducta, stabilind simultan legătura cu alte porfiuni. Din ounct de vedere constructiv, armaturile de distribufie sînt formate din una sau din mai multe valve de închidere, comandate de un dispozitiv de acfionare comun, prin care se realizează modificarea direcfiei şi eventual a sensului de curgere al fluidului; armaturile de distribufie pot fi considerate ca un caz particular al valvelor de închidere. Cele mai folosite armaturi de distribufie sînt robinetele cu cep şi cu sertar, robinetele cu trei căi, etc. Armaturile de laminare servesc la reducerea presiunii fluidelor şi pot fi automate (de ex. reductoarele de presiune) sau manuale (cari pot fi şi valve de închidere obişnuite). Armaturile de reglare servesc la menfinerea parametrilor funcţionali ai unei instalafii, Ia valorile necesare funcfionării corecte şi sigure. De exemplu armaturi de reglare sînt: robinetele de prea-plin şi regulatoarele de nivel, regulatoarele de presiune, de temperatură şi de debit. Armaturile separatoare servesc Ia separarea unui fluid de o altă fază a acestui fluid sau de un alt fluid combinat în acesta; exemple: oalele de condensafie, separatoarele de picături de apă, etc. Armaturile cu două sau cu mai multe funcfiuni sau armaturile speciale pot îndeplini, simultan sau succesiv, două sau mai multe funcfiuni, de exemplu valvele de asigurare automată şi de închidere comandată din exterior ori valvele de refinere şi închidere. î, Armatură, pl, armaturi. 3. Tehn,: Ansamblul elementelor de ofel puse în piese alcătuite din mase plastice sau aglomerate, pentru a Ie mări rezistenfa mecanică. Exemple: Armatură pentru betoane, Cs,; Armatură din elemente de ofel (bare rotunde sau fasonate, profiluri laminate, cabluri, fire, etc.) puse în piesele de beton armat pentru a rezista împreună cu betonul Ia solicitările exterioare. Armaturile au, în principal, rolul de a prelua tensiunile de întindere din piesa de beton şi, eventual, o parte din tensiunile de compresiune, mărind capacitatea de încărcare a betonului, — Din punctul de vedere al modului de alcătuire a elemetelor armaturii, se deosebesc: armafură elastică, alcătuită din bare rotunde sau din bare profilate de ofel-beton; armatură’ rigidă, ajcătuită din profiluri laminate de ofel, şi armafură tensionată, alcătuită din bare rotunde de ofel-beton, subfiri, sau din fire de ofel special, în care se creează, în mod artificial, înainte de aplicarea sarcinilor, o stare de întindere câre comprimă piesa de beton,-— Din punctul de vedere al felului de solicitare, se deosebesc: armaturi întinse, cari sînt destinate să preia în întregime forţele de întindere la cari e supus betonul piesei şi armaturi comprimate, cari sînt destinate să preia o parte din forfele de compresiune. — Din punctul de vedere al scopului în care e pusă armatura m piesa de beton, se deosebesc: armaturi de rezistentă, cari sînt destinate să preia forfele de întindere Ia cari e supus betonul piesei şi, eventual, o parte din forfele de compresiune; armaturi de repartiţie, cari sînt destinate să facă legătura transversală a armaturilor de rezistenfă şi să repartizeze forfele interioare la toate barele acesteia; armaturi de siguranfă, cari şînt destinate să preia forfele de întindere cari pot solicita incidental betonul piesei; armaturi înclinate sau ridicate, cari sînt destinate să preia forfele interioare principale din piesa de beton. — Din punctul de vedere al direcfiei după care sînt aşezate elementele armaturii, fafă de axele piesei de beton, se deosebesc: drmafuri longitudinale, ale căror elemente sînt aşezate paralel cu axa longitudinală a piesei; armaturi transversale, ale căror elemente sînt aşezate în plane perpendiculare pe axa longitudinală a piesei; armaturi încrucişate, ale căror elemente sînt aşezate în două plane paralele apropiate, elementele dintr-un plan fiind dispuse paralel cu axa longitudinală a piesei, iar elementele din celălalt plan fiind dispuse paralel cu axa transversală a piesei. Un tip special de armatură transversală îl constituie armatura de cercuire, care e alcătuită dintr-o elice sau din cercuri suprapuse, fasonate din ofel-beton rotund, cari înconjură armaturile longitudinale ale piesei de beton, V. şi sub Beton armat, Beton tensionat. Armatură pentru forme şi miezuri, Mefg.: Schelet sau grup de piese metalice, înglobat în amestecul de formare din forme şi miezuri, penfru a mări rezistenfa mecanică a acestora. Se confecfionează din cadre sau din plăci şi din piese de sîrmă curbate; solidarizarea elementelor componente se face prin turnare, sudare sau legare cu sîrmă, Cadrele sau plăcile se confecfionează din fontă turnată, iar sîrmele carcasei, din sîrmă de ofel moale (OL 38). I, Exemple de aşezare a cîrligelor de armare. /) modei; 2) amestecul de tormare îndesat în cutia de formare; 3) traversă; 4) cîrlige de armare. Armatura pentru forme e constituită adeseori din cîrlige legate de traversele cutiei de formare (v, fig, I), — Armaturile pentru miezuri trebuie să permită comprimarea miezului în timpul solidificării piesei turnate; să permită transportul miezului crud la cuptorul de uscare, şi al miezului uscat de Ia cuptor la locul de asamblare; să>poată fi extrase cu uşurinfă din piesă, Ia operafia de cu-răfire. Armaturile penfru miezuri mari sau de formă complicată pot fi constituite dintr-un cadru de bază (turnat) şi din sîrme de contur cari urmăresc profilul miezului (ve fig. II şi III). în aceste cazuri, sîrmele de contur sînt solidarizate cu cadrul de bază prin turnare, într-un paf moale, amenajat special pentru executarea armaturilor, Pentru părfi Ie proeminente ale miezurilor şi pentru /Mi II. Armatură pentru miezuri, la piese mari. I) placă de bază, de fontă turnată; 2) sîrmă de contur, III. Armaturi pen'ru miezuri. 1) placă sau cadru de bază, de fontă turnafă; 2) sîrmă de contur; 3) miezuri. părfile cu muchii ascufite se folosesc ca armatură cuie, cari se înfig în miez, înainte de uscare. Armatură 74 Armafură pentru instalaţii electrice înainte de introducerea în miez, armatura e acoperită cu un strat subfire de argilă amestecată cu apă, care măreşte aderenfa la masa miezului, î. Armatură. 4. Mine; Construcfie de lemn, de zidărie, de beton simplu sau armat, metalică sau mixtă, care serveşte la susfinerea golurilor subterane (galerii, tuneluri, metrouri, pufuri, planuri înclinate). V. sub Susfinere. 2. Armatură. 5. Elf.: Piesă sau ansamblu de piese metalice, care aparfine unui aparat, unei maşini, unei conducte sau instalafii electrice, cu o funcfiune specială — de obicei de protecfie, susfinere, sau legătură mecanică. Exemple: s. ~ de cablu electric. Elf.: înveliş metalic, constituit din fesătură de sîrmă sau din benzi de ofel, care protejează cablul electric (v.) armat de acfiunile mecanice exterioare. 4. ~ de condensator electric. Elf.: Fiecare dintre cele două conductoare, separate printr-un dielectric, cari constituie împreună un condensator electric (v.). 5. ~ de electromagnet. Elf.: Partea mobilă a circuitului magnetic al unui electromagnst (v*). 6. pentru instalafii electrice. Elf.: Piese sau dispozitive folosite în instalafiile electrice pentru realizarea unei legături mecanice între următoarele elemente: izolatoare şi suporturi, izolatoare şi cleme, elementele cari compun lanfurile de izolatoare — cum şi pentru protecfia lanfurilor de izolatoare contra arcurilor electrice, înnădirea sau închiderea ermetică a capetelor de cablu, etc. Se deosebesc: armaturi pentru instalafii aeriene cu conductoare flexibile (la linii de energie şi la stafiuni aeriene de transformare şi conexiune, la linii de telecomunicafii, linii de tracfiune, la iluminatul public); armaturi pentru instalafii cu conductoare rigide (la stafiuni aeriene şi interioare de transformare şi conexiune) şi armaturi pentru cabluri electrice subterane. Armaturile folosite cel mai des la instalafiile aeriene cu conductoare flexibile sînt următoarele: Armaturi pentru legături între izolatoare şi suporturi. Se folosesc pentru realizarea legăturii mecanice între izolatoarele şi suporturile liniilor aeriene de energie electrică sau ale stafiuni lor aerine de transformare şi conexiune, fot transmite suportului forfa maximă de tracfiune admisă de izolatoare. După felul izolatoarelor (lanf sau rigide), se deosebesc următoarele tipuri de armaturi: Cîrlige penfru suspendarea lanfurilor de izolatoare de traversele de ofel sau de lemn ale suporturilor de susfinere în aliniament. Se confecfionează din ofel rotund, prin îndoire pe şablon şi filetare. Se protejează prin zincare (v. fig, I, a). Cîrlige pentru'suspendarea şi distanfarea lanfurilor de izolatoare de traversele metalice ale suporturilor de susfinere în aliniament. Se confecfionează din. ofel rotund, prin îndoire pe şablon, în două tipuri: simetrice (v. fig. I, b) şi asimetrice (v, fig. /, c). Se protejează prin zincare. Furci de distanţare, folosite la lanfurile duble de izolatoare, în cazul suporturilor de întindere la coifuri, pentru menfinerea jugului din cealaltă extremitate a lanfurilor în pozifie perpendiculară pe direcfia conductorului. Se folosesc şi în cazul lanţurilor simple de izolatoare la suporturile de semiîntindere. Se confecfionează din ofel pentru diverse lungimi fixe (v. fig. I, d) sau reglabile (v. fig. /, e). Se protejează prin zincare. Furci de prindere, folosite la lanfurile de izolatoare pentru fixarea de o traversă metalică U, la suporturi de întindere (v. fig. I, f) şi de susfinere (v, fig. I, g), sau de o traversă de beton (v. fig. I, h). Furci pentru izolatoare rigide de tracfiune, folosite la linii pînă la 1 kV, în cazul suporturilor de lemn terminale sau de coif (v. fig. I, i). Se confecfionează din ofel protejat prin vopsire sau zincare. Ochiuri de suspensiune pentru lanfuri de izolatoare, folosite penfru realizarea unei legături cu grad înalt de mobilitate. Se confecfionează din ofel, prin forjare în matrifă dintr-o^ singură bucată. Se protejează prin zincare. Se execută în mai multe tipuri: simple (v. fig. I, /), duble (v. fig. I, k), drepte cu gaură pentru armatură de protecfie (v. fig. 1,1) şi răsucite, cu gaură pentru armatură de protecfie (v. fig. /, m). Ochiuri de prindere, folosite la lanfurile de izolatoare, pentru fixarea de traversa de beton (v. fig. I, n). Suporturi drepte pentru izolatoare rigide cu fixare pe console; se folosesc la linii pînă la 35 kV, în general la suporturile de întindere. Se confecfionează din ofel rotund, prin forjare la cald în matrifă. Se protejează prin vopsire sau zincare (v. fig. I, o). Suporturi curbe penfru izolatoare de susfinere cu fixare directă pe suport; se folosesc la linii pînă la 35 kV, la suporturile de susfinere. Se confecfionează din ofel rotund, prin forjare. Se protejează prin zincare sau vopsire (v. fig. I, p). Dispozitive penfru reglarea întinderii conductoarelor, folosite în cazurile în cari e necesar să se regleze periodic săgeata acestora (v. fig. I, r). Armaturi pentru legături între izolatoare şi cleme. Armaturi cari se folosesc penfru realizarea legăturii mecanice între izolatoarele lanf şi cleme la liniile electrice aeriene de înaltă tensiune. Ele pot să transmită lanfului de izolatoare forfa maximă de tracfiune din conductor; de exemplu nucile sau jugurile. Nucile cu ochi sînt folosite fie pentru prinderea clemei de în-* tindere de lanful simplu de izolatoare, fie pentru prinderea jugului de întindere şi susfinerea de lanfurile duble de izola? toare. Se confecfionează din fontă maleabilă, prin turnare. Se protejează prin zincare. Se execută în două tipuri: cu ochi drept (v. fig. II, a) şi cu ochi răsucit (v. fig. II, b), şi sînt echipate cu siguranfă de bandă de bronz fosforos. Nucile cu tije sînt folosite la lanfurile duble de izolatoare, în cazul suporturilor de întindere la coifuri, pentru menfinerea jugului în pozifie perpendiculară pe direcfia conductorului, Se confecfionează din fontă maleabilă, prin turnare. Se protejează prin zincare, Sînt echipate cu siguranfă de bandă de bronz fosforos (v. fig. II, c). Jugurile sînt folosite la menfinerea distanfei dintre conductoare (în cazul instalafiilor cu mai multe conductoare pe fază), sau dintre lanfurile multiple de izolatoare de susfinere şi întindere; repartizează uniform forfa pe fiecare conductor şi lanf de izolatoare, Se confecfionează din ofel, Se protejează prin zincare, Se realizează mai multe tipuri: pentru un singur lanf de izolatoare şi mai multe conductoare (v. fig, II, d—f), pentru mai multe lanfuri de izolatoare şi un conductor (v. fig. II, g şi /) sau pentru mai multe conductoare şi mai multe lanfuri (v. fig. II, h şi i). Armaturi pentru legături între elementele cari compui lanfurile de izolatoare. Armaturile se folosesc penfru realizarea legăturii mecanice între elementele cari compun lanfurile de izolatoare şi permit totodată fixarea lanfurilor de izolatoare de armaturi şi de cleme. Se pot împărfi după tipul izolatorului: Tije ,cu un cap, folosite ta izolatoarele cu un cap (taler). Se confecfionează din ofel prin forjare în matrifă. Se protejează prin zincare. Asigurarea fixării tijei în izolator se face cu ajutorul unui arc, prin cimentare, sau prin alte mijloace echivalente (v. fig. III, a). Tije cu două capete, folosite la izolatoarele cu două capete (motor sau baston). Se confecfionează din ofel, prin forjare în matrifă. Se protejează prin zincare (v. fig. III, b). Cape, folosite la izolatoare cu unu sau cu două capete. Se confecfionează prin turnare din fontă maleabilă sau din ofel. Se protejează prin zincare. Fixarea capei de izolator se realizează prin cimentare (v. fig. III, c). Armatură penfru. instalafii electrice 75 Armatură pentru instalaţii electrice Contragreutăţi la lanţurile de izolatoare de sus} ine re. Se folosesc pentru anutarea solicitării verticale în sus, care poate apărea la lanfurile de izolatoare de la suporturile de susfinere, montate în deschideri denivelate (la suportul inferior). Se fixează de patul clemei de susfinere. Se confecfionează din fontă şi se protejează prin zincare sau vopsire. Greutatea necesară a armaturii, determinată de valoarea solicitării verticale, se obfine prin montarea unui număr corespunzător de elemente (v. fig. III, d). Armaturi, de protecfie contra arcului electric la lanf u r i I e de izolatoare. Se folosesc în scopul protejării izolatoarelor contra arcului electric. în cazul Se pot împărfi în următoarele clase: Coamele de protecfie: simple (v. fig. Ilf, e), duble (v. fig. III, f) şi în cruce (v. fig. III, g). Coarnele de protecfie în cruce se folosesc în special pentru, tensiuni de 60 şi de 110 kV. Inele de protecfie complete (v. fig. III, h), pentru lanfuri simple de susfinere, sau incomplete (v. fig. III, i şi /), penfru lanfuri duble de susfinere şi simple sau multiple de întindere. Se folosesc, de obicei, la tensiuni foarte înalte (150---380 kV) pentru lanfuri de izolatoare cu unu sau cu două capete. Coşuri de protecfie, folosite la tensiuni foarte înalte (150-*-380 kV), pentru lanfuri de izolatoare, baston (v. fig. III, k). Armaturile folosite cel mai mult la instalafiile aeriene şi interioare cu conductoare rigide sînt următoarele: I. Legături între izolatoare şi suporfuri. d) cîrlig penfru suspendare; b) şi c) cîrlig penfru suspendare şi distanfare, simetric, respecfjv asimetric; cf) şi e) furci de distanţare fixă, respecfiv reglabili; 0 Şi g) furci de prindere pentru. întindere, respectiv pentru susfinere; h) furcă de prindere penfru traverse de beton; i) furcă penfru izolatoare rigide; 0 ?i k} ochi de suspensiune simplu, respecfiv dublu; /) şi m) ochi de suspensiune drept, respectiv răsucit, cu gaură pentru armatura de protecfie; n) ochi de prindere pentru traversă de beton; o) suport drept; p) suport curb; r) dispozitiv penfru reglarea întinderii. ccnturnărilor, ele favorizează îndepărtarea arcului şi astfel înlătura deteriorările prin efect termic. Totodată realizează o uniformizare a repariifiei potenfialului în jurul izolatorului. Se: folosesc atît la lanfurile de izolatoare de suspensiune, cît Şi la izolatoarele aparatelor, montîndu-se la ambele extremităţi. Se confecfionează din ofel şi se protejează prin Ungare, Armaturi pentru izolatoare-suport. Se folosesc pentru montarea izolatoare lor-suport şi cuprmd: Capace, penfru realizarea legăturii dintre izolator şi clemă. Se confecfionează din fontă turnată, în diverse mărimi, după tipul izolatorului. Fixarea de izolator se obfine prin cimentare, Se protejează prin vopsire (v. fig. III, I). Armafură penfru insfalafii electrice 76 Armafură penfru insfalafii electrice Socluri, pentru prinderea izolatoarelor de elementele de construcfie. Se confecfionează din fontă turnată în diverse mărimi şi forme; rotundă (v. fig. III, m), ovală (v. fig. III, n), pătrată (v. fig. III, o), cu picior (v. fig. III, p), etc. Fixarea de izolator se obfine prin cimentare. Se protejează prin vopsire. Pălării de închidere, penfru împiedicarea pătrunderii ume- zelii în golul rzolatoarelor-suport de interior, Se confecfionează din tablă neagră, prin ştanfare şi ambutisare (v. fig. III, r)r Armaturi pentru izolatoare de trecere. Se folosesc pentru montarea izolatoarelor de trecere şi cuprind; Capace, pentru fixarea şi centrarea tijei (bolfului) conductoare. Se confecfionează prin turnare din alamă sau din alt 3 II. Legături între izolatoare şi cleme. a) nucă cu ochi drept; bj nucă cu ochi răsucit; c) nucă cu tijă; d) şi e) jug pentru un singur lanţ de izolatoare şi pentru, mai multe conductoare; f) exemplu de montare a jugului d; g) şi /) jug pentru mai multe lanfuri de izolatoare şi un conductor; h) şi /) jug pentru mai multe lanfuri de izolatoare şi pentru mai multe conductoare. Armafură pentru instalaţii electrice 77 Armatură pentru instalaţii electrice material amagnetic cu rezistenfă mecanică corespunzătoare, în diverse mărimi, după tipul izolatorului (v. fig. III, s), Fixarea de izolator se obfine prin cimentare. Flanşe, pentru prinderea izolatoarelor de elementele de construcfie, Se execută prin turnare din fontă (pînă la 600 A) şi din alamă sau din alt material amagnetic (peste 600 A), în diverse mărimi şi forme, după tipul izolatorului. Fixarea de izolator se obfine prin cimentare (v. fig. III, f). Manşoane şi cutii terminale. Armaturile folosite în refelele de cabluri subterane sînt de două tipuri: manşoane (pentru realizarea legăturii între porţiuni le de cabluri) şi cutii terminale (pentru închiderea ermetică a capetelor de cablu)* Manşoanefe şi cutiile terminale trebuie să satisfacă următoarele condifii principale: rigiditatea lor dielectrică nu trebuie să fie mai mică decît a porţiunilor intacte ale cablului; legă= furiIe în manşoane trebuie să aibă o rezistenfă mecanică sufi= III. Armaturi electrice diverse. a)'**c) legături între elementele cari compun lanfurile de izolatoare: a) tijă cu un cap; b) tijă cu două capete; c) capă; d) contragreutate; e)-*-k) armaturi de protecfie contra arcului electric: e) corn simplu; /) corn dubiu; g) corn în cruce; h) inel complet; i) şi j) inel incomplet; k) coş; l)---t) armaturi pentru izolafoare-suport şi de trecere: I) capac penfru izolator-suport; rn) soclu rotund pentru izolator-suport; n) soclu oval pentru izolator-suport; o) soclu pătrat pentru Iz.olafor-suportj p) soclu cu picior pentru izolator-suport; r) pălării de închidere; s) capac pentru izolatoare de trecere; t) flanşă pentru izolatoare de trecere. Armafură pentru instalafii electrice 78 Armatura pentru instalafii electrice cientă; construcfia lor trebuie să împiedice pătrunderea umezelii în interior; manşonul trebuie să reziste la presiunea interioară care apare periodic în cablu şi se transmite spafiului din interiorul manşonului, Se pot clasifica după următoarele criterii: tensiunea cablului (joasă, înaltă, foarte înaltă), secfiunea şi numărul conductoarelor din cablu, locul de montare (îngropat, în aer liber, în clădiri), natura.materialului din care sînt confecţionate (fontă, ofel, plumb/ punct de topire înalt/ suprasolicitînd izolafia cablului în timpul umplerii (v. fig. /Vf a şi Manşon de legătură, de plumb, folosit pentru cabluri cu: impregnare vîscoasă, indiferent de tensiune. Prin manşonul de plumb se realizează: restabilirea izolaţiei conductoarelor înnădite ale cablului, refacerea învelişului de plumb şi acoperirea acestuia cu un capac de ofel sau de fontă, care asigură rezistenţa mecanică. Capacul de protecfie e necesar în cazul aşezării1 IV. Manşoane penfru cabluri. a) şi b) manşon de legătură, respectiv de derivaţie, de fonfă: 1) capacul orificiu Iu i penfru introducerea masei de umplere; c) manşon de legătură, de plumb, cu o cămaşă: î) bandaje; 2) conductor de legare la pămînt; 3) lipitură; 4) bandaj de sîrmă; Sj'conducfor de legare la pămînt, fixat la şurubul manşonului; 6) rola 7) înfăşurare de bandă gudronată şi de hîrtie; d) manşon de legătură, de plumb, cu trei cămăşi; e) manşon opritor: I) ecran; 2) ulei; 3) contacte flexibile; 4) îmbinare metalică; 5) introducerea uleiului; 6) carcasă de cupru; 7) izolator de porfelan; 8) izolafie de hîrtie; f) manşon semioprifor: 1) robinet cu supapă; 2) feavă de legătură; 3) diafragmă de ofel; 4) racordarea aparatelor de control; 5) corpul manşonului; 6) clemă de legătură; 7) conductor de legare cupru, alamă, aluminiu, mase plastice), natura materialului izo-lant de umplere (masă vîscoasă, ulei, gaz inert), etc. Manşoanele folosite cel mai des sînt următoarele: Manşon de legătură şi derivaţie de fontă, folosit pentru cabluri cu trei şi cu patru conductoare, la tsnsiuni pînă la 1000 V. Se compune din două bucăfi asamblate prin buloane. Masa izolantă de umplere se introduce printr-un capac de~ montabil în partea superioară a manşonului. Dezavantaje: închidere neefanşă; dimensiuni mari; repartiţie defectuoasă a cîmpului electric; răcire neuniformă; în caz de scurt-circuit produc efecte echivalente, exploziilor; necesită masă Colantă de umplere cu la pămînt. > manşonului în pămînt, în apă, sau în aer liber. La montajul în clădiri sau în apropierea altor cabluri (în canale, tunele, pufuri) nu se montează capacul de protecfie, pentru a evita deteriorările cari s-ar putea produce la cablurile vecine în caz de scurtcircuit. Avantaje: închidere ermetică; dimensiuni reduse; masa izolantă de umplere e identică cu cea folosită la impregnarea cablului; singura dificultate o constituie operafia de lipire a plumbului. în cazul unui montaj corect prezintă însă aceeaşi siguranfă ca şi restul cablului. Se execută în două tipuri: întregi (tuburi), folosite pentru cabluri pînă la 10 kV şi cu izolafie.de centură, şi suprapuse (formate din două jumătăfi), folosite, pentru cabluri; de 6--3S kV^cu trei cămăşi de plumb (y,: fig. IV^cşicQ, Armatură pentru instalafii electrice 79 Armatură pentru instalaţii electrice cablu, Se foloseşte la cabluri cu impregnare vîscoasă, cu ulei, cu ulei sub presiune, sau cu gaz sub presiune (v. fig. fV, e). Manşon semiopritor, folosit pentru a separa sectoarele de cablu vecine fără a asigura izolarea hidrostatică completă, Se recomandă pentru porţiunile orizontale ale liniilor de cablu. Se foloseşte la cabluri cu ulei, cu ulei sub presiune sau cu gaz sub presiune, Manşoanele semiopritoare sînt mult mai ieftine decît cele opritoare (v, fig, IV, f). V. Cutii terminale pentru cabluri. a) cutie terminală conică: 1) bucşă izolantă; 2) placă izolantă; 3) izola}ie de centură; 4) manta de plumb; 5) masă de umplere; b) cutie terminală mănuşă, pentru cabluri cu frei cămăşi de plumb individuale: 1) ecran (Cu); 2) inel de ecranare; 3) izolafie de hîrtie; c) cutie terminală mănuşă pentru cabluri cu cămaşă de plurşb cctmună; î) sfoară; 2) masă bituminoasă; 3) mănuşă, de plumb; 4) legătură la pămînt; d) cutie terminală trifazată cu izolator de porfelan: /) diafragmă de cupru şi hîrtie; 2) flanşă de racordare; 3) mănuşă de plumb; 4) manta de protecfie; e) cutie terminală monotazată cu izolator de porfelan: f) tlanşă de contact; 2) izolator; 3) flanşă de fixare; /) cutie terminală cap de mort, de joasa tensiune: 1) sfoară; 2) bandaj de sîrmă; 3) hîrtie; g) cutie terminală cap de -rnort^de înaltă tensiune; h) cutie terminală pentru cabluri speciale cu ulei sub presiune: I) ecran; 2) izolafie suplementară; 3) ecran'" legat de pămînt; 4) con de egalizare legat la pămînt; i) cuti® terminală pentru cabluri speciale cu gaz sub presiune: 1) ecran; 2) diafragmă de compensare; 3) garnitură de ' .. etanşare; 4) cameră de ulei; 5) 'cameră de gaz. - : : ' - - Manşon de legătură, de cupru, cu aceleaşi caracteristici £a şi cele de plumb; în schimb, datorită rezistenţei mecanice lYiaî bune, poate fi utilizat pe trasee mult înclinate şi sub apă. punctul slab al manşonului de cupru e locul lipirii între cupru şi cămaşa de plumb a cablului. Manşon opritor, folosit pentru a separa complet, din punct de vedere hidrostatic şi hidrodinamic, sectoarele de cablu vecine, E recomandat pentru montajul în porţiunile înclinate ale liniilor de Armă 80 Armonic, biraport ~ Cutiile terminale tolosite cel mai des sînt următoarele: Cutie terminală conică, de dimensiuni mici (pentru cabluri cu impregnare vîscoasă, cu tensiunea pînă la 1 kV şi în încăperi cu mediu normal) sau de dimensiuni normale (pentru cabluri cu impregnare vîscoasă, cu tensiunea pînă la 1 kV în încăperi umede, sau în încăperi uscate pentru tensiuni pînă ia 10 kV). Se confecfionează din tablă de ofel sau din masă plastică (de obicei la cablurile pentru circuite secundare). Se umplu cu masă izolantă bituminoasă. Capacul cutiei serveşte la închidere şi la menfinerea unei distanfe fixe între conductoare, Avantaje: simplicitate, eliminarea completă a formării de goluri în masa de umplere; dezavantaj: nu se închid ermetic (v. fig. V, a). Cutie terminală mănuşă, folosită la cabluri cu impregnare vîscoasă, pentru tensiuni între 1 kV şi 10 kV, de obicei numai în încăperi uscate, încălzite sau neîncălzite, Se recomandă în următoarele cazuri: cînd sînt necesare dimensiuni mici ale armaturii şi o etanşeitate bună; cînd armatura se montează la capătul inferior al porfiunii verticale a cablului şi cînd conduc» toarele ies din cutie, nu în sus, ci în jos, sau cînd cutia are pozifie orizontală; cînd are o importanfa deosebită reducerea pericolului de incendiu; cînd din cauza nocivităfii mediului ambiant celelalte tipuri de cutii terminale nu prezintă siguranfă suficientă. Se confecfionează din plumb sau din mase plastice, în două tipuri: uscată (fără masă izolantă de umplere), utilizată numai în încăperi uscate şi încălzite, pentru cabluri monofazate sau trifazate cu conductoare avînd înveliş de plumb separat (v. fig. V, b); semiuscată (cu masă izolantă de umplere bituminoasă), utilizată pentru cabluri cu mai multe conductoare şi cu o singură manta de plumb (v. fig. V, c). Cutie cu izolatoare de porfelan, folosită, de obicei, în exterior sau în încăperi cu mediu umed. Se confecţionează, din fontă în construcfie trifazată (v. fig. V, d) sau monofazată (v. fig. V, e), pentru cabluri cu impregnare vîscoasă pînă la 35 kV. Pentru montajul pe stîlpi se utilizează un tip special cu izolatoare înclinate (cap de mort), rsalizat în două construcfii: pînă la 1 kV (v. fig. V, f) sau pînă la 6-•• 10 kV ameliorată, cu compensator (v. fig. V, g). Cutie pentru cabluri speciale: cu ulei (v. fig. V, h) şi cu gaz (v. fig. V, i). î. Armă, pl. arme. 1. Tehn. mii.: Obiect, unealtă, aparat sau maşină, folosite de oameni pentru atac sau pentru apărare. Prin folosirea unei arme se urmăreşte fie imobilizarea, trauma-tizarea sau străpungerea corpului, cum şi împiedicarea funcfio-nării normale a unor organe esenţiale ale corpului celui atacat sau al celui fafă de care se face apărarea, fie distrugerea unui obiectiv sau a unei alte arme; ea poate fi aplicată direct sau de la distanfă, atît inamicului, cît şi mijloacelor de cari acesta se serveşte. Armele se clasifică după numeroase criterii: după situafia luptătorului, se deosebesc arme de atac (ex. lancea, sabia) şi arme de apărare (ex. scutul, sabia, etc.); după efectul de realizat, se deosebesc arme de imobilizare (ex. lasoul, cursele), de traumatizare sau de străpungere a corpului (ex. lancea, sabia, arcul, glonful, schija de proiectil, etc.), de împiedicare a func-fionării normale a unor organe esenfiale ale corpului (proiectile cari acfionează prin undă de şoc, substanfe toxice, emanaţii radioactive, electrocutare, etc.); după modul de aplicare se deosebesc arme cari se aplică direct (ex. buzduganul, ciomagul, sabia, etc.), cari se aplică de la distanfă (ex. piatra prin aruncare, praştia, arcul, armele de foc); după natura energiei folosite, se deosebesc: arme cari folosesc forfa luptătorului (sabia, lancea, praştia), arme cari folosesc forfa luptătorului multiplicată, fie prin acfiunea colectivă a mai multor luptători, fie prin sisteme cu pîrghii, etc. (ex. berbecul, balista, catapulta, etc.), arme cari folosesc energia pulberilor penfru propulsie sau efect şi a explozivilor penfru efect (ex. minele te- restre şi cele marine, cu şi fără propulsie, gurile de foc cu proiectilele lor, bombele lansate din avion, fuzeele, etc.), arme cari folosesc pentru propulsie energia altor combustibile decît pulberile, avînd nevoie de comburant din afara combustibilului şi de exploziv pentru efect la fintă (exa rachetele cari folosesc alcoolul ca mijloc de propulsia şi explozivul ca mijloc de distrugere), arme cari folosesc energia propulsivă acumulată de corpuri elastice, pentru transportul energiei distrugătoare Ia inamic (ex. arcul, puşca cu aer comprimat, aruncătorul de flăcări, etc,); arme cari folosesc energia chimică (ex. proiectilele, bombele sau alte mijloace cari lansează substanfe toxice, iritante, incendiare, fumigene, etc.) şi arme cari folosesc energia atomică (bombe atomice, bombe cu hidrogen, tunuri atomice, etc.), etc. După alte criterii se deosebesc: arme albe, cari acfionează prin tăiere sau împungere şi cari au, în general, o parte sau întreaga lor suprafafă lucioasă (ex. pumnalul, sabia, lancea, etc.) şi arme de foc, cari întrebuinfează pulberile ca mijloc de pro= puisie pentru aruncarea dintr-o feavă, ia distanfă, a proiectilului (v. şi sub Gură da foc); arme de război, folosite în bătălii şi arme de vînătoare, folosite pentru a vîna animale sălbatice, O gură de foc automată (v.) se numeşte cu numele generic de armă automată, iar o gură de foc antitanc (v.) se numeşte cu numele generic de armă antitanc. 2. Arma, pl. arme. 2. Tehn. mii.: Fiecare dintre mijloacele cari măresc posibilitatea de folosire a armelor în accepţiunea 1, lărgind raza lor de acfiune, favorizînd şi accentuînd promptitudinea intervenfiei lor şi ridicîndu-le randamentul. (Ex : tancurile şi toate celelalte autoblindate, avioanele, vasele de război, etc.V Ele se completează cu mijloace de apărare ca: măşti contra gazelor, costume de protecfie, adăposturi de protecfie, cazemate, fortificafii, etc., cum şi cu alte mijloace ale tehnicii moderne: transmisiuni, aparate de ascultare şi descoperire, râdio, radar, etc. 3. Armă. 3. Tehn. mii.: Partea din forfele armate care îndeplineşte o anumită funcfiune de luptă în complexul acestora. Exemple: arma infanteriei, a artileriei, a cavaleriei, a tancurilor, a aviafiei, antiaeriană, a geniului, a transmisiunilor, a marinei, etc, 4. ~ chimică. Tehn. mii.: Ansamblul mijloacelor de între-buinfare a substanfelor chimice pe cîmpul de luptă, în scopuri agresive. 5. Armănit. Ind. făr.: Treier, Treierat (Dobrogea). 6. Armătură. Tehn. mii.: Serviciu care se ocupă cu administrarea, controlul şi întrefinerea armamentului şi a munifiilor într-o unitate militară. 7. Armco, fier V. Fier Armco. 8. Armenif. Mineral.: BaCa2 [A^Si^u] 2-2 H20. Feldspatoid din goipul nefelinului (v.). Cristalizează în sistemul rombic, în cristale pseudohexagonale. E incolor; are duritatea 7iis8 şi gr. sp, 2,77. 9. Armonic, biraporf Mat.: Biraport a patru numere, Z\, Z2, Z$, Z4, care are una dintre valorile reale —1, 1/2, 2. De obicei se consideră numerele date Zi în ordinea care dă biraportului armonic valoarea —1: ■■ -1. ^3—^2 — ^2 Imaginile Mi ale numerelor complexe Zi al căror biraport e armonic sînt conciclice sau colineare. între numerele Z^ al căror biraport e egal cu — 1, există relafia 2 (ZiZ2-hZ3Z4) = (Zi + Z2) (23-F24). Numerele Zi se asociază în perechi (2i22), (Z3Z4), astfel încît: (2i222324) = (23Z42i22) = — 1, Armonic, fascicul ~ 81 Armonice, figuri ~ t- Rădăcinile ecuafii lor ( uqZ2 4- 2 4" a2 — 0 1^ bQZ2 ~h 2 b\Z b2~ 0 formează un biraport armonic de valoare —1, dacă coeficienţii ecuafiilor verifică relafia &ab~a^2“2 a\b\ + a2b2 = 0. Ecuafia (^O^i “ aM Z2 4- (d§b'2 “ a2^o) Z -f (^i b2 ““ a2^i) “ 0 determină o pereche de puncte cari formează cîte un sistem armonic cu fiecare dintre perechile de puncte definite, respectiv, de ecuafii le (1). Dacă rădăcinile ecuafiei de gradul al patrulea ciqZ^4* 4 a\Z^4~ 6 U2Z2*4* 4 d§Z 4* ct4 = 0 formează un sistem armonic, invariantul /, definit de relafia / = 6 ClQ d\ d2 d\ d2 d% &2 ^3 ^4 e nul, şi reciproc. Expresia / e invariantă fafa de transformările grupului proiectiv 2'^aZ + b d b c d 9*0. Patru puncte colineare Mi (z = 1, 2, 3, 4) formează o figură armonică sau o diviziune armonică, dacă măsurile vectorilor M:Mk verifică relafia M\M$ M\M4 M2M 3 M2M 4 M\M§ M1M4 M2M% M2M4 Punctele M3l M4 sînt determinate, fafa de punctele M\, M2l prin raporturi simple ______ MXM 3 M2 MXMA M2M4 avînd valori opuse. Proprietatea e reciprocă, fiindcă şi punctele M\, M2 sînt determinate fafă de M§, M4 tot prin raporturi simple, cu valori opuse M3M\ M§M 2 cZ 4" d Patru numere diferite Zt, cari verifică relafia (ZiZ2Z3Z4) = (ZiZ2Z4Zz), formează un biraport armonic de valoare —1. 1. fascicul V. sub Armonica, figuri 2. patrulater V. sub Armonice, figuri 3. Armonică. Fiz.: Vibraţie în cara mărimea care vibrează e o funcfiune sinusoidală de timp, cu o anumită fază inifială, care însofeşte o altă vibrafie de acelaşi fel, considerată vibrafie fundamentală, şi a cărei frecvenfă e un multiplu întreg al frecvenfei vibrafiei fundamentale. 4. Armonică de funcfiune periodică. Mat.: Fiecare dintre funcfiunile armonice (adică funcfiunile sinusoidale sau cosinu-soidale de variabilă independentă) a căror sumă reprezintă, după teorema lui Fourier, funcfiunea periodică dată. 5. ~t diviziune V. sub Armonice, figuri 6. funcfiune 1. Mat.: Una dintre funcfiunile sinus sau cosinus. 7. funcţiune 2. V. sub Funcfiune. s. medie Clc. pr. V. Medie armonică. 9. serie V. sub Serie. 10. Armonică, telegrafie V. Telegrafie armonică. 11. Armonice, curbe Mat.: Curbe piane reprezentate de o ecuafie de forma P • Ai sin ai x + Bţ cos atx i—\ fafă de un reper cartesian, în cazul p— 1, ecuafia se poate scrie sub forma y~A sin (ax-\-b), unde: sin b = ~- , cosb = -~, A A2t +B2t, A A far curba se numeşte curbă armonică simplă. Ea e o transfor- y mată afină a sinusoidei, Y — sin X\ X — dx \ b) F = —, reiafiile de transformare fiind 1 v b x-— X-----, y~Ay. d d ia. />/, figuri Mat.: Figuri formate cu patru elemente cari aparfin unei forme geometrice de prima specie (v. Forma 9eomefrică) şi car] au un biraport armonic. M4M1 M4M2 Fixînd pe dreapta punctelor un reper cartesian, abscisele lor verifică relafia (*1 x2 x3 x4) = — 1 sau 2 (xi X2 + X3X4) = (*i 4- x2) (x3 + x4), formă care pune în evidenfă faptul că elementele unei figuri armonice de puncte colineare se asociază în perechi. Punctele uneia dintre aceste perechi se numesc conjugate armonic faţa de punctele celeilalte perechi. Dacă originea reperului coincide cu punctul M\ (*i = 0), există relafia 2 11 x2 x3^~ X4 sau ^ ] 1 M\M2 M\M§ M\M4 Numărul M\M2 se numeşte media armonică a numerelor şi M1M4, Inversele lor sînt în relafia de medie aritmetica 1 1 / 1 . 1 MxM2 - + mxm3 mxm\ ) Luînd un reper cu originea în mijlocul segmentului M\M2i se obfine relafia * 0Sf = 0^3-0S4; numerele OMi = - OM 2' OMz, OM a sînt în relafie de medie geometrică.— Figurile armonice de puncte colineare sa întîlnesc des în Geometrie. Două dintre vîrfuri Ie unui triunghi şi punctele în cari bisectoarele unghiurilor din cel de al treilea vîrf intersectează dreapta determinată de ele formează un sistem armonic (MiMzM'aMS)**- 1. — Două vîrfuri opuse ale unui patrulater complet formează o figură armonică cu punctele în cari diagonala determinată de I. Fascicul armonic înir-un triunghi, punctele date e intersectată de celelalte două diagonale {MxM20i02) = -1, (M5M60302) = - 1, {MaMtOfPi) = - 1. 82 II. Fascicul armonic într-un patrulater. Această proprietate a patrulaterului complet prezintă o importanţă deosebită. în primul rînd, cu ajutorul ei se posta construi numai cu rigla conjugatul armonic al unui punct în raport cu două puncte date. în al s doilea rînd, proprietatea are valoare axiomatică în construirea geometriei proiective (v.). Se poate defini o figură armonică formată de patru puncte colineare şi în mod independent de orice axiomă de congruenţă, folosind acea proprietate a patrulaterului complet într-un plan: Fiind date pe o dreaptă trei puncte Mi, M2l M3, se poate construi (folosind numai axiomele de asociere şi cele de adunare) un al patrulea punct, conjugat armonic al punctului M% în raport cu punctele M\ şi M%. Pentru a asigura unicitatea acestui conjugat armonic trebuie ca, afară de axiomele de asociere din plan, să intervină şi axiomele de asociere în spaţiu (teorema lui Desargues asupra triunghiurilor omologice). — în figura formată de două cercuri ortogonale, două puncte diametral opuse, situate pe unul dintre ele, formează o figură armonică cu punctele în cari dreapta lor intersectează al doilea cerc {A\BiA2B^)~ — 1 0^f = 0^42-0^ . Centrele de omotetie a două cercuri dintr-un plan formează o figura armonică cu centrele cercurilor, O figură armonică de Diviziune armonică într-un sistem de două cercuri ortogonale, puncte colineare e proiectată după o figură armonică, printr-o proiecţie paralelă sau printr-o proiecţie centrală într-un plan pe o dreaptă arbitrară a lui. Dreptele cari efectuează operaţia de proiecţie sînt patru elemente ale unei forme de prima specie şi figura formată de ele se numeşte fascicul armonic de drepte. Dreptele unui fascicul armonic sînt intersectate de o dreaptă arbitrară, care nu trece prin centrul de proiecţie (sau nu e paralelă cu direcţia de proiecţie), în patru puncte formînd o figură armonică. Dacă dreapta secantă e paralelă cu una dintre dreptele fasciculului central, punctul de intersecţie cu dreapta conjugată e mijlocul segmentului format cu punctele de intersecţie cu dreptele celeilalte perechi. Un exemplu simplu de fascicul armonic e figura formată de două laturi ale unui triunghi şi de bisectoarele unghiurilor formate de ele. în acest fascicul special, dreptele unei perechi sînt perpendiculare. Patru puncte conciclice M^i— 1, 2, 3, 4) formează o figură armonică, dacă biraportul lor e armonic. în acest caz, dreptele determinate de un punct arbitrar M al cercului, şi de punctele Mit formează un fascicul armonic, oricare ar fi M pe cerc, diferit de punctele M^. Dreapta punctelor uneia dintre perechi conţine polul dreptei celeilalte perechi, adică trece prin punctul comun tangentelor la cerc din punctele celeilalte perechi (dreptele conjugate). Patrulaterul format de punctele unei figuri armonice de puncte conciclice se numeşte patrulater armonic. Figura formată de patru plane paralele cu un acelaşi plan sau de patru plane cari conţin aceeaşi dreaptă se numeşte fascicul armonic, dacă dreptele de intersecţie a planelor figurii cu un plan arbitrar care nu e paralel cu planul director sau nu trece prin dreapta comună planelor date, formează un fascicul armonic. O dreaptă care nu e paralelă cu planul director sau nu frece prin dreapta comună planelor e intersectată de planele fasciculului armonic în punctele unei figuri armonice. Un fascicul armonic de plane se prezintă cînd se efectuează operaţia de proiecţie punctuală paralelă prin plane paralele cu un plan dat sau proiecţia punctuală axială prin plane cari conţin o dreaptă dată, axa proiecţiei. într-o astfel de operaţie de proiecţie, figurile armonice sînt invariante. 1. Armoricană, direc)ie Geol.: Direcţia nord-ve'st-sud-est a cutelor din catenele hercinice ale masivului armorican (Bretania). 2. Armstrong, acidul Chim.: Termen tehnic penfru acid 1,5-naftalin-dlsulfonic (v. Naftalin-sulfonici, acizi ~) şi penfru acid 2-naftol-1 -sulfonic (v, Naftol-sulfonici, acizi ~). а. Armstrong-Wynne, acidul Chim.: Termen tehnic pentru acid 1-naftol-3-sulfonic (v. Naftol-sulfonici, acizi '"*'). 4. Armură, pl. armuri. Ind. text. V. Legătură. 5. Armurier, pl. armurieri. Tehn. mii.; Lucrător specialist în rezolvarea incidentelor de tragere, în repararea unor stricăciuni de mai mică importanţă ale armamentului şi care cunoaşte gurile de foc, întreţinerea lor, condifiile de utilizare şi modul de păstrare a lor. б. Amică, pl. arnice. Bot., Farm.: Plantă cu flori capituli-forme galbene, cu miros slab aromat (Arnica montană; familia Composeae). Florile ei conţin arnicină, substanţe amare, gume, rezine, grăsimi, antoxanfină, tanin. Florile de amică sînt întrebuinţate sub forma de infuzii ca rezolutiv al contuziunilor, ca stimulent general şi ca antitermic. Sin. Potbal de munte, Potbeal de munte. 7. extract de Farm. V. sub Extract. 8. tincfură de Farm. V. sub Tinctură. ». ulei de Farm.: Ulei eteric, obţinut prin antrenarea cu vapori de apă a rădăcinii sau a florilor de Arnica montana Linn. —din familia Composeae, plantă erbacee care creşte în munţii Europei Centrale, în URSS, în Alpi, etc. Uleiul rezultat (0,5"-1,0%) are culoare galbenă-verzuie care, în timp, devine brună; are miros aromat, usturător, gust arzător; d. 0,98*--1,00, ad — circa —2°; conţine un amestec de eteri metiIici ai acizilor butiric, valerianic, lauric şi palmitic, eterul dimetilic al timohidrochinonei. Se întrebuinţează, în medicină, ca stimulent al sistemului nervos, sub formă de tinctură (v.). 10. Arnici. Ind. făr.: Bumbac răsucit într-un singur fir, vopsit în diferite culori, cu care se cos înfloriturile pe cămăşi, pe li, ştergare, etc. 11. Aromatică, combinaţie Chim.: Substanţă al cărei caracter chimic e determinat de prezenţa în moleculă a unui ciclu de cinci sau de şase atomi, cu structură plană şi fără tensiune, putînd fi o hidrocarbură, un eterociclu sau un derivat al acestora, care are un sistem nesaturat unic, neîntrerupt (adică un sistem de şase electroni tc; v. sub Benzen), cu o energie de conjugare mare. Acest sistem nesaturat e reprezentat, de obicei, printr-un sistem de duble legături conjugate. Spre deosebire de combinaţiile aciclice cu duble legături conjugate, combinaţiile aromatice sînt stabile şi au caracter saturat, prezentînd în acelaşi timp o reactivitate specială, caracterizată atît prin reacţii de adiţie, cît şi prin reacţii de substituţie. Aceste proprietăţi chimice Aromatizare 83 Aromatizare speciale, ale combinaţiilor ds acest tip, sînt numite cu termenul general de caracter aromatic. Reprezentantul tipic al combinaţiilor aromatice e benzenul, o hidrocarbură ^ care, deşi e formulată cu trei duble legături con- ^ jugate, dă totuşi reacfii cu acizii azotic, sulfuric, ^ \ cu halogenii, prin cari hidrogenul grupărilor CH HC CH e substituit de grupări —NO2, —SO3H, etc., fapt ^ ^ care demonsfrează caracterul chimic saturat al ^ / hidrocarburilor aromatice. Cu toate acestea, ben- ^ zenul dă şi unele reacfii de adifie, în cari se H manifestă prezenfa dublelor legături, ca, de exem- benzen piu, adifia hidrogenului, a halogenilor sau a ozonului. Aceste reacfii de adifie se produc numai la temperaturi relativ înalte şi sub influenfă catalitică a luminii, sau în prezenfa unor catalizatori specifici, ceea ce arată o stabilitate excepfională a combinaţiilor aromatice. Caracterul aromatic se manifestă şi la hidrocarburi cu două sau cu mai multe inele în moleculă, ca, de exemplu, la: H H C C HC C I il HC C ■V V/ H H naftalină C C CH HC C X CH 1 11 1 1 CH HC C ,C CH H H H antracen H C HCX XCH H | ii C C CH I il I HC C CH ^ XC^ H H fenanfren cum şi la o serie de combinaţii eterocielice, cu şase sau cu cinci atomi, ca, de exemplu: H C HC7" XCH HC' li HC CH HC V piridină HC----------CH II II HC CH nn/ H pirol H H H C C C II I /N CH HC CH HC CH I il I II N CH HC CH CH H HC- II HC acridină -CH II CH HC- II HC V H pirimidină ----CH tl ; CH iiofen V pirazina N---------N II il HC N XNX H fefrazol etc. ale căror proprietăţi şi comportări chimice se apropie de ale benzenului. t. Aromatizare, pl. aromatizări. Ind. petr.: Operafie de piroliză sau de cataliză, prin care hidrocarburile parafinice şi naftenice sînt transformate în hidrocarburi aromatice, pentru mărirea cifrei, octanice a benzinei sau penfru producerea de benzen, toluen şi xileni. De exemplu, n-heptanul e transformat astfel în toluen: ^ C7H16 CgHg—CH3 + 4 H2, iar ciclohexanul e transformat în benzen: CgHi2 . CeH^-K-B H2-. în acelaşi timp se produc şi alte reacfii, în cari hidrocarburile parafinice sînt isomerizate, dehidrogenate şi cracate. Dehidrociclizarea hidrocarburilor parafinice din benzină reprezintă o metodă eficientă de ameliorare a calităfii, deoarece hidrocarburi parafinice, cari au cifra octanică aproximativ 10, sînt transformate în aromatice avînd în amestec cifre octanice de 130. Reacfia de dehidrociclizare nu se limitează la parafinele de structură lineară cu cel pufin şase atomi de carbon. Astfel, isooctanul (2,2,4-trimetilpentanul) se poate aromatiza. de asemenea, produsul principal de reacfie fiind para-xilenul. Aro= matizarea şi celelalte reacfii se realizează industrial, prin reformarea catalitică la care se supun în special benzinele de disfilafie primară. Catalizatorii cei mai indicafi sînt oxizii metalelor din grupul al şaselea al tabloului periodic al elementelor (în special cromul şi molibdenul) pe suport de oxid de aluminiu. Experienţele făcute cu diferite hidrocarburi în prezenfă de oxid de crom special preparat, la 465° şi la presiunea atmosferică, cu o vitesă spafială orară (în greutate) de 0,22 au condus la următoarele concluzii: în condifii date, concentrafia în hidrocarburi aromatice creşte în ordinea: parafine; olefinele alifatice corespunzătoare; nafte-neie cu şase atomi de carbon corespunzătoare; cicloolefinele corespunzătoare. în grupul acestor hidrocarburi, concentrafia în hidrocarburi aromatice creşte cu numărul atomilor de carbon. Ramificarea poate să scadă sau să mărească aptitudinea la formarea hidrocarburilor aromatice. La formarea hidrocarburilor aromatice din olefine, pozifia dublei legături poate influenfă mult gradul de transformare. în condifiile de mai sus, transformarea în aromate a diferitelor hidrocarburi cu şase, şapte şi opt atomi de carbon în moleculă conduce la următoarele randamente: hexan 19,5%, hexen-1 31%, hexen-2 18%, ciclohexan 40%, ciclohexen 73%, heptan36%,hepten-1 69%,hepten-2 65%,octan46%,octen-2 57%, etilciclohexan 84%, 3-metilheptan 35% şi 2,5-dimetilhexan 52%, hidrocarburi aromatice. Ciclizarea unei parafine se face prin dehidrogenare prealabilă în olefina corespunzătoare. Prin dehidrogenarea naftenelor în aromatice se realizează o ameliorare mai mică a benzinelor, deoarece cifra octanică a hidrocarburilor naftenice e mult mai mare decît a parafinelor normale. De aceea, dehidrogenarea trebuie să se producă atît la naftenele cu ciclul de cinci atomi de carbon, cît şi la cele cu ciclul de şase atomi de carbon. Dehidrogenarea ciclohexanului în benzen cu ajutorul plati-nului sau al paladiului e de mult cunoscută. în cazul mefil-ciclopentanului, reacfia se face prin isomerizare în ciclohexan şi dehidrogenarea acestuia; mecanismul acceptat pentru această reacfie prevede intervenfia ionului carbonium. Metilciciopen-tanul e transformat în benzen în prezenfa unui catalizator de molibden-alumină. Procentul de transformare scade repede cu durata procesului, dar prezenfa hidrogenului reduce acest inconvenient. Se admite că reacfiile de isomerizare şi dehidrogenare se produc simultan. în concluzie, la aromatizarea naftenelor, cele cu ciclul de şase atomi de carbon se transformă cu uşurinfă cu randamente mari de aromatice, iar cele cu ciclul de cinci atomi de carbon se transformă mai greu şi, din cauza reacfiilor secundare cari produc parafine, randamentul în aromatice e mai mic. Prin hidrocracare (cracarea în prezenfă de hidrogen), naftenele se transformă în parafine. Această reacfie reprezintă un inconvenient pentru reformarea catalitică, deoarece se face în detrimentul producerii de aromatice. Reformarea catalitică a benzinelor se efectuează în special prin procedeele numite hidroformare şi platformare, cari sînt în prezent cele mai importante şi mai cunoscute. Materia primă e benzina grea, cu intervalul de fierbere de aproximativ 6* Aromatizare 84 Aromatizare 100—200°, cînd se urmăreşte ameliorarea cifrei octanice, iar pentru producfia de aromate se foloseşte o tracfiune adecvată. Hidroformarea se face cu un catalizator de molibden-alumină, da temperaturi de 482—538°, cu o vitesă spafială orară (lichid) de aproximativ 0,5 şi presiuni de 10—20 at, cu o mare presiune parfială de hidrogen în zona de reacfie. Un ciclu complet cuprinde nouă operafii distincte. Astfel, două dintre cele patru reactoare sînt în operafie, cînd celelalte două sînt în regenerare. în cursul regenerării se elimină prin oxidare cărbunele depus pe catalizator, care în acelaşi timp se oxidează din nou, deoarece acesta îşi pierde activitatea prin reducere şi sulfurare. ; Randamentul în benzină debutanizată e de aproximativ 75%, cu cifra octanică de aproximativ 78 (metoda motor). Spre deosebire de reformarea termic?, în hidroformare o importantă creştere a cifrei octanice se realizează prin dehidrogenare, ceea ce reduce necesitatea de cracare. Aceasta rezultă de altfei din producfia mult mai mică a hidrocarburilor cu doi, trei şi patru atomi de carbon. în hidroformare, cantitatea de metan e însă mai mare, ceea ce arată că acfiunea catalitică cuprinde nu numai dehidrogenarea, ci şi demetilarea hidrocarburilor. Deoarece formarea metanului constituie un factor important din punctul de vedere al randamentului şi al cifrei octanice, în rcazul cînd se urmăresc cifre octanice mai mari, demetanizarea trebuie redusă. Fafă de hidroformarea cu catalizator în strat fix, hidrofor-.marea cu catalizator în stare fluidizată permite o ameliorare a randamentului (cu circa 2%) şi a cifrei octanice prin mărirea coeficientului de recirculare a gazelor, prin reducerea cracării termice la preîncălzirea materiei prime şi prin operarea la temperaturi şi la presiuni mai joase. Plaiformarea se realizează la presiuni de 14--70at, la temperaturi de 454—5270 şi cu vitese spafiale orare de 1--6. Din produsul lichid se separă un gaz bogat în hidrogen, din care o parte se recirculă odată cu materialul de alimentare prin zona de reacfie. Raportul dintre hidrogen şi hidrocarburi e de 3 la 10 molecule. Catalizatorul e format din platinul depus pe un suport cu caracter acid (oxid). în schema instaiafiei reprezentate în fig. I, materia primă e întîi fraefionată pentru eliminarea unei fraefiuni uşoare şi 72 Aromate i /l/a/ti °,ne Parafine 7 aceea, pentru a evita un timp de contact prea lung la temperatură joasă, unde vitesa de reacfie e relativ mică, primul şi al doilea reactor se fac mai mici decît al treilea. După ultimul reactor, efluentul e răcit, separat de gaze şi stabilizat pentru eliminarea propanului şi a hidrogenului sulfurat. Din comparafia unei operafii de platformare cu una de reformare termică, pe aceeaşi materie primă, pentru obţinere^ unei benzine cu cifra octanică de 80, s-a constatat, în primui caz, un randament de 88% fafă de numai 66% în al doilea. Analiza ambelor benzine, fafă de aceea a materiei prime, e reprezentată în fig. II. în benzina de platformare se constată un cîştig în aromatice şi o pierdere corespunzătoare în naftene* Evolufia către o frac-fiune parafinică mai uşoară şi către o frac-fiune aromatică mai grea se explică prin -g isomerizarea, respec- ^ tiv hidrocracarea para-finelor, ceea ce reduce ^ temperatura medie de 5 fierbere, pe cînd prin transformarea nafte-nelor în aromatice ^ temperatura de fier- § bere creşte. Afară de benzina JJ-grea de distilafie pri-meră se mai supune ^ la reformare catalitică § şi benzina provenită de la cracarea termică, pentru a o desulfura, a o satura şi a-i mări cifra octanică. Deoarece cifra octanică a acestor benzine se datoreşte confinutului lor în olef ine, saturarea acestora reduce cifra octanică. De aceea, pentru mărirea cifrei octanice e necesar să se producă şi alte reacfii, ca aromatizare, isomerizare şi hidrocracare. Prin platfor-marea unui amestec de 70% benzină cracată termic, produsă la funcfionarea pe cocs, şi 30% benzină de distilafie primară, s-a obfinut: Arc wate Parafine . Nţv \ n a \ Benzină distilată/4 voiu/n II, Compoziţia, pe clare de hidrocarburi a unei benzine de distilafie primară, de platformare şi de reformare termică. a) benzină de la distilafia primară (materia prima); b) benzină de la reformarea termică; c) benzina de la platformare. /. Schema de principiu a unei instalafii de platformare. 1) materie primă; 2) refierbător; 3) apă; 4) cuptor pentru materie primă; 5) reactoare; 6) cuptor intermediar; 7) la schimbătoare; 8) de la schimbătoare; 9) materie primă uşoară; 10) compresor penfru recircularea gazelor; 11) benzină stabilizată; 12) gaze combustibile; 13) reziduu. a unei mici cantităfi de reziduu (în unele instalafii, prefrac-fionarea a fost eliminată). Numărul reactoarelor depinde de natura materiei prime şi de produsul dorit. Reacfia globală e en-dotermică, iar efluentul din primul reactor e încălzit înainte de a intra în al doilea reactor. în partea de sus a primului reactor se produce o scădere apreciabilă a temperaturii. De Maferia prima Benzină debutanizată obfinută Densitate 0,7703 0,7707 Sulf, % 1,75 0,0007 Indice de brom 50,0 1,8 Cifra octanică Temperatura de distilafie: — inifială, °C 68,3 85,0 75 54 — finală, °C 182 201 Randament, % volum *”* 99,2 Multe instalafii de platformare sînt folosite pentru obfinerea de benzen şi de toluen, concomitent cu producerea de benzină printr-o operafia specială. Alte instalafii de acelaşi tip sînt special proiectate p3ntru fabricarea de benzen, toluen şi xilen. Prin folosirea unei fraefiuni înguste de hidrocarburi cu şase şi cu şapte atomi de carbon în moleculă, confinînd metilciclo-pentan şi ciclohexan în raportul 3 la 1, se obfine la platformare o transformare în benzen de 92% fafă de randamentul teo- Aroma 85 Arrhenal re tic. In generai, cînd instalaţia funcfionează pentru producerea de hidrocarburi aromatice, se folosesc presiuni mai joase decît \a reformarea propriu-zisă. Separarea hidrocarburilor aromatice pure se face prin extracfie, distilafie extractivă, etc. î. Aromă. 1. Gen., Ind. alim.: Sensafia plăcută de miros sau de gust, pe care o produc anumite materii sau preparate alimentare, datorită unor substanfe organice confinute în alimente, rezultate sau introduse în ele (aroma pîinii, a cozonacului, a vinului, a fructelor, etc.). 2. Aromă, pl. arome. 2: Substanfă care, într-un amestec, conferă acestuia un miros sau un gust plăcut. Exemplu: 3. ~ alimentară. Ind. alim.: Substanfă definită sau amestec de substanfe naturale sau sintetice, caracterizate prin proprietatea de a conferi alimentelor şi băuturilor un anumit gust sau miros (sau ambele proprietăfi în acelaşi timp). După natura lor, aromele întrebuinfate în industria alimentară pot fi împărfiteîn următoarele grupuri: arome naturale: uleiuri eterice (lămîie, portocale, chimion, etc,), vanilie, sucuri de fructe, etc.; arome izolate din produse naturale: eugenol (din ulei de scorţişoară), anetol (din ulei de feniculi), etc.; arome sintetice: cu compozifie chimică identică cu a purtătorului de aromă al produsului natural: vanilină, aldehidă cinamică, diacetil, etc,; arome sintetice cu compozifie chimică diferită de a purtătorului de aromă al produsului natural, însă cu miros asemănător; 7-undecalac™ tonă (miros de piersice), aldehida Qg, esterul etilic al acidului fenilglicidic (miros de fragi). Aromele alimentare pot fi întrebuinfate, fie pure (vanilina, diacefilul, etc.), fie sub formă de esenfe alimentare. Acestea sînt solufii alcoolice cu confinut variabil în uleiuri eterice, produse odorante de sinteză, seu amestecuri ale acestora, şi cari au gustul sau mirosul caracteristic aromei pe care o reprezintă. Ele se întrebuinfează la sromatizarea produselor de cofetăria şi de bombonerie, în pânificafie, a băuturilor nealcoolice (siropuri, răcoritoare), a băuturilor alcoolice, a lichiorurilor, etc. 4. Arosorb, procedeul Ind. petr.: Procedeu în care se folosesc proprietăfi le de adsorpfie ale gelului de silice (silicagel), propus pentru separarea hidrocarburilor aromatice dintr-un amestec de hidrocarburi. Pentru separerea benzenului şi a toluenului de parafine şi naftene dintr-o fracfiune a ţiţeiului se procedează cum se arată în schema din figură. După ce trece printr-un vas uscă-Jor, materia primă intră într-unul din turnurile cu silicagel, pe care-J sfră-bateîn30deminu-te, în acest timp, aromaticele din materia primă sînt adsorbite de silicagel. Hidrocarburi le saturate (parafine şi naftene) cari mairămînîn stratul silicagel sînt 1 , eliminate de un rezervor penfru materie prima; 2) uscatoare; 3) turn curent de butan sau cu siUca9e,: 41)1 4§)' 4i)' 4&) coloane de distilare, de pentan (lichide de spălare). Această operalie durează 10 minute. Pentru desorpfia benzenului şi a toluenului se trece apoi prin stratul de silicagel un curent de xilen (desorbent), timp de 40 de minute. Prin această operafie se realizează totodată şi regenerarea silicagelului. Soluţiile de butan (respectiv de pentan) şi de xilen trec în coloana de distilare, în care aceste lichide sînt recuperate şi apoi sînt recirculate prin sistem. Efluentul saturat trece întîi prin coloana 4j, pentru recuperarea lichidului de spălare ca fracfiune de vîrf; fracfiunea de fund frece în coloana 42, unde pe la vîrf distilă hidrocarburile saturate, iar pe la fund se scoate desorbentul. Efluentul aromatic intră în coloana 43, în care se recuperează butanul, şi apoi în coloană 44, în care se separă pe la vîrf benzenul şi toluenul, iar pe la fund, desorbentul. Coloana 4§ serveşte la separarea benzenului de toluen. Eficacitatea şi durata de întrebuinţare a silicagelului sînt afectate defavorabil de prezenfa în materia primă a apei, a olefinelor uşor polimerizabile şi a substanfelor polare (compuşi cu azot, sulf şi oxigen). Prin operafia de uscare a materiei prime, care se face tot cu silicagel, se realizează în acelaşi timp şi o eliminare satisfăcătoare a substanfelor polare. în felul acesta, şi prin folosirea unei materii prime fără olefine, durata de întrebuinţare a silicagelului poate depăşi un an. Schema descrisă e relativ complicată, deoarece ea se aplică la separarea în produse pure. în cazul cînd se tratează o materie primă pentru obţinerea unui solvent aromatic, a unei motorine cu indice cetanic ridicat sau a unui produs care nu necesită o mare puritate, procedeul poate fi mult simplificat. Astfel, lichidul de spălare nu mai e indispensabil, ceea ce permite să se elimine două coloane de distilare. Totuşi, prin folosirea unei instalaţii mai complexe, operatorul are posibilitatea să trateze mai multe tipuri de materii prime şi să obţină produse de diferite calităţi. 5. Arpacaş. Ind, alim,: Produs alimentar obţinut prin decor-ticarea, degerminarea şi şlefuirea boabelor de orz, de grîu dur sau de mei. o. Arpagic. Agr.: Bulbi mici de ceapă, cari se obţin în primul an din sămînţă semănată des şi cît mai timpuriu, penfru ca, după transplantare, în anul al doilea, sădea bulbi mai mari, pentru consum sau pentru plante-mame, în vederea obţinerii de seminţe în al treilea an. (V. şi sub Ceapă). 7. Arpenfaj. Topog.: Ansamblul operaţiilor de ridicări sau de lotisări (determinări şi detaşări de suprafeţa) topografice, efectuate pe suprafeţe mici de teren (maximum 15**-2Qha), cu aparatajul ce! mai simplu (panglică, echer de arpentor şi jaloane) şi prin metode simple. Se folosesc’ excluzîv lucrări de planimetrie, de obicei pentru ridicări cadastrale expeditive (cu evaluarea suprafeţelor respective) sau pentru planuri de construcfii informative, Determinarea poziţiei punctelor de detaliu se face direct, fie că măsurătorile se sprijină pe puncte determinate în prealabil prin alte metode topografice, fie că nu se sprijină pe astfel de puncte (în cazul suprafeţelor foarte mici). Problemele arpentajului sînt următoarele: jalonarea şi tra= sarea de linii, coborîrea şi ridicarea de perpendiculare, măsurarea distanţelor între două puncte (accesibile şau inaccesibile), cum şi aflarea ariei suprafeţelor poligonale şi chiar a celor cu contur sinuos, prin divizarea lor în figuri geometrice simple (triunghiuri şi trapeze), prin evaluarea separată a ariilor acestor figuri şi apoi prin însumarea ariilor elementare. a. Arpenfor, pl. arpentori. Topog.: Tehnician specialist în măsurători şi ridicări ale suprafeţelor mici de teren (de obicei penfru evaluarea întinderii lor), folosind metode şi instrumente topografice simple. V. şi Arpentaj,Geometru,Topograf,Topometru. 9. Arquerif. Mineral.: Amalgam natural de argint, cu 86,5—95% argint. 10. Arrak. Ind. alim.: Băutură alcoolică exotică, obţinută prin fermentare din orez (al cărui amidon a fost zaharificat în prealabil), cu adaus de suc de palmier şi de melasă de la fabricarea zahărului din trestie de zahăr. Are o aromă puternică, asemănătoare cu a romului colonial. 11. Arrhenal. Farm.: CH3AsC(ONa)2-6 H20. Sarea de sodiu a acidului metilarsonic. Se obţine prin acţiunea sulfatului de metil asupra anhidridei arsenioase, în mediu alcalin. E un medicament Lichid rfp opdf3re rdl—"j 1 ffiuent saturat r Produs saturat [fluent aromatic Desorbent__________ Benzen Toiuen Schema de principiu a procedeului arosorb. Arrojadif 86 Arsen întrebuinfat ca tonic general şi antianemiant; astăzi se întrebuinfează pufin. Sin. Metilarsinat disodic, Arsynal, Neoarsicodil. 1. Arrojadif. Mineral.: Varietate de varulit (v.), 2. Arrow-roof. Ind. alim.: Amidon care se extrage din ri-zomii plantelor din familia Marantaceae, în special Maranta arundinacea L., cultivate în tarile cu climă caldă. Rizomii confin circa 27% amidon, care se extrage după un proces tehnologic asemănător cu cel pentru obfinerea amidonului din cartofi. Produsul se prezintă ca o pulbere fină, albă strălucitoare, cu un confinut mediu de 82 87% amidon, 10---15% umiditate şi foarte mici cantităfi de substanfe proteice, substanfe grase, celuloză, substanfe minerale. Se întrebuinfează în scopuri culinare şi se recomandă, în special, copiilor, băfrîni-lor şi convalescenfilor, deoarece e uşor digestibil. 3. Ars, lemn Ind. lemn.: Lemn aburit care a căpătat o culoare prea închisă, datorită folosirii aburului cu presiuni şi temperaturi prea înalte (presiunea depăşind 10ata şi temperatura fiind mai înaltă decît 130°). V. şi sub Aburirea lemnului. 4» Ars, materia! metalic Tehn.: Material metalic care a fost încălzit (pentru topire, pentru o prelucrare la cald sau pentru un tratament termic) la o temperatură prea înaltă (de ex. deasupra temperaturii corespunzătoare curbei solidus), astfel încît s-a produs un început de topire. Exemplu: ofel ars (v.). s. Ars, nisip Mefg. V. Nisip ars, sub Defecte de turnare. 6. Arsacefină. Farm.: Acetil-atoxil, medicament din grupul arsenicalelor (v.) pentavalente, care nu se mai utilizează din cauza toxicităfii lui (v. Atoxil, sub Arsen). 7. Arsaniiic, acid Chim.: Acid p-amino-fenil arsinic, corp cristalizat care Ia încălzire se descompune fără să se fo- NH2 I /S HC CH li I HC CH XC^ HO- -As- II O -OH piu cînd se reduce o solufie de arsen cu clorură stanoasă în prezenfa solvenfilor. Ele sînt amorfe şi densitatea lor variază după modul de obfinere, avînd însă totdeauna valori intermediare între cele ale arsenului metalic şi ale celui galben. Cele două varietăfi de arsen nu sînt stări alotropice distincte,-ci numai diferite stări de dispersiune ale arsenului, în funcfiune de condifiile mecanice predominante la formarea lor. Duritatea Brinell a arsenului metalic e 147 şi duritatea pe scară mineralogică, între 3 şi 4. Tensiunea de vapori şi temperatura de fierbere variază cu presiunea; tensiunea de vapori ajunge egală cu 1 at la 610°. Căldura specifică a arsenului metalic e 0,0772 cal/g între 21 şi 66°, Arsenul are un singur isotop natural şi opt isotopi radioactivi (v. tabloul): pească. Se prepară prin încălzirea ani linei cu acid arsenic la 200°. Sarea de sodiu a acidului arsaniiic e întrebuinfată ca medicament sub numele de atoxil. 8. Arsen. Chim.: As. Element chimic din grupul al cincilea, subgrupul întîi al sistemului periodic, cu nr. at. 33, gr. at. 74,91; e trivalent şi pentavalent; are p. t. 814° (36 at), p. f. 610°. Arsenul se găseşte rareori în natură, atît în stare nativă, cît şi sub forma de combinafii. Cele mai cunoscute minerale de arsen sînt sulfurile şi sulfoarseniurile metalice: realgarul, AS4 $4, auri-pigmentul, AS2S3, mispichelul, FeAsS, cobaltinui, CoAsS, prous-titul, AgsAsSs, nichelinul, Ni2As2, smaltinul, C0AS2» Blenda şi pirita confin totdeauna mici cantităfi de sulfuri de arsen. Arsenul se prezintă în două modificafii alotropice distincte: Arsenul metalic, cenuşiu, cristalizat în sistemul exagonal, cu luciu argintiu, casant şi cu densitatea 5,73, insolubil în sulfură de carbon, avînd o refea stratificată, în care fiecare atom de arsen se leagă prin covalenfe de alfi trei atomi mai apropiafi o o (distanfa 2,51 A) şi alfi trei, pufin mai depărtafi (distanfa 3,15 A), conducînd destul de bine curentul electric, cu rezişti vita-tea 35-10~6 2 cm la 0° şi coeficientul de temperatură al rezis-tivităfii între 0 şi 100°, 3,9*10-3 —şi modificafia reprezentată prin arsenul galben, instabil, moale ca ceara, cristalizat în sistemul cubic şi avînd o densitate deosebit de mică de 2,0, — care se disolvă circa 8% în sulfură de carbon, la evaporarea acestei solufii obfinîndu-se cristale galbene. Se mai obţine arsen galben prin răcirea bruscă (în aer lichid) â vaporilor de arsen. Această varietate trece repede, în special sub acfiunea luminii (într-un minut), în varietatea stabilă cenuşie. în solufia de sulfură de carbon, cum şi în stare de vapori, moleculele lui sînt tetraatomice (AS4); pesta 1300° începe să se disocieze în AS2, iar la 1700°, disociaţia e completă. Se cunosc şi alte două varietăfi de arsen, una cenuşie şi alta brună pînă la neagră; prima se produce din arsenul galben, sub acfiunea căldurii sau a luminii, iar a doua se formează la separarea arsenului din compuşi arsenioşi, de exem- 2 I jmărul i masă 5 TS c 3 n a c E.2. Tipul de dezintegrare Reacfia nucleară de obţinere z -o < ■- c 71 ~ 52 min emisiune |3 + As75(d,p,5n)As7i 72 — 26 h emisiune |3+(y) Ga69(a, n)As72f Ge«(Pl n)As72, As?5(d, p, 4n) AsW, SeW(dfa)Âs72 sau prin captură K din Se?2 73 - 90 z captură K (y) Ge72(d,njAs73, Ge70(a, p)As73 74 17,5 z emisiune emisiune {3 + Ga7l(a, n)As74( As75(n, 2n)As74-, As7S(d, p,2n)As74f Ge73(d, n) As74, Se76(d,ct)As74( Ge74(p( n)As74 75 100 - - - 76 - 26,8 h emisiune |3~60% emisiune P" (Y) 40% Ge76(pf n)As76f As75(d, p) As76, As7ă(n, y)Âs76, Se76 (n, p) As76, Se77(y( p)As76f Se78(d, a) As76, Br79(n,a) As76 77 — 40 h emisiune J3~ bombardarea uraniului cu neutroni sau a toriului cu particule a 78 - 80 min emisiune |3~(y) Br8i(n, a)As78, Se7s(nf p)As?8 81 - sub 10 min emisiune |3_ - Arsenul în pulbere e mult mai reactiv decît cel metalic (în bucăfi compacte). Nu se disolvă în apă, iar la temperatura ordinară se oxidează cu timpul, acoperindu=se cu o peliculă sub-fire de oxid, din care cauză îşi pierde luciul metalic. Prin încălzire se oxidează în aer, atît în stare compactă cît şi în pulbere, formînd trioxidul de arsen, AS2O3. Arsenul se combină uşor cu halogenii şi cu sulful. Pulberea de arsen introdusă într-un vas plin cu clor se aprinde cu flacără, dînd triclorură de arsen, AsC^. în scara electrochimică, arsenul e situat după hidrogen^-astfel încît nu poate înlocui hidrogenul în acizi; de aceea el nu se disolvă în acizii clorhidric şi sulfuric diluafî. Compuşii lui solubili sînt foarte toxici. Arsenul se combină cu multe metale, formînd arseniuri. Arseniurile metalelor alcaline şi alcalino-pămîntoase au caracter ionic, pe cînd combinafiile cu metale grele sînt covaiente, Arsenul nu se disolvă în solufii de hidroxizi alcalini, însă reacţionează cu alcalii topifi, formînd arsenifi, Arsenul se poate obfine prin arderea minereurilor cari conţin arsen în combinaţie cu sulf şi cu diferite metale, Arsenul se oxidează şi trioxidul format se volatilizează şi poate fi cules (trioxid de arsen se formează totdeauna la prelucrarea blendei şi a piritei). Prin reducerea trioxidului de arsen cu cărbune sau cu magneziu se pune în libertate arsenul. Arsenul metalic e întrebuinţat ca adaus la plumb (0,5%), la fabricarea alicelor. Adausul de arsen măreşte duritatea metalului şi-i conferă proprietatea de a se solidifica sub formă de bobiţe de formă riguros sferică. Dintre aliajele arsenului cu plumbul se pot menţiona babbitele Arsen 87 Arsen de tip bondrat şi termit, în compozifia cărora se introduc 0,3—1,7% arsen. Prezenfa arsenului produce afinarea structurii şi creşterea durităfii. Se utilizează aliaje de plumb, stibiu şi arsen (5"‘7%) la turnarea cusinefilor supuşi la vibrafii şi cari lucrează la temperaturi înalte. Mici cantităfi de arsen (0,15—0,45%) introduse în cupru îi măresc rezistenfa termică. Unele săruri, ca de exemplu trioxidul de arsen, sînt întrebuinfate la fabricarea insecticidelor, în industria sticlei, a emailurilor, în pirotehnie şi la prepararea pigmenfilor şi a lacurilor. Combinafiile arsenului cu celelalte elemente sînt următoarele: Combinafii cu hidrogenul. Arsenul se combină cu hidrogenul şi dă hidrurile : AS2H2, AS4H2 şi ASH3, Prima se obfine la electroliza unei solufii apoase de trioxid de arsen între electrozi de platin, sub forma unui depozit care uneori corespunde formulei AS2H2 şi alteori formulei AS4H2; de asemenea, prin acfiunea apei asupra arseniurii de potasiu: 2 K3As -f 6 H20 As2H2 + 6 KOH + 2 H2, sau prin tratarea unui aliaj de arsen şi zinc cu acid clorhidric, Combinafia As2H2 e stabilă Ia aer, dar se descompune în vid în arsen şi hidrogen, iar prin încălzire se oxidează. Compusul AS4H2 se poate obfine prin oxidarea hidrurii AsHs în prezenfa acidului clorhidric. Cea de a treia hidrură, ASH3, numită şi hidrogen arseniat, e un gaz incolor, foarte toxic, pufin solubil în apă, cu p, t. — 116°, p. f. —58,5° şi avînd miros de usturoi.— Hidrogenul arseniat se poate obfine prin acfiunea vaporilor de apă asupra arsenului: 4 As + 3 HsO -> As203 4 2 AsH8. în laborator se poate obfine uşor un amestec de hidrogen arseniat şi hidrogen, tratînd trioxid de arsen disolvat în acid clorhidric (care confine deci ASCI3) cu zinc metalic. Căldura de formare a hidrogenului arseniat e negativă ( — 36,7 cal/mol); de aceea el se descompune spontan, chiar la temperatura camerei, în hidrogen şi arsen metalic: 4 AsH3 -*> A$4 + 6 H2, La 300°, descompunerea se produce foarte repede şi e catalizată de perefii vasului (autocataliză). Deşi pentru descompunere sînt necesare patru molecule de AsH3, determinările cinetice au arătat că ea se produce după schema unei reacţii de ordinul întîi. Aceasta pentru că ordinul de reacfie e determinat de reacfia cea mai înceată, care în cazul de fafă e descompunerea AsHg->As-f 3 H, deci o reacfie monomoleculară, pe cînd combinarea atomilor de arsen în molecule AS4 se produce cu vitesa foarte mare. Descompunerea termică a hidrogenului arse-niaf e folosită ca o reacfie foarte sensibilă pentru recunoaşterea arsenului, cu ajutorul cunoscutei probe a lui Marsch sau oglinda de arsen. Această oglindă neagră, strălucitoare, se disolvă uşor în hipoclorit, spre deosebire de cea obfinută în aceleaşi condifii, cu antimoniu, care nu se disolvă. Datorită uşurinfei cu care hidrogenul arseniat poate ceda hidrogenul, el are proprietăfi puternic reducătoare, în special în prezenfa apei, Astfel, ei poate reduce chiar şi sărurile metalelor nobile, pînă la metal liber. Trecut printr-o solufie concentrată de azotat de argint, se formează întîi un precipitat intens galben, care prin şedere (sau dacă se continuă trecerea gazului) se descompune, depunîndu-se argint metalic negru. Reacfia globală poate fi reprezentată prin ecuafia: 2 AsH3 4 12 AgN03 + 3 H20 As203 + 12 Ag -f 12 HNO3. Atît precipitatul galben, cît şi argintul metalic negru, se disting foarte bine chiar la mare diluare. Această reacfie stă la baza „probei lui Gutzeit", care se efectuează aşezînd pe gura eprubetei în care se dezvoltă hidrogen arseniat (reacfia cu zinc şi acid clorhidric) o bucată de hîrtie de filtru înmuiată în solufie de azotat de argint, sau pe care se aşază un cristal mic de AgNOs umezit. — Hidrogenul arseniat arde cu flacără albăstruie. Compuşi- cu halogenii. Arsenul formează compuşi trivalenfi cu tofi halogenii, iar pentavalenfi numai cu fluorul şi clorul. Starea de agregare a compuşilor trivalenfi depinde de natura halogenului: trifluorura şi triclorura de arsen sînt gaze la temperatura camerei, iar tribromura şi triiodura sînt solide, cum rezultă din tabloul care urmează: AsFg AsCI3 AsBr3 Asjg p. t. —8° | —16° 4-33° + 142° p. t. | 4-63° | +130° 4-220° 4-400° Din determinarea greutăfii lor moleculare rezultă că moleculele sînt neasociate atît în stare de vapori, cît şi în solufii de benzen sau de sulfură de carbon, în cari sînt uşor solubile. Trifluorura, triclorura şi tribromura de arsen sînt incolore, pe cînd triiodura formează cristale roşii. Trifluorura de arsen, AsF3, se poate obfine în reacfia dintre trioxidul de arsen şi o fluorură: As203 4 3 CaF2 -> 2 AsF3 4- 3 CaO. Triclorura de arsen, ASCI3, se poate prepara tratînd cu clor fie oxidul de arsen As203, fie sulfura As2$3: As2$3 4* 3 Cl2 2 ASCI3 +3 5. Triclorura de arsen sa volatilizează cu vapori de apă, în special în prezenfa unui exces de acid clorhidric. în felul acesta se poate separa arsenul dintr-un amestec cu stibiu. Pentafluorura de arsen, AsFg, e un gaz cu p.t. -—80° şi p.f. — 53°, obfinut din elemente, care fumegă la aer şi atacă sticla. Pentaclorura de arsen, AsClo, e foarte instabilă la temperatura camerei şi nu poate fi obfinută decît la temperaturi joase. E un lichid incolor, cu p.t. —40°, şi care se disociază uşor în AsCI3-fCÎ2, chiar la —28°. Pentabromura şi pentaiodura de arsen nu sînt cunoscute, Compuşi cu oxigenul. Cu oxigenul, arsenul formează doi oxizi: trioxidul de arsen, As2Og, şi pentapxidul de arsen, AS2O5, Trioxidul de arsen, As2C>3, se obfine ori de cîte ori se ard în aer trisulfură sau, în general, minerale cari confin arsen: 2 ÂS2S3 4* 9 02 -> 2 A.S2O3 4- 6 SO2. Cînd în fabricile de acid sulfuric sînt arse arsenopirite, praful şi nămolul de la filtrele electrice şi turnurile de spălare e întrebuinfat Ia prepararea trioxidului de arsen. în cazul fabricării direct din minereuri, acesta se amestecă cu var şi nisip şi se prăjeşte la 600° în cuptoare verticale cu etaje (cuptoare de circa 100 t), sau în cuptoare rotative (de circa 24 m lungime). Trioxidul de arsen (volatil la 550°) distila împreună cu circa 8% din sulful confinut în minereu. Gazele rezultate Ia distilare antrenează suspensii mecanice (minereu sub formă de praf), de cari se purifică în camere de desprăfuire. Gazele calde sînt trecute apoi prin camere de depunere (cu mari suprafefe de depunere), unde se răcesc foarte repede sub punctul de sublimare a oxidului arsenios. Gazele sînt conduse apoi în filtre electrice, tip Cotrell-Moller, unde se refin suspensiile cele mai fine. Practic, în camere se reţine o treime din As203, iar restul, în filtrul electric. Produsul astfel obţinut conţine 80*-'95% AS2O3 şi e rafinat prin repetarea operaţiei în instalaţii asemănătoare cu cea descrisă, cînd se obţin aproximativ 80% din produsul brut, sub formă de anhidridă arsenioasă cu puritatea de 99“-99,9%. Trioxidul de arsen apare în trei forme alotropice: una cubică (octaedre regulate), incoloră, avînd densitatea 3,874 la 0°; alta monoclinică, incoloră, cu densitatea 4,15; a treia amorfă sticloasă, cu densitatea de circa 3,738. Varietatea sticloasă e mai dură, dar şi mai fărîmicioasă decît celelalte. Varietatea cubică e stabilă la temperatura ordinară, iar cea monoclinică, la temperaturi de peste 250°. Forma sticloasă se obţine prin condensarea vaporilor celorlalte forme pe suprafefe. calde. Cu Arsen 88 Arsen timpul şi în special în prezenfa umezelii din aer, se turbură, deoarece se transformă cu încetul în varietatea cubică. Trioxidul de arsen cubic se topeşte la 275°, iar cel mono-clinic, la 315°; căldura de transformare a formei cubice în cea monoclinică e de 6,1 cal/g. Căldurile latente de topire sînt, respectiv, 45,6 şi 39 cal/g. Trioxidul de arsen se volatilizează uşor fără ase topi. Căldura de vaporizare variază pufin cu temperatura de la 27,93*--26,50cal/mol între 110 şi 290°. Pînă la 800°, densitatea vaporilor corespunde moleculei AS4O6, care apare şi în stare solidă, în cristalele cubice. La temperaturi mai înalte se descompune în molecule de AS2O3 şi la 1800° disociaţia e totală. Solubilitatea trioxidului de arsen în apă e mică şi creşte cu temperatura, de la 20 g/l la 25° pînă la 60 g/l la 100°. Solufia lui are proprietăfi slab acide şi confine acid arsenios: As203 + 3 H20 ^ 2 As(OH)3, care nu poate fi izolat, deoarece prin evaporarea solufiei se transformă tot în AS2O3. Cu hidroxizii metalelor alcaline, trioxidul formează arsenifi normali, de tipul Na3As03, uşor solubili; în solufie, hidroliză e foarte înaintată, cum era de aşteptat pentru sarea unui acid foarte slab. Trioxidul de arsen se disolvă însă şi în acizi: As203 + 6 HCI ^ 2 AsCI3 + 3 H2Of adică poate funcfiona atît ca bază, cît şi ca acid (amfoter). Sin. Anhidridă arsenioasă. Penfaoxidul de arsen, AS2O5, se poate obfine prin acfiunea directă a oxigenului asupra arsenului sau trioxidului, dar nu poate exista decît la temperaturi joase. Se mai poate obfine prin deshidratarea la 500° a acidului arsenic, a cărui anhidridă este. Penfaoxidul de arsen e o masă sticloasă, albă, delicves-centă, care se descompune peste 400°: 2 AS2O5 —> AS4O6 4 2 02. El poate fi redus la cald de fosfor, arsen, stibiu, bismut, carbon, siliciu, potasiu, zinc, fier, cupru, staniu, plumb, etc. Acidul arsenic, H3As04, se poate obfine prin oxidarea arsenului sau a trioxidului cu acid azotic, apă regală sau apă de clor: 3 As + 5 HN03 + 2 H20 -> 3 H3As04 + 5 NO. Prin evaporarea solufiilor se obfine acidul arsenic sub forma unui sirop, din care se depun cristale de acid pur. E un acid tare K\ — 6*10-3; Â"2=2-10~7; i£3=3-10“12, mult mai tare decît cel arsenios şi se disolvă uşor în apă. Sărurile lui, arseniafii, seamănă foarte mult cu fosfafii în ce priveşte formula, solubi-lităfile, apa de cristalizare, formele cristaline (arseniafii sînt isomorfi cu fosfafii) şi anumite reacfii caracteristice. Astfel, întocmai ca şi fosfafii, arseniafii dau în solufie amoniacală cu ioni de Mg++ precipitat cristalin caracteristic de MgNH4As04 (arseniat de magneziu amoniu), iar cu molibdat de amoniu în solufie de acid azotic concentrat, arseniafii dau precipitat galben de arseniat de molibden amoniu. Caracteristică e şi reacfia cu azotat de argint, cu formare de arseniat de argint, Ag3As04, de culoare brună (de şocolată), spre deosebire de arsenitul de argint, AgAs03, care e galben. Acidul arsenic se deosebeşte de cel fosforic prin acfiunea lui oxidantă: poate oxida acidul sulfuros în acid sulfuric, re-ducîndu-se în acid arsenios. Compuşi cu sulful. Se cunosc următoarele sulfuri ale arsenului: As4S3, AS4S4, As2S3 şi As2S5 şi doi sulfoacizi sau tioacizi: H3AsS3 şi H3AsS4. în aceşti tioacizi, sulful poate fi înlocuit în mod succesiv cu oxigen: H3AsS4, H3AsS30, H3AsS202 şi H3AsS03. Sulfurile arsenului se pot obfine topind împreună elementele, dar această metodă e folosită numai la prepararea sulfurilor inferioare, Trisulfura de arsen, AS4S3, e un solid cristalizat, galben-portocaliu, care sublimează în vid. Tetrasulfura de arsen, AS4S4, se întîlneşte în cantităfi mari în stare naturală, formînd mineralul realgar, cu o frumoasă culoare roşie. Se poate prepara topind trioxid de arsen cu sulf: 2 As203 + 7 S -> As4S4 + 3 S02. Această sulfură, cu p.t. 321°, încălzită peste 450° sublimează fără să se descompună; la temperaturi peste 600° se dîsodază în molecule de disulfură de arsen, As2S2. Tetrasulfura de arsen se descompune la lumină şi se oxidează parfial. Se disolvă pufin în sulfură de carbon şi benzen. Cu hidroxid de potasiu se descompune în arsen liber şi trisulfură de arsen, As2S3, iar prin încălzire în oxigen trece într-un amestec de trisulfură şi trioxid de arsen: 3 AS4S4 + 3 02 4 As2S3 4* 2 As203. Tetrasulfura de arsen conduce slab curentul electric. Trisulfura de arsen, As2S3, sau auripigmentul, e o substanţa mai stabilă decît realgarul, care se topeşte la 310° şi fierbe Ia 706°. Se prepară prin barbotarea hidrogenului sulfurat în solufia acidulată a unei sări de arsen, cînd se separă ca un precipitat amorf galben; încălzită la temperaturi mai înalte, trisulfura galbenă, amorfă, trece în formă cristalină, identică cu cea a produsului natural, fără să-şi schimbe apreciabil culoarea. Dacă solufia de arsen e neutră, trisulfura de arsen nu precipita, ci rămîne în stare coloidală (se poate ajunge pînă la un confinut de 37,5% în As2S3). Solufia coloidală de As2S3 poate fi încălzită la fierbere fără să precipite. Trisulfura de arsen e aproape insolubilă în apă; nu se disolvă nici în acid clorhidric concentrat. Ca şi realgarul, nu conduce curentul electric la temperatura ordinară. Pentasulfura de arsen, AS2S5, se obfine trecînd un curent de hidrogen sulfurat printr-o solufie slab acidulată de arseniat, cînd se separă ca un precipitat galben amorf; în solufie puternic acidă, acidul arsenic e întîi redus în acid arsenios şi se precipită un amestec de trisulfură de arsen şi de sulf. Spre deosebire de trisulfură, pentasulfura nu e cunoscută decît în stare amorfă. Din punct de vedere chimic, sulfurile arsenului se aseamănă cu oxizii lui; după cum oxizii dau în solufii alcaline arsenifi şi arseniafi, tot aşa sulfurile arsenului formează, cu sulfuri alcaiins şi de amoniu, tioarsenifi şi tioarseniafi: 3 (NH4)2S 4 As2?3 -> 2 (NH4)2AsS3 Şl 3 (NH4)2S + As2S5 2 (NH4)2AsS4. Sărurile acestor acizi, colorate în galben, sînt stabile atit în stare liberă, cît şi în solufie. Cu hidroxizi alcalini, amoniac şi carbonat de amoniu, sul-furile arsenului dau un amestec de oxi-şi tiosăruri: As2S3 4 6 NaOH -> NaAs03 + NaAsS3 4- 3 H20. Spre^eosebire de sărurile lor, tioacizii sînt instabili şi se descompun cu uşurinfă în hidrogen sulfurat şi sulfură: 2 H3AsS3 -> As2S3 4- 3 H2S; 2 H3AsS4 -> As2S5 4- 3 H2S. De aceea, dacă se acidulează solufiile de tiosăruri, precipită sulfurile respective. Ca şi arsenul elementar, cele mai multe dintre sărurile arsenului sînt toxice, doza mortală pentru omul adult fiind de 0,1—0,3 g arsen. Combinaţiile organice ale arsenului. Arsenul se combină cu numeroase substanfe organice, formînd combinafii alifatice şi aromatice, întrebuinfate mult în terapeutica modsrnă a unor boli infecfioase, ca tuberculoza, sifilisul, disenteria, etc. Compuşii alifatici cei mai întrebuinfafi sînt următorii:- H3cx xch3 Tetrametildiarsina (cacodil) As—As , lichid cu HaC^ xCH3 p.f. 170° care, în prezenfa aerului, ' se oxidează uşor, Arsen, intoxicaţie cu ~ 89 Arsen ia} i trecînd în oxid de cacodil, (CH3)2—As—O—As(CH3)2, lichid cu p,f, 149-** 151° şi d5=1,486. Cacodilul e o combinafie de bază pentru o serie de derivaţi organici, alifatici, ai arsenului, numiţi cacodilafi, substanţe întrebuinţate în farmacie. H3C\ Acidul dimetilarsinic (acidul cacodilic) As—OH, sub- HaC/o stanţă cristalizată (în prisme), cu p.t. 200°, uşor solubilăîn apă, în alcool, insolubilă în eter, fără miros, cu gust acru (reacţionează acid la fenolftaleină şi neutru la metiloranj). Sărurile lui — cacodilaţii de sodiu şi ds fier —sînt întrebuinţate în medicină în tratamentul anemiei. Caccdilatul de sodiu injectat intravenos e întrebuinţat şi în tratamentul tuberculozei, al diabetului, leprei, psoriasisului şi sifilisului. q II Metilarseniatul de sodiu (Arrhenal), CH3—As—(ONa)2, H20, e o pulbere, albă, cristalină, fără miros, cu gust alcalin, solubilă în apă, puţin solubilă în alcool, care se prepară prin încălzirea unei soluţii alcaline de arsenit de sodiu cu alcool metilic. Se întrebuinţează ca fonic şi reconstituanf în tratamentul anemiilor. — Compuşi aromatici cari conţin arsen în molecuiă şi cari au o largă răspîndire în chemoterapie; p-aminofenilarsinatul de sodiu (Atoxil) e o pulbere albă, cristalină, fără miros, solubilă în apă, insolubilă în alcool, întrebuinţată în tratamentul sifilisului, al dermafitelor, fsjj-î2 al clorozei şi al pelagrei. Sin. Arsamină, Tripoxil. | Acidul arsaniiic (p-aminofenil arsinic), din ,C care se obţine atoxi!ul,se prepară prin încăl- f-jC zirea anilinei cu acid arsenic. E o substanţă | cristalină (aciculară) cu p.t. 232°, solubilă în HCv CH II -\ CH alcool, în eter şi în solufii alcaline de carbo- ^C^ naţi, insolubilă în ceilalţi solvenţi organici. | Derivatul acetilat e o substanţă cristalină cu NaO—As—ONa p.t, 285°, cunoscută în terapeutică sub numele de arsacefin, Toate preparatele pe bază de acid arsaniiic sînt întrebuinţate în tratamentul afecţiunilor de origine protozoară, al sifilisului şi al trepanosomiazelor, 3”3r-=diaminQ"4-4'-dihidroxiarsenobenzen"diclorhidraful (Sal-varsan) II O CÎH • H2N—C OH 1 OH 1 C # . .C : ch HC i ii 1 • CH HC C 1 C 1 1 As 1 As C—NH2- HCI E o pulbere cristalina care se topeşte cu descompunere la 180 195°, solubilă în apă, puţin solubilă în alcool metilic, etilic, insolubilă în eter, în benzen, etc.; se obţine prin reducerea acidului p-oxi-m-nitrofenil-arsinic cu hidrosulfit de sodiu şi transformarea bazei în clorhidret. Se oxidează uşor, dînd arsinoxrzi foarte toxici; de aceea întrebuinţarea lui în tratamentul sifilisului e limitată şi înlocuită cu neos3lvarsan, mai puţin toxic Şi mult mai stabil. Sin. Arsenobenzen, Kharsivan, Arsenobilion. : 3-3'-diamino-4-4r-dioxi-arsenobenzen mono meii! en~sul fox i-latul de sodiu (Neosalvarsan) HO OH l I /C /C H2N—d' XCH HC7" Xc—NH—CH2—OSONa + 2 H20 ! II I II HC CH HC CH I I E o pulbere cristalină gălbuie, cu miros caracteristic, solubilă în apă, insolubilă în alcool, în eter, foarte sensibilă, care se obţine prin condensarea salvarsanului cu rongalit. Are caracterele toxice ale compuşilor arsenului şi sub acţiunea aerului şi a luminii devine mai toxică. E medicamentul întrebuinţat cel mai mult în tratamentul sifilisului, fiind preferat salvarsanului. Sin. Novarsenol „914", Rodarsan, Neobenzarsan, Neo-arsfenamină, Novarsenobenzol, Novarsenobillon, Neokharsivan. N-fenilglicinamida-p-arsinaful (Triparsamida). E o pulbere cristalină, incoloră, inodoră, care pierde apa de cristalizare ia 110°; e foarte solubilă în apă, insolubilă în alcool, în eter, cloroform sau benzîn. Se prepară NH—CH2—CC—NH2 + >/2 HzO prin fierberea unei soluţii | apoase de p-aminofenil- C arseniat de sodiu cu clor- HC^ ^CH acetamidă şi recristalizare | || din alcool diluat. Tripar- HC CH samida e întrebuinfată ^C în tratamentul sifilisului, | avînd 1/20 din toxicitatea HO—As—ONa saivarsanului. H Acetilaminohidroxife- O nilarsinatul de sodiu (Stovarsol), E o pulbere albă, greu solubilă în apă şi în alcool, uşor solubilă în solufii alcaline de carbonat sau de hidroxid de sodiu, obţinută prin reducerea şi âcetilarea acidului 4-oxi-3-nifrofeni! Qj~j arsinic. E întrebuinţată pe cale bucală j în tratamentul sifilisului şi al di sen- C teriei amebiene, singură sau asociată HC^ ^CNH —CO—CMg cu auramină, emetină şi iod, sub j || numele de auremetină. Sin. Spirocid. î. intoxicaţie cu Chim.: C Intoxicajie datorită compuşilor ar- I senului (arsenul însuşi avînd toxi- As ONa citate mică). Pătrunderea compuşi lor arsenu lui în organism se face prin tubul digesiiv, pe caile respiratorii, prin mucoase şi piele, astfel încît cel mai mare pericol îl prezintă pulberile conţinînd arsen, cari pot fi absorbite uşor pe toate căile. Extracţia minereurilor de arsen nu e, în general, periculoasă. Intoxicaţiile apar în special în industrii cari prepară sau întrebuinţează ccmpuşi ai arsenului, ca: metalurgia, fabricarea sărurilor de arsen, argăsirea blănurilor, epilarea şi conservarea pieilor cu auripigment, prepararea pigmenţilor cu săruri de arsen pentru pictură şi imprimerie, bronzarea, fabricarea alicelor de vînătoare, şi în industria sticlei, unde se întrebuinţează săruri pentru decolorare. Intoxicaţia acută se produce rar în industrii, cu excepţia intoxicaţiei cu hidrogen arseniat. Intoxicaţia cronică începe cu o iritaţie crescîndă a pielii şi a mucoaselor. Ea poate provoca şi cancerul arsenical, care apare în special pe piele. O formă specială e cancerul pulmonar datorit acţiunii arsenului asupra plămînilor iritaţi cronic prin inhalaţia de pulberi silicioase. Tratamentul intoxicaţiei acute cu hidrogen arseniat consistă în inhalaţii de oxigen, în transfuziuni de sînge şi în susţinerea stării generale cu tonice, etc. Tratamentul intoxicaţiilor cronice se face după caz, tratîndu-se simpfomele în parte şi, bineînţeles, înlăturîndu-se posibilitatea de a mai absorbi produs toxic. 2. Arsenal, pl. arsenale. Tehn. mii: întreprindere în care se efectuează reparaţii, se verifică, se studiază şi uneori se fabrică anumite mijloace de luptă sau elemente componente ale acestora. Arsenalul are o anumită specializare cu activitate diversă, şi e constituit din ateliere corespunzătoare specialităţilor respective. Se deosebesc: arsenale de artilerie, arsenale de geniu, arsenale de aviaţie, arsenale de marină, etc. s. Arseniafir sing. arseniat. Ind. chim.: Săruri le acidului arsenic, H3ASO4. Unii arseniaţi sînt folosiţi ca insecticide(v.). V. şi sub Arsen, O Arsenic 90 Arsine 1. Arsenic, Chim.: Sin. Anhidridă arsenioasă. V. sub Arsen. 2. Arsenic, acid V. sub Arsen. 3. Arsenicaler sing. arsenical. Farm.: Compuşi organici cu arsen, întrebuinfaţi în scopuri medicale. Compuşii anorganici ai arsenului sînt foarfe toxici, iar cei organici sînt mai pufin toxici. Cei mai importanţi sînt compuşii aromatici. Se deosebesc două clase de arsenicale, după valenţa arsenului: arseni-cale trivalente de tipul salvarsanului şi al mafarsenului, eficace în special în spirochetoze (sifilis), şi arsenicale pentavalenter întrebuinfate în special în bolile produse de protozoare (boala somnului, amebiaze), răspîndite în regiunile tropicale. Arse-nicalele pentavalente sînt derivaţi ai acidului fenil-arsonic de tipul carbarsonei, triparsamidei şi stovarsolului. Atoxilul, primul medicament din acest grup, nu mai prezintă decît un interes istoric, din cauza marii sale toxicităţi. Forma activă a arsenicalelor e arsinoxidul corespunzător. în organism, acizii arsonici (As-V) sînt reduşi, iar arsenobenzenii (salvarsanul) sînt oxidaţi pînă la arsinoxid: R—AsO(OH)2 r--"-cere-* R—As = 0 R—As = As—R. Mafarsenul (v.) e cel mai activ dintre compuşii arsenului. Tratamentul cu arsenicale se face sub control medical riguros, din cauza toxicităţii acestor medicamente. Antidotul utilizat e B.A.L. (v.) (v. şi Antiluetice). 4. Arsenios, acid V. sub Arsen. 5. Arseniosiderii. Mineral; Ca3 Fe^" [(OH)3| As04]3. Mineral din grupul hamlinitului (v.). Cristalizează în sistemul tetragonal. Se prezintă sub formă de agregate sferice, fin fibroase. E galben-brun, cu luciu sidefos, care în aer se închide; e puternic pleo-croic. Are duritatea 1,5 şi gr. sp. 3,8---3,9. 6. Arsenit. Mineral: Sin Arsenolit (v.). 7. Arsenifi, sing. arsenit. Ind, chim.: Sărurile acidului arsenios, H3As03. Unii arseniţi sînt folosiţi ca insecticide şi ca erbicide (v.). V. şi sub Arsen. b. Arseniurs, sing. arseniură. Chim.: Combinaţii ale arsenului cu metalele, V. şi sub Arsen. 9. Arsenobenzen. Chim.; QH5~~As = As—Câ^, Produs de reducere a acidului fenilarsinic. De la ersenobenzen derivă medicamentele cu arsen din clasa salvarsanului, 10. Arsenobismff. Mineral: Bi3 [OH (As04)2]. Mineral din grupul vanadinitului (v.)f care se prezintă în mase criptocristaline galbene-verzi. ti. Arsenocobaif. Mineral; Sin, Modderit (v,), (2, Ârsenokfasif* Mineral; (Mn, Ca, Mg, Ba)5 [(OH)2 j A$4]2, Mineral din grupul lazulitului (v.). Cristalizează în sistemul rombic, în cristale cu clivaj după (010). Are duritatea 5-«>6 şi gr, sp. 4,16. m. Arsenoii!. Mineral: AsgOs, Oxid de arsen natural. Cristalizează în sistemul cubic. Se prezintă numai ca o pojghiţă subţire, albă sau uşor colorată (gălbui), făinoasă sau cu aspect păros, rezultat rar, ca produs de alteraţie al unor minereuri de arsen (în special mispichel), Ca produs artificial formează cristale octaedrice incolore sau albe spre gălbui. Are clivaj bun după (111) şi luciu mat sau mătăsos. E transparent şi optic uniax cu n—1,755. Are duritatea 1,5 şi gr. sp. 3,88, Sublimează la 220°, fără să se topească. E solubil în acid clorhidric şi în apă caldă. E foarte toxic. Sţn. Arsenit. i4. Arsenomelan. Mineral: Sin. Sartorit (v.), îs. Arsenopirif. Mineral; Sin. -Mispichel (v,). ie. Arsenopolibasif. Mineral: Sin. Pearceit (v.). 17. Arsfenamină. V. Salvarsan. îs. Arsine, sing. arsină. Chim., Tehn. mii: Combinaţiile organice ale arsenului, cari pot fi considerate că provin prin înlocuirea parţială sau totală cu radicali organici a atomilor de hidrogen din hidrogenul arseniat. După numărul radicalilor pe cari îi conţin, se împart (ca şi aminele) în arsine primare, secundare şi terţiare. După natura radicalilor substituiţi, arsinele pot fi: alifatice şi aromatice. Şi arsinele, ca de altfel toţi compuşii arsenului, au proprietăţi toxice. Toxicitatea scade pe măsură ce creşte greutatea relativă a radicalului organic substituit faţă de greutatea arsenului; de aceea, cele- mai toxice sînt arsinele primare. Arsinele pr/mare din seria alifatică sînt lichide, solubile în solvenţi organici, cu excepţia primului termen — metilarsina CH3AsH2 — care e un gaz. în general, arsinele sînt uşor oxidabile la aer; unele dintre ele chiar se autoaprind în contact cu aerul. Spre deosebire de amine, nu au caracter bazic, sau îl au foarte puţin pronunţat. Arsinele primare din seria aromatică sînt substanţe lichide sau solide, solubile în solvenţi organici, insolubile în apă, uşor oxidabile, şi nu au caracter bazic. Arsinele secundare din seria alifatică sînt substanţe lichide, insolubile în apă, solubile în solvenţi organici, termenii inferiori fiind foarfe volatili. Au proprietăţi bazice bine pronunţate, dînd cu acizii anorganici săruri. Sînt mai reacţionabile decît termenii corespunzători ai arsinelor primare, avînd caractere reducătoare puternice. Arsinele secundare aromatice sînt lichide sau solide, cu proprietăţi asemănătoare celor alifatice. Arsinele terţiare alifatice sînt lichide cu miros neplăcut şi au caracter bazic şi mai pronunţat decît cele secundare, formînd cu acidul clorhidric săruri stabile la ser. Arsinele terţiare din seria aromatică sînt lichide cu temperatura de fierbere înaltă sau solide, majoritatea fiind neutre, iar restul avînd caractere bazice. Arsinele secundare şi terţiare mixte (alifatice şi aromatice) au proprietăţi cuprinse între proprietăţile arsinelor alifatice şi ale celor aromatice. Interesante prin proprietăţile lor fiziologice sînt arsinele halogenate. Acestea sînt: Combinaţiile organice ale arsenului, cari pot fi considerate că provin din halogenurile de arsen prin substituirea parţială a atomilor de halogen cu radicali organici, sau din arsinele primare şi secundare, prin substituirea atomilor de hidrogen ai arsenului cu halogeni. Arsinele halogenate sînt substanţe inso» lubile în apă, solubile în solvenţi organici, mai stabile decît arsinele nehaiogenate respective, în contact cu apa, arsinele halogenate hidrolizează, dînd oxizi sau acizi, reacţie care arată caracterul de halogenanhidridă al halogenurilor arsenului. Adiţionează halogeni formînd compuşi de adiţie cu arsen pentavalent, cari se descompun prin încălzire sau în contact cu apa. Arsinele halogenate sînt mai toxice decît arsinele şi foarte multe dintre ele au fost propuse spre a fi întrebuinţate ca substanţe toxice de luptă (v.). Arsinele halogenate pot fi primare RAsX£ (R = radical, X=halogen sau ”CN) şi arsine halogenate secundare R2AsX, alifatice sau aromatice (ultimele pot fi şi mixte, după natura radi ca li (pi). Cele mai studiate şi mai bine cunoscute sînt dor-arsinele. Totuşi se cunosc şi derivaţii celorlalţi haiogeni şi chiar ai danului. Arsinele halogenate primare alifatice sînt lichide volatile, uşor hidrolizabile cu apa şi foarfe uşor hidrolizabile cu hidroxizii alcalini. Au o puternică acţiune toxică sufocantă-iritanta-vezi-canta. Arsinele halogenate primare aromatice sînt lichide greu volatile sau substanţe solide. Cu apa hidrolizează mai greu, dar cu soluţiile alcaline hidrolizează uşor. Au o puternică acţiune iritantă; termenii lichizi sînt şi uşor vezicanţi. Arsinele halogenate secundare alifatice sînt lichide uleioase, greu volatile, cu miros neplăcut, mai puţin stabile decît cele primare, şi în contact cu aerul se oxidează. Arsinele halogenate secundare aromatice sînt substanţe solide, cristalizabile, hidrolizabile cu apa şi în specia! cu soluţiile alcaline, stabile în contact cu aerul şi la temperaturi înalte. Toate prezintă o puternică acţiune de iritaţie-stranutare, fiind Arsol 91 Arte grafice bune substanfe toxice de lupta, De asemenea, se cunosc şi arsine halogenate secundare mixte cu proprietăfi intermediare, Arsol. V, Salvarsan, Arsoniu, săruri de Chim.: Combinaţiile cuaternare ale arsenului de tipul [R4As]+ Halogen-, în care R e un radical hidrocarbonat, —obfinute prin tratarea arsinelor primare (RASH2), secundare (R2AsH) sau terfiare (R3AS) cu halogenuri de alchil, după reacfii de tipul următor: RAsH2 + 3 JR-----> [R4As] + J“ R2AsH -f 2 JR-----> [R4As] + r R3As + JR-----> [R4As]+ r. în concordanfă cu bazicitatea mai mică a arsinelor în raport cu aminele, sărurile cuaternare de arsoniu sînt mai pufin stabile decît sărurile cuaternare de amoniu. 3. Arsura orezului. Agr,: Boală a orezului, produsă de ciuperca imperfectă Piricularia oryzae. Atacă frunzele şi paiele; poate produce sterilitatea paniculelor. Se manifestă prin aparifia pe frunze a unor pete alungite, de culoare cenuşie, cu o margine mai închisă, brună-negricioasă. în dreptul acestor pete, ciuperca fructifică, formînd conidiofori cu conidii. 4. Arsură, pl. arsuri. 1. Metg.; Strat superficial constituit din produsele oxidării fierului, format Ia încălzirea şi menfinerea aliajelor feroase la temperaturi înalte (în special peste 700*** 800°) în atmosferă oxidantă, care cuprinde oxigen, bioxid •de carbon, bioxid de sulf sau vapori de apă. Compozifia atmosferei în care se face încălzirea influenfează cantitatea de oxid produsă; astfel, aburul produce mai multă arsură decît bioxidul de carbon sau oxigenul. Factorii principali de cari depinde formarea arsurii sînt: temperatura de încălzire, durata de încălzire şi de menfinere la temperatură înaltă, compozifia mediului de încălzire şi compozifia ofelului. Formarea sensibilă a arsurii începe la 900° (sub punctuM^) 1200 sau peste această temperatură 08 0,7 95% — audibilitate perfectă; 95 > S > 85% — audibilitate foarte bună; 85>S>75% — audibilitate bună; 75>5>65% — audibilitate satisfăcătoare; 65% >5 — audibilitate rea. La încercările de articulafie în telefonie, echipe antrenate de 4“*5 operatori încearcă prin rotafie, cîte doi, sistemul de transmisiune respectiv: unul (crainicul) pronunfă logatorr.ii la microfon, ier celălalt (ascultătorul) notează logatomii recepfionafi. încercările de articulafie permit determinarea cantitativă a influenfei diferifilor factori asupra inteligibiIităfii transmisiunii sau reproducerii vocale. Astfel, în fig. I e dată articulafia de logatomi în funcfiune de nivelul audifiei, în dB peste pragul minim de audibilitate. în fig. II e dată articulafia în funcfiune de lăfimea de bandă transmisă, pînă la o limită superioară sau inferioară (se vede că articulafia e „concentrată" în special în banda de frecvenfe peste 1000 Hz). în fig. III şi IV sînt date caracteristicile articulafiei în funcfiune de deplasarea frecventelor Af, respectiv de multiplicarea frecvenfelor cu un factor m. Comitetul Consultativ International de Telefonie şi Telegrafe (C, C. I. T.) a stabilit, pentru evaluarea calităfii transmisiunii telefonice, o metodă de măsură a mărimii, numită „atenuare echivalentă prin articulafie" (A. E. N., unde N e inifiala cu-vînfului „nettete", adică articulafie, în limba franceză). Această atenuare echivalentă se măsoară cu un „aparat de referinţă" I. Variafia articulaţiei cu nivelul II. Variafia articulaţiei cînd se elimină de recepfie al vorbirii. frecvenţele superioare, printr-un filtru „trece-jos" (a) şi cînd se elimină fre- (A. R. A. E. N.), fâcîndu-se cv6ntele in,eri°aurf„ p(r^,r-un ,ll,ru *',ece‘ încercări deaiticulafiealfer- nate, pe sistemul cercetat şi pe sistemul de referinfă, cu valori de atenuare diferite, introduse între transmifător şi receptor, pînă III. Variafia articulaţiei la deplasarea frecvenfelor vorbirii, în sus sau în jos, cu Af. IV. Variafia articulafiei la multiplicarea frecvenfelor vorbirii cu un facfor m. cînd se reduce articulafia foarte mult pe ambele sisteme. Se calculează din aceste încercări articulafia de sunete pentru diferite atenuări şi se trec valorile obfinute pe curbe cari reprezintă variafia acestei articulafii în funcfiune de atenuarea introdusă. Se ia valoarea A\ a atenuării introduse în sistemul încercat, corespunzătoare unei articulafii de 80%, şi valoarea introdusă în sistemul de referinfă, corespunzătoare aceleiaşi articulafii, şi diferenfa lor (Ai— A2) e prin definiţie atenuarea echivalentă prin articulafie. Articulafia e o mărime care caracterizează sistemul de transmisiune în ansamblul său: crainic (emifător), echipament (sau mediu) de transmisiune, ascultător (receptor). а. Artificier, pl. artificieri. 1. Mine: Lucrător specializat în operafii de încărcare, burare şi împuşcare a găurilor de mina, înlăturarea rateuri lor (găuri de mină cari nu au făcut explozie), manipularea explozivilor şi a materialului exploziv auxiliar (capse, fitil), distrugerea explozivilor şi a materialului exploziv auxiliar alterat. 4. Artificier, pl. artificieri. 2. Tehn. mii.: Lucrător specializat în manipularea şi întrefinerea artificiilor, a explozivilor şi a muniţiilor. 5. Artificier. 3. Tehn. mii.: Lucrător specializat în fabricarea focurilor de artificii. б. Artificier. 4. Tehn. mii: Militar specializat în mînuirea pulberilor,a explozivilor, munifiilorşi în formarea loviturilor pentru tragerea cu gurile de foc. 7. Artificii. Ind. chim.: Dispozitive transmifătoare de combustie, detonafie, sau pentru a produce un efect vizual ori auditiv, Dispozitivele penfru transmiterea combustiei sacra detonafiei (v. Amorsă) se mai numesc şi artificii de amorsaj (fitiluri ordi- Artilerie 94 Arfar nare sau detonante, amorse, ele.), iar cele penfru producerea unui efect vizual sau auditiv se mai numesc şi artificii pirotehnice (mijloace de semnalizare, de iluminare, focuri de artificii sau focuri bengale, etc.). u Artileria. 1. Tehn. mii.: Totalitatea militarilor şi a materialelor cari constituie unitafi în cadrul forfelor armate, cu rolul de a sprijini cu foc de artilerie lupta infanteriei şi a celorlalte arme. Artileria e organizată fie independent, fie încadrată în unitătile de infanterie, de cavalerie, tancuri, etc, Artileria e echipată cu tunuri, cu obuziere, cu mortiere, cu aruncătoare, cu instalafii speciale de legătură, cum şi cu aparatura artileristica necesară pregătirii şi executării focului de artilerie.-— După modul în care sînt reparlizate unităfile şi subunităţile de artilerie la unităfile celorlalte arme, se deosebesc: artilerie batalionară, artilerie regimentară, artilerie divizionară, artilerie de corp de armată. — După modul de utilizare, se deosebesc: artilerie de cîmp sau terestră (transportată pe rofi sau pe şenile, proprii), pe tancuri, antiaeriană, antitanc, navală, de coastă, de bord-aero, de cetate şi de fortificafii. — După modul de transport, artileria poate fi: hipomobilă, autotractată (pe autocamioane, tractoare, etc,), purtată (montată pe platforme de autocamioane sau pe altfel de platforme automobile), pe cale ferată. 2. Artilerie. 2, Tehn. mii.: Totalitatea gurilor de foc de artilerie şi a mijloacelor materiale auxiliare ale acestora, cum sînt: instalafiile automate, aparatura artileristică, mijloacele de transport (cai, cărucioare, care, camioane, tractoare, etc.), mijloacele de legătură (aparate telefonice, stafiuni de radio, etc,), mijloace de observare speciale (observarea aeriană prin aerostafie, aviafie, etc.), stafiunile de reperaj prin sunet, staţiunile meteorologice, depozitele, poligoanele, etc.— După caracteristicile esenfiale de funcfionare ale gurilor de foc, se deosebesc: artileria ghintuită, artilerie fără recul, cu reacfie (cu proiectile autopropulsate), aruncătoare cu feavă lisă de proiectile cu ampenaj (mine), aruncătoare de proiectile cu reacţiune. — După greutatea gurilor de foc şi mărimea efectului la fintă, artileria poate fi: uşoară (greutate redusă şi uşor transportabilă), grea (greutate mare a gurii de foc, calibru mare şi efect mare la fintă), de mare putere (pentru obiective depărtate sau foarfe rezistente). ?,. Artilerie. 3. Tehn. mii.: Disciplina care studiază bazele construcfiei şi ale fabricafiei şi metodele de întrebuinfare în luptă a armamentului de artilerie. Cuprinde domeniile studiate de balistica interioară şi exterioară (v. sub Balistică), studiul pulberilor şi al explozivilor, bazele proiectării gurilor de foc (v.), bazele proiectării munifiilor şi tehnologia materialelor de artilerie (v. şi sub Munifii), tactica şi tragerile artileriei (v.). 4. Aitilerie. 4. Tehn. mii.: Termen comun pentru aparate de aruncat proiectile, adică penfru guri de foc, cum sînt revolvere, pistolete, tunuri, obuziere, etc. în artilerie se cuprind şi vechile „maşini" de război (de ex : bal iste, catapulte, etc., cum şi praştia, arcul, arbaleta, etc.). (Accepfiune veche). 5. Artimon, arbore Nav. V. sub Greement. ». Artimon, velă Nav. V. sub Greement. r. Artinit. Mineral.: Mg2[(OH)2 | CO3] ■ 3H2O. Carbonat de magneziu hidratat, întîlnit în exploatările de asbest sau ca produs de descompunere al peridotitelor. Cristalizează în sistemul monoch'nic. Se prezintă sub formă de agregate sferice cu structură aciculară fină. Are gr. sp. 2,03. 8. Artinskian. Stratigr.: Etaj al Permianului inferior din Platforma rusă, avînd ca echivalent Autunianul din Europa de Vest. E caracterizat prin gresiile şi argilele de Artinsk, din regiunea preuraliană, cari confin şi unele intercalafii cărbunoase şi la cari se adaugă subordonat depozite calcaroase, dolomite şi gipsuri. Sînt formafiuni marine, în fauna cărora, afară de unele forme persistente din Carboniferul superior, ca Spirifer supra- mosquensis şi Productus semireticulatus (ceea ce a făcut ca aceste depozite să fie desemnate în trecut sub numirea de Permo-Carbonifer), se găsesc ca fosile caracteristice Productus cancriniformis, Medlicottia şi Popanoceras şi o floră de Gimnosperme tipic permiană. (Exemple: în regiunea Dvina Callipteris conferta, Glossopteris, etc,). Sin. Strate de Artinsk* 9. Artiodactile, sing. artiodactil. Paleont., Zoo/.: Mamifere ungulate ale căror membre au un număr par de degete, dintre cari degetele 3 şi 4 sînt mai dezvoltate. Sînt "cunoscute din Eocenul inferior şi sînt reprezentate prin forme mici, cari au evoluat spre o locomofie din ce în ce mai rapidă şi spre un regim erbivor. Azi sînt în plină dezvoltare şi cuprind majoritatea mamiferelor ungulate actuale. După forma dinfilor, se deosebesc: seria bunodontă (Artiodactile pahiderme), cu două familii: Suidae şi Hippopotamidae; seria bunoselenodontă (cu reprezentanţi numai fosili), cu două familii: Anthracotheridae şi Anopiotheridae; seria selenodontă (Artiodactile rumegătoare) cu familiile: Tragulidae, Cervicornae, Cavicornae (Antilopae şi Bovidae) şi Camelidae. ■— Sin. Paridigitate. 10. Artocarpus. Bot., Paleont.: Arbore din familia Maraceae. E un dicofiledonat apefal, cunoscut azi sub numele de „arborele de pîine" (în insulele Sonde), Resturile acestor arbori au fost găsite în Cenomanianul din Groenlanda şi sînt constituite din impresiuni de frunze, flori şi fructe. 11. Artropode, sing. artropod. Paleont.: încrengătură de animale nevertebrate cu simetrie bilaterală şi cu picioare articulate, al căror corp prezintă o segmentare externă care nu se manifestă şi în inferiorul cavităfii corpului. Segmentarea internă e redată numai de musculatură şi de sistemul nervos. Fiecare segment al corpului are o pereche de apendice articulate, diferenţiate după funcfiunile pe cari le îndeplinesc. Artropodele au scheletul extern format din chitină, care uneori e impregnată cu săruri de calciu. Cele mai vechi artropode erau acvatice, cu respirafie branhială; cele mai multe devenind terestre, au căpătat o respiraţie traheală. Sînt cunoscute din Cambrian pînă azi şi cuprind mai multe specii decît toate celelalte nevertebrate la un loc. Cu toate acestea, artropodele fosile sînt destul de rare, deoarece chitind nu se păstrează bine prin fosilizare. Cuprinde clasele Crustacee, Merostomate, Arahnide, Miriapode şi Insecte. 12. Arfar, p!. arjari. Silv.: Arbore din genul Acer L., din familia Aceraceae. V. şi Jugastru, Paltin. Speciile mai importante sînt: Acer campestre L., care creştepînă la 8***12 m, Are scoarţă cenuşie şi lemn alb, dur, elastic, omogen. Lemnul e uşor de prelucrat şi se întrebuinţează în tîmplăria de mobile, în strun-gărie, etc. Acer pseudoplatanus L., care creşte pînă la 25 m, cînd are diametrul de 2 m. Are scoarţa brună-verzuie şi lemnul alb, compact şi rezistent. Lemnul e întrebuinţat în tîmplărie, în strungărie şi la confecfionarea de instrumente muzicale, de organe de maşini, etc. Acer opalus MUL, care creşte pînă la 15-• • 18 m. Lemnul are aceleaşi proprietăfi şi aceleaşi întrebuinfări ca şi lemnul de Acer pseudoplatanus. Acer saccharinum L., din care se obfine zahărul de arfar. Are lemnul dur, compact, elastic, cu granulafie fină. Lemnul se prelucrează uşor şi e întrebuinţat în lucrări de strungărie, pentru mobile, în interiorul navelor, al vagoanelor de cale ferată, etc. Acer platanoides L., care creşte pînă la 25 m. Ca arbore de diseminâţie în pădurile de şleau, de cîmpie şi de deal pretinde un climat călduros şi soluri fertile. E apreciat ca arbore de ornament în parcuri, zone verzi, pe marginea şoselelor; s-a dovedit potrivit în perdelele forestiere de protecfie, Lemnuf e omo- Arfar american 95 Arzăfor -n, -alb cu nuanţe roz-gălbui şi are aspect mătăsos; face parte intre lemnele dure, grele. E întrebuinţat la fabricarea furniru-ui şi ‘n industria mobilei, a instrumentelor muzicale, etc., cum rej la confecţionarea obiectelor de uz casnic (linguri, etc.)- Seva ?conţine o proporfie mare de zahăr. Coaja poate da un liber bun, asemănător celui de tei. Sin. Arţar ascuţit, Paltin de cîmp. Acer negundo L, care creşte pînă la 15*-20m şi are diametrul de 1-2m. E puţin exigent fată de împrejurările staţio-nale (sol şi climă); manifestă o creştere viguroasă în tinereţe, însă are longevitate mică. Fructifică des şi abundent, lăstăreşte puternic, însă dă naştere la tulpini, în general, strîmbe şi bifurcate. Trunchiul său prezintă adeseori putregai la inimă. Introdus de nu prea mult timp în tara noastră, s-a dovedit foarte indicat pentru împădurirea rapidă a terenurilor degradate din regiunea de cîmpie (silvostepă) şi de dealuri joase; e indicat şi pentru plantaţiile de zone verzi, de perdele foresfiere de protecţie, în parcuri, pe marginea şoselelor. Lemnul e alb-gălbui, dur, elastic, uşor; el se întrebuinţează la fabricarea mobilei şi a doagelor pentru butoaie, Sin. Arţar american. Acer fataricum L. Arbore mic care creşte pînă la 7'**8m; în condiţii staţi'onale mai defavorabile rămîne arbust. E puţin pretenţios fafa de sol, însă cere climat călduros, fiind totuşi rezistent la ger şi la secetă. Răspîndit în stejărişurile de silvostepă şi în şleaurile de cîmpie şi de dealuri, participă ca specie de amestec la alcătuirea subarboretului. Constituie o specie forestieră preţioasă pentru protecţia solului şi penfru îmbunătăţirea condiţiilor de sol. E mult apreciat în lucrările de înfiinţare a perdelelor forestiere de protecţie, cum şi pentru plantaţii în parcuri, zone verzi şi în împăduriri artificiale. Lemnul e de calitate inferioară şi e întrebuinţat mai mult pentru foc, pentru împrejmuiri, câ araci în grădinărit, etc. Sin. Arţar tătăresc, Glădiş. 1. ~ american. V. Acer negundo L., sub Arţar. 2. ~ ascufit. V. Acer platanoides L., sub Arţar. 3. ~ tătăresc. V. Acer fataricum L., sub Arţar. 4. Aruncător de amestec, pl. aruncătoarede amestec. Metg.: Maşină de umplere şi îndesare prin forţă centrifugă a amestecului de formare în cutiile de formare. Piesa principală a aruncătorului de amestec e capul de aruncare, constituit dintr-o carcasă metalică în care se roteşte un rotor cu ax prizonfal, avînd turafie înaltă (1200■••1800 rot/min); paletele (uneori o singură paletă), în formă de cupe, antrenează amestecul de formare adus de la silozul maşinii printr-un sistem articulat de benzi transportoare, şi îl proiectează în rama de formare. Construcfia aruncătorului de amestec şi a sistemului de benzi de transport permite deplasarea capului de aruncare deasupra întregii suprafeţe a formei şi asigură un grad uniform de îndesare a amestecului, indiferent de înălţimea modelului. Debitul aruncătoarelor de amestec se măsoară prin cantitatea de nisip îndesată pe minut; ramele de formare, cu volumul de 0,05— 0,1 ,m3, se umplu cu vitesa de 1,4m3/min, iar cele cu volumul de 0,1 ***0,2 m3, cu vitesa de 2,1 m3/min. în stadiul actual al tehnicii, folosirea aruncătorului de amestec constituie unica metodă raţională de îndesare mecanizată a amestecului de formare, la fabricaţia de piese unicat şi de dimensiuni mari. După mărimea şi nevoile turnătoriilor se folosesc: aruncătoare de amestec staţionare, aruncătoare de amestec mobile, aruncătoare automobile cu amestecător de nisip, aruncătoare cu instalafie de preparat amestecul de formare. 5. Aruncător de flăcări, pl. aruncătoare de flăcări. 1. Tehn. roif.î Armă de luptă care serveşte la aruncarea la distanţă a unui lichid inflamabil care se aprinde în aer, producînd flăcări puternice (element distrugător) şi, de cele mai multe ori, şi fum (element camuflant). E constituit, în principal, dintr-un rezervor care conţine lichidul inflamabil, din unul sau din mai mulfi cilindri de aer sau de azot comprimat la presiunea nece- sară pentru a provoca aruncarea lichidului (acţionează la partea superioară a aparatului), dintr-un tub flexibil, continuat cu unul rigid, dintr-un ajutaj de scurgere, un dispozitiv de aprindere, un robinet de comandă, etc. Lichidul inflamabil întrebuinţat trebuie să ardă Ia temperatură înaltă, să nu se stingă de-a lungul traiectoriei nici pe vreme bună şi nici pe vînt, ploaie sau viscol, să nu se saponifice în contact cu gazul comprimat, să se scurgă continuu prin tub şi să se aprindă uşor. Vîna de lichid a aruncătorului de flăcări trebuie să fie consistentă, adică să nu se pulverizeze din cauza rezistenţei aerului, şi să aibă viscozitafe şi greutate specifică mari, pentru a putea avea o bătaie cît mai mare. 6. Aruncător de flăcări. 2. Silv., Agr.: Aparat folosit la distrugerea unor insecte dăunătoare (ex.: lăcustele), compus dintr-un rezervor penfru petrol lampanf, un dispozitiv pentru presiune, ţeava de condus substanţa inflamabilă şi un dispozitiv de aruncat flacăra. Acesta e format dintr-o ţeava lungă (lance), echipată cu un mîner, şi care are Ia vîrf dispozifivul de încălzit şi vaporizat, format dintr-o ţeavă elicoidală care se termină cu un pulverizator. în jurul ţevii elicoidale e un coş format din sîrmă şi din sfoară de asbest. în jurul acestora e un trunchi de con, de tablă, care apără pe lucrător. 7. Aruncător de mine, pl. aruncătoare de mine. Tehn. mii.: Gură de foc cu ţeavă lisă (v.), folosind proiectile numite mine şi cari, neavînd mişcare de rotaţie, sînt echipate cu ampenaj pentru asigurarea stabilităţii lor în aer. Aruncătoarele nu au frînă de recul, iar forţele de recul sînt preluate de sol prin intermediul unei plăci de bază (v.), pe care se reazemă feava. Aruncătorul are şi aparate de ochire, cum şi un suport care, împreună cu placa, asigură stabilitatea fixării lui pe sol. în timpul transportului, aruncătorul se aşază pe o trăsură adecvata, trasă de cai sau motorizată. e. Aruncător de proiectile cu reac)iune, pl. aruncătoare de proiectile cu reacţiune. Tehn. mii.: Gură de foc cu ţeavă lisă sau cu un dispozitiv adecvat, pentru lansarea proiectilelor cari au o încărcătură de propulsie situată în partea dinapoi a lor. Rolul ţevii sau al dispozitivului de lansare e numai de a ghida proiectilul pe o porţiune care să-i asigure direcţia de pornire. Ea e deschisă la ambele capete şi sînt necesare măsuri constructive speciale penfru a evita pericolul gazelor fierbinţi cari ies pe la partea dinapoi. Spre deosebire de gurile de foc, aruncătorul cu reacţiune nu are recul, deci nu are nevoie de frînă sau de alte mijloace cari să absoarbă energia de recul. 9. Aruncător de spumă, pl. aruncătoare de spumă. Mine: Extinctor mobil, transportabil pe cărucior, care produce o spumă chimică întrebuinţată la stingerea incendiilor în instalafiile de la suprafafă, în special la întreprinderile miniere. în general, e echipat cu două rezervoare: unul confinînd o soluţie bazică (solufie de bicarbonat de sodiu), celălalt o solufie acidă (soluţie de sulfat de amoniu sau acid sulfuric). Cu ajutorul unei pompe de mînă, soluţiile sînt aduse într-un recipient de amestecare, unde se produce o reacţie chimică, din care rezultă bioxid de carbon, incorporat într-o masă spumoasă (spumă). Unele tipuri de aruncătoare dau pînă la 100 de litri de spumă pe minut, timp de 15 minute, aruncînd-o la 16 •••18 m. 10. Arvic, acid Chim.: C30H48O6N12. Acid organic, cu structură care încă nu e cunoscută, extras din humus. 11. Arzăfor, pl. arzătoare. 1. Tehn., Termot.: Aparat care serveşte lâ amestecarea unui combustibil fluid (gaz sau lichid) ori pulverulent (pulbere de combustibil solid) cu o parte sau cu întreaga cantitate de aer comburant (eventual de oxigen), astfel încît amestecul aprins să ardă — în aer liber sau într-un focar — cu un exces minim de oxigen, pentru dezvoltare de căldură ori pentru producere de lumină. Prin extensiune, sînt numite arzător şi unele aparate cari servesc la efectuarea Arzăfor de cărbune pulverizat 96 Arzăfor de combustibil lichid ljj I. Arzător de clor. 1) tub exterior de cuarf, pentru hidrogen; 2) tub interior de cuarf, cu cap închis cu fante pentru clor. reacfiei de oxidare a unui gaz, în vederea obfinerii unei anumite substanfe, de exemplu: arzătorul pentru arderea incompletă a metanului, folosit la fabricarea acetilenei (v. sub Aceiilenă); arzătorul de clor, pentru ârderea hidrogenului în atmosferă de clor (v, fig. /), folosit la fabricarea acidului clorhidric (v. Acid clorhidric, sub Clor), După felul da utilizare, se deosebesc arzătoare normale şi arzătoare combinate. Arzătoarele normale pot funcfiona cu un singur fel de combustibil, Ârzăfoarele combinate pot funcfiona alternativ cu două feluri de combustibil, de exemplu cu combustibil lichid şi cu combustibil gazos, cu combustibil lichid şi cu cărbune pulverizat. Arzătoarele combinate sînt numite, în mod curent, injectoare combinate (v. sub Injector).— După felul combustibilului ars, se deosebesc: arzătoare de cărbune pulverizat, arzătoare de combustibil lichid, arzătoare de gaz. 1. ~ de cărbune pulverizat: Arzător normal care serveşte atît la realizarea unui amestec de cărbune pulverizat şi aer primar, cît şi la introducerea acestui amestec într-un focar şi la amestecarea lui cu restul acrului comburant (aer secundar), pentru a realiza — după aprindere — arderea. Arzătoarele de cărbune pulverizat sînt numite în mod curent injectoare de cărbune pulverizat (v. sub Injector). 2. ~ de combustibil lichid: Arzător normal care serveşte la pulverizarea sau la vaporizarea (eventual evaporarea) combustibilului lichid şi la amestecarea picăturilor sau a vaporilor de combustibil cu aerul comburant, pentru a realiza — după aprindere — arderea, fie pentru a produce lumina, fie pentru dezvoltare de căldură. Construcfia arzătoarelor diferă, astfel încît pot fi clasificate după următoarele criterii: după scopul în care sînt utilizate, se deosebesc arzătoare pentru încălzit şi arzătoare pentru lămpi de iluminat; după forma flăcării, se deosebesc arzătoare cu flacără dreaptă sau lată, arzătoare cu flacără curbă, arzătoare cu flacără conica, etc.; după starea fizică în care e adus. combustibilul înainte de amestecarea cu aerul comburant ori înainte de aprindere şi după felul în care e efectuată această modificare, se deosebesc arzătoare cu vaporizare şi arzătoare cu pulverizare. — Arzătorul cu pulverizare transformă combustibilul lichid în picături mici pe cari le introduce într-un focar, fie folosind forfa centrifugă a unui element de utilaj (cupă ori disc) antrenat în mişcare de rotafie, fie folosind un agent de pulverizare (abur, aer comprimat, amestec abur-aer comprimat) ori lucrul mecanic efectuat de combustibilul — comprimat în prealabil — la ieşirea dintr-un jiclor. Arzătoarele de combustibil lichid cu pulverizare, la cari pulverizarea se obfine prin efectuare de lucru mecanic, sînt numite în mod curent injectoare de combustibil lichid (v. sub Injector). Arzător evaporător. V. Arzător vaporizator. Arzătorul vaporizator transformă combustibilul lichid în vapori pe cari îi amestecă cu aerul comburant primar, vaporizarea fiind produsă fie în întreaga masă a lichidului confinut într-un recipient, fie la suprafafa lichidului confi-nut într-un recipient ori la periferia unui fitil. Arzătoarele vaporizatoare cu fitil (care poate fi plat, cilindric, etc.) sînt folosite uneori în lămpile de încălzit, de exemplu în lămpile de încălzit cu petrol lampant (v. fig. II a), în lămpile de lipit, etc. şi, de cele mai multe ori, /n lămpile de iluminat. Constructiv forma arzătorului diferă după felul combustibilului (petrol lampant, alcool, benzină, etc.) şi după mărimea lămpii, constituind organul principal al acesteia (v. fig. H b). V. Arzătorul lămpii, sub Lampă de iluminat, sub Lampă de încălzit şi sub Lampă de lipit. l Penfru dezvoltare de căldură penfru încălzit se folosesc arzătoare cu diferite dispozitive vaporizatoare, de exemplu con.cupă, sistem de fevi, etc. —-Arzătorul vaporizator cu con II. Arzătoare de lampă cu petrol. a) arzător de lampă de gătit cu fitil: 1) rezervor de petrol; 2) coş; 3) fereastră de observare; 4) orificiu de aprindere; 5) baza coşului; 6) arzător de petrol cu fitil (7), sită (8) şi ciupercă (9); 10) tubul pentru aer al arzătorului; 11) rotifă dinfată cu ax pentru reglarea în înălfime a fitilului. b) arzător cu corp incandescent pentru lampă cu petrol: I) rezervor de petrol; 2) coş cu orificii; 3) manşon perforat; 4) tub de ardere; 5) capotă conică perforată; 6) taler-suport; 7) cheie de ridicare a sistemului; 8) corp incandescent cu suport (9); 10) sticlă de lampă; 11) şurub de reglare în înălfime a fitilului. primeşte combustibilul pe un con de înălfime mică (cu canale circulare pe manta), oe care se prelinge, iar aerul comburant e adus prin tiraj natural, printr-o căciulă de fontă aplicata peste con (v. fig. III). Căciula e încălzită de flacără şi evaporează combustibilul prin ra- l/z. Arzător vaporizator cu con IV. Arzător vaporizator cu fevi (schemă).- (schemă), 1) con vaporizator cu canale; 2) că- 1) niplu de înşurubare la corpul lămpii; ciulă pentru accesul aerului şi asigu- 2) şi 2‘) fevi lungi de legătură între rarea evaporării prin radiafie; 3) con- niplu şi capsula evaporatoare (4); ductă de prea-plin; 4) conductă d* 3) feavă curbă port-ajutaj; 5) ajutaj combustibil. (duză) de ieşire a combustibilului în stare de vapori, asamblat prin înşuru-M bare; 6) tub de amestec cu aer pri* diafis.— Arzătorul vaporizator mar. 7)'căciul5 de ghidare (cu ^e. CU fevi primeşte combustibilul rete neperforal); 8) căciulă de re- într-un sistem ds fevi în cari partiţie a amestecului de combusfibii- i ,.i .1 | aer primar (cu perforafii); 9) cupa se vaporizeaza, combustibilul distribuitoare pentru aer secundar fiind adus dtntr-un rezervor sub presiune, prin intermediul unui fitil. Vaporii ies printr-un ajutaj într-un sistem de cupe şi căciuli, cu şi fără perforafii, în care sînt amestecafi cu aerul şi ard cu flacără albastră (v. fig. IV). Sin. Arzător tip Primus, Cap arzător tip Primus. — Arzătorul vaporizator industrial cu cupă e constituit dintr-o cupă conică Arzător de gaz 97 Arzător de gaz vaporizatoare, sprijinită printr-un suport pe un corp cilindric de material refractar, în care se produce arderea (v. fig. V aj. Cupa are mai multe găuri în dreptul sefcfiunii minime de aer, prin cari iese combustibilul evaporat în cupă, astfel că se amestecă cu aerul aspirat prin tiraj natural. La pornire, cupa trebuie încinsă cu o lampă cu benzină; după un timp de funcţionare, V. Arzătoare vaporizatoare cu cupă. a) arzător industrial: 1) corp de material refractar; 2) canal spre cuptor; 3) suporf; 4) cupă de vaporizare cu orificii pentru ieşirea vaporilor; 5) alimentator cu distribuitor de combustibil; 6) canal pentru încălzire la pornire. b) arzător de spirt denaturat (pentru gospodărie): 7) cupă de vaporizare; 8) tu- buri tronconice pentru aer; 9) suporf penfru vasul de încălzit. cupa se umple cu cocs şi trebuie înlocuită pentru curăfire. Arzătoarele de acest tip sînt folosite rareori.— Arzătorul vaporizator cu cupă, penfru spirt denaturat, folosit în gospodărie, e constituit dintr-o cupă cu sau fără tuburi ds aer, din care combustibilul se evaporă la suprafafă prin căldura radiată de flacără. Tuburile de aer sînt necesare pentru ameliorarea arderii (v. fig. V b). Sin. Spirtieră. î. ~ de gaz: Arzător normal care serveşte la amestecarea unui gaz combustibil cu o parte sau cu întreaga cantitate de aer comburant, penfru a realiza arderea cu flacără reglabilă a amestecului, în vederea dezvoltării de căldură sau pentru a produce lumină. Construcfia arzătoarelor diferă, după felul în care se realizează amestecul de gaz combustibil şi aer primar comburant, după felul flăcării pe care trebuie să o producă arzătorul, şi după felul utilizării acestuia. Arzătoarele de gaz folosite în vederea dezvoltării de căldură pot fi:, arzătoare pentru laborator (în general pentru debite mici de gaz), arzătoare pentru utilizări casnice (de ex. la sobe, la plite de gătit, la cuptoare de copt, la încălzitoare de apă, la căldări pentru încălzire centrală, etc.) sau arzătoare industriale (de ex. pentru sudură, la căldări şi la cuptoare industriale, etc.).— Arzătoarele folosite la sudarea chimică ori chemomecanică cu gaz, sau la tăierea chimică cu gaz, sînt numite în mod curent suflaiuri (v. Suflai de sudură, Suflai de tăiere. V. şi sub Sudură şi sub Tăierea metalelor). — Unele arzătoare de gaz pentru debite mici de gaz, utilizate pentru luminat sau pentru dezvoltare de căldură, sînt numite în mod curent becuri de gaz (v. Bec de gaz 2, sub Bec).— După felul în care se realizează amestecul de gaz combustibil şi aer comburant primar, arzătoarele cu gaz pot fi fără amestecare prealabilă ori cu amestecare prealabilă. Arzătorul fără amestecare prealabilă realizează amestecul de gaz combustibil şi aer comburant primar în exteriorul aparatului, curenfii de gaz şi aer putînd fi paraleli sau în vîrtej (cu turbionare). Arzătoare fără amestecare prealabilă sînt: arzătoarele cu flacără luminoasă (v.), la cari gazul arde cu oxi-9enul luat din aer, prin difuziune, la gura ajutajelor de gaz; unele arzătoare industriale cu flacără neluminoasă, la cari aerul vine în aparat sub presiune şi sînt constituite din două sau din mai rnulte tuburi coaxiale, prin cari cele două gaze ajung cu aceeaşi vitesă la gura arzătorului (v. fig. VI a), unde se amestecă şi începe arderea. — La arzătoarele cu curenfi paraleli, tuburile sînt netede, flacăra e lungă şi cu temperatură nu prea înaltă; aceste arzătoare nu sînt adecvate pentru focare mici.— La arzătoarele cu turbionare se imprimă celor două gaze şi o mişcare de rotafie (în vîrtej), folosind aripi, pale sau elice coaxiale cu VI. Tipuri de arzătoare de gaz industriale (scheme), a) arzător fără preamestecare; b) arzător cu preamestecare; 1) gaz; 2) aer; 3) ajutaj de gaz; 4) cameră (tub) de amestec; 5) gura arzătorului; 6) capul arzătorului; 7) piesă de material refractar (acumulator de căldură). , tuburile, astfel încît se realizează un amestec combustibil mai intim; aceste arzătoare nu dau temperatură uniformă în toată incinta focarului. Arzătoarele fără amestecare prealabilă nu prezintă pericolul de întoarcere a flăcării. Arzătorul cu amestecare prealabilă realizează amestecul de gaz combustibil şi aer comburant primar în interiorul aparatului, iar acest amestec iese din aparat prin capul arzătorului, unde începe arderea. Arzătoare cu amestecare prealabilă sînt unele arzătoare cu flacără neluminoasă (v. fig. VI b) şi arzătoarele fără flacără. — în condifii de ardere egale, datorită amestecului mai bun realizat, arzătoarele cu amestecare prealabilă au vitesă de ardere mai mare, flacără mai scurtă şi încălzesc perefii focarului la o temperatură mai înaltă (v. fig. VI/). Arzătoarele cu ames- Vlf. Influenfă modului de realizare a amestecului, asupra caracteristicilor arderii (încercări de arzătoare la un focar în formă de canal circular orizontal). a) lungimea flăcării: I) şi 2) la arzătorul fără preamestecare, respecfiv cu preamestecare. b) variafia temperaturilor în focar: 3) şi 4) temperatura flăcării la arzătorul fără preamestecare, respecfiv cu preamestecare; 5) şi 6) variafia temperaturii peretelui focarului, la arzătorul fără preamestec, respectiv cu preamesfec. fecare prealabilă prezintă şi avantajul că pot fi dispuse în orice Ioc al focarului şi permit repartifia uniformă a temperaturii în focar. Arzătoarele cu amestecare prealabilă prezintă dezavantajul posibilifăfii de întoarcere a flăcării. Sin. Arzător cu preamestecare. Din punctul de vedere al felului de introducere a aerului, se deosebesc următoarele arzătoare cu amestecare prealabilă: Arzătorul cu aer aspira! prin gaz la presiune joasă, la care gazul iese dintr-un ajutaj sau dintr-un tub axial, sub presiunea de regim din conducta de alimentare, avînd energie cinetică suficientă pentru a antrena circa 60**70% din aerul comburant (care constituie aerul primar), iar amestecul mecanic intim al celor două gaze se realizează într-un tub sau într-o cameră de amestec. Amestecul iese prin unul sau prin mai multe orificii ale capului arzătorului, cu vitesă pufin mai mare decît vitesa de propagare a flăcării, şi arde cu flacără stabilă, luînd restul Arzăfor de gaz 98 Arzător de gaz de aer comburant (aer secundar) din atmosfera înconjurătoare, direct sau cu ajutorul unui alt tub coaxial cu capul arzătorului (v. fig. IX). Arzătorul cu aer aspirat prin gaz la presiune înaltă, Ia care gazul din conducta de transport e precomprimat la o presiune suficient de înaltă (minimum 3000 mm col. apă) pentru a antrena în arzător — la ieşirea din ajutaj — un volum de 8*— 10 ori mai mare de aer, adică întreaga cantitate de aer comburant, iar amestecul mecanic se realizează într-un tub de amestec. Aceste arzătoare reclamă o singură conductă de alimentare, care e conducta de gaz, dar funcfionarea lor e infiuenfată de variafia presiunii din focar. Arzătorul cu aer insuflat, Ia care fie că aerul comprimat în prealabil iese dintr-un ajutaj axial cu energie suficientă pentru a antrena gazul combustibil (dintr-o conductă de alimentare), iar amestecul se realizează într-un tub de amestec (ca la arzătoarele cu aer aspirat), fie că atît gazul cît şi aerul sînt introduse sub presiune în aparat, unde se amestecă (v. fig. X a). Unele arzătoare absorb aer din atmosferă, printr-un tub central (v. fig. X d); la unele instalafii, pe conducta de gaz e montat — înaintea conductei de alimentare a arzătorului — un reductor-regularor, penfru a menfine constantă presiunea gazului, astfel că debitul de gaz depinde numai de cantitatea de aer insuflat.— După felul flăcării, arzătoarele cu gaz pot fi cu flacără luminoasă, cu flacără neluminoasă ori fără flacără. Arzăfor cu ardere la suprafafă. V. Arzător fără flacără. Arzăfor cu flacără albastră. V. Arzăfor cu flacără neluminoasă. Arzătorul cu flacără luminoasă e un arzător fără amestecare prealabilă şi cu aer aspirat, constituit în prin- de ardere e mica, ceea ce provoaca arderea incompletă hidrocarburilor din gaz; particulele de cărbune rezultate devin incandescente^ astfel că flacăra e luminoasă. Datorită vitesei de ardere mici, nu există posibilitatea întoarcerii flăcării, care e stabilă. Arderea e caracterizată prin: flacără lungă şi leneşă, temperatură joasă şi radiafie de căldură mică, prezenfa mono-xidului de carbon în gazele de ardere, randament de ardere mic.— Arzătoarele se construiesc de obicei sub formă de tub metalic sau de refea de tuburi cu găuri la partea superioară, cari constituie ajutajele de gaz (v. fig. VIII). Aceste arzătoare sînt folosite pentru debite mici de- gaz şi cînd nu e necesară o temperatură înaltă, de exemplu la unele încălzitoare de apă, la sobe de încălzit, la cuptoarele de copt ale plitelor de gătit, etc. Arzătorul cu flacără neluminoasă e un arzător cu amestecare prealabilă şi poate fi cu aer aspirat sau cu aer insuflat. Arzătorul cu flacăra neluminoasă şi cu aer aspirat e constituit în principal dintr-un ajutaj de gaz, un tub de amestec cu aerul comburant primar şi un cap, un corp sau un ajutaj de ieşire a amestecului gaz-aer primar. La ieşirea cu presiune din ajutaj, gazul antrenează circa 60»*70% din aerul comburant (aerul primar), iar în tubul difuzor se realizează amestecul mecanic VIII. Arzător cu flacără luminoasă (cu refea de tuburi) pentru încălzitor de apă. 1) conductă de alimentare; 2) conductă de distribufie; 3) tuburi distribuitoare; 4) găuri de ieşire a gazului. IX. Arzătoare cu flacără neluminoasă, cu aer aspirat, a) şi b) secfiune şi vedere de sus a unui arzăfor cu corp tubular linear; c) vedere de sus a unui arzăfor cu două corpuri tubulare circulare: f) niplu de legare la alimentare cu ajutaj de gaz; 2) conductă de alimentare; 3) robinet cu cep; 4) suport şi piesă de reglare a aerului primar; 5) tub de amestecare; 6) corpuri tubulare distribuitoare ale amestecului de gaz şi aer primar; 7) orificii de ieşire a amestecului. d) secfiune longitudinală printr-un arzător industrial tip TD-STAS: 1) niplu de legare la alimentare cu ajutaj de gaz; 2) suport-rozefă fix; 3) disc penfru reglarea aerului primar; 4) tub difuzor, de amestecare; 5) capul arzătorului; 6) piesă de material refractar. e) arzăfor industrial cu corpuri tubulare: /) corp cu flanşă de fixare la căldare; 2) cameră de amestecare; 3) corp tubular interior; 4) intrarea gazului; 5) dis- pozitiv aiunecator de reglare a aerului primar; 6) tub axial de observare şi de introducere de aer primar suplemenfar. cipal dintr-un corp cu unu sau mai multe ajutaje din cari iese în atmosferă (cu presiune) gaz combustibil neamestecat în prealabil cu aer şi arde cu oxigenul luat prin difuziune la gura ajutajelor. Neexisfînd amestec mecanic între gaz şi aer, vitesa intim dintre gaz şi aer; amestecul rezultat iese — prin orificiile capului arzător —■ cu vitesă pufin mai mare decît vitesa de propagare a flăcării şi arde cu flacără stabilă, luînd restul de aer comburant (40—30% aer secundar) din atmosfera înconjură- Arzăfor 99 Arzător foare. Arderea e caracterizată prin flacără scurtă, albastră, vie si cu temperatură înaltă, prin radiaţie de căldură mare şi randament mare al arderii. Arzătoare de acest fel sînt: becurile Bunsen, Teclu, Meker, etc. (v. sub Bec de gaz); arzătoarele în formă de pipă, cu unul sau cu două ajutaje de gaz, folosite la plitele de gătit; arzătoare lineare din teavă (v. fig. IX a) şi arzătoarele circulare (v. fig. IX c), cu orificii de amestec primar dispuse pe o generatoare, folosite la cuptoarele de fript şi la grătarele plitelor de gătit; arzătoarele pentru încălzit, folosite la sobe sau la căldări industriale ori de încălzire centrală (v. fi.g IX c şi d). La necesităţi mari de căldură se folosesc mai multe arzătoare, montate în paralel, ansamblul acestora fiind numit baterie de arzătoare. Arzătorul cu flacără neluminoasă şi cu aer insuflat e constituit în principal dintr-un corp (de cele mai multe ori turnat) în inte- localizează în corpul de material refractar, care devine incandescent şi menţine arderea fără flacără. — Acelaşi efect se poate obţine la arzătoare cu aer insuflat, fie prin preîncălzirea aerului, fie prin arderea amestecului de gaz şi aer în unu sau în mai multe canale de material refractar (v. fig. Xi). Arzătoarele fără flacără realizează temperaturi mai înalte decît arzătoarele cu flacără neluminoasă. Sin. Arzător cu ardere la suprafafă. 1. Arzător, pl. arzătoare. 2. Termot.: Canalul de cărămidă de înaltă refractaritate (de obicei cărămidă dinas) care uneşte incinta unui cuptor de topire cu canalele de ieşire din camerele preîncălzitorului de aer, şi în care se formează amestecul gaz combustibil—aer comburant, care arde în cuptor. Cînd gazul combustibil nu e preîncălzit (de ex. gazul metan), el e adus în arzător printr-un grup de fevi; cînd gazul combustibil X. Arzătoare industriale cu flacără neluminoasă, cu aer insuflat şi gaz insuflat. a) şi b) vedere laterală şi secfiune verticală longitudinală, respectiv vedere de sus şi secfiune orizontala longitudinală printr-un arzător tip G.A.P-STAS; c) arzător tip G.A.R-STAS, cu tub axial de aer primar suple-mentar insuflat; d) arzător cu tub axial de aer primar suplemenfar absorbit; J) corp exterior monobloc cu conducta de aer; V) reglajul aerului primar; 2) corp inferior în legătură cu conducta de gaz; 2’) reglajul gazului; 3) aripioare de turbionare a aerului; 4) tub de observafie şi de introducere de aer primar suplemenfar insuflat; 4') tub de observafie şi de introducere de aer primar suplemenfar atmosferic; 5) dop de observafie (cu placă de mică); 6) ramificaţie de alimentare a tubului 4; 7) orificii de ieşire a gazului; 7') orificiu inelar de ieşire a gazului; 8) corp de material refractar. riorul căruia e un alt corp care la unele arzătoare e compus din unu sau din două tuburi. Prin corpul interior e introdus gazul combustibil sub presiune, care se amestecă cu aerul comprimat, introdus în corpul exterior (v. fig. X a şi b). La unele arzătoare se introduce, printr-un tub coaxial din interiorul corpului, fie aer comprimat (v. fig. X c), fie aer atmosferic (v. fig. X d). Arzătorul fără flacără e un arzător cu amestecare prealabilă, constituit dintr-un corp de material refractar, prin care trece amestecul de gaz şi aer, care e aprins la fafa din- trebuie preîncălzit (de ex. gazul de generator), arzătorul e constituit din două canale suprapuse — unul penfru gaz şi cel de deasupra pentru aer — cari se unesc imediat înainte de intrarea în incinta cuptorului.— Arzătoarele se construiesc cu secfiunea aproape dreptunghiulară, avînd peretele superior format dintr-o boltă cu axa în lungul arzătorului şi peretele inferior plan şi susfinut de plăci metalice. Axa arzătorului poate fi eventual dreaptă sau cu partea dinspre camera preîncălzitorului curbată pentru micşorarea pierderilor de tiraj—şi e înclinata spre focar. Arderea începe cu flacără şi apoi, mărindu-se proporfia de aer din amestec, se măreşte vifesa de ardere pînă cînd aceasta depăşeşte vitesa de curgere a amestecului prin corpul de material refractar; flacăra bate înapoi şi arderea se XI. Arzătoare fără flacără, a) arzăfor alimentat cu amestec de gaz şi aer comburant dintr-o conductă cu dispozitiv absorbitor de aer; b) secfiune verticală printr-un arzăfor alimentat cu gaz şi cu aer sub presiune; c) secfiune orizontală prin corpul de material refractar; d) secfiune transversală A-A; î) corpul arzătorului; 2) ajutaj de gaz; 3J conductă de aer comprimat; 4) corpul dispozitivului absorbitor; 5) robinet de gaz; 6) corp din material refractar; 6’) canale în corpul de material refractar. fafă de orizontală, coborînd spre vatra cuptorului, ceea ce permite dirijarea flăcării spre suprafafa topiturii din cuptor. Secfiunea arzătorului se dimensionează pentru o vitesă a gazelor de 2,5*-4 m/s. Arzător de fund 100 Asamblare 1. Arzător de fund. Expl. petr.: Aparat folosit pentru arderea unui amestec de gaze combustibile (de obicei gaze de sondă) şi aer, la fundul sondei, în operafii le de tratament termic (v. fig.). Se introduce cu ajutorul coloanei de fevi de extracfie. Are la gura sondei un dispozitiv de comandă (prin cablu) a aprinderii (care se face electric). Gazele combustibile sînt injectate printr-o feavă cu diametru mic (1/2"), aerul primar e trimis prin fevile de extracfie, iar aerul secundar, prin spaţiuI inelar dintre coloană şi fevile de extracfie. 2. Arzrunif. Mineral.: Sulfat hidratat de cupru şi de plumb, cu confinut de clor. Pb2Cu4 [02| Clal S04]-4H20. Formează cruste de cristale mici rombice, de culoare verde-albăstruie, puternic pleo-croice. 3. As Chim.: Simbol literal pentru Arsen. 4. Asamblaj, pl. asamblaje. 1. Mat.: Succesiune de semne legate de o teorie matematică t, scrise unele alături de altele, unele semne distincte de litere putînd fi legate două cîte două prin linii, numite legături, trasate deasupra asamblajelor respective. Semnele unei teorii matematice r sînt semnele logice: □, t, V (disjuncfia), 1 (negafia), literele majuscule sau minuscule, accentuate sau -neaccentuate, cum şi semnele specifice, cari depind de teoria considerată. în teoria mulfimilor se utilizează numai trei semne specifice: = (egalitatea),£ (apar-tenenfa) şi C (incluziunea), Exemple de asamblaje: Vl e un asamblaj care se notează = ) (implicaţia). 7' A şi B fiind două asamblaje, VA1B § e un nou asamblaj. Fie A un asamblaj, şi x o literă. xx(A) e un asamblaj obfinut formînd asamblajul xA] fiecare întîlnire a lui * în A se uneşte printr-o legătură, cu semnul t scris la stînga lui A, şi se înlocuieşte x, în fiecare din aceste întîlniri, cu semnul □. Asamblajul ~*X{A) nu confine deci litera Astfel, simbolul ~cx((zxy) reprezintă 9- Arzător de tund. /) cablu de aprindere; 2) izolator; 3) reducfia bujiei; 4)bujie; 5) cameră de aprindere; 6) suportul aprinzătorului; 7)gaură pentru amestec; 8)elice de amestec; 9) cameră de ardere. asamblajul Dacă A şi B sînt două asamblaje şi x e o literă, asamblajul obfinut înlocuind pe x, în fiecare din întîlnirile sale în A, prin asamblajul B, se notează cu (B\x)A, şi se citeşte: UB înlocuieşte pe x în A". Dacă x nu figurează în A, (5|x)^4 e identic cu A; în particular {B\x)xx{kA) e identic cu rx(A). Exemplu: Dacă în asamblajul \/ ^xyx — xxx se înlocuieşte cu □ în fiecare din întîlnirile sale, se obfine asamblajul V€ □ = □ □ □. 5. ~ de prima spefă: Asamblaj care începe cu semnul logic T, sau cu un semn specific substantivic, sau care se reduce la o literă. 6. ~ de spefa a doua: Orice asamblaj care nu © da prima spefă. 7. Asamblaj, pl. asamblaje. 2. Tehn.: Grup de două sau de mai multe elemente de construcfie ori de utilaj, asamblate prin îmbinare sau articulafie, care în general nu constituie o unitate funcfională. Exemple: biela asamblată cu pistonul (prin bulon), două table nituite, cuplul cinematic format din doua bare articulate, etc. 8. Asamblaj. 3. Tehn.: Ansamblu sau subansamblu de elemente de construcfie ori de utilaj (deşi constituie o unitate funcfională). Sin. Complex. 9. Asamblaj fotografic. Fotgrm.: Operafia de suprapunere a fotogramelor corespondente adiacente pe şiruri şi pe grupuri de şiruri, astfel încît acestea, îmbinate, să dea imaginea întreagă a regiunii fotoperspectivate. în acest scop se folosesc diapozitivele fotogramelor aeriene (şi, uneori, ale fotogramelor ferestre) cari se orientează pe şiruri. Cînd există mai multe şiruri de fotograme, se procedează la racordarea şirurilor între ele pe zonele comune. Condifia efectuării asamblajului fotografic e ca acoperirea longitudinală a fotogramelor dintr-un şir să fie de cel pufin 30•••40%, iar acoperirea transversală dintre şiruri să fie de cel pufin 10 ••• 20%. Cînd asamblajul e întocmit pentru orientarea lucrărilor de stereorestitufie, e necesar ca acoperirea longitudinală să fie de circa 66%, iar acoperirea transversală, de circa 25%, iar cînd asamblajul fotografice întocmit pentru orientarea lucrărilor de aerotriangulafie e necesar, în plus, ca acoperirea transversală a şirurilor să fie de circă 50%. 10. Asamblare. 1. Tehn.: Operafia de reunire ordonată a elementelor componente ale unui sistem tehnic (maşină, aparat, instalafie, clădire, etc.). Asamblarea se deosebeşte de montare prin faptul că ultima se referă la legarea între ele a unor sisteme de elemente asamblate, în general pe un element considerat ca bază (de ex. motorul e o unitate funcfională de piese asamblate, care se montează pe şasiul unui vehicul sau pe o fundafie). Asamblarea devine o necesitate cînd concepfia, executarea şi funcfionarea unui sistem tehnic impun realizarea de elemente separate. Alegerea modului de asamblare a elementelor componente ale unui sistem tehnic e determinată de calităfile acestora şi de scopul în care a fost construit sistemul, Asamblarea constituie ultima operafie în construirea sistemului tehnic şi e precedată, de obicei, de ajustarea elementelor cari se asamblează. Asamblarea se poate face pe cale mecanică, la cald (de ex. sudarea prin forjare, fretarea, presarea la cald) sau la rece (de ex. presarea la rece, fălfuirea, mandrinarea, răşchirarea, înşurubarea, încleirea, chituirea), pe cale termochimică (de ex. aluminotermia, sudarea cu gaze, etc.) sau pe cale electrică (de ex. sudarea cu arc electric, sudarea prin rezistenfă de contact). — DufD|[ posibilitatea de deplasare relativă dintre elementele asamblate, asamblarea poate fi făcută prin legături rigide, prin legături cinematice şi prin legături elastice. — Asamblările prin legături rigide, numite asamblări rigide sau îmbinări, nu permit nici o mişcare relativă între elementele asamblate, şi se realizează prin nituire, înşurubare, sudare, lipire, fălfuire, împănare, solidarizare cu cuie sau cu spini (ştifturi), solidarizare prin strîngere (seraje), etc. — Asamblările prin legături cinematice, cu contact ghidat ori forfat, permit mişcări relative limitate între elementele asamblate, şi se realizează prin articulafii sau ghidaje. La asamblări prin articulafie e posibilă rotirea în jurul unei axe sau în jurul unui punct a elementelor asamblate, iar la asamblări prin ghidaje e posibilă deplasarea după o direcfie a elementelor asamblate. Exemplu de asamblare prin articulafie e cuplul cinematic format de bielă şi manivelă; exemple de asamblare prin ghidaj sînt cuplurile cinematice formate de o giisieră şi capul de cruce sau de un manşon şi un arbore Asamblare 101 Asamblare canelat. — Asamblările prin legături elastice, numite asamblări elastice, permit deplasări determinate sau deplasări oarecari între elementele asamblării, şi se realizează prin resorturi sau prin materiale elastice. Exemplu de asamblare elastică e legătura prin resorturi a osiei unui autovehicul cu şasiul. — După procedeul de asamblare folosit, asamblarea poate fi directă, cînd elementele componente se asamblează direct între ele, şi indirectă, cînd elementele componente se asamblează prin intermediul unor elemente auxiliare. —Asamblarea directă poate fi efectuată prin deformarea unuia ori a mai multor elemente componente (de ex. presarea, mandrinarea, fălfuirea, răşchirarea, etc.) sau prin prelucrarea zonelor de contact ale elementelor componente (de ex. îmbinarea prin îmbucare sau prin Crestături, îmbinarea cu caneluri, sudarea prin forjare, sudarea cu gaz fără material de aport, sudarea electrică prin rezistenfă, etc.). — Asamblarea indirectă poate fi efectuată prin elemente auxiliare (de ex. nituri, şuruburi, pene, etc.), cu deformarea acestor elemente (de ex. nituirea, încopcierea, etc.) sau fără deformarea lor (de ex. înşurubarea, cu sau fără piulife, asamblarea prin spini, împănarea, asamblarea cu elemente elastice, etc.) ori prin materiale de aport (de ex. metal, chit, clei, mortar, beton), prin diferite procedee (de ex. aluminotermie, sudarea cu gaz, cu material de aport, lipire, chituire, încleire, etc.). 1. Asamblare. 2. Tehn.: Legătură între două obiecte realizată prin operafia de asamblare (v. Asamblare 1). După posibilitatea de separare a obiectelor asamblate, asamblarea poate fi nedezmembrabilă, cînd ea se poate desface numai prin distrugerea parfială sau totală a elementelor cari o constituie, sau dezmembrabilă, cînd elementele componente pof fi dezasamblate şi asamblate de numeroase ori, fără a se deteriora. Exemple de asamblări nedezmembrabile sînt nituirea, sudarea, lipirea, iar exemple de asamblări dezmembrabile sînt înşurubarea, bulonarea, împănarea, asamblarea prin spini (ştifturi), asamblarea prin caneluri, asamblarea cu brăfară elastică (clemă). Asamblarea trebuie să satisfacă, de obicei, următoarele condifii: să nu se desfacă sau să slăbească în timpul funcfionării, să slăbească cît mai pufin elementele asamblate în zona asamblării, să transmită în întregime forfele de la un element la altul, să nu prezinte dezaxări cari dau forfe interioare suple-mentare, să reducă la minim manopera ia montare şi demontare, şi sa permită o bună utilizare şi întrefinere. Exemple de asamblări: Asamblare de probă: Asamblarea provizorie, la uzină, a unei maşini, a unei construcţii metalice, etc., înainte de expediere, penfru a verifica precizia şi execufia. Sin. Asamblare prealabilă. Asamblare de şantier: Asamblare executată pe un şantier de construcfie. Asamblare de uzină: Asamblare executată într-o uzină. Asamblarea construcfiilor: Asamblarea unei construcfii, efectuată fie din elemente separate sau din materiale, fie din subansambluri prefabricate. Procedeul asamblării din elemente separa te se utilizează relativ rar, deoarece reclamă multă manoperă şi suprafefe întinse, prezentînd doar avantajul de a nu mai fi nevoie de verificări în etape ale părfi lor asamblate. Procedeul asamblării din subansambluri e superior primului şi e utilizat cel mai mult, deoarece permite o mai mare productivitate a muncii, accesul la piesele cari se asamblează e mai uşor şi suprafafa platformelor de asamblare e mai bine utilizată. Asamblarea construcfiilor de lemn se face pe arii (v. sub Ane 3). De obicei se fixează pe arii şabloane alcătuite din scînduri, din dulapi şi rigle cari se prind de platforma ariei şi cari definesc pozifia elementelor componente ale ansamblului. Asamblarea diferă, în detaliu, de la un tip de construcfie la altul, ordinea generală a operafiilor fiind, de obicei, următoarea: se desenează pe arie, în mărime naturală, fiecare subansamblu; se fixează de arie şabloanele; se aşază piesele în pozifia definită de şabloane şi apoi se fixează în această pozifie; se dau găurile cari sînt eventual necesare pentru introducerea elementelor de asamblare (de ex. şuruburi cu piulifă) şi se sfrîng apoi piesele cu ajutorul acestor elemente. în cazul asamblării unor elemente simple (de ex. a panourilor de cofraj pentru beton armat), unele dintre aceste operafii pot lipsi. Asamblarea construcfiilor din fole sudate (rezervoare, coşuri, etc.) se face folosind elemente sau dispozitive simple (de ex. agrafe, cleme, dornuri, juguri, dornuri cu piesă de disfanfare, etc.), pentru o asamblare provizorie, cari menfin tolele în pozifie corectă una fafă de alta, pînă la executarea sudurii. Asamblarea construcfiilor metalice se face, în general, după unu! dintre următoarele procedee: după elemente de trasare, prin copiere, după model, după conductoare. Asamblarea după elemente de trasare se foloseşte la subansambluri izolate, uşoare, şi se face după semnele trasate pe piesele alăturate pentru a marca pozifia lor relativă. Pentru a uşura asamblarea se pot face găuri de asamblare în acele părfi ale pieselor cari se suprapun, pozifia pieselor una fafă de alta fixîndu-se prin dornuri sau buloane trecute prin găurile de asamblare. Asamblarea prin copiere se aplică mai mult Ia grinzile cu zăbrele cari se execută în mai multe exemplare. Se asamblează întîi un element pe platforma de asamblare, după care se fixează pe aceasta corniere scurte, cari determină pozifia tuturor pieselor subansamblului. SubansambJurile următoare se asamblează, apoi, prin aşezarea pieselor cari le compun în pozifiile pe cari le determină aceste corniere. Asamblarea pe model se aplică la subansambluri de serie. De exemplu, la ferme, se asamblează şi se sudează o jumătate de fermă, care apoi se dă peste cap şi devine model. Pe model se asamblează o altă jumătate de fermă care, la rîndul ei( se dă peste cap. Această a doua jumătate de fermă se completează cu cornierele cari îi lipsesc, obfinîndu-se astfel o fermă întreagă, care se trimite la depozit, lăsînd modelul liber penfru a se reîncepe ciclul de asamblare cu o nouă fermă. Asamblarea după conductoare se foloseşte excluziv la lucrările de serie mare, din cauza prefului mare al conductoarelor. Acestea sînt şabloane avînd găuri cu bucşe de ghidare în dreptul găurilor de asamblare din piese. Ele se fixează cu multă atenfie pe elementele construcfiei, legîndu-le uneori între ele, pentru a asigura exactitatea executării găurilor de asamblare. E un procedeu de mare productivitate, care uşurează aşezarea pieselor şi fixarea lor în pozifie exactă, împiedicînd, în acelaşi timp, deformarea lor. în funcfiune de subansambluri le cari se asamblează, se alege şi forma corespunzătoare de conductor. Asamblarea utilajului: Asamblarea unei maşini, a unui aparat, etc., efectuată pe baza unei fişe tehnologice (cu date amănunfite), care cuprinde un desen schematic al operafiilor de asamblare a tuturor elementelor ansamblului, cum şi indicaţiile necesare executării acestor operaţii. La asamblare, obiectivele principale ale procesului tehnologic sînt următoarele: determinarea succesiunii celei mai raţionale a operaţiilor de asamblare şi planificarea acestor operaţii; alegerea uneltalor, a dispozitivelor, a utilajului de transport şi de ridicat, necesare asamblării; stabilirea condiţiilor tehnice de asamblare pe operaţii, cum şi alegerea metodelor şi a * mijloacelor de control tehnic al calităţii asamblării; stabilirea normelor de timp pe operaţie. Procesul tehnologic de asamblare, executat cu sau fără defalcarea operaţiilor componente, se întocmeşte pe baza desenelor de asamblare, a listei de piese, a condiţiilor tehnice de recepţie şi a programului de producţie. Asamblare dezmembrabilă 102 Asanare Asamblarea poate fi sistem staţionar (cu obiectul fix), sau sistem circulant (cu obiectul mobil), după cum ea se execută trecînd lucrători de diferite specialităţi la un loc de lucru fix, respectiv trecînd produsul care se asamblează de la un loc de lucru la altul (cu ajutorul unor transportoare, cărucioare, etc.). Asamblarea sistem stafionar e caracteristică producfiei individuale şi în serii mici, iar asamblarea sistem circulant, producfiei în masă. Asamblarea fără defalcarea operafiilor se foloseşte, de obicei, la producfia individuală sau experimentală (la asamblarea prototipurilor şi a unor maşini, aparate, etc. speciale, unice), cum şi la producfia în serie mică, dacă întregul proces de asamblare consistă într-un număr mic de operafii simple. După această metodă, asamblarea trebuie realizată de la început pînă la sfîrşit de un singur om, care trebuie să aibă o calificare superioară, deoarece execută operafii diferite. Durata de asamblare e relativ lungă, fiind necesară multă manoperă. O variantă a metodei de asamblare individuală e metoda brigăzilor, prin care asamblarea întregului produs e executată de o brigadă de lucrători. Ea constituie primul pas spre defalcarea procesului de asamblare, întrucît în interiorul brigăzii se face o diferenfiere a muncii; uneori, fiecărui lucrător din brigadă i se repartizează un anumit subansamblu, astfel încît el se specializează în executarea unor anumite operafii de asamblare. Metoda brigăzilor e folosită, de obicei, atît la producfia în serie mică, cît şi la asamblarea repetată a utilajului, de lucrătorii fabricii furnisoare, la beneficiar. Asamblarea cu defalcarea operafiilor se foloseşte la producfia în serie relativ mare, la care lucrătorii participă succesiv la executarea produsului (prin deplasarea produsului sau a lucrătorilor), asigurîndu-se continuitatea mişcării. Prin această metodă se poate defalca procesul de asamblare pînă Ia executarea fiecărei operafii de un singur lucrător; această organizare a lucrului, numită asamblare în flux continuu, reclamă lucrători mai pufin calificafi, deoarece aceştia execută numai o operafie sau un număr redus de operafii. Durata de asamblare se reduce, asamblarea fiecărui subansamblu şi asamblarea generală fiind executate simultan de mai mulfi lucrători. 1. Asamblare dezmembrabilă: Sin. (impropriu) Asamblare demontabilă. V. sub Asamblare 2. 2. ~ directă. V. sub Asamblare 1. 3. ~ elastică. Tehn.: Asamblare prin elemente elastice. V. sub Asamblare. 1. 4. ~ indirectă. V. sub Asamblare 1. 5. ~ nedezmembrabilă: Sin. (impropriu) Asamblare nede-montabilă. V. sub Asamblare 2. o. ~ prin articulaţie. Tehn,: Asamblare realizată prin cupluri cinematice de rotafie, de rostogolire, cilindrice, sferice, etc. V. şi sub Asamblare 1. ?. ~ prin ghidaje. Tehn.: Asamblare realizată prin cupluri de suprafefe plane cinematice de translafie (cupluri planice), etc. V. şi sub Asamblare 1. 8. ~ rigidă. Tehn.: Sin. îmbinare (v.). V. şi sub Asamblare 1. 9. dispozitive de Ind. lemn.: Sin. Prese de asamblare (v.). 10. joc de V. sub Joc. 11. Asamblarea formei. Metg.: Grup de faze ale operaţiei complexe de formare, care cuprinde: introducerea miezurilor în locurile corespunzătoare din formă sau din cutiile formei (şi, eventual, sprijinirea acestora pe piese de distanfă sau pe suporturi), suprapunerea sau alăturarea cutiilor de formare sau a componentelor formelor şi solidarizarea acestora, în vederea turnării (v. şi Formare). 12. Asanare. 1. Hidrot,: înlăturarea apelor în exces de pe un teren întins, prin lucrări hidrotehnice, în scopuri economice, de salubritate şi estetice. i3. Asanare. 2. Hidrot.: Ansamblu de lucrări hidrotehnice, agrotehnice şi silvotehnice, cari se execută penfru a înlătura excesul de apă de pe un teren întins şi pentru a asigura cir-culafia optimă a apei, atît la suprafafa terenului, cît şi ps adîncimea de folosire a ei în sol. Procedeele adoptate în aceste scopuri depind de cauzele cari provoacă excesul de apă, de efectele acestuia şi de scopul urmărit prin asanare. Excesul de apă al unui teren se poate prezenta sub forma de apă stătătoare la suprafafă (bălfi, basine, lacuri, smîrcuri, brafe de rîu moarte, apa din turbării, etc.), sau de apă care umple spafiile dintre granulele solului. Prezenfa acestei ape creează condifii de insalubritate pentru populafie (focare de malarie, dezvoltare de gaze fetide şi toxice, — ca urmare a descompunerii materiilor organice, — igrasia locuinfe-lor, etc.), condifii defavorabile penfru dezvoltarea culturilor agricole (prin asfixierea plantelor şi favorizarea aparifiei agenţilor vegetali şi animali dăunători, etc.), pentru piscicultură şi pentru executarea sau exploatarea căilor de comunicaţie (inundarea drumurilor, a căilor ferate, a terenurilor de aviaţie, etc.), cum şi condifii favorabile eroziunilor şi alunecărilor de teren. Pentru remedierea acestor neajunsuri, asanarea trebuie să creeze şi să asigure: un mediu salubru în interiorul şi în jurul centrelor populate şi industriale, al parcurilor, grădinilor şi terenurilor de sport; condifii optime pentru dezvoltarea culturilor agricole; posibilitatea asigurării circulafiei în tot timpul anului; condifii cari să înlăture cauzele eroziunii şi alunecării terenurilor; condifii favorabile penfru piscicultură, pescuit sportiv; etc. în funcfiune de cauzele cari provoacă excesul de apă, ca şi de scopul urmărit, asanarea se realizează prin lucrări cari să împiedice pătrunderea apelor străine pe teritoriul de asanat, prin lucrări de desecare a terenului respectiv, prin lucrări de amenajare a apelor (bălfilor, lacurilor, etc.) şi de creare a unui curent permanent de apă în acestea, sau prin combinarea acestor lucrări. Pătrunderea apelor străine pe terenul de asanat poate fi împiedicată prin următoarele lucrări: regularizarea sau canalizarea cursului de apă din vecinătatea terenului; îndiguirea terenului, penfru a preveni revărsarea apelor unui rîu sau ale unui basin de apă, şi care poate fi făcută cu diguri deschise sau închise (paralele cu malul cursului de apă sau perpendiculare pe acesta), ori cu diguri circulare (cari înconjură terenul de apărat), insubmersibile sau submersibile; canale de centură, pentru colectarea şi scurgerea apelor străine, cari pot fi deschise sau închise (după cum apa care trebuie^colectată e de suprafafă sau freatică, iar debitul ei e mai mare sau mai mic). Desecarea terenurilor cu exces de apă se poate realiza, după felul sursei de alimentare şi după cerinfele tehnico-economice, printr-un sistem complex de canale, de drenuri şi de instalafii (stăvilare, sifoane, stafiuni de pompare, etc.), cari au rolul de a colecta, de a transporta şi a evacua excesul de apă. Sisfemul de desecare trebuie să asigure crearea unei umidităfi optime a soiului. în acest scop el trebuie să fie complex şi să funcfi'oneze în două sensuri; cînd terenul sufere de exces de umiditate, trebuie să evacueze excesul de apă, iar cînd terenul suferă de lipsă de umiditate, trebuie să poată asigura aprovizionarea cu apă necesară, fie prin refinerea apei excedentare în canale (cînd condifiile pedologice, hidrogeo-logice, ca şi proprietăfile chimice ale apei permit acest lucru), fie prin aducerea de apă din rîuri, din lacuri sau din alte surse. Sistemele de desecare depind de gradul de umiditate care trebuie asigurat, de provenienfa apelor excedentare, de pozifia elementelor sistemului, de felul lucrării de refinere a apei şi de modul de evacuare a ei. Sistemele de desecare pot fi: sisteme deschise (canale deschise), închise (drenaj), sau mixte; sisteme cu elemente orizontale (canale, drenuri, etc.), verticale (pufuri absorbante, pufuri cafiforniene, etc.), sau combinate; sisteme cari realizează coborîrea nivelului apei ffŞaţicş (deşecare prin cana|ş deschise, Asanarea platformei 103 Asbesfoză prin drenuri, pufuri absorbante şi californiene, biodrenaj, adică desecare cu ajutorul plantelor, etc.); sisteme cari realizează ridicarea nivelului terenului fafă de nivelul inifial al apei freatice (desecare prin colmatare); sisteme cari asigură evacuarea excesului de apă prin elemente hidrotehnice (canale, drenuri, pufuri, basine de colmatare, etc.) sau prin plantafii silvice şi agricole (desecarea prin plante cari consumă multă apă); sisteme cari evacuează apa colectată (într-un rîu sau Iac, într-o mare, ori într-un subsol permeabil); sisteme de desecare la cari evacuarea apei colectate se face, fie prin scurgere liberă, fie prin evacuarea forfată a apei (prin pompe sau cu ajutorul altor dispozitive), sau mixt. Asanarea unui teritoriu prin amenajarea apelor (bălti, lacuri, etc.) se poate face prin procedeele următoare: desecarea totală sau parfială a bălfilor sau a celorlalte basine de apă; asigurarea unui curent continuu Ia suprafafa apelor. — Desecarea totală a bălfilor, a lacurilor sau a altor basine de apă se recomandă cînd aceste ape sînt mici şi se usucă periodic, cînd trebuie să se asigure o scădere sensibilă a nivelului apei freatice dintr-o luncă şi cînd lacurile nu sînt valorificate piscicol sau în alt scop şi reprezintă un focar de infecfie pentru locali-tăfile învecinate. Desecarea totală a lacurilor şi a bălfilor se face, fie prin colmatarea lor artificială sau naturală, fie prin evacuarea totală a apei din ele, sau printr-un procedeu mixt.— Desecarea parfială se recomandă în cazul lacurilor mari cu fluctuafii importante ale nivelului apei, la care însă o suprafafă mare de teren rămîne liberă, în cea mai mare parte a anului, şi în cazul lacurilor mari, cu maluri aproape plane, şi acoperite cu un strat subfire de apă, astfel încît nu pot fi folosite în bune condifii nici pentru piscicultură, nici în alte scopuri, dar cari, în schimb, formează un mediu favorabil de dezvoltare a fînfarilor şi produc evaporafii intense.-— Asigurarea unui curent continuu de apă în lacurile şi în băl-fiIe din limita teritoriului de asanat e unul dintre procedeele principale de asanare, deoarece lipsa posibilităţii de primenire a apei favorizează dezvoltarea focarelor de fînfari, a plantelor lacustre şi a gazelor toxice, reducînd mult valoarea piscicolă a acestor ape. Asanarea lor se face prin dragare, prin curăţirea vegetafiei acvatice, prin adîncirea malurilor şi prin crearea unei posibilităfi de scurgere a apei. Prin aceste lucrări se asigură îmbunătăfirea microclimatului regiunii, desfiinfarea focarelor de paludism şi a surselor de gaze toxice, dezvoltarea unui puternic sector piscicol, dezvoltarea sportului pe apă, amenajarea unui loc de recrea}ie a populafiei (în special cînd ele sînt situate în apropierea oraşelor), etc. 1. Asanarea platformei. Drum.: Operafia de uscare a platformei unui drum, prin asigurarea scurgerii apelor şi prin îndepărtarea infiltrafiilor cari păfrund în tarasament. în acest scop se folosesc straturi filtrante sau drenuri dispuse convenabil, cari se varsă în şanfuri sau pe taluze. 2. Asaphus. Paleont.: Trilobit din grupul Opistoparia, la care trilobafia tinde să dispară. Are glabela (v.) netedă şi pufin distinctă. E foarte frecvent în formafiunile de vîrstă siluriană. 3- Asbeferrif. Mineral.; Varietate asbesti-formă de dannemorit. 4. Asbesf. Mineral.: Si^nM^ObOe^O. Mineral fibros d in grupul amfibolilor (asbest de hornblendă, de tremolit, de riebeckit, etc., numit amiant, amosit, crocidolit, etc.) sau din grupul serpentinului (asbest de serpentin, numit crisotil). Se formează ca mineral meta-morfic în şisturile cristaline sau prin transformarea hidrotermală a rocilor ultrabazice bogate Asaphus tyrannus. ■n magneziu (de ex. în crăpăturile din serpentin). Sistemul de cristalizare (stabilit roentgenometric) e rcionoclinic, Se prezintă sub formă de vinişoare (cu grosimea pînă Ia cîfiva centimetri), cu structură fibroasă, cu fibrele paralele (separabile prin mijloace mecanice) orientate de obicei perpendicular pe perefii vinişoarelor. Lungimea fibrelor variază de la zecimi de milimetru pînă la 20—25 mm, uneori pînă Ia 50 mm, atingînd (foarte rar) chiar 160 mm, iar grosimea lor (<0,0001 mm) se apropie de dimensiunile fazelor disperse din coloizi. E colorat în verde-gălbui, cu reflexe aurii; uneori e alb, mai rar brun; are luciu mătăsos sticlos; duritatea şi greutatea specifică sînt diferite, după provenienfă (amiantul are duritatea 5.5--6 şi gr. sp. 2,5-*-3,3, iar crisotilul are duritatea 3”-4 şi gr. sp. 2,3-**2,5); amiantul e rezistent la acizi; crisotilul se disolvă în acid clorhidric, separînd silice fibroasă scheletiformă; e incom-bustibil, inalterabil la foc, rău conducător de căldură şi de electricitate; poate fi fesut şi amestecat cu alte materiale. Fibrele de asbest au largă întrebuinfare în industrie (v. sub Asbest, fibră de **). s. fibră de ^. Ind. text.: Fibră naturală de origine minerală, extrasă din asbesf. Pentru obfinerea fibrelor de asbest se macină roca exploatată, iar fibrele separate de steril se amestecă cu 10% bumbac (fibre de legătură), se cardează şi se filează după un procedeu asemănător filării fibrelor de vigonie. Fibrele de asbest au următoarele caracteristici: punctul de topire, 1450--15500; apă de hidratare, 2"*4%; stabilitate fafă de baze şi instabilitate fafă de acizi. Din punctul de vedere al lungimii medii a fibrelor, asbestul se clasifică în şapte calităfi, şi anume: calitatea I, peste 16 mm; calitatea II, 12*"16 mm; calitatea III, 9*-12 mm; calitatea IV, 5.5-'-9 mm; calitatea V, 2,5*”5,5 mm; calitatea VI, 1-*-2,5 mm şi calitatea VII, cu fibre mai scurte decît 1 mm. Asbestul poate fi dur (cînd predomină fibrele aciforme), semidur (cînd fibrele aciforme şi complexele fibroase sînt în părfi egale) sau moale (cînd predomină fibrele individualizabile). Fibrele de asbest cu lungimea peste 8 mm se întrebuinfează: în industria textilă (toarse şi fes^te prin procedee mecanice speciale), la fabricarea costumelor şi a pînzeturilor incombusti-bile, pentru cortine de teatru, penfru fesături filtrante (diverse filtre în industria chimică), pentru benzile de* frînă de autovehicule, cari se uzează pufin; în industria articolelor de cauciuc, pentru plăci, inele sau rame de etanşare şi la fabricarea klingeritului (v.). Fibrele mai scurte (2-"8 mm), sub formă de adaus, sînt întrebuinfate: la fabricarea de cordoane, de garnituri termoizolante (împletite cu fibre de cînepă, de lînă, etc. sau chiar armate cu fire de plumb sau de alamă) şi de diverse materiale electroizolanfe; în industria hîrtiei (la fabricarea cartonului sau a hîrtiei de asbest, se întrebuinfează fibre pînă Ia 30 mm grosime, în amestec cu o cantitate mică de caolin); în industria materialelor de construcfie, fibrele de asbest se întrebuinfează Ia fabricarea materialelor uşoare, rezistente şi ignifuge, pentru acoperişuri (eternit şi asbesfolit), şi a conductelor şi plăcilor de asbociment. Deşeurile de asbest (fibrele cu lungimea sub 2 mm) sînt întrebuinfate: ca material de izolafie pentru căldări şi conducte de abur sau pentru protecfia pieselor de fier contra focului (plutonit), amestecate cu pămînfeî şi, uneori, cu mici cantităfi de substanfe aglutinante; în vopsi-torie, sub formă de pastă (coloranfi incombustibili); ca material de izolafie în construcfii (plăci pentru acoperit perefii, cărămizi izolante, diverse tencuieli, etc.); Ia confecfionarea de garnituri termoizolante presate; ca filer în chiturile bituminoase. 6. Asbest-cimenf. V. Asbociment. 7. Asbesfolit. V. sub Asbest, fibră de 8. Asbestoză. Ig. ind.: Pneumoconioză (v.) datorită prafului de asbest care se produce în exploatările de asbest sau în instalafiile în cari se lucrează cu acest mineral. Acele foarfe fine, rezultate din degradarea sau măcinarea fibrelor de asbest, pătrund în organism (în aparatul respirator sau digestiv), atacă Âsbobachelifă 104 Ascensor şi rănesc mucoasele şi, prin dezvoltarea de microbi în rănile produse, predispun organismul la contractarea de boli micro-biene grave. Folosirea de măşti contra prafului previne îmbolnăvirea. 1. Âsbobachelifă. Ind. chim.: Material obfinut prin presarea asbestului impregnat cu răşini fenolice. V. sub Fenoplaste. 2. Asbociment. Mat. cs.: Material de construcfie întrebuinfat la confecfionarea plăcilor plane şi a foilor ondulate folosite pentru învelitori de acoperiş, a tuburilor de canalizafie şi a altor piese folosite în industrie, fabricat dintr-un amestec de ciment Portland şi fibre de asbest, în proporfiile de aproximativ o parte de asbest şi şase părfi de ciment (în greutate). Amestecul se transformă într-o barbotină care se prelucrează în maşini cu cilindri de sită, obfinîndu-se un strat pîslos care se presează la presiune înaltă, timp de 24—48 de ore, pentru ca cimentul să facă priză în acest timp. După presare, piesele de asbociment se depozitează timp de 1 -*-2 luni, după care pot fi folosite. Sin. Asbest-ciment, Eternit, Fibrociment. V. şi sub Placă de asbociment, Tub de asbociment. 3. Asbolan. Mineral.: m (Co,Ni)0 ■ Mn02 n H2O. Mineral de mangan şi cobalt, cu confinut de apă variabil. 4. Asbofexfolif. Ind.' chim.: Material stratificat, obfinut prin presarea unor fesături de asbest impregnate cu răşini fenolice. V. sub Fenoplaste. 5. Ascarifă. Chim.: Substanfă obfinută prin topirea hidratu-lui de potasiu cu asbest în absenfa aerului (numire comercială). Ascarita are o mare putere de absorpfie a bioxidului de carbon şi, din această cauză, se întrebuinfează în toate metodele pentru determinarea carbonului din substanfele organice. e. Ască, pl. asce. Bot.: Celulă-mamă care îndeplineşte funcfiunile de organ producător şi apoi purtător de spori interni, caracteristic ciupercilor din familia ascomicetelor. Are forma de sac alungit şi se produce în urma unui proces de înmulfire sexuată. Confine, de obicei, opt spori (ascospori), dar şi cîte patru, la levuri (drojdii) sau, în general, un număr pereche, la erizifacee. Asca se formează la origine din două hife de sex diferit, numite gametangi. După împerecherea multiplelor nuclee sexuale din celulele de vîrf ale gametangilor se formează ascogonul, celulă din care se dezvoltă apoi o hifă ascogenă, formată din celule cu cîte două nuclee, numite di-carioni. Dicarionul terminal al hifei ascogene devine apoi, prin contopirea celor două nuclee, sincarion, celulă al cărei nucleu diploid, în urma unui proces de diviziune în trei diviziuni succesive, dintre cari numai prima e reductoare (numai două diviziuni Ia levuri), ajunge la formarea celor opt celule-fiice, cari sînt ascosporii. 7. Ascendent. 1. Gen.: Calitatea unei deplasări de a se face dintr-o pozifie de potenfial de gravitafie (al Pămîntului) mai mic spre una de potenfial de gravitafie mai mare. Exemplu: mişcare ascendentă. 8. Ascendent. 2. Gen.: Calitatea unei orientări de a fi îndreptată dinspre un punct în care potenfialul de gravitafie (al Pămîntului), deci şi înălfimea, e mai mic, spre unul în care acesta, adică şi înălfimea, e mai mare. 9. Ascendent, izvor V. sub Izvor. 10. Ascendent, nod V. sub Nod. u. Ascensională, forţă Mec., Av., Mefeor..* Rezultanta dintre greutatea unui corp fluid în repaus, situat în întregime într-un mediu fluid de densitate mai mare, în cîmpul de gra-vitafia al Pămîntului, şi dintre împingerea ascensională pe care mediul fluid o exercită asupra corpului. Valoarea ei absolută e egală cu diferenfa dintre împingerea ascensională statică şi greutatea corpului fluid. 12. Ascensională, forfă ~ liberă. Av.: Diferenfa dintre forfa ascensională şi greutatea unui balon, incluziv anexele lui. 13. Ascensională, forfă ~ specifică normală. Meteor.: Forfa ascensională care se exercită în atmosferă asupra unitătii de volum de gaz sau de vapori, Ia nivelul mării, la latitudinea geografică de 45°, Ia temperatura de 0° şi presiunea de 760 mm col. Hg (1,203 kg/m3 pentru hidrogen şi 1,115 kg/m3 pentru heliu). 14. Ascensională, împingere ~ dinamică. Mec.: Componenta verticală a rezultantei forfelor pe cari un mediu fluid, care altfel ar fi în repaus, le exercită în cîmpul de gravitafie al Pămîntului asupra suprafefei unui corp în mişcare, situat în parte sau în întregime în acel mediu. 15. Ascensională, împingere ~ statică. Mec.: Rezultanta forfelor pe cari un mediu fluid în repaus Ie exercită în cîmpul de gravitafie al Pămîntului asupra suprafefei unui corp în repaus, situat în parte sau în întregime în acel mediu — şi dirijată vertical în sus. Valoarea absolută a împingerii ascensionale statice e egală cu greutatea mediului fluid şi de densitate constantă dezlocuit, iar punctul ei de aplicafie e centrul de greutate al mediului fluid dezlocuit. io. Ascensională, vitesă ^. Mefeor.: Vifesa de regim a unui balon liber (sau, în general, a .unei mase de gaz mai uşoare decît aerul) sub acfiunea forfei ascensionale libere. Ea creşte cu forfa ascensională liberă, scade cu diametrul balonului şi cu greutatea purtată, şi e invers proporfională cu rădăcina de ordinul 6 din densitatea aerului. în stratul de la sol, pînă la circa 1500 m, rezistenfa opusă de aer la ascensiunea unui balon e mai mică, din cauza turbulenfei verticale. în acest strat, vitesa ascensională e cu circa 10% mai mare decît în paturile superioare. în practica meteorologică, forfa ascensională necesară obfinerii unei anumite vitese se ia din tabele, calculate fie empiric dintr-o serie de sondaje cu două sau trei teo-dolite, fie din formulele stabilite teoretic penfru condifiile medii din atmosfera standard. 17. Ascensiune. Gen..* Mişcarea unui mobil care are vitesă ascensională. îs. Ascensiune capilară. Fiz. V. sub Capilaritate. 19. Ascensiune dreaptă. Astr. V. sub Coordonate ecuatoriale. 20. Ascensor, pl. ascensoare. Tehn.: Instalafie stafionară pentru transportul în special pe verticală al persoanelor, al materialelor, etc., folosind unu sau mai multe vehicule port-sarcină (cabină, colivie, platformă, sas, etc.), cari se deplasează într-un spafiu închis (numit de obicei puf) ghidate de glisiere fixe. Port-sarcina poate fi deplasată, fie printr-un organ flexibil de tracfiune (lanf sau cablu), un mecanism cu şurub-piulifă sau un piston plonjor, fie prin denivelare hidraulică. Ascensorul sa deosebeşte de alte instalafii sau utilaje de ridicat (de ex. macarale) prin existenfa ghidajului vertical pentru port-sarcină, care determină traiectoria acesteia. Ascensoarele sînt instalafii de transport intermitent, cu excepfia ascensoarelor multicelulare (paternoster), la cari sistemul care poartă sarcina are o mişcare continuă.— Instalafiile de ridicat asemănătoare, dar cu ghidaje înclinate"(de ex. instalafiile de încărcat de la furnale), se numesc elevatoare (v.); fac excepţie unele instalafii cu ghidaje înclinate (foarte pufin numeroase), atît cele din imobile de locuit sau industriale pentru deservirea etajelor suprapuse decalat, cît şi cele cu sasuri rulante pentru ridicat nave, cari se numesc ascensoare înclinate. De asemenea, ascensoarele pentru materiale utilizate pe şantierele de construcfie se numesc în mod curent elevatoare (v.).— Ascensoarele de mină, adică instalafiile de ridicat şi de coborît oameni, materiale, minereuri, etc. în pufurile de mină, cu colivii, skip-uri sau chible, se numesc în mod curent insfalafii de extracfie (v. Extracfie, insta-lafie de ~). Caracteristicile importante ale ascensoarelor sînt sarcina utilă şi vitesa nominală.— Sarcina utilă a unui ascensor e greutatea maximă a materialelor sau numărul maxim de persoane penfru care a fost construit. La calculul sarcinii utile, greutatea unei persoane e considerată de 75 kgf; greutatea însofitorului permanent, a cabjnei şi a utilajului care şe găseşte îp permanen|ă Ascensor 105 Ascensor în cabină (de ex. şine pentru vagonete, dispozitive de încărcare şi descărcare, etc.) nu intră în sarcina utilă.— Vitesa nominală a unui ascensor e vitesa de regim a sistemului port-sarcină încărcat cu sarcina utilă, în timpul urcării. Ascensoarele se clasifică după mai multe criterii, dintre cari prezintă importantă următoarele: direcfia pe care se face transportul, modul de acfionare şi felul de energie consumată, scopul în care sînt folosite, mărimea sarcinii utile, vitesa de ridicare, sistemul de comandă, regimul de funcfionare, etc. Sin. parfial Lift. — După direcfia pe care se efectuează transportul, se deosebesc: ascensoare verticale, cari constituie marea majoritate a acestor instalafii şi cari sînt numite în mod curent ascensoare; ascensoare înclinate, cari sînt foarfe pufin numeroase şi cari (mai ales în industrie) sînt numite în mod curent elevatoare. — După vitesa de circulafie a sarcinii, se deosebesc: ascensoare cu vitesă mică, pînă la 0,4 m/s, cum sînt de exemplu ascensoarele pentru bolnavi şi ascensoarele de materiale (la cari oprirea cabinei trebuie să se facă cu precizie, adică cu diferenfa de ±30 mm între nivelul podelei cabinei şi al palierului), ascensoarele din biblioteci, ascensoarele de veselă sau de rufe, ascensoarele de utilaj medical, ascensoarele multicelulare, etc.; ascensoare cu vitesă mijlocie, 0,4---0,8 m/s, cum sînt ascensoarele de persoane din clădirile cu cel mult 10 etaje; ascensoare cu vitesă mare, 0,8***1,5 m/s, cum sînt ascensoarele de persoane din clădirile cu 10*-*16 etaje; ascensoare rapide, cu vitesa nominală a cabinei mai mare decît 1,5 m/s, cum sînt ascensoarele de persoane din clădirile foarte înalte. La ascensoarele rapide cu opriri pe zone, la cari cabina frece fără oprire prin mai multe etaje ale unei zone determinate, vitesa cabinei poate atinge 3,5 m/s. La ascensoarele rapide din clădiri foarte înalte, la cari cabina se deplasează fără opriri între parter şi etajele superioare, cum şi la ascensoarele de mină, se folosesc vitese pînă la 5 m/s,— Ascensoarele cu vitesă mare şi ascensoarele rapide se construiesc cu mai multe vitese, astfel încît — afară de vitesa nominală — să poată funcfiona şi cu alte vitese mai mici, fie numai ca trepte de regim intermediar, la pornire şi la oprire, fie în curse mai lungi.— La ascensoarele cu vitesă mai mare decît 1 m/s se foloseşte autonivelatorul, pentru aducerea automată, la oprire, a podelei cabinei la nivelul palierului.— După felul mişcării sistemului port-sarcină, se deosebesc: ascensoare cu mişcare intermitentă a port-sarcinii, cari constituie majoritatea ascensoarelor de diferite construcfii, pentru orice fel de sarcini şi pentru ori ce fel de acfionare; ascensoare cu mişcare continuă a port-sarcinii, cari sînt utilizate numai ca ascensoare electrice de persoane şi sînt construite ca ascensoare multicelulare, numite şi paternoster (v. sub Ascensor electric). — După felul vehiculelor port-sarcină, se deosebesc: ascensoare cu cabină, cari constituie majoritatea ascensoarelor din clădiri (ascensoare de persoane, de bolnavi, de materiale, etc.^; ascensoare cu colivie, ascensoare cu chiblă şi ascensoare cu sk/p, folosite în industrie şi în minerit, cari se numesc — după desfinafie şi locul de instalare — instalafii de extracfie, respectiv elevatoare industriale (de ex. elevator de furnal); ascensoare cu platformă, folosite în special ca ascensoare de materiale pe şantiere de construcfie, cari se numesc de obicei boburi sau elevatoare de materiale; ascensoare cu celule (cabine fără uşi), al căror tip caracteristic e ascensorul multicelular (paternoster); ascensoare cu sasuri, folosite la deplasarea navelor (v. Ascensor de nave). — După numărul vehiculelor port-sarcină, se deosebesc; ascensoare cu vehicul unic, cari constituie majoritatea ascensoarelor manuale şi mecanizate, cu funcfionare intermitentă; ascensoare cu două vehicule (de ex. cabine sau sasuri), cu circulafie intermitentă alternată în sensuri contrare; ascensoare cu mai multe vehicule, de obicei celule sau platforme, cu circulafie continuă în acelaşi sens, — După modul da acfionare, se deosebesc ascensoare manuale şi ascensoare mecanizate.— Ascensoarele manuale sînt ascensoare mici (pentru sarcini utile pînă la 100*”200 kgf), fie cu troliu sau reductor de vitesă acfionat cu manivele, fie cu cablu vegetal ghidat de două rofi de cablu. Troliul şi rofile de cablu sînt echipate cu un dispozitiv de frînare automată, pentru blocarea port-sarcinii (cabină sau platformă) la încetarea acfionării manuale. Limitarea cursei port-sarcinii se face cu ajutorul unor opritoare rigide, fixate de elementele pufului ascensorului sau de glisiere.— Ascensoarele mecanizate pot fi ascensoare pentru orice destinafie şi pentru sarcini diferite, mici sau mari. Din punctul de vedere al energiei consumate, ascensoarele mecanizate se clasifică în ascensoare electrice, ascensoare hidraulice şi ascensoare cu abur. De cele mai multe ori, motorul acfionează direct troliul sau port-sarcina; rareori acestea sînt acfionate prin intermediul unei transmisiuni (la ascensoarele cu transmisiune, din unele imobile industriale).— Exemple de ascensoare mecanizate; Ascensor cu abur: Ascensor acfionat prin consum de căldură, avînd un motor cu abur care antrenează un troliu cu tobă de înfăşurare pentru cablu ori cu roată de fricfiune. Ascensorul cu abur e un tip constructiv folosit rar, mai ales în instalafiile de extracfie ale minelor de cărbuni (v. sub Extracfie, instalafie de ~). Ascensor electric: Ascensor acfionat prin consum de energie electrică, avînd un electromotor de tracfiune cuplat direct cu un reductor de vitesă (cu angrenaj melc-roată elicoidală), prin acuplaje elastice (de ex. cu buloane cu manşoane de cauciuc) sau uneori rigide. La ascensoarele electrice, electromotorul antrenează în general un troliu cu tobă de înfăşurare pentru cablu ori cu roată de fricfiune, cari deplasează port-sarcina prin intermediul unui cablu de tracfiune; rareori se folosesc mecanisme de ridicat cu şurub-piulifă, Ascensorul electric poate fi cu vehicul port-sarcină (cabină, colivie, etc.) unic, cu două vehicule port-sarcină, cari circulă în sensuri contrare şi se echilibrează parfial, sau cu mai multe vehicule port-sarcină, cari circulă în acelaşi sens (ascensorul multicelular). Majoritatea ascensoarelor electrice sînt cu funcfionare intermitentă, singurul tip de ascensor cu mişcare continuă a port-sarcinii fiind ascensorul multicelular (paternoster). Părfile principale ale ascensorului electric sînt următoarele; mecanismul de acfionare, motorul electric de tracfiune, vehiculele port-sarcină, contragreutatea, elementele cari suportă vehiculele port-sarcină şi contragreutatea şi ghidajele acestora, aparatajul de comandă, dispozitivele de siguranfă. Mecanismul de acfionare e de cele mai multe ori un troliu; rareori se folosesc mecanisme de acfionare cu şurub-piulifă ori un sistem de lanfuri fără fine, purtătoare. Acfionarea electrică face posibilă automatizarea comenzilor şi schimbarea cu uşurinfă a sensului de mişcare al vehiculului (datorită reversibilităţii motoarelor); de asemenea permite mărirea vitesei de ridicare şi realizarea unor dispozitive de blocare sigure, cum şi a unor aparataje de comandă a maşinilor, simple şi sigure.— După sistemul de comandă, ascensoarele electrice se clasifică astfel; ascensoare cu comandă exterioară[, la cari chemarea şi trimiterea cabinei se fac prin apăsarea buîoanelor de la paliere; ascensoare cu comandă interioară, la cari comanda deplasării cabinei se face de liftier sau de pasager, din cabină, cu ajutorul unei manivele sau al butoanelor de comandă; ascensoare cu comandă exterioară şi interioară, la cari comanda deplasării cabinei se poate efectua atît prin butoanele de la paliere, cît şi prin butoanele din cabină, un comutator montat în cabină permifînd trecerea de la un sistem de comandă la celălalt.— După felul golului, numit puful ascensorului, în care se deplasează cabina, ascşnşoarele electrice se clasifică astfel: Ascensor 106 Ascensor ascensoare cari funcfionează în clădire, în pufuri complet închise, construite din zidărie sau din beton; ascensoare cari funcţionează în clădire, în puţuri semiînchise cu construcfii metalice sau cu plase de sîrmă; ascensoare cari funcţionează în golul scării, între vanguri, în pufuri închise, ori mai frecvent semiînchise; ascensoare cari funcţionează în afara clădirii, în turn special, din zidărie sau construcfie metalică (v. fig. /).— După aşezarea maşinii, ascensoarele electrice se clasifică astfel (v. fig. II): ascensoare cu maşina sus, direct deasupra golului, cu cari se realizează un randament optim şi economicitate maximă; ascensoare cu maşina jos, direct sub golul ascensorului, cari reclamă materiale de instalafie suplementare (cabluri, rofi de conducere cu axe şi paliere, instalafie electrică, etc.); ascensoare cu maşina aşezată lîngă golul ascensorului, sus, jos sau la un etaj intermediar.— După regimul de funcfionare, ascensoarele electrice se clasifică astfel: ascensoare cu regim de funcţionare uşor, cu pînă la 30 de porniri pe oră ale electromotorului de tracfiune; ascensoare cu regim de funcţionare mijlociu, cu 30--60 de porniri pe oră; ascensoare cu regim de funcţionare greu, cu 60—120 de porniri pe oră; ascensoare cu regim de funcţionare foarte greu, cu peste 120 de porniri pe oră.— După felul mecanismului de acfionare a vehiculelor port-sarcină, ascensoarele electrice se clasifică astfel: ascensoare cu troliu; ascensoare cu mecanism cu şurub-piulifă, folosite rar, cînd înălfimea de ridicare e mică; ascensoare cu lanfuri purtătoare fără fine, cu un număr mare de vehicule port-sarcină, numite de obicei ascensoare multicelulare. Ascensoarele electrice cu troliu constituie majoritatea ascensoarelor în funcfiune, pentru diferite sarcini. Sin. parfial Lift. Elementele de construcfie principale ale ascensorului electric cu troliu sînt următoarele: troliul, rofile de conducere a cablurilor, cablurile de tracfiune, contragreutatea, cabina ascensorului, ghidajele cabinei şi ghidajele contragreutăţi, motorul electric de tracfiune, aparatajul electric de comandă, instalafia electrică de alimentare, de comandă, de iluminat şi de semnalizare, dispozitivele de siguranfă, dispozitivele de semnalizare optică şi acustică (v. fig. III). Troliul constituie^me-canismul de acfionare, pentru ridicarea şi cobo-rîrea cabinei ascensorului, folosindu-se fie trolii cu tobă de înfăşurare a cablurilor de tracfiune, fie trolii cu roată de fricfiune, la cari cablurile se fixează Ia cabină şi la o contragreutate prin ba-lansiere, şi sînt antrenate datorită frecării cablului în canalul rofii de fricfiune (v. şi Extracfie, instalafie de ~ cu roată Koepe). Troliul (v. fig. IV) e compus din: carcasa de fontă, care e şi baia de ulei a angrenajului; reductorul 6 de vitesă cu angrenaj roată elicoidală-melc; arborele tobei sau al rofii de fricfiune; toba de înfăşurare a cablurilor, respectiv roata de fricfiune; acuplajul elastic ori rigid, dintre axul motorului de tracfiune şi axul melcului, al cărui disc de cuplare poate servi şi la frînare; frîna cu doi sabofi, acfionată de un servomotor sau de un electromagnet (cari deschid sabofii la pornirea motorului de tracfiune) şj care trebuie să se poată slăbi la nevoie şi cu mîna, pentru mişcarea cabinei fără curent electric; postamentul electromotorului principal. Troliile cu roată de fricfiune prezintă următoarele avantaje: dimensiuni mici ale maşinii; funcfionare fara pericol a ascensorului (la depăşirea limitei de cursă, cablurile alunecă pe roată fără să se rupă); se poate mări uşor numărul cablurilor de fracfiune, mărindu-se astfel şi valoarea coefi-cietului de siguranfă. După deconectarea f motoarelor, troliile ascensoarelor se frînează cu frîne electromagnetice sau cu servomotor, cuplate în paralel cu motoarele. Roţile de conducere a cablurilor au diametrul D cel pufin egal cu cel al tobei troliului şi trebuie să îndeplinească şi condifia D/b>500, 8 fiind diametrul sîrmei din care e confecfionat cablul. Cablurile de tracţiune susfin cabina şi contragreutatea. Cabina ascensorului e compusă din cabina propriu-zisă (v. Cabină de ascensor) şi din jugul cabinei (v. fig. V), care e un cadru de ofel profilat în care se montează cabina. Jugul are sus şi jos cîte două patine de alunecare (căptuşite cu bronz, cu talpă sau cu fibră) şi dispozitive de amortisare a şocurilor; de el sînt legate cablurile de tracfiune, prin intermediul unui balaniser. La ascensorul cu tracfiune indirectă, pentru mărirea sarcinii utile — cu reducerea în consecinfă a vitesei nominale — se montează cîte un scripete mobil cu roată de cabluri în jugul cabinei şi al contragreutăţii (v. fig. VI). , Contragreutatea serveşte la echilibrarea cabinei şi a unei păr+i din sarcina utilă, în vederea uşurării funcfionării motorului şi a educerii consumului de energie electrică, greutatea ei fiind suma dintre greutatea cabinei şi a jugului ei şi jumătate din greuta a sarcinii utile. Contragreutatea e formată din blocuri de font. montate într-un jug echipat cu cîte două patine de alunecare, căptuşite cu fibră, cu talpă sau cu bronz. — La tracfiune indirectă, în jugul contragreutăţii e montată o roată de cabluri.— Contragreutatea circulă numai în puful ascensorului, lateral sau în spatele cabinei. G lisierele dirijează mişcarea cabinei, respectiv a contragreutăfii. — Glisierele cabinei, construite din bare de ofel profilat sau rotund, prelucrate cu grad mare de netezime pe suprafafa de alunecare a patinelor, se fixează de perefii pufului prin console metalice cu cleme, cari le permit un joc vertical Ia dilatare ori la fasarea clădirii. — Glisierele contragreutăfii, de ofel profilat, se fixează ca şi glisierele cabinei; numai în cazuri excepţionale (cu aprobări speciale) se folosesc ca glisiere cabluri sau sîrme de ofel, întinse cu ajutorul unor întinzătoare, pentru a evita pendularea contragreutăţii datorită a lungiri i acestora. Motorul electric de tracţiune trebuie să corespundă sarcinii utile, vitesei nominale şi regimului de funcfionare. De cele mai multe ori se folosesc motoare asincrone de inducfie, trifazate, V. Maşină de ascensor cu tro-liu cu roată de cablu. 1) batiu; 2) metor asincron, cu inele colectoare; 3) acuplaj; 4) arbore cu melc; 5) roata elicoidală a angrenajului reductor de turafie; 6) carcasa reductorului; 7) frînă; 8) roată de cablu, de fricfiune; 9) dispozitiv de acfionare pentru slăbirea frînei. V/TTT^T, Z7Z 3 1 t=P ^âzzzzzzzzzzz2z^ I. Amplasarea pufurilor de ascensor. a) ascensor în fum special, în afara clădirii; bj ascensor în puf separai, închis în interiorul clădirii; c) ascensor în puf semiînchis în golul dinfre vangurile scării; 1) cabină; 2) contragreutate; 3) uşă de palier. II. Scheme de aşezare a maşinii ascensorului, a) ascensor cu maşina sus; b) ascensor cu maşina jos; c) ascensor cu maşina lîngă golul ascensorului; î) fundafia maşinii; 2) camera maşinilor; 3) camera rofilor de conducere. III, Ascensor electric cu troliu, cu maşina sus, pentru persoane, î) şi 2) zid, respectiv plasă de sîrmă, pentru închiderea golului ascensorului; 3) şi 3') glisierele contragreutăfii; 4) şi 4') glisierele cabinei; 5) cabină; 6) contragreutate; 7) cabluri de tracfiune (legate la cabină şi la contragreutate); 8) maşina ascensorului, cu troliu cu roată de fricfiune; 9) roată de fricfiune; 10) electromotor de acfionare; f î) frînă; 12) cutie cu butoane de comandă în cabină; 13) cablu electric flexibil; 14) şi 14') tablou de alimentare, respectiv de manevră; 15) întreruptor-comutator de puf, ta fiecare etaj; 16) camă de acfionare fixată pe cabină; 17) buton de comandă de apel, pe peretele pufului; 18) pîrghie de acfionare a întreruptorului de fine de cursă 19, acfionată de cama de pe cabină; 20) cablu metalic de acfionare a întreruptorului 19; 21) suport pentru tampoane inferioare de atenuare a şocului, la depăşirea cursei cabinei; 22) limitor de vitesă; 23) camă de acfionare a zăvorului broaştei; 24) zăvor. Ascensor 108 Ascensor cu inele colectoare. — La ascensoarele cari reclamă precizie Ia oprirea cabinei la nivelul palierelor (deci reducerea vitesei în apropierea palierelor) se folosesc motoare asincrone, cu rotorul V. Jugul cabinei de ascensor. I) ramă verticală; 2) ramă orizontală; 3) patină; 4) dispozitiv de prindere (de siguranfă); 5) mecanism de acfionare a dispozitivului 4; 6) dispozitiv de legare a cablului, cu ba-lansier. în scurt-circuit, cu două turafii (pînă la 2,2 kW, motoare cu rotorul în scurt-circuit în colivie simplă, iar Ia puteri mai mari, motoare cu dispozitive de variere a rezistenfei rotorice la ir-! a VI. Scheme de legături între cabină şi contragreutate. a) la ascensor cu tracfiune directă; b) la ascensor cu tracfiune indirectă; 1) cabină; 2) contragreutate; 3) roată sau tobă de cablu, de acfionare; 4) şi 4') roată de scripefe mobil legat la cabină, respecfiv la contragreutate. refea trifazată prin intermediul unui grup convertisor, adică legătură Ward-Leonard (v. fig. VII). Aparatajul electric de comandă are ca elemente principale o pereche de contactoare-inversoare (pentru „sus" şi pentru „jos") pentru pornirea motorului troliului. Contactoarele-inversoare scot succesiv din circuitul curentului principal, în timp de cîteva secunde, treptele reostatelor de pornire. Automatizarea acfiunii contacfoarelor-inversoare se realizează prin relee electromagnetice de timp, ori mecanisme de ceasornic, cari asigură în-tîrzierea necesară între conectările succesive. La întreruperea circuitului de comandă şi la scoaterea de sub curent a bobinelor contacfoarelor şi a releelor, reostatele de pornire sînt de asemenea comutate în mod automat, la pozifia lor inifială de pornire. Contactoarele-inversoare pot fi electromagnetice (actionate de un releu electromagnetic, montat în circuitul de comandă) ori electromecanice (acfionate de un servomotor comandat de con-tactoare electromagnetice mici). Ele inversează două faze de la motor, schimbînd sensul de mişcare al rotorului şi, deci, sensul de mers al cabinei (v. fig. Vf//). Pentru a evita cuplarea simultană a ambelor contactoare, care ar.provoca un scurt-circuit în circuitul curentului principal, se folosesc un blocaj mecanic (realizat cu o pornire, de exemplu rotor cu inele colectoare sau rotor în scurt-circuit în colivie dublă). — Uneori, la ascensoarele rapide, cu multe manevre, cari reclamă trecerea lină de la o vitesă la alta, se foloseşte un motor de curent continuu alimentat de la o VII. Schemă de acfionare a troliu-lui, cu legătură Ward-Leonard. 1) motor trifazat al grupului con-verfisor; 2) dinamul grupului con-verfisor; 3) motor de acfionare a troliului, de curent continuu; 4) ex-citaioarea dinamului; 5) reostat de reglare a tensiunii generatorului pentru reglarea turafiei motorului 3; 6) reostat de reglare a excitaţiei motorului 3, pentru reglarea turafiei. VIII. Schema de legare a motorului de acfionare prin intermediul a două coniac toare-inversoare. linie groasă) circuit principal; linie subfire) circuit de comandă; î) conductă de alimentare; 2) conductă la motor; C) şi R) contactor-inversor penfru mersul în jos (coborîre), respecfiv în sus (ridicare); c) şi r) contacte de comandă pentru coborîre, respectiv pentru ridicare; Bc) şi Br) bobina electromagnefului de cuplare al contactorului de coborîre, respectiv de ridicare; cbc) şi cbr) con-facte-bloc de coborîre, respectiv de ridicare. pîrghie ostilantă, aşezată între contactoare, care permite numai o atragere alternata a armaturilor mobile) şi un blocaj electric (realizat prin două „contacfe-bloc" cbr şi cbc, cuplate şi montate în circuitul de comandă astfel, încît interzic trecerea curentului de comandă prin una dintre bobinele de comandă înainte de scoaterea de sub curent a celeilalte bobine Br). La sistemul de comandă prin butoane, echipamentul e constituit din: dispozitive electrice de comandă (cutii cu butoane de la paliere pentru chemare, ori pentru chemarea şi trimiterea cabinei, la comanda din exterior, respectiv cutii cu butoane de comandă din cabină, la comanda din interior); dispozitive electrice de condiţionare a executării comenzilor (contacte electrice de la uşile cabinei şi cele de la uşile de acces, contactul limitorului de vitesă, contactul de jug de cabină, contactul paraşutei, contactul de sub podeaua mobilă a cabinei); dispozitive electrice de preluare şi de menfinere a comenzii pînă cînd cabina soseşte la palierul comandat (relee de stafie); disp'ozitive electrice de blocare, cari împiedică efectuarea altor comenzi Ascensor 109 Ascensor în timpul funcţionării ascensorului (contact electric la maşină ori un dispozitiv de întîrziere, contact 'electric suplementar la contactoarele-inversoare, contact electric sub podeaua mobilă a cabinei pentru anularea comenzilor exterioare, cînd cabina e ocupată şi în repaus); dispozitive electrice de executare a comenzii (contactoare-inversoare pentru „sus" şi pentru „jos", servomotor ori electromagnet de acfionare a frînei maşinii, dis-pozitive de scurt-circuitare automată a demarorului la electromotoarele cu inele colectoare); dispozitive de încetare a comenzii, cari opresc cabina la palierul comandat (întreruptoare de stafie, centralizate în camera maşinii, ori întreruptoare-comutatoare de puf, montate în puful ascensorului şi acfionate prin came de lemn sau metalice, montate pe unul dintre perefii laterali ai cabinei); dispozitive de întîrziere în preluarea comenzii (de ex. relee de timp), cari evită schimbarea bruscă a sensului de rotafie la motorul principal şi lasă timpul necesar deschiderii uşii de acces la palierul unde a stafionat cabina. La sistemul de comandă prin manivelă se foloseşte acelaşi aparataj electric de comandă ca Ia comanda prin butoane, cu excepfia cutiilor cu butoane, a releelor de stafie şi a între-ruptoarelor de staţie. Instalaţia electrică de alimentare, de comandă, de iluminat şi de semnalizare cuprinde: instalafia electrică de alimentare, compusă din coloana electrică de alimentare pînă în camera maşinii, la tabloul de alimentare (echipat cu: siguranţe generale; întreruptor automat de protecfie cu bobină de tensiune nulă, cu relee termice, reglabile, şi cu relee electromagnetice; siguranfe pentru circuitul de lumină din cabină; priză asigurată penfru lampă portativă); instalafia electrică de comandă (compusă din conductoare fixe şi din cablul electric flexibil, legat cu unul dintre capete la cutia de conexiuni din putui ascensorului şi cu celălalt capăt la cutia de conexiuni de pe rama cabinei); instalafia electrică de iluminat din cabină (care — la cabinele cu podea mobilă — aprinde automat lumina în cabină, cînd se deschide o uşă de acces a golului, cînd cabina în repaus e ocupată, şi cînd ascensorul e în funcţiune); instalafia de iluminat în permanenfă golul ascensorului, penfru a evita accidentele posibile în cazul defectării vreunei broaşte de la o uşă de acces; instalafia electrică de semnalizare (cu circuite independente, alimentate de la un transformator din camera maşinii). Dispozitivele de siguranfă cuprind: contacte electrice la uşile cabinei (cari permit funcţionarea ascensorului şiumai cu uşile cabinei închise); contacte electrice la uşile de acces ale puţului, avînd acelaşi rol ca şi primele; contact electric la jugul cabinei (care întrerupe circuitul de comandă la slăbirea sau la ruperea unui cablu de tracţiune, ori cînd acţionează dispozitivul de prindere a cabinei pe glisiere); contact electric la podeaua mobilă a cabinei (care anulează comenzile exterioare, cînd cabina e în repaus ori e ocupată); broaşte cu zăvorîre automată la uşile de acces ale puţului ascensorului (cari permit deschiderea uşilcr numai dacă denivelarea cabinei faţă de palier e de ±200 mm); dispozitiv de prindere a cabinei pe glisiere (care blochează cabina la depăşirea cu 40% a vitesei nominale ta coborîre ori la înclinarea balansierului de la jugul cabinei, prin alungirea inegală a cablurilor sau prin ruperea unuia dintre ele) (v. fig. V); limitor de vitesă, cu pendul sau centrifug (care acţionează dispozitivul de prindere a cabinei pe glisiere, cînd vitesa cabinei — fa coborîre — depăşeşte vitesa nominală cu 15—40%); contact electric de jug (care deconectează circuitul de comandă al electromotorului la intrarea în acţiune a dispozitivului de prindere); întreruptoare de sfîrşit de cursă (cari întrerup circuitul de alimentare a electromotorului, cînd cabina depăşeşte extremităţile cursei); paraşuta de sub cabină (care se montează numai la ascensoarele din golul scării şi care — la atingerea unui obstacol — acţionează dispozitivul de prindere a cabinei pe glisiere, ori un contact electric de întrerupere din circuitul de comandă); semnalizarea de alarmă (prin care o persoană din cabină avertisează — la nevoie — personalul din clădire, cu ajutorul unei sonerii exterioare ori al unui telefon). Semnalizările cu cari e echipat ascensorul pot fi semnalizări optice (cari consistă, de exemplu, din indicatoare cu inscripţia „ocupat" sau din lumini roşii, montate la cutiile cu butoanele de comandă de la paliere, şi cari se aprind cînd o uşă de acces e deschisă, cînd cabina ascensorului e în mişcare şi cînd — la ascensoarele cu podeaua mobilă — cabina în repaus e ocupată); semnalizări acustice, cu telefon, cu clopot sau cu vibrator (folosite Ia ascensoare cu însoţitor permanent, pentru a-i indica staţia la care a fost chemat); semnalizări mixte, acustice şi optice (folosite pentru avertisarea liftierului prin semnalizarea acustică şi aprinderea unui semnal optic corespunzător staţiei la care a fost chemat). Ascensoarele electrice cu şurub constituie un tip folosit numai rareori, pentru transportul de materiale, cînd înălţimea de ridicare e mică, în general de 2—8 m. Sistemul port-sarcină e constituit dintr-o cabină cu mişcare de lucru intermitentă, susţinută şi acţionată fie de un şurub care atacă centric şi care poate trece prin piuliţa din mecanismul de acfionare, într-o feavă plină cu ulei încastrată în sol, fie de două şuruburi asociate în serviciu cu două piulife solidarizate la extremităţile unei traverse oscilante de sub cabină (v. fig. IX). Maşina de acţionare e IX. Ascensor electric cu şurub (schema de amplasare a maşinii de acfionare). 1) podeaua cabinei; 2) traversă egalizatoare; 3) piuliţă solidarizată cu traversa 2; 4) şurub de acfionare a cabinei; 5) mecanism reductor; 6) electromotor; 7) acuplaj; 8) frînă. constituită din: motorul electric, reductorul de turaţie, angrenaje cu roţi conice, acuplaje elastice sau rigide, mecanismele şurub-piuliţă, frînă, etc. Ascensoarele multicelulare de persoane sînt folosite în instituţii în cari numărul de persoane de transportat e mare. Constituie singurul tip de ascensor electric de persoane cu mişcare continuă a sistemului port-sarcină. Unele dintre elementele de construcfie, de exemplu cabina, ghidajele, motorul de tracţiune, sînt asemănătoare celor ale ascensoarelor electrice cu troliu. Sistemul port-sarcină e constituit din 8***20 de cabine fără uşă — numite celule — pentru una sau cel mult două persoane. Ele sînt legate la un sistem de două lanfuri de tracfiune calibrate, antrenate prin intermediul a cîtor două rofi de lanf, acţionate prin intermediul unui reductor de turaţie şi al unor angrenaje sau trenuri de roţi dinţate cilindrice (v. fig. X). Lanţurile sînt paralele, iar planele axelor roţilor sînt decalate în puţ cu o distanfă egală cu distanfa dintre axele celulelor. Celulele sînt articulate cu cele două lanfuri de tracfiune la cele două extremităfi ale uneia dintre diagonalele acoperişului lor; ele circulă continuu într-un puf pentru două cabine, ghidate dedouăghidaje laterale — reunite la partea inferioară a pufului printr-un ghidaj transversal — şi de un ghidaj aşezat pe linia mediană a puţului. Contragreutatea lipseşte, nefiind necesară. Instalaţia de ascensor multicelular nu ÂSceiiSor 110 Ascensor are uşi de palier. Aparatajul electric şi instalaţia electrică de comandă sînt mai simple decît la ascensorul cu troliu (lipsesc, de exemplu, contactoarele-inversoare, dispozitivele electrice de apa din acumulatoare e trimisă în cilindru pentru a acţiona cabina la ridicare, iar la coborîre e evacuată într-un colector, de unde e reluată de pompă. Pentru acumularea energiei hidraulice în acumulator, instalaţia e echipată cu o motopompă, iar instalaţia cu acumulator pneumohidraulic e echipată şi cu un compresor de aer. — La sarcini mari, de exemplu la unele ascensoare de nave, două vehicule (sasuri) port-sarcină cu mişcare alternată în sensuri contrare sînt cuplate în perechi susţinute de cîte un piston (v. fig. XI d). Cilindrii sînt legaţi prin conducte, formînd un circuit de apă închis; acţionarea sasurilor se face X. Ascensor electric multicelular, a) planul camerei roţilor de lanţ; b) planul camerei maşinii; c) secfiune A-B; d) secfiune C-D; 1) celulă (cabină); 2) roată de lanf; 3) ghidaj vertical lateral; 4) ghidaj transversal; 5) ghidaj în planul median al pufului; 6) motor; 7) şi 8) angrenaj, respectiv tren de rofi dinfate de acfionare a rofilor de lanf. chemare, etc.). Vifesa de circulafie a celulelor e de 0,3 m/s, iar urcarea şi coborîrea persoanelor în celule se fac în timpul mersului. Sin. Ascensor paternoster de persoane. Ascensor multicelular de materiale: Sin. Elevator multicelular de materiale. V. sub Elevator. Ascensor hidraulic: Ascensor acţionat prin consum de energie hidraulică, folosind forţa de împingere a unei coloane de apă sau o denivelare hidraulică. Ascensoarele hidraulice se construiesc numai cu mişcare intermitentă a port-sarcinii. Ele pot fi cu un singur vehicul (cabină ori sas) sau cu două vehicule port-sarcină cu mişcare alternată, în sensuri contrare. Ascensoarele hidraulice sînt tipuri constructive folosite rar, majoritatea ascensoarelor fiind ascensoare electrice. Ascensoarele hidraulice cu forfă de împingere pot fi ascensoare cu piston purtător (sau cu coloană), ascensoare cu cabina suspendată ori ascensoare cu acumulator. — Ascensorul cu piston purtător are port-sarcina ghidată de glisiere verticale şi deplasată de un piston plonjor, de exemplu ascensoarele hidraulice de persoane ori de materiale. Pistonul se mişcă într-un cilindru vertical (v. fig. XI a), cu lungimea egală cu înălţimea de ridicare, înfundat la extremitatea inferioară şi echipat cu pres-garnitură la partea superioară. Pentru ridicare se foloseşte apa sub presiune din conducta de alimentare publică, iar pentru coborîre, apa e evacuată la canal, — Ascensorul hidraulic suspendat e echipat cu un cilindru hidraulic de lungime mai mică, al cărui piston acţionează un troliu; port-sarcina e acţionată de troliu prin intermediul unor cabluri şi al unor roţi de cablu (v. fig. XI b). Pentru ridicare se foloseşte apa sub presiune, din conducta de alimentare; pentru coborîre, apa din cilindru e evacuată la canal, iar greutatea cabinei antrenează pistonul şi troliul, pe cari le readuc în poziţia de plecare.— Pentru a economisi apa se folosesc ascensoare hidraulice cu acumulator hidraulic cu greutate (v. fig. XI c) ori cu acumulator pneumohidraulic. XI. Ascensoare hidraulice (scheme). а), b) şi c) ascensoare de persoane, cu piston purtător, respectiv cu cabină suspendată, respectiv cu acumulator hidraulic; d) ascensor de nave cu două sasuri, cu pistoane purtătoare; f) cabină; V) sas; 2) cilindru hidraulic; 3) piston de acfionare a cabinei sau a sasului; 3') piston de acfionare a troliului 5; 4) cutie de comandă hidraulică; 5) troliu acfionat de pistonul hidraulic 3’; б) cablu de tracfiune; 7) roată de cablu; 8) acumulator hidraulic; 9) ghidaje. prin lestarea sau delestarea cu apă suplementară a unuia dintre sasuri. Instalaţia e echipată — în locul dispozitivelor de prindere a port-sarcinii pe glisiere — cu dispozitive cari limitează vitesa de coborîre la mai pufin decît 1 m/s. Sin. Ascensor hidraulic cu piston. Ascensoarele hidraulice cu denivelare hidraulică sînt folosite numai pentru sarcini mari, de exemplu pentru nave; ele au port-sarcina constituită dintr-un sas al cărui nivel de plutire poate fi variat, fie prin varierea nivelului apei în bieful sasului, fie prin J^starea sau delestarea unuia dintre sasurile susfinute de plutitoare (v. sub Ascensor de nave). — După scopul în care sînt folosite şi după locul în care sînt instalate, se deosebesc: ascensoare de persoane în clădiri de locuit, institujii, hoteluri, etc.; ascensoare de materiale în întreprinderi, depozite, magazii, pe şantiere de construcfie, etc.; ascensoare de bolnavi în spitale; ascensoare de mină; ascensoare de nave şi alte plutitoare. Ascensoarele de persoane se folosesc în imobile de locuit, în hoteluri, institufii, magazine, teatre, etc. Majoritatea ascensoarelor de persoane sînt ascensoare electrice cu o singură cabină, acfionafe prin cablu de tracfiune (v. sub Ascensor electric). — în institufii cu circulafie mare între etaje se instalează uneori ascensoare electrice multicelulare cu mai multe vehicule port-sarcină (celule) pentru persoane, cu circulafie continuă (v. Ascensor multicelular, sub Ascensor electric). Ascensoarele de bolnavi se folosesc în spitale şi sanatorii. Ele se construiesc cu cabine de dimensiuni mari, Ascensor 111 Âscehsof cari să permită introducerea unui pat, a unui cărucior sau a unei tărgi pentru bolnavi, împreună cu 1—3 însoţitori; vitesa cabinei e de circa 0,4 m/s. Ascensoarele de materiale — cu sau fără însoţitor — se folosesc în întreprinderi industriale sau comerciale, în depozite, silozuri, magazii, şantiere de construcţie, etc., pentru transportul de maferii prime, de semifabricate, de produse finite, etc. Ele se construiesc cu cabină închisă sau deschisă, cu platformă, etc. — Ascensoarele de materiale pentru şantierele de construcţie cu acfionare manuală sau mecanizată au un caracter provizoriu; materialele de construcţie pot fi ridicate cu o platformă sau cu o cabină, echipate cu opritoare sau cu dispozitive de fixare a vagonetelor, pentru a împiedica deplasarea acestora în timpul transportului pe verticală. — Se construiesc şi ascensoare cu două cabine, pentru ridicarea şi coborîrea simultană; în aceste cazuri, puţul e despărţit pe toată înălţimea printr-un perete între puţurile celor două cabine. Ascensoarele pentru şantierele de construcţie se numesc în mod curent boburi sau elevatoare (v.). Ascensoarele de serviciu (de alimente, de produse, etc., de ex.: veselă, cărbuni, lemne, rufe) se folosesc la cantine, restaurante, case de odihnă, etc. Ele se construiesc cu cabine cu înălfimea de maximum 1 m şi cu uşile de acces în acestea la înălţimea de peste 0,40 m deasupra palierelor, pentru a evita căderea persoanelor în golul ascensorului. — Ascensoarele de corespondentă, de c ă r f î, etc. se folosesc în institufii sau biblioteci; ele fac parte din grupul ascensoarelor mici şi sînt construite de obicei pentru sarcini utile pînă la 100 kgf. Ascensoarele pentru exploatări industriale sînt utilate astfel, încît să corespundă condiţiilor speciale de exploatare; instalaţiile de ridicat cu vehicul rulant pe o cale înclinată, de exemplu instalaţia de încărcare a furnalelor, se numesc în mod curent elevator (v. Elevator de furnal). Ascensoarele de mină se folosesc atît pentru transportul de minereuri, de steril, de materiale (de armare, de instalafii, etc.), cît şi de persoane, cu ajutorul unei colivii, chible sau cabine. Ele se numesc în mod curent instalafii de extracfie (v. Extracfie, instalafie de ~). Ascensoarele de nave se construiesc în dreptul treptelor de cădere mai mari decît 20 m, pe căile navigabile canalizate sau pe canalele navigabile, pentru trecerea navelor dintr-un bief în altul, cu ajutorul unui sas mobil; ascensoarele se deosebesc de ecluze (v.) prin faptul că ia acestea nava se deplasează pe verticală, prin varierea nivelului apei într-un sas stafionar. în anumite condiţii, ascensoarele prezintă fafă de ecluze următoarele avantaje: trecerea navei dintr-un bief în celălalt se face fără consum de apă şi mult mai repede decît prin ecluze; cu ascensoarele se pot trece trepte de cădere cu înălfime mare, cari ar reclama mai multa ecluze, ori ecluze de mare cădere, cu exploatare greoaie. Dezavantajele ascensoarelor sînt următoarele: ascensoarele reclamă construcfii metalice şi instalafii mecanice costisitoare, complicate, şi cari au nevoie de întreţinere şi de condifii de exploatare speciale; ele reclamă condiţii de fundaţie deosebit de bune; sînt mai vulnerabile şi mai greu de reparat decît ecluzele.— în trecut s-au construit — pentru nave sau îmbarcaţii cu capacitatea sub 100 f — ascensoare înclinate de nave, la cari sasul port-sarcină e deplasat pe o cale de rulare înclinată, avînd axa fie în acelaşi plan cu axa canalului, fie într-un plan perpendicular pe aceasta. Sasul poate fi echilibrat fie printr-o contragreutate, fie printr-un alt sas, cu mişcare în sens contrar celui dintîi. — în prezent se construiesc aproape excluziv ascensoare verticale de nave, cari pot fi: ascensoare electrice cu contragreutăfi; ascensoare hidraulice cu piston purtător; ascensoare hidraulice cu plutitoare purtătoare; ascensoare cu sas de ecluză. Ascensoarele electrice cu contragreutăţi ău greutatea sasului (incluziv apa din el şi sarcina) echilibrată de contragreutăţi legate de el prin cabluri. Unul dintre ascensoarele construite S XII. Ascensor de nave electric cu contragreutăţi (schema secţiunii transversale), î) nivelul minim al bietului aval; 2) nivelul maxim al bietului amonte; 3)nivelul apei în sasul port-sarcină; 4) sas port-sarcină; 5) roată de cablu; 6) contragreutate; 7) cablu; 8) lanţ de echilibrare a cablului; 9) mecanism de acţionare; 10) cremaliera cu rulouri a mecanismului de acţionare; 11) cremaliera profilată a dispozitivului de frînare; 12) cadru metalic, (v. fig. XII) are sasul deplasat cu patru mecanisme cu roată dinţată-cremalieră cu buloane, acţionate electric. Frînarea sau blocarea sasului se face cli patru mecanisme cu melc de frînare, care se mişcă între două cremaliere cu dinfare corespunzătoare. Greutatea cablului e echilibrată de lanfuri ghidate şi ele de roţi de cablu. Sasul port-sarcină şi canalele celor două biefuri sînt închise de porţi ridicătoare, iar etanşarea legăturii dintre sas şi canalele biefuri lor se face cu ajutorul unei rame cu garnitură de cauciuc, apăsată pe fafa sasului cu mecanisme cu excentric (v. fig. XI//).— Uneori se elimină contragreutăţile, cuplînd două sasuri de greutate egală, cu mişcare în sensuri contrare. Ascensoarele hidraulice cu piston purtător au totdeauna cîte două sasuri port-sarcină cuplate, susţinute de cîte un piston (v. fig. XI d). Cilindrii hidraulici sînt legafi între ei formînd un circuit de apă închis; acţionarea sasurilor se face prin lestarea sau delestarea cu apă a unuia dintre ele. Dificultăţile de etanşare au făcut ca acesf tip de ascensor hidraulic să producă dificultăfi în exploatare, şi să fie folosit foarte pufin. Ascensoarele hidraulice cu plutitoare purtătoare sînt instalaţii cari lucrează prin denivelare hidraulică. Ele au sasul port-sarcină susfinut de mai multe plutitoare cilindrice cufundate complet în pufuri cilindrice verticale; forfa ascensională exercitată de plutitoare e constantă şi egală cu greutatea sasului, pe care o echilibrează (v. fig. XIV). Mişcarea sistemului plutitor-sas se face fie lestînd sau delestînd cu apă sasul, fie prin mecanisme şurub-piulifă, acţionate electric. XIII. Racordarea sasului cu unul dintre biefuri. 1) sas port-sarcină; 2} canal; 3) poartă ridicătoare; 4) căptuşeală de cupru; 5) rama dispozitivului de etanşare. Âscharif 112 Ascu(ire Ascensoarele cu sas de ecluză sînt constituite dintr-un sas port-sarcină care coboară într-un sas staţionar, legat cu cele două biefuri prin porfi de ecluză.— Sistemul fiind costisitor la diferente mari de nivel între cele două biefuri, o variantă a acestui tip de ascensor hidraulic are sasul echilibrat de patru contragreutăţi şi de un grup de flotoare cari se mişcă în puţuri cilindrice cari pot fi legate cu biefurile amonte şi aval. Pentru coborîrea sasului, puţurile se pun în legătură cu bieful amonte; apa ridicîndu-se în pufuri, ridică flotoarele," iar sasul coboară. Pentru ridicare se face legătura cu bieful aval. Sin. (impropriu) Ascensor semi-hidraulic. 1. Âscharif. Mineral.: MgHBC>3. Borat anhidru de magneziu, întîlnit frecvent ca mineral secundar în zăcămintele sedimentare salifere de borati. Se formează în condiţiile unui climat a-rid, prin deshidratarea naturală a altor compuşi, în special a boratilor hi-dratafi (de cele mai multe ori hidroboracit, mai rar inyoit şi colemanit). Se mai întîlneşte ca mineral metasomatic în argile, sub formă de mase renifor-me cu structură radiară sau aciculară în cavităţi formate prin levigare şi, foarfe rar, în zăcăminte metasomatice de contact, în calcare sau dolomite, asociat cu serpentinul. Cristalizează în sistemul rombic. Se prezintă în mase afînate, asemănătoare cu creta, mai rar compacte, cu structură paralel fibroasă. E alb, cu luciu sticlos în cristale, mat în masele afînate. E biax cu indicii «£=1,575, «w = 1,646, ng= 1,650. Are duritatea 3--3,5 şi gr. sp. 2,65. Sin. Szaibelyit. 2. Aschenhrenner, cameră Fotgrm. V. Cameră Aschen-brenner. 3. Ascofrucf, pl. ascofructe. Agr.: Organ de fructificare al ciupercilor din clasa ascomicetelor. Se formează în urma procesului de înmulţire sexuată. 4. Âscoli. Ind. text.: Varietate europeană de viermi de mătase, mici şi viguroşi, de culoare roză şi cu o uşoară strangulare Ia mijloc, cari dau o producfie de 450■■•500 de gogoşi la un kilogram. s. Âscomicete, sing. ascomicetă. Bot., Agr.: Microorganisme monocelulare sau pluriceiulare, din cari fac parte drojdiile şi mucegaiurile inferioare. Se înmulţesc, fie prin reproducere asexuată, care se face prin diviziunea celulei sau prin organe de reproducere specială cari se formează pe hifele reproducătoare, fie prin reproducere sexuată, isogamă sau eterogamă, care se face prin intermediul ascospori lor. Cele mai importante âscomicete, continînd de obicei cîte opt ascospori, sînt speciile genurilor Peziza, Taphrina, Morchella, ca sbîrciogul (Mor-chella esculenta L.), Tuber, trufa neagră sau de Perigord (Tuber melanosporum Vittadini, Sin. Tuber cibarium Corda), trufa albă (Choiromyces meandriformis Vittadini) din familia Terfesiaceae, XIV. Ascensor de nave cu plutitoare, î) bietul aval; 2) bietul amonte; 3) cadru metalic; 4) sas; 5) puf penfru flotor; 6) flofor; 7) suport de sas; 8) poartă ridicătoare de închidere a canalelor beifurilor şi a sasului. etc., Aspergillus sp. (periodic prin asce), Penicillium sp. (excepţional prin asce). Familia zaharomicetaceelor (levurile, drojdiile) are cîte patru ascospori, iar familia erisifaceelor, cîte 1—2 sau mai mulţi. Dintre ciupercile enumerate, aspergi-laceele, penicilaceele şi evurile se mai pot în-/ mulţi şi pe cale vege- /L—■—=?■■= tativă, adică asexuat, prin înmugurire, conidii, organe cu spori externi (spre deosebire de asce, la cari sporii sînt interni), prin conidii cu membrană fină (oidii) sau cu membrană groasă (geme). 6. Ascon. Paleont.: Tip de structură simplă, caracteristică spongierilor marini mici, din genul Ascetta. (V. sub Spon-gieri). 7. Ascorbic, acid Farm.: Sin. Vitamină C. V. sub Vitamine. s. Âscorbico-oxida-ză. Chim. biol.: Enzimă din grupul oxidazelor, care confine cupru în moleculă (cupru-enzimă). Catalizează transportul celor doi atomi de hidrogen ai acidului ascorbic, direct pe molecula de oxigen. 9. Âscospor, pl. ascospori. Bot.: Spor caracteristic pentru ciupercile âscomicete. Se formează în interiorul organului numit asca (endospor). De obicei se găsesc cîte opt ascospori într-o ască. 10. Ascunzător de flăcări, pl. ascunzătoare de flăcări. Tehn. mii.: Dispozitiv cu care sînt echipate unele guri de foc uşoare, pentru a împiedica demascarea pozifiei din care se trage. E constituit, în general, dintr-o pîlnie conică în care se fac destinderea şi răcirea gazelor de explozie, cum şi micşorarea fluxului luminos emis de acestea. 11. Ascuţimea rezonanţei: Sin. Acuitatea rezonantei (v. sub Rezonanfă). 12. Ascuţire, pl. ascufiri. 1. Tehn.: Operafie sau ansamblu de operafii de prelucrare prin deformare sau prin aşchiere, pentru gbfinerea unui vîrf sau a unei creste ascufite (tăiş). Ascufirea sfredelelor şi a cufitelor de haveză, de exemplu, cuprinde următoarele operafii: forjarea, călirea, revenirea şi finisarea.— Prin forjare se formează tăişul brut al sfredelului sau ai cufitului de haveză la forma şi dimensiunile dorite. Forjarea sfredelelor se efectuează, de obicei, la maşini pneumatice de forjat şi recondifionat sfredele, cari taie ofelul în bucăfi de lungimi dorite, forjează tăişuri noi ori reforjează tăişurile tocite, şi confecfionează cepurile. Forjarea cufitelor de haveză se face la maşini de forjat de diferite construcfii. După forjare, sculele se răcesc încet, în lăzi cu nisip, cu cenuşă caldă sau cu var stins.— Prin călire se conferă stratului superficial al tăişului o duritate mai mare, fără a se micşora rezistenfa la rupere.— Prin revenire se înlătură tensiunile proprii provenite din călire şi se micşorează fragilitatea tăişului.— Finisarea consistă în netezirea fefelor tăişurilor la maşini speciale de polizat. Totodată, 2e verifică şi calitatea călirii.— La reascufirea cufitelor de haveză şi a sfredelelor uzate, forjarea Ascuţire 113 Ascuţire Vedere oapa , şi tratamentele tsrmice nu se mai efectuează. După 1015 reascufiri se înlocuieşte plăcuta metaloceramică. î. Ascuţire. 2. AAett.: Operafie de prelucrare a muchiilor tăietoare ale unei unelte (în special una aşchietoâre), efectuată de obicei prin aşchiere, pentru a realiza tăişurile sculei, adică ale părţii active a acesteia. Ascu}irea sculelor aşchietoare se face pentru obţinerea unei forme geometrice prescrise a capului sau a zonei lor active. Prin prelucrări efectuate asupra fefeior de aşezare şi de degajare (v, fig, I a) se realizează o anu- ^ mită formă a fetei |. Elementele geometrice ale zonei active a sculei. de degajare şj va-, a) unghiurile zonei active a sculei; b) diferite forme înarma rnrAsnim- ale feţei de degajare a sculei; bj) faţă de degajare lOarea corespun curbă, cu aţetă; b2) faţă de degajare plană, fără fa- zătoare a unghiu- ţefă; b8) faţă de degajare plană, cu faţetă; a) unghi lui dp de aşezare; v) unghi de deqajare; yf) unghi de de- / r; i r\ | gajare al faţetei; «) unghi de atac principal; X) unghi \V. * * g ■ °ji va IO- de înclinaţie; fj)tăiş principal; f2)tăiş secundar; f)faţetă. rile prescrise ale unghiurilor de aşezare, tăişurile (muchiile tăietoare) şi vîrful. Obfinerea formelor şi a mărimilor geometrice prescrise se derea sculei care se ascute în pozifiiIe necesare fafă de scula care execută ascufirea, cum şi realizarea mişcărilor relative dintre acestea (v. fig. li şi HI). Ascufirea se execută după o operafie prealabilă deformare a tăişului brut (eboşare), prin frezare, ştanfare, forjare, etc. (deex. frezarea fefeior la cufite, frezarea dinfilor la freze, frezarea canalelor la burghie, etc.) şi comportă de obicei o degroşare şi două faze de netezire (netezire şi supernetezire). Reascufirea III. Poziţia relativă dintre abrazor şi scula ascuţită. а) la ascuţirea după o suprafaţă conică a feţei de aşezare a burghielor elico-idale; b) la ascuţirea feţei de aşezare a lărgitoarelor; c) la ascuţirea frezelor pe faţa de degajare; 1) abrazor; 2) burghiu elicoidal; 3) lărgitor; 4) freză; 5) dorn; б) reazem; 7) suport; D) diametrul burghiului; y) unghi de degajare al frezei. sculelor uzate comportă aceleaşi faze. Ascufirea se execută, de obicei, cu abrazivi sau (în special la plăcufele metalocera-mice) prin procedeul electric (prin scînteiere), prin procedee ‘ electromecanice (de ex. procedeul anodomecanic), prin abra-zare cu ultrasunet, etc. II. Ascuţirea unui cuţit de strung. a) netezirea feţei de aşezare principale; b) netezirea feţei de degajare; c) netezirea feţei de aşezare secundare; d) netezirea vîrfului; î) abrazor; 2) cuţit de strung; 3) suport rotitor; 4) masa maşinii de ascuţit; a) unghi de aşezare principal; ctj) unghi de aşezare secundar; 92) unghi de aşezare corespunzător zonei rotunjite, de la vîrful cuţitului; y) unghi de degajare. asigură prin ascufirea pe maşini de ascufit, cu ajutorul unor Ascufirea cu abrazivi se execută cu discuri abrazive avînd dispozitive (suporturi, menghine, păpuşi, etc.) cari permit prin- granule de 25 *“36^ pentru degroşare, cu discuri abrazive cu Ascufire 114 Ascujire granule da 60*-*80jx pentru netezire şi cu pastă abrazivă cu granulafie foarte fină (280■••400^) pe discuri de fontă, pentru supernetezire. La ascufirea cu abrazivi a plăcufelor metalo-ceramice se folosesc abrazivi mai duri, de obicei carburi de siliciu şi pastă cu carbură de bor, cu o granulafie din ce în ce mai fină la fiecare fază a ascufirii. Supernetezirea e necesară în cazul ascufirii sculelor de ofel rapid, pentru a îndepărta de pe fefele lor straturile de material deteriorat prin decălirea datorită căldurii de abrazare produse în fazele anterioare şi pentru a obfine un strat de material cu structura de călire intactă, cum şi în toate cazurile de ascufire, pentru a obfine suprafefe netede şi frecări minime în timpul aşchierii. Prin supernetszire, durabilitatea şi capacitatea de aşchiere a sculei cresc considerabil şi se obfin suprafefe prelucrate mai netede. La degroşare, vitesa periferică a discului abrazive cuprinsă între 18 şi 25 m/s, iar la netezire e pufin mai mică, pentru a reduce încălzirea şi, prin aceasta, deteriorarea straturilor superficiale de material. La supernetezirea cu pastă, vitesa periferică a discului nu depăşeşte, în general, 3 m/s. — Pentru reducerea încălzirii se recomandă, de asemenea, răcirea intensă a sculei în timpul ascufirii. La ascufirea plăcufelor metaloceramice, răcirea trebuie să fie continuă, deoarece altfel plăcufa capătă fisuri chiar de la ascufire şi se fărîmifează uşor în serviciu. — Pentru a evita fărîmi-farea tăişului în timpul ascufirii, sensul de rotire al discului trebuie să fie spre tăiş, astfel încît plăcufa să fie apăsată pe locaşul ei (v. fig. /V). Ascufirea prin scînteiere consistă în esenţă în erodarea materialului sculei care se ascute, produsă prin transportul particulelor metalice de pe fefele acesteia spre un disc metalic rotitor (executat din cupru, din alamă sau din fontă), prin acfiunea unor descărcări electrice prin scînfei, cari se produc între sculă şi disc, într-un dielectric lichid (de obicei ulei mineral). în acest scop, scula şi discul rotitor, cari constituie electrozii instalafiei de ascufire (v. fig. V), se leagă la bornele unei baterii de condensatoare (de capacitate variabilă), conectată . în paralel cu o sursa de curent continuu (v. şi sub Electroprelucrare). Ascufirea electromecanică consistă în acfiunea de îndepărtare prin topire locală a proeminentelor de pe fefele sculei. Această îndepărtare se face în numeroasele puncte de contact şi de trecere a curentului electric de la anodul instalafiei (v. fig. VI), constituit de scula care se ascute, la catodui constituit de un disc metalic rotitor (executat din cupru, din ofel sau din fontă), între cari există în permanenfă un electrolit. Sub acfiunea curentului electric se produce o polarizafie intensă a electrozilor, anodul devenind pasiv prin formarea unei pelicule pasive (izolante) pe suprafafa lui, care nu permite trecerea curentului decît prin punctele cele mai apropiate de discul care se roteşte', adică prin vîrfuri le asperităfilor de pe fefele cari se ascut ale sculei, de pe cari discul în rotire a îndepărtat pelicula izolantă, Astfel, njf IE 3- încălzirea şi topirea sînt localizate la aceste asperităfi şi pe o adîncime foarte mică de la suprafafa sculei (v. şi sub Electroprelucrare). Atît la ascufirea prin scînteiere, cît şi la cea electromecanică, mărimea particulelor cari se îndepărtează şi intensitatea IV. Sensul de rotire al discului abraziv la ascufire. 1) disc abraziv; 2) cuţit; 3) plăcuţă mefaloceramică; 4) sensul de rotire al discului; 5) sensul de apăsare a cuţitului pe disc. V/ . Schema de principiu a instalaţiei de ascuţire electromecanică a sculelor V) voltmetru; A) ampermetru; Rj), R2), Rg) şi R4) rezistenţe; 1) borne ,de alimentare; 2) disc de ascuţire (catodj; 3) sculă care se ascute (anod); 4) ajutaj de scurgere a electrolituiui; 5) âx principal al maşinii de ascuţit; 6) inel colector; 7) resort elicoidal; 8) şurub de reglare a presiunii discului pe sculă; 9) perie de colectare (fixă). îndepărtării acestora depind de tensiunea şi de intensitatea curentului electric, de vitesa de rotafie a discului şi de presiunea dintre sculă şi disc. Ca urmare, atît productivitatea ascufirii, cît şi netezimea suprafefei prelucrate, se obfin numai prin variafia acestor factori, fără a fi necesară schimbarea discurilor sau trecerea sculei de ascufit de pe o maşină pe alta pentru diferitele faze ale ascufirii, ca în cazul ascufirii cu abrazivi. Prin aceasta se măreşte sensibil productivitatea operafiei şi se înlătură utilizarea şi consumul unsi întregi SBrii de discuri abrazive de calităţi şi granulafii diferite. Reascufirea sculelor se execută, de obicei, prin netezirea fefei de degajare sau a fefei de aşezare şi, uneori, a ambelor fefe (v. fig. Vil). Alegerea fefei care se netezeşte depinde de felul uzurii şi, în special, de condifiile puse, fie de a menfine forma (conturul) tăişului, fie de a menţine un timp cît mai V. Schema electrică de principiu a instalaţiei de ascuţire a sculelor prin scînteiere. J) borne de alimentare; 2) rezistenţă variabilă; 3) baterie de condensatoare, variabilă; 4) disc rotitor; 5) sculă care se ascute. VII. Schema ascuţirii unui dinte de sculă, a) pe faţa de aşezare; b) pe aţa de degajare; 1), î), 3) şi 4) straturi de material îndepărtate prin ascuţire; a) unghi de aşezare; D) diametrul sculei; D') diametrul sculei după ascuţire; /) înălţimea dintelui înainte de ascuţire; Ij) înălţimea dintefji după ascuţirea pe faţa de aşezare; a‘) grosimea dintelui înainte de ascuţire; a") grosimea dintelui după ascuţirea pe faţa de degajare» îndelungat dimensiunile nominale ale sculei, de exemplu diametrul (v. fig. VIII). Ascufirea prin netezirea fefei de aşezare prezintă următoarele avantaje: rezistenfa la încovoiere a dintelui sculei nu scade în urma ascuţirilor repetate, ci creşte din cauza scurtării dintelui; consumul de scule din cauza reascufirii e relativ Ascuţire anodomecanica 115 Ascuţif, maşina de ~ VIII. Variaţia diametrului sculei la ascuţire, a) la ascuţirea pe faţa de aşezare; b) la ascuţirea pe faţa de degajare; D) diametrul sculei; Al) grosimea stratului de material îndepărtat prin ascuţire; a) unghi de aşezare; A — ) scăderea razei sculei, ca urmare a ascuţirii (la ascuţirea pe fafa DA I de aşezare. A — = ----------, iar la ascuţirea pe faţa 2 cos a D Al de degajare, A—=-------------)• ■ 2 tg a mic; netezirea îngrijită a conturului tăişului duce la suprafefe prelucrate mai netede. Această ascuţire e însă o operaţie grea, în special în cazul sculelor profilate şi, uneori, chiar imposibilă, din cauză că nu se poate evita alterarea profilului lor. Da a-ceea, în aceste cazuri, se recurge la ascuţirea prin netezirea fefei de degajare. Acest mod de ascuţire prezintă avantajul simplicităţii execuţiei şi al unei reduceri minime a dimensiunilor sculei, ca urmare a ascuţirilor repetate, în schimb, secţiunea transversală a dintelui sculei se micşorează treptat şi rezistenţa acestuia la încovoiere scade. î. ~ anodomecanica. Meii: Sin. Ascuţire electromecanică. V. sub Electroprelucrare. ,2. Ascufirea răzuitorului. Ind. lemn. V. sub Răzuitor, şi sub Ascuţitor 1. 3. Ascufit. I. Geom., Tehn.: Cu vîrf. 4. Ascufit. 2. Geom., Tehn.: Cu creastă. • 5. Ascufit, maşină de Mett.: Maşină-unealta pentru ascuţirea uneltelor aşchietoare metalice noi sau a celor tocite în urma exploatării, cu ajutorul unui abrazor în formă de disc, care efectuează o mişcare de rotaţie rapidă în jurul axei sale (mişcarea principală, da aşchiere). Mişcările de avans sînt efectuate fie de piesa care se ascute, fia de abrazor. Axul discului abraziv e fixat într-un cap de rectificat, iar unealta de ascuţit e prinsă într-un dispozitiv port-piesă adecvat, fixat pe masa maşinii, care efectuează mişcările de translaţie necesare. Maşina de ascuţit e compusă, în general, din următoarele organe şi mecanisme . principale: batiuI; masa de lucru pentru fixarea dispozitivelor port-piesă; capul de rectificat port-abrazor; mecanismul mişcării principale, care imprimă abrazoruiui mişcarea de rotaţie; mecanismul mişcărilor de avans, eventual variatoarele de vitesă pentru mişcările de lucru; lanfurile cinematice de transmisiune (stereomecanice sau hidromecanice); motoarele de antrenare; dispozitive de comandă (de ex. roţi de mînă, manivele, etc.); dispozitive şi instalaţii auxiliare. Deoarece, în majoritatea cazurilor, ascuţirea sculelor se face fără lichid de răcire, maşinile sînt echipate cu instalaţii de aspiraţie, cuprinzînd un ventilator acţionat de un electromotor cu puterea de 0,1 •■•0,2 kW, care aspiră praful format şi-l transportă într-un rezervor cu apă. Mişcările secundare se efectuează manual sau cu ajutorul unui mecanism stereomecanic sau hidromecanic. Discul de rectificat e antrenat de un electromotor individual, prin intermediul unei transmisiuni cu curea; uneori, el e montat direct pe arborele electromotorului. Principalele caracteristici dimensionale ale maşinilor de ascuţit sînt diametrul discului de rectificat, dimensiunile uneltelor cari pot fi ascuţite şi, eventual, înălţimea vîrfuri lor de prindere a pieselor şi distanţa dintre vîrfuri. Puterea motorului de antrenare a discului variază între 0,5 şi 5,0 kW. Puterea necesară pentru acţionarea mecanismelor mişcărilor de translaţie (a mesei şi a capului de rectificat) e de 0f3*-1,0 kW. Vitesa discului de rectificat variază între 20 şi 35 m/s, iar vi- tesa meselor variază între 0,5 şi 2 m/min (rareori, pînă la 10 m/min). Maşinile de ascuţit se clasifică în maşini de ascuţit universale, la cari pot fi ascuţite toate tipurile de unelte aşchietoare (cuţite, tarozi, alezoare, burghie, freze, etc.) şi maşini de ascuţit speciale, cari servesc numai la ascuţirea unui anumit tip de unelte. — După gradul de automatizare, maşinile de ascufit pof fi maşini cu comandă manuală, maşini cu comandă mecanică şi maşini semiautomate. — Maşină de ascuţit universală: Maşină pentru ascuţirea manuală a cuţitelor, tarozilor, alezoarelor, burghielor, frezelor şi a altor tipuri de unelte aşchietoare. Maşina are un batiu cu ghidaje transversale în lungul cărora poate fi deplasată sania inferioară a maşinii, iar aceasta are ghidaje longitudinale, în lungul cărora poate fi deplasată masa maşinii. Pe masa maşinii e montată o placă rotitoare (cu canale în T), care poate fi potrivită sub orice unghi şi pe care se pot fixa diferitele dispozitive de prindere a uneltelor de ascuţit. Capul de rectificat, I. Schema cinematică a maşinii de ascuţit universale, f) batiu cu ghidaje transversale pentru sania inferioară; 2) masă longitudinala; 3) placă rotitoare; 4) manetă pentru deplasarea fină a mesei longitudinale; 5) roată de mînă pentru deplasarea rapidă a mesei; 6) roată de mînă pentru deplasarea săniei inferioare; 7) sanie inferioară; 8) ghidaj cu role; 9) roată de mînă pentru deplasarea pe verticală a capului de rectificat. echipat cu două discuri de rectificat antrenate de un electromotor, e montat pe o coloană cilindrică şi poate fi rotit cu, un unghi de ± 120° împreună cu aceasta (v. fig. /). Pentru executarea diferitelor lucrări de ascuţire, maşina e echipata, cu dispozitive cari pot fi fixate pe placa rotitoare a maşinii, cum sînt următoarele: păpuşi cu vîrfuri de prindere, folosite la ascuţirea alezoarelor, a tarozilor şi a altor scule cari se prind între vîrfuri; cap universal rotitor pentru prinderea uneltelor cu coadă conică sau a uneltelor montate pe dornuri în consolă; dispozitiv pentru prinderea frezelor profilate cu dinţi detalonaţi; menghină universală, care poate fi rotită în jurul a trei axe perpendiculare una pe alta şi care serveşte la ascuţirea cuţitelor, a broşelor plane şi a altor unelte; dispozitiv pentru ascuţirea capetelor de frezat; dispozitiv pentru ascuţirea i burghielor elicoidale; dispozitiv pentru ascuţirea tarozilor; dispozitiv pentru Ascuţit, maşină de ~ 116 Ascufit, maşină de ~ ascufirea frezelor-melc; dispozitiv pentru rectificarea rotundă exterioară şi interioară. Parametrii principali ai maşinilor de ascufit universale au următoarele valori medii: diametrul discului de rectificat 150--*200mm, înălfimea vîrfurilor 125 şi 135 mm, distanfa dintre vîrfuri 650 şi 800 mm, puterea totală 1 f2---1,8 kW. Maşină de ascufit specială: Maşină pentru ascufirea unui anumit tip de unealtă aşchietoare. Exemple: Maşină de ascufit cufite pentru maşini-unelte: Maşină specială pentru ascufirea cufitelor din ofel de scule şi a cufitelor armate cu plăcufe de aliaj dur. Maşinile pentru ascufirea cufitelor de ofeluri de scule au în majoritatea cazurilor un singur disc de rectificat; maşinile pentru ascufirea cufitelor armate cu plăcufe de aliaj durau două sau trei discuri (un disc pentru ascufire prealabilă, unul pentru ascufire definitivă şi, eventual, al treilea disc pentru netezire). Maşinile sînt echipate cu un dispozitiv în care se fixează cufitul de ascufit, şi care poate fi rotit în jurul a trei axe perpendiculare una pe alta permifînd de rotafie continuă. Discul de rectificat are, afară de mişcarea principală de rotafie în jurul axei sale AA, încă două mişcări III. Schema ascuţirii suprafeţei de aşezare a burghielor eiicoidale. a) penfru ascuţire după o suprafaţă conică; b) penfru ascuţire după o suprafaţă elicoidală; 1) dispozitiv de prindere a piesei de ascuţit, cu mişcare de oscilaţie în jurul axei OO; 2) mandrină de prindere, cu mişcare de rotaţie continuă; il) şi 3') discuri abrazive; 4) camă de comandă a mişcării de translaţie alternative a axului discului 3'; 5) direcţia şi sensurile mişcării de translaţie a discului 3'; AA) axa de rotaţie principală a discurilor 3 şi 3*; BB) axa de rotaţie secundară a discului 31; d) diametrul burghiului II. Schema cinematică a unei maşini de ascuţit cuţite pentru maşini-unelte, 1) sanie transversală; 2) sanie longitudinală; 3) masă rotitoare; 4) manetă penfru deplasarea săniei longitudinale cu ajutorul unui angrenaj cu cremaliera; 5) roată de mînă pentru deplasarea săniei transversale; 6) ghidaj cu role. ascufirea fefeior de aşchiere ale cufitului corespunzător cu unghiurile prescrise (v. fig. II). Parametrii principali ai maşinii de ascufit cufite au următoarele valori medii: dimensiunile maxime ale uneltei 50X50mm, diametrul discului de rectificat 200***250 mm, cursa longitudinală a mesei 80—100 mm, cursa transversală a mesei 70--80 mm, puterea (totală) 1,5—2,5 kW. Maşină de ascufit burghie eiicoidale: Maşina specială pentru ascufirea fefei de aşezare a burghielor. Parametrii principali ai maşinilor de ascufit burghie eiicoidale au următoarele valori medii: diametrul burghiului 3-**10 mm, respecfiv 10—75 mm (la un alt tip); diametrul discului de rectificat 125”‘250 mm; puterea (totală) 0,6-* 1,5 kW. în funcfiune de forma suprafefelor de aşezare ale burghielor se deosebesc următoarele două tipuri de maşini (v. fig. III): Maşini pentru ascufirea burghielor eiicoidale după suprafefe conice, la cari burghiul e prins într-un dispozitiv 1, căruia i se dă manual o mişcare oscilatorie în jurul axei OO. După ascufirea unui dinte, burghiul e rotit cu 180° şi se ascute în acelaşi mod cel de al doilea dinte. Maşini penfru ascufirea burghielor eiicoidale după suprafefe eiicoidale, la cari burghiul strîns în mandrină are o mişcare IV. Schema cinematică a unei maşini de ascuţit burghie după suprafeţe eiicoidale. 1) batiu; 2) motor; 3} sania port-piesă de ascuţit (burghiu); 4) suportul mandrinei; 5) vîrf de reazem, reglabil; 6) fălci schimbabile; 7) roată de mînă penfru comanda mişcării săniei 3; 8) cap de rectificat; 9) buceaua excentrică a axului discului de rectificat; 10) camă pentru mişcarea de translaţie alternativă a discului de rectificat; 11) maneta de cuplare a cutiei de vitese; 12) pana alunecătoare a schimbătorului de vitese; 13) schimbător de vitese; 14) roată de mînă pentru cuplarea mişcării de rotaţie a piesei de ascuţit (burghiu); 15) rolă de întindere a curelei. suplementare, şi anume o mişcare de rotafie în jurul axei BB şi o mişcare de translafie alternativă în direcfie longitudinală, Ascufit, maşină de ~ 117 Ascuţit, maşină de ~ comandată de cama 4. Prin compunerea mişcărilor burghiului şi discului de rectificat se realizează ascufirea celor două suprafefe de aşezare ale burghiului după suprafefe elico-idale (v. fig. III b şi fig. IV). Maşină de as-cufif freze-melc; Maşină specială pentru ascufirea fefeior de degajare ale dinfilor frezelor-melc, la care discul de rectificat e montat direct pe arborele unui electromotor fixat pe o coloană de lîngă masa maşinii. In timpul ascufirii, freza-melc de ascufit e fixată între axul principal şi vîrful păpuşii mobile de pe masa maşinii (v. fig, V). în timpul funcţionării, se efectuează următoarele mişcări: miş- carea principală, de rotafie continuă, a discului de rectificat; mişcarea de translafie alternativă a mesei, împreună cu freza; rotirea frezei (în cazul ascufirii freze-lor-melc cu canale eiicoidale); mişcarea de divizare; mişcarea de avans de pătrundere, care se efectuează automat de freză, după fiecare rotafie completă, Mai pof fi efectuate următoarele V, Schema cinemailcă a unei maşini semiautomate penfru ascufirea frezelor-melc. f) batiu; 2) masa maşinii; 3) arbore principal; 4) vîrf de fixare a piesei de ascufit; 5) cilindrul hidraulic ai mecanismului de deplasare a mesei; 6) roata de mînă a mecanismului de deplasare manuală a mesei; 7) motor electric pentru acţionarea discului de rectificat; 8) coloană cilindrică; 9) roata de mînă a mecanismului de ridicare a coloanei; 10) roata de mînă a mecanismului de rotire al coloanei; 11) culisă de comandă a mişcării de rotafie a f rezei-melc; 12) roată de mînă penfru reglarea înclinării culisei 11, tn funcfiune de pasul canalelor eiicoidale ale frezei; 13) şi 14) angrenaje cu cremalieră; 15) electromagnet pentru acfionarea mişcării de pătrundere a frezei, prin rotirea ei suplementară după fiecare rotafie completă; 16) mecanism cu clichet; 17) motor electric pentru acfionarea mişcării de divizare automată; 18) electromagnet pentru retragerea opritorului în momentul începerii divizării; 19) disc divizor schimbabil; 20) acuplaj cu gheare. rilor 135 sau 160 mm, distanfa dinfre vîrfuri 500**-700 mm, cursa maximă a mesei 400-**500 mm, puterea totală 1,6—2,5 kW. Maşină de ascufit broşe: Maşină specială pentru ascufirea fefeior de dega-9 jare şi a fefeior de aşezare ale broşelor cilindrice şi plane. Maşina e compusă, în principal, dintr-o masă cu lungime mare — care poate fi deplasată manual în lungul ba-fiului şi pe care se află păpuşa fixă şi păpuşa mobilaşi din capul de rectificat, montat pe o coloană şi care poate fi potrivit sub unghiul necesar în plan vertical şi orizontal (v. fig. VI). în timpul ascufirii broşelor cilindrice se efectuează următoarele mişcări: mişcarea de rotafie continuă a discului de rectificat; mişcarea de rotafie a axului păpuşii fixe; mişcarea de deplasare longitudinală intermitentă periodică a mesei, Parametrii principali ai maşinilor de ascufit broşe au următoarele valori medii: diametrul maxim al broşei de ascufit 100 mm, diametrul discului de rectificat 125—150 mm, lungi- Ciu ■13 'n VI. Schema cinematică a maşinii de ascufit broşe, 1) batiu; 2) masă; 3) coloană; 4) cap de rectificat; 5) păpuşă fixă; 6) păpuşă mobilă; 7) motor electric penfru antrenarea discului de rectificat; 8) motor electric pentru mişcarea de avans intermitent, de rotire a broşei; 9) roată de mînă pentru deplasarea longitudinală rapidă a mesei; 10) roată de mînă pentru deplasarea fină a mesei, Prin intermediul angrenajului cu melc 11; 12)roată de^ mină penfru potrivirea înălţimii discului de rectificat, prin intermediul angrenajului melc-roată mel-cată 13-14. $ mişcări de potrivire: rotirea axului discului (sau a mesei) cu un unghi corespunzător unghiului canalelor frezei; deplasarea pe verticală a capului de rectificat; deplasarea manuală a mesei. Parametrii principali ai maşinilor de ascufit freze-melc au următoarele valori medii: diametrul maxim al frezei 200—250 mm, diametrul discului de rectificat 200—250 mm, înălfimea vîrfu- mea maximă a broşei 1500 mm, lăfimea maximă a broşei 200 mm, puterea totală 1,0—1,5 kW. Maşină de ascufit ta/ozi: Maşină pentru ascufirea şi detalonarea fefeior de aşezare de pe conul de atac al tarozilor. Maşina e compusă, în principal, dintr-un bctiu în lungul căruia se poate deplasa manual masa, pe care se află o păpuşă fixă şi o păpuşă mobilă, şi dintr-o coloană pe care e montat capul de rectificat. § Ascufit, maşină de ^ ace 118 Ascufit, maşină de ^ ace în timpul prelucrării se efectuează următoarele mişcări: mişcarea principală de rotafie a discului de rectificat; mişcarea de rotafie a tarodului fixat între vîrfuri, care e antrenat de un electromotor individual; mişcarea oscilatorie a tarodului într-un plan perpendicular pe axa sa, împreună cu axul păpuşii fixe comandate printr-un mecanism cu manivelă; mişcarea de frans-lafie a piesei împreună cu masa. Maşină de ascufit filiere: Maşină specială pentru ascufirea fefeior de degajare ale filierelor rotunde (bacuri circulare), Maşina e compusă, în principal, din ansamblul capului de rectificat cu axă verticală şi un batiu (v. fig, VII), 300—1200 mm, diametrul discului de rectificat 150-"2.00 mm, pasul dinfilor 3"'50 mm, puterea totală 0,8—* 1,0 kW. VII. Maşină de ascufit filiere, a) vedere; b) schemă cinematică; 1) batiu; 2) tavă; 3) păpuşa capului de rectificai; 4) manta de protecfie a mecanismului principal; 5) platformă pen-Iru aşezarea filierei în timpul ascufirii; 6) manetă de acfionare manuală a discului de rectificat în mişcare de translafie alternativă prin intermediul angrenajului cu cremaliera 7-8; 9) axul discului de rectificat; Î0) motor de antrenare a discului de rectificat; 11) întreruptor electric. în timpul ascufirii, filiera e finută cu mîna pe platforma de la partea superioară a capului de rectificat, iar discului de rectificat, antrenat în mişcare de rotafie de un motor electric, i se imprimă manual o mişcare de translafie alternativă, pe verticală. Parametrii principali ai maşinilor de ascufit filiere au următoarele valori medii: diametrul filetului 5—60 mm, diametrul discului de rectificat 3-15 mm, puterea motorului 0,2*~0,3 kW. Maşină de ascufit discuri de ferestrău: Maşină specială semiautomată penfru ascufirea dinfilor discurilor de ferestrău. Părfile principale ale maşinii sînt următoarele: un cap de rectificat montat pe o sanie, care poate fi rotită sub un unghi corespunzător unghiului de degajare al dinfilor discului şi deplasată manual cu ajutorul unui şurub acfionat de o roată de mînă; un suport al discului de ferestrău; mecanismul de antrenare; un ax de comandă legat de un sistem de pîrghii (v. fig. VIII). Maşina funcfionează după următorul ciclu, care se repetă pentru fiecare dinte al discului de ferestrău: rotirea discului de ferestrău concomitent cu ridicarea capului de rectificat (ascufirea fefei de aşezare şi a spatelui dintelui); rotirea discului de ferestrău, în timp ce capul de rectificat e blocat, iar discul de rectificat nu atinge discul de ferestrău (divizarea); blocarea discului de ferestrău şi coborîrea discului de rectificat (ascufirea fefei de degajare a dintelui). După fiecare rotafie completă a discului de ferestrău, acesta efectuează mişcarea de avans de pătrundere, în sus. Parametrii principali ai maşinii de ascufit discuri de ferestrău au următoarele valori medii: diametrul discurilor de fereştrău VIII, Schema cinematică a maşinii semiautomate penfru ascufirea discurilor de ferestrău. 1) motor electric pentru antrenarea discului de rectificat 2; 3) molor electric pentru mişcarea alternativă de translafie pe verticala a discului de rectificat, prin intermediul came/ 4, a tachetului 5 şi a sistemului de pîrghii 6, 7 şi 8; 9) roată de mînă penfru deplasarea punctului de reazem 10 al pîrghiei 8, în scopul reglării lungimii cursei pe verticală, a discului de rectificat; ÎH roafa de mînă penfru reglarea poziţiei inifiale a discului de rectificai fafă de dlnfil discului de ferestrău; 12) cuplaj penfru cuplarea şi decuplarea periodică a mecanismului de transmitere a mişcării de rotafie la discul de ferestrău; J3) camă de comandă a mişcării de pătrundere a discului de ferestrău, după flecare rotafie completă, prin intermediul tijei 14, al mecanismului cu cli-chet 15, al angrenajului 16 şi al angrenajului roată-cremalieră fixă 17-18; 19) şi 20) cadrane gradate. i. Ascuţit, maşină de ~ ace. Ind. fexf.: Maşină folosită penfru ascufirea acelor garniturilor de carde (v. fig.). E constituită din: un cilindru ascufitor I, îmbrăcat cu pînză emeri; doi cilindri 2, cari poartă garniturilecu acede ăscu-fit; dispozitivul de fixare 3; batiuI 4; mecanismul de antrenare 5. Prin rotirea cilindrului cu pînză emeri (în contact cu ceilalfi doi cilindri), concomitent cu o deplasare axială, acele se ascut, obfinînd muchii oblice, condifie care se cere acelor pentru a putea prinde bine fibrele în timpul cardării. Dispozitivul de fixare a cilindrilor cu ace are două şuruburi, cu ajutorul cărora se poate regla distanfa dintre ace şi cilindrul ascufitor. Batiul maşinii de ascuţit serveşte şi ca suporf pentru un dispozitiv de curăfire de fibrele scurte, a garniturii ţobej mari şi a garniturii cilindrilor gardatori, Maşină de ascufif ace. 1) cilindru ascufitor, îmbrăcat cu pînză emeri; 2) cilindri cu garnituri cu ace; 3) şuruburi de fixare şi de reglare; 4) batiu (capră); 5) mecanism de antrenare. Ascufiior 119 Asecare 1. Ascuţitor,rpl. ascufitoare. Ind. lemn.: Unealtă constituită dintr-o tijă de ofel dur, netedă, cu [secfiunea circulară, ovală sau în formă de triunghi cu vîrfuri le teşite şi rotunjite, de obicei fixată într-un mîner de lemn, folosită la ascufirea răzui-foarelor, Ascufirea răzuitorului, adică formarea „afei", se face prin aducerea unei fefe înguste a uneltei (cantul) Ia unghi drept fafă de fefele late — cu ajutorul pilei şi al abrazorului — urmată de refularea laterală a materialului, astfel încît să se formeze, de ambele părfi, cîte o nervură ascufită (afa răzuitorului). Ascufitorul e folosit şi la ridicarea afei, înainte de reascufirea răzuitorului. 2. Ascufifor, pl. ascufitori. Tehn.: Lucrător specializat în ascufirea de unelte tăietoare sau aşchietoare, la polizor sau la alte maşini de ascufit. a. Ascufiforie, pl. ascuţitorii. Tehn.: Secfie a unei fabrici sau a unui atelier, în care se ascut unelte. 4. Asecare, pl. asecări. 1. Hidrot. V. Desecare. 5. Asecare, pl. asecări. 2. Mine: Operafia de evacuare a apelor din pufurile de mină în curs de săpare. Asecarea se face cu; vase de extracfie (v.), pînă la un debit de 3 m3/h (apa se evacuează odată cu sterilul); cu pompe cu piston montate pe un pod sau pe un cadru suspendat, pentru debite pînă la 30 — 40 m3/h şi înălfimea de refulare de 200 m; cu porrpe centrifuge orizontale (mai rar) sau verticale (suspendate la un cablu), pentru debite mai mari decît 20 m3/h şi orice înălţimi de refulare (pompele evacuează numai apă); cu hidroele-vatoare pentru debite foarte mari (20•■•300 m3/h) şi înălfimi de refulare de 20*-30 m (au un randament mic), cari pot atinge chiar 180-*200m la presiuni de 8 at. La dimensionarea instalafiilor de evacuare a apei trebuie să se fină seamă de acumulările de apă din fundul pufului provocate de întreruperile pentru împuşcări, cînd instalafiile nu funcfionează, fiind uneori chier retrase din frontul de lucru. o, Asecare, pl. asecări. 3. M/ne: Operafia de captare (drenarej şi evacuare a apelor din interiorul maselor de roci şi substanfe minerale utile, în vederea exploatării lor în condifii normale de lucru şi de securitate a muncii şi a utilajului folosit. Asecarea trebuie să preceadă totdeauna faza de exploatare a unui zăcămînt sau, în mod excepfional, se poate efectua şi paralel cu această fază (pentru alte părfi ale cîmpului de exploatare), însă înainte de faza de deschidere şi de pregătire. Prin asecare se urmăreşte să se asigure: drenare suficientă şi la timp a formafiunii de roci din acoperişul zăcămîntului care urmează să fie exploatat; reducerea presiunii apei din stratele acvifere situate în acoperişul şi în culcuşul zăcămîntului; micşorarea confinutului de apă din masa substanfei minerale utile (de ex. din cărbunele brut). Alegerea metodelor de asecare şi a utilajelor celor mai corespunzătoare pentru un zăcămînt dat se face pe baza unui studiu detaliat al ccndifiilor geologice şi hidrogeologice ale cîmpului de exploatare respecfiv, care precizează: stratigrafia şi tectonica formafiunii geologice care confine zăcămîntul ce urmează să fie exploatat, hidrologia apelor de suprafafă şi hidrogeologia apelor subterane. Se deosebesc: procedee de asecare subterană şi procedee de asecare de la suprafafă: Procedee de asecare subterană mai cunoscute sînt următoarele: Procedeul cu pufuri de asecare (v. fig. I a şi b), care se aplică, în special, la asecarea zăcămintelor de cărbuni (lignit şi cărbune brun) şi, mai rar, la alte zăcăminte. Pufurile trebuie să aibă diametri cît mai apropiafi de ai pufurilor obişnuite de mină, spre a putea fi folosite ulterior pentru nevoile exploatării zăcămîntului (puf de extracfie sau de aeraj). Procedeul cu galerii de asecare cari se sapă în stratul de cărbune avînd talpa pe culcuşul stratului (v. fig Ic) sau deasupra acestuia (v. fig. I d). \ I i / * '/////////////z/y// '/////A/////y//////s .'v" ,/H ♦ !-/•/ d I. Scheme de asecare. a) cu ajutorul unui puf vertical, săpat pînă la culcuşul impermeabil al unui strat acvifer sub presiune, în cazul pompării apei pînă deasupra acoperişului acestui strat; b) cu ajutorul unui puf vertical, săpat pînă la culcuşul impermeabil al unui strat acvifer sub presiune, în cazul pompării apei pînă la fundul pufului; c) cu ajutorul unei galerii de drenaj săpate într-un strat de cărbune, avînd talpa pe stratul impermeabil din culcuş; d) cu ajutorul unei galerii de drenaj săpate într-un strat de cărbune şi amplasate deasupra stratului impermeabil din culcuş; R) raza pîlniei de asecare; H) înălfimea pîlniei de asecare; M) grosimea stratului acvifer (v. fig. a şi b) sau a stratului ds cărbune (v. fig. c şi d). Procedeul cu filtre de cădere (v. fig. II), care consistă în forarea unei găuri de sondă, de la suprafafă pînă la tavanul galeriei de colectare â apelor sau al unei galerii scurte de legătură cu aceasta, în gaura de sondă, cu diametrul de 6 —12", se introduce un filtru obişnuit (cu tub filtrant metalic de 5—6" şi cu o cămaşă de pietriş cu granulele de 2”*10 mm). Au debite de drenare de 10 •••3000 l/min. II. Schema asecării cu filtru de cădere. f) gaură de sondă; 2) filtru cu pietriş; 3) dop de etanşare; 4) feavă de scurgere a apei drenate; 5) galerie de drenaj; 6) canal de scurgere; 7) coloana de tubaj a găurii de sondă. IU. Schema asecării cufiitru de pătrundere. J) partea perforata a filtrului acicular; 2) partea neperforată a filtrului acicular; 3) dop de etanşare; 4) feavă de scurgere a apei drenate; 5) galerie de drenaj; 6) canal de scurgere; 7) detaliul filtrului de pătrundere. Procedeul cu filtre de pătrundere (aciculare), care consistă în perforarea unor găuri cu diametrul de circa 60 mm, pînă la stratul acvifer, în cari se introduc filtre de pătrundere cu partea activă (perforată) de 0,5 ••■1,5 m lungime (v. fig. III), Asecare 120 Asecare prin cari se drenează apa. Filtrele se amplasează la distante de 10***30 m unul de altul. Au debite de 1,55 l/s. Procedeul combinat, cu fi'tre de pătrundere şi cu filtre cu aer comprimat (v. fig. IV), care consistă în folosirea unor filtre prin cari se injectează aer comprimat în stratul acvifer pentru a grăbi drenarea acestuia prin filtre de pătrundere. Filtrele de aer comprimat se amplasează între filtrele de pătrundere, la distanfa de circa 120 m unul de altul. Ele au o rază de acfiune de circa 100 m. Aerul comprimat se introduce la presiunea de cîteva atmosfere. Cu acest procedeu, debitul filtrelor de pătrundere creşte de 2--3 ori fafă deal filtrelor obişnuite. Procedeul cu filtre de vid individuale, tip cu sifon (v. fig. V), la care filtrul de pătrundere obişnuit e legat cu un furtun de cauciuc de o bucată curbată de feavă de ofel introdusă în canalul de colec- aerului se face cu ajutorul unei pompe de vid sau al unui ejector hidropneumatic (hidroelevator). IV. Sche ma asecării cu filtre de aer comprimat, combinate cu filtre de pătrundere. 1) filtru de aer comprimat; 2) conductă de aer ccmprimaf; 3) filtru de pătrundere; 4) feavă de scurgere a apei drenate; 5) canal de scurgere; 6) galerie de drenaj. VI, Schema unei insfalafii de vid, tip cu sifon. /) conductă de aspiraţie; 2) filtre de penetraţie Instalate tn talpa şi în tavanul galeriei de asecare; 3) oală de aer; 4) ramura descendentă a sifonului; 5) la pompa de vid. de vid, situată în galeria de asecare, în care rarefierea aerului se menfine cu ajutorul unui sifon. Procedeul cu instalaţie de vid, tip cu pompă de vid sau cu ejector hidropneumatic (v. fig. VII), la care filtrele de pătrundere sînt legate la o conductă colectoare în care rarefierea V. Schema asecării cu filtru de vid, tip cu sifon. I) filtru de pătrundere; 2) dop de efan-şare; 3) feavă de scurgere a apei drenate; 4) sifonul filtrului; 5) caratul de colectare şi de scurgere a apelor de drenaj; 6) strat acvifer; 7) strat impermeabil; 8) galerie de drenaj, tare şi scurgere a apei drenâte, care are rolul de sifon. El funcfionează normal atît timp cît nu pierde vidul, adică atît timp cît în interiorul lui nu pătrunde aer din zona asecată şi cît există apă suficientă, ca înălfime, în canalul de scurgere a apei drenate în galerie. Procedeul cu instalaţie de vid, tip cu sifon (v. fig. VI), la care filtrele de pătrundere sînt legate la o conductă comună VII. Schema unei instalafii de vid, cu ejector hidropneumatic. I) filtre de vid instalate în tavanul şi în talpa galeriei de asecare: 2) conductă colectivă; 3) ejector hidropneumatic (hidroelevator); 4) pompă centrifugă; 5) basin de deservire a ejectorului hidropneumatic; 6) basin central de colectare a apelor de drenaj; 7) pompă centrifugă pentru evacuarea apei drenate la suprafafă. Procedeul combinat, de asecare forţată cu filtre cu aer comprimat şi cu filtre de vid, care reclamă, în general: o stafie de vid, cu sifon, cu pompă de vid, cu ejector hidropneumatic, fixă sau mobilă; o stafie fixă de evacuare a apelor drenate, echipată cu basine de colectare şi decantare; o refea colectoare, care leagă filtrele de pătrundere cu stafia de vid; o serie de filtre de pătrundere instalate în talpa şi în tavanul galeriei de drenaj legate la refeaua colectoare; o serie de filtre de aer comprimat cu instalafia respectivă (compresor, conducte, ventile, etc.). Procedee de asecare de !a suprafafă mai cunoscute sînt următoarele: Procedeul cu filtre de aspiraţie-refulare de mică adîncime (v. fig. VIII), asemănătoare cu cele folosite ia alimentările cu apă ale gospodăriilor rurale, Ele au următoarele: o gaură de sondă cu diametrul de 500*"1000 mm, tubată cu burlane obişnuite; un tub de filtrare perforat, cu diametrul de 300-”650 mm, introdus în gaura de sondă cu partea perforată în dreptul formafiunii acvifere; un perete de pietriş filtrant cu granule de 2 10 mm, situat între tubul de filtrare şi coloana de tubej. în general, mai multe filtre de aspiraţie se leagă la o conductă comună de aspirafie a unei pompe centrifuge situate la suprafafă. Adîncimea de aspirafie a unor asemenea filtre e de 7‘••8 m, iar coborîrea nivelului apelor subterane nu depăşeşte, practic, 3,5*"5m. Procedeul cu filtre de aspiraţie-refulare ' &--* ■// ^clU*V'. /îf'/' li VI? \ VIII. Schema săpării unui puf de mină prin procedeul coborîrii nivelului hidrostatic, cu ajutorul filtrelor de mică adîncime. r/p m*rp ârilnrimf* a) acfiune verticală; b) vedere în plan; N. h. i) ni- T , ’ velul ^drostatic iniţial; 1) apă; 2) pu ; 3) pompă, care filtrele de aspi- ■ rafie-refulare consistă din găuri de sondă cu diametrul inifial de 14 •••24" şi cu cel final de 8*• • 18". Găurile se tubează cu Asecare, instalafie de ~ 121 Asemănare burlane obişnuite, iar în inferiorul lor se introduc tuburile de filtrare. între acestea şi burlanele de tubaj se introduce pietrişul filtrant, după care se extrage coloana de tubaj (total sau parfial). Apele cari pătrund în aceste filtre sînt drenate cu pompe de diferite tipuri (în special pompe cu tijă şi piston, şi pompe submersibile). Debitul lor e de 4*-8 m3/min. Procedeul cu găuri de sondă orizontale (v. fig. IX, Schema unui drenaj orizontal în depozitele de nisip situate deasupra unui zăcămînt de cărbune. IX) cari ajung pînă în stratul acvifer (tubate cu fevi perforate în rocile neconsolidate). Ele au lungimi de 50—120 m, o pantă spre gură de 2,50/00 Şi debite cari depind de vitesa de scurgere a apei (min. 0,3 m/s). 1. Asecare, instalafie de Hidrot.: Termen impropriu pentru Lucrare de desecare. V. sub Desecare. 2. Aseismică, regiune Oeofiz.: Porfiune a suprafefei feresfre în care cutremurele de pămînt nu se manifestă deloc sau. se manifestă foarte rar şi slab. Astfel de regiuni sînt situate în părfi le cele mai vechi ale uscatului, în jurul cărora s-au produs cutări vizibile sau adînci ale scoarfei terestre (de ex. Scutul baltic sau cel canadian). Sînt aseismice şi podişurile înconjurate de lanfuri de munfi cutafi (cazul platourilor Alaska, Colorado sau Columbia). Existenfa cutărilor scoarfeiJn jurul regiunilor aseismice sugerează mecanismul care, în absenfa cauzelor locale de perturbafii seismice, asigură aseismicifatea; fafă de solicitările elastice la cari sînt supuse, cutele au rolul de amortisor, netransmifînd aceste solicitări sau trensmifîndu-le mult atenuate.— Sin. Regiuns asismică. 3. Aselat. Paleont.'. Primul perete despărfitor al cochiliei goniatifilor, care e simplu şi curbat ca o sticlă de ceasornic. (V. Ammonoidae). 4. Asemănare, pl. asemănări. Mat.: Corespondenfă punctuală biunivocă între punctele a două figuri din spafiu, astfel încît raportul lungimilor a două segmente corespunzătoare e constant. Din punct de vedere afin, asemănarea e o corespondenfă afină (v. Afinitate) care — afară de invarianfii generali afini— realizează şi invarianta unghiurilor; e deci o corespondenfă afină conformă. Mulfimea transformărilor grupului afin din spafiu, cari îndeplinesc condifia suplementară de invarianfă unghiulară, formează un subgrup G7 cu şapte parametri (în plan cu patru parametri) ai grupului afin general Gj2 din spafiu (în plan Ge). Ecuafiile unei astfel de transformări fafă de un reper cartesian sînt: x’i=Xaikxk+4' unde se ia «=1,2,3 pentru spafiu (şi * = 1,2 penfru plan), determinantul A=| <*ih | fiind ortogonal. Asemănarea e directă dacă A= + 1, şi inversă, dacă A= — 1. O asemănare se compune dintr-o omotetie de raport X şi o isometrie (o figură e asemenea cu o alta, dacă e egală cu una din omoteticele acesteia). Raportul de omotetie X se numeşte raport de asemănare. Grupul asemănărilor e grupul fundamental al geometriei euclidiene considerate, în cadrul general al geometriei lui Klein. Două figuri punctuale, F\t F[, echivalente fafă de grupul asemănărilor, se numesc figuri asemenea. Raportul volumelor, ariilor, lungimilor a două figuri asemenea e o funcfiune de raportul de asemănare dată, respectiv, de una dintre reiafiile: Dacă figura corespunzătoare (Fi) se raportă la un reper cartesian ale cărui elemente sînt transformatele elementelor reperului la care e raportată figura (Fi), ecuafiile asemănării se reduc la x- = Xx:. 1, . 1 în mulfimea figurilor elementare, dacă F\ e un poligon, transformatul său F[ e tot un poligon cu un număr egal de laturi, cu unghiurile egale cu corespondentele din F\ şi cu laturile în raportul X fafă de laturile poligonului Fi. Raportul ariilor e egal cu X2, iar raportul perimetrilor e egal cu X. în particular, pentru cazul triunghiului există următoarele condifii suficiente de asemănare: două triunghiuri pot fi puse în corespondenfă de asemănare dacă: unghiurile lor se pot asocia în două perechi de unghiuri egale; — laturile lor se pot asocia în două perechi formînd raporturi egale, iar unghiurile determinate de aceste două perechi sînt egale; — toate laturile se pof asocia în perechi cu raporturi egale. intre două poligoane F\, F{ cu acelaşi număr de laturi se poate stabili o corespondenfă de asemănare, dacă ambele figuri pot fi descompuse în acelaşi număr de triunghiuri, formînd perechi asemenea, triunghiurile figurii F\ fiind în aceleaşi poiifii reciproce în cari sînt triunghiurile figurii F\. Două cercuri arbitrare C\, C2 sînt figuri asemenea, raportul de asemănare fiind egal cu raportul razelor. O corespondenfă particulară de asemănare între două cercuri oarecari Q, C2 se poate realiza considerînd un punct arbitrar M\ pe unui dintre ele, de exemplu pe cercul Ci, şt asociin-cu-i punctul M2 pe celălalt cerc C2r astfel încît razele respective C\M\t C2M2 să fie paralele. Mulfimea dreptelor M\M2 trece printr-un punct fix C, aparfinînd dreptei centrelor şi determinat de raportul simplu (C.C2C) = = Ş , R\, R2 fiind razele cercurilor considerate, iar Q şi Cg însem-nînd şi centrele cercurilor respective. Qmotetia cu centrul în C şi cu raportul X — RijR^ stabileşte între cercurile Q, C2 o corespondenfă de asemănare. Corespondenfă prin paralelismul razelor nu e univocă. Unui punct M1 îi corespund două puncte M2, M'2, Există deci două centre de omotetie C, C, cari formează o figură armonică cu centrele cercurilor. Punctele C, C sînt confundate, dacă cercurile sînt concentrice. Centrul de omotetie care e exterior (interior) segmentului C\C2 determină o omotetie directă (inversă). Prin centrele de omotetie trec tangentele comune ale cercurilor Q, C2> Trei cercuri au, în general, şase centre de omotetie cari se asociază în figuri de cîie trei puncte colineare. Ele sînt situate pe patru drepte, numite axe de asemănare. =^8, A{F\) A(Fl) = *.2, L{F\) Mfi) =x. Două sfere oarecari S, S' sînt asemenea, raportul de asemănare fiind egal cm raportul razelor, în acelaşi fel ca în cazul Asemenea 122 Asfaltene a două cercuri, se stabileşte existenfa a două omotefii, cere realizează corespondenfe particulare de asemănare între două sfere oarecari. Omotetiiie se reduc la una singură, dacă sferele sînt concentrice. Centrele de omotetie formează o figură armonică cu centrele sferelor. Tangentele comune celor două sfere formează conuri circumscrise, ale căror vîrfuri sînt centrele de omotetie. Trei sfere au şase centre de omotetie, cîte trei colineare pe patru drepte cari sînt şi axele de asemănare ale cercurilor mari situate în planul centrelor sferelor. Patru sfere au douăsprezece centre de omotetie, cîte ,şase coplanare pe cinci plane, cari nu confin vreun centru al uneia dintre sferele date, plane cari se numesc plane de asemănare. 1. Asemenea. Mat.: Calitatea a două figuri de a avea unghiurile corespunzătoare egale sau laturile omologe proporfionale. 2. Asepsie. 1. Farm.; Ansamblul de operafii prin cari, folosind diferite substanfe şi aplicînd unele măsuri de organizare, se îndepărtează de pe un organism viu, sau dintr-un Ioc în care se lucrează, germenii patogeni susceptibili de a produce o infecfie, O asepsie completă e superioară antisepsiei (v.). Asepsia se aplică, în acelaşi timp, localului, cîmpului de operafie, persoanelor cari intervin, instrumentelor medicale, pansamentelor, albiturilor de corp şi de paf, etc. —■ Camera trebuie să fie curată, bine aerată, dezinfectată prin pulverizări, etc. cu diferite substanfe; obiectele şi mîinile se spală cu săpun şi apoi se aplică pe ele solufii dezinfectante. Obiectele chirurgicale se sterilizează, în autoclavă sau prin flacără, şi se păstrează, ca şi pansamentele, în recipiente bine închise; de pe hainele unui accidentat sau de pe ale celor cari au stat într-un mediu infecta} se înlătură germenii în etuve de dezinfectare. Aceste ultime măsuri se iau şi în cazul bolilor contagioase (tuberculoză, differie, etc.). 3. Asepsie. 2. Farm.: Starea unui organism viu, a unui instrument medical, etc., în care acestea sînt lipsite de germeni patogeni. 4. Aseptic: Calitatea unui organ, a unui instrument medical, a unui pansament, etc., de a fi lipsit de germeni patogeni. 5. Asfalîrs. Expl.: Exploziv de mine, constituit din clorat de potasiu, azotat de potasiu, sulfat de potasiu şi tărîfe. Asfalt, pl. asfalturi. Ind. petr., Mat. cs.; Material amorf, de provenienfă naturală sau fabricat artificial, de consistenfă moale pînă la tare, constituit dintr-un amestec de substanfe minerale granulare, hidrocarburi cu greutate moleculară mare şi compuşi organici ai sulfului, azotului şi oxigenului. Partea lui organică propriu-zisă, adică fără substanţele minerale, se numeşte bitum (v.) şi serveşte la legarea între ele a granulelor materialului. Din punctul de vedere al modului de formare, se deosebesc asfalturi naturale şi asfalturi artificiale. Asfalturile naturale sînt constituite din roci impregnate cu bitum provenit din fosilizarea prin oxidare a substanfelor organice şi a răşinilor rămase din fifeiurile nepara-finoase. Bitumul din asfalturile naturale are culoare închisă, e fuzibil, solubil în sulfură de carbon; are duritate variabilă; de obicei e nevolatil; e compus în special din hidrocarburi, practic fără substanfe oxigenate, cu o proporfie mică sau lipsit complet de parafină cristalizabilă. După felul rocilor impregnate cu bitum se deosebesc numeroase tipuri de asfalturi naturale: Asfalturile calcaroase se găsesc la Seyssel în Franfa, Val de Travers în Elvefia, Limmer şi Vorwolle în Germania, Sîrzan în URSS, etc. în aceste asfalturi, bitumul intră în proporţia de 5*“30% şi e, în general, moale, avînd penetraţia de 150-’300. Asfalturile nisipoase se găsesc în fara noastră la Derna şi la Tăfăruş şi confin 12***20% bitum, şi la Sugurov, în URSS, unde bitumul se găseşte în proporfia de 15—20%. Bitumul din aceste asfalturi e, în general, foarte moale. Asfalturile în gresie se găsesc la Sugurov în URSS; în ele bitumul intră în proporfia de 5—16% şi e foarte moale. Asfaltulile argiloase se găsesc în fara noastră la Mafifa şi conţin 15—25% bitum, şi în Trinidad, unde asfaltul confine 35% bitum, 35% impurităfi argiloase şi cuarf, iar restul apă. Prin decantarea lă cald a acestuia din urmă se obţine un asfalt epurat care confine circa 50% bitum şi 50% materii minerale de granulafie foarte fină. Fracfiunea minerală coloidală constituie, penfru asfaltul de Trinidad, un fi Ier cu activitate foarte mare. Punctul de înmuiere prea înalt al asfaltului de Trinidad epurat nu permite folosirea lui directă lâ executarea îmbrăcă-mintelor rutiere. De aceea, asfaltul epurat se fluxează, adică se amestecă cu un bitum moaie de petrol sau cu gudron de cărbuni, pînă cînd se obfine un asfalt cu conţinut de circa 67% bitum, cunoscut sub numele de asfalt rafinat de Trinidad. Asfalturile cu cărbune se găsesc la Derna şi la Tătăruş şi sînt constituite din lignit îmbibat cu 4”*6% bitum foarfe moale, avînd consistenfa unei păcuri groase. Asfaltitele sînt tipuri de asfalt constituite din hidrocarburi (practic fără substanţe oxigenate şi fără parafină cristalizabilă) şi dintr-o cantitate mică de substanţe minerale, Bitumul e ne-volatil, greu fuzibil, solubil în sulfură de carbon. Din categoria asfaltiteior fac parte gilsoniful, grahamitul, etc. Pirobitumul asfelfic e constituit din hidrocarburi şi dintr-o proporţie apreciabilă de substanfe oxigenate, şi e asociat uneori cu substanfe minerale. Bitumul confinut în acest tip de asfalt e infuzibil şi practic insolubil în sulfură de carbon. Din categoria pirobitumului asfaltic fac parte: elaferifuj, cu aspect de cauciuc, parfial saponificabil; wurfziliful, care se depolimeri-zează prin încălzire, devenind fuzibil şi solubil; albertitul, care se depolimerizează parţial prin încălzire; impsonitul, care nu se depolimerizează prin încălzire; etc. Asfalturile artificiale se obţin prin amestecarea unui material mineral granular, inert, cu bitum (reziduuri de la distilare sau de la pirogenarea diferitelor maferii prime, cum sînt ţiţeiul şi produsele sale, gudronul de lemn, gudronul de turbă, gudronul de cărbuni, gudronul de oase, gudronul acid de la rafinarea distilatelor de ţiţei, etc.). Se întrebuinţează, în locul asfaltului natural, la executarea straturilor izolante din construcţii şi a îmbrăcăminfelor rutiere. V. sub îmbrăcăminte rutieră. 7. ~ ceraf. V. sub Asfalt de Siria. 8. ^ cilindraf. Drum. V. sub îmbrăcăminte rutieră. 9. ~ comprimat. Drum. V. sub îmbrăcăminte rutieră. 10. ~ de Siria. Poligr,: Varietate de asfalt lacustru extras din basinul Mării Moarte, caracterizat prin sensibilitatea lui la lumină. Cînd e expus influenţei acfinice a razelor de lumină, el devine insolubil. Asfaltul de Siria disolvat în benzen sau într-un amestec de terebentină cu benzină se întrebuinţează în foiolitografie (v.), la sensibilizarea plăcilor litografice; în formă de pulbere, se întrebuinţează în fofochemigrafie, în cursul corodării, uneori amestecat cu ceară pulverizată sub numirea de asfalt ceraf, ca strat protector contra coroziunii; în soluţii grase, se întrebuinţează ca tinctură litografică (v.). 11. ~ turnat. Drum. V. sub îmbrăcăminte rutieră. 12. Asfaitaj. 1. Drum. V. Asfaltare. 13. Asfaitaj. 2. Cs.; Strat de asfalt aplicat pe suprafaţa unei construcţii sau a unui element de construcfie. 14. Asfaltare, pl. asfaltări, Drum.: Operaţia de aplicare a unei îmbrăcăminte asfaifice pe suprafaţa unei şosele, a unei străzi sau alei, a unui trotoar, etc. Se execută la cald sau la rece, după felul îmbrăcămintei. V. şi sub îmbrăcăminte rutieră. Sin. (parţial) Asfaitaj. îs, Asfaltene, sing. asfaltenă, V. sub Bitum, Asfalfife 123 Asîgurars 1. Asfalfife, sing, asfaltSt. V. sub Asfalt, 2. Asfalfizare, pl, asfaltizări. 1. Geo'.; Procesul de transformare lentă a ţiţeiului în asfalt natural (de-a lungul perioadelor geologice), sub influenfa aerului sau a apelor sulfatice, prin dehidrogenare treptată şi prin pierderea fracfiunilor simple. 3. Asfalfizare. 2. Ind. pefr.: Procesul de transformare a bitumului din păcura asfaltică (asfalt masă) în asfalt, sub influenfa temperaturii (150—270°) şi a aerului insuflat. 4. Asfalfizare. 3. Drum.: Procesul de definitivare naturală a unei îmbrăcăminte asfaltice, prin îmbunătăfirea granulorm triei agregatelor, datorită spargerii unora dintre granule sub efectul circulaţiei, şi prin anrobarea acestor granule în bitumul care se ridică prin ascensiune capilară, datorită variaţiilor diurne de temperatură. 5. Asfalfogen. Ind. pefr.: Extrad alcoolic din asfaltene. 6. Asfaltogenici, acizi Ind, pefr.: Componenţi acizi, negri-bruni, ai asfalturilor, cu aspect de gudroane sau de răşini, solubili în alcool şi în cloroform, insolubili sau foarte pufin solubili în benzină. Consfîtufia lor chimică e necunoscută. Se deosebesc de acizii naftenici prin greutatea lor moleculară mult mai mare şi prin cantităţile de sulf pe cari le confin. V. şi sub Bitum. 7. Asferk, dioptru Fiz.: Dioptru format prin deformarea unui dioptru sferic, pentru a obţină o mai bună corecţie a aberaţiilor de sfericitate. *. Asfericăr combinaţie optică Fiz.: Combinaţie de două lentile, astfel încît aberaţia de sfaricitate să fie înlăturată. 9. Asfixiant. Biol.: Calitatea unor substanţe, de obicei gazoase, de a nu întreţine respiraţia şi de a provoca moartea prin lipsă de oxigen. 10. Asfixie, pl. asfixii. Biol.: Fenomenul de încetare temporară sau totală a funcţiunii respiratorii şi, drept consecinţă, a circulaţiei sîngelui, a funcţiunilor cerebrale, etc. Asfixia se produce datorită lipsei de oxigenare a sîngelui şi acumulării bioxidului de carbon în organism. Sîngele devine impropriu menţinerii vieţii ţesuturilor, moartea producîndu-se în cîteva minute. Asfixia se poate produce, fie prin pătrunderea insuficientă a aerului în plămîni, datorită strangulării sau cufundării într-un lichid, fie prin introducerea în plămîni a unui gaz inert, de exemplu a azotului, a hidrogenului, a protoxidului de azot, ele., fie prin ingerarea unor substanţe toxice (de ex. a stricninei) cari paralizează muşchii respiratorii. în timpul asfixiei dispar succesiv cunoştinţa, sensibilitatea, reflexele, respiraţia, iar apoi încetează funcţionarea inimii. — Asfixia poate fi prevenită şi înlăturată, restabilindu-se viaţa, prin aplicarea unui tratament adecvat, cere consistă în primul rînd în îndepărtarea cauzelor şi în aplicarea respiraţiei artificiale, urmată de un tratament cu medicamente, specific tipului de asfixie produs. 11. Asfolif. Drum.: Tip de beton esfaiiic turnat dur, folosit la executarea unor îmbrăcăminte asfaltice permanente, confecţionat din criblură de rocă eruptivă foarte tare (de porfir sau de bazalt), fi Ier (care conţine şi praf de rocă de aceeaşi natură cu criblura), bitum dur şi un adaus special, frigoplastic, cu bază de cauciuc, care-l face mai rezistent la temperaturi joase. îmbrăcămintea se execută în două straturi: un strat inferior (binder), cilindrat, care trebuie să aibă, după cilindrare, grosimea de 3 cm, şi un strat superior de uzură, care trebuie să aibă, după cilindrare, grosimea de 2 cm. Cantitatea de bitum .din stratul de uzură e mai mică decît la alte asfalturi turnate, şi anume de 7—8%. Frigoplasticul intră în compoziţia mixturii în proporţie de 1—2%. Mixtura asfaltică se prepară încălzind şi malaxînd întîi filerul împreună cu bitumul, timp de opt ore, pentru a obţine un amestec- omoejen, după care şş adaygă acjrecjafeie şi şe gpn- tinuă încălzirea şi malaxarea timp de circa şase ore. Aşternerea se execută ca şi la celelalte asfalturi turnate. îmbrăcămintea de asfolif e foarte rezistentă şi are o uzură sub 1 mm pe an. A fost folosită pe scară mare, în special în Franţa, fiind cunoscută şi sub numele de Pcrphirasphalte, deoarece e confecţionată mei ales cu criblură de porfir. în ţara noastră a fosf una dintre primele îmbrăcăminte folosite la modernizarea dru- murilor. 12. Ashcroftin. Mineral.: (Na, K)(Ca, Mg, Mn) AUSisOis’ 8 H2O. Mineral din grupul zeoliţilor, asemănător în aparenţă cu thom-sonitul (v.). Cristalizează în sistemul tetragonal, în cristale fibroase microscopice. 13. Ashmouny. Ind. fexf.: Varietate de bumbac de calitate cuprinsă între cea medie şi cea superioară, cultivat în Egipt, care produce fibre cu următoarele caracteristici: lungimea, 30/32 mm; numărul de fineţă, 6000—7500 Nm; diametrul, 15** 20 jx; rezistenţa la rupere, '4—7 g; lungimea de rupere, circa 30 km; culoarea, castanie deschisă; este elastică. Din bumbacul Ashmouny se pot fila fire de urzeală medii şi fine, cardate,> Nm 40—70, şi pieptenate, Nm 70—140. 14. Asiderif, pl. asiderife. Pefr,: Meteorit care corespunde în parte rocilor eruptive terestre ultrabazice, cum sînt peridotitele; conţine rar fier nativ. 15. Asietă, pl. asiete. 1. Av.: Unghiul format cu orizontala, de o linie de referinţă a avionului, în general de linia de zbor, Se deosebesc: asietă transversală sau înclinare laterală; asietă longitudinală sau înclinare de picaj ori de cabraj. Dacă asieta e unghiul liniei de zbor, e egală (în zbor) cu suma algebrică a incidenţei aripii şi a pantei traiectoriei, minus unghiul de calaj al celulei pe linia de referinţă. ie. Asietă. 2. Nav.: Poziţia pe care o ia o navă în apă, datorită repartiţiei încărcăturii sau a balastului, faţă de poziţia ei normală de plutire (poziţia navei fără încărcătură). După felul acestei poziţii relative, nava se numeşte navă cu asietă dreaptă sau normală, navă ■ apupată, navă aprovafă. 17. Asignarea frecvenţelor. V. Frecvenţelor, condiţii de folosire a ~ în radiocomunicaţii. îs. Asigurare, pl. asigurări. 1. Cs.: Mod de alcătuire, de dimensionare sau de tratare a unei construcţii sau a unui element de construcţie) adoptat pentru a preveni solicitările defavorabile seu degradările produse de agenţi fizici, chimici sau biologici. Exemple: asigurarea la flambaj, care consistă în adoptarea, pentru un element de construcţie, a unui mod de alcătuire corespunzător, astfel încît elementul de construcţie să nu flambeze sub acţiunea unui anumit sistem de forţe; asigurarea contra putrezirii, a unei construcţii de lemn, care consistă în tratarea lemnului folosit sau în adoptarea unor mijloace de izolare corespunzătoare. 19, Asigurare. 2. Hidr.: Suma frecvenţelor cu cari apare un eveniment aleatoriu (de ex. hidrometecrologic, ca un debit, nivel, precipitaţii, etc.) la valori mai mari decît o valoare dată. De exemplu, într-un şir de n valori în ordine crescătoare (n foarte mare): x\, x2f *3/—*V*ni fiecare cu frecvenţa egală 1 • . d v 1 n-1 cu p — —, asigurarea valorii X: e t. — 2j — —--------------• n * * i=m+1 n „ Din punctul de vedere hidrologic, asigurarea prezintă sens şi utilitate prin legătura ei cu perioada do repetare a fenomenului la valoarea Xj. 20. Asigurare, pl, asigurări. 3. M$.: Operaţia de împiedicare a desfacerii sau a deplasării, relative, în timpul serviciului, a elementelor asamblate într-un sistem tehnic (maşină, aparat, dispozitiv, etc.). Asamblările dezmembrabile se* pot desface sau deregla prinv desfacerea unui element din asamblare sau prin schimbarea pozjţiej elementelor aşamblafe faţă de poziţia iniţială, Asigurarea circulaţiei 124 Asimetrie de la montaj (ieşirea unei pene, desfacerea unei piulife, deşu-rubarea unui şurub, etc.). Asigurarea se face cu ajutorul unor elemente suplementare, introduse în asamblarea care trebuie asigurată (de ex. contrapiulifă, cui spintecat, inel de siguranfă, etc.). După scopul urmărit, asigurarea poate fi de fixare, dacă fixează elementele unei asamblări ssffel încît să nu mai fie posibilă o desfacere a acesteia în timpul serviciului, sau de pozifie, dacă împiedică dereglarea elementelor asamblate prin menfinerea poziţiei lor relative. Exemple de asigurare: Asigurarea împănărilor se face de obicei cu şuruburi, de exemplu pentru a împiedica desfacerea de pe arbore a penelor longitudinale paralele, la asamblările de ghidare prin pene, pentru a împiedica deplasarea penelor de reglare din poziţia stabilită (de obicei prin contraşurub), etc. De asemenea, însăşi pana poate fi uti-Uzată ca element de siguranţă (pană de siguranţă), pentru a împiedica desfacerea a două piese asamblate prin alt mijloc (de ex. asigurarea cu pană a asamblării prin presare dintre un ax şi o manivelă, v. fig. /). Asigurarea înşurubărilor e aplicată cel mai mult şi se poate face, fie cu elemente cari prin montare nu produc tensiuni suplementare în asamblare, fie cu elemente cari produc astfel de tensiuni. Asigurări cari nu produc tensiuni suplementare în asamblare sînt, de exemplu, asigurarea piuliţei prin cui spintecat, care poate trece numai prin corpul şurubului (v. fig, I! a) sau atît I. Asigurare prin pană. î) pană de siguranfă; 2) manivelă; 3) ax. prin şurub, cît şi prin piuliţă (v. fig. II b), prin piuliţă crenelată (v. fig. II c), prin trecerea unei sîrme prin capetele a două sau ale mai multor şuruburi (v. fig. II d), prin plăcuţe crestate cari îmbracă piuliţa parţial sau pe toată periferia (v.fig./l e), prin şaibe de siguranţă de diferite construcţii (v. fig, II f)t prin refulare de material în crestătura capului şurubului (v. fig. II g), cu ajutorul unui priboi, prin sudarea sau lipirea marginilor piuliţei (v. fig. II h), prin piulifă cu guler şi şurub lateral de fixare (v. fig. II /), etc.— Asigurări cu elemente cari produc tensiuni suplementare în asamblare sîni, de exemplu, asigurarea prin piuliţă şi confrapiuliţă (v. fig. II /), asigurarea prin confrapiuliţă elastică (v. fig. II k), asigurarea prin şaibe elastice între piuliţă şi piesa de strîns (v. fig. II /), asigurarea prin inele de siguranţă elastice între piuliţă şi piesa de strîns (v. fig. II m), asigurarea prin piuliţă şi inel interior de presiune, confecţionat din material elastic (v. fig. II n), asigurarea prin piuliţă spintecată, strînsă cu şurub (v. fig .Ho), etc. t. Asigurarea circulaţiei. C. f. V, Siguranţa circulaţiei, 2. ~ macazurilor. C. f. V. sub Instalaţii pentru controlul parcursului. 3. ~ parcursului. C /. V. sub Siguranţa circulaţiei, 4. Asimetrie, pl, asimetrii. 1. Gen.; Lipsă de simetrie (v,), 5. Asimetrie. 2. C/c. e.; Proprietatea unei repartiţii a unei variabile aleatorii de a avea un coeficient de asimetrie: Y==Vpl diferit de zero, unde |3j e unul dintre coeficienţii pearsonieni: 2 pj==-g, unde \x2 şi j.13 sînt momentele de ordinul al doilea, ll2 respectiv al treilea, ale variabilei aleatorii. Pentru şirurile statistice reprezentînd valorile cronologice *i» sie unui fenomen natural, coeficientul de asime- / L m II. Asigurarea înşurubărilor. a) prin cui spintecat trecut prin şurub; b) prin cui spintecat trecut prin şurub şi prin piulifă; c) prin piulifă crenelată; c/) prin sîrmă trecută prin capetele şuruburilor; e) prin plăcuţă crestată; f) prin şaibă de siguranţă; g) prin refulare de material; h) prin sudarea (lipirea) marginilor piuliţei; /) prin piuliţă cu guler şi şurub lateral de fixare; j) prin piuliţă şi contrapiulită; k) prin confrapiuliţă elastică; ) prin şaibă elastică; m) prin Inel de siguranţă elastic; n) prin piulifă şl inel interior de presiune; o) prin piulifă spintecată, strînsă cu şurub; I) şurub; 2) piuliţă; 3) piesă; 4) rondelă; 5) cui spintecat; 6) piulijă crenelată* 7) cui răsfrînt; 8) sîrmă; 9) plăcufă crestată; 10) şurub de fixare; 11) şaibă de siguranţă; 12) sudură (lipitură); 13) piulifă cu guler; 1') confrapiuliţă (normală); 15) confrapiuliţă elastică; 16) şaibă elastică; 17) inel de siguranţă elastic; 18) inel de presiune (de material elastic); 19 piuliţă spintecată; 20) şurub de strîngere. Asimetrie 125 Asincron, regim ~ frie se calculează cu ajutorul modulelor k^xjx, în cari x e media artimetică a şirului: n=r S(^-D8 ’V<>(VW în prealabil se cercetează dacă valorile şirului conduc la o curbă de repartiţie asimetrică a frecvenţelor. Precizia acestui coeficient e bună cînd există un număr mare de valori în şir; de exemplu, în Hidrologie e necesară o perioadă de cel puţin 30"*50 de ani pentru evaluarea lui. 1, Asimetrie. 3. Chim. V. sub Isomerie. 2. Asimilabil. Ind. alim.: Calitatea unui produs de a putea fi transformat parţial de vieţuitoare în substanţă vie a corpului lor, adică de a le putea nutri. s. Asimilare, pi. asimilări. Petr.: Fenomen care consistă în resorbirea (înglobarea) de roci de origini diferite (în special a unor roci sedimentare: argile şi calcare) din pereţii crăpăturilor, în timpul intruziunilor magmatice, spre suprafaţă, şi în topirea şi disolvarea acestor roci în masa magmei. Asimilarea produce o difuziune şi o diferenfiere în compoziţia chimică a magmelor, prin apariţia de substanţe noi, şi schimbă mai mult sau mai puţin această compoziţie, explicînd astfel variafia rocilor magmatice întîlnite în scoarţa Pămîntului. Dacă solidificarea magmei s-a produs înainte ca disolvarea rocilor resorbite să fie totală, iau naştere enclave (v.). Sin. Resorbire, Contaminare, 4. Asimilafie. Biol.: Absorpjia şi folosirea de organism a substanfelor nutritive introduse în el, pentru sintetizarea de substanfe chimice complexe, cari servesc la elaborarea şi la întrefinerea substanţei vii. Exemplu: Asimilafia carbonului din regnul mineral de către organismele cu clorofilă penfru sintetizarea substanfelor ternare necesare fesuturilor sau a substanfelor de rezervă; asimilarea directă a azotului atmosferic de către unele microorganisme (Azotobacter, Closfridium pasteurianum, etc.) şi transformarea lui în azot proteic; asimilarea de către organismele animale a zaharurilor, proteinelor, etc. elaborate în regnul vegetal şi sintetizarea substanfelor complexe (proteine, grăsimi, zaharuri, etc») necesare creşterii şi întrefinerii organismului animal; etc. 5. Asimilafie clorofiliană. V. sub Clorofilă. e. Asimptof, con Mat.: Conul de ordinul a! doilea format de dreptele paralele cu generatoarele rectilinii ale unei cuadrice duse prin centrul acestei suprafeţe. Dacă t (xi, x2, x3, x4)='Eaikxixi = 0 aik = aki i, k e ecuaţia cuadricei, ecuaţia conului asirnptot e f (*i ^2^31^4)—^ = 0, unde A=\aik\i,k— 1, 2, 3, 4 şi 8 = k—\, 2, 3. Conul asimptot e înfăşurătoarea planelor asimptote ale cuadricei. 7. Asimptot, plan 1. Mai.: Plan asociat unei curbe în spaţiu cu puncte în domeniul de la infinit, astfel încît distanta dintre un punct variabil al curbei şi plan tinde spre zero, cînd punctul tinde pe curbă spre domeniul de la infinit. Pentru o curbă algebrică, planul asimptot se prezintă ca un plan osculafor într-un punct de la infinit al curbei. în general, dacă planul osculator într-un punct M al unei curbe, situat la distanfă finită, are opoziţie limită determinată cînd punctul M tinde spre domeniul de la infinit, curba se comportă asimptotic în raport cu această poziţie limită. s, Asimptot, plan 2. Mat.: Poziţia limită a planului tangent la o suprafafă riglată, cînd punctul de contact M le de- plasează pe o generatoare g a suprafefei către domeniul de la infinit. Planul asimptot confine generatoarea g şi e paralel cu planul tangent la conul format de dreptele paralele cu generatoarele suprafefei duse printr-un punct arbitrar din spafiu (con director). El e perpendicular pe planul tangent la suprafafă în punctul central (v.) al generatoarei g. 9. Asimptotă, pl. asimptote. Mai.: Dreaptă asociată unei curbe plane cu puncte în domeniul de la infinit al planului ei, într-o astfel de poziţie relativă faţă de curbă, încît distanfa dintre un punct variabil al curbei şi dreaptă tinde spre zero cînd punctul se deplasează pe curbă tinzînd spre domeniul de la infinit. Sin. Dreaptă asimptotă. Pentru o curbă algebrică, asimptota se prezintă ca o tangentă într-un punct de la infinit al curbei. în general, dacă tangenta într-un punct M al unei curbe, situat la distanţă finită, are o pozifie limită determinată cînd punctul de contact M tinde spre domeniul de la infinit, faţă de această poziţie limită curba se comportă asimptotic. 10. Asimptotic, cerc Mat..* Cerc în raport cu care o curbă din planul lui are o comportare de tip asimptotic. De exemplu, curbă reprezentată faţă de un reper polar de ecuafia r = £-}-— are drept cerc asimptotic cercul r = /Q e o repre- zentare a lui Q (cu legea Ţ) în mulţimea aplicaţiilor lui 30Î în 3R (dotată cu legea de compoziţie internă fog\ Asociativitatea unei legi externe notată multiplicativ, de exemplu, se exprimă prin identitatea (a(3)x = a((3x), sau (ap y)* = a(py*) = (ap) (y*) = a(P(Y*)) = ap y*, oricari ar fi a,p,y din & şi x din 3SJJ. De asemenea, în notaţia exponenţială, asociativitatea unei legi externe se notează x^a = (x^)a. 4. ^, lege internă Maf.: O lege de compoziţia (x, y)~>xTy peste tot definită între elemente dintr-o mulţime se spune că e asociativă dacă, oricari ar fi elementele x, y z din 9JÎ, avem: {xTy)Tz~xT{yTz). Dacă, de exemplu, X, Y sînt părţi ale unei mulţimi, legile X\JY şi Xf\Y sînt asociative, unde (J şi D s*nt simbolurile pentru reuniune şi intersecţie. Adunarea şi înmulţirea între numere reale sînt asociative, căci x + (y + z) = (x + y) + z, x(yz) = (xy)z~ xyz, oricari ar fi numerele reale x, y, 2. Compusa XoY a mulţimilor X şi Y, funcţiunile compusa jog, sup (x, y), inf (x, y), sînt de asemenea legi de compoziţie internă asociative. 5. Asociativitate. Maf.: Proprietatea unei relaţii sau a unei operaţii ca, repetată şi aplicată unui şir de elemente, să conducă la un rezultat independent de ordinea în care se aleg elementele din şir sau în care se efe:tuează operaţiile succesive. Exemplu: adunarea şi înmulţirea numerelor reale au proprietatea de asociativitate. Fiind dat şirul a, b, c, există relaţiile: (a + b) + c — a + (b+c) şi (ab) • c = a • (bc). Relaţiile, legile, operaţiile cari se bucură de asociativitate se numesc asociative. 6. ~ a intersecţiei unei familii de mulţimi. Maf.; Fie o familie de mulţimi a cărei mulţime de indici. / e reuniunea unei familii mulţimi. Relaţia rut-n/ru. o€l XCL \t€JA exprimă asociativitatea intersecţiei familiei 7.-a produsului unei familii de mulţimi. Maf.: Fie (XJţ ţj o familie.de mulţimi a cărei mulţime de indici I nu e vidă. Fie Uxlx^L 0 partiţie a lui /; aplicafia /-»(prf)kţL a mulţimii II X în mulţimea produs ÎI / II XA e o apli» ie* leLVeJx ) caţie biunivocă (sau bijectivă) care exprimă asociativitatea produselor de mulţimi. 8. ~ a reuniunii unei familii de mulţimi. Mat.: Fie 0 familie de mulţimi a cărei mulţime de indici le o reuniune a unei familii (/^)^^l mulţimi. Re'aiia UvUfU-v.' ii:i 'a£l\lCji se numeşte relaţie de asociativitate a reuniunii familiei (^t)t^/- 9. Asociaţia elementelor de circuit electric. V. Conectarea elementelor de circuit electric. 10. Asociaţie, pl. asociaţii. Maf.: Corespondenţa dintre două sau mai multe entităţi, pe baza unei relaţii stabilite între ele. Exemplu: asociaţia după regula burghiului drept, dintre sensul pozitiv de rotaţie şi sensul pozitiv pe axa instantanee de rotaţie, 11. coeficient de Maf.: Dacă se reprezintă prin paren-teza (AB) numărul de elemente cari au atît atributul A, eît şi % Asociaţie de soluri *127 Asociafie, reguli de ~ a sensurilor pozitive atributul B —, şi dacă a = non A şi (3 = non B, astfel încît de exemplu (^4(3) e numărul de elemente cari au atributul A, dar nu au atributul B, coeficientul de asociafie (al lui Yule) dintre cele două atribute A şi B e mărimea Q, care are expresia: n..(AB) (ap)-(^p) (Ba) i^B) (a(3) + (v4|3) (Ba)' Numărul total de elemente e JV = (^)+(a) = (5) + ((3). 1. Asociafie de soluri. Ped.: Unitate cartografică eterogenă de soluri, cuprinzînd două sau mai multe unităfi taxonomice legate geografic, dar inseparabile la scara hărfii. Diversitatea unităfilor taxonomice e produsă de variafia mesoreliefului şi a rriacroreliefului, de expunere, de eroziune, de natura rocilor, etc,, cari toate imprimă orientări diferite procesului de formare a solurilor componente. E utilizată pentru întocmirea hărfilor pedo-logice la scară mică (v. şi sub Complex de soluri), 2. Asociaţie de tip climatic. Geokot.: Comunitate mare de plante, caracteristică unui tip climatic, care, la rîndul său, a determinat formarea unui anumit tip zonal. Exemple asociaţiile de graminee spontane, specifice climatului de stepă pe solul brun deschis; pădurea de conifere, specifica climei umede şi reci, penfru solul numit podzol-schelet. s. ~ de tip edafic. Geobof..* Asociaţie mai mică de plante din interiorul zonei mari climatice, determinată ds modificările solului, ale expoziţiei, de roca-mamă, etc. 4. Asociaţie moleculară. 1. F/z.: Grup de molecule obţinut prin legarea, prin forţe van der Waals, a două sau a mai multor molecula identice cari au valenţele principale saturate. Raportul dintre numărul de molecule simple cari se asociază şi numărul total de molecule simple cari ar exista într-o cantitate dată de substanţă, dacă nu s-ar produce asocierea, se numeşte grad de asociaţie. Gradul de asociafie depinde de natura subsfanfei, de condifiile fizice în cari se găseşte substanfa respectivă, şi poate fi determinat prin măsurarea valorilor unor mărimi cari depind de numărul de molecule dintr-un volum dat sau de masa moleculelor (tensiune superficială, punctul de topire al unei solufii, tensiune de vapori, presiune osmotică, etc). 5. Asociaţie moleculară. 2. Fiz.: Faptul grupării, prin forţe van der Waals, a mai multor molecule identice şi cu valenţe principale saturate. 6. Asociaţie, reguli de ~ a sensurilor pozitive. Fiz., Elf,: Reguli de corespondenţă a sensurilor pozitive ale mărimilor electrice şi magnetice, utilizate în formulările matematice ale legilor cîmpului electromagnetic. Formele integrale ale acestor legi conţin integrale de linie (circulaţii) şi integrale de suprafafă (fluxuri) ale intensităfilor şi inducfiilor cîmpurilor electric şi magnetic şi densităţii curentului electric de conducţie. Circulaţia şi fluxul unui cîmp de vectori dat sînt mărimi algebrice cari se definesc univoc numai în raport cu un anumit sens de integrare, adică numai în raport cu o anumită orientare a elementelor de linie dr, respecfiv a celor de arie dA. în unele forme integrale ale legilor cîmpului electromagnetic, cum sînt legea inducţiei, legea circuitului magnetic, legea lui Ohm, legea polarizaţiei electrice şi legea polarizaţiei magnetice, intervin simultan circulaţiile unor mărimi vectoriale şi fluxurile altor mărimi vectoriale. în alte forme integrale ale legilor cîmpului electromagnetic, cum sînt legea conservării sarcinii electrice, legea fluxului electric şi legea fluxului mag-netic, intervine fluxul printr-o suprafaţă închisă a unei mărimi vectoriale şi, în general, o mărime scalară referitoare ia acea suprafaţă închisă. în enunţul legilor sub formă integrală trebuie deci indicate sensurile de integrare în raport cu cari se definesc Circulaţiile şi fluxurile. Aceste sensuri se numesc sensurile pozitive ale circulaţiilor şi fluxurilor; cînd circulaţiile şi fluxurile, calculate m raport cu aceste,sensuri, au valori pozitive, ele sînt considerate pozitive în expresiile integrale ale legilor; altfel ele sînt considerate negative. Pentru ca să existe o singură formă integrală a legilor cîmpului electromagnetic s-a ales prin convenţie, odată penfru totdeauna, o asociaţie unică a sensurilor pozitive, după următoarele convenţii: în legile în cari intervin circulaţii în lungul unor curbe închise F şi fluxuri prin suprafefe deschise Sr sprijinite pe aceste curbe, sensul pozitiv al circularei se asociază după regula burghiului drept cu sensul pozitiv al fluxului. Această regulă e folosită la scrierea sub formă integrală a legii inducţiei electromagnetice: r d l* — — d<î>r §£dr = -7„-d7 )rMA Sau * d Ă sau u =Wt unde sensul pozitiv al tensiunii electrice în lungul tubului (u) e asociat cu sensul pozitiv al fluxului electric (,lf).-“ în legile în cari intervin fluxuri prin suprafaţa închise £ se alege ca sens pozitiv sensul corespunzător normalei exterioare la acea suprafafă. Această regulă e utilizată la scrierea sub forma integrală a legii fluxului electric: §DdĂ—K ţjdg sau 2 vs unde sensul pozitiv al fluxului electric (tFş) e asociat cu semnul pozitiv al sarcinii electrice adevărate (q2) din interiorul suprafeţei (v, fig. I d); ea se utilizează şi în legea fluxului magnetic §BâA — 0 sau <&y = 0, 2 unde prin faptul că intervine o singură mărime, şi anume fluxul magnetic printr-o suprafafă închisă, nu intervine o asociafie de sensuri pozitive, cum şi în legea conservării sarcinii adevărate: r ^ î i . l — — TT sau iy=-----— • a* ^ dt unde sensul pozitiv ai curentului printr-o suprafafă închisă (z‘s) e asociat cu semnul pozitiv al sarcinii adevărate (gs) din interiorul suprafefei (v. fig, I e). în cazul circuitelor electrice şi magnetice, regulile de asociafie a sensurilor pozitive pentru tensiuni electromotoare, tensiuni magnetomotoare, curenfi electrici şi fluxuri magnetice sînt cele specificate mai sus, deoarece teoremele acestor circuite (teoremele lui Kirchhoff) sînt consecinfe ale formelor integrale ale legilor cîmpului electromagnetic. în aceste teoreme intervin uneori şi alte mărimi, ca tensiunea electrică şi tensiunea magnetică la borne, definite prin integrale de linie raportate la curbe deschise situate între două borne (A, B), în afara circuitului prc-priu-zis. Alegerea sensului pozitiv al acestor tensiuni nu e legată de formularea legilor generale şi se poate face arbitrar. De aceea acest sens trebuie indicat explicit la rezolvarea fiecărei probleme, pentru a putea interpreta fără ambiguitate rezultatele obfinute prin calcul. De exemplu, în circuitul electric din fig. II, alegerea sensului pozitiv indicat al c ------------------^ C" tensiunii uAB separă circuitul în două părfi C' şi C" cari, II, împreună cu linia AB a tensiunii, constituie curbele închise F' şi P". Sensurile pozitive HeV ueT" coincid cu sensul cedat la formularea legii lui Uer — He — R'i + UAB Se observă că tensiunea la 8 Asocierea sensurilor pozifive circuit electric. de Situafia se inversează dacă se alege sensul contrar (de la B la A) ca sens pozitiv pentru tensiunea la borne, adică dacă ub = uBA. In general, dacă două subrefele cari formează o refea com-pletă sînt legate între ele prin două conductoare străbătute de acelaşi curent i, cu două borne Aşi B situate pe aceste conductoare, alegerea unor sensuri pozitive pentru tensiunea la borne ub, respectiv pentru curentul i, e echivalentă cu folosirea regulii de la generatoare pentru una dintre subrefele şi a regulii de la receptoare pentru cealaltă — şi reciproc (v. fig, III), O subrefea dată are efectiv calitatea (de activă sau pasivă) care corespunde regulii utilizate, numai în momentele în cari puterea la borne ubi — care e putere cedată la generatoare şi primită la receptoare — e pozitivă. în cazul unei refele cu două borne (un dipol), pentru a putea scrie ecuaţiile, afară de sensul pozitiv al curentului, trebuie ales şi sensul pozitiv al tensiunii la borne, adică trebuie adoptată regula de asociafie a tensiunii la borne şi a curentului, şi anume: regula de la generatoare, dşcă sensurile pozitive coincid cu cele din subrefeaua „generatoare" din fig. III, respectiv regula de la receptoare, dacă sensurile pozitive coincid cu cele din subrefeaua. „receptoare" din fig. III (v. fig. IV a şi b). Circuitele magnetice pot fi tratate prin scheme echivalenle electrice, în cari fluxurile înlocuiesc curenfii, tensiunile magnetice pe cele electrice, iar tensiunile magnetomotoare pe cele A l I A / ) * I- / B III. Asocierea sensurilor pozi-iive ia un sistem de două subretele legate prin doua borne. I ub ll p-u.i IV, Asocierea sensurilor pozitive la dipoli electrici după regula de a generatoare (a) sau după regula de la receptoare (bj [p=puiere primită la borne]. electromotoare. De aceea regulile de asociafie a sensurilor pozitive pentru circuitele electrice se utilizează şi la circuitele magnetice. Trebuie observat însă că, în acest caz, sensul pozitiv al tensiunii magnetomotoare e asociat după regula burghiului drept sensului pozitiv al curentului care o produce (cum s-a procedat la formularea legii circuitului magnetic).— în cazul condensatoarelor, regulile uzualede asociafiea sensurilor pozitive ale tensiunilor şi curenfilor (v. fig. V a şi b) sînt cele ale tensiunilor electromotoare curentului i (aşa cum s-a pro-Ohm) şi prin urmare: Her„-=ue = R"i— uAB . borne uAB — ub nu intră simetric în cele două expresii ale tensiunilor electromotoare. Deoarece puterea primită pe la bornele AB de porfiunea C' a circuitului e p‘ = —ubi, se spune că la această porfiune de circuit s-a utilizat regula de la generatoare pentru alegerea sensului pozitiv al tensiunii la borne; deoarece puterea primită pe la bornele AB de porfiunea C" a circuitului e p" — ubi, se spune că la această porfiune de circuit s-a utilizat regula de la receptoare pentru alegerea sensului pozitiv al tensiunii la borne. ^v14*thu' “ ' df 'bo dj 'dt V. Asocierea sensurilor pozitive la condensatoare după regula de la racep-toare (a) sau după regula de la generatoare (b). utilizate la formularea legii conservării sarcinii şi a legii poiarizafiei electrice. în cazul bobinelor electrice, regulile uzuale de asociafie a sensurilor pozitive, pentru fluxurile magnetice şi curenfii cari ie produc, sînt cele utilizate la formularea legii circuitului magnetic* în teoremele lui Maxwell pentru inductivităfi ■'o = L*1 + Lh '2 + "’Lk»V Asociafie vegetală 129 Asociafie vegetală sensului pozitiv al fluxului $>* îi e asociat, conform regulii burghiului drept, sensul pozitiv al curenfilor i\, dacă toate inductivităţile sînt pozitive. De aceea, de cîte ori în scheme electrice se dă valoarea L-]k (pozitivă sau negativă) a unei inductivităfi mutuale între două circuite electrice, e necesar să se indice sensurile pozitive pe cele două circuite asociate valorii date Ljk. Deoarece nu totdeauna aceste sensuri — asociate cu o valoare dată a inducti vităf ii mutuale — pot fi alese ca sensuri pozitive pentru curenfi, ele se indică în med distinct pe scheme, de exemplu prin stelufe de marcare a bornelor bobinelor, alese ca „borne de intrare" pentru aceste sensuri pozitive. Valoarea dată Ljk a inductivităţiî mutuale trebuie introdusă în ecuafii cu semnul ( + ), dacă ambele sensuri pozitive ale curenfilor intră (sau ies) din bobinele respective prin bornele marcate (v. fig. V/ a, b), şi cu semnul (—), dacă unul dintre sensurile pozitive ale curenfilor intră în una dintre bornele marcate, iar celălalt iese (v. fig. VI c, d) din cealaltă bornă marcată, în fig. V/, de exemplu, tensiunea electromotoare ueT. indusă ■ în circuitul din stînga de curentul ik al circuitului din dreapta dib dt Jn. LJk c d VI. Sensurile pozitive asociate unei valori date a inductivifăţii mutuale. în regim cuasistafionar, regulile de asociafie a sensurilor pozitive pentru circuitele electrice rezultă din respectarea simultană a regulilor de asociaţie din toate legile şi teoremele indicate mai sus (sau a celor dela dipoli). Dăm aceste UM L *(( a b VII. Asociaţia sensurilor pozitive la circuiiul serie în regim cuasistafionar. a) după regula de la receptoare; b) după regula de la generatoare, reguli şi ecuafiile corespunzătoare pentru circuitul serie. în cazul din fig. Vil, ecuafiile circuitului sînt , 1 f • j Rt+c Jîdt-^=^=-^odr sau ^ .. ~C i * dtJrL JrUbJrUee (cu puterea primită ţ—ubî) Ia alegerea sensului tensiunii la borne după regula de la receptoare, — respectiv d<& 0 dt ue = Ri + ~ J; dt + ut sau 1 r a* Ri + ~ y dt + L—Hb+uee (cu puterea primită p^—Uţi) la alegerea sensului tensiunii la d$e borne după regula de la generatoare, unde ^ = —Y0 e tensiunea electromotoare indusă, datorită variafiei fluxului magnetic produs din exterior. în cazul refelelor cu mai multe borne, la aplicarea teoremelor lui Kirchhoff, afară de sensurile pozitive ale curenfilor şi tensiunilor electromotoare, mai trebuie alese şi sensurile pozitive ale tensiunilor dintre borne, cari intervin în ecuafii, şi cari se aleg arbitrar, dacă nu sînt supuse unor reguli de asociaţie precizate în fiecare caz în parte. Fără fixarea acestor sensuri nu se pot scrie corect ecuafiile refelei (v., de ex., sub Cuadripol electric).— Regulile de asociafie a sensurilor pozitive se conservă şi pentru scrierea în complex a ecuaţiilor circuitelor de curent alternativ în regim armonic permanent, deoarece aceste ecuaţii sînt obţinute din ecuaţiile scrise penfru mărimile instantanee cu asociaţiile indicate mai sus ale sensurilor pozitive. Mărimile pentru cari nu s-au respectat regulile de asociaţie a sensurilor pozitive se introduc în ecuafii cu semn schimbat. Dacă, din rezolvarea ecuaţiilor, anumite mărimi rezultă negative, sensul lor e contrar celui adoptat ca pozitiv prin regulile de asociaţie. î. Asociaţie vegetală. Bot.: Asociafie de plante cu o anumită compoziţie floristică, cu condifii ecologice staţionale unitare şi fizionomie unitară. în acest sens, asociaţia vegetală e o unitate de bază a Fitosocioiogiei, adică a sociologiei plantelor; în sens larg, asociaţia vegetală e orice asociaţie a plantelor. Compoziţia şi structura floristică a asociaţiei se stabileşte într-un releveu, cercetîndu-se mai multe areale de probă, numite (impropriu) şi indivizi de asociafie. într-o asociafie, numărul exemplarelor unei specii şi capacitatea lor de acoperire a unei arii de probă constituie dominanfa speciei; dominanfa şi frecventa aparifiei în diferite arii de probă se numeşte prezenfa speciei. Astfel, în asociaţie se deosebesc: specii caracteristice dominante, cari au prezenţă mare şi sînt excluzive faţă de alte asociaţii; specii caracteristice indicatoare, cu prezenţă mai mică şi excluzive; specii însoţitoare, cari se găsesc şi în alte asociaţii, independent de gradul de dominanţă. Afară de prezenţa plantelor se ţine seamă şi de toate caracterele ecologice din localitatea în care creşte asociaţia, şi anume: factorii climatici (căldură, umezeală, vînt), factorii eda-fici (proprietăţile fizice şi chimice ale soiului), factorii fizio-grafici (altitudinea, expoziţia, înclinaţia), factorii biotici (influenţa animalelor, intervenţia omului). Sub influenţa continuă a factorilor ecologici, asociaţia vegetală se află în permanentă schimbare şi evoluţie, progresivă sau regresivă. Schimbările se manifestă ca aspect sezonal sau ca transformări în alte asociaţii, provocîndu-se „succesiunea" asociaţiilor; astfel, asociaţiile pot fi primare, secundare, neînţelenite, înţelenite, tinere, bătrîne. Clasificarea asociaţiilor se face după caractere ecologice sau după caractere floristice (specii caracteristice). Multiplele sisteme ecologice se bazează fie pe factorii climatici, fie pe factorii edafici sau pe fizionomie. în aceste sisteme, ca unitate fundamentală se foloseşte de obicei noţiunea de formaţiune, în loc de asociaţie. Foarte răspîndit e un sistem floristic cu considerarea şi a factorilor ecologici (sistemul Braun-Blanquet), după care se deosebesc următoarele categorii: asociaţii, alianţe (sinonimizate fals cu grupe de asociafii), ordine (sinonimizate fals cu for-mafiuni) şi clase. Numirea ştiinfifică a acestor categorii se stabileşte după numele unei specii caracteristice, de exemplu: Caricetum gracilis, după specia Carex gracilis. Pentru numirea alianfei se adaugă sufixul -ion, pentru ordine -etalia, şi pentru clase -etea; adică, penfru exemplul citat, alianfa e Caricion, ordinul e Caricetalia şi clasa e Caricetea. Asociaţia vegetală se poate subdivide în subasociafii (cu sufixul -etosum) şi în faciesuri. Valoarea economică a asociaţiilor vegetale rezultă din multiplele posibilităţi da folosinţă în agricultură, silvicultură, etc. Asolamenf 130 Aspectul semnalelor De o deosebită importantă pentru aceste ramuri economice, ca şi pentru altele jn legătură cu ele, e asociafia ca indicator pentru proprietăţile unei localităţi, asociaţia fiind o expresie vie a tuturor influenţelor mediului în acea localitate. 1. Asolamenf, pl. asolamente. Agr.: Ordinea periodică în timp a culturilor pe o solă (v.), împreună cu ansamblul de lucrări şi de îngrăşăminte, cari asigură creşterea fertilităţii solului şi sporirea recoltei. Asolamentele sînt necesare din următoarele cauze: prin cultivarea pentru mai mulţi ani în şir a aceleiaşi plante pe un acelaşi teren se produc epuizarea solului în substanţe minerale şi eliminarea apei, se înmulţesc ciupercile provocatoare de boli şi buruienile specifice acelei plante, se măreşte cantitatea de toxine pe cari le secretă rădăcinile, se produce o scădere a numărului de bacterii utile şi se înrăutăţesc proprietăţile fizice ale solului. Implicînd o rotafie a plantelor cultivate, asolamentul reduce riscul calamităţilor (grindină, secetă, ger, ploi torenţiale), deoarece acestea nu cuprind plantele în aceeaşi fază de vegetaţie; el permite repartizarea uniformă a cheltuielilor şi a veniturilor, asigură utilizarea raţională în fot cursui anului a mijloacelor de producţie şi asigură organizarea bazei furajere şi extinderea creşterii animalelor. După perioada de rotaţie, se deosebesc: asolamente bienale, trienale şi cuadrienale. în asolamentul bienal, terenul e împărţit în două sole; pe fiecare dintre ele se cultivă cîte o plantă sau un grup de plante asemănătoare. Dezavantajul principal pe care-l prezintă acest asolamenf consistă în faptul că distruge structura solului, ceea ce e propriu tuturor asolamentelor în cari intră numai plante anuale. — în asolamentul trienal, terenul e împărţit în trei sole, dintre cari una e ocupată de ogor sterp, apoi de ogor negru. Acest asolamenf nu rezolvă cerinţele economice şi nu satisface necesităţile unei creşteri raţionale de animale. De asemenea, aplicarea asolamentului trienal accentuează sărăcirea solului prin degradarea structurii lui. — în asolamentul cuadrienal, terenul e împărţit în patru sole. Acest asolamenf nu reuşeşte să rezolve dificultăţile expuse mai sus. Prin asolamentul cu ierburi perene se realizează refacerea structurii solului şi mărirea fertilităţii. Datorită faptului că rădăcinile ierburilor perene din familia gramineelor sînt superficiale şi fasciculafe, ele desfac solul, cînd acesta e compact, în agregate stabile, sau determină unirea granulelor izolate în agregate. Rădăcinile ierburilor din familia leguminoaselor fiind adînci, aduc la suprafafă diferite săruri, în special sărurile de calciu, cari ajută la formarea agregatelor. Rădăcinile ierburilor îngropate sub brazdă îmbogăţesc solul în humus activ. Ierburile perene, prin rădăcinile lor, opresc acţiunea de erodare a solului de către vînt şi apă. Asolamentul cu ierburi perene se poate prezenfa în următoarele variante: asolamenf agricol sau de cîmp, asolamenf furajer, asolamenf special (de legume, de plante industriale) şi asolamenf mixt. Asolamentul agricol cuprinde o perioadă cu ierburi perene, cu o durată de 1—3 ani, şi o altă perioadă, cu plante anuale, de la 6**'10 ani. — Asolamentul furajer cuprinde două perioade: una de ierburi perene, de 4--*6 ani, şi alta cu plante anuale de nutreţ, de 3*”4 ani. — Asolamentul special se aplică în legumiculfură, în culturile de sub pomi, irigate, şr în culturile pientru protecţia solului. — Asolamentul mixt poate fi agricol-furajer, legumicol-furajer, etc. Pe solurile bogate se utilizează asolamente cu mai multe sole, iar pe soiurile sărace, asolamente cu mai puţine sole. 2. Asomare, pl. asomări. Ind, alim.: Proces tehnologic de abator, care consistă în ameţirea animalelor înainte de sînge-rare, pentru ca să nu simtă durere în momentul tăierii şi penfru a fi stapînite mai uşor- în timpul în care se scurge sîngele. Prin asomare se produce o comojie cerebrală, cu abolirea funcţiunilor cerebrale, fără să se influenţeze însă asupra centrilor nervoşi bulbâri şi spinali, ceea ce are ca urmâre scurge- rea completă a sîngelui, cenfrii cardiaci şi respiratori din bulb rămînînd intacţi. Asomarea animalelor se poate face prin următoarele procedee: asomare prin lovirea în frunte cu un ciocan special; asomare prin lovirea în frunte cu merlina (un ciocan în formă de tîrnăcop), cu care se sparge osul frontal, astfel încît se atinge creierul; asomare prin lovirea unei tije metalice montate la o mască de piele care se aplică pe faţa animalului; asomare cu ajutorul pistoalelor cu explozie, la cari o fijă cu capul tăios perforează osul frontal în urma exploziei unui cartuş, lovit cu un percutor automat; asomare electrică, produsă prin acţiunea de scurtă durată a curentului electric de o anumită intensitate, şi sub o anumită tensiune, asupra sistemului nervos central. Asomarea electrică se consideră corectă, cînd animalul se găseşte în stare de inconştienţă timp de două minute, care e suficient pentru efectuarea operafiilor pînă la sîngerăre. Asomarea cu bioxid de carbon, comodă şi expeditivă, se bazează pe faptul că animalele (porcii), introduse în atmosferă de bioxid de carbon, suferă o intoxicaţie trecătoare, cu pierderea cunoştinţei, prin combinarea bioxidului de carbon cu hemoglobina. Combinaţia rezultată nu e stabilă şi bioxidul de carbon se desface de hemoglobină după ce animalul a început să respire oxigen, 3. Asowskii. Mineral.: Fe3'"[(OH)e | P04]. Fosfat natural de fier, sub formă coloidală. E slab anisotrop. Are gr. sp. 2,5. 4. Asparagic, acid Chim. biol.: HOOC—CH2—CH(NH2)—COOH. Acid monoaminodicarboxilic, isomerul I ( + ) fiind întîlnit în regnul vegeta! (în frunzele etiolate ale leguminoaselor) sub forma monoamidei, numită şi asparagină. Acidul asparagic în cantitate mai mare e conţinut în globuline şi în kerafină. Sin. Acid aminosuccinic, Acid aspartic. 5. Asparaginază. Chim. biol.; Enzimă din grupul amidazelor, prezentă în ţesutul animal, în plante şi bacterii. Asparaginaza catalizează scindarea hidrolitîcă a l-asparaginei, cu formare de amoniac şi acid l-asparagic. ». Asparagină. Chim.biol.:HOOC— CH(NH2)—CH2—CONH2. Monoamida acidului asparagic, obţinută prin hic’roliza enzimatică a proteinelor. I (-) asparagina sa găseşte liberă în unele plante tinere şi, în cantitate mai mare, în seva sparanghelului, unde ia parte, probabil, la formarea substanţelor proteice. 7. Asparfază. Chim. biol.: Desmoenzimă ajutătoare foarfe răspîndită în regnul vegetal. Aspartaza catalizează reacţia de adiţie a amoniacului la molecula acidului fumărie, cu formare de acid asparagic (aspartic). 8. Aspartic, acid Chim. biol. V. Asparagic, acid 9. Asparfico-amino-ferază. Chim. biol.: Enzimă de transfer care intervine în procesele de transaminare, prezenfă în special în vegetale. Aspartico-amino-feraza catalizează în mod reversibil reacţia de transfer al grupării aminice, de la acidul asparagic la acidul piruvic, cu formare de acid oxalilacetic şi l-alanină. Sin. Asparfico-trans-aminază. 10. Asparfico-frans-aminază. Chim. biol.: Sin. Aspartico-amino-ferază (v.). 11. Aspasiolif. Mineral.: Varietate de cordierit (v.) descompus. 12. Aspecte, sing. aspect. Astr.: Diferitele poziţii aparente caracteristice, faţă de Soare, pe cari le au sateliţii şi planetele privite de pe Pămînt. Se deosebesc următoarele aspecte: conjuncţia (v.), opoziţia (v.), cuadrafura (v.), aspectul trigonal, cu semnul astronomic A — cînd cele două astre au faţă de Soare diferenţa de longitudine de 120°, şi aspectul exagonal, cu semnul astronomic — cînd cele două astre au faţă de Soare diferenţa de longitudine de 60°. îs. Aspecfu! semnalelor. C. f. V. sub Semnalizare la căile ferate. Aspergilic, acid 131 Aspirator de praf /Ch3 HC C—CH2—CH H I \ h5c2—c=c c = o ch3 u Y OH 1. Aspergific, acid Chim. biol.; Antibiotic secretat de • Aspergillus flavus; corp cristalizat, solubil în alcool şi în eter, cu p§ f. 95°. E un derivat aJ triazinei simetrice. Acidul aspergilic îşi dezvoltă acfiunea anti-biotică atîf asupra germenilor grampozitivi, cît şi asupra celor gramnega-tjvi. E bacteriostatic şi bactericid în dilufii de 1/400000—1/25000. Toxicitatea: DLMieo (pentru şoareci) e de 3—5 mg. 2. Aspergillaceae. Biol.: Familie de mucegaiuri caracterizate printr-un miceliu format din hife ramificate, totdeauna septate. Din familia Aspergilaceelor fac parte mucegaiurile din genul Aspergillus, Penicillium, Citromyces. 3. Aspergîilus. Ind. alim.: Gen de mucegaiuri din familia Aspergillaceas. Cuprinde următoarele specii importante din punctul de vedere tehnic: Aspergillus gSaucus De Bary: Mucegai foarte răspîndit. La începutul vegetaţiei, formează un miceliu alb, care mai fîrziu devine galben deschis şi în cele din urmă capătă o culoare brună deschisă. Sporii, la culturile tinere, sînt verzi deschişi, iar mai tîrziu devin vsrzi-cenuşii sau cenuşii-bruni. Au formă sferică sau eliptică, cu dimensiuni de 7—10 \i. Temperatura optimă de dezvoltare e de aproximativ 25°. Se dezvoltă bine pe alimente şi pe substanfe bogate în amidon, de exemplu pe malf verde. Aspergillus oryzaf (Ahlb) Cohn: Mucegai care formează la începutul dezvoltării o vegetafie galbenă-verzuie, care mai tîrziu devine galbenă-brună. Conidiile au lungimea de 4—7 şi lăfimea de 3—6 \i. Are formă de pară şi e incolor sau slab colorat în galben. Temperatura optimă de dezvoltare a acestui mucegai e cuprinsă între 35 şi 40°. Culturile lui sînt foarte bogate în enzime (amilaze, invertază, maltază şi proteaze). Culturile naturale de Aspergillus oryzae se întrebuinfează în Asia de Est, datorită conţinutului lor mare în amilaze şi proteaze, la prepararea vinului de orez numit Sake, la prepararea sosului de soia şi a brînzei de soia, numită Miso. Aspergillus oryzae se întrebuinfează, de asemenea, în scopuri industriale, la fabricarea de preparate enzimatice ca Taka-diastaza şi Filtragol, ultimul întrebuinfat la limpezirea sucurilor de fructe. Aspergillus niger van Tieghem: Mucegai al cărui miceliu, la începutul vegetalei, e alb, iar mai tîrziu devine galben sau chiar brun. Sporii săi aproape sferici au culoare brună închisă pînă la neagră şi diametrul de 3—4 \i. Are proprietatea remarcabilă de a se dezvolta pe medii pur sintetice, fără factori de creştere, de exemplu pe mediul Raulin. Culturile lui sînt foarte bogate în enzime (amilaze, maltază, invertază, tanază şi proteaze). Are proprietatea de a produce acid gluconic, acid citric şi acid oxalic, cînd e cultivat pe medii cari confin hidrafi de carbon asimilabili. De aceea e folosit în industrie ca agent de fermentaţie pentru producerea acidului citric, a gluconatului de calciu şi a acidului oxaîic, cum şi la fabricarea acidului galic din fanin, datorită faptului că produce tanază. Se întrebuinfează din ce în ce mai mult, în locul mucegaiului Aspergillus oryzae, la fabricarea de preparate enzimatice: amilaze, proteaze, enzime pectolitice, etc. cum şi, în microchimie, Ia determinarea cuprului din sol: colorarea în negru a sporilor e condifionată de pre-zenfa cuprului în cantitafi foarte mici în.mediul de cultură. Aspergillus niger a fost întrebuinfat, de asemenea, la determinarea fosforului şi a potasiului asimilabil din sol. Aspergillus wentii Wehmer: Mucegai care formează un miceliu alb-galbui. Sporii săi sînt rotunzi sau în forma de pară, cu dimensiuni de 4—6 [i, de culoare brună. Temperatura optimă de dezvoltare e la 37°. Acest mucegai e întrebuinfat, ca şi Aspergillus oryzae, la prepararea unui aliment din soia, numit „Tao-Tiiung". Industrial, se întrebuinfează la fabricarea acidului citric, ca agent de fermenfafie. Aspergillus terreus: Specie de Aspergillus izolată din sol. Are proprietatea ca, în anumite condifii, să producă acid itaco-nic, din hidrafi de carbon. 4. Asperitate, pl. asperităţi. Gen.: Proprietatea unei suprafeţe, în raport cu o lungime dată, de a avea ridicături neregulate de ordinul de mărime al acestei lungimi şi cari ocupă pe suprafafă arii cu dimensiunile lineare cel mult de acelaşi ordin de mărime. Prezenfa sau absenfa acestei proprietăfi depinde deci de o lungime, determinată de mijlocul de observare sau de constatare a proprietăfii, cum şi de destinafia suprafefei. — în mecanica fluidelor, ridicăturile locale ale supra-fefelor perefilor se consideră că formează o asperitate în măsura în care nu ies din stratul limită. Ele provoacă vîrtejurile cari dau rezistenfa de suprafafă. 5. Asperităţi. Mefg.: Defect de suprafafă al pieselor turnate, provoca! de aderenfă (v. Aderenfă 2). V. sub Defecte de turnare. 6. Aspemime, pi. as perşi uni. 1. Tehn.; Stropirea unui teren sau a unui material, lichidul fiind împroşcat sub formă de picături de ploaie. 7. Âspersiune. 2. Hidrof. V. sub Irigafie. 8. Âspers-sr, pl. aspersoare. V. sub Irigafie prin âspersiune. 9. Aspic. Ind. alim.: Extract concentrat, obfinut prin fierberea picioarelor, a urechilor, a capului, a şoriciului şi a altor părfi cari confin colagen, — limpezit şi lăsat la rece pentru a se prinde în masă. E întrebuinfat în alimentafie. 10. Aspîdoceras. Paleont.: Neoamonoid din familia Aspido-ceratidae, cu cochilia evolută, ornamentată cu coaste cari au două rînduri de noduri, şi cu regiunea externă netedă, dreaptă sau rotunjită. Specia Aspidoceras acanihicum Opp. e cunoscută din for-mafiunile jurasice din Piatra-Craiului şi de la Lacu-Roşu. Alte specii se găsesc în Jurasicul de la Cekirgea-Dobrogea, din Bucegi şi din Banat. 11. Aspirator, pl aspiratoare. Tehn.: Aparat sau maşină de forfă generatoare, care serveşte la aspirarea unui fluid confinut într-un sistem tehnic (de ex. conductă, recipient, încăpere închisă, etc.) sau a unui material pulverulent, în vederea deplasării fluidului sau a materialului pulverulent. Exemple de aparate aspiratoare: sifonul, ejectorui, capul de emisiune, aspiratorul electric de praf, etc. Exemple de maşini de forfă aspiratoare: exhaustorul, pompa aspiratoare de lichid, pompa de vid, etc. 12. de praf. 1 .Tehn.: Aparat portativ sau transportabil, cu acţionare electrică, care serveşte la adunarea sau la scoaterea prafului de pe pardoseli sau din covoare, stofe de mobilă, materiale textile, etc. E constituit, în principal, dintr-o carcasă metalică cu capac amovibil, care cuprinde un ventilator centrifug, un aspirator calat pe axul unui electromotor şi un sac filtrant de material textil, care poate constitui fie recipientul pentru praf (aerul filtrat străbătîndu-i pereţii şi ieşind în atmosferă), fie numai filtrul (praful fiind colectat în carcasă). La carcasă e racordat, prinir-o tubulură şi un tub de cauciuc, un ajutaj de aspirafie care poate avea diferite forme şi poate fi sau nu echipat cu perii (v. fig.). Aspirator 1) carcasă; 2) praf (schemă), pac amovibil; 3) fii-iru; 4) electromotor; 5) ventilato ; 6) furtun; 7) ajutaj de aspiraţie; 8) cablu electric. Aspirator de praf 132 Aspirafia stratului limită /. Rezervorul de praf al aspiratorului. 1. ~ de praf. 2. M/ne; Aparat pentru captarea prafului la extremitatea de descărcare a transportoarelor subterane, constituit dintr-o calotă cu tuburi de aspiraţie (cu diametrul de 300—500 mm), un ventilator axial (cu debitul de 30—50 m3/min) şi un rezervor de praf (o cutie metalică de tablă de otel cu grosimea de 1,5---3 mm) echipat cu 5—9 pulverizatoare de apă, montate pe un cadru elicoidal de-a lungul rezervorului (v. fig. /). Rezervoarele de praf se fabrică în tronsoane asamblabile de 1 m lungime şi se fixează în locurile de formare intensivă a prafului (extremităţile transportoarelor, locul de încărcare a cărbunelui în vagonete, locurile de descărcare deasupra silozurilor, etc.), pe vatra galeriilor sau în tavan, prin console speciale. Cele mai folosite aspiratoare de praf au dimensiunile: 2700X1465X600 mm pentru locurile da încărcare din scocuri oscilante în vagonete; 2600X 1J20X600 mm pentru locuri le de transbordare de pe un transportor pe altul; 2850 X 1470 X880 mm penfru locul de încărcare a cărbunelui de pe transportor pe vagonet. îndepărtarea prafului de pe perefii galeriilor se face cu ajutorul unui aspirator special de praf (v. fig. li), în carcasa căruia, sub un unghi de 45°, sînt instalate două filtre. Aerul prăfuit e aspirat în interiorul carcasei aspiratorului printr-un ventilator axial, acţionat de un motor pneumatic sau electric, capsulat, după care e purificat prin întîlnirea în calea lui a suprafefelor inferioare ale filtrelor. 2. aparat TeHn. med.: Aparat medical de diferite tipuri, folosit în scop terapeutic, pentru golirea prin aspirarea lichidelor vîscoase şi sub tensiune mică dintr-un revărsat patologic. Aparatul de aspirat Dieulafoy (v. seringă de 100—200 cm3, la care se II. Aspirator de praf pentru galerie. I. Aparat aspirator Dieulafoy. furcată. La una dintre aceste bifurcafii se fixează un tub de golire, de cauciuc; la cealaltă bifurcafie se fixează un tub de cauciuc care se termină cu un ac de punefie. în punctul de bifurcafie al canulei e un robinet, cu ajutorul căruia se reglează vitesa de aspirafie şi de evacuare. Aparatul aspirator Pofain (v. fig. I!) se compune dintr-un vas de sticlă, gradat, cu o capacitate de 500—1000 cm3, echipat cu un dop de cauciuc, prin care se introduc două tuburi de cauciuc. Unul dintre aceste tuburi pătrunde în vasul de sticlă, pînă la o distanţă mică de la fundul acestuia; ia celălalt capăt al tubului se adaptsază un ac de puncţie; al doilea tub de cauciuc se termină, la exterior, cu o pompă aspiratoare-respin-gătoare. Ambele tuburi au, Ia punctul de pătrundere în dop, armaturi metalice, echipate cu robinete. Închizînd robinetul tubului echipat cu acul de puncţie şi deschizînd robinetul celuilalt tub se creează vid în vas, prin aspirarea aerului cu pompa. Închizînd robinetul tubului cu pempă şi deschizînd celălalt robinet, lichidul e aspirat în vasul de sticlă, prin acul de puncţie montat la o seringă şi la tubul de cauciuc corespunzător. în acest scop se utilizează, de asemenea, aspiratoare electrice sau cu pompă de vid, etc. s. tub fV\ş.: Sin. Tub de aspiraţie (v.). 4. Aspiraţia stratului ismită. Av.: Evacuarea prin aspirafie a unei fracţiuni din debitul stratului limită laminar al unui corp care se deplasează într-un fluid, prin orificii sau prin fante practicate pe suprafaţa lui, pentru a micşora rezistenţa lui la înaintare. Aspiraţia stratului limită provoacă reducerea grosimii acestuia, ceea ce face ca regimul laminar de curgere să se menţină în continuare, punctul de transiţie la stratul limită turbulent fiind împins spre spatele corpului, astfel încît rezistenţa de frecare se micşorează; de asemenea, aspiraţia stratului limită poate suprima sau întîrzia desprinderea, deoarece se elimină din strat masele fluide cu energie cinetică mică şj depresiunea în dreptul -fantei creează local un gradient de presiune negativ, îm-piedicînd desprinderea în acest Ioc (efectul de „puţ"). La aripile de avion, aspiraţia stratului limită a fost studiată în vederea obţinerii unei hipersustentaţii. în studiu se utilizează coeficientul adimensiona! de debit Ce- SKo şi coeficientul de presiune Al, ? T/2 o ^0 fig. I) e format dintr-o adaptează o canulă bi- unde Q e debitul aspirat, Se o suprafaţă de referinţă (suprafaţa aripii aspirate), Vq e vitesa de la infinit şi Ap e diferenţa de presiune pusă în joc; coeficientul Cq trebuie să crească odată cu circulaţia, dar e inutil să depăşească valoarea 0,02. Puterea utilă Pu, necesară pentru aspiraţie, poate fi exprimată în funcţiune de un pseudocoeficient de rezistenţă Cxa, sub forma ţinînd seamă de pierderile de sarcină în conducte şi de condiţiile în cari aerul e aspirat pe avion. Aerul aspirat din stratul limită are o presiune totală pta mai mică decît presiunea totală pt0 la infinit amonte (din cauza efectului viscozităţii), dar dacă refularea se efectuează într-un mediu neperturbat {pQ, Vq), trebuie să se comunice fluidului presiunea totală pto. Pompa utilizată va trebui deci să dea o diferenţă de presiune: A p — pt0 — Pta'**'Pierderi de sarcină în conducfe; puterea utilă dată de pompă e pu=Q'Ap şi, infroducînd coeficienţii definiţi mai sus, rezultă ^xa^Cp'CQ' Aspirafie 133 Aspira)ie Fantele din aripă —prin cari se aspiră aerul — modifică şi scurgerea potenfială în jurul aripii, provocînd supravitese în amonte de ele, cari sporesc circulaţia (efectul de „puf")- Studiul teoretic al acestui efect conduce la o sporire a portanfei AC2 = 2-y Cactg-| S2C0ctg j' unde l e coarda profilului, a e raza cercului din care provine acesta prin transformare conformă, 6 e unghiul polar al unui punct de pe cerc, corespunzător punctului în cars se găseşte fanta de aspirafie pe profil (reprezentată pe cerc printr-o sursă negativă). Se observă că ACz e cu atît mai mare, cu cît fanta de aspirafie e mai apropiată de bordul de fugă al profilului (unghiul 6 creşte de la bordul de atac spre bordul de fugă); expe-rienfele efectuate prin analogie electrică şi cele efectuate în fluid real (în suflerie) au confirmat aceste rezultate. Pentru evitarea desprinderii, fanta e mai eficace dacă se găseşte în zona de pe profil în care există tendinfa de producere a desprinderii. în realitate, pozifia fantei de aspirafie e legată şi de profunzimea voletului de curbură al aripii şi cercetările mai recente au arătat că e interesant să se aspire la articulafia voletului, pentru a spori şi eficacitatea acestuia. î. Aspirafie. 1. Mş.\ Realizarea, în spafiul de admisiune al unei maşini de forfă, a unei presiuni inferioare presiunii fluidului care intră în acest spafiu (presiunea fluidului e, în general, egală cu presiunea atmosferică sau mai mică decît aceasta), spre a obfine admisiunea lui în maşină. Aspirafia poate fi continuă, Ia maşinile generatoare cu rotor, sau intermitentă, la maşinile cu piston. La aspiraţia continuă, depresiunea necesară admişi unii ss realizează prin accelerarea fluidului din spafiul de admisiune (în sensul curentului de admisiune), acest fluid fiind antrenat de rotorul maşinii. Aspirafia continuă poate fi reglată sau nereglată; reglarea aspirafiei e necesară la unele compresoare volu-mice sau cu rotor, cu turafie constantă, pentru reglarea debitului acestora. La pornirea anumitor maşini generatoare (de ex. la pompele centrifuge normale), aspirafia nu poate fi realizată numai prin punerea în mişcare a rotorului, fiind necesare amorsarea maşinii (prin umplerea automată cu lichid dintr-un rezervor aşezat Ia un nivel mai înalt), folosirea unei pompe de vid sau a unor dispozitive autoaspiratoare, etc. (v. şi sub Pompă autoaspiratoare). La aspirafia intermitentă, depresiunea necesară admisiunii se realizează prin deplasarea pistonului în cilindrul maşinii, el fiind antrenat de arborele motor al acesteia. Admisiunea constituie una dintre fazele de funcfionare ale maşinii, celelalte faze fiind, în general, compresiunea şi refularea, la maşinile generatoare (pompe sau compresoare), sau compresiunea prealabilă, arderea, expansiunea şi evacuarea, la motoarele cu ardere internă. Fluidul aspirat trece prin refinătoare (la compresoare şi la pompe), prin orificii cu obturator, etc.; obturatoarele, acfionate de un mecanism de dish-ibufie (de ex. distribufia inferioară ia pompele de vid), pot fi supape, sertare, manşoane, pistonul principal al maşinii, etc. 2. Aspirafie. 2. Mş.: Procedeu de deplasare a unui fluid într-o conductă, prin realizarea în aval de conductă a unei depresiuni fsfă de presiunea fluidului, care în general e egală cu presiunea atmosferică sau e inferioară acesteia. Depresiunea se poate obfine printr-un efect de ejecfie sau cu ajutorul unei maşini de forfă generatoare. s. conductă de V. sub Conductă. 4. Aspiraţie. 3. Mş.: Fază a ciclului teoretic de funcfionare al compresoarelor şi al motoarelor cu ardere internă, cu piston (v. şi sub Ciclu teoretic), în timpul căreia se introduce o încărcătură fluidă (de ex. aer, amestec combustibil-aer, etc.) în cilindrul maşinii. 5. Aspirafie. 4. Hidrot., Termof.: Realizarea, într-o conductă cu fluid, a unei presiuni mai joase decît presiunea care se exercită la suprafafa lui în recipientul de alimentare a conductei (în majoritatea cazurilor e presiunea atmosferică), pentru a deplasa fluidul în conductă sau pentru a-l suge din recipient. Aspirafia se poate obfine folosind o pompă situată deasupra nivelului lichidului din recipient; depresiunea se realizează prin deplasarea unui piston într-un cilindru (la pompe cu piston), prin efectul unui curent circulator în jurul unei pale (la pompe elicoidale), prin efectul forfei centrifuge (la pompe centrifuge), prin trecerea unei vine de aer sau de abur printr-un ajutaj convergent (la pompe cu două fluide). Conducta de la recipientul de alimentare pînă la pompă se numeşte conductă de aspirafie, iar înălfimeâ totală de ridicare a lichidului (incluziv pierderile de sarcină), înălfime de aspirafie. La turbinele hidraulice cu reacfiune, înălfimeâ de aspirafie e aproximativ lungimea tubului da aspirafie (de formă tron-conică, cotită, etc.), care conduce apa de la rotor la nivelul aval şi transformă energia cinetică reziduală a apei (la ieşirea din rotor) în energie potenfială. înălfimeâ de aspirafie a pompei: Diferenfa de nivel dintre un punct caracteristic al pompei şi nivelul minim al lichidului din recipientul (rezervor, puf, etc.) din care se pompează. Punctul caracteristic variază în funcfiune de tipul de pompă, şi anume: Ia pompele cu piston, punctul caracteristic e la nivelul scaunului supapei de refulare, iar la pompele cu rotor, punctul caracteristic e la nivelul arborelui pompei. înălfimeâ de aspirafia depinde de densitatea lichidului, de presiunea atmosferică şi de tensiunea de vapori a lichidului la presiunea şi temperatura de la suprafafa recipientului. înălfimeâ maximă de aspirafie Hmax asp. e limitată de presiunea minimă admisă Ia intrarea conductei de aspirafie în pompă, care e condifionată de fenomenul de cavitafie. Dacă pA e presiunea de la suprafafa lichidului din recipientul de alimentare (de ex. egală cu presiunea atmosferică) şi pB e presiunea minimă în secfiunea B de la capătul conductei de aspirafie, înălfimeâ maximă de aspirafie care se poate realiza e (conform relafiei lui Bernoulli), r_r , , JA-VB *B max asp~hB~hA~ ~ , unde hB e cota centrului de greutate al secfiunii B prin conductă, hA e cofa planului apei din recipientul de alimentare, vB e vitesa la capătul conductei de aspirafie, £ hţ e suma pierderilor de sarcină longitudinale şi locale pe conducta de aspirafie, şi y e greutatea specifică a lichidului. Presiunea minimă pB poate atinge presiunea de vaporizare, care depinde de greutatea specifică a lichidului, variabilă cu temperatura; presiunea atmosferică pA depinde de altitudine. Practic, pentru evitarea pericolului de cavitafie şi la rotorul pompei e necesar ca Pb = Pvaporizare ' sporul de presiune depinzînd de turafia specifică „n” a pompei, de înălfimeâ de refulare şi de greutatea specifică a lichidului; în general, cavitafia şi discontinuilatea coloanei lichide PA se evită dacă Hmaxasp< — = 10 m (coi. apă). înălfimeâ de aspirafie se împarte în înălfime teoretică de aspirafie şi înălfime admisibilă de aspirafie (practică). înălfimeâ teoretică de aspirafie a pompei e înălfimeâ de aspirafie a unei pompe, neglijînd pierderile din conducta de aspirafie. înălfimeâ de aspirafie e teoretic egală cu 10,333 m pentru apă la presiunea de 760 mm col. Hg, la 0°C şi Y=1; pentru lichide cu alte densităfi decît y - 1, e invers proporfio- Aspirafie, coloană de ~ 134 Assa foefida nală cu densifaiea respective. înălţimea teoretică de aspirafie variază în funcfiune de presiunea atmosferică (v. Tabloul), Ia diferite altitudini. înalfimile de aspirafie teoretică şi practică pentru lichide cu greutatea specifică y = 1 Altitudinea, în m 0 100 200 300 400 500 1000 1500 2000 Presiunea baro-metrică, în cm Hg la 0°C 76 75,1 74,2 73,3 72,4 71,6 67,4 63,5 59,8 Ha teoretică, în m 10,33 10,2 10,08 9,97 9,83 9,72 9,16 8,63 8,13 Ha practică (admisibilă), în m 6,5 6,45 6,4 6,3 6,25 6,2 5,7 5,2 4,8 înălfimea practică de aspirafie a pompei e diferenfa dintre înălfimea de aspirafie teoretică şi înălfimea echivalentă cu totalul pierderilor de sarcină din conducta de aspirafie (pierderile la intrarea în sorb şi clapeta de reţinere, pierderile prin frecare în coloana de aspirafie, pisrderile provocate de schimbarea direcfiei sau a secfiunii, pierderi provocate de supapa de aspirafie şi de inerfia maselor). înălfimea practică de aspirafie variază în funcfiune de presiunea atmosferica, la diferite altitudini; curba 2 din fig. I reprezintă variafia înălfimii practice de aspirafie, finînd seamă defecările normale în conducta de aspirafie şi de posibilităfile de aspirafie ale pompei. Deoarece înălfimea practică de aspirafie e negativă pentru temperaturi cuprinse între 72 şi 100°, la aceste tempe- I, înălfimea de aspirafie maximă. râturi pompa trebuie montată Ia un nivel inferior recipientului de alimentare, ca să funcfioneze înecat. Vaporii de lichid, cari se formează în cantitate cu atît mai mare cu cît vidul e mai puternic şi cu cît temperatura e mai înaltă, favorizează fenomenul de cavitafie (v. Cavitafie), reduc înălfimea practică de aspirafie şi randamentul pompei. înălfimea de aspirafie e invers proporfionaiă cu densitatea lichidului pompat. La temperatura de 0°, înălţimea reală maximă de aspirafie pentru apă e de circa 7,6 m. înălfimea maximă de aspirafie nu poate fi atinsă nici în cazul cînd pompa ar putea realiza vid absolut, decît Ia temperaturi Ia cari lichidul nu se evaporă sensibil în vid; lichidul evaporîndu-se la intrarea în pompă, se creează o presiune diferită de zero a acestor vapori şi astfel se micşorează înălfimea de aspirafie. înălfimea de aspirafie a turbinei cu rescfiune: Diferenfa dintre nivelul axei vinei de apă care iese din retorul turbinei şi nivelul apei în aval de turbină, care se exprimă prin relafia: H. max asp. Y ’+Ih in care v, e vitesa apei în aval de turbină, iar celelalte simboluri au semnificafiile indicate la înălfimea de aspirafie a pompei. Conducta de aspirafie: Conducta dintre recipientul de alimentare şi pompă, care trebuie să fie de lungime mică şi să aibă pereţii interiori netezi, pentru ca pierderile de sarcină să fia cît mai mici, şi totodată trebuie să fie etanşă, penfru a evita pătrunderea aerului care ar putea produce dezamorsarea. O conductă de aspirafie poate deservi mai multe pompe, sau se II. Piesă de legătură la intrarea în pompă, a) legătură corectă; b) legătură incorectă. extremitatea pot utiliza conducte de aspirafie pentru fiecare pompă în parte (în general la conducte de lungime foarte mică). Conducta de aspirafie se compune din următoarele organe: sorb cu clapetă sau cu ventile, conducta propriu-zisă, robinet cu vană, racord de legătură cu pompa, piesele de legătură sie conductei (mufe, flanşe), şuruburi, piulife şi garnituri. Sorbul cu clapetă sau cu ventil cuprinde o sită care împiedică intrarea impurităfilor în pompă. Conducta propriu-zisă, în general metalică sau construită din materiale plastice, face legătura între sorb şi maşina de transportat lichide (pompă), fiind montată prin flanşe sau mufe, cari asigură etanşeitatea conductei de aspirafie; la conductele subterane nu sînt recomandabile îmbinările prin flanşă, ci numai prin manşoane filetate sau sudate. Robinetul cu vană (robinetul cu sertar) se montează între conductă şi racordul pompei, servind la oprirea lichidului care s-ar scurge din conducta de refulare, cînd se demontează conducta de aspirafie. Racordul de legătură face îmbinarea între pompă şi robinetul cu vană. Vifesa de curgere prin conductă trebuie să fie de 1*»2 m/s, fiind de evitat valorile sub 0,8 m/s, din cauza pericolului de ruginire. Trecerile de la o secfiune mare la una mică se fac printr-o piesă de legătură nesimetrică (v. fig. II), pentru evitarea pungilor de aer la partea superioară. Conducta de aspirafie, care e în general verticală, nu trebuie să ai-bă porfiuni orizontale, minimul de înclinare admisibil fiind de cel pufin 2 cm Ia metru linear. Dacă în conducta de aspirafie există puncte unde se formează pungi de aer, în aceste locuri se montează un dispozitiv de dezaerisire, cea mai înaltă. 1. ~r coloană de Mş., Termof. V. înălfime de aspirafie, sub Aspirafie 4. 2. înălfime de M$.r Termof. V. înălfime de aspirafie, sub Aspirafie 4. 3. Aspirină. Farm. V. Acefilsalicilic, acid 4. Âsplif. Ind. chim.: Chit antiacid întrebuinfat în industria chimică la căpfuşirea vaselor. Aspliful se prepară în momentul întrebuinfării, prin amestecarea a doi componenţi: un lichid castaniu care confine un rezol (v. sub Fenoplaste) amestecat cu alcool benzilic, cu o pulbere care confine un amestec de p-toluensuifoclorură (ca agent de întărire) şi diferite materiale anorganice rezistente la acizi (caolin, bioxid de siliciu fin măcinat, etc.). După ce au fost amestecafi cei doi componenfi, ei pot fi întrebuinfafi numai în timp de 6-*-12 ore, în funcfiune de cantitatea şi felul agentului de întărire. După acest timp, amestecul nu mai poate fi utilizat, deoarece începe să se întărească. 5. Aspogen. V. Alzinox. s. Aspru. Gen.: Calitate a suprafefelor cari prezintă asperitate (v.). 7. Assa foefida. Farm.: Gumă rezină produsă de unele plante din familia Umbeliferae, genul Ferula (Ferula Assa foetida L., Ferula Narthex Boiss., etc.), cari cresc în India de Nord, în Iran, Afganistan, etc. Aceste plante ating înălfimea de 1,5--*2 m, avînd rădăcinile dezvoltate, pivotante şi ramificate, din ale căror canale secretoare, situate în parenchimul cortical şi în liberul secundar, se extrage Assa foefida. Produsul exsudează la suprafafa unor secfiuni (8—10), cari se fac pe rînd, calitatea sucului fiind superioară pe ultimele secfiuni. în aer, devine o pastă dură, brună-roşietică, aglutinată, cu miros respingător foarte dezagreabil, cu gust acru-amar. Confine: 62% rezină, 6•■•7% uleiuri eterice sulfurate, 1,28% acid ferulic liber şi 0,06% vanilină. Se înlrebuinfează ca medicament antispasmodic puternic, ca vermi-fug, etc., simplu sau în amestec cu alte substanfe. Sin. Aerel. Assa foeiida 135 Asta tiza re i. /x/ foefida, fincht?ă de ~ foeiida. Farm. V. sub Tinctură. e, Assam. Ind text.: Varietate de bumbac inferior cultivat în India, avînd fibre cu lungimea de rupere de 16*** 18 cm. 3. Assie. Si/v., Ind. lemn.: Sin. Sipo (v.). 4. Assiîina. Paleont.: Foraminifer perforat din familia Came-rinidae, cu testul turtit; camerele nu se acoperă în întregime unele pe altele; zidul subfire permite ca turele vechi să fie vizibile de la exterior. E fosila caracteristică pentru Eocen. Specia Assiîina exponens Sow. e cunoscuta din Eocenul de la Albeşti (Muscel). s. Assmann, psihromefru V. sub Psihrometru. 6. Asfaciculfură. Pisc.: Creşterea rafională a racilor. 7, Âster. Nav.: Pînză de lînă subfire, cu fesătură speciala, din care se confecţionează pavilioanele. «. Asfarte. Paleont.: Lamelibranhiat din grupul eterodon-telor cirenoide integripaliate. Cochilia groasă e triunghiulară, cu coifurile rotunjite, sau ovală, uşor boltita; ornamentafia e inexistentă sau formată din stri-uri concentrice; are doi dinfi cardinali, iar cei laterali sînt reduşi sau lipsesc. A apărut în Permjan şi unele specii^ din pror Asfarfe seguenzae. vinciile faunistice nordice, persistă şi azi. în fara noastră se găsesc numeroase specii în formafiunile cretacice şi miocene. o. Asfatic. F/z.: Calitatea unui ac magnetic de a fi dispus astfel, încît să fie în echilibru indiferent sub acţiunile pon-deromotoare exercitate asupra lui de un cîmp magnetic exterior, în care e situat (v. fig.). tn. echilibru Mec.: Echilibrul indiferent al unui solid rigid sub acţiunea unui sistem de forfe, dintre cari fiecare îşi —-----------------------------—— păstrează direcfia, sensul şi punctul de aplicaţie asupr3| corpului. Sisfem de ace a5f.3tlce. Exemplu: trei forfe aplicate unui solid îşi fac echilibru dacă dreptele lor suport sînt concurente şi poligonul (triunghiul) respectiv al forfelor se închide. Aceste proprietăfi ale sistemului de trei forfe se menfin cînd se roteşte solidul, adică echilibrul e asfatic, dacă triunghiul determinat de cele trei puncte de aplicafie ale forfelor asupra solidului e invers asemenea cu triunghiul forfelor. it. Asfafiniu. Chim., Fiz.: At. Element din coloana a şaptea a sistemului periodic, cu nr. at. 85, ai cărui isotopi sînt toţi radioactivi: Numărul de masă Abun- denfa relaiivă Timpul de înjumăiăjire . Tipul dezintegrării i Reacţia nucieară 207 - 1,7 h j emisiune o Bî209 (a, 6 n)At207 20? - 4,5 h j emisiune a Bi209 (a, 4 n)At209 210 - 8,3 h j captură K B/209 (a, 3 n)At210 211 — 7,5 h 40% emisiune a 60% captură K Bi209 (a, 2 n)A12il 212 - 0,25 s emisiune a Bi209 (a, n)Atsi2 214 - foarte scurt emisiune a Fr2l8 (a)At214 215 - —1s emisiune a Fr2l9 (a)At2l5 216 - 3-10-4 s emisiune a Fr220 (a)At2ie 217 - 1,8-1 0_2 s emisiune a. Fr22i (a)At2i7 218 — emisiune (3~~ dezintegrarea cu emisiune deelectroni a radiului A Astatiniul are proprietăţi fizice şi chimice asemănătoare cu ale halogenilor, fiind considerat ca un element al acestei familii. 12. Asfafizare. Mec.; Procedeu de mărire a sensibilităţii, fafă de acfiuni deformante, a unui sisfem deformabil, prin micşorarea stabilităfii lui. Procedeul consistă, în principiu, în a face să intervină, în determinarea echilibrului sistemului, pe lîngă elementele antagoniste obligatorii (elementul deformator şi cel stabilizator), un element labilizafor, avînd comun cu elementul deformator sensul în care lucrează, iar cu elementul stabilizator, proporfionalitatea cu deformarea. De exemplu, în forma neastatizată, un ssismogravimetru vertical, redus Ia cea mai simplă construcfie posibilă, e un resort elicoidal cu axa verticală, de care e atîrnată o greutate. Acfiunea deformatoare e exercitată, în acest caz, de greutatea sistemului G = Dg, D fiind o constantă în legătură cu masa părfii mobile (la care contribuie masa greu-tăfii atîrnate, dar şi o parte din masa resortului), iar g fiind gravitatea. Forfa stabilizatoare, datorită reacfiunii elastice a resortului, e proporfională, între anumite limite, cu deformatia: F — Sd\ S reprezintă constanta de elasticitate a resortului şi d, deformafia acestuia sub acfiunea greutăfii, adică alungirea lui. Elementul deformator, respectiv cel stabilizator, sînt mărimile D, respectiv S. Condifia de echilibru a sistemului e Dg — Sd. în cazul utilizării sistemului ca sistem gravimetric, ea dă + S&d, de unde rezultă pentru sensibilitatea, fafă de variafiile gravitaţiei, a sistemului neastatizat; = M = ^ °n As ’s' în forma astatizată, care s-ar obfine dacă s-ar face să apară, în determinarea echilibrului, o a treia acfiune, lucrînd în sensul greutăfii dar proporfională, ca şi reacfiunea elastică, cu deformatia, seismogravimetrul vertical ar avea condifia de echilibru: Dg + Ld — Sd, de unde, dacă şi coeficientul de proporfionalitate L dintre noua acfiune şi deformafie e constant — elementul labilizafor — rezultă sensibilitatea fafă de variafiile lui g a sistemului asfatizat n în cazul sistemelor astatizate, sensibilitatea poate fi mărită în principiu la orice valoare, cu condifia ca pentru valori date ale elementelor D şi S să se dispună de posibilitatea reglării după voie a elementului L. Limitări în această privinţă sînt impuse numai de dificultăţi legate, în special, de modalitatea de folosire a sistemelor astatizate, fiindcă sistemele foarte sensibile sînt foarte instabile. Nofiunea de astatizare se precizează mai bine, dacă se stabileşte legătura dintre proprietăfile statice şi dinamice ale unui sistem astatizat, în comparafie cu cele corespunzătoare ale unui sistem neastatizat. Ecuafia diferenţială a mişcării unui sistem neastatizat, supus unei deformafii momentane şi apoi lăsat liber, este, cu notafiile adoptate, de unde rezultă ______ în cazul sistemului astatizat, _________ r-=2-VS- Notînd =(o (frecvenfa proprie a sistemului), rezultă că, atît pentru sistemul neastatizat, cîf şi pentru cel astatizat, cr^l/co2, adică sensibilitatea e inversul pătratului frecvenfei proprii. Un sistem sensibil e deci acela care are o perioadă mare de oscilafie. Astatizat 136 Astralii Astatizarea, caracterizată fenomenologic prin aparifia elementului labilizator, se manifestă deci, din punctul de vedere static, prin mărirea deformafiei pentru o solicitare dată, iar din punctul de vedere dinamic, prin mărirea perioadei de oscilafie a sistemului. Ea e definită cantitativ de gradul de astatizare A, prin care se înfelege raportul dintre mărimea elementului labilizator şi diferenfa dintre mărimile elementelor stabilizator şi labilizator Trebuie precizat ca dispozitivele reale de astatizare transformă mişcările de translafie din cazul sistemelor neastatizafe în mişcări de rotafie, astfel încît drept element deformator nu intervine, în fenomenul dinamic, masa echivalentă a sistemului, ci momentul de inerfie I fafă de axa de rotafie. Acest lucru apare evident în cazul pendulului invers (v.), a cărui perioadă e T = E-mgl şi arată că £) = /; S = E (E fiind constanta de elasticitate) şi L — mgl. 1. Asfafizaf. Fiz.: Calitate a unui sistem (gravimetru, seismograf, etc.) în care e realizată astatizarea (v.). 2. Asfereală, pl. astereli. Cs.: Căptuşeală de scînduri aşezate alăturat, fixate pe elemente de rezistenfă distanfate între ele, sau pe un schelet de rezistenfă, executate din lemn, pentru a constitui o suprafafă continuă, destinată să susfină un strat continuu de material şi să transmită la scheletul sau la elementele de rezistenfă încărcări repartizate superficial. Exemple: astereala acoperişului, fixată pe căpriori, care sus-fine învelitoarea şi transmite la scheletul acoperişului greutatea permanentă a acesteia şi încărcările incidentale (vînt, zăpadă); astereala fixată pe o manta de cintru alcătuită din piese distanţate, penfru a constitui o suprafafă continuă pe care să se reazeme intradosul bolfii sau al arcului; astereala fixată pe elementele de susfinere ale unui cofraj de planşeu sau de suprafafă autopor-tantă, pentru a constitui o suprafafă continuă, care să susfină betonul proaspăt turnat, împiedicînd curgerea lui şi transmifînd greutatea proprie a acestuia la elementele de susfinere. а. Asterocalamites. V. Archaeocalamites. 4. Asferoizi, sina, asteroid. 1. Asfr.: Planete mici între Marte şi Jupiter, vizibile cu telescopul astronomic. 5. Asferoizi. 2. Asfr.: Corpuri cereşti mici, ca aerolifii, bolizii, etc. б. Asterophyliifes. Paleont.: Ramuri tinere de Calamites, cu frunze subfiri, ascufite, nesudate şi dispuse în verticile erecte. Specia Asterophyliifes equisefiformis Brongn. e cunoscută în fara noastră în depozitele carbonifere din Banat. 7. Asferoxylon. Paleont.: Fosilă caracteristică penfru Devonianul mediu, făcînd parte din clasa Psilophytalae, familia Asfe-roxylaceae. Are rizomul lipsit de rizoizi, porfiunea bazală a tulpinilor aeriene acoperită de frunzuliţe mici, ascufite, fără nervuri, porfiunea superioară netedă, fără frunze, ramificată dicotomic, şi sporangii terminali, piriformi. 8. Asferozoare, sing. asferozoar. Paleont.: Grup de echinoderme cu simetrie ra- Asferophyllifes. diară tipică, constituită dintr-un disc central şi cinci brafe radiale (în formă de stea). Gura e ventrală, iar ambulacrele se găsesc pe partea ventrală a brafelor. Se împart în Asteroide (Stele de mare) şi Ophiuride, în general fără importanfă paleontologică. în calcarul numulitic de la Albeşti (Muscel) a fost identificată o formă nouă, Rumanasfer Uhligi Voiteşfi, reprezentată prin plăci simple, izolate, aparfinînd brafelor. 9. Asfian. Stratigr.; Subdiviziune a Pliocenului marin din Europa de Vest, avînd ca tip caracteristic nisipurile galbene de Asti (Piemonte), cari confin o bogată faună cu: Oslrea edulis, Aequipecten scabrellus, Pecten jacobeus, Venus multi-lamella, Corbula gibba, Trochus miliaris, Fusus clavatus, etc. E considerat, în general, ca termenul superior al Pliocenului cu valoare de etaj (Villafranchianul de deasupra constituind termenul de trecere la Pleistocen), dar poate fi reprezentat şi numai printr-un facies de mare mai pufin adîncă a Plaisancia-" nului, avînd cel mult valoare de subetaj* 10. Asfieria. Paleont.: Neoamonoid din familia Holcostepha-nidae, cu cochilia discoidală cu o ornamentafie caracteristică (tubercule mari ombilicale, din cari pleacă 3”-4 coaste); regiunea sifonală e lipsită de carenă. Specia Asfieria astieriana d'Orb. e cunoscută din Cretacicul inferior din Munfii Apuseni, din Jurasicul inferior de la Valea Muierii şi din Titonicul de la Svinifa-Banat. Sin. Holcostephanus, Olcostephanus. 11. Asiigmafic. Fiz.: Calitatea unui sistem optic de a nu fi stigmatic: într-un astfel de sistem, unui punct-obiect nu-i corespunde un singur punct-imagine, ci o imagine deformată. V. Astigmafism, sub Aberafie optică. 12. Astigmatică, imagine Fiz. V. sub Imagine. 13. Astigmafism. Fiz. V. sub Aberafie optică. 14. ~r distanfă de Fiz. V. sub Aberafie optică. 15. Asfigmatizor, pl. astigmatizoare. Fiz.: Sistem optic format din două lentile cilindrice cari pot fi introduse (sau scoase) după voinfă, în drumul fasciculelor de lumină cari cad pe un telemetru prin coincidenfă, penfru a putea efectua măsuri pe obiective punctiforme, în special pe puncte luminoase, în timpul nopfii. El transformă cele două imagini ^punctiforme în două imagini lineare alungite, perpendiculare pe muchia de separare în lungul căreia trebuie să se aducă în coincidenfă cele două imagini. ie. Asfockif. Mineral.: Varietate de richterit (v.), de culoare albastră, bogat în sodiu. 17. Astragal, pl. asfragale. Arh.: Mulură compusă dintr-un tor subfire şi un listei, care separă fusul coloanei de capitel (v. fig.) şi, uneori, de baza lui, sau care separă diferitele registre t ale unui antablament. Uneori forul V — ............ ■ ■ =? ' e decorat cu perle. -----------------y îs. Astrahan. Zoof. V. Caracul. s- .» 19. Asfrakanit. Mineral.: <-■ Na2 Mg (S04)2• 4 H20. 1 I'? Sulfat dublu de sodiu şi mag- Asfragal alezat la partea supe-neziu, hidratat, întîlnit ca mineral rioară a unej coloane, secundar în unele zăcăminte de /) for; 2) listei, kainit sau sub formă de cruste subfiri, pe malurile lacurilor sau mărilor cu apă amară. Cristalizează în sistemul monoclinic, în cristale mari, cu multe fafete. Se prezintă sub formă de agregate granulare sau de mase compacte. E incolor sau alb, cenuşiu deschis, gălbui, roşietic şi uneori verde-albăstrui. Are luciu sticlos, duritatea 2,5 şi gr. sp. 2,2—2,3. Se disolvă uşor în apă. E biax cu indicii de refracfie: nm~ 1,483, 7*0 = 1,484, ng— 1,486. Sin. Blodit. 20. Asfralif. Expl.: Exploziv de siguranfă, cu compozifia: 79,5% nitrat de amoniu, 12% trinitrotoluen, 0,1 % nitroceluloză, 4% nitroglicerină, 1,65% făină de paie de secară sau făină de lemn, 2,25% praf de cărbune şi 0,5% praf de cretă. Are o forfă de explozie mare, însă e mai pufin brizant decît dinamita; nu îngheafă, nu produce gaze nocive şi nu e anfigrizutos. Se întrebuinfează ca exploziv minier (în minele metalifere şi de cărbuni, fără grizu, în saline, în carierele de roci de construcfie şi în lucrările de derocare). Astralon 137 Asfrolit 1, Astralon. Ind. chim.: Copolimer termoplastic obfinut din clorură de vini! şi acri lat de mefil. Astralonuî e o substanfă clară, transparentă, asemănătoare cu celuloidul şi cu celonul, caracterizată printr-o mare transparenfă pentru razele ultraviolete. Serveşte la prepararea de plăci, folii şi filme, mai clare şi mai transparente decît cele de celuloid, caracterizate prin neinflamabilitate, antihidricitate şi menfinerea perfectă a dimensiunilor. De aceea se întrebuinfează în poligrafie pentru fotomontaje şi ca înlocuitor al filmelor şi al plăcilor de celuloid. 2. Astrazone. Ind. chim.: Nume comercial pentru o clasă de coloran}i folosifi la vopsirea acetilcelulozei. Sînt coloranfi solubili în apă, cu nuanfe strălucitoare şi cu rezistenfe foarte mari la lumină, la spălat şi la apa de mare (v. Acetil-celuloză, coloranfi pentru ~). Rezistenfa la lumină e mult mai bună pe fibra de acetilceluloză decît în solufie. Vopsirea se face comod, colorantul vopsind direct din solufia apoasă, caldă. Numărul de nuanfe din această clasă e însă restrîns. Coloranfii din această clasă sînt, în majoritatea lor, compuşi polimetinici, derivafi ai indolului, ca, de exemplu, Roz Astrazon FG, cu structura H H C=C CH2-CH2 CI ci- u ch3)2 H 11 c. cv Hc' NCX \ !! | C-CH=CH-C HCx Cx N H H H I CH3 3. Asfringenf. Chim.: Calitatea unor substanfe de a contracta fesuturile animale, cînd ajung în contact cu ele. 4. Asfringenţă. Ind. alim.: Sensafie gustalivă care se manifestă printr-o amăreală, însofită de o contracfiune a fesuturilor. Exemplu: Sensafia provocată de vinurile bogate în tanin (în special vinuri roşii), de unele fructe necoapte, de fructe sălbatice (mere, în special pere), de asemenea bogate în tanin. 5. Aslrofilif. Mineral.: (K, Na)2 (Fe", Mn)4 (Ti, Zr) [(OH, F)2| |(Si207)2]. Ortosilicat complex, în care confinutul în Fe (" sau’”) şi în Mn variază în limite foarte largi şi care mai confine BaO, MgO, Al203, Nb205. E foarte răspîndit în rocile magmatice intruzive alcaline (sienite nefelinice, etc.) şi în pegmatitele acestor roci, asociat cu egirinul, mica neagră, zirconul, sfenul, etc. Cristalizează în sistemul monoclinic sau triclinic, în cristale rare şi imperfecte, cu habitus tabular sau acicular. Se prezintă în formă de separafii mari tabulare, de agregate tabulare încrucişate şi, uneori, de agregate radiare (aciculare) în stea. Are culoarea galbenă-brună (de bronz), aurie, galbenă, portocalie; are luciu sticlos (pufin metalic) şi pe fefele de clivaj, sidefos; e transparent; e casant; prezintă clivaj perfect după (100) şi imperfect după (001); după planele de clivaj sedes-face uşor în foife subfiri şi foarte casante. Se topeşte cu uşurinţă la flacăra suflătorului, dînd o globulă neagră magnetică. E biax cu indicii de refracfie rip—\ ,678,* nm~\,703, ng=1,733; prezintă pleocroism clar, întunecat, perpendicular pe clivaj şi luminos, paralel cu acesta. Are duritatea 3"’3,5 şi gr. sp. 3,28-3,30. 6. Astrofizica. Asfr. V. sub Astronomie. 7. Asfrofofografie. Astr.: Diviziune a Astrofizicii, care foloseşte fotografia pentru determinarea numărului aştrilor de pe bolta cerească şi pentru întocmirea catalogului stelelor. s. Asfrofofogrammefrie. 1. Fofgrm.: Ramură a Fotogram-metriei, aplicată în măsurările astronomice, folosind determinări pe cale stereoscopică. Asiroldă. 9. Asfrofofogrammefrie. 2. Fofgrm.: Diviziunea Astrofizicii, care foloseşte Stereofotogrammetria, avînd drept obiect şi întocmirea hărfilor Cerului. 10. Astrofotomefrie. Astr.: Tehnica măsurării intensităfii luminoase, respectiv a luminozităfii relative, a stelelor, incluziv tehnica construirii şi a manipulării aparatelor speciale folosite pentru aceste măsurări. 11. Asfrografie. Astr.: Ramură a Astronomiei, care se ocupă cu descrierea aştrilor. 12. Asfroidă, pl, astroide. Mat.: Curbă avînd patru puncte de înapoiere (v. fig.); caz particular al hipocicloidei (v.), în care raza cercului interior mobil e un sfert din raza cercului exterior fix. Ecuafia ei în coordonate carte-siene rectangulare e următoarea: X2/3+y2/3 = a2/3t 13. Asfrolab. Topog.: Instrument de măsură a unghiurilor, care a servit, pînă în secolul XVIII, la determinarea latitudinii şi a longitudinii în Astronomie şi care, apoi, cu unele modificări, a fost folosit lă măsurarea unghiurilor orizontale în Topografie. Se compune dintr-un cerc orizontal gradat şi dintr-o pereche de dioptri (v.) cu care se vizează cele două direcfii ale unghiului; diferenfa citirilor pe cercul gradat din dreptul diop-trilor dă unghiul orizontal respectiv (cercul gradat se aşază în prealabil orizontal). Sin. Astrolabium. 14. ~ cu prismă. Geod., Astr.: Dispozitiv ataşat, permanent sau detaşabil, la o lunetă orizontală, servind la observarea stelelor la înălfimeâ de circa 60° deasupra orizontului (în almu-cantarat, de circa 30° distanfă zenitală), în scopul determinării latitudinii locului de observafie şi al corectării cronometru lui, Astrolabul poate fi un instrument complet, servind ca atare, sau poate fi un teodolit, la a cărui lunetă, aşezata cu axa în pozifie orizontală, se ataşează dispozitivul astrolab cu prismă, compus dintr-o prismă de sticlă de secfiune echilaterală, cu o baie de mercur (acoperită de obicei cu sticlă, pentru a fi protejată contra vîntului), care formează un orizont artificial. în principal, instrumentul (v. fig.) se compune dintr-o lunetă orizontală L, care se poate roti în jurul unei axe verticale VV în legătură cu un cerc gradat orizontal (limb). în fafa lunetei e aşezată o prismă de secfiune echilaterală ABC, a cărei fafă£C e perpendiculară pe axa orizontală a lunetei HH', iar muchia A e orizontală. Sub această prismă e fixată baia de mercur Bm. După azimutul dat de efemeride, se dirijează luneta în direcfia unei stele de observat, S. Razele Ri şi R21 practic paralele, cari vin de la o stea S, formează două imagini în lunetă, una dată de raza (fasciculul luminos) R\, prin reflexiune totală pe fafa prismei CA (R\ IF), şi a doua de raza R2, prin reflexiune pe suprafafa băii de mercur B^RşOMP). Cele două imagini din lunetă se apropie în cîmpul acesteia şi, în momentul în care steaua atinge almucantaratul de circa 30° distanfă zenitală, ajung să se confunde. Se repetă operafia pentru mai multe stele, notîndu-se pentru fiecare, după cronometru, timpul confundării celor două imagini. Observafiile repetate permit determinarea latitudinii şi a corecfiei cronometrului. 15. Astroiif. Mineral.: (Na, K)2 Fe (Al, Fe)2-Si50i5* H20. Mineral de culoare verde, din grupul amfibolilor rombici, varietatea r "+—3] —-*"■ l 3 I / . ^// / / L- U Asfrolab cu prismă. Astrometrie 138 Aşchiabilifafe serpentinoasă. Se prezintă sub formă de fibre radiale. Are duritatea 3,5 şi gr. sp. 2,8. E isotrop cu >2=1,594. 1. Astrometrie. Astr.: Tehnica determinării poziţiei locului de observaţie, în raport cu diferifi aştri de pe bolta cerească. 2. Astronavă, pi. astronave: Vehiculzburător care se poate deplasa în spaţiul inferastral, prin intermediul unui echipament propulsor, prin efectul unei impulsii de la sol, etc. ti. Astronom, pi. astronomi. Gen.: Om de ştiinfă sau tehnician care se ocupă cu Astronomia. 4. Astronomie. Ger?.: Ştiinţa despre structura şi evoluţia corpurilor cereşti şi ale sistemelor de astfel de corpuri. Astronomia e o ramură a ştiinţelor naturii, care se ocupă cu repartifia şi mişcarea corpurilor cereşti (Soarele, planetele cu satelifii lor, cometele, meteoriţii, stelele, etc.) şi a sistemelor de corpuri cereşti, cu structura şi dezvoltarea lor, cu materia care se găseşte în spafiul interstelar (atomi, molecule, ansambluri ale acestora, cum şi electroni), cu mişcările Pămîntului şi ale Lunii (Pămîntul fiind una dintre planetele sistemului solar, iar Luna fiind satelitul lui). De asemenea, astronomia se ocupă cu metodele de folosire a fenomenelor cereşti penfru necesităfile practice: determinarea timpului exact şi a poziţiei pe scoarţa Pămîntului, observînd pozifia aştrilor, determinarea figurii Pămîntului prin metode astronomice, determinarea latitudinii şi a longitudinii, etc. Metodele de măsurare a pozifiei şi a dimensiunilor corpurilor cereşti, metodele de prelucrare a rezultatelor acestor măsurări şi disciplinele înrudite constituie domeniul Astrometriei,care cuprinde: Astronomia sferică, în care se elaborează metodele matematice pentru rezolvarea problemelor determinării exacte a pozifiei vizibile a aştrilor pe sfera cerească, teoria determinării timpului exact şi a coordonatelor geografice pe suprafafa Pămîntului, teoria trecerii de la pozifia vizibilă a aştrilor la pozifia lor adevărată; Astronomia practică, în care se descriu diferitele instrumente astrometrice, cari servesc la determinarea exactă a pozifiei aştrilor pe sfera cerească, a ceasornicelor şi a cronometrelor astronomice, — şi care elaborează metodica observafiilor şi metodele de înregistrare a erorilor instrumentale şi personale, comise cu ocazia determinării coordonatelor aştrilor cereşti şi a stabilirii timpului, cum şi metodele de determinare a coordonatelor punctelor de pe suprafafa Pămîntului. Două ramuri importante ale Astronomiei practice sînt Astronomia nautică şi Astronomia aviatică, în cari metodica observafiilor şi instrumentele sînt adaptate special pentru determinarea pozifiei exacte a unei nave pe mare şi a unui avion în aer. în urma observafiilor astrometrice se întocmesc cataloagele fundamentale ale pozifiilor stelelor. Observafiile şi cercetările astrometrice stau la baza Geodeziei şi a Cartografiei şi sînt folosite în Mecanica cerească şi în Astronomia stelară, cum şi, parfial, în Astrofizică. Studiul legilor mişcărilor corpurilor cereşti, ca o consecinfă a forfelor cari se exercită între ele, atît în sistemul solar, cît şi în alte sisteme duble şi multiple de stele, constituie domeniul Mecanicii cereşti. Cercetarea legilor de distribuţie, de mişcare şi de dezvoltare a stelelor şi a sistemelor de stele, aplicarea metodelor statistice la studiul acestor legi, constituie obiectul Astronomiei stelare. Studiul structurii fizice a corpurilor cereşti constituie obiectul Astrofizicii. Studiul multor probleme importante ale Fizicii moderne e legat de studiul materiei din spaţiul interstelar: cercetarea radiaţiei cosmice, a radiaţiilor stelelor şi ale Soarelui, cum şi transformările energiei atomice în energie radiantă. Astrofizica poate fi împărţită în Astrofizică practica (Astro-fotografia, Astrofotometria, Astrospectroscopia), care elaborează metodele de observaţie, şi Astrofizică teoretică (cercetarea atmosferelor stelare, a structurii interne a stelelor şi a Soarelui a mediului interstelar şi a substanţei meteorice), care explică rezultatele observaţiilor efectuate. Capitolul Astronomiei care se ocupă în mod special cu problemele provenienţei şi dezvoltării corpurilor cereşti se numeşte Cosmogonie. Cunoaşterea legilor comune generale ale structurii părţii accesibile cercetării Universului constituie obiectul Cosmologiei. s. Âstroscop, pi. astroscospe. Astr.: Telescop astronomic, folosit pentru examinarea sumară a bolfii cereşti, respecfiv a mişcării aştrilor dintr-o zonă dată. 6. Asfru, pl. aştri. Astr.: Corp de pe bolta cerească: stea, planetă, etc. 7. Asfupuş, pl. sstupuşuri. 1. Ind. făr.: Dop de lemn, de plută, de hîrtie sau de cîrpe, cu care se astupă un orificiu sau o gaură. 8. Asfupuş. 2. Mine: Materialul care serveşte Ia burarea găurilor de mină. V. Fuituiaiă, Buraj, material de 9. Asudare. 1. Metg<: Sin. Sudaţie (v.). 10. Asudare. 2. Drum. V. Exsudare. u. Asulgan. Ind. piei.: Produsul de condensare dintre uree, formaldehidă şi acetaldehidă, întrebuinţat ca agent de fixare a substanţelor tanante vegetale nelegate din ţesutul dermic al pieilor retăbăcite. 12. ÂsuŞr pl- asuşuri. Poligr.: Partea nedetaşabilă, — care rămîne fixată de cotor, —a formularelor, chitanţelor, bonurilor, cecurilor, etc. confecţionate în formă de carnete. Asuşul poate fi neimprimat sau imprimat cu acelaşi text, de cele mai multe ori cu un text prescurtat, care repetă una dintre indicaţiile prin» cipale, cuprinse în formularul care se detaşează (în primul rînd numărul de ordine). 13. Aşchiabilifafe. Tehn.: Proprietatea unui material (de ex. metal, plastă, lemn, etc.), de formă dată, de a putea fi prelucrat bine (cu defecte cît mai mici) prin aşchiere (strunjire, frezare, burghiere, etc.), cu un consum cît mai mic de lucru mecanic. Aşchiabilitatea unui material e o proprietate care depinde de compoziţia chimică şi de structura lui, de forma lui geometrică, de materialul şi de forma geometrică a sculei aşchietoare, de procedeul şi de regimul de aşchiere utilizat, de condiţiile de răcire sau de ungere în timpul prelucrării. Oţelurile cu conţinut mic în carbon sînt mai aşchiabile decît cele cu un conţinut mai mare (cari au deci o rezistenţă la rupere şi o limită de curgere mai mari). De asemenea, conţinutul mare în carbon determină prezenţa (în mai mare măsură) a carburii de fier, care dă oţelului proprietăţi abrazive şi deci conferă o capacitate mai mare da erodare a materialului sculei, care se uzează astfel mai repede. Prezenţa diferitelor elemente de aliere modifică sensibil aşchiabilitatea aliajelorfier-carbon; de exemplu, un conţinut de 11 14% Mn face oţelul (care e austenitic) cu totul neaşchiabil, pe cînd procente foarte mici de sulf, fosfor şi plumb îmbunătăţesc sensibil aşchiabilitatea (de ex. conţinutul de 0,1 -”0,2% fosfor al ofelului pentru automate). Fontele cu un confinut de 2,5"-2,7% Si sînt uşor aşchiabile, pe cînd cele cu un confinut mai mare decît 0,3% P şi mai mare decît 0,7% Mn cu exces de sulf au componenţi structurali foarte duri şi abrazivi (fosfuri de fier şi sulfuri de mangan). Aşchiabilitatea poate fi influenţată prin modificarea structurii materialului, de exemplu prin tratamente termice. Astfel, de exemplu, prin tratamente de recoacere se obţine în general o ameliorare a aşchiabilităţii, fie prin transformarea cementitei lamelare din perlifă în cementifă globulară, fie prin transformarea austenitei în sorbită (de ex. în cazul oţelului cu 13% Mn). Aşchiabilitatea unui material se stabileşte de obicei după unul dintre următoarele criterii: intensitatea uzurii sculei aşchie- Aşchie 139 Aşchie de lemn toare la prelucrarea materialului dat în condifii de lucru prestabilite; mărimea rezistentei de aşchiere, măsurată prin mărimea apăsării specifice în condifii de lucru prestabilite; netezimea suprafeţelor cari rezultă prin aşchierea efectuată în condifii de lucru prestabilite. Pentru stabilirea comparativă a aşchiabilităfii după criteriul intensităfii uzurii sculei se utilizează ca termen comun de comparaţie fie mărimea exponentului 2 al vitesei de aşchiere v din expresia durabilităţii relative T care e dat prin relaţia T~c/vz, pentru o anumită sculă-etalon, în condiţii prestabilite de prelucrare a materialelor cari se studiază, fie mărimea uzurii relative a sculei (măsurate prin lăţimea sau adîncimea scobiturii de uzură de pe faţa de degajare sau prin înălţimea teşiturii de uzură de pe fafa de aşezare), determinată penfru o anumită sculă-etalon în condiţii prestabilite de prelucrare. Din acest punct de vedere, materialul care produce o'uzură mai mică a sculei e mai aşchiabil, adică, la o aceeaşi uzură a sculei, acest material poate fi prelucrat cu o vitesă de aşchiere mai mare. Pentru stabilirea aşchiabilităfii după criteriul rezistenfei de aşchiere se foloseşte ca termen comun de comparaţie apăsarea specifică de aşchiere&(kgf/mm2),măsurată în următoarele condifii prestabilita: adîncimea de aşchiere/: = 5mm; avansul s= 1 mm/rot; prelucrarea se face în regim uscat, prin strunjire cu un cufit avînd tăişul drept, raza de rotunjire la vîrf r — 2 mm, unghiul de aşchiere 6 = 75° şi unghiul de atac principal x = 45°. Apăsarea de aşchiere în aceste condifii e numită şi coeficient de aşchiere. Acesta se foloseşte de obicei drept criteriu suple-mentar, la compararea aşchiabilităfii unui aceluiaşi grup de materiale (de ex. ofeluri crom-nichel cu compozifii chimice diferite). Pentru studiul comparativ al aşchiabilităfii după criteriul netezimii suprafefelor prelucrate nu s-au stabilit condifii de lucru standard, acestea alegîndu-se de Ia caz Ia caz, în raport cu necesităfiîe şi caracterul prelucrării considerate. Acest criteriu poate fi principal în cazul operafiilor de prelucrare fină, şi auxiliar în cazul prelucrărilor de degroşare. Dintre criteriile enumerate, cel al uzurii sculei se aplică mai uşor şi e utilizat cel mai mult. Pentru determinarea aşchiabilităfii se folosesc mai multe procedee: ridicarea curbelor de durabilitate a sculei în funcfiune de vifesa de aşchiere; determinarea uzurii relative a sculei (mărimea uzurii după prelucrarea unei anumite lungimi de aşchie, de obicei 10002000m); măsurarea temperaturilor; strunjirea frontală, etc. Primele două sînt procedee complete, caracterizate prin faptul că se merge cu prelucrarea experimentală pînă la o anumită mărime a uzurii sculei, ceea ce reclamă timp şi un consum de material relativ mare. Celelalte sînt procedee simplificate, caracterizate printr-o durată mică a experienfelor şi prin consum mic de materiale. Aceste procedee simplificate nu sînt suficient de exacte decît între anumite limite; totuşi, ele sînt utile pentru verificări de sondaj în condifiile curenta ale producfiei. Uneori aşchiabilitatea se determină indirect, prin încercări la uzură. La acestea, aşchiabilitatea e apreciată după grosimea stratului desprins într-un anumit timp prin uzura produsă de o unealtă sau de un dispozitiv de încercare Ia uzură, prin frecare de alunecare, de rostogolire sau prin împroşcare (v. şi sub încercare de prelucrabilitate prin uzură). Sin. Pre-lucrabilitate prin aşchiere, Sin. (parfial) Prelucrabilitate. 1. Aşchie, pl. aşchii. Tehn.: Particulă, de obicei alungită, de formă neregulată, desprinsă dintr-un corp în mod natural (de ex. prin exfoliere, prin fărîmiţare) sau printr-o acfiune mecanică exterioară (de ex. prin aşchiere cu cufitul, cu pila, cu abrazivi, cu dalta, etc., prin despicare, etc.). Uneori (de obicei la lemn) aşchiile rămîn prinse parţial de materialul de origine, sub formă de ţepi, solzi, etc. După natura materialului din care e detaşată, aşchia poate fi de lemn, de metal, de piatră, etc. 2. ~ de lemn. Ind. lemn.: Aşchie detaşată dintr-un obiect de lemn, prin unul dintre procedeele de prelucrare a lemnului (de obicei prin aşchiere). Aşchia de lemn poate fi obţinută, fie ca produs dorit printr-un procedeu adecvat (de obicei prin aşchiere sau prin măcinare), fie ca deşeu sub formă de talaş sau de rumeguş Ia prelucrarea prin aşchiere a lemnului. Aceste deşeuri pot constitui materia primă în alte procese tehnologice; de exemplu, talaşul poate fi folosif ca material pentru plăci aglomerate, iar rumeguşul, ca material pentru brichete. După modul de producere, se deosebesc: aşchii obfinute prin aşchiere şi aşchii obfinute prin măcinare (prin zdrobire). Primele au, de obicei, formă aproximativ regulată şi se numesc aşchii plane, iar cele obţinute prin măcinarea lemnului (fie a lemnului masiv, fie a deşeurilor lemnoase mărunte) au formă neregulată, filiformă, cu grosimi pînă la 2 mm şi cu lungimi pînă la 20 mm. Deoarece lemnul e un material neomogen şi eolotrop (datorită orientării fibrelor), rezistenţa opusă pătrunderii sculei aşchietoare variază cu direcfia de deplasare a acesteia, fafă de direcţia fibrelor. Aşchiile rezultate din prelucrarea lemnului au forme diferite, în funcfiune de direcfia de înaintare a sculei fafă de direcfia fibrelor, de textura şi proprietăfile fizice ale lemnului prelucrat (în special rezistenf.a la despicare, elasticitatea şi umiditatea Iui), de forma geometrică a sculei, de regimul de aşchiere utilizat, etc. La aşchierea longitudinală (în lungul fibrelor) a lemnului, dacă tăişul e mai gros, fibrele se desfac înainte de a fi atinse de tăiş, astfel încît rezistenfa la aşchiere e mult redusă. Datorită însă elasticităfii lemnului, fibrele desfăcute apasă pe fefele cufitu-lui şi rezistenfa la aşchiere creşte. Prin înaintarea sculei, stratul de lemn desprins se încovoaie şi se rupe, producîndu-se aşchii cari au o lungime de aproximativ cinci ori mai mare decît grosimea aşchiei. în funcfiune de condiţiile aş-chierii, la aşchierea longitudinală, aşchia poate avea diferite forme, de Ia aşchia fragmentată (v. fig. I a) pînă Ia aşchia continuă (v. fig. I b). La aşchierea a) a?c^e fragmentată (din bucăţi), la aşchierea longi-transversală (per- iudîna,â>‘ b) a?chie continua, la aşchierea longitu-, pendicular pe fi- c) a?ch'e de forfecare, la aşchierea trans- bre) deoarece co- versal®î aşchie fragmentată, la aşchierea tangenta-eziunea lemnului lă; °> °biect prelucrat; s) sculă aşchietoare; a) aşchie, în lungul fibrelore direc'ie de deplasare a sculei. mai mică decît rezistenţa acestuia Ia apăsarea perpendicular pe fibre, aşchia se desprinde, prin forfecare, după planele fibrelor (v. fig. / c). Aşchiile cari se obţin la aşchierea transversală sînt scurte şi slab legate între ele. La aşchierea tangenţială (tangenţial la fibre) se obţin, de obicei, aşchii fragmentate (v. fig. / d), legate slab între ele şi avînd o lungime de două-trei ori mai mare decît grosimea, în anumite condiţii de tăiere, de exemplu la prelucrarea lemnului aburit la maşina de derulat, aşchia se detaşează sub forma unei benzi relativ rezistente. I. Forma aşchiilor, Ia aşchierea lemnului. Aşchiere de metal 140 Aşchiere de metal t. ~ de metal. Meff.; Aşchie detaşată dintr-un corp metalic, la prelucrarea acestuia prin aşchiere (v.). Aşchia, ca rezultat al aşchierii, se caracterizează prin următoarele elemente geometrice: lungimea l, măsurată după direcfia mişcării de lucru a sculei aşchietoare; lăjimea b, măsurată de-a lungul tăişului principal al sculei aşchietoare; grosimea a, măsurată în direcfie normală pe suprafafa de aşchiere; forma şi aria / a secfiunii transversale; gradul de ondulare (încolăcire) sau raza de curbură R a aşchiei ondulate (v. fig. //). La materiale deformabile plastic, dimensiunile reale l, a şi b ale aşchiei sînt diferite de dimensiunile nominale Iq, ap şi h, măsurate la stratul de material „ Dimensiunile aşchiei. din care s-a desprins aşchia (v. Tasarea s) sculS;o) obiec) prelucraf; aşchiei, sub Aşchiere). ^ a) grosimea aşchiei; fe) ISfi- Secfiunea transversală a aşchiei se mea aşchiei; !) secţiunea determină, din punctul de vedere teh- transversală a aşchiei; R) raza nologic, prin adîncimea de aşchiere t de curbură a aşchiei; x) unşi prin avansul s, cari sînt legate de ghiul de atac principal, lăfimea b şi de grosimea a a aşchiei, prin relafiile: a — s* sin x şi b=~------------- în cari x e unghiul de sin % atac al tăişului principal.— Aria / a secfiunii transversale a aşchiei e egală cu produsul dintre lăfimea b şi grosimea aşchiei a, adică /= d ■ b. Secfiunea nominală fn a aşchiei e secfiunea transversală (OABC), care rezultă prin neglijarea acfiunii tăişului secundar (v. fig. II!), iar secfiunea reală ţr e secfiunea transversală (ODBC) care rezultă din cea nominală prin scăderea secfiunii rămase /o (OAD) datorită acfiunii tăişului secundar. Secfiunea rămasă III. Secfiunea transversală a aş-determină, între altele, mărimea chiei. neregularităfilor şi, deci, netezimea s) sculă; o) obiect prelucrat; suprafefei prelucrate. OABC) secţiune transversală no- După forma conturului secfiunii rninală; ODBC] secţiune transver-transversale, se deosebesc: aşchii sa,ă realăî 0AD) secţiune rămasă; CU secfiune CU contur recfiliniu (în m') much a, respectiv t> s (v. fig. Va) şi aşchii inverse sau aşchii înguste, cînd b < a, respectiv £< s (v. fig, V b).— După modul de formare, adică după caracterul şi amploarea deformafiilor plastice cari au loc în timpul aşchierii, se deosebesc: aşchii de rupere şi aşchii de alunecare. Aşchia de rupere (v. fig. VI a) se formează prin desprindere, fără ca în prealabil să se producă deformafii plastice in stratul de aşchiat, care e comprimat de fafa de degajare a sculei, şi se produce la aşchierea materialelor fragile (casante), indefor-mabile plastic, la cari rezistenfele tangenfiale corespunzătoare limitei de curgere rc sînt mai mari decît rezistenfele normale de rupere or Aşchiile de rupere au formă neregulată şi se desprind separat, în imediata vecinătate a tăişului sculei; în interiorul lor nu se pot observa urme de alunecări. Aşchia de alunecare se desprinde din materialul aşchiat, după ce se produc deformafii plastice (alunecări) mai mult sau mai pufin intense, deoarece rezistenfa tangenfială corespunzătoare limitei de curgere xc e mai mică decît rezistenfa normală de rupere or.— După amploarea deformafiilor produse, se deosebesc următoarele tipuri de aşchii de alunecare: Aşchie fragmentată, care prezintă acelaşi aspect ca şi aşchia de rupere, cu deosebirea că în interiorul fragmentelor (elementele de aşchie) se pot observa alunecări mari între straturile elementare deformate; pe anumite suprafefe dintre straturi, IV. Diferite forme de secţiuni transversale la aşchii. a) cu contur recfiliniu; b) cu confur curbiliniu (generată de un cufif cu tăiş curbiliniu); c) cu confur curbiliniu (generafă de freză); a) grosimea aşchiei; b) lăţimea aşchiei; f) adîncimea ,de aşchiere; s) avans; x) unghi de atac principal. scule cu tăişuri drepte, cari descriu o traiectorie curbă oarecare, de exemplu dinfii frezelor de orice fel (v. fig. IV c); aşchii cu secfiune de formă neregulată, generate de grăunfi abrazivi, de dinfi de pilă, de răzuitor, etc. — VI. Tipuri de aşchii, a) aşchie de rupere şi aşchie fragmentată (din elemente); b) aşchie continuă (de curgere); c) aşchie articulată (de forfecare); R) raza de curbură a aşchiei. rezistenfa tangenfială devine mai mare decît cea normală şi atunci se produc ruperea şi separarea completă a fragmentelor cari constituie aşchiile (v. fig. Via). Sin. Aşchie constituită din elemente. Aşchie continuă, care se formează prin alunecări mici ale straturilor elementare; deoarece rezistenfele tangenfiale rămîn mai mici decît rezistenfele normale, deformarea straturilor se produce cu uşurinfă şi desprinderea aşchiei are loc fără ruperea sau separarea acesteia în elemente, ea luînd forma unei panglici continue (v. fig. VI b). Sin. Aşchie de curgere. Aşchie articulată, care reprezintă o formă intermediară între aşchia fragmentată şi aşchia continuă. La aceasta, pe lîngă alunecările elementare din interiorul fiecărui element de aşchie (pachet de straturi elementare) se produc şi alunecări de amplitudine mai mare între pachete, astfel încît acestea sînt separate între ele prin suprafefe de forfecare vizibile, însă fără ca legătura dintre ele să fie complet distrusă, pachetele rămînînd astfel articulate între ele, fiind dispuse în trepte (v. fig. V/ c). Sin. Aşchie de forfecare. Aşchiere 141 Aşchiere 1. Aşchiere, pl. aşchieri. 1. Tehn.: Producerea intenţionată de* aşchii, spre a obfine ca produs aşchiile. Exemple: luarea probelor pentru analiza chimică a metalelor şi a aliajelor, debitarea de aşchii plane sau de aşchii de zdrobire folosite la fabricarea plăcilor din aşchii de lemn aglomerate cu răşini sintetice. 2. Aşchiere. 2. Tehn.: Procedeu de prelucrare în care stratul de material care trebuie îndepărtat (adausul de prelucrare) e detaşat de obiectul prelucrat, sub formă de aşchii. Aşchierea se efectuează cu ajutorul unei scule aşchietoare, care are unu sau mai multe tăişuri de formă regulată (de ex. cufit de strunjire, cufit de rabotare, freză, burghiu, broşă, daltă) sau neregulată (unelte abrazive). Aşchierea se poate efectua, fie manual (de ex. prin pi lire, rindelare, ferestruire, filetarecu filiera, dăltuire, răzuire), fie cu o maşină-unealtă stabilă (strung, maşină de rabotat, ferestrău mecanic, etc.) sau portabilă (de ex. maşină de burghiat portabilă). Pentru a se produce aşchierea, obiectul de prelucrat şi scula aşchietoare trebuie să aibă o deplasare relativă în contact; în timpul acestei mişcări relative, scula transformă în aşchii un strat de metal de pe suprafafa obiectului şi-l îndepărtează. Deplasarea relativă dintre obiect şi sculă trebuie să se obfină prin cel pufin două mişcări, şi anume o mişcare principală şi o mişcare secundară de avans de trecere. Uneori, după fiecare trecere efectuată se produce şi o mişcare secundară de avans de pătrundere sau de potrivire (v. fig. /). La mişcările relative dintre sculă şi obiectul care se prelucrează, interesează cine efectuează mişcarea respectivă (obiectul prelucrat sau scula), cum şi felul mişcării (rotire, translafie, combinată) şi vitesa acesteia. Mişcării principale îi corespunde vitesa de aşchiere, iar mişcărilor secundare le corespund vifesa de avans (respectiv avansul) şi adîncimea de aşchiere (pătrunderea). Vectorul vitesei de aşchiere e cuprins în planul de aşchiere şi coincide, ca direcfie şi sens, cu mişcarea principală (relativă) dintre obiect şi sculă. Mărimea vitesei de aşchiere corespunde cu mărimea vitesei periferice (tangenfiale) a obiectului sau a sculei care execută mişcarea principală, cînd aceasta e de rotafie, respectiv cu aceea a vitesei de translafie a acestora, dacă mişcarea principală e o translafie. Vitesa de aşchiere v se exprimă, de obicei, în metri pe minut (de ex. la strunjire, frezare, rabotare, găurire) şi, uneori, în metri pe secundă (de ex. la rectificare). Vitesa de avans (de trecere) corespunde mişcării secundare de avans de trecere, care are loc în direcfia stratului de aşchi'at, fiind în general normală pe direcfia mişcării principale şi paralelă cu suprafafa prelucrată (aşchiată). Mişcarea de avans de trecere poate fi efectuată continuu şi simultan cu mişcarea principală (de ex. la strunjire şi frezare) sau intermitent şi alternînd succesiv cu mişcarea principală (de ex. la rabotare şi mortezare). Mărimea vitesei de avans vs se exprimă, de obicei, în milimetri pe minut. Mişcarea de avans de pătrundere (mişcarea de potrivire) se deosebeşte de mişcarea de avans de trecere prin faptul că e normală pe suprafafa prelucrată (aşchiată) şi se efectuează numai odată la fiecare trecere. Avansul (care poate fi de trecere sau de potrivire) e distanfa dintre două pozifii succesive ale sculei, corespunzătoare unui ciclu al mişcării principale (unei rotafii, unei curse duble sau unui dinte al sculei), măsurată pe o direcfie paralelă cu mişcarea de avans respectivă. Avansul s se exprimă în milimetri pe rotafie, în milimetri pe cursa dublă sau în milimetri pe tăiş (sau pe dinte). Adîncimea de aşchiere e dată de distanfa dintre suprafafa inifială (de aşchiat) şi suprafafa prelucrată (aşchiată), măsurată după o direcfie normală pe acestea, sau (de ex. la frezare) de lungimea proiecfiei arcului de contact al sculei pe un plan perpendicular pe direcfia de avans. Adîncimea de aşchiere t se exprimă în milimetri. Aria secfiunii transversale a aşchiei e dată de produsul dintre adîncimea de aşchiere şi avans, adică f = t*s mm2. Volumul specific de aşchii e volumul de aşchii detaşat într-un minut sau într-o oră, şi e dat de relafia: Vs — 6-f'V 104 mm3/h. Greutatea orară e greutatea aşchiilor detaşate într-o oră de aşchiere neîntreruptă şi e dată de relafia: G = FS•7 = 6•/•^;•Y, 10-2 kgf/h, în care y (kgf/dm3) e greutatea specifică a materialului aşchiat.— Pentru definirea pozifiei relative dintre tăişul sculei şi obiectul prelucrat se folosesc elementele geoTietrice de referinfă reprezentate în fig. II. Suprafafa de aşchiere (de trecere) e suprafafa generată de tăişul (sau de tăişurile) sculei aşchie-toare în mişcarea ei compusă (principală şi de avans de trecere) în orice moment al unui ciclu de lucru al tăişului (de ex. într-o rotafie la strunjire, într-o cursă de lucru Ia rabotare, într-o perioadă de contact al tăişului dintelui Ia frezare). Se deosebesc: suprafafă de aşchiere principală şi suprafafă de aşchiere secundară, după cum ele sînt generate de tăişul principal sau de cel secundar. Suprafafa de aşchiere face trecerea de la suprafafa inifială (de aşchiat) la suprafafa prelucrată (aşchiată). Planul de aşchiere e planul tangent la suprafafa de aşchiere şi care confine muchia tăişului sculei. Plan de bază e orice plan paralel cu cele două mişcări de avans (de trecere şi de pătrundere). La sculele cu corpuri prismatice, planul de reazem al sculei se confundă adeseori cu planul de bază.— Prelucrările prin aşchiere pot fi clasificate după calitatea suprafefelor obfinute, după succesiunea în timp a fazelor unei .operafii, după mijlocul de aşchiere folosit, după rezultatul urmărit şi după materialul prelucrat.— După calitatea suprafefelor obfinute, prelucrările prin aşchiere pot fi prelucrări de degroşare, cînd nu se impun condifii de calitate a suprafefei (prelucrarea efectuîndu-se în general prin îndepărtarea celei mai mari părfi sau a întregului adaus de prelucrare), şi prelucrări de netezire sau de f i n i f i e, cînd se impune o anumită calitate a suprafefei (prelucrarea efectuîn-du-se, în general, prin îndepărtarea de straturi relativ subfiri din adausul de prelucrare). — După succesiunea în timp a fazelor unei operafii, prelucrările prin aşchiere pot fi prelucrări de e b o ş a r e, adică prelucrarea sau prelucrările preliminare, şi prelucrări de finisare, adică prelucrarea finală. — După materialul prelucrat, prezintă importanfă prelucrarea prin aşchiere a metalelor şi prelucrarea prin aşchierea lemnului. Aşchierea metalelor se poate face prin mai multe procedee, cari pot fi grupate după sculele aşchietoare utilizate (v. tabloul I şi fig. III) şi după rezultatul tehnologic urmărit prin operafia de prelucrare respectivă (v, tabloul II şi fig. IV). I. Mişcările de lucru la strunjire. s) sculă; o) obiect prelucrat; 1) mişcare principală; 2) mişcare de avans de trecere; 3) mişcare de avans de pătrundere (de potrivire). II. Elemente geometrice de referinfă, la strunjire. o) obiect prelucrat; c) cufit; 1) suprafafă de aşchiat (inifială); 2) suprafafă aşchiată (prelucrată); 3) suprafafă de aşchiere (de trecere); 4) plan de aşchiere; 5) plan de bază. Tabloul I. Prelucrări prin aşchiere, grupafe după mijlocul de aşchiere folosit Prelucrarea Scula folosită Âcfionarea sculei Mişcarea principală Mişcări secundare Felul mişcării Efectuată de Felul mişcării J Efectuată de Adîncire (zencuire) Adîncitor (zencuitor) Mecanizat (strung, maşină de bur-ghia't, etc.) Rotire Sculă Rectilinie Sculă Broşare Broşă Mecanizat (maşină de broşat) Rectilinie Rotire (uneori) Elicoidală (uneori) Sculă sau obiect** (uneori) Sculă Rotire (la bro-şarea tangenţială) Obiect4* Rectilinie Rotire Sculă (broşă plană) Sculă (broşă spirală) Burghiere Burghiu Manual (coarbă, etc.) Mecanizat (strung, maşină de bur-ghiaf, etc.) Rotire Sculă Obiect (uneori) Rectilinie Sculă Daltuire Daltă Manual Mecanizat (maşini pneumatice, maşini electrice) Deplasări succesive cu şoc Sculă ! Diferite Sculă Ferestruire Pînză de ferestrău Manual (ferestrău manual) Mecanizat (ferestrău mecanic) Rectilinie alternativă Rotire Sculă Rectilinie Sculă Obiect Frezare Freză Mecanizat (maşină de frezat) Rotire Scula Rectilinie Obiect Sculă Honuire (honing) Hon Mecanizat (maşină de honuii) Rotire Sculă Rectilinie Sculă Lepuire (lapping sau rodare mecanizată) Discuri sau manşoane de lepuif (cu particule abrazive înglobate) Mecanizat (maşina de lepuit) Rotire complexă Sculă Complexă (uneori) Obiect Mortezare Cufii de morfezaf Mecanizat (maşină de morfezaf) Rectilinie alternativă în plan vertical Sculă Rectilinie Obiect Pilire Pilă Manual Mecanizat (maşina de pilit) Rectilinie alternativă Rotire (uneori) Scula Diferite Sculă Rectilinie Obiect Polizare Corp abraziv (piatră de polizor) Mecanizat (polizor) Rotire Sculă Diferite Sculă Obiect Rabotare Cufif de rabotat Mecanizat (maşină de rabotat) Rectilinie alternativă în plan orizontal Obiect (rabo-teză longitudi-rală) Rectilinie Sculă Scula (rabofeză transversală) Rectilinie Obiect Răzuire Răzuitor Manual Rectilinie alternativă Sculă Diferite Sculă Rectificare Corp abraziv (piatră de rectificat) Mecanizat (maşină de rectificat) Rotire Sculă Rotire Obiect Rectilinie Obiect Sculă Rodare* (rodare mutuală) Pastă abrazivă, grăunfi abrazivi în suspensie Manual Mecanizaf (instalaţie de rodat) Diverse Obiect fafă de obiect Sculă fafă de obiect - Sablare Grăunfi abrazivi Mecanizat Mişcare în vîna, cu şoc Sculă Diverse Obiect Sculă Şeveruire (shaving) Şever Mecanizat (maşină de şeveruit) Rotire Rectilinie alternativă Sculă Complexă 1 Obiect Strunjire Cufif de strunjit Mecanizat (strung) Rotire Obiect Sculă (uneori) Rectilini e i Complexă ! (uneori) Sculă Tarodare Tarod M3r,ia! Mecanizat (strung,maşină de bur-ghi31f etc.) Rotire Scuiă | Rectilinie Sculă Obiect Vibronetezire (super-fini sare) Bare abrazive Mecanizat (maşină de vibrone-tezit) Rectilinie alternativă Sculă Rectilinie (îndirecţia mişcării principale) Scuiă Rectilinie (transversală) \ Rotire Obiect * Prelucrări cari pot fi executate şi prin alte procedee decît aşchierea. ** Obiect e prescurtarea nofiunii Obiectul de prelucrat. tkcO [7; yr~] III. Prelucrări prin aşchiere, grupate după mijlocul de aşchiere folosit. A) adîncire conică (teşire); B) burghiere; C) broşare; D) dăltuire; £) ferestruire(manuală); F) frezare (plană, cu freză cilindrică); G) honuire; H) lepuire; I) mortezare; J) pi li rej K) polizare; L-,) rabotare la raboteză longitudinală (cu masă mobilă); L2) rabotare la raboteză transversală (cu cufit mobil); M) răzuire; N) rectificare (cilindrică); O) rodare; F) şeveruire; Q) strunjire (cilindrică exterioară); R) tarodare; S) vibronetezire; a) sculă; b) obiect prelucrat; 1) orientarea mişcării principale; 2) ş! 3) orientările mişcărilor secundare. Observafii: Săgefile negre indică orientările mişcărilor (cele continue, pentru sculă, şi cele întrerupte, pentru obiectul prelucrat); săgeflle albe indică apăsări exercitate manual asupra sculei; semnul 0 indică orientarea mişcării într-o direcfie normală pe planul desenului. Tabloul II. Prelucrări prin aşchiere, grupate după rezultatul urmărit Prelucrarea Rezultatul urmărit Modul de execufie Ajustare* Suprarefele unor obiecte de asamblat cu un anumit ajustaj (cu joc, cu strîngere, intermediar) Manual (răzuitor, pilă, abrazivi, etc.) Alezare Suprafeţe interioare (alezaje), cu îmbunătăţirea formei şi a netezimii, în general în vederea unei asamblări Manual sau la maşini (strung, maşină de alezat, maşină de burghiat, etc.), cu alezorul şi cu cufitul Ascufire* Tăişurile unei scule Manual sau la maşina de ascufit, cu corpuri abrazive Canelare Suprafefe canelafe (cu caneiuri axiale sau elicoidale), în general în vederea unei asamblări La maşini de frezat, de rabotat şi de broşat, cu freze, cufite, broşe, etc. Centruire Găuri de centru pe o anumită axă a unui obiect La maşini, cu burghiul de centruire Cojire îndepărtarea de pe lingouri sau de pe produse laminate a stratului exterior degradat (oxizi, scorii, incluziuni) La strungul de cojit sau la raboteza de cojit, cu cufitul Crenelare Suprafefe crenelate pe partea frontală a unui obiect, de obicei la piulife şi |a acuplaje La maşini de frezat, la raboteze, etc., cu freza, cu cufitul, etc. Cresfare Suprafafă crestată pe un obiect Manual cu dalta şi mecanizat la diverse maşini-unelfe Debavurare* îndepărtarea bavuri!or unui obiect Manual şi Ia maşini diverse Debifare* Bucăţi de utilizat, tăiate dintr-un material Manual şi la maşini diverse, cu dalta, cufitul, pînză de ferestrău, efc. Degajare Şanf de ieşire a urei scule (la filetare, rectificare, mortezare, etc.) sau şanf la baza unui prag La maşini diverse Detalonare Suprafafa fefei de aşezare a unei unelte, după o anumită curbă Manual şi la strunguri de defalonaf, la maşini de rectificat şi la maşini cu dispozitiv de defalonaf Dinfare (tăiere de din fi)* Suprafefe dinfate pe un obiect La maşini de frezat, de morfezaf, de tăiat dinfi, de rectificat Filefare* Filet pe suprafeţele exterioare sau inferioare ale unui obiect Manual şi la maşini (strung, maşină de burghiat, maşină de frezat filet, maşină de filetat), cu cufif, pieptene de filetat, freză, farod, fiiieră Găurire* Gaură, străpunsă sau înfundată Manual şi la maşini-unelte Gravare* Figuri, Inscripţii sau repere pe suprafafa unui obiect La maşini speciale înfiorare Impresiuni decorative pe anumite suprafefe (de ex. inele deschise, repetate, pe ghidajele maşi nilor-unelfe) Manual, cu abrazivi fixafi pe un suport elastic Lamare Suprafafă plană, perpendiculară pe axa unei găuri La strung, la maşina de burghiat, etc. Lărgire Mărirea secfiunii transversale a unei găuri La strung, la maşina de burghiat, efc. Lustruire Suprafafă cu aspect lucios, fără a se impune respectarea anumitor dimensiuni Manual şi la maşini diverse, cu pînze abrazive, cu paste abrazive sau cu abrazivi în suspensie Renurare (şăn-fuire) Renură sau canal pe suprafafa unul obiect (de ex. un canal de pană, un canal în T, etc.) La maşini diverse Retezare* Detaşarea unei piese sau a unui exces de material, prin tăiere transversală La maşini diverse Teşire Suprafafă înclinată în raport cu două suprafefe, care înlocuieşte unghiul diedru pe care-l formau aceste suprafefe Manual şi la maşini diverse Zimfare Suprafafă cu şanfuri relativ pufin adînci, pentru a se mări aderenta Cu dispozitive speciale, cu unealtă adecvată * Prelucrări car? pot fi executate şi prin alte procedee decît aşchierea. -A vA Q IV. Prelucrări prin aşchiere, grupate după scopul urmării. A) alezare; B) ascufire; C) canelare; D) centruire; E) cojire; F) crenelare; G) cresfare; H) dabavurare; /) debitare; J) degajare (interioară); K) detalonare; L) dinfare; M)filetare (la strung, cu cuţitul); N) lamare; O) lărgire; P)şănfuire (renurare); Q) retezare; R) teşire (la strung); S) zimfare; a) sculă; b) obiect prelucrat; î) orientarea mişcării principale; 2) şi 3) orientările mişcărilor securdare. Observaţii: Săgeţile negre indică orientările mişcărilor (cele continue, pentru sculă, şi cele întrerupte, pentru obiectul prelucrat); săgeţile albe indică apesări executate manual asupra sculei; semnul 0 indică orientarea mişcării într-o direcţie normală pe planul desenului. 10 Aşchiere 146 Aşchiere Formarea şi detaşarea aşchiei se produc prin deformarea plastică a porfiunii de material din fafa suprafefei de degajare a sculei, care exercită o compresiune asupra materialului de aşchiat. Sub acfiunea forfei active P, exercitată de sculă (v. fig. V), iau naştere, în fiecare element de volum al materialului din fafa sculei, tensiuni normale principale ap şi tensiuni tangen-fiale maxime ~cmax. Deoarece porfiunea de material OAA' supusă direct acfiunii de comprimare a sculei e supusă şi acfiunii forfelor de frecare pe fafa de degajare (reprezentate prin rezultanta lor F), forfelor de coeziune şi forfelor de frecare interioare (pentru uşurinfă, acfiunea acestora din urmă e reprezentată prin vectorul F', situat chiar în planul OA'), liniile de alunecare — adică înfăşurătoarele tensiunilor tangenfiale maxime din elementele succesive de volum învecinate — nu mai sînt rectilinii cu direcfii simetrice la 45° fafă de direcfia forfei exterioare P (ca în cazul unei epru-vete libere), ci sînt curbe deviate în mod neuniform, corespunzător stării de tensiune din fiecare punct al volumului supus la compresiune; reprezentările din desene corespund unei secfiuni oarecari, paralelă cu direcfia mişcării principale, liniile constituind deci intersecfii ale secfiunii reprezentate cu suprafefe în spafiu (de ex., liniile de alunecare reprezintă suprafefe de alunecare). La deplasarea sculei, tensiunile cresc şi sVatul comprimat se deformează, la început elastic şi apoi (cînd tensiunile depăşesc limita de curgere) se produc deformafii plastice cari se manifestă prin alunecarea relativă a straturilor de material de grosime elementară (straturi liniilor de alunecare. Ca urmare a deformafiei, pachetul de straturi elementare, care constituie elementul de aşchie, se bombează şi pe suprafafa lui exterioară apar stria-fiuni cari corespund suprafefe-lor de alunecare dintre straturile elementare din volumul comprimat OAA1 (v. fig. VI). Alunecările straturilor elementare (alunecări secundare) sînt limitate la zona de deasupra liniei OA’, care reprezintă limita zonei de deformafii plastice. Această linie e tangenta comună (înfăşu-rătoarea) liniilor de alunecare secundare; de aceea, suprafafa corespunzătoare, numită suprafafa de forfecare, se caracterizează printr-o concentrafie maximă a tensiunilor tangenfiale maxime. Suprafafa de forfecare, reprezentată prin linia O A', formează unghiul de forfecare |3i cu direcfia mişcării principale, iar direcfia orientării generale a liniilor de alunecare formează unghiul alunecărilor secundare P2 fafă de aceeaşi direcfie. în urma acfiunii continue a forfei exercitate descuia, la un moment dat, materialul îşi epuizează capacitatea de deformafie plastică C, exprimată prin diferenfa dintre lungirea specifica la rupere 6 şi lungirea specifică corespunzătoare limitei de curgere ec, şi începe detaşarea aşchiei (C = 5 — £c), La detaşarea aşchiei se deosebesc două cazuri, după cum ia materialul prelucrat rezistenfa tangenfială corespunzătoare limitei de curgere (tc) e mai mică decît rezistenfa normală de rupere (or), caz corespunzător materialelor plastice, — sau e mai mare decît aceasta, caz corespunzător materialelor fragile şi semifragile, cari au o capacitate de deformare plastică redusă.— în primul caz {tc<.Gr), alunecările straturilor elementare din interiorul fiecărui pachet OAA' se produc uşor şi tensiunile normale principale rămîn mereu mai mici decît rezistenfele normale de rupere dintre straturile elementare, coeziunea dintre aceste straturi nefiind distrusă, ,1a înaintarea tăişului sculei aşchietoare (v. fig. Vii), pachetele de straturi elementare din OAA', OOiA'Ai, etc. nu se separă unele de altele şi stratul aşchiat curge plastic, sub forma unei fîşii continue pe fafa de degajare a uneltei, constituind aşchia de curgere.— în cazul al doilea (rc > Gf), pentru a se produce deformafii trebuie ca tensiunile tangenfiale maxime să atingă valori mari şi, odată cu ele, şi tensiunile normale principale. La limită (cazul materialelor fragile), tensiunile normale principale ajung sădepă-şească rezistenfele normale de rupere înainte de a se produce alunecări elementare şi pachetul (elementul de aşchie) se desprinde prin învingerea coeziunii, adică prin rupere după o suprafafă reprezentată de linia O As; înclinarea (3] a liniei OA3 e de la început mai mare decît la materialele tenace şi creşte pe măsura apropierii de suprafafa liberă a stratului aşchiat, care se desprinde sub formă de fragmente neregulate, constituind aşchia de rupere.— în cazuri intermediare, cînd rc&or, tensiunile tangenfiale şi normale evoluînd aproximativ simultan, pînă la valori egale cu rezistenfele normale şi tangenfiale de rupere ale materialului, se produce atît alunecarea elementului de aşchie, cît şi alunecări secundare în inferiorul acestuia între straturile elementare. După cum raportul Tc/ar e pufin mai mare sau mai mic decît unitatea, elementul OAA1 se desprinde prin forfecare după suprafafa OA', luînd naştere aşchii de alunecare fragmentate, sau se produc o forfecare după suprafafa OA' şi alunecări parfiale vizibile (forfecări parfiale) între elementele succesive OAA’, OOiA'Ai, fără distrugerea totală a coeziunii dintre elemente, acestea rămînînd prinse (articulate) între ele prin intermediul unor suprafefe de contact mai mici decît suprafafa OA', constituind aşchii de alunecare articulate. Lucrul mecanic consumat pentru producerea deformafiilor plastice şi pentru detaşarea aşchiei depinde de caracterul şi de amploarea deformafiilor cari se produc în procesul de formare a aşchiei. Cu cît, în funcfiune de proprietăfile mecanice ale materialului aşchiat, rezistenfele tangenfiale sînt mai mari (materialul e mai pufin deformabil plastic) şi cu cît pentru deformarea şi dizlocarea stratului aşchiat tensiunile se apropie mai mult de rezistenfa de rupere, deci şi lungirea specifică se apropie de lungirea specifică la rupere, cu atît lucrul specific de deformafie e mai mare (v. fig. VIII a). La aşchierea cu aşchii de curgere, lungirile specifice capătă valori mici (în jurul valorii corespunzătoare limitei de curgere) şi lucrul specific de deformafie rămîne în general mic (v. fig. VIII b), iar la aşchierea cu V, Tensiunile şi suprafeţele de alunecare în sfrafui de aşchiat, comprimat plastic de cuţit, s) pozifia sculei; o) obiect; P) forfa exercitată de sculă; F) şi F') forje de frecare; a) unghi de aşezare; |3)unghi de ascuţire; Y) unghi de degajare; 6) unghi de aşchiere; ajfafă de aşezare; d) fafă de degajare; AOA') zona deformaţilor plastice (vizibile); OA') suprafafă de forfecare; Pi) unghi de forfecare; ee'), ff'), şi gg') suprafefe de alunecare secundară; efe'f') strat elementar; Op) rezultanta tensiunilor normale principale; rmax) rezultanta tensiunilor tangenfiale maxime. elementare), formate de-a lungul V/. Alunecările secundare şi alunecarea vizibilă (forfecarea), s) pozifia sculei; o) obiect prelucrat; AOA') element de aşchie (pachet de straturi elementare); OA') suprafafă de forfecare; (3}) unghi de forfecare; ee') suprafafă de alunecare secundară; (32) unghi de alunecare secundară. VII. Formarea elementului de aşchie de rupere, s) şi s’) pozifii succesive ale sculei; o) obiecl; AOA' şi A'OO^Aj) elemente de aşchie de alunecare; AOA3) element de aşchie de rupere; j3j) unghi de forfecare la aşchia de alunecare; Pi’) unghi de forfecare la aşchia de rupere. Aşchiere 147 Aşchiere aşchii de rupere, deformafiiieplastice sînt foartemici şi deci lucrul specific de deformaţie e de asemenea foarte mic (v. fig. VIII c).— Lucrul mecanic consumat creşte odată cu creşterea volumului de material cuprins în zona CM^l'a deformaţiilor plastice, adică 20 °C ffj ‘fŞOJL VIII. Lucrul mecanic specific de deformaţie la aşchiere. a) la aşchia de alunecare (materialul prelucrat: ofel); b) la aşchia de curgere (materialul prelucrat: ofel); c) Ia aşchia de rupere (materialul prelucrat: fontă); or) tensiuni; e) deformaţii specifice; crr) rezistenfă la rupere; ac) şi ac') rezistenţe corespunzătoare limitei de curgere pentru o temperatură a zonei de aşchiere egală cu cea a mediului ambiant (0=20°), respectiv penfru o temperatură înaltă 6,=450°; ec) deformafie specifică corespunzătoare limitei de curgere; 6) deformafie specifică corespunzătoare ruperii; crj) rezistenfă oarecare în zona deformafiilor plastice; ei) deformafie specifică în zona deformaţiilor plastice; OABCS) arie care reprezintă lucrul mecanic specific de deformafie la aşchia de alunecare fragmentată; OAfîej) arie care reprezintă lucrul mecanic specific de deformaţie ta aşchia de alunecare articulată; OABec) arie care reprezintă lucrul mecanic specific de deformaţie la aşchia de curgere, la temperatură ambiantă; OA'B'ec) arie care reprezintă lucrul mecanic specific de deformaţie la aşchia de curgere, la temperatură înaltă; 0C6) arie care reprezintă lucrul mecanic specific de deformaţie la aşchia de rupere. deasupra suprafefei de forfecare OA'. Mărimea acestui volum depinde atît de grosimea şi de lăfimea stratului aşchiat, cît şi de unghiul de forfecare (3i; la dimensiuni egale ale stratului aşchiat, volumul OAA' e cu atît mai mare, cu cît unghiul (3i e mai mic. S-a stabilit experimental că, la mărirea unghiului de aşchiere 5, ca şi !a micşorarea grosimii stratului aşchiat, unghiul de forfecare Pi se micşorează; ca urmare, volumul OAA' creşte şi, cu aceasta, create şi lucrul de deformafie. Lucrul mecanic de deformafie depinde în mare măsură şi de temperatura materialului prelucrat, cum şi de vitesa de aşchiere (vitesa acfiunii deformante).— La temperaturi mai înalte decît 300 —400°,Jimita de curgere scade cu mărirea temperaturii, materialul devenind mai plastic (xc se micşorează), aşchierea se face mai uşor (ceea ce revine la cazul Tc<2. Creşterea uzurii în timpul T sau raportul dintre creşterea uzurii şi o (bh \ creştere foarte mică de timp ( — cînd iT^Ol se numeşte intensitatea uzurii sau vitesa de uzură. Pe curba caracteristică a uzurii, în fiecare punct A ai curbei, ea e reprezentată prin tangenta trigonometrica a unghiului 8 format de tangenta la curbă în punctul considerat A şi de axa absciselor Intensitatea medie a uzurii e dată de raportul dintre mărimea uzurii finale şi durabilitatea corespunzătoare a sculei. Intensitatea uzurii tăişului şi durabilitatea sculei sînt determinate de proprietăfile mecanice ale materialului prelucrat, de proprietăfile materialului sculei (în special stabilitatea structurii acestuia la temperaturi înalte), de vitesa de aşchiere, de elementele secţiunii transversale a aşchiei, de parametrii geometrici ai sculei, de condiţiile de răcire şi de ungere, etc. Intensitatea uzurii e cu atît mai mare şi deci durabilitatea e cu atît mai mică, cu cît aceşti factori provoacă apăsări de aşchiere mai mari şi temperaturi mai înalte. Variafia durabilităţii în funcţiune de oricare dintre factorii cari o influenţează poate fi exprimată prin funcţiuni politropice de forma TJ^ = const. De exemplu, variaţia durabilităţii în funcţiune de vitesa de aşchiere are loc după relaţia Tvz = const. sau T = —, în vz care z, numit exponent al durabilităţii relative, are valori cuprinse între 2 şi 20; de exemplu 2-'*3 în cazul materialelor mineralo-ceramice, în medie 5 în cazul materialelor metaloceramice, şi 7—20 în cazul oţelurilor rapide. Mărimea exponentului z depinde şi de alţi factori şi în special de avans (la avansuri mai mici, exponentul z are valori mai mari, şi invers).în fig.XXVII, în care e redată curba reprezentativă a relaţiei 7V* = consf., se vede că, la o variaţie mica a vitesei de aşchiere, durabilitatea variază foarte mult. Cu cît durabilitatea sculei e mai mică, cu atît scula trebuie să fie reascuţită de mai multe ori într-un interval de timp dat (în timpul unui schimb de lucru sau în timpul unei operaţii). Aceasta determină pierderi de timp cari micşorează productivitatea şi măresc cheltuielile de exploatare. De aceea, în producţie se impune să se asigure sculei o anumită durabilitate raţională, bine determinată, considerată durabilitatea m \ ^ Joii 280 lUuO 20 ¥0 60 80 % economică a sculei. Durabilitatea economică se determină prin condiţiile ca productivitatea operaţiei cu scula considerată să fie maximă, iar costul operaţiei să fie minim, ceea cese obţine prin regim de lucru cît mai intens şi prin pierderi minime de timp pentru reascuţire şi prin reducerea la minim a consumului specific de scule (v. fig. XXVIII). Această dublă condiţie se exprimă prin relaţia: 1 —mt ^sc\ r„---------[h+—)' I Pm 1 '3X X s \ \ 1 'C W/T C% fSO no ISO 120 110 100 10 20 30 W ® 60 70 80 90 W T(mip) m \ e în care Tpr e durabilita - T, to min XXVII. Influenta vitesei de aşchiere asupra durabilifăfii. v) vitesa de aşchiere; T) durabilitate. XXVIII. Durabilitatea economică. P) productivitatea operaţiei; C) costul operaţiei; T) durata. iea economică, m e inversul exponentului 2 ai durabilităţii relative, fiind egal cu 0,08—0,3, £0 e timpul necesar pentru schimbarea şi reglarea din nou a sculei, Esc e suma cheltuielilor diverse reclamate de o reascuţire, iar e reprezintă suma cheltuielilor de exploatare XXX. Influenţa unghiului de aşezare asupra durabilităţii. T) durabilitate; a) unghi de aşezare; Si), S2) şl S§) curbele de variaţie a durabilităţii, pentru avansuri slf s2 şi s3 constante. XXIX. Influenţa unghiului de degajare asupra durabilităţii. T) durabilitate; y) unghi de degajare; 1) variaţia durabilităţii la aşchierea unui material cu ar^ 80 kgf/mm2; 2) variaţia durabilităţii la aşchierea unui material cu or zz 100 kgf/mm2; 3) variaţia durabilităţii Ia aşchierea unui material cu 120 kgf/mm2. (salarii şi regie), raportate la unitatea de timp. Durabilitatea economică e# prin urmare,caracteristică fiecărei întreprinderi în raport cu condi < ii Ie tehnice-organizatorice şi economice de exploatare respective. în general, ca valori medii se admite nc=60 min, Ia cuţitele de strung, 180 min la freze, etc. Pentru realizarea efectivă a durabilităţii impuse se acţionează asupra oricăruia dintre factorii cari condiţionează uzura şi durabilitatea. Astfel, se poate determina fie vitesa economică, fie avansul economic, etc., cari asigură sculei durabilitatea economică impusă. Vitesa economică de aşchiere se determină cu relaţii de forma C„ VT = --------------------- » Tm-tXv-sy’v în care Cv, xv şi yv depind de caracteristicile mecanice ale materialului prelucrat, de felul şi parametrii prelucrării şi de materialul din care e confecţionată scula. XXXI. Influenţa unghiului de atac principal asupra vitesei economice. Vţ) vitesa economică; x) unghi de atacjprincipal. Aşchiere 153 Aşchiere în fig. XXX//---XXX/V se vede influenfă diferifilor factori asupra durabilifăfiî tăişului şi asupra vijesei de aşchiere care asigură o durabilitate constantă, impusă, a sculei. VT(m/min] (m/miri. La aşchierea tangenfială, aşchia e pufin rezistentă, elementele ei fiind legate slab între ele. Cînd acest fel de aşchiere are loc în condifii speciale (de ex. la derularea furnirului cînd 12 t(mm) XXXII. Influenfă adîncimii de aşchiere asupra vitesei economice. Vy) vitesă economică; f) adîncime de aşchiere. 32 30 28 26 2¥ 22 20 18 16 1¥ 12 10 0,5 0,7 1 ţf SS 30 25 120 115 110 105 100 \A 2t5 S(hfmfrot] Aşchierea lemnului se face de obicei prin rindelare, prin frezare, prin burghiere, prin dăltuire, prin strunjire, prin ferestruire, prin pi lire şi prin răzuire. în procesul de aşchiere a lemnului au loc fenomene complexe atît la pătrunderea tăişului, cît şi la formarea şi detaşarea elementelor de aşchie, condiţionate de proprietăfi le fizice ale lemnului aşchiat, de procedeul de aşchiere folosit şi de regimul de lucru ales. Formarea aşchiilor e rezultatul pătrunderii în lemn a unui corp în formă de pană, şi anume tăişul sculei aşchietoare. După direcfia mişcării principale de lucru în raport cu direcfia fibrelor lemnului, aşchierea poate fi longitudinală (în lungul fibrelor), transversală (perpendiculară pe fibre), tangenfială (într-un plan paralel cu fibrele şi perpendiculară pe direcfia lor) şi oblică (înclinată fafă de fibre). XXXIII. Influenţa avansului asupra vitesei economice. Vţ) vitesă economică; S) avans. 0 5 10 15 20 25 30 35 W V5 Q[l/mtri] XXXIV. Influenta măririi debitului lichidului de răcire asupra creşterii vitesei economice. vţ) creşterea procentuală a vitesei economice de aşchiere (vj=100 penfru cazul cînd nu se foioseşte lichid de răcire); Q) debitul de lichid de răcire. XXXV. Aşchierea oblică a lemnului, a) aşchiere longitudina!ă-fangen|ială; b) aşchiere longitudinală-transversală; c) aşchiere fangenfială-fransversală; o) obiect prelucrat; s) sculă aşchietoare; 9) unghiul dintre direcfia înaintării sculei şi direcfia fibrelpr. La aşchierea longitudinală (în lung), aşchia poate fi din bucăfi (cu elementele net separate), continuă (de forma unei benzi subfiri mătăsoase, pe care elementele separate nu sînt vizibile) sau poate avea forme intermediare între acestea două. La aşchierea transversală, aşchia se foarfecă şi e compusă din elemente legate slab între ele şi cari uneori se desfac. lemnul e aburit şi e îndesat în fafa cufitului), aşchia se detaşează sub forma unei benzi relativ rezistente. Aşchierea oblică e utilizată cel mai mult şi în acest caz procesul de aşchiere devine mai complex şi depinde în principal de direcfia de aşchiere predominantă. Din acest punct de vedere se deosebesc trei cazuri principale ale aşchierii oblice, şi anume: aşchiere longitudinală-tangenfială (v. fig. XXXV a), aşchiere longitudinală-transversală (v. fig. XXXV b) şi aşchiere tangenfială-transversală (v. fig. XXXV c). La prelucrare cu scule aşchietoare cari se rotesc, tăişul descrie o curbă, şi deci unghiul (p sub care fibrele sînt atacate nu mai e constant, ci variază în timpul mişcării tăişului (v. fig. XXXVI). La rjndelarea la maşini de îndreptat şi la maşini ds rindelat la grosime, şi, în oarecare măsură, şi la maşinile de rindelat pe patru fefe, această variafie a unghiului are loc în limite mici, deoarece grosimea stratului detaşat variază de obicei între 2 şi 8 mm. La tăierea cu ferestrău! circular, la rindelarea după profiluri adînci şi la frezare, unghiul cp variază între limite mult mai mari. La scobirea cu freze-lanf, valoarea unghiului qp poate varia de la 0 la 90°. Netezimea suprafefei prelucrate depinde de condifiile în cari se formează aşchi i le. Astfe I, de exempl u, dacă se produce smulgerea aşchiilor, se obfine o suprafafă aspră. Pentru a evita acest lucru, se utilizează diferite procedee; de exemplu: apăsarea fibrelor lemnului în fafa cufitului cu dispozitive speciale (de ex. spărgătoare de talaş la maşinile de rindelat); fixarea unui contracufit (spărgător de talaş) pe fafa dinainte a cufitului, care îndoaie şi rupe talaşul în elemente mici. Acest dispozitiv se utilizează la capete port-cufit, la rindele, etc.; prelucrare cu vitese de aşchiere mai mari, care produce o îndesare a fibrelor şi cari astfel nu mai au timpul de a se desprinde de masa lemnului şi sînt tăiate de tăiş; prelucrare cu tăişul bine ascufit; prelucrarea finală cu un cufit de netezire, sau la maşini de răzuit şi de şlefuit; mărirea numărului de cufite fixate în port-cufit şi ascufirea cufitelor după prinderea lor pe acesta. La aşchierea lemnului se pof utiliza vitese de aşchieremulf mai mari (pînă la 70“-100 m/s), cum şi vitese de avans mai XXXVI. Aşchierea lemnului cu unghi de atac variabil, o) obiect prelucrat; c) cufit rotativ; q>i) şi 2) unghiuri la centru corespunzătoare unghiurilor de atac şi cp2- Aşchiere de degroşare 154 Aşezarea paginilor mari (pînă la 150---350 m/min) decît la aşchierea metalelor, deoarece lemnul prelucrat are rezistenta la rupere mult mai mica şi temperatura tăişului sculei aşchietoare e şi ea mai joasă decît Ia aşchierea metalelor. La aşchierea lemnului, scula întîmpină în deplasarea sa o rezistenţă la aşchiere, care e datorită reacfiunii materialului prelucrat. Rezistenfa la aşchierea lemnului e condifionată de mulfi factori, de exemplu de proprietăfile fizice ale lemnului prelucrat (în principal rezistenfa, elasticitatea şi umiditatea acestuia), de forma geometrică a zonei active a sculei aşchietoare, de secfiunea aşchiei, de direcfia de deplasare a sculei fafă de direcfia fibrelor, etc. Rezistenta la aşchiere exercită asupra uneltei apăsarea de aşchiere, care se poate descompune în componente, după direcfiile corespunzătoare direcfiilor mişcărilor relative dintre sculă şi obiect. De obicei se consideră apăsarea de aşchiere P (kgf), care acţionează după direcfia mişcării principale de lucru. Rezistenţa specifică la aşchiere K (kgf/mm2) e apăsarea de aşchiere P raportată la unitatea de p suprafaţă (1 mm2) a secţiunii aşchiei (K = j-, unde a e grosimea aşchiei şi b e lăţimea ei). a ' ** Lucrul mecanic specific de aşchiere Lsp e lucrul mecanic specific consumat pentru transformarea unei unităţi de volum de lemn în aşchii. Puterea de aşchiere N (CP) e puterea necesară pentru aşchiere şi e dată de relaţia: Lsp-a-b-u N~~6Q ■ 75 ' în care u (m/min) e vitesa de avans. Apăsarea de aşchiere P (kgf) e dată de relaţia: Ţ , Lsp %a 'u P= 60v ’ în care v e vitesa de aşchiere (m/s). î. ~ de degroşare. V. sub Aşchiere 2, Prelucrări de degroşare. 2. ~ de eboşare. V. sub Aşchiere 2, Prelucrări de eboşare. s. ~ de finisare. V. sub Aşchiere 2, Prelucrări de finisare. 4. ~ de netezire. V. sub Aşchiere 2, Prelucrări de netezire. 5. ~ intensivă: Aşchiere efectuată cu secţiuni transversale de aşchie mari (în special cu avansuri mari).— După felul prelucrării, aşchierea intensivă poate fi sfrunjire intensivă, rabotare intensivă, burghiere intensivă, etc. Mărimea avansului şi a adîncimii de aşchiere sînt limitate, în principal, de rezistenţa şi de rigiditatea piesei, a sculei, a dispozitivelor de fixare şi a elementului celui mai solicitat din lanţul cinematic al maşinii-unelte. Vitesa de aşchiere e limitată în principal de puterea disponibilă a maşinii-unelte şi, într-o oarecare măsură, şi de durabilitatea sculei; la putere constantă dată, mărirea avansului reclamă reducerea corespunzătoare a vitesei de aşchiere. Avantajele principale ale aşchierii intensive sînt următoarele: Mărirea considerabilă a productivităţii, prin reducerea timpului de efectuare a operaţiilor de prelucrare a piesei; creşterea consumului specific de energie, mai mică decît Ia aşchierea rapidă; uzură mai lentă a tăişului; cu scule de construcţie specială (de ex. cuţite late de finisare) şi cu vitese mari, se asigură suprafeţe prelucrate netede; utilizarea întregii puteri a maşinii-unelte; o utilizare mai bună a parcului de maşini-unelte de construcţie mai veche cari au vitese mai mici. Dezavantajul principal consistă în faptul că sînt necesare maşini, dispozitive şi scule robuste. e. ~ rapidă: Aşchiere efectuată cu vitese mari de aşchiere, cu scule al căror tăiş e confecţionat din materiale cu rezistenţă mare la uzură (materiale metaloceramice şi materiale mineralo-ceramice), a căror durabilitate la aceste vitese e încă economică (30*”90 min).— După felul prelucrării, aşchierea rapidă poate fi strunjire rapidă, rabotare rapidă, frezare rapidă, fi le-tare rapidă, etc. Domeniul aşchierii rapide începe la vitesele de 40--50 m/min, cînd procesul de aşchiere capătă particularităţi avantajoase: odată cu creşterea vitesei scade amploarea deformaţii lor plastice, fenomenul depunerii dispare, apăsarea de aşchiere se micşorează, coeficienţii de frecare se reduc, temperatura de aşchiere creşte relativ mai încet şi uzura relativă se micşorează. Elementele secţiunii transversale a aşchiei (adîncimea de aşchiere şi avansul) sînt limitate numai de puterea disponibilă a maşinii-unelte şi de rigiditatea acesteia şi a sistemului piesă-sculă-dispozitiv; la o putere constantă, mărirea vitesei de aşchiere reclamă reducerea corespunzătoare a secţiunii de aşchie. Avantajele principale ale aşchierii rapide sînt următoarele: mărirea considerabilă a productivităţii, prin reducerea timpului de efectuare a operaţiilor de prelucrare a obiectelor; suprafeţe prelucrate neted; consum specific de energie mai mic decît la aşchierea cu vitese mici; utilizarea întregii puteri a maşinii. Dezavantajele principale sînt următoarele: scule cu tăişul confecţionat din materiale speciale, mai costisitoare şi mai greu de prelucrat şi de întreţinut; consum mai mare de scule; cost de exploatare mai mare; reclamă maşini-unelte rigide şi rezistente, cari pot să funcţioneze fără vibraţii la vitese mari. 7. Aşchiere. 3. Ind. lemn.: Defect al pieselor de cherestea, care consistă în desprinderea parţială sau totală a unor aşchii de pe feţele sau de pe muchiile (canturile) unei piese de cherestea. V. şi Defecte de prelucrare şi depozitare a cherestelei, sub Cherestea. 8. Aşchioasă, spărtură Mineral. V. sub Spărtură. 9. Aşezare, pl. aşezări. Urb.: Ansamblu de construcţii cari constituie, ca localitate, un mediu de viaţă umană stabil (oraş, sat, colonie muncitorească, tîrg, etc.). Se deosebesc: aşezări rurale, constituite dîntr-un grup de gospodării situate în mediul rural, şi aşezări urbane, constituite. dintr-o comună urbană sau dintr-o comună urbană şi din una sau mai multe comune suburbane (v. Comună). — Sin. Aşezare umană; Localitate; (impropriu) Aglomeraţie. 10. Aşezare, factor de S/lv., Ind. lemn.: Factor supraunitar, cu care se înmulţeşte un număr de metri cubi de material lemnos, pentru a-i transforma în (metri) steri. Are valoarea reciprocă a factorului de cubaj (v. Cubaj, factor de ~). De exemplu, are valori cuprinse între 1,25 şi 1,33 pentru lobde şi între 5,5 şi 7,0 pentru crăci de foioase. 11. Aşezare, faţă de Tehn. V. Feţele cuţitului, sub Cuţit 2. 12. Aşezare, unghi de Tehn. V. Unghiurile cuţitului, sub Cuţit 2. 13. Aşezarea paginilor. Poligr.: Operaţie în cursul pregătirii unei forme de tipar înalt, care urmează paginaţiei (v.) şi precede fixarea paginilor în rama presei. Paginile se aşază pe un fundament sau în rama presei, în ordinea în care ele vor apărea tipărite, în fascicula obţinută prin fălţuirea colii; această ordine Aşirit 155 Atac | variază după numărul de pagini ale fasciculei şi după felul în f' care se va executa fălţuirea. Pentru o carte obişnuită, ale cărei jf fascicule sînt formate din cîte 16 pagini, aşezarea acestora e r reprezentată în schifa alăturată. După ce au fost imprimate pe o fafă, colile se întorc; se repetă tiparul pe fafa a doua, apoi coala se secfionează la mijloc şi se obfin două jumătăfi, avînd fiecare cîte 16 pagini. 1. Aşirit. Mineral.: Sin. Dioptaz (v.). 2. Aşteptare matematică. Mat.: Media valorilor realizate sau momentul (v.) de ordinul întîi: 1=1 în repartifia discretă a unei variabile aleatorii x, cu valorile realizate xi (i=1,2,-*, n) şi probabiIităfile corespunzătoare p^— Sin. Speranfă matematică. 3. Aşteptare, perioadă de Silv.: Interval de timp în care nu se efectuează tăieri de regenerare într-o unitate de producfie silvică. V. şi sub Amenajarea pădurilor. 4. Aşternere. Drum.: Operafia de răspîndire şi nivelare într-un strat cît mai uniform, pe suprafafa unui drum, a materialului care serveşte la construirea sau la întrefinerea unei împietruiri sau a unei mixturi asfaltice. Se poate face cu unelte manuale sau cu ajutorul maşinilor. Aşternerea manuală a împietruirilor se face cu ajutorul furcilor, evitînd formarea de cuiburi de material mai mărunt sau mai pufin îndesat şi bătînd cu dosul furcii materialul răspîndit, penfru a asigura nivelarea şi îndesarea uniformă a stratului. Aşternerea cu mijloace mecanizate se face cu ajutorul grederului care execută, în acelaşi timp, atît răspîndirea materialului, aprovizionat în grămezi sau în cordoane pe acostamente sau pe patul şoselei, cît şi nivelarea lui, astfel încît asigură uniformitatea stratului îmbrăcămintei. Aşternerea manuală a mixturilor asfaltice se face cu ajutorul driştelor de asfalt, cu cari se răspîndeşte şi se nivelează mixtura adusă cu roabele sau cu tărgile şi depusă în grămezi pe suprafafa şoselei. Aşternerea mecanizată se face cu ajutorul distribuitoarelor (v. Distribuitor). 5. Aşternut, pl. aşternuturi. 1. Agr..* Strat de materiale vegetale (paie şi pleavă de cereale, vrejuri de leguminoase, buruieni diferite, ferigă, rogoz, stuf, ierburi de mare, frunze, muşchi, cetină, turbă, etc.) aşezăt în grajd, pe locul în care stau şi dorm animalele, şi care, amestecat cu dejecfiunile lor, formează gunoiul de grajd. Aşternutul trebuie să formeze un culcuş moale şi sănătos, să refină şi să absoarbă părfi le lichide din dejecfiuni şi să contribuie la îmbogăfirea gunoiului de grajd în substanfe fertiiizante. Materialele aşternutului trebuie să fie tocate la dimensiuni de 3*”4 cm, deoarece astfel absorb mai bine dejecfiunile lichide, se repartizează mai bine pe patul animalelor şi formează un gunoi de grajd omogen. «. Aşternut, pl. aşternuturi. 2. Poligr.: înveliş de materiale elastice, cu care se acoperă capul sau cilindrul preselor de tipar, pentru ca presiunea exercitată în momentul imprimării să se repartizeze uniform pe întreaga suprafafă a hîrtiei. După construcfia presei, vitesa ei de funcfionare, gradul de presare, calitatea hîrtiei şi a tiparului, aşternutul poate fi confecfionat din postav, din pînză cauciucată, plută, nitropeliculă, muşama, carton sau hîrtie, uneori combinat din mai multe din aceste materiale. AT10 Chim. biol.: Dihidrotahisterol, produsul de hidro-genare al fahisterolului (v.), obfinut prin acfiunea radiafiilor ultraviolete asupra ergosterolului (v.). Această acfiune, care se produce atît „in vivo" cît şi „in vitro", depinde de lungimea de undă a radiafiilor (între 256 şi 313 m^i), de durată şi de prezenfa oxigenului, ducînd la următoarele transformări chimice: ergosterol------> lumisterol —> tahisterol —> vitamina D2 (provitamina (calciferol) vitaminei D2) Molecula de ergosterol, ca şi cea de colesterol, conţine nucleele A, B, C şi D din ciclul sterolilor, avînd două legături duble suplementare, una în nucleu şi cealaltă în catena laterală, unde confine nouă atomi de carbon (colesterolul are numai opt atomi de carbon). Reacfia fotochimică începe la C10 din ciclul A, al cărui substituent CH3 e deplasat, în raport cu planul moleculei, în pozifie „trans" (din pozifia „cis" inifială); rezultă astfel lumisterolul (v.); în continuarea acfiunii, prin deschiderea ciclului B între Qo şi Cq rezultă tahisteroluI, care, prin hidro-genare, trece în ATio- — Acesta are proprietatea de a mări concentrafia calciului sangvin. Sin. Compusul antitetanic nr. 10. 8. Atac. 1. Metg.: Partea cu secfiune strîmtată a alimentatorului din refeaua de turnare, care se prevede pentru a uşura ruperea alimentatorului de pe piesele turnate; formarea atacului se foloseşte mai mult la turnarea fontei în piese, şi previne detaşarea de material din peretele piesei, la ruperea alimentatorului prin lovire cu ciocanul. 9. Atac, pl. atacuri. 2. Metg.: Operafia de tratare chimică a secfiunilor pregătite în prealabil prin şlefuire şi lustruire, pentru a pune în evidenfă structura metalelor şi a aliajelor. După procedeul de tratare aplicat, se deosebesc: atac cu reactivi metalografici; atac prin electroliză; atac oxidant prin încălzire; atac în vid la temperaturi înalte. Atacul cu reactivi metalografici se bazează, fie pe disolvarea sau pe colorarea unuia dintre constifuenfii structurii de examinat, fie pe depunerea unui oxid sau a unui precipitat pe anumifi constituenfi metalografici, cu ajutorul unor reactivi. Reactivii metalografici folosiţi mai mult sînt următorii: acidul picric disolvat în alcool etilic, picratul de sodiu, clorura ferică, reactivul lui Benediks, reactivul lui Kurbatoff, etc. (V. şi Reactivi metalografici, sub Metalografie). Atacul electrolitic se bazează pe disolvarea electrolitică a unuia dintre constituenfi şi se efectuează într-o baie de electroliză, catodul fiind confecfionat din platin sau din ofsl inoxidabil, iar anodul fiind constituit de piesa de cercetat. Acest procedeu se aplică în special la atacul aliajelor rezisiente la atacul chimic, cum sînt ofelurile înalt aliate, aliajele nichel-crom şi metalele dure. Atacul oxidant prin încălzire se bazează pe vitesa diferită de oxidare a constituenfilor metalografici; aceştia pot fi puşi în evidenfă prin culorile diferite ale straturilor subfiri de oxid formate (V. şi Culori de revenire). Culorile de revenire depind de temperatura şi de durata de încălzire (pentru aliajele fierului, v. tabloul). încălzirea probei de cercetat se face pe o placă de metal, în baie de nisip sau în baie de metale topite. Culorile de revenire ale constituenţilor aliajelor fierului, la diferite temperaturi şi durate de încălzire Durata de încălzire, min Perlită cu 0,75% C Ferită Cementită Fosfură de fier încălzire la 2300 1 galben palid alb galben palid alb 4 galben-brun galben palid galben palid alb 10 galben-brun galben închis galben palid alb încălzire la 3 3 0° 1 roşu-purpuriu roşu galben-brun galben palid 3 albastru închis roşu-purpuriu roşu-brun galben palid 5 albastru închis albastru încMs roşu-brun galben palid 7 verde palid albastru palid purpuriu cenuşiu 9 galben palid albastru palid purpuriu purpuriu Atacul în vid la temperaturi înalte se bazează pe fenomene fizicochimice cari se produc la limitele grăunţilor metalelor sau aliajelor, încălzite iniţial la 700° în vid (10-1-*■ 10~6 mm col. Hg) şi apoi ia temperaturi mai înalte şi în contact cu diferiţi reactivi Afac 156 Atelier (oxizi de azot, acid clorhidric, acid fluorhidric, etc.). V. şi sub Metalografie. 1. Afac. 3. Mş..' S in. Mecanism de antrenare. V. sub Antrenare. 2. ~ de osie. C. {.: Angrenajul de antrenare al osiilor motoare, respectiv al osiilor false, la automotoarele şi locomotivele Diesel cu transmisiune stereomecanică şi hidromecanica. E format dintr-un angrenaj conic montat pe osie, şi legat de arborele schimbătorului de vitesa printr-o articulaţie cardanică. 3. Afac. 4. Te/c..* Aplicarea tensiunii electrice, corespunzătoare semnalului transmis, la bornele de intrare ale unui circuit de telecomunicaţii (în special la bornele de intrare ale unui tub electronic). 4. Atac, unghi de Tehn.V. Unghiurile cuţitului, sub Cuţit 2. 5. Afacamif. Mineral.: CuCl2 • 3 Cu(OH)2. Mineral cu compoziţie complexă, cu un conţinut de 59,43% Cu şi care apare frecvent în pălăria zăcămintelor cuprifere din regiunile de deşert. Cristalizează în sistemul rombic, în cristale prismatice. Apare în mase compacte reniforme şi în agregate radiare sau granu-lare. Are culoare verde de smaragd sau verde închisă, cu urma de aceeaşi culoare; are luciu sticlos şi spărtură concoidală; duritatea 3-**3,5; gr. sp. 3,76. în industrie se prepară sub numele de verde de Braunşchweig, expunînd la aer plăci de cupru udate cu acid clorhidric sau cu clorură de amoniu. 6. Atacare. Mefg..' Sin. Afac (v. Atac 2). 7. Atacarea faSsă a macazului. C. Trecerea unui vehicul de cale ferată peste macazul unui schimbător, de cale în sensul de la călcîi spre vîrf, cînd poziţia macazului nu corespunde liniei de pe care iese vehiculul. — Atacarea falsă e pos-ibilă şi la macazuri ale căror ace au fixatoare de vîrf; aceste fixa-toare sînt calculate astfel, încît să se rupă la atacarea falsă, diminuînd astfel pericolul de deraiere. s. Ataş, pl. ataşe. Transp.; Cutie metalică, suspendată pe una sau pe mai multe roţi, care se leagă la un vehicul motor pentru a mări capacitatea de transport a acestuia. Ataşul unei motociclete, care are o singură roată de rulare, are o formă oarecum aerodinamică şi e amenajat pentru transportul unei persoane. 9. Ataşament, carnet de ^. Cs. V. Carnet de ataşament, 10. Ataşare. Gen.: Asamblarea unui sistem tehnic sau a unui obiect cu un altul, astfel încît să poată fi utilizate împreună. 11. Ataxif. Geochim.: Varietate de meteorit din grupul meteoriţilor de fier (siderite), constituit din mineralul camacit (fier meteoric sărac în nichel). 12. Afebrină. Farm.: CH3 H HN—CH—(CH2)3N(C2H5)2 I H CH30—C XC C CH ! li I I- HC C C C N:' \\ • 2 HCI’2 H20 i4. Atelaj, pl. atelaje. 2. Agr., Tehn. mii.: Ansamblul format din animalele cari frag un vehicul (car, maşină agricolă, trăsură de, artilerie, etc.) şi din organele şi dispozitivele de legare a vehiculului de animale şi de transmitere la vehicul a forţei de tracţiune. Animalele folosite de obicei în atelaje sînt bovinele, caii şi cafîrii (cel mult opt). Aşezarea animalelor în atelaj poate fi în tandem simplu, cînd sînt dispuse unul în faţa altuia, şi în tandem dublu, cînd sînt dispuse în perechi, unul înaintea celuilalt.— La atelajele cu o singură pereche de cai sau de catîri şi cu cai sau catîri adăugaţi lateral, aceştia se numesc lăturaşi.— La atelajul cu două sau cu mai multe perechi de cai, caii din perechea din faţă se numesc înaintaşi, cei din perechea dinspre vehicul se numesc rotaşi şi cei din perechile dintre înaintaşi şi rotaşi se numesc mijlocaşi. Caii încălecaţi de cîte un conducător se numesc şeuaşi. ■— Atelajele de boi pot fi cu jug frontal (individual sau ■ dublu), cu jug la greabăn (individual sau dublu), sau cu jug inelar. Animalele împerecheate într-un atelaj trebuie să aibă, pe cît se poate, aceeaşi talie, aceeaşi forţă şi acelaşi temperament. Pentru stabilirea forţei medii de tracţiune F (kg) a animalelor de muncă se folosesc următoarele relaţii empirice: F = 0,2G şi F=Ş+ 11, H H Ciorhidrat de 2-mefoxi-6-clor-9-(4-diefilamino-metil-buti l-amino) acridină. Se prezintă ca o pulbere galbenă, cu p. t. 248--2500. E un medicament anfimalaric cu acţiune schizonticidă, ca şî chinina. în caz de malarie clinică se administrează 0,1 g de trei ori pe zi, timp de şase zile. Pentru prevenirea infecţiei (în zonele impaludafe) se administrează 0,1 g/zi. Produce coloraţia galbenă, trecătoare, a pielii. Sin. Atabrină, Chinacrină, Mepacrină. îs. Atelaj. 1. Tehn.: Echipament de legare a unui vehicul cu sau fără autopropulsie, care serveşte la legarea acestuia de un alt vehicul cu care trebuie să fie cuplat în serviciu' Exemple: atelajul unui vagon feroviar, al unei locomotive, ai unui autocamion, etc. în cari G (kg) e greutatea animalului. Forţa de fracţiune poate creşte însă considerabil pentru scurt timp (pînă la 90***95% din greutatea animalului). într-un atelaj, aportul unui animal scade în raport cu creşterea numărului de animale, datorită dificultăţii de coordonare şi de sincronizare a eforturilor individuale. Astfel, de exemplu, dacă forţa de fracţiune dezvoltată de un singur animal înhămat e considerată egală cu unitatea, forţa de tracţiune dezvoltată de un ansamblu de patru animale e aproximativ de trei ori mai mare, iar cea dezvoltată de opt animale e aproximativ de patru ori mai mare. Pentru o mai bună utilizare a forţei de fracţiune se recomandă intercalarea de amortisoare între atelaj şi vehiculul tractat, cari reduc forţa de tracţiune necesară la pornire cu circa 33%, iar în mers reduc forţa medie de tracţiune necesară cu 10---30 io. Atelaj. 3: Modul de dispunere şi de legare a animalelor la vehiculul tractat, 16. Atelaj. 4: Harnaşamentul (v.) pentru caii cari trag un vehicul. ir. Atelă, pl. afele. Tehn. med.: Lamă flexibilă şi rezistentă, care se confecţionează curent din sîrmă galvanizafă sau emailată, ori din placaj —, şi formează mijlocul cel mai simplu pentru imobilizarea extremităţilor superioare şi inferioare, în cazul fracturilor şi al plăgilor întinse. Atelele de placaj se confecţionează, de obicei, în două mărimi: de 50 şi de 100 cm lungime, avînd lăţimea de 12,5 cm şi grosimea de 2 mm. Atelele de sîrmă sînt cele mai răspîndite şi pot fi modelate cu uşurinţă, după locul unde urmează să fie aplicate; âu lungimea de 100 cm şi lăţimea de 11 cm, şi sînt executate din sîrmă de oţel. îs. Afelestit. Mineral: (Bi02) [(OH)2 | AsOj. Mineral din grupul structural al vanadinitului, care cristalizează în sistemul monoclinic. E galben ca sulful, cu luciu adamantin. i9. Atelier, pl. ateliere. 1. Tehn.: Instalaţie industrială în care se confecţionează diferite produse, folosind materii prime ori semifabricate, sau în care se repară utilaje. Atelierul, utilat cu maşini-unelte şi cu unelte, poate fi: atelier meşteşugăresc, care se deosebeşte de fabrică sau de uzină prin faptul că nu e organizat pe bază de diviziune a muncii, şi în care se execută lucrări ocazionale, în unicat sau în serie foarte mică; atelier aservit, care e o unitate dinfr-o fabrică sau dintr-o uzină şi e organizat pe bază de diviziune a muncii, şi în care se execută lucrări în serie. Incinta atelierului e în general amenajată cu instalaţii de energie şi de iluminat electric, de încălzire şi Atelier de automobile 157 Atelier secundar ventilaţie, de apă şi aer comprimat, de protecfie contra accidentelor, etc. De obicei, atelierele se numesc după scopul în care servesc, şi anume: atelier de confecţie, în care se efectuează operafii de prelucrare (aşchiere, deformare plastica, etc.), parfială sau totală, a unui sistem tehnic nou; atelier de reparaţii, în care se efectuează operafii pentru înlăturarea uzurii sau pentru îndepărtarea unei avarii, la sisteme tehnice cari ar trebui să fie sau sînt scoase din uz; atelier de Întreţinere, în care se efectuează operafii penfru menfinerea în stare de utilizare sau pentru înlăturarea unor mici defecte, la sisteme tehnice -în uz; atelier de montaj, în care se efectuează operafii de asamblare a unor piese, grupuri de piese, etc., pentru realizarea unui ansamblu sau a unui subansamblu, care poate fi nou sau reparat. în unele cazuri se amenajează ateliere pentru fabricarea sau repararea numai a anumitor sisteme tehnice, cum sînt: ateliere de locomotive, în cari se montează sau se repară locomotive de cale ferată, de mină, etc.; ateliere de vagoane, în cari se montează sau se repară vagoane de cale ferată, de tramvaie, etc.; ateliere de automobile, în cari se repară sau se întrefin automobile; ateliere de sculărie, în cari se repară sau se recondiţionează scule, eventual se confecfionează unelte; ateliere de modele, în cari se confecfionează sau se repară modele de turnătorie; ateliere de cizmărie, în cari se confecfionează sau se repară încălfăminte; ateliere de croitorie, în cari se confecţionează sau se repară îmbrăcăminte; etc. Uneori, pentru repararea sau întreţinerea unui ansamblu de vehicule utilizate la transportul în comun, la cărăuşie sau în scopuri militare, se folosesc ateliere principale, ateliere secundare, ateliere mobile, autodepanări. — Atelierul principal deserveşte garajele sau depourile dintr-o regiune relativ întinsă, fiind utilat pentru reparafii mari (generale) sau pentru lucrări de o anumită specialitate. — Atelierul secundar deserveşte unele garaje sau depouri în zone limitate, fiind utilat penfru reparafii relativ mici sau penfru lucrări de întrefinere. Sin. Atelier de zonă. — Atelierul mobil deserveşte unele căi de circulafie izolate (de ex. pe şantiere de construcfii) sau zone de operafii militare, fiind utilat pentru reparafii curente ori mijlocii, efectuate în special cu piese de schimb. Atelierul mobil, numit şi autoatelier, e amenajat în caroseria unui vehicul (de ex. autocamion) şi e echipat cu maşini-unelfe (de dimensiuni şi greutate relativ mici), instalafie de forjă şi de sudură, bancuri şi unelie de lăcătu- II. Amplasarea „succesivă" a atelierelor mobile ale unei unităfi de producfie. J) depozite de producjie; 2), 3), 4) autoateliere pentru lucrări speciale (de reparat agregate, de reparat maşini, etc.). şărie şi de montaj, etc. (v. fig. /); acest utilaj e plasat astfel, încît centrul de greutate al vehiculului să fie în planul lui lon-gitudinal-vertical, iar spafiul liber de lucru să fie suficient. Cînd se folosesc mai multe ateliere mobile, cari formează o hr * ; 1 ¥ r L.J J 1 I. Dispoziţia utilajului înir-un atelier mobil. 1) strung; 2] şi 4) bancuri de lucru; 3) maşină de burghiat; 5) agregat de torfă. unitate,’ amplasarea acestora, poate fi succesivă (v. fig. II) sau grupată (v. fig. III), ultima variantă fiind preferabilă pe cîmpul de luptă, deoarece legătura dintre autoateliere e mai bună şi circulafia e mai comodă.— Autodepanarea deserveşte anumite linii de transport, fiind utilată pentru reparafii ie necesare scoaterii din „pană" a unui autovehicul sau pentru re-morcarea unui autovehicul avariat ori defectat grav. Aufo- III- Amplasarea „grupată" a atelierelor mobile ale unei unităfi de producţie. 1) depozit; de producţie; 2), 3), 4) ateliere pentru lucrări speciale (de reparat agregate, de reparat maşini). depanarea e amenajată pe şasiul unui vehicul (de ex. autocamion) şi e echipată atît cu unelte şi cu piese de schimb, cît şi cu o macara sau cu un alt echipament de remorcare. Exemple de ateliere: Atelier de cazangerie, în care se lucrează rezervoare şi căldări. Sin. Cazangerie (v.). Atelier de fierărie, în care se forjează, manual sau mecani-Z3t, metale. Sin. Forjerie, Forjă (v.J. Atelier de lemnărie, în care se taie şi se prelucrează lemnul. Atelier mecanic, în care se efectuează lucrări de lăcătuşărie şi la maşini-unelfe. Sin. Atelier mecanotehnic. Atelier mecanotehnic. Sin. Atelier mecanic (v.). Atelier de strungărie, în care se prelucrează metale la maşini-unelfe. Atelier de sudura, în care se confecfionează sau se repară * piese, prin sudură. Atelier de tinichigerie, în care se lucrează sau se repară obiecte de tablă subfire. Atelier de fîmplărie, în care se confecfionează mobile sau tîmplărie penfru clădiri. Atelier de turnătorie, în care se fac lucrări de modelaj (forme de turnat), se toarnă şi eventual se curată obiectele turnate. Atelier de vopsitorie, în care se efectuează curăfirea, pregătirea, lăcuirea şi vopsirea diferitelor obiecte. Sin. Vopsitorie. i- Atelier de automobile. V. sub Atelier. 2. ~ de cizmărie. V. sub Atelier. s. ~ de confecţie. V. sub Atelier. 4. ~ de croitorie. V. sub Atelier. 5. de întrefinere. V. sub Atelier. o. ~ de locomotive. V. sub Atelier. 7. ~ de modele. V. sub Atelier. s. /-w de montaj. V. sub Atelier. o. ~ de reparaţii. V. sub Atelier. 10. ~ de sculărie. V. sub Atelier. 11. ~ de vagoane. V. sub Atelier. 12. ~ de zonă: Sin. Atelier secundar. V. sub Atelier. iu. ^ mobil: Sin. Autoatelier. V. sub Atelier. 14. ~ principal. V. sub Atelier. 15. ~ secundar. V. sub Atelier. Afet ier 158 Atenuare 1. Atelier, pl. ateliere. 2. Arh., Artă: încăpere sau grup de încăperi, în care se produc opere de artă sau lucrări de arhitectură, prin muncă individuală sau colectivă. 2. Atelier. 3. Arh., Artă: Prin extensiune, ansamblul elevilor sau al artiştilor cari lucrează sub îndrumarea aceluiaşi maestru sau a aceluiaşi grup de maeştri. 3. Atelît. Mineral.: CuC^ • 2 Cu (OH)2 • H2O. Produs de transformare a tenoritului (v.) din lavele vulcanului Vezuviu. Are culoarea verde, 4. Atelosfome, sing. atelostom. Paleont.: Echinoide exo-ciclice lipsite de aparat masticator. Gura e deplasată anterior, iar zonele ambulacrare sînt în general petaloide. Exemple: Micraster, Schizaster, Ananchytes, etc. 5. Atenansă, pl. atenanse. Arh. V. Dependenfă. o. Ateneu. Fiz., Chim.: Element transuranic, obţinut prin sinteză, cu nr. at. 99. Sin. Einsteiniu. 7. Atenuare. 1. Fiz., Tehn.: Scăderea progresivă în spafiu a amplitudinii unei unde progresive. Atenuarea undelor plane e datorită disipării de energie în timpul străbaterii unui mediu parfial absorbant; atenuarea undelor sferice e datorită atît disipării de energie prin absorpfie, cît şi repartizării energiei pe un front de undă cu aria din ce în ce mai mare. 8. Atenuare. 2. Te/c.; Mărime care caracterizează scăderea puterii unui semnal în transmisiunile de telecomunicafii, definită de raportul dintre o putere de referinţă Pq şi puterea P a semnalului măsurată în condifii determinate — şi exprimată în unităfi logaritmice (în neperi, N — sau în decibeli, dB): *=5 In Pf [N] ,A> sau a = 10 Ig — [dB]. L a — \n U InŞ [N] I , u 2ln^ - 1 In 2 U2I2 [N] sau 10 Ig Ig Tnr [dB], la2 Atenuarea compusă a cuadripolului alimentat de un gene-rator cu impedanfa internă ZT şi debitînd pe un receptor cu impedanfa ZR (v. fig. II a), dată de expresia 1, p-2 hP, !=z In fl2 £2- 4 2, [N] sau 10 Ig £2-1L 4 2, ZrPr [dB], în cari PUq e puterea aparentă pe care ar debita-o generatorul cu tensiunea electromotoare E, dacă ar fi conectat direct pe o Afară de o menfiune specială, puterile cari intervin în expresiile atenuării sînt puteri aparente. Dacă impedanfele corespunzătoare sînt egale, atenuarea se poate exprima şi prin relafiile Se deosebesc diferite feluri de atenuări, după circuitul sau porfiunea de circuit la care se referă (cuadripol, linie de transmisiune, etc.), după puterea de referinfă p* după condifiile de măsurare a puterilor, după natura semnalului la care se referă (semnal principal sau direct, semnal reflectat, semnal perturbator, armonică), etc. Valoarea cu semn schimbat a atenuării se numeşte ciştig, acest termen fiind utilizat în cazurile în cari atenuarea rezultă negativă (P>Pq). — La un cuadripol se deosebesc: Atenuarea caracteristică sau pe imagini, dată de expresia: Schemă pentru atenuarea compusă impedanfă egală cu ZT (v. fig. II b), iar Pa2 e puterea aparentă debitată^ prin intermediul cuadripolului în receptorul cu impedanfa ZR (v. fig. II a). Atenuarea compusă ac se poate descompune în patru atenuări diferite: ct0 — a + ani -f- an 2 + a12, unde a reprezintă atenuarea pe imagini a cuadripolului, anl şi an2, atenuarea de neadaptare la intrarea (/-/') şi la ieşirea (2-2') cuadripolului, iar ai2, atenuarea de interacfiune. Sin. Atenuare compozită. Atenuarea de interacfiune a cuadripolului, care caracterizează pierderea de putere prin reflexiuni succesive la cele două perechi de borne ale cuadripolului neadaptat, şi are expresia In ~2g 2r+20i 2^+2o2 [N] 20 Ig 1 —r 22—2qi Zr—Zo2 Z T+Zq i ZR+202 [dB], în care P^^UqIq e puterea aparentă ia intrare şi Pa2 = ^2^ e puterea aparentă la ieşire, a cuadripolului terminat prin impedanfele sale imagine (v. fig. /). Atenuarea pe imagini e partea în cari ZT şi ZR sînt impedanfele generatorului şi receptorului^ Zqi ji Zq2 sînt impedanfele-imagine ale cuadripolului (v. fig. II a), iar g e exponentul de transfer al cuadripolului (v.). Atenuarea de inserţie a cuadripolului alimentat de un generator cu impedanfa internă ZT şi debitînd pe un receptor cu impedanfa ZR, dată de expresia i|„£ [N] sau 10 Ig [dB], •ad I. Schemă pentru atenuarea caracteristică. reală â exponentului de transfer pe imagini al cuadripolului (v. sub Exponent de transfer). în care Pad şi P^ sînt, respectiv, puterea aparentă pe care ar debita-o generatorul, conectat direct la receptor (v. fig. III) şi puterea aparentă debitată în receptor, după inserfia cuadripolului (v. fig. II a). Atenuarea iterativă, egală cu partea reală a exponentului iterativ de transfer al unui cuadripol pasiv terminat prin impedanfele sale iterative. V. sub Exponent de transfer. III. Schemă pentru atenuarea de inserţie. Atenuare 159 Atenuare Atenuarea transductică, dată de expresia 1 £2 4 Rn 1 , 1 i £2 '[N] 10 lg [dB], 1 2 în care Pq = - e puterea reală pe care ar debita-o generato- 4 Rţ rul, legat direct la un receptor cu impedanfa egală cu conjugata complexă a impedanfei ZT (v. fig. /V a), iar p2=1RR Ir e puterea reală debitată în receptor, prin cuadripol (RT şi Rr 6 IV. Schemă penfru atenuarea fransductică. sînt, respectiv, părfi le reale ale impedanfelor ZT şi ZR). E2 Puterea de referinfă Pq=-~d- e puterea reală maximă pe 4 Rţ care o poate debita generatorul dat, sau puterea transferată în receptorul de impedanfă ZR prin intermediul unui transductor perfect (v. fig. /V b). — La o pereche de borne de joncfiune a două porfiuni de circuit caracterizate de impedanfele Z\ şi Z2 (la cuadripoli, impedanfele-imagine), se deosebesc: Atenuarea de adaptare, dată de expresia In Zi + Z2 Z\ — Z2 [N] 20 lg Z1+Z2 Z1 — Z2 [dB], în care semnalul considerat e cel corespunzător undei reflectate (atenuarea fiind cu atît mai mare, cu cît adaptarea e mai bună), iar puterea de referinfă e puterea undei incidente. Atenuarea de neadaptare sau de reflexiune, dată de expresia: In Z\ +Z2 2\jz{z2 [N] 20 lg Zl+Z2 2 viii [dB], în care semnalul considerat e cel corespunzător undei transmisef iar puterea de referinfă e puterea undei incidente. — La linii de transmisiune se deosebesc: Atenuarea de regularitate, prin care se caracterizează gradul de uniformitate al parametrilor unei linii practic omogene, avînd expresia In ir+z w—z [N] sau 20 lg W-hZ w-z [dB], în cari P a şi P a sînt puterile aparente ■ & x 2a J,,,, pe circuitele pertur- bator şi perturbat, în puncte determinate şi în condifii normale de terminafie. Cînd P^a e puterea emisă la un capăt al primului circuit, iar P^ e puterea transmisă prin inducfie în circuitul vecin, la acelaşi capăt al liniei (apropiat de cel de emisiune), ambele circuite fiind terminate pe impedanfele lor caracteristice, — atenuarea se numeşte paradiafonică. Cînd P a e puterea emisă la un capăt în primul circuit, iar P^ e puterea transmisă în circuitul vecin la capătul depărtat al liniei, ambele circuite fiind terminate pe impedanfele lor caracteristice, — atenuarea se numeşte telediafonică. Atenuarea ecoului, sau atenuarea curenfilor de ecou, prin care se caracterizează ecoul telefonic pe liniile lungi, dată de expresia In 1V+Z IF-Z [N] sau 20 lg 1F + Z W-Z [dB], în care W e impedanfa circuitului în condifii efective de utilizare şi Z e impedanfa caracteristică a circuitului, în ipoteza că ter-minafiile sînt adaptate şi abaterile de impedanfă în lungul liniei sînt nule. Atenuarea lineică. V. sub Linie de transmisiune. — Se mai deosebesc: Atenuarea de distorsiune armonică, care caracterizează calitatea transmisiunii şi e dată de expresia In vjUÎ+Ui+UÎ+- V C/Î+C/Î+- [N] 20 , 1,£/î+i/î+-rinl 'g ::: 1 U\ 4- U\ -j- • în cari U\ e fundamentala tensiunii de ieşire a cuadripolului nelinear alimentat sinusoidal, iar U2, U^rmt sînt valorile efective ale tensiunilor armonice la ieşirea cuadripolului. Cînd se precizează armonica, armonicei n e dată de expresia ln u~ [N] atenuarea de distorsiune a 20 lg Ş- [dB], ^ *1. [N] sau 20 lg Zl~^n Zl~~Zn în cari W e impedanfa măsurată la intrarea liniei, terminată pe o impedanfă Z care reproduce condifiile liniei infinite absolut regulate (valoarea nominală a impedanfei la intrarea liniei infinit lungi, calculată cu valorile mijlocii ale constantelor lineice). Cu cît linia e mai omogenă, cu atît atenuarea de regularitate (referitoare la undele reflectate) e mai mare. Atenuarea diafonică dintre două circuite vecine, unul perturbator, altul perturbat, prin care se caracterizează gradul de protecfie reciprocă a celor două circuite, dată de expresia ^ In —- [N] sau 10 lg [dB], ^ *■ 2a *■ 2a Atenuarea de echilibrare, care caracterizează echilibrarea unui sistem diferenfiâl şi e dată de expresia [dB], în cari ZL e impedanfa nominală a liniei de telecomunicaţii, cu terminafii normale, iar ZN e impedanfa echilibrorului corespunzător. Atenuarea de propagare, care caracterizează legătura radio-electrică între o statiune emifătoare de putere totală emisă Pq şi o stafiune receptoare care primeşte puterea P, asimilînd propagarea undelor de la intrarea în antena de emisiune pînă la ieşirea din antena de recepfie cu transmisiunea semnalului printr-un cuadripol. Atenuarea de propagare se exprimă de obicei în decibeli şi e dată de expresia: ^=10 lg \ + At [dB], în care d e distanfa dintre cele două stafiuni, X e lungimea de undă, Ge şi Gr sînt cîştigurile antenelor de emisiune şi recepfie fafă de radiatorul isotrop (v. sub Antenă) şi unde al doilea termen At caracterizează pierderile de energie prin absorpfii şi atenuări pe traseul legăturii radioelectrice (^ = 0, dacă propagarea undelor între cele două antene se face în vid, în spafiul liber de orice obstacol). 1. Atenuare. 3. Ind. alim.: Mărime care caracterizează gradul în care a avansat procesul de fermentafie a mustului de Atenuator 160 Aterisare bere, egală cu numărul de procente pe cari le reprezintă extractul fermentat fată de extractul total, măsurată în grade alcoolice sau în procente de zahăr. Cînd atenuarea e maximă, ea se numeşte atenuare limită. Aceasta depinde de specia drojdiilor şi de compoziţia chimică a mustului. Drojdiile de bere se clasează în următoarele categorii: tip Saaz, cu atenuare slabă; tip Frohberg, cu atenuare mijlocie şi tip Logos, cu atenuare puternică. Cele mai multe drojdii folosite în industrie aparfin tipului Frohberg. Există şi specii intermediare şi specii mai atenuate, de tipul Logos (Schyzosaccharomyces Pombe, Bret-tanomyces, etc.). i. Atenuator, pl.atenuatoare.Te/c., C/nem.; Cuadripol pasiv şi de obicei simetric, introdus într-un lanf de transmisiune pentru a produce o anumită atenuare (de inserţie) la o frecvenfă dată, sau pentru o bandă largă de frecvenfe. Se deosebesc: Atenuator fix, construit pentru a introduce o atenuare constantă cu scopul de a reduce nivelul de transmisiune sub o anumită valoare şi de a slăbi efectele de neadaptare ale celor două porfiuni ale lanţului de transmisiune. Se foloseşte în special în sistemele de telefonie la mare distantă. Atenuatorul e constituit din rezistenfe, conectate (v. fig. /) în formă de T Atenuator de radiofrecvenfă, construit pentru a introduce o atenuare fixă sau variabilă într-un circuit de radiofrecvenfă şi folosit în special în laboratoare, dar şi în transmisiuni pe linii de radiofrecvenfă (pentru atenuare şi pentru îmbunătăţirea adaptării; de exemplu atenuatorul de antenă al receptoarelor de televiziune). Frecventele înalte impun precaufii constructive speciale, pentru evitarea capacităţilor şi inductivifăfilor parazite şi pentru a obţine o bandă largă de frecvente de lucru. La atenuatoarele cu rezistenfe se folosesc rezistenfe chimice sau de o construcfie specială, cu o aşezare simetrică a elementelor componente. Atenuatoarele variabile de înaltă frecvenfă (necesare, de exemplu, la generatoarele de semnale standard) se realizează cu inductivitate mutuală variabilă sau cu capacitate variabilă, pentru evitarea folosirii contactelor mobile. în domeniul microundelor se folosesc atenuatoare de construcfie specială, necesară pentru a fine seamă de repartizarea continuă a constantelor circuitelor şi elementelor de circuit şi pentru a îndeplini condifiilede adaptare în fiecare punct a! liniei neuniforme constituite de atenuator. La atenuare fixă se folosesc atenuatoare rezistive (v. fig. III), în cazul unei construcfii coaxiale, adaptarea continuă se realizează a) în T; b) în II; c) în H; d) în O. sau II (cînd nu are legătură conductoare cu linia de transmisiune simetrică), ori în H sau O (cînd e legat direct la linie). Pentru a mări atenuarea se leagă în cascadă mai multe secfiuni (T, II, H sau O), fiecare avînd o atenuare anumită şi aceeaşi impedanfă caracteristică. Atenuator variabil, construit pentru a introduce o atenuare variabilă cu scopul de a regla nivelul de transmisiune în sistemele de telecomunicafii, în instalafii de laborator şi în special în canalele de transmisiune a programelor (sonore, vizuale, de înregistrări, etc.). Atenuatorul e constituit din una sau din mai multe secfiuni de atenuare, în formă de T, II sau T shuntat (podit) (v. fig. II), avînd unele elemente variabile, astfel ca să se poată varia atenuarea, fără să se modifice impedanfa caracteristică şi avînd o ca- .__________________ racteristică de frecvenfă perfect lineară în banda de frecvenfe a programului transmis. Reglarea nivelului de transmisiune se poate obfine şi prin modificarea punctului de funcfionare a tuburilor electronice din amplificatoarele canalului de transmisiune (atenuare )/. Schemă de atenuator activă). variabil. La canalele fonice pentru transmisiunea programelor sonore şi pentru înregistrări se folosesc atenuatoare cu o gamă de lucru (atenuare maximă) cel pufin egală cu dinamica transmisiunii (45--50 dB), în general 60 dB. Atenuatorul are şi o pozifie de atenuare totală (întrerupere) şi trepte de atenuare foarte apropiate (1,5***2 dB), pentru ca atenuarea să se poată efectua practic continuu. Constructiv, e important ca mersul cursorului să fie cît mâi lin, fără zgomote şi pîrîituri. Contactele se realizează din material special şi trebuie să fie uşor accesibile pentru curăfire şi întrefinere. Atenuatorul are o carcasă de protecfie mecanică şi contra prafului, care e folosită şi ca ecran electrostatic. III. Atenuator rezistiv pentru linii coaxiale,de unde decîmetrice. (Impedanfa liniilor: 70 Q; raportul de atenuare: 15). 1) rezistenfa de 60 Q (bară de călit acoperită cu strat de grafit şi argintată la capete); 2) bucea de legătură; 3) rezistenfa de 10 Q; 4) conector de intrare; 5), 6) şi 7) conductor exterior din porfiuni tronconîce; 8) clemă de contact; 9) rezistenţă de 60 Q; 10) conector de ieşire; 11) izolator; 12) şi 13) conductoare exterioare; 14) bucea; 15) capete argintate. prin varierea exponenfială a raportului diametrilor interior şi exterior, rezistenfa fiind distribuită în lungime. Se mai folosesc rezistenfe speciale, de suprafafă. La atenuări variabile se folosesc atenuatoare cu ghid de undă de secfiune circulară. O formă foarte răspîndită la generatoarele de semnale standard e realizată cu secfiuni de ghiduri de undă cari lucrează sub frecventa de tăiere. Atenuarea care apare creşte foarte repede şi linear (în dB) cu distanfa D. Dacă atenuarea nu depinde practic de frecvenfă. La frecvenfe extrem de înalte se folosesc ghiduri cu materiale absorbante speciale, cu ferite, efc. 2. Âterisaj, pl. aferisaje. Av. V. Aterisare. 3. Aterisare, pl. aterisări. 1. Av.: Evolufia unei aeronave în cursul căreia aceasta planează în vecinătatea solului, se aşază pe sol şi rulează sau alunecă pe el (pe zăpadă) pînă la punctul de oprire. Pentru elicoptere, planarea se poate face după o traiectorie verticală, iar aparatul se opreşte îndată ce a luat contact cu solul, fără să mai ruleze pe el. Pentru baloane şi dirijabile, ate-risarea consistă în apropierea de sol la o distanfă care permite încărcarea şi descărcarea nacelelor şi a rezervoarelor de combustibil. Se deosebesc: Aterisare cu vizibilitate, care se execută de pilot în condifii de vizibilitate normală. Aterisare fără vizibilitate, care se execută de pilot numai după indicaf ii Ie aparatelorşi ale instrumentelor speciale de bord* Ateri-sarea fără vizibilitate se realizează, în primul rînd, cu ajutorul Aterisare 161 Aterisor mijloacelor de radionavigafie: radiofaruri (v,)f radiobalize (v.), cabluri de radioghidaj (v.), etc. în fig. /•■■ IV se ilustrează principiul utilizat de sistemul Lorenz. Un radiofar de aterisare (v. fig. I) balizează axa aero- I. Fasciculul radiofarului de aterisare şi linii de intensitate de cîmp constantă. 1) radiofar de aterisare; 2) pista de aterisare; 3) radiobaliză de reper. dromului, cu ajutorul unei emisiuni pe 9 m (33,3 MHz), dirijată de-a lungul acestei axe. Sistemul radiant (v. fig. II) foloseşte un dipol vertical (T) în Â-/2, care emite continuu o undă modu- ;? 7T' •<1----*H II. Sistem radiant şi diagrama polară de radiajie a radiofarului. T) dipol activ în \/2\ Rj), R2) reflectoare în X/2; x-y) axa aerodromului. lată în amplitudine cu 1150 Hz, şi două reflectoare (Rlf R2) în X/2, aşezate la distanfa X/4 de T. Printr-un sistem de comutare, dipolii R\, R2 sînt puşi în acfiune în mod alternativ; inter- curbele continue reprezintă diagramele de radiafie modificate de acfiunea reflectoarelor. Pe axa x-y a aerodromului se poate recepfiona un semnal continuu de 1150 Hz modulaţie; la’dreapta axei predomină semnale de aceeaşi frecvenfă de modulafie, dar întrerupte în forma de linii, iar la stînga axei predomină sems nalele întrerupte în formă de puncte. în felul acesta, la locul de recepfie (bordul avionului) se poate constata abaterea de la direcfia balizată* în fig. III e redată diagrama de radiafie în planul vertical care confine axa aerodromului. Urmărind liniile de intensitate egală a cîmpului, indicate în această diagramă, se poate obfine o traiectorie potrivită penfru apropierea avionului de pista de aterisare, traiectorie care trebuie să fie tangentă la pistă în punctul de contact cu pămîntul. Se foloseşte, în acest scop, un instrument de măsură al radioreceptorului de bord, care indică intensitatea relativă a cîmpului la locul de recepfie. Dacă, la coborîrea avionului, pilotul menfine constantă indicafia acestui instrument, traiectoria urrrrată de avion va coincide aproximativ cu una dintre liniile P, Q, R de intensitate constantă a cîmpului. Momentul începerii coborîrii şi alegerea liniei de coborîre nu sînt absolut critice. Avionul poate veni la diferite înălfimi A, B, C (v. fig. I) şi poate începe coborîrea pe linia P sau Q, deoarece toate liniile duc la tangenfa cu pista. — Totuşi, penfru a nu începe coborîrea prea tîrziu sau prea devreme, din punctul de vedere al lungimii de pisiă necesare pentru aterisare, pilotul e avertisat de semnalele unei radiobalize situate la 3 km de marginea • aerodromului,care re- /< ! perează locul optim pentru începerea ateri-sării; a doua radiobaliză, situată la 0,3 km de mârginea aerodromului, indică apropierea imediată a pistei şi momentul potrivit penfru oprirea motoarelor. Ambele radiobalize au o radiafie dirijată pe verticală suficient de intensă la altitudinea de 500 m; ele emit, pe 7,9 m (38 MHz), un semnal modulat în amplitudine cu 700 Hz, respec- IV. Semnalele caracteristice aie radiobalizelor şi radiofarului în sistemul Lorenz de aterisare fără vizibilitate. a) semnalul balizei exterioare, 7,9 m 700 Hz; b) semnalul balizei interioare, 7,9 m 1700 Hz; c) semnalul radiofarului, 9 m 1150 Hz (f-dreapfa, 2-sfînga). III. Diagrama de radiafie a radiofarului în plan vertical şi orizontal. P), Q), R) linii de intensitate de cîmp constantă. valul de lucru al dipolului Rj e de 1/8 s, iar al dipolului R2, de 7/8 s. în fig. II, curba întreruptă arată diagrama de radiafie în plan orizontal a dipolului T în lipsa acfiunii reflectoarelor; tiv 1700 Hz, întrerupt în modul arătat în fig. IV; astfel, semnalele radiobalizelor şi ale radiofarului nu pot fi confundate. 1. Aterisare. 2. Nav,: Ansamblul operafiilor efectuate de o navă pentru a ajunge în raza de vizibilitate a unui reper de navigafie de la uscat, în scopul uşurării dirijării navei spre punctul de destinafie. Reperul trebuie să fie uşor identificat şi vizibil la distanfă cît mai mare. Dacă o navă cunoaşte latitudinea sa, dar nu poate determina precis longitudinea (de ex. la avaria cronometrului), ea va căuta să ateriseze urmînd paralelul reperului de aterisare; această manevră se numeşte „aterisare în latitudine". Cînd e cunoscută longitudinea, iar latitudinea nu e stabilită exact, nava va căuta să urmeze meridianul reperului de aterisare, manevra numindu-se în acest caz, „aterisare în longitudine". La aterisarea cu ajutorul radarului se folosesc anumite repere indicate pe hărfile maritime. 2. Aterisor, pl. aterisoare. Av.: Infrastructura aerodinelor, formată din ansamblul organelor cari pot stabili, la aterisare şi decolare, legătura dintre fuzelaj şi sol, şi care serveşte la rulare ori la alunecare, la amorfisarea şocului la luarea contactului cu solul, la asigurarea suspensiunii în timpul rulării, la menfinerea stabilităţii şi, uneori, la frînarea de aterisare. Aferisor 162 Aferisor Elementele principale ale aterisorului sînt următoarele: scheletul sau picioarele, trenul de rulare, amortisorul şi frîna. — Scheletul aterisorului, constituit din bare individuale sau asamblate, face legătura între corpul avionului (fu-zelaj) şi trenul de rulare. Se deosebesc schelete formate dintr-o singură bară (v. fig. /), dintr-un ansamblu de bare (v. fig. II a) sau din două semiaterisoare (v. fig. II b). — Trenul de rulare e constituit din rofi dispuse, în general, cîte una de fiecare parte a planului de simetrie sau, la avioane grefe, din două sau din mai multe rofi jumelate, de fiecare parte; uneori, pentru aterisări pe zăpadă sau pe gheafă, în locul roţilor se pot monta tălpi de alunecare (patine sau skiuri). — Amortisorul, format din elemente cari trebuie să preia şocul la luarea contactului cu solul, poate fi realizat din sandow-uri, din rondele de cauciuc, resorturi, dispozitive mecanice, pneumatice sau oleopneumatice (cele mai utilizate). Caracteristicile ^ constructive ale a-terisorului sînt calea, adică deschiderea dintre rofile aterisorului, şi unghiul de gardă, a-dică unghiul format de verticală cu dreapta care trece prin centrul de greutate al avionului şi prin centrul rofii celei mai apropiate; se ia în considerafie valoarea unghiului de gardă, atît în linie de zbor (v. fig. III a), cît şi la sol I. Aferisor mono-jamb (dinfr-o singură bară). II. Aterisor din bare asamblate, a) cu schelet constituit dintr-un singur ansamblu; b) cu schelet constituit din două semiaterisoare. * III. Unghiul de gardă al aterisorului. a) în zbor; b) la sol; a) unghi de gardă. (v, fig. III b). Condiţiile pe cari trebuie să le îndeplinească ate-risorul sînt următoarele: asigurarea sfabilităfii şi a maniabilităfii suficiente a avionului; rezistenfă minimă la înaintare în zbor; rezistentă la şoc; asigurarea absorbirii forfelor de frecare (la frînare); simplicitatea şi siguranfa construcfiei. Sin. Tren de aterisaj. — Din punct de vedere constructiv, se deosebesc: Aterisor clasic, constituit dintr-un aterisor principal şi un aterisor auxiliar. Aterisorul principal, numit aterisor-fafă, e format dintr-un a sau din două perechi de rofi, legate individual la partea din fafă a fuzelajului sau de celulă. Aterisorul auxiliar, numit aterisor-spate, e format dintr-o roată mică (roată de coadă) (v. fig. IV a) sau dintr-o, bechie (v. fig. /V b), dispuse aproape de coada fuzelajului. Aferisor escamotabil, care după decolare poate fi retras, iar înainte de aterisare poate fi scos afară, în vederea contactului cu solul. Escamotarea aterisorului poate fi realizată: în aripă (v. fig. V a), în carenajul motorului către spate, sau în fuzelaj (v. fig. V b). în general, aterisoarele escamotabile sînt echipate şi cu un dispozitiv de înzăvorîre a acestuia în pozifia escamotată sau scoasă, cum şi cu un mecanism suplementar de scoatere a aterisorului, în caz de defectare a dispozitivului principal. Aterisorul escamotabil prezintă avantajul că micşorează atît rezistenfa la înaintare în zbor, cît şi drumul de rulare la aterisare (orificiile de escamotare şi profilul aterisorului nefiind carenate măresc rezistenfa 1 la înaintare, la aterisare). La aterisare, pozifia aterisorului e anunfată pilotului prin semnale optico-acus-fice, deoarece escamotarea se execută comandat, nu automat. Timpul de escamotare sau de deschidere a aterisorului e de maximum 8***12 s la avioanele mici, şi de 15 20 s la avioanele mari. Aferisor monotras, la care trenul de rulare e constituit IV. Ate risor-spate. a) cu roată de coadă; b)'cu bechie. V. Aterisor escamotabil. a) în aripă; b) în fuzelaj. Aterisor cu rofi multiple, la care trenul de rulare e constituit din mai multe perechi de rofi (v. fig. VI), şi care e utilizat la avioane foarte grele. VI. Aterisor cu rofi multiple. Aterisor cu skiuri, la care în locul rofilor pneumatice sînt montate skiuri (v. fig. Vil a). Unele avioane sînt echipate VII. Aterisor cu skiuri. a) cu skiuri; b) combinat (cu skiur i şi rofi). cu rofi şi cu skiuri (v. fig. Vil b), pentru a permite decolarea şi aterisarea atît pe zăpadă, cît şi pe sol parfial acoperit cu zăpadă. Âterman 163 VIII. Aterisor cu şenilă IX. Aterisor triciclu. Aterisor cu şenilă, la care în locul rofilor pneumatice sînt montate rofi cu şenile (v. fig. VIII). Aterisorul cu şenilă prezintă următoarele avantaje: permite aterisarea pe terenuri moi (nisip, zăpadă); are gabarit mic (ceea ce permite o escamotare în spa-fii mici şi uşor accesibile), sarcina pe unitatea de suprafaţă de rezemare fiind mult mai mică; elimină panele de cauciuc şi salturile la aterisare; oferă posibilitatea unei frînări mai puternice (suprafafa de frecare cu solul fiind mare); rezistenfa Ia înaintare e de 1/3 fafă de aceea a rofii la celelalte tipuri de aterisoare. Dezavantajul consistă în greutatea mare a şenilei, astfel încît această construcfie nu poate fi generalizată. Aterisor triciclu, care e constituit din cele două rofi principale ale aterisorului clasic şi din încă o roată pneumatică în fafă (v. fig. IX), care preia aproximativ 10% din greutatea totală a avionului. Fafă de aterisorul clasic, aterisorul triciclu prezintă următoarele a-vantaje: decolaj uşor, avionul rulînd pe cele trei rofi pînă la vifesa de decolare, cînd cabrează . uşor, deoarece roata din fafă e prima care părăseşte solul (datorită centrului de greutate situat aproape de rofi le principale) şi apoi decolează; aterisarea se poate face, fie pe toate cele trei roti, cu vitesă mare, fie cabrat (la cabrare, rofile principale ating pămîntul, iar centrul de greutate, fiind înaintea lor, face ca avionul să basculeze către fată, deci să-şi micşoreze incidenţa şi, în consecinţă, să-şi piardă portanţa, roata din fată luînd astfel contact cu soiul); riscurile de capotare sînt aproape eliminate; posibilitate de frînare superioară. Datorită acestor avantaje, se urmăreşte echiparea cu aterisor triciclu a tuturor tipurilor de avioane. Aterisor-fafă. V. sub Aterisor clasic. Aterisor-spate. V. sub Aterisor clasic. î. Aterman. F/z.: Calitatea unui mediu de a nu putea fi străbătut de căldură. Termenul aterman provine prin abreviaţie din cuvîntul adiaterman. 2. Afex. Mat. cs.: Material izolant, în formă de plăci, fabricat din fibră de lemn şi întrebuinfat ca izolant termic şi acustic, cum şi contra vibraţiilor. Are coeficientul de conductibi-litate termică ^ = 0,029 cal/cm grad s şi greutatea volumetrică * 250 kg/m3. 3. ATF. Chim. biol.: Abreviafie a numelui acidului adeno-zin-trifosforic (v. sub Adenilic, acid ~). 4. Afhyris. Paleont.: Brahiopod din grupul Articulatae, ordinul Teleotremata, subordinul Spiriferaceae, familia Athyrideae, cu cochilia aproape echivalvă, globuloasă, netedă, avînd linia cardinală curbă şi lipsită de aree. Specia Athyris marmorea var. auriculata Bittn. e cunoscută din Triasicul de la Deşli-Caira (Dobrogea). Sin. Spirigera. 5. Atic, pl. aticuri. 1. Arh.: Element de arhitectură constituit dintr-un zid scund ca o balustradă, aşezat la partea superioară a unui edificiu, deasupra cornişei, ca element decorativ, cu rolul principal de a masca, în întregime sau parfial, versantele acoperişului, cum şi jgheaburile aşezate la poalele acestuia (v.fig.). Poate fi executat ca perete plin, cu goluri (frafo-rat) sau din baluştri, şi poate avea o decoraţie mulurală mai simpfă sau mai bogată, în concordantă cu stilul edificiului. Uneori are la partea superioară statui, vase, sau alte elemente decorative sculpturale. Atic de acoperiş. 1) cornişă; 2) atic; 3) jgheab de atic. 6. Atic* 2. Arh.: Etaj mic, aşezat deasupra antablamentului unui edificiu, sprijinit direct pe cornişă sau retras din linia faţadei. Uneori are un ordin de arhitectură de proporţii mai mici decît ordinele din celelalte părfi ale edificiului (v. fig.). 7. Atic. 3. Arh.: Cornişă aşezată deasupra unui gol de fereastră sau de uşă, pentru a-l decora, a-l supraînălta, dîndu-i proporţii mai armonioase, sau pentru a-l apăra de apele de ploaie (cînd e aşezată la exterior). 8. Atingere, tensiune de Elt.: Tensiunea dintre două părţi conductoare (cari nu fac parte din circuitul de curent de Clădire cu etaj-atic (A). exploatare) ale unei instalaţii electrice, în momentul în care sînt atinse concomitent de un om. Una dintre părţile conductoare poate fi pămîntul. Tensiunea de atingere depinde de intensitatea curentului de punere la pămînt, de caracteristicile constructive ale instalaţiei de punere la pămînt, de caracteristicile electrice ale mediului de dispersiune (rezistivitatea solului), şi de rezistenţa electrică de trecere a omului. Determinarea valorilor pe cari le poate lua tensiunea de atingere prezintă importanţă la adoptarea măsurilor de securitate a muncii în instalaţiile electrice. Tensiunea de atingere poate lua valori periculoase în caz de avarie (de ex. la punerea la pămînt accidentală a unei faze). în general, se admit tensiuni de atingere de cel mult 65 V pentru instalaţiile sub 1000 V şi de cel mult 125"-250 V pentru instalaţiile peste 1000 V, la cari se iau şi alte măsuri de securitate. 9. Atîrnare, pl. afîrnări. 1. Gen.; Legarea unui sistem tehnic sau a unui obiect de un altul, astfel încît primul să aibă centrul de greutate sub punctul de reazem, legătura fiind asigurată prin greutatea primului. 10. Atîrnare. 2. Gen.: Poziţia suspendată a unui sistem tehnic sau a unui obiect faţă de un altul, cînd primul are centrul de greutate sub punctul de reazem, şi care e asigurată prin greutatea primului. 11. Atîrnată, anfenă ~. V. Antenă atîrnată, sub Anfenă de avion. Ătîrnăfor de cutie de unsoare 164 Atmosferă 1. Ătîrnăfor de cufie de unsoare. C. fPiesă intermediară la suspensiunea locomotivei, legînd, prin cîte o articulafie cu bulon, cutia superioară de unsoare de brăfara de la mijlocul resortului cu foi (v. fig.). 2. Afîrnător de sabof. V. sub Frînă. 3. Afianf. Arh.: Statuie care re- prezintă un bărbat nud, într-o atitudine de efort evident, destinată să susfină antablamentul unui edificiu sau alte elemente de arhitectură, înlocuind coloana. Sin. Telamon. 4. Atlantice, roci Pefr.: Tip de roci magmatice, nesaturate, caracterizat printr-un confinut bogat în substanfe Cutia superioară de unsoare, alcaline, în special Na20, cari dau naş- i) corpul cutiei; 2) compo-tere în rocă unor minerale sodice ziţie; 3) cusinet; 4) atîmător caracteristice, ca albitul şi nefelinul, de cutie; 5) adaus de bronz, piroxeni nitrici şi amfiboli, Exemple*. fonolituI, bazanitul nefelinic, teschenitul, etc. 5. Atlas, pl. atlase. Arte gr.: Lucrare constituită din planşe reprezentînd hărfi, planuri, figuri de animale, plante, minerale, tablouri, efc. legate în formă de carte. După conţinutul planşelor, atlasul se numeşte: atlas cadastral, geografic, geologic, anatomic, zoologic, etc. 6. Atiaz, pi. atlazuri. 1. Ind. text. V. Tricot urzit. 7* Atlaz. 2. Ind. text.: Ţesătură cu legătură de bază numită atlaz, executată din fire de mătase, de bumbac, de lînă sau din fire sintetice, cu aspect lucios (satinat) pe faţă, realizai din flotările firelor de urzeală, respectiv de bătătură. La finisare, atlazul capătă un luciu şi mai pronunţat.— Ţesătura atlaz se foloseşte ia confecţionarea unor produse de îmbrăcăminte şi Ia căptuşeli de îmbrăcăminte.— Se fabrică şi atlaz cauciucat pe partea care nu prezintă luciu, din care se confecţionează haine de ploaie. Sin. Satin. V. şi sub Ţesătură. 8. Afmofil. 2. Geochim.: Element care are tendinţa de a se concentra în atmosferă. 9. Afmocroniograf, pl. atmogoniografe. Me/eor. V. sub Paraziţi atmosferici. io. Afmograf, pl. atmografe. Mefeor. V. sub Paraziţi atmosferici. n. Atmoliză. Chim.: Separarea gazelor prin efuziune selectivă. Conform legii lui Bunsen, vitesele de efuziune a două gaza sînt invers proporţionale cu rădăcinile pătrate din greutăţile lor moleculare. 12. Atmosferă. 1. Mefeor.; învelişul gazos al Pămîntului, constituit dintr-un amestec de gaze numit aer (v.). Atmosfera exercită asupra solului o presiune care, în medie şi la nivelul mării, e de 1,033 kg/cm2. Datorită compresibilităţii aerului, presiunea şi densitatea atmosferei descresc cînd înălţimea creşte, întîi mai repede, iar apoi din ce în ce mai încet. De aceea nu există o limită bine definită între atmosferă şi vidul interplanetar. Cele mai înalfe fenomene atmosferice cari pof fi observate de pe Pămînt se produc la înălţimea de 1000 km. Masa totală a atmosferei e de 52X1014 t. Jumătate din masa atmosferei e cuprinsă între sol şi nivelul de 5 km. Pînă la 10 km se găsesc 2/3, iar pînă la 20 km, 9/10 din masa atmosferei. Gazele cari compun aerul formează un amestec de compoziţia chimică constantă în troposferă şi, aproape sigur, în stratosferă; fac excepţie vaporii de apă, bioxidul de carbon, ozonul şi radonul, cari au concentraţii variabile în tîmp de la un loc la altul (v. Aer). în atmosfera înaltă, agitaţia aerului scade; aceasta provoacă o tendinţă de stratificare a gazelor în înălţime după greutatea lor moleculară, iar cea mai mare parte din vaporii de apă şi din bioxidul de carbon se găsesc sub înălţimea de 10 km. în atmosfera joasă, toate gazele sînt în stare moleculară; în cea înaltă, din cauza disociaţiilor pro- duse de radiaţiile ultraviolete din radiaţia solară, se găsesc atît molecule, cît şi atomi. O importanţă deosebită prezintă' ozonul din atmosferă. Concentraţia lui e maximă pe la 20***30 km şi pe la 40---50 km. Grosimea păturii pe care ar forma-o acest gaz prin aducerea lui la sol, la 0° şi 760 mm col. Hg, variază între 1,5 şi 4,5 mm. Ozonul e gazul canv printr-o absorpţie foarte intensă în ultraviolet, limitează spectrul solar şi spectrele stelare la 2900 A. Presiunea şî densitatea descresc în înălţime în acelaşi mod. Presupunînd că la sol presiunea e de 760 mm, presiunile la diferite înălţimi sînt cum urmează: km mm km mm km mm 0 760 6 352 11 170 1 674 7 306 12 140 2 596 8 266 15 89 3 525 9 230 20 41 4 461 10 198 30 7 5 403 Calculul distribuţiei presiunii atmosferice în înălţime, în funcţiune de condiţiile atmosferice momentane, se face cu formula hipsometrică a lui Laplace, în forma pe care i-a dat-o Angot: , _________________£________ °9 P 18 400 ^(l-fou)' unde z e diferenţa de altitudine, în metri, între două staţiuni de, observaţie în cari presiunile sînt Pq (staţiunea inferioară) şi P (staţiunea superioară); t e temperatura medie a păturii de aer între cele două staţiuni; a e coeficientul de dilataţie a! aerului (a = 0,00367), iar A e un coeficient care diferă puţin de unitate. Valoarea lui A e dată de A={\ +0,00265 cos 2 X) (l + î±^g±15i*°) (1 +0,377 R), unde X e latitudinea, Zq e înălţimea staţiunii inferioare, iar R e media raporturilor dintre tensiunea vaporilor şi presiunea atmosferică la cele două staţiuni. Se folosesc tabele gata calculate, cari uşurează aplicarea formulei de mai sus (v. Elemente meteorologice; Babinet, formula lui ~). Principala sursă de căldură pentru atmosferă e Soarele. Ra- o diaţiile solare cu lungimi de undă mai mici decît 2900 A sînt absorbite în atmosfera înaltă şi transformate în căldură sau sînt consumate în diferite reacţii chimice. Restul radiaţiilor pătrund în atmosfera joasă, unde suferă o uşoară absorpţie (în bandele vaporilor de apă situate în infraroşu), ceea ce provoacă o oarecare încălzire a aerului. în cele din urmă ele ajung la sol, unde sînt absorbite. Solul se încălzeşte puternic şi, la rîndul său, încălzeşte aerul (v. Aer; Bilanţul termic al Pămîntului). Temperatura descreşte de la sol în înălţime, întîi în mod variabil şi neregulat, pînă la aproximativ 3 km, apoi regulat, cu 0,6° pentru fiecare sută de metri. Începînd de la o înălfime variabilă cu latitudinea şi cu anotimpul (6 17 km), temperatura devine constantă, sau uşor crescătoare în înălfime, pînă la 25 — 35 km. Mai sus se produce o puternică absorpfie a radiafiilor solare ultraviolete şi aerul se încălzeşte: temperatura urcă pînă pe la 55 km, unde atinge valori comparabile cu cele de la suprafafa Pămîntului, apoi descreşte din nou, trecînd printr-un al doilea minim, pe la înălfimeâ de 80 km. Mai sus, temperatura creşte regulat, fără a mai prezenta descreşteri (v. Elemente meteorologice). Disfribufia în înălfime a vaporilor de apă e foarte neregulată şi variază cu timpul şi cu locul. Se observă însă totdeauna o scădere a umidităţii în înălfime. Descreşterea valorilor mijlocii, ale tensiunii vaporilor, de exemplu, e destul de regulată şi se exprimă prin formula empirică £ = £q e Kt, în care 8q şi e sînt Atmosferă 165 Atmosferă tensiunile vaporilor Ia sol şi la înălfimea z, e e baza logaritmilor neperieni, iar K e o constantă de ordinul a 4X10~4 (v. Elemente meteorologice), Diviziunile atmosferei. Distribufia temperaturii în înălfime e un criteriu de împărfire a atmosferei în mai multe regiuni cu caracteristici fizice deosebite. Din punct de vedere meteorologic, se deosebesc mai multe regiuni importante. Troposfera e regiunea în cuprinsul căreia temperatura descreşte în înălţime şi în care se produc fenomenele meteorologice curenie (norii, precipitafiile, manifestafiile electrice -şi unele fenomene optice). Troposfera se termină printr-o zonă de transifie, tropopauza. înălfimea tropopauzei e, în medie, de 17 km în regiunile ecuatoriale, şi de 6 km în cele polare. Temperatura ei medie creşte de la ecuator ( — 80°) la poli ( — 50°). Stratosfera e situată deasupra tropopauzei şi în cuprinsul ei temperatura e constantă sau uşor crescătoare în înălfime. Se termină printr-o zonă de transifie, sfratopauza, în care începe o creştere rapidă a temperaturii. înălfimea bazei stratopauzei variază, după latitudine şi anotimp, între 18 şi 35 km. Troposfera şi stratosfera constituie atmosfera joasă sau meteorologică şi cuprind aproape totalitatea masei atmosferei. După o clasificafie mai veche, stratosfera era urmată de ionosferă, pînă pe Ia 1000 km înălfime, în care aerul e puternic ionizat şi în care se produc fenomene optice ca aurorele polare, şi franjul atmosferic, situat între 1000 şi 2500 km. După cea mai recentă clasificafie internafională (1955), stratopauzei îi urmează meso-sfera, termosfera şi exosfera. Mesosfera e regiunea în care temperatura atinge un maxim Ia înălfimi în jurul a 50 km şi se termină printr-o zonă de transifie, mesopauza, situată la înălfimea de circa 80--90 km, unde se produce minimul de temperatură. Termosfera e regiunea în care temperatura creşte continuu, atingînd, la înălfimea de 500 km, o valoare cuprinsă între 1500 şi 2000°. La această înălfime se situează zona de transifie, fermopauza. Exosfera e ultima zonă a atmosferei; ea se termină la înălţimi de aproximativ 2500 km. Începînd cu termopauza, densitatea aerului e atît de mică, încît drumul liber mijlociu al atomilor şi al moleculelor devine de ordinul a 100 km. în consecinfă, aceste particule descriu drumuri foarte lungi, fără a se ciocni. Unele dintre ele părăsesc atmosfera; cele mai multe descriu însă orbite eliptice, pentru a reveni în atmosferă. în exosferă, nofiunea de temperatură pierde înfelesul obişnuit; ciocnirile între atomi sau molecule sînt atît de rare, încît echiparfifia energiei nu mai e posibilă. Mesosfera, termosfera şi exosfera constituie atmosfera înaltă. Termenul de ionosferă e rezervat regiunii atmosferice în care apar păturile ionosferice. Echilibrul în atmosferă. Se definesc două tipuri de „echilibru", adică de stări stafionare, în atmosferă: echilibrul static şi cel convectiv. Echilibrul static e starea de repaus a maselor de aer, în care forfele de gravitafie sînt în echilibru cu cele cari rezultă din diferenfele de presiune. Condifia necesară şi suficientă a echilibrului static (ecuafia echilibrului static) e: dp=— Qgdz, unde dp e variafia presiunii, provocată de o deplasare dz în direcfie verticală, Q e densitatea aerului, iar g e accelerafia gravitaţiei. Jinînd seamă că, în cazul aeruluj, se aplică legea gşzelgr ideale, ecuafia se mai scrie unde T e temperatura absolută a aerului. Ecuafia echilibrului şfaţic arată că acest echilibru se realizează cînd suprafefeje echi-potenfiale ale cîmpului gravitafional terestru (g = const.) sînt şi şuprafefe (sobare (p = cgns\.), suprafeţe isoţerme (f = consţ.), supra- fefe isopicne (g = const.) şi, implicit, isostere (v— 1/e=sconst.) (ultimele două categorii de isosuprafeţe se numesc isosubstan-ţiale fiindcă arată distribuţia maselor). Cu toate că o atmosfără în echilibru static ar trebui să fie lipsită de mişcări interioare, totuşi, ecuaţia echilibrului static se aplică şi unei atmosfere în care se produc mişcări, dacă masele de aer transportate iau în mod automat presiunea nivelului la care se află la un moment dat. O astfel de mişcare se numeşte mişcare cuasistatică. Mişcările aerului sînt, aproape fără excepţie, cuasistatice. Atmosfera reală, deşi într-o continuă frămîntare, se găseşte deci în echilibru static. Echilibrul convectiv e starea staţionară cu mişcări verticale ale aerului (sau cu componentă verticală a vitesei lui). Acestea prezintă mare importanţă în Meteorologie. Aerul în urcare sau în coborîre suferă variaţii de volum din cauza descreşterii presiunii în înălfime. Aceste variafii sînt practic adiabatice. Aerul e totdeauna umed; prin urcare el se răceşte adiabatic, se saturează şi, în prezenfa nucleelor de condensaţie (v. Aerosol atmosferic), dă naştere picăturilor cari vor forma un nor (v. Nori). Echilibrul convectiv precizează condiţiile atmosferice în cari urcarea naturală a aerului în înălţime e posibilă sau imposibilă. Aerul uscat sau cel umed nesaturaf în deplasare verticală suferă o variafie a temperaturii cu 1° penfru fiecare sută de metri (gradient adiabatic uscat, notat cu ya). Aerul în urcare se răceşte şi, după saturare, din cauza condensării, primeşte treptat căldura latentă de condensaţie. Atunci ritmul răcirii sale se încetineşte: gradientul devine mai mic decît gradientul uscat (gradient adiabatic saturat, ys). Acest gradient depinde de presiune şi de temperatură, cum rezultă din tabloul care urmează: Stările de echilibru se definesc prin relafia care există între gradientul termic vertical actual y (momentan) al stratului atmosferic studiat şi ya sau ys. Astfel: In cazul aerului uscat sau nesaturat (Y, = Ya)/ respectiv al aerului saturat (y,==Ys)i se deosebesc următoarele posibilifăfi: YY'* Dacă e scoasă din pozifia de echilibru şi e deplasată vertical, masa de aer are o densitate mai mică (la urcare), respectiv mai mare (la coborîre) decît cea a mediului înconjurător. Lăsată liberă, masa îşi continuă mişcarea. Stratul atmosferic considerat e în echilibru instabil sau labil. Y = Yf- La orice nivel al stratului, masa are o densitate egală cu cea a mediului înconjurător. Dacă e abandonată, masa de aer rămîne pe ioc. Stratul e în echilibru indiferent. în cazul aerului care se saturează în cursul urcării lui, se deosebesc următoarele posibilifăfi: Y Stratul atmosferic e în echilibru stabil absolut (adică atît pentru aerul nesaturat, cît şi pentru cel saturat). y>ya>ys. Stratul atmosferic e în echilibru instabil sau în echilibru labil absolut. ya>y>ys. Stratul e în echilibru instabil sau în echilibru labil condifionaj (sau latent), adică stabil în raport cu aerul v Atmosferă 166 Afmosfera uscat şi instabil fafă de cel umed. în acest caz, urcarea unei mase de aer nesaturat nu poate fi făcută decît forjat, dar, îndată ce masa se saturează, ea îşi continuă urcarea de la sine. Condifiile de stabilitate se deduc uşor din pozifia curbei aerologice fafă de adiabatele uscate şi umede ale diagramei aerologice. Valoarea maximă posibilă a gradientului termic vertical într-o atmosferă în echilibru static sa calculează'punînd condifia ca densitatea aerului să nu varieze cu înălfimeâ (deoarece, dacă ar creşte în înălfime, straturi mai dense s-ar sprijini pe altele mai pufin dense, ceea ce înseamnă o stare de dezechilibru). Această valoare e de 3,42°/100 m. Păturile de aer, mai mult sau mai pufin orizontale, în cari temperatura nu variază în înălfime, se numesc pături de isofermie, iar cele pentru cari temperatura creşte în înălfime se numesc pături de inversiune. Ele sînt pături deosebit de stabile, cari tind să împiedice dezvoltarea curenfilor de convecfie în înălfime şi pe cari aceşti curenfi le străbat cu greutate. Păturile de isofermie şi cele de inversiune se numesc şi pături-barieră, O stare de echilibru în care nu sînt mişcări orizontale importante se numeşte echilibru advectiv. Energie de labilitate. 1. Energia pe care unitatea de masă de aer trebuie să o mai primească din afară, pentru a trece din starea de labilitate latentă în starea de labilitate umedă, se numeşte energie de labilitate sau de instabilitate. Pe diagramele aerologice conforme condifiei lui Refsdal, această energie e măsurată de aria negativă cuprinsă între curba aerologică, porfiunea adiabatei uscate care trece prin punctul reprezentativ Pq (cuprinsă între Pq şi punctul Pc de condensare adiabatică) şi porfiunea adiabatei umede care trece prin punctul Pc (cuprinsă între Pc şi punctul Pîn care taie curba aerologică), — 2. Uneori se numeşte energie de labilitate energia cedată de unitatea de masă de aer care a trecut în starea de labilitate umedă în punctul P’, pînă la nivelul H, unde adiabata umedă respectivă trece din nou, în punctul PH, sub curba aerologică, Ea se măsoară prin aria pozitivă cuprinsă între adiabata umedă şi curba aerologică. — 3. Suma algebrică a celor două energii de mai sus. Tipuri de atmosferă. Prin integrarea ecuafiei echilibrului static se obfine legea da disfr i buf ie a presiunii în înălfime (formula hipsometrică). Integrarea presupune cunoaşterea legii de distribuţie a temperaturii în înălfime. Se deosebesc: Atmosferă politropă: Atmosfera în care temperatura descreşte linear în înălţime sau, cu alte cuvinte, atmosfera în care gradientul termic vertical y e constant. Dacă Tq e temperatura absolută la nivelul 2 = 0, temperatura la nivelul z va fi T=T0—yz. Formula hipsometrică a atmosferei politrope e următoarea: P = ( T XvR _ (To-yz\jR f 'T0J \ T0 > unde P0 şi P sînt presiunile la nivelurile 0 şi z, R e constanta gazelor pentru aer (v. Aer), iar g e acceleraţia gravitaţiei. Atmosferă isotermă: Afmosfera în care temperatura rămîne constantă în tot cuprinsul ei. Formula hipsometrică, cu notaţiile precedente, e gz z P RT P «n £(1+a0 __e sau -=10 undeZ? = //oln 10, Hq = R* 273/g fiind înălfimeâ unei atmosfere omogene care are la sol temperatura de 273°K, t e temperatura în grade centigrade, iar a = 1/273 e coeficientul de dilatafie cubică. B se numeşte constanta barometrică şi are valoarea 18 398 m. Atmosfera isotermă e g atmosferă politropă, îp gare 7 = 0, Atmosferă omogenă: Atmosferă caracterizată prin aceeaşi densitate în tot cuprinsul ei. Prin integrarea ecuafiei echilibrului static se obfine următoarea formulă hipsometrică: L.-L Pq~T0 ‘ înălfimeâ atmosferei omogene e dată da H = RTjg, T fiind temperatura absolută la sol. Dacă această temperatură e 7^ = 273, #0=^* şi H = H0(l + at). S Formula hipsometrică se mai scrie _________________________________ Pq Atmosfera omogenă e o atmosferă politropă în care gradien-tul termic vertical are valoarea y = 3,42°C/100 m. Atmosfera reală e considerată ca formată din straturi poli-trope. caracterizate prin valori diferite, dar bine definite, ale lui y (straturi politrope, de isofermie, de inversiune, omogene). Formula hipsometrică a atmosferei isoterme,— numită formula barometrică,— e folosită pentru reducerea presiunii atmosferice de la un nivel ia altul (adică, cu valoarea cunoscută a presiunii la un nivel dat, se calculează valoarea presiunii la un alt nivel dat), în acest caz, simbolul t din formulă repre-zentînd temperatura medie a aerului dintre cele două niveluri considerate. Atmosferă standard se numeşte o atmosferă convenfională simplificată, cu caracteristici fizice bine definite şi invariabile, cît mai apropiată de starea medie a atmosferei reale. Atmosfera standard constituie un sistem de referinfă la care se raportă caracteristicile tehnice ale avioanelor şi ale aparatelorde măsură de la bordul lor. Conform convenţiilor internafionale, atmosfera standard e constituită din două pături, una inferioară politropă şi alta, superioară, isotermă. Prima reprezintă troposfera, iar cea de a doua, stratosfera. Se admite că prima se termină la 11 km şi că în cuprinsul ei gradientul termic vertical e 0,65°C/100m. Mişcările în atmosferă. Ele rezultă, în majoritatea cazurilor, fie din încălzirea inegală a aerului la sol, fie din diferenţele de presiune existente în plan orizontal. Se deosebesc mişcări convective şi mişcări advective. Mişcări convective, mişcări cari au o componentă verticală importantă, provocate de încălzirea aerului la sol, aerul cald devenind mai uşor decît aerul înconjurător, sau de deplasarea forţată a aerului. în primul caz, convecţia e de natură termică, iar în cazul ăl doilea, de natură dinamică. Mişcările se produc practic adiabatic. Mişcările ascendente provoacă automat formarea altor mişcări, descendente. Mişcările ascendente duc la condensarea vaporilor şi la formarea de nori (v. Aer; Umiditatea aerului; Nori; Atmosferice, perturbaţii ~). Mişcări advective, mişcări cari au o componentă orizontală importantă, rezultate, în general, din diferenţele de presiune în direcţie orizontală. Ele constituie vîntul. Mişcările advective pe o suprafaţă de discontinuitate au şi o mică componentă verticală. Din această cauză, ele sînt însoţite de condensarea vaporilor şi de formarea de nori. Procesul nu e adiabatic (v. Vînt; Umiditatea aerului; Nori; Atmosferice, perturbaţii ~). Partea din atmosferă care nu suferă influenţele directe ale solului şi ale accidentelor orografice se numeşte atmosferă liberă. în atmosferă se produc fenomene optice (v. Optica atmosferică) şi electrice (v. Electricitatea atmosferică). î. Atmosferă. 2. Tehn.: Masa de gaze şi de vapori cari înconjură un material supus unui proces fizicochimic, care poate fi experimental, de prelucrare, de încălzire, etc., fie într-o incintă închisă (de ex,incjnţa unui focar, incinta de lucru a ynui cuptor Atmosferă de protecfie 167 Atmosferice, perturbaţii ~ de în călzire sau de tratament termochimic), fie în aer liber |a locul în care se produce procesul considerat (de ex. locul unde se formează arcul, la sudarea electrică cu arc). Atmosfera influenfează procesul fizicochimic care trebuie realizat şi, de multe ori, ea constituie o protecfie a procesului de lucru sau a materialului prelucrat (v. Atmosferă de protecfie). Din punctul de vedere al influenfei asupra procesului de oxidare sau de dezoxidare a materialului prelucrat, atmosfera poate fi oxidantă, reducătoare sau neutră.— Atmosfera oxidantă confine un exces de oxigen sau de aer fafă de cantitatea de oxigen, respectiv de aer, necesare arderii complete a combustibilului care o produce; în acest caz, flăcările sînt inexistente sau foarte scurte şi în imediata apropiere a combustibilului incandescent. — Atmosfera reducătoare confine un exces de combustibil fafă de cantitatea de oxigen sau de aer; în acest caz, flăcările sînt lungi şi fumegînde. — Atmosfera neutră confine cantitatea de oxigen sau de aer necesară arderii complete a combustibilului, astfel încît ea nu e nici oxidantă, nici reducătoare; atmosfera neutră poate constitui o atmosferă de protecfie. 1. ^ de proiecfie. Tehn.: Atmosferă artificială, cu compozifie determinată, produsă ori introdusă în cuptor sau la locul de lucru, fie penfru protecfia materialului, fie pentru protecfia procesului de lucru însuşi. Atmosfera de protecfie din cuptoarele de încălzire sau de tratament termic are rolul de a evita modificarea compozifiei chimice din straturile superficiale ale materialului metalic (în special oxidarea, decarburarea ori carburarea) şi de a menţine o suprafafă relativ lucioasă. Aceste efecte se realizează printr-o atmosferă neutră, astfel încît reacfiile chimice oxidare^redu-cere (între gazele oxidante, cari sînt bioxidul de carbon şi vaporii de apă şi cele reducătoare, cari sînt monoxidul de carbon şi hidrogenul), şi decarburare^carburare (între gazele decarbu-rante cari sînt hidrogenul şi bioxidul de carbon, şi cele carburante, cari sînt gazul metan şi monoxidul de carbon) sînt în echilibru chimic cu metalul. în funcfiune de temperatura la care se efectuează procesul şi de compozifia chimică a materialului metalic, atmosfera neutră va fi constituită din: azot molecular; amestec de azot şi hidrogen (provenit din descompunerea amoniacului); amestec de monoxid de carbon, bioxid de carbon, vapori de apă, hidrogen şi azot (obfinut prin arderea incompletă a combustibililor lichizi sau solizi), care la un raport -j CO 10 evită oxidarea Ia orice .temperatură; amestec de gaz metan şi hidrogen (obfinut prin arderea incompletă a gazului metan sau a altor combustibili) care, la un raport CH^JL _2_ H2 ""100*’* 100 Atmosfera de protecfie în sudarea electrică are rolul de a menfine arcul şi de a proteja metalul de bază şi metalul de adaus contra oxidării. Ea se poate realiza printr-un gaz reducător sau inert — cum sînt metanolul (CHsOH), argonul, amestecul de acetilenă şi oxigen, hidrogenul, amestecul de hidrogen şi azot (provenit din descompunerea amoniacului), etc. — suflat asupra arcului electric, sau prin arderea unui adaus ionizant din învelişul electrozilor. Procedeul de producere a atmosferei diferă cu procedeul de sudare electrochimică aplicat (v. Sudare cu hidrogen atomic şi Sudare electrică cu gaz, sub Sudare). 2. ~ grea. Mine: Atmosfera din mină, viciată de gazele emanate, datorită unui aeraj insuficient. 3. Atmosferă. 3. Fiz.: Unitate de măsură a presiunii. Se deosebesc: 4. ~ standard: Greutatea unei coloane de mercur de 760 mm înălfime şi cu secfiunea de 1 cm2, avînd densitatea de 13,5951 kg/dm3, la 0°, într-un loc în care acceleraţia gravitaţiei e de 9,80665 m/s2. Simbolul litera) al atmosferei standard e afm. •i * H2C> şi la un raport -n~<-on H 2 Z u Atmosfera standard e egală cu 1,033 kg/cm2. Sin. Atmosferă fizică, Atmosferă normală. 5. ~ tehnică: Unitate de presiune, egală cu 1 kg/cm2. Simbolul ei literal e at. Cînd se exprimă presiunea absolută în atmosfere tehnice, se notează cu ata, iâr cînd se exprimă presiunea relativă (adică suprapresiunea faţă de presiunea atmosferică), se notează cu ats (atu e împrumutat dintr-o limbă străină). g. Atmosferei, centrele de acţiune ale Mefeor. V. Centrele de acţiune ale atmosferei. 7. constanta baromefrică a A/lefeor. V. Barometrică, constantă ~ a atmosferei. s. Atmosferic, teoria dinamului V. sub Variaţii geomagnetice. 9. Atmosferică, macrosifuafie Meteor.: Succesiune de stări cari, în totalitatea lor, prezintă o unitate bine definită; ea se raportă la o arie geografică mai mare şi la un interval de timp mai lung. Sin. Macrotimp. 10. situaţie Mefeor.; Stare de ansamblu, rezultînd din valorile elementelor meteorologice măsurate la sol şi în înălţime, într-un punct sau într-o regiune dată. Sin. Timp, Vreme. 11. Atmosferice, perturbaţii 1. Meteor.: Ansamblul de fenomene atmosferice concomitente, cari constituie o individualitate fizică bine definită şi cari produc schimbarea în rău a timpului. Depresiunea mobilă, frontul cald şi cel rece, nucleul isalobaric şi sistemul noros reprezintă aspecte diferite ale perturba^ ilor atmosferice. Diferitele mase de aer, în contact, se deplasează cu vitese diferite şi, fiindcă nu au aceeaşi densitate, nu se amestecă îndată ce se încalecă, rămînînd separate prin zone de transiţie, mai groase sau mai subţiri, numite suprafeţe frontale. în general, aceste suprafefe au o pantă foarte mică (1/100). Suprafefele frontale intersectează suprafafa Pămîntului după linii cari se numesc fronturi. Ele intersectează şi suprafefele „paralele" cu cea a Pămîntului (fronturi în înălţime). Cînd deplasarea se face sub impulsul aerului cald, frontul se numeşte front cald, iar cînd aerul rece pătrunde ca o pană sub cel cald, frontul se numeşte front rece. Figurile a şi b (v. fig. /) reprezintă suprafefele frontale, ia un front cald şi Ia unul rece cd/tf / rece '//////////7T777/7///} a rece \ cald 777777777TW7777/ b I, Fronturi, a) front cald; b) front rece. ^secţiuni verticale). Trecerea fronturilor printr-o regiune e însoţită de fenomene de condensare şi de precipitaţii fiindcă, prin urcarea lui de-a lungul suprafeţei unui front cald, aerul cald se răceşte prin destindere adiabatică (frînată în parte de unele schimburi de căldură cu mediul înconjurător), iar vaporii se condensează, formînd o masă noroasă din care cade o ploaie liniştită şi fina. Prin pătrunderea aerului rece sub suprafaţa unui front rece, aerul cald e împins în sus, formînd,prin destindere adiabatică, nori de instabilitate, cu o mare extensiune verticală, generatori de averse şi de manifestaţii electrice. Precipitaţiile cad la sol numaiîn regiunea geografică ocupată de masele reci. Precipitaţiile cari însoţesc frontul cald se întind pe o distanţă de 300 km în faţa frontului, iar aversele frontului rece, pe o distanţă de 70 km în spatele frontului.— într-o depresiune mobilă, frontul cald e asociat cu un front rece.— Intersecţiunea cu solul a unei suprafeţe de discontinuitate care există în interiorul unei mase de aer rece, în spatele frontului rece, se numeşte front rece secundar. Suprafaţa se formează din cauza neomogeneitaţilor cari există în masa rece.*— Intersecţiunea cu solul a suprafeţei de discontinuitate dintre aerul polar şi cel temperat se numeşte front polar. El se situează în jurul calotelor polare, între latitudinile d@ 45 şi 70°- Cel din emisfera Atmosferice, perturbaţii ~ 168 Atmosferice, perturbaţii ~ boreală se numeşte front arctic.— Intersecfiunea cu solul a suprafefei de discontinuitate care separă aerul tropical de aerul temperat se numeşte front tropical.— Pentru studiul poziţiei şi al proprietăţilor fronturilor se folosesc harţi sinoptice, secţiuni verticale în atmosferă (construite cu datele obţinute din sondajele aerologice), hărţi de topografie absolută şi relativă, şi diagrame aerologice (ultimele, ca mijloc de calcul termodinamic). în emisfera boreală, depresiunea mobilă e formată dintr-o masă de aer cald, care a pătruns, sub forma unei limbi, într-o masă de aer rece. Masele aparţin curenţilor generali, unul de NE, de origine arctică sau polară (şi deci rece şi uscat), celălalt de SV, de origine tropicală (şi deci mai cald şi mai umed). Limba de aer cald e separată de aerul rece printr-o suprafafă frontală â cărei intersecţiune cu solul formează un front cald la E, şi un front rece la V. Deoarece vitesa curentului tropical e superioară vitesei curentului arctic, limba de aer cald se deplasează în sensul curentului, de la SV spre NE. Cele două fronturi ale depresiunii sînt însoţite de precipitaţii, Direcfia vîntuiui într-o depresiune e îndreptată de la exterior spre interior, şi în sens invers mişcării acelor unui ceasornic, în emisfera boreală.— Prin sector cald şi prin sector rece al unei depresiuni se înfelege porfiunea de sol ocupată de aerul cald şi de cel rece.— Principalele faze, în formarea şi evoluţia unei depresiuni mobile, sînt următoarele (v. fig II): de o parte . II. Evoluţia unei depresiuni atmosferice. şi de alta. a frontului polar arctic circulă curenţi reci de la E, şi calzi, de la V; datorită unei neregularităfi locale, aerul cald pătrunde în cel rece, şi frontul se deformează; depresiunea e formată. Frontul rece ajunge din urmă, dinspre V, pe cel cald; fronturile s-au atins (faza secluziunii ciclonice) şi aerul cald e împins în sus; punga centrală de aer cald s-a desprins de sol (faza ocluziunii ciclonice); (linia întreruptă din interiorul depresiunii reprezintă frontul o dus, şi e dată de intersecfiunea cu solul a suprafefei de discontinuitate care s-a format între aerul cald de V şi cel rece de E); mişcarea ciclonică a aerului rece slăbeşte şi încetează. De obicei, de-a lungul frontului arctic, depresiunile se formează în grupuri de cîte două pînă la şase. într-o astfel de familie, fiecare depresiune are o traiectorie dirijată mai spre Sud decît depresiunea care o precede. Adeseori, prin mişcarea ultimei depresiuni, frontul polar se rupe. Astfel, între două familii, aerul polar se poate revărsa nestingherit (invazie de aer polar) către regiunile tropicale. Prin spărtura formată se stabileşte un schimb direct de aer între regiunile polare şi cele tropicale.— Pe harta sinoptică a variaţiei presiunii, isalobarele sînt mai mult sau mai pufin concentrice, delimitînd domeniile de creştere şi de scădere a presiunii (nuclee pozitive, respectiv negative). — Prin interval se înfelege timpul care separă orele între cari s-a calculat variafia (48, 24, 12, 6 şi 3 ore).— Profunzimea nucleului e definită prin maximul de variafie a presiunii care se produce în regiunea centrală a nucleului. Fiecărei depresiuni mobile îi corespunde p pereche de nuclee; unul pozitiv şi unul negativ. Nucleul are o individualitate persistentă; el poate fi extrapolat cu mai multă siguranţă decît depresiunile, şi deci e folosit în prevederea timpului pe scurtă durată. Perechile de nuclee se succed în serii continue, formînd curenţi cari circulă conturînd centrele de acfiune (curenfi de perturbafie).— Pe harta sinoptică a nebulozităţii, norii se grupează în formafii mai mult sau mai pufin distincte, numite sisteme noroase. Acestea pot fi urmărite în trecerea lor detasupra unei regiuni, şi anume prin aspectul particular şi caracteristic pe care-1 dau cerului (v. Cer). Sistemele noroase nu sînt independente; ele constituie unul dintre aspectele nucleelor isalo-barice şi ale fronturilor din interiorul depresiunilor.— Studiul hărţilor sinoptice arată că perturbaţii le (caracterizate prin depresiunile mobile şi, în special, prin perechile de nuclee isalobarice) circulă în jurul centrelor de acfiune, lăsînd presiunile mari la dreapta, în emisfera boreală, şi la stînga, în cea australă (formînd astfel un curent de perturbafii direct). Există şi cazuri în cari deplasarea se face în sens invers (formînd un curent de perturbafii invers). Ele provin din influenfa pe care o are, asupra deplasării perturbafiilor, distribufia în înălfime a presiunii şi a temperaturii. — Formele speciale de perturbafii, cari urmează, prezintă un interes deosebit: Ciclon tropical: Mişcare ciclonică tipică a aerului, care se produce în regiunea de calm a tropicelor (între latitudinile nordice şi sudice de 10 şi 20°). Are o rază relativ mică (Ia început, circa 50 km) şi o vitesă a vîntuiui care atinge şi, uneori, depăşeşte 180 km/h. Cicloanele tropicale descriu traiectorii parabolice cu vitese de 2 ■■■ 60 km/h. în majoritatea cazurilor, cicloanele sînt însofite de ploi torenfiale şi de manifestaşi electrice. Centrul unui ciclon tropical e o regiune de calm orizontal, cu curenfi ascendenfi. în zona geografică ocupată de centrul ciclonului, cerul e senin, datorită unei spărturi în pătura noroasă, cunoscută sub numele de ochiul furtunii. Uragan: 1. Inifial, furtună violentă în Indiile occidentale, produsă de cicloane al căror diametru e cuprins între 50 şi 1000 km,şi în care aerul se deplasează cuvitesade 130--200 km/h, în jurul unui spafiu central de calm.— 2. Furtună în timpul căreia vîntul suflă cu o violenfă excesivă. în Vestul Pacificului, uraganele se numesc tifoni sau taifunuri, iar în regiunea Filipinelor, baguinos. î. Atmosferice, perturbafii 2. Telc.: Perturbafii ale radio-recepfiei provocate de descărcările electrice din atmosferă. O descărcare e constituită de o impulsie de curent electric ape-riodică sau rapid amortisată, cu o durată mijlocie de 0,1—3 mili-secunde, care produce un cîmp electromagnetic de radiafie cu un spectru de frecvenfe continuu; acest cîmp se propagă în condifii obişnuite şi e recepfionat de antenă, producînd la audifi'e fîşîieli, trosnete şi pîrîituri. într-un punct de recepfie dat, cîmpul perturbator de origine atmosferică cuprinde o componentă permanentă şi componente de scurtă durată. — Componenta permanentă e datorită descărcărilor atmosferice cari se produc continuu pe întregul glob şi dau în fiecare punct al acestuia un cîmp a cărui intensitate medie depinde de distanţele pînă la principalele centre de perturbaţii (centrele de furtuni) şi de condiţiile de propagare. Cîmpul mediu prezintă o periodicitate de 24 de ore (cu un minim în orele de dimineaţă) şi o periodicitate anuală (cu un minim iarna). în fig. I e redată, ca exemplu, intensitatea cîmpului perturbator în ianuarie, noaptea, pe tot globul, în jurul frecvenţei de 1 MHz. Astfel de hărţi s-au construit pentru fiecare anotimp, la diverse ore, după măsurări şi prin calcule ţinînd seamă de poziţia centrelor de furtuni. Pentru alte frecvenţe se dau diagrame de transformare; valorile cuasiextreme (v.) ale cîmpului perturbator se abat de la cele indicate cu 10---16 dB Ia 1 MHz şi cu A‘”Ş dB la 10 MHz. în fig. // e reprezentat cîmpul perturbator Atmosferlzare 169 Afol în fara noasfră la diferite ore, anotimpuri şi frecvenfe; per-turbatiile atmosferice sînt puternice în unde kilometrice (lungi) cîmpul util se elimină prin montaje antiparazite (v.), cari blochează recepfia în timpul unui parazit. Modulaţia de frecvenfă I. Cîmpul de perturbaţii atmosferice pe 1 MHz în ianuarie, noaptea, în dB peste 1 ^ V/m. şi scad cu creşterea frecvenţei, peste 20 MHz fiind neglijabile.— Componsntele de scurtă durată sînt datorite descărcărilor apro- 0,2 0,3 0,5 20 30 II. Nivelul perturbaţilor atmosferice în fara noastră. (Valorile se înţeleg pentru 1 kHz lărgime de bandă.) 1) primăvara, dimineaţa şi la amiază; vara, dimineafa; toamna, dimineaţa şi la amiază; iarna, dimineaţa; 2J vara, în zori şi Ia amiază; 3) primăvara, în zori şi după amiază; 4) toamna, după amiază şi în zori; iarna; după amiază; 5) iarna, noaptea; toamna, noaptea; 6) primăvara, noapfea; vara, noaptea; 7) vara, după amiază; 8) nivelul minim al perturbaţilor industriale; 9) nivelul perturbaţilor cosmice, piate (furtunilor locale) cari dau cîmpuri mult mai mari decît nivelurile permanente indicate mai sus, provocînd „paraziţi" rari, intenşi şi de scurtă durată. Pentru ca recepfia să fie acceptabilă, cîmpul util trebuie să depăşească anumite valori, cari depind de nivelul permanent de perturbafii. Raporturile cîmp util/cîmp perturbator, în dB, date mai jos, sînt acceptate provizoriu de CCIR (Comitetul Consultativ Internafional de Radiocomunicafii), cîmpul perturbator fiind presupus măsurat cu o lărgime de bandă de 1 kHz (ca şi în cazul din fig. II). Dacă receptorul are lărgimea de bandă în înaltă frecvenfă de B kHz, se vor scădea din aceste valori 10 log B dB, Efectul neplăcut al perturbafiilor poate fi combătut prin compensarea tensiunii perturbatoare, prin recepfie directivă sau îp diyer$|tafef efc.; perf-urbaţijle Jgcale mai pyţernjce degît Modulaţie de amplitudine Modulaţie de frecvenţă Telegrafie Morse manuală 8 bauzi 1 dB Telegrafie aufomată 50 bauzi (teleimprimator) 8 dB 6 Telegrafie automată 120 bauzi (ondulator) 16 dB 10 Teleionie de serviciu 26 dB Telefonie comercială 44 dB — Radiofonie 55 dB - şi modulaţia de impulsuri realizează o protecfie mai bună decît modulafia de amplitudine. Sin. Paraziţi atmosferici. î. Afmosferizare. Petr.: Fenomen natural de disolvare şi descompunere a focilor sub influenfă agenfilor atmosferici. 2. Âfochinol. Farm.: Esterul alilic al atofanului. E un medicament mai pufin toxic şi cu aceleaşi aplicafii ca şi atofanul (v.), s. Afodid. Av.: Sin. Statoreactor. V. sub Reactor. 4. Afofan. Farm.: Acid 2-fenil-chinolin-carboxilic; e o pulbere albă-gălbuie cu gust amar şi cu p. t. 214*"216°. Se obfine din anilină, acid piruvic şi H „c^ I HC. C C—C nCH benzaldehidă. E un analgezic şi antitermic. întrebuinţarea clinică se bazează pe proprietatea de a uşura eliminarea acidului uricdin organism. E un medicament specific contra gutei, boală caracterizată prin depunerea acidului uric la încheieturi. Doza COOH I xcx \h H C- y/ c H N' C = C H H e de 1***3 g/zi. Produce efecte toxice în special asupra ficatului. Sin. Cincofen. 5. Afol, pl. atoli. Geogr.: Insulă constituită din resturi şi din schelete de corali şi avînd formă apropiată de aceea a unei coroane, în interiorul căreia se formează o lagună de apă liniştită, legată sau nu de mare, prin mici canale. Atolii se găsesc în mările tropicale, în special în Oceanul Pacific (între 28° latitudine nordică şi 28° latitudine sudică) şi în Oceanul Indian. Atolul e înălţat cu numai cîţiva metri deasupra nivelului mării (maximum 7 m), astfel încît în timpul furtunilor apa trece uşor peste marginile lui. O parte a coroanei atolului (partea din faţa vîntului dominant) e mai înaltă decît cealaltă. Adîncimea lagunei e de 60--150 m, iar diametrul atolului variază de la 300 *”400 m, pînă la peste 120 km. împrejurul coroanei şi în inferiorul lagunei trăiesc colonii de corali vii (speciile din interior sînt diferite de cele din exterior), împreună cu o faună bogată de moluşte, viermi, peşti cu culorile cele mai curioase şi mai strălucitoare, stridii cu perle, alcyonaria, efc. Cînd laguna e acoperită cu depozite de mîl, de nisip, efc., aruncate de valuri, evoluţia atolului e terminată. împrejurul atolului se găseşte o plajă de nisip alb, format din fragmente foarfe fine de corali, peste care se găsesc blocuri mai mari de corali, rupţi de valuri, şi pe cari se dezvoltă o vegetafie de tufe caracteristice (cari au numai apa dulce a ploilor rare din aceste regiuni), iar la distanfă mai mare de farm, palmieri, cocotieri, cari domină ansamblul peizajului. La o anumită distânfă de coroana atolului apare, în timpul apelor mici, o centură de fărîmături (reciful-barieră al atolului), legată de coroană printr-o platformă litorală pe care trăiesc colonii compacte de corali şi alge roşii calcaroase, rezistente la acfiunea valurilor. Marginea recifului-barieră cade aproape vertical spre mare şi la numai cîfiva metri se întîlnesc adîncimi de peste 100 m. Formarea atolilor a fost explicată, pentru cele mai multe cazuri, prin; prezenfa unui munte vulcanic submarin, care se scufundă treptat sub apa mării şi pe vîrful căruia coralii, pentru a se menfine la suprafafă, se dezvoltă mereu în sus, Alteori, la atolii mai nQi, formarea lor e expliqată prin ridicarea Afom 170 Atom unui munte submarin, pe vîrful căruia coralii încep să se dezvolte numai de la adîncimea de 30 m sub nivelul mării. i. Afom, p!. afomi. F/z.; Cea mai mică parte dintr-un element chimic care poate exista fie singură, fie în combinaţie cu particule asemănătoare ale aceluiaşi element sau ale altor elemente. Atomii unui element chimic pot diferi între ei din punctul de vedere al masei. Totalitatea atomilor unui element cari au aceeaşi masă constituie un isotop al elementului considerat (v. Isotop). Deoarece proprietăţile chimice ale unui element nu depind în mod apreciabil de masa atomilor, clasificafia chimică a elementelor aşază în acelaşi loc al sistemului periodic tofi isotopii unui element, numai elementele diferite ocupînd locuri diferite. Din experienţele lui Rutherford referitoare la difuziunea particulelor a de către foiţe subţiri rezultă, în reprezentare corpus-culară, că atomul e un sistem complex, constituit dintr-un nucleu central, avînd dimensiuni lineare de ordinul a 10~l3cm, care cuprinde practic întreaga lui masă şi care are o sarcină electrică pozitivă, egală cu de Z ori sarcina elementară (cuanta electrică elementară), Z fiind „numărul atomic" al elementului respectiv, adică numărul de ordine al elementului în sistemul periodic (pentru cele 102 elemente cunoscute astăzi, Z= 1,2,*•*, 102). în jurul acestui nucleu, într-o regiune avînd dimensiuni lineare de ordinul a 10'8 cm, se găsesc electroni legaţi în atom, cari nu pot fi îndepărtaţi, adică, din el, fără consum apreciabil de energie. Numărul acestor electroni e Z pentru atomul neutru, iar în atomul ionizat pozitiv sau negativ, el e mai mic, respectiv mai mare decît Z. Prima încercare de reprezentare a compunerii atomilor din nucleu şi electroni, care să explice toate datele experimentale referitoare la ei, de la liniile spectrelor emise sau absorbite de ei, pînă la legătura chimică, s-a făcut clasic, după modelul Mecanicii cereşti, nucleul fiind asimilat astrului central, iar electronii, planetelor. Legătura electronilor în atom e datorită forfelor de atracţiune dintre nucleu şi electroni, atrac-ţiunea electrostatică reprezentînd partea ei covîrşitoare. Date fiind dimensiunile mici ale nucleului, fafă de ale atomului, nucleul acţionează practic ca un pol electric, potenţialul cîmpului său electric fiind proporţional cu sarcina şi invers proporţional cu distanţa. O eventuală asimetrie în repartiţia sarcinii electrice din nucleu se poate manifesta sub formă de potenţial al unui cuadripol electric foarte slab, suprapus polului simplu. în anumite cazuri, nucleul are şi un slab moment magnetic, al cărui cîmp magnetic poate exercita forţe asupra electronilor exteriori, între nucleu şi electroni se exercită şi siabe forţe neelectromagnetice, a căror natură încă nu e suficient cunoscută. în acest model clasic e însă principial imposibil să se redea principiul de combinaţie al lui Ritz, valabil pentru spectrele atomice (de linii). De aceea s-au introdus legile (restrictive) de cuantificare (Bohr şi apoi Sommerfeld) şi legea de emisiune-absorpfie a lui Bohr — şi s-a elaborat teoria cuantificării pe modele. Deoarece forţele cele mai importante depind numai de excesul de sarcină de un nume faţă de sarcina de nume contrar a nucleului, structura învelişului electronic, de care depind proprietăţile chimice şi numeroase proprietăţi fizice ale elementului, e practic aceeaşi pentru atomii isotopi. Nici teoria lui Bohr şi Sommerfeld nu poate reda însă toate datele experimentale, Abia Mecanica cuantică (v. Cuantică, mecanica ~), fondată de de Broglie, Schro-dinger şi Heisenberg, dă o explicaţie a tuturor datelor experimentale referitoare la atom. — Structura nucleului e descrisă sub Nucleu atomic.— Electronii exteriori se clasifică după valorile celor patru numere cuantice (v. Număr cuantic) pe cari le are un electron într-un cîmp central de atracţiune. Această clasificare e aplicabilă, oricît de puternică ar fi interacţiunea dintre electroni, deoarece această interacţiune poate- fi concepută ca introdusă adiabatic, plecînd de la o stare iniţială în care ea lipseşte complet, iar faţă de o astfel de modificare adjabaţică numerele cuantice rămîn invariabile. Se constată că interacţiunea poate fi bine aproximată prin acfiunea unui cîmp central, astfel încît, chiar în atomul real, cu mai mulfi electroni, numerele cuantice ale Afom-cheie 171 Atractiles electronului păstrează semnificaţia fizică pe care o au în cazul mişcării unui electron izolat. Aceste numere cuantice sînt: numărul cuanficprincipal n, care ia valorile 1,numărul cuantic azimutal /( = 0, 1 1), numărul cuanticmagneticm( = l,***,-!-/) şi numărul cuantic de spin ws( = — Gare determină orientarea spinului, adică a momentului cinetic neorbital al electronului fată de direcfia cîmpului de forfă local. Energia electronului nu depinde de m, dacă nu intervine nici o per-turbafie exterioară care să suprime simetria centrală. Totalitatea electronilor cari au orbite cu acelaşi număr cuantic principal n formează un strat. Folosind nomenclatura din spectroscopia razelor X, stratele cu n= 1, 2, 3'" se numesc, respectiv, stratul K, L, M,’". Atît energia, cît şi cea mai mare dimensiune geometrică a orbitelor, creşte cu n, astfel încît electronii din stratul K sînt cei mai strîns legafi şi situafi în regiunea cea mai apropiată de nucleu. Orbitele dintr-un strat dat se grupează în substraturi, după valorile numărului cuantic azimutal l, energia crescînd cu l. în limbajul spectroscopiei optice, orbitele cu l~0, 1, 2,— se numesc, respectiv, orbite s, p, d, f, şi apoi, continuînd alfabetic, g, h,*—, iar electronii de pe aceste orbite se numesc electroni s, p, d, f,--. Creşterea energiei cu l, în inferiorul unui strat, e mai pufin pronunfată decît cea de la strat la strat; există totuşi cazuri în cari electronii s dintr-un strat sînt mai strîns legafi decît, de exemplu, electronii d din stratul imediat precedent. într-un atom sau într-un ion dat, care se găseşte în starea sa normală, electronii sînt repartizaţi pe diferitele orbite astfel, încît energia totală e minimă. — Repartiţia trebuie să satisfacă însă principiul de excluziune al lui Pauli (v.), care, în cazul de fată, se formulează astfel: pe fiecare orbită se găsesc cel mult doi electroni, iar dacă acest număr maxim e atins, spinii celor doi electroni trebuie să fie antiparaleli. Numărul maxim de electroni dintr-un substrat caracterizat printr-o anumită valoare a lui l e deci 2 (2 2-f-1), fiindcă există 2 1+ 1 orbite diferind prin numărul cuantic magnetic, iar într-un strat cu număr cuantic principal n se găsesc n-1 cel mult 2 ^ (2 / + 1) = 2 n2 electroni. Ocuparea succesivă a z=o straturilor, cînd se parcurge şirul elementelor din sistemul periodic, conduce Ia aparifia periodică a unor configurafii asemănătoare ale electronilor periferici (adică din stratul care are cel mai mare număr cuantic principal), cărora le sînt datorite proprietăţile chimice ale elementelor. Lungimea perioadelor e tocmai de forma 2 n2—2, 8, 18, 32 pentru n—\, 2,3, 4. Anomaliile în succesiunea acestor perioade se datoresc inversiunilor din scara energiei (creşterii energiei cu l la n dat, fafă de creşterea cu n), amintite mai sus. 1. ~-eheie. Chim.: Atom atrăgător de electroni, care produce o legătură paralizantă în moleculele organice. Astfel, din cauză că atomul de clor din acidul cloracetic e atrăgător de electroni, el provoacă o deplasare electronică formulată astfel: H O I II Cl<-C<-C«-0<~H I H Din această cauză, hidrogenul carboxilului e mai slab legat şi deci, Ia disolvare, se ionizează uşor. Prezenfa atomilor-cheie explică de ce acizii halogenafi organici au constanta de ionizare mai mare decît cei nehalogenaţi. 2. ~ marcat. F/z., Chim.: Atom de isotop radioactiv al unui element, întrebuinfat în Chimie, în Fizică, Biologie şi Tehnică, pentru a urmări evoluţia acelui element în cursul unui proces fizicochimic, fiziologic sau tehnologic, urmărind prin măsurări de radioactivitate evoluţia isotopului respectiv. într-un proces ghimic, de exemplu, se substituie în molecula de sfudfat ato^ mul unui element cu un isotop radioactiv al său şi se urmăreşte dacă, după reacţie, isotopul a ieşit din moleculă şi a pătruns într-alta sau dacă a rămas în stare liberă. 3. Âfom-gram. Fiz., Chim.: Masa în grame a unui element, exprimată prin aceiaşi număr ca şi masa lui atomică. Exemplu: un atom-gram de carbon valorează 12,01 g; unul de clor, 35,457 g, iar unul de fier, 55,85 g, etc. 4. Atomic, combustibil ~ : Sin. Combustibil nuclear (v.). 5. înveliş 1. Fiz., Chim.: Sistemul format de electronii exteriori ai unui atom, situaţi în straturile incomplete, spre deosebire de cei din straturile complete, cari fac parte din trunchiul atomului. 6. înveliş 2. Fiz., Chim.: Totalitatea electronilor dintr-un atom (cortegiul electronic al nucleului atomic), spre deosebire de nucleu. 7. nucleu V. Nucleu atomic. 8. număr V. Număr atomic. 9. spectru V. Spectru atomic. 10. ~ , trunchi V. sub Atomic, înveliş. 11. volum V. Volum atomic. 12. Atomică, căldură V. Căldură atomică. îs. energie : Sin. Energie nucleară (v.). t4. interferenţă V. sub Interferenţă de atomi şi molecule. îs. ~ , legătura Sin. Legătură covalentă (v.). ir. masă F/z., Chim.: Raportul dintre masa unui atom şi a 1/16 parte din masa isotopului celui mâi abundent al oxigenului (scara fizică a maselor atomice), respectiv a 1/16 parte din valoarea medie a maselor isotopilor oxigenului în proporţiile în cari se găsesc în oxigenul din atmosferă (scara chimică a maselor atomice). Unitatea chimică de masă atomică e de 1,000275±0,000007 ori mai mare decît cea fizică. Sin. (impropriu) Greutate atomică. 17. roîafie ^ . Fiz.: Produsul dintre masa atomică şi rotaţia specifică a elementului. Rotaţia specifică e cîtul dintre unghiurile de rotaţie magnetică a planului de polarizaţie împărţite cu densităţile, pentru substanţa transparentă considerată şi apă (în grosimi egale). îs. susceptivitate V. Susceptivitate atomică. 19. Atomice, constante Fiz., Chim.: Constante cu dimensiuni, reprezentate de cuanta electrică, masa de repaus a electronului, cuanta de acţiune şi constanta lui Boltzmann, cum şi constante obţinute din acestea şi cîteva constante universale, ca permitivitatea şi permeabilitatea vidului sau constanta lui Avogadro, constante cari sînt caracteristice pentru proprietăţile atomilor. Printre constantele derivate se găsesc, de exemplu, constanta Iui Rydberg şi constanta Iui Sommerfeld, referitoare ia structura fină a liniilor spectrale. 20. ~i raze V. Raze atomice. 21. Afomistică: Teoria conform căreia corpurile sînt formate din atomi. 22. Atomizare. Termof.: Sin. Pulverizare. V. sub Uscare. 23. Atomizator,pl. atomizatoare: Sin. Atomizor. V. sub Uscare, aparate de 24. Atomizor, pl. afomizoare. V. sub Uscare, aparate de 25. Atopit. Mineral.: Varietate de romeit, cu mici deosebiri faţă de romeitul normal, în privinţa conţinutului în Mn şi Fe. — Termenul atopit nu mai apare în lucrările mai noi. 26. Atoxil. Farm. V. sub Arsen. 27. Atractites. Paleont.: Belemnit triasic cu ros-trul redus, prezentînd o alveolă şi un fragmocon lung, cu sepie distanţate, Atracf iurte 172 Afrium în fara noastră e cunoscută specia Atractites pusillus Hauer, din Triasicul de la Hagighiol-Dobrogea. ir Af/acfiune. 1. Fiz.: Exercitarea, asupra unui punct material, a unei forfe îndreptate spre punctul materjal care o exercită, pe dreapta care le uneşte, şi depinzînd numai de proprietăfile celor două puncte materiale şi de distanfa dintre ele. După natura forfei, atracfiunea se numeşte gravitaţională, electrică, magnetică, etc. 2. Atraeţiune. 2. F/z.: Rezultanta forfelor de atracfiune exercitate de punctele materiale ale unui corp asupra unui punct material sau asupra punctelor materiale ale altui corp (mic), s. ~ universală. V. Gravitafie universală. 4* constantă de ~ universală. Fiz.: Valoarea absolută a forfei cu care se atrag două mase de cîte o unitate de masă, situate ia distanfa de o unitate de lungime una de alta. E o constantă absolută. Valoarea ei în sistemul CGS e 6,670 *10~8 dyn cm2/g2 (Heyl, 1930). s. Atramentare. Meft.: Tratament termochimic al pieselor de . ofel, prin încălzire în baie cu solufie de fosfat de fier şi de mangan. V. sub Fosfatare. 6. Âtremata. Paleont.: Ordin de brahiopode inarticulate, la cari cochilia e lipsită de un orificiu special pentru trecerea pedunculului, care iese printre cele două valve pe cari marchează cîte un şanf. Sînt forme primitive, caracteristice penfru Paleozoicul inferior. Din acest ordin face parte genul Lingula. 7. Afrifiune. 1, Tehn. V. Abraziune. s. Afrijiune. 2. Drum.: Fenomenul de uzură a pietrelor unei îmbrăcăminte rutiere (în special a împietruirilor) prin frecarea dintre ele, datorită circulafiei. Din această cauză, piatra spartă folosită la executarea îmbrăcămintelor trebuie să satisfacă anumite condifii de calitate în privinfa rezistenfei la uzură prin afrifiune. Această rezistenfă e standardizată, ca şi încercările cu ajutorul cărora se determină. 9. Afrium, pl. atriumuri. 1. Arh.: Curte inferioară centrală/ în locuinfele etrusco-romane, de obicei dreptunghiulară şi înconjurată de porticuri, în jurul căreia erau dispuse încăperile locuinţei şi în care se desfăşura aproape întreaga viafă familială, se săvîrşea cultul domestic, se primeau invitaţii şi vizitatorii şi se dădeau recepţiile. în partea centrală, acoperişul atriumului avea o deschidere (compluvium) acoperită sau descoperită, care servea Ia iluminarea şi aerisirea curţii, cum şi la colectarea apelor de ploaie într-un basin (impluvium) aşezat în mijlocul curţii, care constituia şi un element decorativ, completat uneori cu o fîntînă ţîşnitoare. Versantele acoperişului de deasupra atriumului erau înclinate, fie către interior, fie către dimensiunile cele mai mici. — Afriumul fefrasfil (atrium tetra-stylum) avea dimensiuni mai mari şi grinzile lui erau rezemate *777777/”77777777777777/77 □ *777777777^7777777777 '7///////Z/7S77/?77TS>7 /. c d I. Secţiuni verticale schematice de atriumuri. a) afrium toscan cu compluvium; b) afrium tetrastil sau corintic cu compluvium; c) atrium tetrastil sau corintic cu displuvium; d) atrium acoperit. la intersecţii, pe coloane (v. fig. I b, Ic, şi II b). — Afriumul corintic (atrium corinthium) avea dimensiunile cele mai mari "□□czzian^ |a«r~~~iga| I jnocn:im- II. Secfiuni plane de atriumuri. a) afrium toscan; b) atrium tetrastil; c) afrium corintic. şi acoperişul lui era susţinut de 18-*-20 de coloane şi chiar de mai multe (v. fig. I b, Ic şi II c). Afriumul acoperit (afrium testudinatum) avea compluviumul acoperit cu un acoperiş (v. fig. I d), care semăna de obicei /) atrium toscan; 2) afrium corintic. exterior (atrium displuviafum). în primul caz, apele de ploaie şe scurgeau direct în basin. în cazul aj doilea, colectarea apelor prezenta dificultăţi, dar acest sistem prezenfa avantajul eă permitea amenajarea unui mic cat, sub acoperiş, cu vedere spre atrium. Atriumurile cu compluvium acoperit erau de trei tipuri: Afriumul toscan (afrium tuscanicum) avea acoperişul susţinut de patru grinzi aşezate cîte două paralel cu fiecare dintre planele pereţilor (v. fig, I a şi II a). Acest ţip de şfrium avea cu o carapace de broască ţestoasă. De obicei, la acest tip de afrium, basinui era înlocuit cu o pardoseală de mozajc sau de dale de marmură colorate diferit. 10. Afrium. 2. Arh.: Spafiu deschis, adeseori înconjurat de un portic, care precede intrarea în vechile basi 1 ici creştine. Avea amenajat în mijloc un basin sau numai un vas pentru lustraţiuni, 11. Afrium. 3. Arh.: Vastă sală centrală într-un edificiu, avînd rolul de vestibul, din care se intră în încăperile din jur, aco^ perifă cu un plafon prin care poate frece jumina. Atropină 173 1. Atropină. Ind. chim.: Alcaloid care se extrage din ^rădăcina şi din seminfeie mature ale unor specii de plante din familia Solanaceae: Atropa belladonna Linn., Datura stramonium Linn., Hyoscyamus niger Linn., Scopolia japonica, etc. (mătrăguna, măselariţa, laurul porcesc, etc.). Atropină are un nucleu piro-lidinic şi altul piperidinic: H i h2c--------------c--------ch2 c6h5 I I I N—CHS HC—O—C—CH I I !! I H2c--------------c-------------ch2 o ch2oh I H fiind esterul acidului tropic racemic, cu alcoolul numit tropină. Ea nu preexistă în plantele respective, ci se formează, în timpul extracţiei, sub acfiunea alcaliilor diluafi, prin racemizarea unui alcaloid isomer, hiosciamina (v,). Atropină pură se prezintă sub formă de cristale mici, aci-forme, incolore, lucioase, transparente, inodore, cu gust amar, acriu, toxice, cu p. t. 114,5*-* 115,5°. Atropină e pufin solubilă în apă rece; e solubila în apă fierbinte; se disolvă uşor, în alcool etilic, în alcool amilic, cloroform; mei pufin în benzen, în eter şi sulfură de carbon, şi foarte pufin în eter de petrol. Solufiile sînt inactive la lumina polarizată. Atropină este o bază mono-acidă, care prin fierbere cu apă de barită sau cu acid clorhidric se scindează în tropină şi acid tropic, din care se reface sub forma inifială. Atropină liberă nu e utilizată, folosindu-se, în terapie, sărurile: Sulfatul de atropină, (Ci7H23N03)2 • H2SO4 • H20, care se prezintă sub formă de pulbere cristalină, albă, inodoră, foarte amară, toxică, cu p. t.183°, solubilă în apă şi în alcool, aproape insolubilă în eter, în cloroform şi benzen. Se întrebuinfează în -oftalmologie, cum şi ca antispasmodic, ca antidot al morfinei, contra transpirafiei ftizicilor, şi în tratamentul astmei. Valerianatul de atropină, (Ci7H23N03 • C5Hio02 + H20), care se prezintă sub formă de cristale albe, cu p. t. 42°, foarte solubile în apă şi în alcool; degajă un uşor miros de acid valerianic. E întrebuinfat ca antinevralgic, antispasmodic şi antiepileptic. Salicilatul, boratul, brommetilatul de atropină, etc. au proprietăţi şi indicafii similare. Se mai cunosc: apoatropina, eumidrina, novatropina, om-atropina, etc., cari, prin efectele lor terapeutice, sînt alcaloizi similari atropinei. Aceşti alcaloizi se obfin ca produse secundare, din apele-mame de la prepararea atropinei sau deshidra-tînd sărurile de atropină cu acid sulfuric ori cu anhidridă acetică. Sînt întrebuinţate ca înlocuitori ai atropinei şi ai sărurilor sale, fiind mai pufin toxice şi mai pufin active. Atropina şi sărurile ei acfionează ca excitant puternic asupra sistemului nervos central, şi ca paralizant asupra terminafiilor nervilor parasimpatici şi musculaturii netede a ochiului, plămînilor, stomacului, intestinului şi organelor din micul basin, asupra nervilor inimii, cum şi asupra majorităfii nervilor secretori şi, în parte, ca paralizant asupra terminafiilor nervilor sensitivi. 2. Atrypa. Paleont.: Bra-hiopod din grupul Articulata, ordinul Teleotremata, familia Atrypidae. Cochilia, biconvexă, prezintă o ornamentafie formată din coaste radiare fine şi din striuri concentrice; are brachidium elicopegmat, conurile fiind opuse prin vîrfurile lor. Specia Atrypa reticularis Lin. e caracteristică pentru Silurian. 3. Attapulgif. Mineral.: Mg2 1/2 H[(H20)3 | Si4On] • H20. Mineral din grupul serpentinelor, care cristalizează în sistemul monoclinic. 4. Atterberg, cilindru de sedimentare Ped.: Aparat pentru analiza granulometrică, în care se separă particulele de o anumită mărime depuse în apă, în urma evacuării repetate a suspensiei care conţine particulele cu dimensiuni mai mici. Se compune dintr-un cilindru cu secfiunea de 5,5-*-6 cm, din care suspensia poate fi evacuată printr-un tub lateral (v. fig.). Pe peretele cilindrului sînt două serii de di- viziuni: în dreapta, în centimetri, înălfimeâ (20 sau 30 cm), în stînga, în ore, timpul (16 sau 24 de ore) necesar sedimentării particulelor cu diametrul peste 0,002 mm, calculat după formula lui Stokes la temperatura de 20°. Serveşte, cu bune rezultate, la separarea fracţiunilor cu diametru mai mare decît 0,002--0,02 mm (cel mult 0,05 mm). Proba de material dispersat (soluri, sedimente, etc.) se amestecă cu apă distilată şi se introduce în cilindru pînă la înălfimeâ dorită; se agită cilindrul, se lasă apoi în repaus şi, după trecerea timpului necesar sedimentării particulelor de un anumit diametru (calculat după formula lui Stokes), se evacuează suspensia şi se completează din nou cu apă pînă la înălfimeâ dorită. Operafia se repetă, începînd cu dimensiunea cea mai mică, pînă cînd lichidul de deasupra particulelor depuse pe fund rămîne limpede. 5. Atterberg, limitele lui Geot. V. încercările pămîn-turilor, sub Pămînt. 6. Afuria. Paleont.: Cefalopod tetrabranhiat din familia Nautilidae, cu cochilia involută; linia suturală în zig-zag, seamănă cu linia lobară goniatitică. Specia Afuria zig-zag Sow. e cunoscută în fara noastră din Oligocenul din Munfii Perşani. 7. Aturian. Stratigr.: Diviziune stratigrafică corespunzătoare Senonianului superior, cu cele două etaje ale sale: Campanian şi Maestrichtian, folosită în special pentru definirea părţii superioare a depozitelor neocretacice din fosa din fafa Pirineilor (Basses Pyrenees), 8. Atwood, aparatul lui Fiz.: Aparat care micşorează într-un raport constant acceleraţia unui sistem de corpuri în cădere (faţă de acceleraţia gravitaţiei) şi permite astfel observarea mai uşoară a acestei căderi, cum şi determinarea experimentală a legilor ei. E compus dintr-un suport ce susţine un scripe.te care se poate roti într-un plan vertical şi pe care alunecă un fir care poartă la fiecare capăt cîte un corp de masă M (v. fig.). Prin adăugarea, pe unul dintre aceste corpuri, a unei mase suplementare m, sistemul se pune în mişcare în aşa fel, încît cade corpul de masă M + m. Dacă se neglijează frecarea scripetelui şi greutatea firului, mişcarea de Jfl2 cădere se face cu o acceleraţie a — —------------- M + m (g fiind acceleraţia gravitaţiei), care poate fi făcută oricît de mică. ». Aţă. 1. Ind. text.: Fir textil obţinut prin răsucirea a două sau a mai multor fire de Aparatul lui Atwood. origine vegetală, animală şi uneori metalică, răsucite sau cablate (v.), folosit la îmbinarea prin coasere a pieselor componente, în general a produselor textile sau de piele (v. şi Fir), Atrypa reticularis. Cilindru Atterberg. 174 Âuer, sită ~ .. Afî. 2. Ind. lemn.: îndoitura cu muchie ascufită a răzuitorului (v.) cu care — la răzuirea manuală —■ unealta desprinde de pe lemnul prelucrat aşchii (talaş) foarte subfiri (cu grosimea de 0,03-*0,05 mm). Afa se obfine Ia ascufirea muchiei răzuitorului cu ascufitorul (v. Ascufitor 1). 2. Afă. 3. Tehn.: Foaia subfire de metal care se formează şi rămîne prinsă de tăiş, la ascufirea la tocilă a uneltelor aşchietoare. Afa se îndepărtează de pe unealtă cu unghia, prin lovirea uneltei de o piesă de lemn moale sau prin netezire (tragere) pe pietre fine. 3. Aţe. Ind. st. c.: Dungi sau valuri cari apar în masa sticlei, datorită fie neomogeneităfii compozifiei (de ex.prin nerespectarea amestecului refetei, a amestecului de materii prime), fie formării de straturi de sticlă cu temperaturi de formare diferite. 4. Au. Chim.: Simbol literal penfru Aur. 5. Auceila. Paleont.: Lamelibranhiat din grupul anisomiare-lor, cu cochilia inechivâlvă, lipsită de urechiuşe, subfire, netedă, cu striuri de creştere concentrice foarte fine, avînd valva stîngă bombată şi cea dreaptă, aproape plană. Caracterizează provincia boreală a Jurasicului superior din URSS. în fara noastră a fost identificat în Cenomanianul de la Podu Cheii (Dîmbovifa). e. Auceilina. Paleont.: Lamelibranhiat ani-somiar, caracteristic pentru Cretacic, înrudit cu Auceila, de care se deosebeşte prin regiunea cardinală şi prin ornamentafiasa deseori radiară. Specia Auceilina gripheoides e cunoscută Auceila mosquensis. din Cretacicul mediu (Vraconian) de la Fieni. 7. Audia, strate de Geol,: Facies particular al Barre-mianului din Carpafii Orientali, reprezentat prin şisturi argilo-nisipoase cu aspect de ardezie, gresii silicioase cu concrefiuni sferoidale de marcasit şi siderit, şisturi argilo-calcaroase, bituminoase, cu aspect disodilic, şi silexuri negre. Se întîlneşte în Flişul Carpafilor Orientali, din valea Buzăului pînă în Nordul Bucovinei. 8. Audibilitate. Fiz.: Proprietatea unor vibrafii ale corpurilor materiale de a produce sensafia de sunet. Pentru a fi percepute ca sunet, vibrafiile mecanice, cari ajung la ureche, trebuie să satisfacă anumite condifii în privinfa frecvenfei, a intensităfii şi a duratei lor. Gama frecvenfelor sunetelor audibile e cuprinsă între 16 Hz şi circa 16 000 Hz. La frecvenfă dată, intensitatea unui sunet audibil e cuprinsă între două limite. Limita inferioară (pragul de audibilitate, acuitatea auditivă) corespunde sunetelor abia perceptibile şi depinde de frecvenfă, avînd un minim în jurul frecvenfei de 1000 Hz. Convenfional — penfru o ureche normală — se consideră că acest minim corespunde presiunii sonore de 2 • 10~4 dyn/cm2 la 1000 Hz. Limita superioară (pragul sensafiei dureroase) corespunde sunetelor foarte puternice cari dau o sensafie de apăsare ce se transformă în durere şi depinde de frecvenfă, avînd un maxim în jurul frecvenfei de 1000 Hz. Convenfional — pentru o ureche normală — se consideră că acest maxim corespunde presiunii sonore de 2-102 dyn/cm2 Ia 1000 Hz. Penfru ca un sunet să fie definit, trebuie ca urechea să primească unde sonore cel pufin timp de aproximativ 1/100 s. Dacă durata e mai mică, urechea percepe vibrafia sub forma unui pocnet. Suprafafa care, într-o reprezentare cartesiană plană, cu frecvenfă în abscise şi intensitatea în ordonate, caracterizează sensafia auditivă, e cuprinsă între curbele cari definesc în această reprezentare pragul de sensafie dureroasă şi pragul de audibilitate. Aria suprafefei de audibilitate a omului scade pe măsură ce creşte vîrsta lui, datorită ridicării curbei de audibilitate, în special la frecvenfele înalte. 9. limită de Fiz. V. sub Audibilitate. ui, prag de Fiz. V. sub Audibilitate. ii. suprafafă de Fiz. V. sub Audibilitate. 12. Audio. Telc.: Calitate a unui semnal, a unei mărimi, a unui circuit, aparat, etc. de a se referi ia audiofrecventa. Exemple: curenfi audio, amplificator audio, cale audio, etc. 13. Audiofrecvenfă, pl. audiofrecvenfe. Fiz.: Frecvenfă cuprinsă în banda de frecvenfe a undelor sonore pe cari le poate percepe o ureche normală (v. sub Audibilitate). 14. Audiogramă, pl. audiograme. Fiz.: Reprezentare grafică avînd în abscise frecvenfă sunetelor şi în ordonate (în decibeli) reducerea audibilităfii unei persoane în funcfiune de frecvenfă şi dînd astfel o imagine asupra acuităfii ei auditive. Audiograma se trasează pentru fiecare dintre cele două urechi ale persoanei a cărei acuitate se cercetează, pe baza datelor obfinute cu ajutorul audiometrului. Uneori, într-o audiogramă se exprimă reducerea procentuală a audibilităfii în funcfiune de frecvenfă. îs. Audiomefru, pl. audiometre. Fiz.: Instrument penfru determinarea acuităfii auditive a persoanelor la diferite frecvenfe audibile. Cuprinde, în general, un generator de audiofrecvenfă, un dispozitiv de atenuare şi un receptor acustic. Generatorul de audiofrecvenfă comportă, de obicei, un tub electronic oscilator de audiofrecvenfă sau un montaj eferodină, capabil să genereze oscilafii pur sinusoidale, de frecvenfă teoretic reglabila între limitele de 16 şi 16 000 Hz. Dispozitivul de atenuare e un potenfiomefru cu cadran gradat în unităfi de nivel (neperi sau decibeli). Ca receptor acustic se foloseşte un receptor special, electromagnetic sau electrostatic, ale cărui caracteristici trebuie să fie practic independente de frecvenfă generală.— Acuitatea auditivă a unei persoane penfru o anumită frecvenfă se determină aplicîndu-i receptorul la ureche şi cerîndu-i să indice momentul în care nu mai percepe sunetul de acea frecvenfă, operatorul atenuînd în acest timp, progresiv, intensitatea sunetului, cu ajutorul potenfiometrului, Indicafia potenfiometrului în acel moment dă o măsură a acuităfii auditive a persoanei examinate. io. Audion, pl. audioane. 1. Telc. V. sub Detector. 17. Audion, pl. audioane. 2. Telc. V. Autodină. îs. Âudioprofecfor, pl. audioprotectoare. Fiz.: Dispozitiv care, adaptat la ureche, o protejează contra zgomotelor nocive, reducînd nivelul intensităfii sonore a sunetelor cari pătrund în canalul urechii. Protejarea se poate realiza printr-o obturare totală sau parfială a urechii. Obturarea totală se obfine acoperind pavilionul urechii exterioare cu un ecran rigid, de forma unei cutii, sau infroducînd în ureche un dop mic de material plastic, care astupă canalul auditiv. Obturarea parfială se realizează cu ajutorul unor filtre acustice, cari atenuează în special intensitatea sunetelor înalte, lăsînd să treacă sunetele de frecvenfe joase (vorbirea). Audioprotecfoarele sînt folosite în special de lucrătorii din atelierele zgomotoase: cazangerii, bancuri de încercat motoare, etc. 19. Auditoriu, pl. auditorii. Gen.: Totalitatea persoanelor cari se găsesc într-o încăpere în timpul unei producfii vorbite sau muzicale. în acustica încăperilor, auditoriul e un absorbant de sunet, pufînd influenfă condifii le acustice din încăperea considerată. 20. Audiţie. Fiz., Cinem.: Ansamblul factorilor acustici şi arhitectonici ai uneL încăperi, cari determină inte 1 igibiîifafea vorbirii şi felul în care se aude muzica în acea încăpere. Caracterul audifiei depinde şi de faptul că se foloseşte un sistem concentrat de distribufie a energiei acustice (cum e cazul unui difuzor mic de după ecran) sau un sistem repartizat de disfri-bufie a energiei acustice (cum e cazul unui număr mare de difuzoare amplasate în întreaga sală sau al unei orchestre mari într-o sală de concert). V. Acustica sălilor. 21. Auer, bec V. Bec Auer, sub Bec de gaz. 22. Auer,sită ~.Tehn.: Sită confecfianată din fibre textile uşor combustibile, impregnată cu un amestec de azotat de toriu şi de azotat de ceriu. După montare şi înainte de utilizare, sita se calcinează, penfru distrugerea fibrelor textile şi transformarea azotafilor în oxizi. Sita se utilizează la iluminat în lămpile cu gaz « Auerbachit 175 Aur sau în unele lămpi cu petrol, amestecul de oxizi, devenind incandescent cînd e introdus în flacără şi dînd o lumină puternică, cu o repartitie spectrală convenabilă pentru ochi. 1. Auerbachit. Mineral.: Varietate de zircon, alterată prin radioactivitate. 2. Auerlif. Mineral.: 3 Th02(3 SiCV P2O5) • 6 H2O. Silicofosfat de toriu; varietate de thorit bogată în apă. Are culoarea galbenă, duritatea 2,5—3 şi gr. sp. 4,2—4,8. 3. Augelif. Mineral.: Al2[(OH)31PO4]. Fosfat anhidru de aluminiu, cristalizat în sistemul monoclinic. Are duritatea 5,5—6 şi gr. sp. 5. 4. Augif.M/nera/.; Ca6(5Nao,5Fe,,Mg6 (AllFe,,,TÎ2) [A^Si^O^]. Mineral din grupul piroxenilor, întîlnit ca mineral principal al rocilor magmatice bazice, în special efuzive (andezit, bazalt, fonolit), în tufurile şi cenuşile lor vulcanice. Apare sub formă de mase granulare compacte. Cristalizează în sistemul monoclinic, în cristale prismatice tabulare, mai rar isometrice, cu contur octogona! în secţiune transversală. Prezintă frecvente macle. E translucid; are culoare neagră, verzuie şi brună-neagră, mai rar verde închisă sau brună, cu urma verde-cenuşie; prezintă spărtură concoidală, cu luciu sticlos; are duritatea 5—6; e casant; are gr. sp. 3,3—3,6; e biax {rip — 1,68--* 1,70, nm= 1,69— 1,72, ng = 1,70—1,74); prezintă pleocroism (după ng şi rip verzui, după nm brun, roşietic, violet). Varietăţile de augit alterat sînt folosite pentru fabricarea coloranţilor. 6. Augifif. Pefr.: Rocă magmatică efuzivă ultrabazică, formată din sticlă vulcanică brună închisă, cu fenocristale şi microlite de augit şi impregnaţii de magnetit şi olivin, care se întîlneşte asociată cu alte roci din familiile alcaline bazice. Se cunosc unele varietăfi bogate în feldspatoizi, ca augititele nefelinice şi augititele leucitice, cari sînt de obicei roci masive şi cu granulafie mică, adeseori poroase, semisticloase, cu feno-cristalele feldspatoizilor perfect vizibile (ex. leucit alb în rocile leucitice). Augititele leucitice sînt larg răspîndite în regiunea vulcanică a Mării Mediterane, iar cele nefelinice, în Africa Britanică şi în insulele Capului Verde. 6. Aujeszky, boala Iui Ind. alim.: Boală infecfioasă acută a animalelor domestice şi a unor animale sălbatice, produsă de un virus fiItrabiI. Dacă se constată la abator leziuni degenerative în musculatura unui animal tăiat, carcasa nu poate fi dată în consum; dacă nu se constată aceste modificări, carcasa şi organele pot fi date în consum, însă numai după o sterilizare prealabilă. — Sin. Pseudoturbare, Paralizie bulbară infecfioasă. 7. Aulacoceras. Paleont.: Belemnit triasic, cu fragmoconul de două ori mai iung decît rostrul, prezentînd două şanfuri laterale, şi fără şanf ventral. Specia Aulacoceras sp. a fost identificată în Triasicul de la Hagighiol (Dobrogea). s. Aulă, pl. aule. 1. Arh.: La greci şi la romani, curte de fafadă, la locuinfe importante, în jurul căreia se grupau dependenfele (grajduri, staule, etc.). Mai tîrziu, aula se confunda cu atriumul sau cu ’peristilul interior. în unele palate, aula se confunda cu sala tronului (aula regia), care era o sală de recepfieşi de judecată. 9. Aulă. 2. Arh..* în basilicile creştine din primele timpuri, partea pronaosului din fafa intrării principale. Mai tîrziu, partea din nartex în care se adunau credincioşii. Aulacoceras. 10. Aulă. 3. Arh.: în arhitectura modernă, sală de conferinfe şi de festivităfi, amenajată în institufii de învăfămînt, etc. De obicei se amenajează în axa intrării princi- pale, cu acces dintr-un hol sau dintr-un vestibul mare. în cazuri mai rare, aula cu anexele sale, alcătuieşte un corp de clădire separat. Aula se compune din două părfi: partea destinată spectatorilor (eLevi, studenfi sau public) şi estrada (podiumul) pe care iau loc profesorii, invitafii oficiali şi oratorul. Partea spectatorilor se dimensionează şi se amenajează ca şi partea publică a unei săli de spectacol (cu rînduri de bănci sau cu fotolii la parter, dispuse orizontal sau în amfiteatru, şi, eventual, cu unu sau cu mai multe balcoane). Estrada e supraînălfată fafă de planşeul sălii cu una sau cu cîteva trepte, şi e amenajată cu o tribună şi cu scaune sau cu fotolii orientate spre public. Lîngă aulă se amenajează, de obicei, una sau mai multe săli de aşteptare, pentru profesori şi invitafi. Numărul locurilor în partea pentru public se determină presupunînd că numai 60—70% din numărul total al studenfilor sau al elevilor iau parte simultan la o festivitate. La acesta se adaugă un număr de persoane străine, variabil după cazuri. 11. Aur. Chim.: Au. Element chimic din grupul întîi, sub-grupul a! doilea din sistemul periodic, monovalent şi trivalent, cu nr. at. 79; gr. at. 197,2; p.t. 1064°, p.f. 2600° şi d. 19,3. Aurul se găseşte în natură în stare nativă şi sub formă de minereuri aurifere. Amestecat, se găseşte aproape totdeauna cu sulfuri şi seleniuri de plumb, de fier, de cupru şi, uneori, cu argint în stare nativă. Minereuri de aur sînt calaveritul (telurură de aur) şi silvanitul (telurură de aur şi argint). Aurul se găseşte şi în unele minereuri de cupru, de plumb, de zinc, şi se extrage ca subprodus în metalurgia acestora. Confinutul mediu al minereurilor exploatabile e de 7—8 g/t şi nu scade sub 3 g/t. în apele rîurilor şi oceanelor, aurul se găseşte în cantitafi de 0,01 •••0,05 mg/m3, iar în fesuturile şi în sîngele organismelor vii, în cantitafi de 0,1 ***14 mg/kg. Fracfiunea totală de masă de aur din scoarfa Pămîntului e evaluată la 5*10“7%. Aurul e un metal prefios, rar, galben, cu strălucire vie (caracteristică), care apare în cîteva modificafii alotropice. Astfel, „aurul brut" se deosebeşte de aurul obişnuit prin culoare, densitate şi proprietăfi magnetice. Aurul obfinut în laborator prin reducerea solufiilor lui cu agenfi reducători poate avea diferite aspecte şi culori. Proprietăfile fizice sînt studiate numai pe varietatea metalică obişnuită, care se găseşte în natură. Se cunosc un isotop stabil al aurului şi opt isotopi radioactivi, cu numerele de masă 191 — 199: Numărul de masă Abun- denţa Timpul de înjumătăţite Tipul dezintegrării Reacţia nucleară de obţinere 191 ~1 s captură K Ir^a^ n) Au191, Pti92(d,3 n)Au191 192 - 4,7 h captură K lr191(a,3 n) Au1^, Pti92(cS,2 n) Aui92 193 - 15,8 h captură K Iri9i(a,2 n) Aui93, Ptl94(d|3 n) Aui93 194 - 39,5 h captură K !r19S(a,3 n) Au1»4, Pfle4(a,2 n) Aui94, Pt194(p,n) Aui94 195 - 185 z captură K (y) Irl93(a,2 n) Pti94(d,2 n) Aui95, PfiS5(p,n)Aul95 196 - 14 h P- Au197(n,2 n) Au*96 197 100 - - - 198 - 2,6? z captură K (P_) Au197(n,y) Au1®^ Aui97(dfp) Auies, Hgl98(n,p) Au!98, Pt198(Pin) Au^98 19? 3,3 z P- (Y) Pt198(d,n) Au*99, Hgi99(n,p) Aui99 Aur 176 Aur Aurul e un metal foarte ductil şl maleabil, care cristalizează în sistemul cubic. Poate fi laminat în foi subfiri de 0,23 X 10~8mm, ajungînd la o transparenţă de culoare verde-albăstruie; se poate trage în fire extrem de fine (2000 m pe 1 g de aur). Aurul e metalul cel mai plastic. Varietatea obişnuită are următoarele caracteristici fizice: duritatea Brinell 18,5 kg/mm2; duritatea în scara mineralogică,' 3,7; rezistenfa la rupere, 12,2 kg/mm2; alungirea relativă, 40—50%; contracfiunea relativă a suprafefei unei secfiuni transversale, 90—94%; presiunea de curgere la 20°, 1,3 X 10~3 kg/mm2; căldura specifică la 20°, 0,0303 cal/g °C; conductivitatea termică, între 0,7003 şi 0,744 cal/cm s °C; rezistivitatea la 18°, 2,213* 10-6 Q cm. La toate temperaturile, aurul prezintă o excepfională stabilitate fafă de oxigenul atmosferic, fafă de halogenii uscafi, sulf şi fosfor. Aurul nu se disolvă în acizii azotic, sulfuric, clorhidric, atît diluafi, cît şi concentraţi, dacă nu e prezent şi un agent oxidant puternic (HJ03, MnC>2). Această comportare se datoreşte potenfialului său electrochimic normal foarte înalt (Au-*Au+= +1,5 V la 20°), care-i conferă caracterul de metal nobil. Aurul e atacat de halogeni în prezenfa apei; apa de clor îl disolvă, dînd acidul auriclorhidric, complex: HfAuCIJ. Acelaşi acid se obfine şi prin folosirea unui amestec de trei părfi de acid clorhidric d. 1,19 cu o parte de acid azotic d. 1,40 (apa regală). Din solufia de acid auriclorhidric, aurul e precipitat, ca metal, de toata celelalte metale, cum şi de ioni reducători ca Fe++, Sn++, SO3-, N02 sau de unii agenfi reducători, ca hidrazina, hidroxilamina, formaldehida, etc. AuruJ e disolvat şi de cianurile alcaline în prezenfa oxigenului din aer sau a agenfilor oxidanfi, de acidul selenic fierbinte şi de solufii de tiouree chiar în prezenfa unor cantităfi mici de acizi sau de agenfi oxidanfi. Aurul e disolvat de mercur, cu care formează combinafii intermetalice (amalgame) de tipul AuHg2, Au£Hg şi AusHg. Aurul se extrage din minereuri prin două procedee mai importante: amalgamare şi cianurare. în primul procedeu, atît nisipurile aurifere, cît şi minereurile filoniene concasate, măcinate fin şi concentrate prin clasoare Dorr sau prin flotafie, şi în cari aurul se găseşte în stare nativă, sînt trecute, cu ajutorul unui curent de apă, peste mese de amalgamare, al căror mercur reţine aurul şi argintul sub forma unui amalgam dublu de aur şi argint. Acesta e încălzit în retorte; mercurul distilă şi se obfine un aliaj de aur şi de argint care, ulterior, se afinează şi se separă în cei doi componenfi. Prin acest procedeu se extrag numai 60% din aurul care se găsea inifial în minereu. Prin procedeul mai modern al cianurării se extrag 95—98% din aur; se disolvă aurul din minereu într-o solufie -de cianură de sodiu şi se precipită, cu ajutorul zincului, într-un mîl impur care, tratat cu acid sulfuric, pune în libertate un amestec de aur şi argint. Printr-o afinare pe cale uscată sau electrolitică se obfine aurul fin, cu puritatea 99,99%. Aurul argenfal e un aliaj natural de aur şi argint, descoperit în Siberia. — Aurul coloidal e un aur cu granulele de dimensiunile particulelor coloidale. Se poate obfine, fie produ-cînd sub apă un arc electric între două sîrme de aur, fie tra-tînd în anumite condifii de lucru solufii ale acidului auriclorhidric cu agenfi reducători, ca formaldehida, hidroxilamina, etc. Culoarea solufiilor de aur coloidal e purpurie, roşie, violetă, neagră, depinzînd de gradul de dispersiune al particulelor.—Aurul fin e un aur obfinut după afinare, al cărui confinut se apropie, cu toleranfele legale, de 1000°/oo aur. — Aurul nativ e un mineral de aur, cu un confinut pînă la 99,7% Au, 0,05—0,4% Ag şi, mai rar, cupru, fier şi metale din grupul platinului. Se prezintă sub formă de granule, foife, concrescenfe arboriforme, fire, praf (în nisipuri aurifere) şi pepite. Cristalizează în sistemul cubic holoedric; are culoare galbenă caracteristică sau roşcată (arămie); urma lui e galbenă sau roşcată; duritatea, 2,5—3; gr. sp,, 15,6—19,3 (fafă de 19,28 la aurul pur). E cel mai important minereu de aur. Se găseşte în nisipuri aluvionare (împreună cu cuarf, corindon, spinel, granat, magnetit şi, mai rar, platin şi diamant), în zăcămintele filoniene, străbătînd şisturi cristaline şi paleozoice şi roci eruptive, în impregnaţii stratiforme din gresii şi conglomerate şi în intercalafii cuarfi-fere şi lentile din şisturi cristaline şi paleozoice. Serveşte ca materie primă pentru extragerea aurului pur. în stare de mare puritate, aurul are întrebuinfări pufine, în tehnica acoperirilor sau în practica medicală. Aliat cu argint, platin şi cupru, aurul e întrebuinfat mult în tehnica dentară şi la fabricarea bijuteriilor. Astfel, în tehnica dentară sînt întrebuinţate aliajele: 75% Au, 4,15% Pt, 8,35% Ag, 12,5% Cu; 60% Au, 20% Pt, 5% Ag, 15% Cu; 71% Au, 4% Pt, 20% Ag, 5% Cu; 75% Au, 5% Ag, 14,2% Cu, 5% Cd, 0,8% Zn; 58,3% Au, 19,0% Ag, 18,5% Cu, 2,5% Cd, 1,7% Zn. în industria bijuteriilor sînt întrebuinfate mai des aliajele de Au şi Cu, — de exemplu: 37,5% Au, 62,5% Cu; 58,3% Au, 41,7% Cu; 75,0% Au, 25% Cu; 91,6% Au, 8,4% Cu, — ale căror proprietăfi fizicochimice variază în limite foarfe largi. Interesante, pentru industria bijuteriilor, sînt aliajele cu Al, Zn, Na, K, Rb, Pd, cari au cele mai variate colorafii. Astfel, aliajul 78,5% Au cu 21,5% Al e violet-purpuriu, aliajul cu zinc e albastru, cel cu cadmiu e roz, cel cu sodiu e galben deschis, aliajul cu potasiu e verde-măsliniu sau violet (după confinutul în potasiu), aliajul cu rubidiu e verde închis, iar cel cu pala-diu (20%) are culoare albă şi e cunoscut sub numele de aur alb.— în industria electrotehnică, aliajele 70% Au, 6% Pt şi 24% Ag şi 72% Au, 20% Ag, 5% Ni şi 3% Zr sînt întrebuinfate la fabricarea contactelor electrice pentru telefonie. Sub forma de combinafii chrmice, aurul e întrebuinfat în industria fotografică şi în medicină penfru tratamentul unor boli de ochi, al anumitor cazuri de reumatism şi de tuberculoză cutanată, sau al unor forme de tuberculoză pulmonară. întrebuinţările sărurilor şi combinafiilor organice ale aurului în tratamentul acestei boli se bazează pe faptul că ele modifică proprietăfi le de protecfie ale organismului, activînd sistemul reti-culoendotelial. Odafă cu introducerea streptomicinei, a acidului paraaminosalicilic, etc. în tratamentul tuberculozei, folosirea preparatelor cu aur s-a redus simfitor, organismul prezentînd o toleranfă mai mare fafă de ultimele. Aurul formează combinafii chimice în cari apare, fie ca monovalent, fie ca trivalent. Combinafiile aurului monovalent sînt pufin stabile; cele ale aurului trivalent sînt în general mai stabile. în solufie nu pot exista ionii simpli de Au+ sau de Au3+; în schimb, ionii complecşi de aur au o mare stabilitate şi sînt, în general, solubili. Afară de combinafiile anorganice ale aurului se cunosc şi combinafii organice, folosite în medicină şi în industria fotografică. — Combinafiile aurului monovalent sau combinafiile auroase sînt următoarele: Clorura auroasă, AuCI, e o pulbere cristalină de culoare galbenă, — cu p. t. 170° (cu descompunere parfială), p. f. 289,5 (cu descompunere) şi gr. sp. 7,4, —• obfinută prin încălzirea clorurii aurice la 185°: AUCI3 -*> AuCl + C^. E insolubilă în apă, care o descompune la temperatura obişnuită în clorură aurică şi aur. Clorura auroasă e solubilă în acid clorhidric, în acid bromhidric şi în cloruri alcaline, cu formarea acizilor şi a sărurilor complexe respective. Bromura auroasă, AuBr, e o pulbere cristalină, galbenă-cenuşie, care se descompune la 115°; are gr. sp. 7,9; e insolubilă în apă şi se descompune sub acfiunea acizilor. Iodura auroasă, AuJ, e o pulbere cristalină, galbenă-verzuie, care se descompune la 120°. Se formează prin tratarea oxidului aurie cu acid iodhidric; are gr. sp. 8,25. Oxidul auros, AU2O, e o pulbere de culoare cenuşie-violetă, cu gr. sp. 3,6, complet insolubilă în apă, care prin Aur alb 177 Auramină încălzire la 200° pierde oxigenul, trecînd în aur. Se obţine pe cale indirectă, prin tratarea unei sări auroase cu hidroxid de potasiu. în anumite condiţii de lucru se precipită întîi un gel • care are compoziţia hidroxidului auros AuOH, care, prin uscare |a rece, trece în AU2O. Cianura auroasă, AuCN, e o pulbere cristalină galbenă, cu gr. sp. 7,12, care se precipită cînd se acidulează o soluţie de aurocianură de sodiu: * Na[Au(CN)2]+HCI->AuCN + NaCI + HCN. E total insolubilă în apă şi în acizi diluaţi, dar e solubilă în amoniac şi în cianură de potasiu. Aurocianura de sodiu şi aurocianura de potasiu, Na[Au(CN)2], respectiv K[Au(CN)2], sînt săruri complexe, în cari aurul are cifra de coordinare 2. cele două legături de valenţă ale aurului fiind colineare. Sînt cele mai stabile combinaţii ale aurului monovalent şi se formează prin tratarea aurului cu cianurile respective în prezenţa oxigenului sau a apei oxigenate.— Combinaţiile aurului trivalent sau combinaţiile aurice sînt următoarele: Clorura aurică, AuCI3, se prezintă în cristale aciculare roşii, cari se descompun la 254° şi au gr. sp. 3,9, obţinute prin acţiunea clorului asupra aurului, în foiţe subţiri, la 200°. Clorura aurică formează cu apa o soluţie roşie-brună de acid complex H2[AuCl30]. Prin disolvarea clorurii aurice în acest acid complex se obţine, după evaporarea apei, acidul auriclorhidric. Acidul auriclorhidric, HfAuCIJ, 4 H20, se prezintă în cristale aciculare, lungi, galbene, higroscopice, solubile atît în apă, cît şi în alcool sau eter. Se obţine uşor, prin tratarea aurului cu apă regală, evaporarea apei şi recristalizare din alcool sau apă. Bromura aurică, AuBr, e o pulbere cristalină, brună-cenuşie, care la 160° se descompune eliminînd brom. E greu solubilă în apă şi uşor solubilă în alcool etilic. Bromura aurică, ca de altfel şi clorura aurică, are o greutate moleculară care corespunde formulelor Au2Br6 şi AU2CI6, cele patru covalenţe ale aurului fiind coplanare (toţi atomii cari compun molecula sînt în acelaşi plan). Acidul aurie, AU2O3, e o pulbere de culoare brună închisă, care la 160° pierde un atom de oxigen, iar la 250°, restul, trecînd în pulbere de aur. E insolubilă în apă, dar solubilă în acid clorhidric. Se prepară prin tratarea unei soluţii de acid auriclorhidric cu hidroxid de sodiu, cînd se formează un precipitat brun-cărămiziu de hidroxid aurie, care prin uscare devine brun şi corespunde formulei AuO(OH). Hidroxidu! aurie are caracter amfoter, disolvîndu-se atît în hidroxizi alcalini, cît şi în acizi concentraţi. Caracterul acid predomină; de aceea substanţa se numeşte şi acid aurie, iar sărurile respective se numesc auraţi, ca, de exemplu, auratul de potasiu K(Au02), 3H2O. Sulfura aurică, Au2S3, e o pulbere brună, care se descompune la 197°, cu gr. sp. 8,75; e insolubilă în apă, în alcool şi eter, şi e solubilă în sulfură de sodiu. Se formează prin substituirea directă a metalelor alcaline din sulfuri, cu aur. Fosfura aurică, AU2P3, e o pulbere verde, casantă, cu gr. sp. 6,67, cars se formează prin încălzirea Ia 500°, în tub vidat, a aurului preparat prin reducere, cu fosfor roşu. Auribromura de potasiu, [KAuBr^, auricianura de potasiu, K[Au(CN)4] 1,5 H20şi auricianura de amoniu, NH4[Au(CN)4],H20, sînt combinaţii complexe ale aurului trivalent, în cari atomul central de aur ăre cifra de coordinare 4. Cele patru legături de valenţă ale aurului sînt coplanare, ca în cazul complecşilor în cari aurul are cifra de coordinare 2, — Compuşii organici ai aurului: Pentru tratamentul tuberculozei pulmonare, al tuberculozei cutanate (lupus eritematos), al tuberculozei laringelui, al sifilisului şi al bolilor de ochi, se folosesc preparate cari conţin aur în combinaţii organice. Cele mai răspîndite stnt următoarele: Aurofiobenzimidazolcarbonat de sodiu, pulbere galbenă, greu solubilă în apă, în care are reacţie alcalină. Se întrebuinţează în tratamentul anumitor forme de tuberculoză, injec- tabil intravenos, progresiv, începînd Sin. Triphal. COONa I WQ? XC~------------N I II II HC C C—S—Au • 2 H20 ; \/ Nr/ H H doze de la 0,01 g. COONa I C HC7 XC—S—Au I I! HC CH aurotiobenzimidazol-carbonat de sodiu nh2 2-aurotiotenol-4-amino- 1-carbonat de sodiu 2-Aurotiofenol-4-amino-1 -carbonat de sodiu, pulbere gălbuie, solubilă în apă, întrebuinţată sub formă de injecţii intra-venoase, în doze progresive, începînd de la 0,001 g-^OJ g= Sin. Krysolgan. Aurotioglicerinsulfonat de sodiu, pulbere albă, solubilă în apă, puţin toxică, întrebuinţată sub forma de injecţii intramus-culare în doze de 0,25 g, bine tolerate de organism. Sin. Alocrizină. S03Na CH2—S03Na I CH—OH ; I CH2—S—Au aurotioglicerinsulfonat de sodiu HC C—S—Au I II HC CH XV I NH—CH2—S03Na 2-aurotiobenzen-1-su!fonat de sodiu-4-aminometilensulfonat de sodiu 2-Aurotiobenzen-1 -sulfonat de sodiu-4-amino-metilensul-fonat de sodiu, pulbere albă-gălbuie, solubilă în apă, insolubilă în solvenţi organici, injectabilă intravenos în doze progresive, începînd de la 0,01 ■••0,2 g. Sin. Solganal A. Aurotioglucoză, Au—S—CH—CHOH—CH—OH —CHOH—CH—CH2—OH, I _o------------— I pulbere galbenă-verzuie, solubilă în apă, insolubilă în solvenţi organici, care se descompune la lumină. Se injectează subcutanat în suspensie uleioasă 1 %,în doze progresive de la 0,01 ••■0,5 g. Sin. Solganal B. 1. ~ alb. V. sub Aur. 2. Âurr aliaj de V. sub Aur. 3. Aur, indice de Chim. fiz.: Concentraţia coloidului de protecţie, care opreşte virarea de culoare a unui sol roşu de aur spre violet (care împiedică, deci, coagularea solului de aur), cînd se adaugă un centimetru cub de soluţie de clorură de sodiu 10%. 4. Auramină. Chim., Ind. chim.: H H H H C—C C—C (CH3)2N-Cf \—C—cf \—N(CHs)2 V=c ii xc=c/ H H NH H H HCI Clorhidratul pp'-bis-dimetilaminobenzofenoniminei, cel mai important reprezentant din clasa de coloranţi ai difenilmetanului (v.), unul dintre coloranţii sintetici folosiţi cel mai mult. Numele de auramină corespunde bazei libere care se numeşte obişnuit auramină bază, în timp ce colorantul comercial, clorhidratul, e numit auramină. 12 Auranfia 178 Auriga Auramina cristalizează din apă în placi galbene, iar din alcool, în plăci galbene-aurii, cu p. i, 267°. Solufia apoasă se descompune la cald în amoniac şi tetrametildiaminobenzofenonă; o reacfie similară se produce şi în mediu acid, Auramina bază cristalizează din alcool, în plăci incolore cu p.t. 136°. Procedeu! utilizat astăzi pentru fabricarea auraminei porneşte de la tetrametildiaminodifenilmetan, care se încălzeşte cu sulf, în vas închis (ex. vas Fredercking); se adaugă apoi un amestec de clorură de amoniu0şi o cantitate mare de clorură de sodiu ca diluant, şi la 175° şi sub o presiune mică, se trece prin masa de reacfie un curent puternic de amoniac uscat. Auramina e întrebuinfată în special la vopsirea bumbacului mordansat cu tanin, în solufie apoasă la 60 ■••70°, dînd o nuanfă galbenă pură, cu rezistenfe moderate; de asemenea, vopseşte direct mătasea şi lîna, în baie neutră sau cu pufin acid acetic. Mai eşte utilizată la vopsirea hîrtiei, a pielii, etc. Colorantul pur e numit în comerf şi auramina O, iar aura- mina I, II şi III sînt varietăfile diluate cu dextrină, Coloranţi înrudiţi sînt derivafii N-substituifi: N-metil auramina, N-etil auramina (sărurile vopsesc bumbacul mordansat cu tanin, în nuanţe de galben pur) şi N-fenil auramina; N-fenil auraminele substituite în restul N-fenil prezintă o închidere a nuanţei colorantului. Derivaţii din această clasă substituiţi la restul de difenil-metan sînt de tipul auramina G: Me H /C~~C\ ch3-hn—cy xc- \ / c=c H H y/ H Me C—C -c—c ll ^c —c/ NH2-CI C—NH • CH3 clorhidratul 4,4'~bis-mefilamino-3,3, - dimetilbenzofenonimina. Se prepară din dimetilamino-di -o-tolil metan, folosind metoda similară pentru auramină. Colorantul are proprietăţi de vopsire similare cu ale auraminei, însă cu nuanţe mai verzui, î. Auranfia. Chim.: N02 H I ^c—Cx N02—C^ c =c no2 -N—C ~\ H N02 C = C I H N02 C— N02 nh4+ care rocile au fost metamorfozate de soluţiile hidrotermale. Are forme neregulate şi dimensiuni variate, în funcţiune de relieful terenului şi de porozitatea rocilor. Sînt frecvente în regiunile vulcanice din Munţii Apuseni şi de la Baia Mare. Constituie indicaţii de prezenţă a unor zăcăminte de minerale metalifere hidrotermale. 5. ~ mofefică. Geol.; Zona pe care se răspîndeşte acţiunea post-vulcanică a mofetelor (v.), manifestată prin emanaţii de bioxid de carbon, cari îşi fac loc prin fisurile, porii şi dislocaţii le rocilor, foarte departe de centrul erupţiei vulcanice respective. 6. ~ pleocroică. Petrj Suprafaţa de coloraţie mai intensă din jurul incluziunilor minerale prinse în alte minerale (de ex. incluziunile dezircon, ortit, etc.). în unele minerale (de ex.: biotit, clorit, hornblendă, turmalin, andaluzit, staurolit), în jurul incluziunilor de minerâle radioactive apar, Ia rotirea mesei microscopului cu un singur polarizor, mici cercuri colorate, numite învelişuri pleocroice, 7. Aureolă lunară. Mefeor. V. sub Optica atmosferei. s. solară. Mefeor. V. sub Optica atmosferei. 9. Aureolin. Chim.: K3 [Co(N02)q] + H20. Cobaltiazoiit de potasiu. Colorant de cobalt obţinut prin amestecarea unei soluţii de azotat de cobalt cu o soluţie de azotif de potasiu. E o pulbere galbenă, cristalină, puţin solubilă în apă, cu coloraţie roşie. Serveşte ca pigment în pictură şi în ceramică. 10. Aureomicină. Chim. biol.: Antibiotic produs de Act in o-myces aureofaciens: 9 ch3 OH H N(CH3)2 1 X / H2 I C C H C H C OH # \ / \ / \ / \ / HC C C C C 1 11 1 I il HC C C C C \/ Nc7 x j n 1 Uli OH O OH 11 O CO—NH2 Sarea de sodiu sau de amoniu a hexanitrodifenilaminei. E o pulbere portocalie cu p.t. 238°, întrebuinfată în fotoreproducere ca filtru galben, la pregătirea negativelor parfiale. La încălzire, se evaporă brusc. Solufii le de auranfia provoacă persoanelor cu piele sensibilă o iritafie a acesteia. 2. Aureola arcului electric. Elf. V. sub Arc electric. 3. Aureolă de contact. Petr.: Zona din jurul unei intruziuni magmatice, în care se produce un metamorfism care se manifestă atît în rocile înconjurătoare, cît şi în masa intruziunii, în aureola de contact se pot separa adeseori trei zone principale: zona de pericontact (la contactul cu intruziunea, în care se formează rocile corneene); zona mijlocie (cu şisturi micacee), şi zona marginală (cea mai depărtată de contact, cu şisturi pătate sau noduloase). Mărimea aureolei de contact variază (de la cîfiva metri, la zeci şi chiar sute de metri) în funcfiune de natura rocilor înconjurătoare, de gradul de fisurafie şi de tectonizare al acestor roci, de compozifia chimică şi de temperatura magmei. Aureola de contact confine concentrafii de minereuri metalifere (fier, cupru, etc.), uneori foarte importante. 4. ~ hidrofermală. Petr.: Zona din jurul unui coş vulcanic, al unui filon sau al unei crăpături din scoarfa Pămîntului, în Aureomicină e un derivat al octohidrofetracenului, avînd un atom de clor legat covalent, şi e înrudită, din punctul de vedere structural, cu tetramicina şi cu tetraciclină. Industrial se obfine prin fermentarea culturilor pure de actinomicet pe mediu de cultură cu bază de extract de porumb. Fermentafia durează 3*"4 zile, iar antibioticul e adsorbit pe cărbune şi apoi e extras cu alcool butilic. Prin purificare se obţin cristalele de aureomicină. în terapeutică se întrebuinţează clorhidratul, care se prezintă ca o pulbere cristalină uşor gălbuie, stabilă, solubilă în apă 1,5%. Aureomicină are un „spectru" bacteriologic foarte larg, germenii cei mai sensibili la acţiunea ei fiind: stafilococul, strepto= cocul, microbii gangrenelor, pneumococul. E, de asemenea, activă contra bacilului Rickettsia Prowazeki (al tifosului exan-tematic), contra unor virusuri, a Brucelei abortus şi contra amebe-lor disenterice. Toxicitate: DLM50 (şoarece) 1,5 g kilocorp, oral. Clinic se administrează parenteral şi oral, avînd tendinţa de a se acumula în vezica biliară. Mecanismul activităţii antibiotice a aureomicinei consistă în inhibirea pe care o exercită asupra proceselor de transfosforilare şi în special asupra metabolismului acizilor nucleici. 11. Auricalcit. Mineral.: (Zn, Cu)5[(OH3) | CO3V Carbonat anhidru de zinc şi de cupru, cristalizat în sistemul monoclinic sau triclinic. 12. Aurică, velă Nav. V. sub Greement. 13. Auriga. Astr.: Roi de stele, de densitate mare, conţinînd stele puţin luminoase. Aurignacian 179 Auroră polară 1. Aurignacian. Sfratigr.: Fază a dezvoltării paleolitice, caracterizată prin unelte de silex fin cioplite şi prin aparifia uneltelor de os. Reprezintă stadiul inferior al Paleoliticului recent şi corespunde aproximativ, în timp, cu baza Postglaciarului, constituind, deci, al patrulea etaj al Pleistocenului (în clasificafia arheologică). în Aurignacian a trăit Homo sapiens fossilis, rasa Cro Magnon şi rasa Grimaldi, contemporane cu fauna de climă rece, cu Elephas primigenius şi cu Rangifer tarandus. 2. Aurină. Ind. chim.: Colorant din clasa coloranfilor triaril-metanici, prototipul seriei de coloranfi hidroxitriaril-metanici (v.) şi unul dintre cei mai vechi coloranfi sintetici omogen, obţinut prin încălzirea unui amestec de fenol, acid oxaiic şi acid sulfuric, Aurina pură poate fi obfinută prin solubilizarea produsului brut în carbonat de sodiu şi reprecipitare cu bioxid de carbon sau extragere cu amoniac şi reprecipitare cu acid acetic. Aurina e un colorant uşor solubil în alcool şi a fost întrebuinţată la fabricarea lacurilor. E un produs toxic. Sin. Acid rozolic. s. Auripigmenf. Mineral.; As2$3. Sulfură de arsen, care conţine 61 % As. Se formează ca mineral hidrotermal (asociat cu realgar, stibină, marcasit, etc.) sau ca produs de alterafie al realgarului. Se întîlneşte şi ca produs de sublimare (pe pereţii craterelor vulcanice şi în cavităţile lavelor poroase) sau ca produs de descompunere, sub formă de eflorescente şi de mase pămîntoase, al materiei' organice care conţine arsen (în zăcămintele de huilă şi de limonit). Cristalizează în sistemul monoclinic, cu habitus prismatic. Apare sub formă de agregate bacilare, reniforme, sferice, cu structură radiară, în plăci foioase sau compact. E translucid, rar transparent (în foite subţiri); are culoare galbenă de lămîie, uneori cu nuanfe brune, şi urma de aceeaşi culoare (cu nuanţe mai vii); are luciu adamantin sau semi-metalic (după direcţie) şi prezintă clivaj perfect; e moale şi flexibil (în foiţe subţiri); are duritatea 1,5 — 2 şi gr. sp. 3,4*■• 3,5; se di'solvă în hidroxid de potasiu; e rău conducător de electricitate; biax (np = 2,4, nm— 2,8, ng— 3,02). în concentraţii importante e un minereu din care se obţine trioxid de arsen pentru industria culorilor minerale. Zăcăminte importante se găsesc la Luhum şi Djulfa (în URSS), la Alahar (în Macedonia), în U.S.A., etc. Sin. Orpiment. 4. Aurire. Tehn., Meii.: Operaţie industrială de suprafafare a obiectelor metalice (în special a celor de cupru şi de aliaje ale lui, sau chiar a celor de argint) prin acoperire cu un strat de aur, pentru a le proteja contra coroziunii sau pentru a le da aspectul (culoarea şi luciul) aurului; uneori se aplică aurirea şi la acoperirea obiectelor de lemn, de porţelan, sticlă, etc. Aurirea se aplică în special la acoperirea decorativă a obiectelor şi a ustensilelor (de ex. vase, tacîmuri, etc.), în bijuterie, în industria aparatelor de precizie sau de laborator. Procedeele folosite de obicei sînt metalizarea prin galvanostegie, prin deplasare chimică, prin amalgamare şi prin placare; uneori se foloseşte şi procedeul de aurire prin poleire. Aurirea prin galvanostegie se efectuează prin depunere galvanică, folosind o baie electrolitică 4 gf/l clorură de aur, 15 gf/l ferocianură de potasiu şi 15 gf/l sodă calcinată la temperatura de 15--*25° şi densitatea de curent 0,1 •■■0,15 A/dm2 sau folosind o baie cu 5---6 gf/l cianură complexă de potasiu şi aur şi 8••• 12 gf/l cianură de potasiu, la 50‘--75° şi densitatea de curent 0,1 •••0,3 A/dm2. Anozii sînt de aur cu titlu ridicat, sau de grafit (la concentraţii mai mici de săruri de aur). în prealabil, obiectele de aurit sînt degresate şi decapate. Grosimea stratului de aur depus variază între 1 şi 30 (X. Impurităfile pot altera electroliţii şi pot schimba culoarea aurului (de ex. adăugarea de săruri de argint dă o nuanţă verde, adăugarea de argint şi cupru, o nuanţă roz). La o densitate de curent prea mare, stratul de aur e fărîmicios şi de culoare închisă. Aurirea prin deplasare chimică se efectuează prin imersiunea obiectelor de aurit, decapate în prealabil, într-o baie ia fierbere care are compoziţia: 5 gf/l fosfat de sodiu, 3 gf/l hidrat de potasiu, 1 gf/l clorură de aur şi 6 gf/l cianură de "potasiu, sau compoziţia 8 gf/l clorură de aur şi 50 gf/l bicarbonat de potasiu. Durata imersiunii e de 1--2 minute. Procedeul se aplică la obiecte de valoare mică, fabricate în serie, de exemplu insigne, nasturi, etc. Aurirea prin amalgamare se efectuează prin aplicarea unui strat de amalgam de aur (o parte aur şi două părţi mercur) pe piesa decapată în prealabil cu acid sulfuric sau cu acid azotic concentrat şi frecată apoi cu azotat de mercur. Prin încălzire la roşu, mercurul se volatilizează, iar stratul de aur brun rămas pe obiect se spală cu apă caldă şi se lustruieşte prin frecare cu o perie de sîrmă, folosind un amestec de he-matit şi oţet diluat în apă. Amalgamarea obiectelor de aliaje de fier se face după o prealabilă acoperire galvanică cu cupru. Aurirea prin amalgamare e o operaţie periculoasă (putînd provoca intoxicaţii cu mercur) şi costisitoare. Aurirea prin placare, de obicei a cuprului, se efectuează în următoarele faze de lucru: placa de cupru, curăţită şi decapată, e unsă cu o soluţie saturată de clorură de aur şi apoi e încălzită pînă la evaporarea solventului; se aplică o foiţă de aur, care e apăsată şi frecată cu un netezitor, pînă la aderare; placa e laminată pînă la grosimea dorită. Greutatea plăcii aplicate nu depăşeşte, de obicei, 1/100 din greutatea totală. Aurirea prin poleire se efectuează în următoarele faze de lucru: se decapează cu acid azotic suprafaţa obiectelor metalice; se încălzeşte obiectul şi în această stare se aplică foiţa de aur cu grosimea de 1 jx, care e apăsată pe obiect cu un tampon de bumbac şi apoi cu un netezitor metalic, pentru a realiza aderenţa între cele două metale. Uneori, foiţa de aur se aplică prin intermediul unui strat de vernis. Aurirea cu vernis se aplică şi la obiecte de materiale nemetalice (lemn, piatră, etc.). Sin. Poleire cu aur. 5. Aurirea iranşei. Poligr. V. sub Legarea cărţilor. 6. Aurolit. Mineral.; Varietate de cordierit. 7. Aurorale, regiuni Geofiz.: Regiunile în cari sînt frecvente aurorele polare, şi cari se întind, în fiecare emisferă, de la latitudinea geomagnetică (boreală, respectiv australă) de 60°, spre polul respectiv. Regiunile aurorale, importante pentru cercetările geofizice, coincid aproape cu regiunile arctică şi antarctică. 8. Aurorale, zone Telc.: Zone geografice situate în jurul latitudinii geomagnetice 65° N (respectiv 65° S), la marginea regiunilor aurorale, caracterizate prin ionizări excesive şi neregulate ale păturilor superioare ale atmosferei (v. şi Auroră polară). O undă hertziană care străbate o zonă aurorală (de ex. în cazul unei legături pe unde decametrice între ţara noastră şi regiunea vestică a U.S.A.) e puternic şi periodic atenuată, astfel încît audiţia, cînd e posibilă, apare tremurată (v. şi Propagarea undelor radioelectrice). 9. Aurorali, nori 1. Meteor.: Auroră cu aspect de nori luminoşi. Fenomenul apare relativ rar, în zona inferioară a iono-sferei. 10. Aurorali, nori 2. Meteor.; Aspect de nor luminos izolat, sau de asociaţie de nori luminoşi fără regularităţi de structură. 11. Auroră, pl. aurore. Meteor. V. Crepuscul, sub Optica atmosferei. 12. polară. Meteor.: Fenomen de luminescenţă care se manifestă în timpul nopţii pe mari porţiuni ale bolţii cereşti, fiind vizibil, în majoritatea cazurilor, numai la latitudini mari — şi care se prezintă sub forma de lumini difuze verzi sau roşii, cari pot lua aspectul de raze, de benzi, draperii, coroane, etc., în continuă pîlpîire. Aurorele sînt foarte frecvente în regiunile polare, cu Aurosmiridiu 180 Austral, polul ~ deosebire în vecinătatea a două cercuri cu raza de 2500 km, centrate în polii magnetici ai Pămîntului, în apropierea solstiţiului de iarnă. în timpul perioadelor de activitate solară maximă, zona de aparifie a aurorelor se extinde către latitudinile mijlocii. După polul în apropierea căruia se produc, se deosebesc aurora australă, care apare în zona polului sud, şi aurora boreală, care apare în zona polului nord. O auroră polară însoţită de o vibraţie sonoră a aerului, care se aude în zona în care e vizibilă aurora, se numeşte auroră polară muzicală. Aurorele polare, cari prezintă forme şi aspecte foarte variate, pot fi împărţite în aurore imobile şi aurore variabile. Din primul grup fac parte aurorele ale căror părţi păstrează aceeaşi poziţie relativă şi aceeaşi intensitate luminoasă un interval de timp lung, cum sînt aurorele cu suprafeţe difuz luminescente, de slabă intensitate (confundate adeseori cu crepusculul sau mascate de lumina lunii), aurorele în formă de pete mari, asemănătoare cu un fum alb, galben sau verzui, mai rar roz-violaceu (confundate uneori cu norii Cirrus) sau aurorele în formă de arce luminoase circulare sau eliptice, cu structura aproape omogenă. Cel de al doilea grup — spre care se face o trecere prin forme intermediare—cuprinde aurorele a căror formă şi strălucire suferă variaţii continue şi rapide, anume aurorele în formă de arce cari, în loc să fie omogene, sînt striate, aurorele în formă de benzi discontinue, aurorele în formă de draperii şi cele în formă de coroană. Toate formele din categoria aceasta sînt caracterizate în comun printr-o mare mobilitate în evoluţia lor în timp, luminozitatea pe care o prezintă apărînd ca o continuă pîlpîire. Arcele, benzile şi draperiile sînt dirijate aproape normal pe meridianul magnetic, întinzîndu-se de la o margine la alta a orizontului. Adeseori multiple, ele au o limită inferioară net definită, pe cînd în partea lor superioară prezintă o estompare lenta. Intensitatea luminoasă a aurorelor polare e relativ mică, iluminarea totală depăşind rareori pe aceea a lunii la pătrar. Culoarea care predomină e verdele palid, dar de multe ori apare şi roşul, anume la partea inferioară a formelor variabile. Analiza spectrală a luminii aurorelor polare, efectuată cu spectro-grafe cu mare luminozitate, şi cu expuneri îndelungate, a condus la identificarea liniilor oxigenului atomic şi azotului molecular (ionizat şi neutru). Distribuţia geografică a aurorelor polare, care se reprezintă cartografic cu ajutorul unor isolinii numite isohasme (v.), indică cîte un maxim în fiecare emisferă, în vecinătatea unui cerc cu raza de aproximativ 2500 km, cu centrul în polul geomagnetic respectiv, cerc care corespunde colatitudinii geomagnetice de 23°. Spre nord şi spre sud de aceste cercuri, frecvenţa de apariţie a aurorelor polare scade. La latitudini mijlocii şi, în special, Ia latitudini mici, aparifia aurorelor polare e un fenomen rar, observat numai în apropierea maximelor de activitate solară, cînd zona de aparifie a aurorelor se extinde pînă spre tropice. Altitudinea aurorelor polare e cuprinsă între 80 şi 200 km; pentru partea superioară a aurorelor s-au observat înălfimi pînă Ia 1000 km. Probabilitatea de aparifie a marginii inferioare a aurorelor în funcfiune de înălfime, stabilită pe baza unui mare număr de astfel de determinări, prezintă un maxim pentru înălfimea de 105 km. (De fapt, datorită mareelor atmosferei, acest maxim se desface în două maxime parfiale, cari rămîn situate între 100 şi 106 km). — Aurorele polare manifestă o strînsă legătură cu perturbafiile geomagnetice, legătură care pare să pună în evidenfă comunitatea cauzelor lor. Rezultatele cercetărilor arată corelafia statistică, însă mai pufin legătura funcfională dintre cele două fenomene, în general, s-a constatat absenfa perturbafiilor geomagnetice în zilele în cari nu se observă aurore polare şi aparifia lor odată cu acestea. în comun, cele două fenomene terestre prezintă paralelism cu activitatea solară. Ca şi perturbafiile geomagnetice, aurorele polare au tendinfa de repetare la 27 de zile şi respectă, în evoluţia lor în timp, ca număr şi intensitate, ciclul de 11 ani al activităfii solare. Aurorele polare sînt fenomene de luminescenfă provocate prin ciocnirea atomilor şi a moleculelor gazelor din stratele superioare ale atmosferei de către particule electrizate provenite din Soare. Aceste particule pătrund în atmosfera terestră după traiectorii şi cu vitese determinate atît de direcfia şi vitesa lor inifială, cît şi de direcfia şi intensitatea cîmpului geomagnetic în punctul considerat. în general, ele descriu în jurul liniilor de cîmp ale acestui cîmp nişte elice cari apar ca bandele constitutive ale aurorelor. O dificultate importantă pentru teoria aurorelor polare — care e totodată şi o teorie a perturbafiilor geomagnetice — o constituie faptul că, oricare ar fi natura lor, particulele electrizate trebuie să aibă o energie considerabilă penfru a pătrunde în atmosfera terestră şi în cîmpul geomagnetic pînă la altitudini atît de joase ca acelea pe cari Ie indică observafiile. Nu numai că nu se poate imagina mecanismul prin care Soarele ar putea emite astfel de particule (nici cum un fascicul de particule de acelaşi semn nu se împrăştie înainte dea ajunge Ia Pămînt), însă rezultatele analizei spectrale indică, drept cauză a emisiunii luminii aurorelor, ciocniri ale unor particule de energie mică. î. Aurosmiridiu. Mineral.: Iridiu care confine 25% aur şi osmiu. 2. Austenită. Metg. V. sub Constituenfi structurali ai aliajelor fier-carbon. 3. Austenitic, ofel V. Ofel austenitic. 4. Ausfenitizare. Metg.: Proces de formare a austenitei într-un aliaj feros, prin încălzirea acestuia la temperaturi din inferiorul domeniilor de transformare austenitică (cari corespund punctelor de transformare Ac\ şi Acg sau Ac\ şi Accm din diagrama fier-carbon) sau deasupra acestor domenii. Vitesa procesului de transformare a perlitei în austenită creşte cu atît mai muit, cu cît constituenfij din structura inifială au un grad de dispersiune mai mare şi sînt mai apropiafi de forma lamelară. 5. Austin, formula lui Telc.: Formulă semiempirică pentru calculul intensităfii cîmpului electromagnetic radiat în unda ionosferică (v. sub Propagarea undelor radioelectrice), în domeniul undelor kilometrice, la distanfe mari. Ea presupune propagarea acestor unde între două suprafefe sferice concentrice (solul şi ionosferă), iar pierderile prin reflexiuni şi absorpfii, în decibeli, proporfionale cu distanfa şi crescînd cu frecvenfă. Notînd cu: E (mV/m) cîmpul electric; P (kW) puterea; d (km) distanţa parcursă; 6 (rad) arcul de cerc mare corespunzător, şi X (km) lungimea de undă, 0,0015 d „ 300 V/>, l~*~ VI d V sin® e Formula a fost corectată ulterior pentru a coincide mai bine cu măsurătorile, de exemplu sub forma a d E-^_\r 6 ~^r yjd V sin 6+ 0,008 £ în care se ia: ziua a —0,03 n~ 1 şi noaptea a — 0,0005 n— 1/2. Formula lui Austin ilustrează efectul de antipod (v. Antipod, efect de ~). 6. AusHnif. Mineral.: CaZn [(OH) | ASO4]. Arseniat natural de calciu şi zinc. Cristalizează în sistemul rombic, clasa holoe-drică bisfenoidală, în cristale clare, drepte ( + ) sau stîngi (— ). E incolor, are clivaj perfect după (110) şi gr. sp. 4,12. 7. Austral. Geogr.: Care aparfine emisferei sudice a Pămîntului sau e referitor la ea. Exemplu: fări australe. 8. ~r pol geomagnetic Geofiz. V. sub Poli geomagnetici. 9. ~r pol magnetic Geofiz. V. sub Poli magnetici. 10. ~, polul Geogr.: Polul sud. Austriacă, faza ~ 181 Aufoaprindere, punct de ~ Austriacă, faza Stratigr.: Fază de mişcări tectonice orogenice cari s-au produs la începutul Cretacicului mijlociu şi s-au făcut simfite în diferite geosinclinale prin cutări şi exson-' dări. Aceste mişcări marchează începutul proceselor tectonice cari au condus la aparifia sistemului muntos alpin (v.). 2. Austru. Mefeor. V. sub Vînt, tipuri de 3. Autazol, coSoranji Ind. chim.: Grup de coloranfi gzoici, cari se diazotează pe fibră şi cuplează cu ei înşişi. Exemplu: Negru autazol BA cromatabil: OH H H I H C=C ,C .C. V m_____k, rJ V/ V :N- C' 'C—N=N—C ^c—c I HC/ >CH Na0^S-C ^C-C^ c' xc—nh2 I Cv . CH H H S03Na elementele simetrice fafă de diagonala principală sînt complex conjugate, iar elementele diagonalei principale sînt reale Ajk A-kj Ajj Ajj. N: H |. c c Na03S—C/ ^CH II I I HC „C .CH C ! H OH Acest colorant se obfine de la acid M->acid Cleve 1,7-»acid gama şi vopseşte lîna din baie de sulfat de amoniu-sulfat de sodiu în roşu-granat. Apoi e diazotat şi tratat cu amoniac. Are loc cuplarea, probabil la acidul M. Se obfine o nuanfă neagră-albăstruie, slab verzuie, cu excelentă rezistenfă la lumină şi la piuă. Prin cromare se obfin nuanfe mai închise şi încă mai rezistente. Aceşti coloranfi vopsesc lîna şi viscoza, datorită acidului gama sau acidului J. pe care-l confin. Nu vopsesc acetilceluloza. 4. Aufecoiogie. Geotof.: Studiul condifiilor de mediu în cari se dezvoltă o singură specie. Autecologia molidului (Picea excelsa), de exemplu, arată că acesta preferă soluri acide, se dezvoltă în regiuni cu temperaturi medii joase şi cu precipi-tafii abundente, etc. 5. Aufigen. Petr.: Calitatea elementelor constitutive ale unei roci de a se fi format simultan sau mai tîrziu decît roca din care fac parte integrantă. 6. Auto. 1. Tehn.: Prefix care arată că procesul la al cărui nume se referă se efectuează de la sine, cînd se produce o variafie a unora dintre mărimile cari îl condifionează.— Exemple: autofrîmare, autoaprindere, autocălire, etc. 7. Auto-. 2. Tehn.: Prefix care arată că vehiculul Ia al cărui nume se referă e autopropulsat. — Exemple: autovehicul, autodubă, autocisternă, automacara, autoexcavator, autoplug (de şanfuri sau de zăpadă), autostropitor (în general pentru lianfi bituminoşi), autogreder, autoscreper, etc. 8. Autoadjunct. Mat., Fiz.: Calitate a unui operator, respectiv a unei expresii matematice, de a fi identic cu adjunctul său, respectiv cu adjuncta sa — ultimii fiind obfinufi prin transformări, determinate în fiecare caz în parte, din operatorul inifial, respectiv din expresia inifială. 9. ~r operator linear Mat.: Operator linear aplicabil funcţiunilor complexe uk(xx2, ■ * de n variabile reale *?-0’=1,2, ••■'») — definite în domeniul Dn şi satisfăcînd anumite condifii de integrabilitate şi de frontieră (v. sub Cuantică, mecanică ~), — care verifică relafia fu* L {^2} (dx) = (dx)» Dn în care L e operatorul linear aplicat funcţiunii uk [în general, deci L ^k\U\ + ^2} {^1} + ^2^{^2}]» (dx) = d*i dx2'"ăxn e elementul de „volum", iar u\, respectiv L*t sînt conjugatele complexe ale expresiilor respective. Valorile proprii ale unui operator linear autoadjunct sînt reale. Sin. Operator hermiiic. 10. Autoadjunctăr matrice Mat.: Matrice (v.) egală cu conjugata complexă a transpusei ei. La o matrice autoadjunctă, Valorile proprii ale unei matrice autoadjuncte sînt reale. Sin. Matrice hermitică. 11. Autoaglomerare. Ind. cb.: Procesul prin care unii cărbuni aglutinanfi pot da brichete fără lianfi, prin încălzire în forme, la 400 — 450°. Huila cocsificabilă, încălzită la faza plastică, aglomerează datorită liantului său propriu. Brichetele obfinute sînt constituite, de fapt, din semicocs, deoarece, la plastifiere, la temperatura de 450°, se produce o devolatilizare parfială. 12. Autoalarmă, dispozitiv de Nav., Telc.: Radioreceptor menfinut în stare permanentă de funcfionare pe una dintre frecvenfele de pericol şi care acţionează automat un dispozitiv de semnalizare la aparifia unui semnal de alarmă emis pe acea frecvenfă de o navă în pericol. Receptorul cuprinde şi un selector care Iasă să treacă numai semnalele cari formează succesiunea S. O. S. în aşa fel, încît numai aceste semnale acfionează dispozitivul de semnalizare. Din motive de siguranfă a funcfionării, alimentarea întregului dispozitiv trebuie făcută de la baterii’ de pile şi acumulatoare. îs. Aufoanodicăr modulafie Telc.: Procedeu de modu-lafie (v.) de amplitudine utilizat la emifătoare de radiodifuziune, Etajul final al emifătorului (v. fig.) e excitat de un etaj Schema de principiu pantru modulafia aufoanodică. J) intrare radiofrecvenfă; 2) intrare joasă frecvenfă; 3) ieşire spre antenă; 4) etaj modulator; 5) etaj prefinal modulat pe grilă; 6) etaj final cu modulaţie autoanodică. modulat pe grilă şi deci cu o tensiune de radiofrecvenfă modulată. O rezistenfă de grilă Rg accentuează negativarea etajului final în timpul alternantelor modulatoare pozitive, tinzînd să reducă intensitatea curentului continuu anodic, care variază deci în ritmul modulaţiei. între sursa de tensiune anodică şi anodul etajului final e inseriat un şoc de modulafie S, care atenuează variafia curentului anodic în ritmul modulafiei, dar produce la borne o cădere de tensiune anodică cu atît mai mare, cu cît tensiunea de excitafie e mai mică. Astfel şi tensiunea aplicată pe anodul finalului variază în ritmul frecvenfei modulatoare. Modulafia autoanodică întruneşte avantajul modulaţiei pe grilă (de a nu avea etaj modulator de putere mare), cu randamentul ridicat şi deplina utilizare a tuburilor din etajul final, avantaje specifice clasei C şi regimului supraexcitat din cazul modulafiei anodice. Ea a fost aplicată în special la modernizarea emifătoarelor vechi cu modulafie pe grilă, dublîn-du-le randamentul. Dezavantajul ei este nelinearitatea (distorsiunile), care se înlătură prin circuite de compensare. V. şi sub Modulafie. 14, Autoaprindere, pl. autoaprinderi. Tehn. V. sub Aprindere. 15. ~, punct de Ind. petr,: Temperatura cea mai joasă la care o cantitate mică dintr-o substanfă inflamabilă se aprinde Autoaprinderea cărbunilor 182 Aufobefonieră spontan în prezenţa aerului sau a oxigenului, fie din cauza temperaturii înaite, fie din cauza presiunii înalte, Cînd un amestec combustibil e încălzit, vitesa de oxidare creşte pînă cînd se atinge o valoare la care cîştigul de căldură datorit reacfiilor exotermice de oxidare e compensat de pierderile de căldură prin radiaţie şi conductibilitate. Temperatura de aprindere a unităfii de volum considerate e aceea la care se atinge echilibrul termic. Dacă temperatura e pufin depăşită, reacfia se accelerează rapid, pînă cînd produsele sînt aduse la o temperatură la care o cantitate apreciabilă de energie este emisă în regiunea vizibilă a spectrului şi în acel moment se produce aprinderea. Temperatura de autoaprindere depinde de aparatura folosită şi de condifiile de încercare. Aparatele folosite curent în industria petrolului sînt cele cari lucrează la presiunea normală şi la temperatură înaltă. Temperatura de autoaprindere indică calitativ stabilitatea termică a substanfelor oxidabile. Astfel, substanfele cu molecule simple au temperaturi de autoaprindere mai înalte decît compuşii similari cari confin molecule mai complexe; hidrocarburile aromatice au temperaturi de autoaprindere mai înalte decît hidrocarburile alifatice; hidrocarburile nesaturate au temperaturi de autoaprindere mai joase decît hidrocarburile saturate corespunzătoare. Combustibilii pentru motoarele cu aprindere prin scînteie trebuie să aibă o temperatură de autoaprindere cît mai înaltă, pe cînd combustibilii pentru motoarele cu aprindere prin compresiune (Diesel) trebuie să aibă o temperatură de autoaprindere cît mai joasă. Temperatura de autoaprindere se determină în aparate compuse, în principiu, dintr-un creuzet amenajat într-un bloc metalic încălzit, în contact cu un curent de aer sau de oxigen. Substanţa respectivă se introduce în creuzet în cantitafi mici, de exemplu sub formă de picături, în cazul benzinei. Temperatura cea mai joasă la care se produce explozia e temperatura de autoaprindere. Temperaturile de autoaprindere (°C) ale hidrocarburilor pure, determinate în aparatele Jentzsch (în curent de oxigen) şi Moore (în aer sau oxigen) sînt următoarele: Jentzsch Moi ore Jentzsch Moore Aer Oxigen Aer Oxigen n-penfan 300 579 292 benzen 690 656 639 n-hexan 296 520 286 toluen 640 633 582 n-heptan 300 451 284 xilen 610 — — isooctan — 458 — hexameiii- isopren 440 — — benzen 375 — — diali! 330 — — naf talen 630 — 602 hexen 325 — — tetralină 420 — — ciclohexan 325 — 296 decalină 280 — __ ciclohexen 325 — — antracen 580 — ciclchexa- ocfahidro- dien 360 — — anfracen 315 — î. Autoaprinderea cărbunilor. Ind. cb.: Aparifia focului (incendiului) în grămezile de cărbuni, datorită reacfiilor chimice exotermice din zona de contact cu oxigenul atmosferic. Prin căldura dezvoltată în reacfie se ridică temperatura cărbunilor, dacă pierderea de căldură în mediu e mai mică decît căldura dezvoltată prin oxidare; se poate ajunge astfel la temperatura de aprindere. Reacfia se accelerează datorită creşterii temperaturii: de exemplu, pentru urcarea de temperatură cu 17°, vitesa de oxidare se măreşte de cinci ori; pe de altă parte, vitesa de reacfie se micşorează pe măsura creşterii cantităţii de oxigen deja consumat (v. şi Arderea lentă a cărbunilor). Autoaprinderea depinde de vitesa caracteristică de oxidare (influenfată de umiditate, de confinutul în oxigen, de confinutul în volatile, de confinutul în pirite, de condifiile de depozitare), de friabilitatea caracteristică a cărbunelui, de prezenfa piritelor în dispersiune fină şi de condifiile de depozitare. Nu s-au observat autoaprinderi la grămezi cu înălfimeâ mai mică decît 1,80 m; tipul de cărbune e relativ pufin important fafă de condifiile de depozitare; cînd cărbunele ajunge la 75°, urmează cu certitudine autoaprinderea, dacă nu se schimbă condifiile de depozitare; după statistici, 75% din focurile în grămezile de cărbuni au apărut înainte de a se împlini 90 de zile de depozitare; nu s-a putut preciza dacă un confinut mic în sulf evită autoaprinderea; nu s-a putut preciza care dintre constituenţii petrografici e cel mai periculos pentru autoaprindere (după unele observafii, vitritul); umiditatea nu influenfează în mod egal tofi cărbunii, sub raportul autoaprinderii; după ce s-a încălzit, cărbunele nu mai trebuie lăsat în depozit, ci trebuie dat în folosinfă; apa va fi folosită pentru stins focul doar ca uitim mijloc şi numai în cantităfi masive (altfel, aburul format poate deveni agent de transmisiune a căldurii); focurile apar de obicei pe vreme ploioasă. 2. Autoaruncător de momeli, pl. aufoaruncătoare de momeli. Agr.: Aparat montat pe un autovehicul, care împrăştie pe sol momeli otrăvite, pentru combaterea dăunătorilor culturilor. Aparatul e montat la partea din spate a autovehiculului (de tip camion) şi e constituit dintr-un rezervor de alimentare cu agitator, un melc transportor şi uniformizator, o feavă de evacuare cu două ramificaţii şi un disc de împrăştiere cu şase nervuri (lopăţele dispuse radiaI la partea superioară a discului). Apa= râtul poate avea motor propriu sau poate fi acţionat de motorul autovehiculului, printr-o transmisiune comandată din interiorul cabinei conducătorului autocamionului. Cel care deserveşte aparatul toarnă în rezervorul de alimentare confinutul unui sac de substanfă otrăvită. Substanfa e amestecată de paietele agitatorului şi e antrenată de melcul transportor, în feava ramificată, de unde cade pe discul de împrăştiere, care are o mişcare rapidă de rotafie (1500 rot/min) şi o împrăştie uniform pe cîmp (pe o lăfime de 10 m). Autoaruncătorul e folosit în special pentru distrugerea lăcustelor, prin împrăştiere de momeli otrăvite pe terenuri neacoperite de vegetaţie, pe cîmpiile din vecinătatea bălţilor şi a unor lacuri mari, etc. Sin. Aruncător de momeli, împrăştietor de momeli. 3. Autoaspiranf. V. Autoaspirator, 4. Autoaspirator. Mş.: Calitatea unor pompe centrifuge cari funcţionează neînecat, de a putea, după pornire, să evacueze aerul din conducta de aspirafie şi să .înceapă aspirafia fără a trebui să fie echipate în acest scop cu un dispozitiv special de amorsare. La pompele centrifuge autoaspiratoare (v.) e calată pe arborele rotorului o pompă volumică auxiliară, cu inel de apă sau cu canale laterale, legată de spafiul de admisiune al pompei principale. La pornire, pompa auxiliară aspiră aerul atît din conducta de aspirafie a pompei, cît şi din pompă, evacuîndu-l în atmosferă; după amorsare, pompa volumică se deconectează manual sau automat, pompa principală funcfionînd în continuare ca o pompă centrifugă obişnuită, iar pompa volumică rotin-du-se în gol. Sin. Autoaspirant. 5. Autoatelier, pl. autoateliere: Atelier mobil, utilizat pentru efectuarea reparaţiilor curente sau mijlocii necesare unor vehicule de transport (civil ori militar), putînd fi deplasat în diferite puncte cari corespund mai bine zonelor de circulafie a acestor vehicule de transport. V. şi sub Atelier. 6. Autobază, pl. autobaze. Transp.: Centru de întreţinere, de reparaţie şi depozitare a autovehiculelor unei întreprinderi. Autobaza poate fi dotată cu ateliere, cu utilaj de transport, garaje, etc. 7. Autobetonieră, pl. autobetoniere. Mş., Cs.; Betonieră montată pe un cadru automobil. V. sub Betonieră. Autoblindaf 183 Autocirculaţia apei în căldări 1. Autoblindaf, pl. autoblindafe, Tehn. mii.; Autovehicul de luptă blindat, echipat'cu armament propriu, care e folosit pentru cercetare şi pentru menţinerea legăturii sub focul inamic, iar uneori şi la lupta în localităti. Constructiv, e un automobil de tip turism, cu rofi de rulare, avînd două osii motoare; cabina conducătorului, părţile laterale şi plafonul sînt blindate (v. fig.). Autoblindatul oferă o bună protecfie contra armamentului terestru uşor şi contra o caroserie blindată; 2) turelă cu arma-schijelor bombelor de aviaţie, ment; 3) vizorul conducătorului; 4) masca cari explodează în aer, iar radiatorului, servanţii nu pot fi atacafi cu grenade, plafonul fiind blindat. Se poate deplasa pe drumuri rele sau pe orice teren, însă nu poate trece peste obstacole. Sin. Maşină de luptă blindată. 2. AutobKocajr pl. autoblocaje. C. f.: Dispozitiv de înză-vorîre care realizează automat o incompatibilitate impusă de condiţiile de siguranţă a circulaţiei. (V. şi sub Siguranţa circulaţiei la căile ferate). s. Autobreak, pl. autobreak-uri. Transp. V. sub Automobil. 4. Autobus, pl. autobuse. Transp. V. sub Automobil. 5. Autocamion, pl. autocamioane. Transp.: Sin. Camion. V, sub Automobil. 6. Autocamionetă, pl. autocamionete. Transp.: Sin. Camionetă. V. sub Automobil. 7. Autocapacitiv, cuplaj Elt.: Cuplaj electric între două circuite realizat printr-un condensator comun. (Termen impropriu.) s. Autocaptor, pl, autocaptoare. Mine: Aparat cu care se iau probe de aer din lucrările miniere subterane. E constituit (v. fig.) din două vase metalice 7 şi 2, dintre cari vasul 1 e o biuretă pentru luarea probei de aer, echipată cu două tuburi subţiri 3 şi 3', cari au două robinete 4 şi 4\ Se umple vasul 1 cu apă, apoi se deschid robinetele, astfel încît apa se scurge prin tubul 3 în vasul 2, iar prin tubul 3' se absoarbe aer care umple vasul 1, pe măsură ce apa se scurge din el. Operaţia durează pînă cînd nivelul apei din vasul 2 ajunge la nivelul pq al orificiului de — intrare al tubului aspirator 3'; orificiul ^ se astupă cu apă, intrarea aerului în vasul 1 încetează şi luarea probei s-a Autocaptor. terminat. Volumul vaselor \ şi 2 se alege astfel, încît apa care se scurge din vasul 1 să se ridice pînă la capătul inferior al tubului aspirator 3'. Probele de aer se iau cu autocaptorul de cîteva ori în cursul unui schimb de lucru sau în curs de 24 de ore. o. Autocar, pl. autocare. Transp. V. sub Automobil. io. Autocarfograf, pl. autocartografe. Fofgrm.: Aparat de stereorestituţie automată, construit pentru exploatarea spaţială a fotogramelor aeriene şi terestre, pe baza cărora se efectuează măsurarea corpurilor fotografiate, cum şi pentru întocmirea automată a hărţilor şi planurilor topografice corespunză- toare regiunilor terestre fotoperspectivate. Aparatul e constituit din cinci sisteme funcţionale, şi anume: sistemul de stereoproiectare, realizat pe cale optico-mecanică, prin intermediul a două fotogoniometre conjugate cari fac oficiul celor două camere proiectoare; sistemul de stereo-observare, realizat printr-o lunetă stereoscopică dublu curbată; sistemul de stereomăsurare, realizat prin scări gradate, cercuri orizontale şi verticale, şi contoare pentru înregistrarea coordo- Autoblindat. natelor; sistemul de raportare şi de desenare, constituit din articulaţii şi pîrghii legate de un coordonatograf alăturat aparatului propriu-zis; sistemul de iluminare şi de acţionare, format din sursele luminoase de proiectare ale fotogoniometre lor, din semnalele de iluminare a vernierelor şi microscoapelor, din semnalele de alarmă, etc. u. Autocataiiză, pl. autocatalize. Chim. fiz.: Cataliza unei reacţii datorită chiar produşilor de reacţie. în general, dacă într-o reacfie A + B C + D, produsul C catalizează reacfia, se poate scrie pentru vitesa de reacfie, în cazul unei reacfii de ordinul al doilea, ^ = £(0^—x) (C^ + x), C°A şî C°c fiind concentrările substanfei A, respectiv C, la timpul £ = 0 şi x fiind cantitatea de substanfă corespunzătoare, transformată la timpul t (respectiv cantitatea de substanfă C produsă). Prin integrare, se obfine =_______1______ ^(C°c+*) k{C\ + C°c) " c£(cV-*)' Criteriul care permite să se deducă dacă o reacfie e auto-catalitică se obţine din curba de variaţie în timp a vitesei de reacţie, care trebuie să admită în acest caz un maxim pentru o anumită valoare a timpului (şi a concentraţiei). Exemplele cele mai cunoscute de reacţii autocatalitice sînt reacţiile de hidroliză a esterilor; de exemplu, în hidroliza acetatului de metil, acidul acetic produs catalizează reacţia. 12. Autocălire, pl. autocăliri. Metg.: Călirea unor oţeluri bogat aliate (de ex. oţelurile rapide), prin încălzire deasupra punctului de transformare Acq sau Ac\ din diagrama fier-carbon şi răcire în aer liber. Se produce în cazul oţelurilor cu conţinut mare în elemente de aliere, cari micşorează vitesa de transformare a austenitei în treapta perlitică şi bainitică (de ex. nichel, mangan, crom, molibden, etc.), micşorînd deci vitesa critică de călire superioară, astfel încît răcirea în aer liber e suficientă pentru a obţine o structură martensitică şi deci creşterea durităţii. în anumite cazuri, autocălirea fiind periculoasă datorită posibilităţii apariţiei crăpăturilor (de ex. la răcirea în aer a blocurilor de oţel, după prelucrarea prin deformare plastică la cald), se înlocuieşte răcirea în aer liber prin răcire lentă în cuptor sau în groapa cu cenuşă ori cu nisip; apariţia crăpăturilor la răcirea în aer liber poate fi evitată prin alierea oţelului respectiv cu titan, care formează carburi foarte greu solubile în austenită şi cari măresc vitesa critică de călire. 13. Autocentrare, pl. autocentrări. N\ş.: Deplasarea centrului de greutate al unui arbore elastic (v.), spre axa de rotaţie, cînd turaţia arborelui e supracritică (v. şi Turaţie critică). Datorită autocentrării, arborii elastici funcţionează la turaţia nominală mai liniştit decît arborii rigizi (v.). 14. Autochore, specii Geobot.: Specii vegetale ale căror fructe, seminţe sau diaspori b împrăştie, în general, însăşi planta. Autochorele se subdivid în: balistice, prin explozia fructelor (ex. măzărichea), proiectoare, prin proiectarea seminţelor (ex. clopoţeii — Campanula), agăţătoare (ex. holera — Xanthium spinosum), prin stoloni (ex. fraga — Fragaria vesca), prin rizomi (ex. mărgăritarul — Convallaria majalis), prin propria lor greutate (ex. stejarul — Quercus). Adeseori autochoria e combinată cu alte moduri de diseminare, cum sînt: zoochoria (v.), anemochoria, etc. 15. Autocirculafia apei în căldări. Tehn.: Circulaţia apei în circuitul închis de vaporizare al unor căldări acvatubulare, datorită diferenţei de presiune (şi de greutate) în coloanele de Autocisternă 184 Autoclavă fluid din fasciculele de fevi comunicante ale circuitului, situate; în zone cu temperaturi diferite ale căldării, presiunea fiind mai mare în fevile de apă situate în zonele mai reci şi mai mică în fevile de amestec apă-abur din zonele încălzite intens. Circuitul de autocirculafie cuprinde, în general, colectorul-separator, fevile de cădere (prin cari apa relativ rece coboară din colectorul-separator), colectoarele inferioare, fevile fierbă-toare, colectoarele intermediare şi fevile de urcare (prin cari amestecul apă-abur urcă în colectorul-separator). Presiunea, care determină forfa ascensională de circulafie, poate fi exprimată prin relafia: CS Yapă S Y amestec )b='ZAP, în care h (m) e înălfimea la care se produce forfa ascensională, "iapă 5' yamestec (k9/m3) sînf greutăţile specifice ale apei şi ale amestecului apă-abur, iar Ap (kg/m2) e echivalentul în presiune al rezistenfei hidraulice totale a circuitului de auto-circulafie. Creşterea presiunii de serviciu a căldării determină micşorarea forfei ascensionale, datorită creşterii greutăfii specifice a aburului şi micşorării greutăfii specifice a apei, presiunea limită pînă la care e posibilă autocirculafia în căldările de abur fiind de circa 160 kgf/cm2. Cantitatea de apă G, care circulă în unitatea de timp prin circuitul închis de vaporizare la căldările cu autocirculafie, e în general mult mai mare decît debitul de abur D al căldării; raportul D/G = f se numeşte factor de circulafie şi are valori cuprinse între 8 şi 50, uneori mai mari. , Vitesa medie de autocirculafie, care de regulă e de 0,05'”1,5 m/s, depinde în principal de mărimea şi variafia solicitării termice a suprafefelor de încălzire, şi de forma constructivă a circuitului de vaporizare. Avantajele autocirculafiei fafă de circulafia forfată sînt reglajul mai simplu al căldării şi consumul mai mic de energie pentru nevoi proprii. î. Autocisternă, pl. autocisterne. Transp. V. sub Autovehicul. 2. Autoclavă, pl. autoclave. 1. Ind. chim.: Recipient în care se produc procese fizice sau chimice la presiuni mai înalte decît presiunea atmosferică. în înfeles restrîns, presiunea interioară din autoclavă rezultă din procesul fizic sau chimic produs, iar funcfionarea e intermitentă, adică în şarje. 3. Autoclavă. 2. Ind. chim.: Recipient în care se produc procese fizice sau chimice sub presiune, chiar dacă presiunea e realizată prin mijloace exterioare (compresor, pompă), iar funcfionarea e continuă. în cele mai multe cazuri, temperatura de lucru (din autoclave) e mai înaltă decît temperatura ordinară. în astfel de cazuri — dacă cel pufin una dintre substanfele prezente e lichidă la temperatura de lucru — presiunea şi temperatura se condiţionează reciproc, datorită presiunii vaporilor substanţei, care creşte cu temperatura. O aplicafie importantă a acestui fenomen e faptul că — deşi pentru unele procese presiunea nu ar fi în mod direct necesară — se lucrează totuşi (în autoclave) la presiuni înalte numai penfru a se menfine anumifi reactanfi în stare lichidă, la temperaturi mai înalte decît temperatura normală de fierbere, cînd acest lucru e necesar pentru bunul mers al reacfiei. De exemplu: reacfiile de disolvare a ligninei şi a răşinilor din lemn, cu solufie apoasă de bisulfit de calciu şi de magneziu acidulată cu acid sulfuric, pentru obfinerea celulozei, se produc cu vitesă convenabilă la temperatura de 145°, la care corespunde o presiune de circa 5 at; reacfiile de aminare cu amoniac în solufie apoasă se produc cu vitesă convenabilă la temperaturi cuprinse între 100 şi 220°, şi penfru a menfine amoniacul în solufie la temperaturi atît de înalte sînt necesare presiuni de 3---50 at. Presiunile de lucru în autoclave variază între limite foarte largi: de la circa 1 at (de ex. în etuvele de dezinfectare) pînă la circa 4000 at (în autoclavele industriale pentru diferite con- densări şi polimerizări, în special în fază gazoasă). Presiunea înaltă poate determina, fie creşterea, la echilibru, a proporţiei’ de produse cu volum mai mic, fie creşterea vitesei de reacfie pentru atingerea echilibrului, fie inifierea reacfiilor, cari la presiunea normală nu se produc deloc sau se produc numai în prezenfa unor catalizatori speciali, fie sensul reacfiilor şi produşii obfinufi. Forma obişnuită a autoclavelor e cilindrică, cu capetele (fundul şi capacul) plane, conice sau, de cele mai multe ori, în formă de calote sferice. Capacitatea autoclavelor variază între limite foarte largi: de la mai pufin de 1 litru, pentru autoclavele de laborator, pînă la circa 500 m3, la autoclavele (fierbătoarele) pentru fabricarea celulozei de lemn. De cele mai multe ori, autoclavele se construiesc din ofel carbon, fonta pu-tînd fi folosită numai pentru presiuni joase şi capacităfi mici. Pentru medii corozive, perefii de ofel ai autoclavelor sînt protejafi cu o căptuşeală de plumb, de aluminiu, cupru, nichel, ofeluri speciale anticorozive (cu nichel şi crom) şi uneori, chiar de argint; autoclavele cu capacitate mică sînt construite integral din aceste metale şi în special din ofeluri anticorozive. Protecfia contra coroziunii mai poate fi asigurată atît prin căptuşeli de cauciuc, de cărămizi anfi-acide sau de sticlă, cît şi prin smălfuire Ori lăcuire. /. Autoclavă cu agitator. Amestecarea, eventuală, a materia- f) corpul aufoclavei; 2) calelor din autoclavă se obfine prin mai pacul aufoclavei; 3) came-multe procedee, şi anume cu un agita- ră de încălzire; 4) manta; tor mecanic, prin mişcarea corpului auto- 5) presgarnitură; 6) teacă clavei sau prin circulafia, substanfelor pentru termometru; 7) mano-din autoclavă. — Amestecarea, CU aju- metru; 8) agitator; 9) roată torul unui agitator mecanic (cu ancoră, dinţata a mecanismului de CU brafe, elice, etc.), se realizează acfio- antrenare a agitatorului, nînd din exterior arborele agitatorului, care străbate capacul aufoclavei printr-o cutie de etanşare. Autoclavele de acest tip pot fi folosite numai pînă la presiuni de cîteva zeci de atmosfere şi pentru capacităfi pînă la cîfiva metri cubi (v. fig. I). — Amestecarea prin mişcarea corpului aufoclavei se realizează prin rotirea (la autoclavele industriale) (v. fig. II) sau prin balansarea acestuia (la autoclavele mici de laborator) z II. Autoclavă rotativă. 1) ajutaj pentru introducerea aburului; 2) intrarea şi ieşirea gazelor inerte; 3) termometru; 4) gură de evacuare; 5) paletă; 6) sensul rotirii. (v. fig. III), pentru a evită cutia de etanşare. Acest mijloc de agitare poate fi folosit pentru presiuni oricît de înalte. — Amestecarea prin circulafia forfată asubtanfelor lichide din autoclavă se realizează cu ajutorul unei pompe exterioare. Acest procedeu de amestecare e indicat în special lâ âutoclavele foarte mari, de exemplu la autoclava folosită în industria celulozei, cu pompă de circulafie exterioară şi cu căptuşeală anti-acidă (v. fig. /V). încălzirea autoclavelor depinde de temperatura necesară, de dimensiunile lor, de natura procesului tehnologic, etc. în Aufoclavă 185 Autoconder.safie general sînt practicate următoarele procedee de încălzire: cu vapori de apă în manta sau în serpentină, ori direct în auto-clavă (cînd apa rezuliată din condensare nu deranjează mersul procesului); cu purtători de căldură (apă sub presiune, ulei, dowtherme, săruri topite, băi de metale topite); cu gaze calde sau cu foc direct; electric (cu rezistente sau prin inducfie). fi echipate şi cu alte dispozitive speciale ca, de exemplu, dispozitivul pentru măsurarea cuplului agitatorului, pe baza căruia se evaluează viscozitatea mediului. 1. Autoclavă, pl. autoclave. 3. Mş.: Capac care închide un recipient, aplicîndu-se dinspre interior spre exterior pe scaunul orificiului pe care-l astupă, astfel încît capacul se menfine închis prin presiunea interioară. Exemple: autoclava simplă, formată dintr-un capac oval de ofel, care serveşte la închiderea orificiilor de spălare ale căldărilor de abur, la care etanşeitatea se realizează interpunînd o garnitură de plumb, iar pozifia se asigură printr-un şurub cu piulifă care străbate capacul şi printr-o puntifă rezemată pe peretele exterior al căldării (v. fig. I); autoclava cu înşurubare conică, la care etanşeitatea se asigură prin I. Aufoclavă simplă de căldare. in) partea inferioară a căldării; ex) parfea exterioară; I)ciuperca autoclavei; 2) puntifă. II. Aufoclavă cu înşurubare conică. 1) tija autoclavei; 2) puntifă; 3) ciuperca autoclavei; 4) inel de etanşare; 5) înşurubarea autoclavei. III. Aufoclavă cu balansare. 1) corpul autoclavei; 2) capacul autoclavei; 3) priză la refeaua electrică; 4) manta; 5) rezistenfă electrică, pentru încălzire; 6) robinet de încărcare; 7) robinet de descărcare; 8) teacă de termometru; 9) manometru; 10) suport; 11) excentricul mecanismului de balansare; 12) bara mecanismului de balansare. Etanşarea capacelor demontabile se asigură prin garnituri confecţionate din diverse materiale, a căror natură depinde de presiunea, de temperatura şi de mediul din autoclavă. Materialele cele mai întrebuinţate sînt: cauciucul, klingheritul sau diferite mase plastice (plaste), pentru presiuni şi temperaturi joase; asbestul (cu şi fără inserfie ori îmbrăcăminte metalică), pentru presiuni joase sau mijlocii şi temperaturi înalte; plumbul, aluminiul, cuprul şi ofelul, pentru presiuni şi temperaturi din ce în ce mai înalte. în unele cazuri se poate renunfa la garniturile de etanşare, aceasta fiind obfinută prin fefele netezite ale pieselor de ofel. Pentru controlul procesului, autoclavele sînt echipate cu următoarele aparate şi dispozitive: manometru, teacă pentru termometru sau termocuplu; supapă de sigu-ranfă (în special în cazurile în cari există posibilitatea creşterii spontane a presiunii), robinete sau dispozitive de încărcare şi de descărcare, robinete pentru coborî-rea presiunii înainte de deschidere; sticlă de nivel, sau alte dispozitive pentru controlul lichidului. Unele autoclave experimentale sau de producfie pot IV. Autoclavă cu pompă de circulafie. 1) pompă de circulafie; 2) element de încălzire; 3) gură de Introducere a materialului; 4) absorbirea materialului din aufoclavă; 5) refularea materialului. suprafafa prelucrată a scaunului de bronz al autoclavei; în care aceasta se înşurubează (v. fig. //). 2. Autoclavizarea betonului. V. sub Beton autoclavizat. 3. Aufocolimator. Opt., Fiz.: Calitatea unui dispozitiv sau a unui instrument optic de a folosi principiul autocolimafiei. 4. Aufocolimajie. Fiz., Topog.i Modalitate de reperare, cu ajutorul unei lunete, a pozifiei unui sistem mobil oarecare echipat cu o oglindă plană, prin suprapunerea peste diviziunile scării oculare sau peste firele reticulare ale lunetei, a imaginii ei formate de razele de lumină reflectate de oglinda sistemului mobil. Dispozitivul folosit pentru realizarea autocolimafiei comportă o lunetă cu ocular Gauss (v. sub Ocular), pusă la punct pentru infinit, avînd scara oculară (sau firele reticulare ale ocularului) în planul focal al obiectivului. în aceste condifii, razele de lumină cari pleacă de la un punct al scării oculare a lunetei ies din aceasta ca fascicul paralel, sînt reflectate ca fascicul paralel de oglinda plană a sistemului mobil şi, pentru o pozifie potrivită a acesteia, intră în lunetă, formînd în planul focal al obiectivului o imagine reală a scării, care se suprapune peste scara însăşi. La coincidenfa scării-imagine cu scara-obiect, suprafafa oglinzii plane e perpendiculară pe direcfia razelor paralele, adică, în cazul realizării coincidenfei pentru diviziunea centrală, normala pe oglindă coincide cu axa lunetei, ceea ce permite reperarea univocă a pozifiei, în raport cu luneta, a sistemului mobil, de care oglinda e fixată rigid. 5. Aufocombină, pl. autocombine. Agr.; Sin. Combină autopropulsată. V. sub Combină. 6. Autocomplexitate. Chim.: Asociafie de ioni complecşi în solufie, pe care o formează singure unele combinafii simple, ca Fe2(C204)3, halogenurile metalelor grele HgCl2, CdJ2 şi HeTeOg. — Exemplu: 2 CdJ2 ^ Cd(CdJ4); ^ ^[^((^O^]. E deci o asociafie de ioni, care are drept urmare scăderea conductibilităfii electrice şi a presiunii osmotice. 7. Aufocompresor, pl. autocompresoare. V. sub Compresor. 8. Aufoconcentrarea razelor. Fiz.: Concentrarea razelor catodice într-un fascicul subfire, provocată de sarcinile spafiale din jurul acestui fascicul, cînd vidul din tubul de descărcare e imperfect. g. Aufocondensajie, V. sub Darsonvalizare. Âutocosîfoare 186 Autodisfrugerea proiectilelor î. Âufocosifoare, pl. autocosifori. Agr.; Sin. Cositoare autopropulsată. V, sub Recoltat, maşină de 2. Aufocromie. 1. Foto..* Procedeu de fotografiere în culori (v,), s. Aufocromie, pl, autocromii. 2, Foto,: Fotografie în culori prin procedeul Autocromie 1. 4. Aufocromie. 3, Poligr,; Tipar colorat, executat prin combinarea a două procedee diferite de imprimare (v, Tipar autocrom). 5. Aufocurăţirea canalelor. Canal.: Curăţirea canalelor care se produce prin antrenarea materiilor solide cari s-au depus în ele (cînd debitele şi vitesele de curgere scad sub o anumită limită), de către apele cari curg cu vitesă superioară vitesei de la care încep să se formeze depunerile. Vitesa minimă de autocurăţire, stabilită experimental, e de 0,70 m/s. în unele porţiuni ale refelei de canalizare, în special în cele de la începutul refelei, ca şi în porţiunile în cari diametrul canalelor e impus de prescripţii şi e mai mare decît cel necesar, aufocurăţirea nu se poale produce nici ia debitele maxime, deoarece vitesa de scurgere rămîne inferioară vitesei de autocurăţire. De aceea, în aceste porţiuni, în cari materialele depuse pot provoca înfundarea canalului şi să creeze astfel un mediu insalubru, reţeaua trebuie să fie echipată cu cămine de spălare, cari permit realizarea vitesei minime de 0,70 m/s. 6. Aufodemarare, pl. sufodemarări: Sin. Autopornire (v.). 7. Auto depanare: Autovehicul utilizat pentru repararea pe traseu (adică pe linia de circulaţie) a unui vehicul rămas în „pană", sau penfru remorcarea unui vehicul avariat ori defectat grav. V. şi sub Atelier. 8. Autodesfacere, pl aufodesfaceri. Tehn,: Fenomenul de dezasamblare sau de slăbire a asamblării unui element dintr-o asamblare dezmembrabilă, în timpul serviciului, fără intervenţie din exterior. Aufodesfacerea se evită prin autofixarea (v.) elementului sau prin asigurarea acestuia printr-un element suple-mentar. 9. Autodeşisfor, pl. autodeşîstoare. Prep, m/n.: Aparat pentru reglarea automată a evacuării şistului din aparatele de concentrat gravimetric cărbunii (jgheaburi de spălare, maşini de zeţaj). Reglarea se face, fie cu ajutorul aerului comprimat (la maşinile de zeţaj), fie prin relee electrice (la jgheaburile de spălare). I. Regulator automat penfru evacua- II. Aufodeşistor cu presiune sub ciur. rea şistului. I) rezervor de aer comprimat; 2) robinet; 1) cilindru pneumatic; 2) plutitor; 3) plutitor; 4) praguri fixe. 3) oblon. Ls maşinile de zeţaj, acţionarea autodeşistoarelor se face fie cu ajutorul unui plutitor, care urmează variaţia înălţimii stratului de şist (v. fig. I), fie prin mărirea presiunii apei, astfel încît aceasta să poată trece prin stratul de şist, cînd înălţimea acestuia depăşeşte o anumită limită (v. fig. II). în primul caz, plutitorul care pluteşte pe suprafaţa stratului de şist acţionează, prin intermediul unei pîrghii, asupra unui robinet care distribuie aerul comprimat într-un cilindru în care se găseşte un piston a cărui tija ridică sau coboară un oblon care e în prelungirea ciurului maşinii de zeţaj. Ridicarea sau coborîrea acestui oblon reglează înălţimea stratului de şist depus pe ciurul maşinii. — în al doilea caz, plutitorul se găseşte într-un tub care comunică la partea superioară cu atmosfera, iar la partea inferioară, cu compartimentul de sub ciurul maşinii. Evacuarea şistului se face printre două praguri fixe, reglate astfel încît şisturile să nu poată curge de la sine. în partea superioară a compartimentului de evacuare a şistului e un rezervor în care aerul e comprimat sub acţiunea mişcării apei, Acest compartiment poate fi pus în legătură, mai mult sau mai puţin, cu atmosfera, prin intermediul unui robinet comandat de plutitor, reglîndu-se astfel trecerea unei anumite cantităţi de apă şi şist printre cele două praguri. La jgheaburile de spălare, reglarea registrului de evacuare a şistului se face cu ajutorul unei cremaliera comandate electric prin intermediul unor relee legate de o serie de electrozi cufundaţi la diferite înălţimi în jgheabul de spălare. Circuitul electric se închide cînd cantitatea de şist se ridică pînă în dreptul electrozilor; în acest moment, întregul dispozitiv descris mai sus intră în funcfiune, acfionînd astfel asupra registrului de evacuare a şistului. io. Aufodină, pl. autodine. Telc.: Montaj radioelectric destinat recepfiei undelor întreţinute nemodulate (v. fig.), în care tubul electronic e montat în oscilator, funcţionînd în vecinătatea condiţiei de întreţinere a oscilaţiilor, iar în acelaşi timp, în circuitul de intrare al tubului se introduce oscilaţia de recepţionat provenită din antenă, diferenţa frecvenţelor celor două oscilaţii fiind de ordin acustic. Interferenţa celor două oscilaţii, dă, în circuitul oscilant o oscilaţie de înaltă frecvenţă modulată cu o frecvenţă egală cu diferenţa frecvenţelor celor două oscilaţii. Această oscilaţie, detectată, dă o oscilaţie cu Schema de principiu a autodinei. recvenţa egala cu diferenţa T) telefon (sau difu2or); Tr) transformaior; frecvenţelor celor două osci- C) condensafor variabiI; E) baferie> laţii, capabilă să producă o undă sonoră în telefon sau în difuzor. Oscilaţiile produse de tub fiind date de frecvenţa proprie a circuitului oscilant L, C, acesta se dezacordează faţă de oscilaţia primită din anfenă. Acest dezacord nu e mare la recepţia undelor scurte, însă el devine relativ mare la lungimi de undă mari, reducînd astfel sensibilitatea receptorului. Pentru undele de 100 m, această diferenţă e abia de ordinul a 0,1 m. Pentru undele de 1000 m, ea e de 10 m, iar pentru undele de 10 000 m e de 1000 m. — în aceste din urmă cazuri trebuie folosit un oscilator separat, receptorul fiind acum acordat exact pe unda de primit. ti. Autodisfrugător, proiectil Tehn. mii.; Proiectil construit şi echipat astfel, încît să se autodistrugă dacă nu loveşte ţinta. (V. Autodisfrugerea proiectilelor). 12. Autodistrugerea proiectilelor. Tehn. mii.: Explodarea proiectilelor, special organizata în acest scop, chiar dacă nu şi-au atins ţinta. Exemplu: pentru proiectilele antiaeriene, la cari suflul gazelor încărcăturii de explozie din proiectile şi efectul de pătrundere al schijelor provenite din proiectilul explodat interesează în aer, nu pe pămînt, se folosesc focoase fuzante (v.), cari se reglează înainte de încărcare; se presupune că ele lovesc ţinta aeriană într-un anumit punct şi se reglează să funcţioneze focosul, adică să se producă explozia proiectilului, exact în acel punct; chiar dacă ţinta nu e situată în punctul ochit Aufodraglină 187 Autoexcitafie sau dacă proiectilul nu ă trecut prin acel punct, focosul funcţionează după timpul sau după elementul regulator respectiv. Autodistrugerea e impusă şi unor munifii marine, cari sînt lansate sub apă. 1. Aufodraglină, pl. autodragline. Mş. V. sub Draglină. 2. Aufodrezînă, pl autodrezine. C. f.i Drezină cu autopro-pulsie. V. sub Drezină. 3. Aufodrom, pl. autodroame. Drum.; Pistă de construcfie specială, rezervată curselor de automobile. Elementele geometrice (lăfimea benzilor de circulafie, supralărgirile, supraînălfă-rile, racordările aliniamentelor cu virajele, etc.) şi îmbrăcămintea trebuie să fie proiectate astfel, încît să permită circulafia cu vitese mări. 4. Aufodrum, pl. autodrumuri. Drum.: Drum construit pentru a asigura circulafia în bune condifii, atît a vehiculelor cu trac-fiune animală, cît şi a celor cu tracţiune mecanică. V. sub Drum, 5. Aufodubă, pl. autodube. Transp.: Automobil amenajat pentru transporturi de materiale fragile, de produse alimentare, corespondenţă, etc. Sin. Autocomercială. o. Autoelectronică, emisiune F/z.; Emisiune de electroni, dintr-un catod, datorită cîmpului electric dintre acest catod şi un electrod care se găseşte la un potenţial mai înalt decît catodul. Emisiunea autoelectronică e o emisiune Ia rece. Densitatea curentului obţinut prin emisiune autoelectronică, la o temperatură dată, e cu atît mai mare, cu cît energia de extracţie a electronilor din catod e mai mică şi cu cît cîmpul exterior e mai intens. Suprafaţa catodului prezentînd neregularităţi în vecinătatea cărora cîmpul exterior e mai intens, emisiunea autoelectronică nu se face omogen pe toată suprafaţa. Emisiunea autoelectronică e condiţionată în principal de efectul cuantic „de tunel" corespunzător căruia pot traversa bariera de potenţial catodic şi electroni a căror energie cinetică e inferioară înălţimii acestei bariere (v. Barieră de potenfial). Relaţia / = gc\ (BE)2e BE în care e W . 8nyl----------------------5 Cl = 2^ ^ C2~Yb h fiind constanta lui Planck, e sarcina şi m masa electronului, Wi energia maximă pe care o poate avea un electron la zero absolut, Wa înălfimeâ barierei de potenfial catodic şi cp = Wa — Wi energia de extracţie), care dă densitatea I a curentului, arată că / depinde nu numai de cîmpul exterior E, ci şi de energia de extracţie cp, cum şi de un coeficient al cîmpului B, egal cu raportul dintre intensitatea reală a cîmpului şi cea calculată presupunînd suprafaţa ideală şi de un coeficient g care depinde de raportul dintre suprafaţa emiţătoare şi suprafaţa totală a catodului. Sin. Emisiune la rece. ?. Aufoepurarea apelor de suprafafă. Canal.: Procesul biologic şi fizicochimic prin care materiile organice dintr-o apă de suprafaţă se transformă singure în substanţe mineralizate, inofensive faţă de dezvoltarea organismelor vii. Această transformare e făcută de bacteriile aerobe, cu ajutorul oxigenului disolvat în apă. Autoepurarea are Ioc atît timp cît cantitatea de oxigen conţinut în apă e mai mare decît cantitatea de oxigen biochimic necesar (v.) şi cît activitatea bacteriilor aerobe nu e împiedicată prin prezenţa în apă a unor substanţe toxice în exces sau prin scăderea temperaturii apei sub limita temperaturii de dezvoltare a bacteriilor. Cînd autoepurarea nu mai e asigurată, se produce degradarea apei (poluare), care creează condiţii defavorabile dezvoltării vegetalelor şi animalelor din apă (în special a peştilor). V. şi Poluarea basinelor naturale de apă. s. Aufoepuraţia apelor amoniacale şi fenolîce. Ind. cb.: Fenomenul de epuraţie de Ia sine a apelor reziduale de la instalaţiile de carbonizare industrială (cocsificare şi semicocsificare). în ape (rîuri sau lacuri) se admite o descompunere a fenolilor dintr-o soluţie de 2 gf/I cu o medie de 57 mgf/l pe zi, prin degradare biologică, sau o descompunere de 0,7-*5 mgf/l pe zi în prezenfa oxigenului şi datorită bacteriilor. Apa liniştită, sau care se mişcă încet, are o mai mare putere de autoepurafie decît apele curgătoare repezi. Se pot amesteca în proporfii convenabile apele fenolicecu scurgerile menajere (canalizarea) cari confin bacteriile necesare, Apele se trec prin filtre cu pat de microorganisme (humus, turbă, inoculate cu bacterii aerobe din depozitul apelor de canal), pe suport de cocs. Pe pămînt, apele amoniacale şi cele fenolice, spre deosebire de cele calcaroase (amoniacale, din cari s-a scos NH3 cu var, prin metoda „semidirectă"), pot fi fertilizatoare prin amoniacul confinut, restul de materii organice fiind descompus biochimic. Seadmite cădegradarea fenolilordin ape e de 150*"300 mgf/l în 24 de ore, într-o proporţie de 25-*50 m3 pe un hectar de teren argilos pe care sînt împrăştiate. 9. Autoepurafie, Tehn.: Fenomenul de purificare, în special sub aspectul sanitar, pe care mediile primitoare (ape curgătoare, lacuri sau terenuri), cu mijloacele lor sau prin agenfi naturali şi fără intervenţia tehnicii, o exercită asupra apelor reziduale (v,) pecari Ie primesc de la industrii sau de la aşezări omeneşti. Acfiunile sînt, în general: oxidarea sub acfiunea oxigenului din aer, respectiv disolvat în apă; acfiuni fotochimice, sub acţiunea radiaţiilor solare; acţiuni biochimice, determinate de microorganisme, de obicei de bacterii aerobe; această autoepurafie e întîrziată în perioadele reci, din cauza frînării proceselor biologice respective. Factorii determinanţi pentru autoepurafie sînt: aerarea şi microorganismele. Apele reziduale industriale pot avea o mult mai mare oxi-dabilitate (conţinut în materii organice, evaluat în consum de MnC^K) decît apele domestice de scurgere. Pentru acestea din urmă se admite deversarea în rîuri, contîndu-se pe autoepurafie, cînd volumul apei primitoare e, de exemplu, de 500 de ori volumul apelor primite. Afară de proporţia de dilufie la locul deversării, e determinantă şi vitesa de difuzare. 10. Aufoefanşare. Hidr.: Fenomenul prin care corpul unui dig îşiâsigură singur impermeabilitatea, prin proprietăţile materialelor din cari e construit şi nu printr-un dispozitiv special. V. şi sub Dig. u. Aufoeferodină, pl. autoeterodine. Telc.; Oscilator local auxiliar — necesar pentru recepţia prin eterodinare (v.), în telegrafie, a undelor întreţinute nemodulate — şi realizat prin cuplarea judicioasă a circuitelor de placă şi grilă ale unui etaj cu triodă care în mod normal are altă funcţiune (amplificator, etc.). Sin. Endodină. 12. Aufoexcavafor, pl. auioexcavatoare. Mş, V. sub Excavator. 13. Aufoexcifafor, pl. autoexcitatoare. Elf.: Sistem electromecanic în care mişcarea şi acţiunile electrice şi magnetice interne produc şi întreţin, Ia o valoare de regim, fluxurile electrice sau magnetice interesînd funcfionarea lui. 14. Aufoexcifafie. 1. Elf.: Mod de excitafie(v.)a unui generator electric (v.), în care curentul de excitaţie e produs de însuşi generatorul (spre deosebire de sistemul de excitaţie separată, care are nevoie de o sursă diferită pentru curentul de excita-fie). Se bazează pe remanenfa magnetică a circuitelor magnetice ale generatorului. Autoexcitafia se foloseşte în special Ia generatoarele de curent continuu; din acest punct de vedere, se deosebesc gene- Autoexcitafie 188 Autograf ratoare cu excitafia în derivare, cu excitafia serie şi cu excitafie mixtă (compusă sau compound). Autoexcitafia e utilizată în ultimul timp şi la generatoarele sincrone a căror putere nu depăşeşte 100—200 kVA, curentul continuu necesar excitaţiei fiind obfinut, în acest caz, de la bornele principale de curent alternativ, prin redresoare cu semiconductoare, sau prin redresoare mecanice. Autoexcitafia se aplică şi la generatoarele asincrone şi se produce din refea, cu ajutorul receptoarelor capacitive, Autoexcitafia apare şi la frînarea cu recuperare a celor mai multe motoare de curent alternativ cu colector; în acest caz, curenfii de autoexcitafie au o frecvenfă diferită de frecvenfă refelei (de obicei 2—5 Hz, sau chiar curent continuu) şi valori foarte mari. O astfel de autoexcitafie, fiind dăunătoare funcfio-nării, trebuie evitată prin măsuri speciale. 1. Aufoexcifafie. 2. Fiz.: Excitafie spontană a unui sistem fizic, adică fără aport de energie de excitafie din afara lui. 2. Aufofertilifafe. Agr.: Proprietatea unor specii şi a unor varietăfi de pomi roditori de a lega fructe pe baza fecundafiei cu polen propriu, fie că acest polen provine de la aceeaşi floare ori de la o alta, însă din acelaşi pom, sau de ia florile unui alt pom, însă din aceeaşi varietate. 3. Aufofixare. Tehn.: Calitatea unui element al unei asamblări dezmembrabile de a se menfine în timpul serviciului în pozifia în care a fost montat, fără a utiliza un element suplemenfar, care să-l asigure. Autofixarea e realizată, de obicei, prin alegerea valorilor unor parametri geometrici (de ex. înclinarea elicei filetului unui şurub, înclinarea fefeior unei pene), astfel încît să se realizeze forfe de frecare capabile să împiedice desfacerea de la sine a elementului. 4. Aufofrefaj, pl. autofretaje. Tehn., Tehn. mii. V. sub Fretaj. 5. Aufofrinare, pl. autofrînări. Mec.: împiedicarea mişcării, în sens invers celui intenţionat, a anumitor elemente ale unor mecanisme, prin folosirea forfei de frecare dintre suprafefele de lucru. în general, autofrînarea se asigură prin alegerea unui unghi de înclinare a al suprafefelor de lucru, inferior unghiului de frînare g, con-difia pentru autofrînare fiind (1) tga 2-naftol), roşu autol RL, RLP (1-naftilamină -> 2-naftoi), roşu autol GL (m-clor-o-anisidină 2-naftol). V. sub Lac; v. şi sub Pigment. 14. Aufolif. Pefr.: Bloc de rocă magmatică, înglobat într-o altă rocă magmatică, de care e însă legat genetic. Exemplu: O incluziune de diorit într-un granodiorit constituie un autolit, dacă ambele roci au provenit din aceeaşi magmă (v.) inifială. Ant. Xenolit (v.). îs. Aufolitografie. Poligr.: Ansamblul procedeelor de reproducere în tipar plan a lucrărilor executate de un desenator direct pe piatra litografică, pe o placă de metal sau pe hîrtie de transport, fără a folosi vreuna dintre metodele de reproducere fotomecanică. 16. Autoliză. Chim. biol.: Distrugerea celulelor organismelor animale şi vegetale, în urma proceselor biochimice de descompunere a diferitelor substanfe complexe din celule (proteine, hidrafi de carbon, grăsimi, etc.), în substanfe mai simple, sub acţiunea enzimelor din fesuturile proprii. Pe autoliză se bazează modificarea incipientă a fesuturilor în descompunerea cadavrelor. Se produce şi în organismele vii, în diferite focare de necroză; de exemplu, la otrăvirea cu ciuperci se produce o atrofie acută a ficatului, ca o consecinfă a descompunerii masive a proteinelor. Fenomene de autoliză se observă şi în numeroase procese industriale: dospirea aluatului, fermentarea tutunului şi a cea- Autoîncărcător. Aufomacara 190 Aufomat, sisfem ~ iului, autoliza de Ia însilozarea furajelor, etc. în unele cazuri, autoliza e un indiciu de alteraţie profundă a produsului. De exemplu, autoliza drojdiei comprimate, păstrată în condiţii ne-corespunzătoare, a cărnii, etc. 1. Automacara, pl. automacarale. Mş.; Sin. Macara automobilă. V. sub Macara. 2. Automat. Tehn.: Calitatea unui sistem tehnic de a efectua, după sezisare, o anumită operafie sau un complex de operafii, fără intervenfia omului în dirijarea acestora. a. Automat, pl. automate. 1. Tehn.: Apa rai care, după sezisare, efectuează o anumită operafie sau un complex de operajii fără intervenfia — altfel necesară — a omului, în dirijarea acestor operafii. Rolul automatului consistă nu numai în înlocuirea acestei intervenfii, ci şi în îmbunătăfirea con-difiilor de folosire şi'comandă a unui sistem tehnic, respectiv de dirijare a operafiilor considerate. Sin. Dispozitiv de automatizare. Se numesc „false automate11 dispozitivele cari permit realizarea unei anumite operajii, dar a căror folosire e impusă de însuşi procesul tehnologic respectiv, intervenfia omului ne-fiind eficace din cauza imperfecfiunii felului de a acfiona al omului. Un fals aufomat e, de exemplu, sistemul de distribufie a combustibilului la motoarele cu ardere internă, cu ajutorul arborelui cu came. Nu sînt automate nici aparatele sau dispozitivele la cari nu se poate face o distincfie între sezisare şi efectuarea ope-rafiei corespunzătoare (comportarea aparent automată a dispozitivului rezultînd din caracteristicile lui intrinseci de funcfionare), cum sînt siguranfele fuzibile, stabilizatorul de curent cu rezistenfă nelineară (bâretorul), etc. 4. Automat, pl. automate. 2. Poli gr.: Presă de tipar automată (v.). 5. Automat, pl. automate. 3. Tehn. mii: Gură de foc portativă, automată, cu feavă mai lungă decît a pistoletului, însă mai scurtă decît a carabinei. La automate, a căror greutate nu depăşeşte 3***4' kgf (v. fig.), se folosesc cartuşe de pistolet (cu 7. Automat de plug. Agr.; Mecanism la plugurile cu tracfiune mecanică, care serveşte la trecerea, în timpul mersului, a cadrului (respectiv a grindeiului), împreună cu organele de lucru fixate pe acesta, din pozifia de lucru în poziţia de transport, sau invers. V. sub Plug. 8. Automat de semnalizare. C. /..* Instalafie care serveşte la anunfarea acustică, la cantoanele interesate, a plecării trenului dintr-o stafie spre stafia vecină. Semnalizarea se face automat, prin lovituri de clopot, fransmifîndu-se electric de la automatul de stafie la aparatul de canton; instalafia e asigurată printr-o legătură telefonică între stafiile vecine şi cantoanele dintre ele. Se pot transmite automat: un grup de două lovituri, repetate de trei ori (..—..—..), care înseamnă că un tren pleacă în direcfia „de la Bucureşti"; un grup de trei lovituri, repetate de trei ori (...—...—...), care înseamnă că un tren pleacă în direcfia „spre Bucureşti"; un grup de 12 lovituri, care e semnalul orei 12°°. Afară de semnalele transmise automat, prin acfionarea comandată a instalafiei, se pot transmite şi alte semnale, folosite Ia calea ferată penfru semnalizarea circulafiei trenurilor între stafii. 9. Automat electric de deparafinare. Expl. petr. V, Depara-finarea mecanică a sondelor. 10. Aufomat, repera] Telc.: Sistem de radar (v.) în care semnalele de ecou comandă dirijarea automată spre fintă a fasciculului de unde dirijate al antenei de emisiune. 11. Aufomat, sisfem Tehn.: Sistem tehnic format dintr-un aufomat (v.) şi instalafia pe care acesta o deserveşte (obiectul automatizării sau instalafia automatizată). Sin. Instalaţie automată. în forma cea mai generală, sistemul automat asigură, fără intervenţia omului, transmisiunea şi efectuarea unei comenzi iniţiate de o mărime de comandă a (t), cu scopul de a modifica şi de a stabili în mod corespunzător valorile unei mărimi comandate b (t), care e o caracteristică a instalafiei automatizate. Se stabileşte astfel o relafie de dependenfă între două mărimi variabile, relafie care altfel nu ar exista şi care e mijlocită de circuitul de automatizare. vitesa gloanfeior mai mare), dar nu şi cartuşe de puşcă; calibrul lor variază între 6 şi 12 mm, ca şi la pistolete şi la puşcă. Cu un automat se trage în general foc continuu, dar el e echipat şi cu un mecanism care îi permite trecerea la foc lovitură cu lovitură. încărcătorul unui automat cuprinde pînă Ia 100 de cartuşe (în medie 30--40 de cartuşe), cadenfa de tragere fiind de 400‘-'900 de lovituri pe minut. Suportul automatului e asemănător cu cel al puştii, uneori mai mic, iar alteori rabatabil, pentru a reduce dimensiunile maxime ale acestei guri de foc; mecanismul automat al acestei arme se bazează pe aceleaşi principii ca şi la pistolete şi la puşti-mitraliere. Automatul se foloseşte în lupta contra unui inamic apropiat. Sin. Pistol-mitralieră. e. Automat de instalafie. Eli.: Mic întreruptor automat (v. sub întreruptor automat). După felul legăturii dintre automat şi instalafia automatizată, se deosebesc două clase de sisteme automate: sisteme automate cu circuit deschis (v.), la cari se stabileşte numai relafia de dependenfă a mărimii comandate fată de mărimea de comandă, şi sisteme automate cu circuit închis (v.), ia cari se realizează şi controlul îndeplinirii acestei dependenţe, prin intermediul unei căi inverse (cale de reacţiune). După felul acţiunii automatului asupra instalaţiei automatizate se deosebesc sisteme automate cu comandă continuă (v.) şi sisteme automate cu comandă discontinuă (v.). , Afară de mărimea de comandă şi de mărimea comandată, la orice sistem automat se mai deosebesc: mărimea de intrare a (t), efectiv aplicată la intrarea automatului; mărimea de execuţie y(£), produsă la ieşirea automatului şi aplicată la intrarea în instalaţia automatizată; mărimea de ieşire (3 (^), produsă lâ ieşirea insta- Automat, sistem ~ în circuit deschis 191 Automat, sistem ~ în circuit deschis laţiei automatizate.— Mărimea de intrare a (/) poate coincide cu mărimea de comandă a (it), dacă aceasta e accesibilă unei măsurări directe şi poate fi transmisă netransformată circuitului de automatizare, dar în cazurile generale un traducfor de intrare converteşte valorile mărimii de comandă în valori ale unei mărimi de intrare. De exemplu, la reglarea concentraţiei unui amestec, mărimea de comandă e concentraţia, greu accesibilă unei măsurări directe; în acest caz se poate măsura indirect concentraţia prin intermediul exponentului de hidrogen (pH) al soluţiei — care, în condiţii determinate, e o funcţiune determinată de concentraţie — şi traductorul de intrare converteşte valorile acestuia în valorile unei mărimi electrice (de ex. în valoarea unei tensiuni), care constituie mărimea de intrare a circuitului de automatizare (fiind aplicată la intrarea acestui circuit).— Mărimea de ieşire (3 (t) poate coincide cu mărimea comandată b[t) (instalaţie automatizată direct), cum e cazul frecvent la sistemele cu circuit deschis, dar poate fi şi diferită, cum e cazul frecvent la sistemele cu circuit închis; la ultimele sisteme, mărimea de ieşire (3 (t) e aplicată lâ intrarea căii de reacţiune şi e diferită de mărimea comandată, în special cînd aceasta e improprie pentru o măsurare directă (care a devenit necesară prin introducerea căii de reacţiune). Elementele instalaţiei automatizate cuprinse între punctul de măsurare a mărimii de ieşire |3 (t) şi punctul de producere a mărimii comandate b (i) nu intervin în circuitul de automatizare şi constituie instalaţia automatizată indirect. Din punctul de vedere al circuitului de automatizare, ele alcătuiesc un traductor de ieşire. De exemplu, la reglajul debitului unei pompe, mărimea de ieşire — măsurată în vederea reglajului — poate fi turaţia arborelui pompei, iar mărimea comandată — scopul reglajului — e debitul pompei; pompa însăşi nu intervine în circuitul de automatizare, pentru care ea reprezintă un traductor de ieşire şi constituie o instalaţie automatizată indirect, iar o eventuală defecţiune care survine în interiorul pompei poate modifica debitul, deşi turaţia rămîne constantă sub acţiunea circuitului de automatizare. Sistemele automate în circuit deschis acţionează astfel, încît mărimea de ieşire (3 (t) urmăreşte variaţiile mărimii de intrare a(£), fără a controla dacă această urmărire a fost sau nu îndeplinită (adică au numai o cale directă, de comandă). Deoarece aceste sisteme nu constată dacă s-au îndeplinit comenzile, sînt posi» bile funcţionări eronate, cînd diferitele lor organe (datorită uzurii sau defectării) nu-şi mai păstrează caracteristicile iniţiale. Sistemele automate în circuit deschis sînt, în general, sisteme de comandă automată, dar şi sisteme de control automat, sisteme de protecţie automată, de blocare automată, de averti-sare (semnalare) automată şi de semnalizare automată (v. sub Automatizare). Sistemele automate în circuit închis acţionează astfel, încît mărimea de ieşire (3(j) urmăreşte variaţiile mărimii de intrare a(t), confrolînd în mod continuu dacă această urmărire e îndeplinită (adică au o cale directă, de comandă, şi o cale inversă, de reacţiune). Deci, sistemele automate în circuit închis nu sînt comandate direct de mărimea de intrare a (t), ca în sistemele în circuit deschis, ci de o abatere sau (mai general) de o mărime de acţionare s (t), care se obţine prin comparaţia neîntreruptă între mărimea de intrare a(i) şi cea de ieşire |3(£), ceea ce permite să se controleze dacă mărimea de ieşire a atins valorile ei de consemn. Sistemele în circuit închis pot fi servosisteme (sisteme servo) şi sisteme de reglare automată. La servosisteme (v.), variaţia în timp a mărimii de comandă e arbitrară, sistemul automat asigurînd urmărirea valorilor acestei mărimi după o lege determinată de mărimea comandată şi acţionînd cu o precizie determinată în sensul anulării abaterii. La sistemele de reglare (v.) automată, cari constituie un caz particular de servosisteme, mărimea comandată trebuie să aibă o valoare constantă (sistem de reglare cu consemn la valoare fixă) sau trebuie să varieze în timp după un program prestabilit (sisteme de reglare cu consemn programat), dar nu poate avea orice valoare. Un sistem automat se caracterizează prin următoarele elemente: sensibilitatea, definită prin raportul ^respectiv » în care Aa (respectiv As) e intervaluI minim cu care trebuie să varieze mărimea de intrare a (£) (respectiv abaterea 8 (/:)), pentru, ca sistemul să se amorseze; rapiditatea, care e capacitatea sistemului automat de a face ca mărimea de ieşire să urmărească cu întîrziere cît mai mică variaţiile mărimii de intrare; stabilitatea, caracterizată prin faptul că, la variaţii bruşte ale mărimii de intrare, oscilaţiile mărimii de ieşire se amortisează în timp (relativ repede). Modul de funcţionare al unui sistem automat poate fi studiat considerînd două servicii: unul staţionar (static), pentru starea de „echilibru", şi unul transitoriu dinamic), pentru intervalul de timp ] cx(t) dintre momentul în care mărimea de intrare a suferit o variaţie, pînă cînd sistemul a intrat în noua stare staţionară. Studiul static al sistemului automat comportă cunoaşterea ecuaţiilor de echilibru ale sistemului, iar a^iL studiul dinamic, cunoaşterea legii de variaţie în timp a mărimii de intrare şi a ecuaţiilor de mişcare ale sistemului. Mărimea de intrare poate varia oricum în timp, însă în studiul comportării sistemului se consideră unul dintre următoarele două cazuri caracteristice (pe baza L Mărimea de mirare, în funcţiune cărora pot fi studiate celelalte cazuri): a) functiune în inaptă; b) func-mărimea de intrare a (t) depinde fiune sinusoidală, de timp după funcţiunea în treaptă (v. fig. I a), definită prin condiţiile a(£) = 0 ia t<0 şi a(t)~A la t>0; mărimea de intrare e funcţiune armonică de timp (v. fig. I b), definită prin condiţia a(£) = ^4 sin cot. î. ~r sistem ~ în circuit deschis. Tehn.: Sistem automat (v.) la care variaţiile mărimii de ieşire (3 (t) urmăresc variaţiile II. Schema funcţională a unui sistem automat în circuit deschis. A) automat; B) instalafia automatizată; A-f-B) sistem automat; 1) traductor de intrare; 2) organ de măsură (amplificator); 3) organ de acfionare (amplificator de putere); 4) organ de execuţie; 5) surse de energie exterioare; 6) sarcină. mărimii de intrare a (t), fără ca sistemul să controleze dacă această urmărire a fost îndeplinită. Se foloseşte cînd nu se cer condiţii speciale de precizie. Un sistem automat în circuit deschis e format în principal din următoarele organe sau elemente: un traductor de intrare, care converteşte mărimea de comandă a (t) în mărimea de intrare a (t); un organ de măsură a mărimii de intrare; un organ de acţionare (amplificator de putere), care produce mărimea de execuţie y (t), aptă să acţioneze asupra instalaţiei automatizate; obiectul automatizării (instalaţia automatizată), care din punctul de vedere al circuitului de automatizare e organul de execuţie şi care produce mărimea de ieşire (3 (t). Automatul în circuit deschis se racordează într-un singur punct (P) la instalaţia automatizată. Aufomat, sistem ~ în circuit închis 192 Aufomat, sistem ~ în circuit închis Organul de acfionare are rolul de a produce o mărime de valoare relativ mare, necesară pentru a exercita comanda asupra organului de execufie; acest organ se numeşte şi organ de ampliticare, dacă amplifică (linear sau nelinear) mărimea transmisă organului de execufie. Organul de execufie e format din instalafia în care se efectuează procesul tehnic, respectiv se produce mărimea de ieşire (3(j). Pentru realizarea mărimii de ieşire (3(£), de cele mai multe ori nu e suficientă energia primită de la organele precedente —şi e necesar ca organul de execufie să aibă un aport suplemenfar de energie, de la o sursă exterioară. Precizia sistemului de comandă în circuit deschis depinde de linearitatea elementelor sale componente şi de condifiile punerii la punct inifiale, prin care s-a stabilit o anumită dependenfă între valoarea mărimii de comandă şi valoarea mărimii comandate (etalonarea sistemului). Sistemul nu are posibilitatea de a constata şi de a corecta o eroare care s-a produs în executarea comenzii; aşa dar nu e sensibil la eroarea sa. Etalonarea sistemului nu mai e valabilă îndată ce intervin cauze externe sau interne cari modifică condifiile punerii la punct inifiale. Pentru asigurarea funcfionării corecte a sistemelor în circuit deschis sînt necesare o întrefinere îngrijită şi înlăturarea variafiilor produse de uzură sau de perturbafiile introduse de mediul ambiant (temperatură, umiditate, vibrafii, etc.). Dacă mărimea de ieşire e măsurată şi valorile ei sînt urmărite de un opsrator care acfionează asupra mărimii de intrare într-un sens determinat, în funcfiune de valorile mărimii de ieşire (cum se procedează, de exemplu, la reglarea manuală), circuitul se închide, dar instalafia nu mai e automată, necesi-tînd intervenfia de dirijare a omului. Un exemplu de sistem automat în circuit deschis e sistemul de aprindere automată a lămpilor de iluminat public, în funcfiune de iluminarea exterioară (v. fig. III), folosind o celulă III. Sistem aufomat de aprindere a lămpilor de iluminat public, a) traductor de intrare; b) organ de acfionare; c) organ de execufie; î) celu/ă fotoelecfrică; 2) ampliticator; 3) releu (dezexcitat); 4) lampă pentru iluminat public; 5) refea. fotoelectrică, pentru măsurarea acestei iluminări. Dacă iluminarea exterioară e mare, tensiunea electromotoare dată de celulă e înaltă — şi deci tensiunea de la ieşirea amplificatorului celulei va fi de asemenea înaltă, şi se excită ambele relee (1R) şi (2R); la scăderea iluminării, tensiunea electromotoare generată de celulă scade — şi releele se dezexcifă pe rînd, deschid contactele şi determină aprinderea unei lămpi sau a alteia, ceea ce condiţionează un flux luminos mai mare sau mai mic, dat de lămpile cu incandescenfă. Sistemul creează deci o relafie de interdependenfă între mărimea de comandă a (*): iluminarea exterioară, şi mărimea de ieşire (3(j): fluxul luminos produs de becuri, astfel că (3 (*) = & a (t), unde k e o constantă. Se observă că se poate ca relafia de interdependenfă să nu fie respectată în cazul uzurii lămpilor, a celulei, a amplificatorului, sau din cauza variafiilor tensiunii refelei. Un alt exemplu e sistemul automat reprezentat în fig. /V, format din următoarele părfi: /V. Schema unui sistem automat în circuit deschis. O roată de mînă, 1) roată de mînă; 2) organ de amplificare şi acfionare; Care dă mărimea 3) organ de execufie sau motor; 4) sursă exterioară de de intrare ot(i) energie, pentru amplificare; 5) sarcină. identică cu mărimea de comandă, un organ de amplificare şi acfionare, care primeşte energie de la o sursă exterioară; un organ de exe- cufie sau un motor, care roteşte sarcina cu unghiul dorit. î. sistem ~ în circuit închis. Tehn.: Sistem automat la care variafiile mărimii de ieşire (3(£) urmăresc variafiile mărimii de intrare a (£), sistemul controlînd dacă urmărirea a fost îndeplinită. Sistemele automate acfionează, în general, în sensul ca abaterea sau „eroarea" 8 (t) = a (0 - (3 (0, adică diferenfa dintre mărimea de intrare şi cea de ieşire (ultima înmulfifă eventual şi cu o constantă) să scadă la zero. Uneori, abaterea activă, hotărîtoare pentru funcfionarea sistemului automat, e constituită nu numai în funcfiune de mărimile de intrare şi de ieşire, ci şi în funcfiune de anumite caracteristici impuse automatului (de ex. cu scopul de a obfine un anumit regim transitoriu de funcfionare a instalafiei). în acest caz, mărimea 8 (t) care acfionează asupra automatului se numeşte mărime de acfionare sau interval activ (v. şi sub Reglare). Dacă mărimile a (f) şi (3 (t) nu sînt de aceeaşi natură, mărimea de ieşire (3 (t) e în prealabil convertită de un traductor de reacfiune într-o mărime de reacfiune q (t) (v. şi fig. IX), astfel încît mărimea de acfionare e £ (0 = a (*) —sM- Sistemul automat cu circuit închis e, în orice caz, aservit abaterii sau „erorii" sale, urmărindu-i permanent variafiile şi tinzînd să le anuleze; de aici derivă numirea de sistem de urmărire sau servosisfem. Dacă abaterea (eroarea) e nulă acfiunea de comandă încetează. Un sistem automat în circuit închis cuprinde instalafia pe care o deserveşte şi următoarele organe (v. fig. V): un organ de măsură a mărimii de intrare a (^); un organ de măsură a mărimii de ieşire |3(i) cuprinzînd eventual şi un traductor de V. Sistem automat în circuit închis. A) automat; 8) obiectul automatizării; A+B) sistem automat; 1) organ de măsură a mărimii de intrare; 2) organ de măsură a mărimii de ieşire; 3) organ de comparare; 4) organ de amplificare şi acfionare; 5) organ de execufie; 6) sursă exterioară de energie, pentru amplificare; 7) sarcină. reacfiune; un organ de comparare (detector de eroare), care face diferenfa s(£) dintre rezultatele măsurii mărimilor de intrare şi ieşire; un organ de amplificare şi acfionare; un organ de execufie. Spre deosebi,re de automatul în circuit deschis, automatul în circuit închis se racordează la instalafia automatizată în cel pufin două puncte, unul la ieşirea instalafiei şi celălalt la Aufomat, sisfem ~ cu comandă confinuă 193 Aufomat, sistem ~ cu comandă discontinuă locul unde trebuie să se exercite acfiunea şi confine pe lîngă calea directă de transmisiune a comenzii de la intrarea la ieşirea sistemului (calea de comandă) şi o cale inversă (cale de control, legătură inversă, cale de reacfiune) de la ieşirea la intrarea sistemului prin care se transmite mărimea de ieşire la organul de comparare (adică se confirmă comanda). Dacă unui servosistem i se suprimă legătura inversă, se obfine un sistem automat în circuit deschis sau o comandă automată. Organele de comandă şi cele de control formează, împreună, un circuit închis, care caracterizează toate aceste sisteme automate. Organul de comparare realizează o mărime propor-fională cu diferenfa dintre mărimile de intrare şi de ieşire (abaterea activă); mai general, el produce mărimea de acfionare. Organul de amplificare şi acfionare, cum şi organul de execufie, sînt amorsate prin mărimea abaterii active sezisafe de organul de comparare. Deci mărimea de ieşire |3(t) poate influenfă condifiile de serviciu ale instalafiei automatizate, astfel încît abaterea activă să se reducă la zero. Pentru a reduce oscilafiile în perioada de restabilire şi penfru a realiza stabilitatea sistemului, unele sisteme automate sînt echipate cu sisteme de amortisare. Exemple de sisteme automate în circuit închis: Servosistemul simplu din fig VI, considerat cu organe cari lucrează linear, la care mărimea de intrare a(t) e dată de VI. Sistem automat simplu în circuit închis. 1) manivelă; 2) organ de comparare; 3) organ de acfionare; 4) organ de execufie; 5) sursă exterioară de energie, pentru amplificare; 6) sarcină. pozifia unei manivele. Abaterea e (f), realizată de organul de comparare 2, se transformă în mărimea de execufie y (t) la ieşirea din organul de acţionare-amplificare 3; mărimea de ieşire |3(^), realizată de organul de execufie 4, ajunge şi la organul de comparare 2, prin legătura inversă. Servosistemul pentru comanda turelei unui tun (v. fig. VII), la care poziţia manivelei 1 indică pozifia pe care trebuie să o ocupe turela. Organul de comparare 2 realizează diferenfa s(t) dintre mărimea de intrare a(t), • care e o rotafie a axului manivelei, şi mărimea de ieşire 13(t), transmisă prin legătura in- r _L m J e(t) Jk sisfem automat nu mai acfionează dacă abaterea e nulă, con-difie care e îndeplinită cînd pozifiile turelei şi manivelei corespund una alieia. Servosistemul pentru o maşină de copiat (v. fig. VIII) e format dintr-un suport 10, deplasat manual sau de un motor, pe care se fixează modelul 11 şi obiectul de prelucrat 12. Organul de măsură 1 urmăreşte modelul 11 şi, prin pîrghia 2, transmite mărimea de intrare a(t) organului de comparare 3, care e.format dintr-un scripete mobil; organul de comparare realizează diferenfa dintre mărimea de intrare a(t), dată de pîrghia 2, şi mărimea de ieşire |3(^), data de pozifia brafului 6' al organului de execufie. Motorul 5 e pus în mişcare prin organul de acfionare şi amplificare 4, care e comandat de mărimea abaterii în tensiune, corespunzătoare pozifiei potenfiometrului diferenfiâl. în funcfiune de rotafia servomotorului 5, prin intermediul tijei 6 se stabileşte pozifia frezei 7, astfel încît tăişul frezei să ocupe în orice moment aceeaşi pozifie ca şi vîrful organului de măsură 1, pentru ca să se poată copia modelul considerat. VIII. Sistem aufomat pentru o maşină de copiat. 1) organ de măsură; 2) pîrghia organului de măsură; 3) organ de comparare; 4) organ de acfionare şi amplificare; 5) servomotor; 6) organ de execufie; 6') pîrghia organului de execufie; 7) freză; 8) mişcarea frezei; 9) mişcarea organului de execufie; 10) suport; 11) model; 12) obiectul de prelucrat. Fig. IX reprezintă schema funcfională a servosistem mai complex, cuprinzînd mai muite căi de reacfiune şi mai multe surse de perturbafii (v. şi sub Servosistem). P,UI ftttl a(t.) 3l,(t) L K3-C iu p3(D •-] r~ i! ____________________I L_______________________________________J VII. Sisfem aufomat pentru comanda pozifiei unei turele. 1) manivelă; 2) organ de comparare; 3) organ de acfionare; 4) organ de execufie sau motor; 5) turelă; 6) sursă exterioară de energie, pentru amplificare; 7) legătură inversă. versă 7, iar această abatere e(t) influenfează organul de acfionare 3; organul de execufie 4 acfionează corespunzător asupra turelei 5, printr-un sistem de transmisiune cu rofi dinfate. Acest IX. Schema funcfională a unui servosisfem cu mai multe căi de reacfiune şi supus acfiunii mai multor surse de perturbafii. A) automat;* B) instalafie automatizată direct; C) instalafie automatizată indirect; î) traductor de intrare; 2) şi 4) organe de comparare; 3) organ de amplificare; 5) organ de amplificare şi acfionare; 6) organ de execufie; 7) traductor de ieşire; 8) şi 9) fraductoare de reacfiune; 10), 11) şi 12) căi de perturbafii; p1(f), P2V), Ps(0 — surse de perturbafii; acj(f), fylOi *s(f) ““ mă-rimi perturbatoare; a(f) — mărime de comandă; a(f) — mărime de intrare; £(f) — abatere activă; Qi(t), (?2(0 — mărimi de reacfiune; y(f) — mărime de execufie; Ş(f) — mărime de ieşire; b(t) — mărime comandată. 1. sisiem ~ cu comandă continuă. Tehn.: Sistem automat în care comanda exercitată asupra obiectului automatizat se transmite în mod continuu. Acfiunea automatului asupra instalafiei automatizate nu se întrerupe pe toată durata procesului de comandă. 2, sistem ~ cu comandă discontinuă. Tehn.: Sisfem automat în care comanda exercitată asupra obiectului automatizat se transmite intermitent, la intervale de timp cari ss repetă după o anumită lege pe toată durata procesului de comandă. Automatică 194 Automatizare 1. Aufomafică. Tehn.: Ramură a ştiinţelor tehnice, care se ocupă cu studiul mijloacelor tehnice cari permit conducerea automată a proceselor tehnologice şi în general executarea automată a unei operafti sau a unui complex de operaţii (adică fără intervenţia de dirijare a omului, cînd această intervenţie ar fi fost necesară). Aparatele cari execută aceste operaţii se numesc automate (v.). Aplicarea automaticii într-o instalaţie oarecare se numeşte automatizare (v.), iar automatul şi instalaţia pe care o deserveşte constituie un sistem automat (v.). 2. Automatizare. Tehn.; Echiparea cu automate, pentru efectuarea unei operaţii sau a unui complex de operaţii fără intervenţia de dirijare a omului. Prin automatizare, funcţiuni umane de efort, observaţie, decizie şi memorie, necesare în dirijarea unui complex de operaţii, sînt înlocuite cu funcţiuni ale unor organe tehnice, cari permit realizarea aceloraşi scopuri cu mijloace specific tehnice, pe baza unui program determinat, stabilit în prealabil. Operaţiile automatizate pot fi operaţiile cerute de un proces tehnologic consistînd în anumite transformări cinematice şi energetice (deplasări şi prelucrări de piese, transmisiuni de energie, etc.) sau pot fi operaţiile cerute de prelucrarea şi transmisiunea informaţiilor (transmisiuni de semnale, selecţii de date, clasificări, calcule, etc.). Introducerea automatizării e justificată economic cînd prin automatizare un volum mare de operaţii poate fi efectuat într-un timp scurt cu o precizie sporită, şi cînd fenomenele cari intervin în efectuarea operaţiilor respective sînt suficient de bine cunoscute pentru a permite programarea corectă a instalaţiilor automatizate. Cele mai importante sisteme de automatizare sînt cele pentru comandă, reglare, control, semnalizare, avertisare (semnalare), protecţie, blocare, etc., cum şi cele pentru sortare, clasificare şi calcul (v. şi sub Calculator). Prin comanda automată se urmăreşte realizarea valorilor de consemn ale anumitor mărimi ale unui sistem tehnic, sezisîndu-se valorile altor mărimi; prin reglarea automată se urmăreşte menţinerea valorilor de consemn ale anumitor mărimi ale unui sistem tehnic, pe baza măsurării valorilor actuale ale aceloraşi mărimi; prin controlul automat se supraveghează automat şi continuu un anumit proces tehnic, măsurîndu-se valorile unor anumite mărimi caracteristice procesului respectiv; prin semnalizarea automată se transmit automat semnale purtătoare de informaţii, pe baza unui cod convenţional; prin avertisarea (semnalarea) automată (care poate fi preventivă şi de defecţiune) se indică automat apariţia unor condiţii noi de serviciu; prin protecţia automată se evită depăşirea limitelor de consemn ale unor anumite mărimi caracteristice; prin blocarea automată se împiedică automat efectuarea unor operaţii incorecte sau nedorite, etc. Automatizarea e introdusă în principal în centrale de energie, în industriile carbonieră şi petrolieră, în industria chimică, în industria uşoară, în uzine metalurgice, în fabrici constructoare de maşini, în transporturile feroviare, în instalaţiile de telecomunicaţii, etc. Automatizarea prezintă numeroase avantaje: mărirea capacităţii de producţie, a randamentului şi a vieţii (duratei) medii a utilajului sau a instalaţiilor, reducerea consumului de energie, de combustibil şi de materiale, diminuarea pierderilor, reducerea investiţiilor prin folosirea unor încăperi mai mici, îmbunătăţirea calităţii produselor obţinute, mărirea preciziei şi a siguranţei de funcţionare a utilajului sau a instalaţiilor, mărirea securităţii personalului sau a persoanelor deservite, reducerea duratei comenzilor de acţionare a maşinilor şi a duratei lor de pornire sau de oprire, scurtarea ciclurilor de fabricaţie, reducerea personalului necesar, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi schimbarea caracterului muncii prestate (deoarece automatizarea reclamă o înaltă calificare tehnică pentru operaţiile de producţie, programare, montare, reglare şi deservire a instalaţiilor). Introducerea automatizării reclamă adeseori importante investiţii suplementare, cari în majoritatea cazurilor sînt însă amortisabile relativ repede (în 5---8 ani în centralele termoelectrice şi hidroelectrice), prin importante economii anuale şi prin reducerea volumului clădirilor (aferente instalaţiei industriale şi locuinţelor personalului). în centralele hidroelectrice, automatizarea poate fi realizată la instalaţiile hidrotehnice, la grupurile hidroelectrice şi la serviciile interne ale centralei. — La instalaţiile construcţiilor hidrotehnice se automatizează vanele operative, celelalte urmînd să fie acţionate local. Vanele operative ale barajelor sîntrdotate cu comandă de la distanfă şi cu semnalare de control a poziţiei vanelor şi a nivelului apei în lac; vanele neoperative ale barajelor sînt acfionate, fie de la un post comun de comandă, fie local. Vanele instalafiei de captare sînt acfionate local, însă, dacă există pericolul de inundare a clădirii centralei, din cauza ruperii conductelor forfate, aceste vane sînt echipate cu mecanisme de închidere automată (de ex. la ruperea conductelor), pentru a opri admisiunea apei în conductă. Vanele din casa vanelor conductelor forfate, cum şi cele di’n castelul de apă, sînt echipaie cu mecanisme de închidere automată, cari acfio-nează cînd se avariază conducta sau se defectează sistemul de reglare a turbinelor. Vanele montate în amonte de turbină sînt dotate cu comandă şi semnalare la distanfă, şi sînt incluse în sistemul de comandă a pornirii şi opririi turbinelor. Celelalte vane, neoperative, cum sînt cele de fund, de spălare, de îndepărtare a ghefii mărunte, etc. nu se automatizează. — La grupurile hidroelectrice se automatizează: reglarea âdmisiunii apâi în turbină, comanda de pornire sau de oprire a acestora (care e inifiată printr-o singură impulsie de comandă), oprirea automată în caz de avarie, instalafiile de ungere, de răcire şi de aer comprimat, sincronizarea generatoarelor electrice, controlul funcfionării instalafiei, etc. — în camera de comandă, pentru exploatarea rafională a amenajării hidroenergetice sînt montate instrumente de măsură şi aparate de semnalare a nivelului apei din lac, a pozifiei vanelor operative. în plus, se prevăd protecfia pentru prevenirea ruperii conductelor forjate, controlul înfundării grătarelor, pornirea maşinilor de curăfire a grătarelor, semnalarea aparifiei ghefii de fund, anclanşarea automată a instalafiei de încălzire a grătarelor, etc. — în funcfiune de gradul de automatizare se deosebesc centrale hidroelectrice complet automate, semiautomate, supravegheate de la distanţă, telecomandate sau comandate manual. în centralele termoelectrice cu motoare cu ardere internă, automatizarea poate fi realizată la grupurile termoelectrice (la cari motorul de antrenare e aproape excluziv un motor Diesel) şi la instalaţiile electrice.— La grupurile termoelectrice se automatizează comanda de pornire şi de oprire a motorului termic (care e inifiată printr-o singură impulsie de comandă), instalafia de ungere (la paliere), aducerea combustibilului la pompa de injecfie, admisiunea în cilindrii motorului a aerului comprimat pentru demararea acestuia şi întreruperea âdmisiunii după ce motorul a atins jumătate din turafia nominală, întreruperea alimentării injectoarelor cu combustibil (pentru oprirea motorului), decuplarea şi oprirea agregatului în cazul supraîncălzirii periodice a palierelor sau a perturbării regimului de ungere, semnalarea nivelului anormal al uleiului în carter, semnalarea temperaturilor apei de răcire şi a uleiului de ungere, cuplarea şi decuplarea turnurilor de răcire (cînd temperatura apei de răcire depăşeşte 40°, respectiv scade sub 40°), scurgerea apei de răcire din capacele cilindrilor, reglarea sarcinii grupului şi a tensiunii generatorului, etc. în general, motorul e fechipat cu regulator centrifug, iar generatorul, cu regulator de tensiune. La instalafiile electrice se automatizează sincronizarea generatoarelor, comanda la distanfă a echipamentului electric, etc. în centralele termoelectrice cu abur se automatizează instalafia de producere a aburului (dirijarea funcfionării căldărilor Aufomafizare 195 Aufomafizare şi pregătirea cărbunelui pulverizat), grupurile turbogeneratoare, serviciile auxiliare şi instalafiile electrice. Automatizarea procesului de dirijare a funcfionării căldărilor de abur priveşte: reglarea automată a arderii (reglarea debitelor de combustibil, de aer introdus în focar, de gaze de ardere evacuate), a presiunii aburului, a temperaturii aburului supraîncălzit, a alimentării cu apă, etc.; comanda la distanfă a acţionării ventilelor de abur şi de apă, a clapetelor, a pornirii, opririi şi reglării vitesei ventilatoarelor, etc.; comanda automată a pornirii anumitor pompe; protecfia termică, necesară în cazul depăşirii temperaturii sau presiunii, a opririi unor anumite elemente ale instalafiei, etc.; blocarea automată selectivă, pentru prevenirea operafiilor false, şi blocarea automată de defecfiune; controlul termotehnic pentru urmărirea în mers a proceselor termotehnice, cu posibilitatea unei analize posterioare a funcfionării instalafiei, cum şi controlul reglării automate; semnalarea preventivă, de avarie şi de control; semnalizarea dispozifiilor de exploatare de la un post de conducere operativă (cameră de comandă electrică sau termică) la locul unde se execută, etc.—Automatizarea preparărji cărbunelui pulverizat consistă în: reglarea automată a debitului de cărbune introdus în moară, a debitului de aer, a temperaturii amestecului cărbune-aer; comanda la distanfă a clapetelor, a motoarelor de antrenare, etc.; protecfia termică contra depăşirii temperaturii aerului şi a prafului de cărbune, etc.; control termotehnic; semnalarea depăşirii temperaturii, a opririi morii, etc. Automatizarea grupurilor turbogeneratoare consistă în următoarele: reglarea turafiei şi a puterii turbinelor, reglarea debitelor la prizele de abur, comanda pompelor de ulei şi de condensat, pornirea automată a răcitoarelor de ulei, protecţia termică, protecfia de vid, controlul termotehnic şi semnalizarea de exploatare, reglarea tensiunii generatorului şi a puterii reactive, protecţia şi controlul funcţionării generatorului, etc. Automatizarea serviciilor auxiliare consistă în următoarele: automatizarea pompelor de apă de alimentare, a degazării, a instalaţiei de epurare chimică, a instalaţiei de manipulare şi transport al combustibilului, a instalaţiei de răcire, a preîncălzitoa-relor de înaită presiune, etc. Automatizarea instalafiilor electrice priveşte: reglarea automată a frecvenţei, cu regulatoare automate de frecvenţă; descărcarea automată la suprasarcină a liniilor electrice, prin deconectarea după mai multe trepte, în funcfiune de importanfa consumatorilor; forfarea excitafiei compensatoarelor; anclanşarea automată a rezervei; sincronizarea automată a generatoarelor; protecfia prin relee a instalafiilor electriceşi reanclanşarea automată a plecărilor. în instalaţiile electroenergetice, automatizarea priveşte; reglajul automat al parametrilor de exploatare (reglarea automată a tensiunii şi a puterii reactive; reglarea automată a fre-cvenfei şi a puterii active, etc.), comanda automată a manevrelor cerute de exploatare (sincronizarea automată a generatoarelor electrice; comanda automată a pornirii motoarelor electrice şi a compensatoarelor sincrone; reanclanşarea automată trifazată şi monofazată, normală şi rapidă, cu sau fără controlul sincronismului, a liniilor electrice de transport de energie; anclanşarea automată a rezervei; descărcarea automată în caz de avarie, deconectarea selectivă a sarcinii la scăderea frecvenfei, descărcarea unei centrale supraîncărcate, secfionarea sistemului Ia ieşirea generatoarelor din sincronism, descărcarea liniilor; reanclanşarea automată la restabilirea frecvenfei), semnalarea, protecfia şi blocarea automată pentru prevenirea, localizarea şi reducerea consecinţelor avariilor şi accidentelor. în industria carbonieră, automatizarea poate fi realizată la operaţiile din mină şi la transportul suprateran (numit „Ia zi"), prin sisteme de semnalare, centralizare şi biocare.— în unele mine de cărbuni a fost introdus sistemul de dispecer, prin care se conduce, se semnalează şi se controlează toate operaţiile din mină. Semnalarea permite supravegherea continuă a func- ţionării agregatelor principale ale minei, a circulafiei vagoanelor goale şi încărcate, a nivelului apei în basine, a funcfionării sau a opririi combinelor, havezelor, maşinilor de extracfie, transportoarelor, etc.— La suprafafă se automatizează uneori transportul cărbunelui şi al sterilului, cum şi încărcarea cărbunelui în vagoane de cale ferată. în industrie petrolieră, automatizarea poate fi realizată la procesele de prelucrare a fifeiului, cum şi la procesele de explorare, forare şi de extracfie a fifeiului sau a gazelor. în industria chimica, automatizarea se realizează în special la procesele tehnologice cari sînt dăunătoare şi periculoase pentru sănătatea personalului. De exemplu, în unele fabrici chimice e automatizat controlul presiunii, al temperaturii, al debitului, etc. (de ex. Ia fabricarea azotului sau a cauciucului), iar în altele e automatizat procesul de producfie (de ex. la fabricarea acidului clorhidric sintetic, a anilinei, a îngrăşămintelor minerale, a acizilor sulfuric şi azotic, a amoniacului, a sodei calcinate şi electrolitice, etc.). în industria uşoară, automatizarea poate fi realizată la utilajul sau la instalafiile din diferite ramuri industriale, de exemplu în industria pielăriei, în industria textilă, etc., pentru producerea bunurilor de larg consum. în industria metalurgică, automatizarea poate fi realizată la anumite procese tehnologice de producfie, la cuptoarele înalte, la cuptoarele Siemens-Martin sau la laminoare, cum şi la transportul cocsului sau al minereului, etc. în industria metalofehnică (incluziv industria constructoare de maşini) se automatizează procesele tehnologice din atelierele de prelucrare. La automatizarea maşinilor-unelte, operafiile de uzinare a pieselor se desfăşoară în baza unui plan de lucru, înregistrat în diferite moduri în dispozitive de „memorie" (bandă perforată, bandă magnetică, etc.). Astfel de dispozitive sînt pregătite fie prin înregistrarea operafiilor pe cari le efectuează un lucrător la maşina respectivă, fie prin reproducere, cu ajutorul unei maşini speciale, după un gabarit sau după un plan, fie cu ajutorul calculatoarelor electronice. InformafiiIe corespunzătoare sînt codate şi comunicate unui dispozitiv care elaborează ordinele de comandă; acestea sînt transmise-comenzi lor maşinii, cari pot funcţiona în circuit deschis sau închis, în ultimul caz ordineje fiind comparate cu măsurările deplasărilor efective. Cotele pieselor cari se prelucrează pot fi şi ele comparate cu cofele necesare, fie pentru a opri uzinarea, fie pentru a provoca (cu ajutorul unui calculator) o corectare a planului de lucru înscris în „memorie". Sistemul de automatizare a maşinilor-unelte e aplicabil şi în orice alte procese industriale în cari se lucrează după planuri de lucru precise şi cari se repetă de multe ori. în unele ateliere se introduc linii automate de prelucrare a pieselor cari reclamă multă manoperă, cum sînt blocul-cilindru şi carcasa cutiei de vitese a automobilelor, culasa motorului de tractor, carcasele motoarelor electrice, etc.; în alte ateliere se automatizează procesele termice (de ex. în cuptoarele de tratamente termice), operaţiile de ştanţare la rece, fabricarea pieselor de mase plastice şi ceramice, etc. De asemenea, se poate automatiza controlul pieselor, în şi după prelucrare, cum şi sortarea pieselor pe dimensiuni. în transportul pe calea ferată, automatizarea se aplică în staţii, pe linia curentă, în triaje şi pe locomotive. în stafii se automatizează stabilirea parcursurilor. Macazurile sînt acţionate de motoare electrice, comandate individual de la un panou central al staţiei; după aşezarea macazurilor unui parcurs în poziţia corespunzătoare se comandă semnalul care permite intrarea, ieşirea, trecerea sau manevre în cuprinsul staţiei. Acţionârea semnalului nu se realizează decît dacă toate macazurile sînt în poziţia corectă şi dacă parcursul e compatibil cu celelalte poziţii, deja stabilite. La astfel de automatizări se folosesc, ca element principal, relee cari înregistrează, trans- 13* Automatizarea triajelor 196 Automobil mit şi controlează îndeplinirea comenzilor şi cari asigură blocările electrice necesare pentru a împiedica stabilirea de parcursuri incompatibile. Sistemul e bazat pe izolarea electrică a şinelor unei porfiuni de linie care cuprinde un macaz, zona unui semnal sau părfi curente de linie; aceste porfiuni de linie sînt alimentate sub o tensiune alternativă sau continuă şi sînt legate la relee de cale, Trecerea unui convoi pe o asemenea porfiune scurtcircuitează şinele şi declanşează releul respectiv, ceea ce produce blocări şi modificări în parcursurile stabilite ale stafiei. Se execută automatizări în cari stabilirea unui parcurs se face printr-o comandă unică, care acfionează asupra tuturor motoarelor macazurilor parcursului şi declanşează semnale corespunzătoare, dacă parcursul e posibil. Stabilirea şi supravegherea parcursurilor pot fi făcute şi dintr-un post central (dispecer), pentru porfiuni de linie de sute de kilometri, cuprinzînd mai multe stafii. Comanda pentru stabilirea unui parcurs se transmite printr-un sistem de impulsii cu cod, pe linii de transmisiune, şi e înregistrată şi executată la stafia căreia îi e destinată. Instalafia prevede transmiterea spre postul central a confirmării efectuării comenzii. Pe linia curentă între stafii, sistemul de automatizare numit bloc de linie automat permite circulafia mai multor trenuri între două stafii. în acest scop, linia e împărfită în secfiuni de 1—2 km, izolate electric şi cuprinzînd fiecare un echipament de relee şi semnale cu care se semnalează starea de „ocupat" sau "liber" a secfiunii. Sistemul bloc automat reclamă alimentarea electrică a fiecărei secfiuni. La căile ferate electrificate sînt necesare procedee speciale de separare a circuitului de semnalizare de circuitul principal de alimentare care se închide prin linie. în triaje, dispozitive electrice şi pneumatice efectuează repartifia vagoanelor pe anumite linii, prin macazuri comandate electric sau pneumatic, cum şi controlul vitesei trenurilor pe parcursul de triere, prin frîne pneumatice montate pe aceste parcursuri şi comandate din posturi centrale ale triajului. Pe locomotivă se realizează instalafii cari repetă automat semnalele blocurilor de linie, cum şi dispozitive cari frînează automat trenul, dacă s-a depăşit un semnal de oprire sau o vitesă impusă. Locomotivele sînt de asemenea legate telefonic cu postul central. în telecomunicaţii se automatizează în primul rînd insfalafii Ie telefonice (v. sub Telefonei, sistem de ~ automat) şi insta-lafiile de radio (emisiune şi radiorelee). Automatizarea instalafiilor de radio consistă în următoarele: Comanda automată de intrare în funcfiune şi de ieşire din funcfiune, care comportă succesiv pornirea sistemelor de răcire, încălzirea filamentelor, blocarea uşilor, aplicarea negativărilor, aplicarea în trepte a înaltei tensiuni. La emifătoarele actuale există monocomandă, în care caz succesiunea de operafii se desfăşoară automat, prin relee temporizate. Instalafiile fără personal de exploatare (radiorelee, emifătoare mici) sînt telecomandate cu ajutorul unor emisiuni de ţsemnale după un anumit cod şi al unor receptoare în permanentă veghe; stafiile de retranslafie (intermediare de radiorelee, emifătoare satelite de radiodifuziune) sînt uneori telecomandate de însăşi intrarea în funcfiune a unui emiţător precedent. Se mai aplică telecomanda la operaţii de conectări şi deconectări de antene, de comutări în cîmpurile de antene ale centrelor de radio, la teledirijarea antenelor (prin selsin) la instalafiile mobile de radiorelee, etc. Blocarea automată, care asigură aparatajul contra manevrelor greşite (nerespectarea succesiunii la pornire, nerespectarea temporizării) şi personalul contra accidentelor. Blocarea se realizează prin contacte în circuitele de comandă, cari nu se stabilesc decît dacă în prealabil sînt îndeplinite anumite condifii (de ex. releul care aplică înalta tensiune are circuitul întrerupt cît timp uşile emifătorului sînt deschise sau ventilatoarele nu funcfionează). Protecfia automată se foloseşte pentru deconectarea aparaturii principale, cînd se defectează o instalafie auxiliară, pentru ca prima să nu fie expusă la avarie. Semnalizarea şi avertisarea automată, optică sau acustică, dau informafii asupra îndeplinirii operafiilor comandate şi asupra situafiilor normale sau anormale din aparataj. Semnalizarea poate fi acfionată fie simultan, de contacte suplementare ale releelor de comandă, fie ulterior, prin relee secundare. Insta-lafiile fără personal transmit semnalizările după un anumit cod, modulînd propria emisiune. Se deosebesc: semnalizări de raport, produse la comanda unităfii care supraveghează şi cari consistă în indicafii asupra valorilor diverşilor parametri (tensiuni, puteri); avertisări, produse cînd în unitatea fără personal survine ceva anormal (defecţiune, cădere a alimentării principale, temperatură înaltă, persoană străină, etc.). Reglarea automată a valorii unor parametri. Reglarea frecvenfei centrale a oscilatorului modulat, la emifătoarele cu modulaţie de frecvenţă, se bazează, în general, pe următorul principiu: frecvenţa centrală se compară cu o frecvenţă etalon (cuarţ), iar tensiunea produsă în elementul comparator comandă modificarea valorii unei reactanţe din circuitul acordat (electronic, prin tub de reactanţă; mecanic, prin motor). Receptoarele de înaltă calitate au reglaj automat de acord, aplicat oscilatorului local de mixaj; unele receptoare au acord automat pe frecvenţe prestabilite (tabulator). Emiţătoarele de măsură au un reglaj automat al puterii emise, tensiunea detectată în apropierea antenei comandînd negativarea unui etaj. Receptoarele au reglaj automat al amplificării (volum-control). Anclanşarea automată a rezervei, care asigură continuitatea funcţionării. Unele instalaţii (radiorelee, emiţătoare mici fără personal, electroalimentarea) sînt echipate cu instalaţii de rezervă, cari le iau locul automat şi rapid în caz de defecţiune. Emiţătoarele de mare putere au rezervare automată a unor părfi (oscilator-pilot, negativări, pompe); ,,trecerea pe rezervă" consistă în comutarea automată de pe o unitate pe cealaltă a circuitelor de modulafie, alimentare, antenă, etc. prin relee, la comanda dată de releele de protecfie şi semnalizare. 1. Automatizarea triajelor. C. f. V. sub Stafie de triere. 2. Âutomefamorfism. Petr.: Fenomen de transformare a rocilor magmatice, după consolidarea acestora, sub acfiunea substanfelor volatile (metamorfism pneumatolitic) sau a solu-fiilor hidrotermale (metamorfism hidrotermai) rezultate din înseşi magmele din cari s-au format rocile. Substanfele volatile şi solufiile hidrotermale intră în reacfie cu mineralele din roci şi provoacă transformarea şi aparifia de minerale noi în locul mineralelor magmatice primare. Cele mai importante aspecte ale autometamorfismului sînt propilitizarea, sericitizarea şi silicificarea. Propilitizarea consistă în transformarea mineralelor melano-crate în clorit şi epidot, iar în pasta rocilor propilitizate apar multe granule de magnetit şi pirită; roca devine verzuie, mai compactă, şi pierde din rezistanfa şi din elasticitatea ei. Sericitizarea consistă în transformarea feldspatului şi a doritului în sericit; roca devine albicioasă. Silicificarea consistă în dezvoltarea de bioxid de siliciu sub formă de cruste sau sub formă de impregnaţii cari produc adeseori mase compacte de silice. Forma cea mai răspîndită a bioxidului de siliciu e opalul, parţial recristalizat pe pereţii micilor geode. Roca impregnată cu silice e mai dură şi mai rezistentă. Autometamorfismul se produce în aureola hidrotermală (v.) a erupţiilor vulcanice (unde ocupă uneori suprafeţe mari) şi constituie pentru prospector un indiciu indispensabil pentru recunoaşterea existenţei zăcămintelor metalifere,deoarece de prezenţa acestor fenomene sînt legate migraţiunea şi concentrarea unei serii de elemente preţioase ca: aur, argint, plumb, zinc şi altele. a. Automobil, pl. automobile. Transp.: Autovehicul echipat cu o caroserie închisă sau deschisă, suspendată elastic pe cel puţin Automobil 197 Automobil patru rofi, folosit pentru transportul oamenilor, al animalelor sau al bunurilor, în special pe căi rutiere de comunicaţie, de exemplu străzi sau şosele (macadamizate, betonate, asfaltate, etc.). Automobilul se compune din suprastructură (caroserie, platformă, etc.) şi infrastructură, ultima parte fiind constituită din şasiu cu echipamentul motor, suspensiune şi echipamentul rulant. în plus, automobilul are şi echipamente auxiliare, necesare pentru îmbunătăfirea condifiilor de funcfionare sau pentru confort.— Suprastructura e o cutie metalică, de lemn sau mixtă, care poate fi: o caroserie amenajată în interior cu banchete, pentru două sau mai multe persoane; o cutie, în care se transportă animale sau alte bunuri, şi o cabină separată pentru conducător; o platformă, cu sau fără obloane laterale, şi o cabină separată pentru conducător. — Echipamentul motor cuprinde motorul, ambreiajul, schimbătorul de vitesă şi dife-renfialul. Motorul (de obicei motor cu ardere internă sau motor electric) trebuie să satisfacă următoarele condifi'i: să permită variaţii mari de sarcină şi de turafie, să aibă demaraje şi reprize rapide, să aibă greutate energetică (kg/CP) migă, să fie uşor de întrefinut şi de deservit. Ambreiajul, care poate fi cu fricfiune (cu discuri sau lamelar), hidraulic, etc., permite cuplarea-decuplarea dintre motor şi organele de propulsie, astfel încît să fie posibilă funcfionarea motorului cînd vehiculul e în repaus sau schimbarea viteselor, cînd vehiculul e în mers. Schimbătorul de vitesă, care poate fi mecanic, hidraulic, electromagnetic, etc., permite transmiterea cuplului motor cu raport de transmisiune variabil, pentru a asigura un regim optim de serviciu al motorului, în func-fiune de sarcină sau de anumite condifii impuse. Diferenţialul, care poate fi cu angrenaj conic, hipoid sau melc, asigură repartifia egală a cuplurilor motoare la rofi, astfel încît vehiculul să se înscrie în curbe fără patinarea rofilor motoare.— Saşiul e un cadru metalic, în general format din lonjeroane (unu sau două lonjeroane) şi traverse, pe care se montează cutia şi o parte din echipamentul motor, şi care e suspendat elastic pe organele de rulare.— Suspensiunea, cu resorturi elicoidale, arcuri sau bare de torsiune, eventual şi cu amor-tisoare, transformă oscilaţiile de înaltă frecvenfă sau şocurile produse de neregularităfile căii, de curenfi de aer, etc., în oscilafii nesupărătoare.— Echipamentul rulant e formai din organele de rulare, cari sînt rofi sau şenile. Rofile pot fi: motoare, cari primesc cuplul prin intermediul arborilor planetari ai diferenţialului şi imprimă mişcarea de deplasare a vehiculului pe sol; directoare, cari pot fi bracate (Ia dreapta sau la stînga) prin acfionarea direcfiei (de ja volanul de conducere), şi asigură înscrierea vehiculului în curbe; purtătoare, cari suportă numai sarcina aferentă. Pentru bracarea rofilor directoare se foloseşte un mecanism, numit direcfie, acfionat printr-un volan de conducătorul vehiculului. Se construiesc: automobile cu simplă tracfiune, avînd rofi motoare în spate şi rofi directoare în fafă sau rofi motoare-directoare în fafă şi roti purtătoare în spate; automobile cu dublă tracfiune, avînd rofi motoare numai în spate sau în spate şi în fafă; automobile cu triplă tracfiune, avînd rofi motoare în spate şi în fafă.— Echipamentele auxiliare sînt: frînele, cari pot fi mecanice, pneumatice, hidraulice, electrice (de ex. la trolleybuse), efc. şi servesc Ia încetinirea sau la oprirea vehiculului; echipamentul electric, care în general cuprinde: baterie de acumulatoare, generator electric, demaror, instrumente de control, etc., şi e necesar pentru iluminarea drumului şi iluminarea interioară, pentru pornirea motorului, eventual pentru aprindere, etc.; echipamentul de încălzire, care cuprinde radiatoare cu aer cald sau cu apă caldă, şi e necesar pentru încălzirea interioară a vehiculului; etc. După forma constructivă, se deosebesc numeroase tipuri de automobile, şi anume: autoturisme, autobuse, autobreak-uri, autodube, autocamionete, autocamioane, etc. Autoturismul are caroserie închisă sau deschisă, pentru 2—7 persoane. Motorul, în general cu electroaprindere, poate avea 2 •••24 de cilindri şi o putere de 10***250 CP, şi e montat /. Autoturism. 1) profilul caroseriei; 2) şasiu; 3) motor; 4) ambreiaj; 5) schimbător de vitesă 6} transmisiune; 7) diferenţial; 8) resort; 9) roată directoare; 10) roată motoare; 11) coloana direcfiei. la extremitatea din fafă sau din spate a vehiculului; şasiul, cu caroseria şi echipamentul motor, e suspendat elastic pe patru rofi pneumatice, iar osia motoare e dispusă în fafă sau în spate, indiferent de pozifia motorului (la autoturismele mici se preferă ca motorul să fie în vecinătatea osiei motoare, pentru simplificări constructive). După forma caroseriei şi numărul de locuri pentru persoanele transportate, autoturismul se numeşte: de curse, amenajat pentru un loc, avînd caroseria deschisă; sport, amenajat pentru două locuri, avînd caroseria deschisă, eventual echipată cu o. capotă pliabilă; decapotabil, amenajat pentru 4■••6 locuri, avînd caroseria cu plafonul total sau parfial descoperit, echi- II. Tipuri de autoturisme. a) de curse; b) sport; c) decapotabil; d) forpedo; ej cabriolet; f) conducere inferioară (sedan); g) cupeu; h) limuzină. pată cu o capoiă uşor pliabilă-depliabilă; torpedo, amenajat pentru 4■••7 locuri, avînd caroseria complet deschisă, echipată cu o capotă pliabilă (acest tip e înlocuit de autoturismul decapotabil); cabriolet, amenajat pentru 2-‘-4 locuri, avînd caroseria Automobil blindat 198 Automotor deschisă numai pentru locurile din spate, echipat cu o capotă pliabilă (acest tip e asemătător cu autoturismul decapotabil); conducere interioară (sedan), amenajată pentru 4—7 locuri, avînd caroseria închisă, cu 4*"6 geamuri laterale; cupeu, amenajat pentru 4•■■7 locuri, avînd caroseria închisă numai pentru locurile din spate (locul conducătorului şi cel alăturat fiind deschise), cu geamuri numai la portiere; iimuzină, amenajată pentru 2•■■7 locuri, avînd caroseria închisă numai pentru locurile din spate (locul conducătorului şi cel alăturat fiind deschise), cu patru geamuri laterale. Autobusul are caroserie în general închisă, pentru transportul urban (uneori şi în alte centre aglomerate) în comun al unui număr mare de persoane (de ex. 20—100 de persoane). Motorul, cu electroaprindere sau cu autoaprindere, poate avea 4 — 8 cilindri şi puterea de 50 — 300 CP, şi e montat la extremitatea din fată sau din spate a vehiculului; şasiul, cu caroseria şi echipamentul motor, e suspendat elastic pe 6 — 10 rofi pneumatice, iar osiile motoare pot fi dispuse numai în spate sau în spate şi în fafă, indiferent de pozifia motorului. Autocarul are caroserie închisă sau deschisă, pentru transportul interurban în comun al unui număr mare de persoane (de ex. 20 — 60 de persoane). Motorul, transmisiunea, şasiul, suspensiunea şi organele de rulare sînt constructiv asemănătoare celor ale autobuselor şi pot avea acelaşi amplasament. Autobreak-ul are caroserie închisă sau deschisă, penfru transportul în comun al unui număr restrîns de persoane (de ex. 6 ”“12 persoane), şi, eventual, o cabină separată pentru conducător. Motorul, transmisiunea, şasiul, suspensiunea şi organele de rulare sînt constructiv asemănătoare celor ale autoturismelor mari, şi pot avea acelaşi amplasament. Sin. Autobrec, Brec, Station Wagon, Autoduba are o cutie închisă, în general pentru transportul bunurilor în greutate totală de circa 0,6•••1,5 t, şi o cabină separată pentru conducător. Motorul, transmisiunea, şasiul, suspensiunea şi organele de rulare sînt constructiv asemănătoare celor ale autocamionetelor mici, şi pot avea acelaşi amplasament. Sin. Autocomercial, Pick-up. Autocamioneta are o cutie deschisă şi eventual acoperită cu un coviltir de pînză, pentru transportul bunurilor sau al animalelor în greutate totală de circa 1,5— 2 t, şi o cabină separată pentru conducător. Motorul, cu electroaprindere sau cu autoaprindere, poate avea 4 — 8 cilindri şi puterea de 30 — 150 CP, şi e montat la extremitatea din fafă sau din spate a vehiculului; şasiul, cu cutia şi transmisiunea, e suspendat elastic pe 4***6 rofi pneumatice, iar osia motoare e în general dispusă în spate (de ex. excepfie fac autocamionetele cu trei rofi, avînd motoare în fafă). Sin. Camionetă. Autocamionul are o cutie deschisă sau numai o platformă (cu sau fără obloane laterale), pentru transportul bunurilor sau UI. Aufocamion. /j) profilul cufiei; 12) profilul cabinei conducătorului; 2) şasiu; 3) motor; 4) ambreiaj; 5) schimbător de vitese; 6) transmisiune; 7) diferenfiâl; 8) resort; 9) roată directoare; 10) roată motoare; 11) coloana direcfiei. al animalelor în greutate totală de minimum două tone, şi o cabina separată pentru conducător. Motorul, transmisiunea, şasiul, suspensiunea şi organele de rulare sînt constructiv asemănătoare celor ale autobuselor, şi pot avea acelaşi amplasament. Sin. Camion. Autocomercial: Sin. Autodubă (v.). Pick-up: Sin. Autodubă (v.). î. ~ blindat. Transp.: Automobil cu blindaje pentru a rezista la lovituri. 2. Automolit. Mineral.: Gahnit. (Termen vechi, părăsit.) 3. Aufomorfă, funcfiune Maf.: Funcfiune uniformă f (z), ale cărei valori nu se schimbă cînd variabila z e supusă unei transformări a unui grup de transformări lineare de variabilă complexă. în particular, funcfiunile periodice de perioadă^ co sînt automorfe, deoarece satisfac relafia f (z) = f (z-F&co), în care k e întreg. Clasa funcfiunilor automorfe e importantă — atît prin proprietăfi, cît şi prin aplicafii — în Analiză, în Geometrie, Algebră şi Teoria numerelor, una dintre cele mai importante aplicafii a lor fiind la uniformizarea funcfiunilor multiforme de o variabilă. Se arată că funcfiunile multiforme 3/ = f(x) avînd un număr finit de puncte de ramificafie pot fi uniformizate cu ajutorul unei funcfiuni t — t (x), care e inversa unei funcfiuni automorfe. 4. Âufomorfism. Mat.: Reprezentare biunivocă şi fără lacune a unui grup (considerat ca grup-obiect) pe el însuşi (considerat ca grup-imagine), astfel încît imaginea produsului a două elemente ale grupului-obiect să fie egală cu produsul imaginilor lor. E un isomorfism particular, în înfelesul că la isomor-fism grupul-imagine diferă (de obicei) de grupul-obiect.— Se deosebesc: Âufomorfism interior, în care fiecărui element-obiect a îi corespunde un element-imagine a', care se obfine combinînd inversul s~l al unui element determinat s ăl grupului a, iar apoi rezultatul cu elementul s, adică: a'^s’^as. Automorfism exterior, care nu satisface condifia automorfis-mului interior. Automorfism de inel: Isomorfism (de inel) al unui inel cu el însuşi. 5. ~ al unei structuri algebrice. Mat.: Isomorfism pe ea însăşi al unei mulfimi 9JJ dotate cu o structură algebrică. 6. ~ al unui modul. Mat.: Fie E un ^4-modul, şi L (E) inelul endomorfismelor lui E (adică mulfimea aplicafiilor lineare ale Iui E în E). Mulţimea elementelor inversibile din inelul L (E) formează un grup, care se notează GL(£), şi care poartă numele de grup linear relativ Ia modulul E; el e format din automorfismele modulului E. 7. ~ al unui spafiu vectorial. Mat.: Fie E un spafiu vectorial topologic pe un corp topologic K. Dacă y4=0 aparfine centrului (v.) al lui K, atunci pentru orice x £ E, omotetia x~>y x e un automorfism al structurii de spafiu vectorial topologic E. s, ~ local al unui grup topologic. Mat.: Isomorfism local al unui grup G pe el însuşi. 9. Automotor. C. f.: Vehicul motor de cale ferată, în formă de vagon feroviar cu autopropulsie, adică avînd sursă de energie proprie pentru producerea forfei de tracfiune necesare la deplasare — şi amenajat penfru transportul de sarcini utile. Automotorul se deosebeşte de vagonul-motor electric, prin faptul că are sursă proprie de energie, iar de locomotivă, prin faptul că transportă şi sarcină utilă (călători sau mărfuri). în general, serviciul pe care-l efectuează automotoarele e determinat de felul traficului pe care-l deservesc.— în serviciu de substituţie pe linii secundare uşoare se folosesc în general automotoare pe două osii şi cu transmisiune stereomecanică, cu putere de 120*- 150 CP şi vitesă de mers de 60 — 80 km/h, înlocuind trenurile de călători cu abur, cari au vitese mici şi cheltuieli de exploatare mari.— în serviciul complementar pe liniile principale, în special pe liniile de periferie ale marilor centre de poplilafie şi unde nu e folosită tracfiune electrică, şi anume pentru a asigura circulafia în ore de trafic de vîrf Automotor 199 Automotor se folosesc automotoare cu patru osii şi cu transmisiune stereo-mecanică sau hidraulică, cu remorci, cu puterea de 300**350 CP şi vitesa de mers de 100—120 km/h.— De asemenea, automotoarele fac serviciu rapid pe distanţe lungi, înlocuind trenuri cu abur uşoare şi de mare vitesă. Automotoarele utilizate sînt După felul sarcinii utile transportate, se deosebesc: automotoare pentru călători (marea majoritate) şi automotoare pentru servicii speciale (de marfă sau de poştă); după numărul osiilor, se deosebesc automotoare cu două osii (v. fig. I şi II), automotoare cu patru osii pe boghiuri (v. fig. II/), automotoare cu şase osii I. Aufomoior cu două osii pentru trafic suburban, cu motor Diesel centrai şi cu doua cabine de conducere. cu unul sau cu două boghiuri motoare, cu transmisiune hidraulică sau electrică. în general aceste automotoare sînt în ramă închisă formată din 1 ***2 vagoane-motoare cu boghiu şi 2 — 4 remorci; puterea totală variază între 650 şi 1000 CP, repartizată de obicei pe două motoare, iar vitesa de mers e de 140180 km/h. pe boghiuri; după sursa de energie folosită, se deosebesc automotoare cu motor Diesel, automotoare cu acumulator electric, automotoare cu abur. Automotor Diesel: Automotor a cărui sursă de energie e formată din unul sau din două motoare Diesel (cu ] I r m . -9 IUI ■I l<£- 1 3E II. Automotor cu două osii, pentru trafic suburban, cu motor Diesel frontal şi cu o cabină de conducere. Condiţiile de aderenfă în limitarea forfei de tracfiune sînt mai avantajoase decît la locomotive, deoarece, automotoarele circulînd în general izolat forfa de tracfiune determinată de greutatea aderentă trebuie să acopere numai greutatea proprie a automotorul ui şi. nu şi o g reutaţe. .xemorcată.,___ autoaprindere). Avantajele motorului Diesel în deservirea trac-fiunii feroviare fafă de motorul cu electroaprindere (consum specific de combustibil mai mic, folosire de combustibil-motor ieftin, pericol de incendiu mult redus) şi faţă de motorul cu abur. (spaţiu. mi.C,.randament înalt, Iip.s.a unuLgenerator separat JLt_L □ □ □ rT^ — r' _ —!iic_ i . .. ] i ■ .-şţşr ^■.1 i-n - c====^—*—” — /«vN mmm III. Aufomotoare rapide cu patru osii, pentru trafic interurban, a) automotor cu un motor Diesel frontal şi^cu două boghiuri (unul motor şi unul purtător); b) automotor cu două motoare Diese! frontale şi cu două boghiuri motoare. Automotor 201 Automotor de energie) au determinat în prezent echiparea majorităţii automotoarelor cu motoare Diesel. Adaptarea caracteristicilor de funcfionare ale motorului Diesel la caracteristica de tracfiune a automotorului, care dă forfa de tracfiune Ft — t (F), în funcfiune de vitesa V, se realizează prin intermediul unei transmisiuni, care transformă cuplul motorului — în raport invers cu raportul de transformare a turafiei — într-un cuplu variabil la periferia rofilor motoare (forfă de tracfiune variabilă), pentru echilibrarea rezistenfelor la mers variabile. Puterea motorului Diesel depinde de turafie, valoarea ei maximă fiind atinsă la o anumită valoare a acesteia. Funcfionarea motorului Diesel se stabileşte astfel pentru diferite regimuri, în funcfiune de turafie; sub o anumită valoare a turafiei, funcfionarea nu mai e posibilă (aprinderea nu se mai poate efectua), astfel încît motorul nu mai poate demara în sarcină. Părfile principale ale unui automotor Diesel sînt: unu sau mai multe motoare de antrenare, transmisiunea, vagonul propriu-zis, instalaţia de comandă şi instalafiile auxiliare. Motorul de antrenare folosit e motorui Diesel rapid cu injecţie mecanică. Pentru a corespunde serviciului de exploatare feroviară, motorul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: siguranfă mare în serviciu, ancombrament mic, greutate specifică mică, posibilitatea de acces la piesele cele mai complicate, consum specific mic de combustibil la diferite încărcări, menfinerea puterii de durată la arborele motor, posibilitatea unei reglări uşoare pentru turafiile de serviciu (1 •••3), mers liniştit şi fără vibrafii pentru fiecare dintre turafiile de serviciu, îndeplinirea acestor condifii de serviciu, dintre cari unele par a fi antagoniste (de ex.: siguranfă în serviciu şi greutate specifică mică), impune dificultăfi în alegerea caracteristicilor de serviciu şi de construcfie ale motoarelor Diesel pentru automotoare. Greutatea specifică a motoarelor Diesel pentru automotoare e cuprinsă, în general, între 6 şi 15 kg/CP, coborînd pînă la 3"*4 kg/CP la unele tipuri de motoare. Vitesa medie a pistonului nu depăşeşte 6—10 m/s, pentru reducerea mărimii forfelor inerfiale şi a uzurii la piesele motorului, dar aceste valori ale vitesei medii a pistonului limitează turaţia între 750 şi 1500 rot/min. La automotoarele cu transmisiune electrică, valoarea maximă a turaţiei e influenţată şi de vitesa periferică admisă a rotorului generatorului electric. Valoarea turaţiei poate fi mărită, men-ţinînd valorile limită pentru vitesa medie a pistonului, prin micşorarea dimensiunilor cilindrilor (mărirea puterii litrice), iar realizarea puterii efective necesare la arborele motor poate fi obţinută prin mărirea numărului de cilindri, ceea ce implică însă o construcţie mai complicată a motorului. — Raportul c/d dintre cursa pistonului (c) şi alezaj (d), care interesează la determinarea greutăţii specifice a motorului, e cuprins între 1 şi 1,4; o reducere excesivă a raportului cjd nu se recomandă, totuşi, din cauza condiţiilor de ardere, a efectelor maselor inerţiale (supape şi resorturi de supape de dimensiuni mari), a răcirii dezavantajoase a cilindrilor (căldura evacuată pe unitatea de periferie de piston e mai mare în cazul cilindrilor cu alezaj mare), a măririi lungimii arborelui motor prin creşterea diametrilor cilindrilor. — Raportul Pă!Pmax dintre puterea de durată (Pd) şi puterea maximă (Pmax) e mai mare decît la motoarele altor vehicule (nave, automobile, locomotive Diesel), întrucît vitesa medie de serviciu la automotoare e în apropierea vitesei maxime admise conform condiţiilor de exploatare, şi întrucît valoarea forţei de tracţiune medie e în apropierea valorii forţei de tracţiune maxime (limitată de greutatea aderentă), ca urmare a greutăţii mari a tarei automotorului în raport cu greutatea utilă. Tipul de motor folosit e, în general, motorul în patru timpi, cu injecţie directă sau cu cameră de precombustie. Utilizarea motoarelor în doi timpi e limitată, datorită baleiajului dificil la turaţii înalte (deşi există tipuri de motoare în doi timpi cu turaţii de 800—1100rot/min) şi valorii joase a presiunii efective medii corespunzătoare serviciului de durată (4 — 4,5 kgf/cm2). La presiuni efective joase, puterea lifrică, deci greutatea specifică a motoarelor în doi timpi, e mai avantajoasă decît la motoarele în patru timpi; odată cu creşterea presiunii efective medii, motorul în patru timpi devine mai avantajos, greutatea sa litrică scăzînd odată cu creşterea presiunii efective medii. Această diferenţiere devine şi mai accentuată la motoarele în patru timpi cu supraalimentare.— Se tinde la introducerea pe scară mare a motoarelor Diesel cu ardere rapidă, ale căror diagrame indicate se apropie mult de ciclul motoarelor cu electroaprin-dere (ciclul Sabathe). Folosirea supraalimentării tinde de asemenea să fie generalizată, presiunea de supraalimentare fiind cuprinsă între 0,1 şi 0,5 kgf/cm2; prin supraalimentare se obiine în general un spor de putere de 25•*■30%, la o presiune efectivă medie de 7•••8 kgf/cm2. Creşterea puterii motorului cu supraalimentare rezultă în urma creşterii presiunii efective medii, fără o mărire apreciabilă a presiunii maxime în cilindri (creştarea diagramei indicate), consumul specific de combustibil variind foarte pufin prin supraalimentare. Motorul e construit astfel, încît să permită vizitarea dinspre partea de jos a cutiei vagonului; partea superioară a motorului e blocul cilindrilor, iar partea inferioară e în general numai baia de ulei, uşor demontabilă. Cilindrii sînt dispuşi: în linie pe un singur şir (6***8 cilindri), în V (8, 12 sau 16 cilindri, cu axele în două plane concurente, cari formează un unghi de 40*~70°), în linie pe două şiruri (8, 12 sau 16 cilindri, cu doi arbori motori cuplafi printr-un angrenaj), cu cilindri opuşi pe două rînduri (8 sau 12 cilindri, la motoare orizontale). Transmisiunea e formată din ansamblul organelor cari servesc la transmiterea mişcării de la arborele motorului Diesel la osia motoare a automotorului. Forfa de tracfiune la periferia rofilor motoare şi cuplul motor la arborele motorului Diesel sînt proporţionale şi, pentru o vitesă de mers dată, forţa de tracţiune maximă corespunde puterii maxime dezvoltate de motorul Diesel. Transmisiunea adecvată e aceea care utilizează, la orice vitesă de mers, puterea maximă a motorului. Condiţiile pe cari trebuie să le îndeplinească o transmisiune la automotorsînt următoarele: demultiplicarea turaţiei motorului pe o gamă între limite cît mai largi, corespunzător vitesei de mers a automotorului; funcţionare uşoară fără mase mari în mişcare; posibilitatea unei decuplări rapide între motor şi transmisiune; cuplare fără şocuri; utilizare constantă a puterii motorului, adică asigurarea unui mers hiperbolic al curbei Pr—f (y)’ adică _ 270-Pm Fr=~y---------- unde Pm e puterea ia arborele motorului, V e vitesa de mers şi r\t e randamentul transmisiunii. Pentru automotoarele cu transmisiune stereomecanică şi hidraulică, forţa de tracţiune la periferia rofilor motoare e dată de nc-d*-S Kt 2 f) 'Pe' (^9^)» unde nc e numărul cilindrilor, d e diametrul cilindrilor, S e suprafafa pisfoanelor, D e diametrul rofii motoare, pe e presiunea efectivă medie pe suprafafa pistoanelor, Kt e raportul dintre vitesa de mers şi turafia motorului, c e numărul de timpi, şi Tjw e randamentul mecanic al motorului Diesel. Pentru automotoarele cu transmisiune electrică, forfa de tracţiune e dată de: Ft=----------y-22—-r,w (kgf), unde Um şi lm sînt tensiunea (în V) şi curentul (în A) la bornele Automotor 202 Automotor motoarelor electrice de tracţiune, nm e numărul motoarelor electrice, V (km/h) e vitesa de mers şi \\m e randamentul motoarelor electrice de tracţiune. După felul energiei folosite la demultiplicarea turaţiei motorului, transmisiunea poate fi stereomecanică, hidraulică sau electrică. Transmisiunea stereomecanică cuprinde în principal: ambre-iajul, schimbătorul de vitesă, inversorul de mers şi atacul de osie. — Ambreiajele folosite sînt în general cu fricţiune, şi anume ambreiaje lamelare (v.) uscate sau cu acţionare hidraulică (în ulei); comanda ambreiajului se realizează stereomecanic sau pneumomecanic.— Schimbătoarele de vitesă, cari realizează schimbarea la diferite trepte ale viteselor, sînt cu patru, cinci sau şase trepte. Ele se construiesc, fie cu trenuri de rofi dinţate cari se găsesc permanent în priză, fie cu rofi baladoare. Comanda schimbătorului de vitesă se realizează de obicei automat, prin acfiune pneumatică sau elecfropneumatică. — Inversorul de mers e amplasat înainte sau după schimbătorul de vitesă, fiind solidarizat cu schimbătorul de vitesă ori asamblat cu atacul de osie. Tipurile folosite sînt cu rofi conice sau cu angrenaje cilindrice.— Atacul de osie e montat pe osiile motoare şi, în general, e format dintr-un angrenaj conic (raport de demultiplicare aproximativ 1:2,5) montat în ulei. Transmisiunile stereomecanice diferă ca montare, după cum automotoarele sînt cu două sau cu patru osii (cu boghiuri). Ele se caracterizează prin randament mare (0,94*•• 0,96), volum şi greutate mici; reclamă multă atenţiune la schimbarea viteselor, cînd circuitul de acfionare de n la motorul principal se întrerupe. ^ Utilizarea lor la automotoare e limitată de ambreiajele cu fricfiune, 7 cari în general se construiesc pen- 2 tru puteri maxime de 350 — 400 CP. Curba de variafie a vitesei de mers are o alură în dinţi de ferestrău, datorită întreruperii transmisiunii puterii la schimbarea treptelor de vitesă (v. fig. /V). Transmisiunea hidraulică cuprinde în principal: schimbătorul de vitesă, mecanismul stereomecanic cu roţi dinţate, atacul de osie. — Schimbătorul de vitesă hidraulic poate fi cu ambreiaje hidraulice sau cu transformatoare hidraulice separate ori combinate. — Mecanismul stereomecanic cu roţi dinfate e de obicei combinat cu un ambreiaj hidraulic şi serveşte la schimbarea viteselor, în trepte. — Atacul de osie e montat pe osiile motoare şi e format în general dintr-un angrenaj conic (cu un raport de demultiplicare de aproximativ 1 :2,5) montat în ulei. Transmisiunea hidraulică prezintă avantajul că la periferia rofilor motoare se obfine un cuplu motor uniform, şi că funcfionarea ei e automată. Poate transmite puteri mari fără întreruperea circuitului de putere şi realizează condifii de aderenfă bune, iar randamentul e 0,85—0,90. Se foloseşte la automotoare cu puteri de 500—1500 CP. Transmisiunea electrică cuprinde în principal: un generator electric de curent continuu (antrenat de motorul Diesel), motorul sau motoarele de tracfiune, aparatura electrică şi circuitele electrice de cuplare şi comandă.— Generatorul electric e un dinam de curent continuu, de obicei cu excitafie mixtă de tensiune medie, cuplat cu motorul Diesel.— Motorul, respectiv motoarele de tracfiune, sînt motoare serie cu suspensiune elastică parfială sau totală, acfionarea osiei motoare fiind realizată prin intermediul unui angrenaj cilindric montat într-o baie de ulei.— Pentru ca la periferia rofilor motoare să se asigure o putere constantă, adică o valoare constantă a produsului dintre forfa de IV. Curba de variafie a vitesei de mers, la automotoare cu schimbător de vitesă stereomecanic. n) turafia motorului; turafia maximă a motorului; n2) turafia de cuplare a motorului; V) vitesa de mers; Va J vifesa de mers la treapta de vitesa a; V^) vifesa de mers la treapta de vitesă b. tracfiune şi vitesa de mers a automotorului, e necesar ca produsul dintre tensiunea la bornele generatorului şi intensitatea curentului debitat să rămînă constant (făcînd abstracfie de randamentul transmisiunii electrice). în acest scop, motoarele de tracfiune trebuie să aibă o caracteristică exterioară Ub = f (/) cu mers hiperbolic, asemănător mersului curbei caracteristice forfă de tracfiune-vitesă de mers Fr — f(F). Variafia caracteristicii exterioare £/& = f(7) a generatorului electric se obfine, fie prin variafia fluxului magnetic în raport invers cu intensitatea curentului debitat (turafia grupului motor fiind menfinută constantă prin acfiunea regulatorului motorului Diesel), fie prin variafia turafiei grupului motor între anumite limite prestabilite. După modul în care se obfine variafia tensiunilor la bornele generatorului, transmisiunile electrice se clasifică în transmisiuni cu acfiune exterioară asupra excitaţiei generatorului principal, care funcţionează pe principiul schemei de legături Ward-Leonard (v. sub Transmisiune) — şi în transmisiuni cu generator cu sistem de excitaţie autoregulator, care funcţionează pe principiul schemei de legături Gebus (v. sub Transmisiune), în cadrul acestei clasificări, se deosebesc un mare număr de scheme de legături electrice, sistemele fiind simplificate prin introducerea în schemele de legături a diferite maşini de amplificare, regulex, rototrol, amplidine, metadine. Avantajele transmisiunii electrice la automotoare sînt următoarele: simplicitate şi siguranţă în funcţionare, el.asficifate mare"" de funcţionare, variaţie continuă a turaţiei motoarelor de tracţiune, legătură simplă între motoarele de tracţiune şi osiile mo- toare. Dezavantajele sînt: greutate mai mare decît la celelalte sisteme de tracţiune, randament mai mic (0,80 •••0,85). Transmisiunea electrică e folosită la automotoare cu puterea de 600 ••• 1500 CP. în fig. V sînt trasate curbele variaţiei forţei de tracţiune a automotorului Diesel F = i(V) la diferitele sisteme de transmisiune. Pentru ca automotorul cu transmisiune electrică să aibă în mers o stabilitate maximă, şi pentru protecţia căii, trebuie ca greutatea nesuspendată a automotorului să fie mică; motoarele de tracţiune se dispun deci în partea suspendată a V. Curba forfei de tracfiune F = f(V), pentru diferite sisteme de transmisiune. F) forfa de tracfiune; V) vitesa de mers; 1) transmisiune sfereo-mecanică; 2J transmisiune hidraulică; 3) transmisiune electrică. automotorului, în care caz transmisiunea între motorul de tracţiune suspendat şi osia motoare nesuspendată trebuie să urmeze jocul suspensiunii vagonului. Motoarele electrice sînt dispuse, fie cu o suspensiune parţială (suspensiune prin paliere cu gheare), fie cu o suspensiune integrală, — sistemele de suspensiune fiind foarte variate, şi anume: acuplaje mecanice cu resorturi cilindrice, arbore tubular cu resorturi eiicoidale şi cu ghidaje inelare, arbore cardanic simplu, arbore tubular cu bielete şi sector, etc. (V. şi sub Suspensiunea automotoarelor).— Vagonul propriu-zis al automotorului se construieşte cu scheletul complet metalic, în general ca vagon de tip autopor-tant, avînd şasiul solidarizat cu cutia, pereţii şi acoperişul participînd astfel la rezistenţa ansamblului. Părţile principale ale vagonului sînt următoarele: scheletul metalic (şasiul şi cutia), echipamentul de rulare, suspensiunea, dispozitivele de tracţiune şi de ciocnire. Scheletul metalic se construieşte în următoarele variante: construcţie cu osatura metalică, la care solicitările sînt preluate de şasiu şi de scheletul pereţilor laterali (în formă de grinzi cu zăbrele contravîntuite prin acoperiş), tabla învelişului exterior avînd rolul să împiedice deformaţia întregului schelet; con- Automotor 203 Automotor strucfie cu pereţi laterali purtători, la care tablele învelişului exterior al perefilor preiau în principal momentele încovoietoare; construcfie tubulară, la care tablele planşeului, ale învelişului exterior al perefilor şi acoperişului formează un tub autoportant rigidizat printr-un număr de inele transversale (v.fig. V/).(V.şi sub Vagon),— Construcfia cu osatură metalică se foloseşte la automotoare cu o vitesă de mers pînă la 100—120 km/h, avînd două sau patru osii, iar con-strucfia cu perefi portanfi se foloseşte de obicei numai la cele cu patru osii; construcfia tubulară e recomandată pentru automotoare rapide (cu o vitesă de 100 ** 180 km/h). Cutia, care la automotoare rapide are o formă aerodinamică (v. fig. VII), cuprinde cabina de comandă şi compartimentele pentru călători (compartimente de călătorie, cu fotolii sau cu bănci, com- VI. Secţiune transversală printr-un automotor cu carcasă tubulară (tip cocă). a b c cf e f ZI C im: >c 3=C C VIL Profiluri de automotoare (Cf =coeficient de formă), a) ramă dubla şi capete drepte (Cf 0,76); b) ramă triplă şi capete drepte (Cf = 0,9); c) ramă dublă şi capete cu coifuri rotunjite (Cf = 0,52); d) ramă dublă şi capete rotunjite (Cf = 0,43); e) ramă dublă şi capete eliptice (Cf = 0,35); f) ramă triplă şi capete eliptice (Cf = 0,50); g) ramă dublă şi capete pronunfat eliptice (Cf = 0,23). patru şi cu şase osii, osiile sînt montate în boghiuri, ceea ce asigură atît o înscriere uşoară în curbe şi o stabilitate transversală mare, cît şi o amplitudine mică a oscilafiilor perturbatorii. îndeplinirea acestor condiţii e mai greu de realizat decît la vagonul de călători, întrucît automotoarele circulă în general izolate (neexistînd legăturile dintre vagoane, ca la garniturile de tren) şi amortisează parfial mişcările perturbatorii, iar o parte pariimente de bagaje, bar, etc). Echipamentul motor al automotoarelor cu două osii se montează pe un şasiu suple-mentar (şasiu fals) (v. fig. VIII), care se leagă de şasiul vagonului printr-un sistem de suspen-siune sau se sprijină direct pe osii, iar cel al automotoarelor cu patru osii (cu boghiuri) se montează în general pe cadrul bo-ghiului (v. fig. IX). La automotoarele cu transmisiune mecanică şi hidraulică, motorul Diesel şi transmisiunea sînt montate pe şasiul unui singur boghiu (boghiul motor); Ia automotoarele cu transmisiune electrică, grupul motor (motorul Diesel cu generatorul electric) se montează în general pe un boghiu, iar motoarele electrice de tracfiune, pe celălalt boghiu (care devine boghiul motor). De obicei, motorul se amplasează astfel, încît să se realizeze o separare a vibrafiilor produse de echipamentul motor de cele ale vagonului propriu-zis. Echipamentul de rulare poate fi de mai multe tipuri şi depinde de numărul de osii.— La automotoarele cu două osii, osiile montate sînt în general de construcfie similară celor ale vagoanelor de călători (diametrul minim 850 mm), avînd în general o conicitate a bandajelor de 1/40, pentru o înscriere uşoară în curbe. Folosirea bandajelor de grosimi mai mici decît la vagoane sau a rofilor confecfionate monobloc (fără bandaje) permite reducerea greutăţilor nesuspendate; introducerea bandajelor pneumatice de cauciuc (presiunea de 6—7 kgf/cm2) şi cu buze metalice e în faza de încercare. Un alt tip de rofi e cel cu un inel de cauciuc montat între stea şi bandaj, care asigură o elasticitate radială şi laterală a rofii.— La automotoarele cu VIII. Dispunerea echipamentului motor pe şasiu fals, la automotoarele cu două osii. 1) motor; 2) şasiu fals; 3) osie montată. din osiile motoare sînt solicitate de cuplul motor. Astfel, boghiurile de automotoare diferă de cele ale vagoanelor prin: dimensiuni mai mari, ampatament mare (3—4 m la boghiuri purtătoare şi 5—6 m la boghiuri motoare), jocuri laterale şi longitudinale mai strînse (0,8—1 mm), pivot excentric la boghiurile motoare (cu excentricitatea 0,40—1,0 m). Boghiurile v 1 IX. Suspendarea echipamentului motor pe cadrul boghiului. I) motor; 2) boghiu motor; 3) boghiu purtător; 4) cadrul boghiului motor. se construiesc cu sau fără traversă dansantă, realizîndu-se con-strucfii foarte variate de boghiuri purtătoare sau motoare (v. şi sub Boghiu de automotor). Suspensiunea e formată din legătura elastică dintre echipamentul de rulare şi şasiul automotorului, cum şi dintre echipamentul motor şi şasiu, pentru a transforma şocurile exercitate asupra automotorului în oscilafii amortisate în timp. Oscilafiile trebuie să aibă amplitudini şi frecvenfe cari să asigure automotorului condifii de stabilitate pînă la vitesa maximă, după tipul constructiv al acestuia, cum şi confortul călătorilor. Accelerafiile laterale, provocate de oscilafiile organelor suspendate, sînt admise pînă la valori de 0,8*“ 1,2 m/s2, fafă de 0,2—0,6 m/s2 la vagoane, considerînd că în general călătorii nu se deplasează decît foarte pufin în timpul mersului. Felul suspensiunii depinde de tipul automotorului (pe două sau pe patru osii) şi de locul de amplasare a echipa- Aufomotor 204 Automotor mentului motor.— La automotoarele cu două osii, suspensiunea e asemănătoare celei a vagoanelor cu două osii, condifiile de suspensiune trebuind să fie însă mai bine realizate, deoarece automotoarele cu două osii circulă în general pe linii secundare şi cu vitese mai mari decît vagoanele similare; cadrul pe care se montează echipamentul motor urmează jocul suspen-siunii vagonului. La unele automotoare, pentru amortisarea vibraţiilor motorului, suspensiunea se completează cu blocuri silenţioase, formate din plăci de cauciuc montate la diferitele articulafii ale suspensiunii. — La automotoarele pe boghiuri, suspensiunea diferă după cum boghiurile sînt purtătoaresau motoare. Suspensiunea boghiurilor purtătoare e asemănătoare cu a vagoanelor de călători pe boghiuri, dar pentru reducerea oscilaţiilor e completată cu blocuri silenfioase montate între diferitele elemente ale automotorului (între cutie şi cadrul boghiului, între bandaje şi corpul rofilor, la diferite articulafii, etc.), întru-cît automotoarele circulă în general cu vitese superioare celor ale trenurilor formate din vagoane de călători; pentru reducerea reacfiunilor laterale prin amortisarea oscilaţilor, la unele automotoare se folosesc amortisoare hidraulice sau amortisoare cu fricfiune. Suspensiunea boghiurilor motoare cuprinde elementele suspensiunii boghiurilor purtătoare, şi blocuri de cauciuc pentru suspensiunea cadrului pe care reazemă motorul. La automotoarele cu transmisiune electrică, suspensiunea electromotoarelor de tracfiune trebuie să urmeze jocul suspensiunii cadrului boghiului. La automotoarele la cari motorul Diesel e montat pe cadrul automotorului, suspensiunea motorului se realizează prin rezemarea acestuia pe blocuri de cauciuc, cari absorb oscilaţiile şi nu Ie transmit cutiei vagonului. Introducerea rofilor cu pneuri contribuie de asemenea la ameliorarea suspensiunii automotoarelor (v. şi sub Suspensiunea vehiculelor de cale ferată). Cutiile de osie (cutii de unsoare) folosite la automotoare sînt, în general, paliere cu rulmenţi, întrucît acestea permit demaraje şi accelerări mai rapide. Cutiile de osie cu pernife (palier de alunecare) se mai găsesc numai la construcfii vechi de automotoare (pe două osii). La automotoarele de construcţie nouă se tinde să se înlocuiască plăcile de alunecare ale cutiilor dej osie cu un dispozitiv cu bielete şi blocuri silenţioase. Dispozitivul de tracfiune şi de ciocnire se construieşte conform prescripţiilor generale de circulaţie. La automotoarele cari circulă izolat, aceste dispozitive pot lipsi, iar în locul traverselor laterale (pe cari se montează dispozitivele de ciocnire şi de tracţiune) şi al cîrligului de tracţiune se montează piese de consolidare a capetelor cutiei automotorului. Penfru protecţia capetelor cutiei contra tamponărilor se folosesc diferite sisteme; de exemplu: toc cu cauciuc, traversă de ciocnire cu resorturi, tampon cu resort, resorturi articulate, etc. Lipsa dispozitivului de ciocnire reglementar permite coborîrea şasiului automotorului, limitată de diametrul roţilor, mărindu-se astfel stabilitatea la mers. Comanda automotorului cuprinde ansamblul instalaţiilor cari servesc la punerea în serviciu, la conducerea şi controlul diferitelor instalafii de pe automotor. Comanda e concentrată în cabinele de conducere de la ambele capete ale automotorului. Conducerea automotorului se face de Ia masa de comandă pe care sînt instalate aparatajul de bord (butoane de pornire a motorului, maneta schimbătorului de vitesă, butonul de admi-siune, aparatele indicatoare presiunii aerului sau a uleiului, vitesometre, termometre, manometre, lămpi de control, aparatele pentru închiderea mecanizată a uşilor, etc.), butonul de inversarea sensului demers, robinetul de comandă a frînei, comanda încălzirii, comanda iluminatului, comanda condifionării aerului, efc. în cabină se montează şi instalafia de „om mort" (v.).— La automotoarele mici cu două osii, cu transmisiune mecanică, comanda e manuală şi de obicei poate fi efectuată de la ambele capete ale automotorului, nefiind astfel necesară întoarcerea acestuia la inversarea sensului de mers. — La automotoarele de putere mare se foloseşte comanda pneumatică cu organe obturatoare pentru accesul aerului comprimat în cilindrii cari acfionează organele comandate (motor, transmisiune, frînă, etc.), sau comanda electropneumatică, cu circuite electrice pentru dirijarea introducerii sau evacuării aerului comprimat. — La automotoarele cu mai multe motoare se foloseşte comanda la distanfă, care în general e cu acfionare electropneumatică. — La automotoarele rapide şi de construcfie nouă se urmăreşte generalizarea comenzii automate a schimbării de vitesă, pe baza unor consemne stabilite. Sistemele folosite în general sînt electromecanice sau electropneumatice. Instalafiile auxiliare sînt formate din următoarele părfi: echipamentul de frînă, instalafia de iluminat, instalafia de ven-tilafie, instalafia de încălzit, instalafia de condifionat aerul, instalafia de aer comprimat, instalafia de depozitat materiale de exploatare, echipamentul motor auxiliar, bucătărie, bar. Dintre acestea, echipamentul de frînă, instalafia de iluminat, instalafia de aer comprimat şi instalafia de depozitat materialele de exploatare sînt obligatorii la toate automotoarele. Echipamentul de frînă depinde, de tipul automotorului şi e constituit din frîne de serviciu, de urgenţă, de încetinire şi de siguranţă. — Frîna de serviciu poate fi frînă cu aer comprimat, cu saboţi, cu discuri sau cu tobe. în general se utilizează sistemul de frînă cu doi sabofi, avînd dispozitive pentru frînarea rapidă la automotoarele cari circulă cu vitese peste' 100 km/h. Compresorul de aer, de obicei cu piston (policilindric) e antrenat de motorul Diesel printr-o transmisiune cu angrenaje. Pe lîngă frîna cu aer comprimat, fiecare aufomotor are ca frînă de serviciu şi o frînă de mînă. — Frîna de urgenţă e introdusă la automotoare rapide, penfru a se scurta drumul de frînare, după necesitate. Sistemul folosit e frîna electromagnetică de cale, cu patine cari se aplică pe şine; acest sisfem de frînare permite, în combinaţie cu frînarea cu aer comprimat, reducerea drumului de frînare cu aproximativ 70% la vitesa de mers de 150 km/h. Pentru a folosi frîna electromagnetică e nevoie de un acumulator electric pe automotor. — Frîna, de încetinire serveşte, la automotoarele rapide, la menţinerea unei vitese de mers constant pe liniile cu declivităţi lungi. Sistemul de frîne folosit e o frînă electromagnetică cu disc. — Frîna de siguranţă serveşte, în general, Ia asigurarea imobilizării automotoarelor în timpul staţionării. Sistemele folosite sînt, fie o frînă de mînă cu tija filetată, fie o frînă directă cu aer comprimat. (V. şi sub Frînarea vehiculelor de cale ferată, şi sub Frînă). Instalafia de iluminat e asemănătoare cu cea folosită la iluminarea vagoanelor de călători, tensiunea de iluminat fiind de 24 V sau, uneori, de 32 şi de 48 V. Instalafia de ventilafie e formată fie din prize de aer x. Circulafia aerului într-un vagon aufo-montate pe acoperiş (pro- motor, ducînd, prin introducerea ae- j) priză de aer; 2) termostat; 3) evacua-rului curat, o suprapresiune rea aerului, în automotor), fie din ventilatoare (v. fig. X). Folosirea ventilatoarelor implică o sursă de energie, în medie de 10*-*20 W pe 1 m3 de volum de ventilat. Ventilarea prin simpla deschidere a ferestrelor devine incomodă la vitese de mers peste 100 km/h. Instalafia de încălzit foloseşte gazele de evacuare ale motorului Diesel, apa de răcire a motorului Diesel, aer cald încăl- r'.'i/K rn JL . n rr/kr —— J J Aufomofor 205 Aufomofor zit cu ajutorul gazelor de evacuare sau al apei de răcire, abur sau apă caldă produse într-un generator de abur montat pe automotor, încălzire electrică. Modul de construcţie al instalaţiilor diferă după tipul automotoarelor. (V. şi sub încălzirea vehiculelor de cale ferată). Instalaţia de condiţionat aerul e necesară în special la automotoare cu vitese de peste 80 km/h, la cari deschiderea ferestrelor nu mai e posibilă fără a influenţa confortul călătorilor. Sistemele folosite sînt, fie sisteme simple cu ventilatoare şi instalaţie de încălzit, fie sisteme de condiţionare prealabilă a aerului într-un compartiment special şi de insuflare şi circulafie dirijată a aerului în cutia automotorului. în general se folosesc sisteme cu freon (CF2CI2); acest gaz are un punct de fierbere jos ( — 29,8°), nu e exploziv, şi are căldură de vaporizare mare (30 kcal/kg). Instalaţia de aer comprimat serveşte la producerea fluidului de acfionare a unor dispozitive şi organe ale automotorului, cum sînt transmisiunea, comenzile, semnalizări, dispozitive de închidere şi deschidere automată (uşi, ferestre), efc. în general, instalafia e alimentată de aerul comprimat din rezervorul principal al echipamentului de frîna, la presiunea de 3,5*->4 kgf/cm2. Instalaţia pentru depozitat materiale de serviciu (combustibil-motor, lubrifianti, apă de răcire, nisip) e formată din rezervoare, conducte, aparate de închidere şi de control, etc. Echipamentul motor auxiliar e necesar pe automotoarele de mare vitesă şi cu un număr mare de instalafii auxiliare. E format dintr-un motor Diesel de mică putere, montat de obicei în cabina motorului Diesel principal. Folosirea unui motor auxiliar prezintă avantajul că, în timpul stafionărilor de durată sau pe pante lungi, motorul principal poate fi oprit. Bucătăria şi barul servesc la deservirea călătorilor. Se urmăreşte generalizarea bucătăriilor cu instalafii electrice. Automotor cu acumulator electric. Automotor care foloseşte o sursă de energie din interiorul său, constituită dintr-o baterie de acumulatoare electrice. Energia electrică obţinută în bateria de acumulatoare alimentează motoarele electrice de fracţiune (de obicei două), cari antrenează individual osiile. Forţa de tracfiune realizată prin cuplul motor al motoarelor electrice e limitată de încălzirea admisibilă a motoarelor, de condifiile de comutafie a motoarelor serie cu colector, şi de condiţii de aderenfă. Forfa de tracfiune efectivă uniorară se exprimă prin relafia în care Um şi lm sînt tensiunea şi curentul la bornele motoarelor electrice de tracfiune, m e numărul acestor motoare, V (km/h) e vitesa de mers, iar x\m e randamentul motoarelor electrice, între forfa de tracfiune uniorară (Ft) şi cea de durată (Ft ) există relafia d La automotorul cu acumulator electric se deosebesc partea mecanică, partea electrică şi instalaţiile auxiliare. Partea mecanică cuprinde şasiul, cutia care reazemă pe şasiu (în general monobloc cu acesta), echipamentul de rulare, transmisiunea dintre motoarele de tracţiune şi osiile motoare. Construcţia părţii mecanice e în general asemănătoare cu cea a automotoarelor Diesel. Echipamentul de rulare e format din două boghiuri, motoarele electrice de fracţiune fiind amplasate chiar pe cadrul boghiului motor. Transmisiunea la osiile motoare poate fi: cu motor suspendat prin paliere cu gheară, la automotoarele cu vitesă de circulaţie sub 100 km/h; cu motoare suspendate integral, la automotoarele cu vitese de mers peste 100 km/h, deoarece motoarele de înaltă turaţie (cari au o mare densitate de curent şi izolaţia înfăşurărilor subţire) au nevoie de protecţie specială contra şocurilor şi a oscilaţiilor de amplitudine mare. Partea electrică cuprinde bateria de acumulatoare, motoarele de tracţiune şi aparatajul electric.— Bateria e în general cu acumulatoare cu plumb; tensiunea totală nominală a bateriei e de circa 420 V, ceea ce corespunde la o baterie cu 220 de elemente, ştiind că tensiunea nominală a unui element e de 1,9 V. Construcţia bateriei de acumulatoare trebuie să asigure o durată suficientă de funcfionare, la o greutate relativ mică. încărcarea bateriei se efectuează în 1,5—2,5 h, asigurîndu-se totodată evacuarea fără pericol a cantităfilor mari de oxigen şi hidrogen cari se degajă în timpul încărcării. La izolarea bateriei şi a circuitelor electrice trebuie să se fină seamă de efectul vaporilor acizi cari se formează. — Motoarele de tracfiune folosite sînt cu excitafia în serie, de obicei cu două perechi de poli şi cu poli de comutafie. Neglijarea eventualelor supratensiuni (tensiunea bateriei variază între +5% şi — 10%, fafă de variaţiile ,de +20% şi —30% la tracfiunea cu fir catenar) permite construcţia unor motoare mici şi uşoare.— Aparatajul electric e format din aparatele de comandă ale motoarelor electrice (întrerupfor principal, reostate de demarare, reostafe de excitaţie), şi din aparatele de protecţie a motoarelor şi circuitelor (siguranţe, relee, contactoare). Instalaţiile auxiliare, cari în general sînt cele folosite la automotoarele Diesel, servesc atît la realizarea confortului călătorilor, cît şi la satisfacerea necesităţilor şi a prescripţiilor de exploatare feroviară. Serviciul automotoarelor cu baterie de acumulatoare e limitat de capacitatea acesteia. Limita de autonomie se consideră de obicei distanţa de 300 km, corespunzătoare unei încărcări a bateriei; vitesa de circulaţie e de 100—120 km/h, iar puterea, de 80-100 CP. Avantajele acestui automotor consistă în: simplicitate şi siguranţă în serviciu, lipsa de materiale uşor inflamabile, lipsa gazelor de evacuare, funcfionare silenţioasă, posibilitate de încărcare, recuperare de energie prin frînare. Dezavantajele consistă în greutatea mare şi în raza de acţiune limitată. Automotor cu abur. Automotor care foloseşte ca sursă de energie aburul produs de un generator de abur propriu. Aburul obţinut în căldare alimentează unu sau mai multe motoare cu abur de tracţiune, cari antrenează individual osiile prin intermediul unei transmisiuni formate din arbore cardanic şi angrenaje conice, fără schimbător de vitesă. Cuplarea sau decuplarea motorului se realizează prin intermediul unui ambreiaj. Forţa de tracţiune realizată prin cuplul motor al motoarelor cu abur e limitată de producţia orară totală de abur a căldării şi de condiţiile de aderenţă. Caracteristicile de funcţionare ale motorului cu abur se adaptează la caracteristica de tracţiune a automotorului Ft—f (V), prin posibilitatea variaţiei âdmisiunii aburului în cilindrii mo- torului. Astfel, automotoarele cu abur nu au schimbătoare de vitesă, transmisiunea servind numai la cuplarea, respectiv Ia decuplarea arborelui motorului de osiile motoare. Forţa de tracţiune, în funcţiune de caracteristicile motorului cu abur, se exprimă prin relaţia: c-d2- s- pim f‘=°'97 --------40"^» (kgf)' în care c e numărul de cilindri ai motorului, d (cm) e diametrul, s (cm) e cursa pistonului, pim (kgf/cm2) e presiunea indicată medie, D (cm) e diametrul roţilor motoare, r\m e randamentul mecanic al transmisiunii Ia osiile motoare; coeficientul 0,97 e o cifră de corecţie pentru reducerea suprafeţei active a pistonului Autonivelafor 206 Aufooxidare prin secfiunea transversală a tijei pistonului. Forfa de tracfiune (forfa de tracfiune limită) în funcfiune de caracteristicile căldării de abur are expresia: în care z (kg/m2h) e producfia orară specifică de abur a căldării, Sv (m2) e suprafafa de vaporizare a căldării, Ca (kg) e consumul de abur al automotorului, Pe (CP) e puterea efectivă la periferia rofilor motoare, V (km/h) e vitesa de mers a automotorului. La automotorul cu abur se deosebesc căldarea de abur, motorul cu abur, vagonul propriu-zis, şi instalafiile auxiliare. Căldarea de abur e de trp orizontal sau vertical, cu producte orară specifică de abur ridicată, cu presiunea nominală de 20”*35 kgf/cm2 şi cu gradul de supraîncălzire al aburului de 400***450°. Întrucît spafiul de amplasare a căldării e redus, solicitarea specifică a focarului e foarte mare, pentru a putea asigura producfia totală de abur necesară. Drept combustibil se întrebuinfează păcură sau motorină. Motorul cu abur e policilindric (4“-6 cilindri) cu distri-bufie cu supape, acfionînd asupra unei singure osii motoare. La automotoarele cu mai multe osii m6toare, fiecare osie e antrenată în general de un motor. Vagonul propriu-zis are o construcfie asemănătoare cu cea a automotoarelor Diesel. Echipamentul de rulare e format din două osii sau din două boghiuri. Instalafiile auxiliare cuprind aparatura şi instrumentele necesare deservirii automotorului (regulator, manometre, termometre, pirometre, rezervoare de combustibil, rezervoare de apă, echipament de frînă, etc.). Automotoarele cu abur au un domeniu de utilizare limitat, datorită avantajelor pe cari le prezintă motorul Diesel în serviciul automotoarelor. Instaîafia devine complicată, din cauza necesităţii de a folosi o căldare cu o suprafafă de vaporizare mică şi o producfie orară specifică de abur mare; introducerea căldării Vuia la automotoare e încă în fază de încercare. Automotoarele cu abur construite au puterea instalată de 100--150 CP şi vitesa maximă de 100 km/h. 1. Autonivelafor, pl. autonivelatoare. Tehn.: Dispozitivul care la ascensoare electrice de persoane cu vitesa mai mare decît 1 m/s sau la ascensoare electrice de materiale, cu cărucior, aduce — la vitesă redusă — duşumeaua sau podeaua cabinei exact la nivelul palierului. Autonivelatorul e constituit, fie dintr-un reductor suplementar cu raport mare de reducere de vitesă, fie dintr-un motor suplementar cu turaţie joasă, cari acfionează toba troliului; comanda autonivelatorului se efectuează cu came reglabile montate pe cabină. 2. Autonomă, descărcare electrică V. sub Descărcare electrică. 3. Autonomia avionului. Av.: Distanfa maximă simplă pe care o poate parcurge un avion, dus şi întors, fără a trebui să mai fie alimentat din exterior. Autonomia depinde de ansamblul caracteristicilor avionului, cari indică posibilităţile acestuia de a zbura cu o cantitate de combustibil şi de lubrifiant existentă la bord. De obicei se consideră cantitatea maximă de combustibil în kg, în raport cu care se calculează apoi şi cantitatea de ulei corespunzătoare, şi anuma 10% pentru aerodine echipate cu motoare cu piston şi 5% pantru cele echipate cu reactoare. în aceste condifii, autonomia se exprimă atît prin raza de acfiune (v.), cît şi prin durata maximă de zbor (v.), 4. Âutooscilafie. Te/c.: Oscilafie electrică întrefinută, spontană şi în general nedorită, care se poate produce în montajele cu tuburi electronice, în urma unui cuplaj parazit (magnetic sau electric) între circuite — de exemplu între circuitele de placă şi de grilă ale unei triode amplificatoare. Autooscilafiile se evită reducînd cuplajele parazite, şi prin neutrodinare (v.), 5. Aufooxidare, pl. autooxidări. Chim.: Reacfie de oxidare lentă cu oxigenul liber din aer, la temperatura obişnuită. Reacfiile de aufooxidare se produc atît Ia combinafiiie anorganice, cît şi lă cele organice. Din punct de vedere tehnic, e deosebit de importantă autooxidarea combinafiilor organice: îmbătrînirea cauciucului, autooxidarea olefinelor însofită de poli-merizare la conservarea benzinei de cracare (care conţine olefine uşor oxidabile) şi care conduce la formarea unor răşini, alterarea grăsimilor şi a uleiurilor prin conservare îndelungată în contact cu aerul. în unele cazuri, aceste procese de auto-oxidare se folosesc în tehnică; de exemplu sicativarea uleiurilor, datorită unei oxidări şi polimerizări simultane a unor uleiuri nesaturate cari confin grupări —CH = CH—CH2—CH = CH—. Autooxidarea e accelerată de lumină şi în special de radia-fiile ultraviolete cari pot provoca aparifia radicalilor liberi ini-fiatori de lanfuri de reacţii, de mulţi catalizatori (oxizi şi săruri de cupru, de cobalt, mangan, plumb, etc.) solubili în uleiuri şi de substanfe cu grupări peroxidice —O—O— (promotori). Procesul de aufooxidare e mult întîrziat şi chiar complet inhibit de urmele de substanfe organice oxidabile (hidrochinonă, difenilamină, aminofenoli), cari pot rupe lanful de reacfii. Perioada de inducfie din procesele de aufooxidare corespunde consumării inhibitorilor şi poate fi suprimată atît priiţi adăugarea de peroxizi (de ex. peroxid de benzoil) ,sau de alte'""-substanfe cari, prin descompunere, produc radicali liberi, cum şi prin introducerea de olefină autooxidată. în cazul ionilor metalici (cu stări de valenfă diferite), cari acfionează ca promotori, apar radicali ca hidroxilul şi gruparea peroxi, prin descompunerea hidroperoxizilor formaţi în reacţie. Aceşti catalizatori prezintă importanţă deosebită în catalizatorii biochimici, ca peroxidaza, hemina, porfirine şi ffalocianine, cari conţin cupru, fier, nichel. Cercetările au arătat că, cel puţin în fazele primare, pro-duşii caracteristici ai autooxidării sînt peroxizii (substanţele autooxidate dau reacţiile grupării —O—O; de exemplu pun în libertate iodul din iodura de potasiu, oxidează acidul arsenios la acid arsenic, decolorează soluţia de indigo).— Astfel, benz-aldehida dă întîi un produs cu o proporţie mare de acid per-benzoic şi numai o proporţie mică de acid benzoic. — S-a constatat şi prezenţa peroxizi lor corespunzători la autooxidarea esterilor nesaturăţi, ca oleat de metil, linoleat de etil, linolenat de etil, cari se găsesc în uleiurile sicative. Fixarea grupării peroxidice se face Ia gruparea CH2 vecină unei duble legături şi deci caracterul olefinic al substanţei nu e modificat decît în fazele ulterioare ale reacţiei de autooxi-dare. în timp, proporţia de peroxizi scade în raport cu oxigenul absorbit, ceea ce arată că peroxizii formaţi iniţial se rup şi dau amestecuri de produşi mai stabili. Reacţia corespunde unui proces în lanţ. în prima fază, de iniţierea lanţului, intervine radicalul liber R’ care, iniţial, apare prin descompunerea promotorilor sau prin activarea fofochimică a oxigenului: R1 + Ri—CH2—CH = CH—R2 -> RH + Ri—CH—CH = CH—R2. Propagarea lanţului de reacfii corespunde unei reacţii de tipul: Ri—CH—CH = CH—R2 + 02 -» Ri—CH—CH = CH—R2. 1 ocr Ri—CH—CH = CH—R2 + Ri—CH2—CH = CH—R2 I oo- -> Rj—CH—CH = CH—R2 + Ri—CH—CH = CH—R2. I OOH Astfel se explică de ce butilbenzenul terţiar nu se autooxidează. Aufoplasiîe 207 Autoregulator antifading Mecanismul propus e în concordantă cu capacitatea mare de dehidrogenare a radicalilor ROO—, cari formează astfel, din aldehide şi olefine, radicali liberi, cari se combină repede cu oxigenul. Unele autooxidări (de ex. fetralina) prezintă caracteristicile cinetice de autocataliză (v.). Multe autooxidări se întrerup înainte de o reacfie completă, deoarece apar fenoli, cari inhibesc sau înfîrzie continuarea autooxidării prin formarea unei semichinone. In uleiurile şi grăsimile naturale nerafinate se găsesc inhibitori de autooxidare ca tocoferoli, flavonoli şi carotenoide, cari sînt însă îndepărtaţi prin rafinare. 1. Autoplastîe. Poligr. V. sub Tipar cu obiecte naturale. 2. Aufoplex. Te/c.: Montaj receptor cu superreacfiune (v.), în care o singură triodă funcfionează simultan ca detectoare, oscilatoare şi amplificatoare de joasă şi de înaltă frecvenfă. Montajul nu cuprinde condensator variabil, ci variometre de grilă şi de placă; e capabil să acfioneze direct un difuzor, dar comportă un reglaj foarte delicat. 3. Aufoplug, pl. autopluguri. V. sub Plug. 4. Auîopormre, pl. autoporniri. Elt.: Fenomenul de reluare automată a funcfionării normale a electromotoarelor asincrone rămase conectate la refea în timpul şi după o disparifie sau o scădere de scurtă durată a tensiunii, care se produce odată cu restabilirea tensiunii normale a refelei. în timpul unui defect în refea (scăderea sau lipsa completă a tensiunii), cuplul motor se micşorează sau dispare complet; sub acfiunea cuplului rezistent, alunecarea electromotorului creşte pînă la o valoare care depinde de caracteristicile defectului (tensiunea din timpul defectului şi durata acestuia). La restabilirea tensiunii, electromotorul (dacă nu a fost deconectat de aparatele de protecfie) dezvoltă un alt cuplu motor (care depinde de alunecarea atinsă în acel moment şi de tensiunea restabilită la borne); dacă acest cuplu depăşeşte cu 10—15% cuplul rezistent, electromotorul „autoporneşte", adică îşi reia turafia normală fără vreo intervenţie din afară. Curentul absorbit de electromotor la restabilirea tensiunii (curentul de autopornire) are valoarea curentului de pornire directă (conectarea directă la plina tensiune a reţelei), corespunzătoare alunecării respective (un multiplu al curentului nominal al electromotorului). Puterea totală a electromotoarelor unei instalaţii, cari pot fi amenajate pentru autopornire, e limitată de condiţia ca pierderea de tensiune din reţea pînă la bornele electromotoarelor, produsă de apariţia simultană a curenţilor de autopornire, să nu micşoreze cuplul motor sub limita necesară pentru autopornire. De aceea, într-o instalafie se amenajează pentru autopornire numai electromotoarele cari acfionează utilaje de primă importanfă (electromotoare cu autopornire), iar celelalte se prevăd a fi deconectate în cazul unui defect în refea (electromotoare fără autopornire). Se pot prevedea şi/categorii intermediare, cari trec în categoria cu autopornire, sau fără autopornire, în funcţiune de gravitatea defectului. Amenajarea autopornirii electromotoarelor consistă în coordonarea corespunzătoare a reglajului protecţiei prin relee a tuturor electromotoarelor şi a întregii reţele, după următoarele indicaţii: Protecţia reţelei contra scurt-circuitelor nu trebuie să funcţioneze la curenţii de autopornire. Timpul de acţionare nu trebuie să depăşească 0,4**'0,6 s. Toate electromotoarele trebuie dotate cu protecţie de maxim rapidă contra scurt-circuitelor, reglată astfel încît să nu funcţioneze la curentul de autopornire. Electromotoarele fără autopornire trebuie să aibă protecţie de subtensiune, cu o temporizare de ordinul a 0,5 s şi un reglaj de ordinul ă 0,5 din tensiunea nominală. E preferabil ca electromotoarele cu autopornire să nu aibă protecţie de subtensiune; dacă totuşi se prevede această protecţie, temporizarea trebuie să fie de ordinul a 10 s. Se recomandă protecţia contra supra- sarcinilor numai a electromotoarelor cari se pot supraîncărca prin efectul procesului tehnologic; la electromotoarele cu autopornire, ea nu trebuie să producă deconectarea la curentul de autopornire respecfiv. Categoriile intermediare de electromotoare se selecţionează prin reglarea temporizării protecţiei de subtensiune între limitele 0,5 şi 10 s. 5. Autopropulsat. Tehn.: Calitatea unui sisfem tehnic (a unui vehicul sau mobil) de a se deplasa prin consum de energie din inferiorul său. Sin. Automobil. 6. Autopropulsie, pl. autopropulsii. M$.: Propulsia unui vehicul prin consum de energie din interior sau prin transformarea unei energii din exterior, folosind un echipament pro-pulsor montat pe vehicul. în acest sens, vehicule cu autopro-pulsie (vehiculele autopropulsate) sînt autovehiculele rutiere, locomotivele, tramvaiele-motor, vapoarele, aeronavele cu moto-propulsie sau cu reacţiune, vehiculele tehnice cu motopropulsie, etc.; vehicule fără autopropulsie sînt bicicleta, barca cu rame, velierul, planorul, remorca, căruţa, etc. Echipamentele propulsoare ale vehiculelor autopropulsate pot fi: grupuri motopropulsoare, montate pe vehicule de orice fel, cari sînt constituite din motor de antrenare (termic, electric, etc.)f din transmisiune şi roţi motoare (la autovehicule cu roţi sau cu şenile) sau elice (la nave, aeronave, sănii, etc.); reactoare, în general montate pe avioane cu reacţiune; arborade cu vele, numai la veliere sau îmbarcaţii. V. şi sub Auto. ?. Autoreductor, tahîmetru Topog. V. Tahimetru auto-reducfor. s. Autoreglare, pl. autoreglări. Tehn.: Sin. Reglare automată (v.). 9. Autoregulator antifading. Telc.: Montaj radioelectric care compensează slăbirile de audiţie datorite fenomenelor de fading şi atenuează tăria exagerată a audiţiilor datorită emisiunii unui post local puternic. — Se realizează făcînd ca polarizarea grilelor tuburilor electronice din etajele cari preced detectorul să varieze în aceiaşi sens cu tensiunea de intrare în receptor. Aceasta face ca panta variabilă a acestor tuburi, deci şi amplificarea, să varieze în sens invers variaţiei intensităfii cîmpului electric de la recepfie. — Negativările variabile se aplică tuburilor de radiofrecvenfă, celor de medie frecvenţă şi de amestec, prin tensiunea produsă de componenta continuă provenită din redresarea purtătoarei de către un prim detector. O mărire a cîmpului la recepţie, deci şi a tensiunii la bornele cd (v. fig. /) a circuitului oscilant, măreşte curentul detectat ia, deci şi componenta sa continuă. — Aceasta, trecînd prin rezistenţa ab, măreşte negativarea grilei tubului receptor, menţinînd astfel purtătoarea la o valoare practic constantă. în absenţa semnalului, negativarea tuburilor e minimă şi sensibilitatea receptorului e maximă. O perfecţionare a acestui sistem e autoregulatorul cu „întîrziere" (v. fig. II). Sistemul nu intervine la semnalele slabe, ci numai după ce nivelul acestora a depăşit o anumită valoare. Grila de control a dublei diode-triode 1, 2 e conectată direct la rezis- I. Montajul unui autoregulator antifading. Cj, Rj, C2, J?2) filtru pentru componentele alternative ale lui /a ; î) tub de recepfie; 2) detector; 3) curent redresat; 4) circuit de înaltă frecvenfă. Autorotafie 208 Aufosincronizare tenta de detectie a detectoarei din ea, astfel încît negativarea sa creşte odată cu creşterea semnalului aplicat acestei diode.— Cînd nu există semnal aplicat diodei, grila e la tensiunea catodului, curentul prin rezistenfa r e maxim — şi negativarea poate depăşi 50 V.— Ano-dul diodei 2 e alimentat printr-o rezistenţă R2, conectată într-un punct care o negativea-ză suficient pentru a obfine înfîrzie-rea dorită. Cînd un semnal e aplicat diodei, grila devine negativă şi căderea de tensiune prin r scade. — Cînd amplitudinea semnalului depăşeşte o anumită valoare, catodul devine negativ fafă de placa tubului 4. Un curent circulă atunci prin /?2» provocînd-negativarea grilelor amplificatorului care urmează. Sin. Regulator antifading. l. Auforofafie. Av.: Mişcarea de rotafie a unei suprafefe portante sau a unui avion întreg, cînd această mişcare se între-fine de la sine. La autorotafia suprafefelor portante, de exemplu autorotafia rotorului de autogir, axa de rotafie e perpendiculară pe planul acestora. Autorotafia rotorului de autogir se datoreşte efectului componentei în direcfia coardei profilului, a rezultantei acfiuni-lor aerodinamice, această componentă fiind în general negativă (adică dirijată spre bordul de atac al profilului) pentru unghiuri de atac mari; profilul are tendinfa să lunece în planul său şi anume spre botul avionului, dar nu are tendinfa să avanseze contra vîntuiui (deci nu e o propulsie), deoarece componenta rezultantei acfiunilor aerodinamice pe direcfia vîntuiui relativ se menfine tot timpui în sensul vîntuiui. Pala rotorului se poate roti în jurul unui ax perpendicular pe planul său, iar tendinfa la alunecare (glisare), datorită componentei negative, provoacă o mişcare efectivă a palei, care continuă să opună vîntuiui relativ o rezistenfă aerodinamică dirijată spre spate, cu toate că e solicitată spre botul avionului din punctul de vedere al rotafiei. La avioanele cu aripi fixate rigid de restul avionului, acest fenomen nu are nici o consecinfă practică; însă în resursă (deci la unghiuri de incidenfă mari), forfele din planul aripii sînt dirijate spre botul avionului şi aripile ar tinde să lunece în acest sens, dacă nu ar fi fixate. La autorotafia avionului întreg (de ex. la autorotafia avionului în vrilă), axa de rotafie e în vecinătatea axei longitudinale a acestuia. Autorotafia avionului în vrilă, care depinde de forma polarei în regiunea coeficienfilor unitari de portanfă maximi, se explică fie prin căderea de portanfă mai pronunţată pe aripa care coboară decît pe aripa care urcă (la profilurile a căror portanfă descreşte repede după valoarea maximă), fie prin intrarea în pierdere de vitesă a avionului, combinată cu o acfiune a comenzilor, de exemplu manevră de cabraj sau de derapaj (la profilurile a căror portanfă maximă se menfine într-o zonă de unghiuri de incidenfă mai mari). E suficient să se depăşească incidenfă portanfei maxime, pentru ca aripa care urca să-şi mărească portanfa şi intrarea în autorotafie să fie inevitabilă. Prin încercări în sufIerii aerodinamice se pot delimita zonele de incidenfe în cari autorotafia e posibilă, stabilind: regimul de autorotafie Ia incidenfe medii, regimul de autorotafie nulă şi regimul de autorotafie la incidenfe mari. Extremităfile şi forma în plan a aripii influenfează autorotafia, ştiind că efilarea şi subfierea aripilor la extremităfi le supra- încarcă local şi le expune Ia o desprindere prematură, la care se mai adaugă şi mărimea brafului de pîrghie al acfiunilor aerodinamice. 2. Autosanitară, pl. autosanitare. Transp.: Automobil carosat special, pentru transportul bolnavilor, al rănifilor, accidenta-fi lor, etc. 3. Autoscreper, pl. autoscrepere. V. sub Screper. 4. Autosetecfor, pl. aufoselecîoare. Pisc.: Vas incubator de sticlă, pentru clocirea ouălor mici şi lipicioase de peşte (ştiucă). Selectorul de tip Zug e o butelie de 5**■ 10 litri, fără fund, cu gîtul în jos şi în care apa intră pe dedesubt şi iese pe deasupra (v. fig.); se umple cu ouă, aproximativ pe jumătate, iar curentul de apă fine ouăle în stare de rotafie lentă, continuă. Astfel, ouăle moarte, cu greutate specifică mică, se aleg de la sine, deoarece plutesc deasupra şi sînt antrenate de curent, fiind evacuate peste marginea superioară a buteliei. o. Aufosincronizare. Eli.: Autoseiector zug. Operafia de conectare în para- x lei a maşinilor sincrone după următorul procedeu: Maşina sin4 cronă (generator sau compensator) neexcitată e antrenată d& un motor (motorul de lansare la compensatoare sau turbina la generatoare) pînă la o turafie apropiată de cea sincronă (corespunzătoare frecvenfei refelei), situaţie în care maşina e acţionată de cuplul mecanic dat de motorul de antrenare; la atingerea acestei turaţii (cu o toleranţă de circa ±2‘-*3%), maşina sincronă neexcitată se conectează la reţea fără alte precauţiuni. După conectare apare un cuplu electromagnefic produs de interacţiunea dintre stator şi rotor, prin intermediul cîmpului magnetic învîrtitor al statorului (cuplu asincron). Acesta are acelaşi semn cu alunecarea, scade odată cu aceasta şi se anulează la sincronism; el tinde să aducă maşina în sincronism, însă nu e capabil sa impună atingerea sau menţinerea sincronismului. La furaţii subsincrone, cuplurile mecanic şi electromagnetic au acelaşi sens — şi tendinfa spre sincronism e produsă de suma lor; la turafii suprasincrone, sensurile sînt opuse — şi tendinfa spre sincronism se produce numai dacă cuplul electromagnetic e mai mare decît cel mecanic. De aceea se recomandă ca maşina sincronă să se conecteze la refea la turafii mai joase decît cea sincronă. Imediat după conectarea la refea, maşina sincronă e excitată automat şi, ca urmare, intră în sincronism. După excitare apare cuplul electromagnetic produs de interacfiunea dintre cîmpul învîrtitor al statorului şi acela al rotorului, produs de excitafie (cuplu sincron). Acest cuplu depinde de pozifia relativă a celor două cîmpuri şi tinde să menfină maşina în sincronism. Pentru a evita pendulările la intrarea maşinii în sincronism, e necesar ca accelerafia ei în momentul conectării la refea să fie cît mai mică (la generatoare hidroelectrice fără înfăşurări de amortisare, accelerafia nu trebuie să depăşească 0,5*» 1 Hz/s2). Procedeul de conectare în paralel prin aufosincronizare poate fi aplicat totdeauna, dacă sînt îndeplinite următoarele condifii: Componenta periodică a şocului de curent care se produce în momentul conectării la refea a maşinii sincrone, Ip, nu depăşeşte de 3,5 ori curentul său nominal, conform relafiei: în care U e tensiunea refelei, X'd e reactanfa transitorie a maşinii sincrone, Xc e reactanfa refelei pînă la bornele maşinii şi In e curentul nominal al maşinii. II. Moniajul unui autoregulator de fading cu întîrziere. 1, 2) diodă-triodă [f) diodă; 2) triodă];'3) catodui amplificatorului; 4) plăcile tuburilor. Autosport 209 Autostrada Condiţiile de funcţionare a consumatorilor alimentaţi de la bare (în cazul cînd există) permit scăderea fensiunii care se produce în momentul autosincronizării (tensiunea la bornele statorului, în primul moment după conectarea maşinii sincrone la refea, e Um=Ip-X'd). De obicei, procedeul de conectare în paralel prin metoda autosincronizării poate fi aplicat la toate generatoarele hidroelectrice şi compensatoarele sincrone cu motor de lansare, independent de schema de conexiuni a circuitelor primare, şi la toate furbogeneratoarele cari funcţionează în bloc cu transformatoare ridicătoare de tensiune. Fafă de sincronizarea precisă, autosincronizarea prezintă următoarele avantaje: simplicitatea schemei; rapiditatea procedeului de conectare în paralel; simplicitatea automatizării procesului de conectare în paralel; posibilitatea de conectare în paralel la scăderi importante ale tensiunii şi frecvenfei sistemului; simplificarea sensibilă a conectării în paralel a generatoarelor fără regulatoare automate de vitesă şi fără comandă la distanfă a întreruptoarelor. Dezavantajele autosincronizării sînt: şocul de curent şî scăderea tensiunii la cuplarea Ia refea. 1. Âufosporf, pj. autosporturi. Transp.: Autoturism cu vitesă mare de rulare, echipat cu un motor puternic şi cu o caroserie special construită, spre a opune aerului o rezistenfă cît mai mică. Centrul de greutate al automobilului e situat cît mai jos posibil. 2. Âuiostabilitate* Av.: Proprietatea unor aripi de avion de a-şi menţine incidenţa la anumite unghiuri de zbor. La aceste aripi, coeficientul de moment CniQ la portanţă nulă trebuie să fie pozitiv (care, conform convenţiei uzuale din laboratoare, e considerat negativ), adică să reprezinte un moment de cabraj. Dacă se alege un sistem de axe Gxyz legat de aripă, cu originea în centrul de greutate G, şi dacă xq e abscisa focarului F al aripii (presupus pe axa Gx), ecuafia de momente în jurul centrului de greutate e Mg—-~Pxo cos * — /foosin i-F A/o sau, sub forma adimensională, ^— = CmG = - ^ (Cî cos «' + Cx sin 0 +1Cm0 - iar coeficientul de stabilitate e unde P şi R sînt portanfa şi rezistenfa la înaintare, S e suprafaţa aripii, Cx şi Cz sînt coeficienţii de portanţă şi de rezis- tenţă la înaintare, C e coarda aripii, iar £ e densitatea aerului. Penfru ca aripa să fie autostabilă e necesar ca £<0, şi deci xq>0 (deoarece la incidenţele normale de zbor e pozitiv), adică focarul trebuie să se afle în spa- d t tele centrului de greutate. Pentru echilibrul momentelor, =0, rezultă că CWfl>0, xeea ce înseamnă că profilurile obişnuite cu C' <0 sau Cm =0 nu au autostabilitate; astfel, * m o m o aripile drepte (cu axa în linie dreaptă) cu profiluri obişnuite nu sînt autostabile. La unghiuri foarte mari de incidenţă, la cari 9C, 0C, —r~r~^0 sau——r~< 0, aripile obişnuite pot deveni autostabile. di d t Aripi autostabile sînt aripile cu profiluri cu dublă curbură (v, fig. l) sau aripile în săgeată, cu axa în linie frîntă (v. fig. II). I. Aripă cu dublă curbură. II. Aripă tn săgeată. 3. Âufosferilifafe. Agr.: Incapacitatea unor specii sau varietăţi de plante de a lega fructe prin fecundarea florilor cu polen propriu, adică cu polenul florilor de pe plantele cari aparţin aceleiaşi varietăţi. 4. Autostop, pl. autostopuri. C. f.: Instalaţie avînd o parte montată pe linie şi una pe locomotivă, care serveşte Ia sfrîngerea automată a frînelor pînă la oprirea trenului, dacă mecanicul nu răspunde sau răspunde cu întîrziere la ordinul unui semnal de oprire. După modul de realizare, se deosebesc: aufosfop intermitent, la care acfiunea mutuală a instalafiilor din cale şi a celor de pe locomotivă are loc în anumite puncte de pe parcurs, şi anume în dreptul semnalelor; autostop continuu, Ia care se menfine o legătură neîntreruptă între instalafiile din cale şi cele de pe locomotivă, starea de ocupare sau de neocupare a liniei în fafa locomotivei reproducîndu-se în mod permanent. După modul de acfionare, se deosebesc: aufosfop mecanic, la care acţiunea mutuală a instalaţiilor din cale şi de pe locomotivă se realizează prin acţiune mecanică; autostop electric (de fapt, electromagnetic), la care acţiunea mutuală a instalaţiilor din cale şi de pe locomotivă se- realizează prin acţiune electrică, fie prin închiderea sau deschiderea circuitului, fie prin inducţie electromagnetică. (V. şi sub Comanda automată a trenului, şi sub Repetarea semnalelor pe locomotivă). s. Autostradă, pl. autostrade. Drum.: Şosea rezervată excluziv circulaţiei autovehiculelor (uneori numai circulaţiei autoturismelor şi autocamioanelor) şi construită special pentru a permite circulaţia cu vitese mari (peste 100 km/h) şi a satisface un trafic de mare capacitate. Autostradele ocolesc localităţile de pe traseul lor, legătura dintre autostrade şi localităţi făcîndu-se prin drumuri de acces sau prin bulevarde de centură (numite şi inele sau ringuri), la cari pot ajunge capetele autostradelor. Ramificaţiile, racordările cu alte autostrade sau cu alte drumuri, şi încrucişările cu alte căi de comunicaţie se fac astfel, încît nici un fir de circulafie să nu întretaie alt fir de circulafie. încrucişările simple se fac la niveluri diferite, prin pasaje superioare sau inferioare, iar ramificaţiile, racordările şi încrucişările cu racordări se fac prin rampe de racordare, cari conduc unul dintre firele de circulaţie pe dedesubtul sau pe deasupra celorlalte, sau îl abat, schimbîndu-i sensul. Cel mai des se folosesc încrucişările simple cu sens giratoriu, încrucişările în formă de trifoi cu patru foi şi încrucişările în formă de trompetă. De obicei, traseul autostradelor nu se adaptează reliefului terenului, ci se urmăreşte realizarea unor aliniamente cît mai lungi. Aceasta reclamă executarea de ramblee şi deblee mari şi de viaducte. Curbele trebuie să aibă raze de curbură de cel puţin 200 m; vizibilitatea în aliniament trebuie să fie de cel puţin 300 m, iar în curbe, de cel puţin 100 m. Accesul pe autostradă, de pe alte şosele, se face numai în anumite puncte, obligatorii şi pentru locuitorii localităţilor din lungul autostradelor. Punctele de acces sînt, de obicei, împrejmuite şi amenajate în acelaşi fel ca şi ramificaţiile sau racordările. 14 Autoşenilă 210 Autovehicul Profilul transversal al autostradelor se compune din două căi, fiecare dintre ele fiind rezervată unui singur sens de circulafie (căi unidirecţionale). Fiecare cale are cel pufin cîte două benzi de circulafie, pentru a permite staţionarea şi depăşirile vehiculelor, De obicei, cele două căi unidirecţionale sînt separate printr-o zonă mediană, lată de 4 — 5 m şi plantată cu arbuşti scunzi, de 0,90—1,20 m înălţime, pentru a nu împiedica vizibilitatea, dar cari trebuie să fie destul de înalţi pentru a împiedica „orbirea" conducătorilor de autovehicule de lumina farurilor autovehiculelor cari - circulă în sens opus. Uneori, fîşia mediană plantată e înlocuită printr-o bandă îngustă vopsită în alb sau în altă culoare vizibilă, pentru a marca linia de separaţie dintre cele două căi unidirecţionale. Circulaţia normală şi staţionarea (în cazul cînd autostrada nu are benzi laterale speciale pentru stafionare) se fac pe banda dinspre acostament, iar depăşirile şi circulafia cu vitese mari se fac pe banda sau pe benzile dinspre fîşia mediană. Partea carosabilă trebuie să aibă un bombament mic şi îmbrăcămintea rezistentă şi stabilă, pentru a nu se văluri, împiedicînd circulaţia cu vitese mari. 1, Aufoşeniiă, pl. autoşenile. Transp.: Autovehicul de transport, tehnic sau de război, la care organele de rulare sînt şenile (de ex.: tractor cu şenile, car de luptă, etc.). 2. Autoşenilefă, pl. autoşenilefe. Transp.: Autocamion pentru orice teren, care foloseşte roţi în faţă — pentru direcţie — şi o pereche de şenile în Jocul roţilor din spate (v. fig.), pentru repartiţia sarcinii pe teren şi propulsie. (fără plafon), cu părţile laterale şi cabina conducătorului uşor blindate, suspendate pe roţi de rulare sau pe roţi şi şenile, avînd două sau trei osii motoare. Autotransportorul oferă o bună protecţie contra proiectilelor armamentului uşor terestru şi se poate deplasa pe drumuri rele sau pe orice teren, dar nu poate trece peste obstacole. Sin. Maşină de transport blindată, Transportor blindat. 13. Autotroliu de intervenţie. V. sub Troliu transportabil. 14. Autotun, pl. aufotunuri. Tehn. mii.: Autovehicul de război, pe şenile, blindat, echipat cu un tun de calibru mic. Construcţia a asemănătoare carului de luptă, de care se deosebeşte prin lipsa armamentului auxiliar. Autotunul are vitesă mare de deplasare şi e uşor maniabil, putînd interveni rapid în luptă, după necesitate (v. fig. sub Autovehicul). îs. Autoturism, pl. autoturisme. Transp. V. sub Automobil. ie. Autoturn, pl. autoturnuri. Transp.: Autovehicul cu un schelet în formă de turn, avînd o platformă orizontală mobilă la partea superioară a turnului, care serveşte la executarea Auioşenileiă. s. Autofipie. 1. Poligr.: Procedeu fotomecanic de preparare a unui clişeu tipografic, pentru redarea cu aspect de semitonuri a unei imagini fotografiate, folosind descompunerea imaginii în puncte de mărimi diferite, însă egal depărtate între ele. Reproducerea se face intercalînd o sită fotografică (v.) între original şi placă. 4. Autofipie, pl. autotipii. 2. Poligr.: Clişeul obţinut prin procedeul de autofipie 1. 5. Autofipie. 3. Poligr.: Tiparul obţinut prin imprimarea cu un clişeu în autotipie. Sin. Similigravură (termen în curs de dispariţie). c. ~ duplex. V. Tipar duplex. 7. ~ fără sită. V. Scheletipie. 8. Autotipografie. Poligr.: Tipar înalt a cărui formă de tipar se prepară chemigrafic, prin corodarea unei plăci de metal pe care scrierea sau desenul original au fost, fie executate direct, fie transportate, fără a folosi unul dintre procedeele de reproducere fotomecanică. 9. Autotractor, pl. autotractoare. Transp.: Tractor de transport, autocamion sau autoşeniletă, cari servesc la tractarea uneia sau a mai multor remorci, a unor vehicule tehnice, a unei maşini de lucru, etc., în general pe o cale de comunicaţie. 10. Autotranstormafor, pl. autotransformatoare. Elf. V. sub Transformator electric. 11. ~ de adaptare. Te/c. V. sub Transformator de adaptare. 12. Aufotransportor, pl. autofransportoare. Tehn. mii.: Autovehicul de luptă blindat şi fără armament propriu, folosit pentru transportul infanteriei, în marş sau pe cîmpul de luptă. Constructiv, e un automobil de tipul autocamion descoperit lucrărilor de fir aeriarr pentru tracţiunea electrică (în special la tramvaie). Platforma are o coloană care poate culisa pe verticală în interiorul turnului, fiind acţionată manual sau printr-un mecanism (de obicei hidromecanic), ceea ce permite ridicarea acesteia la înălţimi de 5—7 m (v. fig.); de asemenea, platforma se poate roti cu un unghi de 0—90°. Unele autoturnuri au un stîlp metalic telescopic în loc de turn, avînd platforma orizontală montată la capătul superior al stîlpului. 17. Aufovalori: Sin. Valori caracteristice, Valori proprii (v. sub Matrice şi sub Ecuaţie cu derivate parţiale). îs. Aufovecfori: Sin. Vectori caracteristici, Vectori proprii (v. sub Matrice). i9. Autovehicul, pl. autovehicule. Transp.: Vehicul terestru autopropulsat, care se poate deplasa pe o cale de comunicaţie rutieră sau pe un teren neamenajat în acest scop, fiind echipat cu roţi, cu şenile, sau cu tălpi de patinare. Autovehiculul, care serveşte la transportul unei sarcini utile, se compune din următoarele părţi: suprastructură (caroserie, platformă, cisternă, etc,), şi infrastructură, ultima parte fiind constituită din şasiu cu echipamentul motor, suspensiunea şi echipamentul de deplasare. — Suprastructura e o cutie (de ex. caroseria) sau un recipient (de ex. o cisternă), în care se transportă sarcina utilă şi care se montează pe şasiul autovehiculului, solidar cu acesta. La autoturisme, autobuse sau autocare, suprastructura e o caroserie, constituită dintr-un schelet de lemn sau 'metalic, de obicei acoperit la exterior cu tablă (parament metalic); în majoritatea cazurilor, pereţii caroseriei sînt căptuşiţi în interior cu lemn, cu piele, etc. şi pot fi izolaţi termic sau fonic. Caroseriile cu schelet de lemn sînt deformabile (datorită cedărilor la îmbinări), au rezistenţă mică la şoc şi se degradează sub influenţa agenţilor atmosferici (în special a umezelii); caroseriile cu schelet metalic sînt în general autoportante, scheletul şi para-mentul de tablă contribuind parţial sau total la rezistenfa an- L^V : —i/i 70) o t P Tipuri de autovehicule. a) autoturism; b) autocamion; c) tractor; d) autocamion cu benă basculantă; e) aufofurgon; f) autocisternă; g) autosanitară; h) auioşeniletă; /) mototricicletă; /) motocicletă; k) automacara; f) autoîncărcător; m) buldozer; n) autoturn; o) aufodepanare; p) autoplug de zăpadă; q) aufofun; r) car de luptă (tanc). Autunian 212 Autunian samblului şasiu-caroserie. Tipurile obişnuite de caroserii metalice sînt următoarele: caroserie cu osatură, la care şasiul şi scheletul pereţilor contribuie la rezistenfa, iar paramentul de tablă împiedică deformarea întregului schelet; caroserie tubulară sau cheson, uneori fără şasiu, la care planşeul şi paramentul de tablă formează un tub, care preia toate solicitările; caroserie cu perefi portanfi, la care paramentul perefilor preia în principal momentele încovoietoare. — Şasiul e un cadru, suspendat elastic pe organele de deplasare ale vehiculului, pe care se montează suprastructura şi partea suspendată a echipamentului motor (de ex. motorul, schimbătorul de vitesă, etc.). Şasiul poate fi: şasiu central, format dintr-un lonjeron central cu traverse sau dintr-o placă monobloc (care serveşte şi ca podea a caroseriei); şasiu bilonjeron, format din două lonjeroane de feavă sau de tablă presată, legate prin traverse sau plăci. De obicei nu au şasiu vehiculele cu caroseria-cheson, deoarece partea inferioară a caroseriei fine loc de şasiu.— Echipamentul motor se compune din motor, ambreiaj, schimbător de vitesă şi organele de transmisiune (în care se include, de regulă, şi diferenţialul). Motorul poate fi termic, electric (de ex. la trol-leybuse), etc.; pozifia motorului în vecinătatea osiei motoare (antrenată indirect de motor) e avantajoasă, în special la vehicule cu motoare de putere mică, deoarece permite simplificări constructive» Unele vehicule sînt echipate cu grupuri formate din motor termic, generator electric şi motor electric de tracfiune (de ex. la autobuse Diesel electrice). — Suspensiunea e formată din resorturi (lamelare, elicoidale, etc.) şi amorti-soare, montate sub şasiu, cari sînt necesare pentru a transforma mişcări perturbatorii în oscilafii nesupărătoare.— Echipamentul de deplasare asigură mişcarea vehiculului prin rulare sau prin alunecare, după cum acesta e echipat cu rofi ori cu şenile, respectiv cu tălpi. Vehiculele cu echipament ruiant, cari sînt echipate cu rofi (4--10 rofi) motoare, directoare sau purtătoare, se numesc: vehicule cu simplă tracfiune, avînd o osie cu rofi motoare în spate şi rofi directoare în fafă, sau o osie cu rofi motoare-directoare în fafă şi rofi purtătoare în spate; vehicule cu dublă tracfiune, avînd două osii cu rofi motoare în spate şi rofi directoare în fafă, sau o osie cu rofi motoare în spate şi o osie cu rofi motoare-directoare în fafă; vehicule cu triplă tracfiune, avînd două osii cu rofi motoare în spate şi o osie cu rofi motoare-directoare în fafă. Vehiculele cu şenile, la cari propulsia se obfine prin mişcarea rofilor stelate antrenate de echipamentul motor, pot fi cu şenilă rigidă, semirigidă sau elastică. Vehiculele cu tălpi, la cari propulsia se obfine prin mişcarea unei elice (în aer) sau a unor şenile (pe zăpadă), sînt în general cu tălpi purtătoare şi directoare. Se deosebesc autovehicule de transport, autovehicule tehnice şi autovehicule de război. Autovehiculele de transport sînt autovehicule folosite pentru transportul direct sau prin tractare, al unor sarcini (oameni, animale sau bunuri). Ele pot fi automobile, tractoare, autocisterne, autorefrigeratoare, autosanitare, mototriciclete sau motociclete. — Automobilele au 4"-6 rofi pneumatice şi sînt echipate cu o caroserie închisă sau deschisă, în care se transportă oameni, animale sau bunuri. Se construiesc: autoturisme de tip sport, decapotabile, torpedo, cabriolet, sedan, cupeu sau limuzină, pentru 2-"7 persoane; autobuse, pentru transportul urban în comun (uneori şi în alte centre aglomerate) al unui număr mare de persoane (de ex. 20---100 de persoane); autocare, pentru transportul interurban în comun al unui număr mare de persoane (de ex. 20—60 de persoane); break-uri, pentru transportul în comun al unui număr restrîns de persoane (de ex. 6--* 12 persoane); autodube, în general pentru transportul bunurilor în greutate de circa 0,6—1,51; aufocamionete, pentru transportul animalelor sau al bunurilor în greutate de circa 1,5—21; autocamioane,pentru transportul bunurilor în greutate mai mare decît circa 2 t (unele autocamioane grele au rofi cu ban- daje de cauciuc).— Tractoarele au rofi ori şenile şi servesc la tractarea unor remorci de transport sau a utilajului agricol rulant. Se construiesc: tractoare rutiere, în general cu rofi pneumatice sau cu bandaje, folosite în oraşe sau pe şosele, pentru tractarea remorcilor sau a unor vehicule lucrătoare (fără propulsie); tractoare agricole, cu rofi metalice sau cu şenile, folosite în principal pentru lucrări agricole; tractoare universale, cu rofi metalice şi pneumatice interschimbabile, foiosiie pentru lucrări agricole sau pentru tractarea altor vehicule; tractoare speciale, folosite convenabil numai în scopul în care au fost construite, cum sînt tractoarele pentru lucrări de ameliorafii (cu şenile late), tractoarele silvice (cu şenile elastice şi înalte), tractoarele de munte (cu patru sau cu trei rofi), tractoarele pentru livezi sau pentru grădinărit (cu rofi metalice sau pneumatice), etc. — Autocisternele au 4—10 rofi şi sînt echipate cu un recipient (în general metalic) pentru lichide. Se construiesc autocisterne pentru combustibili (benzină, motorină sau păcură), pentru apă, etc. — Autorefrigeratoarele au 4 sau 6 rofi şi sînt echipate cu o .caroserie închisă, utilată cu instaiafie frigorifică şi izolată termic, în care se transportă bunuri perisabile, la o temperatură convenabilă. — Autosanitarele (numite şi ambulanfe) au 4 sau 6 rofi şi sînt echipate cu o caroserie amenajată pentru transportul brancardelor (cu bolnavi, acciden-tafi, etc.), eventual avînd şi utilaj medical sau trusă sanitară de prim-ajutor. — Mototricicletele au trei rofi şi sînt în general echipate cu o cutie pentru transportul bunurilor. Se construiesc: mototriciclete cu o roată directoare în fafă şi cu două rofi motoare în spate; mototriciclete cu două rofi directoare în fafă şi cu o roată motoare în spate; mototriciclete cu o roată motoare-directoare în fafă şi cu două rofi purtătoare în spafe.— Motocicletele, incluziv scooter-ele, au două rofi şi sînt echipate cu un cadru pe care se montează una sau două şei. Motocicletele cu ataş au şi o cutie laterală (numită ataş), cu o roată proprie de rulare, în cutie putînd fi transportate o persoană sau bunuri, Autovehiculele tehnice sînt autovehicule folosite pentru lucrări efectuate în deplasare, fiind echipate cu maşini de lucru (aceste maşini sînt uneori antrenate cu motoare proprii). Autovehiculele tehnice pot fi: autovehicule lucrătoare, pentru diverse lucrări rutiere, cum sînt buldozerele, grederele, screperele, etc.; automacarale (numite şi macarale-automobil), echipate cu ma-cara-foarfece, macara învîrtitoare, etc., pentru ridicarea şi transportul unor sarcini; autoîncărcătoare, echipate cu instaiafie de încărcare-descărcare şi stivuire a unor materiale (profiluri laminate, fevi, cherestea, etc.), în depozite sau pe şantiere; autoturnuri, echipate cu un schelet înalt în formă de turn, pentru instalarea sau întrefinerea firului aerian al tramvaielor; auto-depanatoare, echipate cu utilajul necesar şi eventual cu o macara, pentru depanarea vehiculelor defectate pe drum; autoateliere, echipate cu un mic atelier, avînd utilajul necesar pentru mici reparafii; autopluguri, cu rofi sau cu şenile, echipate la partea din fafă cu o etravă în formă de pană (legată rigid sau de-montabil de şasiul vehiculului) sau cu un rotor cu pale-cufit (uneori antrenat de motorul vehiculului), pentru curăfirea şi aruncarea zăpezii de pe şosele sau străzi; autoaruncătoare, echipate cu instaiafie de împrăştiere (eventual prin pulverizare) a unor substanfe antiseptice, insecticide, fungicide, erbicide, etc. sau a unor momeli otrăvite (contra lăcustelor), pe terenuri agricole; etc. Autovehiculele de război sînt autovehicule folosite pentru acfiuni militare pe cîmpul de luptă, fiind echipate cu armament. Se construiesc: care de luptă, autoblindate, autotransportoare, autotunuri, etc. î. Autunian. Stratigr.: Permianul inferior din Europa de vest, corespunzînd cu Artinskianul din Platforma rusă, caracterizat prin şisturile de Autun (Platoul Central francez), o alternanfă de şisturi bituminoase negre şi de depozite grezoase, uneori Autunif 213 Aval, montaj ~ arcoziene, roşii, cum şi prin intercalaţii de cărbuni de tipul boghead. Flora şisturilor de Autun e caracterizată prin speciile Walchia piniformis şi Callipteris conferta, iar fauna, prin forme de peşti ganoizi (Palaeoniscus), de stegocefali (Protriton petrolei şi Actino-don) şi de filopode (Estheria), 1. AuUinit. Mineral.: Ca[OU2]2 [PO^ • 8 H2O. Mineral din grupul micelor uranifere, format în zonele de oxidare ale zăcămintelor de uraniu. Cristalizează în sistemul tetragonal, în cristale sub formă de foife subfiri, întîlnindu-se şi druze şi mase solzoase. Are culoarea verde, verde-gălbuie sau galbenă, cu luciu sidefos pe fefele de clivaj. E casant, are duritatea 2—2,5 şi gr. sp. 3,05”*3,19. E puternic radioactiv, luminescent, şi are indicii de refracfie ng= 1,594, nm= 1,590, rtp= 1,571. 2. Auversian. Sîrafigr.: Numire azi părăsită penfru a doua subdiviziune a Eocenului, caracterizată prin nisipurile de Auvers din Basinui Parisului. Depozitele considerate ca aparfinînd Auversianului sînt echivalente cu partea inferioară a Bartonia-nului (în Basinui Parisului) şi cu partea superioară a Luteţia-nului (în Basinui Vicentin). 3. Auxiliar. Tehn.: Calitatea unui element, a unei mărimi sau a unui dispozitiv de a îndeplini o funcfiune secundară într-un complex. V. Serviciu auxiliar, Instalaţia auxiliară. 4. Auxiliare ale Meteorologiei, serviciu de ^ ale Meteorologiei. V. Radiocomunicaţii, servicii de 5. Auximon. Agr.: Substanţă organică penfru stimularea proceselor de transformare biochimică a materialului organic destinat prelucrării în îngrăşămînt organic pentru solul arabil. 6. Auxine, sing. auxină. Chim. biol.: Hormoni vegetali cari influenţează direct creşterea plantelor. Se găsesc în cantitate mai mare în celulele din vîrfurile verzi în dezvoltare (muguri). Au fost identificate: auxina a, un frioxiacid cu un ciclu pentenic, cu structura: H2 C (iso) C4H9—HC^ N\h—C4H9 (iso); c= c H I CHOH—CH2—CHOH—CHOH—COOH auxina, b, un cefooxiacid cu o structură asemănătoare: H2 C (iso) C4H9—HC^ ^CH—C4H9 (iso); C=C H I CHOH—CH2—CO —CH2—COOH auxina c, care e 6-lactona auxinei a. Prin oxidarea auxinelor cu permanganat de potasiu se formează un acid bibazic: H2 ch3 c I / \ ch3—ch2—ch—hc ch- I ch3 I -CH—CH2—CH3 COOH COOH Acest acid e un derivat al acidului glutaric (carboxilii în 1,5), ceea ce rezultă din comportarea sa. Ia încălzire cu anhidridă acetică (reacţia Blanc). Structura acidului bibazic a fost stabilită cu exactitate prin alte degradări, H C HC^ NC------C—CH2—COOH I II II CH Lipsa auxinelor provoacă încetarea creşterii plantelor. Se cunosc şi substanţe sintetice sau de origine animală cari au acţiunea auxinelor, numite eteroauxine, cari sînt substanţe de compoziţie chimică diferită de cea a auxinelor, dar cari manifestă aceeaşi acţiune activantă asupra creşterii celulelor vegetale. Acidul indolil-acetic, produs de drojdii, mucegaiuri şi bacterii, se întrebuinţează în agricultură la stimularea formării CH2—COOH H ! HC^ NCy ^CH HVCX„XCH HVV“ C N CC H H H H acid indolil-acetic acid naftil-acefic rădăcinilor şi a butaşilor diferitelor plante. Se cunosc şi alte substanţe cari accelerează formarea rădăcinilor la plante, cum e acidul naftil-acetic. Pentru formarea rădăcinilor la butaşi, eteroauxinele se întrebuinţează în concentraţii foarte mici, de la 1 : 10 000- 1 : 100 000, 7. Auxocrom, pl. auxocromi. Chim.: Grup de atomi care, introdus în molecula unei substanţe (cromogen) care conţine un cromofor, face să se închidă şi să se intensifice culoarea acesteia, Principalii auxocromi sînt: —OH, —OR, —NH2, —NR2 (unde R e un radical alchilic sau arilic). Prin introducerea unui auxocrom în molecula unei substanţe, spectrul de absorpţie al substanţei e mutat spre regiunea lungimilor de undă mai mari şi poate ajunge astfel în regiunea vizibilă a spectrului, substanţa devenind un colorant. Diferitele grupări auxocrome produc efecte de intensităţi deosebite. De exemplu, prin introducerea unor grupări auxocrome în trifenilclormetan, şi anume cîte trei grupări auxocrome în poziţiile para, culoarea substanţelor rezultate variază astfel: -OH —NH2 —N(CH3)2 —NHC6H5 -och3 portocaliu (mefilamină) roşu (amină) roşu-albastru violei albastru (fuchsină) (cristal-violet) (albastru de anilină) Aceeaşi variaţie a efectului auxocrom se observă şi Ia introducerea acestor grupări auxocrome în alţi ioni coloranţi. 8. Aval. Hidr.: Sectorul1 inferior al unui curs de apă în raport cu un profil transversal dat. 9. Aval, în Elt.: Legătură în care o parte din circuit e conectată după o altă parte a circuitului, în sensul propagării energiei electrice. Exemplu: voltmetrul e conectat în urma ampermetrului la legăturile în aval pentru măsurarea rezistenţelor sau a puterilor. iu. Aval, în ~ de. Hidr.: Calitatea unui punct de a fi situat în sensul curgerii apei unui rîu, în raport cu punctul (profilul transversal) reper faţă de care se consideră relaţia „în aval", Exemplu: Brăila e situată pe Dunăre în aval de Giurgiu. 11. Aval, montaj ^. Elf.: Montaj electric folosit ia măsurarea rezistenţelor prin metoda voltmetrului şi ampermetrului, la măsurarea puterii m j în curent continuu cu voltmetrul şi cu am-permetrul — şi la măsurarea puterii în curent continuu, respectiv a puterii active în curent alternativ, cu ajutorul wattmetrului (v. sub Măsuri electrice). Caracteristica montajului aval e conectarea voltmetrului în derivaţie, după ampermetru, astfel încît să măsoare tensiunea I. Montaj aval al voltmetrului. G) generator; V) voltmetru; A) ampermetru. II. Montaj aval < wattmetrului. Avalanşă 214 Avans la bornele receptorului (v. fig. I), respectiv conectarea bobinei de tensiune a wattmetrului astfel, încît borna ei de intrare (marcată) să fie legată cu borna de ieşire (nemarcată) a bobinei de curent (v. fig. II). 1. Avalanşă, pl. avalanşe. Geo/..* Masă de zăpadă, uneori foarte mare, desprinsă din zăpada din regiunile înalte ale munfi-lor şi care alunecă, se prăbuşeşte sau se rostogoleşte pe versante. Avalanşele pot produce mari distrugeri căilor ferate, drumurilor, construcţiilor, refelelor electrice, etc,, datorită atît masei de zăpadă, cît şi presiunii aerului care le însofeşte. Prin îngrămădirea şi consolidarea zăpezii avalanşelor se p6t forma gheţari. Avalanşele se formează pe povîrnişuri line, cu pantă uniformă (zoneîe cu grohotişuri de pantă, dacă acestea nu sînt complet acoperite de zăpadă, măresc stabilitatea zăpezii), unde există o vegetaţie ierboasă (vegetaţia mai bogată frînează temporar formarea avalanşelor), etc., aproape totdeauna în aceleaşi zone şi la epoci determinate de condiţii meteorologice speciale, Se deosebesc: avalanşe alunecătoare (avalanşele de pe povîrnişuri le cu pantă uniformă şi înierbate); avalanşe de jgheab (^cari alunecă prin anumite depresiuni ale versantului); avalanşe săritoare (formate din cele două tipuri anterioare, pînă Ia o schimbare bruscă a pantei, într-un abrupt de unde zăpada poate sări direct în fundul văii). Pericolul avalanşelor poate fi evitat prin aşezarea de obstacole în calea mişcării zăpezii prin transformarea pantei continue în terase, prin construirea de tunele, etc. 2. Avalanşă de electroni. Elf. V. sub Aprindere, tensiune de~. s. Avalit. MineralFuchsit. (Termen vechi, părăsit.) 4. Avans, pl. avansuri. 1. Tehn.: Timpul care trece între momentul în care se produce de fapt un eveniment şi momentul (ulterior) în care ar trebui să se producă, conform unei scheme, unui plan, etc. Avans Ia admisiune: Deschiderea âdmisiunii încărcăturii proaspete (amestec carburant la motoare cu electroaprindere sau aer comburant la motoare cu autoaprindere şi cu cap incandescent) în cilindrul unui motor cu ardere internă, înainte ca pistonul să fi trecut fie de punctul mort exterior Ia motoarele în patru timpi, fie de punctul mort interior la motoarele în doi timpi. Se stabileşte un avans la admisiune, deoarece organele de admisiune nu se deschid instantaneu şi încărcătura intră cu întîrziere în cilindru, iar mărimea avansului depinde de turaţia motorului, de forma şi dimensiunile organelor de admisiune, de felul combustibilului, efc. Prin avans se obţine o încărcare mai bună a cilindrului, deci mărirea puterii motorului. Avansul se exprimă prin unghiul (a) pe care mai trebuie să-l parcurgă arborele motor pînă cînd pistonul ajunge în punctul mort corespunzător deschiderii âdmisiunii în ciclul teoretic. Avans la evacuare: Deschiderea evacuării gazelor de ardere din cilindrul unui motor cu ardere internă, înainte ca pistonul să fi trecut de punctul mort interior (la motoarele în patru timpi sau în doi timpi). Se stabileşte un avans la evacuare pentru ca gazele de ardere să aibă o suprapresiune faţă de aerul atmosferic şi deci să poată fi evacuate cu uşurinţă din cilindru, iar mărimea avansului depinde de turaţia motorului, de forma şi dimensiunile organelor de evacuare, de felul combustibilului, etc. Prin avans se obţin o evacuare cît mai completă a gazelor de ardere, şi un coeficient de umplere mai mare al cilindrului. Avansul se exprimă prin unghiul (|3) pe care mai trebuie să-l parcurgă arborele motor pînă cînd pistonul ajunge în punctul mort corespunzător deschiderii evacuării în ciclul teoretic. Avans la aprindere: Aprinderea amestecului carburant în camera de combustie a unui motor cu electroaprindere, înainte ca pistonul să fi trecut de punctul mort exterior, adică înainte de sfîrşitui cursei de compresiune. Se stabileşte un avans la aprindere, deoarece combustibilul nu se aprinde în momentul producerii scînfeii şi arderea se propagă cu o anumită vitesă (deci într-un anumit timp), iar mărimea avansului depinde de felul combustibilului (în special de confinutul în hidrogen), de cifra octanică a acestuia, de raportul de compresiune, de excesul de aer, de turafia motorului, etc.; la acelaşi combustibil şi la I - pme U Pme I) ciclul unuî mofor în doi timpi; II) ciclul unui motor în patru timpi; Ap) momentul aprinderii sau începutul injecfiei; Ad), Ed) şi Bd) deschiderea admisiu-nii, respectiv a evacuării şl a baleiajului; Ai), Ei) şi Bi) închiderea âdmisiunii, respectiv a evacuării şi a baleiajului; Pme) şi Pmi) punctele moarte exterior şi inte-rior; aap) avans la aprindere (0---400); aac/) avans la admisiune (55*--60° la motoare în doi timpi şi 10*--15° la motoare în patru timpi); aev) avans la evacuare (60--65® la motoare în doi timpi şi 45---600 la motoare în patru timpi); avans Ia baleiaj (circa 55°); iacj) întîrziere la admisiune (55*--60° la motoare în doi timpi şi 40---600 la motoare în patru timpi); »ev) întîrziere la evacuare (60---65® la motoare în doi timpi şi 5---200 la motoare în patru timpi); ifjgjj întîrziere la baleiaj (circa 55°). acelaşi raport de compresiune, avansul la aprindere trebuie să crească odată cu turafia motorului, deoarece timpul disponibil pentru aprindere şi ardere devine mai scurt. Prin avans se obfine începerea arderii înainte de sfîrşitui cursei de compresiune, astfel încît gazele de ardere provoacă un spor de presiune, în timp ce pistonul îşi continuă mişcarea spre punctul mort exterior (sub acfiunea forfelor inerfiale), iar presiunea în cilindru devine maximă după ce se depăşeşte acest punct. Avansul se exprimă prin unghiul (y) pe care mai * trebuie să-l parcurgă pistonul pînă la punctul mort exterior, indicat printr-un reper pa volant, la motoarele cu mai mulfi cilindri fiind indicat numai avansul pentru primul cilindru. Avansul la aprindere poate fi fix, la motoarele cari funcfio-nează la regim invariabil şi cu acelaşi combustibil, sau variabil, la motoarele cu regimuri şi sarcini variabile (de ex. la automobile). Comanda avansului se poate efectua manual sau automat, în ultimul caz prin efectul forfei centrifuge asupra organelor de reglare, sau prin depresiune. Mărimea avansului nu poate fi determinată teoretic, ci se stabileşte prin încercări la bancul de probă sau din diagramele indicate. Avantajele avansului la aprindere sînt următoarele: se obfine o funcfionare elastică a motorului, se evită şocul brusc Ia sfîrşitui cursei de compresiune (deci suprasolicitarea organelor comandate ale motorului) şi se realizează un randament mai mare. Avans la injecţie: Injectarea combustibilului în camera de combustie a unui motor cu autoaprindere, înainte ca pistonul să fi trecut de punctul mort exterior, adică înainte de sfîrşitui cursei de compresiune. Se stabileşte un avans Ia injecfie, deoarece autoaprinderea nu se produce în momentul injecfiei şi arderea se propagă cu o anumită vitesă (deci într-un anumit interval de timp, care de obicei e de cîteva sutimi de secundă), Avans 215 Avansarea forajului ştiind că intervin următoarele faze: injectarea pulverizată a combustibilului, amestecarea particulelor lichide de combustibil cu aerul cald din cilindru şi vaporizarea acestor particule, descompunerea chimică a vaporilor de combustibil, arderea (cu ridicare de presiune şi de temperatură), continuarea injectării şi repetarea fazelor ulterioare pînă cînd * întreaga cantitate de combustibil pentru un ciclu a fost introdusă şi s-a atins presiunea maximă; mărimea avansului la injecfie depinde de felul combustibilului (în special de confinutul în hidrogen), de cifra cetenică a acestuia, de raportul de compresiune, de precizia funcfionării organelor de injecfie, de turafie, etc. Avansul Ia injecţie poate fi fix, la motoarele stabile, sau variabil, la motoarele cu regimuri şi cu sarcini variabile (de ex. la automobile). Avantajele avansului la injecţie sînt următoarele: se obfine o funcţionare elastică a motorului, se introduce în cilindru o cantitate mai mare de combustibil, se realizează un randament mai mare (deoarece presiunea maximă se dezvoltă încă de la începutul cursei motoare) şi se măreşte puterea motorului. 1. Avans. 2. Tehn.: Mişcarea secundară a unui mobil, într-un sens considerat pozitiv. Exemplu: mişcarea cuţitului unui strung în direcţia axei de rotaţie a obiectului prelucrat. Sin. Mişcare de avans. Avans la maşini-unelfe: Deplasarea relativă dintre scula aşchietoare şi obiectul prelucrat, în mişcarea secundară de lucru, produsă în timpul unui ciclu al mişcării principale (adică în timpul unei rotaţii a arborelui principal, al unei curse duble a sculei ori a obiectului prelucrat, sau al rotirii sculei cu unghiul dintre două tăişuri succesive). Avansul (s) se exprimă, de obicei, în milimetri pe rotaţie, în milimetri pe cursă dublă sau în milimetri pe tăiş (sau pe dinte). După felul mişcării secundare, avansul poate fi de trecere sau de pătrundere. Avansul de trecere corespunde unei mişcări secundare de trecere în direcţia stratului de aşchiat, perpendicular pe direcţia mişcării principale şi paralel cu suprafaţa prelucrată (aşchiată), şi se efectuează continuu şi simultan cu mişcarea principală (de ex. Ia strunjire şi la frezare), sau intermitent şi alternînd succesiv cu mişcarea principală (de ex. la rabotare şi mortezare). Avansul de pătrundere corespunde unei mişcări secundare de pătrundere, care e normală la suprafaţa prelucrată şi se efectuează numai odată la fiecare trecere. Se deosebesc: avans longitudinal, dacă deplasarea se face în direcţia axei longitudinale a obiectului prelucrat (de ex. Ia strunjirea longitudinală); avans transversal, dacă deplasarea se face după o direcţie perpendiculară pe axa longitudinală a obiectului (de ex. la strunjirea plană); avans oblic (înclinat), dacă direcţia deplasării face un unghi cu axa longitudinală a obiectului prelucrat (de ex. Ia strunjirea conică). Avansul se realizează manual sau aufomat, fie prin deplasarea obiectului prelucrat (de ex. la rabofeza transversală, la maşina de frezat, la maşina de alezat, etc.), fie prin deplasarea sculei (de ex. la strung, la maşina de rabotat longitudinal, etc.). Pentru, realizarea avansurilor necesare, maşina-unealtă are un lanţ cinematic al avansurilor, care transformă turaţia unică primită Ia intrarea ei (de Ia un motor propriu sau de la lanţul cinematic principal al maşinii-unelfe), într-o gamă de turaţii (eşalonată de obicei după o progresie aritmetică, între o turaţie maximă ns max şi o turaţie minimă ns min) cari sînt apoi transformate în avansuri rectilinii, cuprinse între o limită maximă (smax) 5* una rninimă (smin). Avansurile limită şi numărul treptelor de avans sînt condiţionate de procesul tehnologic de aşchiere, iar raportul Rs dintre avansul maxim smax şi avansul minim smin e numit raport de reglare a avansurilor. Mecanismul de avans trebuie să satisfacă în general aceleaşi condiţii ca şi mecanismul de realizare a mişcării principale şi, de aceea, structura lui e identică sau as-emănăfoare cu aceea a mecanismului mişcării principale; se execută mecanisme de avans mecanice (de obicei cu roţi dinţate), electrice, hidraulice şi pneumatice. 2. Avans. 3. Tehn.: Distanţa cu care un mobil e depăşit de un altul, care se mişcă în aceeaşi direcţie şi în acelaşi sens cu primul. Exemplu: distanţa cu care o motocicletă trece înaintea alteia, cînd prima e în dreptul unui reper, într-o competiţie. 3. Avans de laminare. Mett.: Diferenţa dintre vitesa de ieşire a laminatului dintre cilindrii unui laminor şi vitesa periferică a cilindrilor. Avansul de laminare depinde de dimensiunile materialului înainte de laminare şi după laminare, de diametrul cilindrilor, de vitesa de laminare, de calitatea materialului laminat, etc. Se exprimă în procente din vitesa periferică a cilindrilor; în practică, în cazul laminării oţelului, are valori cuprinse între 0 şi 5%. Determinarea avansului prezintă importanţă la calibrarea laminoarelor continue. 4. Avans, unghi de Tehn., Elf.: Produsul dintre un timp de avans (v. Avans 1) şi pulsaţia co = 2jt/ a fenomenului periodic de frecvenţă /, care intervine în procesul considerat. 5. Avansare, dispozitiv de Expl. petr.; Dispozitiv folosit Ia reglarea depănării cablului de pe toba troliuiui de foraj, sau Ia exercitarea unei apăsări anumite a sculei de foraj pe talpă, penfru a menfine vitesa de foraj constantă în aceeaşi formaţiune geologică. Dispozitivele de avansare pot fi automate, semiautomate sau regulatoare — şi diferă după cum sînt folosite Ia forajul cu sonde sau Ia forajul cu sondeze. La forajul cu sonde se folosesc: regulatoare de avansare mecanice, hidraulice şi pneumatice, cari realizează înaintarea sculei de foraj în funcfiune de apăsarea axială (de ex.: regulatoarele Gritzay-OIoveanov, Doheny-Stone şi Su11ivan); semiautomate de avansare, cari realizează înaintarea sculei de foraj în funcţiune de momentul de rotaţie şi de apăsarea axială, sau opresc avansarea; automate de avansare, cari realizează înaintarea sculei de foraj în funcţiune de regimul de foraj stabilit şi, în cazul devierii de Ia regimul respectiv, opresc înaintarea garniturii de foraj, sau o retrag în sus, Semiautomatele şi automatele de avansare sînt dispozitive electromagnetice (de ex.: semiautomatul MPD-1 sau HEMZ, automatul Ostrovski-Rafman şi diferenţialul Hild). La forajul cu sondeze se folosesc: dispozitive neautomate în axa găurii de foraj, cu manevră manuală, cari consistă dintr-o cremalieră care, manevrată manual cu ajutorul unui levier, lasă în jos garnitura de foraj, pe măsură ce gaura se adîn-ceşfe sau chiar poate apăsa scula de foraj pe talpă, la adîn-cirni mici, cînd greutatea garntturii e mai mică decît apăsarea necesară (de ex. dispozitivele adaptate la sondezele Craelius tip KA-2M-300 şi KAM-500); dispozitive de avansare automate la toba de manevră, cu transmisiune hidraulică, cari consistă dintr-un cilindru cu piston montat Ia cablul mort al macaralei şi dintr-un cilindru mic cu piston, care comandă frîna tobei de manevră, aceşti cilindri comunicînd printr-un tub cu ulei (de ex. dispozitivul folosit la sondezele Craelius tip B-3); dispozitive de avansare automate în axa găurii de foraj, cu manevră hidraulică, cari consistă din unul sau din două pistoane verticale puse în mişcare cu ajutorul uleiului menţinut sub o presiune reglabilă şi cari ţin garnitura de foraj. în suspensie, sau o apasă în jos (de ex. dispozitivul cu un cilindru adaptat la sondezele Craelius tip XB, sau cel cu doi cilindri de Ia sondezele Craelius XH şi XO); dispozitive de avansare automate, în axa găurii de foraj, cu manevră pneumatică, cari consistă dintr-un ambreiaj reglabil, controlat cu un manometru (de ex. dispozitivul adaptat Ia sondezele Craelius tip X şi X-2, folosite în special în mine şi în cariere în cari se dispune de aer comprimat). 6. Avansarea forajului. Expl. petr.: Mărirea prin foraj a adîncimii unei sonde, într-un anumit interval de timp. Avanibec 216 Avenînă Vitesa de avansare a sapei e dată de raportul dintre creşterea adîncimii şi durata de timp respectivă. Se deosebesc: vitesa mecanică, dacă durata de timp se referă numai la forajul propriu-zis cu sapa în talpă; vitesa pe marş, dacă durata cuprinde şi timpul de manevră pentru schimbarea sapei şi pentru adăugarea bucăţilor de avansare; vitesa tehnică, dacă durata mai cuprinde şi durata tuturor lucrărilor productive; vitesa comercială, dacă, în plus, durata de timp cuprinde şi timpul improdudiv (opriri, instrumentaţii, etc.); vitesa ciclică, dacă în plus faţă de precedenta, durata cuprinde şi durata montării turlelor şi anexelor. Adîncimea de pătrundere creşte cu apăsarea specifică pe talpă şi capătă valori numai cînd această apăsare depăşeşte limita critică (care depinde de natura terenului şi creşte cu tăria rocii). Uzura sapei creşte cu numărul total de rotaţii şi, prin urmare, pentru a mări avansarea pe marş e necesară mărirea pătrunderii şi deci a apăsării pe talpă. Vitesa de avansare a sapei creşte cu valoarea apăsării pe talpă (v.) şi e cu atît mai mare cu cît roca din talpă e mai tare. 1. Avanibec, pl. avantbecuri. Pod.: Partea din amonte a unei pile de pod executate din zidărie sau din beton, amenajată special pentru a despărţi firul apei la trecerea pe sub pod, în vederea evitării afuierilor, cum şi pentru a apăra pila de distrugere prin loviturile produse de materialele transportate de ape (sloiuri de gheaţă, blocuri de piatră, buşteni, etc.). Forma în plan a secfiunii orizontale a avantbecuri lor poate fi un unghi, un unghi rotunjit, o ogivă, un semicerc, o parte dintr-o elipsă sau o parabolă (v. fig.), Formele de ogivă şi de unghi se adoptă cînd pila e construită în rîuri cari transportă sloiuri de ghes-fă sau alte corpuri pluti-foare, ori ceri au vitese de curgere foarte mari. La pilele amplasate în rîuri cari transportă sloiuri mari de gheafă sau alte corpuri, se recomandă ca pila sau cel pufin avanf- becul s.ăwf!e îmbrăcate 5ec)iuni orizon)ale de avanibecUri. CU . ? Z,^arie piatră semicirculară; b) eliptică; c) ogivală; rezistenta, care să le pro- d) triunghiuIară. e) în unghi rotunjit, tejeze contra eroziunii ghefii şi a loviturilor produse de materialele transportate de apă. Blocurile zidăriei avantbecului se solidarizează între ele cu scoabe sau cu pene metalice, pentru ca loviturile să fie repartizate la mai multe blocuri, astfel încît să reziste mai bine, Cînd pila se execută din beton, iar avantbecul are forma de ogivă sau de triunghi şi nu e îmbrăcat în zidărie, se fixează la muchia avantbecului o cornieră, o şină sau alt profil laminat, pentru a o proteja de lovituri, V. şi sub Pilă, 2. Avanf-creuzef, pl. avant-creuzete, Metg.: Sin. Ante-creuzet (v.). 3. Avanfe, pl. avante. Nav.: Lanf sau cablu de sîrmă care se montează Ia drage sau Ia alte plutitoare, în amontele lor, ancorat Ia mare distanfă şi susfinut cu ajutorul unei bărci de ancoră. Cu el se frag aceste plutitoare, spre a înainta pe măsură ce lucrul lor progresează. 4. Avanffosă, pl. avantfose,. Geo/.: Depresiune care se formează într-un geosinclinal, în momentul în care acesta intră în faza de orogeneză şi care se găseşte între geanticlinalul ridicat şi domeniul continental. E o zonă depresionară, situată în fafa unei cordiliere sau a zonei cutate a geanficlinalului, 5. Avanf-porf, pl. avant-porluri. Nav. V. Anteport. 6. Avant-fren, pl. avant-trenuri, 1, Ind. text.: Cardă mică premergătoare primei carde a sortimentelor de carde pentru lîna cardată şi cardei duble pentru lîna pieptenată, folosită pentru destrămarea preliminară a materialului fibros alimentat, pentru a uşura cardarea, menajînd astfel atît fibrele, cît şi garnitura elastică a cardei. Avant-trenul (v. fig.) e constituit dintr-o tobă 1, deasupra căreia sînt două sau trei perechi de cilindri lucrăiori-întorcători (2 şi 3); toate organele avant-trenului sînt îmbrăcate cu garnitură rigidă, cu dinfi ca de ferestrău. Acfiunea de destrămare între tobă şi perechile de cilindri lucrători-întorcă-tori e analogă acfiunii grupului cardator de Ia carda propriu-zisă, La unele carde /) tobă; 2) cilindri lucrători; 3) cilindri duble pentru lînă piepte- întorcători. nată, necesitatea de menajare a fibrelor impune folosirea a două avant-trenuri succesive, aşezate înainte de carda propriu-zisă. 7. Avant-fren, pl. avant-trenuri. 2. Agr., Tehn. mii: Sin. Antefren (v.), 8. Avarie, pl. avarii. 1. Gen.: Deteriorare a unui sisfem tehnic (vehicul, maşină, aparat, etc.), datorită funcţionării sau folosirii necorespunzătoare a acestuia. Astfel, avaria poate fi produsă de cauze interne, cum sînt: funcfionarea unui motor la o turafie mult mai înaltă sau Ia o sarcină mult mai mare decît cea nominală, care provoacă ruperea unor organe; funcfionarea fără ungere a unui vehicul, avînd ca efect degradarea excesivă sau ruperea prin uzură a organelor în frecare; folosirea unui aparat de măsură pentru valori mai mari decît cele indicate pe scara acestuia, care provoacă scoaterea lui din serviciu; etc. De asemenea, avaria poate fi produsă de cauze externe, cum sînt: ciocnirea unui vehicul cu un obstacol sau cu un alt vehicul, acostarea brutală sau eşuarea unei nave, capotarea unui avion Ia aterisare, căderea unui aparat de la o înălfime periculoasă, etc. 9. Avarie, pl. avarii. 2. Elf.: Perturbafie(v.) gravă a regimului normal de funcfionare a instalafiilor de producere, transport sau disfribufie a energiei, şi care produce întreruperi în alimentarea cu energie a consumatorilor sau deteriorarea utilajului principal (căldări de abur, grupuri electrogene, echipament de sfafiuni de transformare sau de refele electrice, echipament de refele termice, etc.). 10. Avasif. Mineral,: FeioSi^Ojg • 9 H2O. Mineral amorf, probabil amestec de opal cu limonif. 11. Avă, pl. ave. Pisc.: Unealtă de pescuit plutitoare, formată din trei refele de plasă, aşezată vertical în apă şi men-finută în această poziţie prin bucăfile de plută de la marginea ei superioară şi prin plumbii de Ia marginea ei inferioară, permifînd astfel pescuitul la diferite adîncimi. 12. Aven, pl. avene. Geogr.: Punctul sau zona din regiunile carstice, în care un rîu dispare sau a dispărut în adîncime. 13. Avenină. Chim. biol.: Proteina ovăzului (din grupul prolaminelor), care confine 1% glicocol, 2% alanină, 1,8% va-lină, 15% leucină, 4,0% acid asparagic, 18,4% acid glutamic, 5,4% prolină şi 3,2% fenilalanină, Avant-tren. Aventurin 217 Aviogon Avenina se deosebeşte de celelalte prolamine prin proporfia mare de glicocol. î. Avenfurin. 1. Mineral.; Varietate de cuarf galben sau roşu-brun, cu irizafii datorite incluziunilor foarte mici de mică (galbene sau verzui), de oxizi de fier, etc. 2. Avenfurin. 2. Mineral.: Varietate de plagioclaz acid, cu reflexe aurii scânteietoare, datorite incluziunilor de solzi foarfe mici de oligist. 3. Avers, pl. aversuri. Gen.; Fata unei monete sau a unei medalii, pe care e imprimată figura principală, prin gravare sau batere. 4. Aversă, pl. averse. Meteor. V. sub Hidrometeori. s. Avertină. Farm.: CBr3-—CH2OH. Alcool tribrometilic; substanfă cristalină, de culoare albă, cu p. t. 79■■•80°, pufin solubilă în apă (3% la 20°). Averfina se întrebuinfează ca anestezic de bază, administrat sub formă de spălături, în soluţii apoase de 2,5%. 6. Avertisment, semna! de C. f.: Sin. Semnal prevestitor. V. sub Semnalizare la căile ferate. 7. Averfisor, pl. avertisoare. 1. Tehn.: Aparat sau dispozitiv pentru darea unui anumit semnal, spre a putea evita un pericol sau o întîrziere. Avertisorul poate fi aufomat, dacă funcţionează sub acţiunea schimbărilor produse în locul în care e montat, sau neautomat, dacă permite numai anunţarea unui post central despre iminenţa pericolului. — După principiul pe care se bazează, se deosebesc, între altele: Averfisor cu fuzibil: V. Dop fuzibil. Avertisor cu plutitor: Aparat de avertisare cu plutitor, la căldările de abur. — După pericolul sau întîrzierea de evitat, se deosebesc, între altele: Avertisor de alimentare: Aparat care avertisează automat cînd nivelul apei dintr-o căldare de abur a scăzut sub o li- mită prestabilită. Avertisor de bord: Dispozitiv care avertisează asupra existenţei unor condiţii dăunătoare siguranţei zborului aeronavei, cum sînt: aterisor escamotat la aterisare (averfisat prin claxonul aterisorului), pas nepotrivit la elice, presiune redusă de alimentare cu ulei, golirea anumitor rezervoare de combustibil sau de lubrifianţi, incendiu, abaterea de direcţie, etc. Avertisor de incendiu: Aparat accesibil publicului, care permite trecătorilor să anunţe pompierii, în caz de incendiu. Avertisor de incendiu, automat: Aparat instalat în încăperile de protejat contra incendiului, care acţionează electric un sistem de comandă, sub acţiunea unei urcări anormale a temperaturii. 8. Avertisor. 2. Telc.: Radioreceptor în stare permanentă de funcţionare pe o anumită frecvenţă şi care acţionează automat un releu în momentul apariţiei sau dispariţiei unui cîmp electromagnetic de frecvenţa respectivă, Avertisoarele se folosesc ca relee de purtătoare pentru control şi automatizare în staţiunile de radioemisiune, penfru automatizarea staţiunilor de radioreleu (v.), pentru dispozitive de aufoalarmă (v.), etc. Sin. Instalaţie de avertisare. 9. Aviator, pl. aviatori. 1. Av.: Fiecare dintre membrii echipajului unui avion, în general militar. Exemple: pilot (aviator pilot), navigator, mecanic de bord, meteorolog de bord, observator, radionavigant, etc. 10. Aviator. 2. Av.; Fiecare dintre membrii echipajului unui avion. it. Aviaţie. 1. Av.: Navigaţie aeriană, cu aeronave mai grele decît aerul, de exemplu cu avioane, cu elicoptere, aufo-gire, hidroavioane, efc. Se deosebesc: aviaţie civilă, pentru transportul aerian al persoanelor civile sau al bunurilor, în scopuri comerciale,turistice, sportive, etc.; aviaţie militară, penfru operaţii militare aeriene, în scopul de a culege informaţii din spatele frontului inamic, în scopuri de protecţie a mijloacelor de luptă şi de transport amice, de distrugere a mijloacelor de luptă inamice, etc. 12. Aviaţie. 2. Av.: Ramură a tehnicii, care se ocupă cu tehnica aerodinelor, incluziv cu condiţiile de zbor ale acestora. 13. Avicula. Paleont.: Lamelibranhiat din grupul Anisomyarae, familia Aviculidae, cu cochilia echivalvă, inechilaterală, cu doua urechiuşe (cea posferioară, mai mare). Genul Avicula, cu peste trei sute de specii fosile, e cunoscut din Silurian; azi persistă numai cîteva specii în Oceanul Pacific şi în Oceanul Indian. Specia Avicula conforta Porfl. e fosila caracteristică penfru Rhetianul din toată Europa. în ţara noastră, această specie e cunoscută în Munţii Apuseni, iar specia Avicula cassiana Bittn., în Triasicul de la Avicula. Deşli-Caira (Dobrogea). 14. Avicularii, sing. aviculariu. Paleont,: indivizi specializaţi dintr-o colonie de briozoare, avînd rolul de a o apăra. V. sub Bryozoa. 15. Aviculopecfen, pl. aviculopecfeni. Paleont.: Lamelibranhiat din grupul Anisomyarae, familia Aviculidae, avînd cochilia cu coaste radiale, ca genul Pecten, şi linia cardinală dreaptă, cu două urechiuşe. A trăit în Devonian şi în Carbonifer. 10. Avicultura. Zoot.: Ramură a Zootehniei, care se ocupă cu studiul, creşterea, îngrijirea şi exploatarea păsărilor domestice. Prin dezvoltarea şi perfecţionarea Aviculturii se urmăreşte creşterea producţiei de ouă, de carne, puf şi fulgi, pentru alimentaţie, respecfiv pentru industrializare, prin îngrijire, hrănire şi adăpostire raţională. înmulţirea păsărilor se face prin clocirea ouălor, pe cale naturală sau artificială, în incubatoare. Puii obţinuţi sînt adăpostiţi şi se dezvoltă în puierniţe (v.) şi apoi sînt mutaţi, după 2 V2 luni, în adăposturi fixe sau mobile, pînă la 6 luni, cînd sînt mutaţi în hale de ouat. Puilor Ii se dă hrană bogată în grăunţe de cereale, brînză de vacă, ouă, zer, verdeaţă şi săruri minerale. Păsările adulte sînt crescute în coteţe corespunzătoare ca mărime (socotindu-se circa 1 m2 pentru trei găini, pentru două raţe, pentru o curcă sau o gîscă), construite pe terenuri uscate, expuse soarelui, bine ventilate şi călduroase. Hrana păsărilor e compusă din verdeaţă, cereale, resturi de Ia mori şi de la fabrici de uleiuri, zer şi substanţe minerale (făină de oase, cretă, var stins, etc.). Pe lîngă fiecare fermă avicolă trebuie să se găsească următoarele anexe: o bucătărie penfru prepararea hranei, un coteţ penfru izolarea păsărilor suspecte de boală contagioasă şi cîte un padoc îngrădit cu plasă de sîrmă, cu nuiele sau cu scînduri, plantat cu pomi şi înierbaf. 17. Avidină. Chim. biol.: Proteină conţinută în albuşul de ou, avînd proprietăţi de antivifamină. Avidina formează cu biofina (vitamina H) o combinaţie care nu se digeră. Prin hrănire cu albuş de ou crud se provoacă experimental, la şobolani, dermatoza seboreică, specifică avitaminozei H. (V. şi Biofină). "ip. Aviofon, pl. aviofoane. Av.; Tub acustic care permite membrilor echipajului de la bordul unui avion să comunice între ei, fără a fi împiedicaţi de zgomotul motorului. Aviofonul serveşte numai două persoane şi e în general constituit din tuburi flexibile de pînză cauciucată, înfăşurată pe o sîrmă elicoidală de alamă, avînd Ia capete cîte o pîlnie de cauciuc, emiţătoare-receptoare. De obicei, pîlniile sînt fixate în casca aviatorului şi se racordează la tub numai pe timpul zborului. 19. Aviogon, pl. aviogoane. Opt.: Obiectiv aerofotogram-metric grandangular, cu distanfa focală de 115 mm şi deschiderea Avion 218 Avion relativă de 1:5,6, folosit în unele camere aerofofogrammefrice automate; e un obiectiv de înaltă precizie, constituit din nouă lentile şi lipsit de aberaţii de distorsiune. 1. Avion, pl. avioane. Av.: Aeronavă cu aripi, mai grea decît aerul dezlocuit de ea, echipată cu grupuri motopropulsoare sau cu reactoare, cari îi asigură propulsia şi sustentafia. Propulsia avionului se obfine prin forfa de tracfiune produsă de elice sau de reactoare, iar sustentafia se obfine prin portanfa exercitată pe suprafafa portantă a aripii, datorită mişcării relative dintre avion şi mediul înconjurător, Avionul (v. fig. I) e constituit din planor, care cuprinde fuzelajul, celula şi ampenajele, şi din echipamentul de propulsie, care cuprinde organul pro-pulsor şi uneori motorul de antrenare; avioanele cu propulsia prin reacfiune sînt echipate cu reactoare (sta-toreacfoare, pulsoreactoare, motoreacfoare sau turboreactoare), cari sînt şi organele propulsoare, iar avioanele cu propulsia prin elice sînt echipate cu motoare cu piston (la avioane cu grupuri motopropulsoare) sau cu turbine cu gaz (la avioane cu reacto-propulsoare), pentru antrenarea elicelor, cari sînt organele propulsoare. Planorul avionului e suspendat pe un aterisor şi e echipat cu apara-taj de bord, cu echipament h l. Avion. a) monomofor; b) bimoior; 1) fuzelaj; 2) celulă; .3) ampenaj vertical; 4) ampenaj orizontal; 5)organ propulsor (elice); 6) motor de antrenare; 7) aterisor; 8) carlingă. II. Elementele componente ale unui avion. 1) corpul avionului; 2) habitaclu; 3) aripă; 4) aripioară; 5) ampenaj; 6) aferisor; 7) grup mofopro-pulsor. de servitute şi, eventual, cu armament (la avioanele militare). Fuzelajul e corpul avionului, de formă aerodinamică (pisci-form), constituit dintr-un schelet cu înveliş exterior, în care de obicei e amenajat habitaclul (v. fig. II). Scheletul,de lemn(de bambus, plop, etc.) sau metalic (de fevi de ofel inoxidabil sau de duralumin,de bare profilate de duralumin sau de aluminiu,etc.), e în general format din grinzi longitudinale, din bare trans-versaleşi dinmonfanfi. învelişul poate fi de pînză impregnată, metalic (de ex. de tablă de aluminiu) sau de pînză şi metal. Habitaclul—în unele cazuri numit carlingă — e spafiul util, pentru echipaj, călători, bunuri, poştă, etc.; după numărul de locuri disponibile pentru echipaj sau pentru călători, avioanele se numesc monoloc, biloc sau multiloc. în dreptul pilotului sînt montate organele principale de comandă (v. fig. III), adică manşa, care e o manetă cu două axe ortogonale de articulafie (una în direcfia axei de tangaj şi alta în direcfia axei de ruliu), şi palonierul, care e o pîrghie oscilantă cu două pedale la extremităfi. — Celula e ansamblul aripilor avionului, avînd o anumită suprafafă portantă, pe care se exercită portanfa produsă prin deplasarea relativă de translaţie dintre avion şi mediul înconjurător. La bordul de fugă al aripilor sînt articulate aripioarele, cari se pot roti în sensuri diferite (în jurul unei axe în direcfia anvergurii), pentru a putea imprima avionului înclinări fafă de axa de ruliu, prin manevrarea laterală a manşei. — Ampenajele, în general dispuse la coada fuzelajului, sînt organele de comandă ale avionului. Se deosebesc: ampenaj vertical, format din derivă, care asigură stabilitatea laterală a avionului, şi din direcfie, care permite dirijarea Ia dreapta sau Ia sfînga, prin manevrarea palo-nierului; ampenaj orizontal, format din stabilizator, care asigură stabilitatea orizontală a avionului, şi din profundor, care permite dirijarea în sus sau în jos, prin manevrarea înapoi sau înainte a manşei. La unele avioane, numite avioane-rată, ampenajul orizontal e situat înaintea aripilor, ceea ce măreşte stabilitatea longitudinală a avionului şi înlătură pericolul pierderilor de vi-fesă, deoarece se evită efectele turbioanelor aripii şi suflului e-licei, dar provoacă o zonă turbionară în fafa elicei şi reduce cîmpul vizual. Sursa de energie poate fi constituită din motoare cu ardere internă (motoare cu electroaprindere sau cu autoaprindere) sau din reactoare. Avioanele echipate cu grupu,ri motopropulsoare sînt cu propulsia prin elice, folosind motoare cu piston (cu cilindrii în linie, în stea, etc.) pentru antrenarea elicei, cuplată direct sau printr-un demultiplicator. Avioanele echipate cu grupuri reacto-propulsoare (numite şi turbopropulsoare) sînt cu propulsia prin reacfiune indirectă (prin elice şi reacfiune), folosind turbine cu gaze pentru antrenarea elicei şi a compresorului (v. fig. IV), gazele de evacuare din reactor fiind agentul motor al turbinei pentru antrenarea elicei şi al turbinei compresorului. Avioanele echipate cu sfatoreactoare, pulsoreactoare, sau turboreactoare (v. fig. V) sînt cu propulsia prin reacfiune directă (la turboreactoare, agregatul turbocompresor serveşte numai la mărirea III. Organele principale de comandă ale unui avion. a) organele de comandă a mişcărilor în jurul axei de tangaj şi de ruliu; b) organele de comandă a mişcărilor în jurul axei de girafie; f) manşă; 2) bara de comandă a profundorului; 3) profundor; 4) bară de comandă a aripioarelor; 5) aripioare; 6) palonier; 7) cablu de comandă a direcfiei; 8) direcfie. IV. Reactopropulsor. V. Turboreactor. raportului de compresiune, deci a randamentului). — Organul propulsor e elicea sau însuşi reactorul. Elicele, cu pas fix sau variabil, se construiesc din lemn (de stejar, nuc, etc.) sau din metal uşor (duralumin, elektron, etc,). — Aterisorul e echipamentul de deplasare a avionului pe sol, montat (eventual escamotabil) sub fuzelaj sau sub celulă, care serveşte la decolare sau aterisare, putînd amortisa şocurile de contact cu solul. Aterisorul, numit şi tren de aterisaj, poate fi cu rofi laterale şi cu o bechie la coada fuzelajului, cu o roată centrală şi cu două bechii laterale, cu două rofi laterale şi o roată frontală (spre capul fuzelajului), cu şenile, cu skiuri, etc. — Aparatajul de bord e ansamblul aparatelor şi instrumentelor de bord, necesare pilotajului şi navigafiei, Acest aparataj se compune, în principal, din: altimetre, busole, vitesomefre, litrometre, termometre, ampermetre, voltmetre, cronometre, tahomefre, giroorizonturi şi girodirecfionale, aparate de radiogoniometrie şi de radioemi- Avion 219 Avion siune, radar, instalafii de condiţionare a aerului, etc. — Echipamentul de servitute (serviciu auxiliar) e ansamblul instalafiilor accesorii, cari uşurează pilotajul sau îmbunătăfesc confortul călătoriei, cum sînt instalafiile electrice de aer comprimat, de vid, de ungere, etc. — Armamentul e totalitatea gurilor de foc cu cari sînt echipate avioanele militare, şi cari pot fi mitraliere, tunuri, lansatoare de bombe sau de torpile, etc. — Uneori se numesc avion şi hidroavionul, elicopterul şi autogirul. Sin. Aeroplan. — După numărul şi pozifia aripilor, se deosebesc: Avion monoplan: Avion cu o singură aripă, a cărei pozifie fafă de fuzelaj poate fi inferioară, mediană sau superioară. Se construiesc: avioane cu aripa în consolă, numite monoplane cantilever sau nehobanate (v. fig. V/ b, d), cari au aripa in- VI. Avioane monoplan. a) avion cu aripa jos, hobanafă; b) avion cu aripa jos, încastrată; c) avion cu aripă mediană Hobanafă; d) avion cu aripă mediană încastrata; e) avion cu aripa sus, hobanată; /) avion cu aripă parasol; î) hobană; 2) aripă. castrată direct în fuzelaj, ceea ce reprezintă o construcjie avantajoasă aerodinamic, foarte mult răspîndită; avioane cu aripa legată prin hobane (coarde de pian) sau bare (contrafişe rigide), numite monoplane hobanate (v. fig. VI a, c, e, f), cari reprezintă o construcfie de greutate relativ mică, dar pufin utilizată, deoarece are rezistenfă mare la înaintare. Din punctul de vedere al pozifiei aripii fafă de fuzelaj, se deosebesc: avioane cu aripa jos (v. fig. VI a, b), ceea ce reclamă o racordare îngrijită a aripii la fuzelaj (pentru a evita interferenfa cu fuzelajul), cari au cîmp vizual larg şi permit adaptarea unui aterisor escamotabil, şi sînt mult folosite; avioane cu aripă mediană (v. fig. VI c, d), care constituie o solufie avantajoasă aerodinamic, dar prezintă dificultăfi de ordin constructiv; avioane cu aripa sus (v. fig. VI e, i), în general numite avioane parasol sau hobanate, cari nu au cîmp vizual satisfăcător şi nu permit escamotarea aterisorului, din care cauză sînt folosite rareori (de ex. ca avioane de turism). Avion biplan: Avion cu două aripi suprapuse distanfat, ale căror suprafefe portante sînt aproximativ egale, şi cari sînt iar interacfiunea dintre aripi micşorează sustentafia; mărirea distanfei dintre aripi şi a decalajului lor reduce efectul interacţiunii, dar măreşte rezistenfa la înaintare. Acest avion, care e o construcfie de greutate relativ mică, e folosit pentru sport şi acrobafie, fiind maniabil. Avion sescviplan: Avion biplan a cărui aripă inferioară are o suprafafă portantă de aproximativ două ori mai mică decît cea superioară (v. fig. IX). Avionul sescviplan se construieşte hobanat sau nehobanat, iar interacfiunea dintre aripi e mai mică decît la avionul biplan. E folosit ca avion de şcoală. VII. Avion biplan. VIII. Pozifiile relative ale celor două aripi 1) aripă superioară; 2) aripă in- ale unui avion biplan. ferioară; 3) hobană; 4) coardă. î) aripă superioară; 2) aripă inferioară; 3) hobană; 4) coardă. legate între ele prin montanfi şi hobane (v. fig. Vil). Avionul biplan, cu sau fără decalaj între aripi (v. fig. VIII), are o rezistenfă mare la înaintare, datorită montanfi lor şi hobanefor, IX. Avion sescviplan. X. Avion dublu monoplan. 1) aripă superioară; 2) aripă in- J) aripă superioară; 2) aripă Inferioară; ferioară; 3) hobană; 4) coardă. 3) hobană; 4) coardă; 5) legătură rigidă între aripa superioară şi fuzelaj. Avion dublu monoplan: Avion cu două aripi suprapuse distanfat, cari sînt legate între ele printr-o hobană contravîntuită, fără montanfi (v. fig. X). Avion multiplan: Avion cu mai multe aripi, situate una sub alfa sau în tandem. Avionul multiplan, care prezintă aceleaşi dezavantaje ca şi avionul biplan, e aproape abandonat. Avion cu aripa în consolă. V. sub Avion monoplan. Avion cu aripa joasă: Sin. Avion cu aripa jos. V. sub Avion monoplan. Avion cu aripa jos. V. sub Avion monoplan. Avion cu aripa mediana. V. sub Avion monoplan. Avion cu aripa sus. V. sub Avion monoplan. Avion hobanat. V. sub Avion monoplan. Avion parasol. V. sub Avion monoplan.— După felul propulsiei, se deosebesc: Avion cu elice: Avion echipat cu grupuri motopropulsoare sau reactopropulsoare. Avioanele cu grupuri motopropulsoare, la cari grupul e format din motorul cu ardere internă şi din propulsor (elice), se numesc avioane mono-motor, bimotor, trimofor, etc., după numărul de motoare de cari dispun (v. fig. XI). Avion cu reacfiune: Avion echipat cu reactoare, cari pof fi statoreacfoare, pulsoreactoare, motoreactoare sau turboreactoare. Avion-fuzee: Avion echipat cu fuzee, în general folosite numai în zborul ascendent (la urcare), iar uneori şi la anumite intervale în timpul zborului, penfru majorarea vitesei de zbor.— După scopul în care servesc, se deosebesc: Avion de transport: Avion de capacitate relativ mare sau foarte mare, folosit pentru transportul persoanelor, al bunurilor sau al poştei (v. fig. XII).— Avionul pentru persoane trebuie să ofere confort, să aibă cabine insonorizate şi aer condifionat, să nu producă vibrafii supărătoare, să aibă cîmp vizual satisfăcător şi regularitate de mers. Avionul pentru fret trebuie să permită încărcarea - descărcarea rapidă a bunurilor şi XI. Avion bimotor. 1) fuzelaj; 2) celulă; 3) nacela motorului. XII. Avion bimotor de transport, f) habitaclu; 2) celulă; 3) grup motopropulsor, să aibă regularitate de mers. Avionul poştal trebuie să poată zbura noaptea sau fără vizibilitate (avînd echipament de radioghidaj) şi să aibă regularitate de mers. Avion amfibiu 220 Avitaminoză Avion de turism: Avion de 1**-4 persoane, folosit pentru plimbare, sport sau acrobafii simple. Acest avion trebuie să fie uşor maniabil, să aibă o construcfie simplă şi să fie rezistent (chiar fără întrefinere deosebit de îngrijită). Recent se construiesc avioane de turism închise, cu conducere interioară. Avion sanitar: Avion în care se pot transporta bolnavi, accidentaţi sau rănifi, în general pe brancarde. Acest avion trebuie să permită îmbarcarea-debarcarea comodă a brancardelor, cum şi decolarea sau aterisarea pe orice teren. Avion utilitar: Avion adaptabil pentru diverse utilizări, putînd fi folosit pentru lucrări silvice, agronomice, fotogram-metrice, etc. Avion militar: Avion folosit în scopuri militare, de exemplu pentru observafie şi recunoaştere, pentru misiuni de servitute, pentru luptă sau bombardament. Avionul de recunoaştere e folosit pentru observafii în spatele liniilor inamicului. E un avion cu dimensiuni şi cu vitesă mijlocii, cu înălfime de zbor şi autonomie mari, avînd cîmp vizual foarte larg. Avionul de servitute e folosit pentru a stabili legătura între comandamente sau pentru deplasări rapide de oameni şi de materiale. E un avion cu vitesă mică de aterisare, care poate decola şi aterisa pe terenuri improprii şi mici. Avioanele de servitute sînt: avioane-ştafete, avioane de legătură, avioane de transportat parăşutişti, avioane-remorchere pentru planoare, etc. Avionul de vînătoare e folosit pentru protecfia avioanelor amice şi interdicfia de zbor a avioanelor inamice. E un avion de dimensiuni mici şi cu rază mică de acfiune, cu vitesă orizontală şi ascensională mare, avînd putere mare de foc şi maniabilitate uşoară. Avioanele de vînătoare însofesc bombardierele amice, interceptează bombardierele sau avioanele de recunoaştere inamice, efectuează operafii de vînătoare (ziua sau noaptea) asupra avioanelor sau coloanelor terestre inamice. Avionul de bombardament e folosit pentru lansarea bombelor sau a proiectilelor-fuzee pe teritoriul inamicului, în zbor orizontal sau în picaj. E un avion de dimensiuni mari şi cu rază mare de acfiune, cu înălfime mare de zbor, pentru a realiza economie de combustibil şi a fi ferit de artileria inamică. Avion de şcoală: Avion de putere mică sau mijlocie şi uşor manevrabil, cu dubiă comandă, folosit pentru pregătirea pilofilor. — După vitesa de zbor, se deosebesc: Avion subsonic: Avion a cărui vitesă de zbor e mult sub vitesa sunetului. La acest avion se folosesc aripi dreptunghiulare, trapezoidale sau eliptice; profilul aripii are, în general, o grosime relativă de 12• -• 18%, grosimea maximă fiind la aproximativ o treime din profunzimea aripii (măsurată de la bordul de atac). Avion sonic: Avion a cărui vitesă de zbor e în vecinătatea vitesei sunetului, dar inferioară acesteia. La acest avion se folosesc, de preferinfă, aripi în săgeată; profilul aripii are, în general, o grosime relativă de circa 5• *■ 12%, grosimea maximă fiind Ia 50*-60% din profunzimea aripii (măsurată de la bordul de atac). Avion supersonic: Avion a cărui vitesă de zbor e mai mare decît vitesa sunetului. La acest avion se folosesc aripi în săgeată, cu un unghi de săgeată de minimum 60°; profilul aripii are o grosime relativ foarte mică. Avioanele supersonice fără motor în fuzelaj au în capul acestuia un vîrf ascufit, numit spărgător de undă. — După înălfimeâ de zbor, se deosebesc: Avion stratosferic: Avion pentru zborul la înălfimi de 8"*18 km, avînd habitaclul etanş, în care se menfine presiunea de la sol. Fuzelajul, cu perefi dubli, e construit ca să reziste forfelor aerodinamice, reacfiilor solului şi forfelor inerfiale, iar învelişul exterior are o formă optimă aerodinamică. Motorul e echipat cu instaiafie adecvată condifii lor de zbor la înălfime, pentru a evita fenomenul cavitafiei în circuitul de alimentare, emulsionarea uşoară a uleiului în circuitul de ungere, scînteile parazitare la aprindere, şi temperaturi înalte ale agentului de răcire (deci sînt necesare suprafefe mari de răcire). Avion froposferic: Avion pentru zborul la înălfimi cuprinse între sol şi circa 8 km, avînd habitaclul deschis sau închis.— După felul de conducere a avionului, se deosebesc: Avion pilotat: Avion condus de un pilot, care efectuează comenzile pentru evoluţii Ia sol şi în aer. în zborul la vedere sau instrumental se foloseşte pilotul-om, iar în zborul fără vizibilitate (dq ex. în ceafă sau în nori) se foloseşte pilotul automat, dacă avionul e echipat cu această instaiafie de comandă automată. Avion-robot: Avion fără pilot, condus prin telecomandă de la sol. î. Avion amfibiu. Av,: Hidroavion echipat cu un aferisor escamotabil. 2. Avion, efect de Tefc.; Perturbafii ale recepfiei emi= siunilor de televiziune, produse de refiexiunea undelor pe suprafafa metalică a unui avion în zbor. 3. Avion meteorologic. Mefeor. V. sub Sondaj meteorologic. 4. Avion-raţă. V. sub Avion. 5. Avional. Mefg., Av.: Aliaj de aluminiu cu 4,75% cupru, 0,5% magneziu, 1% mangan, 1,4% siliciu şi restul aluminiu. Are duritate şi rezistenfă la oboseală mari şi rezistenfa de rupere la tracfiune de circa 42 kg/mm2. E utilizat în construcfii aerodinamice, pentru că se sudează bine şi e anticoroziv. 6. Avionefăr pl. avionete. Av.: Avion mic, echipat cu un grup motopropulsor de putere mică, foiosit ca avion de turism, de sport, de şcoală, şi utilitar. Avionetele sînt, în general, de construcfie simplă, de lemn, şi sînt echipate cu un minim de instalafii la bord. 7. Avionor, pl. avionori. Av.: Constructor de avioan-e. 8. Avioprăfuifor, pl. avioprăfuitoare. Agr.: Aparat de prăfuit culturile, purtat de un avion. V. sub Prăfuit, aparat de 9. Aviosondaj, pl. aviosondaje. Meteor. V. sub Sondaj meteorologic. 10. Aviosfropifor, pl. aviostropitoare. Agr.: Aparat de stropit culturile, purtat de un avion. V. sub Stropit, aparat de a. Aviofar, pl. aviofare. Opt.: Obiectiv aerofotogram-mefric normal, cu distanfa focală de 210 mm şi deschiderea relativă de 1:4,2, folosit în unele camere aerofotogrammetrice automate; e un obiectiv de înaltă precizie constituit din opt lentile, lipsit de aberafii de distorsiune. 12. Avirol. Chim.: Sarea de sodiu a ricinoleatului de butii sulfonat, care se obfine prin acfiunea acidului sulfuric concentrat asupra uleiului de ricin, la temperatură joasă (sub 30°), urmată de o neutralizare cu hidroxid de sodiu şi condensare cu alcool sau aldehidă butilică. Se întrebuinfează ca plastifiant şi laminat. îs. Avitaminoză. Biol.: Boală sau turburare fiziologică, provocată de lipsa totală a unora sau a mai multor vitamine din organismul animal. Cînd lipsa vitaminelor e parfială, avitaminoza se numeşte hipovitaminoză. Avitaminoza poate fi provocată, fie de o insuficientă ingerare de alimente bogate în vitamine, fie de utilizarea defectuoasă a vitaminelor ingerafe, la nivelul tubului digestiv. Turburările provocate de avitaminoză sînt prevenite şi vindecate prin tratament cu vitaminele respective, naturale sau sintetice. De exemplu, lipsa vitaminei A din organism provoacă hemeralopie şi xeroftalmie (uscarea corneei, ulcerafie şi orbire), lipsa vitaminei Bi din organism provoacă boala numită beri-beri (deranjament în metabolismul celular al glucidelor, rărirea bătăilor inimii, scăderea tensiunii artereale şi edeme), lipsa vitaminei C din organism provoacă boala numită scorbut (ulceraţiile mucoasei, insuficientă hepatică, etc.), lipsa vitaminei D2 provoacă boala numită rahitism (decalcifierea oaselor), etc. Avivare 221 Ax Avitaminoza poate fi provocată şi experimental la animale (cobai, iepuri, etc.). V. şi sub Vitamine. 1. Âvivare. Ind. piei, Ind. text.: Operafia prin care se dă o nuanfă mai vie fesăturilor sau pieilor colorate, prin tratarea obiectelor vopsite în solufii cu diferifi acizi (tartric, citric, acetic, oxalic, etc.) sau cu săruri (cromat de potasiu, carbonat de potasiu, săpun, etc.). Sin. Avivaj. 2. Aviz navigatorilor. Nav.: Publicafie prin care sînt aduse la cunoştinfa navigatorilor modificările şi completările introduse în hărfile marine şi în documentele nautice. 3. Âvizou, pl. avizouri. Nav.: Termen utilizat rar pentru canonieră. (V. sub Navă mică de luptă). 4. Âvodire. Silv., Ind. lemn.: Turraeanthus africana Pell. Arbore din familia Meliaceae, răspîndit în Africa ecuatorială, cu lemnul alb, foarte omogen, cu textură fină şi greutatea specifică de 0,5-*-0,6 g/cm3. Se prelucrează şi se finisează foarfe uşor. Prin lăcuire, lemnul capătă o culoare gălbuie. Lemnul e utilizat la lucrări da tîmplărie interioară: uşi, lambriuri, panouri ornamentale, etc. 5. Âvogadrît. Mineral.: (K,Cs)BF4. Dublu haloid (halogenură) de potasiu, cu mic confinut în cesiu, identificat în lava Vezu-viului. Cristalizează în sistemul rombic, în cristale tabulare similare cu ale baritinei. Are gr. sp. 2,62. 6. Avogadro, legea lui Fiz.: La temperatură şi presiune egale, volume egale de gaze perfecte confin acelaşi număr de molecule. Practic, legea e aplicabilă şi gazelor reale la temperaturi destul de înalte fafă de temperatura lor critică şi sub presiune destul de joasă. 7. ~r numărul lui Fiz.: Numărul de molecule confinufe într-o moleculă-gram, respectiv numărul de atomi confinufi într-un atom-gram, N = 6,02 • 1023. între numărul lui Avogadro N, constanta universală a gazelor perfecte R şi constanta lui Baltzmann k există relafia N = R/k. s. AW2, răşină Ind. chim.: Polimer obfinut prin condensarea cetonejor ciclice (ciclohexanonă, metilciclohexanonă) singure sau în amestec cu aldehide (formaldehidă, acetaldehidă), în prezenfa unor catalizatori bazici (sau acizi). Răşinile AW2 au culoare deschisă, pe care şi-o păstrează la lumină, sînt practic neutre şi au punctul de înmuiere de 75---900. Sînt stabile la acizi şi la baze, se disolvă în esteri, în cetone, în hidrocarburi clorurate, etc. Sînt întrebuinfate în industria lacurilor, fie ca atare, fie în amestec cu alfi polimeri (nitroceluloză, benzii-celuloză, clorcauciuc, clorură de polivinil, etc.). 9. Âwaruît. Mineral.: (Ni, Fe). Fier nativ nichelifer, de origine telurică, în care raportul Ni: Fe variază între 2:1 şi 3:1. Are temperatura de topire cea mai joasă din diagrama Fe-Ni. S-a format în roci magmatice ultrabazice de genul peridotitelor. 10. Awningdeck. Nav.: Punte de construcfie uşoară, montată la unele cargobofuri, deasupra punfii principale, pentru adă-postirea vitelor, etc., transportate pe puntea principală. Marca de bord liber nu e socotită însă de la această punte, ci de la puntea de rezistenfă. Puntea awning se poate întinde pe toată lungimea navei, sau numai parfial. 11. Axr pl. axuri. 1. Tehn.: Organ în formă de bară sau de corp de revolufie alungit, care în serviciu e solicitat în principal la încovoiere şi în subsidiar la torsiune sau la tracfiune-compresiune. Axul, fix sau rotativ, care are montate la extre-mităfi rofi de rulare, se numeşte osie (v.). Pe corpul axului, la extremităfi sau în regiunea centrală, sînt prelucrate cu o anumită netezime următoarele părfi: zonele de articulare cu palierele (la axuri rotative) sau cu organe în mişcare relativă fafă de ax (la axuri fixe), numite fusuri; zonele de calare, în drsptul cărora se montează diferite piese (de ex. tobe, scripefi, etc.), calate prin pene sau zimfi, prin fretare, etc. Axurile se confecfionează din ofel-carbon (OL 38, OL 42, OL 50, OL 60, OLC 25, OLC 35 şi în special OLC 45), ofel aliat cu nichel sau crom (rar), ofel turnat, fontă de mare rezistenfă, materiale neferoase sau nemetalice (de ex. lemn). La axurile metalice (de ex. cele de ofel), confecfionate prin laminare, prin forjare din lingouri (la osii de vehicule feroviare), prin matrifare (la unele osii de autovehicule) sau prin turnare, sînt deseori necesare tratamente termice ulterioare (de ex. recoacere după forjare) şi prelucrări la maşini-unelte; fusurile, respectiv pivofii (fusuri la cari solicitarea principală e axială), şi zonele de calare sînt supuse uneori la tratamente termochimice sau mecanice. Dimensionarea axurilor cuprinde determinarea prealabilă a forfelor şi a momentelor cari se exercită asupra lor, dimensionarea şi verificarea la oboseală. — Momentul se determină finînd seamă de forfele exterioare şi de reacfiunile din reazeme, şi neglijînd forfele tăietoare şi momentele de torsiune produse de frecări în paliere; dacă se consideră momentul rezultant (în kgf cm) al momentelor încovoietoare Mi0 din planul orizontal şi Miv din planul vertical, pentru dimensionarea unui ax cav rotund (tubular) se foloseşte relafia di — d1, di—di 32 care pentru un ax masiv rotund devine = dl CT«.~0'1 da ®ai1 unde de şi d^ (cm) sînt diametrii exterior şi interior ai axului şi oai (kgf/cm2) e rezistenfa admisibilă la încovoiere. La axuri pentru maşini-unelte se alege i^djde —0,3^0,Qt iar la axuri turnate se alege de—^ = 40-"120 mm. Rezistenfele admisibile sînt aceleaşi ca pentru arborii drepfi, considerînd ipoteza I de calcul pentru axuri fixe şi ipoteza III de calcul pentru axuri rotative.-Verificarea la oboseală, în special la axuri rotative, se face calculînd coeficientul de siguranfă global P* Y£ °v unde a_i e rezistenfa la obosea'ă, e coeficientul efectiv de concentrare a tensiunilor, e un coeficient de dimensiune, y e un coeficient care depinde de netezimea suprafefei şi ov e amplitudinea ciclului. Pentru solicitări statice (la axuri fixe), coeficientul de siguranfă la piese de ofel e şi la piese de fontă e unde oci e limita de curgere şi Gr e rezistenfa la rupere. Dacă coeficientul de siguranfă nu e acceptabil, se reface calculul axului, luînd secfiuni mai mari. Axurile, drepte sau curbe, pot fi masive sau cave; ele pot avea canale (exterioare sau interioare), găuri transversale, gulere, şanfuri longitudinale penfru pene, cepuri sau flanşe la capete, etc. Secfiunea, constantă sau variabilă de-a lungul axei longitudinale, poate fi rotundă, pătrată sau în cruce. Economie de materiale, prin reducerea greutăfii, se obfine la axurile cari au forma solidelor de egală rezistenfă; conturul teoretic e un paraboloid de revolufie, iar cel real e format din porfiuni Ax de cfrmă 222 Axă de curbura cilindrice de secfiuni diferite şi de lungimi corespunzătoare fusurilor sau zonelor de calare, racordate între ele. în general, axurile se folosesc la maşini de forfă (de ex. axul pistonului, numit şi bulon sau bolf), la utilaje de ridicat (de ex. axul scripetelor, axul tobelor, etc.), la vehicule (de ex. axul fuzefei, numit şi pivot, la automobile), etc. Axurile pot fi clasificate după diferite criterii: după numărul reazemelor, se deosebesc axuri sfafic determinate şi axuri static nedeterminate (cu mai multe reazeme); după pozifia fusurilor, se deosebesc axuri rezemate şi axuri în consolă; după forma secfiunii transversale, se deosebesc axuri cu secfiune plină (axuri masive) şi axuri cu secfiune inelară (axuri cave), constantă sau variabilă în lungul axei lor; după starea cinetică, se deosebesc axuri fixe şi axuri rotative. 1. ~ de eîrmă. Nav.: Axul de rotafie al cîrmei, care serveşte la manevrarea navei în plan orizontal. 2. ~ de frînă. Tehn.: Axul de articulafie al pîrghiei unei frîne. Sin. Bulon de articulafie al frînei. 3. ~ de piston. Mş.: Bulon, de obicei cu secfiune inelară, prin care pistonul unei maşini e articulat cu biela acesteia. Sin. Bulon de piston, Bolf. 4. ~ de fon. Cinem.: Axul care imprimă vitesa de antrenare a benzii de magnetofon (v.). De obicei e chiar axul rotorului motorului sincron (v.) sau o prelungire a lui, peste care se îmbracă o bucea cu un anumit diametru. La o turafie fixă a motorului sincron, vitesa de antrenare a benzii depinde de diametrul bucelei. La magnetofoanele cu două vitese se folosesc bucele demqntabile. La demontarea bucelei, diametrul axului de ton scade, reducîndu-se astfel vitesa de antrenare a benzii. Pentru ca axul de ton să poată imprima benzii vitesa respectivă e necesară crearea unei anumite aderenfe a benzii la ax. în acest scop, magnetofoanele sînt echipate cu role pre-soare speciale de cauciuc, cari presează banda pe ax. în acest fel se evită alunecarea benzii pe axul de ton, imprimîndu-i-se vitesa lineară corespunzătoare turafiei motorului şi diametrului bucelei axului de ton. 5. ~ de vagonet. Tehn.: Fiecare dintre piesele coaxiale dispuse la exfremităfile cutiei unui vagonet, prin intermediul cărora e suspendată, astfel încît să poată bascula. Sin. Turion de vagonet. o. ~ director. Transp.: Sin. Osie directoare (v.). 7. ~ pendular. Transp.: Sin. Semiosie articulată. V. sub Suspensiune. 8. ~ planetar. Transp.: Sin. Arbore planetar (v.). 9. ~ rigid. Transp.: Sin. Osie rigidă (v.). 10. Ax, pl. axuri (uneori axe). 2. Tehn.: Termen impropriu pentru arbore. V. sub Arbore 1. 11. Ax, pl. axe. 3. Geod., Topog.: Organ al instrumentelor geodezice şi topografice de măsurat unghiuri şi distanfe (teodolite, tahimetre, nivele, etc.), cari susfin şi rotesc anumite ansambluri în jurul axelor lor de simetrie. Se deosebesc: Axul mecanic orizontal al lunetei: Organ de susfinere al lunetei teodolitului sau a fahimefrului, echipat cu două fusuri şi susfinut de alidada cercului orizontal, prin intermediul a două suporturi. De acest ax se fixează luneta şi cercul vertical al aparatului. în timpul observaţiilor, se poate roti în jurul axei de simetrie a fusurilor sale, pentru a da lunetei diverse înclinări. Axul mecanic vertical al alidadei cercului orizontal: Pivot conic sau cilindric de care e prinsă alidada cercului orizontal de la teodolite, tahimetre şi nivele. în jurul axei sale de simetrie se rotesc ansamblurile de vizare, de înregistrare şi citire ale aparatului respectiv. Jinînd seamă de funcfiunile sale, e considerat axul mecanic principal al aparatului. Axul mecanic vertical al cercului orizonfal: Pivot tubular pe care e prins cercul orizontal al teodolitelor, tahimetrelor şi, uneori, al nivelelor. în interiorul său se introduce axul mecanic vertical al alidadei. Cele două axe pot avea libertatea de a se rofi independent unul de altul, în jurul aceleiaşi axe sau în jurul unor axe paralele, ori de a se roti împreună în jurul unei axe comune. 12. Ax de coroană. Agr.: Prelungirea tulpinii unui arbore, începînd cu punctul de ramificare al tulpinii şi pînă în vîrful coroanei. Constituie ramura centrală a coroanei. 13. Ax triunghiular. C. f.: Piesă în forma de triunghi, din timoneria frînei unui vagon de cale ferată, care transmite forfa de frînare la sabofi. E constituită din bare cu cepuri sau din fevi cu cepuri (v. fig.). 14. Axare. Mett.: Operaţie de ajustare, prin care se obfine coaxialitatea a două sau a mai multor suprafefe cilindrice (interioare sau exterioare) în Ax triunghiular pentru vagoane. prelungire. Fiindcă nu se poate realiza coaxialifatea perfectă, cînd aceasta interesează, desenele de execufie prevăd o abatere maximă admisibilă de la coaxia-litate (v. şi sub Abatere 4). 15. Axă, pl. axe. 1. Mat., Fiz., Mec., Tehn.: Dreaptă care, din punctul de vedere geometric, static, cinematic, optic, electric sau magnetic, ocupă o pozifie privilegiată fafă de un sistem fizic. ie. ~ aerodinamică principală. Mec.: Fiecare dintre axele în lungul cărora mişcarea unui corp într-un fluid se face fără cuplu aerodinamic. (Forfa care se exercită prin acfiunea de contact are direcfia vitesei). 17. ~ aparatului. F/z., Tehn.: Linia dreaptă fafă de care se grupează în funcfiune o parte din ansamblurile componente ale unui aparat. De exemplu: aparatele de observare (teodolit, tahimetru, nivelă, etc.). îs. ~ centrală. Mec.: Locul geometric al punctelor P fafă de cari momentele rezultante Mp ale vectorilor unui sistem de vectori necoplanari, dacă nu sînt nule, sînt paralele cu vectorul rezultant R. Axa centrală a unui sistem de vectori concu-renfi trece prin punctul lor de întîlnire şi are direcfia rezultantei acestor vectori. 19. ~ de bandă de fotograme. Fofgrm.: Dreapta de simetrie a liniei poligonale a punctelor principale ale fotogramelor succesive cari constituie o bandă de fotograme. Cînd ridicarea aerofotogrammetrică e bine efectuată, adică planele clişeelor se găsesc pe acelaşi plafon de zbor, iar linia centrelor de perspectivă se găseşte în acelaşi plan vertical, axa benzii de fotograme coincide cu linia poligonală precizată mai sus; în practică apar abateri atît de la plafonul de zbor, cît şi de la planul vertical al direcfiei de zbor a vehiculului aerian, iar fotogramele nu sînt nadirale. 20. ~ de cadru. Fofgrm.: Dreapta care uneşte, de-a lungul bazei de fotografiere sau transversal pe baza de fotografiere,— pintenii opuşi situafi în mijlocul brafelor cadrului, folosifi pentru orientarea clişeului în raport cu centrul optic al obiectivului. 21. ~ de cameră fotogrammefrică. Fofgrm.: Dreapta care uneşte centrul optic al obiectivului fotogrammetrie al unei camere, cu centrul de simetrie al cadrului acesteia; axa camerei fofogrammetrice nu coincide, decît în mod întîmplător, cu axa de fotografiere a clişeului şi aceasta din cauză că dimensiunile laturilor clişeului sînt mai mici decît deschiderile inferioare ale laturilor cadrului, spre a permite clişeului un mic joc în interiorul cadrului, în scopul înlăturării efectelor de contractare diferită a cadrului metalic şi a sticlei clişeului, cînd camera aerofotogrammetrică e situată la înălfimi mari de fotografiere (^>5000 m). 22. ~ de curbură. Geom.: Dreaptă perpendiculară pe planul oscuiator al unei curbe în spafiu— şi care trece prin centrul cercului de curbură. Axă de deviaţie 223 Axă de simetrie maxima Punctele de contact ale evolutelor curbei date C, corespunzătoare unui punct M al acesteia, sînt situata pe axa de curbură asociată punctului M.— Un punct arbitrar al axei de curbură e centrul unei sfere care are un contact ds ordinul al doilea cu curba în M. Un singur punctai axei de curbură e centrul unei sfere care are un contact de ordinul al treilea (sfera oscu-latoare în M).— Axa de curbură e caracteristica planului normal, şi poziţia limită a dreptei comune planelor normale la curbă în două puncte vecine, cînd aceste puncte tind să se confunde. 1. ~ de devia|ie. V. Normală afină. a. ~ de fotografiere. Fotgrm.: Dreapta OH, care trece prin punctul principal H al unei fotograme F şi e perpendiculară pe planul fotogramei. Axa de fotografiere a unei fotograme ferestre e conţinută, de obicei, în planul vertical, şi e fie orizontală, fie înclinată deasupra ori dedesubtul orizontalei; axa de fotografiere a unei fotograme aeriene e conţinută, de obicei, în planul orizontal, şi e fie verticală, fie înclinată, de o parte ori de alta a verticalei. 3. ~ de gira)ie. Av.: Axa perpendiculară pe axa de tangaj şi pe axa de ruliu. Axa şi momentul de giraţie se numesc uneori axa, respectiv momentul, de l^sei^(v. fig.). 4. ~ de înclinaţie. H/dr.. Dreapta care trece axial şi orizontal în planul apei, prin centrul de înclinaţie O al unui corp plutitor (v. fig. sub Arie de plutire). 5. ~ de încovoiere. Av.; Dreaptă dusă prin centrul de încovoiere al unei structuri de rezistenţă, normal pe planul de origine sau de sime-trie (în cazul aripilor de avion). 6» de madă. Mineral.: Axă a unui edificiu cristalin maclaţ, paralelă cu o muchie cristalografică sau perpendiculară pe o faţă cristalografică şi faţă de care indivizii maclaţi sînt simetrici. Axa de maclă coincide totdeauna cu un şir reticular care are parametri mici. 7. ~ de oscilaţie. 1. F/z.: Locul geometric al punctelor cari rămîn în repaus în cursul oscilaţiei unui pendul fizic. Sin. Axă de suspensiune. V. şi sub Pendul. 8. ~ de oscilare.2 Av.: Locul punctelor imobile într-o vibrare de răsucire pură a unei structuri de rezistenţă. 9. ~ de oscilaţie. 3. Av.; Locul punctelor a căror mişcare, într-o oscilaţie cuplată de încovoiere şi răsucire a unei structuri de rezistenţă, nu depinde decît de deformaţia de încovoiere a acesteia. io. ~ de plutire. Nav.: Dreapta verticală care trece prin centrul de greutate şi centrul de carenă al unui plutitor, în poziţia de echilibru a acestuia. La plutitoarele simetrice, axa de plutire e dispusă în planul de simetrie; în acest caz, la oscilaţii mici ale plutitorului, metacentrul se află la întretăierea axei de plutire cu direcţia forţei ascensionale. Distanţa, măsurată pe axa de plutire, între centrul de greutate al plutitorului şi metacentru, e distanţa meta-centrică, de care depinde stabilitatea plutitorului (v. Plutitor, Stabilitatea plutitorului). n. ~ de portanţă nulă. Av.; Axă a unui profil, după direcţia căreia curentul de aer nu produce portanţă. V. şi sub Portanţă. 1-2. ~ de proiecţie. 1. Geom.’Dreapta de întretăiere a două dintre planele rectangulare de proiecţie. Axele OX, OY şi OZ, cari limitează triedrul tridreptunghi de proiecţie, sînt axe de proiecţie. îs. ~ de proiecţie. 2. Cinem.: Prelungirea axei optice a obiectivului de proiecţie, pînă la ecran. Axele de girafie, de ruliu şi de tangaj. 14. ~ de rabafere. Geom.; Dreaptă în jurul căreia se face rotaţia unui plan, în scopul de a-l aduce să coincidă cu unul dintre planele de proiecţie sau cu un plan paralel cu acestea. Axa de rabâtere e dreapta de intersecţiune între planul care trebuie rabătut şi planul pe care trebuie efectuată rabaterea. 15. ~ de răsucire. Av.; Locul centrelor de răsucire ale secţiunii transversale ale unei structuri de rezistenţă. 16. ~ de rotaţie. 1. Maf. V. sub Rotaţie. 17. ~ de rotaţie. 2. Geom.: Dreaptă în jurul căreia se roteşte o figură pentru a fi adusă într-o poziţie particulară. — în dubla proiecţie ortogonală, construcţia cea mai simplă se obţine prin rotaţia, fie în jurul unei axe de capăt (rotaţie de front), fie în jurul unei axe verticale (rotafie de nivel); ţn acest caz, orice poziţie a figurii se obţine prin cel mult două rotaţii. îs. ~ de rotaţie a unei lunete. Geod., Topog.: Axa în jurul căreia se roteşte luneta teodolitului sau a tahimetrului, în timpul observaţiilor geodezice sau topografice. Ea coincide cu axa de simetrie a celor două fusuri ale axului mecanic orizontal al lunetei. în timpul observaţiilor, axa de rotaţie a lunetei trebuie să fie perpendiculară pe axa principală a aparatului. 19. ~ de ruliu. Av.; Axa perpendiculară pe axa de ruliu. Deoarece axa de ruliu nu poate fi determinată practic cu precizie, în sufleriile aerodinamice se consideră axa longitudinală a avionului (v. fig. sub Axă de giraţie) ca axă de ruliu. 20. ~ de simetrie. 1. Mat. V. sub Simetrie. 21. ~ de simetrie. 2. Mineral.: Direcţia sau orientarea faţă de care un cristal prezintă simetrie, deci în jurul căreia el poate fi rotit cu unghiuri submultiple mici a Iui 2jz, astfel încît să se suprapună peste el însuşi, respectiv în jurul căreia el poate fi rotit şi apoi oglindit într-un plan perpendicular pe ea. Primele se numesc axe de simetrie simple sau gire, şi se pun în evidenţă printr-o operaţie de rotire; celelalta axe de simetrie se numesc axe de simetrie complexe sau giroide, şi se pun în evidenţă printr-o operaţie de rotire în jurul direcţiei considerate, combinată cu o operaţie de oglindire faţă de un plan perpendicular pe axă. După gradul lor, axele simple sînt: de gradul al doilea (A2)—• bigire, al treilea (A3)— trigire, al patrulea (A4)—tetragire, al şaselea (A6)— hexagire, iar axele complexe sînt: bigiroide, trigiroide, tetragiroide şi hexagiroide, după cum rotirea, respectiv reflectarea pe planul perpendicular peaxă, se face de 180°, 120°, 90° sau 60°. Se numesc axe de simetrie polare, axele de simetrie cari trec prin două elemente neidentice ale cristalului (de ex.: printr-un colţ şi prin centrul unei feţe, mijlocul unei muchii şi centrul unei feţe, etc.), acesta avînd aspecte deosebite, după cele două sensuri ale axei de simetrie. Cristalele cari admit axe de simetrie polare (de ex.: piramida) nu admit plane de simetrie perpendiculare pe aceste axe. Se numesc axe de simetrie bipolare sau obişnuite, axele cari trec prin două elemente identice ale cristalului (de ex. centrele a două feţe identice, mijlocurile a două muchii identice, respectiv două coifuri), acesta avînd acelaşi aspect, oricare ar fi sensul axei respective. Cristalele cari admit astfel de axe de simetrie (de ex. prisma, bipiramida, etc.) admit şi plane de simetrie perpendiculare pe aceste axe. Axele de simetrie ale cristalelor se referă nu numai Ia simetria formei exterioare, ci ele reprezintă axe de simetrie ale tuturor proprietăţilor fizice ale cristalelor. 22. ~ de simetrie maximă. Rez. mat.: în orice punct O al unei figuri plane, axeie de simetrie maximă sînt cele două axe ortogonale Ol' şi 02' în raport cu cari unul dintre momentele de inerţie centrifuge e maxim, iar celălalt e minim. Axele de simetrie maximă sînt bisectoarele unghiurilor formate de axele principale de inerţie Ol şi 02 (v. Axe principale de inerţie). Prima bisectoare corespunde axei Ol' şi dă momentul de inerţie centrifug maxim, iar a doua bisectoare corespunde axei 02', Axă de suspensiune 224 Axă elastică deformată Valorile extreme ale momentelor de inerţie centrifuge sînt date de relaţia: min ^ z în care I\ şi I2 sînt momentele de inerţie principale. Pentru aceste direcţii corespund momentele de inerţie axiale 7 __ ^ 1-2- 2 - 2 în aceste relaţii, Ix şi Iy sînt momentele de inerţie axiale, iar Ixy e momentul de inerţie centrifug în raport cu un sisfem de axe rectangulare oarecari Ox, Oy. t. ~ de suspensiune. Mec., Fiz.: Sin. Axă de oscilaţie (v. Axă de oscilaţie 1). 2. ~ de tangaj. Av.: Axă perpendiculară pe planul de simetrie al avionului, care trece prin centrul de greutate al acestuia. Stabilitatea longitudinală se determină în raport cu axa de tangaj, iar pentru a se asigura această stabilitate, centrul de greutate trebuie să se găsească înaintea unei poziţii numite centraj limită spate (v, fig. sub Axă de giraţie). 3. ~ de vizare. Geod., Topog.: Dreaptă care reprezintă axa longitudinală a lunetei unui aparat de vizare, îndreptată asupra punctului vizat al obiectului respectiv, care apare în cîmpul lunetei la întretăierea firelor reticulare, Pentru o lunetă rectificată, al cărei punct de întretăiere a firelor reticulare se deplasează pe axa optică a obiectivului, axa de vizare e linia dreaptă care uneşte punctul de întretăiere a firelor reticulare, cu centrul optic al obiectivului. în timpul observaţiilor, axa de vizare trebuie să coincidă cu axa principală (v.) a sistemului centrat al obiectivului lunetei. Cînd se vizează puncte foarte depărtate, situate la distanţe mari, considerate practic la infinit, imaginea obiectului vizat se formează în planul focal posterior (P.f.p.) al obiectivului Ob în Kq (Kq e poziţia intersecţiunii firelor reticulare, în planul focal posterior). Linia dreaptă KqOP„ se numeşte axa de vizare astronomică a instrumentului geodezic. în topografie, obiectele vizate sînt la depărtări variabile, din care cauză, pentru clarificarea imaginii obiectului vizat, reticulul trebuie să fie deplasat astfel (la lunetele cu focalizare interioară) (v.), încît pentru fiecare punct vizat Pi, P21 P3 să corespundă cîte o poziţie a centrului reticular K\, K$... . Din cauza imperfecţiunii mişcării tubului reticular, linia de deplasare a centrelor K\, K2, K3 nu coincide cu axa optică a obiectivului. Dacă centrele K\, K2, K$ sînt situate pe aceeaşi dreaptă, imaginile lor date de obiectiv şi punctele corespunzătoare P\, P2, P3 se află pe o dreaptă ARPcare e axa de vizare topografică corespunzînd deplasării centrului reticular pe dreapta K1-K2-KŞ] această axă e paralelă cu axa de vizare astro-nomică corespunzătoare KqOP^. Unei alte drepte de deplasare a centrului reticular K (de ex. K'ş-K'q) îi corespunde o altă axă de vizare astronomică {K'qOP'^) şi o altă axă de vizare topografică (A' RP'^ paralelă cu K'qOP'^). Axa de vizare topografică poate fi considerată ca locul geometric al tuturor punctelor de felul lui P\, P2, P3, etc., în care centrul reticular K\, K2l Kg, etc., îşi formează imaginea prin obiectiv. La lunetele cu focalizare interioară (v.), axa de vizare poate fi considerată ca locul geomeiric al tuturor punctelor în cari se formează, de către obiectiv şi lentila de focalizare interioară, imaginile centrului reticular, cînd luneta e focalizată pentru diferite depărtări de vizare. 4. ~ elastică. Mec.: Locul geometric al punctelor în cari ar trebui să fie aplicate forţele, pentru ca să nu se producă rotaţie în nici o secţiune a unei structuri de rezistenţă. Axa elastică poate fi locul centrelor elastice ale diverselor secţiuni, numai dacă acest loc e o dreaptă; condiţia e necesară, dar nu e suficientă, deoarece o forţă transversală care trece prin centrul elastic al unei secţiuni produce în general rotiri în alte secţiuni ale structurii. Existenţa unei axe elastice simplifică metodele de calcul, deoarece se pot separa eforturile de încovoiere de cele de răsucire. Calculul pe această cale e valabil numai pentru relaţii lineare, deci pînă la limita de proporţionaiitate a materialului şi nu dincolo de limita de stabilitate a niciunei porţiuni din structură. Cazurile în cari există o axă elastică sînt desfuî de rare, un exemplu fiind cazul structurilor omotetice. 5, ~ elastică deformată. Rez. maf.: Curba în care s-a transformat axa unei bare, în starea da echilibru elastic, datorită unei solicitări oarecari (în special la încovoiere). Dacă, pentru o anumită distribuţie şi intensitate a forţelor exterioare, apar două forme ale axei elastice deformate, se produce instabilitate elastică. V. Flambaj; Stabilitate elastică. în cazul unei bare drepte, supusă la încovoiere simplă, ecuaţia naturală a axei elastice deformate e dată de relaţia în care q e raza de curbură într-un punct curent, M(x) e momentul încovoiefor în acel punct, iar EIZ e rigiditatea la încovoiere (E fiind modulul de elasticitate longitudinală, şi / momentul de inerţie axială). în raport cu un sisfem de axe ortogonale Ox, Oy (v. fig. /), această ecuaţie se poate scrie sub forma d2y/dx2 _ M(x) (2) fT+îd care se poate integra uneori cu ajutorul funcţiunilor eliptice. Unghiul ® = dy/dx reprezintă rotirea secţiunii transversale faţă de poziţia iniţială. în cazul deformafiilor mici se poate neglija pătratul acestei rotiri în raport cu unitatea şi se obţine ecuaţia diferenţială a axei elastice deformate sub forma d2j__ _M(x)' W dx2 "Ei, Integrînd această ecuaţie prin douăcua-draturi obişnuite, se obţin expresiile «W-8o=-flo, 3,W-yo*0o= -Sox, în cari Qqx e suprafaţa diagramei de momente încovoietoare (raportate la rigiditatea £/2) cuprinsă între secţiunile O şi x, Sqx e momentul static al acestei suprafeţe în raport cu secţiunea x, I. Axa elastică deformată a unei grinzi drepte solicitate de o încărcare oarecare. Axă elastică deformata 225 Axă elastică deformată iar G0 şi yo s‘n^ două constante arbitrare cari se determină prin condifiile de rezemare a capătului din stînga al barei (de ex. simplă rezemare, încastrare, efc.). în cazul particular al încovoierii simple, M(x) = const. Dacă rigiditatea la încovoiere a grinzii e constantă, ecuaţia (1) a axei elastice deformate conduce la un arc de cerc. Ecuaţia aproximativă (3) conduce Ia un arc de parabolă care, în cazul deformaţii lor mici, e foarte apropiat de un arc de cerc. Valabilitatea ecuaţiilor (1), (2) şi (3) se extinde şi la cazul încovoierii cu forfecare şi la cazul solicitărilor excentrice. Dacă sarcinile exterioare nu acţionează într-un plan principal de inerţie, deplasările după axele principale centrale de inerţie Oy şi Oz se calculează cu ecuaţiile M„{x) d2^ My(x) (5) d2v _ dx2 EL d 2w dx2 ~ EL, Săgeata totală se calculează prin sumare geometrică (i6) ]—v + w] f — yjv2jirw2 şi e cuprinsă în planul de încovoiere oblică, perpendicular pe axa neutră (v. fig. II). V. şi Axă neutră. Dacă momentul încovoietor are o singură expresie pe întreaga deschidere a grinzii, se poate integra direct ecuaţia (3), deterpairfmd cele două constante arbitrare cari apar, prin condiţiile de rezemare (}' = 0 pentru reazem simplu sau articulaţie, y = 0 şi dy/dx ~ 0 pentru încastrare). Dacă momentul încovoietor are n expresii pentru n cîmpuri diferite, se scriu n ecuafii diferenţiale (3) diferite şi se determină 2 n constante arbitrare. Pentru aceasta se pun cîte două condiţii (de continuitate pentru y şi de netezime pentru dy/dx) în cele n — 1 puncte comune ale cîmpurilor, calculul devenind destul de dificil. în cazul a n— 1 sarcini concentrate se poate aplica metoda Iui Clebsch, respectînd două condiţii: scrierea momentelor încovoietoare începînd numai de la stînga (sau de la dreapta), prin completarea expresiei găsite anterior şi integrarea expresiei (7) {x~a)m dx — (jc-a)1 ¥+1 m-f 1 Eîy (x)=-|r0x3-~ Mqx2 + EI(%x + y0)+— JPi(x~^;)3+ i +P& ~ h)4 - iS pIx~ C.'4-{S^-di)2 II. Determinarea săgeţii iofale în cazul încovoierii oblice. în cari To, Mq, 0Or yQ sînt forţa tăietoare, momentul încovoietor, rotirea şi săgeata Ia capătul din stînga al grinzii; ai şi dj sînt abscisele sarcinilor concentrate Pi şi Mit iar bi şi ci sînt abscisele extremităţilor sarcinii uniform distribuite Iniţial se cunosc doi sau trei dintre parametrii corespunzători capătului din stînga, iar ceilalţi se determină din condiţii pentru x=1. Metoda grafică-analifică sau a grinzilor conjugate, a Iui O. Mohr, se bazează pe analogia dintre ecuaţiile diferenţiale d2y __ M(x) ' dy dx2 EI ' dx t10' d2M , x dM -=Kx) dx2 dx = T(x). asociată o grindă fictivă, numită conjugată, avînd însă alte reazeme; de exemplu, la capăt corespund reazeme simple penfru un reazem intermediar corespunde o arfi-şi invers, la un capăt liber corespunde o la un reazem deplasabil corespunde o in-invers. Săgeata şi rotirea vor fi date de Grinzii date îi e la fel cu cea dată, reazeme simple de grinda conjugată; Ia culaţie intermediară încastrare şi invers, castrare elastică şi expresiile (11) y-jnkx) şi e=£ZM. în cari Jfl(x) şi ţj,(x) sînt momentul încovoietor şi forţa tăietoare în grinda conjugată, datorită încărcării cu diagrama M(x)/EI, M fiind momentul încovoietor la grinda dată. Deoarece diagrama de momente încovoietoare poate fi construită pe cale grafică cu ajutorul poligonului forţelor şi al poligonului funicular (v. Moment încovoietor), se poate obţine pe cale grafică axa elastică deformată, prin două construcţii succesive. Ecuaţia fibrei medii deformate se poate scrie şi sub forma (12) în care f^x) sînt funcţiuni arbitrare cari satisfac condiţiile de rezemare, iar ci sînt coeficienţi nedeterminaţi. Pentru ^determinarea acestor coeficienţi, se calculează energia potenţială ca un binom; n constante vor fi nule, iar celelalte vor fi egale între ele. în acest caz, săgeata maximă poate fi considerată, practic, la mijlocul grinzii şi va fi dată de expresia * st dr W /=48£/S Plai(^-4af)+Yj P#*,.(31*-4 **), i 1 în care ak şi bk sînt distanţele de la forţa Pk la reazemul din stînga, respectiv la cel din dreapta. Penfru cazuri de încărcare mai complicate se poate aplica principiul suprapunerii efectelor. Metoda parametrilor iniţiali, a lui A.N. Krîlov, conduce la următoarele expresii generale: EI e (x) = -y r0x2- M0x+ EI 0„ •+ y£ Pt{x - at)2 + i [y) i i (13) dx şi se pune condiţia ca ea să fie minimă m (14) C>c, = 0. Obişnuit se alege expresia (12) sub forma unei serii trigonometrice. O altă metodă consistă în a scrie încărcarea grinzii cu ajutorul unei dezvoltări în serie Fourier de perioadă L (în funcţiune de modul de rezemare) (15) 00 / ?(*)= X \an si 2ntzx , , 2n kx\ sin —-—hbn cos —-— J şi a integra succesiv ecuaţiile (10), ţinînd seamă de condiţiile ds rezemare. în cazul unor sarcini distribuite, seria Iui y(x) va fi proporţională cu 1/w5; în cazul unor sarcini concentrate, ea va fi proporţională cu 1//?4, iar în cazul unor momente concentrate, va fi proporţională cu 1 /n3, ceea ce înseamnă o convergenţă mai lentă. V. şi sub Deplasare elastică. Axă eiicoidală 7% Axa neuira Influenţa forţei tăietoare dată de expresiile asupra axei elasfice deformate e (16) d y dx T GA d2y dx2 P GA în cari GA e rigiditatea la forfecare (G fiind modulul de elasticitate transversală şi A aria secţiunii transversale), iar k e un coeficient numeric dat de expresia C S2 A (17) A = J jTf dA, A z b~b(y) fiind lăţimea secţiunii transversale, iar 5^) fiind momentul static în raporf cu axa Oz al secţiunii de deasupra ordonatei y. Pentru secţiunea dreptunghiulară, k— 1,2; pentru cerc, &= 10/9= 1,11; pentru o secţiune în J, k~ A/ht, h fiind înălţimea secţiunii, iar t, grosimea inimii. Pentru un raporf între deschiderea şi înălţimea grinzii mai mare decît 5, influenţa forţei tăietoare poate fi neglijată, fiind mai mică decît 3%, Dacă deschiderea e mai mică, se integrează ecuaţia (16) cu aceleaşi metode ca şi ecuaţia (3). în cazul grinzilor de secţiune variabilă se poate folosi metoda grinzilor conjugate sau metoda grafică, variind rigiditatea EI. (Pentru axa elastică deformată, la grinzile pe mediu elastic, v. Grindă pe mediu elastic). în cazul barelor curbe, ecuaţia diferenţială a axei elastice deformate e foarte complicată şi, practic, nu poate fi integrată. La o bară de curbură mică şi cu axa iniţială circulară se poate scrie ecuaţra naturală 1 1 M{s) (18) Q Q0~ EI' ' În care £o e raza de curbură înainte de deformaţie, Q e raza de curbură după deformaţie, M(s) e momentul încovoietor în secfiunea de abscisă curbilinie s, iar /' e o mărime geometrică, de natura unui moment de inerţie axial, dată de expresia: (19) / ■-f Q+y y2dA. (20) /' =^e2( \ axa iniţială, Pentru o secţiune dreptunghiulară se poate scrie . 2® + h u\ unde b şi h sînt ce|e două dimensiuni. Ecuaţia diferenţială a deplasării după normala I spre centrul de curbură, e dată de expresia d2u u M(s) d*2' şi se poate integra cu ajutorul dezvoltărilor în serie.— Sin. Linie elastică, Fibră medie deformată. î. ~ eiicoidală. Mineral.: Direcţie, .într-o reţea cristalo-grafică, în jurul căreia punctele materiale cari constituie reţeaua au o dispoziţie eiicoidală. Pentru a putea ocupa diferite poziţii în reţea, punctul execută simultan o mişcare de rotaţie în jurul axei considerate şi o mişcare de translaţie în lungul acesteia. Mineralele cristalizate cari au astfel de axe au proprietatea de a roti planul de vibraţie al luminii polarizate. 2. ~ geomagnetică. Geofiz.: Axă care cuprinde diametrul Pămîntului paralel cu direcţia magnetizării uniforme, definită de termenii de ordinul întîi ai dezvoltării în armonice sferice a potenţialului geomagnetic. Axa geomagnetică înţeapă suprafaţa Pămîntului, în aproximarea ei printr-o suprafaţă sferică, în două puncte, numite poli geomagnetici (v.). Direcţia axei geomagnetice e aceea care determină distribuţia spaţială a fenomenelor geomagnetice sau în legătură cu geomagnefismul, cari se des- făşoară la scară planetară, în special perfurbaţiile magnetice de diverse tipuri şi aurorele polare. s. ~ geometrică a unei lunete: Axa de simetrie a tuburilor cari constituie luneta sau a fusurilor lunetei (cînd există). 4. ~ heliotermică. Urb.: Axa după care ar trebui să fie orientată axa longitudinală a unei clădiri (izolate sau din lungul unei străzi), pentru ca valorile heliofermice pentru cele două faţade longitudinale ale clădirii să fie egale şi maxime, — valoarea heliotermică fiind mărimea egală cu produsul dintre durata de însorire (în ore) a unei faţade şi temperatura instantanee medie a ei. Axa heliotermică formează un unghi de circa 19° cu direcţia N —S (măsurat în sens direct) şi variază foarte puţin de la această înclinare, în funcţiune de latitudine şi de climă. Axa heliotermică prezintă importanţă în construcţia oraşelor, deoarece serveşte la determinarea orientării străzilor. Pe o stradă orientată după această direcţie, faţadele paralele cu alinierea străzii primesc, în cursul unei zile sau a! unui an, cantităţi egale de lumină solară şi de căldură. Deoarece în localităfi e greu să se orienteze străzile exact după direcţia axei heliofermice, acestea pot fi orientate în direcţia N — NE. 5. ^-imagine. Geom.: Proiecfia pe un plan a fiecăreia dintre cele trei axe ale unui friedru trirectangular de referinfă din spaţiu. Axele-imagini pot fi alese arbitrar ca trei drepte concurente în axonometriile ortogonală şi oblică. în axonomefria conică, nu imaginile axelor, ci punctele lor de fugă sînt esenfiale. o. ~ instantanee de înclinaţie. Hidr.: Dreapta de inter- secfiune a două arii de plutire, care trece prin centrul de greutate al acestora. 7. ~ instantanee de rotaţie. Mec.; Dreaptă, a cărei poziţie şi orientare în spaţiu variază continuu în timp, şi care, în fiecare moment, constituie axa în jurul căreia se efectuează rotaţia, în acel moment, a unui corp în mişcare. s. ~ magnetizării uniforme a PămintuSui. Geofiz. V. sub Axă geomagnetică. 9. ~ navei. Nav.: întretăierea planului longitudinal- vertical (diametral) cu oricare dintre planele orizontale ale unei nave. 10. ~ neutră. Rez. mat.: Linia dintr-o secţiune transversală a unei piese supuse la încovoiere sau la solicitare axială excentrică (forţă axială şi moment de încovoiere), în punctele căreia tensiunile normale sînt nule. De obicei, această linie e o dreaptă; ea poate fi şi curbă, dacă repartiţia forţelor exterioare pe lăţimea secţiunii transversale este mult diferită de cea uniformă. în cazul încovoierii simple, axa neutră frece prin centrul de greutate al secţiunii. Dacă forţele exterioare acţionează într-un plan principal de inerţie (determinat de axa Ox a barei şi de una dintre axele principale centrale de inerţie ale secţiunii transversale), axa neutră coincide cu cealaltă axă principală centrală de inerţie. Dacă planul forţelor exterioare face cu axa principală centrală de inerţie Oy unghiul cp (v. fig. I), axa neutră face cu axa Oz unghiul a, dat de relaţia h tg a = ~tg cp, în care L, încovoierii oblice. xy şi Iz sînt momentele de inerţie în raport cu cele două axe. Linia de forţe (urma pe secţiunea transversală a planului forţelor exterioare) şi axa neutră sînt diamefrii conju- Axa nîveiei 227 Axa radicală a doua cercuri gafi ai elipsei de inerţie care are ca semiaxe razele de gi-rafie ix şi iy. în cazul solicitărilor axiale excentrice, dacă punctul de aplicaţie a forţei axiale se . găseşte pe o axă principală de inerţie, axa neutră e perpendiculară pe aceasta şi se găseşte, de cealaltă parte a centrului de greutate al secţiunii, la distanţa p e fiind excentricitatea punctului de aplicaţie a forţei, iar iz, raza de gi-raţie a secţiunii în raport cu axa Oz (v. fig, II a). Dacă punctul de aplicaţie a sarcinii excentrice se găseşte în afara axelor prir^dpale de inerţie (v. fig. II b), ecuaţia axei neutre e Pentru încovoierea simplă, poziţia axei neutre e dată de relaţia pq 1+- t'y ez -=o, iar coordonatele origine sînt 20= — II. Determinarea direcfiei axei neutre în cazul compresiunii excentrice, a) cînd forja acfionează pe o axă principală de inerte; b) cînd forfa acfionează în afara axelor principale de inerfie. Axa neutră e conjugată direcţiei normale pe vectorul momentelor, între punctul de aplicaţie a forţei axiale şi axa neutră existînd o corespondenţă de antipol şi polară. Deci, dacă punctul de aplicaţie a forţei exterioare descrie o dreaptă, axa neutră se roteşte în jurul unui punct situat pe ea. Reciproca e adevărată. Grafic, poziţia axei neutre poate fi găsită construind mediile proporţionale ŞÎ i\~ez'2Q ca ‘n ^9- în particular, dacă axa neutră trece prin centrul de greutate al secţiunii transversale, rezultă o încovoiere simplă, iar dacă axa neutră este aruncată la infinit, rezultă o compresiune simplă. în cazul secţiunilor neomogene (de ex. de beton armat), calculul (atît analitic, cît şi grafic) se complică mult. Determinarea axei neutre la materialele cari nu preiau întindere se face considerînd secţiunea activă (v.) a piesei. în cazul barelor de curbură mare, axa neutră nu mai trece prin centrul de greutate al secţiunii transversale. La barele cari au o secţiune simetrică în raport cu planul lor de curbură şi sînt solicitate în planul lor de simetrie, poziţia axei neutre (normală pe axa de simetrie) e dată de relaţia i’q y. M ’ r +Aq2Nq + M în care valoarea negativă a lui y se măsoară de la centrul de greutate al secţiunii către centrul de curbură al barei, M şi N sînt momentul încovoietor, respectiv forţa axială, A e secţiunea, Q e raza de curbură a fibrei medii, iar /' e o mărime geometrică, de natura unui moment de inerţie, dată de relaţia y=' p+aq2 /' = y2dA. a Q~hy şi devine o caracteristică geometrica a secţiunii (v. sub Bară de curbură mare). Pentru determinarea poziţiei axei neutre în cazul calculului la starea limită de rupere, v. Plastică, articulaţie 1. ~ nivelei. V. sub Nivelă. 2. ~ nucleară. Fofgrm.: Dreapta care uneşte centrele de perspectivă Oi şi O2 a două fascicule fotogrammetrice corespondente, şi cari trec prin punctele nucleare (v.) K\ şi K2 ale stereogramei constituite din cele două fotograme F\ şi ir2- 3. ~ optică. 1. Fiz.: Dreapta care uneşte vîrful unui dioptru sau al unei oglinzi cu centrul sferei din care fac parte dioptrul sau oglinda. 4. ~ optică. 2. Fiz.: Dreapta care trece prin centrele dioptrilor cari constituie un sistem centrat. 5. ~ optică. 3. Mineral.: Direcţie de monorefringenţă într-un cristal anisotrop din punct de vedere optic. Cristalele uniaxe au o singură axă optică, a cărei direcţie coincide cu axa principală de simetrie (A3, A4, A6), iar cristalele biaxe au două axe optice, cari ocupă, poziţii diferite. e. ~ permanentă a unui solid cu un punct fix. Mec.: Orice dreaptă care e axă principală de inerţie faţă de punctul fix, dacă momentul forţelor exterioare cari se exercită asupra solidului e dirijat de-a lungul ei. Dintre cele trei axe principale de inerfie ale cazului general, cele două cari dau momentul de inerfje maxim sau minim sînt stabile, iar cea de a treia e labilă. 7. ~ perspectivei. Geom.: Dreapta de întretăiere dintre tablou şi geometral. Sin. Linie de pămînt, Baza tabloului, Urma geometralului. 8. ~ principală. Geod., Topog.: Axa în jurul căreia se rotesc principalele ansambluri ale aparatului geodezic de observaţie (de ex. ansamblurile de vizare, de înregistrare şi citire a observaţiilor geodezice). Ea coincide sau e paralelă cu axa de rotaţie a cercului orizontal, la teodolite şi tahimetre, şi cu axa de rotafie a axului mecanic vertical al alidadei cu lunetă, la nivele. în timpul observafiilor, axa principală trebuie să fie perpendiculară pe suprafafa de nivel a punctului de stafie. 9. ~ principală a clişeului. Fofgrm.: Dreapta care uneşte punctul principal al unui clişeu cu centrul său de perspectivă. 10. ~ principală a fensorului de ordinul al doilea. Mat., Fiz. V. sub Tensor. 11. ~ principală de probabilitate. Maf.: Cînd Ae~ ^X,y,^dxây&z e probabilitatea ca un punct să aibă, într-un spafiu cu trei dimensiuni, coordonatele cuprinse respectiv între x şi x-fdx; y şi y + dy, z şi z + âz, unde A nu depinde de x, y şi 2, iar qp(x, y, z) e o formă pătratică pozitiv definită, axele principale ale elipsoidului cp(x, y, z) = 1 se numesc axe principale de probabilitate. în cazul similar din plan, în locul elipsoidului intervine o elipsă. 12. ~ profilului teoretic. Av.: Axa unui profil determinat în mod teoretic, care leagă centrul cercului de transformare conformă cu bordul de scurgere al profilului (punctul critic al transformării). Prezintă importanfă în metoda geometrică de trasare a profilurilor teoretice (Kutta-Jukowski, Kărmân-Trefftz, etc.). 13. ~ profilului transversal. Drum., C.f.: Linia de întretăiere dintre planul vertical care confine axa unui drum sau a unei căi ferate şi un plan perpendicular pe această axă şi care confine proiecfia profilului transversal al drumului sau al căii ferate. 14. ~ radicală a două cercuri. Geom.: Dreaptă ale cărei puncte au puteri egale în raport cu cele două cercuri cari nu sînt concentrice. Âxa radicală a trei sfere 228 Âxa zero Axa radicală e perpendiculară pe linia centrelor cercurilor date, pe care o intersectează într-un punct O determinat de relat'a OiO d*+RÎ-Rl 020 ~d*-R\ + Rl’ Oi, O2 fiind centrele cercurilor date, R\, R2 razele lor, şi d — O1O2. Axa radicală confine punctele comune celor două cercuri, deci dacă Oi, O2 sînt secante, punctele lor de intersecfiune determină axa radicajă, iar dacă sînt tangente, tangenta comună e axa radicală. Punctele axei radicale, exterioare cercurilor 0\, O2, sînt centre de cercuri ortogonale fafă de aceste cercuri. Tangentele duse, din 'aceste puncte exterioare, la cele două cercuri, sînt egale şi sînt raze ale cercului ortogonal cu centrul în punctul exterior considerat. Un punct al axei radicale, situat în interiorul celor două cercuri, e centrul unui cerc care e intersectat de ambele cercuri în puncte diametral opuse. Dacă ecuaţiile cartesiene aie cercurilor sînt q — x2 + y2 Jr7a\xJt7b\y -f c\ — 0 c2 — x2~\~ y2-\-2a2xJr2b2y + c2~0, ecuafia axei radicale e Q - C2 = 2(a\ — a2)x + 2(b\ - b2)y + (q — c2) - 0. 1. ~ radicală a trei sfere. Geom.: Dreaptă ale cărei puncte au puteri egale în raport cu trei sfere ale căror centre nu sînt colineare. Axa radicală e dreapta comună celor trei plane radicale ale sferelor, considerate cîte două. Această dreaptă e perpendiculară pe planul centrelor sferelor date şi trece prin centrul radical (v.) al secfiunilor plane ale sferelor prin acest plan. Dacă ecuafiile cartesiene normate ale sferelor sînt: Si = x2 + y2+z2 + 2 a{x + 2 biy + 2ciz + di — 0, ecuafiile axei radicale sînt Si~Sh= 0 {ij£b^k = 1,2,3) s*-s*=o 2. ~ spontană a ynul solid liber. Mec.: Orice dreaptă care e axă centrală de inerfie, dacă momentul forfelor exterioare cari se exercită asupra solidului e dirijat de-a lungul ei. Orice axă spontană e şi axă permanentă de rotafie. 3. ~ şinei. Transp.: Axa de simetrie a secţiunii transversale a unei şine de cale ferată, cînd secfiunea admite o astfel de axă, sau dreaptă convenfională perpendiculară pe talpa şinei, cînd secfiunea nu are axă de simetrie (de ex. şinele Phonix). 4. ~ traiectoriei. Av.: Axa instantanee, tangentă în fiecare moment la traiectoria centrului de greutate al avionului. Componenta forfei aerodinamice, în lungul acestei axe şi de sens invers cu sensul vitesei, se numeşte forfă de rezistenfă, 5. ~ Universului. Asfr.: Dreapta determinată de axa de rotafie a Pămîntului, în jurul căreia pare să se rotească bolta cerească o dată în fiecare zi siderală. Axa Universului descrie, în aproximativ 26 000 de ani, un con circular cu deschiderea de 23°30f în jurul polului invariabil al eclipticei (precesiunea). Sin. Axa Lumii. 6. ~ verticală. Geom.: Axă de rotafie perpendiculară pe planul orizontal de proiecfie. Traiectoria unui punct rotit în jurul acesteia se proiectează pe planul orizontal de proiecţie ca un cerc în adevărată mărime, iar pe planul vertical de proiecţie, ca un segment de dreaptă de lungime egală cu dublul razei de rotafie. 7.. Axă, pl. axe. 2. Mat.: Dreaptă pe care se deosebesc două posibilităfi de ordonare a punctelor ei: Una dintre ele stabileşte un sens de ordonare, care se numeşte sens pozitiv al axei, iar cealaltă stabileşte celălalt sens de ordonare, care se numeşte sens negativ. De obicei, sensul pozitiv se determină dîndu-se un vector situat pe dreaptă sau paralei cu ea. Sensul vectorului indică sensul pozitiv al dreptei care, astfel orientată, formează figura numită axă, extensiune a figurii primitive numite dreaptă. 8. ~ de capăt. Geom.: Axă de rotaţie perpendiculară pe planul vertical de proiecţie. Traiectoria unui punct rotit în jurul acesteia se proiectează pe planul vertical de proiecţie ca un cerc în adevărată mărime şi, pe planul orizontal de proiecţie, ca un segment de dreaptă egal cu dublul razei de rotaţie. 9. ~ de coordonate. Geom.: Dreaptă ale cărei puncte au, cu excepţia uneia, toate coordonatele nule. 10. ~ electrică. Fiz.: Dreapta dotată cu sens pozitiv, a unui mic corp, în jurul căreia poate fi rotit micul corp cu sarcină electrică adevărată totală nulă, fără ca să varieze acţiunile ponderomotoare exercitate asupra lui de un cîmp electric. Axa electrică uneşte centrul sarcinilor electrice dipolare negative cu centrul sarcinilor electrice dipolare pozitive ale corpului, sensul ei poziiiv fiind dirijat din primul spre cel de al doilea punct. 11. ~ magnetică. Fiz.: Dreaptă dotată cu sens pozitiv, a unui mic corp magnetizat, în jurul căreia acesta poate fi rotit fără să varieze acfiunile ponderomotoare pe cari un cîmp magnetic le exercită asupra lui. Axa magnetică uneşte cei doi poli magnetici ai corpului şi are sensul pozitiv dirijat de la polul sud spre polul nord al micului corp. 12. Axă, pl. axe. 3. Arh.: Dreaptă în jurul căreia se grupează, într-o anumită ordine, elementele unei compoziţii arhitectonice, în plan sau în elevaţie. 13. Axă. 4. Tehn.: Linie (dreaptă, frîntă sau curbă) care ocupă faţă de unu sau mai multe sisteme tehnice opoziţie privilegiată dintr-un anumit punct de vedere. 14. ~ căii ferate. C. Linia loc geometric ai mijlocurilor segmentelor de lungime minimă cuprinse între feţele interioare ale celor două fire de şine ale unei linii de cale ferată. Ea reprezintă, pe planul de situaţie, însăşi proiecţia orizontală a traseului liniei de cale ferată şi e formată din segmente de linie dreaptă, cari reprezintă aliniamentele liniei, racordate prin porţiuni de linii curbe, cari reprezintă curbele liniei. Axa căii e linia de bază faţă de care se raportează şi se măsoară toate distanţele orizontale ale diferitelor puncte de pe traseu. 15. ^ cordonului de sudură. Tehn.: Linia care uneşte centrele secţiunilor transversale ale unui cordon de sudură. După poziţia axei cordonului, faţă de axa piesei, se deosebesc cordoane longitudinale, cordoane transversale şi cordoane oblice. V. şi sub Sudură. 16. ~ de transmisiuni. Tehn. mii.: Direcţie, de obicei de-a lungul unei comunicaţii, pe care sînt concentrate mijloace de transmisiuni cu sau fără fir, necesare legaturilor unei mari unităţi în timpul operaţiilor. 17. ~ drumului. 1. Drum.: Linia loc geometric al mijlocurilor segmentelor de lungime minimă cuprinse între cele două margini ale platformei (considerată fără supralărgiri). în proiecţie orizontală, pe planul de situaţie, axa drumului e constituită din segmente de linie dreaptă, cari reprezintă aliniamentele drumului, racordate prin porţiuni de linii curbe, cari reprezintă curbele drumului. îs. ~ drumului. 2. Drum.: Termen impropriu pentru axa profilului transversal (v.) al drumului. 19. ~ mediană. Cs,: Linia Ioc geometric al mijlocurilor segmentelor (în general de rază de curbură) cuprinse între intradosul şi extradosul unei bolţi, al unui arc sau al unei piese de cadru. Sin. Fibră medie, Fibră mediană. 20. ^ zero. Drum., C. f.: Linie şerpuită, cu deciivitafe continuă şi constantă, în lungul căreia nu apar lucrări de terasamente pentru un drum sau pentru o linie de cale ferată. Se determină prin studii pe un plan cu curbe de nivel, pentru găsirea unui traseu optim din punctul de vedere al deciivităfilor. Jinînd seamă de alte caracteristici ale traseului sau ale terenului, axa zero se înlocuieşte ulterior prin aliniamente şi curbe convenabile. Axe crisfalografice 229 Axele avionului 1. Axe crisfalografice. AMineral,: Direcfii într-un cristal, cari se intersectează într-un punct sub diferite unghiuri, fată de cari se raportează toate fetele crisfalografice. La cristalele din sistemele cubic, exagonal, tetragonal, trigonal, rombic şi mono-clinic, axele crisfalografice coincid cu axele de simetrie ale acestora, sau se găsesc în planul de simetrie, iar la cele din sistemul friciînic, ele coincid cu trei muchii mai dezvoltate ale cristalului, cari de obicei se întîlnesc într-un colt. La cristalele din sistemele cubic, tetragonal, rombic, mono-clinic şi triclinic, se alege ca referinţă un sistem de trei axe crisfalografice X, Y, 2, pe cînd la cele din sistemele exagonal \+x -x +Y U Axe crisfalografice. a) în sistemul cubic; a~^ = Y=90o; b) în sistemul exagonal: a=P = 90°; y = 120°. şi trigonal, se alege un sistem de patru axe, şi anume trei în planul orizontal (X, Y, W), iar a patra (Z), în planul vertical (v. fig.). Sin. Axe de referinţă. 2. Axe de referinţă. Mineral.: Sin. Axe crisfalografice (v.). 3. Axe principale de inerţie. 1. Mec..- Axele principale ale elipsoidului de inerţie relativ la punctul fix prin care trece axa instantanee de rotaţie, cu direcţie variabilă în timp, în jurul căreia se roteşte un corp rigid. Dacă punctul fix e situat chiar în centrul de greutate al corpului, axele principale de inerţie se numesc axe principale centrale de inerţie. 4. Axe principale de inerţie. 2. Rez. maf.: în orice punct O al unei figuri plane, cele două axe ortogonale Ol şi 02 concurente în O, în raporf cu cari unul dintre momentele de inerţie axiale ale suprafeţei e maxim, iar al doilea e minim (se consideră /i^-^)* Dacă O e centrul de greutate al suprafeţei, axele 01 şi 02 se numesc axe principale centrale de inerţie. Dacă o figură are o axă de simetrie, aceasta şi o axă perpendiculară pe ea sînt axe principale de inerţie ale figurii. Axele principale de inerţie se caracterizează prin faptul că momentul de inerţie centrifug în raport cu ele e nul (7i2 = 0). Dacă se cunosc momentele de inerţie axiale /*>/y şi momentul de inerţie centrifug Ixy în raport cu două axe ortogonale oarecari Ox şi Oy, direcţiile axelor principale de inerţie 01 şi 02 se determină cu relaţia *g 2 - Dacă 7^ = 7 , axele principale de inerţie coincid cu bisec-toarele axelor de coordonate. Axa 01 va fi prima sau a doua bisectoare, după cum 0>7xy>0. Valorile momentelor de inerţie principale sînt rădăcinile ecuafiei p-(i,+iy) 1+1*1,-r,y=o- în care cei doi coeficienfi sînt invarianfii momentelor de inerfie la variafia lor în jurul unui punct. Aceste valori se pot scrie explicit sub forma A,2 = y {Ix + Iy)±~-\]{lx-Iy? + AIixy. Momentele de inerfie în raporf cu axele rectangulare 0*1 şi Oy\ se pot exprima în funcfiune de momentele principale de inerfie prin relafiile Ix — h cos2 cp + 72 sin2 cp, Iy~h sin2 cp + I2 cos2 cp, Ixy = y sin 2 f>' în cari cp e unghiul făcut de axa 01 cu axa Oxi. II. Determinarea direcţiilor axelor principale de inerfie cu ajutorul cercului lui Mohr. III. Determinarea direcţiilor axelor principale cu ajutorul cercului lui Land. Grafic, direcfia axelor principale de inerfie şi valorile momentelor de inerfie principale se determină cu cercul lui Mohr, ca în fig. II, sau cu cercul iui Land, ca în fig. III. 5. Axele avionului. Av.; Axele sistemului de referinfă tri-orfogonal legat de avion, care are originea în centrul de greutate al acestuia, şi ale cărui axe sînt axa de ruliu, axa de girafie /. Direcfiiie axelor principale de inerfie O! şi 02. I. Sistem de referinfă cu axe friortogo-nale, legate de avion. a) sisfem de referinfă cu axa de ruliu (Gx) orientată spre spatele avionului şi axa de girafie (Gz) orientată în sus; b) sistem de referinfă cu axa de ruliu (Gx) orientată înainte şi axa de girafie (Gz) orientată în jos; c) sisfem de referinfă cu axa de ruliu (Gx) orientată înainte şi axa de girafie (Gz) orientată în sus. h-h şi axa de tangaj. După orientarea lor, se deosebesc trei sisteme de referinfă triortogonale: sistemul cu axa de ruliu orientată spre spatele avionului şi axa de girafie orientată în sus (v. fig. I a), şjsfemul cu axa de ruliu orientată înainte şi cu axa de girafie Axele geodezice ale unei fotograme 230 Axioma II. Schimbarea sistemelor de referinfă, cu originea comună în centrul de greutate al unui avion. Gxyz) sistem de referinfă legat de avion; Gx1y1z1) sistem oarecare de referinfă; G|ti^) sisfem auxiliar de referinţă; 0), cp) şi \jj) unghiurile de pozifie; P)> q) ?> 0 componentele vectorului Q. dqp_ dt orientată în jos (v. fig. I b), şi sistemul cu axa ds ruliu orientată înainte şi cu axa de giraţie orientată în sus (v. fig. I c). Trecerea de la un sistem fix Gx\y\Z\ la sistemul de axe Gxyz legat de avion se face cu ajutoruI variabilelor lui Euler (v. fig. //), Sis-temul auxiliar GŞi]Zi are axele GŞ şi Gt] în acelaşi plan cu Gxiyi (de obicei planul orizontal), iar sistemul Gxyţ are axele Gy şi G^ în planul normal pe G§ (vertical în cazul cînd s-a ales de la început Gz\ verticală). între proiecţiile p, q, r ale unei rotaţii Q oarecari, pe axele Gxyz legate de avion şi unghiurile de poziţie 9, qp, există rela- ţiile d^__r cos sin 9 dt cos cp d0 x / -x — =zq-tg qp (r cos Q—p sin q), 1. Axele geodezice ale unei fotograme. Fotgrm.; Sistemul de trei axe rectangulare OqXqYqZq, în care sînt date coordonatele geodezice ale punctelor terestre de sprijin ale fotogramei sau stereogramei şi în spaţiul căruia e orientat fasciculul fotogrammetrie. 2. Axele principale ale fensorului de ordinul al doilea. C/c. t.: Sin. Direcţii principale ale fensorului de ordinul al doilea (v.). 3. Axele unei fotograme. Fotgrm.: în planul unei fotograme se definesc axele plane ale fotogramei, cari sînt axele rectangulare situate în planul* clişeului fotogramei şi cari unesc indicii ds referire fotogrammetrici (v.) h,h', v,v\ Axele plane ale unei fotograme aeriene, xHy, sînt reprezentate de axele rectangulare din planul clişeului cu originea în punctul principal H al fotogramei, şi anume: axa Hx pe direcţia indicilor de referire h h' (linia indicilor de referire), cînd aceasta e paralelă cu baza de fotografiere O1O2, sau pe o direcţie perpendiculară pe verticala principală, cînd fotograma nu e nadirală; axa Hy perpendiculară pe direcţia aleasă pentru axa x-ilor. Axele plane ale unei fotograme terestre, xHz, sînt reprezentate de axele rectangulare din planul clişeului cu originea în punctul principal H al fotogramei terestre, şi anume: axa Hx în planul orizontal trecînd prin H şi prin h şi h', indicii de referire ai fotogramei, iar axa Hz, perpendiculară în H pe xH şi care măsoară cotele punctelor terestre perspectivate în F, fotograma terestră fiind orientată astfel, încît planul ei e vertical. Axele spaţiale ale fotogramei sînt atît axele plane xHy (jcHz), cît şi perpendiculara în H pe planul clişeului, respectiv axa de fotografiere, adică Hxyz (Hxzy). 4. Axeroftol. Chim. biol.: Sin. Vitamina A. V. sub Vitamine. 5. Axf, produs Ind. chim.: Substanţă elastică produsă prin reacţia dintre dihalogenurile de etilen şi hidrocarburile aromatice, în prezenţa clorurii de aluminiu, folosită ca ingredient în industria cauciucului. Formula generală: R—C6H4—R'. e. Axial. 1. Mat., Fiz., Tehn.: Privitor la o axă. 7. Axial. 2. Mat., Fiz,, Tehn.: în raport cu o axă. Exemplu: simetria axială e simetrie în raport cu o axă. 8. Axial, vector Mat., Fiz., Tehn.: Vector al cărui sens e fixat printr-o convenţie de asociere în raport cu un anumit sens de rotaţie univoc definit în planul perpendicular pe direcţia sa. Convenţia de asociere e de obicei regula burghiului drept şi — pentru ca scrierea pe componente a relaţiilor în cari intervin vectori axiali să se facă într-un singur fel — e necesar ca triedrul cartesian de referinţă să corespundă acestei convenţii, adică să fie un friedru drept. Orice vector axial e asociat unui tensor antisimetric de ordinul al doilea. în opoziţie cu vectorul axial (numit şi pssudovector), vectorul obişnuit, al cărui sens e determinat univoc fără convenţii de asociere, se numeşte vector polar (sau vector propriu-zis). Exemple de vectori axiali: produsul vectorial a doi vectori polari, rotorul unui vector-cîmp polar, etc. 9. Axială, magnetizare ~ a Pămîntului. Geofiz.: Proiecţia pe axa de rotaţie terestră a vectorului intensităţii de magnetizare uniformă a Pămîntului. Acest vector e dirijat după axa geomagnetică (v.) şi are valoarea absolută /=^VQj$)2+(s,1)2+(^)2 , gt ?i h\ fiind termenii de ordinul întîi la cari conduce analiza armonică sferică a cîmpului geomagnetic (v.). Dacă Oo e colatitudinea polului geomagnetic boreal, adică unghiul format de axa, geomagnetică cu axa de rotaţie a Pămîntului, magne-tizarea axială e 1=1 co se0=^«5. Adeseori se face abstracţie de coeficientul numeric, înţe-legîndu-se prin magnetizare axială chiar primul, termen de ordinul întîi din desfăşurarea în armonice sferice a potenţialului geomagnetic la suprafaţa pămîntului. 10. Axinif. Mineral.: Ca2(Mn, Fe)AÎ2BSi40i5(0H). Mineral din grupul borosilicaţilor, care se întîlneşte uneori ca mineral hidrotermal în geodele din graniţe sau diorite, în zonele de contact, mai rar în zăcămintele metalifere hidrotermale filoniene (împreuna cu magnetitul, sulfurile, etc.) şi destul de frecvent pe diaclaze în rocile metamorfice. Cristalizează în sistemul triclinic, în forme cu foarte multe feţe, frecvent în cristale cu forma de pană turtită cu unghiuri ascuţite între feţe. Se prezintă în mase compacte granulare, constituite din agregate foioase şi tabulare. Are culoarea brună-cafenie, roşie, roză, violetă, albastră, albă, cenuşie, galbenă, uneori verzuie (din cauza incluziunilor de dorit); are luciu sticlos şi clivaj potrivit sau imperfect; duritatea, 6,5*”7 şi gr. sp., 3,25-“3,30. 11. Axiomă, pl. axiome. 1. Log.: Propoziţie (v.) nedemonstrată, privitoare Ia anumite concepte primitive (v.) cari nu aparţin logicii şi din care se deduc — eventual şi cu ajutorul altor axiome—celelalte propoziţii ale unui domeniu deductiv, numite teoremele Iui. 12. Axiomă. 2. Mat., Ştiinţe pozitive: Funcfiune prepoziţională (v.) nedemonstrafă, care defineşte, eventual împreună cu altele, variabilele primitive (v.) ale unui domeniu deductiv de cercetare şi din care se deduc — eventual şi cu ajutorul altor axiome — celelalte propoziţii ale domeniului deductiv, numite teoremele lui. Mai detailat, termenul axiomă e un termen comun pentru axiomă explicită şi axiomă implicită. Pentru a construi o teorie r se scrie un număr de relaţii ale lui t, numite axiomele sale explicite (literele cari figurează în axiomele explicite fiind numite constantele teoriei t). Apoi se dau una sau mai multe reguli, numife schemele teoriei r, cari prezintă particularităţile că aplicarea unei asemenea reguli CQ produce o relaţie a lui r — şi că, dacă T e un termen al lui r, x o literă, R o relaţie din % construită prin aplicarea schemei fjg, relaţia (!T|x)i£ mai poate fi construită prin aplicarea schemei (J^\ o relaţie, formată prin aplicarea unei scheme (J) din x, se numeşte axiomă implicită a lui ţ, Axioma alegerii 231 Axiomeiru Din punct de vedere intuitiv, aceste axiome reprezintă, fie aserţiuni evidente, fie ipoteze din cari urmează să se tragă consecinţe. Constantele teoriei reprezintă obiecte bine determinate, peniru cari proprietăţile exprimate prin axiomele explicite sînt presupuse adevărate. Din contra, dacă o literă xnue o constantă, ea reprezintă un obiect complet nedeterminat. Dacă o proprietate â obiectului xe presupusă adevărată printr-o axiomă, această axiomă e în mod necesar implicită, astfel încît proprietatea e încă adevărată pentru un obiect T oarecare. 1. ~ alegerii. Maf.: Fie 9JI şi două mulţimi distincte sau nu, R(x,y) o relajie între un element generic * £ 3DÎ şi un element generic y £ 91; proprietatea (A|) „oricare ar fi x, există y, astfel încît să avem R (x, 3/)" e echivalentă cu proprietatea (A||) „există o aplicaţie / a lui 9JJ în astfel, încît pentru orice x să avem R (x, f (x))". Echivalenfa acestor două proprietăfi e cunoscută sub numele de axioma alegerii sau axioma lui Zermelo. Axioma alegerii e de asemenea echivalentă cu următoarea proprietate: (Am) Daca pentru orice x£f, avem TI Xx^~ 0*, <0 t€/ unde (AfT)ţ£/ e o familie de mulţimi, I o mulţime de indici, îl Xr e produsul cartesian al familiei (Xx)t£/, şi 0 e t £•/ mulţimea vidă. Axioma alegerii e de asemenea echivalentă cu următoarele axiome: (Atv) „Pentru orice mulţime F avînd ca elemente mulţimi disjuncte X există o mulţime Y conţinînd un singur element din fiecare mulţime X". (Ay) „Există o funcţiune, selectivă, care face să corespundă la fiecare mulţime nevidă un element al acestei mulţimi"-(Avi) «Fiind dată o mulţime infinită 3K oarecare, există o corespondenţă biunivocă între mulţimea 39Î şi pătratul ei combinatoriu S0ÎX9DÎ". Axioma alegerii nefiind universal acceptată, se semnalează uneori, în mod special, că demonstraţia unei teoreme se bazează pe axioma alegerii. 2. ~ cuplului. Maf.: Axioma: (v*)(v*')(v;yHvy') [(*,?) = (*',/)]=>(*=*' şi y-y'). Din punct de vedere intuitiv, această axiomă se exprimă în modul următor: Fiind date două mulţimi 3K şi 91, distincte sau nu, oricari ar fi elementele x, x' din 3JI şi elementele y, y' din 9Î, relaţia de egalitate (x, ^) = (x', y') implică (simbolul =>), relaţia de egalitate x — x', y — y'. Sin. Axioma perechii. 3. ~ de exfensionalitate. Maf.: Axioma: (v*) (vy) (*C y şi K^)=>‘(x=}'), în care V e cuantificatorul universal, C e incluziunea şi —> e implicaţia. Din punct de vedere intuitiv, această axiomă exprimă că două mulţimi cari au aceleaşi elemente sînt egale. 4. ~ infinitului. Maf.: Axioma infinitului e următoarea: „Există o mulţime infinită". Se spune că o mulţime e infinită, dacă această mulţime nu e finită. Se pare că această axiomă e independentă de toate celelalte axiome ale teoriei mulţimilor. 5. ~ Sui Arhimede. Maf.: „Oricari ar fi numerele reale x>0 şi ^>0, există un întreg n>0, astfel încU y R—N = N = N. Azide aromatice se pot obfine prin tratarea sărurilor de diâzoniu respective cu acid azothidric: [R—N~N]HS04 + NaN3 -> RN = N = N + N2 + NaHS04 sau prin tratarea perbromurii de diazoniu respective cu amoniac^ [R—N~N]Br3 4- NH3 -> R—N = N = N + 3 HBr. Azidele aromatice se prepară industrial prin tratarea unui diazoderivat în solufie slab acidă sau amoniacală cu halogeno-amine, sau cu derivaţi de cloramidă ai acizilor ariisulfonici: R—N“N—X + NH2CI -» R—N = N = N -f HCI + HX R—N~N—X + RiS02NClNa -> R—N = N ~ N 4- NaCI + RiS02X, sau cu sulfamide în mediu alcalin: R—N~N—X + H2N02SRi -> R—N = N—NH02SRi -> R—N = N = N 4- RiS02H. Azidele sînt combinafii instabile, descompunîndu-se prin încălzire, uneori cu explozie. Din punctul de vedere al reactivităţi chimice, se aseamănă cu diazoderivafii alifatici. Prin tratare cu acizi oxigenafi concentrafi, în prezenfa de disolvanfi (acid acetic), azidele aromatice se transformă în p-amino-fenoli: H C N=N=N V/ + H2o HC I HC V H C II CH H C NH2 hc' HO CH + n2. Azidele aromatice sînt folosite ca produşi intermediari în industria chimică de sinteză, în special în industria materiilor colorante şi în industria farmaceutică. Azidele acizilor R—CO—N = N = N se pot prepara prin acfiunea acidului azofos asupra hidrazidelor de acizi: R—+H°N°-> R—CO—N = N = N + 2 H20. NH—NH2 Sînt substanfe foarte reactive, uneori explozive. Prin încălzire la 60° în solufie benzenică pierd azot şi trec în esterii respectivi ai acidului isocianie. Sînt folosite în sinteze de uretani substituifi la azot. Sin. Diazoiminoderivafi. Azide 234 Azimut topografic Azide. 2. Chim.: Săruri ale acidului azothidric. Azidele metalelor grele au o mare aptitudine de descompunere, cu mare putere de inifiere pentru explozivi. Se întrebuinfează, în acest scop, în special, sarea de plumb numită şi azotura de plumb Pb(N3)2, care se prezintă sub formă de cristale albe, cu greutatea specifică 4,80. Prin descompunere, azotura de plumb dă: Pb (N3)2^Pb + 3 N2. E mai pufin sensibilă la lovire, la înfepare şi la flacără decît fulminatul de mercur, dar are o putere de inifiere mai mare decît acesta. în aer se descompune cu uşurinfă sub acfiunea oxidului de carbon. Sensibilitatea azofurii de plumb la impulsul inifial nu e infiuenfată de densitatea de încărcare sau de umiditate. De aceea ea este întrebuinfată, împreună cu trinitro-rezorcinaful de plumb, la confecţionarea capselor detonante cu încărcătură combinată. Sărurile acidului azothidric (azidele metalice) se mai numesc, impropriu, şi azoturi, prin analogie cu carburile. •2. Azimă, pl. azime. Ind. alim.: Turtă de aluat nedospit, de făină de grîu sau de secară, coaptă pe vatră. s. Azimut, pl. azimufe. Astr., Geod., Mat.: Unghiul dinfre planul meridianului unui punct şi planul care trece prin verticala acelui punct şi prin dreapta la care se referă azimutul. 4. ~ astronomic. Astr. V. sub Coordonate cereşti orizontale. 5. ~ geodezic. Geod.: Unghiul format de o linie geodezică 1-2, cu meridianul care frece prin una dintre extremităfile liniei.— Azimut geodezic direct, A^2l al liniei geodezice 1-2: unghiul format în 1 de linia geodezică 1-2 cu meridianul m\, socotit de la direcfia spre nord a meridianului m\ spre dreapta (în sensul mersului acelor unui ceasornic). A\_2 se mai numeşte azimutul geodezic al lui 2 pe orizontul lui 1.— Azimut geodezic invers, A2~\, al liniei geodezice 2-1 pe orizontul lui 2, fafă de meridianul m2. A2-\ se mai numeşte azimutul lui 1 pe orizontul lui 2. în unele fări, azimutele se socotesc tot în sensul mersului acelor unui ceasornic, dar începînd de la direcfia spre sud a meridianului. în fara noastră, azimutele se socotesc de la direcfia spre nord a meridianului spre dreapta, ca în figura alăturată. Azimutul geodezic se deosebeşte de azimutul astronomic, primul fiind raportat la elipsoidul de revolufie, iar al doilea, la sfera cerească; aceasfă diferenfă depinde de turtirea (aplatisarea) geoidului fafă de sferă; pentru laturile geodezice, cari au lungimi mici în raport cu raza medie a Pămîn-fului, diferenfă dintre aceste două azimufe e atît de mică, încît poate fi neglijată; astfel, pentru o latură geodezică de circa 60 km (lungime limită superioară în triangulafiile geodezice curente), valoarea acesfei diferenfe e 0,01" şi creşte cu pătratul lungimii laturii; teoretic, pentru lungimi mari între puncte situate pînă la pozifii diametral opuse, diferenfă acestor azimufe atinge 180°. e. ~ geografic aS direcfiei geodezice. Geod.: Unghiul orizontal pe care-l determină meridianul punctului B cu secfiunea normală directă din B către D (v. fig.). Se măsoară pe orizontul punctului B de la meridianul punctului B spre secfiunea normală şi poate avea valori între 0 şi 360°. Diferenfă dinfre azimutul geodezic şi cel geografic, determinate într-un punct pentru aceeaşi direcfie, se numeşte corecfie de linie geodezică şi se exprimă prin formula: Azimui geodezic. Din formulă rezultă că această diferenfă creşte proporfional cu pătratul valorii lungimii liniei geodezice al cărei azimut se calculează. Corecfia de linie geodezică se aduce azimufelor geografice ale friunghiurilor geodezice observate în lan-furile sau în refalele de tri- Azimui geografic al unei direcţii geodezice. sferă, 6=-e 12 N • S2 ■ sin 2A BD angulafie de ordinul I. Dacă măsurările s-ar face pe azimutul geodezic ar fi egal cu azimutul geografic. 7. ~ geografic al unui punct B, măsurat din punctul A. Geogr.: Unghiul orizontal pe care-l determină planul meridianului geografic în punctul A cu planul format de normalele pe geoid în punctele A şi B; drept sens pozitiv se consideră, de obicei, sensul mersului acelor unui ceasornic, iar direcfia origine e direcfia nordului geografic (direcfia către polul nord geografic). s. ~ magnetic al unei direcţii. Astr.: Unghiul format într-iin punct ^ de direcfia capătului nord al acului magnetic lăsat liber şi direcfia respectivă AB. Se măsoară de la direcfia nord spre est şi poate avea valori între 0 şi 360°. într-un acelaşi punct de pe suprafafa Pămîntului, azimutul magnetic al unei direcfii are variafii diurne, anuale şi seculare. Se foloseşte la ridicările de mică precizie (ridicările cu busola). 9. ~ magnetic al unui punct-obiect. Astr.: Unghiul diedru format de planul vertical care confine punctul-obiect, cu planul meridianului magnetic considerat ca avînd originea în meridianul magnetic şi socotit pozitiv în sensul orar. De obicei, azimutul magnetic e definit prin unghiul plan care reprezintă măsura acestui diedru şi care se obţine prin intersectarea iui cu planul orizontului locului; această definifie corespunde, însă, numai cazului particular (dar frecvent), cînd punctul-obiect e continut în planul orizontal al punctului de observafie, cele două puncte deferminînd în acest plan o direcfie pentru care se defineşte azimutul magnetic. în figura care reprezintă situafia în planul orizontal, în care P e punctul de observafie, O punctul-obiect (sau, în cazul general, proiecţia lui), iar PNa şi PNm sînt urmele meridianelor astronomic, respectiv magnetic, se vede că azimutul magnetice Am—NmPO. Dacă azimutul astronomic Aa e socotit pozitiv tot în sens orar şi cu originea fot la nord, azimutul magnetic e egal cu diferenfă dintre azimutul astronomic şi declinafia magnetică a locului Am=Aa — D. 10. ~ topografic. Topog.: Unghiul de orientare al unei direcfii AB, fată de o paralelă cu o axă de referinfă, care trece prin unul dintre capetele unei drepte care indică acea direcfie (v. fig.). în originea axelor, axa de referinfă se confundă cu direcfia meridianului. Prin convenfie, se consideră că în orice alt punct Azimuiul magneiic unui punct-obiecf. Azimui iopografic. Azimuîal, cerc ~ 235 Azinici, coloranfi ~ care se raportă la acest sistem de axe şi la această origine, axa de referinfă e paralelă cu cea care trece prin origine, negli-jîndu-se astfel convergenfa meridiană (v. Convergenfă meridiană), astfel încît în orice punct direcfia axei reprezintă direcfia Nordului geografic şi e paralelă cu direcfia axei din origine. 1. Azimufal, cerc Asfr.: Instrument astronomic folosit în observatoarele astronomice, care serveşte la măsurarea unghiurilor orizontale corespunzătoare unghiurilor diedre dintre astre. Este echivalentul astronomic al teodolitului terestru, avînd însă un cerc gradaf cu diametrul mult mai mare şi o precizie de determinare de asemenea mult superioară teodolitului. 2. reper Geod.: Reper construit în apropierea punctelor de triangulafie geodezice, pentru a servi la ridicările topografice în cazul cînd ar dispărea semnalul geodezic, sau cînd din punctul geodezic, de la sol, nu se pot vedea alte semnale geodezice. 3. unghi Topog.: Proiecfia orizontală a unghiului diedru format între cele două plane verticale cari confin punctul de stafie S şi cîte unul dintre punctele A şi B, şi cari se întîlnesc după o muchie comună, care e verticala punctului S. Este unghiul pe care-l măsoară teodolitul în planul orizontal al limbului său, din stafia S, între cele două puncte A şi B de pe teren. Sin. Unghi orizontal. 4. Azimutală, diafragmă Fiz.: Dispozitiv care permite pătrunderea şi căderea luminii asupra unei zone date (în vederea examinării ei la microscop), astfel ca razele de lumină să cadă pe cîmpul de cercetat sub diferite unghiuri; diafragirfa^are două orificii simetric şi diametral opuse fafă de centrul ei; prin rotirea diafragmei, razele de lumină sînt obligate să pătrundă, prin cele două orificii ale diafragmei mate, sub unghiuri determinate. з. proiecţie V. sub Proiecfie geodezică, Proiecfie cartografică. e. Azimutale, coordonate V. sub Coordonate cereşti. 7. Azimutul de tragere. Tehn. mii.: Unghiul format de planul vertical de origine (stabilit pentru tragere) cu planul vertical al finfei — şi avînd sensul pozitiv identic cu al mersului acelor unui ceasornic. Sin. Unghi de derivă. 8. Azimutul unei direcţii din planul de proiecţie. Geod.: Unghiul dintre capătul nord al meridianului care frece printr-un punct al unei drepte care are direcfia considerată şi acea dreaptă. Se mă- soară de la direcfia nord a meridianului spre est şi poate avea valori între 0 şi 360°. în figură, azimutul direcfiei BD e unghiul A. 9. Azimutul unui astru. V. sub Coordonate cereşti orizontale. ia. Azimutul unui avion. Av.: Unghiul dintre liniade intersecfiune aunui plan orizontal care trece prin centrul de greutate al unui avion cu planul longitudinal de simetrie al acestuia, şi dintre un plan vertical (v. Axele avionului). и. Azine, sing. azină. 1. Chim.: Combinafii chimice organice eterociclice cu inele de şase atomi, printre cari mai mulfi eteroatomi, cel pufin unul fiind de azot. După natura eteroatomilor, se deosebesc următoarele clase de azine: oxazine, confinînd un atom de oxigen şi unul de azot; tiazine, confinînd un atom de sulf şi unul de azot; diazine, confinînd doi atomi de azot în ciclu. Oxazinele şi tiazinele sînt importante prin derivaţii lor, fenoxazina şi fentiazina, substanfe de bază ale unor clase de materii colorante, ca, de exemplu, galocianinele şi albastrul de metilen. Diazinele au la bază trei sisteme ciclice isomere, deosebite prin poziţiile atomilor de azot din ciclu: 1,2-diazina sau piridazina; 1,3-diazina sau pirimidina şi 1,4-diazina sau pirazina. De la pirimidină derivă o serie întreagă de combinafii chimice importante prin activitatea lor fiziologică. Astfel sînt: aloxanul sau tefracefo-hexahidro-pirimidina; aloxantina, un produs de adifie al pirimidinei, prezentă în bob şi în măzăriche; acidul barbituric, al cărui derivat dietilic, numit veronal, e un narcotic puternic; aneurina sau vitamina Bi (v. Vitamine); lactofla-vina sau yitamina Bo (v. Vitamine); diverse purine ca adenina, guanina, acidul uric, xantina, cofeina, feobromina, efc. Majoritatea acestor diazine se găsesc, ca atare sau combinate, în regnul vegetal şi în cel animal, unde îndeplinesc importante roluri fiziologice. ia, Azine, sing. azină. 2. Chim.: Combinafii chimice organice aciclice, confinînd doi atomi de azot şi avînd una dintre formulele generale: (1) \ /R C=N—N=C (2) R\ /R C = N —N=C R/ XR Azinele cari corespund formulei (1) se numesc aldazine, ele provenind prin condensarea hidrazinei cu două molecule de aldehidă, sau a hidrazidei unei aldehide cu o moleculă de aldehidă: R\ .........r /R C=: 0+H2: N-N : H24-0 \=C .........•’............. XH aldehidă hidrazină aldehidă RHC=N—N=CHR -f 2 H20. aidazină în acest fel se obfin numai aldazine simetrice (cei doi radicali sînt identici). J\ c C=N—N j H2-fO hidrazida unei aldehide =C XH aldehidă RjHC—N—N—CHR2 + HâO. aidazină Pe această cale se pot obfine şi aldazine asimetrice. Azinele cari corespund formulei (2) se numesc cetazine, ele provenind prin condensarea hidrazinei cu două molecule de cetonă, sau a hidrazidei unei cetone cu o moleculă de cetonă: c-;o-i-h2 N—N C=N—N j H2 + 0 .....; / \ /R H2+0 :=c -> C—N—N=C -f* 2 H20 .....j XR R/ XR R R yR =C/ -> X C-N-N=C + H20. \ r/ xr Azimutul unei direcfii din planul de proiecfie. După natura radicalilor se pot obfine cetazine simetrice sau asimetrice. Azinele sînt substanfe frumos cristalizate, cari prin hidroliză se descompun în hidrazină şi aldehidă sau cetonă. Sînt folosite uneori pentru identificarea sau purificarea aldehidelor şi a cetonelor sau ca intermediari în unele sinteze organice. 13. Azinici, coloranţi Ind. chim.: Coloranfi obfinufi prin legarea nucleului pirazinic (paradiazina) de două nuclee aromatice, cari poartă auxocromii aşezafi în pozifia para fafă de unul dintre atomii de azot ai nucleului azinic. Coloranţii azinici vopsesc direct lîna, mătasea, pielea şi, prin mordansare, bumbacul. Această clasă include cei mai vechi coloranfi (Moveina, 1856, primul colorant sintetic fabricat). în prezent se fabrică foarte puţini coloranfi din această clasă, din cauza rezistenfei lor slabe la lumină. Prezintă importanţă coloranţii întrebuinţaţi la vopsirea pieilor şi a hîrtiei. Unii coloranţi azinici, cari conţin Azinici, coloranţi ~ 236 Azinici, coloranfi ~ grupări sulfonice, vopsesc lîna din baie neufră sau acidă şi au o bună putere de egalizare, rezistenfe bune la spălare şi la piuă şi deosebit de bune la lumină. Coloranfii azinici insolubili servesc la colorarea uleiurilor şi a grăsimilor, iar prin disolvare în acetină, la obfinerea de imprimeuri pe bumbac mordansat. Alfi coloranfi azinici sînt înfrebuinfafi ca dessensi-bilizatori în Fotografie, iar unii, ca dezinfecfanfi interni. Unele aminofenazine sînt intermediari valoroşi în fabricaţia coloran-filor bruni de sulf. Coloranfii azinici cu auxocromi —NH2 se numesc eurodine, cei cu auxocromi —OH se numesc eurodoli. Cei cari confin un nucleu benzenic legat de unul dintre atomii de azot azinici se numesc safranine, iar poliarilamino-derivafii se numesc induline şi n/groz/ne. Dacă unul dintre nucleele alăturate nucleului pirazinic e naftalinic, coloranfii se numesc rozinduline. H H A .X HC^ C7 'C XCH H H C ■ N C HC^ C^ XCX \h i l I! 1 ; I l ll l! ; CCCC CCCC H2N c N C Nh9 ho c n c OH H H H H eurodină eurodol H H /C /N C C6H5-HN—cx XC^ XC^ XC—NH-C6H5 I I I II i C6H5-HN-C ,C^+XCVX .C-NH-CeHs C N C H | H C HC^ XCH I II HC CH V H indulină /S- HC CH H H II I H ,C N C HC C N C HC^ C^ XC^ XCH XC^ XC^ VC^ XCH I I I II I I I II C C i' C C ‘ C C C CH / V/ X ■ / V/ V7 H2N C n C nh h n C n C H H H H c HC^ XCH I II HC CH ^CX H safranină HC CH I II HC CH H rozindulină H H /C = C\ hK /s~ N—N- c—cv H H H H H H /C=Cv k ,| , reducere C—Nn? ---------- V-c* H H H H yC==CX yC = CK HC C—NH2+ H2N—C CNH2 ---ldare ■ xc—c c—c H H H H nh2 HC' 'C' C 'CH KT CH oxidare —» I II I II +1 II---------- H2N—C CH HC C—NH2 HC CH V ^CX V H H H H H C N C Hc' V' XCH I I I II H2N-cv^c^/v/c-NH2 C N C -----> H I H Cl- ^C\ HC CH I II HC CH V' H Se întrebuinfează mai mult safranina T, care e derivatul dimetilat în nucleu şi care se obfine prin oxidarea unui amestec de paratoluiiendiamină cu ortotoluidină. Safranineie au culoare roşie-violacee, vopsesc lîna şi bumbacul mordansat. Nu au rezistenfe bune, din care cauză au întrebuinfări reduse în vop-sitoria textilă, dar sînt mult întrebuinfate Ia colorarea hîrtiei şi ca dessensibilizatori în Fotografie. Safranineie se diazofează uşor la una dinfre grupările amino şi cuplează pe fibră cu diverşi componenfi de cuplare uzuali, pentru a da albastru, negru, brun, etc. Aceşti coloranfi fac parte din grupa Janus. Un al doilea grup amino al safraninelor se diazofează numai în con-difii deosebite, şi anume în acid sulfuric concentrat. Safranineie sînt indicatori de oxidare-reducere. Ele formează cu acidul picric o sare insolubilă. Această reacfie serveşte la analiza cantitativă a safraninelor. Fluorindinele sînt derivafi ai safraninelor, obfinufi prin încălzirea unei azofenine cu agenfi oxidanfi puternici: NC6H5 I! C HC7 C—NHR Prezintă interes tehnic: safranineie, coloranfii albaştri rezis-tenfi pentru lînă, indulinele (v.) şi nigrozinele (v.). Safranineie: Primul colorant din această serie se obfine prin oxidarea, cu bicromat de sodiu în mediu acid, a unui amestec echimolecular de anilină şi parafenilendiamină. Se obfine o indamină, care prin oxidare în mediu neutru, în prezenfa anilinei, dă safranină. în practică, pentru obfinerea unui amestec echimolecular de anilină şi parafenilendiamină, se pleacă de la aminoazobenzen care, prin reducere cu fier în mediu acid, rupe dubla legătură azoică; RHN ■ H -C CH xcx il nc6h5 QH5 agent oxidant ,N+ H C HC^ XC/ XC^ NC^ XC^ ^CH 1 II I I I! I HC C A C C C CH ^ ^ Xc^ XN/ XCX/ H R H c6h5 H x- Âzoamine 237 Azoderivati Aceşti coloranfi sînt foarte sensibili în mediu acid şi alcalin, ceea ce îi face inutilizabili în vopsitoria textilă. S-au obfinut coloranfi din această serie, rezistenfi la acizi şi la alcalii, prin introducerea nucleelor de benzen substituite cu gruparea NO2, sau de radicali din seria naftalinei, a antracenului sau a pire-nului. Derivafii sulfonafi ai diarilfluorindinelor sînt interesanţi prin faptul că vopsesc bumbacul şi viscoza, direct, în nuanfe albastre pînă la verzi şi constituie o nouă serie de coloranfi direcţi. Coloranţii albaştri rezistenfi penfru lîna sînt derivaţi sulfonici ai N-ari (derivaţilor safraninei. Ei se obfin, fie prin oxidarea cu bicromat de sodiu a unui amestec de acid 4-nitro-4'-amino-difenilamin-2-sulfonic cu acid eii!-benzi!-anilin-4-sulfonic şi condensarea ulterioară cu acid sulfanilic şi reducerea grupării nitro, H H C N C ^ \// V HC C HN CCC / ^ * -03SC CH CH HC, CH "V 1 NH2 H(/V I il HC CH I SO3 cianină acidă XCH il /C2H5 : N I xCH2 I //C\ HC CH 1 H H SOă / fie prin oxidarea cu aer, în solufie alcoolică, în prezenfa soluţiei cuproamoniacale a N, N-difenil-1-3-naffalin-diamin mono-sau disulfonic, cu o paradiamină sau cu acidul sulfonic respectiv, ori cu o paradiamină, cu o grupare amino primară: H C HC^ XCH II HN—C HC^ XCH s(/c%y\y' H I H c HCX XCH h -NH I li HC CH H HC CH H CH II CH Na+ albastru rezistent pentru lînă BL Aceşti coloranfi vopsesc excelent lîna; ei sînt întrebuinţafi, între altele, la vopsirea costumelor de baie, penfru a rezista la apa de mare. 1. Âzoamine, sing. szoamină. ind. chim.: Amine diazofa-bile şi forme stabile ale diazoderivaţilor, utilizate pentru formarea coloranţilor azoici pe fibră (v. Gheaţă, coloranţi de şi Azoici, coloranţi ~). 2. Azobe. Silv., Ind. lemn.: Sin. Bongossi (v.). 3. Azobenzen. Chim.: Azoderivaf obţinut prin reducerea energică a nifrobenzenului cu fier şi hidroxid de sodiu, care apare în două forme isomere: forma frans (obişnuită), cristale roşii-cărămizii cu p. t. 68° şi forma cis (culoare mai închisă) cu p. t. 71°. Isomerul frans trece, prin iradiere cu radiaţii ultraviolete, în forma cis, pînă la atingerea unui echilibru; lumina difuză a zilei transformă isomerul cis în ^ H H H trans. Azobenzenul are S* C C C o stabilitate termică HC C—N = N—C CH excepţională, putînd ^ 'q—q/ fi distilat fără des- H H H H compunere la 295°. De la azobenzen deriva importanta clasă a materiilor colorante azoice. 4. Azoderivafi, sing. azoderivaf. Chim.: Clasă de combinaţii organice cari conţin în molecula lor gruparea azo ( — N = N—) legată de doi radicali hidrocarbonaţi, avînd formula generală R—N=N—R. După natura radicalului hidrocarbonat, care se leagă de gruparea azo, se deosebesc azoderivaţi alifatici, cînd radicalul hidrocarbonat e alifafic, azoderivaţi aromatici, cînd radicalul hidrocarbonat e aromatic şi azoderivaţi micşti, cînd sînt prezente în moleculă ambele tipuri de azoderivaţi. Azoderivaţii alifatici sînt, în marea lor majoritate, lichide distilabile, puţin solubile în apă, dar solubile în solvenţi organici. Azoderivaţii alifatici din seria azometanului sînt incolori; cei cari conţin o funcţiune acid, ester sau amidă ataşată de carbonul a sînt coloraţi în galben sau în oranj! Azoderivaţii aromatici sînt combinaţii uleioase sau cristalizate de culoare oranj sau roşie. Dacă unul dintre radicalii aromatici conţine şi o grupare hidroxil sau amino, azoderivaţii au proprietăţi tinctoriale. Azoderivaţii aromatici cari nu au aceste grupări cromofore în molecula lor sînt substanţe insolubile în acizi şi în alcalii, solubile în alcool, în eter, în acetat de etil şi în hidrocarburi aromatice; cînd radicalul aromatic al azoderivaţilor conţine un substifuent sulfo sâu carboxi, substanţele sînt solubile în apă. Unii azoderivaţi aromatici prezintă interesante proprietăţi de cristale lichide. Azoderivaţii o-amino şi hidroxi dau săruri metalice complexe, în special cu nichelul, cobaltul şi cuprul, cum şi combinaţii moleculare cu clorurile acizilor organici şi anorganici. Azoderivaţii alifatici sînt substanţe cari au, în general, cu excepţia acizilor azodicarboxilici, o reactivitate chimică redusă. Ei sînt descompuşi, de căldură şi de lumină, în azot şi în hidrocarburi, uneori cu explozie; descompunerea cu ajutorul luminii (fotoliza) are randamentul cuantic egal cu unitatea. Prin reducerea azoderivaţilor alifatici se obţin hidrazine substituite, iar prin hidroliză acidă cu acid clorhidric concentrat se obţin formaldehidă şi alchilhidrazine. Azoderivaţii alifatici dau compuşi de adiţie cu clorura cuproasă cari, sub acţiunea căldurii, se descompun în componenţi, proprietate care e folosită Ia purificarea lor. Azoderivaţii aromatici se pof reduce şi dau derivaţi hidro-azoici, reducerea depinzînd într-o mare măsură de prezenţa substituenţilor în nucleul aromatic: cu cît substituenţii sînt mai elecfronegafivi, cu atît reducerea e mai uşoară. Cu hidracizii, azoderivaţii dau combinaţii de adiţie, cari prin încălzire se transformă în azoderivaţi halogenaţi substituiţi în nucleu. Prin oxidare, azoderivaţii aromatici trec în azoxiderivaţi, dacă oxidarea e moderată; cînd oxidarea e energică, şi în mediu acid se obţin derivaţi diazoici. Azoderivaţii aromatici prezintă şi o serie de reacţii chimice specifice nucleului aromatic. Proprietăţile fizice şi chimice ale azoderivaţilor micşti sînt cuprinse între cele ale azoderivaţilor alifatici şi cele ale azoderivaţilor aromatici. Azoderivaţii alifatici se prepară prin oxidarea hidrazinelor substituite în prezenţa unor agenţi oxidanţi ca bicromaful de potasiu, clorura cuprică, acidul azotic, oxidul de mercur, etc. De exemplu, diazometanul se prepară prin tratarea dictor-hidrafului dimefiihidrazinei simetrice cu clorură cuprică: CHa—NH—NH—CHS + O CH3—N = N—CH3 + H20. Azofenina 238 Azoici, coîoranjî ~ Azoderivaţii aromatici pot fi sintetizaţi prin următoarele trei procedee: Prin reducerea azoxiderivaţilor sau a nifro- şi a niirozoderi-vaţilor- aromatici, în ultimele doua cazuri obţinîndu-se azoderi-vaţi simetrici; de exemplu, prin reducerea azoxibenzenului cu fier în soluţie alcalină, se obţine azobenzen: O !! C6H5—N = N—C6H5 + 2 H C6H5—N = N—C6H5 + H20 sau prin tratarea nitrozobenzenului cu anilină, în mediu de acid acetic glacial, se obţine azobenzen: C6H5—NO + H2N—C6H5 -> C6H5— n = n—c6h5 + h2o. Prin oxidarea aminelor aromatice, în prezenfa unor agenţi oxidanţi ca apa oxigenată, peroxidul de sodiu, etc., obţinîndu-se azoderivaţi aromatici; de exemplu, oxidînd anilina în anumite condiţii, se obţine, pe lîngă alţi produşi, şi azobenzen: 2 C6H5—NH2 + 02 C6H5—N = N—C6H5 + 2 H20. _ Prin condensarea aminelor aromatice cu nitrozoderivatL Procedeul e folosit în special pentru obfinerea azoderivaţi lor simetrici. Afară de procedeele generale descrise, există numeroase procedee speciale pentru sinteza azoderivaţi lor, în special substituiţi în nucleul aromatic, cari sînt aplicate pentru obţinerea unor valoroase produse intermediare, întrebuinţate în industria materiilor colorante. Principala întrebuinţare a azoderivaţilor e în industria materiilor colorante, fie ca materii colorante cari lucrează direct pe fibră, fie încorporaţi ca pigmenţi în mase plastice. Afara de aceasta, unii azoderivaţi au remarcabile proprietăţi terapeutice în tratamentul afecţiunilor căilor urinare, al infecţiilor strepfococice, meningococice, efc. Anumiţi azoderivaţi alifatici sînt întrebuinţaţi, de asemenea, ca bacfericide. 1. Âzofenină. Chim.; Compus intermediar la obţinerea indu-linelor (v.). 2. Azoflavină (3R). Ind. chim.; H H H H H H C = C yC~^C\ /C“C\ HO3SC, \-N = N-C/' XC—NH • C^ XC—N02 \-cX/ c=c 'cc/ H H H H I H N02 Nume comercial pentru un colorant azoic acid, cu rezistenţă bună. Se întrebuinţează în special la vopsirea mătăsii în nuanţă galbenă. Se obţine prin două procedee: Se nitrozează acidul sulfanilic şi difenilamina (oranj IV) cu nifrit de sodiu, apoi se nifrează cu acid sulfuric şi acid azotic şi se tratează în soluţie apoasă, cu bisulfif de sodiu, la rece, pentru a îndepărta gruparea nitrozo de la atomul de azot al difenilaminei. Se neutralizează şi se precipită colorantul cu sare. — Se condensează aminoazobenzen cu dinitroclorbenzen şi apoi se sulfonează. 3. Azofori, sing. azofor. Ind. chim.; Nume comercial pentru unele forme stabile de diazoderivaţi. Exemplu: Sulfatul de diazoniu, care se obţine în prezenfa unui exces de acid sulfuric şi, după neutralizare, se evaporă în vid. Substanţa uscată se amestecă cu sulfat de sodiu anhidru. V. sub Gheaţă, coloranţi de 4. Âzofos. Ind. chim.; Îngrăşămînt binar complex, care conţine azot şi fosfor. Îngrăşămîntul se poate obţine, fie prin reacţii chimice, fie prin amestecarea mecanică a îngrăşămintelor chimice. Acestea au o compoziţie uniformă (omogenă) în toată masa (spre deosebire de îngrăşăminfele mixte, cari nu au o compoziţie uniformă). Procentele de azot şi de penfoxid de fosfor în îngrăşămin-tele complexe variază; N:P2Os= 13--20 : 8--20. Materiile prime întrebuinţate la fabricare sînt apatitele şi fosforitele, cari sînt atacafe de acidul azotic, de acidul sulfuric, acidul fosforic, etc. Cînd se întrebuinţează acizii sulfuric sau fosforic, azotul e adăugat fie sub forma unei sări (NH4NO3, (NH4)2S04, etc.), fie prin neutralizarea excesului de acid cu amoniac gazos. Procedeele industriale de fabricare a îngrăşămintelor complexe şi mixte depind de solubilitafea produsului. Un îngrăşămînt parţial sau total solubil în apă, care conţine fosfat de amoniu şi azotat de amoniu, se obţine prin dezagregarea fosfaţi lor naturali de calciu (apafif) cu acid azotic, conform reacţiei: Ca3(P04)2 + 9 HN03 = 3 Ca(N03)2 + 2 H3PO4 + 3 HNOs. Azotatul de calciu se îndepărtează total sub formă de cristale Ca(N03)2 ■ 4 H20, prin răcire între —10 şi —15°. Soluţia care conţine numai acid azotic şi acid fosforic se neutralizează cu amoniac, obţinîndu-se un îngrăşămînt care conţine fosfat şi azotat de amoniu. îndepărtarea azotatului de calciu se poate face şi prin tratare cu sulfat de amoniu, conform reacţiei: . 4 HaPO; + 3 HN03 + 6 Ca(N03)2 + 6 (NH4)2S04 = = 4 H3P04 + 3 HN03 + 6 CaS04 4- 12 NH4N03, după care îngrăşămîntul se neutralizează cu amoniac. Un îngrăşămînt complex solubil în cifrat de amoniu, care, spre deosebire de cazul precedent, poate conţine şi fosfat bi-calcic CaHP04 (dar se evită prezenţa azotatului de calciu), se obţine prin dezagregarea apatitelor cu acid azotic şi acid fosforic, conform reacţiei: Ca10F2(PO4)6 + 16 HNOg + 4 H3P04 = 6 H3P04 + + 2 Ca(H2P04)2 + 8 Ca(N03)2 + 2 HF. La neutralizare cu amoniac se obţine o pastă, conform reacţiei: 6 H3P04 + 2 Ca(H2P04)2 + 8 Ca(N03)2 + 2 HF -f 17 NH3 -> -> 9 CaHP04 + NH4H2P04 + 16 NH4N03 + CaF2, din care se prepară produsul finit prin granulare şi uscare, urmată de sortarea granulelor. Produsul final conţine fosfat bicalcic şi azotat de amoniu. Dezagregarea apatitelor se poate face şi cu un amestec de acid azotic şi acid sulfuric; în acest caz, îngrăşămîntul conţine şi sulfat de calciu. 5. Âzofoska. Ind. chim.; Îngrăşămînt ternar complex, care conţine ca elemente nutritive azot, fosfor şi potasiu. Sortimentul cel mai răspîndit de azofoska conţine 11 * * * 12 % N2, 11 * ■ * 16 % P205 şi 15-21,5% K2Q. Procedeele de obţinere sînt cele descrise Ia azofos (v.), cu deosebirea că, la granulare, se adaugă de obicei şi sulfat sau clorură de potasiu. Adăugarea se face în mod continuu sau discontinuu în amestecătorul de produs finit, după o prealabilă sortare şi dozare a lor. Se poate obţine astfel şi un îngrăşămînt ternar mixt. 6. Azoici, coloranţi Ind. chim.; Clasă de coloranfi caracterizată prin prezenţa cromoforului azo [—N = N—-], legat, în general, de nuclee benzenice sau naftalenice. Coloranţii azoici sînt întrebuinţaţi la colorarea lînii, a bumbacului şi a celulozei regenerate, a mătăsii naturale, a fibrelor de acefilceluloză, a fibrelor sintetice, avînd următoarele funcţiuni: coloranţi insolubili obţinuţi direct pe fibră, coloranţi pentru imprimeria textilă, pentru piele, coloranţi alimentari, coloranţi solubili în alcool şi în esteri, coloranţi solubili în grăsimi şi în uleiuri şi coloranţi pentru pigmenţi şi lacuri. Unii coloranţi azoici, cu auxocromul —OH în poziţia para şi cari conţin o grupare —S03H sau —COOH, îşi schimbă nuanţa în mediu alcalin. Prin eterificarea grupării —OH dispare sensibilitatea la alcalii (v. Crisofenină). Cu acid sulfuric concentrat, la rece, coloranţii dau nuanţe caracteristice. Acidul clorhidric, la fierbere, descompune unii coloranţi azoici. în unele cazuri se produc o reducere şi o oxidare însoţite de o clorurare. Acidul clorhidric sau acidul sulfuric, diluaţi, la cald, Azomefine 239 Azot descompun unii coloranţi azoici prin ruperea grupării azo. Acidul iodhidric concentrat reduce gruparea azo, dînd două amine. Clerul, bromul şi acidul hipocloros scindează de obicei gruparea azoică. Agenţii reducători dau o reaejie caracteristică, care consistă în ruperea grupării azo, cu formarea a două amine: R—N = N—R' 4- 2 H2 -> RNH2 4-H2NR'. Diazoderivaţii reacţionează cu coloranţii azoici, în unele cazuri înlocuind diazoderivatul iniţial utilizat. Aceasta e o reacţie generală importantă a tuturor coloranţilor azoici. Procedeul principal pentru fabricarea coloranţilor azoici, utilizat în tehnică, consistă în diazotarea aminelor primare şi în cuplarea (v.) diazoderivatului obţinut cu un component de cuplare: R—NH2 + 2 HCI + NaN02 -» [R—N=N]CI 4* 2 H20 + NaCI [R—N~N] CI 4- C6H5 . X -> R—N = N—C6H4 • X 4- HCI X=NH2, OH, N(CH3)2, OCH3, etc. O variantă a acestui procedeu consistă în încălzirea diazo-aminoderivaţilor cu fenoli sau cu alţi componenţi de cuplare. în general, toate aminele primare se pot diazota. în tehnică se întrebuinţează în special: anilina şi omologii ei, nitroderi-vaţii, derivaţii halogenaţi, derivaţii alcoxi, acizii carbonilici şi sulfonici ai anilinei, derivaţi ai naftalinei (acidui naftionic, acidul Laurent, Freund, Tobias, Bromer, Amino G, C, etc.; v. Naftil-aminsulfonici, acizi ~), unii acizi* aminonaftolsulfonici (acidul H, acidul 1, 2, 4-aminonaffolsulfonic, acidul 6 nitro- 1, 2, 4-amino-naftolsulfonic), unele diamine (benzidina cu derivaţii ei şi fenilendiamina). Drept componenţi de cuplare pot servi: amine primare,^ secundare, terţiare, fenoli, naftoli, aminofenoli şi aminonaftoli, ) derivaţii sulfonici, cum şi, în mai mică măsură, compuşi cu gruparea metilen activă, printre cari cetone enolizabile şi unii compuşi eterociclici, cari conţin pirol, indol, 5-pirazolone. Fenolii, a căror grupare —OH este eterificată sau esterificată, nu pot cupla în condiţiile normale, ca şi aminele substituite cu un radical acid. în general, cuplările decurg repede. Sînt însă unele cari durează zeci de ore. Se observă că în timpul cuplării are loc o reacţie de descompunere a diazoderivatului, care e favorizată de aceiaşi factori ca şi reacfia de cuplare. Cuplările cari decurg greu se fac în prezenţa piridinei, a acetonei, în unele cazuri în prezenţa tiosulfatului de sodiu. Unii coloranţi azoici sînt insolubili în apă. Aceştia se separă prin simplă filtrare. La coloranţii solubili, precipitarea se face prin salifiere şi neutralizare cu acid. Uscarea se face la temperatura de 60’--80°. La unii coloranţi e necesară uscarea sub vid. Coloranţii disazoici conţin în moleculă două grupări azo, coloranţii trisazoici conţin trei grupări azo, iar cei tetrakis-azoici, patru grupări azo. în general nu se întrebuinţează, în tehnică, coloranţi azoici cu mai mult decît patru grupări azo în moleculă. Pentru obţinerea coloranţilor disazoici pot fi utilizate trei scheme diferite: — Cuplarea a două molecule de diazoderivat la un component de cuplare (ex. acid H) Ai C A2. — Cuplarea unei diamine tetraazotate cu doi componenţi de cuplare (ex. benzidină) Cj A -> C2. — Cuplarea unui diazoderivat cu un component de cuplare, care conţine o grupare amino liberă. Prin diazotarea acesteia şi cuplarea cu un component de cuplare oarecare se obţin coloranţii disazoici secundari: A -> A' C. Pentru obţinerea coloranţilor tris- şi tetrakisazoici se procedează în mod similar. în acest caz, se observă că proporţia de coloranţi parazitari creşte cu numărul cuplărilor, deci a grupărilor azo, ceea ce face necesară, uneori, filtrarea colo- ranţilor intermediari. De asemenea, se mai observă că diazotarea coloranţilor prezintă dificultăţi. Diazotarea şi cuplarea se efectuează în căzi de lemn de pin sau în vase de oţel cilindrice, căptuşite cu cauciuc sau cu plăci antiacide. Răcirea se face, de obicei, prin introducerea de gheaţă. De obicei, aparatura se instalează în etaje, în etajul superior făcîndu-se disolvarea substanţelor, mai jos di-azotarea, iar apoi cuplarea; filtrarea se face la etajul I sau la parter. Procedee de obţinere a coloranţilor azoici, cu utilizare re-sfrînsă,. sînt următoarele: Reducerea nitroderivaţilor în mediu slab alcalin cu praf de zinc, de fier, cu amalgam de sodiu şi alcool diluat, sau cu stanit alcalin 2 R—N02 + 4 H2 = R—N = N—R 4- 4 H20. Acest procedeu e utilizat la reducerea coloranţilor stilbenici. Prin oxidarea aminelor primare, de obicei cu hipoclorit de sodiu: 2 R—NH24-02 = R-N = N~R + 2 H20. Procedeul e utilizat ia oxidarea bazei de primulină pentru obţinerea colorantului galben-cloramin. Prin obţinerea unei- chinonhidrazone, care prin tautomerie trece în colorantul azoic, de exemplu: formarea tartrazinei. Prin reacfia dintre un nitrozoderivat şi o amină primară în soluţie alcoolică sau de acid acetic. Tabloul Constituţia şi aplicaţiile tehnice ale coloranţilor azoici cuprinde întrebuinţările coloranţilor monoazoici şi poliazoici, cu diverse grupări funcţionale; în tablou se folosesc următoarele notaţii: A reprezintă diazoderivatul; A', componentul de cuplare cu gruparea amino diazotabilă; C, componentul de cuplare; D, diamina; Z, componentul de cuplare, care poate cupla cu două molecule de diazoderivat. î. Azomefine, sing. azometină, Chim.: Produsele de condensare a aminelor primare cu aldehidele. Sin. Baze Schiff. 2. ÂzonaS, sol Ped.: Sol incomplet format (neevoluat), în care se menţine caracterul rocii-mame. Se poate găsi în orice zonă climatică. Exemple: soluri aluvia'le, soluri-sche-let, nisipuri depuse de vînt, etc. Aceste soluri au legătură cu situaţia generală topografică a regiunii, cu natura petro-grafică a rocilor, etc. Prin evoluţie în timp, solurile azonale tind către tipul zonal de sol (v.). 3. Âzorit. Mineral.: Zircon. (Termen vechi, părăsit.) 4. Azot. Chim.: N. Element din grupul al cincilea al sistemului periodic, monovalent, divalent, trivalent, tetravalent şi pentavalent, cu nr. at. 7, gr. at. 14,008, p. t. —210,1°, p. f. — 195,8°. Azotul intră în constituţia atmosferei Pămîntului în proporţie de 78,095% în volume, şi 75,527% în greutate. S-a Numărul de masă Abun- denţa Timpul de înjumăfăfire Tipul dezintegrării Reacfia nucleară de -obţinere 13 9,93 min emisiune (3+ B10 (a, n) N13; C1* (d, n) Ci2 (p, Y) ni»; N« tn, 2n) N«; N« (d, f) NiS; m (y, n) N18; 016 (n, p, 3n) N*» 14 99,62% ~ - 15 0,38% - - 16 7,35 s emisiune (3~ 20% emisiune P- (y) 80% Nis (n, y) Nis; N*5 (d, p) N16; 016 (n, p) N16; F« (n, a) Ni6 17 - 4,14 s emisiune |3~ (n) Consiiiuţia şi aplicaţiile tehnice ale coloranţilor azoici Formula generală Intermediari utilizaţi Aplicaţii tehnice Bumbac şi celuloză regenerată Alte aplicaţii A->C Fără grupări —SOgH şi —COOH a) C=fenoli, naftoli, dicetone; b) C=amine, m-dia-mlne. a) Nu se utilizea- b) Pot fi utili-zafi, dar sînt fără importantă. Nu se aplică prin vopsire directă. a) Coloranf» de gheată; b) coloranţi bruni pe bumbac mordansat. a) Pigmenţi galbeni, roşii, pentru vopsele, cerneluri litografice, alimente şi fibre sintetice; b) coloranţi pentru acetilce-luloză; coloranfi solubili în spirt, galben-bruni; pigment» solubili în ulei. a) Roşu para OH H H ! H C^C /C~*C\ 02N— C\ ,C—N — N—c{ XCH H H HC^ ^CH VC-C^ H H b) Celiton brun rezistent 5 R CI H | H H c=c c=c 02N—-C^ 'C—N=N—c( ;C—NH-CHoCH2OH V-C^ ^C-C^ H I H H CI b) Crisoidină H H H H C-C C=C hc; V—n=n—c; ;c—nh2 y/ V r* C—C / VC—C'' H H ( H NH2 b) Sudan brun R H ' H H H --/c-cx)„c//c-cV_NH2 'C = C' —r-/ HC\ XCH HC Cz^C HC( > H H Cu grupări —SOâH şi - -COOH Colorant» acizi pentru lîna, galbeni pînă la albaştri. Nu se aplică. Pigmenfi (lacuri) cu metale grele. Fuchsină acidă rezistentă B H2N OH I f H H c c c=c HC^ ^C*7 ^C-N=N—C'f XCH 1 ' li ! ^C—C HO,S-C^ ^c-so,h h H H H Litol roşu R S08H OH H I I H ✓ yC— HC/ XCX XC—N=N-C^ CH I II 1 xc—C^ H%r/C\^CH HC' '.CH V-C^ H H a) C=acid salicilic; bj A=orfo-oxlamine; C=fenoli, naftoli, pirazolone sau m-diamine cari cuplează în orto; a) şi b) pot conţine grupări —SOaH, a) şi b) Coloranţi acizi de mordanţi. Complecşii de crom se pot forma, fie |a vopsire, fie înainte de vopsire (coloranţi Palatini, Neolani). Nu se aplică prin vopsire directă. Grupul a) se aplică sub forma de colorant» de imprimare cu mordanţi de crom. Coloranfi rezistenţi pentru piele. Complecşii de crom sau de cupru ai coloranţilor fără —SOâH se utilizează pentru vernis-uri şi pentru lacuri de acetilcelulo-ză şi de nitroceluloză. a) Portocaliu cfe crom rezistent 3 R H H H H C=C C=C Hc{ S'C—N=N—C{ ^C—OH ^C-C^ ^C-C^ ! H H I N03 COOH b) Palatin albastru rezistent OH ! H ,c—cv y/ % b) Metacrom oliv acid OH | H H C /C~C\ 02N—Cy Xc—N=N—c, ,C~NH2 I II C—C /CH ! H xc' nh2 I no2 b) Erganil brun deschis C (acid 4-amino-sulfosalicilic rezorcină) N= n—c; 'CH .c=c' HC 1 HC H _ C C de crom ^ HC. ;ch C C—CH V r// i! {CH H I SOgH b) Zapon roşu rezistent B (acid 1,2,4-aminonaftolsulfonic —> 1-feniI-3-metil-5-pirazolonă) A j —>Z<— Ag aj Z=acizi 1,8-amino-nafiolisulfcnici; b) Z = rezorcină sau m-fenilendiamină, iar Ai şi (sau) A2= o-aminofenoli sau o-aminonaftoli; c) Z = ureide ale acidului J. a) Coloranfi a-cizi pentru lî-nă, albaştri, verzi, negri; b) coloranfi de mordanţi; c) pot fi utili-zafi la vopsirea lînii. a) Nu se a-plică. b) Nu se a-plică. c) Coloranţi direcţi pentru bumbac, roşii. Unii coloranfi sînt buni pentru piele, în special cei din grupul b. Unii coloranţi sînt buni pentru mătase. a) D o diamină care face parte din grupul b; b) D e benzidină, di-aminodif eniluree, acid diamlnostil-bendisulfonic. a) Coloranţi a-cizi pertru lî-nă, în general, rezistenţi la spălat şi la piuă, galbeni pînă la roşii; b) coloranţi netipici pentru lînă, afară de C1 = fenol es~ terifîcat cu p-toluen sul-foclorură, etc. Cg=acid naf-tolsulfonic (coloranţi Polar) . a) Nu se a-plică. b) Seria întreagă de coloranţi direcţi pentru bumbac. Unii coloranţi sînt buni pentru mătase şi pentru piele, Cînd Cj, C2=acid saiici-lic, coloranţi pentru imprimeuri prin cromare. Na03S- a) Amido negru 10 B HyN OH H H “|| H H C—c C C c — c O.N-C7” ^C—N=N—XC/ ^C—N = N-C^ ^CH ^C-C^ I I! I C—C H H H03S-C^ /Cx ^C-S03H h H H H b) Negru de crom O COONa H I /c=c\ HC, ;c--------N=N 'V—C r H H H N02 H2N—c xc/ XC-SO„H H | I II I " — \ HCX C ,C-N = N—cC ;CH \c// c—c H I I H OH OH c) Benzo ecarlat rezisfenf 4 BS H H H H CC CC NaO.S—C^ NC/ ^C— NH-CO—NH—C^ N'C/ ^C—S03Na * llll I il I .CH HC C C-N , I! ^c/ \z* V/ \ [2-naftol-3,6-disu|fonic]2) b) Albastru direct 2 A H2N CH HO NH2 |î H H H H || C C C=CV ,C=CV .C. .C. HC^ XCX ^C—N = N—cC ')C-N = N-C/' XCX XCH I -II 1 ^c-c/ ^c-c^ 1 I! I -s /cx *c~s°3Na " ” H H Na°3S-Sr/c\r^c- CC c u H H H H Portocaliu Polar GS OH H | H H H H H H C-C C = C /C = C\ /C~C\ hc ^c-N=N-c; .c-c; V-n^n-c; ;c-o V=c/ ^c-c^ c—c I ur/ \r H H I H H H H%r r^C“S°sH CH, CH„ l | H HC CH S03H 1 11 3 HCV CH I CHg Constifufia şi aplicaţiile tehnice ale coloranţilor azoici (continuare) Formula generală A—>A'—>C Aj-^A' A;->Z Intermediari utilizafi a) A A' Cr derivaţi ai benzenului sau ai naftalinei, alţii de-cîf cei de ia b) şi c); b) A=acid aminosali-cilic sau C=acid sa I ic il ic; c) C e un derivat al acidului J. a) D=benzidină; Z = actzi 1,8-amino-naftolsulf onici; C=fenoli sau acid sal ic iI ic; b) D = benzldină; Z=acizi aminonaf-tolsulf onici; C = m-fenilendi-amină; c) D=benzidină; Z=m-fenilendiami-nă sau rezorcină; C=acid saIiciIic. D = benzidină; A’ = 1 -nattolamină sau 2,8-aminonaf tolsulf o-nic; Cjrracid saliciiic sau acid aminonaftolsulfo-nic; C2= m-fenilendiamină sau acid aminonaftol-sulfonic. Z=acizi 1,8-aminonaf-tolsuf Ionici; A' = acid Cleve. Aplicaţii tehnice a) Coloranţi a-cizi pentru lî-nă, roşii, albaştri, negri; b) coloranţi de mordanţi negri; c) pot fi utilizaţi, dar nu sînt tipici pentru lî- Nu se aplică, în general. Bumbac şi celuloză regenerată a) Nu se a-plică. b) Aplicări limitate. c) Coloranţi direcţi pentru bumbac, tipici, ro-şii-albă-sfrui. Coloranţi direcţi pentru bumbac; a) verzi, b) negri, c) bruni. Nu se aplică, în general. Nu se aplică, în general. Coloranţi direcţi pentru bumbac, albaştri închişi, bruni, negri. Coloranţi direcţi negri pentru bumbac. Alte aplicaţii Unii coloranţi sînt buni pentru mătase, piele, viscoză. Unii coloranţi,în special cei negri, sînt buni pentru piele (bj H H a) Ecariat de Biebrich H H OH /C=C\ /C=C\ ^C-C^CH hojjS-c; ;c—n=n— c' ,c—n=n—cf c—c V-c/ V=C\ H H HI ur/ , CH SOsH H H b) Negru diamant F (acid 5-aminosalicilic -> 1-naftilamină —> acid naftoI-4-sulfonic) c) Roşu Senzo rezistent 8 BL (acid sulfanilic -> anilină acid benzoil J) a) Verde direct B [p-nifroanilină acid acid H t b) Negru direct RW cid [anilin c) Dianil cafeniu 3 GN [acid sulfanilic —> m-fenilendiamină Î acid saliciiic <— benzidină] acid H f m-foluilendiamină <— benzidină —1 ] c) Negru V, pentru piele [acid sulfanilic —------------> acid H t - . „ alcalin w acid i n 2,4-dioxicnmolina <---------------benzidină---------1 | Brun închis T pentru bumbac acid saliciiic benzidină acid gamma m-fenilendiamină^j Negru Zambesi V [m-fenilendiamină * ecid Cleve I acid S p-f enilendiamină] Acid S (1-amîno-8-naffoI-4-sulfonic) Azot 243 Azot — ra ” — .£ | £ •o E m io — — c "D -- .!=! 05 M Q —> M < JD|OZBSJ>jS?JJ.9ţ ||UBJ0[03 găsit azot liber în unele ape naturale; el a fost recunoscut şi în unele nebuloase. Azotul are doi isotopi naturali, cu numerele de masă 14 şi 15, şi trei isotopi radioactivi, cu numerele de masă 13, 16 şi 17. Sub formă de compuşi, e răspîndit în natură în săruri de amoniu (salpetru de Chile) şi în organismele animale şi vegetale, formînd combinaţii foarfe importante ca proteinele, unii hormoni şi unele vitamine, alcaloizi vegetali, etc. Azotul e un gaz incolor, foarte puţin solubil în apă, fără miros, fără gust, mai uşor decît aerul, constituit din molecule biafomice cu densitatea 0,9672; (în stare lichidă, Ia —195° are densitatea 0,791). Azotul molecular e un gaz inert; în stare atomică însă e foarte reactiv. Aceasta se datoreşfe marii stabilităţi a moleculei de azot, a cărei disociaţie în atomi liberi reclamă o mare cantitate de energie. De aceea, gradul de disociaţie aî azotului molecular e neînsemnat chiar la temperaturi foarte înalte; astfel, la 3000°K, gradul de disociaţie e de 0,075%; la 4000°, de 2,9% şi abia la 5000°K atinge valoarea de 26%. Nu arde şi nu întreţine viaţa; rolul lui în aer e numai de a atenua acţiunea oxigenului. Sub acţiunea arcului electric dintre doi electrozi de cărbune, azotul se combină cu carbonul, formînd cian (CN)2. Cînd se trece un curent de aer printr-un arc electric în formă de disc, la 3000°K, o fracfiune foarte mică de azot se combină cu oxigenul şi dă oxid de azot. — Azotul se combină direct cu litiul, calciul şi magneziu!, formînd azoturile respective, U3N, Ca3N2 şi Mg3N2, Ia temperaturi între 100 şi 500° (cu litiul chiar la temperatura ordinară). De asemenea, se combină cu borul şi cu siliciul, formînd azoturile de BN şi Si3N4, cari se topesc, prima la 3000°, iar a doua, Ia 1900°, — combinaţii cari formează reţele atomice, în cari atomii sînt legaţi covalent. Dacă se supune azotul la presiune joasă acţiunii descărcărilor electrice, el e trecut parţial într-o stare deosebită, instabilă, care revine repede Ia starea normală, cu producere de lumină galbenă-aurie. Această transformare e favorizată de prezenţa unor cantităţi mici (1:1000) de alte gaze. In această reacţie se presupune că se formează molecule „active" de azot: 2 N + N2 N2 + N2i cari au o reactivitate chimică excepţională. De asemenea, azotul din combinaţii e foarte activ, putînd intra în numeroase reacţii. Azotul poate fi preparat arzînd fosfor într-un volum limitat de aer, trecînd un curent de aer printr-o soluţie alcalină de pirogalol (care are proprietatea de a absorbi oxigenul, oxidîndu-se), trecînd aer peste cupru încălzit, sau prin acţiunea cuprului asupra aerului în prezenţa unei soluţii amoniacale. Se mai obţine azot prin următoarele procedee: încălzind azotit de amoniu sau un amestec de azotit de sodiu şi clorură de amoniu: NH4NO2 -> N2 4-2 HsO; încălzind un amestec de azotat şi clorură de amoniu, pro- dusul fiind trecut prin lapte hidroxid de sodiu: de var printr-o soluţie de 4 NH4N03 + 2 NH4CI ~>5 N2 + Cl2 + 12 H20; încălzind dicromat de amoniu sau un amesfec de dicromat de potasiu şi clorură de amoniu: (NH4)2Cr207 Cr203 + 4 HsO + N2; trecînd un curent de clor gazos prinfr-o soluţie concentrată de NH3, în mare exces: 8 NH3 + 3 Cl2 -> 6 NH4CI 4- N2; prin acţiunea hipocloriţilor sau a hipobromiţilor asupra amoniacului: 3 NaOBr 4- 2 NH3 -> 3 NaBr + 3 H20 4- N2. Această din urmă reacţie e folosită la determinarea azotului sau a ureei în urină. Î6* Âzol 244 Azof Mari cantităţi de azot sînt preparate industrial prin următoarele procedee: separarea azotului din gazele de ardere, rezultate prin arderea gazelor de sondă, a gazului metan şi a gazelor de cracare: « 4m4- YYl 171 CnHm + °2 + (4 n + m)H2 = *COs + yH20 + (4« + m)N2; separarea azotului din gazele de ardere ale gazului sărac: 2 CO-f-2 N2 + 02+4 N2 = 6 N2 +2 C02; gazele rezultate fiind răcite şi comprimate la 25—28 at, bioxidul de carbon rezultat e reţinut prin trecere în coloane spălătoare cu apă sau cu soluţii concentrate de etanolamine; separarea azotului prin distilarea aerului lichid, cînd se obţine în acelaşi timp 02 şi N2 (rectificarea dublă a aerului lichid), în figură e reprezentat un aparat de rectificare dublă a aerului lichid. La baza coloanei inferioare 1 se găseşte un schimbător de căldură, care conţine un amestec de azot (60—45%) şi oxigen (40—55%). Prin serpentina 4 circulă aer comprimat, care se lichefiază în coloana 1. Căldura dezvoltată la lichefierea aerului comprimat în serpentina 4 face să se de-gaje din blaza 3 vapori de azot cari întîlnesc în contra-curent aerul lichid îmbogăţit în oxigen. între cele două coloane se găseşte condensatorul 5, care e format din un număr de ţevi verticale unite prin două plăci tubu-lare. Spaţiul intertubular al condensatorului comunică cu coloana 2, care funcţionează la 0,5 at, iar spaţiul infern al ţevilor comunică cu coloana 1, care funcţionează la 5—6 at. Spaţiul intertubular e plin cu oxigen lichid, iar prin ţevile condensatorului trece azot gazos, care se condensează; o parte se adună în pungile 6, iar Coloană de altă parte se scurge înapoi în coloana 1, îmbunătăţind procesul de rectificare pe talerele superioare ale acestei coloane. Azotul lichid din pungile 6 se frece în coloana 2. La aproximativ 2/3 din înălţimea ei se introduce amestecul de oxigen şi azot din blaza 3. Ca rezultat al procesului de rectificare, în spaţiul intertubular se adună oxigen lichid de 99—99,8%, care se evaporă pe seama căldurii dezvoltate de condensarea azotului, care are loc în tuburi. O parte din oxigen se ridică în coloana superioară 2 şi se rectifică, iar altă parte se scoate prin conducta de oxigen, ca produs finit. Azotul se formează la partea superioară a coloanei 2 şi se evacuează prin conducta de azot, avînd o puritate de 97-98%. Azotul e întrebuinţat în cantităţi mari la fabricarea industrială a amoniacului din azot şi hidrogen. în procedeul Birken-land-Eyde, azotul din aer serveşte (a obţinerea acidului azotic. De asemenea, e întrebuinţat la umplerea becurilor electrice şi în unele reacţii chimice, cari se produc în atmosferă de gaz inert. v rectificare dublă a aerului lichid. î) coloană inferioară; 2) coloană superioară; 3) blaza; 4) serpentină; 5) condensator; 6) pungi de azot; 7) aer comprimat; 8) aer lichid; 9) lichid îmbogăfit cu oxigen; 10) azot lichid; 11) oxigen; 12) azot. Azotul formează următorii compuşi principali: Compuşi cu hidrogenul: Azotul se combină cu hidrogenul, formînd compuşii: amoniac, NH3 (v.), hidrazină, N2H4 şi azoimidă sau acidul azothidric, N3H; alte hidruri sînt sărurile azoimidei: NH4N3 şi N2H4 ■ N3H. Hidrazina, N2H4, se prepară prin acţiunea hipoclorifului de sodiu asupra amoniacului în soluţie apoasă, în prezenţa gelatinei. Se formează întîi cloramina, NH2CI, o combinaţie instabilă, care se oxidează în parte cu hipocloritul de sodiu pînă la azot molecular, şi în parte reacţionează cu o nouă moleculă de amoniac, dînd hidrazina: NH3 + NaOCI -> NHsCI + NaOH NH2CI + NH3 -> H2N—NH2 + HCI HCl + NaOH - NaCI + H20. Rolul gelatinei e de a stabiliza cloramina, prin combinarea ei cu unii catalizatori incidentali (urme de metale grele), cari favorizează descompunerea acesteia. Din soluţia obţinută se precipită hidrazina sub formă de sulfat, relativ greu solubil. Prin distilarea sulfatului de hidrazină cu o soluţie concentrată de hidroxid de sodiu se obţine hidratul de hidrazină, H2N—NH2 • H20, un lichid vîscos, cu p. f. 120° şi miros slab amoniacai, fumegînd puţin la aer. Stabilitatea hidratului de hidrazină, neobişnuit de mare, se datoreşte formării unor legături de hidrogen, probabil conform formulei H2N:- -H \ O H2N:-.......H Hidrazina se obţine prin distilarea hidratului de hidrazină peste mult hidroxid de sodiu, care reţine apa. Hidrazina e un lichid incolor, cu p. f. 113,5° şi p. t. 1,4°, foarte avid de apă. Hidrazina e o bază (mai slabă decît amoniacul) biacida. Ea poate forma săruri cu unu sau doi echivalenţi de acid, de exemplu un monoclorhidrat şi un diclorhidrat, numite corect: monc-clorura de hidraziniu şi diclorura de hidraziniu: [H2N « NH3]CI şi [H3N • NHs]CI2, solubile în apă ca, de altfel, majoritatea sărurilor hidrazinei. Hidrazina e un agent reducător puternic. Ea reduce ionii metalelor nobile, de exemplu soluţia amoniacală de argint, pînă la metalul liber. Soluţia amoniacală de sulfat de cupru, de culoare albastră închisă, devine incoloră cînd se adaugă sulfat de hidrazină, prin trecerea cuprului bivalent în cupru monovalenf. Prin încălzirea acestei soluţii se reduce şi ionul cupros şi se depune cupru metalic. Totodată, hidrazina se transformă în molecule N2, eliminînd patru ioni de hidrogen şi patru electroni: N2N—NH2 -> N2 4* 4 H+ + 4 e~. Acestora li se datoreşte acţiunea reducătoare. Se cunosc numeroşi şi importanţi derivaţi organici ai hidrazinei, în cari atomii de hidrogen ai moleculei sînt înlocuiţi prin radicali de hidrocarburi. Acidul azothidric (azoimida), N3H. Se prepară fratînd hidrazina cu triclorură de azot sau cu acid azotos : N2H4 + NCI3 -> N3H + 3 HCl N2H4 + HN02 N3H + 2 H20. Reacţia se produce atît în soluţie acidă, cît şi în soluţie alcalină; în soluţie neutră, însă, amestecul de hidrazină şi acid azotos se descompune în amoniac, protoxid de azot şi apă. în procedeul cel mai important de preparare a acidului azothidric se barbotează protoxid de azot în amidură de sodiu topită, la 192°, care reacţionează complet, conform ecuaţiei: NaN H2 : O N2 NaN3. Molecula de apă formată în reacţie hidrolizează încă o moleculă de amidură: NaNH2 + H20->NH3 + NaQHţ Âzoî 245 Azot Acidul liber se prepară cu uşurinfă distilînd solufia apoasă a sărurilor lui, acidulată cu un acid nevolatil. E un lichid limpede ca apa, mobil, cu miros foarte pătrunzător şi cu punctul de solidificare —80°. E monomolecular în stare gazoasă. Sărurile lui cu metalele alcaline, alcalino-pămîntoase, cu plumbul şi cu metalele grele monovalente (Hg, Ag, Cu, TI), sînt stabile şi se aseamănă în multe privinfe cu halogenurile. Astfel, azoturile metalelor alcaline sînt uşor solubile în apă, pe cînd azoturile de Ag, Pb, Hg sînt aproape insolubile, ca şi halogenurile respective. Compuşi halogenaţi ai azotului: Halogenurile azotului au proprietăfi cu totul diferite de ale haloge-nurilor altor elemente. Reprezentanţii principali ai grupului sînt triclorura, NCI3, şi triiodura, NJ3; tribromura, descoperită mult mai tîrziu, e cunoscută numai în soluţie. Se cunosc însă şi combinaţii intermediare, în cari numai o parte din hidrogenul amoniacului e înlocuit de halogeni: iminofluorura, NHF2; amino-fluorura, NH2F; trifluorura de azot, NF3; monocloramina, NH2CI; triclorura de azot, NCI3; monobromamina, NH2Br; triiodura de azot, NJ3. Se mai cunosc combinaţii formate prin adiţia moleculelor de amoniac la molecula triiodurii de azot, dintre cari cea mai importantă e NJ3, NH3 sau N2J3H3. Trifluorura de azot, NF3, se obţine, fie din fluor şi azot, fie prin înlocuirea clorului în NCI3 cu fluor, Se obţine şi la electroliza bifluorurii de amoniu, (NH4)HF2. E un gaz incolor, care se condensează la —129°, dînd un lichid incolor, cu temperatura de solidificare —216,6°. Spre deosebire de celelalte halogenuri ale azotului, nu se descompune cu explozie, e stabilă şi foarfe puţin reactivă. Nu e atacată de apă şi nici de hidroxidul de potasiu. Dacă se trece însă o scînteie electrică printr-un amestec de trifluorură de azot şî vapori de apă, se formează vapori bruni şi se vede o flacără albastră care înaintează încet. Se produce reacţia: 2 NF3 + 3 H20 -> 6HF + N203. Cu hidrogenul reacţionează, de asemenea, numai sub acţiunea scînteii electrice; reacţia e însoţită de un pocnet puternic şh decurge după ecuaţia: J 2 NF3 + 3 H2 N2 + 6HF. Triclorura de azot, NCI3, se obţine în cantităţi foarte mici prin electroliza unei soluţii concentrate de clorură de amoniu; clorul care se separă la anod reacţionează imediat cu sarea de amoniu. Se mai obţine trecînd un curent de dor prin solufie saturată de clorură de amoniu: NH4CI4- 3 CI2 NCI3 + 4HCI. Triclorura de azot e un ulei de culoare galbenă deschisă, cu miros iritant; vaporii săi atacă în special ochii. în condiţii speciale poate fi distilată sub 71°. E o substanţă foarfe explozivă (la 95° explodează spontan), dar dacă vine în contact cu substanţe organice asupra cărora clorul poate reacţiona, explozia se produce chiar la temperatura ordinară. Prin explozie, substanţa se disociază în elemente cu producere de căldură (54,7 cal/mol de NCI3): 2 NCI3 -> N2 + 3CI2. Se disolvă foarte bine în benzen, îh sulfură de carbon şi în cloroform, dînd soluţii destul de stabile, în solufie apoasă hidrolizează, dînd acid hipocloros şi amoniac: NCl3-^3 H20 NH3-f 3 HOCI. Reacfia e reversibilă şi poate fi utilizată la prepararea friclo-rurii de azot. Triiodura de azotj NJ3, se obfine tratînd amoniac cu iod; reacfia decurge mai bine, dacă amoniacul se introduce în solufie alcoolică de iod, sau în solufie de iod în iodură de potasiu, Produsul care se separă are o compoziţie mai apro- piată de NJ3 * NH3, dar prin spălare cu apă se apropie din ce în ce mai mult de NJ3, La rece, triiodura de azot adifionează amoniac; la —60° se obfine compusul NJ3 • 12 NH3, iar la temperaturi de circa 0° se formează amoniacafi cu două sau trei molecule de amoniac. Aceste combinafii sînt pulberi de culoare neagră cari, în stare uscată, explodează cu şi mai multă putere decît triclorura. Oxizii azotului: Azotul formează cu oxigenul următorii oxizi: protoxidul, N2O; oxidul, NO; trioxidul, N2O3; bioxidul sau hipoazotida, NO2; tetraoxidul, N204 şi penfaoxidul de azot, N2O5. Dintre aceştia, trioxidul şi penfaoxidul de azot sînt anhidride; primul dă cu apa acidul azotos, HN02, iar al doilea, acidul azotic, HNO3. Protoxidul de azot, N2O, poate fi preparat: prin reducerea unor compuşi ai azotului cu un grad mai înalt de oxidare; prin eliminarea unei molecule de apă din compuşii cu formula generală N2O • X H2O (de ex.: nitramida, NH2N02; acidul hipo-azotos, H2N202î azotitul de hidroxilamină, NH2OH, HN02); prin încălzirea azotatului de amoniu între 170 şi 260°, sau reducînd cu zinc un amestec de acid azotic şi acid sulfuric: NH4-N03- N20 + 2H20. Protoxidul de axot e un gaz incolor, cu miros slab dulceag; se evaporă la —89,5° şi se solidifică la —102,3°, dînd cristale incolore. Apa disolvă la 0° un volum egal de protoxid de azot, iar alcoolul, de patru ori volumul său. în protoxidul de azot cristalizat, spectrele X arată că cei trei atomi sînt colineari, ceea ce face să se admită posibilitatea a două structuri limită: (+) (-) H (+) :N = N— O: <--> :N = N = O: Protoxidul de azot acfionează asupra organismului uman, pro-ducînd o stare de ilaritate („gaz ilariant"), urmată de narcoză. Un amestec de 20% O2 şi 80% N2O e întrebuinfat în medicină ca narcotic. Acidul hipoazotos, ^^02, se prepară prin reducerea oxidului de azot, NO, sau a acidului azotos, HONO, ori prin oxidarea hidroxilaminei, HONH2 (se formează radicalul = NOH, care se polimerizează imediat, dînd acidul hipoazotos), fie cu ajutorul unor oxizi metalici, fie cu acid azotos: 2 HON IHa + ’i O: Hg=^- HON = NOH; HON !H7+Oj NOH -> HON = NOH. Acidul liber formează cristale lamelare albe, cari se descompun uşor cu explozie. în solufie apoasă, e mult mai stabil, dar se descompune în prezenfa acidului sulfuric: H2N2O2 h2o + n2o. Această reacfie e ireversibilă, astfel încît protoxidul de azot nu poate fi considerat anhidrida acidului hipoazotos. Oxidul de azot, NO, se prepară prin reducerea acidului azotic, cînd se obfine un amesfec de oxizi ai azotului; dacă se lucrează cu acid de concentrafii potrivite, se poate obfine în măsură mai mare unul sau altul dintre oxizi. Cu agent re-ducător în exces şi în condifii alese, astfel încît substanţele cari reacţionează să rămînă în soluţie (şi deci oxizii superiori iniţial formaţi să poată suferi o nouă reducere), se obţine oxid de azot aproape excluziv. Astfel, dacă se reduce acid azotic diluat cu sare feroasă, se obţine numai oxid de azot (procedeul poate fi folosit la dozarea cantitativă a acidului azotic). Cantităţi mici de protoxid de azot se formează la trecerea unui curent de aer printr-un arc electric, la temperatură foarte înaltă (la 4000° se obţin circa 10%). Printr-un procedeu de laborator se prepară oxid de azot reducînd acidul azotic cu cupru metalic: 8 HNO3 +3 Cu -> 3 Cu(N03)2 + 4 H204-2 NO. Oxidul de azot e un gaz incolor, care fierbe la —142,5° şi se solidifică la —150°. Mirosul lui nu poate fi constatat, Azof 246 Azof deoarece în contact cu aerul se oxidează imediat în bioxid de azot. E puţin solubil în apă. Oxidul de azot are atît acţiune reducătoare, cît şi acfiune oxidantă. Bioxidul de sulf îl reduce în protoxid, iar clorura stanoasă, în amoniac. Oxidanţii puternici îl oxidează în pentaoxid de azot. Nu e o anhidridă: soluţia lui în apă are reacţie neutră. Are proprietatea remarcabilă de a forma compuşi de adiţie complecşi, în cari una sau două molecule sînt adiţionate de săruri metalice. Unele dintre aceste combinaţii se descompun cu uşurinţă, reversibil, în componenţii lor; altele au, din contra, o mare stabilitate. Primele derivă de la metale bivalente, în special fier şi cupru, pe cînd cele stabile conţin metale trivaiente. Cînd în complex sînt şi alte molecule neutre, stabilitatea complexului se măreşte. Astfel, dacă în soluţia unui amoniacat de cobalt se introduce oxid de azot, acesta poate înlocui o moleculă de amoniac, dînd complexul stabil: NO Co (NH3)5 J Cu sulfatul'feros în soluţie apoasă dă complexul mai puţin stabil: [Fe(NO)2p+S042~, de culoare brună, care prin încălzire se descompune, eJiminînd oxidul de azot. Această reacţie serveşte la recunoaşterea ionului azotat. Molecula oxidului de azot e una dintre puţinele molecule cunoscute cu un număr nepereche de electroni (5 + 6). Acest fapt implică din punctul de vedere teoretic, pentru molecula de oxid de azot, proprietăţi paramagnetice, ceea ce experienţa confirmă. Existenţa electronului desperechiat presupune următoarele formule de structură: x2. (+) (-) :N = 6: H (+) :N = 0: (I) :N = 0: şi (II) O cari sînt în contradicţie cu valoarea 1,14 A măsurată pentru distanţa interatomică azot-oxigen. Această valoare e cuprinsă o o între valorile de 1,18 A şi 1,06 A, calculate pentru distanţele N = O şi N—O. De aceea se admite o structură de tip special, de trei electroni: (III) :N=0: Aceasta conferă moleculei o mare stabilitate şi explică inexistenţa unui dimer al oxidului de azot, cum ar fi de aşteptat în cazul structurilor I şi II. Trioxidul de azof, N2O3, se obţine aproape pur, reducînd acid azotic cu densitatea 1,35 cu frioxid de arsen (pentru densităţi mai mici sau mai mari ale acidului azotic se obţin amestecuri de oxizi de azof). De asemenea, se poate prepara prin acidularea soluţiei unui azotit alcalin (se formează acid azotos instabil, care se descompune imediat): 2 NaN02+2 H2S04 2 NaHS04+2 HN02 2 HN02 N2O3+H2O. Oxizii NO şi NO2 reacţionează uşor, reversibil: NO + N02 N203+ 10 cal. Răcind amestecul, se obţine trioxidul sub forma unui lichid albastru instabil, care se solidifică la - 102° în cristale albastre. Disocierea trioxidului de azot după ecuaţia de mai sus, în sensul de la dreapta la sfînga, începe de la —2°, iar la 25° nu se mai găsesc în amestec decît 10%. Trioxidul de azot e anhidrida acidului azotos. Prin disolvare în apă dă o soluţie albastră, care conţine acid azotos: N203+H20^2 HN02. Prin încălzire, acidul azotos se descompune în acid azotic şi oxid de azot: 3 HN02 -» HNO3 + 2 N0 + H20. în această reacţie, o parte din acidul azotos se oxidează pe seama celeilalte părţif care şe reduce, în prezenţa unui exces de oxigen se formează numai acid azotic: 2 HNO2 + O2 ~>2 HNO3. Acidul azotos, HN02, nu e cunoscut decît în soluţii apoase diluate; cu încetul el se descompune după reacţiile menţionate. E un acid slab, puţin mai tare decît acidul acetic (iC=5*10~4). Azotiţii sau nitriţii sînt săruri incolore, uşor solubile în apă, cu excepţia celui de argint, care se disolvă greu. Acidul azotos poate acţiona atît ca oxidant, cît şi ca reducător. Substanţele oxidante, ca permanganatul de potasiu, bioxidul de mangan, bioxidul de plumb, îl oxidează în acid azotic: 5 0 + 5HN02 -» 5 HN03. Un agent reducător însă, ca acidul iodhidric, îl reduce, în soluţie acidulată: 2 HN02-f 2 HJ -> 2 NO + J2 + 2 H20. în acelaşi fel acţionează ionul feros Fe2+, care, la rîndul lui» se oxidează în F3+; amalgamul de sodiu, reducător mai puternic.-reduce acidul azotos pînă la azot molecular sau amoniac. Azotiţii sînt întrebuinţaţi în industria coloranţilor. Bioxidul de azot (hipoazofida), NO2, şi fefraoxidul de azot, N204. Hipoazotida se formează prin combinarea oxidului de azot cu oxigenul din aer: 2 N0 + 02 2 N02 + 27 cal. E un gaz de culoare roşie-brună, care la +21° trece într-un lichid roşu brun; răcit la 10°, devine galben, iar la —11° se transformă înfr-o masă cristalină incoloră (variaţia de culoare decprge în sens invers cu ridicarea temperaturii). Densitatea gazului variază, de asemenea, cu temperatura, între —11 şi + 150°, avînd valori intermediare între aceea a moleculei simple şi a celei duble. De aici s-a dedus că molecula de bioxid de azot se dimerizează la temperaturi mai joase şi că la orice temperatură între cele menţionate există un echilibru: 2 N02 ^ N204. Dimerul, N2O4, se descompune în funcţiune de temperatură şi partea de dimer descompusă are următoarele valori: Temperatura 26,7 49,6 70 80,6 111,3 135 circa 150° % 20 40 65,6 76,6 92,7 98,7 100 Hipoazotida lichidă fierbe la temperatură constantă (26°), deoarece echilibrul între N02 şi N2O4 se restabileşte instantaneu. Molecula de bioxid de azot are un număr nepereche de electroni (5 + 2 *6 = 17), ceea ce explică tendinţa pe care o are la temperaturi joase de a dimeriza, formînd astfel o moleculă mai stabilă. Structura bioxidului de azot şi a tetraoxidului de azot poate fi reprezentată prin următoarele formule electronice: O: O: ;o. ■N' ^ N^ O: 6: O: ")N~NC' Oy x0: Bioxidul de azof e paramagnetic, iar fetraoxidul, diamagnetic. Bioxidul de azof se disolvă în apă, dînd acid azotos şi acid azotic: 2 N02+ h2o hno2+hno3. Acidul azotos se descompune repede: 2 HN02 ^ H2O+N2O3 ^ H20 + N02-fN0, astfel încît reacţia totală e următoarea: 3 N02+H20 -* 2 HN03+N0. In prezenţa unui exces de oxigen, oxidul de azot format se oxidează imediat în bioxid şi, în aceste condiţii, hipoazotida e transformată complet în acid azotic: 4 N02 + 2 H20 + 02 -* 4 HNO3. Prin disolvare în hidroxid de sodiu se obţine un amestec de azotit şi azotat de sodiu, ceea ce demonstrează că hipoazotida e o anhidridă mixtă, Azofafi 247 Azotic, acid ~ Penfaoxidul de azot, N2O5, se prepară deshidratînd acid azotic cu pentaoxid de fosfor, la temperatură cît mai joasă, urmată de distilarea în vid a produsului obţinut. Formează cristale incolore, transparente (singurul oxid de azot solid), cari Ia temperatură joasă pof fi păstrate mai mult timp, dar cari Ia temperatura camerei se descompun ireversibil: 2 N2O5 4 N02”f-02- Cristalele sînt higroscopice şi uneori se descompun spontan cu explozie. Prin disolvare în apă, penfaoxidul de azot trece în acid azotic (v. sub Azotic, acid ~). Sin. Anhidridă azotică, Anhidrida acidului azotic. 1. Âzoiafi, sing. azotat. Chim.: Săruri ale acidului azotic, obfinute fie prin disolvarea metalelor în acid, fie prin reacfia de dublu schimb între acidul azotic şi sărurile sau hidroxizif metalelor respective. în generai, tofi azotafii sînt solubili în apă, afară de unii azotafi bazici. Prin încălzire uscată, se descompun cu cedare de oxigen. Datorită acestei proprietăfi, se întrebuinfează ca oxidanfi, Ia temperaturi înalte.— Sin. Nitrafi.— V. şi sub Azotic, acid . 2. Azotic, acid Chim.; HNO3. în s*are pură, e un lichid incolor, care fierbe Ia 86°, cînd se descompune: 4 HNO3-F62 cal -> 4 NC2 + O2 + 2 H20. De obicei are culoare galbenă pînă la roşie, din cauza bioxidului de azot pe care îl confine în solufie. Se disolvă în apă în orice proporfii. Dacă se fierbe o solufie diluată de acid azotic, apa disfilă întîi pînă cînd solufia are concentrafia de 69,2% în acid azotic. Această solufie are temperatura de fierbere 121,8° (azeotrop). Solufia concentrată confine circa 65% acid azotic şi are densitatea 1,40. Reiafiile dintre concentrafia procentuală, densitatea şi punctul de fierbere ai solufii lor de acid azotic sînt următoarele: HN03% 100 94,1 86 69 65,3 47,5 24,8 Densitatea 1,51 1,49 1,47 1,41 1,40 1,30 1,15 P.f. (°C) 86 99 115 121,8 119 113 104 Se observă că punctul de fierbere al amestecului azeofrop e cel mai înalt. Acidul azotic e unul dintre acizii cei mai tari. El e un oxidant foarte puternic, atît pentru metaloizi, cît şi pentru metale. Acfiunea lui oxidantă se datoreşte uşurinfei cu care atomul de azot poate ceda electroni, trecînd în stări de valenfă din ce în ce mai mici. La lumină, acidul azotic pur (100%) se descompune lent, chiar la temperatura ordinară. Toate metalele, afară de aur şi platin, sînt atacate de acidul azotic, cu formarea oxizilor sau a azotafilor respectivi. Fierul e atacat de acidul azotic diluat, dar nu e atacat de cel concentrat. Fenomenul e cunoscut sub numele de „pasivitatea fierului" şi se explică prin formarea la suprafafa metalului a unei pelicule foarte fine de oxid insolubil în acid. în acelaşi fel se comportă cromul şi aluminiul (ultimul e pasiv chiar în acid azotic diluat). Sulftil, arsenul, fosforul sînt oxidate de acidul azotic concentrat, dînd acizii respectivi cu gradul de oxidare cel mai înalt: H2SO4, H3As04 şi H3PO4. De asemenea, acidul azotic oxidează energic multe substanfe organice (îngălbeneşte pielea şi, dacă nu e spălat imediat, acidul concentrat produce răni foarfe grave). Vaporii nit roşi pe cari îi emană sînt toxici. în prezenfa acidului sulfuric, acfiunea lui oxidantă e mărită (un amestec de acid azotic şi acid sulfuric e mult întrebuinfat ca oxidant penfru substanţele organice). Rolul acidului sulfuric e de a sc&afe apa formată în reacţie şi care diluează acidul azotic. Amestecul de trei părţi de acid clorhidric concentrat (37%) şi o parte de acid azotic concentrat, numit apă regală, disolvă aurul şi platinul, cu formarea clorurilor respective: Au + HN03+3 HCI ~> AuCI3+ NO + 2 HsO 3 Pt + 4 HNO3+I2 HCI 3 PfC!4-F4 NO+ 8 H20, Pe lîngă aceste reacţii principale, se mai produc şi unele reacfii secundare, în măsură mai mare sau mai mică, după raportul dintre concentrafiile celor doi acizi: HCI + AuCl3 H[AuCI4] ; 2 HCI + PtCI4 -> H2(PtCI6) Şi NOCI + AuCI3 -> NO(AuCl4); 2 NOCI + PtCl4 (NO)2(PtCI6). Acfiunea oxidantă mai puternică a acidului azotic fumans se datoreşte prezenfei în cantităfi mari a hipoazotidei în solufie. în lipsa ei, unele reacfii de oxidare, cum e aceea a hidrogenului sulfurat, nu se pot produce. Azotaţii sau nitraţii se formează prin acfiunea acidului azotic asupra metalelor sau asupra oxizilor metalici. în solufiile diluate de acid azotic, reacfia cu metalele se produce după tipul obişnuit, cu punerea în libertate de hidrogen, care însă nu se poate degaja, ci reduce acidul azotic pînă la amoniac. Azotafii sînt săruri stabile frumos cristalizate şi uşor solubile în apă. Prin încălzirea lor la temperaturi pînă la, sau deasupra punctelor de topire, azotafii se descompun; produsul descompunerii depinde de locul metalului în seria electrolitică: azotafii metalelor alcaline dau azotifi, ai metalelor dintre magneziu şi cupru dau oxizi, iar azotafii metalelor cari urmează după cupru se descompun pînă la metalul liber. Din cauza uşurinfei cu care azotafii pot libera oxigen, ei sînt întrebuinfafi Ia fabricarea explozivilor. în molecula acidului azotic şi în ionul azotat, teoria electronică admite că un singur atom de oxigen e legat de atomul de azot prinfr-o legătură dublă, iar ceilalfi doi sînt legafi prin legături simple, ceea ce conduce la formulele structurale: :6 N — O — H , respectiv ■of - în acidul azotic concentrat, moleculele lui sînt nedisociate şi au o structură diferită de a ionilor Iui. Acidul azotic diluat şi azotafii dau spectre de absorpfie identice în ultraviolet, ceea ce dovedeşte prezenfa în ambele cazuri a ionului N03, pe cînd acidul azotic, cu molecule nedisociafe, dă un spectru diferit. Mp lecui a acidului azotic e coplanară, atomul de azot ocupînd centrul unui triunghi echilateral ale cărui vîrfuri sînt ocupate de atomii de oxigen, cu atomul de azot în centru şi distanfele N—OH =*1,41 Â, respecfiv N—0=1,22 Â: O Fabricarea acidului azotic. Acidul azotic se poate obfine prin două procedee principial diferite: unul urmăreşte obfine-rea acidului azotic diluat şi apoi concentrarea lui, iar celălalt, sinteza directă a acidului azotic concentrat din oxizi de azot. Procedeele penfru obfinerea acidului azotic diluat sînt următoarele: Prin tratarea azotatului de sodiu cu acid sulfuric concentrat se formează acid azotic şi sulfat acid de sodiu: NaN03+H2S04 = HN034-NaHS04, procedeu vechi, care aproape nu se mai foloseşte; prin convertirea oxidului de azot, obfinut din aer cu ajutorul arcului electric, la temperaturi de 2500,*-3000°, conform reacfiei: N2 + 02 ^ 2 NO — 42,8 kcal, obţinîndu-se acid azotic diluat (Birkeland şi Eyde); prin fixa- :0 * N— O: Azofic, acid ~ 248 Azotic, acid ~ rea termică a azotului (procedeul Wiscosin), care consistă în preîncălzirea aerului cu bile calde de oxid de magneziu, urmată de arderea aerului cald cu gaz de combustie şi răcirea bruscă a gazelor cu al doilea pat de bile, cînd rezultă 2% oxid de azot: N2 + 02^2N0, care e transformat apoi în acid azotic diluat; prin oxidarea catalitică a amoniacului cu aer sau cu oxigen pînă la oxizi de azot, urmată de oxidarea la bioxid de azot şi absorpţie în apă, obţi-nîndu-se acid azotic diluat. Dintre acestea, singurul procedeu aplicat azi pe scară industrială e cel care oxidează amoniacul, primele fiind folosite din în care s e suprafaţa sitei (catalizatorul); d e diametrul sitei; n e numărul de site; P e presiunea de lucru; e vitesa volu-mară; t e temperatura- de lucru, Vitesa optimă de lucru se exprimă prin: log t = - 0,107 a + 7,02• 10 6 a3, a = tf-0,311 C0 + 0,0532 £-0,106 v0/m, unde K e coeficientul care caracterizează activitatea catalizatorului; Cq e concentraţia iniţială a amoniacului; t e temperatura de contact; Vo e vitesa amestecului. Valoarea lui K pentru piatin-rodiu e 100,6. Randamentele de contact sînt date în fig. I, II, III şi IV. Valoarea Iul La temperatura °C 500 750 | 1000 ^ NH8 ’ ^ O2 ? NO • f’ HaO IO"75 10 60 51 10“ Amoniacul şi oxidul de azot la temperaturi înalte (500—1000°) şi la presiunea atmosferică sînt termodinamic instabile. Mecanismul şi cinetica oxidării catalitice a amoniacului nu sînt, pînă în prezent, complet elucidate. între alţii se formează compuşi intermediari instabili, ca hidroxilamina şi acidul azotos. După o teorie mai recentă, amoniacul şi oxigenul difuzează la suprafaţa catalizatorului, carfc absoarbe oxigenul; acesta reacţionează cu amoniacul, formînd un complex, care conţine atomul de oxigen legat direct de atomul de azot şi care se desface cu formare de oxid de azot şi apă. Azotul molecular se formează prin disocierea amoniacului pe porţiunile inactive de pe suprafaţa catalizatorului, lipsite de oxigen. Amorsarea procesului pentru oxidarea amoniacului se face prin încălzirea catalizatorului. Timpul decontact dintre amestecşi catalizator e dat de formula: ^ 1,1 s>d-n-P-273 (1-1,5 d ^m) 100 * 760 • vq (273 + 0 * l1ata iţati \ /.Randamentul (rj) în oxid de azot II. Randamentul (t]) în oxizi de azot, în funcfiune de cantitatea de amo- ob|inu|i prin oxidarea amoniacului, niac care trece în 24 de ore peste în funcţiune de temperatură, catalizatorul de platin-rodiu. /) catalizator de platin pur; 2) ca- talizator de platin-rodiu. ce în ce mai puţin şi numai în ţările în cari mai există astfel de instalaţii. Fabricarea acidului azotic prin oxidarea amoniacului se realizează, în prima fază, prin reacţiile: (1) 4NH3+5 02^4N0 + 6H20 + 216,7 kcal (2) 4 NH3 + 4 02 ^ 2 N20 + 6 H20 + 263,9 kcal (3) 4 NH3 + 3 02 ^ 2 N2 + 6 H20 + 303,1 kcal. Reacţia (1) se produce numai în prezenţa unui catalizator selectiv cum e cel de platin-rodiu. Calculul constantei de echilibru a reacţiei (1) pentru diferite temperaturi conduce la valorile din tabloul care urmează: III. Randamentul (ti) în oxizi de azof, obţinuţi prin oxidarea amoniacului, în funcţiune de presiune. 0,7$~Q8T II.9S ijd w~ j/v 'lt89 22 20 1d 1S tv 12 10 8 XN, IV. Randamentul (r|) m oxizi de azot, obt i-nufi prin oxidarea amoniacului,înfuncţiune de compoziţia amestecului de gaze. /) curbă teoretică; 2) curbă determinată din pracfica industrială. In faza a doua a procesului se produce oxidarea oxidului de azot cu, excesul de oxigen şi absorpţia lui în apă: (4) 2 N0 + 02 ^ 2 N02 + 26,9 kcal (5) 2 N02^ N204+13,6 kcal (6) N0 + N02 ^ N203 + 9,6 kcal. în tablou se dă valoarea constantei de echilibru la diferite temperaturi, pentru reacţia (4): Temperatura °C 20° 100° 200° 300° 0 0 500° „ P NO ’ pOi. P= P no2 8,07 • 10~~5 -9 5,5 10 1,35 • 10'5 2,22 • 10_? 0,081 1,18 între 100 şi 150°, oxidul de azot se transformă complet în bioxid de azot. Scăderea temperaturii şi mărirea presiunii favorizează formarea bioxidului de azof. Gradul de oxidare în funcţiune de temperatură e dat în tablou: Temperatura °C 230 300 425 500 670 %NO 95 ° 80 37 19 5 Vitesa reacţiei (5) creşte cu ridicarea temperaturii. Prezenţa unor substanţe—ca silicagel, cărbune activ — accelerează reacţia de oxidare. Ridicarea presiunii favorizează formarea tetraoxidului de azof, N204. Reacţia (6) se produce practic instantaneu şi e favorizată de scăderea temperaturii şi de ridicarea presiunii, însă procentul de trioxid de azot, N203l în vaporii nit roşi e foarte mic. Absorpţia oxizilor de azot în apă se produce după reacţiile: 2 N02 + H20 ^ HN03+HN02 + Q n2o4+h2o ^ hno3+hno2+q 3 HN02 ^ HN03 + 2 NO-f H20-Q, sau după reacţia : (7) 3 N02ga,+ H20/icm 2 HNO*Wrt„ + NOjat + 32,5 kcal, Azofic, acid ~ 249 Âzofic, acid ~ valoarea constantei de echilibru (7) depinzînd de temperatură. Scăderea temperaturii şi mărirea presiunii măresc gradul de absorpfie, cum se vede în tablou: N02 conţinut în gaze Absorpţia N02 în HN03 de 10% 30% 60% 0,1 70,5 7,13 0,0 1 92,4 64,5 0,3 10 98,4 91,4 10,2 20 99,0 94,2 18,2 Amoniac ;lL s£] LTJ l: fe— 10 10 w hno3 50-55% de sus a turnului II. După un număr de reciclări, rezultă un acid de producţie de 50•«■55%. Pe măsură ce apa de recirculaţie din turnul VI se concentrează în acid azotic, ea e trecută în colectorul turnului vecin şi recirculată de mai multe ori; realizîna'u-se absorpţia oxizilor de azot în contracurent cu acidul de absorpţie. Schema procesului tehnologic de fabricare a acidului azotic concentrat din acid azotic diluat cu acid sulfuric e redată în fig. VI. Fig. V reprezintă schema de fabricare a acidului azofic diluat, prin oxidarea amoniacului. Aerul cu un grad de purificare de 99% e aspirat cu ajutorul unui ventilator 5 şi e trecut printr-un schimbător de căldură 2, V. Schema instalaţiei penfru fabricarea acidului azofic diluat. I) gazometru penfru amoniac; 2) preîncălzitor de aer; 3) amestecător; 4) aparat de contact; 5) veniilafoare; 6) recuperator de căldură; 7) răcifor-conden-sator; 8) colector de acid azotic de 10 •••20%; 9) răcifoare; 10) pompe de recirculaţie; 71) colector de acid azotic de 50 •••55%; I-- VI) fumuri de absorpţie. care îi ridică temperatura pînă la 180*"250°, căldură cedată de gazele nitroase cari părăsesc aparatul de contact 4 şi sînt introduse într-un amestecător 3, în care intră şi amoniacul adus de un alt ventilator 5. Amestecul da amoniac-aer rezultat conţine 9,5—12% NH3 şi intră în aparatul de contact 4, unde, în prezenţa catalizatorului de platin-rodiu şi la temperatura de 750-*850°, se produce oxidarea amoniacului la oxid de azot. Gazele nitroase cari părăsesc aparatul de contact 4 trec prin schimbătorul de căldură 2 şi prin recuperatorul de căldură 6, de unde ies cu temperatura de 150***200°. Gazele nitroase sînt trecute apoi prin două răcifoare-con-densatoare tubulare 7, unde se răcesc pînă la 30--40°. în timpul răcirii lor pînă la această temperatură, o parte din oxidul de azot se oxidează pînă la bioxid de azot. Apa condensată reacţionează parţial cu bioxidul de azot şi formează un acid azotic diluat de 10•■•20%, care se scurge în colectorul 8. Gazele nitroase intră prin partea de jos a turnului de absorpţie I şi trec consecutiv prin turnurile //••• V/. Pentru obţinerea unui acid cît mai concentrat, gazele nitroase (cari conţin la începutul sistemului cel mai mare procent de oxid de azot) circulă în contracurent cu acid din ce în ce mai concentrat. în ultimul turn de stropire VI se introduce apă curată. Acidul din turnul / e luat de o pompă centrifugă, e trecut prin răciforul 9 şi e trimis în partea de sus a turnului /. Din turnul I rezultă un acid de 43—45%. Prin intermediul unui ventil, acest acid e trecut în colectorul turnului II, de unde e luat de o pompă, e trecut prin răciforul 9 şi e trimis în partea VI, Schema instalaţiei pentru fabricarea acidului azotic concentrat din acid azofic diluat cu acid sulfuric. 1) rezervor de presiune; 2) rezervor de acid azofic diluat; 3) vase de măsură; 4) evaporator de acid azotic diluaf; 5) coloană de concentrare; 6) condensator de acid azofic concentrat; 7) răcitor; 8) rezervor; 9) ventilator de oxizi de azot; 10) pompă pentru acid sulfuric diluat. în acest proces, acidul sulfuric concentrat din rezervorul de presiune 1 e introdus pe talerul superior al coloanei 5 de concentrare, trecîndu-l prin măsurătorul de debit 3. Acidul azotic dilu)at (50-" 55%) din rezervorul 2 intră în măsurătorul de debit 3 şi sje împarte în două părţi. O parte e trecută printr-un evaporator 4, încălzit cu abur indirect. Evaporarea acestei părţi de acid azotic are drept consecinţă micşorarea consumului de acid sulfuric şi măreşte capacitatea de producţie a coloanei. Vaporii nitroşi rezultaţi intră pe talerul al zecelea de sus al coloanei. Cealaltă parte de acid azotic intră cu trei talere mai jos decît acidul sulfuric. Rolul talerelor de sus e de a usca acidul sulfuric. Pe la partea inferioară a coloanei se introduce abur supraîncălzit Ia circa 250°. Pentru evitarea pierderilor de căldură, coloana de concentrare e izolată. Vaporii de acid azotic ies pe la partea superioară a coloanei, aproape anhidri, şi sînt condensaţi în condensatorul 6, construit din ferosiliciu. Condensatul e acid azotic de 98%, care e trecut prin răciforul final 7, unde se răceşte pînă la temperatura de 15*•*20°. De aici, acidul concentrat e trimis în tancul de depozitare. Deoarece la distilare o parte din acidul azofic se descompune, oxizii de azot cari se degajă din răciforul 7, după separarea acidului condensat, sînt trimişi pentru absorpţie în secţia de acid azotic diluat. Acidul sulfuric, avînd temperatura de circa 160° şi concentraţia de 75%, iese pe la partea inferioară a coloanei, cu un conţinut mic în oxid de azot (~0,03%) şi trece printr-un răcitor, de unde iese cu temperatura de 30--*40°şi intră în rezervorul 8, iar de aici e trimis la concentrare şi e folosit din ppu în circuitul de fabricaţie. Azofic, acid ~ 250 Azotic, acid ~ Compoziţia vapori lor amestecurilor ternare HNO3—H20—H2S04 e dată în fig. Vil. mo, are înălţimea de 7—9 m şi diametrul de 550 mm şi e echipată la interior cu talere de barbofare, sistem clopot. Temperatura normală de regim a unei coloane de concentrare e de 110—-130°, vidul la partea superioară fiind de 1,5—3,8 mm col. Hg. — Fabricarea acidului azofic concentrat prin sinteza directă se produce prin reacţia globală: (1) N204lichid4*2 U20UcJlid + 02gaz ^ 4 HN08WeWa4-35f6 kcal, adică prin reacţiile parţiaie : (2) N204 + H20 = HN03 + HN024-14i1 kcal (3) 3 HN02 = HN03 + 2 N04H20—18,1 kcal (4) 2 NO + O2 2 N02 N204443,1 kcal. Reacţia (2) se produce în bune condifii, dacă se lucrează cu exces de tetraoxid de azot, N204, ia temperatură şi la presiune VIL Compozifia vaporilor amestecurilor fernare HNOa—H20—H2S04. Amestecurile ternare cari prin evaporare dau un acid azofic de 95% sînt specificate în tablou: Concentrafia HN03 inifial % Compozifia amestecului ternar % Raporful canfi-făfilor de H2S04 100% şi hno3 100% h2so4 h2o hno2 35 72 18 10 7,20 50 52 24 24 2,16 65 35 21,5 42 0,83 Aparatul cel mai important al instalafiei e coloana de concentrare, construită din virole de ferosiliciu (14—16% Si); ea mai înalte. Reacfia (3) se desfăşoară în timp mai lung şi printr-o bună agitare. Reacfia (4) decurge în bune condifii la presiunea de 50—70 at. Penfru o bună sinteză directă, se calculează un raport de volume N204 : H20 : 02 = 92 : 18 : 16; practic, însă, raportul optim e N204:H20 = 6,82:1. Vitesa de reacfie creşte cu creşterea presiunii şi a temperaturii, care e limitată din cauza coroziunii aparaturii. în fig. VIII e specificat gradul de absorpfie în funcfiune de temperatură şi de presiune. Procesul tehnologic pentru sinteza directă a acidului azotic concentrat e prezentat în fig. IX. Gazele nitroase obfinute în aparatul de contact 1 sînt răcite în recuperatorul 2, pînă la VIII. Variafia absorpfiei oxigenului în diferite solufii de HN03 la temperaturi şi presiuni diferite, î) şi 2) curbele la temperatura de 20° şi presiunea de 50, respecfiv de 100 af; 3) şi 4) curbele la temperatura de 60° şi presiunea de 50, respectiv de 100 af. Azofiperită 251 Azotobacteriaceae temperatura de 150°, apoi în răcitoru! rapid 3 şi în răcitorul final 4, de unde ies la o temperatură de 40—50° şi intră în turnul de oxidare 5, unde se produce oxidarea oxidului de azot în bioxid de azot, cu un randament de 92—94%. De aici, gazele nitroase intră în oxidatorul final 6, cu acid azotic de 98%, unde se produce oxidarea totală a oxidului la bioxid de azot. Bioxidul de azof cu puritatea de 100% e trecut într-un ră-cifor 7 şi, de aici, în turnul de absorpfie 8, în care „plouă" în contracurent acid azotic de 98%. Căldura care se dezvoltă în timpul absorpfiei e eliminată de răcitoarele 9, prin cari circulă saramură. Amestecul de acid azotic şi tefraoxid de azot e trecut la coloana de degazare 10, de unde tetraoxidul rezultat e trecut în răcitoarele 11 şi 12. Tetraoxidul de azof lichid şi acidul azotic de 75—78% rezultat de la oxidatorul final 6 sînt trecute în amesfecătorul 13, iar de aici, în autoclava 14 în care, la presiunea de 50 at, se introduce oxigen. Aparatul principal al instalafiei e autoclava (un cilindru vertical de ofel rezistent la presiunea de lucru de 50 at), echipată cu un clopot de aluminiu fixat la flanşa corpului autoclavei, pentru prevenirea coroziunii. Capacul autoclavei e căptuşit de asemenea cu aluminiu (v. fig. X). Presiunea în inferiorul clopotului e compensată de presiunea oxigenului introdus în spafiul inelar format de perefii autoclavei şi de clopot. Datorită căldurii de reacfie, temperatura se ridică la 70—75°; reacfia de oxidare durează circa două ore. Acidul azotic (98%) rezultat în autoclavă e degazat în coloana 10 (v. fig. IX) şi apoi e depozitat în tancuri de aluminiu cu puritatea de minimum 99,8%. Acidul azof ic şi sărurile lui, x_ Schema au)ocIavei pentru con. azotafii, au numeroase înfrebuin- cen)rarea acidu,ui azo)ic concentra), fări industriale: la fabricarea () carcasa au1oc|avei, de ojel for- acidului sulfuric în procedeul jat; 2) cămaşă (clopot) de tablă de cu camere de plumb, la fabri- aluminiu 99,5%. carea explozivilor (nitroglicerină, nitroceluloză), în industria textilă, la fabricarea mătăsii artificiale, la prepararea nitroderivafilor, cari au mare impor-tanfă în industria coloranfilor, în poligrafie la corodarea zincului pentru prepararea chemografică a clişeelor de tipar înalt, efc. Azotafii sînt înfrebuinfafi pe scară mare în sinteza unor îngrăşăminte agricole, etc. 1. Azofiperită. Chim.: Compusul tri-(2-cloretil)-amină sau [3, (3', u/'-triclortrietilamină, N(CH2CH2CI)3; e o substanfă lichidă-uleioasă cu p.t. 4° şi p.f. 137 — 138° la 15 mm col. Hg şi 94° la 1 mm col. Hg. Insolubilă în apă, solubilă în solvenfi organici, pătrunde uşor prin diferite materiale textile şi de piele şi prin materiale de construcfie. Pătrunde foarte greu prin cauciuc şi prin unele pelicule de răşini sintetice, E stabilă în contact cu aerul. Cu apa se hidrolizează încet, iar cu soîufiile alcaline, mai repede şi complet. Substanfele puternic cloru-rante, cum sînt clorura de var, h+poclorifii şi cloraminele, reacfionează cu azotiperita, distrugînd-o. Din punctul de vedere fiziologic, azotiperita e o substanfă toxică vezicantă cu acfiune imediată şi cu efecte de toxicitate generală. Acfiunea ei se bazează pe reacfii le chimice pe cari le dă cu substanfele chimice-biologice din organism şi în special cu cele cari confin grupări aminice, carboxilice, hidroxiiice, etc. 2. Azofiperife, sing. azotiperita. Chim.: Amine alifatice halogenate, cari se aseamănă cu iperifa din punctul de yedere al proprietăfilor fiziologice, în special al acfiunii vezicante. în această clasă se grupează în primul rînd bis-(2-cloretil)-aminele, cu formula generală R—N(CH2CH2CI)2, unde R poate avea orice valoare; cele mai active sînt substanfele în cari R e un radical CH3—, un radical —C2H5— sau un radical CICH2—CH2— adică metil-bis- (2-clorefil)-amina, etil-bis-(2-cloretil)-amina şi tri-(2-cloretil)-amina. 3. Azotefi, sing. azotit. Chim.: Săruri ale acidului azotos. Sînt, în general, uşor solubile în apă rece. Soîufiile apoase ale azotifiior sînt pufin stabile. Fafă de oxidanfii puternici, se comportă ca reductori; fafă de reductorii puternici, ca oxidanfi. Azotifii alcalini pot fi obfinufi prin trecerea unui curent de NO şi N02 printr-o solufie apoasă de hidroxid alcalin sau prin încălzirea azotafilor în prezenfa unui reductor slab. în stare uscată, azotifii alcalini pot fi topifi fără să se descompună. Cei la If i azotifi sînt termolabili. Prin acfiunea acizilor concenfrafi, azotifii se descompun cu degajare de vapori bruni de N02. Azofitul de sodiu e un vasodil atator. Sin. Nitrifi. V. şi sub Azof. 4. Azotoase, îngrăşăminte V. sub Amoniac. 5. Azotobacter. Biol.: Gen de bacterii cari fac parte din familia Azotobacteriaceae. Din genul Azotobacter fac parte următoarele specii mai importante: Azotobacter chroococcum, care se prezintă sub forma unor basfonaşe cu lungimea de 3—6 ^ şi lăfimea de 2” 3 [i, cu capetele rotunjite şi avînd o uşoară mobilitate; prezintă un cil polar. Pe măsură ce se dezvoltă şi se divid, celulele iau o formă ovală sau sferică (4—6 |i), îşi pierd mobilitatea şi se acoperă cu o membrană de mUcus, mai mult sau mai pufin solidă şi care uneşte deseori 3—4 celule aşezate sub formă de lănfişor întrerupt. Aceste bacterii sînt grampozitive. La temperaturi înalte sau în prezenfa unei cantitafi mici de oxigen se constată formarea unor filamente lungi (pînă Ia 14 fi). în celulele tinere se observă granulafii uniforme; ia cele mai bătrîne se constată incluziuni neuniform colorate, dispuse neregulat, cari pot fi considerate corpuscule metacromatice, sau spori, etc. Coloniile de Azotobacter chroococcum pe medii solide (gel de silice) au aspectul unor picături dense, formate din muci-lagiu, cari la început sînt incolore, iar apoi (după 5—6 zile) capătă o culoare brună şi în cele din urmă complet neagră. Datorită acestui pigment brun, specia a fost numită chroococcum. Azotobacter chroococcum se dezvoltă cu uşurinfă în special în solurile slab alcaline şi neutre şi, din contra, lipseşte din solurile acide (pH = 4,5). Azotobacter agile. Se prezintă sub formă de celule mai mari decît Azotobacter chroococcum (4—6 ji) şi se caracterizează prin marea sa mobilitate. Mişcarea, e realizată prin intermediul unui fascicul de cili (4—10). Această specie nu formează pigment brun, însă provoacă o anumifă^fluorescenfă a mediului. Afară de aceste specii sînt descrise sub diferite numiri şi alte specii (Azotobacter vinelandi, Azotobacter Beigerinckii, etc.), cari se deosebesc de cele descrise mai sus prin particularităfi neînsemnate, cum sînt caracterul şi culoarea coloniilor, etc. Bacteriile Azotobacter se dezvoltă bine la temperatura de 25—30°, în mediu neutru, care confine pe lîngă calciu şi penta-oxid de calciu şi substanfe ternare. Ele se hrănesc cu un număr mare de substanfe organice, printre cari hidrafi de carbon, alcooli şi în special acizi organici. 6. Azotobacteriaceae. Biol.: Familie de bacterii cari se găsesc în sol şi au proprietatea de a fixa azotul liber sub formă de substanfe proteice. Aceste bacterii prezintă mare imporfanfă pentru agricultură, deoarece azotul elementar pe care-l fixează serveşte ulterior plantelor ca îngrăşămînt azotat. 7. Âzotolare. Ind. text.: Operafia de tratare a firelor sau a fesăturilor celulozice cu solufii alcaline de azotoli, urmată de o stoarcere uniformă la fulard sau la centrifugă. Azotolarea se face pentru obfinerea culorilor de tipul celor cari şe dezvoltă pe fibre, Âzoîolare 252 Azvîrlifoare Azotomefru. 1. Azofoli, sing. azofol. Ind, chim.: Naftoli şi anilide ale acidului 2-oxinaftoic, întrebuinţaţi drept componenţi de cuplare pentru formarea coloranţilor azoici pe fibră (v. Gheaţă, coloranţi de v. şi Azoici, coloranţi ~). 2. Azofomefru, pl. azotometre. Chim.: Aparat folosit în analiza cantitativă organică (metoda Dumas), pentru determinarea cu precizie a volumului de azot pus în libertate prin arderea unei substanţe organice. Azotometrul e o biuretă special etalonată, care se termină în partea inferioară cu un mic basin cu mercur ce realizează un gen de ventil. Acesta permite colectarea şi păstrarea gazului dezvoltat în timpul analizei (v. fig). 3. Azofură de plumb. V. sub Azide 2. 4. Azoturi refractare, sing. azotura refractară. Ind. st. c.: Produse refractare speciale, cu punct de topire foarte înalt, avînd stabilitate la temperaturi înalte, din care cauză sînt întrebuinţate la calcinare în absenţa aerului. Principalele azoturi refractare sînt următoarele: . Azotura de bor, BN, se obţine, dintr-un amestec de negru de fum şi borax, la 1400°, după reacţia: Na2B4074-7C + 2 N2 -> 2 Na + 7 CO + 4 BN. E o pulbere albă, foarte stabilă la aer, care are p.t. 2730° şi gr. sp. 2,25 g/cm3.— Azotura de berii iu, Be3N2, se obfine prin reacfia beri I iu Iu i metalic asupra amoniacului (NH3), la temperatura de 1000°, într-un tub de cuarf. Ea se topeşte la 2200°. — Azotura de hafniu, HfN, are o refractaritate excepţională de 3300°.— Azotura de niobiu, NbN, are gr. sp. 8,4 g/cm3 şi temperatura de topire de 2050°, cînd începe să se descompună. Aceeaşi temperatură de topire o are şi azotura de vanadiu, VN, cu gr. sp. 5,63 g/cm3, dar care nu se descompune la această temperatură,— Azotura de fantal, TaN, se formează, ca şi azotura de vanadiu, prin încălzirea metalului respectiv într-un curent de amoniac foarte pur. Ea are o refractaritate şi mai mare decît a azoturii de hafniu, şi anume de 3360°.— Azotura de toriu, ThoN4, se topeşte la 2100°.— Azotura de titan, TiN, şi azotura de zirconiu, ZrN, cari se formează, ca şi azotura de toriu, din oxizii respectivi, prin tratare cu hidrură de calciu, care dă hidrurile metalelor respective. Acestea se descompun în metalele respective, fin divi.zate, şi în hidrogen. Metalele respective (fin divizate), tratate la cald cu amoniac gazos foarte pur, trec în azoturile refractare respective. Azotura de titan e o substanfă rezistentă la aer, de culoare aurie, cu gr. sp. 5,29 g/cm3 şi refractaritatea 2900°. Azotura de zirconiu, de culoare aurie-verzuie, se topeşte la 2950° şi are aceeaşi stabilitate la aer ca şi TiN. Măcinarea azoturilor refractare, fără a le deteriora, e adeseori o operafie dificilă. Totuşi, TiN şi ZrN pot fi măcinate şi granulate în mori cu bile de ofel şi apoi pot fi purificate de fier prin spălare cu acizi. în celelalte cazuri, măcinarea azoturilor refractare trebuie făcută în mori cu bile de carbură de bor. Cum azoturile refractare sînt, în general, bune conducătoare de electricitate, ele pot fi încălzite direct în cuptoare electrice cu inducfie şi de înaltă frecvenfă. Azoturile refractare se folosesc, în special, ca produse supra-refractare în vid, pentru topirea metalelor lipsite complet de impurităfi. C —C H H 5. Azovo-podolic, blocul V. sub Antecambrian. r>. Azoxiderivafi, sing. azoxiderivat. Chim.: Clasă de combinafii organice, care confine în molefcula lor gruparea azoxi (—N = N—), legată de doi radicali h drocarbonafi, avînd for- ^ • o H mula generală R—N = N—R'. După natura hidrocarburii legate, azoxiderivafii pot fi alifatici, aromatici sau micşti. Azoxideri-vafii sînt produşi intermediari în multe reacfii de reducere a nitroderivafilor aromatici. De exemplu, prin reducerea blîndă a nitrobenzenuiui se obfine azoxibenzen. Azoxiderivafii simetrici pot fi obfinufi, de asemenea, prin încălzirea nitroderivafilor cu alcool, în prezenfa unor cantităfi mici de hidroxid alcalin, cînd alcoolul cedează hidrogenul necesar reducerii. Azoxiderivafii pot fi obfinufi şi prin reacfia dintre un nitroderivat şi fenilhidroxilamină. Cînd se întrebuinfează o aril-hidroxilamină cu radicali diferifi, se obfin azoxiderivafi micşti. Azoxiderivafii sînt întrebuinfafi ca materii prime şi intermediare în industria materiilor colorante. 7. Azulene, sing. azulenă. Ind. chim.: Hidrocarburi nesaturate, instabile, constituite din- |_j H H tr-un inel ciclopentanic conden- q q___q sat cu unul cicloheptanic, cari <^4 5V se aăsesc în multe uleiuri ete- 1 /~u • ■ , r , 1 1 HC 2 e CH rice şi pot ti obţinute prin de- \ C / hidrogenarea unor sescviterpeni. \ * Azulenele sînt compuşi co- ^ loraţi: albaştri, violefi, verzi. 8. Azur. 1. Gen.: Nuanfa de albastru, obfinută prin difuziunea luminii albe de anumite medii difuzante, de exemplu de atmosferă. 9. Azur. 2. Gen.: Nuanfă de albastru, analogă cu albastrul cerului senin. 10. Azurare. Ind. text.: Operafie de albăstrire uşoară a produselor textile, în general a celor celulozice, pentru a Ie da o culoare finală albă, prin efectul de suprapunere a sen-safiei de albastru cu cea datorită îngălbenirii sub acfiunea luminii şi a oxigenului din aer, cum şi pentru a ridica gradul de alb al produsului finit. Pentru azurare se întrebuinfează ultramarin, coloranţi acizi albaştri sau violeţi, sau agenţi de albire optică. 11. Azuree. Poligr. V. Linie de siguranţă. 12. Azurinic, acid Chim.: Numire tehnică pentru acidul 1-naftoJ-5-sulfonic (v. Naftolsulfonici, acizi ~). 13. Azurît. Mineral.: Cu3[0H|C03]2. Carbonat de cupru natural, care se găseşte aproape totdeauna în parageneză cu malachitul, în pălăria zăcămintelor de cupru, ca produs de alterare şi oxidare a acestora. Cristalizează în sistemul monoclinic prismatic,în cristale acicu-lare scurte sau tabulare. Se prezintă frecvent sub formă de druze de cristale mărunte, de mase granulare compacte, reniforme, iar uneori sub formă de agregate radiare şi de mase pămîntoase. Are culoare albastră închisă (în cristale) sau deschisă (în mase pămîntoase), cu urma albastră deschisă; are luciu sticlos, clivaj potrivit şi imperfect; e casant, cu spărtura neregulată; are duritatea 3,5—4 şi gr. sp. 3,7—3,9; e biax optic pozitiv, cu indicii de refracfie: ng— 1,838, nm= 1,758, nP~ 1,730. E un minereu de cupru, care confine 55,2% Cu. Se întrebuinfează ca piatră de ornament, iar în praf, sub numele de albastru de munte, intră în compozifia unor fungicida sau e folosit la fabricarea unor vopsele albastre. 14. ÂzvTrtifoare, pl. azvîrlitori. Silv,: Partea de la capătul din vale al unui jilip, dispusă în contrapantă, pentru a arunca într-o grămadă lemnele cari au coborît pe jilip. B 1. Elt.: Simbol literal penfru inducţia magnetică. B 2. Elf.: Simbol literal pentru susceptanţă. B 3. Opt.: Simbol literal pentru strălucire. B 4. Hidr,: Simbol literal pentru perimetrul muiat. B 1. Chim.: Simbol literal pentru Bor. B 2. Ped.: Orizoni al solului. V. Orizont, sub Profilul solului. B, acid ~.lnd. chim.: Termen tehnic pentru acidul 1-amino-8-naftol-3,5~disulforiic. (V. sub Aminonaftolsulfonici, acizi ~). Br vitamina ~ complex. Farm. V. sub Vitamine. Bi, vitamina Farm. V. sub Vitamine. B2r vitamina Farm. V. sub Vitamine. Bg, vitamina Farm. V. sub Vitamine. Bi2r vitamina ~. Farm. V. sub Vitamine. b Elt.: Simbol literal pentru constanta de fază. (3 1. Elf.: Simbol literal pentru constanta de fază. (3 2. Opt.: Simbol literal pentru mărirea transversală. (3 3. Chim.: Simbol care indică o substituţie într-un lanţ de atomi de carbon, făcută astfel, încît între ea şi gruparea funcţională la care se raportă se găseşte un atom de carbon intermediar. Exemplu: CHs— CH—CH2—COOH I OH acid 3-oxibutiric (3 4. Chim.: Simbol care indică o substituţie la un atom de carbon, într-un compus eterociclic, separat de eferoatomul acestuia printr-un atom de carbon intermediar. Exemplu: H HC^ XC 5C-CH3 pll CH |3, raze ~ pozitive. Fiz.: Radiaţie constituită din pozi-troni emişi prin dezintegrarea anumitor radioelemente de sinteză. V. sub Radiaţie (3. Ba Chim.: Simbol literal penfru Bariu. Baader, balon Chim.: Balon de sticlă tronconic, asemănător cu balonul Erlenmeyer, de care se deosebeşte prin faptul că are un tub de sticlă cu diametrul de 3 mm, sudat cu unul dintre capete la 2/3 din înălţimea balonului, iar cu celălalt capăt la cîţiva milimetri de la fundul acestuia (v. fig.). Lichidul din balon se urcă prin acest tub şi poate fi observat cu uşurinţă. Balonul Baader serveşte, în analiza volumetrică, la titrări de precizie, fiindcă permite observarea cu uşurinţă a intervalului de virare al unui indicator — şi deci stabilirea punctului final de tifrare. Baader, reactiv Chim.: Soluţie alcalină de permanganat de potasiu, care se decolorează'în prezenfa unei olefine, dapunînd bioxid de mangan. Serveşte la recunoaşterea dublei legături. Babă, pl. babale. Nav.: Piesă constituită din una sau din două coloane cilindrice, în general închise cu un capac, mon- Balon Baader. nu r> i ii "vv- H H fi-metilindol (3 5. Chim.: Simbol care indică unul dintre stereoisomerii zaharurilor. (3 6. Chim.: Simbol care indică o substituţie la un atom de carbon vecin cu un atom de carbon comun la două nuclee aromatice condensate. Exemplu: H H HC**" XCX V—OH I II I HC C CH Xc^ H H (3-naHol ({3-oxinaftalină) (3 7. Termot.: Simbol literal pentru coeficientul de dila-taţie termică la presiune variabilă şi voldm constant. (3, raze F/z.: Radiaţie constituită din electroni emişi de unele substanţe radioactive, V. sub Radiaţie (3. Tipuri de babale. a) baba simplă, cilindrică; b) baba dublă, dreaptă; c) baba simplă, în cruce; d) baba dublă, în cruce; e) baba dublă, înclinată; 1) coloană; 2) capac; 3) placă de reazem. Bababudonit 254 Babă tate pe o placă comună de reazem, — şi care se fixează pe punfe sau pe cheu, penfru a servi la acostarea navelor, legînd parîmele navei, prin luare de volte şi prin prinderea lor cu gaşe (v,), de acestea. Se confecfionează prin turnare, — din fontă sau din otel pentru navele mari, şi din bronz pentru cele mici —, sau prin sudură, din ofel. — Poate fi simplă sau dublă, dreaptă sau înclinată, cilindrică sau în cruce (v. fig.)* Fixarea babalelor de punte sau pe cheu se face, la cele de ofel, prin nituire sau sudură, iar la cele de fontă sau de bronz, cu şuruburi. La cheu se folosesc, în general, babale metalice simple, fixate în beton (direct sau prin prizoane), iar uneori şi babale de piatră sau de lemn. î. Bahabudortii. Mineral.: Varietate de riebeckit (v.). 2. Babaică, pl. babaice. Nav.: Vîslă cu o umflătură în formă de pară în apropierea mînerului, care serveşte drept contragreutate (v. fig.). Se foloseşte, în general, la lotci şi la bărci plate de fluviu. Sin. Opacină. Babaică. s. Babană, pl. babane. Zoof.: Oaie bătrînă, de peste opt ani, căreia încep să-i4 cadă dinfii, iar secunzii mijlocaşi sînt tocifi. Babanele se reformează anual din efectivul de oi şi se îngraşă pentru a fi sacrificate toamna. îngrăşarea se face la păşune sau, cînd aceasta e slabă, cu nutref ieftin. Carnea babanelor nu e fragedă şi are un gust specific pronunfat. Lîna lor e subfiată, fără luciu şi fără usuc, şi se rupe deci foarte uşor. 4. Babaş. Ind. făr.: Rămăşiţă obţinută din fagurul fiert, după ce s-a stors mierea din el şi după ce s-a scos ceara. (Termen regional, Moldova.) Sin. Boştină. 5. Babă, pl. babe. 1. Cs.: Grindă de lemn, de obicei ecarisată, aşezată în lungul unul zid, care serveşte ca reazem penfru fermele unui acoperiş sau penfru grinzile unui planşeu de lemn şi care repartizează încărcările acoperişului sau ale planşeului pe toată lungimea zidului. Babele cari servesc ca reazem pentru fermele de acoperiş (v. fig. I şi II) se aşază deasupra zidurilor exterioare sau pe /, Rezemarea pe zid a babelor penfru ferme de acoperiş. 1) fermă; 2) babă; 3) izolafie; 4) locaş befonaf; 5) bulon de ancorare; 6) zid portant; 7) zid lateral de închidere a podului. II, Rezemarea pe sfîlpi a babelor pentru ferme de acoperiş. 1) fermă; 2) babă; 3) izolafie; 4) bulon de ancorare; 5) sfîlp de beton armat; 6) cornişă de beton armat. capetele stîlpilor exteriori (la construcţiile cu structură portantă alcătuită din sfîlpi). în primul caz, marginile laterale ale babei trebuie să fie retrase cu cel puţin 5 cm faţă de marginea zidului, pentru a evita forfecarea colţului zidăriei. în al doilea caz, marginile babei pot fi retrase şi cu numai 2,5 cm. Legătura dintre babă şi zid se realizează cu buloane de ancorare, iar legătura dintre babă şi talpa fermelor se realizează cu şuruburi cu piuliţă şi se întăreşte printr-o îmbinare cu cherfare şi, uneori, prin piese metalice (de ex. corniere). între babă şi zidărie se aşază un izolant, constituit fie din cîteva straturi de cînepă imbibată cu substanţe chimice cari să împiedice putrezirea ei, fie din trei straturi de carton asfaltat lipite între ele cu bitum. Babele cari servesc Ia rezemarea grinzilor unui planşeu (v. fig. III) pot fi aşezate, fie într-un şanţ amenajat în zid, cînd _J / ' t 1 SI-', iSi—2 wfc-3* III. Modul de rezemare a babelor de planşeu.j a) rezemare pe zidărie, în şanf săpat în zid; b) rezemare pe retragerea zidului; c) rezemare pe console metalice; d) rezemare pe console de beton armat; 1) grinda planşeului; 2) babă; 3) izolafie; 4) consolă metalică; 5) consolă de beton armat. grosimea lui permite acest lucru fără a-i periclita rezistenfa, fie pe un prag amenajat la nivelul planşeului, prin micşorarea grosimii zidului catului de deasupra, sau pe console metalice ori pe console de piatră sau de beton, încastrate în zid. Ultima solufie prezintă avantajul că micşoreaza momentele încovoietoare ale grinzilor. Se foloseşte în cazul cînd zidurile de deasupra planşeului sînt destul de groase şi de înalta pentru a asigura, prin propria lor greutate, încastrarea consolelor. Pentru a împiedica putrezirea, lemnele din cari sînt confecţionate babele trebuie unse sau impregnate cu substanţe chimice. Lemnele umede trebuie unse numai pe trei feţe, pentru a permite evaporarea apei din ele prin faţa neunsă. Sin. Cosoroabă, Cosorău, Costoroabă. 6. Babă. 2. Pod.: Element de construcfie care face legătura între infrastructura (palee sau culee) şi suprastructura (urşii) unui pod de lemn, sau între două părfi ale infrastructurii acestuia. I. Partea superioară a unei palee duble (secfiune transversală). 1) pilofi; 2) urşi; 3) suburs; 4) confrafişe; 5) babe; 6) cleşte; 7) confravînfuire transversală a paleei; 8) confravînfuiri longitudinale ale paleelor; 9) legături longitudinale. E alcătuită din una sau din două grinzi de lemn (ecarisate, cu două fefe plane, sau de lemn rotund, cioplit pe fefele de contact), aşezate pe capul piloţilor, dacă infrastructura e de lemn, sau pe zidăria infrastructurii, dacă aceasta e de piatră, Baba 255 Babbit, metal ^ de beton sau de beton armat. La podurile cu deschideri mici sau mijlocii se folosesc babe de brad, iar la cele cu deschideri mari, la cari încărcările transmise infrastructurii sînt mari, ele se confecţionează din lemn de esenţă tare (de obicei de stejar), pentru a evita strivirea lemnului pe suprafeţele de contact cu infrastructura (în special cînd baba reazemă pe piloţi). De obicei, babele se aşază orizontal (v. fig. /); babele înclinate se folosesc la podurile situate în curbe cu raze mici, deoarece supraînălţarea căii poate fi mare şi nu poate fi realizată decît prin aşezarea urşilor Ia niveluri diferite (v. fig. //). La infrastructurile de lemn se foloseşte, de obicei, o singură babă, aşezată pe capul piloţilor şi îmbinată cu aceştia prin cepuri sau priboaie. Uneori se folosesc mai multe babe, aşezate în rîn-* duri suprapuse, ca de exemplu la podurile de cale ferată cu deschideri mari şi cu palee compuse din mai multe rînduri de piloţi (v. fig. III). La infrastructurile de zidărie sau de beton, babele se aşază direct pe faţa superioară a infrastructurii şi se ancorează puternic, l/f. Palee cu pilofi suprapuşi. а) elevafie; b) secfiune transversală; 1) pilofi bătuţi; 2) pilofi superiori; 3) cleşte transversale; 4) cleşte longitudinale; 5) contravîntuiri longitudinale; б) contravîntuiri transversale; 7) babe aşezate direct pe pilofi; 8) babe suprapuse. fie cu ajutorul unor buloane de scelment (v. fig. IV), fie cu ajutorul unor plăcuţe de oţel lat, încastrate în zidărie (simple sau cu capătul încastrat despicat şi cu cele două părţi îndoite în două direcţii), şi de cari se fixează baba cu şuruburi cu piuliţă, — sau se ancorează cu ajutorul unor cupoane de oţel cornier, fixate în infrastructură şi de cari se prinde baba cu şuruburi cu piuliţă sau cu şuruburi penfru lemn (v. fig. IV). Plăcuţele şi cupoanele de corniere se aşază în dreptul pieselor cari reazemă pe babă, iar butoanele de scelment, la mijlocul distanţei dinfre aceste elemente. Babele folosite la legarea diferitelor părţi ale unei infrastructuri de lemn se folosesc la paleele înalte, ai căror piloţi se înnădesc. în acest caz, baba reazemă pe capetele piloţilor înclinată). 1) pilofi de rezistenfa; 2) pilofi de stabilitate; 3) cleşte inferior; 4) cleşte superior; 5) babă; 6) urşi; 7) traversă. inferiori şi e îmbinată cu aceştia prin cepuri sau dornuri, iar pe ea reazemă capetele inferioare ale piloţilor superiori, cari IV. Ancorarea babelor aşezate pe infrastructuri de zidărie, a) ancorare cu plăcufe; b) ancorare cu buloane de scelment; c) şi d) ancorare cu buloane de scelment şi cupoane de ofel cornier; /) pilă; 2) culee; 3) urşi; 4) contrafişe; 5) pilot; 6) babe; 7) plăcufe cu capătul încastrat despicat; 8) buloane de scelment; 9) cupoane de ofel cornier; 10) şuruburi cu piulifă; 11) scoabe; 12) şuruburi pentru lemn. sînt îmbinaţi cu ea numai prin dornuri, penfru a evita putrezirea babei din cauza apei acumulate în bucelele amenajate în ea. Alcătuirile constructive ale infrastructurii şi suprastructurii trebuie făcute astfel, încît elementele cari reazemă pe babă să nu fie situate între punctele de rezemare a acesteia pe infrastructură, pentru a evita solicitarea babei la încovoiere. Cînd baba e solicitată şi Ia încovoiere, trebuie să fie calculată şi Ia această solicitare, afară de calculul la strivire, care se face în mod obişnuit. Penfru calculul la încovoire nu se ţine seamă de continuitatea babei, care se consideră simplu rezemată, iar deschiderea de calcul se ia egală cu distanţa dinfre axele a doi piloţi consecutivi. î. Babă. 3. Ind. făr.: Fiecare dinfre cei patru stîlpi cari sprijină podul unei mori de apă. 2. Babă. 4. Ind. făr.: Stîlp de lemn foarte gros, înfipt în pămînt, care trece prin talpa unei mori de vînt şi în jurul căruia moara poate fi învîrtită după cum bate vîntul. Sin. Babalîc. 3. Babbif. Metg., Mş.; STrJî. Metal Babbit, V. Babbif, metal 4. aliaj Metg., Mş.: Sin. Metal Babbit. V. Babbit, metal 5. metal Metg., Ms.: Aliaj antifricfiune cu tempera- tura de topire joasă, avînd 89% Sn, 7,3% Sb şi 3,7% Cu, care e elaborat prin adăugarea de cupru în vechile aliaje antifricţiune staniu-stibiu. — Prin extensiune, şi alte aliaje antifricfiune cu temperatură de topire joasă, pe bază de cositor sau de plumb, cum sînt: aliajele standardizate la noi sub numirea de compoziţie cu bază de staniu, pentru paliere (simbol YSn) şi aliajul Babbit B 83 (cu compoziţia 83% Sn, 11 % Sb, 6% Cu); unele aliaje pe bază de plumb cu adaus de staniu, ca aliajul Babbit cu plumb BT (cu compoziţia 10% Sn, 15% Sb, 0,7—1,1% Cu, 0,02—0,05% Fe, uneori 0,15% Te şi restul plumb), folosite ca înlocuitoare ale primelor. Sin. Babbit, Aliaj Babbit, Babcock, aparaf ~ 256 Bac de canofaj â 1. Babcock, aparat ~. Chim.: Aparat de sticlă, care serveşte la dozarea hidrocarburilor aromatice din produsele petroliere albe (v. fig.)- Dozarea se face prin agitarea, în acest aparat, a unei cantităţi de 10 cm3 din produsul de analizat, cu 25 cm3 amestec de acid sulfuric şi pentaoxid de fosfor. Hidrocarburile aromatice sînt absorbite de acest amestec. După ce lichidele se separă, se citeşte pe gîtul gradat al balonului volumul de produs neabsorbit. Prin diferenţă se obţine cantitatea absorbită. 2. Babinet, compensator Fiz. V. Compensator Babinet. 3. formula lui Mefeor.: Formulă care, pe baza repartiţiei în înălţime a diferitelor mărimi meteorologice, dă înălţimea H care corespunde în atmosferă unei presiuni p: * P ~~P # = 16 000 (1+afJ ° p,+p Aparat Babcock. unde pQ e presiunea normală (760 mm col. Hg), tm e temperatura medie între straturile atmosferice cu presiunea pQ şi p, a e coeficientul de dilataţie al gazelor, iar p e presiunea la înălţimea H. Formula e aplicabilă numai pentru diferenţe de nivel cari nu depăşesc 500 mm. 4. punctul lui V. sub Lumina solară. 5. Babingfsnit. Mineral.: Fe2“*Fe2“Ca4SiioC>28(OH)2. Silicat dublu de fier şi de calciu, natural, din grupul piroxenilor, cu structura cristalină şi cu forma cristalelor asemănătoare cu a rodonitului (v.). Se prezintă în cristale mici, tabulare sau scurt prismatice, ori în agregate radiare. E în general negru, opac, dar optic pozitiv, puternic pleocroic după np—1,720 (verde închis), nm— 1,731 (violaceu) şi ^=1,753 (brun). Are luciu sticlos foarte puternic şi clivaj perfect după (110), sub un unghi de despicare de 92°37'. Are duritatea 5,5‘*-6 şi gr. sp. 3,4. Prin topire la flacără formează o perlă feromagnetică. 6. Bablah. Ind. piei.: Fructul, în formă de păstaie al diferitelor specii de mimoză, în special al speciei Acacia arabica, răspîndită în Indiile Orientale. Aceste fructe conţin un material tanant important, întrebuinţat la făbăcirea kipselor (v.) şi la fabricarea pieilor penfru talpă. Conţinutul în substanfe tanante al păstăilor variază după speciile de Acacia. în medie, păstăi le cu 10,6% umiditate confin 35,4% substanfe tanante, 14,6% substanfe netanante solubile şi 39,4% substanfe insolubile. Se întrebuinfează ca material tanant, numit Bablah, şî fructele provenite de la Acacia farnesiana Willd. din America de Sud, cari confin 32% substanfe tanante, cum şi păstăi le provenite de la Acacia nilotica din Egipt, cari confin 27% substanfe tanante şi 15% substanfe netanante solubile. Ca material tanant, extractul de Bablah produce o piele plină, moale şi de culoare deschisă. 7. Babord, pl. baborduri. 1. Nav.: Partea din stînga planului diametral al unei nave, privind de la pupă spre proră (adică din partea din spate spre partea dinainte a navei). 8. Babord. 2. Av.: Marginea longitudinală din stînga a fuzelajului unui avion sau al unui dirijabil aerian, privind spre partea dinainte a aerovehiculului. Pentru avioane, termenul se foloseşte numai la cele mari şi în special la hidroavioane. 9. Babşa, Strate de Stratigr.: O parte din stratele de Bistra din Apfianul marnos şi grezos. Din punctul de vedere petrografic, sînt reprezentate prin marne şistoase, argiloase, cari alternează cu gresii calcaroase, micacee — unele cu structură curbicorticală —, şi pe suprafafa cărora se observă ieroglife şi urme cărbunoase. 10. Babură. Me/eor.: Ploaie cu grindină. (Termen regional, Banat.) 11. Babuşcă, pl. babuşfe. Ind. alim.: Rutilus rutilus V. Peşte cu carnea foarte gustoasă, care se valorifică proaspăt sau sărat. Are lungimea de 20--25 cm, gura terminală, mică, pufin înclinată, solzi mari, aripioarele roşii şi irisul roşu. Seamănă cu roşioara, de care se deosebeşte prin faptul că aripioara dorsală începe în dreptul celei ventrale. Se reproduce în aprilie-mai. 12. Baby. Mett.: Ceasornic de masă, cu clopot exterior. V. sub Ceasornic. 13. Bac, pl. bacuri. 1. Pod.: Pod plutitor mobil, cere se deplasează delaun mal laaltul al unei ape (rîu,canal, lac) şi serveşte la transportul oamenilor, al animalelor sau al vehiculelor. V. sub Pod. 14. Bac, pl. bacuri. 2. Nav. V. sub Navă. 15. ~ cu motor. Nav. V. sub îmbarcafie. ia. ~ transbordor. Nav., Transp.: Sin. Ferry-boat (v.). 17. Bac, pl. bacuri. 3. Falca unui dispozitiv de prindere (de ex.: menghină, platou, mandrină universală) a unui obiect, de obicei în vederea prelucrării lui. V. Falcă. îs. ~ de filieră. M$.: Elementul activ al unei filiere de filetat, montat într-un suporf (de obicei cadrul unei clupe) şi putînd fi cilindric (bac circular) sau prismatic. V. sub Filieră. 19. Bac, pl. bacuri. 4. Foto. V. Cuvă. 20. Bac de acumulator. V. sub Bac de celulă electrolitică. 2u Bac de canofaj. Cs.: Instalafie folosită pentru antrenarea sportivilor la vîslit. Poate fi amenajată în aer liber (pentru antrenamentul în timpul verii), sau acoperită (pentru antrenamentul în timpul iernii). Bacurile în aer liber sînt constituite dintr-o platformă plutitoare (galeră), liberă sau ancorată, înzestrată cu echipament pentru vîslit, asemănător cu al îmbar-cafiilor de canofaj (v. fig. /.) Bacurile acoperite sînt constituite dintr-un basin de beton armat, de diferite forme, în mijlocul căruia se amplasează o îmbarcafie asemănătoare cu schiful de patru persoane sau, mai rar, asemănătoare cu schiful de opt persoane. II. Planul schematic al unu bac de canotaj penfru un singur echipaj. /) basin; 2) îmbarcafie de antrenament. I. Bac de canotaj (galeră). Basinele pot fi pentru un singur echipaj (v. fig. II), sau pentru două ori mai multe echipaje (v. fig. III). Pentru bacurile s III. Planul schematic al unui bac de canotaj penfru două echipaje. 1) basin; 2) îmbarcafie de antrenament; 3) scări; 4) suport penfru aparate de vîslit; 5) oglinzi penfru observarea şi corectarea mişcărilor. mici, la cari se vîsleşte numai pe o parte a îmbarcafiei, aceasta trebuie să aibă posibilitatea să se întoarcă, pentru a permite anţre- Bac de celula electrolitica 257 Bacillus methanicus namentul la ambele mîini. Deoarece,prin vîslit, apa din basin e pusă în mişcare şi se formează valuri, bacurile sînt echipate cu canale de retur al apei sau cu sparge-valuri, ori se folosesc vîsle găurite. t. Bac de celulă electrolitică. Elf.: Vas de ebonită, de sticlă sau de răşini sintetice, care conţine electrozii şi elec-troliful unei celule electrolitice, adică ai unei pile sau ăi unui acumulator electric. Bacul împărţit în mai multe compartimente, fiecare dintre acestea confinînd cîte o celulă electrolitică, se numeşte bac cu compartimente (container sau monobloc, la acumulatoarele pentru autovehicule). Bacul se execută din material rezistent la acfiunea electro-lifului: la acumulatoarele acide (de plumb), din sticlă, din material plastic, transparent sau netransparent (sticlă organică sau ebonită), ori din lemn căptuşit cu plumb; la acumulatoarele alcaline (cadmiu-nichel şi fier-nichel), din tablă de ofel sau din tablă de ofel nichelată; la acumulatoarele cu peroxid de argint, din material plastic transparent. 2. Bac de răcire. 1. Ind. alim.: Aparat deschis sau închis, în formă de recipient sau de cuvă, folosit la răcirea mustului de bere. — Bacurile deschise sînt recipiente construite de obicei din fontă, cu secfiunea pătrată sau dreptunghiulară, foarte pufin adînci, astfel încît, mustul avînd o mare suprafafă de evaporare, capacitatea de răcire a bacului se măreşte, iar stratul de must fiind subfire, depunerea substanfelor din suspensie se face repede. Prezintă dezavantajul că, avînd o mare suprafafă de contact cu aerul, mustul e expus la infecfiuni. De aceea bacurile sînt aşezate astfel, încît să se evite contaminarea mustului. — Bacurile închise sînt cuve cilindrice de fier, acoperite cu un capac care se poate ridica şi care intră într-un fel de jgheab cu apă, situat în jurul cuvei. Astfel, închiderea bacului se face mai bine. Are în inferiorul cuvei o serpentină de răcire, iar deasupra ei, un jgheab, prin care mustul de bere e răspîndit pe suprafafa serpentinei. Sistemul de răcire e fixat de capacul bacului, astfel încît e ridicat odată cu acesta. Bacul are şi două fevi pentru aducerea aerului steril comprimat, şi un coş cu o clapetă de închidere şi deschidere, care serveşte la eliminarea vaporilor şi la ventilarea lui. Bacul mai are şi un plutitor care lasă să treacă numai mustul limpede. Bacurile închise prezintă avantajul că, în timpul răcirii, mustul de bere, fiind ferit de contactul cu aerul, e ferit de contaminări microbiene. s. Bac de răcire. 2. Ind. chim.: Recipient cu formă şi dimensiuni diferite (de la cîtiva metri cubi pînă la cîteva sute de metri cubi), la suprafafa solului (cu sau fără fundafie) sau îngropat, echipat cu instalaţie de răcire sau de încălzire, care are partea superioară neacoperifă sau acoperită şi care poate fi construit din lemn, din oţel, etc. 4. Bacalit. Mineral.: Varietate de răşină fosilă, mineraloidă, din grupul chihlimbarului (v.). 5. Bacara. Ind. st. c,: Sin. Baccarat (v.). 6. Bacă, pl. bace. Bot.: Fruct unilocular indehiscent, poli-sperm, cu partea internă cărnoasă, zemoasă, şi cea externă membranoasă, format din una sau din mai*multe cârpele sudate, cu una sau cu mai multe loji. Exemple: strugurele (Vitis vini-fera L.), coacăza (Ribes rubrum L.), agrişa (Ribes grossularia L.), pătlăgeaua roşie (Lycopersicum esculentum L.), lămîia (Cifrus medica L. ssp. Limonium (Risso) Hooker filius), portocala (Citrus aurantium L. ssp. Sinensis Gallesio), castravetele (Cucumis sa-tivus L.), pepenele (Citrullus vulgaris Schrader), dovleacul (Cucurbita pepo L.), pătlăgeaua vînătă (Solanum melongena L.), ardeiul (Capsicum annuum L.), curmala (Phoenix dacfylifera L.), mătrăguna (Afropa belladonna L.), etc. 7. Baccarat. Ind. st. c.: Cristal de artă (gravat, cizelat, emailat, etc.), fabricat iniţial în manufactura de cristal din Baccarat (Franţa). V. sub Cristal. Sin. Bacara. s. Bachelifă. Ind. chim.: Răşină fenol-formaldehidică preparată sintetic prin condensarea fenolului cu formaldehidă, în prezenţa hidratului de sodiu sau a amoniacului. V. sub Fenoplaste. 9. Bachenifă. Expl.: Exploziv pe bază de nitrat de amoniu, care conţine 93% nitrat de amoniu şi 7% frinifrotoluen. Datorită faptului că explozivul are o temperatură de explozie mai joasă, a fost întrebuinţat, în unele ţări, ca exploziv antigrizutos. io. Bach-Schîile, legea Rez. mat.: Lungirea specifică s a unui material isotrop, pe care o provoacă o tensiune normală (de întindere sau de compresiune) cr, e proporţională cu o putere n a acestei tensiuni: unde Eq e o constantă de comportare elastică a materialului, a cărei dimensiune depinde de valoarea exponentului n. Penfru unele materiale (fontă, piatră, mortar), exponentul n e supraunitar n> 1 (v. fig., curba A); pentru altele (piele, cînepă), el e subunitar n< 1 (curba C); pentru cazul unui exponent echiunitar n— 1 se regăseşte legea lui Hooke. La anumite materiale, exponentul n are pentru întindere o valoare diferită de cea pentru compresiune. Calculul tensiunilor, ţinînd seamă de această lege, e complicat. Sin. Legea potenţială. V. şi sub încovoiere. 11. Baci, pl. baci: Ciobanul care supraveghează mulsul oilor şi pregăteşte caşul. (Termen po- Curbele caracteristice ale materîale- pular.) lor cari se abat de la legea lui Hooke. 12. Bacili, sing. bacii. 1. Biol.: Microorganisme în formă de bâsfonaş, cu extremităţile plane, rotunjite sau umflate (v. şi sub Bacterii). Baci li i conţin unele granulaţii (substanţele de rezervă), unele formaţiuni, rotunde sau ovale, de rezistenţă (sporii), un înveliş de protecţie (capsula) şi organele de locomoţie (cilii). Se cunosc: baci lui tuberculozei, al antraxului, al tefanosului, al difteriei, etc. 13. Bacili. 2. Chim.: Formă de basfonaş sub care se prezintă, uneori, substanţele chimice. Exemple: hidroxidul de sodiu sau de potasiu, azotatul de argint, etc. u. Bacilîariaceae. Paleont.: Alge unicelulare, izolate sau asociate în colonii, a căror membrană (căsuţă), lipsită de celuloză şi impregnată cu silice (opal), e formată din două valve inegale, cari se îmbină ca o cutie cu capacul ei (frusfulă). Membrana prezintă ornamentaţii în formă de puncte, nodule, dungi, reţele, pori. Citoplasma conţine un pigment clorofilian, cum şi unu! ca-rotinoid (diatomina), care dă acestor alge culoarea galbenă-brună. Bacilariaceele trăiesc în apele dulci, salmasfre şi marine, în special în regiunile reci (unele fiind pelagice, altele bento-nice); ele se înmulţesc prin bipartiţie. Cuprind două subclase: bacilariacee centrice (ciclice) şi bacilariacee penate, caracterizate prin deosebiri de simetrie, primele fiind discoidale, iar ultimele, alungite. Bacilariaceele sînt cunoscute începînd din Jurasicul inferior, sînt frecvenfe în Cretacic şi au atins dezvoltarea maximă în Terţiar. Depozitele de Diatomee fosile au format diatomitul (v.). în ţara noastră se cunosc genul Cascinodiscus, din Oligo-cenul mediu de la Buştenari şi din Oligocenul superior de la Vălenii de Munte, cum şi depozitele de diatomit din Oligocenul de Ia Sibiciu-Buzău, din Sarmaţianul de la Raşova din Dobrogea, din Tortonianul de Ia Miniş (Arad), efc. Sin. Diafomeae. 15. Bacillus methanicus. M/ne: Bacterie care, în prezenţa unui amestec grizutos, favorizează oxidarea lentă şi descompunerea metanului, cu producere de bioxid de carbon şi apă. Mediul de cultură a acestor bacterii, cari constituie elementul principal în metoda biologică de combatere a metanului, poate fi cernoziomul, gunoiul, sau apa din canalele de scurgere. 17 Bacilul cimentului 258 Eîacierîî 1. Bacilul cimentului. Mai. cs.: Sulfoaluminaful de calciu, 3 CaO*AI203-3 CaS04-3 H2O, Se formează prin acfiunea soluţiilor de sulfaţi asupra- cimentului întărit. Sin. Sarea lui Candlot. 2. Bacifracine, sing. bacifracină. Chim. biol.: Antibiotice produse de Bacillus licheniformis (în amestecul de trei produşi, notaţi cu A, B şi C). Bacitracinele A, B şi C sînt active fafă de germenii gram-pozitivi şi gram-negativi, fiind bacteriosta-tice şi bactericide în dilufii de 1/20 000 — 1/5 000 000. Bacitracinele au structuri polipeptidice foarte asemănătoare între ele şi sînt foarte greu de separat din amestec. Prezintă activitate şi in vivo. 3. Băckstrdmit. Mineral.: Mineral din grupul brucitului, (v.) probabil o modificafie rombică de hidroxid de mangan. 4. Bacon. Ind. alim.: Preparat special din carne de porc (şuncă specială), prelucrat prin sărare, care se supune afumării numai cînd se pune în consumafie, — pregătit din jumătăţile de porc cărora li s-au îndepărtat capul, şira spinării şi osul spetei. Penfru bacon se folosesc porci de carne din rasa Marele alb şi din toate rasele albe de carne, în vîrstă de 6■*■9 luni, cu greutatea vie de 80—100 kg; masculii trebuie castrafi cel mai fîrziu la 4 luni, iar femelele să fie negestante şi nici cu purcei, cu exteriorul frumos, linia spinării dreaptă şi lungă, abdomenul drept şi pielea fină şi netedă. îngrăşarea se face în condifii speciale, cu grăunfe, astfel încît creşterea în greutate să se facă pe baza dezvoltării musculaturii şi nu a grăsimii. Carnea obfinută trebuie să fie consistentă, cu straturi uniforme de grăsime, întrefesută în straturi de carne. Prelucrarea porcilor pentru bacon consistă în sîngerare, opărire, depilare, pîrlire, spălare la duş, eviscerare şi separarea coloanei vertebrale, marcare, întinderea pielii, răcire timp de 12-" 20 de ore, fasonare şi sărare. Sărarea baconuiui se face prin injectarea intramusculară a saramurii cu o concenfrafie de 26° Be (dintre cari 2° Be sînt pentru silitră). Injectarea saramurii se face după un anumit plan, astfel încît fiecare jumătate de porc să fie injectată în 18-”22 de locuri, folosind 8% saramură în raporf cu greutatea cărnii. După injectare, bucăfile se pun în basin şi apoi se adaugă saramură de 24° Be. Sărarea durează vara 7 zile, iar iarna, 5 zile, după cari jumătăfile de bacon se scot din basin şi se pun la scurs pe grătare de lemn, fimp de 2*'*3 zile. După scurgerea saramurii, baconul trebuie să fie roz-roşu, iar con-finuful de sare în carne trebuie să fie de 5 — 6%. Sortarea se face după consistenfa grăsimii, după grosimea slăninii la şiră, greutatea jumătăfiior şi calitatea tranşării. Păstrarea baconuiui se face în baloturi, la temperaturi de la — 3—0°, timp de 15 zile. înainte de livrarea penfru consum, produsul e supus afumării. 5. Bacfericid, pl. bactericide. Chim. biol.: Substanfă care distruge bacteriile. e, Bacterii, sing. bacterie. Biol., Chim. biol., Ped.: Microorganisme în general unicelulare (au structură pluricelulară bacteriile fiiamentoase acvatice), la limita dintre regnul vegetal şi cel animal. Acesfe .organisme, saprofife sau parazite, lipsite de nucleu diferenţiat, lipsite de pigmenţi asimilatori (clorofilieni), formează clasa schizomicetelor. Mărimea lor variază de Ia cîfeva zecimi de micron pînă la 8—10 (cele mai multe sînt cuprinse între 0,5 şi 1,5 fx) şi sînt numai rareori ^sulfobacteriile) mai mari (10 — 50 jx). Cinci sute de milioane de bacterii de mărime mijlocie au greutatea de aproximativ 1 mg. Se prezintă sub diferite forme, şi anume: sferice (coccus sau micrococcus); forma de bastonaş lung, cu cili (bacillus); de bastonaş scurf, fără cili (bacterium); de virgulă (vibrio); de spirală simplă (spirilium) sau compusă (spirochetum), iar uneori, în formă alungită, filamentoasă, fără pereţi despărţitori (leptothrix), sau ramificată neregulat (cladofhrix). Prin înmulţirea bacteriilor se obţin şi alte forme caracteristice. Bacteriile sferice se pot asocia prin segmentare cîte două, formînd diplococi, diplo- bacili, etc. sau mai multe, formînd streptococi (lanţuri sau mărgele), stafilococi (în formă de ciorchine), tetracoci sau tetrade (cîte patru celule în acelaşi plan, rămase alipite de la o segmentare după două plane perpendiculare), sarcine (grămezi cubice de celule segmentate după trei plane). Bacteriile cari au forma de bastonaşe se segmentează după o singură direcţie, perpendicular pe diametrul mare; cînd celulele cari rezultă rămîn alipite, ele se numesc sfreptobacterii. Datorită rezistenţei lor (între —243 şi +120°) şi rapidităţii de înmulţire, bacteriile sînt foarfe răspîndite astăzi în aer, în pămînt, în apă, în alimente şi în organismele vii (de ex.: 1 g de pămînt conţine 5 ■••10 milioane; 1 cm3 de lapte, la 24 de ore după muls, 5 — 50 de milioane; 1 g de fecale, 20—165 de milioane, etc.). Sînt cunoscute din depozitele cele mai vechi (calcarele algonkiene) şi au avut un rol important la formarea unor zăcăminte de fier, de sulf, fosfaţi, cărbuni, efc. La exterior, celula bacteriană are o membrană al cărei straf extern e uneori mucilaginos, formînd o capsulă; sub membrană se găseşte protoplasma cu vacuole cari conţin suc celular şi diferite incluziuni, cu substanţe de rezervă (volutină, glicogen, picaturi de grăsime, granuloză, uneori sulf, efc.). Cînd membrana cleioasă înglobează un număr mare de bacterii şi formează un voal la suprafaţa lichidelor, ea se numeşte zooglee. La bacterii nu s-a constatat, în general, un nucleu net, ci materia nucleară e răspîndită în masa protoplasmei sub formă de granulaţii sau de filamente axiale. Bacteriile pot fi mobile sau imobile; cele mobile au filamente lungi şi fine (flageli sau cili vibratili), la extremităţi sau pe suprafafa lor. Se înmulfesc în general prin diviziune simplă (sciziparitafe); în condifii de laborator se divid în două la fiecari. 20 — 30 de minute. Unele bacterii formează însă spori (de obicei unul singur), cari sînt formele lor de rezistenţă. Sporii sînt sferici sau ovali; ei au o membrană groasă, care îi protejează contra căldurii şi contra agenţilor vătămători. Se deosebesc trei fipuri de spori: bacillus, cînd sporul se găseşte în interiorul celulei şi nu deformează celula; clostridium, cînd diametrul sporului e mai mare decît diametrul celulei şi aceasta ia o formă de fus sau de suveică; plectridium, cînd celula e dilatată la capătul la care se găseşte sporul, avînd aspectul de beţe de toboşar, etc. Multe bacterii nu formează niciodată spori: cocii, vibrionii, spirilii; de asemenea, bacteriile lactice, acetice şi altele. Constituţia biochimică şi procesele metabolice ale celulei bacteriene prezintă o mare analogie, atît cu procesele celulei vegetale, cît şi cu acelea ale celulei animale. Capacitatea lor foarte mare de multiplicare şi activitatea lor metabolică, foarte intensă, variază după factorii externi, după specia şi tipul lor, efc. Creşterea cu fimpul a unei colonii bacteriene, într-un mediu adecvat, se face cu o vitesă proporţională cu bogăţia culturii microbiene. Morfologia, metabolismul şi întreaga viaţă fiziologică a celulei bacteriene depind de acesfe faze ale ciclului de creştere. Celula bacteriană conţine aceleaşi bioelemenfe ca şi celula vegetală sau cea animală (carbon, oxigen, hidrogen, azot, fosfor, sulf, substanţe minerale), în cantităţi variabile (de ex.: carbon 45-55%, azot 8,28-15,03%, fosfor’2,5-5,0%, cenuşă 1,34■•• 13,86%). Substanţele proteice pot varia între 12,5 şi 87,5%, găsindu-se fie sub formă de oloproteide (glo-bulină), fie de eteroproteide (glucoproteide, lipoproteide, fosfo-proteide, nucleoproteide); prin hidroliză se obţin aminoacizii componenţi, cari se găsesc în toate organismele bacteriene. Ca şi la fiinţele superioare, acizii nucleici din bacterii aparţin tipurilor de acizi ribonucleici şi desoxiribonucleici.— Conţinutul în acizi nucleici totali variază între 5 şi 20% din greutatea substanţei uscate. Conţinutul bacteriilor în glucide variază între 12 şi 28% din greutatea substanţei uscate, glucidele fiind sintetizate de ce- Bacterii acetice 259 Bacterii lactice Iu la bacteriană din componenţi simpli (alcooli, pentoze, hexoze, acizi glicuronici, etc,).— Se găsesc sub formă de oze simple sau aminafe, de polizaharide, de celuloză, amidon, glicogen, pentozani şi sub formă de eterozide. Lipidele bacteriene aparţin clasei lipidelor neutre, fosfolipidslor şi cerurilor. Conţinutul variază între 1,56 şi 40,8% din greutatea substanţei uscate; din lipidele bacteriene au fost izolaţi acizii: palmific, stearic, linoleic, linolenic, etc.— Multe bacterii sînt producătoare de pigmenţi (infracelulari şi exfracelulari), în funcţiune de exponentul de hidrogen al mediului, de oxigen, azot şi de temperatură; de exemplu: piocia-nina, prodigiozina, etc.— Bacteriile conţin un complex enzimatic foarte bogat şi activ, similar celui din organismele superioare, cu o intensă acţiune toxică; de exemplu: fibrinolizina (enzimă proteolitică din streptococul hemolific), leucocidina (care distruge leucocifele), hialuronidaza (care depolimerizează acidul hialuronic), lecitinaza (care hidrolizează lecifina), penicilinaza (care împiedică acţiunea antibiotică a penicilinei asupra unor germeni); bacteriile conţin şi enzime pe cari nu Ie au alte organisme; de exemplu hidrogenaza, etc. După valoarea potenţialului de oxido-reducere al bacteriilor (exigenţa lor faţă de oxigen), se deosebesc: bacterii aerobe, bacterii anaerobe şi bacterii facultativ anaerobe. Bacteriile aerobe, cari se dezvoltă în medii cu mult aer şi pentru cari oxigenul e indispensabil, oxidează, cu ajutorul enzimelor specifice, substanţele organice hidrocarbonate şi proteice, pe cari le descompun în bioxid de carbon, apă, amoniac, hidrogen sulfurat, sulf, săruri de calciu, de magneziu, potasiu, fosfor, etc., cu dezvoltare puternică de căldură (de ex. fermentaţia aerobă a gunoiului de grajd).*— Bacteriile anaerobe, cari se dezvoltă în medii cu puţin oxigen sau chiar lipsite de oxigen şi cari îşi procură acest element prin reducerea anumitor substanţe organice, descompun parţial substanţa organică, cu slabă dezvoltare de căldură (de ex. descompunerea glucozei în mediu umed, neaerat, în acid lacfic şi acetic, în alcool etilic, bioxid de carbon şi hidrogen).— Bacteriile facultativ anaerobe sînt bacterii cari în medii aerate sînt aerobe, însă pot trăi şi anaerob.—■ în sol se produc descompuneri atît aerobe, cît şi anaerobe. Primele se produc în spaţiile lacunare largi, bine aerate, şi în spaţiile inferglomerulare din solurile structurate sau în cele nisipoase pe toată grosimea lor, iar celelalte se produc în interiorul orizontului cu humus, în sfratele mai adînci şi îndesate, în prezenţa unui exces de apă. Bacteriile aerobe consumînd oxigen, uşurează înmulţirea şi activitatea bacteriilor anaerobe, cari, la rîndul ior, favorizează formarea şi acumularea humusului. După intervalul de temperatură în care se dezvoltă, bacteriile sînt: termofile (45 •■■80°, cu dezvoltarea optimă la 50 •*•55°), mesofile (15 — 45°, cu dezvoltarea optimă la 25 — 37°) şi psicrofile sau criofile (0 — 30°, cu dezvoltarea maximă Ia 10°). Grupul bacteriilor termofile cuprinde bacteriile cari se găsesc în sol (B. mesenfericus, B. vulgatus), fermenţii lactici şi anumite specii particulare (B. calfactor, B. thermophilus), cari provoacă încălzirea maselor vegetale în fermentaţii, ca şi speciile cari se găsesc în apele termale. Bacteriile au nevoie zilnic de o cantitate de substanţe alimentare foarte mare (egală cu greutatea lor) în raport cu dimensiunile lor. După modul în care îşi procură bioxidul de carbon şi energia necesară sintezei materiei organice proprii, se deosebesc: bacterii autotrofe (bacterii oxidante), cari pot obţine carbonul şi azotul necesar sintezelor proprii din surse anorganice (carbonaţi, amoniac, sau din aerul atmosferic, întocmai ca şi plantele), unele oxidînd compuşii azotaţi, sau sulful, iar altele conţinînd pigmenţi (bacterioclorofilă), ori folosind pentru sinteza diferitelor substanţe organice energia solară (ferobacteriile, bacteriile fotosinfetizanfe sau tiobacferiile purpurii şi verzi, etc.); bacterii eterotrofe, cari îşi procură atît carbonul, cît şi energia de sinteză a substanţei organice proprii, prin oxidarea materiei organice din sol. Acestea sînt reprezentate printr-un mare număr de genuri şi specii, cari pot fi împărţite după comportarea lor faţă de azotul molecular sau organic (bacterii fixatoare de azot, bacterii profeolitice, urobacterii) sau după sursa de carbon preferată (bacterii celulo-litice, bacterii pectinolitice, etc.). Din acest grup fac parte cele mai multe bacterii patogene cari, prin adaptare la parazitism, îşi micşorează puterea de sinteză. Din punctul de vedere al toxicităţii pentru organismul omenesc, bacteriile se împart în patogene (producătoare de boii molipsitoare) şi nepatogene sau bana/e (inofensive penfru organismul omenesc). Printre bacteriile patogene cari se găsesc în apă sînt următoarele: bacilul Eberth (febra tifoidă), vibrionul holeric (holera), amoeba disenteriei, Enteridis de Goerfner (diareea), spirochefele lepto-spire (icterul hemoragie), Helmin-thiasis tricocefalii oxiuri, Ankylostoma duodenale (paraziţii intestinali), bacilul tefanic, bacilul Oedem maligne, baciIii putreziciunii, microbi din fermentaţiile amoniacale, bacilii Koch (TBC), etc. Toleranţa organismului e de 100 de bacterii banaie Ia 1 cm3 de apă potabilă. Bacteriile au rol important ca agenţi de fermentaţie în industria alimentară (bacterii acetice, butirice, lacfice, propio-nice, etc.) sau ca agenţi activi în circulaţia azotului în natură (bacterii amonificatoare, nifrificafoare, denitrificatoare, fixatoare de azot, etc.). Exemple de bacterii: î. ~ acetice. Biol., Ind. alim.: Bacteriile cari produc acid acetic. (V. sub Acetobacter). 2. ~ butirice. Biol., Ind. alim.: Bacteriile cari produc acid bufiric. Se prezintă sub formă de bastonaşe destul de mari, groase, adeseori poliforme. Se dezvoltă la 35'*-40° (cu optimul de dezvoltare Ia 37°). Sporulează uşor. Prin sporulare se umflă şi iau forma de fus (sporii aşezaţi în centrul celulei) sau de măciucă (sporii aşezaţi la capătul celulei). Unele specii conţin în pro-toplasmă o substanţă ternară asemănătoare amidonului (granuloza), care se colorează în albastru cu iodul. Unele bacterii butirice sînt facultativ anaerobe, iar altele sînt strict anaerobe. Se găsesc pe cereale, în noroi, în pămînt, în lapte şi în brînzeturi; fermentează zaharurile cu formare de acid bufiric şi de gaze (bioxid de carbon şi hidrogen). Folosesc ca Granulobacter saccharobuiyricum. sursă de azot compuşii amoniacali. Nu atacă proteinele propriu-zise. Bacteriile butirice mai importante sînt: Granulobacter saccharobutyricum (v. fig.), Granulo-bacter lactobutyricum, Clostridium butyricum, Baccillus amylo-bacter, Baccillus ortobufyricus, Clostridium pasforianum (fixează azotul din aer), Granulobacter pectinovorum (intervine la topirea fibrelor textile). 3. ~ lacfice. Biol., Ind. alim.: Bacteriile cari fermentează zaharurile şi produc acidUactic. Se prezintă sub forma de coci şi de bastonaşe de dimensiuni diferite şi grupate foarte variat (diplococi, streptococi, etc.). Sînt pufin rezistente la temperaturi înalte şi nu produc spori. La 70 — 75° mor în cîteva minute. Sînt aerobe şi anaerobe şi foarte răspîndite în natură, unde au un rol important. Cele mai frecvenfe procese de acidificare spontană sînt datorite bacteriilor lactice. Aceste bacterii se împart în două categorii: bacterii lacfice adevărate, cari produc aproape numai acid lacfic, atacă zaharurile şi alcoolii superiori, folosesc pentru nutriţie azotul din peptone, sînt gram-pozitive, mobile, nesporulate, — şi pseudobacterii lactice, cari produc puţin acid lacfic şi multe gaze (bioxid de carbon şi hidrogen), sînt gram-negative, folosesc ca sursă de azof şi sărurile amoniacale. 77* Bacferii propionice 260 Bacterioclorofilă Bacteriile lactice adevărate se împart în două grupuri, numite A şi B. Bacteriile cari produc catalază (grupul A), nu reduc azotafii şi nu se dezvoltă la suprafafă pe medii solide.— Genul Thermobacterium produce acid lactic levogir sau inactiv. Precipită cazeina, Temperatura optimă e de 40 ■■■50° (minimum 20°); se prezintă sub formă de bas-tonaşe alungite, imobile; confine speciile Thb. helveticum, Thb. lactis (din laptele cald), Thb. yoghorti şi Thb. bulgaricum (din iâurf), Thb. cereale (B. Delbru-cki), care provoacă acidificarea plămezilor din cereale (v. fig.), Thb. caucasicum (din kefir), Thb. casei (din brînzeturiletip Schwei-tzer), Thb. acidophilum (întrebuinfat la fabricarea laptelui aci-dofil).— Genul Streptobacterium produce acid lactic dextrogir. Se prezintă sub forma de lanfuri lungi. Temperatura maximă de acfiune e de 35-**40o. Fermentează pentozele. Se găseşte în lapte, în brînză şi în aluatul de la fabricarea pîinii.— Genul Streptococcus produce acid lactic dextrogir, se prezintă sub forma de diplococi şi de lanfuri lungi, şi dă mai pufin acid lactic decît cele precedente. Din acest grup fac parte Streptococcus lactis din laptele acru şi fer-menfii lactici din smîntînă, cari se dezvoltă la temperatura optimă de 30*--35°; Streptococcus cremoris, care produce în lapte un coagul fin şi plăcut; Streptococcus citrovorus şi S. para-citrovorus, cari produc aroma din smîntînă şi din unt.— Genul Betacoccus se prezintă sub forma de diplococi, cari produc pufin acid şi dau subproduse (bioxid de carbon, hidrogen, alcool, acid acetic şi acid succinic). Se găsesc pe rădăcinile în.descompunere (de sfeclă, de cartofi, efc.) şi în băligar. Unele specii provoacă viscozifatea solufii lor de zaharoză, sintetizînd gume (Leuconostoc).— Genul Betabacterium are aceleaşi caractere fiziologice ca şi genul Betacoccus. El cuprinde fermenfii lactici cari se întîlnesc în industria berii şi în special bacilul berilor cari se întind (Saccharobacillus pastorianus Vân Laer). Bacteriile cari produc catalază (grupul B), reduc azotafii şi se dezvoltă la suprafafă.— Bacteriile genului Microbacterium au forma de bastonaşe foarte mici, rezistente la acfiunea căldurii; produc pufin acid lactic; nu produc coagularea laptelui.— Bacteriile genului Tetracoccus sînt diplococi sau tetrade; unele specii lichefiază gelatina; produc pufin acid lactic, iar unele produc cantităfi apreciabile de acid acetic; se găsesc curent în băligar. Pseudobacteriile lactice cuprind subgrupurile: Bacferium coli (se prezintă sub formă de bastonaşe mobile; nu lichefiază gelatina; nu produce spori; nu se colorează după mefoda gram; produce indol, sectol, o cantitate mică de acid lactic şi gaze) şi Bacferium aerogenes (bastonaşe mobile; nu produce indol; formează mai mult bioxid de carbon şi mai pufin hidrogen). 1. ~ propionice. Biol., Ind. alim.: Bacteriile cari intervin în fermentafia brînzefurilor fine, tip Emmenthal. Se prezintă sub formă de bastonaşe nesporulate, uneori foarte scurte, aproape rotunde, alteori lungi, cu tendinfă de îngroşare şi ramificare la capete; sînt gram-pozitive; sînt facultativ anaerobe. în natură se găsesc bacterii propionice cari formează pigmentafii şi sînt mai mult aerobe. Se găsesc în cantităfi importante în băligaruI vacilor, de unde trec în lapte şi apoi în produsele lactate. Se dezvoltă încet Ia temperatura de 30°. Coagulează laptele după 2--3 zile şi uneori după 9 zile. Fermentează hidrafii de carbon, alcoolii superiori şi sărurile acidului lactic, producînd acid propionic, acid acetic şi bioxid de carbon. Mirosul caracteristic şi gustul dulceag al brînzeturilor cari au suferit fermentafia propionică sînt datorite în parte propionafilor formafi, iar dega- jarea de bioxid de carbon e cauza formării găurilor caracteristice. Cel mai important gen din această categorie de bacterii e Bacterium acidi propionici. Sin. Propionibacterium.— 2. ~ acido-rezisfenfe. Biol.: Bacteriile cari se colorează cu fuchsină fenicată şi cari nu se mai decolorează prin tratarea cu acid azotic diluat şi alcool.— 3. ~ amonificatoare. Biol.: Bacferii cari produc amoniac, descompunînd substanfele albuminoide. 4. ~ denifrificafoare. Biol., Ped.: Bacferii cari reduc azotafii, liberînd azot molecular (v. Denitrificare). Se deosebesc bacterii denifrificafoare, cari reduc nitrafii în nitrifi (exemple: B. coli, B. vulgare, B. pyocyaneus, B. pro-digiosum, B. mycoides) şi bacterii cari reduc nitrafii în oxizi de azot şi azot gazos (exemple: B. denitrificans, B. Harflebii, B. fluorescens liquefaciens, B. pyocyaneus, care se găseşte şi în primul grup; Thiobacillus denitrificans, care oxidează sulful], s. ~ fixafoare de azof. Ped.: Bacterii cari trăiesc şi se dezvoltă în sol, fie libere (nesimbiofice), fie în simbioză cu plante superioare (simbiotice). Dintre bacteriile nesimbiotice fac parte: Azofobacter (v. sub Azotobacferiaceae), cu numeroase specii, şi Clostridium pasto-rianum, formă tipic anaerobă, alungită (cu lungimea de 3 ■ 12 ^x, grosimea de 1 •••7,2 [x), care se dezvoltă în soluri neutre, dar se găseşte şi în unele soluri acide, cu exponentul de hidrcgen pînă la pH = 5. Această bacterie fixează 2 3 mg de azot sub formă de substanfe proteice, penfru fiecare gram de carbon consumat; pentru procurarea bioxidului de carbon şi a energiei necesare sintezei, oxidează substanfele hidrocarbonate mai uşor de descompus (zaharurile, dextrina, amidonul); nu foloseşte lignina, hemiceluloza şi celuloza; asimilează azot şi din sol. Bacteriile simbiotice (sin. Bacterii de nodozităfi) trăiesc pe rădăcinile plantelor leguminoase, la început în relafii de parazitism (consumă substanfe proteice din plantă), ulterior în relafii de simbioză (consumă substanfe proteice, dar asimilează azot din aer, pe care planta îl ia ulterior, în timpul creşterii, din nodozităfi). Specia Bacillus radicicola (sin. Rhiozobium legu-minosarum) se dezvoltă pe toate rădăcinile leguminoaselor anuale erbacee (mazăre, fasole, lupin, etc.) şi pe rădăcinile, în general cele mai subfiri, ale celor perene, ierboase şi lemnoase (de trifoi, lucernă, salcîm, efc.). Nodozităfi le sînt datorite pătrunderii bacteriilor prin porii absorbanfi ai rădăcinilor şi înaintării lor, sub forma unui canal de infecfie, pînă în periferia rădăcinii, unde celulele se hipertrofiază sub forma de nodozităfi.— Bacteriile simbiotice au la început forma unor bastonaşe cu grosimea de 0,5 •■•1 ji şi lungimea de 0,9 ■••7,2 u, frecvent ciliate, iar cînd planta înfloreşte, se transformă în bacteroide (v.); sînt fie stricf aerobe, fie, uneori, facultativ anaerobe; sînt pufin sensibile la aciditatea solului (rezistă uneori pînă la pH = 3,1); se dezvoltă la temperaturi variabile (3--460), prezentînd condifii optime de dezvoltare între 18 şi 25°; bacteriile de nodozităfi rezistă în sol mai mulfi ani, chiar dacă lipseşte planta leguminoasă pe care se dezvoltă. c. ^ nifrificafoare. Biol., Ped.: Bacferii cari transformă, unele amoniacul în acid azotos, alfele acidul azotos în acid azotic (v. Nitrificare). Primele cuprind Nitrosomonas europaea (formă pufin alungită, eliptică, avînd lungimea de 1,2—1,8 [X şi un flagel scurt), Nitrosomonas javanensis, identificat în solurile insulei Java (lungimea, 0,5 —0,6 [x; are un flagel lung, foarte mobil) şi Nitrosococcus braziliensis (are diametrul de 2 ^x), diverse specii de Nitrozcystis (cari produc nitrificarea în solurile de pădure), etc. Al doilea grup cuprinde specii din genul Nitrobacter (bastonaşe cu lungimea de 1 fx şi grosimea de 0,3-*-0,4 ^x). Bacteriile nitrifi'catoare sînt tipic aerobe şi se găsesc în orice fel de soluri, cu excepfia solurilor mlăştinoase. . 7. Bacferioclorofilă. Biol., Chim. biol.: Pigment verde confinut de bacteriile fotosintefizante, cari folosesc energia solară pentru sinteza diferitelor combinafii organice. Bacteriofagi 261 Bacferioză 1. Bacferiofagir sing. bacteriofag. Chim. biol., Biol.: Agenţi ultramicroscopici filtrabili, de origini insuficient cunoscute, cari au capacitatea de a distruge culturile bacteriene. Se comportă, fie ca germeni vii, cari se înmulţesc pe seama bacteriilor pe cari Ie disolvă, fie ca fermenţi litici. Diametrul corpusculelor de bac-teriofagi variază între 0,005 şi 0,020 Se pot găsi în apă, în sol şi în unele culturi, în cantităţi pînă la 10 miliarde pe 1 cm3. La microscopul electronic, bacteriofagii se prezintă sub forma unor corpuscule ovoide, cari au o coadă lungă, cu ajutorul căreia îşi asigură orientarea spre germenul sensibil. Imaginile electronice indică, de asemenea, că, în culturile contaminate cu bacteriofagi, bacteria e asaltată de mici forme cari, după ce au pătruns prin membrană, se multiplică pînă la distrugerea completă a corpului microbian. Unii bacteriofagi au acţiune specifică (acţionează asupra unei singure specii de microorganisme); alţii acţionează asupra mai multor specii. Prezenţa lor se manifestă prin liza (dezintegrarea) unui anumit microb sau a unui grup de microbi şi prin clarificarea mediului respectiv. O picătură din cultura lizată, inoculată altei culturi bacteriene, produce procesul de clarificare, iar acest proces se poate transmite indefinit prin inoculări succesive. Bacteriofagii se multiplică în timpul creşterii şi lizei culturilor bacteriene infectate; ei au dimensiuni foarte mici, trecînd prin filtrele cari reţin bacteriile; pot fi inactivaţi, prin acţiunea anumitor radiaţii, a temperaturilor înalte, a substanţelor toxice.— Bacteriofagii au caracter antigenic; inoculaţi la animale, produc anticorpi specifici; specificitatea lor serologică e folosită la clasificare. Au fost 'studiaţi bacteriofagii anti-B. Escherica Coli, notaţi cu Ti, T2, T3, T4, T5. Bacteriofagul I2 are structura unei nucleoproteine, respectiv a unei proteine, şi conţine 40% acid desoxiribonucleic. Mecanismul reacţiei dintre bacterie şi bac-teriofag pare să consiste în fixarea acestuia de către celula bacteriană; dacă bacteria e moartă, bacteriofagul e inactivat; după adsorpţia bacteriofagului, celula vie se divide cu acelaşi ritm, sau mai repede, iar după un timp se lizează. Bacteriofagii au rol în special în industria laptelui. Ei distrug culturile de streptococi lactici, întrebuinţate la fermentarea laptelui sau a brînzeturilor. 2. Bacferiofagie. Biol.: Fenomenul de distrugere a bacteriilor prin atacarea lor de bacteriofagi (v.). 3. Bacferiolizîne, sing. bacferiolizină. Biol., Chim. biol.: Anticorpi cari se găsesc în serul sanguin şi cari provoacă liza bacteriilor (v. şi Anticorp). 4. Bacferiologîe. Biol.: Ramură a Microbiologiei (v.), care se ocupă cu studiul bacteriilor, al raportului lor cu omul, cu celelalte animale şi cu plantele, cum şi cu acfiunea lor în procesele de transformare a substanţelor organice.— în cadrul Bacteriologici s-au constituit discipline cari se ocupă cu studiul bacteriilor, după contingenţa şi importanţa pe care o au în sectoarele de activitate ale omului. Astfel, se cunosc trei ramuri principale ale Bacteriologi-ei: Bacteriologia industrială, care studiază bacteriile şi acţiunea lor în diferite reacfii chimice aplicate industrial. Bacteriologia agricolă, care studiază speciile bacteriene importante penfru agricultură. Bacteriologia medicala, care se ocupă cu cercetarea bacteriilor patogene pentru om şi animale.— Penfru atingerea actualului stadiu al Bacteriologiei au fost create metode şi instrumente numeroase de investigaţie, cum sînt: tehnica microscopiei, a ultramicroscopiei, etc., tehnica coloraţiunilor, bazată pe calitatea fixatoare, variabilă, a bacteriilor, tehnica culturilor pe medii diferite, la temperaturi şi aerări variabile, tehnica inoculărilor experimentale pe animale, etc. Din acestea decurg numeroase aplicaţii utile omului: pentru diagnosticul, tratamentul şi vindecarea bolilor infecţioase; anti-sepsia şi asepsia, vaccinarea (bacterioterapia), seroferapia, sero- diagnosficele, imunizarea directă (vaccinuri) şi indirectă (seruri), cum şi pentru agrotehnică: nitrificarea artificială, distrugerea vieţuitoarelor dăunătoare plantelor (prin virusuri toxice), etc. 5. Bacferioriză. Ped.: Floră bacteriană care se acumulează în rizosferă (v.) şi care are o constituţie specifică pentru fiecare specie de plantă. Exemple: frasinul, arţarul şi salcia încetinesc dezvoltarea Azotobacterului în rizosferă lor, pe cînd salcîmul şi stejarul o favorizează. Această microfloră suferă modificări cantitative, uneori importante, în diferitele faze de dezvoltare a plantelor. 6. Bacferiosfafic. Biol., Farm.: Calitatea unei substanţe de a opri dezvoltarea şi proliferarea germenilor (bacteriilor). 7. Bacteriostază. Biol., Farm.: Starea în care e oprită dezvoltarea germenilor. (Termen învechit.) — Sin. Inhibiţia germenilor (v.). 8. Bacferioză, pl. bacterioze. Biol.: Boală a unei plante, provocată de bacterii. Bacteriile fitopatogene, adaptîndu-se la medii variate, se găsesc la cele mai multe plante, producînd pagube mari.— Bacteriozele se găsesc pe toate organele plantelor, însă, datorită imperfecţiunii vaselor, la plante nu se pot produce fenomene de toxicitate generală. Bacteriozele se manifestă prin hipertrofii (bacteriocecidii), cari se produc pe organele aeriene şi subterane, sub formă de umflături, de exemplu pe ramurile măslinului,—prin atrofii, cari se prezintă sub forma de rahitism al plantelor, pe ramuri, frunze, etc., de exemplu la viţa de vie, — prin necroze, cari se manifestă prin gangrene, atît pe organele aeriene, cît şi pe cele subterane (de ex. pe tulpinile de cartof, pe cartofi, pe frunzele de tutun, pe tomate, pe frunzele de varză, etc.)—şi prin gomoze (bacterioze metamorfice), cari se manifestă prin produse de transformare, de exemplu la piersici. Agenţii purtători şi transmiţăfori (infecţioşi) ai bacteriilor sînt următorii: insectele, păsările, animalele, omul, apa, solul, instrumentele agricole, seminţele, bulbii, etc. Perioada de incubaţie (v.) variază după virulenţa agentului patogen, după rezistenţa plantei şi după condiţiile locale (temperatură, umiditate, lumină, etc.). în această perioadă, bacteriile se înmulţesc, iar planta nu prezintă simptome patologice. Pentru combaterea bacferiozelor se iau, în principal, măsuri profilactice: selecţiunea plantelor rezistenfe la boli, asolamente raţionale, lucrări culturale, îngrăşăminte cari măresc rezistenţa plantelor, seminţe sănătoase şi dezinfectate, distrugerea prin ardere a plantelor atacate, dezinfectarea uneltelor agricole, distrugerea insectelor şi a buruienilor,*gazeificarea serelor, etc. în ţara noastră se înfîlnesc, la plantele mai importante pentru agricultură, următoarele bacterioze: La cînepă se formează arsura cînepei, produsă de Bacillus cubanianus, care se manifestă prin eroziuni localizate pe peţio-lul frunzelor. La sfecla de zahăr, în special în anii secetoşi, se formează: putregaiul uscat (gomoza), produs de Bacillus befae, care se manifestă prin îngălbenirea şi veşfejirea frunzelor şi prin zbîr-cirea vîrfului rădăcinii, bacteria migrînd spre bază, prin vase, cum şi prin caverne, pline cu mucilagiu bacterian, iar pulpa consumîndu-se şi uscîndu-se, şi zahărul transformîndu-se în alcool; putregaiul sfeclei de zahăr, care apare în terenurile alcaline, în cazul precipitaţiilor abundente, fiind produs de Bacterium vulgare, Bacillus subHlis, mycoides şi butyricus; scurgerea go-moasă brună, care se ^manifestă în depozite, fiind produsă de Bacillus sacchari, care transformă zahărul; rîia sfeclei de zahăr, care se manifestă prin excrescenţe neregulate, brune, fiind produsă de Bacterium scabeigenum; păfarea frunzelor (produsă de Pseudomonas aptatum); încreţirea frunzelor (produsă de Bacterium morulans); gălbenarea frunzelor (produsă de Bacillus tabificans); tuberculoza rădăcinilor (produsă de Pseudomonas beticola); etc. La varză, la nap, rapiţă, etc., pe organele aeriene şi subterane se formează; nervaţiunea neagră, produsă de Bacillus Bac fe roi de 262 Bsgder, aparaf ~ campesfris (Sin. Pseudomonas campesfris); putregaiul alb al napilor, produs de Pseudomonas destrucfans, care are o acfiune enzimatică intensă, distrugînd celuloza; putregaiul conopidei, produs de Bacillus oleracea. La dovleac şi la pepene se constată veştejirea frunzelor, produsă de Bacferium tracheiphilum, şi putregaiul frunzelor, produs de Pseudomonas lachrymans. La fasole se formează: grăsimea păstăilor, sub formă de pete galbene, apoi brune, înconjurate de o zonă clorotică, care e produsă de Pseudomonas (Bacferium phaseoli), asociată, uneori, cu o ciupercă imperfectă (Colletotrichum lindemuthianum); veştejirea tufelor de fasole, produsă de Bacferium flacum-faciens; pătarea frunzelor de fasole (boala petelor), produsă de Pseudomonas viridi-faciens. Dudul e afectat de o bacterioză produsă de Pseudomonas mori, care se manifesfă pe frunzele arborilor tineri, sub formă de pete, slab transparente la început; frunzele se usucă, iar infec-fiunea trece pe ramurile tinere, pătrunzînd, uneori, pînă la lemn. La păr se cunoaşte o bacterioză produsă de Bacillus amylo-vorus; Ia piersic, din aceeaşi familie, se cunoaşte tuberculoza, produsă de Ciosfridium persicae fuberculosis; numeroase roza-cee suferă de cancer; Ia prun se cunoaşte pătarea frunzelor, produsă de Pseudomonas pruni. La rozacee e frecventă băşicarea fructelor, produsă de Pseudomonas papulans; gomoza bacilară a cireşului, produsă de Pseudomonas spongiosa, disolvă fesutul celular, iar învelişul devine spongios. La cartof se cunosc; putregaiul umed şi gangrenarea tulpinilor, produse de Bacillus caulivorus; brunificarea tulpinilor, produsă de Bacillus solanicola; putregaiul inelar, produs de Bacferium sepedo-nicum;putregaiul mucilaginos, produs de Bacferium solanacearum. La păflăgelesecunosc: putrezirea tulpinilor, produsădeBacillus solanacearum; băşicarea tomatelor, produsă de Pseudomonas vesicatoria; putregaiul tomatelor, produs de Pseudomonas lyco-persicum. La tutun se cunosc: cărbunele (şancrul) tutunului, produs de Bacillus ferruginosus, şi pătarea albicioasă a frunzelor de tutun, produsă de Bacillus macullicola. La vifa de vie se cunosc: putrezirea ciorchinilor, produsă de Bacferium uvae; putregaiul bacferian, produs de Baccillus caulivorus; tuberculoza ramurilor, produsă de Bacillus ampelop-sorus, şi alte bacterioze. 1. Bacferoîde, sing. bacteroid. Ped.: Bacferii de nodozităfi, fixafoare de azot (v. sub Bacterii fixatoare de azot), cari obfin această calitate după ce âu pătruns şi se dezvoltă în interiorul rădăcinilor unor plante leguminoase, cînd planta a înflorit. Se prezintă în forme umflate şi ramificate sau în Y. 2. Bacfrîfes. Paleonf.: Goniatitoid cu cochilie dreaptă, asemănătoare cu a genulu la care linia de sutură prezintă îns E o formă primitivă, considerată ca a Goniafifilor. A trăit din Devonii în Carboniferul inferior. 3. Baculifes. Paleonf.: Amonit cretacic din familia Baculitidae. Cea mai mare parte a cochiliei e dreaptă şi în secfiune e ovală; partea tînără, care se păstrează foarte rar, e spiralată. Linia lobară e formată din ® '°bi ?as,e sfle bifide- Baculifes anceps Bactrifes afara de lobul antmfonal. (Maestrkhllan). elegans. Specia Baculites anceps Lam. e cunoscută în fara noastră în Cretacicul superior din basinui Brezoiului. 4. Badan. Ind. piei.: Bergenia crassifolia. Plantă erbacee perenă din familia Saxifragaceae, cu un rizom negru la exterior şi galben în secfiune, care atinge grosimi de 2,5 cm; creşte în Siberia, pînă în Extremul Orjept, prin păduri, la şlfjţudin! Qari ii Orthoceras (v.), să un lob sifonai. forma ancestrală anul mediu pînă variază între 500 şi 2400 m. Rizomii şi frunzele sînt bogate în substanfe tanante. E exploatată penfru obfinerea extractelor tanante, a acidului galic, a arbufinei, a hidrochinonei şi a unui colorant de culoare kaki, rezistent la lumină. Planta se înmul-feşte prin butăşire sau prin sămînfă. Prin bufăşire se dezvoltă în trei ani, iar prin sămînfă, în patru ani. Rizomul proaspăt confine 50,6% apă, iar în stare uscată, numai 10,5% apă, 20,2% substanfe tanante, 20,7% substanfe netanante şi 48,6% substanfe insolubile. Confinutul în substanfe tanante al rizomului de badan variază cu altitudinea. Dezavantajul taninului de badan consistă în vitesa mică de difuziune. Extractul de badan tăbăceşte mai încet decît orice alt extract. 5. Badană, pl. badane: Sin. Bidinea (v.). s. Badeleîf. Mineral.: ZrQ2. Oxid de zirconiu natural, care se găseşte în unele filoane de sienit nefelinic şi în nisipuri metalifere nobile. E cristalizat în sistemul monoclinic holoedric; se prezintă uneori în cristale tabulare cu grosimea de 5 mm şi formează macle. E incolor sau galben, cafeniu sau negru. E optic negativ, cu nm — 2,13, ^ = 2,19, ^=2,20. Are duritatea 6,5 şi gr. sp. 5,5*“6. Sin. Brazilit. 7. Badger, aparaf Chim., Ind. pefr.: Aparat de laborator pentru distilare fraefionată, cu reflux total. Are o eficacitate Schema aparatului de distilat fifeiul cu reflux total, sistem Badger. 1) balon de 150 cm3; 2) sobă electrică; 3) coloană isotermă; 4) condensator de reflux; 5) răcifor de condensat; 6) şi 7) robinete; 8) şi 9) răcitoare terminale; 10), 11), 12) şi 13) termometre. de separare foarte mare şi deci, adeseori, pentru nevoile cu-renfef fracţiunile obţinute py mai trebuie rectificate. Se corn- Badiana, ulei de ~ 263 Baeyer, teoria ~ a tensiunilor pune din următoarele elemente: un balon de distilare 1, încălzit pe o sobă electrică 2; o coloană isotermă 3, umplută cu inele de aluminiu, menţinută la temperatură constantă cu ajutorul unei mantale — prin care circulă aer condiţionat de un încălzitor-elice — şi al unei spirale de încălzire electrică; un condensator de reflux 4; două răcitoare terminale 8 şi 9 cu acetonă şi bioxid de carbon, cari opresc ieşirea gazelor; un refrigerent pentru lichidul condensat 5; un recipient gradat şi patru termometre pentru controlul temperaturilor 10, 11, 12 şi 13. Aparatul Badger e folosit în special în laboratoarele din industria petrolieră, 1. Badiana, ulei de Ind. chim., Ind. alim.: Ulei eteric obţinut prin distilarea cu vapori de apă a fructelor de anis stelat (lllicium verum Hook). Se prezintă sub forma unui lichid refringent, incolor pînă la slab gălbui, cu d. 0,97—C),99, avînd miros de anason şi gust dulceag. Uleiul de badiana se disolvă în volume de alcool de 90°, în 5"*7 volume de alcool de 85° şi în 10---15 volume de alcool de 80°. La 15--* 18° se solidifică complet. Uleiul de badiana e compus, în cea mai mare parte, din anetol şi din a-pinen, |3-felandren, cimen, dipenten, limonen, ferpineol, cineol şi alţi îerpeni. Uleiul de badiana e întrebuinţat ca esenţă mirositoare Ia fabricarea lichiorurilor şi în parfumerie, 2. Badijonare, p!. badijonari. 1. Agr.; Operaţia de ungere sau de spoire a cojii trunchiurilor de pomi cu uleiuri minerale sau cu zeamă sulfocalcică, pentru a distruge păduchii ţestoşi, diferite insecte adulte, ouăle afidelor şi ale fluturilor. 3. Badijonare. 2. Drum.: Tratarea suprafeţelor poroase sau cu fisuri fine ale îmbrăcămintefor rutiere asfaltice cu tendinţe de degradare, prin ungere cu un ulei asfaltic, aplicat la cald sau la rece, în strat foarte subţire, pentru a le impermeabiliza, penfru a astupa fisurile şi a lega (aglomera) elementele lor de la suprafaţă, dizlocate în urma circulaţiei. 4. Badiseh, acidui ind. chim.: Termen tehnic pentru acidul 2-naftilamin-8-sulfonic, (V. sub Naftilaminsulfonici, acizi ~). 5. Badiands. Geogr.; Regiune puternic erodată de acţiunea agenţilor externi, în special a apei de şiroire, sau degradată de alunecări de teren. Solurile de pe aceste terenuri sînt de obicei spălate — şi roca-mamă, pe care nu se dezvoltă normal vegetaţia, apare ia zi. Badlands-urile se dezvoltă în specia! în regiunile în cari predomină rocile argiloase. în ţara noastră, exemple tipice de astfel de regiuni se întîlnesc pe dealurile dintre rîurile Buzău şi Putna. 6. Baerîlă. Ind. chim.: Cauciuc artificial de tipul tiocolului. 7. Baeyer, reactivul Chim.: Soluţie alcalină apoasă de permanganat de potasiu (5% IS^COs), care serveşte la recunoaşterea dublelor legături din molecula substanţelor organice. Sub acţiunea perrnanganatului de potasiu, olefinele în soluţie apoasă, neutră sau alcalină, adiţionează, în prima fază a reacţiei, doi hidroxili la dubla legătură, şi formează un glicol: Mn04 + 2 H20 + 3 e" Mn02 + 4 HO' R—CH = CH—R + 2 HO" -» R—CH—CH—R + 2 e. ! I OH OH Reacfia se pune în evidenţă prin decolorarea soluţiei de permanganat de potasiu şi depunerea de bioxid de mangan. Se efectuează disolvînd substanţa de analizat într-un solvent stabil faţă de permanganatul de potasiu; se adaugă, în unele cazuri, cîteva picături de soluţie alcalină şi se tratează picătură cu picătură cu o soluţie de circa 1 % permanganat de potasiu, Solvenţii întrebuinţaţi în cele mai multe cazuri sînt următorii: apa, acetona, benzenul, piridina, acidul acetic. Permanganatul de potasiu oxidează şi grupările hidroxilice sau a|dehidicef astfel încît acestea trebuie protejate prin acetilare, respectiv prin aceta-lizare. Se lucrează totdeauna cu probă-martor. 8. Baeyer, teoria ~ a tensiunilor. Chim.: Teorie de Stereo-chimie, conform căreia sînt lipsite de tensiuni asociate forţele de covalenţă ale atomului de carbon cari au o orientare normală „tetraedrică" (în care sînt dirijate dinspre centrul unui tetra-edru regulat spre vîrfurile lui), perechile de forţe formînd deci între ele unghiuri de 109°28', — iar schimbările acestor unghiuri, necesare spre a obţine structura moleculelor ciclice saturate ale unor substanţe organice, ar determina tensiuni analoge celor cari se produc la defiexiunea corespunzătoare a extremităţilor libere a patru vergeie elastice, cari ar reprezenta forţele de covalenţă şi ar fi incastrate tetraedric într-o sferă care ar reprezenta atomul; schimbările de unghiuri ar determina deci creşteri ale energiei potenţiale a moleculei ciclice, adică scăderea stabilităţii sau creşterea reactivităţii ei. în sistemele ciclice saturate, legătura carbon-carbon suferă o schimbare (deflexiune) de Ia direcţia ei normală, unghiul valenţelor luînd diferite valori, cari depind de mărimea ciclurilor. De exemplu, într-un ciclu de trei atomi de carbon, care are forma unui triunghi echilateral, unghiul covalenţelor nu poate avea decît valoarea de 60°. într-un astfel de ciclu, direcţia fiecărei valenţe e deviată de la poziţia ei normală cu unghiul de 1/2 (109°28' ~ 60°) = 22°44'; aceasta determină capacitatea ciclo-propanului de a forma compuşi de adiţie. Energiile potenţiale pot fi evaluate, penfru fiecare caz în parte, din căldurile de ardere ale cicloparafinelor, raportate la numărul de grupări CH2 din moleculă (v. tabloul): Hidrocarbura Căldura de ardere, kcal Unghiul co-va lentelor Diferenfă tafa de unghiul normal a! covalen-telor Deviaţia <* = 112 (109°28’-a) pentru un mol pentru o grupare CH2 Ciclopropan (CH2)3 505,5 168,5 60° +49*28' -i-24°44* Ciclobuîan (CH2)4 662,2 165,5 90° -j-19°28' 4- 9°44' Ciclopentan (CH2)s 797 159 108° -{- 1 °28' -j- 0°44’ Ciclohexan (CH2)6 950 158 120° —10°32' — 5°16* Ciciohepfan (CH2)7 1103 158 128°34' —19°6' — 9°33' Ciclooctan (CH2)8 1268 158,6 135° —25°32' —12°46' Ciclodecan (CH2)10 — 158,5 144° —34°32' —17°16' Ciclopeniadecan (CH2)i5 — 157,1 156° —45°32' —22°66’ Ciclohepfadecan (CH2)i7 — 157,0 158°43' —51°15' —25°57' Dinfre ciclurile prezentate în tablou, cea mai mică abatere faţă de unghiul teoretic de valenţă o au ciclurile de cinci şi de şase atomi de carbon. Astfel, ciclopentanul, care are o abatere a unghiului de valenţă de numai 0°44', ar fi lipsit de tensiune, adică are o comportare asemănătoare cu cea a hidrocarburilor aciclice saturate, cum se confirmă prin comportarea lui chimică. La ciclurile cu mai mult decît şase atomi de carbon apar în moleculă „tensiuni negative" şi devieri ale covalenţelor carbonului în sens opus celui din ciclurile cu număr mic de atomi, cum sînt prezentate în tablou. Experimental nu se constată însă la aceste cicluri comportări chimice indicînd nesaturare sau reactivitate mărită, ori alt indiciu care să arate tensiune. Proprietatea rezultă din faptul că aceste cicluri nu au o structură plană, cum au inelele cu pînă la cinci atomi de carbon în moleculă. în ciclurile saturate cu şase sau cu mai mulţi atomi de carbon în moleculă, atomii necoplanari au o aşezare spaţială, care le permite să-şi păstreze unghiurile normale ale covalenţelor (109°28f). Modelul geometric construit pentru ciclohexan, fără tensiune, cu respectarea valorii unghiului covalenţelor, arată că, în cazul acestuia, pot exista două aşezări spaţiale deosebite (v. fig. /): una numită „forma scaun", iar cealaltă, „forma baie". Forma scaun prezintă patru atomi de carbon într-un plan şi doi atomi ieşind de o parte şi de cealaltă din acest plan, iar forma baie prezintă cei dpi atomi Baga 264 Baghetă aşezaţi de aceeaşi parte a planului celor patru atomi de carbon. Această reprezentare spaţială a moleculei ciclohexanului conduce la concluzia că acesta trebuie să apară în doi iso-meri geometrici, dar aceştia nu au putut fi izolaţi pînă în pre- ut a f* II. Decahidronaftalină. frans (forma scaun); b) (forma baie). isomerul cis I. Ciclohexan forma scaun (a) şi forma baie (b). zent. Din calculul termodinamic rezultă că forma scaun a ciclohexanului e mai săracă în energie, deci mai stabilă decît forma baie (diferenţa căldurilor de ardere fiind de 5,6 kcal/mol). Cercetările efectuate cu ajutorul difracţiunii electronice, al spectrelor în infraroşu sau al spectrelor Raman, au demonstrat existenţa unică a formei scaun. Isomerul forma baie practic nu există Ia ciclohexan, dar a-pare totdeauna la moleculelecu con-strîngere sterică, cum sînt de exemplu cele cari au o punte între două a) isomerul cicluri de şase a-tomi de carbon. Astfel, decahidronaftalina (decalina), care are două inele ciclo-hexanice în moleculă, apare în doi isomeri: unul cis în formă de baie şi altul trans în formă de scaun (v. fig. II). Cei doi isomeri ai decalinei pot fi separaţi prin distilare fracţionată; în fiecare dintre ei, inelele ciclohexanice au configuraţia scaun. în cis-decalină (isomerul forma baie), unul dintre inelele ciclohexanice e legat de celălalt prin două covalenţe situate de aceeaşi parte a inelului, în trans-decalină, prin două covalenţe situate de o parte şi de alta a celor două inele. La ciclurile mari, lipsa de tensiune e determinată de configuraţia lor spaţială. Cum se vede în fig. III, care reprezintă molecula unei cicloparafine cu 28 de atomi de carbon, ciclul e constituit din două regiuni „lineare", în cari atomii de carbon sînt aşezaţi în zig-zag, ca în hidrocarburile saturate neramificate, şi din două bucle compuse din 4“-5 atomi, cari închid ciclul. De fiecare atom de carbon din regiunile „lineare" ale ciclului e legat cîte un atom de hidrogen orientat spre inferior şi un altul, orientat spre exterior. Datorită atomilor de hidrogen orientaţi spre inferior, cele două regiuni lineare ale ciclului sînt O situate Ia 4,45 A una de alta, distanţă egală cu aceea din moleculele din reţeaua hidrocarburilor saturate neramificafe. Aceasta e tocmai distanţa cea mai mică posibilă, determinată de forţele van der Waals dintre atomii de hidrogen ai grupărilor metilentee. Configuraţia descrisă determină asemănarea proprietăţilor fizice şi chimice ale ciclurilor mari, cu cele ale hidrocarburilor alifatice superioare. Conformaţia ciclurilor mici (cu trei şi cu patru atomi de carbon), a ciclurilor obişnuite (cu cinci şi cu şase atomi de carbon) şi a celor medii (cu 8*** 12 atomi de carbon) e diferită de cea a ciclurilor mari. în primele două tipuri de cicluri, atomii de hidrogen sînt orientaţi excluziv spre exterior, în cel de al treilea tip, atomii de , hidrogen fiind orientaţi parţial spre exterior şi parţial spre interior. Orienta- lii. Reprezentarea spafială a unei molecule de cicloparafină cu 28 de afomi de carbon. rea descrisă a atomilor de hidrogen determină energia mărită a ciclurilor mici şi reactivitatea mărită a derivaţilor lor funcţionali. Teoria tensiunii e valabilă deci numai în cazul ciclurilor cu trei, cu patru şi cu cinci atomi de carbon în moleculă, deoarece numai în cazul acestora unghiul covalenţelor e realmente deformat. î. Baga. Tehn.: Carapacea broaştei ţestoase, din care se fabrică piepteni, brăţări, tabachere, plăsele, etc. 2. Bagasă. Ind. alim.: Reziduu obţinut în industria zahărului de trestie, la separarea prin presare, în mori speciale, a sucului dulce din trestia de zahăr. Conţine 40*”50% apă, restul fiind format din ţesuturi fibroase, şi o cantitate oarecare de suc neextras. Bagasa e întrebuinfată, în majoritatea fabricilor de zahar de trestie, drept combustibil economic pentru căldările de abur. 3. Bagdad. Zcol.: Varietate de fluturi din ordinul Lepidopter familia Bombyceae, genul Bombyx mori, cari produc gogoşi de mătase ovale, albe, mari, cu densitate mică şi cu rugozitate pronunfată. Lungimea totală a fibrei depuse în peretele gogoşii de Bagdad e mai mare decît lungimea fibrei din gogoaşa varie-tăfilor europene; tragerea fibrei de pe gogoşi se face însă mai greu şi cu randament în mătase grej (v. Grej) mai mic decît al gogoşilor varietăfilor europene. 4. Bagdadîe, pl. bagdadii, Arh.: Tavan. (Termen regional, Moldova şi Transilvania.) 5. Bageac, pl. bageacuri: Sin. Bageacă (v.). 6. Bageacă, pl. bageci. Arh.: Deschizătură, de forma unei ferestruici, în podul unei case,-al unei şuri, etc., prin care pătrunde lumina sau care fine uneori locul hornului. (Termen regional, Moldova.) Sin. Bageac, Bageagă. 7. Bagger, pl. baggere. /vis.; Sin. Excavator (v.). 8. Baghet, pl. baghete. Mett.: Ceasornic mic de mînă, de formă aproximativ rectangulară. V. sub Ceasornic. 9. Baghetă, pl. baghete. 1. Chim.: Vergea de sticlă, lungă de cîteva zeci d£ centimetri şi avînd grosimi de cîfiva milimetri, care serveşte, în operafiile chimice de laborator, la amestecarea componenfilor unei reacfii. 10. Baghetă, pl. baghete. 2. Tehn.: Piesă cilindrică subfire, dreaptă sau curbată, care îndeplineşte o anumită funcfiune în cadrul unui sistem tehnic (maşină, aparat, etc.). Exemple: bagheta şi contrabagheta la selfactor, bagheta vatalei la războiul de tesut. 11. Baghetă, pl. baghete. 3. Ind. text.: Tijă curbată la maşina de filat periodic (selfactor), avînd funcfiunea de conducător de fir, în vederea depunerii firului pe feavă în mod adecvat. Mişcarea baghetei e comandată de un mecanism cu o pîrghie şi o tijă verticală cu rol de tachet, care urmăreşte profilul I. Mecanismul mişcării baghetei, î) şină de formare; 2) tijă verticală; 3) baghetă; 4) contrabaghetă; 5) feavă pe fus. şinei de formare a fevii cu fir. Şina are o coamă, cu o porţiune de ridicare, mai scurtă, şi una de coborîre, mai lungă (v. fig. /), profilul fiecărei părfi fiind trasat astfel, încît pasul spirelor Baghefă 265 Baie elicoidale rămîne constant în fiecare strat depus pe feavă. Pentru ca înfăşurarea firelor să se facă sub tensiune constantă, firele sînt finute întinse de o tijă curbată ridicătoare, care acfionează pe dedesubtul firelor, numită contrabaghetă (v.). Mişcările baghetei şi ale contrabaghetei sînt următoarele: în timpul ieşirii căruciorului, ele sînt departe de fire, bagheta fiind sus, deasupra firelor, iar contrabagheta jos, dedesubtul lor. La sfîrşitui perioadei în care se dă torsiunea totală, se face pregătirea pentru înfăşurare, care consistă în mişcarea de rotafie a fuselor în sens invers, pentru a se desfăşura spirele dinspre vîrful lor. Bagheta se coboară peste fire şi e adusă la locul de începere a înfăşurării lor pe fevi, la vîrful stratului conic depus în ciclul precedent. Rezerva de fir liberată prin desfăşurarea de pe fus e consumată prin ridicarea contra- baghetei, astfel încît firele rămîn întinse. în timpul intrării căruciorului, bagheta coboară repede de la vîrf spre baza stratului conic, comandată de partea scurtă ascendentă a şinei, apoi urcă încet de la bază spre vîrful stratului conic, comandată de partea mai lungă descendentă a şinei, în acest timp, contrabagheta se înclină, după nevoie, sub acfiunea tensiunii din fire. La coborîrea baghetei se depune stratul de separafie, format din spire rare, cu pasul mare, iar Ia ridicarea baghetei se depun spire dese, cu pasul mic, în stratul de umplere (v. fig. II). La sfîrşitui intrării căruciorului, călcîiul baghetei, cade de pe tija purtătoare a rolei care calcă pe şină, şi schimbarea baghetei şi a contrabaghetei se face brusc, rezerva de fir liberată înfăşurîndu-se în cîteva spire spre vîrful fusului. Penfru ca la ciclul următor straturile conice să se suprapună peste straturile depuse în ciclul precedent, şina de formare se coboară pufin Ia fiecare ciclu, prin deplasarea celor doi sabofi cu pante, pe cari se reazemă şina prin nişte umere. Astfel, la fiecare ciclu, bagheta se mişcă pufin mai sus, pentru ca feava să se umple de la un capăt Ia celălalt. La începutul înfăşurării firului pe feava goală, trecerea de la primul strat de spire cilindric se face treptat, pînă se obfine stratul de spire conic, normal, cînd se consideră că piciorul fevii e gata, şi după care depunerea firului, pînă la umplerea fevii, se face în straiuri conice normale. 1. Baghetă, pl, baghete. 4. Arh.; Mică mulură cu secfiune semicirculară, netedă sau decorată (cu perle, frunze, etc.), care serveşte Ia decorarea unui element de arhitectură (arhivoltă, arhitravă, cornişă, etc.) sau e asociată cu alte muluri simple, pentru a forma muluri mai complicate. 2. Baghetă, pl. baghete. 5. Cs., Ind, lemn.: Stinghie cu secfiunea transversală mică, cu profil recfiliniu sau curb, care serveşte la fixarea unui panou într-o deschidere (de ex. a ochiurilor de geam, a tăbliilor, a panourilor componente ale mobilei, etc.), la acoperirea rosturilor, la încadrarea unui cîmp de pe o suprafafă, Ia accentuarea unui profil de zidărie, a unei scafe, etc. 3. Baghetă, pl. baghete. 6. Poligr.: Element de orna-mentafie care se aşază lateral, în partea dreaptă sau stîngă a unei pagini de carte, de catalog sau de prospect. 4. Baghefă de prospecfiune. M/ne: Baghetă în formă de V, cu brafele situate în două plane paralele, pe care o foloseau în trecut magicienii şi solomonarii pentru o pretinsă prospectare a zăcămintelor de minereuri sau a apei. Deplasîndu-se pe suprafafa terenului, operatorul finea bagheta cu mîinile de cele două capete, într-o pozifie labilă, şi pretindea că brafele baghetei s-ar torsiona într-un mod care ar depinde de compozifia II, Depunerea firului pe feavă. a) stratul de separafie depus !a coborîrea baghetei; b) stratul de umplere depus la ridicarea baghetei. minerală a subsolului, ceea ce i-ar permite să recunoască prezenfa în scoarfa Pămîntului a anumitor zăcăminte de minereuri sau a apei. Prospectarea cu bagheta nu prezintă valoare ştiinfifică. Sin. Baghetă magică. 5. Bagrafiortif. Mineral.: Varietate de ortif (v.). 6. Baguînos. Mefeor. V. sub Atmosferice, perturbafii 7. Bahnă, pl. bahne. 1. Geogr.: Loc mocirlos din lunca unui curs de apă, în care cresc papură şi stuf. (Termen regional, Moldova.) — Sin. Mlaştină. s. Bahnă. 2. Geogr.: Loc umed, în care â fost mai înainte baltă. (Termen regional, Bucovina.) 9, Bahnă. 3. Geogr.: Loc întins într-o regiune muntoasă, care fine apă. (Termen regional, Transilvania.) in. Bahnmetall. Mett., Mş.: Aliaj antifricfiune cu punct de topire jos, pe bază de plumb, de tipul aliajului cu compozifia 0,69% Ca, 0,62% Na, 0,04% Li, 0,02% AI şi restul plumb. Aliajul a fost elaborat ca înlocuitor al aliajelor antifricfiune pe bază de cositor. Compozifia lui a fost ulterior modificată, fie prin înlocuirea litiului cu magneziu, fie prin adăugarea de bariu (pentru a evita arderea elementelor de adaus, la turnare, şi reducerea durităfii, Ia încălzirea în serviciu). în fara noastră, aliajul de acest tip (folosit Ia căptuşirea cusinefilor de vagoane, de locomotive pentru trenuri de marfă, etc.) e standardizat sub numele de compozifie cu bază de plumb, pentru paliere, cu simbolul YPb 98 (v. sub Aliaj antifricfiune). 11. Bahor, pl. bahoare. Pisc.: Cîrlig fixat la capătul unui băf, cu care se scot din apă peştii mari (sturioni, somni) prinşi Ia pripoane şi carmace. Sin. Bură, Buret. 12. Baibarac, pl. baibarace. Ind. făr.: Haină fărănească, scurtă pînă Ia brîu, purtată în special de femei şi de copii. 13. BaieaKif. Mineral.: Varietate de diopsid (v.), întîlnifă în cristale foarte mari, în unele zăcăminte de flogopit. 14. Baie, pl. băi. 1. Geogr.: Intrînd mai pufin închis decît golfurile mari, în lungul fărmurilor lacustre şi marine. Sin. Golf mic. 15. Baie. 2. Mine, Geogr.: Mină de minereuri. (Termen vechi, regional, de la care au primit numiri unele localităfi din fara noastră: Baia Mare, Baia Sprie, Baia de Fier, Baia de Aramă.) ie. Baie, pl. băi. 3. Insf. san.: Obiect sanitar constituit din-tr-un recipient deschis, pentru apa care serveşte la îmbăierea igienică sau curativă. Baia se instalează în încăperile cu acelaşi nume (v. Baie 4), din locuinfe, sau în cabinele din băile publice ori de instifufie. Băile au forme şi dimensiuni diferite şi pot fi (v.fig. I şi II), de exemplu: baie normală, pentru imersiunea totală, a b I. Băi de fontă. a) baie normală pentru înzidit,3drepfunghiulară; b) baienormală penfru montat pe pardoseală, ovală; 1) gheară pentru fixarea piciorului; 2) orificiu penfru scurgere; 3) orificiu penfru prea-plln. pînă la gît; baie de format redus, cu o tkeâptă interioară pe care se şade, pentru imersiune pînă la mijlocul trupului; baie de şezut; baie de picioare; baie penfru duş, în care se scurge apa provenită din îmbăierea prin duş; etc. Baie 266 Baie Recipientul se construieşte din: doage de lemn (în special pentru unele băi terapeutice), tablă (de ex. tablă de cupru //. Tipuri de băi. a) şi c) baie de iablă galvanizată, normală, respectiv baie de şezut; b) baie de tablă galvanizată, pentru copii; d) baie redusă, de înzidit; e) baie de fontă, normală, de înzidit; i) şi g) baie cu format redus de coif, respectiv cu treapta interioară; h) baie de picioare; i) baie pentru duş neîngropată; /') baie pentru duş îngropată în pardoseală. cositorită la interior, tablă de zinc), fontă turnată (emailată la interior), beton armat (căptuşit, de exemplu, cu plăci de marmură sau de faianţă, cu mozaic, etc.), gresie artificială, etc. De obicei, recipientul are o scurgere cu dop şi un orificiu de prea-plin, cari se leagă printr-un sifon la conducta colectoare. Baia e alimentată cu apă rece şi caldă, prin robinete sau printr-o baterie de baie (cu sau fără duş); apa caldă poate fi produsă fie centralizat, într-un boiler, fie local, într-o căldare de baie sau într-un încălzitor de apă cu gaz. Baia se montează, fie pe pardoseală, înzidită (v. fig. III) sau neînzidită, — fie îngropată total sau parfial în pardoseală. Băile normale pot fi băi ovale sau băi dreptunghiulare, după cum rama superioară are sau nu are una dintre extremităfi rotunjită (v. fig. I). Sin. (parfial) Cadă, Cadă de baie. i. Baie, pl. băi. 4. Arh.: încăpere, grup de încăperi sau clădire, înzestrate cu echipamentul necesar pentru îmbăiat. Echipamentul unei băi se compune din obiecte sanitare (cadă de baie, lavoar, bideu, scaun de closet), din armaturi (robinete pentru apă caldă sau rece, baterie de duş) şi dintr-o instalafie pentru furnisarea apei cajde. Felul şi numărul obiectelor sani- tare diferă după destinaţia băii. Instalafia penfru furnisarea apei calde poate fi montată şi separat; într-o încăpere alăturată, sau III, Secfiune transversală printr-o baie înzidită. 1) perete; 2) consolă; 3) perete de mascare; 4) cadă de baie; 5) baterie; 6) conductă de scurgere; 7) sifon de pardoseală. poate constitui o anexă a instalafiei de încălzire centrală a clădirii (la clădirile cu încălzire centrală).— Din punctul de vedere al destinafiei, se deosebesc: băi de apartament, băi de institufie şi băi publice. Baia de apartament e constituită dintr-o încăpere a unui apartament şi e destinată să fie folosită de locatarii acestuia. Echipamentul minim al unei băi de apartament e constituit dintr-o cadă de baie, dintr-un lavoar, dintr-un scaun de closet şi din armaturile respective. La clădirile cari nu au încălzire centrală, instalafia penfru furnisarea apei calde e constituită fie dintr-o căldare de baie (v.), cu sobă, fie dintr-un încălzitor de apă (v.), electric sau cu gaz. La clădirile cu încălzire centrală, băile pot fi echipate şi cu un încălzitor de apă de rezervă, care e pus în funcfiune în cazul defectării încălzitorului pentru apa de baie sau a instalafiei de încălzire centrală. Echipamentul minim poate fi completat cu un bideu, şi, eventual, cu dulapuri pentru rufărie. Cada de baie poate fi normală sau de format redus, şi poate fi completată, uneori, cu o cadă de baie de şezut sau de picioare (v. sub Baie 3). Uneori cada de baie prin imersiune e înlocuită cu o cadă de baie pentru duş. Aşezarea obiectelor sanitare trebuie făcută astfel, încît suprafafa plană a încăperii să fie cît mai mică, asigurîndu-se însă gabaritele minime (de frecere printre aceste obiecte şi de folosire comodă a fiecărui obiect în parte), (v. fig.). — Amplasarea băii în apartament trebuie aleasă astfel, încît să aibă acces din toate încăperile de locuit, fie direct, fie prin intermediul unui vestibul-fampon, fără a trece printr-o altă încăpere de locuit, şi să fie aşezată lîngă alte încăperi în cari se foloseşte apă curentă (bucătărie, closet), pentru ca lungimea conductelor de alimentare cu apă şi de evacuare să fie cît mai mică. — Materialele de execufie trebuie să fie impermeabile şi rezistente la umezeală. Se recomandă ca perefii să fie căptuşifi cu plăci de faianţă, de sticlă, de gresie ceramică sau, eventual, de marmură, pînă la înălţimea de 1,60'"2,00 m de la pardoseală, iar de la această înălţime să fie vopsiţi (ca şi plafonul) cu vopsea de ulei. Pardoseala trebuie executată din beton sclivisit sau mozaicaf, din plăci de gresie ceramică sau, eventual, din plăci de marmură. — Suprafaţa pardoselii trebuie să aibă pante de scurgere (de circa 2%) către un sifon de pardoseală. Tîmplăria trebuie protejată de umezeală prin vopsire îngrijită, iar instalaţia de iluminat artificial trebuie montată şt protejată adecvat. Ventilaţia trebuie asigurată printr-o fereastră şi printr-un canal de ventilaţie sau numai prin canale de ventilaţie eficiente, în cazul cînd nu se poate amenaja o fereastră. Baia de instituţie e constituită dintr-o încăpere sau dintr-un grup de încăperi şi e destinată să fie folosită de personalul unei instituţii (fabrică, atelier, spital, cămin, cazarmă, casă de odihnă, etc.). Poate fi constituită, fie din cabine individuale înzestrate cu echipamentul respectiv, fie din celule cu duşuri individuale, sau din grupuri de duşuri situate în săli comune, ori dintr-o combinaţie a acestor sisteme. Aceste elemente sînt înzestrata cu echipamentul minim (cadă de baie şi armaturile respective),apa caldă fiind furnisată de o instalaţie centrală. —■ Băile de instituţie pot fi amplasata, fie în clădirile principale ale instituţiei respective, la fiecare etaj (de ex. în spitale), la parter sau la subsol (de ex. în cămine), fie într-un corp de clădire separat (în special în cazărmi). — în privinţa modului de construcţie, de ventilaţie şi de iluminat, sînt valabile reco- mandaţiile pentru baia de apartament. Baia publică e constituită dintr-un stabiliment de folosinţă publică, avînd încăperi cu instalaţii speciale de băi (calde sau reci, de cadă, duşuri sau piscine, de abur sau de aer cald, etc.), şi e destinată să fie folosită de toţi locuitorii unei aşezări. Băile publice sînt de tipuri şi de mărimi diferite. O baie publică completă cuprinde următoarea amenajare inferioară: un vestibul, cu casă de bilete şi depozit de valori; Baie 267 Baie de apa o sală de aşteptare, cu scaune şi bănci; o secţie de duşuri, cu cameră de dezbrăcare şi de îmbrăcare (cu vestiar sau cu compartimente individuale) şi cu sală de duşuri (comune sau Băile sînt numite, fie după confinutul recipientului (de ex.: baie de apă; baie de nisip; baie de săruri topite; baie de plumb; etc.), fie după operaţia în care sînt folosite (de ex,: c a e- 0.0 • )) ______Jt-CL Diferite moduri de amenajare interioară a băilor de apartament, a) baie cu cadă redusă; b) baie cu cadă redusă, cu treaptă; c) baie cu cadă de duş; d) baie cu cadă normală; e), f), g), h) băi cu echipament complet şl cu cadă normală; /) baie cu echipament complet şi cu cadă de colţ. în cabine separate); o secţie pentru băi de cadă, cu cabine individuale (în cari se fac şi dezbrăcarea şi îmbrăcarea); o secţie pentru bai de aer cald şi de abur, pentru masaj (cu sală de odihnă) şi pentru băi calde şi reci în basine (dimensionate spre a permite înotul); o jsecţie de frizerie şi de pedi-cură; servicii administrative; depozite de rufărie curată şi de rufăr/e folosită; sală pentru instalafiile de apă caldă, de abur şi de aer cald; camere de serviciu; toalete şi W.C.-uri, efc. La băile publice mici, unele dinfre aceste elemente pot fi suprimate sau simplificate. în general, băile publice sînt amenajate cu secţii’ separate, penfru bărbaţi şi femei. La băile cu secţii comune, folosirea lor de bărbaţi sau de femei e permisă în ore sau zile diferite. Amplasarea băilor publice trebuie aleasă astfel, încît să fie izolate pe toate laturile de celelalte clădiri şi să se respecte distanţele de prevenire a incendiilor. Clădirea poate avea 1--3 etaje, după importanţa băii. Dispoziţia încăperilor e condiţionată de fluxul operaţiilor efectuate. — Materialele de execuţie trebuie să fie rezistente la şoc şi la umiditate şi să poată fi curăţite şi dezinfectate uşor (de ex. mozaic său gresie ceramica pentru pardoseli, faianţă sau gresie ceramică pe pereţi, vopsea de ulei pe pereţi şi pe tîmplărie). Ventilaţia artificială şi izolaţia termică trebuie să fie eficiente, pentru a preveni condensarea aburului pe tavane şi pe pereţi. Dimensionarea băilor publice se face în funcţiune de numărul locuitorilor deserviţi, de numărul mediu al băilor făcute de un locuitor într-un an, de numărul de ore de funcţionare a băii într-o zi, de durata medie de folosire de către o persoană a unui loc de baie şi de coeficientul de folosire inegală a băii. în practică, pentru studii preliminare, se socoteşte un loc de baie la 70 de locuitori. 1. Baie. 5. Tehn.: Aparat sau instalaţie constituită în principal dintr-un recipient pentru un lichid sau un solid pulverulent, din materialul conţinut în recipient şi din echipamentul de încălzire necesar, şi care serveşte, fie la încălzirea uniformă, la o temperatură determinată, a unor substanţe, fie la încălzirea unor substanţe în vase fragile; uneori, băile sînt echipate cu instrumente de măsură, cu dispozitive de agitare sau de circulare a lichidului, cu duşuri, etc. — Prin extensiune, se numesc băi şî aparatele şi instalaţiile analoge, cu recipiente pentru lichide, cu ajutorul cărora se pot efectua alte operaţii fizice sau chimice, de laborator sau tehnice, cum sînt: răcirea, de-caparea, suprafaţări şi tratamente superficiale, reacţii chimice, procese electrolitice, efc, baie de încălzire pentru tratamente termice; baie de răcire pentru tratamente termice; baie de metalizare la cald, care poate fi baie de cositorire, de plumbuire, efc,; baie de metalizare electrolitică, care poate fi baie de alămire electrolitică, de nichelare electrolitică, etc.; baie de tratament chimic, care poate fi baie de corodat, de decapat, de fixat, de întărit, de developat, etc.). — Exemple de băi numite după materialul conţinut în recipient: 2. Baie de aer. Chim.: Aparat de laborator, constituit dintr-un vas de tablă de oţel, de formă conică, şi care serveşte la încălzirea baloanelor de sticlă în timpul unei distilări, al unei reacţii, etc. Are un sistem radial de benzi de asbest cari nu permit balonului să ajungă în contact direct cu conul de metal. Băi de apă folosite m laborator, a) baie de apă pentru creuzete; b) baie de apă pentru sterilizare; c) vas pentru sterilizare; d) baie de apă (obişnuită); e) suport pentru eprubetale introduse în baia de apă; f) baie de apă pentru eprubete. 3. ~ de apă. 1. Chim,: Recipient penfru încălzirea vaselor de laborator (aşezate deasupra lui), cu aburul apei fierte în el. E folosit penfru a ridica temperatura soluţiilor şi a lichidelor cari nu suportă încălzirea directă sau temperaturi peste 100°, ca şi la unele evaporări (v, fig.). ) Baie de apă 268 Baie de suprafafare cu sfrat de adaus metalic 1. ~ de apă. 2. Metg.: Recipient cu apă folosit în tratamentul termic al metalelor. Are, de obicei, un dispozitiv de răcire a conţinutului, sau un dispozitiv de amestecare, pentru uniformizarea temperaturii conţinutului. V. şi sub Baie de tratament termic. 2. ~ de metal. Metg., Mett.: Recipient cu un metal lichid ori topit sau cu un amestec de metale (aliaj) topite, cari pot fi folosite fie în tratamente termice (v. sub Baie de tratament termic), fie la acoperirea metalică a unor obiecte (v. Baie de metalizare prin imersiune, sub Baie de suprafafare cu strat de adaus metalic). 3. ~ de nisip. 1. Chim.: Vas de metal, umplut cu nisip, folosit pentru încălzirea vaselor de laborator la temperaturi cari pof depăşi temperaturile penfru cari se foloseşte baia de apă. 4. ~ de nisip. 2. Metg.: Vas de metal, umplut cu nisip, folosit pentru încălzirea pieselor, peste temperatura care se obţine în baia de apă, în vederea unui tratament termic. V. şi sub Baie de tratament termic. 5. ~ de săruri. Metg.: Baie cu sare topită sau cu un amestec de săruri topite. Se pot realiza amestecuri cu temperaturi de topire cuprinse între 180 şi 950°, cari pot fi folosite în tratamentele termice ale ofelurilor speciale, piesa tratată putînd avea temperaturi pînă la 1300°. V. şi sub Baie de tratament termic. o. ~ de ulei. 1. Chim.: Baie de încălzire, asemănătoare cu baia de apă, la care lichidul de încălzire e un ulei mineral. 7. ~ de ulei. 2. Metg.: Baie penfru tratament termic, la care mediul de răcire e un ulei mineral. V. şi sub Baie de tratament termic.— s. ~ de ulei. 3. M$.; Recipient în care e refinut uleiul de ungere al unei maşini. La motoare cu ardere internă penfru vehicule, baia de ulei e un recipient metalic (de ex. de tablă) montat la partea inferioară a carterului, motiv pentru care e numită şi carter inferior. Exemple de băi numite după tratamentul sau după operaţia fizică sau chimică în care sînt folosite: 9. Baie de acoperire metalică. Metg., Mett.: Sin. Baie de suprafafare cu strat de adaus metalic (v.). 10. rw de alifare. Metg., Mett.: Sin. impropriu pentru Baie de aluminizare prin difuziune. V. sub Baie de tratament ter-mochimic. 11. ~ de argintare. 1. Poligr. V. sub Placă fotografică umedă. 12. ~ de argintare. 2. Meit. V. sub Argintare. 13. ~ de calorizare. Metg., Mett.: Sin. impropriu pentru Baie de aluminizare prin difuziune. V. sub Baie de tratament termochimic. 14. ~ de cementare: Sin. impropriu penfru Baie de car-burare. V. sub Baie de tratament termochimic. îs. ~ de cianurare. Metg.: Sin. impropriu pentru Baie de carbonifrurare. V. sub Baie de tratament termochimic. 16. ~ de marmorare. Poligr. V. sub Marmorare. 17. ~ de metalizare prin electroliză. V. Baie de metalizare prin depunere electrolitică, sub Baie de suprafafare cu strat de adaus metalic. îs. ~ de nitrurare. V. sub Nitrurare, şi sub Baie de tratament termochimic. 19. ~ de normalizare. Metg.: Baie folosită pentru încălzirea de normalizare. V. sub Normalizare; v. şi Baie de încălzire, sub Baie de tratament termic. 20. ~ de revenire. Meff. V. Baie de încălzire penfru revenire, sub Baie de tratament termic. 21. ~ de suprafafare cu strat de adaus metalic. Metg., Mett., Elf.: Baie care serveşte la formarea unui strat de adaus de acoperire metalică pe piese metalice feroase sau neferoase. Construcfia băii şi mediul confinut de ea diferă după procedeul de acoperire folosit — care poate fi acoperire prin metalizare prin imersiune sau acoperire prin metalizare electrolitică — şi după materialul care trebuie acoperit. Sin. Baie de acoperire metalică. Baia de metalizare prin imersiune e constituită dintr-un recipient metalic deschis sau închis (aşezat uneori în cuptoare închise), încălzit cu foc direct sau prin efectul Joule al unui curent electric, care confine un metal topit menfinut Ia o temperatură constantă, pufin mai înaltă decît temperatura lui de topire, şi anumite adausuri, şi în care sînt introduse piesele cari urmează să fie acoperite cu un strat protector din metalul topit din baie. De obicei, pentru a împiedica oxidarea suprafefei băii sau a obiectului care urmează să fie metalizat, se adaugă la suprafafa băii un flux, fluxurile cel mai des folosite fiind constituite pe bază de clorură de zinc sau de clorură de amoniu; uneori, piesele scoase din baia de decapare sînt cufundate într-o baie de flux, scoase din aceasta şi uscate (acoperindu-se astfel cu un strat subfire de flux) şi apoi sînt cufundate în baia de metalizare. Baia de cositorire e folosită la metalizarea prin imersiune a pieselor de ofel, de fontă, de cupru sau de alamă, şi confine cositor topit cu ce! mult 1% plumb penfru piesele desfi» nate industriei alimentare, respectiv cositor cu plumb, bismut, zinc, etc., pentru alte piese; masa topită e menfinută la temperatura de 250 — 300°. Ca flux se foloseşte un amestec de clorură de amoniu şi clorură de zinc; uneori, baia e acoperită cu colofoniu sau cu seu topit. V. şi sub Cositorire. Baia de plumbuire e folosită la metalizarea prin imersiune a pieselor de ofel şi de fontă, şi confine plumb topit cu adaus de 5% antimoniu sau cu adaus de 10"*50% cositor (adausul e necesar pentru a asigura aderarea plumbului la ofel sau la fontă); masa topită e menfinută la temperatura de 360 — 380° şi e acoperită cu un strat de flux topit (amestec de clorură de zinc şi clorură de amoniu). V. şi sub Plumbuire. Baia de zincare e folosită la metalizarea prin imersiune a diferitelor metale şi aliaje, şi confine zinc topit şi adausuri mici de aluminiu (0,1 —0,3%), de staniu (pînă la 0,1%), uneori de bismut, cari sînt necesare pentru a mări fluiditatea băii şi a ameliora sfratuI de zinc depus. Recipientul băii e de obicei de ofel; fierul din acesta şî cel din confinutul băii formează cu zincul un aliaj greu solubil în zinc, care se depune pe fundul băii (consumîndu-se astfel şi masa vasului metalic); de aceea recipientul metalic al băii de zincare se umple parfial cu plumb topit, care are rolul de acumulator de căldură şi de protecfor al fundului băii, iar stratul de zinc topit e menfinut la grosimea strict necesară. Temperatura de regim a băii e de 440 — 450°. Fluxul (clorură de zinc şi clorură de amoniu, în părfi egale) poate fi localizat deasupra băii metalice, sau poate fi confinut în băi separate sub formă de solufii. V. şi sub Zincare. Baia de metalizare prin depunere electro-chimică e constituită dintr-un recipient echipat cu dispozitive de încălzire sau de răcire şi uneori cu dispozitive de agitare a lichidului (cu aer sub presiune, sau mecanic) şi care confine un electrolit în care sînt cufundate piesele sau obiectele supuse metalizărilor prin electroliză (acoperiri galvanice). Recipientul poate fi de tablă de ofel, necăptuşit sau căptuşit la interior (cu plumb, cu plăci de sticlă armată, cu straturi de asfalt, cu mase plastice, etc.), ori un vas de lemn căptuşit la interior, sau un recipient executat din produse ceramice (faianfă, porfelan, etc.). Piesele de acoperit, legate sau aşezate pe diferite dispozitive de fixare (cari uneori sînt agitate uşor, mecanic), constituie catodul; anozii, cu forme şi dimensiuni foarte diferite, sînt executati de obicei din metalul acoperitor. Pentru metalizarea prin depunere electrochimică a pieselor şi a obiectelor mici se folosesc băi în formă de clopot sau de tobă, rotative (uneori semimecanizate sau mecanizate). Electrolifii întrebuinfafi şi regimurile procesului depind de materialul din care e confecfionat obiectul de metalizat. Baia de alămire electrolitică are electrolitul format dintr-un amestec de săruri de cupru şi de zinc, care permite depunerea simultană a cuprului şi a zincului, adică depunerea unui aliaj Baie de suprafafare Iară strat de adaus 269 Baie de suprafafare fără sfraf de adaus cupru-zinc (alamă), cu compozifia cuprinsă între limitele 60•••70% cupru + 40***30% zinc, în raport cu procentele sărurilor de bază din electrolit, cu densitatea de curent (Ia creşterea acesteia, procentul de cupru se reduce) şi cu temperatura de regim (Ia creşterea temperaturii, procentul de cupru depus se măreşte). Un electrolit des întrebuinfat are următoarea compozifie: 12,5 g sulfit de cupru + 12,5 g sulfit de zinc + 40 g cianură de potasiu, la un litru de apă. Un alt electrolit, mai eficient, confine 40--42 g/l cianură complexă de cupru, NaCu (CN)2 + 16 ••• 17 g/l cianură complexă de zinc, Na2Zn (CN)4 + 15— 16 g/l cianură de sodiu, NaCN; temperatura de regim e de 25 •**30°, iar densitatea de curent, 0,1 ••■0,3 A/dm2. Baia trebuie corectată din timp în timp, penfru menfinerea cît mai constantă a com)Dozi-fiei. Anozii se confecfionează din alamă. Baia de argintare eiecfrolifică are elecfrolitul constituit pe bază de săruri cianurice şi săruri de argint, iar anodul se execută din tablă de argint fin. V. şi sub Argintare. Baia de aurire electrolitică poate avea elecfrolitul cianuric (pe bază de cianură de potasiu) sau ferocianuric (pe bază de fero-cianură de potasiu), iar anozii se confecfionează din lame de aur fin. Elecfrolitul trebuie agitat mecanic sau manual. V. şi sub Aurire. Baia de bronzare electrolitică are elecfrolitul constituitdinfr-un amesfec de săruri de staniu şi de cupru, care permite o depunere simultană de staniu şi de cupru, obfinîndu-se astfel un strat acoperitor format din bronz de staniu, compozifia bronzului rezultat depinzînd de concentrafiile în cele două feluri de săruri active ale elecfrolitului. Anozii se execută din bronz fumat, de aceeaşi compozifie ca şi stratul acoperitor care trebuie obfinut. Uneori se folosesc anozi de otel, dar în acest caz baia trebuie completată continuu cu stanat de sodiu. V. şi sub Bronzare. Baia de cadmiere electrolitică poate avea elecfrolitul cianuric (pe bază de cianură dublă de potasiu şi cadmiu) sau acid (pe bază de sulfat de cadmiu sau de săruri ale acidului fluoboric, ale acidului fenolsulfonic sau ale altor acizi); anozii se confecfionează din plăci de cadmiu turnat. V. şi sub Cadmiere. Baia de cositorire electrolitică poate avea electrolifi acizi, — cari confin acid clorhidric, acid sulfuric, sau sînt constituifi pe bază de săruri fluorice şi acid fluoboric, — sau alcalini (cari sînt folosifi numai pentru acoperirea pieselor cu profil complicat, a cablurilor cu mai multe fire şi în alte cazuri, cînd capacitatea de dispersiune trebuie să fie mare), iar anozii, pentru orice fel de electrolit, se confecfionează din plăci de staniu turnat. V. şi sub Cositorire. Baia de cromare electrolitică are elecfrolitul constituit pe bază de anhidridă cromică, Cr03, iar anozii, de plumb laminat anti-monios. Băile sînt folosite la cromarea pentru acoperire de protecfie, la cromarea poroasă sau la cromarea dură. V. şi sub Cromare. Baia de cuprare electrolitică poate avea electrolifi cianici (cari au mare capacitate de dispersiune şi permit depunerea directă a cuprului pe ofel, însă sînt pufin stabili, nu permit decît o densitate limitată de curent, sînt toxici, costisitori, şi reclamă completarea sistematică cu cianură a băii), sau electrolifi acizi (cari sînt mai ieftini, mai stabili şi permit folosirea de densităfi mari de curent — pînă Ia 30 A/dm2 —, însă au capacitate mică de dispersiune şi nu pot fi folosifi pentru acoperiri pe ofel, ci numai pe cupru sau pe alamă). Anozii se confecfionează din plăci drepte de cupru pur. Recipientele băilor de cuprare cu electrolifi cianici se confecţionează din tablă de fier necăpfuşifă, cu serpentină sau cu manta de abur, şi cu ventilafie. V. şi sub Cuprare. Baia de nichelare electrolitică are elecfrolitul constituit pe bază de sare de nichel simplă (sulfat de nichel, NiSC>4*7 H2O) sau de sare de nichel dublă (sulfat de nichel şi amoniu, NiS04-(NH4)2 S04*6 H20), la care se adaugă: sărurile unor metale alcaline, pentru îmbunătăfirea conductivităţi electrice (sulfat de potasiu, de sodiu, de magneziu sau de amoniu); acid boric (uneori, acetaf de amoniu, sulfat de amoniu sau acetat de sodiu) penfru menfinerea acidifăfii băii; anumite substanfe cari împiedică pasivizareâ nichelului (cloruri sau fluoruri). Recipientul băii trebuie să fie căptuşit la interior (cu plumb, cu cauciuc, cu ebonită sau cu mase plastice vinilice) şi să fie echipat cu dispozitive pentru agitarea băii, cu aer comprimat, sau pentru mişcarea pieselor în baie; deoarece încălzirea elecfrolitului şi agitarea lui (necesare pentru accelerarea procesului) produc furburarea nămolului, trebuie să se realizeze în baie şi o filtrare continuă a elecfrolitului. Anozii sînt de nichel pur, fiind îmbrăcafi în timpul exploatării cu huse de pînză de in fiartă în solufie slabă de acid sulfuric. Compozifia băilor de nichelare e foarte variată, refeiele depinzînd de forma şi de dimensiunile pieselor, cum şi de regimul de lucru. V. sub Nichelare. Baia de plumbuire electrolitică poate avea elecfrolitul acid (pe bază de acizi şi săruri fluoborice, fluosilicice sau fenol-sulfonice) sau alcalin ; ultimul are capacitate mare de dispersiune, însă e pufin stabil. Recipientul penfru băi cu electrolifi acizi e de lemn impregnat cu parafină sau cu bitum, iar penfru electrolifi alcalini, de ofel. Anozii se confecfionează din plumb turnat sau laminat. V. şi sub Plumbuire. Baia de zincare electrolitică poate avea electrolifi acizi (pe bază de sulfafi) sau alcalini (constituifi pe bază de cianură dublă de zinc, de zincat de sodiu, de cianură de sodiu, hidroxid alcalin, etc.), iar recipientul poate fi stafionar (cu sau fără agitare) sau mobil (tip clopot sau tobă rotativă). Anozii pentru zincarea electrolitică se confecfionează dinzincelecfrolificpur (99,85*-*99,90%Zn), şi se aşază în baie îmbrăcafi cu huse de pînză, sau din zinc, cu un confinut de 0,5% Al şi 0,3% Ag, cari nu se disolvă în electrolit şi nu produc nămol. V. şi sub Zincare. 1. ^ de suprafafare fără sfraf de adaus. Tehn., Meft.: Baie care confine o substanfă solidă topită, o substanfă lichidă sau o solufie, în care se cufundă obiecte tehnice pentru a efectua o operafie (chimică, electrochimică, etc.) în vederea unei acoperiri fără strat de adaus, pentru modificarea califăfii suprafefei, a aspectului obiectului, ori a propriefăfilor fizico-chimice ale unui strat superficial subfire (v. şi sub Suprafafare; v. şi Baie de tratament chimic). Baia de coloraree constituită dintr-un recipient de tablă de ofel echipat uneori cu dispozitive de încălzire, care confine o solufie în care sînt cufundate piese de aluminiu sau de aliaje de aluminiu, de cupru sau de aliaje de cupru, etc. supuse tratamentului de colorare chimică. Soîufiile folosite şi regimul operafiei depind de metalul sau de aliajul supus tratamentului. Băile de colorare a aluminiului şi a aliajelor lui confin solufii pe bază de coloranfi organici şi se folosesc pentru suprafafarea pieselor oxidate electrolitic (v. mai jos, Baie de oxidare; v. şî sub Electrooxidare) în prealabil. Băile pot fi formate cu culori disolvate în apă sau în alcool, în benzină, ulei, etc.; penfru fiecare colorant se corectează alcalinitatea sau aciditatea solu-fiei prin anumite adausuri (de ex.: clorură de amoniu, acid acetic, tartru, etc.).— Băile cu culori disolvate în apă, folosite curent, confin, de exemplu: 30 g auramină4-10 g tartru la un litru de apă pentru colorarea în galben-auriu; 30 g verde de metil+ 10 g tartru la un litru de apă pentru colorarea în verde; 4 g benzopurpurină +2 g clorură de amoniu la un litru de apă penfru colorarea în roşu; 25 g roşu de alizarină -J-2 g clorură de amoniu pentru colorarea în roşu. Durata de menfinere a pieselor în solufia caldă e de circa 5 minute (cu creşterea temperaturii băii scade durata tratării şi nuanfa e mai închisă); piesele scoase din baie se spală cu apă şi se usucă; apoi stratul oxidat şi colorat se impregnează cu ulei, lanolină, etc., încălzite, şi se lustruieşte cu o cîrpă.— Băile cu culori disolvate in alcool, in benzină sau în alfi solvenţi, confin aceleaşi substanfe, în procente de 2**-3%, şi sînt folosite la rece. Colorarea se face \ Baie de suprafafare fără sfraf de adaus 270 Baie de suprafafare fără sfraf de adaus mai repede, în circa 2 minufe, după care piesele se spală, se usucă, se impregnează şi se lustruiesc. Băile de colorare a cuprului, a alamei şi a bronzurilor cu staniu sînt fie băi de oxidare (brunare, albăstrire, înnegrire, v. sub Baie de oxidare), fie băi penfru colorare cu straturi de sulfuri.— Băile pentru colorarea cu sulfuri confin solufii alcaline, de exemplu: 5 g suIf4-10 g potasă la un litru de apă, cu mici adausuri de hiposulfit de potasiu (sau anumite polisulfuri), şi sînt folosite la rece (piesele sînt finufe în baie pînă se obfine culoarea dorită, de la galben-brun pînă la brun închis, apoi sînt spălafe în apă rece şi frecate cu peria); solufia cu 5 g sulf+10 g potasă la un litru de apă, cu un adaus de 10 cm3 amoniac (solufie apoasă de amoniac cu gr. sp. 0,91), e folosită încălzită la 70—80° şi colorează în negru-albasfru. Băile de colorare a obiecfelor de ofel sînt băile penfru cupru şi aliajele lui, cari se folosesc după o prealabilă acoperire electrolitică cu cupru a obiectelor cari trebuie suprafafate. Baia de fosfafare e constituită dintr-un recipient metalic care confine solufii de acid fosforic sau de fosfafi de fier, de mangan, de zinc şi diferite adausuri de accelerare, în care sînf introduse piese de ofel sau de fontă supuse tratamentului de fosfatăre (adică acoperirea cu un strat fin şi uniform de fosfat cristalin insolubil). Recipientul (de tablă de ofel carbon de 5—6 mm sau, uneori, de ofel inoxidabil) are perefi dubli cu izolafie termică şi e echipat cu dispozitive diferite (cîrlige, rame, coşuri, colivii, site, tobe cari se rotesc foarfe încet, etc.) pentru introducerea şi menfinerea în baie a pieselor de fosfatat. Baia e încălzită (prin foc direct cu combustibil gazos sau lichid, sau uneori prin curent electric) şi e menfinută la o temperatură constantă, care poate varia între 60 şi 98°, după procedeul folosit. Compoziţia băii diferă după procedeul de fosfafare aplicat, care poate fi fosfafare chimică la rece, sau la cald şi lentă (30—60 de minute) sau rapidă (3—6 minute), sau fosfa-tare electrochimică (electrofosfatare). V. şi sub Fosfafare. Baia pentru fosfafare chimică lentă la cald foloseşte mult solufii le formate cu sarea Parker (fosfat de fier şi de mangan, cu adaus de săruri ale acidului silicic), sau cu sarea Atramentol (fosfat de fier şi de mangan). Baia pentru fosfafare chimică rapidă la cald foloseşte,de exemplu, solufia Bonder, constituită din 1,62 I acid azotic concentrat cu gr. sp. 1,4, 1,49 kg oxid de zinc şi 1,12 l acid fosforic cu gr. sp. 1,6, la 100 de litri de apă, la care se mai adaugă şi 1,5 g azotat de cupru (uneori se adaugă fosfat acid de cupru) sau alte solufii. Baia penfru fosfafare la rece (la temperatura normală de circa 20°) confine solufii asemănătoare cu cele indicate mai sus, la cari se mai adaugă şi anumite cantităfi de solufie de hidroxid de sodiu. Baia de electrofosfatare e constituită dinfr-o solufie de fosfat de zinc, cu adausuri de accelerare, prin care se trece curent electric (prin conectarea la bara de fier a unei faze de curent alternativ trifazat, transformat la 10—12 V); piesele se suspendă în baie unele în fafa altora, calcuiîndu-se astfel ca aria lor să fie circa jumătate din aria perefilor laterali (ai băii fără fund). Densitatea de curent e de 2,5—5 A/dm2, temperatura băii (încălzită de curentul electric) e de 60—65°, iar durata operafiei, de 3—6 minufe. Stratul format e mai rezistent la coroziune (deoarece confine şi zinc metalic) şi are culoare mai frumoasă şi mai uniformă, decît în cazul fosfatării fără curent electric. Baia de lustruire electrolitică e constituită dintr-un recipient de tablă de ofel căptuşit la interior cu plumb ori cu mase plastice sau cu alfi izolanfi, echipat cu dispozitive de încălzire şi de alimentare cu curent electric continuu, şi care confine un electrolit în care sînt cufundate, legate la anod, piesele sau obiectele supuse operafiei de lustruire electrolitică (lustruire anodică, electropolizare). Solufiile întrebuinfate şi regimul operafiei depind.de metalul sau de aliajul din care sînt confecfionate obiectele supuse tratamentului. V. şi sub Lustruire electrolitică. Baia de metalizare prin deplasare chimică e o baie de metalizare fără curent electric, constituită dintr-un recipient cu o solufie de anumite săruri ale metalului acoperitor în care se cufundă obiectele cari trebuie acoperite şi în care se mai introduce şi un metal de substituire; acesta reduce metalul acoperitor din sarea lui şi permite depunerea pe piesele din baie. Metalizarea prin deplasare chimică prezintă avantajul că stratul se poate forma chiar în locurile adîncite şi în cavi-tăfi. Sin. Baie de metalizare prin contact. Baia de cositorire prin deplasare chimică a ofelului confine o solufie saturată de farfraf acid de potasiu, KHC4H4O6, cu un adaus de 3—4 g/l clorură stanoasă, SnCl2' 2 H2O, şi cu zinc ca mefal de substituire; temperatura băii trebuie mentinută la 95-100°. Baia de cositorire pentru piese de cupru şi de alamă confine o solufie cu 25 g clorură stanoasă şi 10 g farfraf acid de potasiu la un litru de apă. Baia de cositorire penfru piesele de aluminiu şi de duralumin confine o solufie de 30 g/I clorură stanoasă 4* 20 g/i sodă caustică, care se menfine la temperatura de regim de 70—75°; durata menfinerii e de 3—5 minute, iar grosimea stratului realizat, de 3—5 Baia de nichelare a pieselor de ofel prin deplasare chimică poate avea, de exemplu, următoarea compozifie: 30 g clorură de nichel 4- 10 g hiposulfit de sodiu + 100 g clorură de amoniu la un litru de apă, la care se adaugă amoniac, pentru alca-linizare. Nichelul metalic e redus din sarea de nichel prin reacfia cu hiposulfitul de sodiu, depunîndu-se pe obiectele cufundate în baie. — în băi cu compozifie asemănătoare se pof realiza alte supra-fafări: cu argint (folosind solufii de clorură de argint şi cianură de potasiu), cu aur (folosind solufii de clorură de aur şi cianură de potasiu, la cari se adaugă fosfat acid şi sulfat acid de sodiu), cu cobalt (folosind solufii de sulfat de cobalt şi aluminiu), cu cupru (folosind solufii de sulfat de cupru şi acid sulfuric), cu zinc (folosind solufii de sulfat de zinc, cianură de potasiu şi sodă caustică, în cari se adaugă aluminiu, ca metal de substituire). Temperatura de regim e, normal, de 70—90°. Baia de oxidare e constituită dintr-un recipient de tablă de ofel (uneori emailat la interior sau căptuşit cu plaste sau cu plumb), de porfelan sau de faianfă, cu sau fără dispozitive de încălzire, care confine un amesfec de săruri topite sau o solufie, în care sînt cufundate piesele metalice, supuse tratamentului chimic de oxidare; uneori baia e o baie elecfro-chimică, curentul folosit pufînd fi continuu sau alternativ. Solufiile întrebuinfate şi regimul operafiei depind de metalul sau de aliajul supus tratamentului. Băile de oxidare penfru piese de ofel pot fi constituite, de exemplu, dintr-un amestec de săruri care se topeşte, de exemplu 55% azotaf de sodiu +45% azotat de potasiu, cu temperatura de topire de 220°. Produsele de oxidat sînt suspendate de sîrme în amestecul topit sau sînt aşezate în coşuri şi cufundate în baie (la temperatura de lucru de 240°, stratul de oxid are culoare brună şi operafia e numită şi brunare; la temperatura de lucru de 300°, culoarea pieselor devine albăstruie şi operafia e numită şi albăstrire).— Prin oxidare, piesele pot fi aduse şi la culoarea neagră (oxidare neagră, înnegrire), în care caz pot fi folosite băi cu diferite compozifii, de exemplu o solufie caldă cu compozifia 80 kg sodă caustică 4- 2 kg azotat de amoniu 4- 1,5 kg nitrofenol, fa 100 de litri de apă, care se fierbe şi se menfine la 130—140° (la durata de menfinere în baie a pieselor de 10—20 de minute, ele se oxidează pînă la negru). Baia trebuie completată din timp în timp prin Baie de tratament chimic 271 Baîe de frafament chimic adăugarea de săruri active.— Oxidarea pieselor de otel se poate tace şi în diferite băi electrolitice, la rece. Băile de oxidare pentru cupru şi aliajele lui sînt folosite pentru a realiza culoarea roşie, brună sau neagră, şi pot fi, fie băi de oxidare chimică, de exemplu o. topitură de azotit de sodiu la 350° (în care cuprul se acoperă în 30—40 s cu un strat fin de oxid cupric, de culoare roşie-brună pînă la roşie-violetă) sau o soluţie (în vas de otel emailat sau de porţelan) de 1 kg clorat de potasiu + 1 kg azotat de amoniu 4* 0,1 kg azotat de cupru la 10 litri de apă (în care cuprul capătă o culoare brună, după fierbere timp de 5---10 minute), fie băi de oxidare electrochimică cari conţin săruri de cupru, produsele suspendîndu-se la catod, iar anodul fiind format din tablă de cupru pur (procedeul e folosit mai mult pentru colorare; v. Baie de colorare). Băile de oxidare a aluminiului şi a aliajelor de aluminiu pot fi băi de oxidare chimică sau băi de oxidare electrolitică. Compozifia băilor de oxidare chimică variază cu compozifia materialului acoperit: de exemplu, o solufie compusă din 5 kg sodă anhidră şi 1,5 kg cromat de potasiu, ia 100 de litri de apă epurată, pentru aluminiu pur şi aliaje cu cel mult 3% magneziu; se adaugă fosfat de sodiu sau fluorat de sodiu penfru aliaje de aluminiu cari confin cupru. Pentru a obfine un strat subfire şi compact de oxid, piesele sînt menfinute 5—10 minute în baia încălzită la 90—95°; pentru a obfine un strat de oxid gros şi poros (care poate fi lăcuit ulterior), durata de menfinere în baie e de 20—30 de minute, iar temperatura băii e de 95—100°.— Baia de oxidare electrolitică poate confine ca electrolit o solufie de 10—30% (uneori pînă la 70%) acid sulfuric, pentru curent continuu de 12—15 V sau penfru curent alternativ de 40 V; densitatea de curent folosită e de 1 — 1,5 A/dm2; timpul de menfinere în baie e de 20—45 de minute; temperatura de lucru fiind de 20°, baia trebuie răcită. La băile de oxidare electrolitică, piesele de oxidat sînt aşezate la anod cînd se foloseşte curent continuu, şi la anod şi la catod în două grupuri cu arii egale, cînd se foloseşte curent alternativ; stratul de suprafafare de oxid nu se formează din solufie (ca la procesele de acoperire electrolitică sau de fosfatare), ci din materialul pieselor supuse oxidării, astfel încît, după un anumit timp de menfinere în baie, dimensiunile pieselor pot începe să scadă. Culoarea normală care se obfine după oxidare e cenuşie de nuanfe diferite, sau gălbuie, dar prin modificarea condifiilor de lucru se pot obfine şi alte culori: alb, galben-auriu, de diferite nuanfe. — Piesele decorative sînt supuse, după oxidare, operafiei de colorare (v. şi Baie de colorare). Băile de oxidare a aliajelor de magneziu pot fi băi chimice, dar în special electrolitice. Exemple de băi electrolitice: 5% sodă, 5% sodă caustică, 2% cianură de potasiu, 0,1 % wolfrar mat de sodiu (piesele se suspendă la anod, catodul fiind de ofel inoxidabil; tensiunea e de 16 V, temperatura de 20°, densitatea de curent 1—5 A/dm2, iar durata, circa o oră; culoarea rezultată e cenuşie, de diferite nuanfe); 25% sodă caustică, 7% di-etilenglicol, 0,2% oxalat de sodiu. în unele băi se adaugă silicafi, fosfafi, fluoruri alcaline, efc. — Băile de oxidare chimică pot fi constituite din solufii de cromafi, de bicromafi sau de acid cromic, la cari, prin cufundarea pieselor, se formează un strat subfire de oxid de magneziu şi de cromat de magneziu, ultimul dînd suprafefei o culoare galbenă-aurie. i. ~ de îrafamenf chimic. Metg., Mett., Fiz.: Baie care confine o substanfă lichidă sau o solufie a uneia sau a mai multor substanfe, în care piesele supuse unor anumite tratamente chimice sînt cufundate, pentru obfinerea unor modificări chimice, fie chiar numai în straturile superficiale ale corpurilor tratate. Pentru modificări chimice în vederea unei schimbări de aspect al suprafefei se folosesc băi de suprafafare cu strat de adaus metalic (v.)sau băi de suprafafare fără strat de adaus (v.).— Uneori, pentru tratamente chimice, se folosesc băi electrolitice. Baia de băifuire confine un baif în care sînt cufundate piese sau materiale pentru a le curăfi, a le colora, a le imprima aspectul de obiect sau de material prelucrat, ori penfru a pregăti o operafie chimică ulterioară.— în metalurgie şi în metalotehnică, termenul de baie de băifuire e uneori folosit incorect în locul termenului de baie de decapare (v. mai jos Baie de decapare). V. şi sub Baif. Baia de coroda re e constituită dintr-un recipient cu solufii de acizi, de săruri acide sau de alcalii, în care se cufundă piesele metalice feroase şi neferoase, pentru îndepărtarea straturilor groase de oxizi (rugină, arsură, etc.) de pe suprafeţele lor. Recipientele sînt vase metalice căptuşite la interior cu un strat rezistent la acizi (plumb, plăci ceramice, plăci de cauciuc, substanfe sintetice, efc.) sau vase ceramice, de lemn (căptuşit), de beton (căptuşit), etc., şi cari sînt echipate cu dispozitive de încălzire, de golire, de agitare, de suspendare a pieselor în baie, etc. Băile pentru corodare electrolitică sînt echipate şi cu surse de curent şi electrozi. Soîufiile de corodare sînt preparate de cele mai multe ori pe bază de acid sulfuric sau de acid clorhidric, sau, uneori, pe bază de amestec al acestor acizi; rareori se folosesc acid fluorhidric, acid fosforic sau acid azotic. Băile de corodare chimică mai cuprind adausuri de inhibitori, cari încetinesc procesul, pentru a evita supracorodarea pieselor, distrugerea materialului de bază, depunerea excesivă sau absorpfia hidrogenului în straturile superficiale ale pieselor (ceea ce ar imprima materialului o mare fragilitate). Drept inhibitori pot fi folosite: grăsimi, răşini, făină de secară, clorură de efilen, leşii sulfitice, etc., cari se adaugă în cantităfi de 0,1—2,0% din masa totală a băii. Temperatura de regim normală a băilor de corodare chimică e de 10—25°, iar durata procesului variază de la 20 de minute la 2—3 ore; uneori se folosesc băi încălzite, temperatura de regim fiind de 40—70°. Baia penfru o feluri inoxidabile are componenfii în propor-fii: 270 cm3 acid clorhidric cu gr. sp. 1,16—1,19; 230 cm3 acid sulfuric cu gr. sp. 1,84; 1,5 cm3 inhibitor şi 500 cm3 apă. Temperatura de regim e de 40—50°, iar durata corodării, de 60 de minute. — Baia pentru alame are componenfii în pro-porfii: 380 cm3 acid sulfuric cu gr. sp. 1,84; 72 cm3 acid azotic cu gr. sp. 1,38; 4 cm3 acid clorhidric cu gr. sp. 1,17 şi 544 cm3 apă. Temperatura de regim e de 40—50°, iar durata operafiei, pînă la 2 ore. — Baia penfru alte aliaje de cupru are în general componenfii în proporfii; 400 cm3 acid sulfuric cu gr. sp. 1,84; 200 cm3 acid azotic cu gr. sp. 1,38 şi 400 cm3 apă. Uneori,. în loc de acid azotic se folosesc acid cromic sau solufii de cromafi de potasiu şi de sodiu. După scoaterea din baia de corodare, piesele sînt spălate bine cu apă. Uneori, ele sînt tratate în a doua baie, de corodare, pentru luciu. Corodarea e urmată totdeauna de decapare (v. Baie de decapare), dacă piesele urmează să fie supuse acoperirii galvanice. în baia de corodare electrolitică, piesele de corodat pot fi aşezate fie la anod, fie la catod. — La băile de corodare anodică, în cari corodarea se realizează prin disolvarea electrolitică a mefaluluişi prin desprinderea mecanică a oxizilorde pe suprafafa piesei de către oxigenul dezvoltat la anod, se folosesc ca electrolifi solufii de acizi sau solufii ale metalului respectiv, iar catodul e de plumb, de fier, etc.; densitatea de curent normală e de 5—10 A/dm2 (putînd atinge însă 300 A/dm2, în cazul corodării sîrmelor şi a benzilor).— La băile de corodare catodică, în cari corodarea se face prin reducerea şi desprinderea oxizilor de pe suprafafa pieselor, de către hidrogenul degajat la catod, se folosesc ca electrolifi amestecuri de acid sulfuric şi acid clorhidric, iar anodul se confecfionează din plumb din aliaj de plumb cu sfibiu sau din fontă silicioasă; de cele mai multe ori, densitatea de curent e de 5—10 A/dm2. Baie de tratament termic 272 Baie de tratament termic Ambele feluri de băi de corodare electrolitică trebuie încălzite, temperaturile de regim variind între 50 şi 80°; durata operafiei e de cîteva minute. Sin. Baie de tratare cu acizi. Baia de decapare e constituită dintr-un recipient cu solufii de acizi diluate, în care se tratează piesele metalice înainte de introducerea lor în băi galvanice, pentru a îndepărta straturile fine de oxizi sau peliculele de grăsimi cari rămîn pe piese după diferite operafii (de ex. după scoaterea din băi de corodare şi spălarea lor în timpul transportului sau în timpul depozitării lor). Tratarea în băi de decapare — spre deosebire de corodare — nu se aplică decît pieselor finisate cari nu prezintă arsură, rugină, etc.; ea reclamă timp foarte scurt şi constituie operafia finală a pregătirii pieselor cari urmează să fie supuse acoperirilor galvanice. Băile de decapare chimică diferă după materialul tratat.— Băile de decapare penfru ofeluri, cupru şi aliaje de cupru sînt constituite de obicei din solufii de 3***5% acid sulfuric sau acid clorhidric, ori din amestecul acestor acizi, fiecare cu concentrafia de 3■ • -5%; temperatura de regim e de 13—35°, iar durata menfinerii piesei în baie, de 3—5 s.— Băile de decapare a argintului şi a cuprului sînt constituite din solufii de 3***4% cianură de potasiu sau de sodiu.— Zincul şi aluminiul se de-capează în solufii de 3% acid clorhidric, de 3—5% acid sulfuric, ori de 5---10% acid fosforic, sau în solufii de 5—* 10% hidroxid alcalin (de potasiu sau de sodiu).— Plumbul se decapează în solufii de 2—3% acid azotic sau în solufii alcaline de cianuri. Băile de decapare electrolitica sînt constituite din solufii pure de acid sulfuric, de acid fosforic ori de acid cromic sau, uneori, din solufii de sulfafi acizi, piesele tratate fiind legate la anod, iar catodul putînd fi de plumb sau de ofel inoxidabil; decaparea se face fără încălzirea băii, cu densitatea de curent de 5—10 A/dm2, iar durata procesului e sub 5 minute.— Penfru piesele de cupru şi de aliaje de cupru sînt preferate băile la cari electrolifii sînt formafi din solufie de 3—4% cianură de potasiu cu un adaus de 2—3% carbonat de potasiu sau carbonat de sodiu; densitatea de curent e de 3—5 A/dm2, iar durata menfinerii în baie, de cîteva minute (v. şi sub Decapare). Baia de degresare e constituită dintr-un recipient metalic cu diferifi solvenfi organici sau cu solufii apoase alcaline, în cari se introduc piesele metalice pentru a le curăfi de grăsimi, în vederea preparării suprafefelor lor, fie penfru un tratament ulterior de protecfie prin acoperire metalică, fie pentru operafii de prelucrare prin deformare, cari reclamă suprafefe curate. De obicei, tratarea în băi de degresare precede decaparea. Uneori, recipientele băilor de degresare au fund dublu sau un perete despărţitor, pentru înlăturarea impurităfilor de la suprafafă. Băile pot fi încălzite prin serpentine cu abur sau, din exterior, prin arzătoare şi pot fi echipate cu dispozitive de suspendare a pieselor în baie, respectiv cu coşuri metalice, penfru piese mici; uneori, băile au dispozitive de agitare pentru accelerarea procesului. Băile automate de degresare au mai multe spafii de degresare, benzi de transport automat, spafii de spălare (după degresare) cu apă, instalafii de încălzire, pompe pentru circulafia lichidelor, etc. Pentru degresarea electrochimică e nevoie şi de o instalafie pentru producerea curentului electric necesar. După natura masei lichide din baie, se deosebesc: băi de degresare cu solvenfi organici şi băi de degresare cu solufii apoase alcaline, cari pot fi. utilizate fie pentru degresare simplă, fie pentru degresare electrolitică. Baia de degresare cu solvenţi organici poate confine petrol lampant, benzină, toluen, hidrocarburi clorurate, etc.; e fraefionată în trei, patru sau mai multe căzi în cari sînt cufundate pe rînd piesele de degresat — şi e folosită mai mult penfru degresarea preliminară. Solvenfii inflamabili (petrol lampant, benzină, etc.) prezintă avantajul că sînt mâi ieftini, însă degresarea nu e suficient de eficientă. Solvenfii neinflamabili, de obicei hidrocarburi clorurate (cum sînt: tricloretilena, C2HCI3; tefra-cloretilena, C2H4, indicată pentru degresarea magneziului, a aluminiului şi a aliajelor acestora; jetraclorura de carbon, CCI4; dicloretanul, C2H4CI2), sînt mai costisitori, însă permit o degresare mai bună, şi care poate fi accelerată (prin încălzirea băii). în acest caz, recipientele au perefi dubli, penfru încălzire, şi dispozitive de recuperare, prin condensare, a solvenfi lor evaporafi, iar încăperile în cari se găsesc astfel de băi trebuie bine ventilate (din cauza toxicităfii vaporilor degajafi). Baia de degresare cu solufii apoase alcaline, pentru degresare simplă, poate confine una sau mai multe dintre următoarele substanfe: sodă caustică, potasă caustică, sodă, potasă, fosfat trisodic, cianură de sodiu sau de potasiu, hidroxid de calciu (var stins), sticlă solubilă, etc. Compozifia băii şi regimul de lucru depind de natura materialului de degresat.— Pentru ofel şi fontă, baia poate confine 50—80 g/l sodă caustică, 30—50 g/l fosfat trisodic şi 5—10 g/l sticlă solubilă; temperatura de regim e de 90-100°, iar durata de menfinere în baie, 10—50 de minute.— Penfru piese de cupru şi de aliaje ale cuprului, baia confine 20—30 g/l sodă caustică sau potasă caustică, 25—30 g/l carbonat de sodiu sau fosfat trisodic şi 3—10 g/l sticlă solubilă sau săpun; temperatura de regim e de 70—90°, iar durafa degresării, de 10—30 de minute.— Penfru piese de aluminiu şi de aliaje ale aluminiului, baia confine 5—10 g/l sodă caustică sau potasă caustică, 50 g/l fosfat trisodic şi 30 g/l sticlă solubilă; temperatura de regim e de 60—70°, iar durata degresării, de 3—5 minute. în timpul menfinerii pieselor în baie, solufia trebuie agitată continuu prin insuflare de aer comprimat. în băile de degresare cu solufii apoase alcaline se recomandă să se introducă şi alcalii slabe (de ex. cianură *de potasiu), cari înlătură mai bine diferitele pete sau pelicule de grăsime. Baia de degresare electrolitică e o baie cu solufii alcaline, în care piesele de degresat sînt legate de cele mai multe ori la catod (rareori la anod). Compozifia băilor e asemănătoare cu cea a băilor alcaline pentru degresare simplă (v. mai sus). Densitatea de curent variază între 3 şi 10 A/dm2, iar temperatura de regim, între 50 şi 80°. Al doilea electrod e constituit din plăci de nichel sau din plăci de ofel, nichelate. Exemple de compozifii de băi pentru degresare electrolitică: Pentru ofel şi fontă (la catod şi anod), baia confine 10—20 g/l sodă caustică sau potasă caustică, 25—50 g/l fosfat trisodic sau carbonat de sodiu, 3—5 g/l sticlă solubilă; temperatura de regim e de 70—80°, iar densitatea de curent, de 3—10 A/dm2. Pentru degresare, piesele se fin 2 — 3 minute la catod şi apoi 1—2 minute la anod.— Pentru cupru şi aliajele de cupru (numai la catod), baia confine 25—30 g/l fosfat trisodic, 25—30 g/I carbonat de sodiu, 3—5 g/l săpun sau dextrină; temperatura de regim e de 50—70°, densitatea de curent, de 3—■ 10 A/dm2, iar durafa degresării, de 1—2 minute.— Pentru nichel (numai la catod), baia confine 10—20 g/l sodă caustică sau potasă caustică, 15—30 g/l carbonat de sodiu; temperatura de regim e de 70—80°, densitatea de curent, de 3—10 A/dm2, iar durafa degresării de 1***3 minute.— Pentru aliaje de zinc (numai la catod), baia confine 45 g/l fosfat trisodic; temperatura de regim e de 50—70°, densitatea de curent de 3—10 A/dm2, iar durata degresării, de 1—2 minute. Şi în băile de degresare electrolitică se adaugă alcalii slabe, de obicei cianură de potasiu. .1. ~ de tratament termic. Metg., Mett.: Baie care confine un fluid (lichid, metal topit ori săruri topite), în care piesele supuse unor anumite tratamente termice sînt cufundate penfru a fi încălzite ori răcite, cu vitesa reclamată de tratamentul respectiv. Fluidul folosit diferă după materialul tratat şi după tratamentul termic care i se aplică. Baie de frafamenf termic 273 Baie de frafamenf fermld Baia de călire în electrolit eo baie electrolitică, Ia care piesa de călit constituie catodul, iar elecfrolitul e o solufie apoasă a unor săruri de natriu, calciu, bariu, magneziu, etc. (de ex.: Na2C03, Na2S04, Ca(NOs)2f B3CI2, MgCl2, etc.) şi în care se realizează atît încălzirea piesei, cît şi răcirea pentru călire. Călirea se efectuează în următoarele faze: la trecerea curentului electric, în prima fază (circa o miime de secundă), sa dezvoltă hidrogen sub formă de bule cari îmbracă uniform catodul şi îl izolează de electrolit, constituind o rezistenfă la trecerea curentului electric; în faza a doua, căldura dezvoltată în stratul de hidrogen încălzeşte uniform catodul (piesa) pe toată suprafafa; în faza a treia, la întreruperea curentului, hidrogenul se degajă din baie, iar elecfrolitul acfionează ca mediu lichid de răcire şi piesa e călită. Baia de încălzire penfru tratamente termice confine un metal, un aliaj sau un amestec de săruri, topite, în care piesele supuse unor anumite tratamente termice sînt cufundate penfru a fi încălzite. Recipientul poate fi metalic sau da grafit, de material refractar, etc, Mediul de încălzire e constituit fie de unele cloruri, azoturi, carbonafi sau amestecuri de aceste săruri, fie din metale (plumb, cositor) tehnic pure sau din aliaje topite (v. tabloul I). Tabloul I. Metale şi amestecuri de săruri folosite ca mediu de încălzire pentru călire Compozifia băii, în greutate 100% BaCI? (pentru oţeluri rapide) 100% B407Na2 44 % NaCI+56% KCI 50% KCl+50% BaCi2 35% NaCI-f-65% N^C03 50% BaCI-f-50% CaCl2 10% NaClf45% KCI+45% Na2C03 50% KCI 4-50% Na2 COn 50% NaCl+50% K2COs 55 ■/,. NaCIf 45% BaClă 37% NaCI+41% KCI+22% BaCI2 20% NaCIf50%KCI+30% CaCI2 27,5 % NaCIf 72,5% CaCU 21% NaCl+31% BaCI.,+48%CaCl2 50% NaNOo-{-50% KNOg 50% NaNOff 50%KN02 Plumb tehr.ic pur Temperatura de topire °C 950 700 660 640 620 595 595 577 560 540 552 530- 500 435 225 143 327 Temperatura de utilizare °C 1000 --1350 800 —1350 720-.- 900 670-.- 870 650--* 900 630-- • 850 630-. 850 650-• 870 590-- • 820 570*.- 900 590--- 880 560-- 870 550--480- ■ 280-160 • 335-. 800 780 550 550 930 Baia de încălzire pentru călire a ofeluriîor carbon şi aliafe d<§ construcţia are ca mediu de încălzire unul dintre amestecurile de săruri indicate în tabloul I (plumbul tahnic pur, cu temperatura maximă de utilizare de 930°, e folosit rareori). Baia de încălzire pentru revenire are de obicei ca mediu de încălzire unul dintre metalele sau aliajele topite menţionate în tabloul II. Plumbul şi cositorul tehnic pure pot fi folosite Tabloul H. Metale şi aliaje folosite penfru încălzirea în vederea revenirii Compoziţia băii, în greutate Temperatura de tcpire °C Temperatura | de utilizare | °C Plumb tehnic pur 327 335--. 900 Cositor tehnic pur 232 240---1000 15% Sn+85% Pb 280 300... 500 32,5% Sn-f-67,5% Pb 225 245*-* 400 91% Sn+9% Zn 200 205-.. 400 63% Sn-j-37% Pb 183 1 90-.- 350 pentru revenire medie sau înaltă, pentru orice calitate de oţel (chiar pentru oţelurile înalt aliate). Aliajele specificate în tablou sînf folosite mai mult pentru revenire joasă. Mediile de încălzire indicate în tabloul II pot fi folosite şi ca băi de menfinere isotermă, după răcirea din prima fază a călirii isotermice. Baie de încălzire în electrolit, pentru călire. V. Baie de călire în electrolit. Baiade răcire pentru tratamente termice conţine un mediu lichid în care piesele — încălzita în prealabil — sînt cufundate, pentru a fi răcite, în vederea anumitor tratamente termice. Recipiantul poate fi metalic, de exemplu de oţel (pentru apă, uleiuri minerale, soluţii de săruri, acizi sau baze, etc.) sau de grafit, de material refractar, etc. (pentru • săruri sau metale topite); mediul de răcire diferă după felul tratamentului termic. Baia poate fi echipată cu: dispozitive pentru menţinerea unei temperaturi constante şi pentru uniformizarea temperaturii în toată masa ei, de exemplu: agitator cu curenţi de aer, serpentină sau manta de circulaţie pentru apă de răcire, duşuri de apă şi prea-plin pentru evacuarea apei calde, etc. (v. fig. I); uneori agitarea băii se face cu ajutorul 73 Băile de încălzire sînt echipate cu dispozitive de încălzire (cu flacără de combustibil lichid sau gazos, cu curent electric, etc.), cu instrumente de măsură a temperaturii (pentru menţinerea băii la temperatura cuprinsă în limitele prescrisa pentru tratamentul respectiv), cu dispozitive de agăţare, efc. — Faţă de cuptoarele de încălzire, băile de încălzire cu metale, cu aliaje sau cu săruri topite prezintă următoarele avantaje: piesele sînt încălzite uniform, din toate părţile (ceea ce permite încălzirea mai rapidă, fără pericol de fisurare sau crăpare); piesele nu sînt expuse atmosferei oxidante sau carburanfe din cuptoare; în general, au randamentul caloric mai mare. Vitesa de încălzire în băi depinde de mediul folosit, de forma secţiunii şi de dimensiunile piesei şi de conductivitatea termică a materialului piesei de trafat. De exemplu, pentru piese de oţel cilindrice, durata totală de menţinere în mediul cu temperatura de 800° e de 0,25 minute pentru 1 mm diametru la băile de săruri fopife, respectiv de 0,10 minute pentru 1 mm diametru Ia baia de plumb (pentru încălzirea aceloraşi piese, Ia aceeaşi temperatură în cuptor, durata de încălzire e de 0,50 minute pentru 1 mm diametru); pentru piesele cu secţiune pătrată şi pentru plăci, durata de menţinere e de 1,5 ori, respectiv de două ori mai mare. Băile sînt numite după tratamentul în care sînt folosite; da exemplu baie de încălzire pentru călire, sau baie de încălzire pentru revenire. a 3 a a 3 d 0 I, Băi de călire cu medii lichide, a) baie de ulei, cu curenţi agitatori de aer; b) baie de ulei, cu răcire (cu apă) interioară; c) baie de apă, cu curent agitator de apă; d) baie de apă, cu duşuri de apă sub nivelul apei de călire din baie; 1) peretele băii; 2) manta exterioară a băii; 3) cameră de răcire cu apă, a băii; 4) serpentină de răcire cu apă, a băii; 5) şi 6) intrarea şi ieşirea apei de răcire a băii; 7) cămaşă pentru duşuri; 8) vinele duşului de apă; 9) intrarea aerului de agitaţie: 10) tub cu orificii al agitatorului de aer; 11) intrarea apei de agitaţie; 12) prec-plin; J3) cleşte de prindere a piesei; v) nivelul din baia de călire. unor palete antrenate mecanic sau prin recircularea fluidului, cu ajutorul unei pompe, după răcirea acestuia în răcitoare exterioare. Băile de răcire sînt uneori echipate cu dispozitive de agăţare sau de agitare, cu benzi de transport, etc. pentru piesele de răcit. Vitesa de răcire depinde de natura fluidului, de vitesa relativă dintre piesă şi fluid, de temperatura fluidului, etc. Băile sînt numite după tratamentul termic în care sînt folosite, de exemplu: baie de răcire pentru călire, baie de răcire pentru revenire, baie de răcire pentru tratament la temperaturi joase. 18 Baie de frafamenf fermochimic 274 Baie de frafamenf fermochimic Baia de răcire penfru călire conţine un fluid care trebuie să realizeze răcirea rapidă a ofelului în domeniul de stabilitate minimă a austenitei (650---5500), iar la călirea simplă (cu răcire bruscă pînă Ia martensită) trebuie să asigure — concomitent — şi menfinerea între două valori limită a vitesei ds răcire, în zona de transformare a austenitei în martensită (300 ■■■ 200°). Capacitatea de răcire practică a mediului depinde de natura lui, de căldura lui specifică şi de căldura latentă de evaporare, de viscozitafea lui, de diferenfa de temperatură dintre mediu şi piesă; circulafia mediului de răcire şi utilizarea “lui sub formă de duş sau de vînă curgătoare accelerează răcirea. La apă şi la soluţii apoase, capacitatea de răcire scade cu temperatura; la unele uleiuri (scăzînd viscozitafea) ea creşte cu temperatura. Pentru călirea simplă (clasică) sînt folosite curent următoarele medii de răcire: apă la temperatură normală; soluţii apoase cu 8—10% soda caustică, cu 10% clorură de sodiu sau cu 10% carbonat de sodiu, la temperatură normală; diferite uleiuri minerale, Ia 20‘**60° (capacitatea de răcire nu scade pînă Ia Tabloul III. Vifesa de răcire a oţelurilor în diferite medii de răcire Mediul de răcire Vitesa de răcire în °/s, în intervalul de temperatură 650- -550° 300*.-200° Apă, la 18° 600 270 Apă, la 26° 500 270 Apă, la 50° 100 270 Apă, la 74° 30 200 Solufie 10% NaOH în apă, la 18° 1200 300 Solufie 10% NaCI în apă, la 18° 1100 300 Solufie 10% Na2COgînapă, la 18° 800 270 - Solufie 10% H2SC>4 în apă, la 18° 750 300 Apă distilată 250 200 Emulsie de ulei în apă 70 200 Solufie de săpun 30 200 Ulei mineral 150 30 Ulei de transformator 120 25 Aliaj 75% Sn-f25% Cd (cu temperatura de fierbere 175°) 450 50 Mercur 500 130 120--*150o) sau diferite uleiuri vegetale; emulsii de ulei sau de glicerină; soluţie în apă de acid sulfuric; petrol lampant; etc. (v. tablourile III şi IV). Rareori sînt folosite unele soluţii Tabloul IV. Raportul dintre capacitatea de răcire practică a diferitelor medii de răcire şi cea a apei staţionare, la 20° Mediul de răcire Valoarea raportului la 20° la 60° la 99° Apă curgătoare 1,01 0,64 0,08 sfafionară 1,0 0,44 0,07 Solufie apoasă de NaCI 10%). curgătoare 1,23 — — 5%, curgătoare 1,14 0,72 0,14 sfafionară 1,12 0,62 — Solufie apoasă de NaOH 10%, curgătoare 1,20 — — 5%, curgătoare 1,20 0,90 0,20 sfafionară 1,17 0,78 — Ulei mineral 0,21-.-0,44 creşte — vegetal 0,15 — 0,30 creşte — de transformator 0,17 creşte — Păcură 0,36 creşte — Aer liniştit 0,03 — — Săruri topite cu recirculare, la 200° 0,25--.0,30 — — la 260° 0,17-- 0,20 — — Plumb stafionar, la 335° 0,05 — coloidale, cum sînt: silicaf de sodiu lichid (sticlă solubilă) cu greutatea specifică 1,12*** 1,20 gf/cm3; apă + (10***25%) acetat de calciu. Penfru călirea isofermă sau penfru călirea în trepte sînt folosite ca mediu de răcire săruri topite sau uleiuri încălzite, menţinute la temperatură cu puţin mai înaltă decît temperatura de transformare a austenitei în martensită corespunzătoare oţelului tratat (v. tabloul V). — Mai sînt folosite pentru călirea isofermă şi unele dintre băile metalice de încălzire penfru revenire (v. sub Baie de încălzire). Tabloul V. Medii "de răcire pentru călirea isofermă Compozifia, în greutate Temperatura de topire °C Temperatura de utilizare °C 55% KNOg+45% NaNOâ 137 150—500 55% NaN03-f45%NaN02 221 230—550 55% KNOs + 45% NaNQ2 218 230 -550 NaN03 317 325---600 kno3 337 350.--600 KOH 360 330- *450 NaOH 322 330*.-450 Baia de răcire pentru revenire, care e folosită la răcirea rapidă a oţelurilor sensibile la vitesă mare da răcire (adică cu fragilitate de revenire, de ex. unele oţeluri aliate de construcfie, ofelurile rapide de scule, etc.) în timpul revenirii Ia temperaturi medii sau la temperaturi înalte, are ca mediu de răcire ulei sau apă la temperatura normală. — Penfru revenirea multiplă, care se aplică uneltelor de ofel rapid sau anumitor of aluri înalt aliate, cu compozifie deosebită, se foloseşte ca mediu ulei. Baia de răcire pentru tratamente 1a temperaturi joase, folosită la reducerea în măsură cît mai mare a austenitei reziduale, confine medii de răcire cu temperatura sub 0°. Mediile folosite sînt: alcool denaturat în care e introdusă gheafă uscată, adică acid carbonic solid ( — 87,5°); oxigen lichid f (—183°); uneori aer lichid. La folosirea aerului lichid sau a oxigenului lichid, înainte de*infroducerea în baie obiectele trebuie degre-safe. Recipientul băii e o cutie metalică cu perefi dubli (v. fig. II), cu umplutură termoizolanfă (v. şi Răcire joasă, sub Răcire în tratamente termice). î. ~ defrafamen? fermochimic. Mefg.: Baie constituită dintr-un recipient (de metal, de amesfec refractar, de grafit, etc.) încălzit prin arderea unui combustibil sau prin efect electrocaloric, care confine săruri topite, în cari piesele supuse unor anumite tratamente ter-mochimice sînt cufundate şi men-finute un anumit timp. Sin. Baie de suprafafare prin difuziune. Mediul folosit diferă după materialul tratat şi după felul tratamentului termochimic care se aplică, băile folosite cel mai mult fiind următoarele: Baia de aluminizare prin difuziune confine un amestec topif de 92*-94% Al şi 8—6%^ Fe menfinut la o temperatură constantă cuprinsă între 750 şi 800°, în care sînt cufundate piese de ofel (de obicei Cutie dublă, pentru răcire la temperatură joasă, a) secfiune transversală; b) vedere de sus; /) cutie exterioară; 2) umplutură de rumeguş de lemn; 3) cutie inferioară. Baie de tratare cu acizi 275 Baie de dimensiuni mici) penfru a realiza prin difuziune saturarea cu aluminiu a stratului lor superficial. La o durată de tratare de 45—60 de minute, adîncimea stratului aluminizat poate atinge 1 mm. Pentru a menfine constantă compozifia băii se acjaugă din timp în timp aluminiu sau fier. Sin. (impropriu) Baie de alitare, Baie de calorizare. Baia de carburare prin difuziune confine un amestec topit de săruri pe bază de cianură de sodiu sau de carbură de siliciu la o temperatură mai înaltă decît 840°, în care sînt cufundate piese de ofel, penfru ca straturile lor superficiale să se îmbogăfească în carbon. Pentru reducerea pierderilor de căldură şi pentru a mări concentrafia în carbon a băii se acoperă baia cu un strat de grafit în fulgi (pînă la 2% din greutatea amestecului de săruri). Sin. (impropriu) Baie de comentare cu carbon, Baie de cementare. Băile de carburare pe bază de cianură de sodiu mai confin şi BaCl2, NaC03, NaCI, uzuale fiind următoarele amestecuri: 80% NaCN + 5% BaCI2+15% Na2C03; 50% NaCN+15% NaCI + + 35% BaCI2; 15% NaCN +85% BaCI2. în unele amestecuri se mai adaugă şi una sau mai multe dintre substanfele: NaFI (3-5%), SrCl2 (2-10%), KCI (<27%), BaC03 (<32%), K2C03 (<8%). Operafia fiind . efectuată la temperaturi înalte, între 850 şi 950°, cantitatea de azot difuzată în piese e foarte mică. Adîncimea de carburare e de 0,5—2,5 mm (în funcfiune de compozifia băii, de temperatură, de durata de menfinere la temperatura prescrisă, de compozifia ofelului, etc.). — Băile de carburare pe bază de carbură de siliciu nu confin săruri cianice. Un amestec folosit deseori, pentru carburarea de piese mici, are compozifia: 10% SiC + 75—80%Na2C03 + 15—10%NaCI,e iar temperatura la care e menfinută baia în timpul procesului e de 840 -860°. Baia de carbonitrurare confine un amestec de anumite săruri cianice topite, şi adausuri de activare (săruri de bariu, calciu, etc.), în care sînt cufundate piese de ofel pentru îmbogăfirea în carbon şi în azot a straturilor lor superficiale. Sin. (impropriu) Baie de cianurare, Baie de cianizare. Pentru carbonifrurarea Ia temperaturi înalte sînt folosite amestecuri cari au ca săruri de bază cianura de sodiu, cianura de potasiu, cianura de calciu sau cianamida de calciu, CaCN2. Amestecuri mai des folosite sînt indicate în tabloul I. Băile pe bază de cianură de potasiu uzuale au caracteristicile asemănătoare celor indicate în tabloul I, în care însă valorile specificate Ia confinutul în NaCN se măresc, pentru KCN, cu circa 40—50%, reducîndu-se corespunzător cantitatea de săruri neutre. în băile pe bază de cianură de calciu, baia are compozifii cuprinse Tabloul I Compozifia amestecului, în greutate Temperatura de topire °C 20% NaCN+40% Na2C03 + 40% NaCI 25% NaCN+15 ---20% Na2C03+60-55% NaCI 30% NaCN -f20-25% Na,C03+5C-45% NaCI 40% NaCN -j-30% Na.,C03t30% NaCI 580—610 580—610 580—610 580—610 în limitele: 7• ■ * 10% Ca(CN)2; 50—56% CaCI2; 33—36% NaCI. Temperatura de încălzire şi de menfinere a băii variază practic între 750 şi 850°, în funcfiune de adîncimea cerută a stratului format, de calitatea ofelului, de configurafia şi dimensiunile pieselor, etc. (deşi o temperatură mai înaltă — pînă la 900—930° — ar da o adîncime mai mare de carbonitrurare, de obicei în practică nu sa depăşeşte temperatura de 800—850°, deoarece din cauza evaporării intense a băii s-ar consuma cantităfi mari de săruri). Durata carbonitrurării la temperaturi înalte nu depăşeşte normal o oră, iar adîncimea stratului carbo-nitrurat atinge, în mod obişnuit, 0,4—0,8 mm (în cazuri excep- ţionale se poate atinge 1,5—1,8 mm adîncime, cînd operafia se face la 900—930° şi durează 5—6 ore). Penfru carbonifrurarea la temperaturi joase se folosesc mai des amestecurile indicate în tabloul II. Tratamentul se aplică Tabloul II Compozifia amestecului, în greutate Duritatea superficială a sculelor de oţeluri înalt aliate Hy 50- -55% NaCN+25-30% Na,C03+15-. 20% NaCI 25-35% NaCN+45% Na2COs+25% NaCI 85—90% NaCH -f-10 —15%Na2C03 950—11 00 950—1100 1000—1100 sculelor de ofeluri înalt aliate, obţinîndu-se o duritate superficială foarte mare (v. tabloul II). Temperatura obişnuită a băii în această operafie e de 550—560°; adîncimea stratului carbo-nitrurat depinde de confinutul în săruri cianice active al băii şi de durata de menfinere (care penfru scule e de 8—40 de minute, în care caz adîncimea stratului carbonitrurat nu depăşeşte 0,03 mm). Rareori, afară de compozifiile de mai sus, mai sînt folosite şi băi de carbonitrurare în cari sarea de bază e ferocianura de potasiu, K4Fe(CN)e, cum sînt cele indicate în tabloul III. Tabloul III Compozifia amestecului, în greutate Pentru carbonitrurare la temperatură: 30 -50% K4Fe(CN)6 • 3H20+70—50% NaCI înaltă 30-50% K4Fe(CN)6 • 3H20+70-50% BaCI2 înaltă 90% K4Fe(CN)6 • 3H20+10% KOH joasă 80% K4Fe(CN)6 . 3H,0+20% KOH joasă Baia de cromizare prin difuziune conţine un amestec topit de cloruri de crom (CrCI2 şi CrCI3), clorură de bariu, clorură de calciu şi uneori clorură de vanadiu, în care sînt cufundate piese de oţel sau de fontă pentru a se îmbogăfi în crom straturile lor superficiale. Baia trebuie menfinută, în timpul procesului, la 950 •••1000°. Cromizarea prin difuziune în băi de săruri topife se aplică rareori, prezentînd avantaje fafă de alte procedee (cromizarea în pulberi sau în mediu gazos) numai la piesele cari reclamă un strat foarte dur, cu grosimea de cîteva sutimi de milimetru, care se poate obfine prin tratament termochimic de scurtă durată (10— 15 minute, la temperatura de 1000°). Sin. Ba'ie de termocromare. Baia de n itrurare confine un amestec de săruri neutre topite, prin care se trece un curent de amoniac, pentru a realiza difuziunea azotului în piesele de ofel introduse în baie. Baia e menfinută la o temperatură constantă în intervalul de 500 — 600°. In unele cazuri, penfru protejarea pieselor contra coroziunii se trece prin baia de săruri topite un curent electric continuu cu densitatea de 0,1—0,25 A/dm2 (piesa constituind anodul, iar catodul fiind format din bare de grafit). 1. ~ de tratare cu acizi. Metg., Mett.: Sin. Baie de corodare. V. sub Baie de tratament chimic. 2. Baie. 6. Tehn.: Lichidul sau, rareori, materialul solid pulverulent dintr-o baie, ale cărui proprietăfi fizice şi chimice diferă după scopul în care e folosit (v. şi sub Baie 3 şi Baie 5). Exemple: baie de apă (pentru tratamente termice), baie de nisip (pentru încălzire, etc.), baie de săruri topite, baie de electrolit (pentru acoperiri metalice, pentru degresare, etc.), baie de ulei, etc. s. Baie. 7. Foto., Cinem.: Soluţie de săruri folosită în tehnica fotografică sau cinematografică. Se deosebesc: Baie de developare: Baie folosită pentru developarea materialului fotografic, după ce a fost iluminat. Compozifia ei depinde de natura materialului fotografic (plăci nesensibilizate, respectiv 18" Baie confra rîii 276 Baieu ortocromatice, pancromatice, infraroşii, filme, plăci umede cu colodiu sau cu emulsiune, hîrtie, etc.). V. şi sub Developare. Baie de fixare: Baie folosită pentru fixarea unui material fotografic developat. Compozifia băii depinde de natura materialului fotografic, cum şi de scopul în care e folosită baia (pentru negative sau pentru pozitive, etc.). V. sub Fixare. Baie de înfărire: Baie folosită pentru întărirea stratului foto-sensibil al unui material fotografic developat, pentru a-i da rigiditate şi a împiedica desprinderea de pe suport în cursul operafiilor cari urmează. V. şi sub întărire. Baie de slăbire: Baie folosită pentru a slăbi înnegrirea unui material fotografic developat şi fixat. Se întrebuinfează fie băi universale, cari dau claritate şi lasă contraste puternice, fie băi pentru negative obişnuite, cari dau claritate mare, dar contraste c'ulci, fie băi cari lucrează uniform, păstrînd aceleaşi gradafii de alb şi negru, etc. V. şi sub Slăbire, Baie de virare: Baie folosită pentru modificarea nuanfei unui pozitiv fotografic. V. şi sub Virare. 1. Baie confra rîii. Zoot.: Basin de beton sclivisit, în care se pune o solufie apoasă paraziticidă şi prin care sînt constrînse să treacă oije bolnave de scabie (rîie), pentru tratament. 2. Baie de fifei. Expl. petr.: Procedeu folosit în forajul sondelor pentru degajarea garniturii de foraj prinse de teren şi care nu poate fi degajată prin simplă tracfiune sau rotire. Procedeul, care se bazează pe lubrifianfa fifeiuIui (reduce coeficientul de frecare dintre prăjini şi teren), se aplică atunci cînd se poate obfine circulafie şi consistă în următoarele: se determină adîncimea pînă la care garnitura de foraj e prinsă de teren (în funcfiune de alungirea garniturii supuse la un anumit efort de tracfiune sau cu ajutorul unor aparate electrice speciale); se calculează volumul spaţiu lui inelar cuprins între talpa sondei şi punctul superior la care e prinsă garnitura; se pompează în sondă (prin circulafie directă) o cantitate de fifei egală cu acest volum, plus un volum suplemenfar, care urmează să rămînă în interiorul garniturii de prăjini, la partea inferioară a acesteia. După pomparea f ifeiu lui # se pompează o cantitate anumită de noroi care, dezlocuind o parte din fifeiul din prăjini, îl ridică în spafiul inelar cel pufin pînă la punctul superior de prindere a garniturii. Apoi se pompează în mod periodic (la intervale de circa 15--30 de minufe) mici cantităfi de noroi (circa 50—100 de litri) pentru a se menfine posibilitatea de circulafie. în funcfiune de timpul în care se poate degaja garnitura (se cunoaşte aproximativ din practica de şantier), de intervalele de timp la cari se pompează noroiul în mod periodic şi de cantităfi le de noroi pompate, se stabileşte cantitatea de fifei care trebuie să rămînă inifial în prăjini.— în timpul operafiei, garnitura de foraj se fine întinsă, şi se manevrează în mod periodic, atît pentru a încerca degajarea, cît şi pentru a împiedica prinderea restului garniturii de către teren.— Dacă garnitura nu a putut fi degajată pînă cînd întreaga cantitate de fifei din interiorul prăjinilor a fost ridicată în spafiul inelar, se spală bine sonda (omogeneizînd noroiul de foraj cu fifeiul introdus în sondă), continuînd fără întrerupere încercările de degajare. Dacă e nevoie, se poate introduce o nouă cantitate de fifei. Procedeul dă rezultatele cele mai bune în general în terenurile marnoase şi nu dă rezultate bune în cazul dărîmărilor masive ale perefilor sondei (în special cînd terenul e de natură nisipoasă), sau cînd garnitura e prinsă de teren pe o lungime prea mare.— în unele regiuni şi în unele formafiuni geologice, efectul băii de fifei e aproape imediat; în altele, acesta apare abia după un interval de 20 — 30 de ore. înainte de introducerea fifeiului în sondă se iau măsuri pentru evitarea incendiilor, penfru prevenirea unei eventuale erupfii şi pentru asigurarea etanşeităfii ventilelor şi a garniturilor de pe linia de împingere a pompei, fafă de presiunea dezvoltată în interiorul prăjinilor de foraj, datorită diferenfei dintre greutăfile specifice ale fluidului din interiorul acestora şi din spafiul inelar. 3. Baie medicinală. Gen.: Procedeu hidroferapeutic extern, care se bazează pe acfiunea asupra organismului (complet sau parfial) a unor substanfe chimice, disolvate de obicei în apă, în cantităfi variate.— Acfiunea băilor medicinale se datoreşte factorilor chimic, termic şi mecanic. Băile medicinale acfionează asupra întregului organism, producînd modificări ale sistemului nervos, ale aparatului cardiovascular, ale metabolismului, cum şi restructurări funcfionale, etc. Se obfin rezultate favorabile în manifestări reumatice (artrite cronice, mialgii, nevrite), în afecfiuni ginecologice, arterioscleroză, afecfiuni parazitare cutanate, neurastenie, erupfii alergice, etc.— Se deosebesc băi medicinale naturale, cari se fac cu apa din unele izvoare, mări, lacuri, etc., şi băi medicinale artificiale, obfinute prin introducerea unor substanfe în apă obişnuită. — După temperatură, se deosebesc: băi reci (pînă la 20°), răcoroase (21—33°), indiferente (35r*36°), calde (36—40°), fierbinţi (peste 40°) şi alternante (reci şi calde).— După substanfele pe cari le confin băile, se deosebesc: băi cu substanfe chimice anorganice (iod, sulf, feruginoase, carbonat de sodiu, clorură de sodiu, etc.); băi cu plante medicinala şi cu substanfe organice adecvate (malf, tărîfe de grîu, flori de fîn, coajă de stejar, muştar, extract de brad, amidon-, etc.); bai gazoase (bioxid de carbon, hidrogen sulfurat, emanaţii radioactive, etc.). Se cunosc, de asemenea, băi acide, alcaline, aromatice, electrice, emoliente, de nămol, de nisip, de soare, etc. 4. Baie, cadă de Inst. san. V. Baie 3. 5. Baiera. Paleont.: Plantă fosilă din clasa Ginkgoales, grupul Gimnospermae, caracterizată prin frunze pefiolate şi adînc lobate, cu Jobii lineari. E cunoscută din Triasic pînă în Cretacicul inferior, fiind frecventă în special în depozitele jurasice. Specia Baiera lindleyana Schimp. a fost identificată în fara noastră în formafiunile de vîrstă liasică din Basinui Hafegului. 6. Baieră, pl. baieri, baiere. 1. Gen.: Curea sau sfoară, afă mai groasă, fîşie îngustă, mai ales împletită, de cînepă, de lînă, etc., cusută sau legată de un obiect oarecare (de ex. de o traistă, de o găleată, de un ghiozdan, etc.) şi cu ajutorul căreia obiectul poate fi purtat dintr-un loc în altul sau poate fi afîrnat (pe după gît, în cui, etc.). 7. Baieră, pl. băieri, baiere. 2. Gen.; Ochi de frînghie, de pripon sau de ştreang, care serveşte la facerea unui nod sau a unei legături. 8. Baieră, pl. băieri, baiere. 3. Nav.: Ochi de frînghie (saulă) sau de piele, care se prinde de strapazan şi prin care se trece vîsla. 9. Baieră, pl. băieri, baiere. 4. Gen.; Fundă de frînghie, de sfoară sau da afă mai groasă, care se face la executarea nodului, penfru ca, trăgînd de capătul liber al baierei, nodul să se desfacă mai uşor. 10. Baieră, pl. băieri, baiere. 5. Nav.: Capăt de saulă fixată de velă, servind la invergare, întindere sau luarea terfarolelor. Baierele de invergare sînt fixate la marginea velei şi servesc la legarea (invergarea) acesteia pe vergă sau pe ghiu; baierele de tenzi sînt matisite în ochiurile tenzilor şi servesc la întinderea acestora; baierele de terfarole sînt cusute pe benzile de întărire (filiere de terfarolă) ale velei, dispuse în rînduri la o anumită distanfă (după tipul velei, al navei sau al îmbarcafiei) şi servesc la înfăşurarea velei, reducîndu-i suprafafa după tăria vîntului. 11. Baieu, pl. baieuri. Tehn.: Bandaj constituit dintr-o cameră de cauciuc cu perefi subfiri, îmbrăcată într-o anvelopă de cauciuc, care o acoperă de jur împrejur. Anvelopa e o carcasă în formă de toroid, confecţionată din două straturi încrucişate de fesă-tură cord, marginile carcasei (de-a lungul periferiei interioare a toroidului) fiind îndoite şi legate prin cusătură, peste care se lipeşte o bandă de pînză cauciucată; la exteriorul carcasei, înzona de rulare, se aplică o bandă de rulare (lată de 25—40 mm), care se vulcanizează împreună cu carcasa sau se lipeşte ulterior pe carcasa vulcanizată. Baikerinit 277 Bairdia Baieurile, a căror greutate e de 200 — 600 g, se folosesc în general la rotile bicicletelor de curse, cari de obicei sînt echipate cu obezi de lemn. Sin. Boyau. 1. Baikerinit. Mineral.; Varietate de răşină fosilă mineraloidă, din grupul chihlimbarului (v.). 2. Bailag. Mş.: Adaus de reglare a jocului. Exemplu: adaus (bailag) de cusinet (v.). 3. Bainită. Metg.: Constituent structural, de călire, al otelurilor, constituit din formaţiuni foarte fine de cementită, dispersate în masa de ferită, care se obfine prin descompunerea isotermică a austenitei în intervalul de temperaturi cuprins între temperatura minimă de stabilitate (inferioară) a austenitei şi temperatura M-, de început al transformării martensitice. E un constituent intermediar între troostită şi martensită, mai pufin dur decît martensita, însă mai tenace decît aceasta. Are aspect acicular, care e provocat de marea vitesă a procesului de difuziune; cu timpul, procesul de difuziune continuînd, acele de bainită prezintă o tendinfă de creştere, formafiunile aciculare se aglomerează — şi rezultă o structură asemănătoare troostitei de revenire. Formarea bainitei e favorizată de anumite elemente de adaus (de ex. de molibden). Sin. Troostită aciculară. V. şi sub Constituenfi structurali ai aliajelor fier-carbon. După temperatura de formare, se deosebesc bainită inferioară şi bainită superioară. — Bainita inferioară se formează la temperaturi apropiate de temperatura Mi de început al transformării martensitice; e mai dispersă şi mai dură, însă mai pufin tenace decît bainita superioară. — Bainita superioară apare la temperaturile mai înalte ale intervalului de formare a bainitei, apropiate de temperatura minimă de stabilitate a austenitei. 4. Baionetă, pl. baionete. 1. Tehn. mii.: Armă albă de împungere, care se montează la capătul fevii unei puşti, astfel încît să nu împiedice nici ochirea şi nici tragerea cu puşca — şi care se poate folosi uneori şi pentru tăiere. E constituită dintr-o lamă de otel (avînd forma de ţepuşă, în general cu trei muchii, sau forma de lamă de cufit) şi dintr-un mîner metalic sau nemetalic. Se poartă fie separat, fie montată la puşcă, întoarsă cu vîrful spre pat, urmînd să fie montată în poziţia normală numai în apropiere de inamic. 5. Baionetă. 2. Tehn. mii.: Fier scurt, ascufit, de forma unei baionete de armă (v. Baionetă 1), montat, în lucrările de fortificaţie, la partea superioară a grilelor defensive de escarpă. a. Baionetă de extracţie. Expl. petr.: Dispozitiv pentru agăfarea şi desprinderea garniturii de prăjini de pompare la o anumită adîncime aleasă (v. fig.). La operafia de deparafinare mecanică a fevilor de extracfie cu curăfitoare eiicoidale (la sondele utilate cu pompe tip P), acest dispozitiv dă posibilitatea de a extrage numai o parte din garnitura de prăjini (fără a goli de lichid coloana de ex- \ N tracfie), pompa şi celelalte prăjini rămînînd la puf. Baioneta e confecţionată din ofel şi e compusă din două părfi: baioneta propriu-zisă şi tija de agăfare. Baioneta propriu-zisă e o piesă cilindrică avînd în interior două locaşuri identice, situate unul în fata celuilalt pe diagonală. Din fiecare locaş pleacă în jos cîte două canale, unul în partea stîngă, deschis, pentru desprindere, şi altul în partea dreaptă, închis, pentru agăfare. Tija de agăfare are două aripioare, cari intră în locaşurile baionetei şi astfel se face întregirea garniturii de prăjini. Pentru desprinderea baionetei, se lasă greutatea prăjinilor şi se învîrteşte spre dreapta, după care se trage în sus, continuînd rotirea, pînă cînd se ia greutatea prăjinilor. Agăfarea se face prin simpla lăsare a prăjinilor în jos. 7. Baionetă, capac tip Ind. alim.: Capac de tablă sau de masă plastică, avînd o formă care permite fixarea lui la recipiente prin simplă rotire de 90--1200. Tăietura de margine a capacului necesară în acest scop are forma de profil de baionetă. E folosit pentru închiderea borcanelor cu produse cari nu pot fi sterilizate: dulcefuri, gemuri, etc. 8. Baionetă, dispozitiv de prindere în Topog.: Dispozitiv cu un şanf de ghidaj, care serveşte la ataşarea rapidă a unei piese la un aparat; piesa care se ataşează are aripioare metalice, cari, introduse în şanful de ghidaj, solidarizează piesa respectivă cu aparatul. De exemplu: dispozitivul în baionetă pentru ataşarea firului cu plumb Ia un teodolit cu centrare optică pe punctul de stafie. 9. Baionetă, îmbinare în Mş.: îmbinare dezmembra- bilă între două obiecte cilindrice sau plate (v. fig.), realizată prin introducerea unui obiect în celălalt (sau prin suprapunerea obiectelor), urmată de ro- g firea sau deplasarea relativă a acestora. în general, unul dintre obiecte are unu sau două butoane (de obicei unu pentru corpuri cilindrice şi două pentru corpuri plate), cari pătrund în deschizături corespunzătoare, practicate în celălalt obiect, îmbinarea în baionetă se a-sâmblează şi se dezasam-blează simplu şi repede, de regulă fără folosirea unor unelte, dar nu poate transmite forfe sau momente; uneori, îmbinarea în baionetă se asigură (contra auto-desfacerii, de obicei printr-o formă adecvată a deschizăturilor (cu mai multe coturi, cu profiluri curbe, etc.) sau prin înlocuirea butoanelor cu şuruburi cari se strîng după a) între două obiecfe cilindrice (suprafefe f ¥ îmbinări în baionefă. Baionefă de exfracfie. a) prăjină cu baionetă de extracfie, montată; b) desfăşurarea tubului interior; c) tijă de agăfare; 1) baionetă de extracfie. de contact cilindrice); b) între un o-biect cilindric şi unul plai (suprafefe de contact plane); c) între două obiecte plate (suprafefe de contact plane); 1) o-biect; 2) bufon; 3) şurub; 4) deschizătură. asamblare. îmbinările în baionetă se folosesc, în special, în construcfia de instrumente şi aparate optice sau de măsură. io. Baionetă, tăietură în Mş.: Tăietură (rost) în formă de Z sau de S, practicată la segmenfii pistoanelor, pentru micşorarea scăpărilor de abur sau de gaze. u. Bairdia. Paleont.: Crustaceu inferior din ordinul Ostra-coda, avînd crusta formată din două valve inegale, netede sau pufin punctate, cu conturul subtriunghiular sau rombic. E o formă marină, cu dimensiuni sub 1 mm, Bai re 278 Bajoaier în fara noastră, Bairdia e o specie foarte frecventă în depozitele neogene. 1. Baire, clasele Sui Maf.: Funcfiuniie reale continue se numesc funcfiuni Baire de clasă zero; funcfiuniie cari nu sînt continue, însă sînt limite ale unui şir convergent de funcfiuni continue, se numesc funcfiuni Baire de clasa întîi; în general, a fiind un număr ordinal din clasa a doua, se numeşte funcfiune Baire de clasa a orice funcfiune care e limita unui şir convergent de funcfiuni Baire de clasă v *3) balamale-şarniere; balama îngropată pentru ferestre şi uşi; n2) şi n3) balama îngropată dreapta, respectiv stînga. Penfru construcfii de îmbarcafii: p-j) şi p2) balama inferioară penfru pana cîrmei de barcă, cu aripi duble, respectiv balama superioară. îngropate pentru dulapuri (fig. m); balamale-bandă (fig. o); balamale pentru rame de closet fără sau cu capac (fig. q şi c2); balamale decorative (fig. e); balamale pentru mese (fig. h, /2şi j3); etc. în construcţii sînt uzuale următoarele tipuri de balamale: balamale-şarniere (fig. /1, 12 şi I3), folosite la montarea uşilor şi a capacelor obişnuite uşoare; balamale îngropate, pentru feres- tre şi uşi (fig. ni); balamale penfru uşi batante (fig. d); balamale decorative (fig. e); balamale-pomele (fig. f); balamale pentru scări (fig. g); balamale pentru uşi şi porfi uşoare, numite şi balamale populare (fig. i); balamale penfru porfi grele (fig. h 1 şi h2); efc. 1. Balama, scăriţă cu ~. Ind. lemn. V. sub Scăriţă. 2. Balans, pl. balansuri. Mett.: Sin. Ba-lansier de ceasornic. V. sub Balansier. 3. Balansare, pi. balansări. 1. Tehn.: Mişcarea oscilatorie de rotaţie a unui corp solid, faţă de o direcţie orizontală de echilibru,în jurul unei axe orizontale perpendiculare pe această direcfie şi .care trece prin centrul de greutate ai corpului. 4. Balansare. 2. Gen.: Echilibrare. (Termen impropriu.) 5. Balansare. 3. Nav.: Mişcare pertur-batorie a unei nave, care consistă în rotaţia ei alternativă în jurul unei axe orizontale, datorită valurilor, hulei, vîntuiui sau şi manevrei proprii. Mişcarea se poate produce în jurul axei longitudinale (mişcare de ruliu sau balans transversal), în jurul axei transversale(miş-care de tangaj sau balans longitudinal), sau poate fi combinată din ruliu şi tangaj (balans în opfuri sau „opfuri"). Opfurile navelor (v.) provoacă răul de mare; persoanele de pe navă trebuie să adopte un mers caracteristic k Balansarea giroscopului 281 Balansier Balansarea mirei. marinăresc (mers legănat, cu genunchii „moi"), pentru a-şî menfine echilibrul. La nave cu deplasament mic, balansarea datorită valurilor e mai pronunfată decît la cele cu deplasament mare. 1. Balansarea giroscopului. Nav.: Probă periodică de funcfionare a giroscopului unei torpile, pentru a stabili corecfia care trebuia făcută la lansarea acesteia. 2. Balansarea maşinilor. Nav.: Manevrarea maşinilor cu abur ale unei navei, în ambele sensuri de mers şi după pregătirea necesară, în vederea verificării lor înainte de plecarea navei. în general, la o navă se balansează, înainte de plecare, numai maşinile principale şi servomotorul cîrmei. La navele cu deplasament mare, între balansare şi plecare, maşinile se menfin în funcfiune cu turafie minimă, penfru a reduce timpul mort la plecare; în această stare, nava se numeşte cu „maşini în balans". 3. Balansarea mirei. Topog.: Operafie de nivelment geometric, care consistă în deplaserea înainte şi înapoi a unei mire (v. fig.) aşezate pe un punct fix, în vederea determinării pozifiei verticale a acesteia. Se priveşte prin luneta instrumentului, şi se alege, dintre toate valorile citite pe miră, valoarea cea mai mică, considerată că arată pozifia aproximativ verticală a mirei. 4. Balansarea treptelor. Arh., Cs.: Dispozifie constructivă care se ia la o scară compusă din porfiuni curbe şi drepte, pentru a evita eventuale accidente pe parcurs, din cauza schimbării bruşte a lăţimii treptelor. Balansarea treptelor trebuie să îndeplinească următoarele condifii: lăfimea treptelor pe linia de călcare (linie teoretică situată la distanta de SO'-'âO cm de balustradă, spre interiorul scării, în porfiuni le drepte, şi de la marginea interioară a scării, în porfiunile curbe) să fie constantă pe toată lungimea scării; variafia înclinării treptelor fată de linia de călcare, în plan, să se facă progresiv; lăfimea cea mai mică a treptelor (spre partea interioară a curbei) să fie de cel pufin 10"*14cm. Modificarea lăfimii treptelor se face şi în porfiunea dreaptă a scărilor, pe o anumită distantă, astfel încît lăfimea lor să descrească progresiv pînă la mijlocul curburii, iar apoi să crească progresiv pînă la racordarea cu altă porfiune dreaptă^ Determinarea elementelor geometrice ale treptelor, în vederea realizării acestor condifii, se face prin procedee grafice, cari pof fi împărţite în două categorii distincte: procedee prin I. Balansarea treptelor unei scări interioare, prin destăşurarea vangului. a) planul scării după balansare; b) construcfia destăşurării vangului. desfăşurarea vangului (în proiecfie verticală) şi procedee prin construcfie grafică numai în plan (în proiecfie orizontală). Unul dintre procedeele de balansare prin desfăşurarea vangului e indicat în fig. I a şi b, pentru o scară cu vangul racordat în sfert de cerc (la 90°), la care se urmăreşte balansarea treptelor cuprinse între punctele 2 şi 11. Se procedează astfel: Se desfăşoară vangul după orizontala 1, 2, g, b, f, 11, 12, etc., (v. fig. I b). Se duc orizontalele 1, 2,--î3, etc., şi se determină punctul b- (la mijlocul distanfei dintre a şi c şi 6 şi 7) în cere se racordează două arce de cerc egale, cu centrele în O şi Oi, racordate respectiv în 2' şi 11' cu dreptele 2' 1' şi IV 12'. Punctele de intersecfiune (3', 4', 5', 6', 7', 8', 9', 10') ale acestei curbe cu orizontalele respective (3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10) dau lăfimile spre vang ale treptelor corespunzătoare, cari se raportează în plan (v. fig. I a). Dacă lăţimea treptelor spre vang e mai mică decît 10*** 14 cm, se ia pentru balansare un număr mai mare de trepte (de ex. de la V la IV). Unul dintre procedeele de balansare a treptelor prin construcţie grafică în plan, numit procedeul semicercului, e redat în fig. II, care reprezintă balansarea a 13 trepte (între 5 şi f8).Se procedează astfel: Se determină punctul de intersecţiunea axei de simetrie a celor două rampe ale scării cu prelungirea muchiei 5. Se împarte semicercul cu centrul în acest punct şi tangent la vang în punctul 0, în 14 părţi egale (cu o unitate mai mult decît numărul de trepte balansate), prin punctele 1, 2, 3, 4, 5, 6, începînd din O şi prin cari se duc pînă la vang perpendiculare pe axa de simetrie. Acesfe puncte, obţinute pe vang, se unesc cu diviziunile respective de pe linia pasului. Dacă lăţimea treptelor spre vang e mai mică decît lO’^M cm (de ex. în dreptul treptei 4), se măreşte raza semicercului. Sin. Minţirea treptelor. 5. Balansier, pl. baîan- g t siere. Tehn.: Element oscilant al unui mecanism, care la extremităţi e legat cinematic cu alte elemente ale mecanismului, iar într-un punct intermediar (între extremităţi) e articulat cu un reazem mobil sau imobil (v. fig. /). Balansierul poate transmite o mişcare oscilantă de la una dintre extremităţile sale la cealaltă, de aceeaşi frecvenţă, avînd aceeaşi amplitudine sau amplitudine diferită, după cum punctul intermediar de articulafie e sau nu e central. Se construiesc balansiere cu brafe egale sau balansiere cu brafe inegale, la cari lungimea fiecărui braf e distanfa dintre punctul intermediar şi extremitatea respectivă a balansierului; la unele balansiere, numite balansiere reglabile, pozifiile articulafiei intermediare sau ale articulafiilor de la extremităfi sînt deplasabile, astfel încît raportul dintre lungimile brafelor e variabil. După forma lor geometrică, se deosebesc balansiere drepte (în formă de pîrghie dreaptă) şi balansiere cotite (în formă de pîrghie curbă). II. Balansarea treptelor unei scări, după metoda semicercului, prin construcfie grafică în plan. I. Scheme de balansiere. a) balansier cu reazem mobil; b) balansier reazem imobil (fix); î) balansier; 2) manivelă; 3) bielă; 4) bară fixă. Balansier 282 Balansier Uneori, prin balansier se înţelege un mecanism cu balansier, împreună cu suportul de reazem şi cu alte elemente accesorii. Exemple de balansiere: Balansier compensator. Transp.: Balansier legat la fiecare extremitate de cîte un resort, folosit pentru a repartiza uniform solicitările pe cele două resorturi. Acest balansier, drept sau cotit, se construieşte ca un solid de egală rezistentă; braţele pot fi egale sau inegale, şi anume în raport invers cu forţele cari acţionează la capete. Balansierele compensatoare se folosesc, de exemplu, ta echipamentele de ciocnire sau de tracţiune, la suspensiu-nea vehiculelor, etc. Balansierul echipamentului de ciocnire: Balansier, cu acţiune în plan orizontal, folosit la echipamentul de ciocnire al vehiculelor feroviare,pentru a amortisa şi a egala şocurile de ciocnire ale tampoanelor (v. fig. II). Balansierul are forma unei pîrghii cotite şi e legat Ia o extremitate cu un alt balansier (cotit), printr-o bară transversală, iar la cealaltă extremitate reazemă pe tija tamponului, prin intermediul unui resort elicoidal. Balansierul echipamentului de tracfiune: Balansier transversal, cu acţiune în plan orizontal, folosit la ech ipamentele de tracţiune şi de ciocnire ale vehiculelor feroviare, penfru a repartiza uniform solicitările la resorturile tampoanelor (v. fig. III). La vagoane, balansierul are forma unei pîrghii II. Balansierul echipamentului de ciocnire. 1) balansier; 2) bară transversală; 3) tampon; 4) tija tamponului; 5) resortul tamponului. V. Balansier longifudnal cu brafe inegale. I) balansier; 2) suspensor; 3) resort de suspensiune; 4) cadru; 5) ax de articulaţie. III. Balansierul echipamentului de tracfiune. 1) balansier; 2) cîrlig de tracfiune; 3) tampon; 4) tija tamponului; 5) resortul tamponului. Balansierul suspensiunii: Balansier, cu acţiune în plan vertical, folosit la echipamentul de suspensiune conjugată a unul vehicul, pentru a repartiza uniform sarcina pe osii (v. şi sub Suspensiune). Se deosebesc: Balansiere longitudinale, dispuse paralel cu axa longitudinală a vehiculului, cari sînt articulate cu suspensoarele resorturilor a două osii alăturate (v. fig. /V a). Balansierul oscilează în jurul unui bulon de articulaţie fixat pe şasiul (cadrul) vehiculului, astfel încît momentele forţelor cari acţionează la capetele balansieruiui să fie egale. Balansierele longitudinale, cari în general au forma unor pîrghii drepte, pot fi: cu braţele egale, cînd sarcina trebuie repartizată egal pe cele două osii alăturate (v. fig. IV b), sau cu braţele inegale, cînd sarcinile sînt repartizate pe osii în raport invers cu lungimea braţelor (v. fig. V.) Uneori, cînd distanţa dinfre două osii de echilibrat e prea mare, 'se folosesc cîte două balansiere cotite (unghiulare), cu axele paralele şi cu capetele vecine legate printr-un tirant, celelalte două capete ale balansiere-lor fiind ' articulate cu sus-pensocrele resorturilor osiilor alăturate (v. fig. V/J. Poziţia normală a balan-sierelor e orizontală. La denivelările căii, una dinfre osii primeşte şocul sau se descarcă brusc, iransmifînd o parte din sarcină la osia vecină, prin suspensoare (tije de suspensiune) şi balansiere; astfel, prin oscilafiile balansierelor, şocul transmis şasiului e preluat^ de toate resorturile vehiculului. Balansierele longitudinale permit ca osiile să fie descărcate simultan, micşorîndu-se pericolul de deraiere, iar mişcările lor de tangaj de amplitudine mare se reduc. VI. Balansier longitudinal cotit. 1) balansier cotit; 2) tirant; 3) suspensor; 4) resort de suspensiune; 5) cutie de unsoare. IV. Balansiere longitudinale cu brafe egale (a şi b). î) balansier; 2) suspensor; 3) resort de suspensiune; 4) cadru; 5) ax de articulafie; 6) cutie de unsoare; 7) brăfara (colierul) resortului. drepte cu braţele egale, legată la capete de fijelâ tampoanelor; bulonul articulaţiei intermediare culisează într-un locaş practicat în bara cîrligului de fracţiune. VII. Balansier transversal la resorturi de suspensiune. 1) balansier transversal; 2) suspensor; 3) resort de suspensiune; 4) balansier; longitudinal lateral; 5) balansier longitudinal median. Balansiere transversale, dispuse perpendicular pe axa longitudinală a vehiculului, cari leagă fie resorturile sau grupurile de resorturi ale osiilor (v. fig. Vil), fie două puncte de sprijin ale suprastructurii vehiculului (v. fig. VIII). Balansierul asigură reducerea oscilaţiilor de legănare, prin repartizarea uniformă a şocului pe ambele roţi ale osiilor montate. La locomotivele cu bisel (v.) se foloseşte un balansier legat la capete de suspensoarele resorturilor şi articulat la Balansier 283 Balansier mijloc de cadrul biselului, Acesla e un balansier transversal de rapel (v. fig. fX) ai osiei bisel, pentru readucerea ei în aliniament. Balansier de ceasornic. Mett.: Roată oscilantă, cu două spiţe (la ceasornice sisfem ancoră) sau cu trei spiţe (la ceasornice sistem cilindru),avînd greutăţi de echilibrare laperi-ferie. Balansierul,care e montat pe un fus şi are o mişcare VIII. Balansier transversal la suprastructură. I) balansier; 2) tijă; 3) traversă; 4) ax de articulaţie. X. Aparat de reazem mobil, cu balansiere, pentru grinzi cu perete dublu, a) vedere din faţă; b) jumătate de elevaţie; c) jumătate de secţiune longitudinală S-S; J) grindă cu perete dublu; 2) balansier superior; 3) balansier Interior; 4) rulouri; 5) placă inferioară de reazem; 6) nervură penfru împiedicarea deplasării aparatului de reazem. ţiunii în mijlocul reazemului, pentru orice înclinare a capătului grinzii, şi înlesneşte rotirea secţiunii de pe reazem a grinzii, datorită încovoierii acesteia. Balansierele se execută din oţel turnat OT 50 A; balansierele de fontă se întîlnesc Ia unele poduri vechi. în general, penfru podurile curente, balansierele sînt standardizate. Ele se verifică la presiune şi la încovoiere. Modul de alcătuire a balansierelor depinde de tipul articulaţiei. După modul cum e realizată articulaţia, balansierele pot fi cu suprafafă de basculare cilindrică (v. fig. X şi XI) sau cu bulon de articulafie (v. fig. XII). II"| r—----- -7— IX. Balansier transversal de rapel. 1) balansier transversal; 2) suspensor; 3) resort de suspensiune; 4) balansier longitudinal; 5) cadru. oscilantă provocată de un mic resort spiral (numit şi fir de păr), e folosit la ceasornicele portabile penfru a regla mişcarea indicatoarelor. Acest balansier poate fi monometalic, de obicei de alamă, iar la ceasornicele de precizie e bimetalic (penfru a nu fi influenţat de variaţiile de temperatură), avînd obada de alamă şi butucul cu spiţele, de oţel; greutăţile de echilibrare de la periferia obezii sînt şuruburi de alamă sau de aur (la ceasornice de precizie). V. şi sub Ceasornicului, mecanismul ~. Balansier de frînă. V. Pîrghia de egalizare a frînei, sub Frînă. Balansier de reazem. Cs.i Piesă de oţel turnat, mai rar de fontă, care constituie unul dintre elementele aparatului de reazem cu balansiere şi care asigură centrarea reac- XI. Aparat de reazem fix, cu balansiere, penfru grinzi cu perete dublu, a) vedere din faţă; b) secţiune l-l; c) planul balansierului superior; d) planul balansierului inferior; e) secţiune ll-ll; 1) grindă cu perete dublu; 2) balansier superior; 3) balansier inferior; 4) nervură penfru împiedicarea deplasării aparatului de reazem; 5) cep cilindric penfru transmiterea forţelor orizontale la reazem; 6) suprafaţa de basculare a balansierului inferior. La aparatele de reazem moderne, articulaţia e formată dintr-o suprafaţă cilindrică de basculare (cu raza de 400---800 mm), rabofată pe faţa superioară a balansierului inferior. Pe această suprafaţă basculează, fie placa plană de reazem a grinzii, la podurile la cari reacţiunea are valori sub 100 t, fie faţa rabotată plan a balansierului superior, Ia podurile Ia cari reacţiunea are valori mai mari decît 100 t. La aparatele de reazem mobile, balansierele se execută pline, iar la aparatele de reazem fixe, se execută cu nervuri, pentru XII. Aparat de reazem fix, cu balansiere, şi bulon de articulaţie, a) jumătate secţiune transversală şi jumăfate vedere din faţă; b) elevaţie; fjbalansier, superior; 2) balansier inferior; 3) bulon de articulaţie; 4) rebordurjle bulonului de articulaţie; 5) cap cilindric penfru transmiterea for-a fi mai uşoare (v, fig. X). ţelor orizontaleale grinzii la reazem; 6) ciocuri împiedicarea deplasări- Pentru împiedicarea deplasării aparatului de lor relative de translaţie reazem, a celor două balansiere e asigurată prin rebordurile balansierelor. — La aparatele de reazem mai vechi, la cari articulaţia e formată dintr-un bulon central (3 în fig. XII), acesta e plasat în locaşuri semicirculare, amenajate în balansiere (v. fig. XII). între buzele locaşului bulonului se Iasă un joc, care permite rotirile balansierului superior. Din cauza frecărilor mari dinfre bulon şi balansiere, reazemele cu balansiere şi bulon sînt folosite mai puţin. Penfru Balansină 284 Balanţă transmiterea reacfiunilor orizontale la reazeme, balansierul superior are un cap cilindric, de secfiune circulară, care intră într-o gaură corespunzătoare amenajată în placa de reazem a grinzii şi care preia reacfiunile orizontale. După pozifia şi rolul lor, se deosebesc: balansiere superioare şi balansiere inferioare. Balansierele superioare sînt situate deasupra suprafefei cilindrice de basculare sau a bulonului de articulafie şi sînt legate direct de grindă, pentru a se mişca odată cu aceasta, astfel încit să transmită reacţiunea grinzii de la placa de reazem la suprafafa de basculare sau la bulonul articulafiei, şi să asigure rotirea capătului grinzii. Balansierele inferioare sînt situate sub articulafie şi au rolul să repartizeze la cusinet reacfiunea transmisă prin articulafie, în cazul reazemelor fixe (v. fig. X), sau la rulouri, în cazul reazemelor mobile (v. fig. XI). Balansier pentru transmisiune. Expl. petr.: Balansier al mecanismului de transmisiune al unei centrale de pompare. Acest mecanism, numit şi capră de transmisiune sau balansier de transmisiune, e constituit dintr-un balansier, din piciorul balansierului (capră), pîrghia de acfionare sau de ghidare şi alte elemente. Mecanismul de transmisiune, care se confecfionează din ofel profilat sau din fevi metalice (rareori de lemn), înlocuieşte unitatea individuală de pompare, cînd se utilizează centrale de pompare. Fig. XIII reprezintă un mecanism cu cap de cal, la care balansierul 1 are un cap de cal 2 la o extremitate şi contragreu-tăfi 3 la cealaltă extremitate (de- fj, s plasabile ca pozifie); balansierul 1 e legat prin articulafia 4 cu capra 5 şi e solidarizat cu pîrghiile 6 şi 7, cari sînt legateprin articulafia 8 (variabilă ca pozifie cu bara 9). Capul de cai antrenează prăjina lustruită de pompare, care poşte avea o mişcare aproape rectilinie (verticală), dacă raza de curbură a distanfa de la axa articulafiei 4 Cînd e acfionată bara 9, numită sierul efectuează mişcarea de raportul de multiplicare dintre cursa balansierului şi cursa barei de transmisiune e de 1,1 •■•2,5, pufînd fi variat prin mutarea bulonului articulafiei 8 în diferite găuri practicate în bara 9. Fig. XIV reprezintă un mecanism fără cap de cal, la care balansierul 1 are la extremităfi arficulafii-le 2 şi 3, prin cari e articulat cu prăjina de pompare, respecfiv cu bara de reazem 4; balansierul e legat prin biela 5 cu triunghiul (echerul) 6 şi e articulat cu pîrghia de ghidare 7. Triunghiul 6 X/V, Mecanism de transmisiune fără cap de cal. 1) balansier; 2) şi 3) articulafii; 4) bară de reazem; 5) bielă; 6) echer; 7) pîrghie de ghidare; 8) bară fixa; 9) suport (montant); 10) bară de legătură cu linia de transmisiune; 11) ax de oscilafie (depla-sabil ca pozifie); 12) prăjină de pompare. e legat prin bera 10 de linia de transmisiune şi poate oscila în jurul axului 11 (deplasabil ca pozifie), iar pîrghia 7 e articulată în capul barei fixe 8, solidarizată cu suportul 9. Cînd e acficnată bara 10, balansierul efectuează mişcarea rectilinie de pompare, condifionată de pîrghia de ghidare 7* Cursa de pompare e variabilă, prin mutarea pozifiei axului de oscilafie 11 şi a articulafiei 2. Balansierul unităfi i de pompare. Expl. petr.: Balansier al mecanismului unei unităfi de pompare, care în general are un cap de cal la o extremitate şi e legat cu o bielă de acfionare la cealaltă extremitate, fiind rezemat prin articulafie pe o capră (v. fig. XV). Articulafia de reazem, care e un lagăr 3, XIII. Capră de transmisiune. 1) balansier; 2) cap de cal; 3) contragreutate; 4) articulafie fixă; 5) suportul caprei; 6) şi 7) pîrghii; 8) articulafie mobilă; 9) bară de acfionare. capului de cal e egală cu la extremitatea balansierului. linie de transmisiune, balan-pompare, prin capul de cal; XV. Unitate de pompare. 1) balansier; 2) cap de cal; 3) articulafie (deplasabila ca pozifie); 4) coloană de reazem; 5) prăjină de pompare; 6) motor; 7) reductor; 8) manivelă; 9) bielă; 10) contragreutate. poate fi deplasată cu circa ±20 mm în lungul balansierului şi permite rotirea acestuia cu un unghi de circa 10° în plân orizontal; uneori, balansierul 1 are o prelungire, pe care se montează greutăfi de contrabalansare. Capul de cal 2 antrenează prăjina de pompare 5, care poate avea o mişcare aproape rectilinie (verticală), dacă raza de curbură a capului de cal e egală cu distanfa de la axa articulafiei (lagărului) la extremitatea balansierului. Balansierul e acfionat de un motor (de ex., electric), de obicei prin intermediul unui reductor 7, a cărui manivelă 8 e articulată cu biela 9; lungimea de cursă a prăjinii de pompare 5 e în general mai mare decît cea a capului superior al bielei, balansierul avînd brafele inegale. 1. Balansină, pl. balansine. Nav. V. sub Manevră fixă. 2. Balantium. Paleonf.: Gasteropod din ordinul Opistobran- hiatae, familia Pteropodae, cu cochilia foarte subfire, conică, alungită şi turtită lateral, prezentînd o carenă mediană şi coaste transversale. Specia Balantium meniliticum Paucă et Cosmovici e cunoscută în fara noastră din Oligocenul de Ia Piatra Neamf. 3. Balanţa. 1. Asfr.: Constelafie din emisfera australă, com- pusă din două stele de mărimea a doua, o stea de mărimea a treia, o stea de mărimea a patra şi 53 de stele mai mici. 4. Balanţa. 2. Asfr.: Al patrulea semn al Zodiacului. s Balanţă, pl. balanfe. F/z., Tehn.: Instrument care serveşte la măsurarea greutăfii unui corp prin comparafie cu o forfă cunoscută. După natura forfei de comparafie, balanfelese împart în balanfe cu pîrghii (în cari forfa de comparafie e greutatea unui corp de greutate cunoscută) şi în balanfe cu resorf (în cari forfa de comparafie e forfa elastică produsă prin deformarea resortului sub acfiunea corpului a cărui greutate se determină), cari sînt dinamometre. Balanfele cu pîrghii se împart în balanfe cu o singură pîrghie, care poate fi' cu brafe egale 'sau cu brafe inegale, şi în balanfe cu sistem de pîrghii. Balanfă 285 Balanfă Balanţa cu brafe egale e alcătuită, în principal, dintr-un suport pe care e montată o pîrghie cu brafe egale, care se poate roti în jurul unei axe orizontale situate la jumătatea lungimii ei, materializată prin muchia orizontală a unui „cufit" prismatic cu secfiunea triunghiulară. De această pîrghie sînt suspendate două talere, sprijinite pe alte două cufite orizontale, paralele cu cufitul care suportă pîrghia balanfei. La mijloc, pîrghia e solidară cu un ac vertical, ale cărui deplasări în fafa unei scări gradate permit urmărirea înclinărilor pîrghiei balanţei. Cînd pîrghia e orizontală, acul se găseşte în dreptul diviziunii 0 a scării gradate. în acest caz, centrul de greutate al sistemului formai din pîrghia balanfei şi din talere cu corpurile aşezate pe ele se găseşte în planul vertical care trece prin muchia cufitului-suport. Pentru a determina greutatea unui corp, sa aşază corpul pe unul dintre talere, iar pe celălalt taler se aşază greutăfi marcate (adică corpuri de greutate cunoscută, notată pe fiecare dintre ele) pînă cînd pîrghia balanfei e orizontală. Pîrghia e solicitată, deci, de două torfe îndreptate de-a lungul verticalei şi aplicate în puncte ale muchiilor cufitelor-suport ale talerelor, iar momentele acestor două forfe, în raport cu muchia cufitului-suport al pîrghiei, sînt egale. Dacă cele trei muchii sînt ascufite, reprezentînd trei segmente orizontale de dreaptă, distanfele dintre ele sînt perfect determinate. în practică, muchiile sînt nişte cilindri cu generatoare orizontale, cu raze de curbură de ordinul miîmii de milimetru. Brafele momentelor celor două forfe sînt cunoscute deci cu precizia de un micron. La balanfele cu brafe egale, brafele momentelor sînt şi ele egale, deci pîrghia balanfei rămîne orizontală cînd greutăfile cari se compară sînt egale. O balanfă trebuie să fie caracterizată prin: fidelitate, exactitate, stabilitate şi sensibilitate. O balanfă e fidelă dacă, fiind echilibrată, revine în pozifia de echilibru cu pîrghia orizontală, oriunde ar fi aşezate corpurile pe fiecare taler. Pîrghia balanfei ocupînd aceeaşi pozifie dacă momentele forfelor aplicate în punctele de sprijin ale talerelor sînt aceleaşi oriunde ar fi aşezate corpurile pe talere, o balanfă e fidelă dacă muchiile cufitelor-suport ale celor două talere sînt paralele între ele şi paralele cu muchia-suport a cufitului balanfei. Pentru realizarea fidelităfii chiar în lipsa unui paralelism perfect între muchiile cufitelor, talerele sînt suspendate de pîrghia balanfei printr-un dispozitiv care asigură aplicarea forfei care corespunde greutăfii, într-un acelaşi punct al fiecărui cuţit-suport, oriunde s-ar afla corpul pe taier. O balanfă e exactă, dacă se găseşte în pozifie de echilibru cu pîrghia orizontală, cînd greutatea P' a corpurilor de comparafie e egală cu greutatea necunoscută P a corpului de cîntărit, astfel încît această greutate P se obfine citind direct valorile marcate de corpurile de comparafie. Echilibrul fiind realizat cînd momentele celor două forfe P şi P1 în raport cu punctul de sprijin al pîrghiei sînt egale, din egalitatea Pl — P'V rezultă că cele două brafe ale pîrghiei balanfei trebuie să aibă lungimi l şi V egale. Din egalitatea momentelor rezultă P'/P = 1/1’, deci P — P’IP = l' — l/l' i aşadar diferenfa kl=l' — l admisibilă a lungimilor brafelor unei balanfe e dată de a/=4a p, kP/P fiind eroarea relativă admisibilă în cîntărire. Pentru balanfe de precizie, ale căror pîrghii au, de exemplu, brafe cu lungimea de 10 cm şi cari trebuie să determine greutatea unui corp cu o eroare relativă de ordinul 10~5, lungimile brafelor pîrghiei balanfei trebuie să difere între ele cu valori cel mult de ordinul micronului, ceea ce, chiar dacă se realizează prin construcfie, nu poate fi menfinut în practică decît dacă se menfine o temperatură constantă în tot spafiul ocupat de pîrghia balanfei. De aceea, practic, balanfele de precizie nu sînt niciodată exacte şi, pentru a determina valoarea exactă a greutăfii unui corp, trebuie folosite metode speciale de cîntărire (v. sub Cîntărire). O balanfă e stabilă cînd centrul de greutate al părfii mobile e situat sub punctul de sprijin. O balanfă e cu atît mai sensibilă, cu cît pîrghia balanfei părăseşte pozifia de echilibru orizontală pentru o diferenfă mai mică între greutăfile puse pe cele două talere. Sensibilitatea poate fi definită, fie prin cea mai mică supragreutafe care trebuie adăugată pe unul dintre talere pentru a înclina pîrghia balanţei cu un unghi care mai poate fi apreciat, fie (de obicei) prin raportul dintre unghiul a cu care se înclină pîrghia balanfei şi dintre supragreutatea Ap care trebuie adăugată pe unul dintre talere. Sensibilitatea definită în primul mod depinde de posibilitatea de observare a pîrghiei balanfei şi, în practică, e limitată de fidelitatea balanfei. Sensibilitatea o —a/Ap, definită în al doilea mod, e dată de a - ljPd + 2pd', unde l e lungimea fiecărui braf al pîrghiei, d e distanfa de la punctul de sprijin a! pîrghiei balanfei la centrul de greutate al părfii mobile, Pe greutatea părfii mobile a balanfei, p e greutatea suspendată de capătul fiecărui braf de pîrghie (greutatea talerului şi a corpurilor de pe taler), iar d' e distanfa de la punctul de sprijin la punctul de intersecfiune a dreptei care uneşte extremităfile pîrghiei cu verticala care frece prin punctul de sprijin. Cînd cele două brafe sînt în prelungire, d' e nul. Dacă pîrghia nu s-ar încovoia sub acfiunea forfelor aplicate, sensibilitatea o — l/Pd ar fi constantă pentru o balanfă dată. în realitate, din cauza încovoierii pîrghiei, sensibilitatea depinde de săgeata încovoierii. Sensibilitatea o — l/Pd e cu atît mai mare cu cît centrul de greutatâ al părfii mobile a balanfei e mai aproape de punctul de sprijin al pîrghiei ei şi cu cît greutatea părfii mobile e mai mică; de aceea, în practică, pîrghiile balanfelor sensibile sînt de metal uşor, sînt scurte şi au goluri destinate micşorării greutăfii. Distanfa d poate fi reglată deplasînd centrul de greutate al pîrghiei cu ajutorul unui şurub vertical, în lungul căruia se poate deplasa o piulifă. Cu mărirea sensibilifăfii creşte perioada de oscilafie a balanfei, sensibilitatea variind proporfional cu pătratul perioadei. La balanfele folosite în chimia analitică (numite balanfe analitice), distanfa d e de ordinul milimetrului şi perioada de ordinul secundei, iar amplitudinile pot fi amortisate cu amortisoare speciale, fie cu lichid, fie cu aer (v. fig. I). La unele balanfe speciale, d poate fi 1 de ordinul unei sutimi de milimetru, iar perioada, de ordinul minutului. Balanfă analitică. V. sub Balanfă cu brafe egale. I. Balanfă cu amoriisor cu aer. 1) pîrghia balanfei; 2) ac; 3) taler; 4) amortisor cu aer. II. Balanfă cu brafe inegale. Balanţa cu brafe inegale (v. fig. II) se bazează pe proprietatea pîrghiilor cu brafe inegale de a fi în echilibru cînd e nulă suma momentelor forfelor cari lucrează asupra pîrghiei, în raport cu punctul ei de sprijin. Balanfa e alcătuită dintr-o pîrghie cu brafe inegale, suspendată într-un punct O, de unul dintre brafele căreia, de lungime fixă OA\, e suspendat un taler pe care se pune corpul P de cîntărit (uneori, direct acest corp). în lungul celuilalt braf, A02, se poate mişca un corp Q de greutate cunoscută G'. Dacă G\ e greutatea părfii Balanţa Coifon 286 Balanţă de torsiune mobile a balanţei (pîrghie şi taier), aplicată într-un punct D, şi dacă G e greutatea corpului P, condiţia de echilibru e G' • OA‘2 — G ■ O Ai — G\ ■ OD = 0. Dacă C e poziţia în care se găseşte corpul Q cînd pe talerul balanţei nu se găseşte nici un corp, condiţia de echilibru e G' • OC — Gi • OD — 0, de unde G' ■ CA2 ” G ' O Ai] deci G = G'/OÂi ■ CA2 — K' CA2. Bara care formează braţul pîrghiei de-a lungul căruia se mişcă corpul Q e gradată direct în greutăţi, diviziunea zero fiind în C. Sin. Balanţă romană. Balanţă romană. V, Balanţă cu braţe inegale. — în practică sînt folosite în special următoarele două tipuri de balanţe cu sistem de pîrghii: balanţa zecimală şi balanţa Roberval. Balanţa zecimală. Corpul care e cîntărit cu această balanţă (v. fig. III) e aşezat pe o platformă legată rigid de o pîrghie orizontală DE, articulată în D cu o tijă DI şi în E cu o tijă EA. Greutatea P aplicată pîrghiei DE în K poate fi descompusă într-o componentă P • DK/DE, aplicetăîn E şi transmisă în A, şi într-o componentă Pi~ P ■ KE/DE, aplicată în D şi transmisă în I. Componenta Pi, la rîndul ei, poate fi descompusă înfr-o componentă Pi • IH/FH, aplicată în punctul fix F şi al cărei efect e anulat de reacţiunea din F, şi într-o componentă Pi • IF/FH, aplicată în H şi transmisă în C. Asupra pîrghiei propriu-zise BC a balanţei, care poate oscila în jurul unui punct O, sînt aplicata forţele: Pi • FI/FH (în C), P ■ DK/DE (în /l) şi P'f greutatea corpurilor de echilibrare (în B). Scriind condifia de echilibru şi înlocuind pe P cu valoarea sa, rezultă P' ■ OB^P - DK/M -OA+{P-P -DK/^-FÎ/FH - OG. Pentru ca pozifia corpului P, pe platanul balanţei, să nu intervină în condiţia de echilibru, trebuie ca OA— FI/FH • OC, condiţie de care trebuie să se ţină seamă în construcţia balanţei, pentru ca aceasta să fie fidelă. în acest caz, P'/P—OA/OB. în practică, de obicei, OA/OB— 1/10. Sin. Decimal. Balanţa Roberval: Balanţă cu o pîrghie dublă, cu brafe egale (v. fig. IV), cari se reazemă în două puncte O şi O'. Platanele A şi A' pe cari se pune corpul de cîntărit P, respectiv greu-tăfile de echilibrare P', sînt susfinute de două tije articulate în cîte două puncte la pîrghiile CD şi C'D'. Cu această dispoziţie, cînd balanţa se înclină, suprafeţele pîrghii-lor rămîn orizontale. Frecările mari limitează sensibilitatea balanţei la un gram. încărcarea maximă depăşeşte rar 10 kg. Se folosesc şi următoarele tipuri ple balanţe speciale cu pîrghii: Balanţa hidrostatică: Balanţă cu brafele egale, folosită pentru determinarea densităfii solidelor şi a lichidelor, în primul caz, solidul de studiat se suspendă de un cîrlig aşezat sub unul dintre talerele balanfei şi se cîntăreşte, succesiv, în aer şi cufundat în apă distilată. Fia pi şi p2 valorile greutăfi- lor de echilibrare ale bahnfei. Densitatea corpului solid e Q = • Pl p2 în cazul lichidelor, se cîntăreşte un corp solid (suspendat de cîrligu] de sub unul dintre talere), succesiv, în aer, în apă distilată şi în lichidul de densitate necunoscută. Fie pi, p2 şi pş valorile greutăţilor de echilibrare. Densitatea lichidului e o —-------. Pl p2~ Balanţa Linevski: Instrument de tipul unei balanfe romane, folosit în şantierele de foraj, direct la sondă, pentru determinarea greutăfii specifice a noroiului de foraj. Ea reprezintă (v. fig. V) o pîrghie împărfifă în punctul da sprijin 1 în două brafe: unul scurt, pe care se află greutatea 3 şi cîrligul pentru vasul de noroi 4, şi celălalt lung 2, pe care se află greutatea mobilă 5. Braful lung e gradat direct în valori de greutate specifică. înaintea utilizării balanfei e necesar să se procedeze la verificarea ei. Pentru aceasta se slăbeşte şurubul care fixează greutatea 3; se agaţă în cîrlig vasul 4, care se umple cu apă, se aşază greutatea mobilă 5 în dreptul cifrei uhu. Sedeplasează greutatea 3 spre stînga sau spre dreapta, pentru a se pune balanfa în pozifia de echilibru (pîrghia trebuie să se găsească în pozifie orizontală). Se fixează greutatea 3 cu ajutorul şurubului. După aceasta se poate proceda la determinarea greutăfii specifice a noroiului. Pentru determinarea greutăfii specifice a noroiului, acesta se agită cu atenfie, se toarnă în vasul 4, care apoi se suspendă în cîrlig. Se deplasează greutatea mobilă 5 pînă cînd pîrghia capătă pozifia orizontală. Se citeşte greutatea specifică pe braful gradat în partea dinspre punctul de sprijin al greutăfii mobile 5. Balanţa Mohr-Westphal. V. Mohr-Wesfphal, balanfa Balanfa-samovar: Balanfă cu care se determină greutatea volumetrică a seminfelor. Poate avea capacitatea de 0,25, 0,50 sau 1,0 I. — Un tip de balanfă cu resort e: Balanţa Jolly: Aparat, folosit penfru determinarea densităfii solidelor, compus dintr-un resort vertical, care susfine un platan de care e suspendată, cu un fir subfire, o bucată din corpul cu densitatea necunoscută. Se determină greutăfile pi şi p2 cari trebuie adăugate pe platan pentru ca dinamometrul să se întindă cu o anumită lungime, atît cînd corpul se găseşte în aer, cît şi cînd e cufundat în apă distilată. Se îndepărtează apoi corpul şi se determină greutatea P care, pusă pe platan, produce aceeaşi alungire a dinamomefrului. Densitatea căutată rezultă din î. Balanfă Cotlon. Fiz.: Instrument penfru determinarea intensităfii cîmpului magnetic, bazat pe măsurarea forfei pe care cîmpul magnetic o exercită asupra unui circuit electric parcurs de curent. 2. BaSanfă de torsiune. Mec., Fiz.: Instrument sensibil şi de precizie, care permite determinarea experimentală a unor forfe foarte mici, pentru verificarea legilor după cari ele acfionează, sau pentru determinarea indirectă a unor mărimi în legătură cu ele. în toate cazurile, mijlocul utilizat pentru studiul cantitativ al fenomenelor este echilibrarea cuplului acestor forfe cu un cuplu, de mărime cunoscută, rezultat din torsiunea unui fir. C A O B p 1 ZT Ini P* i_L' . 'H £ III. Balanfă zecimală. p jr "T__ fl p’ rta ^' ' c\ r,0 ^ c\ "1 W " " i f i 0 e* IV. Balanfa Roberval, Balanfă de forsiune 287 Balanfă de torsiune Balanfele de torsiune au comun, ca element esenfial, un fir de torsiune, fixat cu extremitatea superioară — de cele mai multe ori prin intermediul unui cap de torsiune — la un suport fix, constituit de carcasa aparatului. La extremitatea inferioară, firul poartă un echipaj mobil, asupra căruia se exercită cuplul forfelor a căror acfiune e studiată. Acestui cuplu i se opune cuplul de torsiune produs de reacfiunile elastice din fir, dacă acesta e răsucit fafă de pozifia fără torsiune, ceea ce se întîmplă fie în urma rotirii echipajului mobil şi prin rotirea capului de torsiune, pentru o pozifie determinată a echipajului (balanfa Coulomb), fie numai în urma rotirii echipajului pentru o aceeaşi pozifie a capului de torsiune (balanfa Cavendish, balanfa Eotvos). Cuplul de torsiune fiind proporfional cu unghiul 0 cu care a fost răsucit firul, adică avînd valoarea T0, în care x e constanta de torsiune a firului dată de x-k-j(k e un coeficient care depinde de natura firului, iar d şi l sînt, respectiv, diametrul şi lungimea lui), evaluarea acestui unghi şi cunoaşterea constantei de torsiune, ca şi a caracteristicilor geometrice ale echipajului mobil, asigură cunoaşterea cuplului de torsiune, egal, • în cazul echilibrului, cu cuplul forfelor studiate. Exemple: Balanfă Coulomb: Balanfă de torsiune, folosită pentru verificarea legilor de interacţiune electrostatică, în particular a descreşterii forfei de afracfiune sau de repulsie cu pătratul distanfei. Echipajul mobil al balanfei e format dintr-o pîrghie orizontală care are la capete două sfere BB', suspendată în centrul ei de greutate G de firul de torsiune F şi pu- tîndu-se roti în planul orizontal în care se găseşte şi centrul unei sfere fixe A. Aparatul fiind pus la punct astfel, încît firul să fie fără torsiune cînd centrul sferei B coincide cu punctul în care va fi aşezat centrul sferei A, se încarcă cu electricitate cele două sfere A şi B, cari sînt izolate electric (B' serveşte numai la echilibrarea echipajului mobil). Dacă sarcina electrică e, de exemplu, de acelaşi semn, sferele se resping, ceea ce produce rotirea echipajului mobil şi, pentru a le apropia la distanfa corespunzătoare unghiului a (citit pe un cerc divizat de pe caja de protecfie a aparatului), trebuie să se rotească extremitatea superioară a firului cu un unghi (3 (citit pe cercul divizat al capului de torsiune în care e fixată aceasta). Torsiunea totală a firului fiind a + |3f condifia de echilibru e t (a + p) = Fl cos~^-' F fiind forfa de repulsie, l braful de pîrghie OB, şi x constanta de torsiune a firului. Rezultă /7=l(«±P)| i a l cos — 2 care poate fi astfel determinată dacă se cunosc x şi l şi se măsoară a şi (3. Pentru sarcini electrice constante, dacă legea lui Coulomb e corectă, trebuind să fie satisfăcută condifia ___ (X F-AB2 = cons\., cum AB = 2 l sin —, trebuie X (tt + (3) .in I n I —------— 4 l2 sin2— = const. a 2 / cos — sau (x (7 (a+p) sin —tg — = C, C fiind o altă constantă. Urmează că satisfacerea acestei relafii constituie verificarea legii lui Coulomb. Balanfa lui Coulomb nu mai prezintă azi decît o importanfă istorică. Balanţă Cavendish: Balanfă cu o construcfie asemănătoare cu aceea a balanfei lui Coulomb, care a servit la determinarea constantei gravitafiei universale. Fig. I prezintă situaţia în planul orizontal în care se poate roti echipajul mobil, format dintr-o pîrghie uşoară, de lungime 2 /, încărcată la capete cu două greutăfi sferice BB, de densitate mare, fiecare avînd masa m. Dacă, pentru pozifia BB a pîrghiei, firul de care ea e suspendată în centrul de greutate O nu e răsucit deloc, şi dacă în apropierea fiecăreia dintre cele două sfere BB se aduce cîte o sferă Â de masă mareM şi se fixează rigid în pozifia indicată în figură, datorită atrac-fiunii newtoniene dintre L Pr5nciPiuI defuncfionarea! balanfei Cavendish. masele AA şi BB, pîrghia pe care sînt montate acestea din urmă se roteşte pînă în pozifia Br B', pentru care cuplul gravitaţional e echilibrat de cel de forsiune, în care caz se poate scrie: relafie în care G reprezintă constanta gravitafiei, d distanfa dintre centrele sferelor A şi B' (pozifia finală), iar 0, unghiul cu care s-a rotit echipajul mobil. Balanfă Eotvos: Instrument care serveşte la cerce- tarea repartifiei maselor din subsol şi la studiul formei suprafefelor de nivel ale cîmpului gravific, pe baza determinării cantitative a valorilor unor derivate de ordinul al doilea ale potenfialului gravitafiei. în prima ei formă, balanfa Eotvos nu era decît o balanfă Caven-di.h, destinată doar unui alt scop — cunoaşterea mărimilor de curbură ale suprafefelor de nivel —-şi utilizată pentru determinarea prin observafii a altor mărimi decît cele necesare aflării constantei gravitafiei universale. Sub a doua ei formă, care-—spre deosebire de prima — e asimetrică, avînd la niveluri diferite cele două greutăfi cu cari e încărcată pîrghia, balanfa Eotvcs furni-sează, în cadrul aceloraşi determinări, atît mărimile de curbură, cît şi valorile gradienfilor orizontali ai gravitafiei. Principiul de funcfionare al balanfei de torsiune Eotvos de a doua formă e următorul: în cazul ideal al unui cîmp gravi-tafional cu suprafeţele de nivel plane şi, deci, cu liniile de forfă paralele între ele (cîmp omogen, cum nu e în nici un loc cîmpul terestru, examinat la scara finăpe care o considerăm), sistemul mobil al balanfei Eotvos, format dintr-o pîrghie uşoară dar rigidă, încărcată la capete cu două greutăfi situate la niveluri diferite — ceea ce se poate realiza prin una din modalităfile indicate în fig. II —, nu ar putea avea decît o singură pozifie de echilibru: pozifia pentru care firul de suspensiune e fără torsiune. în cazul real al cîmpului gravific, totdeauna neomogen, diversele părfi ale balanfei şi, în particular, cele două greutăfi de încărcare, sînt supuse acfiunii unor forfe cari diferă nu numai ca direcfie, dar şi ca intensitate (pentru mase egale). Rezultanta componentelor paralele cu direcfia medie a liniilor de forfă (direcfia verticalei care trece prin punctul de suspensiune al n" 4Q? B O— 0 t O 5 II. Forme ale sistemului mobil al balanfei de torsiune, a) dupăEotvos; b) după Schweydar; c) dupăHaalk; d) cu pîrghie oblică; f) fir de torsiune; g) greutăfi; o) oglindă p) pîrghie. Baianfă de torsiune 288 Balanfă de forstunâ pîrghiei balanfei, direcfie materializată chiar de firul de.suspensiune) e contrabalansată da rezistenfa firului; în schimb, componentele din plănui perpendicular pe această direcfie (planul orizontal mediu, adică al punctului de suspensiune) dau naştere unui cuplu care are tendinfa de a roti pîrghia balanfei, în acest plan, pînă în pozifia pentru care momentul acestui cuplu este egal cu momentul cuplului de torsiune care apare în urma răsucirii firului. Determinarea acestei pozifii de echilibru, asociată cu cunoaşterea caracteristicilor fizice şi geometrice ale dispozitivului, dă informafii precisa asupra gradului de neomogenei-tate al cîmpului, prin aflarea mărimilor cari definesc această neomogeneitate: mărimile da curbură şi gradienfii orizontali ai gravitafiai. Ecuafia fundamentală a balanfei se obfine egalînd expresiile celor două cupluri în cazul echilibrului. Valoarea cuplului componentelor din planul orizontal ale forfelor exercitate de cîmpul neomogen asupra sistemului mobil ai balanfei e ^ Cg” sin 2 a-W^ + I cos 2 a-Wxy — — hlM sin a-Wxs + hl m cos a-Wyz t expresie obfinută admifînd continuitatea şi uniformitatea variafiei cîmpului în spafiul ocupat de balanfă şi dezvoltînd în serie Taylor (limitată la primii termeni) expresiile componentelor car? intervin ale gravitafiei deduse din potenfialul gravitafiei W (v.) din care derivă. Sistamul de referinfă utilizat e cel uzual în Geofizică, adică un sistem rectangular cu axele Ox şi Oy în planul orizontal (care frece, în cazul considerat, prin punctul de suspensiune a pîrghiei), anume axa * pozitivă spre nord şi axa y pozitivă spre est, şi cu axa z pozitivă în jos. în expresia (1), scrisă pentru o pozifie în care axa pîrghiei balanfei formează unghiul a cu axa Ox, I e momentul de inerfie al sistemului mobil al balanfei, M e masa uneia dintre greutăţile de mare densitate’ cu cari e încărcată pîrghia, iar h şi l sînt distanfa verticală, respectiv distanfa orizontală dintre centrele de greutate ale celor două mase de încărcare. Celelalte patru mărimi sînt derivate de ordinul al doilea ale potenfialului gravitafiei W, şi anume cele două mărimi de curbură: C)21T xy cari se compun în tendinfa directoare orizontală r=vn+4ny şi cei doi gradianfi orizontali ai gravitafiei: gradientul nord = d2^ = dg Q)XQ)Z Q)X Q)X Q)y w şi gradientul est ir = ^ = c>n'2 . o)y cari se compun în gradientul orizontal total (v. sub Elemente gravimetrice). Valoarea cuplului de torsiune e Cţ = t0, t fiind constanta de torsiune a firului, iar 0, unghiul cu care el e răsucit, în pozifia considerată a balanfei, adică unghiul cu care e rotit sistemul mobil fată de poziţia penfru care firul n-ar avea nici o torsiune. Această pozifie nu e niciodată cunoscută cu precizia necesară (sistemul găsindu-se totdeauna sub acfiunea cîmpului neomogen al gravitafiei), astfel încît ceea ce se observă cu balanfa e un unghi 6- care diferă de 6- cu o cantitate constantă 6-o şi deci cuplul de torsiune e CT = r(d — $o)- Cum determinările cu balanfa de torsiune nu se bazează pe valori ale unghiului ci pe distanfe pe scara de observaţia vizuală sau pe placa fotografică pe care se fac înragistrările, e nacesar să sa introducă relafia cunoscută a metodei Poggendorff (v. Poggen-dorff, metoda n — riQ *-&o-Td- n şi n§ (necunoscut) fiind, respectiv, diviziunile corespunzătoare unghiurilor & şi $0, iar D, distanfa dintre oglinda sistemului mobil şi planul de observafie sau de înregistrare, astfel încît valoarea cuplului de torsiune sa scrie (2) C =T n — np 2 D (3) Din egalarea expresiilor (1) şi (2) rezultă „ = „0+^sin 2a-WA + 2!® cos2a-Wxy- 2DhlM . w/ 2DMM -------— sin a • WXZA----------— cos a • Wyz, sau, dacă se notează A — lD/x şi B — 2 DhlM/x, A sin 2v.*W ^-\-2A cos 2 a • W xy — —B sin a • WXZ+'B cos a • Wyz , egalitate care constituie ecuafia fundamentală a balanfei de torsiune. în această ecuafie intră cinci necunoscute: cele patru derivate de ordinul al doilea ale potenfialului gravitafiei WWxyl Wxz şi W yz, a căror determinare formează obiectivul fina! al măsurărilor cu balanfa de torsiune Eofvos, şi mărimea no (fără interes penfru scopul urmărit), alături de valoarea a â azimutului în care e orientat aparatul şi de constantele A şi B cari sînt determinate de caracteristicile fizice şi geometrice’ ale aparatului. Pentru determinarea celor cinci necunoscute sînt necesare cinci ecuafii, cari pot fi obfinufa prin efectuarea observafiilor în cinci azimute, anume penfru valorile 0°, 72°, 144°, 216° şi 288° ale unghiului a. în vederea reducerii numărului azimu-telor în cari trebuie făcute determinările (ceea ce înseamnă reducerea duratei unei determinări complete într-o anumită sfa-fiune), aparatele folosite în practică cuprind, montate alături, două sisteme mobile antiparalele, adică rotite cu 180° unul fafă de celălalt; aceasta implică aparifia a încă unei necunoscute, anume mărimea uq pentru al doilea sistem mobil, dar reduce numărul azimutelor necesare pentru observafii la trei, căci fiind două balanfe se obfin în total 2X3 ecuafii, atîfea cîte sînt necesare pentru aflarea celor şase necunoscute. Fiecare dintre balanfe poate avea una dintre formele din fig. II; cele două balanfe cari formează partea esenfială a aparatului sînt suspendate, prin cîte un fir de torsiune de platin-iridiu sau de wolfram, cu diametrul de BO'-^O \i, în interiorul unei cutii de protecfie care confine şi dispozitivul optic de observafie sau de înregistrare, cum şi sistemul de blocare format din dispozitive cu diafragmă la extremităfile pîrghiilor şi şuruburi laterale penfru părfile de la mijloc. Această parte superioară a aparatului e fixată pe o cutie în care se găsesc două mecanisme de ceasornic: unul (mecanismul de antrenare sau de rotaţie) asigu-rînd rotirea aparatului în diferitele azimute, fixat de anumite piese de oprire, şi celălalt (mecanismul contactelor) închizînd şi deschizînd, h momente potrivite, circuitele lămpilor şi co-mandînd automat declanşarea mecanismului de rotafie. întregul aparat e suportat de un picior masiv care se sprijină pe o placă circulară. O busolă permite orientarea aparatului astfel, încît azimutele a să fie luate în raport cu direcfia nord magnetic (axa x). Dispozitivul optic permite ca, în loc să se observe vizual, diferitele pozifii ale balanfei să fie înregistrate. Pentru fiecare balanfă, o parte din lumina unui mic bec electric, aşezat Balanfă magnetică 289 Balanfă de contras! lateral în partea de sus a aparatului şi alimentat de la o ba-tsrie printr-un circuit pe care mecanismul contactelor îl închide la un moment şi pentru un timp determinat (2---3 minute), e trimisă cu ajutorul unui sistem de oglinzi pe oglinda solidară cu pîrghia balanfei, de unde e reflectată pe placa fotografică aşezată orizontal la partea superioară, formînd acolo o imagine punctuală a cărei pozifie depinde, evident, de pozifia balanfei respective. Cealaltă parte a fasciculului luminos urmează aproape aceiaşi drum, cu singura deosebire că, în loc să se reflecte pe oglinda solidară cu balanfa, ea se reflectă pe o oglindă fixată de cutia aparatului, şi anume fixată rigid în cazul unei balanfe, şi prin intermediul unui tub termometrie metalic, în cazul celeilalte. Astfel, imaginile corespunzătoare de pe placa fotografică vor reprezenta punctul fix al aparatului, respectiv variafiile de temperatură din inferiorul lui. Se obfin deci, pentru un anumit azimut, patru puncte: punctul fix, două puncte corespunzătoare pozifiei celor două balanfe şi punctul da temperatură. în fig. III e reprezentată construcfia unei balanfe de torsiune cu două sisteme mobile de tipul b din fig. II. Valorile obfinute prin determinările cu balanfa de torsiune pentru derivatele de ordinul al s doilea ale potenţialului cuprind, pe lîngă efectul cu caracter local ' al distribufiilor de masă din subsol, şi efectul formei generale elipsoidale a Pămîntului, cum şi pe acela al neregulari-tâfilor geomorfologice. Aplicarea unor reduceri de elipsoidaiitate, numite şi reducerile lui Bessel (v.), şi de teren (v.), e strict necesară pentru punerea în evidenfă a caracterului local, datorit excluziv subsolului, al anomaliei constatate. în privinfa variafiilor de temperatură, fafă de cari indicaţiile aparatului sînt foarte sensibile, ele trebuie pe cît posibil reduse, în acest scop, aparatul e protejat în întregime, fiind aşezat în corturi capitonate ori în cabine cu perefii dubli sau cu plută, iar sistemele mobile se găsesc în interiorul unor tuburi coaxiale cari reduc efectele eventualelor variafii de temperatură şi ale curenfilor de aer cari s-ar produce sub acfiunea lor. Din punctul de vedere al perturbafiilor nu sînt determinante nici valoarea însăşi a temperaturii, nici vitesa de variafie a ei (dacă nu e prea mare), ci caracterul brusc al trecerii de la un regim de temperatură la altul. Ceea ce nu poate fi eliminat efectiv ca variafie de temperatură se elimină prin calcul, sub forma unei reduceri de temperatură aplicate rezultatelor observafiilor. Balanfa de torsiune e proprie în special pentru cercetarea a două probleme: Datorită sensibilităfii extraordinare, ea poate stabili proporfionalitatea masei grele cu masa inertă. Ea asigură, de asemeneaf determinarea foarte precisă a formei geoidului, lll. Balanfă de forsiune cu două sisfeme mobile. 1) oglindă; 2) scară; 3) izvor luminos; 4) oglindă fixă; 5) oglindă laterală; 6) busolă; 7) pîrghia balanfei; 8) mecanism de confacf; 9) masă inferioară; 10) casetă fotografică; 11) cap de forsiune; 12) fir de platin; 13) masă superioară; 14) nivelă; 15) oglinda pîrghiei; 16) dispozitiv de oprire; 17) mecanism de antrenare (de rotire); 18) coroană dinţată; 19) tub de protecfie. întrucîf din mărimile de curbură pot fi determinate deviafiile verticalei (v.), deosebit de importante pentru geodezia superioară. în scopuri practice, balanfa de forsiune e folosită pentru punerea în evidenfă a unor formafiuni geologice cari se manifesta pregnant în special în gradienfii orizontali ai gravitafiei, ca anticlinale şi domuri de sare, formafiuni pe ale căror flancuri se pot găsi zăcăminte de petrol şi de gaze; detectarea unor accidente tectonice ca faliile, cari se manifestă tipic în mărimile de curbură, ceea ce face posibilă folosirea balanfei de torsiune şi la prospectarea minereurilor; prospectarea cărbunilor, datorită anomaliilor provocate de variafiile corespunzătoare de densitate în subsol, anomalii fafă de cari balanfa de torsiune e suficient de sensibilă; pentru semnalarea unor formafiuni mai mici şi mai superficiale prin calcularea, pe baza datelor ei, a derivatei ă treia verticale a potenfialului gravitafiei, adică a derivatei a doua a gravitafiei. Deşi sensibilitatea şi precizia balanfei de torsiune sînt tot atît de mari, în teren favorabil, ca şi acelea ale gravimetrelor celor mai moderne, ea a fost înlocuită aproape complet, în prospeefiunea gravimetrică, de aceste aparate. Două împrejurări au determinat această situafie. în primui rînd, balanfa de torsiune lucrează mult mai încet, reclamînd un interval de timp foarte lung pentru punerea în stafiune şi penfru liniştirea în fiecare azimut, ceea ce face să se poată executa numai cîteva stafiuni pe zi (2--3), în comparafie cu cele cîteva zeci de stafiuni cari pot fi realizate cu gravimetrul. în al doilea rînd, balanfa de forsiune e foarfe sensibilă la efectele neregularităfilor topografice şi reducerile necesare penfru eliminarea acestor efecte sînt nu numai greu de efectuat, dar şi nesigure, reducînd precizia rezultatului final. La acestea se adaugă faptul că prelucrarea însăşi a datelor de observafie e lungă şi laborioasă. î. Balanţă magnetică. V. sub Variometru magnetic. 2. Balanfă de contraşi. Foto., Cinem.: Raportul dintre contrastele celor trei straturi ale peliculei color a unui material penfru fotografia color. Balanfa de contrast e considerată perfectă cînd contrastele celor trei straturi sînt egale între ele Yg=Y* = Ya- Balanfa de contrast, împreună cu balanfa de culoare (v.)f condifionează redarea corectă a imaginii colorate. Dacă pelicula negativă color e corect balansată după culoare, însă contrastul unuia dintre straturi e mai mic decît contrastele celorlalte două, tonurile cenuşii sînt redate în negativ cu o nuanfă colorată în culoarea complementară stratului de contrast mai mic, lăsînd neutre numai umbrele imaginii. Debalansările de contrast ale peliculelor negative pot fi corectate numai parfial în timpul copierii, prin intermediul filtrelor de corecfie. în general, corectarea se poate obfine numai în partea principală a subiectului, luminile şi umbrele avînd diferite nuanfe de culori. Dacă cele trei straturi ale peliculei negative âu factori de contrast diferifi (v. fig.), compensarea de-balansului de contrast cu ajutorul filtrelor de corecfie e aproape imposibilă. în acest togH caz, compensarea se poate Curbele de înnegrire pentru culori diferite, efectua numai în punctul în 1) galben; 2) purpuriu; 3) albastru, care se întretaie cele trei curbe, iar redarea exactă e asigurată numai pentru expunerea corespunzătoare acestui punct. La expuneri mai mari sau mai mici, tonurile cenuşii sînt redate colorat. 19 Balanfă de culoare 290 Balasf 1. Balanfă de culoare. Fofo., Cinem.: Raportul dintre sensibilităţile celor trei straturi ale unei pelicule color, considerat în privinfa coacjiunii lor în construirea corectă a imaginii colorate în fotografia color. Balanfa de culoare a unei pelicule cu mai multe straturi e ideală cînd sensibilităfile celor trei straturi (galben, purpuriu şi albastru) sînt egale între ele: Sg~Sp = Sa ' în practică, aceasta e aproape imposibil de realizat, din cauza greutăţilor de fabricaţie a peliculelor şi a condifii lor de filmare şi de prelucrare. Balanfa de culoare poate fi considerată corectă cînd tonurile cenuşii ale obiectului' filmat sau fotografiat sînt redate pe peliculă ca tonuri cenuşii neutre, şi incorectă cînd tonurile cenuşii sînt reproduse cu o oarecare nuanfă de culoare. Figura reprezintă familia de curbe caracteristice ale unei pelicule negative în culori, debalansată după sensibilitate. Pentru îmbunătăţirea balanfei de culoare a diferitelor pelicule negative în ‘ culori, avînd contraste egale ale celor trei straturi, se folosesc mai multe metode. în unele cazuri, se recomandă ca la filmare să se aşeze, în fafa obiectivului, filtre de lumină de compensare. Astfel, dacă cel mai sensibil strat e stratul inferior, se foloseşte un filtru albastru, care absoarbe o parte din radiafia roşie şi, ca urmare, stratul inferior e expus mai pufin. Pelicula negativă se comportă deci ca şi cum ar avea toate straturile de sensibilităfi egale. Densităţile unor astfel de filtre de compensare se aleg în dependenfă de debalansarea peliculei. Metoda cea mai răspîndită pentru corectarea balanfei de culoare consistă în folosirea filtrelor de corecfie (v.) la copierea negativului. Astfel, dacă stratul inferior al negativului a fost mai pufin sensibil decît celelalte două, în urma cărui fapt tonurile cenuşii ale negativului au o nuanfă roşietică, la copiere se folosesc filtre albastre-verzi. La o alegere corectă a densi-tăfii filtrelor de corecfie, curbele caracteristice ale peliculei se contopesc într-una singură, sau se intersectează într-o porfiune mijlocie. Totuşi, contopirea curbelor se face într-un interval mâi mic. Pelicula negativă, deşi astfel balansată, e caracterizată Baianus. logH Curbele de înnegrire ale unei pelicule negative în culori (linie plină — înainte de corecfie; linie întreruptă — după corecfie). 1) galben; 2) purpuriu; 3) albastru. a £ Elementele geometrice pentru calculul grosimii patului de balast. mică şi o sensibilitate totală printr-o latitudine de expunere mică şi mai joasă. Debalansurile de culoare sînt proprii şi peliculelor pozitive color. Sensibilităfile diferite ale celor trei straturi, în cazul aceluiaşi factor de contrast, se corectează destul de uşor, tot în timpul procesului de copiere, cu ajutorul filtrelor de corecfie. 2. Balanţă economică. Gen., Tehn.: Situafie pe o anumită perioadă, referitoare la o unitate economică, tehnologică sau teritorială, în care sînt înscrise sursele (cantităfile obfinute din producţie proprie, din rezerve sau preluate din afară) şi utilizările (consumurile utile, cantităfile destinate pentru mărirea rezervelor, livrările în afară şi pierderile tehnologice sau de altă natură) unui anumit mijloc de producfie (materiale, energie, mijloace financiare sau de altă natură). Diferenfa dintre totalul surselor şi totalul utilizărilor reprezintă soldul. Balanfele se numesc echilibrate cînd totalul surselor e egal cu totalul utilizărilor. Balanfele cari se referă la o perioadă trecută servesc la cunoaşterea şi analiza repartifiei surselor şi a utilizărilor. Pentru perioade viitoare, balanfele sînt instrumente indispensabile în organizarea producfiei şi a repartifiei produselor, a energiei, a mijloacelor financiare şi a forfelor de muncă. s. Baianus. Paleonf.: Crustaceu marin din ordinul Cirip Trăieşte în imediata apropiere a fărmului, fixat prin partea dorsală a corpului şi prezintă un înveliş cal-caros de forma unui trunchi de con, constituit din mai multe piese. Ca fosilă (fără valoare paleontologică) e cunoscut începînd din Eocen. 4. Balasf. 1. Petr.: Rocă sedimentară detrifică mobilă, constituită dintr-un amestec de pietriş şi nisip, avînd următoarea compozifie granulometrică: maximum 45% pînă la 2 mm, maximum 55% între 2 şi 70 mm, şi restul peste 70 mm. 5. Balast, pl. balasturi. 2. C. f.; Material constituit din piatră spartă, din pietriş (de rîu sau de carieră) ciuruit, din pietriş neciuruit, nisip sau, în unele cazuri, zgură metalurgică, folosit pentru confecfionarea patului pe care se aşază traversele unei căi ferate. Patul de balast e elementul din suprastructura căii, care face legătura dintre aceasta şi infrastructură (platforma căii). Ei asigură stabilitatea căii pe platformă, atît la forfele longitudinale, cît şi la cele transversale, şi micşorează presiunile unitare asupra platformei, repartizînd pe o suprafaţă mai mare încărcările date de materialul rulant. h*----- 3 Grosimea stratului de balast depinde de presiunea pe care o poate suporta platforma căii şi se determină cu formula H — - a tg |3, în care H e grosimea patului de balast sub talpa traversei, a e distanţa dintre traverse, iar |3 e unghiul dintre orizontală şi curba de repartizare a presiunilor coborîtă de la talpa traversei (v. fig.). Unghiul (3 variază între 45 şi 60°. Grosimea H se determină şi cu formula următoare, stabilită pe cale experimentală: H—a — b-VIO cm, în care a e distanţa dintre traverse, iar b e lăţimea unei traverse. Grosimea stratului de balast sub talpa traversei, în funcţiune de felul terasamentelor şi de ecartamentul liniei, pentru linii normale, variază între 25 şi 30 cm şi e standardizată. 6. Balasf. 3. Cs.; Greutate moartă cu care se încarcă, uneori, panourile extreme ale grinzilor continue de pod, pentru a împiedica ridicarea acestora de pe reazem, cînd sarcinile se găsesc în poziţie defavorabilă. Se foloseşte în special cînd panourile extreme sînt mici, şi înlocuieşte ancorajele verticale, pentru a realiza ipoteza liberei rezemări, făcută la proiectare. Balastul e alcătuit dintr-un masiv de zidărie sau de beton, din blocuri metalice (cînd e nevoie de greutate mare), etc., şi e aşezat sub cale, între grinzile principale ale podului. 7. Balast. 4. Cs.: Greutate moartă (saci cu nisip, pietriş, şine metalice, etc.) cu care se încarcă, static şi temporar, un element de construcţie (grindă, boltă), pentru a-i determina deformaţiile şi a deduce din acestea rezistenţa lor. 8. Balasf. 5. Mş., Transp., Drum.: încărcătură suplementară care se adaugă cilindrilor compresori pentru a le mări greutatea. (V. şi sub Balastare 3). 9. Balasf. 6. Nav.: Lest de apă cu care se încarcă nava, fie pentru a-i mări pescajul, în scopul menţinerii elicei sau a zbaturilor în apă la adîncimea optimă, fie pentru a-i micşora suprafaţa expusă acţiunii vîntului şi valurilor, mărindu-i astfel stabilitatea sau pentru a-i corecta asieta (înclinările longitudinale) şi banda (înclinările transversale), în caz de avarie (gaură de apă). — Balastul mai e folosit: la ferry-boat-uri, pentru a potrivi capetele de şine cu cele de pe sol; la sonetele plutitoare, pentru a asigura direcţia corectă de batere a piloanelor; la macaralele plutitoare, ca contragreutate; la navele spărgătoare de gheaţă, Baiasf 291 Balasîof pentru a uşura operaţiile de urcare cu prora pe gheată şi de spargere a ghefii (prin îngreunare). Sin. Balast de apă. 1. Baiasf. 7. Nav.: Fiecare dintre compartimentele de apă ale unui submarin, cari servesc la imersiunea lui. Aceste compartimente, cari pot fi pline sau complet goale, se deosebesc după poziţia lor pe submarin: balasiul extern se găseşte în exteriorul corpului rezistent, golirea efectuîndu-se cu aer comprimai; balastul intern se găseşte în interiorul corpului rezistent, golirea efectuîndu-se cu aer comprimat sau prin evacuare cu pompe; balastul de siguranfă are un volum egal cu volumul turelei şi e dispus în centrul submarinului, goiirea lui efectuîndu-se cu aer comprimat de înaltă presiune, ceea ce asigură restabilirea echilibrului submarinului, cînd turela a fost avariată şi inundată. 2. Balasî, conductă de Nav.: Conductă care serveşte la încărcarea sau la descărcarea apei din rezervoarele de balast. s. Balasfare. 1. Drum.: Operaţia de punere în lucru a balastului (în umpluturi şi pe şosea). 4. Balasfare. 2. C. Operaţia de aşezare a patului de baiasf al unei linii de cale ferată. Se execută în două faze. în prima fază se aşterne pe platforma căii un substrat de balast, peste care se aşază un strat subţire de balast, înainte de a executa pozarea căii. A doua fază se execută după pozarea căii, şi consistă în introducerea, sub traversele căii, a restului de balast, care a fost adus cu vagoane speciale şi a fost descărcat pe linie. Acesta se introduce sub traverse, după ce calea a fost ridicată de pe stratul de balast aşezat în prima fază a balastării. Balastarea liniei poate fi executată cu unelte manuale, sau mecanizat, cu ajutorul unor maşini speciale, numite balastoare, cari reduc foarte mult costul manoperei. Sin. Balastarea liniei. 5. Balasfare. 3. Ms., Drum.: Operaţia de încărcare suple-mentară a cilindrilor compresori (v.), cu o greutate adiţională numită balast (v. Baiasf 5), pentru a le mări greutatea cînd e necesară o apăsare unitară (pe centimetru linear) de lucru mai mare. Cilindrii compresori se încarcă de obicei cu 1,52 f; notarea cilindrilor compresori balastaţi se face printr-o fracţie (de ex. 8/10 t, 10/12 t, 12/14 t) în care numărătorul indică greutatea maşinii fără balast, iar numitorul, greutatea incluziv balastul. Balastarea se face, fie prin fixarea unor greutăţi de fontă adiţionale pe roţi, fie prin umplerea totală sau parţială a unor cutii fixate pe şasiu, sau a valţurilor (tobelor) de lucru, cu apă, nisip, balast, etc. 6. Balasfare. 4. Nav.: Introducerea sau evacuarea lestului lichid din tancurile de balast ale navelor de suprafaţă. Instalaţia de balasfare e formată din tancuri de balast, tubulura şi armatura respectivă, şi din pompe de balast. 7. Balastieră, pl. balastiere. Al/ne, C.f., Cs., Drum.: Exploatare la zi, din care se extrag nisip, pietriş şi balast, pentru lucrări de împiefruire, pentru balansarea liniilor de cale ferată, confecţionarea de betoane şi mortare, rambieierea hidraulică a minelor, etc. Balastierele se deschid în formaţiunila sedimentare defri-fice necimentate, cari se înfîlnesc obişnuit în regiunile deluroase, pe versante (sub formă de vechi terase sau în stratificaţia malului), — în regiunile de şes, în albiile vechi părăsite sau pe grindurile formate recent în albia majoră actuală a rîuri lor, în zona lacurilor împotmolite, cum şi în albiile minore ale rîurilor, în prunduri sau sub apă. . După caracter şi după importanţa cantităţilor de material care trebuie extras, se deosebesc: balastiere locale, amplasate de obicei în albiile rîurilor, pe grinduri sau pe terasele joase dezvelite, cari dau cantităţi relativ mici da matarial, pentru lucrări izolate, de mică importanţă sau întîmplătoare (de ex. penfru un pod, pentru executarea unui tronson de şosea, efc.) şi cari îşi încetează activitatea odată cu terminarea lucrării respective; balastiere permanente, cu caracter de durată, amplasate pe terase (exploatări de vîrf) sau în vechi albii de rîuri părăsite (exploatări în adîncime), cari conţin de obicei depozite aluvionare mari. Extragerea materialului din balastierele locale se face cu utilaj puţin şi rudimentar, de obicei cu unelte manuale (sapă, lopată, tîrnăcop, furcă), şi încărcarea lui se face direct în mijloacele de transport (căruţe, camioane, roabe), pentru a fi dus la locul de întrebuinţare. Materialul sa transportă aşa cum se găseşte în depozitul aluvionar, sau se sortează, manual, pe ciururi rudimentare. Exploatările locale din albia rîurilor pot fi folosite numai cînd apele sînt scăzute şi grindurile dezvelite. în balastierele permanente, extragerea balastului, a pietrişului sau a nisipului se face fie manual (în care caz capacitatea de producţie depinde de lungimea frontului de exploatare, de numărul vagonetelor disponibile, de numărul de iucrători, efc.), fie mecanizat (în care caz se folosesc excavatoare cu braţ şi cu lingură, dragline, greifere, screpere, etc., iar la exploatările sub apă, şi drage cu şenile, drage plutitoare, etc.). Balastierele de mare capacitate sînt dotate cu linii de cala ferată normală, pe cari circulă vagoane mari, în cari se încarcă direct materialul din frontui de exploatare, cu staţiuni de sortare, etc. şi funcţionează ca unităţi de exploatare independente, cari expediază balast, pietriş sau nisip, întreprinderilor de construcţii, unităţilor de întreţinere a liniilor de cale ferată sau de drumuri, etc. (v. şi sub Carieră, şi sub Exploatare la zi). 8. Balasfor, pl. balastoare. Cs., C. f.: Maşină combinată de lucrat calea, de tip greu, folosită pentru executarea lucrărilor de balasfare a liniilor de cale farată. în timpul lucrului, maşina înaintează cu vitesa de 5•** 15 km/h, fiind remorcată de o locomotivă, sau autopropulsată (de obicei cu motoare electrice). Balastoarele sînt constituite, în principal, din una sau din două I. Balasfor cu două grinzi, tip Barikln. 1) grinzile balastorului; 2) articulaţia grinzilor; 3) dozaior (pozifia în timpul deplasării balastorului); 3') dozator (pozifia în timpul lucrului balastorului); 4) comanda dozatorului; 5) dispozitivul de ridicat calea; 6) postul de comandă al dispozitivului de ridicat calea; 7) periile pentru măturat balastul (pozijia în timpul deplasării balastorului); 7‘) periile pentru măturat balastul (pozifia în timpul lucrului balastorului); 8) cabină de locuit. Batasîor 292 Balasfor grinzi metalice rezistente, montate pe boghiuri — şi pe cari sînt instalate toate organele şi accesoriile maşinii, ca: dozatoarele de balast, dispozitivul de ridicat linia, dispozitivul de aşezate la capetele grinzii. Grinda principală a maşinii e prelungită dincolo de unul dintre boghiuri cu un braf în consolă, la capătul căruia se găseşte dispozitivul de ridicat linia. O %1§ 2 / ' IţZhl Urii lr^ IrV ■ Pye za fii tl 'M T II. Balasfor cu o singură grindă, tip Bizeaev. I) grinda principală a balastorului; 2) braf în consolă; 3) cap mobil; A) ariiculafia capului mobil; 5) dispozitiv de ridicat linia; 6) aripa dozatorulu în pozifia de lucru; 6*) aripa dozatorului în pozifia de transport; 7) cabină de comandă. introdus balast sub traverse, periile pentru măturat balastul de pe traverse şi de pe şine, motoarele de antrenare a mecanismelor şi, eventual, a maşinii, cabinele de comandă şi de control al mecanismelor, cabinele-atelier, etc. Acfionarea mecanismelor poate fi pneumatică sau electrică. Maşinile cu două grinzi (v. fig. /) sînt montate pe trei boghiuri. Una dintre grinzi reazemă pe două boghiuri (dintre cari unui e aşezat la unul dintre capetele grinzii, iar al doilea e aşezat ia oarecare distanfă de celălalt capăt al grinzii, care rămîne în consolă), iar a doua grindă reazemă pe un singur boghiu, aşezat la unul dintre capetele ei, celălalt capăt al grinzii fiind legat de capătul în consolă al primei grinzi printr-o articulafie rezistentă, dublă, care permite înscrierea maşinii în curbe cu raze de cel pufin 100 m, cum şi înscrierea în curbele de racordare a deciivităfilor, şi care trebuie să reziste atît la III. Modul de lucru al balastorului tip Bizeaev, la deplasarea laterală a liniei (săgefile indică sensul de mers al balastorului). a) deplasarea liniei prin mers înapoi al balastorului; b) deplasarea liniei prin mers înainte al balastorului; 1) linia înainte de deplasarea laterală; 2) linia după deplasarea laterală; 3) grinda principală a balastorului; 4) braf în consolă; 5) cap mobil; 6) dispozitiv de ridicare a liniei. acifiunea greutăfii proprii a grinzii rezemate pe un singur boghiu, cît şi la o forfă de tracţiune de circa 20 t. La maşinile cu o singură grindă (v. fig. II), aceasta reazemă pe două boghiuri, parte din acest braf se poate rofi în plan orizontal, pentru a permite deplasarea laterală a căii (v. fig. III). Dozatoarele de balast sînt constituite dintr-un scut frontal şi din două aripi laterale, legate de scut prin cîte o balama rezistentă. Fiecare a-ripă e constituită din trei părfi, legate între ele prin articulafii cari permit rotirea fiecărei părfi a aripii în planul vertical al acesteia (v. fig. IV), pentru a realiza profilul prismei de balast. în timpul deplasării maşinii, aripile sînt rabătute pe flancurile ei, iar în / . timpul lucrului, elesînt IV' Dozator de balast intimful lucmlul (lumatafe rabătute către direcfia de eievatie)- de înaintare a maşi- 0 scui ron,a,; 2) parte a aripii' moblla în plan .. a i i*i orizontal; 3) părfi ale aripii, mobile în plan vernil, facind un unghi de p K 30"*45O CU axa Ion ''cal' 4) articulafia aripii; 5) articulafii ale părfi lor • i i* „ • ■■ mobile în plan vertical. gitudinala a maşinii. K Dispozitivul de ridicat linia (v. fig. V) e constituit dintr-un cadru vertical, rezistent, sub care sînt montate două, respectiv trei perechi de cleşte cu role (cîte două, respectiv trei cleşte, pentru fiecare fir de şine), ori patru electromagnefi (cîte doi pentru fiecare fir de şine), — după cum balastorul e acfionat mecanic sau electric. Fiecare cleşte cu role e format din cîte două role cu şanf periferic, cari strîng cu putere, între ele, coroana şinelor. Dispozitivul de introdus balast sub traverse e constituit din doi montanfi verticali, cari alunecă în interiorul unor ghidaje fixate pe grinda balastorului în planul cadrului dispozitivului de ridicat, şi dintr-un tirant orizontal (lanf, cablu, bară de ofel-beton), fixat pe capetele inferioare ale montanfi lor. Periile penfru măturat balastul sînt constituite din fire de sîrmă de ofel. Periile de deasupra şinelor sînt completate cu Balafa 293 Balcon un mic scut, cu marginea inferioară tăiată după profilul coroanei şinei. Periile de deasupra traverselor sînt aşezate în plane verticale, înclinate fată de direcfia şinelor, pentru a împinge balastul spre porţiunile de sub şine ale traverselor. în timpul lucrului, balastorul efectuează următoarele operafii principale: dozează balastul în cale, acoperind întreaga cale Balata e întrebuinfată la fabricarea anumitor tipuri de curele de transmisiune, a cablurilor submarine, a inelelor de conserve, la impermeabilizarea ţesăturilor, etc. Introdusă în amestecuri de cauciuc natural, balata are o acfiune de întîrziere a vulcanizării şi protejează contra îmbătrînirii. 2. Balafa, curea de V. Curea de balata, sub Curea. V. Dispozitivul de ridicat linia, al balastorului. 1) traversa liniei; 2) şine; 3) cleşte cu role; 4) role; 5) cadrul dispozitivului de ridicat; 6) perii pentru balast; 7) lanf pentru nivelarea balastului; 8) pat de balast; 9) montanţii lanfului de nivelat balastul; 10) opritoare. cu un strat regulat de baiasf nou, luat din grămezile pregătite pe banchete; mătură balastul de pe şine şi de pe traverse şi-l introduce în spaţiul dintre traverse, lăsînd libere numai coroanele şinelor, penfru a permite deplasarea maşinii; ridică linia montată pe traverse, ia o înălţime mai mare decît nivelul noului pat de baiasf; nivelează balastul şi aşază din nou linia pe patul de balast refăcut. Afară de aceste operaţii, balas-toarele mai pot executa: riparea liniei, deplasarea transversală a liniei (de exemplu, penfru a mări distanfa dinfre axele celor două linii ale unei căi ferate duble) şi supraînălfarea căii. Unele balastoare sînt echipate cu dispozitive penfru executarea unor operafii suplementare, ca: scoaterea balastului murdar din vechiul pat de balast, ciuruirea acestuia şi introducerea lui din nou în cale, şi vibrarea noului pat de balast. Sin. Maşină debalasfat calea. î. Balafa. Ind. chim.: Varietate de cauciuc natural, foarte asemănător cu gufaperca, obfinuf prin coagularea sucului lăptos de Mimusops giobosa (Sapota Mul Ieri), un arbore din familia Sapotaceae, originar din Antile. Sucul lăptos confine, afară de balata, şi cantităţi mari de zahăr şi aibumină, astfel încît e considerat de indigeni drept un aliment valoros. Balata e o substanfă politerpenică de tipul (C5Hg)n, isomer al cauciucului (isomerul frans), care are structura: Ch3 Ch3 ic c : c c ic 1 H? H ' H? H ' în care-n are acelaşi ordin de mărime ca la cauciuc. Are o bună rezistenfă fafă de solufii alcaline şi acide, cum şi faţă de acidul fluorhidric; are gr.sp. 0,94340,9475, constanta dielectrică 3 "3,5, rezistivitatea 1014 O/cm. încălzită la 50°, balata devine plastică, iar în soluţie are o mare putere de pătrundere în ţesături textile, etanşînd perfect ţesăturile-suport. 3. Balaurul. Astr.: Constelaţie din emisfera boreală, numită şi Dragonul, în apropiere de steaua polară. V. Dragonul. 4. Balhach, procedeul Metg.: Procedeu de afinare electrolitică a argintului, în care elecfrolitul e o soluţie apoasă de azotat de argint cu un adaus mic de acid azotic; catodul e format din lame de grafit aşezate orizontal la fundul băii, iar anozii sînt formaţi din argint impurificat cu aur şi cupru, fiind aşezaţi pe o ţesătură filtrantă suspendată orizontal la suprafaţa băii. Recipientul băii de electroliză e de porţelan. Se lucrează cu tensiunea de 3,8 V şi cu densitatea de curent de 2,5 A/dm2. Prin acest procedeu, după o singură afinare se obţine argint cu puritatea de 99,98%, iar după 2"3 afinări, puritatea argintului atinge 99,999%. 5. Balbasr oaie V. sub Oaie. o. Bakaşif. Pefr.: Masă naturală, cenuşie închisă, elastică, formată prin acţiunea bacteriilor aerobe asupra grăsimilor din algele Botriococcus Brauni K (alge cari acoperă suprafaţa lacului Balcaş). Acizii graşi saturaţi şi nesaturafi, cari intră în mare cantitate în compoziţia acestor uleiuri, suferă procese da oxidare şi de polimerizare. Balcaşitul e un exemplu de produs primar intermediar în formarea din alge a cărbunilor sapropelici. 7. Balcă, pl. balce. Geogr.: Tip de vîlcea caracteristic stepei ruseşti, a cărei eroziune în adîncime a încetat. Are ver- sante line, formînd un relief slab ondulat, constituit din dealuri şi ridicături neregulcte, înţelenite şi cu fundul plat. în sudul părţii europene a URSS sînt numite balce vîlcelele de orice formă. 8. Balcon, pl. balcoane. 1. Arh,: Element de arhitectură constituit dintr-o platformă deschisă avînd spaţiu liber sub ea şi mărginită de o balustradă pe cel puţin una dintre laturi, situat pe faţada unei clădiri, la nivelul unui cat, care e folosit pentru odihnă sau pentru a permite o vedere mai bună în exterior (v. fig. /). — Balconul se deosebeşte de terasă prin faptul că spaţiul de sub el e liber; la terasă, acest spaţiu e ocupat de încăperea deasupra căreia e construită terasa. De obicei, balcoanele se aşază la nivelul planşeelor etajelor; ele pot fi aşezate şi la nivelul parterului, dacă acesta e Balcon 294 Baldachin înălfat deasupra terenului, însă numai pe faţadele cari nu sînt pe alinierea străzii. Lungimea unui balcon poate fi egală cu lăfimea uşii în fafa căreia e situat, sau mai mare decît aceasta (cînd balconul se întinde pe o porfiune mai mare din lun- Balcon cu placă pe console şi balustradă metalică. şeul balconului; 4) pardoseala camerei; 5) beton de umplutură şi de pantă; 6) pardoseala balconului; 7) balustradă; 8) uşă-fereastră. gimea fafadei sau pe întreaga lungime a acesteia), Lăfimea balcoanelor depinde şi de materialul folosit la executare şi de normele de construcfie în vigoare. Se recomandă ca lăfimea minimă să fie egală cu lăfimea suprafefei necesare unei persoane aşezate pe scaun (circa 0,90 m). Balcoanele mai înguste se folosesc penfru realizarea unor elemente decorative în arhitectura fafadelor sau pentru îmbunătăfirea iluminării şi ventilării încăperi lor, deoarece balcoanele permit realizarea uneia sau a mai multor uşi-ferestre (în funcfiune de lungimea lui), cari servesc şi la realizarea comunicafiei cu interiorul. De obicei, balcoanele sînt ieşite în întregime din planul fafadei; ele pot fi însă ieşite par-fial, o parte a lor fiind situată într-un intrînd al fafadei, sau pot fi situate complet în acest intrînd, cînd gabaritul clădirii nu permite ieşinduri sau limitează lăfimea acestora la valori prea mici penfru a se putea realiza balcoane confortabile. Platforma balcoanelor poate fi executată din aceleaşi materiale ca planşeul ia nivelul căruia se găseşte(v. fig. II), fiind o prelungire în consolă a acestuia (de ex. la planşe-ele de beton armat, la cale cu boltişoare, etc.), sau poate fi executată din alte materiale. Ea poate fi încastrată pe una dinfre laturi (în consolă), încastrată pe două sau pe trei laturi (pe toată lungimea acestora sau pe o parte din ea), încastrată pe una sau pe două laturi şi rezemată pe stîlpi la coifurile libere sau şi în puncte intermediare (v. fig. III), rezemată pe console, etc. Secfiunea plană a platformei poate fi dreptunghiulară, semicirculară, semiovală, poligonală (de ex. jumătăte de pentagon sau de exagon) sau poate avea forme mai complicate (de ex. la platformele a căror margine liberă e alcătuită din j 1-7 1 / \ /- Balcon (f) la tavanul unei camere de exploatare. III. Balcon de beton armat, încastrat pe o latură şi rezemat pe stîlpi pe cealaltă, a) plan; b) elevafie (stînga, variantă cu balustradă cu baluştri; dreapta, variantă cu balustradă de.beton cu goluri); c) secfiune transversală; î) planşeul camerei; 2) planşeui balconului; 3) stîlpi. mai multe porfiuni curbe racordate între ele). Fafa inferioară a platformei poate fi plană sau cu grinzi aparente, poate fi constituită dintr-o suprafafă curbă sau din mai multe suprafefe curbe racordate, sau poate prezenta infrînduri şi ieşinduri ornamentale. Balcoanele au fost folosite începînd cu arhitectura greco-romană. Din epoca Renaşterii, cînd au fost folosite mult, şi pînă astăzi, balcoanele constituie elemente decorative importante, atît prin forma lor şi a balustradelor, cît şi prin accentele şi ritmul pe cari le determină pe o fafadă. 1. Balcon. 2. Arh.: Palier ocupat de un grup de scaune pentru spectatori, aşezate în şiruri paralele în unele săli de spectacol, deasupra parterului sau a ultimului rînd de loji —în fundul sălii sau şi pe părfile laterale ale acesteia,pînă la avantscenă. Balconul superior se numeşte adeseori galerie. Şirurile de scaune ale fiecărui balcon sînt dispuse în amfiteatru, pentru a permite o bună vedere asupra scenei. Panta planşeului fiecărui balcon, ca şi adîncimea şi înălfimeâ lui, trebuie determinate astfel, încît spectatorii din ultimul rînd să poată vedea scena pe toată înălfimeâ ei, fără a fi împiedicafi de balustrada balconului respectiv sau de plafonul celui de deasupra. Balcoanele pot fi dispuse în consolă, pot fi rezemate pe stîlpi sau pot fi aşezate în retragere, formînd nişe. Rezemarea pe stîlpi nu e recomandabilă, deoarece aceştia împiedică vederea scenei şi sînt inestetici. 2. Balcon. 3. Mine: Construcfie de lemn de brad (sau de stejar), care se amenajează în cadrul lucrărilor de pregătire, în lungul şi pe ambii perefi ai galeriei de trasare a camerelor de exploatare, în metoda de exploatare a sării geme sub formă solidă, cu camere şi stîlpi, cu abataj descendent. Balcoanele se montează cînd lăfimea acestor galerii a ajuns Ia 10 m. Balcoanele au grinzile încastrate în sare la o distanfă de 1,87 m de balustrada are înălţimea la tavan, au lăfimea de 0,80 m, iar de 1 m (v. fig.). Balcoanele servesc la controlul tavanului, la instalarea cablurilor electrice de lumină şi de forfă, la fixarea cablurilor de ceri sînt suspendate lămpile electrice penfru iluminatul camerelor. Pentru trecerea de la un balcon la altul se execută unele poduri de lemn, cu deschiderea cît lăfimea tavanului camerei de exploatare. 3. Baldachin, pl. baldachine. 1. Arh.: Lucrare de arhitectură, de lemn, de marmură sau de metal (în general de bronz), Baldachin 295 Baleiaj în formă de dom susţinui de coloane, aşezafă deasupra altarului în bisericile catolice. Unul dintre cele mai remarcabile baldachine e cel construit de arhitectul Bernini în basilica Sf. Petru din Roma şi care e executat în întregime din bronz aurit. Acest baldachin are înălfimea de circa 29 m şi e alcătuit dintr-o cupolă susţinută de un antablament, care e rezemat pe patru coloane, înalte de 11,30 m. Fiecare colţ al antablamentului susţine statuia unui înger. î. Baldachin. 2. Arh.: Acoperămînt uşor, de pînză sau de lemn, împodobit cu elemente decorative, susţinut de colonete sau aşezat în consolă, deasupra unui pat, a unui amvon, a tronului unui suveran sau al unui înalt prelat, etc. CH3 1 2. Baldrian, acid Chim., Farm.: CH3—CH—CH2—COOH. Acid isovalerianic; lichid incolor cu p.t. —37,6°, p.f. 176°, dj° = 0,930 şi 1,4043, care se găseşte în rădăcina de baldrian (Valeriana officinalis), din care se obţine prin distilare cu bicromat şi acid sulfuric. Sintetic, se prepară prin oxidarea alcoolului amilic de fermentaţie (3-metilbutanolul). Acidul baldrian e întrebuinfat în farmacie sub forma de esteri de bor-nil, de borneol, etc. asociat cu unele barbiturice la prepararea unor sedative. Sin. Acid 3-metilbutanoic, Acid isopropilacetic. 3. Baleiaj, pl. baleiaje. 1. Mş.: Eliminarea forfată a gazelor de ardere din cilindrul unui motor cu ardere internă, realizată trecînd prin acesta un curent de aer sau de amestec carburant proaspăt. Baleiajul se foloseşte la motoare cu electroaprindere (cu explozie), la cele cu autoaprindere (Diesel) sau cu cap incandescent (semi-Diesel), în special la motoarele în doi timpi, şi uneori la cele în patru timpi. Baleiajul motorului în doi timpi: Fază a ciclului termodinamic al motorului în doi timpi, care începe în timpul cursei pistonului de la punctul mort exterior la cel interior (timpul al doilea al ciclului), după deschiderea orifi-ciului de evacuare a gazelor de ardere (v. fig. I a), şi se termină în timpul cursei pistonului de la punctul interior la cel antrenată de motor, sau efectul de compresiune în carterul motorului, datorit mişcării pistonului acestuia. După direcfia şi sensul curentului de baleiaj, se deosebesc numeroase tipuri de baleiaj. La baleiajul în echicurent, gazele proaspete precomprimate intră în cilindru prin supape şi ies prin fante (v. fig. II a), sau intră prin fante şi ies prin supape (v. fig. II b), păstrînd acelaşi II. Baleiaj în echicurent. a) cu circuit supape-tante; b) cu circuit fanfe-supape; 1) bloc-cilindru; 2) supapă de baleiaj; 2') fante de baleiaj; 3) fante de evacuare; 3') supapă de evacuare; 3") arbore cu came; 4) colector de baleiaj; 5) colector de evacuare; 6) orientarea curentului de fluid; 7) piston. sens de curgere. Baleiajul cu intrarea aerului prin supape şi ieşirea prin fante e aproape complet abandonat. La baleiajul încrucişat, gazale proaspete precomprimate intră în cilindru prin fante cu axele concurente şi se încrucişează cu curentul de gaze de eva-cuere (v. fig. III a, b). La baleiajul transversal, curentul de gaze proaspete precomprimate (în general, aer) intră I. Baleiajul motorului în doi timpi. a)începutul baleiajului; b)balelaj total; c) sfîrşitul baleiajului; /) bloc-cilindru; 2) culasă; 3) carter; 4) arbore cotit; 5) bielă; 6) piston; 7) fantă de pre-admisiune; 8) fantă de baleiaj; 9) fantă de evacuare; fO) bujie. exterior (timpul întîi al ciclului), înainte de închiderea orificiului de evacuare (v. fig. I c). Astfel, datorită suprapresiunii curentului de baleiaj, se activează eliminarea gazelor de ardere din cilindru şi se introduce aer comburant (la motoare cu autoaprindere ori cu cap incandescent) sau amestec carburant (la motoare cu electroaprindere) în cilindru. Precomprimarea gazelor proaspete (aer comburant sau amestec carburant) se obfine folosind o suflantă independentă (de obicei antrenată de un motor electric), o suflantă ori o pompă Baleiaj încrucişat, a) cu intrarea aerului în direcfie înclinată fafă de perefii cilindrului; b) cu intrarea aerului normală fafă de perefii cilindrului; /) bloc-cilindru; 2) fantă de baleiaj; 3) fantă de evacuare; 4) fantă de preadmisiune; 5) orienlarea curentului de fluid. IV. Baleiaj transversal, î) bloc-cilindru; 2) fante de baleiaj; 2') fante de supraaiimentare; 3) fante de evacuare; 4) colector de baleiaj; 5) colector de evacuare; 6) orientarea curentului de fluid; 7) piston. în cilindru prin fante practicate într-o zonă opusă celei a fantelor de evacuare (v. fig. IV), astfel încît păstrează acelaşi sens de curgere, traiectoria vinelor de gaz avînd o simplă inflexiune. Unaori există două rînduri de fante de baleiaj pentru a îmbunătăfi încărcarea cilindrului, iar fundul pistonului poate avea o formă care să favorizeze baleiajul. Sin. Baleiaj cu simpli inflexiune, Baleiaj 296 Baleiaj V. Baleiaj în confracurenf. 1) bloc-cilindru; 2) fante de baleiaj; 3) fante de evacuare; 4) colector de baleiaj; 5) colector de evacuare; 6) orientarea curentului de fluid; 7) piston. V/. Baleiaj turbionar. J)bloc-cilindru; 2) fantă de baleiaj; 3) fantă de evacuare; 4) orientarea curentului de fluid; 5) piston. Baleiaj cu simplă inflexiune: Sin. Baleiaj transversal. La baleiaj-u! în confracurenf, curenful de gaze proaspefe precomprimafe (în general, aer) întră in cilindru prin fante practicate în zona fantelor de evacuare (v. fig. V,) astfel încît sensul de curgere e opus celui al gazelor de evacuare, traiectoria vinelor de gaz avînd o dublă inflexiune. Fantele de evacuare pot fi echipate cu un sertar de supraalimentare, pentru a îmbunătăţi încărcarea cilindrului. Sin. Baleiaj cu dublă inflexiune. Baleiaj cu dublă inflexiune: Sin. Baleiaj în contracurent. La baleiajul turbionar, curenful de gaze proaspefe precompri-mate intră prin orificii radialeşi ieseprinori-ficii de evacuare ale căror axe sînf înclinate faţă de direcţia axială (v. fig. V/), astfel încît acest curent devine turbionar. Baleiajul turbionar se foloseşte, în principal, la motoarele Junkers în doi timpi. La baleiajul indus, curenful de gaze proaspete precomprimafe intră printr-o fantă practicată într-o zonă opusă celei a fantei de evacuare, acest curent fimd activat prin depresiunea produsă la deschiderea unei clapete de reţinere, care obturează orificiul de evacuare (v. fig. VII). Clapefa de reţinere împiedică întoarcerea gazelor evacuate în cilindru.— După tipul motorului, se deosebesc baleiaje pentru motoare cu autoaprindere, cu cap incandescent şi cu electroaprindere. Baleiajul motorului cu autoaprindere: Baleiaj realizat prin introducerea în cilindrul motorului a unui curent de aer proaspăt sub presiunea de 0,1 ■■•0,3 ats, pentru eliminarea forţată a gazelor de ardere. în general, baleiajul se foloseşte la motoarele mari cu autoaprindere, cari sînt aproape excluziv în doi timpi. La motoarele cu autoaprindere, aerul proaspăt poate fi precomprimat în diferite sisteme de baleiaj. Din acest punct de vedere, se deosebesc: baleiaj prin carter, prin piston diferenţial, prin suflantă şi prin turbocompresor. Baleiajul prin carter e sistemul la care precomprimarea aerului proaspăt se obţine în carterul etanşat al motorului, prin efectul de compresiune datorit mişcării pistonului sau pistoa-nelor motorului (v. fig. VIII). Aerul intră în carter prin supape (fază care e numită şi preadmisiune), e comprimat de pistonul motorului în cursa de la punctul mort exterior la cel interior (cursă descendentă la motoarele verticale) şi pătrunde în cilindru prin canale pracficate în pereţii blocului-motor. De obicei, fundul pistonului are un deflector, care dirijează curenful de baleiaj şi produce turbulenta acesfuja (pentru îmbunătăţirea amestecului). Pistonul motorului funcţionează ca o pompă de aer în carter, cu un spaţiu mort important, furnisînd o cantitate Vfll. Baleiajul prin carter al unui motor cu autoaprindere. 1) supapă de preadmisiune a aerului atmosferic, respectiv a gazelor proaspefe; 2) carter etanş; 3) orientarea curentului de lichid; 4) colectorul gazelor de evacuare (gaze de ardere). VII. Baleiaj indus. 1) bloc-cilindru; 2) colector de evacuare; 2') clapetă de refinere; 3) colector de baleiaj; 4) piston; 5) orientarea curentului de fluid. IX. Baleiajul prin piston diferenţial al unui motor cu autoaprindere. 1) supapă de preadmisiune a aerului atmosferic, respectiv a gazelor proaspefe; 2) piston diferenţial; 3) orientarea curentului de fluid; 4) colectorul gazelor de evacuare (gaze de ardere). de aer inferioară cilindreei motorului (Ja fiecare ciclu); de aceea, prin acest sistem de baleiaj nu se obţine o presiune medie înaltă pe ciclu. Baleiajul prin piston diferenţial e sistemul la care precomprimarea aerului proaspăt se obţine într-o cameră inelară din jurul pistonului motorului, prin efectul de compresiuna datorit acestui piston, care e diferenţial (v. fig. IX). Aerul intră în camera inelară prin supape (fază care e numită şi preadmisiune), e comprimat de pistonul diferenţial (piston etajat, cu doi dia-metri diferiţi) în timpul cursei de la punctul mort interior la cei exterior (cursă ascendentă la motoarele verticale) şi pătrunde în cilindru prin canale pracficate în pereţii blocului-motor. De obicei, fundul pistonului are un deflector, penfru dirijarea curentului de baleiaj şi producerea turbulenţei acestuia. Prin acest sistem de baleiaj se obţine un debit de aer satisfăcător. Baleiajul prin suflantă e sistemul la care precomprimarea aerului proaspăt se obfine într-o suflantă volumică (cu piston sau rotativă) sau cu rotor (de obicei centrifugă), antrenată de arborele motorului prin angrenaje sau prin lanţ. Suflanta centrifugă reclamă introducerea unui reducfor cu raport mare de demultiplicare şi un sistem de protecţie contra forţelor inerţiale (de demaraj şi oprire), motive penfru cari e rareori utilizată (de ex. se foloseşte la unele motoare marine). Baleiajul prin turbocompresor e sistemul la care precomprimarea aerului proaspăt se obţine într-un grup turbină-compresor, turbina fiind alimentată cu gazele evacuate din motor. La sarcini reduse şi la demaraj, debitul turbocompresorului e insuficient şi de aceea acest grup trebuie să fie dublat de o suflantă volumică. Acest sistem de baleiaj nu se foloseşte la motoare industriale, ci numai ia unele motoare de avion. Baleiajul motorului cu cap incandescent: Baleiaj realizat prin introducerea în cilindrul motorului a unui curent de aer proaspăt sub presiune, pentru eliminarea gazelor de ardere. La acest motor se folosesc aceleaşi sisteme de baleiaj ca la motoarele cu autoaprindere, şi în special baleiajul prin carter. Baleiajul motorului cu electroaprindere; Baleiaj realizat prin introducerea în cilindrul motorului a unui amestec carburant proaspăt, sub o presiune de 0,2-‘0,3 ats, care elimină şi înlocuieşte gazele de ardere. în general, baleiajul se foloseşte la motoare mici cu electroaprindere, deoarece la motoare mari Baleiaj 297 s-ar pierde mult combustibil, care iese din cilindru odată cu gazele de ardere; de asemenea, suprapresiunea aerului de baleiaj nu trebuie să fie prea mere, căci altfel se pierde mult combustibil (ieşind prin orificiile de evacuare) şi se reduce încărcătura cilindrului. La motoarele cu electroaprindere, amestecul carburant proaspăt poate fi precomprimat prin diferite sisteme de baleiaj. Din acest punct de vedere, se deosebesc: baleiaj prin carter, prin piston diferenţial, prin pompă şi prin compresor. Baleiajul prin carfer e sistemul la care precomprimarea amestecului carburant proaspăt se obţine în carterul etanşat al motorului, prin efectul de compresiune datorit mişcării pistonului (v. fig. X). Aerul intră în carter prin fanta 7, legată cu carburatorul motorului, pe care o deschide pistonul în timpul X. Baleiajul prin carfer al unui mofor cu electroaprindere. a) admisiunea aerului în carferu! motorului; b) compresiunea în carfer şi evacuarea gazelor de ardere; c) baleiaj; 7) bloc-cilindru; V) bujie; 2) carfer; 3) piston cu deflector (31); 4) bielă; 5) arbore cotit; 6) canale penfru apa de răcire; 7) fanta de preadmisiune a aerului în carter; 8) canale de legătura între carter şi cilindru; 9) fantă de evacuare a gazelor arse. cursei spre punctul mort exterior (cursă ascendentă la motoare verticale), şi amestecul carburant e „preadmis" în carter, da- 1 XI. Baleiajul prin pompă al unui motor cu electroaprindere. a) antrenat cu bielefă; b) anfrenaf printr-un braf solidarizat cu biela; 1) supapă de preadmisiune a aerului atmosferic, respectiv a gazelor proaspete; 2) pompă de baleiaj; 3) orientarea curentului de fluid; 4) colectorul gazelor de evacuare (gaze de ardere); 5) bielefă. torită depresiunii produse de piston; în cursa spre punctul mort interior (cursă descendentă Ia motoare verticale), pistonul pre- comprimă amestecul din carter şi deschide fanta 9 de evacuare, iar apoi deschide fanta 8 de admisiune, prin care amestecul precomprimat pătrunde în cilindrul motorului. De obicei, fundul pistonului are un deflector 3, care asigură stabilirea unui curent de evacuare separat de curentul de admisiune. Motoarele cu acest sistem de baleiaj (în general motoare mici), numite motoare cu trei fante, sînt foarte răspîndite, deoarece prezintă avantajul simplicităţii constructive. Baleiajul prin piston diferenţial e sistemul analog aceluiaşi sistem de baleiaj de la motoarele cu autoaprindere (v. fig. IX), deosebirea dintre ele consistînd în faptul că se precomprimă amestecul carburant, introdus în spaţiul inelar prin intermediul unui distribuitor. Motoarele cu acest sistem de baleiaj sînt puţin răspîndite. Baleiajul prin pompă e sistemul la care precomprimarea amestecului carburant proaspăt se obţine într-o pompă cu piston, antrenată de motor printr-un sistem de pîrghii (v. fig. Xl a, b). Pompa e constituită dintr-un corp de pompă, solidarizat cu biocui-motor, în care se mişcă un piston legat cinematic cu biela motorului; în general, motorul are cîte o pompă pentru fiecare cilindru. Baleiajul prin compresor e sistemul la care precomprimarea amestecului carburant proaspăt se obţine într-un compresor,comun pentru toţi cilindrii motorului, antrenat de arborele motorului.— Baleiajul motorului în patru timpi: Proce- deu de supraalimentare a unui motor în pairu timpi, care poate fi motor cu amestecător (motor cu gaz) sau motor cu carburator (de ex. pentru avioane), prin care se introduce o cantitate suple-mentară de aer în cilindru, la presiunea de 0,1 “'0,15 ats. La aceste motoare, baleiajul începe în timpul cursei pistonului de la punctul mort interior la cel exterior (timpul al patrulea al ciclului), înainte de închiderea orificiului de evacuare a gazelor de ardere, şi se termină după ce pistonul a trecut de punctul mort exterior (în timpul întîi al ciclului), cînd începe admisiunea în cilindru a amestecului carburant proaspăt(v. fig. XII a, b). Astfel, datorită suprapresiunii curentului de baleiaj, se elimină gazele de ardere restante din cilindru, şi ulterior se introduc în cilindru amesfec carburant şi aer suplemenfar. La procedeul de supraalimentare prin baleiaj (v. fig. XII a), după terminarea baleiajului începe admisiunea amestecului carburant, care se termină înainte ca pistonul să ajungă la punctul mort interior (în timpul întîi al ciclului), cînd începe supra-alimentarea cu aer comburant, care se termină după ce pistonul a trecut de punctul mort interior (în timpul al doilea al ciclului). Baleiajul se realizează folosind o suflantă (cu piston sau centrifugă), care comprimă aerul, şi o supapă complexă, penfru admisiune şi supraalimentare (v. fig. XIII). Cu acest procedeu se obţin: majorarea cu circa 25% a puterii motorului (excluziv puterea absorbită de suflantă), îmbunătăţirea randamentului mecanic şi uneori reducerea consumului de combustibil; în fig. X/V a, b Jă h fi‘ ) V XII. Ciclul desfăşurat al unui mofor în patru timpi cu supraalimentare. a) supraalimentare prin baleiaj; b) supraalimentare prin baleiaj şi injecfie; Ag) aer de spălare (baleiaj); A$}aer de supraalimentare; A) aer; M) amestec combusfibil-aer; G) gaz sub presiune; M') amesfec bogat. XIII. Supapă de admisiune şi supraalimentare. I) bloc-cilindru; 2) cameră de combustie; 3) supapă de admisiune; 4) orificiu pentru aerul de baleiaj; 5) orificiu pentru aerul comburant ; 6) orificiu pentru combustibil (gaz); 7), 8), 9) sertare cilindrice. Baleiaj 298 Baleiaj e reprezentată, comparativ, funcfionarea unui motor cu şi fără supraalimentare prin baleiaj. La procedeul de supraalimentare prin baleiaj şi injecţie (v. fig. XII b), după terminarea baleiajului (în timpul întîi al rezultantă va reproduce pe ecran, în intervalul util tu, reprezentarea grafică a dependenfei de timp a acestui semnal, iar în intervalul de revenire tY, o linie aproape orizontală (curba de revenire). Cunoscînd baza de timp şi curba semnalului cercetat, imaginea obfinută pe ecran poate fi construită punct cu punct (v. fig. II). Dacă frecvenfă fs a semnalului de cercetat e un multiplu mf al frecvenfei /= 1/T de baleiaj, imaginile 2____________________10 izmiB XIV. Diagramele ciclurilor unui moior cu gaz, în patru timpi, a) diagrama motorului fără baleiaj; b) diagrama motorului cu baleiaj şi supraalimentare; D) detentă; E) evacuarea gazelor de ardere; M) admisiunea amestecului; C) compresiune; Ag) baleiaj; A$) încărcătură suplementară cu aer; I) încărcătura cilindrului; R) gaze de ardere reziduale; v) volumul camerei de combustie; V) cilindree. ciclului) se introduce în cilindru un amestec carburant sărac, iar după terminarea supraalimentării cu aer comburant (în timpul al doilea al ciclului) se introduce în cilindru combustibil sub presiune (prin injecfie). î. Baleiaj. 2. Telc.: Deplasare a spotului pe care-I produce un fascicul luminos sau electronic pe o suprafafă interceptată, comandată din exterior după o anumită regulă pentru a mijloci fie prezentarea de informafii pe acea suprafafă, fie obfinerea de informafii de pe ea. Baleiajul se realizează prin deflexiunea fasiculului, care poate fi opfico-mecanică(în cazul fasciculelor luminoase), electrostatică (în cazul fasciculelor de electroni deflectafe de cîmpul electric produs de o pereche de plăci paralele, la cari se aplică tensiunea de deviere) sau magnetică (în cazul fasciculelor de electroni deflectafe de cîmpul magnetic produs de o pereche de bobine coaxiale prin cari trece curentul de deviere). Deplasarea spotului —în general periodică — poate fi rectilinie, în linii succesive, circulară, etc. Baleiajul e utilizat în osciloscopie şi în oscilografie, în radar, în televiziune, etc. Informafia principală (semnalul cercetat) e prezentată prin deplasarea spotului într-o direcfie normală pe cea după care se face baleiajul (de ex. în osciloscopie) sau prin modularea intensităfii spotului (de ex. în televiziune, în radar). în osciloscopie şi în oscilografie se foloseşte, de obicei, baleiajul periodic şi recfiliniu al ecranului respectiv (de ex. al tubului catodic), deplasarea corespunzătoare a spotului fiind o funcfiune (de obicei lineară) de variabila independentă în raport cu care se reprezintă semnalul cercetat. în cazul cel mai frecvent, variabila independentă e timpul (v. Bază de timp) şi se urmăreşte reprezentarea variafiei instantanee a unei anumite mărimi, funcfiune de timp. Baleiajul consistă în deplasarea orizontală, proporfională cu timpul, a spotului, într-un interval tu (timpul util) aproape egal cu întreaga perioadă T a baleiajului, cum şi în revenirea spotului la pozifia inifială într-un interval tr (timpul de revenire) cît mai mic posibil. Dependenfa de timp a deplasării spotului (şi deci a tensiunii de baleiaj aplicate plăcilor de deflexiune orizontală, de exemplu) e reprezentată printr-o curbă numită bază de timp, care, în acest caz, are forma „în dinfi de ferestrău" (v. fig. I). Dacă spotul are totodată şi o deplasare perpendiculară pe prima, obfinută printr-o deflexiune fasciculului proporfională cu semnalul cercetat (cu tensiunea aplicată, de exemplu, plăcilor de deflexiune verticală), deplasarea I. Bază de timp în „dinfi de ferestrău". x) deplasarea în direcfia baleiajului; f) timpul; T) perioada baleiajului; fu) timpul util; tx) timpul de revenire. II. Utilizarea bazei de timp în „dinfi de ferestrău" pentru reprezentarea variafiei în timp a unui semnal, s) semnalul cercetat; b) baza de timp; /) reprezentarea pe ecran a semnalului; c) curba de revenire. obfinufe pe ecran (în perioade succesive ale bazei de timp) se suprapun — şi constituie o imagine unică permanentă, care cuprinde m perioade ale semnalului (în fig. II, m — 2). în alte cazuri, variabila independentă poate fi frecvenfă, de exemplu, pentru reprezentarea spectrelor sau a caracteristicilor de frecvenfă ale sistemelor de transmisiune (v. Vobulator; Panoramic, analizor ~), etc. în radar se foloseşte un baleiaj periodic, recfiliniu sau circular, necesar prezentării rezultatelor pe ecranul tubului catodic indicator, subordonat modului de explorare a spaf iul ui (v. Explorarea spafiului) de către antena directivă. Informafiile obfinufe printr-un anumit tip de explorare pot fi prezentate în mai multe feluri pe ecranul tubului indicator. Fasciculul de electroni poate fi modulat în intensitate sau de-flectat ca pozifie, pentru a indica coordonatele fintei, cari sînt r (distanfa), qp (azimutul) şi 6- (elevafia). Prezentarea tuturor acestor date cu ajutorul unui singur .tip de baleiaj e dificiiă. De aceea, la o aceeaşi instaiafie de radar se folosesc simultan două sau trei tuburi catodice indicatoare. Există patru tipuri de prezentare principale (şi o mare varietate de tipuri derivate). La tipul A (v. fig. III a), fasciculul de raze catodice e de-flectat cu vitesă uniformă de la stînga Ia dreapta (bază de timp lineară, în „dinfi de ferestrău"), iar prezenfa şi distanfa unei finte sînt marcate printr-o deviafie verticală a spotului catodic, sub forma unei impulsii scurte (ecoul). Amplitudinea impulsiei astfel obfinufe e proporfională cu intensitatea ecoului. Pentru aceasta, indicatorul tip A e mai totdeauna prezsnt în instalafiile de radar, fiind necesar atît penfru determinarea naturii fintei (din intensitatea ecoului), cît şi pentru operafiile de reglaj (acord) al instalafiei. La tipul B (v. fig. III b), finta e marcată de semnalul de ecou prin sporirea intensităfii fasciculului catodic. Spotul luminos care apare indică prin pozifia lui distanfa şi azimutul fintei, în coordonate rectangulare. Distanfa e prezentată pe verticală, prin baleiajul realizat cu ajutorul unei baze de timp lineare, iar azimutul, pe orizontală, baleiajul în lungul acestei axe fiind comandat de deplasarea antenei. Tipul B e folosit în special Baleiaj, curent de ~ 299 Balistică în cazul radarelor cari utilizează explorarea circulară a spaţiului, şi anume într-un sector limitat. La tipul C (v. fig. HI c), finta e marcată prin sporirea intensităfii fasciculului, iar pe ecran se indică azimutul şi elevafia fintei, în coordonate rectangulare, ţn acest caz nu se prezintă III. Prezentarea informaţilor obfinute la un tub indicator radar, a) indicator tip A; b) indicator tip B; c) indicator tip C; d) Indicator tip P; J) amplitudinea semnalului; 2) distanţa, în km; 3) Impulsia emisă; 4) semnale de ecou de la diferite finte; 5) perturbafii; 6) azimut; 7) direcfia de referinfă (azimut nul); 8) elevafie; 9) plan de referinfă (elevafie nulă); 70) imaginea unei linii de fărm. aşadar o indicafie asupra distanfei. Tipul C e folosit la căutarea fintelor în spafiu, în particular în radarele de pe bordul avioanelor, cari utilizează o explorare elicoidală. Lă tipul P (v. fig. III d) (panoramic, sau PPl) se face o prezentare analogă tipului B, însă în coordonate polare. Distanfa pînă la fintă e indicată pe raza vectoare care pleacă din centrul ecranului circular,, fasciculul de electroni fiind deflectat cu ajutorul unei baze de timp adecvate. Azimutul e indicat direct fafa de o direcfie fixă de referinfă, cu ajutorul unui baleiaj circular. Acest tip de indicator e folosit foarfe des în radar, fiindcă dă o prezentare analogă cu cea a hărfii. Explorarea în azimut poate fi completă (pînă la 360°), baleiajul circular fiind sincron cu mişcarea antenei. în televiziune se utilizează baleiajul în linii succesive al imaginii, necesar analizei şi sintezei acesteia (v. Analiza imaginii), semnalul principal modulînd în intensitate fasciculul respectiv. t. curent de Te/c.: Curent trecut prin o pereche de bobine de deflexiune magnetică a unui tub catodic, pentru comanda baleiajului respectiv. 2- ~r generator de Te/c.: Generator electronic care produce tensiunea, respecfiv curentul, necesare baleiajului la un tub catodic cu deflexiune electrostatică, respectiv magnetică. Tn general, generatorul de baleiaj produce tensiunea sau curentul în „dinfi de ferestrău", corespunzătoare bazei de timp lineare (v. sub Bază, generator de ~ de timp). s. tensiune de Te/c.: Tensiune aplicată unei perechi de plăci de deflexiune electrostatică a unui tub catodic, pentru comanda baleiajului respectiv." 4. Balenă, ulei de V. sub Ulei animal. 5. Balenieră, pl. baleniere. 1. Nav. V. sub îmbarcafie. e. BaEenieră. 2. V. sub Navă. Balistă. 1) suport; 2) ghidajul proiectilulu ; 3) dispozitiv de lansare; 4) cablu de lansare. 7. BaSercă, pl. balerci. Ind. făr.: Vas de lemn, — cu ambele capete înfundate — alcătuit din doage, de formă tronconică sau avînd forma de butoiaş, servind de obicei la transportul sau la păstrarea unei cantităfi mai mici de vin. (Termen regional, Moldova.) s. Balie, pl. balii. Ind. tar.: Vas mare de lemn, cu diametrul mai mare decît înălfimea, făcut din doage, în care se spală rufe. (Termen regional, Moldova.) 9. Balisfă, pl. balisfe. Tehn. mii.: Maşină de război folosită în antichitate pentru aruncarea de proiectile de lemn învelit în metal, de butoiaşe cu smoală aprinsă, pietre şi alte obiecte cari puteau contribui la distrugerea zidurilor, la aprinderea clădirilor, etc. Proiectilul era propulsat prin faptul că i se imprima o vitesă inifială cu ajutorul unor corpuri elastice, de exemplu cabluri făcute din fascicule de intestine de vită, etc., pregătite astfel încît, supuse unei de-formafii elastice, să înmagazineze energia necesară spre a imprima proiectilului o vitesă suficientă. O balistă grea de a-sediu (v. fig.) cuprindea un suport de lemn î, ghidajul proiectilului, de asemenea de lemn 2, şi un dispozitiv de lansare 3, construit din lemn şi avînd cablurile elastice de lansare 4. Bătaia maximă a balistelor era cuprinsă între 200 şi 400 m. Vitesa lor de tragere era mică, deoarece cablurile de intestine sau de tendoane se înfăşurau cu mîna pe un fus penfru aruncarea unei lovituri, operafie care putea dura de la cîteva minute pînă la cîtsva ore. io. Balistic, galvanometru V. sub Galvanometru. it. Balistic, pendul Tehn. mii., Mec. V. Pendul balistic, sub Pendul. 12. Balistică. Tehn. mii.: Capitol al Fizicii aplicate, care se ocupă cu studiul mişcării unui mobil greu aruncat cu un mijloc oarecare, atît în perioada lansării, cît şi după lansare. în particular, Balistica se ocupă cu mişcarea proiectilelor aruncate de gurile de foc (gloanfe, proiectile de artilerie), bombe, cum şi cu fenomenele cari provoacă mişcarea proiectilului atît în feavă, cît şi în afara fevii. Ramura Balisticii care se ocupă cu fenomenele din inferiorul gurii de foc pînă cînd proiectilul scapă de sub acfiunea gazelor încărcăturii de pulbere se numeşte Balistică inferioară. Ramura Balisticii care se ocupă cu fenomenele cari se produc din acest moment şi pînă cînd proiectilul a ajuns la fintă şi a produs efectul urmărit se numeşte Balistică exterioară. Ramura Balisticii care se ocupă cu fenomenele cari se produc din momentul ieşirii proiectilului din gura de foc şi pînă cînd acfiunea gazelor asupra proiectilului încetează se numeşte Balistică intermediară. Fenomenele balistice variază cu gura de foc sau lansatorul, cu proiectilul, cu bătaia, cu altitudinea, etc. De aceea, se deosebesc: Balistica interioară a gurilor de foc clasice; Balistica interioară a armamentului automat, a aruncătoarelor, a gurilor de foc fără recul (v.), a gurilor de foc cu mai multe încărcături, a proiectilelor-rachetă cari folosesc ca mijloc de auto-propulsie pulberea balistică, etc., cum şi Balistica exterioară a gloanfelor armamentului automat şi neautomat, a bombelor aruncătoarelor, a bombelor de avion, a proiectilelor de artilerie clasică; Balistica exterioară a marilor bătăi, a marilor altitudini, etc. Balistică 300 Balistică Desfăşurarea fenomenelor balistice, în cazul unei guri de foc, e următoarea: în camera de încărcare a gurii de foc e aprinsă o încărcătură de pulbere de azvîrlire, care prin combustie produce o cantitate mare de gaze, la temperatură înaltă; acestea exercită o presiune, variabilă în firnp, asupra fevii şi asupra proiectilului, pe cari le pun în mişcare. Vitesa imprimată proiectilului creşte şi, în momentul cînd a atins o anumită valoare, proiectilul părăseşte ţeava, acţiunea gazelor încetează şi proiectilul continuă mişcarea prin aer. După ce proiectilul a părăsit gura de foc, gazele pulberii continuă să acfioneze asupra lui, astfel încît vitesa creşte de-a lungul unei porfiuni din traiectoria în aer a proiectilului, atin-gînd valoarea maximă la o oarecare distanfă de gura fevii. Caracteristica esenfială a fenomenelor studiate de Balistica inferioară consistă în rapiditatea cu care se produc, şi în faptul că se produc în interiorul fevii, inaccesibil în timpul tragerii, la presiuni de 3000---4000 kgf/cm2 şi la temperaturi de circa 3000-”400Q°, iar a celor studiate de Balistica exterioară e varia-bilitatea condifiilor atmosferice chiar în cursul desfăşurării procesului balistic. Balistica inferioară. Scopul Balisticii interioare e de a stabili condifiile în cari se poate da proiectilului, cu un randament maxim, o anumită energie cinetică, necesară pentru a ajunge la fintă. în acest scop, Balistica interioară se ocupă, în primul rînd, cu determinarea legii de variafie în timp a presiunii gazelor de ardere şi a vitesei proiectilului pentru o gură de foc dată, jn anumite condifii de încărcare (problema directă a Balisticii interioare) şi, apoi, cu determinarea dimensiunilor interiorului fevii şi a greutăfii, a formei şi a dimensiunilor grăunfi lor de pulbere pentru un proiectil cu vitesa inifială şi cu presiunea maximă, date (problema indirectă a Balisticii interioare). Modul în care se produce arderea pulberii în gura de foc încă nu e suficient cunoscut; de aceea, procesele de Balistică interioară se reduc la scheme ipotetice simplificate. Arderea pulberii se produce în spafiu închis, la suprafafa elementelor de pulbere, iar vitesa de ardere poate fi reglată variind forma şi dimensiunile element-elor. Cînd pulberea începe să ardă, se produc gaze şi presiunea din camera de ardere creşte. Cînd presiunea devine destul de înaltă pentru a învinge rezistenfa opusă de proiectil, acesta începe să se mişte şi volumul camerei de ardere creşte. Vitesa de ardere fiind mare, la început presiunea continuă, totuşi, să crească, pînă cînd proiectilul s-a deplasat în feavă pe o lungime de 1”-2 calibre, după care volumul camerei de ardere creşte mai repede decît volumul gazelor dezvoltate prin ardere, şi presiunea scade. Cînd proiectilul iese din feavă, presiunea scade repede şi proiectilul e numai pufin accelerat, vitesa maximă fiind atinsă foarte aproape de gura fevii. Studiul legilor de ardere a pulberii, al formării gazelor şi al variafiei presiunii sub volum constant constituie pirostatica pulberilor; studiul fenomenelor din cursul mişcării proiectilului constituie pirodinamica gazelor încărcăturii, iar studiul scurgerii gazelor din feavă la ieşirea proiectilului,al scurgerii prin orificiile frînelor de gură, etc. constituie dinamica gazelor încărcăturii. — Relafiile folosite în rezolvarea problemei directe sînt următoarele: relafia care exprimă legea vitesei de ardere; relafia care exprimă bilanful de energie; relafia care exprimă legea de dezvoltare a gazelor de ardere; relafia care exprimă mişcarea proiectilului. Pentru a obfine legea vitesei de ardere, se admite că arderea se produce uniform pe toată suprafafa elementului de pulbere şi că presiunea e constantă pe toată această suprafafă, iar vitesa de ardere lineară pe direcfia normalei la suprafaţă, pentru presiunile folosite în artilerie, e proporfională cu presiunea, adică are forma.* u-de/dt —u\p, unde u e vitesa lineară de ardere, e e distanfa cu care s-a deplasat suprafafa de ardere de-a lungul normalei în timpul di, p e presiunea şi u\ ei p dt, iar coeficient de proporfionalitafe. Rezultă deci e^=u\ j ptfc -la sfîrşitui arderii e\ — u\ I p dt — u\I. I— 1 p dt se numeşte •'o •'o impulsul presiunii sau, prescurtat, impuls. Dacă ip e fracfiunea de pulbere arsă la un moment dat, impulsul e o funcfiune de care, în general, nu depinde de densitatea de încărcare A, adică de raportul dintre greutatea încărcăturii de pulbere şi volumul camerei de încărcare. Pentru densităfi de încărcare A<0,12, impulsul nu mai e independent de A şi, în acest caz, se foloseşte o formulă mai complicată, care confine un coeficient suplementar jt şi care conduce la un impuls de forma rCi de .-r ** n U\ op se exprimă în funcfiune de dimensiunile pulberii şi de grosimea relativă arsă prin relaţii a căror formă depinde de forma elementelor de pulbere şi cari se scriu sub forma generală ip = xz(1 -Xz + jxz2), unde x, X, [i sînt coeficienfi numifi caracteristici de formă ale pulberilor, iar z—e!e\. Pentru pulberile curente, expresia se reduce la forma simplă: ^ = XZ(1 -Iz). La pulberile cu elemente pline, cum sînt lamele paralele-pipedice, cilindrii plini, grăunfii mărunţi de diferite forme, suprafafa de ardere scade în timpul arderii; astfel de pulberi se numesc, pulberi degresive. La pulberile fubulare, suprafafa de ardere rămîne aproximativ constantă în timpul arderii, iar la pulberile cu suprafefe interioare multiple, cum sînt cilindrii cu mai multe canale, suprafafa de ardere creşte în timpul arderii; acestea din urmă se numesc pulberi progresive (v. fig. /). La pulberile degresive, cantitatea de gaze dezvoltate,în unitatea de timp are cea mai mare valoare la începutul arderii; /. Variafia raportului dinfre suprafafa inflamată la un moment dat (Sj şi de z. suprafafa inifială (Sj). 1) pulbere degresivă; 2) pulbere cu 1) pulbere cubică; 2) pulbere în benzi; suprafafă constantă de ardere; 3) pul- 3) pulbere tubulară; 4) pulbere ameri- bere progresivă înainte de descom- cană cu şapte canale. punere şi degresivă după descom- punere. la cele constante ea e constantă, iar la cele progresive creşte cu timpul (v. fig. II). — -Relafia care exprimă bilanful de energie se obfine scriind egalitatea dintre energia dezvoltată prin arderea cantităfii de pulbere arsă în acel moment şi suma £ £ dintre energia cinetică a proiectilului, energia necesară deplasării gazelor de ardere şi energia disipată prin frecare, prin pierderi de căldură, etc. A(otycw cn — !T) = £ E, unde A e echivalentul mecanic al căldurii, co e greutatea pulberii, c e valoarea medie a căldurii specifice la volum constant, T\ e temperatura absolută de ardere şi T e temperatura absolută în momentul considerat. mv2 în practică, energia £ E se scrie sub forma E — ty —- , exprimînd-o în raport cu energia cinetică de translafie a proiec- Balistica 301 Baiisflcâ tilului, m fiind masa lui, v vitesa, iar cp, un coeficient de pro-porţionaiitate, numit coeficient de masă fictivă (v.). Produsul cpm se numeşte masa fictivă a proiectilului. Rezultă, /jSjtpca,(ri-r)=Gp^- ■ Dacă : — ~ 1 Şi rT — f, C<0, unde Cp e căldura specifică sub presiune constantă, iar r e constanta gazelor perfecte, deoarece Acw~rlQ, ecuaţia bilanţului de energie capătă forma: 1 r~ , 1 , . mv2 - - rT (X) ip + cp —— , B 0 ^ care e ecuaţia de bază a pirodinamicii pulberilor. Primul membru al acestei relafii reprezintă cantitatea totală de energie conţinută în coij) kg pulbere, primul termen din al doilea membru reprezintă energia gazelor arse în momentul considerat, iar ultimul termen reprezintă energia utilizată pînă în momentul considerat. — Presiunea gazelor rezultă din ecuaţia de stare pw — rT, în care w e volumul specific al gazelor, iar T e temperatura absolută în momentul considerat. Deoarece CO (1 — ![)) — acoty + SL şi onp ] 1 * S 'A i V lungimea volumului din urma proiectilului în momentul în care a ars fracţiunea din cantitatea co de pulbere din încărcătură, în ipoteza că acest volum e un cilindru cu baza egală cu secţiunea normală a părţii ghintuite, iar W^ e volumul liber din spatele proiectilului, egal cu volumul camerei de încărcare Wq, micşorat cu volumul încărcăturii nearse ——^ ^^ (8 fiind greutatea specifică a pulberii) şi cu volumul aoo'ijJ corespunzător covolumului a, mărit cu volumul Sl^ produs prin distanţa de (S fiind aria secţiunii ecuaţia bilanţului de l+i Po de unde ao = ^/ 1+4^o şi zq- cq-1 21 a pătruns arderea şi grosimea elementului de pulbere la sfîrşitul acestei perioade, adică în momentul cînd proiectilul s-a pus în mişcare; pentru acelaşi moment, corespunzător devine 1^, în perioada de la punerea proiectilului în mişcare şi pînă ia S[ţ cp m - x, arderea completă a pulberii, vitesa proiectilului e v = unde lk e impulsul gazelor pulberii la finele arderii şi x = z — Zq, iar fracţiunea de pulbere arsă = + xJr%\x2, unde &i=xGo. Distanţa parcursă de proiectil în ţeavă e unde 1 = 1 ^med B=- s2n foi) cp m Valoarea lui 2 e calculată şi dată în tabele. La sfîrşitul perioadei, Z~î, 1^=1, V = Vk, X— 1 Zq, / = /*, p = ph- Presiunea maximă se deduce din relaţia Pmav ~K i + - deplasarea proiectilului pe normale a ţevii), ţinînd seamă energie, rezultă presiunea: / COX|) - ■ p= %+/) Ecuaţia mişcării proiectilului e: „ dv dv pi = cpw—= cpm^-jj * — Penfru a rezolva problema directă a Balisticii interioare şi a integra ecuaţiile diferenţiale cari dau presiunea şi vitesa în funcţiune de timp şi de spaţiul străbătut de proiectil, se admit anumite aproximaţii: în perioada preliminară, în care pulberea arde într-un volum constant, proiectilul nefiind încă pus în mişcare, v — 0, l = 0, iar fracţiunea de pulbere arsă e 1-1 . A 5 m £(1+0)' care se foloseşte dînd lui pmax valori arbitrare succesive, calcu-lînd pe xm şi apoi elementele corespunzătoare cari intră în formula lui p, alegîndu-se valoarea cea mai mare a acesteia. în perioada de la terminarea arderii pulberii şi pînă cînd proiectilul a părăsit gura ţevii se consideră că gazele se destind adiabatic; în această perioadă: 2=1, op — 1, 1 — 2q, — Ecuaţia de stare în destinderea adiabatică conduce, pentru presiune, la expresia: A + 4V+0 p=h \k + î)' Vitesa se deduce din ecuaţia bilanţului de energie în care H>=1 îi ly = h-Se obţine unde vlifn e vitesa pe care ar căpăta-o proiectilul cînd temperatura gazelor ar scădea la zero absolut, adică atunci cînd toată energia internă a gazelor ar putea fi folosită. La gura ţevii, l — L şi deci: (-£)■ dl ^0, Pot ao> z0 fiind, respectiv, fracţiunea de pulbere arsă, presiunea, suprafafa de ardere şi raportul dintre adîncimea la care Pentru determinarea timpului se foloseşte relaţia v=-r , din , dt C 1 care rezultă £= i —dl, astfel încît, cunoscînd v = t il). se de-J Qv duce t. Se evită zona viteselor aproape de zero, luîndu-se rl 1 integrala t = j^~dl.— Problema indirectă a Balisticii inferioare e problema proiectării balistice a gurii de foc, deci a determinării dimensiunilor interiorului ţevii şi a condiţiilor de încărcare, cunoscînd greutatea şi calibrul proiectilului, cum şi vitesa iniţială şi presiunea maximă. Problema are un număr infinit de soluţii şi, în practică, se alege soluţia care satisface mai bine condiţiile teh-nice-factice şi care realizează o combustie completă în ţeavă. Balistica exterioară. Scopul Balisticii exterioare e studiul mişcării proiectilului lansat cu o anumită vitesă iniţială Balistică 302 Balistica şi supus acţiunii greutăfii, rezisfenfei aerului şi, eventual, efectului giroscopic al mişcării sale de rotafie. La gurile de foc ghintuite şi lise, punctul de pe traiectorie în care vitesa proiectilului are valoarea maximă e situat dincolo de gura fevii, la o distanfă neglijabilă în comparafie cu bătaia. De aceea, se consideră că vitesa maximă, adică vitesa inifială, se produce la gura fevii. în cazul proiecfilelor-rachetă, la cari feava are numai rolul de ghidaj (sau nici nu există, putînd fi înlocuită cu ghidaje de alte forme), fenomenele de Balistică inferioară nu mai sînt legate de feavă sau de elementul de ghidaj, iar camera de încărcare, unde e plasată încărcătura de azvîrlire, face parte din proiectil, în acest caz, fenomenele de Balistică interioară se desfăşoară concomitent cu cele de Balistică exterioară, dar ele încetează în momentul cînd s-a atins vitesa necesară proiectilului prin consumarea integrală a combustibilului de propulsie, astfel încît proiectilul rămîne de aici înainte numai sub influenfa factorilor de Balistică exterioară. într-o primă aproximafie se presupune că proiectilul se mişcă în vid sub atracfiunea Pămîntului, fără a se fine seamă de rezistenfa aerului, de variabilitatea factorilor balistici, de mişcarea de rotafie a proiectilului, etc., şi se studiază numai mişcarea centrului de greutate al proiectilului, neglijîndu-se mişcarea în jurul centrului de greutate, dar admifînd că axa proiectilului rămîne tangentă la traiectorie. Pămîntul e considerat ca fiind o sferă cu raza R = 6371 km, care se roteşte în jurul axei polilor cu vitesa unghiulară co = 7,292 • 10-5 rad/s, avînd o compozifie omogenă şi exercitînd asupra corpurilor o forfă de atracfiune variabilă cu distanfa la centrul său. Deoarece Pămîntul se roteşte, proiectilul e supus şi unei forfe centrifuge de inerfie F — mR co2cos X, adică unei accelerafii centrifuge, R co2 cos X, unde X e latitudinea geocentrică a punctului în care se află proiectilul. Accelerafia totală a proiectilului datorifăacfiunii Pămîntului e deci suma vectorială#aaccelerafiei G datorită atracfiunii şi a celei datorite forfei centrifuge de inerfie (v. fig. HI), a cărei expresie scalară e: £ = G2-2 G co2 R cos2 X4" co4 R2 cos 2X. Variafia lui g cu latitudinea nu depăşeşte 1,55%, iar variafia cu altitudinea pentru o înălfime de 60 km e de numai circa 0,2%. Influenfa Pămîntului asupra proiectitului variază şi cu pozifia acestuia de-a lungul traiectoriei. Proiectilul are şi accelerafia Coriolis#Cor = 2 co v sin (v, co), a cărei valoare maximă, pentru o vitesă a proiectilului v = 1000 m/s, e de circa 1,5% din accelerafia gravitafională. Penfru bătăile curente ale artileriei (pînă la 50 km) se neglijează influenfa latitudinii, a altitudinii, a mişcării de rotafie, a curburii Pămîntului şi accelerafia Coriolis, însă pentru proiectilele cu bătaie mare şi foarte mare, aceste elemente trebuie luate în considerafie.— Dacă nu se fine seamă de rezistenfa aerului şi traiectoria proiectilului e raportată la sistemul de axe reprezentat de verticala şi de orizontala duse prin punctul de tragere şi cuprinse în planul de tragere, ecuafiile mişcării proiectilului sînt ecuafiile mişcării centrului său de greutate cari conduc, pentru traiectorie, la expresia y = x fg 2—, 2 v0 cos a0 în care vQ e vitesa inifială şi ao e unghiul dintre tangenta la traiectorie în punctul inifial şi orizontală. III. Accelerafiile proiectilului. în vîrful traiectoriei, y are valoarea maximă v2q sin2 a0 y,-—j~g iar în punctul de căder.e, y = 0 şi x are valoarea maximă sin 2 a0 x ---------------- g Bătaia maximă xr se obfine pentru an = 45°. Traiectoriile cari °max } r au înclinările inifiale complementare şi aceeaşi vifesă inifială au aceeaşi bătaie. Traiectoriile proiectilelor trase din acelaşi punct, cu aceeaşi vifesă inifială, dar cu înclinări a diferite, admit o înfăşurătoare y- 2g T1! *2 = 0, 2 vă care se numeşte parabola de siguranfă, deoarece nici un punct din afara parabolei de siguranfă nu poate fi atins de proiectilele trase cu vifesa vq, în timp ce prin orice punct de pe aceasta trece o traiectorie şi prin orice punct din inferiorul său trec două traiectorii. Traiectoria în vid diferă de fraiectoria în aer cu atît mai mult, cu cît vitesa proiectilului e mai mare şi cu cît calibrul acestuia e mai mic. în tablou sînt date cîteva cifre indicative. Felul proiectilului *’o «0 Bătaia, în m în vid în aer Glonf de infanterie de 7,62 mm 800 15° 32 700 3 970 Proiectil de 76,2 mm 680 40° 47 800 13 200 Proiectil de 122 mm 230 40° 5 300 4200 Mină de aruncător de 82 mm 60 45° 367 350 în cazul bătăilor mari, la câri trebuie să se fină seamă de variafia cu înălfimeâ a accelerafiei gravitafionale, ecuafia traiectoriei se scrie în coordonate polare V_____ unde 1 + £ cos qp vQ cos- a0 Şi ;=yi+ Vo cos^ a0 W>-2r0g) r fiind raza vectoare, cp unghiul polar cu vîrful în centrul Pămîntului, iar ro, raza Pămîntului (v. fig. /V). Traiectoria e o conică cu un focar în centrul Pămîntului. Ea e o elipsă pentru £ < 1, ceea ce se produce cînd 11 180 m/s, o parabolă pentru £ = 1, pentru care ^0=11 180 m/s, un cerc cînd 8 = 0, în care caz vq = 79Q5 m/s, o hiperbolă cînd 8 >1, pentru vq> 11 180 m/s. Dacă se consideră un punct O (v. fig. V), la o anumită distanfă de la suprafafa Pămîntului, şi se trage cu proiectile în direcfie orizontală, adică ao==0, pentru proiectilul cade liber; pentru vq < 7905 m/s traiectoria este o elipsă, pentru -i; = 7905 m/s un cerc, pentru ^>7905 m/s redevine elipsă, pentru ^=11180 m/s e o parabolă, iar pentru v > 11180 m/s, e o hiperbolă. — Acfiunea aerului asupra unui proiectil se manifestă printr-o rezistenfă datorită viscozităfii, formării unor vîrtejuri în timpul IV. Stabilirea ecuafiei traiectoriei în coordonate polare. Balistică 303 Balistică scurgerii în jurul proiectilului, şi unei unde balistice, cînd vitesa e mai mare decît vitesa sunetului. Cu cît vitesa proiectilului e mai mare, cu atît valoarea relativă a rezistenţei datorite viscozităfii fajă de rezistenta totală a aerului e mai mică şi, în cazul viteselor suprasonice, valoarea ei nu depăşeşte 5*"10%. Rezistenfa datorită vîrfejurilor se micşorează dînd proiectilelor forma aerodinamică. Presiunea exercitată de proiectil asupra aerului se propagă în aer cu vitesa sunetului; dacă vifesa proiectilului e suprasonică, înfăşuratoarea undelor sferice generate de vîrful proiectilului e o suprafafă conică, iar pentru întregul proiectil are o alură hiperboioidaiă. Pe frontul undei înfăşurătoare ţunda lui Mach sau unda balistică), presiunea şi densitatea cresc brusc, presiunea afingînd 5 ■••8 at în apropierea imediată a vîrfului şi scăzînd către fundul proiectilului. La mişcarea unui proiectil se produc o undă de vîrf, o undă de fund, cum şi unde cari corespund unor variaţii de profil ale proiectilului. Fig. Via reprezintă un glonf de infanterie la ieşirea din gura de foc cu vitesa de 880 m/s, cînd gazele cari ies din feavă cu vitesă mare izbesc V, Cazuri de traiectorie în tragerea orizontală. J) direcţia de tragere; 2) traiectorie hiperbolă; 3) traiectorie parabolă; 4), 5) şi 6) traiectorii elipsă; 7) traiectorie cerc. aerul şi produc o comprimare intensă a aerului, cum se vede în figură şi care constituie unda de gură a armei, în figură, glonful a depăşit unda de gură şi la vîrful său se recunoaşte o nouă zonă de aer comprimat, care formează unda de vîrf. Fig. VI b reprezintă de asemenea un glonf de infanterie, însă mult mai departe de gură, iar în fig. VI c se vede un glonf cu cap rotund, de acelaşi calibru, dar cu vitesa de 640 m/sr la care se observă, afară de unda de vîrf, conică, şi o undă de fund, care înveleşte o jerbă de vîrtejuri grupate într-un con mult mai alungit, cum şi alte unde mai slabe, generate de zonele de variafie ale profilului glon-fului sau de zonele cu as-perităfi de pe corpul său. Rezistenfa aerului depinde, în general, de dimensiunile proiectilului şi, în special, de calibrul său d pentru o formă dată, de vitesa v de înaintare, de coeficientul de viscozitate \i al aerului, de densitatea Q a aerului şi de vifesa R = f(d, v, Q, |x, a). Pentru vitesele din artilerie, viscozitatea aerului poate fi neglijată şi, introducînd în locul calibrului aria S a secfiunii normale şi în locul funcfiunii f o funcfiune cx, care caracterizează rezistenfa frontală a aerului asupra proiectilului şi care reprezintă raportul dinfre rezistenfa aerului R şi presiunea dina- * - C^2 Ll« mica i—, se obţine R = S^ Practic, cx se determină experimental pentru un proiectil etalon şi se consideră că, pentru un alt proiectil, funcfiunea cx se deduce din funcfiunea cx pentru etalon, prin multiplicarea acesteia cu un factor specific i, numit indice de formă, astfel încît pentru un proiectil oarecare rezultă: 2 -£)■ În loc de funcfiunea cx » *n Balistică e folosită, uneori, o funcfiune F {v) legată de cx prin relafia: Pq fiind greutatea specifică normală la sol a aerului. Dacă p e greutatea specifică a aerului în punctul în care se află proiectilul, raportul pjp0 e o funcfiune H (j) de altitudinea y, numită funcfiune de densitate. Accelerafia rezistenfei aerului rezultă din rezistenfa R: J=ţ=cH{y)F(v), FW= 8000^ C* id? unde c— — • 1000 se nu- <7 meşfe coeficient balistic şi reprezintă caracteristica balistică fundamentală a proiectilului; q e greutatea proiectilului. Afară de F (v), VII. Funcfiunea F (v). 1) formula lui Slacci; 2) formula/ (v)=Bv2, Balistică se utilizează şi funcfiuniie 0,500 moo o i / li y fi> / 2 i 1 2 x. a VI. Spectrul de unde care însofeşfe proiectilul (glon{ de infanterie). a) Ia ieşirea proiectilului din gura de foc; b) la o distanfă oarecare de gura de foc; c) în cazul unui glonf cu cap rotund. a sunetului în aer: G{v)= — şi KW=i> V2 Se folosesc diferite expresii pentru legea care dă dependenfa dinfre rezistenfa aerului şi vitesa proiectilului, cele mai folosite (v.fig. VII şi VIII) fiind formula lui Maievski-Zabudski: F (v) = Bvn,unde B şi n sînt constante pentru un anumit grup de vitese, acestea fiind împărlife în şapte grupuri, de la 0 — 800 m/s; formula lui Siacci F (v) = 0,2002 ^ — 48,05 + ^(0,1643 ‘y-47,95)2 + 9,6 + 0,0442 *v (v — 300), 100 ZOO 300 WO 500 600 700 800 300 v VIII. Funcfiunea cx 1 1) formula lui Siacci; 2) formula F (v)=Bv2. + - 371 + -V <200/ cu ajutorul căreia se calculează tabele cari, cu unele adaptări, sînt foarte des folosite (formula e exprimată în tabele pentru vitese Balistica 304 Balistică pînă la ^ = 1200 m/s); formula lui Garnier-Dupuis R = A [qp (v) + B (*y)], unde pentru ^>341 m/s (o-660)2 q> {v) = v- 170,5 + 0,166 ( 10 21000 , ipH=1, iar pentru ^<341 m/s

256 m/s, Z?= 1,2315* 10~4. Rezistenfa aerului e influenţată de factorii meteorologici, cei mai importanfi în Balistică fiind presiunea, temperatura, umiditatea, greutatea specifică a aerului şi vîntul. Influenta vîntului se ia în consideraţie în calculul corecfiilor. Din cauza variafiei foarte mari a vitesei şi direcfiei vîntului se admite, pe durata foarte scurtă a tragerii, o valoare medie constantă. Stabilirea ecuafiilor mişcării centrului de greutate al proiectilului în aer impune o serie de simplificări cari, pentru bătăile curente, sînt următoarele: axa proiectilului se consideră tangentă la traiectoria centrului de greutate al proiectilului; Pămîntul se consideră imobil şi cu suprafaţa plană; acceleraţia gravitafiei se consideră constantă ca mărime şi direcfie; tragerea se consideră că are loc în condifii meteorologice standard. (în balistica exterioară, condifiile meteorologice standard sînt: ho=^750 mm, £q= 15°, eo = 6,35 mm.) Dacă se raportă mişcarea la un sisfem de axe format de verticala şi de orizontala punctului din care se trage, considerate în planul de tragere, proiecfiile pe axe ale acceleraţiei sînt: d2y dt2 = — cH (y) F (v) sin 0 - sau, punînd dx d t dy • a df sin 0= — v şi G (t>) = r{2 v f{ v ¥a-cHWeWî‘ g-cHWOM* cum Ş, ^ dt sau cu u = v cos ( 0 dv cos g--------• V w — v sin ^ = —cH {y) — g sin I dt d0: u dy g cos2 0 * d0 u2 tg 0 g cos2 0 px=-cH(y)G{v), fx=- dţ_ dx Ecuaţia pusă sub forma gd (v cos 0) = cH (y) vf (v) d0 e ecuaţia hodografului viteselor. Dacă se admite pentru H (;y) o valoare medie înglobată în coeficientul balistic, adică dacă se presupune rezistenţa aerului independentă de altitudine, ecuaţia hodografului devine g d (v cos 0) = c v ■ F (z;) d 0 şi, în acest caz, ecuaţia se poate integra separat, cu anumite aproximaţii. Ecuaţiile diferenţiale ale mişcării centrului de greutate al proiectilului nu se pot integra exact pe cale analitică; de aceea sînt necesare simplificări cari conduc la o rezolvare aproximativă a acestora. Chiar fără a integra aceste ecuaţii, se pot însă deduce numeroase proprietăţi foarte importante ale traiectoriei în aer: componenta orizontală u = v cos 0 a vitesei proiectilului descreşte continuu de-a lungul traiectoriei; — pentru aceeaşi ordonată, înclinarea traiectoriei pe ramura ascendentă e mai mică decît pe ramura descendentă; — pentru aceeaşi ordonată, vitesa pe ramura ascendentă e mai mare decît pe ramura descendentă; — săgeata traiectoriei, adică înălţimea punctului celui mai înalt al fraiectoriei, e cuprinsă între 1/4 X tg 0q şi 1/4 X tg 0C, unde 0q e înclinarea în origine, iar 0C e înclinarea în punctul de cădere al traiectoriei; — vîrful traiectoriei e mai apropiat de punctul de cădere decît de origine; — ramura descendentă prezintă o asimptotă la o distanţă de origine, egală cu lf° , g j sc/2 V2(l 0 : v^lim (*.+!)■ unde vlim e vitesa limită pe care o poate atinge proiectilul în mişcarea lui prin aer; — pentru o atmosferă omogenă, vitesa are un minim pe ramura descendentă a traiectoriei, după care creşte tinzînd către o limită vUm\ — traiectoria are vitesa maximă între vîrf şi punctul de cădere; — componenta verticală a vitesei creşte de-a lungul ramurii descendente, dar ea e mai mare în valoare absolută pe ramura ascendentă decît pe cea descendentă, pentru aceeaşi ordonată; — timpul necesar pentru a parcurge ramura ascendentă e mai lung decît timpul corespunzător ramurii descendente, considerînd originea şi punctul de cădere pe aceeaşi orizontală; — lungimea ramurii ascendente e mai mare decît cea a ramurii descendente, considerînd ca mai sus originea şi punctul de cădere pe aceeaşi orizontală. Proprietăţile de mai sus se modifică în cazul cînd mărimea c nu e constantă. Penfru rezolvarea problemei principale a Balisticii exterioare se caută să se integreze ecuaţia hodografului, folosind diferite metode, cele mai importante fiind metodele Euler, Otto şi Siacci. în metoda lui Euler se pune F(v)—Bvn, ceea ce permite integrarea ecuaţiei hodografului, dar nu corespunde decît parţial realităţii, deoarece B şi n nu sînt constante decît pentru un domeniu mic de vitese. Pentru w= 2 şi cH(yma^ B — bşi, punînd ecuaţia sub forma gdu = c—ttf(- £ COS 0 'COS ( se obţine 1-iiT U2 2 L2 unde uQ e g l2 vitesa orizontală e)d9' i+6(6o)-6(6)], in origine, şi 2 Lcos2 0........... \.4 ' 2^ iar £(0O) e valoarea corespunzătoare în origine. Pentru determinarea celorlalte elemente ale traiectoriei se preferă calculul traiectoriei prin arce succesive. Pe baza aceleiaşi metode de integrare, Otto şi Siacci ău întocmit tabele cu dublă intrare, cari dau elementele unei traiectorii în funcţiune de c, vq, 0q, pentru vq = 240 m/s. în metoda lui Siacci, în ecuaţia hodografului se face substituţia: HWFW = pF(t/)|^°, în care (3 e un factor numeric şi C7) r*r\ c fl iâ U=- cos tfo cos “o care se numeşte pseudovifesă. Pentru tragerile Ia cari 0q are valori mici, raportul cos 0/cos 0q are valori vecine cu 1, iar U Balisffca corpului cu masa variabilă 305 Balizaj diferă foarte pufin de v. Penfru compensare, se înmulfeşfe cu factorul cos2 0q/cos 9, iar (3 are valoarea 1 pentru 0q mic cuprins între 5 şi 10°, în timp ce penfru 9q în afara acestui interval, valoarea lui (3 variază în sensul compensării impreciziei metodei şi e dat de tabele speciale. Ecuafia hodografului devine deci d (U cos 0q) __ c|3 U cos Oq F fŢT, cos2 9q d0 g cos 0 cos 9 sau d0 _ g d U cos2 0 ■“ c’ cos2 0O * UF (£/) unde c' = c(3, care, integrată, duce Ia tge=tge0-2c,c^--[j([/)-J(^0)], unde unde A şi B sînt consfanfe şi , , „ p2*dî/ M - a j b Uf: ■ Valorile funcfiunii J (£/) şi ale altor funcfiuni sînt date în tabelele lui Siacci, în cari s-a luat ^4 = 0,1 şi B~ 1500. Procedînd analog, se integrează ecuafiile cari dau pe t, x, y şi se pot determina toate elementele traiectoriei. Metodele Euler, Offo şi Siacci sînt valabile penfru anumite grupuri de înclinări inifiale ale traiectoriei; de asemenea, ele nu tin seamă de influenfa variafiei densifăfii aerului cu înălfimeâ; pentru acest motiv, în cazul problemelor cari cer precizie mare ele nu mai pot fi aplicate şi sînt folosite metode generale de integrare numerică. Au fost propuse şi alte metode. Pentru asigurarea sfabilităfii proiectilului pe traiectorie, astfel încît să nu se răstoarne şi să se menţină cu axa cît mai aproape de fangenfa la traiectorie, se imprimă proiectilului în gura de foc o mişcare de rotaţie. î. Balistica corpului cu masă variabilă. Fiz., Mec.: Studiu! mişcării, de-a lungul traiectoriei sale, a unui corp cu masă variabilă, cum sînt racheta, avionul cu reacţiune sau proiectilul cu reăcţiune. Un corp a cărui masă iniţială e Mq şi care, în timpul parcurgerii segmentului activ al traiectoriei, emite particule de masă m, are la sfîrşitui acestui segment masa finală sau restantă M& — care rămîne constantă în restul mişcării. Pentru reactoare, segmentul activ corespunde duratei t de ardere a combustibilului, iar ecuafia diferenţială de mişcare a vehiculului pe această porţiune a traiectoriei e (1) /^r = -/gsin 0 —Q(î>, s)~vr%' unde v e vitesa pe traiectorie, vr e vitesa relativă, f(t) — M/Mo e o funcţiune de timp (ca şi masa M) după o lege cunoscută, g e accelerafia gravitaţiei, 0 e unghiul dinfre tangenta la traiectorie şi orizontală, 5 e drumul parcurs pe traiectorie şi Q{v, s) e forţa de rezistenţă a mediului (funcţiune de vitesă şi de drumul parcurs). Segmentul pasiv începe cînd s-a terminat arderea combustibilului, iar ecuaţia de mişcare pe această porţiune a traiectoriei e (2) fs^ = —f5g sin0-Q {v,s), u"de fs = MJM0. Legea de variaţie a masei în regim optim se determină din condiţia ca drumul parcurs să fie maxim, în care caz se obfine vitesa v din ecuafiile (1) şi (2), corespunzătoare celor două segmente ale traiectoriei. 2. Balisficîan, pl. balisficieni. Mec., Tehn. mii.: Persoană specializată în studiul Balisticii. 3. Baiisfing, gelatină Expl.: Exploziv cu bază de nitroglicerină, de tipul dinamitei. Se deosebesc două tipuri de gelatină baiisfing, cari au următoarea compozifie: tipul A, care confine circa 63,4% nitroglicerină, 1,6% nitroceluloză, 8,4% rumeguş de lemn, 26,7% azotat alcalin şi 0,3% carbonat de calciu; tipul B, care confine circa 43,9% nitroglicerină, 1,1% nitroceluloză, 13,2% rumeguş de lemn, 41,2% azotat alcalin şi 0,4% carbonat de calciu. Gelatinele balisting au o consistenfă gelatinoasă; sînt explozivi puternici, cari explodează prin percusiune. Sin. Gelatină explozivă. 4. Balisfifăr pl. balistite. Expl.: Pulbere fără fum cu 57*«49% nitroceluloză şi 40***50% nitroglicerină (suficientă pentru a disolvă complet nitroceluloza din compozifie), şi cu 3*-1% consfituenfi secundari (centralifă !( ca stabilizanf; vaselină, ca substanfă care ' uşurează fabricafia, şi nitrat de potasiu, ca substanfă care contribuie Ia arderea completă a consfituenfi lor). Balisfitsle au o temperatură înaltă de combustie (circa 3200°K), ceea ce produce o uzură excesivă a gurilor de foc. Se folosesc în special la aruncătoare de mine. 5. Balistograf, pl. balistografe. Tehn. mii.: Aparat fotografic special pentru fotografierea, chiar la lumina zilei, a unor obiecte cari se mişcă foarte repede (de ex. proiectile, etc.). Fotografiile se obfin cu ajutorul unei diafragme rotative, constituită dintr-un cilindru goi care are, pe patru diametri, la 90°, deplasate la distanfe egale pe axă, perechi de deschideri situate diametral, una mare şi una mică. în spatele cilindrului gol e o placă cu o fantă în spatele căreia se află clişeul. Aparatul are patru obiective cu axele în acelaşi plan şi distanfate ca şi deschiderile de pe cilindrul menfionat. Cînd una dintre deschiderile mari ale cilindrului ajunge în dreptul unui obiectiv, razele de lumină străbat cilindrul prin deschiderea mare şi prin deschiderea mică, trec prin fanfa plăcii şi cad pe clişeu, pe care îl impresionează. Fotografia se obfine numai cînd deschiderea, mare e în dreptul obiectivului, nu şi invers. La fiecare'sfert de tură a cilindrului se produce o fotografie. Clişeul se deplasează odată cu rotirea cilindrului. în timpul fotografierii obiectului se fotografiază şi o scară care apare pe film, paralelă cu direcfia de mişcare a proiectilului. Ea dă posibilitatea măsurării distanfei parcurse de proiectil, cum şi a vitesei acestuia, cunoscînd vitesa de imprimare a imaginilor în timp de o secundă. o. Balisfdl. Ind. chim.: Preparat pe bază de ulei mineral emulsionaf cu adaus de oleat alcalin, întrebuinfat ca lubrifiant pentru arme şi ca insecticid în agricultură. 7. Balivaj. Silv.: Lăsarea rezervelor şi marcarea lor în crîngul compus. (Termenul, care a fost utilizat mult timp, însă numai în expresia: plan de balivaj, e pe cale de a dispărea din limbajul tehnic.) V. sub Rezerve. 8. Balizaj. 1. Topog., Fofgrm., Geod.: Construirea de balize şi amplasarea lor deasupra punctelor caracteristice ale scoarfei terestre, în vederea observării lor de la distanfă cu un teodolit, cu un tahimetru, etc., astfel încît să se poată efectua o triangulafie topografică sau geodezică, sau altă operafie de măsurători terestre. Sin. Balizare, Plantarea semnalelor. 9. Balizaj. 2. Transp.: Amplasarea de semnale de diferite forme în puncte caracteristice ale unei căi de comunicaţie, spre a atrage afenfia personalului care conduce un vehicul pe acea cale de comunicafie. 10. Balizaj. 3. Nav.: Construirea şi amplasarea de balize marine, fixe sau plutitoare, fie de-a lungul unei coaste, spre a indica zona de navigafie maritimă sau zonele periculoase pentru navigafie, fie în punctele caracteristice ale unui port, pentru a semnaliza diferite sectoare ale lui. Bal iza j 306 Baliza 1. Balizaj. 4. Nav.: Ansamblul balizelor dinfr-o porţiune de mare sau de fluviu. , 2. Balizaj. 5. Av.: Semnalizarea conturului unui aerodrom, a locurilor periculoase de trecere sau a traseului dintre aerodromuri. Se poate face fie cu jaloane vizibile, fie prin semnale optice, sonore sau de radio. Balizajul piloanelor de antenă ale staţiunilor de radio se realizează prin marcarea piloanelor, penfru a fi uşor observate din avioane. Balizajul de zi consistă în vopsirea piloanelor în tronsoane alternative roşii şi albe, fiecare tronson fiind lung de 1,5—3 m. Balizajul de noapte consistă în corpuri de iluminat plasate în vîrf şi la intervale de cîte 40--50 m da la vîrf spre bază, cu lumină roşie, vizibile din toate părţile. în cazul unui piion autoradiant izolat la bază, pentru ca circuitul de alimentare electrică a balizajului să nu pună la pămînt circuitul de radiofrecvenţă, se intercalează fie un transformator de balizaj, cu primarul şi secundarul puternic izolate între ele, fie un filtru care să oprească frecvenţa de emisiune, constituit din elemente rezistente la tensiuni înalte. Dacă staţiunea emite toată noaptea, se poate alimenta balizajul cu energia curenţilor de radiofrecvenţă captată chiar de pe pilon. 3. Balizaj herfzian. 1. Nav., Av., Te/c.: Semnalizarea radio-electrică a unor poziţii sau a unor trasee de reper, necesare navigaţiei aeriene sau mcritime, realizată cu ajutorul radiobalizelor (v. Radiobaliză şi Radionavigafie). Sin. Radiobalizaj. 4. Balizaj herfzian. 2. Nav., Av., Telc.: Ansamblu de radiobalize, care deserveşte un anumit aerodrom, port, etc. V. şi Aterisare fără vizibilitate, sub Aterisare. 5. Baliză, pl. balize. 1. Geod., Topog.: Semnal geodezic sau topografic, temporar sau semipermanent, construit la suprafaţă pămîntului şi avînd rolul de a reprezenta pe teren un punct geodezic sau topografic. Balizele trebuie să fie crt mai vizibile, penfru a face posibilă reperarea de ia distcnfă a punctului respectiv. Forma şi înălţimea balizelor variază cu împrejurimile şi cu situaţia locală a punctelor geodezice sau topografice, cum şi cu necesitatea de a asigura vizibilitatea şi deci de a permite măsurarea unghiurilor dintre aceste puncte. Se deosebesc: balize geodezice şi balize topografice, fiecare avînd semne caracteristice. Balizele geodezice sînt construcţii executate rar din zidărie şi din piatră, uneori din bare sau din tuburi metalice şi cel mai frecvent din lemn. Ele pot fi piramide simple sau piramide cu etaje. Piramidele simple (v. fig. /) sînt suficiente pentru cazul vizibilităţii posibile de la înălţimea solului. Sînt construite de obicei # Balize (piramide) simple. 1) schelet; 2) şorf (sau cutie neagră); 3) pop. din lemn şi se compun din următoarele părţi: scheletul, alcătuit din trei, patru sau mai multe grinzi (picioare) constituind o piramida; scîndurile vopsite în alb, în formă de fluture (numite şi şorţ sau fustă), sau cutia vopsită în negru, cari fac vizibilă piramida din depărtare; popul care, împreună cu cutia neagră, oferă o linie, respectiv un punct de viză net vizibil pe cer sau pe un fond deschis. Sin. Piramidă la sol. Piramidele cu etaj (v. fig. II) se construiesc cînd din cauza acoperirii terenului cu păduri, clădiri, etc., sau cînd din cauza sfericităţii Pămîntului (la distanţe foarte mari între punctele geodezice, pînă la 60 km şi chiar mai mult), e nevoie ca atît operatorul, cît şi teodolitul, să se găsească mult deasupra pămîntului (maximum 30 m), pentru a evita interceptarea vizelor. Astfel de piramide se construiesc din lemn sau din metal şi au două părţi principale distincte: semnalul propriu-zi's, format din două sau din mai multe etaje sau poduri, şi avînd rolul de a susţine la O înălţime CÎt mai II- Baliză (piramidă) cu etaje, mare (10***50 m) partea supe- 0 reper geodezic cu bornă de beton (a) rioară de semnalizat (vîrful şi cu placă de beton în subsol (b); 2) cutie; CU şorf sau„cutie neagră), — 3) turnul geodezic propriu-zis; 4) placa şi pilastrul, construit inde- superioară a pilastrului pe care se’aşază pendent de semnal, în inte- teodolitul; 5) pilastru construit indepen-riorul cadrului acestuia, avînd den* de turn, dar în interiorul acestuia axa verticală de simetrie co- şi bine centrat, mună cu a semnalului. Pilastrul e aşezat astfel, încît permite stafionarea teodolitului deasupra reperului geodezic, la înălfimea corespunzătoare semnalului, ca să poată fi vizate şi punctele geodezice cari nu pot fi observate cu teodolitul aşezat la sol. Cutia neagră e cubică (100X100X100 cm sau 80X80X80 cm), iar şorful are forma de fluture (de unde şi numele de fluturele semnalului), construit III, Baliză topografică cu cutie. IV, Baliză fopografică-piramidă. 1) cutie; 2) semn văruit; 3) semn 1) scînduri văruite; 2) bornă de piatră; vopsit; 4) linia de vizare a 3) cărămidă cu cruce, înălfimilor. din şaseQ scîndurele de 80X20X2 cm, aşezate două cîte două, la cîte 120° în jurul prăjinii axiale a semnalului şi avînd vopsite Baliză iluminată 307 Balmer, formula lui ~ N V. Măsurarea excentricităţii dinfre bornă şi semnal. numai patru scîndurele de aceleaşi dimensiuni, aşezate la 90° una fafă de alfa. Sin. Turn geodezic, Piramidă cu poduri. Balizele topografice sînt construcfii temporare simple, alcătuite fie dintr-un stîlp de lemn de brad sau de molid, ecarisat (7X9***10X 12 cm) sau rotund (9—14 cm diametru), înfipt vertical în pămînt într-o cutie (v. fig. III), fie dintr-o piramidă cu patru picioare (v. fig. IV), cu pop central vertical. La partea superioară a stîlpului sau a popului piramidei se găseşte fluturele semnalului, constituit din două perechi de scîndurele (80X20X1,5 cm pentru vizele mai lungi, 50X14X1,5 cm penfru vizele mai scurte), fixate două cîte două la 90° unele de altele. Pentru a uşura vizibilitatea, semnalul e văruit, în general, în două culori în contrast: alb (var) aproape pe toată lungimea şi negru (vopsea) la extremitatea popului (la balizele-piramidă) şi la extremitatea stîlpului, cum şi o lungime de aproximativ 1 m la mijlocul lui (la balizele-stîlp). Semnalele se aşază fafă de bornă, fie centric, fie excentric, în primul caz, cutia stîlpului se aşază peste borna reper (şi avînd o feavă de fier în axa sa longi-tudinală, destinată să primească piciorul & semnalului), sau popul piramidei se centrează vertical pe centrul acesteia, în cazul al doilea e nevoie să se măsoare elementele excentricităţii dintre bornă şi semnal (v. fig. V), adică unghiul 0 şi distanfa /. Atît balizele geodezice, cît şî balizele topografice, cari servesc Ia efectuarea de observafii în timpul nopţii, sînt iluminate (balize iluminate). 1. ~ iluminafă. Geod., Topog. V. sub Baliză 1. 2. Baliză. 2. Nav.: Semnal fix, de forme şi culori diferite (v. fig.), instalat pe fărm sau pe apă, folosit ca reper de orientare în navigafie sau la identificarea fărmului, pozifia acestuia fiind trecută în cărfile-pilot şi pe hărfi. Unele balize sînt echipate cu semnale luminoase (focuri colorate), pentru orientarea navei cu direcfia pe baliză (culoare albă) sau pentru ocolirea prin dreapta (roşu) sau stînga (verde), cînd se navighează în sensul de curgere al apei (sau invers cînd se navighează în con-tracurent). 3. Baliză. 3. Av.: Semnal luminos, aşezat împreună cu alte semnale la periferia unui aerodrom, pentru delimitarea lui. E construit de obicei din tablă de formă alungită pe orizontală, şi poate fi observat de la înălfime, pe timp cu vizibilitatea bună, prin culoarea învelişului, iar pe timp cu vizibilitate redusă, prin lumina roşie a unui bec. în timpul zilelor cu vizibilitate bună, semnalul luminos e dat de efectul de lumină al culorilor alb-roşu de pe învelişul său; indicatorul astfel construit se mai numeşte şi baliză de zi. 4. Baiiză averfisoare. C. Indicator fix neluminat, instalat pe linia curentă înaintea semnalelor de cale ferată, pentru a avertisa pe mecanicul de tren că se apropie de semnal. E constituit dintr-un panou dreptunghiular vopsit în alb, pe care sînt trasate una, două sau trei dungi negre, oblice sau orizontale (v. fig.). Balizele cu dungi oblice se amplasează înaintea semnalelor prevestitoare, la distanfa de 100, 200 şi 300 m, iar cele cu dungi orizontale se amplasează înaintea semnalelor de oprire absolută, la distanfa de 800, 900 şi 1000 m (v. şi sub Semnalizarea la calea ferată). Amplasarea balizelor averfisoare. a) înainfea semnalului prevesfitor; b) înainfea semnalului de oprire absolută: î) semnal prevesfitor; 2) reper de semnal; 3) baliză averfisoare cu dungă oblică; 4) semnal de oprire absolută; 5) baliză averfisoare cu dungă orizontală. 5. Baliză radioelecfrică. V. Radiobaliză. 6. Baiîc. Ind. alim.: Preparat obfinut prin sărarea cărnii de nisetru şi, uneori, a celei de morun. Prelucrarea cuprinde următoarele operafii: tăierea, prima spălare, sărarea, înmuierea, a doua spălare, zvîntarea, sortarea şi ambalarea. Operafia principală e sărarea, care durează 14 zile penfru burfi şi 28*~30 zile pentru spinări (balîcul propriu-zis). 7. Ballas. Mineral.: Varietate de diamant incolor, de formă aproape sferică, cu sclipiri fibroase radiare. Are gr. sp. 3,5, e foarte casant şi se întrebuinfează la forajul cu diamante, în rocile nefisurate. 8. Balling, scară Chim.: Scară areometrică pentru indicarea greutăfii specifice a lichidelor, folosită în special în industria zahărului. Relafia dintre gr. sp. y şi numărul n de grade Balling e: y = 200/(200 —ft). V. sub Areometru. 9. Ballota. Bot.: Gen de plante din familia Labiatae. Plantele din acest gen au frunzele cordate şi ovale, caliciul cu zece nervuri, dinfat şi rugos; florile, purpurii, în verticil multiflor. Ballota creşte în locuri pietroase şi în tufişuri întunecoase. Genul Ballota cuprinde multe specii, cari cresc în regiunea mediteraneană. La noi creşte Ballota nigra L. (cătuşa), ale cărei frunze şi terminafii florale au proprietăţi tonice şi vermifuge. 10. Balmer, formula lui Fiz.: Expresie a frecvenţei liniilor spectrale dintr-o serie din spectrul atomului de hidrogen sau al unui atom hidroganoid: /i i\ v = RZ \n\ nn\. Pentru o serie spectrală dată, n\ are o valoare fixă. ri\ şi n,2 reprezintă două valori ale numărului cuantic principal, cari determină starea energetică finală, respectiv starea iniţială în transiţia care dă linia spectrală a cărei frecvenţă se calculează cu valorile corespunzătoare n\ şi n2 ale numărului cuantic principal. Dacă v e exprimat în numere de undă pe centimetru, adică în cm-1, deci v = 1A, lungimea de undă X fiind dată în centimetri, R= 109 677,81 cm-1 pentru hidrogen. în cazul unui atom 771 hidrogenoid oarecare, R = R^/\+—, unde m e masa electronului, M e masa nucleului atomului hidrogenoid, iar Re o constantă care ar reprezenta constanta lui Rydberg pentru un atom al cărui nucleu ar avea o masă infinită, şi care e R^ = 109 737,11 cm-1. Seria spectrală a hidrogenului pentru care n\ = 1 se numeşte seria .lui Lyman şi cuprinde linii din ultravioletul depărtat. Seria Balmer, seria ^ 308 Balon cu n\~2 se numeşte seria Iui Balmer şi cuprinde linii din vizibil şi din ultravioletul apropiat. Seriile hidrogenului cari corespund lui ?2i = 3, 4, 5 se numesc seriile lui Paschen, Brackett şi Pfund; ele cuprind linii în infraroşu. î. Balmer, seria F/z.: Serie de linii din spectrul ato- mului de hidrogen, formată din linii cari se găsesc în vizibil şi în ultravioletul apropiat. Liniile din seria Balmer corespund unor transifii energetice, nivelul final fiind cel determinat de numărul cuantic principal n~2. Numerele de undă ale liniilor din seria Balmer verifică formula lui Balmer (v. Balmer, formula lui ~) cu n\ =2, n2 — 3, 4,.... 2. Balneologie. Gen.: Ramură a ştiinfelor medicale, care se ocupă cu studiul apelor minerale şi al nămolurilor terapeutice, cercetînd şi stabilind modul de formare, modul de acfiune, metodele de întrebuinfare şi indicafiile terapeutice ale lor. Apele minerale se aplică terapeutic, în cure de băut, de băi, de inhalafii, sau sub formă de irigafii şi spălăfuri, influenfînd, prin intermediul sistemului nervos, toate aparatele şi sistemele organismului. Nămolurile, amestecate cu apă, formează mase pastoase, fiind întrebuinfate sub formă de băi, de cataplasme sau de împachetări. Nămolurile se clasifică în sedimente curative, cari se produc prin procese de depozitare sau de sedimentare subacvatică a unor substanfe de origine anorganică, animală şi vegetală, — şi în pămînturi curative, rezultate din procese de dezagregare a unor roci, sub acfiunea agenfilor atmosferici. Datorită proprietăfilor fizice şi chimice ale nămolurilor,se obfin modificări Juncfionale şi modificarea reactivităfii organismului. s. Balograf, pl. balografe. Tehn. mii.: Instrument pentru măsurarea vitesei proiectilelor, folosind metoda măsurării timpului trecut între trecerea lor prin două puncte ale traiectoriei. Con-tarea timpului se declanşează de instrument prin acfiunea undei de cap a proiectilului, care produce întreruperea unui curent electric. Instrumentul prezintă, în apropierea traiectoriei proiectilului, în doiTă sau în mai multe puncte ale acesteia, cîte o casetă care are o deschidere orientată spre traiectorie. Deschiderea e acoperită la interior de o placă metalică finută în contact elastic, prin intermediul unui arc, cu vîrf de platin, închizînd un circuit electric. Cînd unda de cap a proiectilului ajunge la o casetă, ea acfionează asupra plăcii şi întrerupe, penfru un moment, circuitul, dar imediat după trecerea proiectilului placa revine — şi contactul se restabileşte. Cunoscînd timpul dintre două întreruperi succesive ale curentului, în două puncte pe traiectoria aceluiaşi proiectil, şi distanfa dintre acestea, se deduce vitesa medie pe această distanfă. 4. Balon, pl. baloane. 1. Av.: Aerostat fără echipament de propulsie, al cărui corp e o învelitoare flexibilă şi impermeabilă, umplută cu un gaz mai jşor decît aerul, ceea ce-i asigură forfa ascensională şi sustentafia. Gazul folosit poate fi hidrogen, heliu, gaz de iluminat, etc., cu care balonul se umple la sol în cantitatea minimă necesară înălfării, ştiind că greutatea totală a balonului (învelitoare, nacelă, lest, aparate şi echipaj) trebuie să fie mai mică decît greutatea volumului de aer dezlocuit. înălfimea de ascensiune creşte atît prin rarefierea aerului în altitudine, cît şi prin aruncarea unui lest luat la bord; plafonul (înălfimea de echilibru) e atins cînd stratul de aer e atît de rarefiat, încît greutatea volumului de aer dezlocuit devine egală cu cea a balonului, ceea ce depinde de temperatură şi de presiunea atmosferică. Pentru coborîre, se evacuează parfial sau total gazul din balon. Gazul se introduce în balon printr-o mînecă escamotâbilă. Presiunea din interiorul balonului, finînd seama de rezistenfa învelitorii sale şi de variafiile presiunii atmosferice, se reglează prin funcfionarea unei supape automate, care poate fi şi comandată (prin aceasta se evită spargerea învelitorii balonului). Balonul, care poate fi alungit sau sferic, cuprinde o învelitoare flexibilă, uneori îmbrăcată la exterior cu un fileu, şi o /. Schema unui balon. 1) învelitoare; 2) ampenaj; 3) supapă; 4) orificiu de infrare sau ieşire a aerului din balonet; 5) orificiu de Intrare a aerului în ampenaje; 6) compartiment de gaz; 7) balonef (compartiment de aer); 8) diafragmă. nacelă atîrnată de o centură sau de fileu (v. fig. /); de obicei, baloanele alungite au şi ampenaj. învelitoarea e recipientul în care se introduce gazul, con-fecfionată din material rezistent şi impermeabil, de exemplu din mătase lăcuită, din stofă cauciucată, etc. _____ în zona meridiană cen-trală, are la exterior o centură de întărire, de care se prind frîn-ghiile cari servesc pentru manevra la sol a balonului sau pentru campare provizorie, cum şi frînghi-ile de cari e agăţată nacela; pentru campa-rea de durată, învelitoarea e echipată cu circa 12 frînghii, prinse în nişte întărifuri de Ia partea ei superioară. La partea frontală are o supapă, care se deschide cu ajutorul unei funii şi se închide printr-un resort de rapel, şi care serveşte la evacuarea parfială sau totală a gazului din interior, pentru a coborî balonul. La partea superioară a învelitorii există un dispozitiv de dezumflare, care e o despicătură practicată de la supapă pînă la cercul mare orizontal şi acoperită cu o bandă, astfel încît se poate obfine evacuarea rapidă a gazului prin dezlipirea benzii, trăgînd de o funie. Fileul, folosit la unele baloane sferice, e o plasă de fire textile, prelungită în jos cu funii, de obicei legate de un inel. Spafiul din interiorul învelitorii e împărfif în două compartimente printr-o diafragmă, în compartimentul superior (etanş) fiind introdus gazul, iar compartimentul inferior — numit şi balonet — fiind în comunicafie cu aerul atmosferic pri-ntr-un orificiu. Nacela e un coş împletit (de ex. din răchită) sau o cabină (metalică sau de lemn), cu o podea (de ex. de lemn de stejar) la partea de jos, suspendată prin frînghii (numite suspante) de centură sau de fileu (v. fig. II). Nacela e habitaclul pentru aeronaufi şi pentru utilajul necesar navi-gafiei, în care se depune şi lestul lar-gabil (în general, saci cu nisip), a cărui greutate corespunde altitudinii maxime de înălfare a balonului. La nacelă e legată ghidropa, o funie cu lungimea de 50*v200 m, care atîrnă pînă la sol, astfel încît poate constitui fie o frînă pentru deplasarea orizontală a balonului (prin frecarea ghidropei cu solul), fie un regulator de altitudine sau un amortisor de coborîre a balonului; după cum balonul tinde să se înalfe, respectiv să coboare, porfiunea de ghi-dropă atîrnată se lungeşte, adică devine mai grea şi trage balonul în jos, respectiv se scurtează, adică devine mai uşoară şi provoacă înălfarea lui. Ampenajul e un dispozitiv de menfinere a balonului în direcfia curenfilor de aer, confecfionat din acelaşi material impermeabil ca şi învelitoarea. Acest dispozitiv, situat la partea posterioară a balonului, e format din camere dispuse în plan vertical şi orizontal, cari se umflă prin mişcarea curenfilor de aer şi asigură stabilitatea balonului în direcfia curenfilor. Dispozitivul face corp comun cu învelitoarea şi e în comunicaţie cu aerul atmosferic printr-un orificiu.— Forfa ascensională a unui balon e P=V(yA~yGTA/TQ), Nacela unui balon. 1) coşul nacelei; 2) suspante; 3) lest (saci cu nisip). Balon 309 Balon de acostare care pentru T A~T G devine P=V{ yA-yG), unde V e volumul balonului, yA şi yG sînt greutăţile specifice ale aerului şi gazului din balon, iar T A şi TG sînt temperaturile aerului şi gazului Astfel, rezultanta dinfre forfa P şi greutatea balonului G e R=p-G=V{yA-yGTA/TG)-G, care poate varia prin evacuarea gazului (prin apendice sau supapă), prin delestare sau prin schimbarea temperaturii aerului şi a gazului. Stabilitatea balonului se exprimă prin relafia P în care hu~P/yA, iar k e un factor care depinde de tipul balonului, fiind diferit la baloanele cu volum constant fafă de cele cu presiune constantă; de exemplu, considerînd exponentul po li tropi cal aerului şi exponentul adiabatic nG a! gazului din balon, stabilitatea la plafon (înălfimeâ de echilibru) a unui balon cu volum constant e AP Az ~ hu-nA’ *nG, iar stabilitatea unui balon cu presiune constantă e A R „ .AR. -t— = 0 ori — A z Az' K dacă rO, adică echilibrul e indiferent dacă nA—nG, respectiv echilibrul e stabil sau labil, dacă nA^nG. Din punctul de vedere al cantităfii de gaz din balon, se deosebesc: Balon cu volum constant: Balon umplut complet cu gaz la sol, la care gazul îşi păstrează acelaşi volum în cursul ascensiunii, dar a cărui cantitate se reduce, datorită evacuării gazului, condifionată de diferenfă dintre presiunile din interior şi exterior. Sin. Balon umflat. Balon umflat: Sin. Balon cu volum constant (v.). Balon piriform: Balon umplut cu o cantitate de gaz pufin mai mică decît capacitatea nominală. Sin. Balon semiumflat. Balon semiumflat: Sin. Balon piriform (v.). Balon cu greutate constantă: Balon umplut incomplet cu gaz la sol, la care cantitatea de gaz rămîne aceeaşi în cursul ascensiunii, dar gazul îşi măreşte volumul, condifionat de diferenfă dintre presiunile din interior şi exterior. Sin. Balon flasc, balon zbîrcit. Balon flasc: Sin. Balon cu greutate constantă (v.). — Din punctul de vedere al posibilităfilor de deplasare, se deosebesc: Balon liber: Balon care se poate mişca în orice direcfie, sub acfiunea curenfilor de aer (v. fig. III). III. Balon liber (sferic). IV. Balon captiv (alungit). 1) balon; 2) ampenaj; 3) centură; 4) orificiu de intrare sau de ieşire a aerului din balonet; 5) orificiu de intrare a aerului în ampenaje; 6) cabluri de legătură; 7) cablu de ancorare (campare de durată); 8) nacelă. Din punctul de vedere al scopului în care servesc, se deosebesc: Balon de plafon: Balon liber, de dimensiuni micişi fără instrumente ataşate, destinat determinării plafonului norilor. V. şi sub Sondaj meteorologic. Balon de protecţie: Balon captiv care împiedică trecerea aeronavelor. Balon de ridicare. Nav.: Balon de formă ovală, confecfionat din pînză foarte rezistentă şi cauciucată, care serveşte la ridicarea la suprafafă (ranfluarea) navelor scufundate (v. fig. V). Baloanele de ridicare, în numărul considerat necesar, Balon captiv: Balon care e legat la un punct fix de pe sol, printr-un cablu metalic (v. fig. IV). — V. Balon de ridicare. 1) balon; 2) funie; 3) fubulură pentru aer comprimat; 4) ochiuri de prindere. sînt introduse dezumflate în apă şi sînt prinse (de scafandrieri) de nava scufundată, iar apoi sînt umflate, pompînd aer în interiorul lor. Forfa de ridicare a baloanelor umflate trebuie să fie mai mare decît greutatea navei scufundate, pentru a o smulge de pe fund şi a o ridica la suprafafa apei. Aceste baloane sînt mult mai uşor de transportat şi de manevrat, decît cilindrii de ridicare metalici, însă forfa mică de ridicare limitează folosirea lor la ranfluarea navelor mici. Balon-pilot: Balon liber, de dimensiuni relativ mici şi fără instrumente ataşate, destinat numai sondajului de vînt. V. şi sub Sondaj meteorologic. Balon-sondă : Balon liber, de dimensiuni mijlocii şi echipat cu un meteorograf sau cu o radiosondă, eventual cu petarde asociate sau nu cu meteorograful. Acest balon, care uneori e echipat şi cu o radiosondă pentru vînt, trebuie găsit după cădere, penfru a putea fi folosite înregistrările obfinufe. V. şi sub Sondaj meteorologic. Balon tarat: Balon liber, a cărui greutate totală (in-cluziv aparatele de bord) e echilibrată de forfa ascensională, astfel încît poate rămîne în echilibru la orice nivel. E antrenat de curenfii ascendenfi şi descendenfi din atmosferă, pe cari îi măsoară. î. Balon. 2. Nav.: Velă triunghiulară de dimensiuni mari, folosită la îmbarcafiile de regate. 2. Balon. 3. Elf., Telc.: învelişul etanş al incintei unui aparat electric cu vid înaintat sau cu gaz sub presiune joasă (de ex.: o lampă cu incandeşcenfă, un tub electronic, etc.). Baloanele sînt confecfionate de obicei din sticlă (în care caz pot fi clare, opale, colorate, oglindate, etc.), dar şi din cuarf, din metale (la unele tuburi electronice) sau din materiale ceramice. Formele constructive ale baloanelor sînt foarte diverse (v. fig.). Pentru caracterizarea lor se folosesc simboluri literale urmate de un număr care exprimă, în milimetri, dimensiunea maximă (diametrul maxim) a balonului (de ex. S 150 înseamnă balon sferic cu diametrul de 150 mm). s. Balon de acostare. Nav.: Corp sferic confecfionat din împletitură de parîmă, umplut cu plută, cu păr sau cî(fi şi folosit pentru apărarea bordajului unei nave, la acostare. Pentru mînuire, balonul e echipat cu o barbetă. Balon de sticlă 310 Balon de sticlă 1. Balon de sticlă. Tehn., Chim., Ind. chim.: Vas de sticlă bombat, cu unu sau cu mai multe gîturi. După capacitate, se kzh- i HZ? o • n Q * m Tipuri de baloane penfru lămpi cu incandescenţă sau cu descărcări în gaze. a) obişnulf, penfru lămpi cu incandescenfă; b) sferic; c) picăfură; cf) ciupercă; e) fronconic; f) conic; g) luminare; h) fubular; i) tubular-lumînare; j) tubular sofit; k) tubular linear; /) tubular modelat; m) potcoavă; n) bob de mazăre; o) bob de linte. deosebesc: baloane mici, cu capacitatea cuprinsă între 25 şi 50 ml — şi baloane cu capacitatea de 100 ml — 50 I. După formă, se deosebesc: baloane cu fund plat, baloane cu fund rotund, cu fund concav, cu gît lung sau cu gît scurt. După sticla din care sînt confecfionate, se deosebesc: baloane de sticlă ordinară şi baloane de sticlă rezistentă. Baloanele de sticlă sînt folosite, fie ca ambalaj pentru substanfe chimice (pentru depozitare şi transport), fie pentru operafii de laborator. Baloanele pentru ambalaj, numite baloane pentru damigene, sînt, de obicei, protejate contra şocurilor prin împletituri de răchită, sau (la volume mai mari) prin introducere în coşuri ori în lăzi de scînduri. Baloanele pentru operafii de laborator, fizicochimice şi bacteriologice, sînt folosite la fierberea sau la încălzirea substanfelor lichide, Ia dezagregarea substanfelor organice, la distilări, măsurări de constante fizice, efc. Baloanele folosite pentru fierberea sau încălzirea substanfelor lichide (v. planşa) sînt, de cele mai multe ori, baloane obişnuite (fig. 7---4), de sticlă ordinară sau rezistentă, cu fund plat, rotund sau concav, cu gît scurt sau lung, rodat sau nerodat. Unul dintre tipurile de astfel de baloane (fig. 5) are totdeauna gîtul rodat şi capacitatea marcată pe balon. El poate avea un tub lateral nerodat sau rodat, ori două tuburi laterale (fig. 6) de aceeaşi lungime, rodate şi cu diametrul mai mic decît al gîtului. Baloanele cu fund plat şi formă de pară (fig. 7 a şi b), cu gîtul scurt rodat, se folosesc, de obicei, la lucrări sub vid şi se confecfionează totdeauna din sticlă rezistentă. Ele pot avea un tub lateral nerodat. Se folosesc şi următoarele tipuri de baloane speciale de încălzire: Balonul Hagen (fig. 8), cu fund plat, gît scurt şi rodat, cu gradafii specifice pe corpul balonului, confecfionat din sticlă rezistentă, cu capacitatea de 100—500 ml. Balonul cu dispozitiv de încălzire cu vapori, de formă specială şi cu gîtul rodat (fig. 9). Balonul penfru încălzire cu lampă incandescentă (fig. 10), cu gît scurt rodat, cu fund caracteristic, cu capacitatea între 250 şi 750 ml, de sticlă rezistentă. Balonul în formă de pară (fig. 11), folosit la încălzirea sub vid, cu capacitatea între 100 şi 200 ml, cu gît scurt rodat, cu sau fără tub lateral, confecfionat din sticlă rezistentă. — Baloanele pentru distilare, folosite la distilarea amestecurilor de substanfe, sînt baloane de formă specială, după scopul precis urmărit. Se folosesc numeroase tipuri de baloane: Balonul Wurtz (fig. 12), care are gît lung şi fund rotund, cu un tub lateral din gît. Acest balon poate avea gîtul rodat sau nerodat, cu sau fără dop de sticlă. Are formă sferică sau formă de pară, capacitatea de 25*-3000 ml şi e confecfionat numai din sticlă rezistentă. Balonul Claysen (fig. 13) are formă specială, cu tub lateral mijlociu, format dintr-un alt tub care, împreună cu gîtul balonului, dă forma de U. Are capacitatea de la 25—3000 ml şi e confecfionat din sticlă ordinară sau rezistentă sau chiar din metal. Balonul Emery (fig. 14) e asemănător cu balonul Wurtz. însă cu tubul lateral curbat; are capacitatea între 25 şi 1000 ml; e confecfionat din sticlă ordinară sau rezistentă. Balonul Engler are aceleaşi caracteristici ca şi balonul Wurtz, dar e confecfionat numai din sticlă rezistentă şi are toate dimensiunile normalizate. Balonul Landenburg (fig. 15) are un gît care cuprinde un număr de bule egale şi tubul lateral e situat deasupra acestor bule. E confecfionat din sticlă rezistentă sau ordinară şi are capacitatea de 100—1000 ml. Balonul Lunge (fig. 16) are gît lung şi fund rotund, cu tub lateral care porneşte de la articulafia gîtului cu corpul balonului, cu un dop în interiorul gîtului, care separă corpul balonului de gît şi de tubul lateral. Balonul Schimmel (fig. 17) e asemănător cu balonul Landenburg, însă are gîtul cu un număr de bule inegale, de dimensiuni cari cresc de Ia partea superioară la partea inferioară. Tubul lateral e aşezat în pozifie superioară. E confecfionat din sticlă ordinară sau rezistenfă şi are capacitatea de 100—500 ml. Balonul Vigreux (fig. 18) are un tub lateral superior, care porneşte dintr-un tub paralel cu gîtul balonului de la jumătate, depăşindu-l în lungime. Tubul paralel cu gîtul e striat. Balonul e confecfionat din sticlă ordinară sau rezistentă şi are capacitatea între 50 şi 250 ml. Balonul de distilare cu două tuburi laterale (fig. 19), unul superior, pornind din gîtul balonului, iar celălalt, din corpul balonului. Caracteristică e forma gîtului care, la partea superioară, are diametrul mai mic. Capacitatea e de 100—1000 ml. Baloanele folosite în analiza volumetrică sînt baloane cotate sau baloane cari poartă, în general pe gît, fie o scară gradată, fie numai anumite repere. Baloanele cotate (fig. 20 a —e) sînt baloane cu fundul plat sau concav, în formă de pară, cu gît lung pe care sînt trasate o linie sau mai multe, cari indică capacitatea balonului la o anumită temperatură. Pe balon sînt notate capacitatea şi temperatura de etalonare. Limita de eroare a baioanelor cotate e dată în tabloul care urmează: Capacitatea, ml. 25 | 50 100 250 600 o o o U") o o LQ O o o Limita de eroare Ia umplere, ml 0,015 0,02j 0,05 0,08 0,14 CNt ~ LO o ocT o Limita de eroare la golire, ml 0,03 0,04 0,10 I I ! 0,16 0,28 0,36.0,70 2,4 Baloanele pot avea un dop şlefuit. Baloanele cotate sînt confecfionate din sticlă ordinară sau din sticlă rezistentă. Ele sînt folosite în analiza chimică, pentru prepararea solufiilor de anumită concenfrafie, pentru prepararea de solufii-etalon şi pentru luarea probelor de analiză. Baloanele cu gît gradat sînt identice cu baloanele cotate, însă au pe gît o scară gradată. De obicei, gradafii Ie gîtului sînt de 0,1 ml. Se folosesc şi baloane 23 29 O 35 36 () â&a 3St) *09 Tipuri de baloane folosite în laboratoarele de chimie. Wtf Balonef 312 Balonef cotate cu bulă (baloane cotate, cu gît gradat de 20 ml), lâ aparatul lui Le Chatelier, pentru diverse cercetări calitative. Există baloane cu bulă, gradate atît sub bulă, cît şi deasupra ei. Se folosesc numeroase tipuri de baloane cotate. Balonul Hess (fig. 21) are fundul plat în formă de pară, cu o strangulare a gîtului la articulaţia cu corpul. Balonul are gîtul gradat şi rodaj normalizat. E confecfionat cu capacitatea de 200"-500 ml şi e folosit la determinări asupra hidrocarburilor aromatice. Balonul Holde (fig. 22) are forma de pară, fund plat şi gîtul lung, cu o bulă Ia partea Iui superioară. Sub bulă are un tub lateral de scurgere, care poate fi în formă de unghi drept îndreptat în sus sau poate fi mai lung şi curbat. De la corpul balonului pînă la tubul curbat, gîtul balonului e gradat. Poate avea următoarele capacităţi: 200, 250, 300, 500, 1000 ml. E utilizat la separarea huilelor nesulfurate. Balonul pentru acetilare Schimmel-Mafraz (fig. 23) are fund rotund şi un gît foarte lung, cu rodaj normalizat. E confecţionat cu capacitatea de 50--250 ml. Balonul Buchner are forma de inimă, cu fund plat şi cu gît lung, gradat de la 0**10 cm. Capacitatea e cuprinsă între 150 şi 200 ml. E utilizat la determinarea acizilor graşi. Balonul Schimmel are fundul plat şi gît lung, gradat în 0,1 ml. Capacitatea balonului e de 100"*250 ml şi capacitatea gîtului, de 10 ml. E folosit la determinarea aldehidei cinamice. Balonul pentru determinarea grăsimilor nesaponificabile are forma de pară, fund plat şi gît lung, cu bulă şi cu dop şlefuit. Pe gît are două semne: semnul de capacitate, aşezat sub bulă, de 100•■■300 ml, iar cel situat deasupra bulei marchează o capacitate de 30 ml. Balonul Marcusson-Winterfeld (fig. 24) are fund rotund şi gît lung, gradat de la 0---10 ml în 0,1 ml şi e echipat cu un tub lateral la partea superioară a gîtului care, după ce formează un unghi drept, e ridicat vertical. Are rodajul normalizat şi capacitatea între 150 şi 250 ml. E folosit pentru cercetarea esenţei de terebentină. Balonul Finsler (fig. 25) are forma de trunchi de con, fund plat şi un gît foarte lung, cu diametru mic. Capacitatea gîtului e de 50 ml, gradat în 0,1 ml; capacitatea balonului e de 150”'250 ml. E utilizat la determinarea acizilor graşi din săpunuri. Balonul Luring (fig. 26) are forma de trunchi de con, fund plat şi gît lung. Balonul are un tub lateral care pleacă chiar din corpul balonului. Deasupra articulaţiei corpului cu gîtul e o trăsătură orizontală, care limitează capacitatea balonului la 250 ml. La partea inferioară are o bulă; deasupra bulei, gîtul e gradat de la 0—15 ml în gradaţii de 0,1 ml. Gîtul balonului e încovoiat la partea terminală şi nu prezintă deschidere. E folosit la determinarea acizilor graşi din săpunuri. Balonul Stiepel (fig. 27) are fund plat şi gît lung, gradat la partea lui superioară. Gîtul are o bulă şi rodajul normalizat. Balonul e confecţionat din sticlă ordinară sau rezistentă. Capacitatea Iui e variabilă de la 250*--2000 ml. Capacitatea gîtului e de 100 ml, cu gradaţii de 0,1 ml. Se foloseşte la determinarea indicelui de saponificare al grăsimilor. Balonul pentru analiza zaharurilor are fund plat şi gît lung, cu două semne cari marchează capacitatea balonului şi capacitatea gîtului. Capacitatea balonului e de ISO-'^OO ml. Balonul Kohlrausch (fig. 28) are fund plat şi gît scurt, gradat, lărgit Ia partea superioară, cu capacitatea de 100-*-200 ml. Balonul Rapp-Degener (fig. 29) are fund plat şi gît scurt, pe care e trasată o linie orizontală. Gîtul are o bulă la partea superioară. Capacitatea e de 100---500 ml. Balonul Stift (fig. 30) are fund plat şi gît scurt şi larg. Capacitatea balonului poate fi de 100, 106, 200, 201, 202, 1000, 1001, 1006, 2000, 2012 ml, iar capacitatea gîtului, de 50---100 ml. E un balon normalizat, confecţionat din sticlă ordinară sau din sticlă rezistentă.— Baloanele folosite în bacteriologie servesc la prepararea de culturi microbiene. Balonul Kolle (fig. 31) are fund plat, formă bombată cu gît scurt, pe care sînt trasate două linii orizontale, Ia mică distanţă una de alta. Diametrul gîtului e de 130 mm, iar înălţimea, de 30 mm. Capacitatea balonului e de 350, 500 şi 550 ml. Balonul Lister (fig. 32) are fund plat, formă bombată, cu gît lung. Balonul are un tub lateral curbat. Capacitatea balonului e de 250, 500, 1000, 2000 ml. Balonul Pasteur (fig. 33) e identic cu balonul Lister, însă are tubul lateral drept şi cu diametrul mai mare. Balonul Pasteur-Hansen (fig. 34) are fund rotund în formă de pară şi un tub lateral care pleacă din corpul balonului, iar gîtul se termină printr-un tub mai subţire, îndoit şi cu bulă. Capacitatea balonului e de 125, 250, 500, 1000, 2000 ml.— Baloane pentru diverse operaţii fizicochimice: Balonul pentru determinarea temperaturii de topire (fig. 35) are fund rotund şi gît lung, de lărgime neuniformă. Capacitatea balonului e de 25 ■••500 ml. Balonul Bertholet (fig. 36) e folosit Ia determinarea temperaturii de fierbere; are fund rotund şi gît lung, îmbrăcat într-un alt tub de sticlă, cu diametrul mai mare. Gîtul are un tub lateral. Capacitatea e de 50--500 ml. Balonul pentru cîntărirea gazelor are formă rotundă, cu tuburi închise cu robinete. Balonul are un singur tub sau două tuburi, cari pot fi aşezate, fie ambele, pe partea superioară, fie opuse. Baloanele au diferite capacităţi, de Ia 200 "*500 ml (fig. 37 a**‘C şi fig. 38). Balonul Kjeldahl (fig. 39 a şi b) are fund rotund, şi forma de pară cu gît lung sau scurt. Cînd are gîtul scurt, are şi un tub lateral cu diametrul inegal, şi îndoit. E confecţionat pentru capacitatea de 50, 100, 250, 500, 750, 1000, 1500, 2000 ml şi serveşte la dezagregarea substanţelor organice. Balonul pentru dezagregarea substanţelor organice, în condiţii speciale de lucru, poate avea tub îndoit sau drept, ca în fig. 40 a şi b. î. Balonef, pl. baionete. 1. Av.: Balon mic cu aer, dispus în inferiorul unui dirijabil suplu, necesar pentru a menţine forma carenei şi a o împiedica să devină flască, atunci cînd pierde gaz (hidrogen, heliu, etc.). 2. Balonef. 2. Av.: Fiecare dintre compartimentele cu gaz (hidrogen, heliu, efc.) ale unui dirijabil rigid, care serveşte la sustentaţia acestuia. 3. Balonef. 3. Av.: Compartimentul inferior al unui balon, care e separat de compartimentul de gaz al acestuia, printr-o diafragmă, şi comunică cu aerul atmosferic printr-un orificiu (v. fig. I sub Balon). Cînd balonetul e plin cu aer, acesta menţine forma intenţionată a balonului; cînd diafragma se deplasează prin dilatarea gazului din balon, datorită descreşterii presiunii atmosferice odată cu creşterea altitudinii sau datorită încălzirii, aerul din balonet e evacuat prin orificiul său, astfel încît forma balonului se menţine neschimbată. 4. Balonef. 4. AV.; Flotor profilat, dispus sub aripa unui hidroavion şi în apropiere de bordurile de extremitate ale 3 Hidroavion cu baionete. 1) fuzelaj-cocă; 2) ampenaj; 3) celulă; 4) baionete; 5) motor. acesteia (v. fig.), care împiedică intrarea aripilor în valuri, cînd hidroavionui pluteşte. Balonef 313 Balsam 1. Balonef. 5. Nav.: Sin. Apărătoare de bordaj (v, sub Apărătoare 3). 2. Balonul firului. Ind. text.: Suprafaţa convexă de revoluţie, loc geometric al poziţiilor succesive ale porţiunii de fir la maşinile de filat şi de răsucit cu inele, cuprinsă între ochiul conducător care e situat deasupra fusului şi cursorul care aleargă pe inel (fiind tras de firul care se înfăşoară pe ţeavă) — şi care se formează datorită forţei centrifuge. Mărimea balonului depinde de relaţia dintre forţele centrifuge, rezistenţa opusă de aer şi tracţiunile din fir la capetele porţiunii de fir considerate. 3. Balof, pl. baloturi, Ind. text., Ind. alim.: Pachet mare de bumbac, de lînă, de iută, de tutun, etc., de forme şi greutăţi oarecum standardizate. Exemple: balotul american de bumbac cîntăreşte 220 kg, cel egiptean, 300 kg, iar cel de lînă, 250 kg. Sin. Bal. Exemple: 4. ~ mare. Ind. alim.: Balot în care tutunul, de toate tipurile şi calităţile, atît în foi libere cît şi legate în păpuşi, e aşezat ordonat pe 2'"6 rînduri, parţial petrecute pe lungime şi lăţime. Dimensiunile unui balot mare sînt 75X60X65 cm, iar greutatea e cuprinsă între 70 şi 80 kg. 5. ~ Smirna. Ind. alim.: Balot în care tutunurile, de tip oriental şi semiorienfal, sînt aşezate ordonat pe 2 — 4 rînduri, parţial petrecute pe lungime şi lăţime, atît în foi libere, cît şi legate în păpuşi. Dimensiunile unui astfel de balot sînt 70X55X37 cm, iar greutatea e cuprinsă între 45 şi 50 kg. 6. ~ fonga. Ind. alim.: Balot în care tutunurile sînt aşezate neordonat şi presate, în foi libere, netezite sau netezite sumar. Dimensiunile şi greutatea unui balot variază cu tipul de tutun, la cele de tip oriental fiind de 76X65X55 cm, respecfiv de 50"-60 kg. î. Balof de hîrfie. Ind. hîrt.: Unitate de măsură utilizată în induslria hîrtiei, pentru vînzările şi cumpărările de hîrtie în cantităţi mari, egală cu 5000 de coli. Un balof de hîrfie are 10 topuri, iar un top are 20 de testele, festeaua avînd 25 de coli. 8. Balof, fier Mefg.: Sin. Fier cerc, Oţel balot. V. Balot, oţel 9. ~, oţel Metg.: Bandă de oţel (v. sub Bandă 1) laminat la cald, cu grosimea de 1—4 mm, utilizată la con- fecţionarea cercurilor de butoi şi a unor obiecte folosite în construcţii, sau ca semifabricat pentru benzi de oţel laminat la rece. Sin. (impropriu) Fier cerc, Fier balot. 10. Balofarea proiectilului. Tehn. mii.: Mişcarea de rotaţie a proiectilului în jurul unei axe perpendiculare pe axa ţevii, care se produce în ţeava gurii de foc, în timpul părăsirii ei sau după părăsirea ei de proiectil. Prima e datorită necoinci-denţei centrului său de greutate cu axa ţevii şi jocului dintre brîul director şi suprafaţa interioară a ţevii; cea de a doua, care se produce după ce brîul director a părăsit ţeava şi proiectilul se mai reazemă pe ea numai prin intermediul brîului forţafor, e provocată de aceleaşi cauze ca în inferiorul ţevii, cum şi de acţiunea aerului atmosferic şi de efectul vibraţiilor ţevii; cea de a treia se produce ca urmare a balotării la gura ţevii, care e exagerată sau diminuată de rezistenfa aerului şi conduce Ia mişcarea de nutaţie a proiectilului în mersul său prin aer. Balofarea proiectilului pe traiectorie poate să producă răsturnarea acestuia, dacă efectul giroscopic stabilizator al mişcării sale de rotaţie nu e destul de mare. u. Balsa. Bot.: Ochroma lagopus. Arbore cu lemn alb, cu strălucire mătăsoasă, avînd pori cari pot fi văzuţi cu ochiul liber, şi greutatea specifică foarte mică (circa 100 kg/m3). Creşte în regiunile tropicale, însă e cultivat şi în plantaţii (prin aclimatare), în Cosfa-Rica, America Centrală, URSS, etc. E folosit ca material de construcţie în aviaţie şi ca material de umplutură, înlocuind pluta. 12. Balsam, pl. balsamuri. 1. Chim., Farm.: Produs vegetal natural, exsudat din organele secretoare ale unor plante, fie spontan, fie în urma inciziunilor executate în tulpini sau în rădăcini. Balsamurile sînt deci uneori secreţiuni patologice, produse prin „rănirea" plantelor. Balsamurile naturale se prezintă, în timpul exsudării, sub forma de lichide vîscoase (colorate mai slab sau mai intens), cari, cu timpul, devin păstoase sau solide, cu miros plăcut (balsamic), cu o compoziţie complexă, fiind constituite din răşini, — disolvate sau emulsionate în diferite uleiuri eterice—, din gume, alcooli şi din acizii benzoic şi cinamic, liberi şi sub formă de esteri, de exemplu ca cinamat şi benzoaf de benzii, cinamat de cinamil, etc. Exemple de balsamuri naturale: Balsamul de Canada se obţine prin incizarea trunchiului unor conifere ca: Abies balsamea Mi11., Abies Frassri Pursh., Tsuga canadensis Carr., etc., cari cresc în Canada. Se prezintă sub formă de lichid vîscos, de consistenţa mierii, limpede, transparent, de culoare galbenă deschisă sau slab verzuie, cu miros balsamic şi cu gust amar; e foarte solubil în cloroform, în benzen, eter, sulfură de carbon; în alcool se disolvă pînă la 90%, iar în eter de petrol, pînă la 85%; amestecat cu mag-nezie calcinată devine solid; are d. 0,998; indicele de refracţie, la 1520°, 1,535; cifra de aciditate, 81-"87; cifra de sapo-nificare, 89 ■•■96 mg de hidroxid de potasiu pe gram. Prin distilare se obţine un ulei eteric (16 — 24%) cu p. f. 167°, levogir (ot^=— 30°), care conţine acetat de bornil şi pinen, iar în reziduu se găseşte o răşină care conţine acid canadic (circa 13%), acid a- şi (3-canadinoIic (circa 50%), etc. Balsamul de Canada se întrebuinţează în tehnica microscopică (la conservarea preparatelor), cum şi în industria instrumentelor optice, ca adeziv al prismelor şi al lentilelor, iar în terapeutică, ca anticataral sau la fabricarea emplasfrelor. Balsamul de Copaiva se obţine din trunchiurile multor arbori din genul Copaifera, de exemplu: Copaifera Langsdorffii Desf., Copaifera guianensis Desf., Copaifera coriacea Marfius, etc., din familia Cesaipinae, cari cresc în Brazilia, în Guiana, în Venezuela, etc. Balsamul de Copaiva exsudează incizînd partea inferioară a trunchiului acestor arbori; se deosebesc mai multe calităţi, după fluiditate şi provenienţă. Se prezintă sub formă de lichid vîscos, limpede, galben-brun, cu o fluorescenţă slabă, cu miros aromat, specific, cu gust amar-arzăfor. E solubil în alcool absolut, în eter, în benzen, cloroform, eter de petrol, sulfură de carbon, mai puţin solubii în alcool de 90°; are d. 0,91 ■•■1,0; indicele de refracţie, 1,514; cifra de aciditate, 75■■■85 mg de hidroxid de potasiu pe gram; cifra de saponi-ficare, 80•■■100 mg de hidroxid de potasiu pe gram. Conţine: o răşină (10■■■70%), formată din acizi rezinici (acid para-copaivic, acid metacopaivic, acid ilurinic, efc.), un ulei eteric (20 — 90%) care confine, în principal, cariofilen, şi un principiu activ, amar. Se întrebuinţează, în medicină, în supozitoare, în pilule, clisme, capsule gelatinoase, etc., pentru tratarea unor boli ale organelor respiratorii, etc., cum şi la prepararea unor vernisuri şi a unor culori. Balsamul de Gurjum e un balsam uleios, galben deschis, mai puţin vîscos şi cu miros aromatic mai slab decît al balsamului de Copaiva. Conţine circa 82% ulei eteric antrenabil. E întrebuinţat în industria săpunului, ca fixator al parfumului. Balsamul de Peru e produsul de secreţie patologică, exsudat de trunchiul arborelui Myroxylon balsamum Linn. var. peruifera Balsam 314 Baltic, scuful ~ Tschirch, din familia Papilionaceae, care creşte şi e cultivat în regiunile tropicale. Se obfine lovind scoarfa arborelui, câre se detaşează din Ioc în loc, ceea ce permite exsudarea balsamului; operafia poate fi accelerată, prin încălzire prudentă. Balsamul de Peru se prezintă sub formă de lichid vîscos, de culoare brună-roşietică, cu miros âromatic-balsamic, plăcut, cu gust amărui şi cu reacfie acidă. E solubil în cloroform, în eter acetic, alcool, în eter (93 — 98%), eter de petrol (66•■•68%), efc.; are d. 1,135—1,165; cifra de aciditate, variabilă, 30—80; cifra de saponificare, 220 — 270 mg de hidroxid de potasiu pe gram. Balsamul de Peru e constituit dintr-o parte lichidă (60 — 75%), — cinameina —, constituită din cinamat şi benzoat de benzii, — şi dintr-o parte solidă, răşinoasă (15•■•29%), constituită din cinamat şi benzoat de perurezinotanol; confine, de asemenea, acid cinamic şi perurezinotanol, liberi, urme de vanilină, etc. E întrebuinfat în medicină contra scabiei şi ca anticataral; în industria alimentară, la aromatizarea ciocolatei; în industria par-fumurilor şi în unele produse textile. Balsamul de Tolu e produsul de secrefie, exsudai de trunchiul arborelui Myroxylon balsamum Linn. var. toluifera Tschirch, din familia Papilionaceae, care creşte în regiunile tropicale. Se obfine prin incizarea trunchiului acestui arbore, din care se colectează un lichid, de consistenfa ferebentinei, care, la aer, se solidifică într-o masă cristalină, de culoare brună-roşietică, friabilă, cu miros aromatic-balsamic, plăcut, apropiat de benzoe şi vanilie, cu gust acrişor. La 30° devine păstos, iar la 60 — 65° se topeşte. E solubil în alcool de 90°, în eter acetic, în cloroform, acetonă, acid acetic glacial, a I ca Iii; e parfial solubil în eter şi în sulfură de carbon; e foarte pufin solubil în eter de petrol; are d. 1,1— 1,2, cu cifra de aciditate variabilă, 112—168; cifra de saponificare, 153■•■191 mg de hidroxid de potasiu pe gram. Balsamul de Tolu confine, în cea mai mare parte, o răşină (80%) constituită din cinamat şi benzoat de tolurezinotanol, acizii cinamic şi benzoic liberi (8%), uleiuri eterice (cinameina, etc.), şi urme de vanilină, etc. E întrebuinfat în medicină ca expectorant, sub formă de sirop medicinal, de infuzii, etc., cum şi în industria cosmetică şi a parfumurilor. 1. Balsam. 2. Chim., Farm.: Preparat sintetic, de compozifie variată, care se obfine prin amestecul unor substanfe medicamentoase variate (ulei de terebentină, extract de opiu sau de beiadonă, camfor, creozot, sulf, glicerină, borax, acetat de plumb, iod, adrenalină, etc.) cu unii componenfi ai balsamurilor naturale (răşini, uleiuri eterice, colofoniu, gume, etc.). Unele balsamuri sintetice au diferite întrebuinfări în farmacie; altele sînt întrebuinfate ca adezivi şi ca lacuri protectoare contra ruginii — cum e, de exemplu, balsamul esterului benzii ic al acidului benzoic, în amestec cu fenol sau cu formol, 2. Balsamea. Bof.: Gen de plante din familia Terebintaceae. Speciile mai importante sînt următoarele: Balsamea opobalsa-mum sin. Amyris opobalsamum; Balsamea giliadense; Balsamo-dendron opobalsamum; etc. Din trunchiul acestora se obfine, prin inciziuni sau spontan, un lichid aromat, întrebuinfat în Farmacie. 3. Baltag, pl. baltage, balfaguri. Tehn.: Topor mic şi uşor cu două tăişuri, cu coadă de lemn lungă, folosit de păstori şi de săteni ca armă. 4. Baltă, pl. bălfi. 1. Geogr.: Depresiune naturală de teren, acoperită în mod obişnuit cu apă stagnantă sau foarte încet mişcătoare şi relativ pufin adîncă, astfel încît plantele halofile (stuf, papură, trestie, etc.) cari se dezvoltă, uneori eventual numai pe marginea ei, să poată depăşi nivelul apei cu frunzele, tulpinile şi florile. Din punctul de vedere al confinutului în săruri, se deosebesc: bălţi cu apă sărata sau salcie, în general bălfi de coastă, fără formafiuni de turbă, cari comunică direct cu marea sau sînt fără comunicafie cu aceasta şi cari se transformă încetul cu încetul în bălfi cu apă dulce; bălfi cu apă dulce, cari pot fi bălfi înalte sau de terasă — şi bălfi joase. Din punctul de vedere al originii apei care alimentează bălfi le cu apă dulce, se deosebesc: bălfi cu apă din subsol (apă de izvoare, de infiltrafii), bogată în săruri minerale; bălfi cu apă meteorică (apă provenită din ploi, din topirea zăpezilor, etc.), acumulată adeseori în depresiuni fără scurgere şi, de obicei, slab mineralizată; bălfi cu apă din rîuri (din brafe moarte, din inundafii, infiltrafii prin diguri); bălfi provenite din lacuri (în partea amonte sau chiar în tot lacul, cari îşi micşorează progresiv adîncimea prin colmatare). Stagnarea apelor şi formarea bălfilor constituie un mediu favorabil pentru dezvoltarea fînfarilor anofeli şi provoacă sără-turarea solurilor din jurul lor prin acfiunea de ridicare a apelor freatice peste nivelul critic, în special dacă acestea au o con-centrafie mare în săruri minerale. Zonele cu bălfi sînt folosite pufin, au o productivitate mai mică decît a terenurilor agricole, iar apele stagnante îngreunează sistematizarea şi organizarea teritoriului, cum şi mecanizarea lucrărilor de pe terenurile agricole din jurul lor. în unele cazuri, apele stagnante şi, deci, bălfi le, cu toate neajunsurile lor, se anihilează prin desecare, asanare, drenaj, pufuri absorbante, etc. Dacă bălfile nu pot fi desecate (de ex. bălfi Ie mari din lunca şi din delta Dunării), acestea se afectează de obicei pisciculturii, cu regularizarea regimului apelor prin lucrări hidrotehnice, se amenajează pentru exploatarea stufului, efc. Vegetafia bălfilor e în legătură cu climatul special al acestora. Fiecare fel de baltă are vegetafia ei specifică, în funcfiune de gradul de mineralizafie al apei, de altitudine, temperatură, adîncimea stratului de apă, natura solului, etc. Frecvenfă şi intensitatea vînturilor impun vegetafiei de baltă: o constituţie specială, solidă şi elastică, care să permită plantelor să se îndoaie foarte mult fără să se rupă; o înrădăcinare puternică, pentru a rezista la smulgerea de pe solurile mişcătoare din fundul bălfilor. Temperatura mai uniformă, cu variafii mai pufin bruşte, cu extreme mai apropiate, însă în medie mai joasă decît a solurilor uscate din vecinătate, permite dezvoltarea în proporfii mai mari a plantelor perene (97,4%, în loc de 11,2% pe solul uscat), dar provoacă o întîrziere mare începutului vegetafiei primăvara, — fenomen care se accentuează din cauza cefurilor cari interceptează razele soarelui, şi a brumelor şi înghefurilor tîrzii, cari sînt foarte frecvente. Prelungirea repausului de iarnă şi coborîrea temperaturii medii dau vegetafiei bălfilor un ritm de dezvoltare analog cu cel din zone cu o altitudine mult mai mare sau cu o latitudine mai nordică. 5. Baltă. 2. Geogr.: Regiunea inundabilă a unui curs de apă (rîu, fluviu, etc.), cuprinzînd luciul de apă şi uscatul inundabil. Exemplu: Balta Dunării, formată dintr-un complex de ape şi terenuri şi care, din punctul de vedere geografic, e albia majoră a fluviului. 6. Baltic, scutul Stratigr.: Regiunea cu terenuri ante-cambriene (arhaice şi algonkiene), intens dizlocate şi pene-plenizate, din Finlanda, Carelia, peninsula Kola şi o bună parte din Vestul Scandinaviei, constituită aproape numai din şisturi cristaline şi din roci magmatice puternic cutate, metamorfozate şi granitizate la partea inferioară (gnaisuri granitoide, micaşis-tur.i, filite şi calcare dolomitice cristaline), cum şi din şisturi, filite, cuarfite şi conglomerate (conglomeratele de Tammerfors) la partea superioară, Delimitat printr-un contact de discordantă Baluchitherium 315 Baiusfru cu depozitele orizontale ale Cambrianului şi Silurianului, edificiul structural al Scutului baltic se întinde pe sub învelişul său paleozoicf continuînd spre est şi sud-est cu fundamentul antecam-brian al Platformei ruse. în porfirele de la Kirunavara (nordul Suediei) se găsesc importante zăcăminte de fier (magnetit şi oligist). — Sin. Scutul scandinav, Fenno-Scandia. 1. Baluchiiherium. Paleont.: Rinocer gigant, înalt de 5 m, lipsit de corn, caracteristic pentru Oligocenul superior şi Miocenul din Asia, 2. Baiun, circuit V. Circuit de adaptare simetric-nesimetric, sub Circuit electric 2. s. Balustradă, pl. balustrade. 1. Arh,, Cs.: E-lement de construcţie alcătuit dintr-un perete vertical de înălţime mică (0,80**1,20 m), executat din lemn, din metal, be-ton, zidărie de piatră sau de cărămidă, sau din combinarea acestora, a-şezat la marginea unor construcfii sau a unor e-lemente de construcfie pe cari se circulă sau se stă (rambleu, pod, balcon, terasă, prispă, scară, etc.), pentru a constitui o re-zemătoare şi a evita ca persoanele să cadă de pe aceste construcfii sau elemente de construcfie, cum şi pentru a împiedica accesul într-un anumit loc (de ex. într-un sanctuar, într-un loc periculos, în vecinătatea unei maşini stabile, etc.), sau pentru a forma o trecere obligatorie (de ex. Ia ghişete, la intrarea în anumite stabilimente, la peroanele gărilor, etc.). Părfile principale ale unei balustrade sînt mîna curentă, elementele de susfinere şi, la unele balustrade, umplutura. — Mîna curentă e constituită dintr-o bară de lemn, de metal sau de piatră (naturală sau artificială, aşezată la partea superioară a balustradei, pentru ca persoanele cari circulă pe lîngă aceasta să se poată sprijini continuu cu mîna pe ea. — Elementele de susfinere servesc la susfinerea celorlalte elemente ale balustradei şi la fixarea acesteia în pozifie verticală. Pot fi constituite din stîlpi de lemn, de metal, de zidărie sau de beton (simplu sau armat), — din baliiştri sau dintr-un perete subfire de zidărie sau de beton armat, continuu sau cu goluri. Stîlpii de lemn pot avea secfiunea circulară sau pătrată şi pot fi simpli, cu muchiile teşite, sculptafi sau profilafi, Stîlpii metalici sînt constituifi din bare de ofel, rotunde, pătrate, profilate sau tubulare. — Umplutura are rolul de a completa sau de a micşora golurile dintre mîna curentă şi elementele de susfinere. Poate fi constituită din una sau din mai multe bare aşezate înclinat sau orizontal (după cum balustrada are mîna curentă înclinată sau orizontală), între mîna curentă şi partea inferioară a balustradei, dintr-un sisfem de bare încrucişate formînd motive geometrice, sau florale, din scînduri verticale (simple sau decorate cu motive ornamentale, alcătuite din goluri cu forme geometrice, din tăieturi executate pe margini, sau din muluri executate în lungul muchiilor lungi), din ba-luştri profilaţi, din panouri de plasă de sîrmă montată pe cadre metalice*, din panouri de zidărie sau de beton armat (continue sau cu goluri), etc. Unele dintre aceste părfi pot lipsi, pot face corp comun cu altele sau pot fi alcătuite din două sau din mai multe materiale (v. fig.), după mo-J dul de alcătuire a balustradei (de ex. la balustrada alcătuită dintr-un perete de beton armat poate lipsi mîna curentă, iar rolul elementelor de susfinere şi de umplutură e îndeplinit de peretele de befon). 4. Balustradă, pl. balustrade. 2. Nav.: Apărătoare dispusă la marginea punfilor, a scărilor, schelelor, platformelor, pa-serelelor şi paiolurilor, pentru susfinerea şi siguranţa echipajului, constituită din stîlpi verticali (picioare) cari pot fi ficşi, rabatabili sau demontabili, şi pot fi legafi între ei prin bare metalice, tuburi, lanf sau parîmă de sîrmă. Bara superioară metalică se numeşte mînă curentă; ia balustradele punfilor, această bară poate fi şî de lemn — şi în acest caz se numeşte copastie. Balustrada confecfionată din panouri de tablă se numeşte parapet şi se montează în general la punfile joase, în locuri cu circulafie mai intensă. 5. Balustrare. Tehn.: V. sub Balustru 1. 6. Baiusfru, pl. balustre. 1. Tehn.: Compas alcătuit dintr-un braf tubular cu manşon la partea- superioară, de care e legat un al doilea braf, care arcuieşte şi poartă un trăgător sau un creion. g h _ / Diferite tipuri de balustrade pentru scări, a) balustradă de lemn; b) balustradă metalică construită din bare de ofel rotund, pentru scară de metal; c) balustradă metalică pentru scară de zidărie, construită din ofel lat şi din bare de ofel pătrat; d) balustradă metalică pentru scară de zidărie, cu umplutură de plasă; e) balustradă metalică pentru scară de zidărie, cu umplutură ornamentală; f) balustradă mixfă, de zidărie şi metal; g) balustradă de zidărie, cu perefi plini; h) balustradă de zidărie, cu baluşfri; /) balustradă de zidărie, cu umplutură ornamentală; 1) mînă curentă; 2) sfîlpi de susfinere; 3) umplutură; 4) perete de zidărie; 5) baluşfri. Balustru 316 Bananier Braful tubular e străbătut de o tijă cu un capăt ascufit şi avînd la celălalt capăt un mic disc, asupra căruia se presează, pentru a înfige vîrful în centrul micului cerc de trasat. Prin rotirea manşonului, cele două brafe se rotesc, tija singură rămînînd fixă, iar trăgătorul sau creionul trasează cercul. _ Operafia conturării unui punct cu un astfel Ţ de mic cerc avînd centrul în punct se numeşte JL balusirare, şi se execută finînd braful principal || perpendicular pe hîrtia de desen (v. fig.). fj i. Balustru, pl. baluştri. 2. Arh.: Stîlp scurt, II profilat în forme caracteristice diferitelor stiluri II de arhitectură (v. fig.), executat din piatră, din li lemn sau din materiale aglomerate, mai rar din iL metal, care formează elementul constitutiv al unei K Q balustrade (pe care se reazemă lisa superioară B Q sau mîna curentă) sau care e folosit ca element U Jfc ti decorativ (de ex. la balustradele false). Părfile f y componente ale unui balustru sînt următoarele: baza, corpul (aproximativ în formă de pară), ca- Balustru pentru piteiul şi gîtul, care racordează corpul cu capi- desen, felul. Balustrul e un element de arhitectură care a apărut în timpul Renaşterii; el nu a fost folosit în arhitectura antică. Baluştrii de lemn şi de piatră se fasonează cu ajutorul strungurilor penfru lemn, respectiv cu ajutorul strungurilor pentru pia- tră (v. Strung pentru piatră). Baluştrii executafi din materiale aglomerate (beton, stuc) se fasonează prin turnare în tipare, după care se rectifică şi se lustruiesc. 2. Balvan, pl. balvani. 1. Ind. far.: Trunchi de arbore curăfit de ramuri, din care se taie scîndurile. Sin. Gros. 3. Balvan. 2. Ind. făr.: Bîrnă care se aşază orizontal pe temelia sau pe făruşii casei şi serveşte la fixarea stîlpi lor verticali. Sin. Talpa casei, Tălpoi, Temei. 4. Balvan. 3. Ind. făr.: Bîrna de la teascurile farăneşti de ulei. 5. Balvraîdîf. Mineral.: Produs de descompunere al serpentinului, îmbogăfif în magneziu şi sărăcit în sescvioxid de aluminiu. 6. Bambus. Bot.: Plantă arborescentă din genul Bambusa, familia Graminaceae (Bambusa arundinacea Schreb.), care creşte în regiunile calde şi umede ale Chinei, Japoniei, Indiei, etc., atingînd înălfimi de 10, 15 şi chiar peste 20 m. Tulpina lemnoasă, dreaptă şi cilindrică, tubulară, asemenea unui pai uriaş, are suprafafa lucioasă şi, de obicei, e de culoare galbenă-brună; e foarte uşoară, şi totuşi elastică şi rezistentă; e divizată în segmente, cari la exterior se termină prin noduri caracteristice (cari confin silice), din cari se desprind numeroase rămurele răsucite, încărcate cu frunze. Plantele tinere se întrebuinfează la confecţionarea bastoanelor, a umbrelelor, a undifelor de pescuit, etc., cum şi la împletirea de rogojini, panere, pălării, la confecfionarea de ambalaje uşoare, etc. Plantele cu diametrul mai mare sînt folosite la construcfii uşoare (scări, planşee sau perefi despărfitori, şarpante), —în special în regiunile seismice —, mobile, fevi pentru apă, etc.; din mlădifele unor specii se fabrică hîrtie. în Japonia, din lemnul de bambus se confecfionează obiecte de artă (scrinuri, vase, etc.) incrustate cu sidef, baga, pietre de ornament, etc. Fructele şi miezul suculent al tulpinii de bambus sînt comestibile. 7. Bambusa. Bot.: Gen din familia Graminaceae, care cuprinde plante arborescente, cu tulpini drepte, cilindrice, lemnoase, foarte tari. Plantele din acest gen au frunzele pefiolate sau sesile şi florile hermafrodite. Genul Bambusa cuprinde circa 24 de specii de plante, al căror lemn are înfrebuinfări numeroase (v. Bambus). 8. Bame. Agr.: Hibiscus esculentus, familia Malvaceae. Legumă anuală, foarte simfitoare la frig, cu tulpina erectă, erbacee; creşte pînă la înălfimeâ de 50"-100cm. Se înmulfeşte prin seminfe. Cere pămînt îngrăşat în anii precedenfi, multă căldură şi irigafie pe timp secetos. Se cultivă pentru fructul ei, o capsulă piramidală, care se recoltează crud, înainte de a deveni afos. Varietăfi valoroase: Sulfanine şi Carabame. 9. Banach, spafiu V. sub Spaţiu. 10. Banalsit. Mineral.: BaNa2Al4SÎ40i6. Varietate de feldspat. Se prezintă sub formă de mase compacte. E incolor. Are clivaj după (110) şi (001); are duritatea 6 şi gr. sp. 3,06. 11. Banană, pl. banane. 1. Bot.: Fructul comestibil al bananierului. V. sub Bananier. 12. Banană, pl. banane. 2. Elf.: Piesă de forma unei fişe mici, cuprinzînd un contact metalic central, izolat împrejur, cu un manşon izolant. Banana se montează, de obicei, la capătul unei conducte electrice (cordon), pentru a stabili un contact prin introducerea ei într-o bucea. 13. Banană de deparafînare, Expl. pefr. V. sub Deparafinare mecanică. 14. Bananier, pl. bananieri. Bot.: Musa sapientum L. Plantă erbacee, vivace, din familia Musaceae, originară din Asia meridională şi cultivată în toate regiunile tropicale, în zone adăpostite, umede şi umbroase. Creşte pînă la înălţimea de 5, 6 şi chiar 8 m; are tulpina cărnoasă, acoperită sau constituită excluziv dintecile frunzelor, cari, pornind de la bază, se îmbină una într-alfa; frunzele, rulate în formă de cornet la început şi desfăcute de vînt cu timpul, sînt ovale, lungi (2 ••• 3 m) şi late (0,50 ■*•0,60 m); ele sînt traversate, pe toată lungimea, de o nervură mediană (prelungirea tecii); la subsuoara fiecărei bractee se găsesc flori mari fasciculate, sesile, neregulate, hermafrodite. După prima perioadă de fructificatie, tulpina se usucă şi planta moare. Se înmulfeşte prin rizomi. Fructele, numite banane, sînt baciforme, dispuse în ciorchini (cari cuprind pînă la 250 de bace) cîntărind pînă la 30 kg; au forma oblongă (0,16-"0,25 m lungime Ia varietatea Musa para-disiaca şi 0,08-“ 0,12 m la varietatea Musa sapientum), cu secfiune triunghiulară, sferică şi cu pelifa exterioară de culoare galbenă-verzuie sau brună; la interior au un miez cărnos, moale, onctuos, fără fibre, cu gustul dulce, aromat, caracteristic. Pulpa bananei confine, de obicei: apă 75%, substanfe azotoase 1,5%, substanfe grase 0,5%, zahăr 18% (sub formă de zaharoză şi zahăr invertit), substanfe neazotoase3%, celuloză 1 %,săruri minerale 1 %. Din fructele incomplet maturizate, uscate în cuptor sau la soare, se obfine o făină alimentară foarte hrănitoare. Fructele coapte se consumă crude, iar uneori fierte în apă sau coapte în cuptor, pe grătar sau în cenuşă. în India se şi scrie pe frunzele de bananier; ele servesc şi la hrana animalelor sau la acoperirea caselor în sate. Din tulpina Diferite tipuri de baluştri. Bananîeră 317 Banc de proba unor specii (Musa textilis) se scot fibre textile din cari se fabrică stofe sau hîrtie. 1. Bananîeră, pl. bananiere. Nav. V. sub Navă. 2. Banat. Bot.: Specie de tutun provenit din seminţe ame- ricane, aclimatată în Banat şi în Transilvania, în Cehoslovacia, Ungaria, Polonia. Filogenetic, se consideră că descinde din varietăţile Purpurea brasiliensis X havanensis. Are frunze mari, cu 9—10 nervuri secundare, cu parenchim cărnos; are tija robustă; creşte pînă la 1,20 m înălţime şi circa 2 cm grosime la bază. Pe tijă apar 15*-16 frunze ovoide, strangulate la bază, uneori asimetrice, dispuse aproape orizontal; tija are internoduri mari (6 7 cm); inflorescenţa e un panicul răsfirat; florile sînt mari, roze, cu corola în formă de pentagon. După fermentare, tutunul de Banat devine elastic şi cafeniu. De obicei intră în amestecul tutunurilor de calitate mijlocie şi inferioară. 3. Banafife. Petr.: Roci comagmatice legate între ele prin caractere genetice (mineralogice şi chimice) comune, — derivate dintr-o magmă iniţială granodiorifică. Sînt dezvoltate în partea de vest a Banatului, pe o linie tectonică aproximativ nord-sud, începînd da la Dunăre (Moldova nouă) şi trecînd prin Oraviţa, Dognecea, Ocna de Fier, Bocşa Montană, Poiana Ruscă de vest, Săvîrşin, etc. pînă în Munţii Vlădesei şi ai Băiţei Bihorului (Munţii Apuseni). Banatitele constituie o provincie petrografică importantă, în care apar frecvent masive (batolitice sau lacolitice), dyke-uri, şi mai rar curgeri de lavă şi aglomerate vulcanice, şi în care fenomenele de contact endomorfic şi exomorfic cu rocile înconjurătoare şi, în special, cu calcarele, oferă largi posibilităţi pentru studii ştiinţifice pirometasomatice. Masa principală a acestor roci e constituită din granodiorite cu trecere la roci mai acide (graniţe banatitice) sau mai bazice (granogabbrouri, diorite, gabbrodiorite, etc.) şi cu tipuri de diferenţiere pronunţată în apofizele masivului şi în rocile filoniene reprezentate prin aplite, lamprofire şi porfire granodiori-tice. Chimismul rocilor banatitice denotă caracterul lor pacific (roci calcoalcaline). în unele părţi se constată o separaţie zonară cu granodiorite în centrul masivului, graniţe la partea superioară şi diorite la bază. Banatitele sînt însoţite, în special în partea de nord a zonei de apariţie, de numeroase şi variate roci efuzive (în special riolite, riodacite, dacite şi andezite), iar transiţiile structurale dintre dacite, porfire granodioritice şi granodiorite indică înrudirea lor intimă. Banatitele prezintă o importanţă economică deosebită, de ele fiind legate multe zăcăminte de fier, cupru, plumb, zinc, molibden, etc., iar ca roci propriu-zise reprezintă importante resurse naturale de piatră pentru construcţii. 4. Banc, pl. bancuri. 1. Tehn., Mş.: Masă, platforma sau suport, cari pot avea utilaje sau instalaţii accesorii şi sînt folosite Ia operaţii de prelucrare (manuală ori mecanizată)sau de încercare. Se deosebesc: banc de lucru, banc de probă, banc de rodaj. o. Banc de atelier: Sin. Banc de lucru (v.). 6. ~ de lucru. Tehn.: Masă de lucru, la care se lucrează cu unelte manuale sau cu maşini-unelte portative. De obicei, bancul are o tăblie de lemn (de esenţă tare) şi un postament sau picioare de lemn ori metalice, cu sertare pentru păstrarea uneltelor mărunte; tăblia e uneori acoperită cu tablă. Pe masă sînt fixate sau sprijinite unelte, maşini-unelte sau dispozitive de lucru (de ex. menghine, maşini de burghiat, etc.). Bancul de lucru poate avea unu sau mai multe locuri de lucru (v.), fiecare dintre acestea fiind organizat pentru unu sau pentru mai multe posturi de lucru. De obicei, bancul e stabil; uneori e transportabil (de ex. pionierul), cu sau fără roţi de rulare. Bancul e numit după specialitatea lucrătorilor cari îl folosesc sau după operaţiile cari se efectuează la el, şi anume: banc de ajustare, banc de lăcătuşerie, de bobinator, de tîmplar, de ţevar, etc. Sin. Banc de atelier. Exemple: Banc de ajustare. V. Ajustare, banc de Banc de lăcătuşerie: Sin. Banc de ajustare. V. Ajustare, banc de Banc de tîmplar. Ind. lemn.: Banc de lucru folosit pentru prinderea lemnului, la prelucrarea cu unelte sau cu maşini-unelte portabile. Bancul, construit aproape excluziv din lemn (de ex. fag aburit, carpen, ulm, etc.), e constituit dintr-o tăblie (numită şi placă sau faţă) şi un postament. La tăblia bancului, în faţă şi lateral, sînt ataşate fălci de lemn, cari pot fi deplasate prin intermediul unui şurub metalic sau de lemn, formînd dispozitive de strîngere (numite cleşte cu şurub, respectiv cutie cu şurub) cu corpul tăbliei, care reprezintă a doua falcă a cleştelui (v. fig.); la marginea din faţă a tăbliei sînt practicate Banc de tîmplar. a} banc pentru tîmplărie de mobile; b) detaliu la bancul pentru cărufarie; c) fiare de banc; f) tăblie; 2) jgheab penfru unelte; 3) picioarele suportului plăcii; 4) tălpile suportului plăcii; 5) şi 6) cleşte, respectiv cutie de strîngere, cu şurub; 7) găuri penfru fiarele de banc. găuri de secţiune rectangulară, în cari se introduc fiarele de banc (v.), numite şi popice de banc, iar la marginea din spate e un jgheab, pentru depunerea uneltelor. Bancurile de tîmplar au diferite forme, după scopul în care sînt folosite; de exemplu: bancuri pentru lucrări de mobile, de binale, de sculptură, de căruţărie, etc. Sin. Tejghea de tîmplărie. 7. ~ de probă. Tehn.: Instalaţie fixă sau mobilă, pentru încercarea unui vehicul, a unei maşini, a unui aparat sau a diferitelor organe ale acestora, în condiţii cît mai apropiate de un anumit regim pe care-l vor avea în serviciu (de ex. regim nominal, regim de demarare sau de frînare, etc.). Bancurile fixe se instalează într-o încăpere special amenajată sau în aer liber, avînd grijă ca zgomotul sau alte efecte datorite funcţionării (fum, trepidaţii, etc.) să nu fie transmise în vecinătate, în măsura în care pot produce neajunsuri; de obicei, camera bancului de probă sau încăperile anexe (cum e camera tabloului de comandă, la unele bancuri pentru motoare de avion) trebuie să fie inso-norizate, echipate cu dispozitive de protecţie confra accidentelor datorite ruperii unor piese ale utilajului încercat, dotate cu instalaţii de ventilaţie sau de condiţionare a aerului, etc. Bancurile mobile pot fi montate pe vehiculul al cărui echipament se încearcă (de ex. bancurile transportabile penfru încercarea motorului unui avion în zbor) sau pe dispozitive legate de maşina de încercat. La un banc de probă se folosesc echipamente de antrenare sau de frînare, instalaţii accesorii, aparate şi instrumente, necesare pentru realizarea condiţiilor de funcţionare intenţionate şi pentru, măsurarea unor mărimi sau a variaţiei acestora. în general, curbele caracteristice de funcţionare se trasează pe baza datelor citite sau înregistrate la instrumentele de măsură ale bancului de probă. Echipamentele de antrenare cuprind motoare de antrenare, în general electrice, şi mecanisme de transmitere sau de transformare a mişcării. Echipamentele de frînare (folosite, în special, Ia încercarea motoarelor) cuprind o frînă, care e cuplată cu un organ rotitor al maşinii de încercat, şi o balanţă cu contragreutăţi, pentru Banc de probă 318 Banc de probă echilibrarea cuplului de răsturnare al acestei maşini. Echipamentul trebuie să aibă un autoreglaj între anumite limite, pentru ca — la o anumită variaţie a puterii motorului — sarcina să varieze astfel, încît turafia să rămînă practic constantă. Frîna poate fi: mecanică, cum e frîna Prony, la care puterea frînată creşte linear cu turafia motorului; electrică, cum sînt frîna dinamometrică sau frîna cu dinam etalonat, la cari puterea frînată e proporfională cu pătratul turafiei; hidraulică, cum sînt frîna Froude sau frîna Rateau, la cari puterea frînată e proporfională cu cubul turafiei; frînă cu aer, cum sînt frîna banc-balanfă sau frîna aerodinamică. Instalafiile accesorii servesc la asigurarea funcfionării bancului de probă sau a sistemului tehnic de încercat. Aceste instalafii pot fi: instalafii de alimentare cu combustibil, cu lubrifiant, cu aer sau cu lichide sub presiune, etc.; instalafii de încălzire, de ventilare (eventual de condifionare a aerului), de apă curentă, de canalizare, de lumină şi de energie electrică, etc.; bancuri auxiliare pentru încercarea carburatoarelor, a pompelor de injecţie, a pompelor de alimentare, a echipamentului de aprindere al motorelor cu electroaprindere, etc.; tabloul de comandă al bancului de probă (eventual într-o încăpere separată) şi mecanismele de transmitere a comenzilor; etc. Aparatele şi instrumentele de măsură servesc la măsurarea unor mărimi, eventual şi la înregistrarea variafiei acestor mărimi sau la ridicarea unor diagrame. Aceste aparate şi instrumente de măsură pot fi: pentru cupluri şi forfe, de exemplu dinamo-metre (mecanice, hidraulice, efc.), balanfe, etc.; penfru vitesa lineară, de exemplu vitesometre, anemometre, etc.; pentru tu-rafie, de exemplu tahometre (mecanice, electrice, stroboscopice, etc.), turometre, etc.; pentru oscilafii, de exemplu vibrometre, frecvenfmetre, etc.; pentru temperatură, de exemplu termometre (cu alcool sau cu mercur), teletermometre, termocupluri, piro-metre, etc.; pentru debite, de exemplu debitmetre, fluometre, gazometre, etc.; pentru presiune, de exemplu manometre, pimetre, compresometre, etc.; penfru densitate, de exemplu areometre, picnometre, etc.; pentru umiditate, de exemplu umidometre, higrometre, etc.; penfru înregistrarea variafiei unor mărimi, de exemplu tahografe, strobografe, vibrografe, contoare, mano-grafe, etc.; pentru analize chimice, de exemplu analizoare, etc. Exemple de bancuri de probă pentru vehicule: Banc de probă penfru automobile. Transp.: Banc la care se încearcă un automobil, pentru a determina sau a verifica vitesa de rulare, accelerafia de demarare ori de frînare, rezistenfele la mers, aderenfa la cale, consumul de combustibil ori de lubrifiant, etc. Bancul de probă cuprinde, în principal (v. fig. /): o platformă, în general metalică, pe care e aşezat vehiculul; echipamentul de frînare, avînd o frînă mecanică (de ex. frînă Prony), hidraulică (de ex. frînă Froude), electrică, sau un dinam pendular; rulouri motoare şi de ghidare, pe cari reazemă rofi le motoare ale vehiculului; instalafii accesorii, cari asigură funcfionarea vehiculului ori a bancului de probă, sau reproduc (cel pufin parfial) condifiile de utilizare a 0 platformă metalică; 2) frînă; 3) rulou motor; vehiculului; aparate şi in- 4) rulou de ghidare; 5) dinamomeiru; 6) mano-strumente de măsură, de metru, exemplu dinamometre, vitesometre, manometre, debitmetre, etc. Unele bancuri au cărucioare dinamometrice, cu echipamente de frînare cari reproduc rezistenfele la mers. Vehiculul, ale cărui rofi purtătoare (de ex. rofi le directoare) reazemă direct pe platformă şi sînt calate, funcţionează pe banc la un anumit regim sau la diferite regimuri, iar rofile lui motoare se învîrtesc pe loc şi antrenează rulourile bancului în mişcare de rotafie (în sens invers ceiui al rofilor vehiculului). Rulourile motoare, cari sînt legate cinematic cu echipamentul de frînare, pot fi frînafe parfial sau total, producînd o rezistenfă echivalentă rezisfenfei de rulare, de accelerare sau de mers în rampă; pentru reproducerea rezisfenfei aerodinamice, bancul e echipat cu o instaiafie de suflare (de ex. cu ventilator), care dirijează un curent de aer spre vehicul. Datorită frînării rulourilor motoare şi curentului de aer, se obfine variafia forfei de tracfiune la janta rofilor motoare, care e indicată sau înregistrată de aparatul dinamometric. La acest banc de probă pot fi măsurate anumite mărimi (de ex. forfa de tracfiune, vitesa de rulare, turafia motorului, etc.) sau înregistrate unele diagrame, iar din rezultatele obţi-nute pot fi determinate variafia forfei de fracţiune în funcfiune de vitesa de rulare, variafia vitesei de rulare în funcfiune de rezistenfele la mers (finînd seamă de starea şi de presiunea anvelopelor), efc. De asemenea, se mai pot verifica sau determina: debitul jicloarelor şi nivelul din cuva de nivel constant a carburatorului (cuva plutitorului), compresiunea în cilindrii motorului (de ex. cu un compresometru), forfa necesară pentru decuplarea ambreiajului şi pentru frînare (de ex. cu dinamometre hidraulice sau cu resort), forfa necesară la volan (prin mişcarea rofilor directoare pe o platformă plană uscată, vehiculul rămînînd imobil), înălfimeâ centrului de greutate al vehiculului (prin cîntărirea acestuia în pozifie înclinată, fiind rezemat cu rofile din spate pe platforma cînfarului şi cu rofile din fafă pe suporturi), unghiurile de înclinare ale rofilor directoare (înclinarea pivotului, înclinarea planului rofii, unghiul de fugă şi unghiul de convergenfă) şi unghiul de bracare al acestora, dezechilibrul rofilor, etc. în general se folosesc: bancuri de control, la cari se verifică autovehiculele noi sau reparate, şi bancuri experimentale, la cari se determină caracteristicile unor tipuri noi de vehicule sau efectele unor modificări constructive. Uneori se construiesc bancuri pentru încercări cu scop limitat, de exemplu examinarea suspensiunii, a sfabilităfii, efc., cum sînt: Banc pentru examinarea suspensiunii: Banc cu două benzi rulante, pe cari reazemă rofile automobilului, şi cari au denivelări pentru a reproduce condifii asemănătoare unui drum, cînd benzile frec sub rofile vehiculului. Benzile sînt întinse între o tobă conducătoare şi una întinzătoare; toba conducătoare e antrenată de un motor, prin arbore cardanic şi reductor de turafie, iar toba întinzătoare (penfru întinderea benzilor) e acfionafă de un mecanism (de ex. mecanism cu şurub). Sin. Banc cu bandă rulantă. Banc penfru mişcări perturbatorii: Banc cu tobe montate excentric pe un ax (eventual cu came), pe cari reazemă rofile din spate sau din fafă ale automobilului, şi cari produc mişcări oscilatorii ale acestuia, cînd axul se roteşte. Se determină amplitudinea şi frecvenfă oscilafii lor caroseriei pentru diferite turafii ale axului. Banc pentru determinarea momentului de inerfie: Banc cu cadru oscilant sau cu platformă oscilantă, pe care se aşază întregul vehicul sau numai partea suspendată a acestuia, pentru â determina momentul de inerfie a maselor în mişcare, cunoscînd frecvenfă de oscilafie. La bancurile cu cadru oscilant, întregul vehicul e suspendat de cadru şi oscilează împreună cu acesta; la bancurile cu platformă oscilantă, articulată la un capăt cu un ax paralel cu axa transversală a vehiculului şi suspendată pe resorturi la celălalt capăt, se aşază pe platformă numai partea suspendată a vehiculului. Pentru a produce mişcări oscilatorii se poate folosi şi una dintue osiile automobilului, 6anc de proba 319 Sanc de proba care în acesf caz va trebui să fie suspendai pe resorturi la o extremitate şi rezemat rigid la cealaltă extremitate. Banc pentru examinarea stabilităţii: Banc cu un cadru care se fixează în pianul centrului de greutate al caroseriei unui automobil, şi care e acfionat de osie la un capăt şi de o greutate la alt capăt, astfel încît să se poată produce un cuplu de înclinare transversală a maselor suspendate ale vehiculului, pentru a examina stabilitatea laterală a acestuia. Rigiditatea unghiulară a suspensiunii e reprezentată prin raportul dintre cuplul exercitat şi unghiul de înclinare rezultat. Banc pentru determinarea pierderilor în transmisiune: Banc la care se determină energia disipată în mecanismele cari servesc la transmiterea cuplului motor la roti le unui automobil. Se folosesc: o instalafie constituită dintr-un motor electric oscilant, care roteşte transmisiunea, şi din două echipamente oscilante de frînare, legate de arborii rofilor; o instalafie constituită dintr-un motor electric (cu reductor de turafie) care roteşte arborele conducător al transmisiunii, acesta fiind legat de o transmisiune auxiliară identică, pentru a forma un circuit cinematic închis. Banc cu bandă rulantă: Sin. Banc pentru examinarea suspensiunii. Banc de probă pentru avioane. Transp.: Banc la care se încearcă un avion, pentru a determina rezistenfa avionului sau a unor organe ale acestuia, la solicitări corespunzătoare zborului orizontal, picajului sau aterisării bruşte. Se efectuează: încercări statice, cu avionul răsturnat şi rezemat pe cricuri, asupra căruia se exercită solicitări egale cu cele rezultate din calcul şi afectate de un coeficient de încărcare statică; încercări de vibrafie, folosind un motor montat pufin excentric, pentru a determina caracteristicile de vibrafie ale anumitor organe, la vitesa critică. Pentru determinarea forfelor aerodinamice sau a repartifiei presiunilor pe suprafefele în mişcare se folosesc, în general, sufIerii (v.) în cari se încearcă modele. Banc de probă pentru I o c o m o t i v e. Transp.: Banc la care se încearcă o locomotivă, pentru a determina sau a verifica forfa de remorcare, vitesa de rulare, accelerafia II. Banc de probă pentru locomotive. 1) lonjeronul platformei; 2) mecanism de antrenare a lonjeroanelor platformei; 3) frînă; A) axul frînei; 5) acuplaj; 6) rulou motor; 7) axul rulourllor; 8) palier; 9) mecanism de antrenare a rulourilor; 10) suportulfrînei; HJsuportul rulourilor. de frînare, rezistenfele la mers, aderenfa la cale, consumul de combustibil, rezistenfa unor organe (biele, osii, etc.), etc. Bancul de probă cuprinde, în principal (v. fig. II): o platformă, formată din lonjeroane metalice, pe care e adusă locomotiva pe banc; echipamentul de frînare, de obicei avînd două frîne hidraulice (de ex. frîne Froude); rulouri motoare, cu ampatamentul axurilor lor variabil, pe cari reazemă rofile motoare sau cuplare ale locomotivei în timpul încercării; mecanisme de deplasare a platformei şi a pozifiei rulourilor; instalafii accesorii, cari asigură funcfionarea locomotivei sau a bancului de probă; aparate şi instrumente de măsură, de exemplu dinamometre, vitesometre, strobografe, manometre, pirometre, etc. Locomotiva, care e adusă pe platformă şi apoi e aşezată pe rulouri, funcfionează pe banc la un anumit regim sau la diferite regimuri, iar rofile ei motoare se învîrtesc pe loc şi antrenează rulourile bancului în mişcare de rotafie (în sens invers celui al rofilor locomotivei). Rulourile, cari sînt legate cinematic cu echipamentul de frînare (de obicei prin acupiaje), pot fi frînate parfial sau total, producînd o rezistenfă echivalentă rezistenfei la mers a locomotivei; axurile rulourilor trebuie să se găsească în planul vertical al osiilor locomotivei, pozifie care poate fi reglată prin intermediul unui mecanism (de ex. cu cremalieră), iar această posibilitate de deplasare a pozifiei rulourilor prezintă avantajul adaptării bancului la orice tip de locomotivă (cu diverse ampatamente). Datorită frînării rulourilor, se obfine variafia forfei de fracfiune la cîrligul locomotivei, care e indicată sau înregistrată de aparatul dinamometric. La acest banc pot fi măsurate anumite mărimi (forfa de tracfiune, vitesa de rulare, temperatura focarului, etc.) sau pot fi înregistrate mişcările unor piese (de ex. mişcarea organelor distribufiei sau mişcarea supapelor), iar din rezultatele obfinute se pot determina variafia forfei de tracfiune în funcfiune de vitesa de rulare, alura curbelor de funcfionare sau a randamentului, etc. Stabilirea comportării locomotivei depinde şi de tipul acesteia, ca, de exemplu: la locomotive cu abur interesează variafia forfei de tracfiune pentru diferite grade de admisiune şi pentru diferite pozifii ale regulatorului, sau variafia pro-ducfiei de abur în funcfiune de încărcarea specifică a grătarului; la locomotive Diesel interesează variafia forfei de tracfiune în funcfiune de turafia motorului, de presiune, de condifiile injecfiei şi de consum, sau bilanful termic al motorului; la locomotive electrice interesează încălzirea motorului în funcfiune de intensitatea curentului electric şi de forfa de tracfiune. Rezultatele experimentale de la bancul de probă sînt concludente, deşi comportarea locomotivei pe linie e oarecum diferită, datorită rezistenfei vîntului, răcirii perefilor cilindrilor, etc. De aceea, la locomotive se fac şi încercări pe linie, în cari locomotiva de încercat remorchează fie locomotive-frînă, fie trenuri de experienfă (trenuri de compunere standardizată) sau trenuri în circulafie. Banc de probă pentru automotoare. Transp.: Banc la care se încearcă un automotor, pentru a determina sau a verifica forfa de tracfiune, vitesa de rulare, accelerafia de frînare, rezistenfele la mers, consumul de combustibil şi de lubrifiant, etc. Bancul de probă e asemănător celui pentru locomotive (v.). La acest banc de probă pot fi măsurate anumite mărimi şi pot fi înregistrate unele diagrame, iar din. rezultatele obfinute se pot determina variafia forfei de tracfiune în funcfiune de vitesa de rulare şi de felul transmisiunii (care poate fi mecanică, hidraulică, electrică), bilanful termic al motorului şi randamentul. — Exemple de bancuri de probă penfru maşini: Banc de probă pentru m o t o a r e c u a r d e r e internă. Mş.: Banc la care se încearcă un motor cu ardere internă, pentru a determina sau a verifica puterea, turafia, randamentul, consumul de combustibil şi de lubrifiant, compozifia gazelor de ardere, încălzirea, etc. Bancul de probă poate cuprinde: un suport, pe care se montează motorul de încercat; Banc de probă 320 Banc de probă echipamentul de frînare, avînd o frînă mecanică, electrică, hidraulică sau pneumatică; instalafii accesorii şi echipamente, cari asigură funcţionarea motorului ori a bancului de probă, sau reproduc (parţial sau total) condiţiile de utilizare a motorului; aparate şi instrumente de măsură. în general, bancul e instalat într-o încăpere (la sol), iar uneori există şi încăperi anexe pentru tabloul de comandă (pupitru) al bancului, pentru un atelier auxiliar sau pentru depozitare de materiale (combustibili, lubrifianţi, etc.); la încercarea motoarelor de avion se folosesc şi bancuri montate pe avion. La bancurile instalate în încăperi (ia sol), se recomandă ca acestea să fie insonorizate şi echipate cu dispozitive de protecţie contra accidentelor sau contra incendiilor (de ex. pereţi separatori, blindaje, extinctoare, etc.); de asemenea, încăperea trebuie să fie dotată cu instalaţii de ventilaţie sau de condiţionare a aerului, de încălzire, de apă curentă şi de canalizare, de lumină şi de energie electrică.— instalaţiile accesorii, pentru alimeniarea bancului sau a motorului de încercat, pot fi: instalaţie de alimentare cu combustibil sau cu lubrifiant, instalaţie pentru aer sau pentru lichide sub presiune, etc. — Aparatele şi instrumentele de măsură pot fi: dinamometre sau balanţe, pentru măsurarea cuplurilor şi a forţelor; vitesometre sau anemometre, pentru măsurarea vitesei lineare; tahometre sau turometre, penfru măsurarea turaţiei; vibrometre sau frecvenţmetre, pentru măsurarea oscilaţiilor; termometre sau termocupluri, pentru măsurarea temperaturii; debitmetre, fluometre sau gazometre, pentru măsurarea debitului; manometre, pimefre, compresometre sau vacuummetre, pentru măsurarea presiunii; higrometre sau umidometre, pentru măsurarea umidităţii; stetoscoape, pentru ascultarea bătăilor; fahografe, strobografe, vibrografe, contoare, manografe, etc,, pentru înregistrarea variaţiei unor mărimi. în unele cazuri, în special penfru motoare (cu piston) de avion, se folosesc bancuri de altitudine, cari sînt bancuri de probă la sol şi la cari motorul funcţionează în condiţii de presiune, temperatură şi umiditate ale aerului corespunzătoare diferitelor altitudini ale atmosferei reale sau ale atmosferei standard. — Penfru probe de cercetări se realizează condiţionarea aerului din inferiorul incintei bancului de probă, utilizînd exhaustoare şi refrigeratoare puternice. De multe ori se preferă instalarea acestui banc de probă în regiuni muntoase, la diferite altitudini, ceea ce permite încercarea în condiţii reale de altitudine, cel puţin pentru un domeniu mai restrîns. — Pentru probele de omologare şi de serie ale motoarelor de altitudine cu piston se realizează parţial condifiile de altitudine numai la admisiune, prin aspirafia aerului dintr-o cuvă de depresiune în care se poate strangula mai mult sau mai pufin admisiunea aerului, obfinînd la admisiune presiunile corespunzătoare în altitudine şi corectînd rezultatele cu diferifi coeficienfi de corecţie (stabilifi pe cale teoretică-experimentală). Unele bancuri de probă, în special cele pentru motoare de putere mică sau medie, servesc şi la rodajul motoarelor noi sau reparate. Banc de altitudine. V. sub Banc de probă, penfru motoare cu ardere internă. După destinafia motorului,, se deosebesc: Banc de probă penfru motoare de automobil: Banc pentru încercarea motoarelor de putere mică sau medie, cu turafie relativ înaltă, cari funcfionează în condifiile atmosferice de la sol. Pentru determinarea caracteristicilor de funcfionare ale motorului, care în general e un motor cu electroaprindere sau cu autoaprindere, acest banc (v. fig. III) e echipat cu: insta- lafii accesorii, pentru determinarea consumului de combustibil, de apă şi de aer; balanfe, dinamometre, tahometre sau turometre, manometre, vacuummetre, termometre (pentru măsurarea temperaturii apei, a aerului şi a gazelor evacuate), aparate pentru ridicarea diagramei indicate, etc.. Banc de probă pentru motoare staţionare: Banc pentru încercarea motoarelor de putere mică sau medie, cu turafie III. Banc de probă penfru motoare de automobil. 1) motor; 2) coloane; 3) placă; 4) frînă; 5) roată de antrenare; 6) fundaţie; 7) rezervor pentru apă de răcire; 8) feavă de aducere a apei de răcire la rezervor- 9) feavă de aducere a apei de răcire la frînă şi la mofor; 10) rezervoare de combustibil. relativ joasă, cari funcţionează în condiţiile atmosferice de la sol. Acest banc (v. fig. IV) e asemănător celui pentru motoare de automobil. funcţionează la al- IV. Banc de probă pentru mofor sfafionar. titudine. Construc- 1) motor de încercat; 2) mofor (electric) de antrenare; ţia şi echipamen- 3) tobă de eşapament; 4) pompă de apă; 5) recipient tul bancurilor de de aer; 6) gazometru; 7) contor de fure. probă diferă după tipul de motor care se încearcă (v. Motor de aviaţie), după locul de instalare şi după scopul urmărit. Bancul de probă penfru motoare cu piston se deosebeşte de bancul de probă pentru reactoare, în special prin faptul că la primul se măsoară cuplul motor, iar la cel de al doilea, forţa de împingere. în ce priveşte locul de instalare, pot exista instalaţii fixe la sol, reproducînd mai mult sau mai puţin corect (prin mijloace artificiale) condiţiile reale în zbor, sau instalaţii adaptate la bordul aeronavelor, permiţînd efectuarea încercărilor în condifiile cele mai variate de zbor. Complexitatea aparaturii şi a instalafiilor depinde de scopul urmărit, adică de varietatea şi de precizia măsurărilor. Se construiesc bancuri de probă pentru motoare experimentale şi pentru motoare de serie. — Bancurile de probă pentru motoare experimentale, cari sînt cele mai complete, sînt folosite penfru încercări de cercetare şfiinfifică sau tehnică (de ex. pentru îmbunătăţirea unor tipuri existente de motoare). Acest banc — instalat la sol sau pe aeronavă — trebuie să fie echipat astfel, încît să permită măsurarea directă şi precisă a parametrilor caracteristici cari nu pot fi determinafi indirect sau prin calcul şi în condifii reale de funcfionare în zbor, cum Banc de proba 321 Banc de proba sînt vitesele, presiunea, temperatura şi umiditatea aerului exterior. Bancurile pentru motoare experimentale pot fi: bancuri de altitudine, folosite pentru stabilirea modului de comportare a motorului la altitudine, a funcfionării în condifii de givraj, etc.; bancuri de probă la sol, folosite penfru încercările de reglare (punere la punct), induranfă şi de omologare a motoarelor prototip, la cari nu e necesară decît determinarea per-formanfelor şi a caracteristicilor principale de funcfionare, în condifii de referinfă reproducînd numai parfial condifiile în zbor, însă la toate regimurile de funcfionare ale motorului în zbor.— Bancurile de probă pentru motoarele de serie (noi sau reparate) sînt folosite numai pentru control sau recepfie, în general în condifiile de funcfionare la sol (la punct fix). La aceste bancuri, cari uneori sînt echipate cu instalafii de reproducere a condifiilor de presiune la altitudine (pentru admisiunea amestecului carburant), se măsoară şi caracteristicile principale de funcfionare ale motorului, la regimurile nominale de funcfionare la sol şi, convenfional, la altitudine. Construcfiile pentru adăpostirea bancului de probă, cu instalafiile şi echipamentele aferente, cuprind: postul de comandă, cu pupitrul şi utilajul necesar acfionării motorului, citirilor şi înregistrărilor la distanfă; încăperea pentru bancul de probă, unde e montat motorul de încercat; încăperile anexe pentru depozitare de materiale (de ex. rezervoare de combustibil), ateliere auxiliare, etc. Pentru protecfia muncii în încăperea postului de comandă sau în încăperea bancului de probă se folosesc perefi separatori, geamuri cu izolări de insonorizare, blindaje contra accidentelor datorite ruperii unor piese ale motorului, instalafii de condifionare a aerului, etc., iar pentru a proteja vecinătăfile, se folosesc turnuri de insonorizare, pereţi înclinafi, deflectoare de gaze arse, blindaje, etc. Bancul de probă pentru motoare de avion e echipat cu diferite sisteme de frînare a motoarelor cu piston sau a turbo-propulsoarelor, pentru determinarea cuplului, respectiv cu diferite sisteme desuspensiunea reactoarelor (turboreactoare, pulso-reactoare sau statoreactoare şi fuzee), pentru transmiterea şi măsurarea forfei de împingere. La bancurile de probă pentru motoare de avion se fac încercările obişnuite pentru orice motor cu ardere internă şi unele încercări specifice motorului de avion, folosind instalafii accesorii, aparate şi instrumente de măsură. De obicei există un pupitru centralizator al comenzilor şi înregistrărilor, legat de motor prin pîrghii, cabluri, conducte, etc. — Instalafiile accesorii sînt: instalafii de alimentare cu combustibil, cu lubrifiant, cu aer sau cu lichide sub presiune (pentru aprindere, pornire, etc.); instalafii de răcire cu aer sau cu lichide; insta- . lafii de suflare (cu ventilatoare, exhaustoare, etc,); bancuri auxiliare de încercare a camerelor de combustie, a carburatoarelor, a pompelor de injecfie şi a injectoarelor, a echipamentului de aprindere al motorului, etc. — Aparatele şi instrumentele de măsură sînt: balanfe, dinamometre (mecanice sau hidraulice), tahometre (mecanice, electrice sau optico-stroboscopice), fre-cvenfmetre, vibrometre sau vibrografe, termometre (cu mercur), teletermometre ’.(cu tensiune de vapori sau electrice), termo-cupluri, manometre, vacuummetre, areometre, vitesometre, ane-mometre, tuburi Pitot, debitmetre, fluometre, gazometre, capacităfi tarate, cîntare, aparate pentru analize chimice (ale combustibilului, uleiului, gazelor evacuate, etc.), aparate pentru măsurarea presiunilor din camerele de combustie ale motoarelor cu piston şi pentru ridicarea diagramelor indicate, aparate pentru măsurarea temperaturilor şi a presiunilor din tuburile de flăcări (zona de ardere) ale camerelor de ardere ale turboreactoarelor, aparate pentru măsurarea vitesei de ardere, etc. Reducerea la condifii standard şi interpretarea rezultatelor experimentale, pentru fiecare tip de motor şi de banc de probă (v. Reducerea rezultatelor probelor de banc), se efectuează ca să se poată compara caracteristicile „de banc" determinate în condifii „locale" şi „ale zilei", prin transformarea lor în „condifii standard" (stabilite convenfional) cu ajutorul unor coeficienfi de corecfie; pentru a stabili performanfele şi caracteristicile de funcfionare în condifii reale de zbor (cari sînt vitesele relative ale aerului şi caracteristicile atmosferei standard), plecînd de la aceleaşi elemente determinate la banc şi reduse (v. Corecfii de vitese şi de altitudine). Penfru motoarele de avion, bancurile de probă diferă după tipul motorului. Astfel, se deosebesc: Banc de probă penfru motoare cu piston sau reactopropulsoare; Banc de probă la care se măsoară, în principal, cuplul motor. Evfolosit pentru determinarea caracteristicilor motorului, reproducînd condifiile de altitudine, deoarece motoarele de avion sînt în majoritate motoare de altitudine (v. Banc de altitudine, sub Banc de probă pentru motoare cu ardere internă); pentru V. Banc de probă pentru motoare de avion. I) banc de probă; 2) motor de avion; 3) jaluzele; 4) rezervoare; 5) scară; 6) cabina bancului de probă; 7) şină de rulare per.tru macara; 8) atelier; 9) fundaţie; 10) sală pentru pregătire; 11) podişca de vizitare şi de lucru; 12) fum de insonorizare. probele de omologare şi de serie se folosesc bancuri la cari se reproduc numai parfial condifiile de altitudine (de ex. presiunea) şi numai la admisiune (v. fig. V). La aceste bancuri pot fi utilizate metodele dinamometrice obişnuite, şi anume: metoda de absorpfie, metoda de transmisiune sau metoda de absorpfie-transmisiune. — La metoda de absorpfie se absoarbe toată energia mecanică furnisată de motor şi se transformă în alt fel de energie, care poate fi măsurată uşor; bancul pentru metoda de încercare prin absorpfie, numit banc fix, e în general echipat cu frînă cu aer (cu mulinet sau cu elice). Această metodă e rar utilizată în aviafie şi numai la bancurile cele mai simple (de obicei folosite pentru rodajul motoarelor de serie), datorită impreciziei rezultatelor.— La metoda de transmisiune se măsoară efectele produse în piese legate cu arborele motorului. Această metodă permite măsurarea cuplului motor al motorului în serviciu (de ex, cînd motorul antrenează elicea, în zbor), cu dispozitive de măsurare a cuplului exercitat asupra rofii fixe a reductorului motorului, dispozitive de măsurare a cuplului de torsiune al arborelui port-elice şi dispozitive de măsurare a cuplului prin butuc de elice deformabil. — La metoda de absorpfie-transmisiune se măsoară energia mecanică absorbită prin frînarea motorului, 21 Banc de probă 322 Banc de probă folosind o frînă. Această metodă, prin frînarea aerodinamică, Banc de probă pentru reactoare: Banc de probă la care se hidraulică, electromagnetică sau mecanică a motorului, serveşte măsoară, în principal, forţa de împingere (tracţiunea) şi debila măsurarea cuplului care se exercită asupra suportului motor ful de aer absorbit de reactor (v. fig. VI). E folosit penfru de- VI. Instaiafie de încercare Ia banc a turboreactoarelor. 1) intrarea aerului în turboreactor; 2) perete izolant sonic; 3) tub Venturi; 4) scripete pentru ridicarea turboreactorului; 5) suportul circuitelor de alimentare cu combustibil; 6) banc de susfinere a turboreactorului; 7) perete izolant sonic; 8) intrarea aerului de răcire a gazelor de evacuare; 9) prelungitor telescopic al colectorului de evacuare; 10) tub izolant sonic pentru gazele de evacuare; if) planul de alunecare a colectorului gazelor evacuate; 12) parapetul deflec-tor al gazelor de evacuare; 13) intrarea principală în celula turboreactorului; 14) cabină pentru aparataj electric; 15) subsol; 16) celula turboreactorului; 17) orif ic iu de trecere a cablurilor şi a tubulaturii de alimentare a turboreactorului; 18) ferestre pentru aerisirea celulei; 19) cameră anexă la cabină; 20) podul de susfinere a turboreactorului; 21) şi 23) uşi de acces; 22) cameră anexă; 24) tablou de comandă; 25) fereastră de observafie; 26) blindaj de protecţie; 27) fereastră suplemenfară de observafie; 28) scară de acces la subsol. (în special la frînarea aerodinamică) sau asupra suportului frînei (la celelalte feluri de frînare). Frîna aerodinamică, prin mulinete (v.) sau elice de avion (de pre-ferinţăcu pas variabil), se foloseşte pentru încercări de omologare sau de serie, iar frîna hidraulică (de ex. Froude, Junkers, etc.) se foloseşte în general pentru încercări de cercetare, de reglare (punere la punct) şi de determinare a curbelor de performanţe; frînele electromagnetice (de ex. frînă dinamo-di- ’> furboreactor: namometrică) şi mecanice se folosesc foarte rar sau deloc, în special din cauza stabilităţii insuficiente. Pentru încercări de cercetare şi de punere la punct se folosesc bancuri pe aeronave (în zbor), bancuri de altitudine (în regiuni muntoase) sau bancuri la sol (cu aer condiţionat în încăperea motorului). terminarea caracteristicilor Hde banc" ale turboreactoarelor Ia punct fix, dar extinderea lor la condiţii de zbor e foarte delicată, din cauza influenţei preponderente a vitesei de zbor şi a modului de instalare pe aeronavă; pulso-reactoarele şi stato-reactoarele trebuie încercate în tunel cu circuit deschis, în care se realizează artificial vitesa necesară de admisiune a aerului. încăperea în care e instalat bancul e insonorizată (de ex. gazele de ardere sînt evacuate printr-un tub de insonori-zare) şi echipată cu dispozitive de protecţie contra accidentelor cari ar putea fi produse de avarierea reactorului. Aceste bancuri de probă se deosebesc după modul de suspendare a atelajului motor, care permite deplasarea sa în plan, în direcţia forţei de reacţiune. Se folosesc sistemele de suspendare pe centuri flexibile (v. fig. VII) sau prin paralelo- VII. Banc de probă penfru turboreactor suspendat pe centuri flexibile. 2) dispozitiv de etalonare; 3) greutăfi de etalonare; 4) cîntar; 5) platformă mobilă; 6) cadru fix; 7) centură flexibilă. I Banc de probă 323 Banc de probă gram articulat (v. fig. V/l/), sistemul de suspendare pe cărucioare fiind abandonat, datorită frecărilor importante. Forfa de împingere e transmisă la un dinamometru, printr-un sistem de tije şi de pîrghii multiplicatoare, penfru a permite măsurarea acesteia la deplasări foarte mici ale atelajului motor (zecimi de milimetru), astfel încît precizia rezultatelor să nu fie influen-fată sensibil de diversele rezistenfe datorite legăturilor motorului cu instalafiile cari îi asigură funcfionarea (cabluri, conducte, conductoare, tije de comandă, etc.); instrumentul de măsură poate fi o balanfă sau dinamometre (mecanice ori hidraulice), gradate direct în forfe de împingere. Debitul de aer al turboreactoarelor cu compresor axial, plasate în spafiu deschis, poate fi măsurat într-un ajutaj frontal, VIII. Banc de probă penfru turboreactor suspendat pe platformă mobilă. 1) turboreactor; 2) etanşare elastică (burduf de etanşare); 3) conducfor la manometru; 4) ajutaj de măsură (efuzor); 5) platformă mobilă; 6) dinamometru hidraulic; 7) spre manometru, dispus înaintea efuzorului propriu (v. fig. VIII). Debitul de aer al turboreactoarelor cu compresor radial, plasate în camere închise şi etanşe, poate fi măsurat în deschideri de dimensiuni mari, practicate în perefii camerei (pentru a reduce depresiunea şi vitesele în cameră), prin cari intră aerul comburant, în cantitate reglabilă. Banc fix. V. sub Banc de probă pentru motoare cu piston sau reactopropulsoare. Banc de probă pentru maşini electrice. Elf.: Sin. Platformă de încercare (v.). Banc de probă pentru pompe centrifuge. Mş.i Banc la care se încearcă o pompă centrifugă, pentru a determina sau a verifica înălfimea manometrică totală şi înălfimea maximă de aspirafie, puterea, debitul, turafia, randamentul şi temperatura. Bancul de probă cuprinde, în principal: un suport, pe care se montează pompa de încercat, care e antrenată de un electromotor; un rezervor de aspirafie şi un rezervor pentru apa deversată; eventual ajutaje sau deversoare calibrate; aparate şi instrumente de măsură, cum sînt vacuum-metrele, manometrele, contoarele, tahometrele, termometrele, voltmetrele şi ampermetrele. Pompa, care are un vacuummetru la aspirafie (sau un manometru, cînd lichidul intră cu presiune) şi un manometru la refulare, aspiră apa din rezervorul de aspirafie (de capacitate cunoscută), al cărui nivel se măsoară după un anumit timp de funcfionare. înălfimea de ridicare rezultă din suma citirilor la cele două manometre. Debitul pompei poate fi determinat prin următoarele metode: prin măsurarea diferenfei de nivel din rezervorul de aspirafie, după o perioadă de timp cronometrată; prin folosirea unui contor de lichid, cu ajutaj convergent-divergent sau cu palete, montat pe conducta de refulare; prin folosirea unor deversoare calibrate., în care caz sînt necesare un rezervor mic şi o cantitate redusă de lichid; prin montarea în conductă a unor diafragme cu secfiuni de trecere calibrate, debitul fiind calculat cu formula Q = M ilgH , în care A e secfiunea de trecere a diafragmei, H e căderea de presiune (măsurată cu un manometru de precizie), ^ e un coeficient de scurgere şi g e accelerafia căderii libere. Banc de probă pentru haveze. Mş.: Banc la care se încearcă o haveză (maşină de havat), pentru a. determina comportarea ei în serviciu. La banc se determină, în principal, forfa de tracfiune a tobei (cu un dinamometru fixat la banc), ungerea Ia diferite înclinări ale maşinii şi comportarea în mediu grizutos. La haveze se efectuează şi încercări în mină, penfru verificarea adapfabilităfii lor la condifiile existente în subteran, mă-surînd adîncimea şi lungimea havată, vitesa de înaintare, etc.— Exemple de bancuri de probă pentru echipamentul auxiliar al maşinilor: Banc de probă al echipamentului electric. Mş.; Banc la care se încearcă echipamentul electric al unui motor cu ardere internă, pentru verificarea şi reglarea maşinilor şl a aparatelor componente ale acestui echipament. Bancul cuprinde, în principal (v. fig. IX): dispozitive sau suporturi, pe cari se pot monta demaroare, generatoare electrice, IX. Banc pentru încercarea instalaţiilor electrice. magnetouri, distribuitoare, bobine de inducfie, condensatoare şi bujii, cari trebuie încercate; un motor electric (în general monofazat) de antrenare, echipat cu un reostat pentru variafia turafiei (de ex. între 0 şi 6000 rot/min); eclatoare şi vîrfuri de descărcare pentru curentul de înaltă tensiune; reostate; o pompă manuală, necesara pentru ridicarea presiunii aerului în aparatul de încercat bujii; un tablou cu ampermetre, voltmetre, manometre, tahometre, etc., şi cu borne pentru conectarea la refele electrice de joasă tensiune (de ex. la refele de 120 V şi de 6 V). Acest banc e utilat astfel, încît maşinile şi aparatele de încercat să funcfioneze pe banc în condifii analoge celor de serviciu. Banc de probă pentru echipamentul de alimentare. Mş.: Banc la care se încearcă echipamentul de alimentare cu combustibil al unui mofor cu ardere internă, pentru verificarea şi reglarea organelor componente ale acestui echipament. După tipul motorului, se deosebesc: Banc penfru echipamentul motoarelor cu autoaprindere: Banc ce serveşte la încercarea pompei de injecfie şi a injectoa- 21* Banc de rodaj 324 Banc de rodaj relor, cum şi a pompei de alimentare, ale unui motor alimentat cu combustibil prin injecţie. Bancul de probă cuprinde, în general: instalafia de centicubat, pentru verificarea şi reglarea debitului elementelor de pompă ale pompei de injecţie; instalaţia pentru verificarea pompei de alimentare (v. fig. X); aparate pentru controlul etanşeităţii elementelor de pompă şi a supapelor (v. fig. XI); un aparat turi (6), pe cari se montează spiralele bimetalice ale termo-statelor, prin intermediul unui ax (7); un termometru, fixat X. Banc penfru verificarea pompei de XI. Banc penfru verificarea etanşeităţii alimenfare. supapelor cu acţiune pneumafică. 1) pompă de alimenfare; 2) conducfă; 1) corp; 2) garnitură; 3) resorf; 4) piesă 3) robinet; 4) rezervor de măsură; 5) re- de strîngere; 5) conductă; 6) canal, zervor de combustibil; 6) manometru; 7) rezervor de prea-plin. pentru verificarea şi reglarea injectoareior (v. fig. XII). La acest banc se poate efectua şi rodarea, de exemplu a elementelor de pompă ale pompei de injecţie. Banc pentru echipamentul motoarelor cu electroaprindere: Banc ce serveşte Ia încercarea şi reglarea carburatorului şi a ji-cloarelor, cum şi a pompei de alimentare, ale unui mofor cu carburator. Bancul de probă cuprinde, în general: instalaţia pentru verificarea şi reglarea unghiului de deschidere a clapetei de acceleraţie; instalaţia pentru controlul etanşeităţii supapei de închidere a cuvei de nivel constant a carburatorului şi pentru reglarea nivelului de benzină din această cuvă; instalaţia pentru verificarea debitului injectoareior; instalaţia pentru verificarea şi reglarea debitului pompei de alimentare. — Exemple de bancuri de probă pentru aparate: Banc de etalonare. Topog.: Banc folosit pentru eta-lonarea instrumentelor de măsură. V. şi sub Etalonare. Banc de probă penfru lermostafe. Termot,: Banc la care se încearcă un termostat din circuitul de răcire al unui motor cu ardere internă, pentru a verifica înălţimea de ridicare a supapei acestui termostat. Bancul cuprinde, în general (v. fig. XIII): o baie metalică (1), echipată cu o bridă (2) pentru montarea şi fixarea termostatului de încercat; o bridă (4), pe care se montează burduful termostatului; o placă (5), cu două supor- XIII. Banc pentru verificarea termostatelor. 1) baie metalică; 2) şi 4) bride; 3) dop; 5) placă; 6) suport; 7) ax; 8) termo- metru; 9) termostat; 10) spirale bimetalice. printr-un dop (3) pe brida (2); rezistenţe electrice, pentru încălzirea apei din baie. Termostatele se montează pe bridele băii şi aceasta e încălzită progresiv, astfel încît, prin măsurarea înălţimilor de ridicare succesive ale supapei termostatului, se poate trasa curba de funcţionare a termostatului raportată la temperatură. Comportarea termostatului se verifică prin compararea curbei de funcţionare rezultate cu o curbă teoretică. i. ~ de rodaj. A/iş.: Instalaţie pentru rodarea unei maşini sau a diferitelor organe ale acesteia, în funcţiune, mişcarea fiind asigurată de un motor de antrenare sau de maşina de rodat. Prin rodare se obţin jocurile funcţionale prescrise, între suprafeţele în contact ale pieselor asociate în serviciu (de ex. jocul dintre fusul unui arbore şi palier). Bancurile de rodaj se folosesc în fabricile constructoare de maşini sau în ateliere de reparaţii. Exemplu: Banc de rodaj pentru motoare: Banc la care se rodează, în gol sau în sarcină, motoare cu ardere internă, XII. Banc pentru verificarea şi reglarea injectoareior. 1) injector; 2) şurub de reglare; 3) conductă; 4) robinet; 5) pompă; 6) manetă de acţionare; 7) rezervor; 8) manometru. Banc penfru rodaj Ia rece. 1) electromotor; 2) reductor; 3) disc de cuplare (la care se cuplează moforu de rodat); 4) montant; 5) placă de presare a montantului. asamblate total ori parţial. Bancul de rodaj cuprinde, în general (v. fig.): un suport (de obicei cu dispozitive de prindere reglabile), pe care se montează motorul de rodat şi care e Banc 325 Banc ancorat într-o placă de fundaţie; un motor de antrenare (de obicei, motor electric), cu ambreiaj şi reductor de turaţie; instalaţii accesorii pentru alimentarea cu combustibil şi lubrifiant a motorului de rodai; instalaţie de răcire, de obicei în circuit deschis, cu pompă de circulaţie; instalaţie de ventilaţie a încăperii în care e instalat bancul, pentru primenirea aerului, cu eliminarea gazelor de ardere evacuate (în rodajul la cald); aparate sau instrumente de măsură (de ex. termometre); utilaj de ridicat şi de transport, pentru manipularea motoarelor de rodat. La banc se efectuează rodarea la rece, cînd motorul de rodat e rotit de motorul de antrenare, şi rodarea la cald, cînd motorul de rodat se roteşte funcţionînd în regim de sarcină parţială. în timpul rodării la rece a motorului, la care nu sînt necesare echipamentele de alimentare sau de aprindere ale acestuia, sînt în serviciu circuitele de răcire şi de ungere. în timpul rodării la cald, care se începe după înlăturarea defectelor constatate în rodarea la rece, motorul funcţionează 10—90 de minute la fiecare sarcină, care creşte progresiv. La rodaj, la rece sau la cald, e necesar să se măsoare temperatura diferitelor organe ale motorului. 1. Banc. 2. Tehn., M?.; Maşină de lucru prin deformare plastică. Exemple: bancul de etirat sau bancul de tras, care e o maşină de tras (v. sub Tragere); bancul de îndreptat laminate, care e o maşină de îndreptat laminate (v. sub îndreptat, maşină de ~); bancul de tras sîrmă sau bancul de trefilat, care e o maşină de trefilat (v. Trefilat, maşină de ~). 2. ~ cu cremaliera. Metg.: Sin. Banc împin-gător (v.). s. ~ împingăfor. Mefg.: Maşină de lucru pentru obţinerea de ţevi de oţel, fără sudură, din eboşe cu fund (perforate în prealabil la presă) numite pahare (v.), prin împingerea lor prin garnitura de filiere succesive şi coaxiale. Maşina e compusă, în principal, din următoarele părţi: un batiu; garnitura de filiere fixate Pe batiu; un mecanism pentru mişcarea de lucru, constituit dintr-o crema-|jeră şi una sau două roţi dinţate, cari acţionează mandrinul (dornul) împin-gator; un mecanism de acţionare. — Filierele sînt constituite, fie din inele calibrate convenabil, cu diametri descrescînd (de /. Profilul de lucru al filierelor cu role la bancul împingăfor. 1), 2), 3) şi T), 2'), 3') rolele filierei corespunzătoare diametrului Dn, respecfiv Dn) şi Dn_j_j) diametrul fevii după trecerea prin filiera n, respectiv prin filiera n-j-11 s) reducerea radială ia trecerea prin filiera cu diametrul Dn_ţ_1( 5 = 1/2 (Dn~Dn_j_1). din grupuri de cîte trei role; în ultimul caz, frecvent la maşini recente, rolele fiecărei filiere sînt montate decalat cu 60° faţă de cele din filiera precedentă (v. fig. /), şi materialul prelucrat pe marginea rolelor într-o filieră e prelucrat pe fundul rolelor în filiera următoare. — Mandrinul, de ofel dur, e ghidat şi asigurat contra flambajului. Eboşa, care e încălzită la temperatura de laminare şi al cărei fund se răceşte mai repede decît corpul ei (cilindrul devenind suficient de rezistent pentru a suporta apăsarea mandrinului), e transformată în feavă prin împingerea ei — la cald, fără re-încălzire — prin filierele bancului (v. fig. II). Ţeava semifabricată la bancul împingăfor, cu mandrinul din ea, trece la un luminor extensor, care o lărgeşte astfel, încît mandrinul să poată fi scos la extractor; apoi capătul cu fund e retezat, iar feava trece la laminorul calibror, sau e reîncălzită şi redusă, la un laminor reductor. Bancul împingător e folosit: la fabricarea fevi lor cu diametrul de 60—220 mm şi grosimea peretelui de 2,5—20 mm, din ofeluri obişnuite; la fabricarea fevilor de diferite dimensiuni, din anumite ofeluri speciale (de ex. fevi pentru inele de rulment^, cari se prelucrează greu prin alte procedee; la fabricarea buteliilor de gaze comprimate; etc. Sin. Banc cu cremaliera. 4. Banc, pl. bănci. 3. Nav.: Scîndura transversală, aşezată la îmbarcafii dintr-un bord în altul, şi care serveşte, în general, la şederea persoanelor cari frag la rame, cum şi la fixarea catargelor de îmbarcafie. 5. Banc, pl. bancuri. 4. Geol.: Alternanfă de strate subfiri (uneori sub 1 m grosime) de roci sedimentare de acelaşi tip, agregate sau dezagregate, cu stratificafie masivă şi fără inter-calafii importante de roci de altă natură. Alternanfa poate fi rubanată sau complexă. Termenul e aplicat în special nisipurilor, gresiilor, conglomeratelor şi calcarelor în pozifie suborizontală. Exemplu: Bancul cu Nummulites fabiani din seria calcaroasă a Eocenului (Transilvania). La rocile piroclastice, produsele vulcanice corespunzătoare unei explozii constituie un banc formatdin mai multe strate, a căror stratificafie se datoreşte sortării parfiale, după mărime, a materialului de erupţie, în timpul dintre expulsia şi căderea lui pe pămînt. 6. Banc. pl. bancuri. 5. Geogr., Hidr., Nav.: Depozit de aluviuni (în special tîrîte: nisip şi pietriş), în stare de evolufie, în albia unui rîu (format acolo unde vitesa de antrenare a curentului scade sub valoarea critică),într-un lacde acumulare sau lamarginea mării. Bancurile importante depăşind nivelul apelor scăzute, consolidate cu ti.mpul prin vegetafie, formează ostroave sau insule de sedimentafie (de ex.: insula Ada-Kaleh pe Dunăre, insula Călimăneştilor în apa Oltului, etc.). Deltele (v.) sînt formafiuni de acelaşi fel, la vărsareă rîurilor în mări sau în lacuri. Cauzele principale ale formării bancurilor sînt următoarele: lărgirile locale ale albiei (sectoarele instabile cu meandre, basinui lacurilor de acumulare) şi curenfii transversali (cari se formează în curbele rîurilor, la trecerea curentului principal de la un mal la altul şi la întretăierea acestuia de către curenfii afluenfilor sau de către curenfii cari iau naştere în albia majoră, în perioada inundafiilor). Bancurile se pot forma şi artificial, în jurul corpurilor scufundate (arbori, vase, etc.), al lucrărilor II. Schema operaţiei deformare a fevii la bancul împingăfor. <), 2), 3) şi 4) fii iere succesive; 5), 5'), 5") şi 5"') eboşa în diferitele treceri prin filieră; 6), 6'), 6") şi 6"') pozifiile succesive ale exfremifăfii mandrinului. la o valoare mai mică decît a diametrului eboşei pînă la o valoare cu pufin mai mică decît a diametrului ţevii finite), fie de regularizare (cîmpuri de epiuri, lucrări permeabile) şi în lungul malurilor, prin prăbuşirea acestora, Banc de ceafă 326 Banca fuselor A) şi B) formaţiuni laterale; C) şa. (m/an), Forma predominantă a bancurilor de nisip e reprezentată în fig. /. Bancul e alcătuit din două părţi (formafiuni) laterale, între cari se găseşte şaua (partea cea mai joasă a crestei bancului). Se formează astfel o traversadă, firul apei trecînd peste şa, de la un mal la altul, între formafiunile laterale ale bancului şi mal rămîn fîşii de apă, cu adîncimi mici (întinsuri). în secfiune transversală, bancurile au profil asimetric: o pantă lină în direcfia din care vine apa şi o pantă mai abruptă în direcfia spre care curge apa. Suprafafa bancurilor prezintă aspectul unui pavaj în formă de solzi de peşte, alcătuit din elemente mai mari, tîrîte. Cînd a capătul aval se formează mai multe canale de scurgere secundare, depunerile au în plan forma de foarfece. Ondulafii la suprafafa bancului se formează numai dacă depunerile sînt constituite din nisip fin şi cu granule uniforme. Unele bancuri de nisip, în special în rîurile de şes, se deplasează spre aval (bancuri călătoare) cu vitese apreciabile (chiar peste 120 m/an), cari pot fi calculate cu formula: 50 Qi V~~ d în care Q e debitul lichid modul (m3/s), i e panta superficială de scurgere, iar d e diametrul mediu al particulelor tîrîte (în mm). Cele mai multe bancuri sînt însă stafionare (stabile) şi în cursul timpului, între anumite limite şi cu oarecare caracter de periodicitate, se observă numai unele variatii în înălfimeâ şi pozifia crestei acestora. în timpul apelor mari, rîurile se îmbogăfesc în aluviuni, ca urmare a eroziunii versantelor şi a spălării şi surpărilor malurilor. Aceste aluviuni, în special cele tîrîte, se depun în parte pe bancuri cari, lucrînd ca nişte praguri de fund, împiedică transportul mai departe al materialului. Pe măsură ce nivelul apei creşte, se înalfă şi creasta bancului, remuul creat de banc în spatele său e din ce în^ ce mai important, iar fenomenul de depunere mai intens. înălfarea crestei bancului nu se realizează simultan cu înălfarea undei de viitură, ci numai cîteva zile mai tîrziu. Pe măsura descreşterii nivelului apei, rîul intră în albia principală, se restabileşte echilibrul schimbat prin depuneri, între cursul de apă şi albia sa, şi începe să se producă eroziunea crestei bancului de nisip, la început mai intens, apoi atenuîndu-se spre sfîrşitui viiturii (v. fig. II). Stabilirea corelafiei dintre cotele apelor şi cofele crestei bancului de nisip constituie o problemă dintre cele mai importante, atît pentru navigafia în sine, cît şi, în special, pentru lucrările de dragaj pe şena-lul navigabil, în vederea asigurării unui anumit pescaj şi a utilizării judicioase a utilajului (drage, şalande, etc.). S-a propus utilizarea corelafiei lineare (confirmată de numeroase observaţii): H — ah — b, +2,00 -200 apropiată; h (m) e adîncimea apei deasupra bancului, iar a şi b sînt coeficienfi cari, în cazul cînd bancul e invariabil ca înălfime, sînt a=î şi b = ho, h$ (m) fiind adîncimea apei deasupra bancului, la etiaj. Cercetările au arătat că, în unele cazuri, linia ufmi dreaptă corespunzătoare corelafiei de mai sus prezintă o frîntură, pufin deasupra etiajului (v. fig. III). Pentru a obfine rezultate mai exacte trebuie să se fină seamă şi de de observafie la bancul de nisip. Legătura dintre nivelurile de apă ^ / / ) f / / 1 / / , k / , t 5 6 7 8 h(mj se stabileşte cu relafia H = i(h), t[m] luîndu-se în considerafie valorile H „L Coreiajia H=f(h) a adîncimi-şi h cu aceeaşi asigurare (v. fig. IV). lor pe banc (î) şi curba adînci- Pentru bancurile de nisip cari milor navigabiie (2) admise în normează navigafia se construiesc sectorul f= = - B 7 — T 1 max în care B e lăfimea benzii, E (kgf/cm2) e modulul de elasticitate al benzii, aa e rezistenfa admisibilă, 5^6,34 e coeficientul de siguranfă total, 2 şi d sînt numărul de inserfii şi grosimea fiecărei inserfii, iar Tmax e tensiunea maximă în bandă. Banda textilă e fabricată din bumbac sau din păr de cămilă, şi se foloseşte pentru transport la distanfe mici. Această bandă poate fi impregnată sau neimpregnată, în ultimul caz fiind sensibilă la umiditate. îmbinarea capetelor benzii se obfine prin cîrlige, locui de îmbinare avînd circa 50% (valoare admisă practic) din rezistenfa benzii; cîrligele, cari au o rezisfenfă de aproximativ 120 kgf/cm2f provoacă scurtarea benzii cînd sînt înlocuite şi permit pătrunderea umidităfii prin găurile practicate în bandă. Banda metalică e fabricată în general din ofel aliat (cu crom şi nichel) şi se foloseşte penfru transport cu vitese de 0,5—2 m/s. Poate avea lăfimea pînă la 650 mm şi grosimea de 0,6—1,4 mm, şi permite transportul unor materiale la temperatură înaltă, lipicioase, abrazive sau corozive. Această bandă, care e plată, e antrenată de obicei prin lanfuri fără fine, calibrate sau cu zale. îmbinarea capetelor se obfine prin nituire, cu suprapunere şi nituri cu cap lat. Banda de împletitură metalică e fabricată din sîrme de ofel (uneori de ofel aliat) sau de aliaje de cupru, de diferite profiluri. Ea permite transportul materialelor la temperatură înaltă, umede, sau al celor cu muchii ascufite; uneori, această bandă serveşte şi la răcirea (de ex. la brichete) sau la uscarea materialului în timpul transportului. Banda articulată e fabricată din elemente metalice de diferite forme, cu sau fără borduri rasfrînfe, articulate prin asamblare cu cabluri ori cu lanfuri fără fine. Ea permite transportul materialelor granulare sau în bucăfi, depuse pe elementele articulate, cari sînt portante.— Exemple de benzi folosite ca materiale de producfie: k90° Bandă abrazivă. Tehn.: Material abraziv, formai dintr-o bandă de hîrtie, de pînză sau de hîrtie pînzată, peste care e aplicat un strat de pulbere abrazivă prin în-cleire (de ex. cu clei de peşte). Pentru utilizare, hîrtia abrazivă se înfăşoară uneori pe două şaibe metalice sau de lemn, ceea ce e necesar la şlefuirea obiectelor de mobilă; în maşina (de şlefuit, banda trebuie să fie întinsă suficient (la maşinile actuale se asigură o întindere constantă a benzii, prin mecanisme adecvate). înnădirea benzii abrazive se poate face în mai multe feluri, şi anume %7f.. 60° VIII. înnădirea „în cap" şi „în falf". a) înnădire în cap (prin alipire); b) înnădire în {alf; 1) pînză; 2) zonă tăiată din hîrtie; 3) zonă curăfită de abrazive şi tăiată din hîrtie. nnădire în cap, în falf, în coadă de rîndunică sau în „degete".— înnădirea în cap, după o tăietură în unghi drept sau la 45°, se obfine prin tăierea capetelor benzii şi lipirea lor cap în cap, aplicînd (prin încleire) pe dosul benzii o bucată de pînză, care preia tensiunea din bandă (v. fig. VIII).— înnădirea în falf, care e o îmbinare ameliorată, se obfine prin tăierea capetelor benzii şi subfierea unei zone din vecinătatea lor, cari apoi se încleiază, pe dosul benzii fiind de asemena aplicată (prin încleire) o bucată de pînză (v. fig. VIII b). Prin acest mod de îmbinare se întăreşte legătura între capetele benzii. — înnădirile în coadă de rîndunică (v. fig. IX) şi în formă de degete (v. fig. X) prezintă avantajul că asigură o mai bună rezis- 5~LTTJ~IS~IS~L\ mm WWW IX. înnădirea „în coadă de rîndunică". X. înnădirea în „degete". Sculă pentru tăierea benzii, înnădirea „în degete". tenfă a îmbinării şi se comportă mai bine în utilizare, în special la trecerea peste rofile mici ale maşinii de şlefuit. Tăierea capetelor benzii pentru îmbinarea în „deget" se efectuează folosind şabloane de ofel, cu muchii tăietoare (v. fig. XI). Sin. Bandă de şlefuit. Se deosebesc benzi abrazive de hîrtie, de pînză, şi de hîrtie pînzată, Banda abrazivă de hîrtie e constituită din hîrfie rezisfenfă şi flexibilă, cu un strat superficial abraziv. Hîrtia-suport trebuie să îndeplinească următoarele condifii: să aibă gramajul de 70—240 g/m2, să nu se alungească prin încălzire şi întindere (în maşinile de şlefuit), să fină bine cleiul şi să nu crape (în special cînd trece peste rofi şi cilindri cu diametru mic). Aceste benzi, cari de obicei au lungimea de 20—100 cm şi lăfimea de 3,5—8,6 cm, prezintă dezavantajul că au flexibilitate insuficientă pentru şlefuirea profilurilor. Se clasifică după natura, duritatea sau granulafia abrazivului. Banda abrazivă de pînză e constituită din fesătură de bumbac rezistentă şi flexibilă, cu un strat superficial abraziv. Pînza-suport se apretează (deoarece are goluri) înainte de aplicarea stratului de clei care fixează granulele abrazive; pentru c.a pînza să nu se deformeze în serviciu, se usucă întinsă bine. Aceste benzi, cari de obicei au lăfimea de 3,5—90 cm, prezintă avantajele că sînt foarte flexibile şi au o durafa mare de utilizare, în special la maşini de şlefuit. Se folosesc la lucrări la cari materialul de şlefuire trebuie să aibă flexibilitate mare, uneori fiind necesară pînză foarte fină ca suport, de exemplu la şlefuirea obiectelor curbe, a mînerelor şi a cozilor de unelte, a bastpanelor, a spifelor, etc. Banda abrazivă de hîrtie pînzată e constituită din hîrtie dublată cu pînză, avînd un strat superficial abraziv. Prezintă avantajele fiecăruia dintre materiaiele-suporf din cari e confecţionată, luate separat. Se foloseşte la fabricarea calapoade-lor şi a tocurilor de ghete. Bandă de capăt. Poligr.: Şiret cu marginea rotundă şi colorată, care se pune la extremităfile cotorului unei cărfi, pentru a închide legătura şi a o ornamenta. Sin. Şiret de capăt. Bandă de fabricaţie. Ind. texf.: V. sub Cardă. Bandă de fibra. Ind, text.: Formă continuă, cu lungime mare şi cu grosime uniformă, cu aproximativ acelaşi număr de fibre în orice secfiune transversală, sub care se prezintă produsul unor maşini din filaturi, într-o anumită fază de prelucrare. în cazul fibrelor cu lungime determinată, banda e o formă intermediară între pătură şi semitort. Bandă 334 Banda Greufatea unei benzi diferă după felul fibrelor şi după maşina care a produs-o, şi anume: benzile de bumbac de la carde, maşini de pieptenat şi laminoare au 3-5 g/m; benzile de lînă pieptenată de la carde au 10--25 g/m, iar cele de la maşinile din secţia de preparafie pentru filat au 0,2—20 g/m; benzile de fibre liberiene de la carde şi de la maşina puitoare au 40" 100 g/m, iar cele de la laminoare au 4—40 g/m. Benzile confecfionate din; fibre continue (viscoză, nylon, etc.), cari se numesc şi funii sau ştreanguri, au 10—200 g/m. în general, rezistenta benzilor e asigurată numai de contactul dintre fibre, de forţele de adeziune şi de agăţare a fibrelor (cînd acestea au încreţituri şi ondulafii) şi, uneori, de forţele de frecare; rezistenta benzilor e exprimată prin îndesare şi prin presare. Benzile de fibre liberiene, avînd fibre cu lungime mare, sînt depuse în mod neregulat în căni cu capacitate mare şi, uneori, înfăşurate în rulouri. Benzile de bumbac şi cele de lînă de la .maşina de pieptenat, avînd rezistentă mică, se depun în căni în spire regulate, deplasate cu cîte puţin una fată de alta. Benzile de lînă şi de celolînă pieptenată se înfăşoară pe bobine în cruce. Benzile de fibre textile nu au torsionare reală. în unele cazuri li se dă o torsionare trecătoare, pentru a li se mări rezistenta (de ex. benzile de bumbac de la laminoarele tip Kruse sau benzile de lînă pieptenată de la carde şi laminoare), sau sînt ondulate (de ex. benzile de in, de cînepă şi de iută de la ultimul laminor, cînd se alimentează direct la maşina de filat). Bandă izolant ă. Elf.: Bandă de material izolanf electric, din ţesătură de fire de bumbac sau de mătase (ţesut în acest fel sau tăiat la lăţimea necesară), impregnată sau neimpregnată, care serveşte în electrotehnică la izolarea prin înfăşurare a conductoarelor sau la legarea înfăşurărilor. Se deosebesc mai multe tipuri principale de bandă izolantă: Banda neimpregnată, de bumbac, are grosimea de 0,12 mm şi lăţimea de 10—30 mm. Serveşte la izolarea conductoarelor şi a înfăşurărilor electrice. Sin. Bandă Jaconet, Banda neimpregnată groasă, de bumbac, are grosimea de 0,45 mm şi lăţimea de 20—30 mm. Serveşte la izolarea şi legarea înfăşurărilor electrice. Sin, Bandă Kopper, izolator gros. Banda cauciucată, de bumbac, are grosimea de 0,35 mm şi lăţimea de 15—50 mm. Această bandă, numită tip PC, e acoperită pe ambele fefe cu un strat de cauciuc lipicios aplicat uniform şi se păstrează în locuri cu temperatura de 5—25°. Serveşte la izolarea capetelor de conductoare electrice, la în-nădiri (în doze, etc.). Sin. Isolierband. Banda uleiată, de bumbac sau de mătase, are grosimea de 0,2 mm (pentru bumbac) sau 0,12 mm (pentru mătase naturală) şi lăţimea de 10—30 mm. Această bandă e impregnată cu lacuri pe bază de uleiuri vegetale şi e tăiată în diagonală, sub un unghi de 45°; are culoarea galbenă-portocalie. Serveşte la izolarea de conductoare. Sin. Sterli'ngband. Bandă laminată. Tehn.: Sin. (parfial) Bandă de ofel laminat. V. sub Bandă de ofel. Bandă de ofel. Tehn,: Ofel laminat la cald sau Ia rece, sub formă de bandă cu secfiune transversală dreptunghiulară, a cărei lăfime şi grosime sînt de obicei standardizate. în fara noastră sînt standardizate atît benzile de ofel laminat la rece, cu lăfimea de 10—150 mm şi grosimea de 0,2—3,5 mm, cît şi cele de ofel laminat la cald, cu lăfimea de 20—100 mm şi grosimea de 1—4 mm. Benzile de ofel laminat la cald se fabrică în general din ofel carbon obişnuit (OLOO, OL34 şi OL38) şi, după necesitate, din alte calităfi. Au suprafafa brută ş\ marginile netăiate. Se livrează în colaci sau în legături, şi se utilizează atît ca material pentru cercuri de butoaie, pentru obiecte folosite în construcfii (de ex. brăţări), etc., cît şi ca semifabricat pentru benzi laminate la rece. Sin. Fier cerc, Fier balot, Ofel balot. Benzile de ofel laminat la rece se fabrică în mod obişnuit prin laminarea benzilor laminate la cald, cari în general sînt de ofel carbon obişnuit, iar uneori (pentru diferite utilizări) de ofel carbon de calitate sau de ofeluri aliate. Benzile de ofel laminat la rece se clasifică după diferite criterii, şi anume: după aspectul suprafefei, se deosebesc benzi cu suprafafa naturală din laminare şi benzi cu suprafafa albă (blanc); după felul marginilor, se deosebesc benzi cu margini naturale din laminare şi benzi cu marginile tăiate; după duritate, se deosebesc benzi foarte moi, moi, sfert tari, jumătate tari, trei sferturi tari, tari. Se livrează în colaci şi se întrebuinfează*ca material pentru prelucrare prin ambutisare sau ştanfare, pentru confecfionarea de tuburi, penfru ambalaj, etc. Sin. Panglică de ofel. Banda de şlefuit: Sin. Bandă abrazivă (v.). Bandă de trasa j. Cs.: Bandă flexibilă de ofel, folosită la trasarea pozifiei găurilor de nit din lungul pieselor lungi de ofel laminat, în special la trasarea pe un număr mai mare de piese identice cari au în lungul lor mai multe linii de nituri, deoarece poate fi manevrată şi păstrată mult mai uşor decît rigla de trasaj (v.). Pe banda de trasaj se marchează, prin zgîrieturi deosebite, făcute cu acul de trasaj, pozifii le niturilor de pe diferitele linii de nituri ale aceleiaşi piese (de ex. pozifia niturilor de pe toate liniile de nituri ale tuturor profilurilor laminate cari alcătuiesc talpa unei grinzi). Distanfa dinfre nituri se măsoară pe bandă cu o panglică metalică, începînd de la capătul din stînga al panglicii; pozifia unui nit pe banda de trasaj se determină cumulînd toate distanfele dintre niturile de pe aceeaşi linie de nituri, cuprinse între primul nit şi nitul care se- marchează pe bandă.— Exemple de benzi folosite ca suport pentru înregistrări sau imprimări: Bandă de amestec. C/nem.: Bandă de peliculă sau bandă magnetică, pe cari sînt înregistrate elemente ale ambianfei sonore necesare unui film (zgomote, diferite sunete, etc.). Banda de control. V. Bandă test. Bandă de f recvenfe. Cinem.: Bandă test (v.) cu înregistrarea unui număr determinat de frecvenfe fixe. Bandă de imagine. Cinem.: Bandă de peliculă pozitivă constituind o bobină folosită-jdrept copie de lucru la montaj, la montaj muzical, la dublaj şi la reînregistrare. Bandă de sunet. Cinem.: Bandă de peliculă pozitivă constituind o bobină, care are o fonogramă înregistrată pe întreaga ei lungime sau numai pe o porfiune, folosită la reînregistrare sau drept copie de lucru la montaj. Bandă dublă. V. Proiector cu bandă dublă. Bandă etalon. V. Bandă test. Bandă internaţională. C/nem.; Fonograma unei producfii cinematografice (film, jurnal, etc.), care confine toate elementele sonore ale filmului, afară de comentariu sau de dialog, folosită penfru schimb internafional, în vederea obfinerii unei versiuni a producfiei respective în altă limbă. Bandă magnetică. Te/c.: Fîşie de material cu proprietăţi feromagnetice, folosită pentru înregistrarea magnetică a semnalelor. Banda magnetică poate fi neomogenă (de tip C), dacă un strat subfire (de ex. de 0,02 mm) de material fero-magnetic — sub formă de pulbere aglomerată cu un liant — e depus pe un suport de hîrtie, de celofan sau de alt material plastic, sau omogenă (de tip L), dacă pulberea feromagnetică e inclusă într-o masă plastică (de ex. policlorură de vinii). Materialul feromagnetic e divizat uniform în particule de ordinul zecimilor de micron şi e constituit de obicei din oxizi de fier (Fe203, sau FesO^, cari pot fi obfinufi în stare de dispersiune prin procedee chimice. Concentrafia volumică a materialului feromagnetic ar trebui să fie cît mai mare, dar se limitează la 25—40% (restul fiind liant), din cauza pericolului de dezlipire a stratului feromagnetic de suport (la benzile neomogene), respectiv din cauza tendinfei de înrăutăfire a omo- Bandă, maşină de trefilat ~ 335 Banda geneităţii dispersiunii (la benzile omogene). înregistrarea se obţine trecînd banda cu o anumită vitesă prin fafa întrefierului unui electromagnet (cap magnetic), care produce în întrefier o inducfie magnetică proporfionaiă, cu semnalul ce trebuie înregistrat. O bandă magnetică e cu atît mai bună, cu cît asigură un nivel de redare mai înalt, o caracteristică de frecvenfă mai uniformă şi o conservare cît mai intactă a înregistrării în timp. De aceea materialul feromagnetic trebuie să aibă o inducfie remanentă mare (ceea ce asigură un nivel înalt şi la frecvenfe joase) şi un cîmp magnetic coercitiv mare (ceea ce asigură stabilitatea înregistrării). Banda magnetică e folosită în special pentru înregistrări de sunet (banda de magnetofon, v.), dar şi pentru alte dispozitive de memorie: înregistrarea unor fenomene pentru studiul lor ulterior (de ex. a fenomenelor seismice), automatizări (de ex. comanda maşinilor-unelte), înregistrări de imagine, adică de semnale de videofrecvenfă (ceea ce impune performanfe speciale din cauza frecvenfelor foarte înalte). Principalul avantaj al înregistrării magnetice consistă în posibilitatea de „ştergere" a înregistrării, cu folosirea repetată, fără uzură, a aceluiaşi purtător de semnale. Bandă de magnetofon: Bandă magnetică folosită pentru înregistrări de sunet cu ajutorul magnetofonului (v.). Ea poate fi omogenă sau neomogenă, are grosimea de 0,04*" 0,08 mm şi, de obicei, lăfimea de 6,35 mm sau de 35 mm, cu perforafii pe ambele părfi (ca şi pelicula de cinematograf) cînd e folosită pentru înregistrări sincrone în cinematografie (rareori se foloseşte şi bandă de 17,5 mm, cu perforaţii pe o singură parte). O bandă de magnetofon poate avea una sau mai multe piste sonore paralele—dispuse în lăfimea benzii—şi trebuie să aibă următoarele proprietăfi: fracţiunea de rupere mai mare decît 4 kg; alungire minimă; flexibilitate mare, fără tendinţă de răsucire; greutate şi volum minime; neinflamabilitate; lipire uşoară; uniformitatea proprietăfilor magnetice ale întregii bobine şi ale tuturor bobinelor de acelaşi tip; stabilitate în timp a proprietăfilor feromagnetice sub influenfă variafiilor de temperatură şi de umiditate, etc.; aderenfă suficientă a stratului feromag-neticde suporf la banda neomogenă; rezistenfă la frecare (uzură); netezimea suprafefei stratului magnetic (pentru a nu uza capetele de magnetofon); etc. Materialul feromagnetic trebuie să aibă o inducfie remanentă mare (400 — 10 000 Gs) şi un cîmp magnetic coercitiv mare, limitat la 200 •••500 Oe de posibilitatea de ştergere a înregistrării. Caracteristici optime de în-registrare-redare se obfin cu materiale la cari raportul dintre intensitatea cîmpului coercitiv şi inducfia remanentă e mai mare decît 0,1 Oe/Gs— ceea ce sporeşte dinamica şi lărgeşte banda caracteristicii de frecvenfă (la frecvenfe înalte) la vitesă de antrenare dată, respectiv permite reducerea vitesei la caracteristică de frecvenfă dată, — şi la cari produsul dintre grosimea stratului feromagnetic şi permeabilitatea relativă a materialului e egal cu aproximativ 160 microni, deoarece amîndouă aceste mărimi influenfează asemănător calitatea înregistrării (la valori mari ale permeabilităţii sau ale grosimii stratului, cîmpul magnetic nu descreşte destul de repede în vecinătatea întrefierului capului magnetic şi redarea frecvenfelor înalte e compromisă; la valori mici ale permeabilităfii, liniile de cîmp nu pătrund în strat şi acesta se magnetizează neuniform în adîncime). Caracteristicile generale ale benzii de magnetofon folosite în exploatare sînt: punctul de funcfionare optim (valoarea curentului necesar de premagnetizare pentru distorsiuni minime), caracteristica de frecvenfă (cu restricfii mai mult sau mai pufin riguroase, după natura programului înregistrat), sensibilitatea (tensiunea, în microvolfi, indusă la 1000 Hz şi la vitesa de 76,2 cm/s, într-o spiră a capului de redare cu miez de 6,8 mm lăfime şi întrefier de 14-**20{x, la punctul optim de funcfionare al benzii), zgomotul de fond (datorit neuniformităfii benzii — care depinde de dimensiunile şi de dispersiunea particulelor magnetice—şi a presiunii benzii pe capetele de înregistrare şi redare — care depinde de flexibilitatea benzii), distorsiunile nelineare, dinamica circa 50 dB şi atenuarea la efectul de copiere (v.) cel pufin 52 dB. (V. sub Magnetofon, şi sub înregistrare magnetică). Bandă test. Cinem., Telc.: Bucată de peliculă sau de bandă magnetică folosită pentru controlul instalafiilor de redare a înregistrărilor sonore. Sin. Bandă etalon, Bandă de control. Exemple: Banda test pentru înregistrări pe peliculă fotosensibilă e o bobină cu lungimea de aproximativ 100 m, cu înregistrări pe ambele părfi. Pe una dintre cele două părfi sînt înregistrate două sau trei bucăfi muzicale în execufie orchestrală şi solistică (pian sau vioară cu pian), cari servesc la aprecierea auditivă generală a calităfii sunetului redat de întregul lanf (foto-celulă, preamplificator, amplificator de putere, difuzor) din punctul de vedere al spectrului frecvenfelor redate şi al uni-formităfii de antrenare a peliculei. Cealaltă parte constituie o fonogramă complexă cuprinzînd înregistrări de vorbire, frecvenfe pure şi semnale speciale pentru controlul parametrilor diferitelor elemente ale instalafiei, şi anume: un şir de semnale speciale pentru controlul uniformităfii de iluminare a fantei de citire; un şir de alte semnale pentru controlul înclinării fantei de citire fafă de perpendiculara pe direcfia de deplasare a peliculei; două frecvenfe diferite penfru verificarea pozifiei corecte a fantei de citire fafă de fonogramă; frecvenfele de 70 Hz, 140 Hz, 300 Hz, 500 Hz, 1000 Hz, 3000 Hz, 5000 Hz şi 7000 Hz, pentru verificarea curbei de răspuns a întregului lanţ electroacustic pînă la difuzor. între înregistrările indicate mai sus sînt intercalate frazele unui crainic cu indicaţii asupra felului în care trebuie folosită banda test. Banda test penfru înregistrări magnetice e o rolă de bandă magnetică a cărei lungime variază în funcfiune de vitesa de antrenare a benzii în magnetofonul respecfiv şi confine: înregistrarea unei frecvenfe de 9000 sau de 12 000 Hz, pentru alinierea (v.) capetelor de magnetofon; înregistrarea unei serii de semnale sinusoidale de frecvenfe între 30 şi 15 000 Hz, pentru controlul curbei de răspuns a lanfului electroacustic de redare. î. Bandă, maşină de trefilat V. Trefilat, maşină de ~ bandă, sub Trefilat, maşină de 2. ~r transportor cu V. Transportor cu bandă, sub, Transportor. 3. Bandă. 2: Fîşie de teren viran, împădurit, amenajat, etc. cu lungime mare în raport cu lăţimea. Exemple: Bandă de circulafie. Drum.: Fîşie din partea carosabilă a unui drum, rezervată circulafiei în acelaşi sens pentru un singur şir de vehicule. Drumurile obişnuite au, în general, două benzi de circulafie, alăturate (cîte una penfru fiecare sens). Autostradele au cel pufin cîte două benzi de circulafie pentru fiecare cale unidirecţională. Străzile pot avea mai multe benzi de circulafie, după felul lor; de obicei, ele se proiectează cu un număr par de astfel de benzi. Lăfimea benzilor de circulafie-se stabileşte, la întocmirea proiectului, în funcfiune de importanfa drumului, de vitesa cu care se va circula, de natura şi intensitatea traficului, finînd seamă şi de dezvoltarea lor viitoare. Pentru drumurile obişnuite, cu trafic mixt şi cu dublu curent de circulafie, lăfimea unei benzi de circulafie e de 2,75--*3,50 m, penfru vitese de circulafie pînă la 100 km/h. Pentru autostrade, lăfimea unei benzi de circulafie trebuie să fie de 3,75 m. Pentru străzi, fiecare bandă de circulafie trebuie să aibă lăfimea de 3,00 m pentru autoturisme, şi de 3,50 m pentru autocamioane, autobuse şi trolley-buse. Pentru benzile de stafionare a vehiculelor în lungul străzilor, lîngă bordură, e necesară o lăfime de 2,50 m. Bandă de consolidare. Drum.: Fîşie din acostamentul unui drum, situată de-a lungul marginii părfii carosabile, consolidată printr-o împietruire de piatră spartă, de balast sau de deşeuri de piatră de carieră ori provenite din scarificare, fără strat de fundafie, pentru a preveni deteriorarea acostamentului de către Bandă 336 Bandă roţile vehiculelor cari ar cădea de pe cale, ca şi pentru a proteja marginile părţii carosabile (v. fig. I). Benzile de con- /. Profil de şosea interurbană cu pavaj de pavele normale (sus: jumătate de secfiune transversală; jos: jumătate de plan), a) acostament; b) jumătate din partea carosabilă; I) bandă de consolidare, impietruită; 2) bordură; 3) tundafia bordurii; 4) tundafia pavajului; 5) pavaj de pavele normale; 6) strat de nisip. solidare se folosesc în toate cazurile în cari nu se prevăd benzi de încadrare. Bandă de încadrare. Drum.: Fîşie din acostamentul unui drum, situată în lungul marginii părţii carosabile, consolidată printr-un pavaj de piatră brută sau de bolovani de rîu, aşezat pe un pat de nisip sau de beton, pentru a limita partea carosabilă, a proteja şi a sprijini marginile îmbrăcămintei, şi pentru a preveni deteriorările produse de roţile vehiculelor cari ar călca pe acostament (v. fig. //). Benzile de încadrare se execută pe porţiunile de drum cari traversează localităţile, pe porţiunile de traseu cari au declivifăţi mari şi în curbele cu raze mici. — Lăţimea benzilor de încadrare variază între 0,50 şi 0,75 m, în funcţiune de lă- II. Modul de benzilor de ovam sau piatră brută aşezafl pe un pat de nisip; b) bandă de încadrare din bolovani sau piatră brută aşezafi pe un pat de beton; /) tundafia şoselei; 2} stratul Interior al îmbrăcămintei; 3) stratul superior al îmbrăcămintei; 4) bandă de încadrare; 5)pat de nisip; 6) pat de beton; 7) acostament. execufie fimea drumului, de felul şi de a) bandi de în^drarTdm bol intensitatea traficului. Sin. Bandă laterală, Cordon de încadrare. Bandă filtrantă. Silv.: Fîşie de pădure cu lăţime variabilă, menţinută în zona de protecţie a apelor, pentru a micşora vitesa de scurgere a apelor de suprafafă şi a reţine debitul solid transportat de ape. i. Bandă. 3. Rez. maf.: Grindă-perefe mărginită într-o direcfie de două plane paralele şi infinită într-o direcţie perpendiculară pe prima, supusă unei stări de tensiune plane. Banda acţionată de sarcini exterioare repartizate periodic de-a lungul ei poate fi considerată ca grindă-perete continuă, de înălţime finită, aşezată pe o infinitate de reazeme (v. sub Grindă-perete), Starea de tensiune din banda acţionată de sarcini exterioare locale poate fi studiată alegînd o funcţiune Airy a tensiunilor, de exemplu de forma următoarei integrale Fourier O) = ( 1 J (A ch ay + ayB sh a^) cos axda, în care A (a) şi B (a) sînt funcfiuni nedeterminate. Pentru cazul a două sarcini concentrate P (v. fig. /), reprezentate prin expresia P f* ^2) p(x) = — 1 cosaxda, jt i o condiţiile pe contur conduc la relaţiile: 2P sha£+a£cha£ sh 2— i ! 1 ... t .. .i A=‘- l B — — l ti sh2ab + 2ab Integralele cari dau tensiunile a Bandă solicitată de două sarcini exterioare concentrate. av ŞÎ xXv P°t fi calculate uşor prin metoda reziduurilor, obţinînd o dezvoltare în serie destul de repede convergentă. în cazul unei forfecări, tensiunile tangenţiale xxy depind de distanţa dinfre cele două forfe P, adică de raportul e/b (v. fig. II). Dacă această distanţă e mică (e/b < 1/2), repartiţia §.§, { f f ţ* ^ ^ J ! f 1 în secţiunea I'I II. Distribufia tensiunilor tangenfiale tXy într-o bandă solicitată la forfecare. tensiunilor tangenţiale :pe^înălţimea secţiunii nu mai e parabolică. în cazul uneia sau a două forţe concentrate inferioare, cari au direcţia axei grinzii-perete şi cari sînt echilibrate la infinit (v. fig. III a şi b), repartiţia tensiunilor normale ox e diferită de cea uniformă, în zona punctelor de aplicaţie a acestor sarcini, p III. Distribufia tensiunilor normale ox la o bandă solicitată de forfe interioare concentrate. a) bandă solicitată de o torfă interioară; b) bandă solicitată de două forfe concentrate interioare. ajungînd practic uniformă începînd din secţiunea x = 2 b în primul caz, şi x=1,25 b în al doilea caz. în cazul din urmă, zona Banda 337 Bandă, transmisiune cu ~ laterala redusă perturbată e mai mică, deoarece încărcarea e aproximativ repartizată pe înălfimea grinzii. 1. Bandă. 4. Fiz.: Grup de frecvenfe vecine sau apropiate din spectrul discret sau continuu al unei oscilafii electromagnetice sau mecanice. 2. ~ caracteristică. Fiz.: Grup de sunete de frecvenfe cuprinse într-un mic interval, care determină aspectul sonor al elementelor vorbirii (vocale, consoane). Confinutul de frecvenfe ai acestor benzi poate fi diferit, după timbrul vocii, însă numărul şi pozifia lor în spectrul de frecvenfe (v. fig.) al vorbirii sînt specifice sunetului vocal respectiv. V. Vorbirii, analiza ^ articulate. 3. ~ de frecvenfe. Te/c.: Interval din şirul frecventelor, caracterizat prin proprietăfi comune din punctul de vedere al utilizării lor în transmi- Benzile caracferisfice din spectrul de frecven-siunea semnaljelor elec- fe ale unui aceluiaşi sunet vocal avînd funda-tromagnetice. (V. şi sub meniala de 200 Hz (a), respectiv de 100 Hz (b). Benzilor, nomenclatura ~ de frecvenfe; Benzilor, alocarea ^ de frecvenfe; Bandă, lărgime de ~). 4. ~ de sincronizare. Telc.: Bandă de frecvenfe în care frecvenfă de sincronizare exterioară a unui oscilator electronic poate să varieze fără ca oscilatorul să iasă din sincronism. s. extensie de V. Extensie de bandă. 6. ~ laterală de frecvenfe. Telc.: Fiecare dintre cele două benzi de frecvenfe, de aceeaşi lăfime, situate simetric fafă de frecvenfă purtătoare a unei oscilafii modulate în amplitudine, cari confin oscilafiile nemodulate cari împreună cu osciiafia pe frecvenfă purtătoare compun osciiafia modulată respectivă. Fre-cvenfele din benzile laterale sînt egale cu suma, respecfiv cu diferenfa, dintre frecvenfă purtătoare şi cea de modulafie şi oscilafiile respettive au amplitudinea proporfionaiă cu aceea a semnalului modulator. O bandă laterală se numeşte superioară, respectiv inferioară, după cum cuprinde frecvenfe mai mari, respectiv mai mici, decît frecvenfă purtătoare. Lărgimea unei benzi laterale de frecvenfe a unei emisiuni modulate în amplitudine e egală cu diferenfa dintre frecvenfă maximă a semnalului modulator şi frecvenfă minimă a acestui semnal. Penfru transmiterea unui semnal modulator cu ajutorul unei unde modulate în amplitudine se pot transmite efectiv ambele benzi laterale şi frecvenfă purtătoare (sistemul folosit curent în radiocomunicafii), dar şi numai una dintre benzile laterale (cu sau fără purtătoare), ceea ce caracterizează suficient şi complet semnalul transmis (v. Bandă, transmisiune cu ~ laterală unică, şi Bandă, transmisiune cu ~ laterală redusă). 7. ~ laterală reziduală. V. sub Bandă, transmisiune cu ~ laterală redusă. s, ~r lărgime de Te/c.: Diferenfa dintre frecvenfele limită ale unei benzi determinate din spectrul de frecvenfe. In cazul radioemis iunilor se definesc, după modul de alegere a acestor frecvenfe limită, o lărgime de bandă efectivă şi o lărgime de bandă necesară. Lărgimea de bandă efectivă a unei emisiuni e lărgimea benzii în care se situează acele frecvenfe emise cari corespund împreună cu 99% din puterea emisă (Comitetul Consultativ Internafional de Radiocomunicafii, CCIR, 1956). Unele tipuri de emisiuni (de ex. cele modulate în frecvenfă) ocupă, teoretic, 0 bandă infinit de largă, dar frecvenfele din afara anumitor limite, însumînd sub 1% din putere, pot fi practic neglijate. Lărgimea de bandă necesară e valoarea minimă a lărgimii de bandă a emisiunii, cu care se asigură calitatea cerută. Dacă lărgimea efectivă e mai mică decît cea necesară, emisiunea e slabă calitativ; dacă e mai mare, emisiunea cuprinde radiafii neesenfiale, cari ar putea fi înlăturate. Pentru diferitele clase de transmisiuni (v.), lărgimile de bandă necesare (L), în Hz, sînt: ClasaAI: 1 = 5 V; clasa A2:1 = 2 / + 7V; clasa A3: L = 2fmax (pentru radiodifuziunea sonoră nu există valori universal admise); clasa A3a: L = fmax (în telefonia obişnuită, 4000 Hz); clasa A5: fiecare standard de televiziune are o anumită lărgime de bandă necesară (v. Televiziune, standarde de ~); clasa F1: penfru indici de modulafie K<8, L = 2,5 D' + 0,5 V, iar pentru K>8, L=2D' + 2,5 V; clasa F3: pentru indici de modulafie K<8, L<*2 (D+fmax), iar pentru K>8 I«2 (D + 2 fmax); clasa F4: în mod obişnuit, L = 3 kHz. în formulele de mai sus, V e rapiditatea de modulafie telegrafică în bauzi, / e frecvenfă modulatoare, fmax e frecvenfă modulatoare maximă, 2D’ e deplasarea de frecvenfă, D e de-viafia de frecvenfă maximă, iar K e indicele de modulafie (K = 2 D'jV la clasa F1, respectiv K = D/fmax la clasa F3). Radiafiile neesenfiale cuprind, afară de frecvenfele laterale cari depăşesc banda necesară, şi radiafiile armonice (pe frecvenfe multiple ale frecvenfelor de emisiune utile), şi produsele de intermodulafie între emisiunile mai multor emifătoare, radiafiile oscilafiilor parazite, etc. Radiafiile neesenfiale se înlătură prin blindarea etajelor cari ar putea radia direct, prin cuplaje corespunzătoare cu antena şi prin filtre de antenă. Comitetul Consultativ Internafional de Radiocomunicafii recomandă, pentru emifătoarele pînă la 30 MHz, ca nici o radiafie neesenfială să nu depăşească 0,01% din puterea emisiunii dorite şi în nici un caz să nu depăşească 0,2 W. — în cazul transmisiunilor telefonice, prin lărgime de bandă efectiv transmisă a unei căi telefonice se înfelege lărgimea benzii de frecvenfe în cuprinsul căreia echivalentul de transmisiune (v.) nu variază cu mai mult decît 1 neper fafă de valoarea sa la 800 Hz. La căile telefonice corect proiectate şi executate, această lărgime de bandă e mai mare sau cel mult egală cu lărgimea de bandă de frecvenfă minimă, fixată prin norme. în general, cu cît lărgimea de bandă efectiv transmisă e mai mare, cu atît variafiile echivalentului de transmisiune cu frecvenfă sînt mai mici şi, în consecinfă, distorsiunile de frecventă sînt mai mici. în cazul unui canal de transmisiune oarecare şi în lipsa unor precizări suplementare, lărgimea de bandă a caracteristicii de frecvenfă a canalului e definită de frecvenfele limită pentru cari mărimea reprezentată în caracteristica de frecvenfă se abate cu 3 dB de la valoarea corespunzătoare unei anumite frecvenfe de referinfă. 9. ~ oprită a unui filtru. Te/c.: Banda de frecvente în care atenuarea unui filtru electric nedisipativ (sau cu disipafia neglijabilă) e nenulă. Sin. Bandă de atenuare. 10. ~ spectrală. V. sub Spectru de bandă. u. ~ transmisă a unui filtru. Telc.: Banda de frecvenfe în care atenuarea unui filtru electric nedisipativ (sau cu disipafia neglijabilă) e nulă. Sin. Bandă de trecere. i2. ~r transmisiune cu ~ laterală redusă. Te/c.: Sisfem de transmisiune a semnalelor cu modulafie de amplitudine, în care una dintre benzile laterale e în parte atenuată şi în rest complet suprimată cu ajutorul unui filtru de bandă (v.) care are o atenuare gradată dedesubtul (sau deasupra) frecvenfei purtătoare. La recepfie, banda laterală redusă (numită şi bandă reziduală) e reconstituită şi semnalul modulat în amplitudine e detectat prin procedee obişnuite. 200 W0 600 f(Hz) / / b \ \ \ \ K 1 [-N, Î w_ a\ _Lb^. 100 300 500 700 200 m 600 f(Hz) 22 Bandă, transmisiune cu ~ laterală unică 338 Banjo Transmisiunea cu bandă laterală redusă e folosită în radio-comunicaţii şi în special în televiziune, pentru a reduce banda de frecvenfe ocupată de emifătorul respectiv. (V. şi Bandă, lărgime de ~). {. transmisiune cu ~ laterală unică. Telc.: Sistem de transmisiune a semnalelor cu modulaţie de amplitudine, în care au fost suprimate frecventa purtătoare şi una dintre benzile laterale, rămînînd pentru transmisiune o singură bandă laterală. Pentru a reconstitui, Ia recepfie, semnalul original, se suprapune peste banda unică de frecvente o oscilaţie de amplitudine constantă şi de frecvenţă egală cu frecvenţa purtătoare de ia postul emiţător, într-un etaj nelinear de amestec (mixer, modulator). Transmisiunea cu bandă laterală unică e folosită în sistemele de telefonie multiplă pe linii aeriene sau în cablu şi, uneori, în radiocomunicaţii. 2. transmisiune de ~ îngustă. Telc.: Sistem de transmisiune a semnalelor de telecomunicaţii, a cărui lărgime de bandă e mică faţă de frecvenţa mijlocie a semnalelor transmise. Canalele de transmisiune fonică sînt exemple de sisteme de banda îngustă. 3. transmisiune de ~ largă. Te/c.; Sisfem de transmisiune a semnalelor de telecomunicaţii, a cărui lărgime de bandă e de ordinul de mărime al frecvenţei mijlocii a semnalelor transmise. Canalele de transmisiune video sînt exemple de sisteme de bandă largă. 4. Banderolare. Poligr.: Operafia de aplicare a unei banderole (v.), care se poate face manual sau cu maşina de bande-rolat (v. Banderolat, maşină de ~). 5. Banderolat, maşină de Poligr.: Maşină care aplică mecanic o banderolă pe un ziar, pe o revistă sau pe o carte. Maşina ia o fîşie de hîrtie, pe care uneori e scrisă adresa destinatarului, o îndoaie, unge una dintre margini cu o substanţă adezivă, o aplică şi o presează pe obiectul care se banderolează. Introducerea în maşină a fîşiei de hîrtie şi a obiectului care se banderolează poate fi făcută manual sau automat. La maşini de banderolat cu producţie mare, banderola e tăiată automat dintr-o fîşie de hîrtie fără fine, înfăşurată pe o bobină. în unele cazuri, maşina de banderolat poate fi combinată cu o maşină de adresat care, în acelaşi timp cu aplicarea banderolei, tipăreşte şi adresa destinatarului. 6. Banderolă, pl. banderole. Poligr.: Fîşie de hîrtie, simplă sau tipărită, cu care se înfăşoară reviste, broşuri sau cărţi, pentru a împiedica deschiderea şi răsfoirea lor în timpul transportului. 7. Bandilit. Mineral.: Cu [CI | BO2] • 2 H2O. Mineral din grupul boraţilor hidrataţi, cristalizat în sistemul pătratic. Are culoare albastră sau verde-galbenă; prezintă clivaj perfect după (001). Are gr. sp. 2,81. 8. Bandou, pl. bandouri. 1. Arh. V. Brîu. 9. Bandou, pl. bandouri. 2. Tnl.: Boltă cu lăţimea relativ mică, prin care se termină capătul liber al unui portal de tunel, şi a cărui arhivoltă liberă formează ancadramentul intrării în tunel şi realizează, împreună cu timpanul şi cu coronamentul, decoraţia arhitectonică a intrării tunelului. Bandoul e executat din bolţari mari, ale căror dimensiuni cresc de la cheie spre naşteri. Bolţarul de la cheie se execută cu dimensiuni mai mari decît ale celor alăturaţi şi e lucrat mai îngrijit, constituind piesa cea mai importantă a bandoului. De obicei, pe faţa văzută a lui se execută o inscripţie (numele sau destinaţia tunelului, anul construirii lui, etc.). Intradosul bandoului e constituit dintr-o suprafaţă curbă continuă, al cărei profil are forma conturului secţiunii transversale libere a tunelului. Extradosul poate fi realizat continuu sau discontinuu (v. fig.), pentru a mări efectul decorativ al bandoului. Faţa văzută a bolţarilor poate fi simplă sau prelucrată (cu bosaje, cioplită, buciardată, cu chenar, etc.). Arhivoltă bandoului poate fi în planul vertical al timpanului sau poâte fi ieşită din acesta cu 5"*8 cm, pentru a mări, prin jocurile de umbre, efectul estetic al bandoului. Bandourile pot fi executate din piatră naturală, de talie, sau din beton (cînd arhitectonica nu prezintă prea mare importanţă Portal de tunel. a) elevafie (jumătatea din stînga: bandou cu extradosul continuu; jumătatea din dreapta: bandou cu extradosul în tormă de crenel); b) secţiune prin axa tunelului; c) secfiune verticală printr-un bandou cu arhivolta în plănui timpanului; d) secfiune verticală printr-un bandou cu arhivolta ieşită din planul timpanului; 1) bandou; 2) bolfarul de la cheia bandoului; 3) timpan; 4) coronamentul timpanului. şi cînd folosirea betonului nu e interzisă din anumite motive). De obicei se foloseşte o piatră obţinută din roci cari pot fi prelucrate cu uşurinţă, rezistenfe la intemperii, şi cari prezintă o culoare de efect. Bolţarii se prelucrează de obicei în carieră, din blocuri fără fisuri şi fără goluri. Transportul lor de la carieră pe şantier trebuie făcut cu atenţie, pentru a nu se deteriora în timpul încărcării şi descărcării. 10. Bandspieler. V. Filmfonograf. 11. Bandulă, pl. bandule. Nav.: Piesă folosită la darea parîmelor de la navă la cheu sau la altă navă, la acostare. E constituită dintr-o pară de lemn îngreunată în interior cu plumb, sau dintr-o bilă de lemn înfăşurată într-un nod de parîmă (numit nod de maimuţă), de care e matisită o laulă lungă pînă la 100 m. Navale de salvare, cînd nu se pot apropia de navele eşuate, folosesc pentru lansarea bandulei arme sau tunuri. 12. Bandzeg. Ind. lemn. V. Ferestrău cu bandă, sub Ferestrău. 13. Banifă, pl. baniţe. 1. Ind. făr.: Măsură cu care se toarnă boabele de grîu sau de porumb în coşul morii. Sin. Bănicior. 14. Banifă, pl. baniţe. 2. Ind. făr.: Unitate de măsură pentru volumul cerealelor, folosită în mediul rural. — Banifa mică, folosită de cele mai multe ori, e egală cu 20 de ocale (aproximativ 30 I), iar banifa mare, folosită mai pufin, e egală cu 40 de ocale. 15. Banjo, pl. banjo-uri: Instrument muzical din categoria instrumentelor cu coarde, asemănător cu ghitara. E constituit dintr-un mîner (gît) asemănător cu al ghitarei, fixat la o cutie de rezonanţă formată dintr-o membrană de piele întinsă pe un cerc de lemn sau de metal, avînd în general forma unei tobe cu o singură membrană. Tensiunea membranei poate fi mărită, acţionînd asupra unor şuruburi aşezate în jurul cercului. Gîtul de lemn de tei, solid şi foarte uşor, se deosebeşte de al ghitarei nu numai prin formă, dar şi prin faptul că nu are bare transversale cari să determine sunetele. Un capăt al coardelor e fixat în cuiele de la extremitatea gîtului, iar celălalt capăt, într-un cordar fixat pe cutia de rezonanţă. Vibraţiile coardelor (puse în vibraţie cu unghia sau printr-un mijlocitor) sînt transmise membranei de piele printr-un mic căluş de lemn aşezat aproximativ la 1/3 din diametrul cutiei de rezonanţă, şi Bantina 339 Baracamenf de la locul unde e fixat cordarul. Numărul coardelor variază de la 5 — 9, patru (do, sol, si, re) fiind întinse deasupra gîtului, iar a cincea (sol ascufit), la dreapta coardei care dă sunetul cel mai grav. Sunetul banjo-ului e mal pufin plăcut decît al ghitarei; instrumentul se pretează însă foarte bine la executarea dansurilor şi a cîntecelor populare cari au un caracter vioi. 1/ Bantină. Farm.: Bromură de9-xanten-carboxilatde(3-dietil-metil-amino-eta- + noi; substanfă care H COOCH2 • ChkN^Hg^Br- se prezintă sub for- |_] / |-| I mă de pudră albă CCC cu p. t. 174-177°. ur* \r/ \r/ Vu r 1. , ML L. U L,n E un medicament j || ii | parasimpaticolitic uf C C CH (v.)de tipul atro- %Q/ \Q/ \Q* pinei, întrebuinfat |_j j_| în tratamentul ulcerului peptic, al unor gastrite şi al unor stări spastice ale tubului digestiv, în doza de 25■■•50 mg. Sin. Metantelină. 2. Baobab, pl. baobabi. Bot,: Arbore din familia Malvaceae, caracteristic regiunilor calde din Asia şi din Africa (specia Adansonia digitata), din Australia, Madagascar, India şi America tropicală. Unele specii ale baobabului se cultivă în Transcaucazia, pe litoralul Mării Negre, iar baobabul mărunt (Baobab de Kurile) creşte în vestul Sahalinului şi în nordul insulelor Kurile. Baobabul, a cărui înălfime nu depăşeşte 9—10 m, dar care are o coroană foarte mare (cu raza de 20—25 m) şi o tuIpină groasă (pînă la 40 m în circumferinfă), atinge vîrsta de 4000—5000 de ani. Greutatea ramurilor, în general foarte groase, dar pufin rezistente (pot fi uşor pătrunse cu un baston cu vîrful de metal), fac coroanele să se aplece spre pămînt, formînd o imensă boltă de verdeafă. — Frunzele baobabului se aseamănă cu ale castanului. Florile sînt mari (diametru circa 10 cm), iar fructele — cunoscute sub numele de pîinea maimufei — sînt ovoide, de mărimea unei portocale şi confin o pulpă acidulată, în care se găsesc seminfele. în perioada cea mai secetoasă a anului, frunzele cad şi arborele rămîne acoperit numai de fructe. Baobabul are numeroase întrebuinţări: din scoarfă şi din foile tinere, cînd sînt proaspete, se prepară diverse băuturi îndulcite, iar uscate la umbră şi transformate în praf, sînt amestecate în alimentele băştinaşilor; din sucul fructelor se prepară o băutură bună contra febrei tifoide, iar din fructele alterate se fabrică săpun. 3. Baptisteriu, pl. baptisterii. 1. Arh.: în antichitate, basin penfru băi reci sau calde, situat fie în una din încăperile fer-melor (cella frigidaria), fie sub cerul liber. La interior, basinui avea unu sau două gradene pe cari se puteau odihni cei cari făceau baie. Secfiunea plană a basinului era, de obicei, dreptunghiulară sau circulară. în perefii încăperii în care era situat baptisteriul erau amenajate nişe, pentru dezbrăcare, păstrarea hainelor şi îmbrăcare (v. fig. Interiorul unui baptisteriu din Pompei). 4. Baptisteriu. 2. Arh.: în arhitectura creştină veche, edificiu cu secfiunea plană pătrată, circulară, octogonală sau în formă de cruce greacă, destinat oficierii botezului prin imersiune. Situat în apropierea unei biserici, — la început izolat, iar mai tîrziu legat de aceasta printr-o galerie sau un peristil, ori alipit de una dintre laturile bisericii, — baptisteriul cuprindea, în mijloc, un basin de marmură, de porfir, de granit, mozaic, etc., şi, ulterior, pe una dintre laturi sau într-o nişă specială, un mic altar, pentru oficierea, imediat după botez, a împărtăşaniei. Decorafia interioară era bogată, fiind alcătuită din picturi, mozaicuri de marmură, etc., reprezentînd personaje sau elemente simbolice, După ridicarea interdicfiei intrării neofifilor în biserică baptisteriile nu mai sînt edificii de strictă necesitate religioasă Interiorul unui baptisteriu din Pompei. astfel încît cele construite ulterior reprezintă construcfii cari s-au integrat în nouă concepfie de arhitectură a Renaşterii (de ex. baptisteriul din Pisa). Cele mai cunoscute baptisterii sînt: baptisteriul Sfîntul Ion din Poitiers (care e unul dintre cele mâi vechi), baptisteriul Secfiune transversală prin baptisteriul din Laterano. din Florenfa (care posedă celebra poartă de bronz executată de Andrea da Pisa şi de Lorenzo Ghiberti), baptisteriile San Giovanni in Laterano şi Santa Constanza, din Roma (construite de împăratul Constantin), ca şi baptisteriile din Bologna, Cremona, Padova, Parma, Ravenna, Verona, Volterra, etc. 5. Baptisteriu. 3. Arh.: Capelă, în biserică, în care se oficiază botezul. e. Bar, pl. bari. F/z.: Unitate de presiune, egală cu 106 barii. 7. Barabăr, pl. barabări. M/ne: Lucrător nepregătit din punctul de vedere profesional. (Termen cu sens peiorativ, în limbajul minerilor din Valea Jiului.) 8. Baracamenf, pl. baracamente. Arh.: Ansamblu de barăci amplasate pe o anumită suprafafă de teren şi destinate pentru locuit, pentru adăpostirea de materiale, de instalafii, de for- 22* iaraca 340 Baraca mafii sanitare, cantine, birouri, etc. Baracamentul poate constitui un grup izolat de pe o suprafafă de teren mai întinsă şi cu altă destinafie (de ex. de pe un şantier de construcfii) sau poate constitui un cuartal sau, uneori, un cartier dintr-o aşezare mai întinsă (sat, oraş). Baracamentele constituie aşezări provizorii sau semiprovi-zorii. Cele provizorii sînt folosite în special pe şantiere şi sînt alcătuite din barăci de lemn sau de metal, demontabile. Organizarea şi sistematizarea acestor baracamente depind de durata de folosire a lor, cheltuielile de amenajare a terenului, a drumurilor de acces sau a altor lucrări auxiliare fiind cu atît mai mici, cu cît durata de stafionare pe un amplasament e mai mică. Cînd această durată e foarte mică din cauza schimbărilor dese de amplasament al lucrărilor cari se execută (de ex. Ia lucrările de canalizafie, de drumuri, etc.), se folosesc barăci mobile, echipate cu rofi, pentru a evita pierderile de timp reclamate de demontarea, montarea din nou şi echiparea lor cu instalafiile necesare (de iluminat, încălzit, etc.). Baracamentele semiprovizorii pot fi folosite ca locuinfe, ca laboratoare, spitale, şcoli, etc., au o durată de folosire mult mai mare şi, de obicei, sînt destinate să fie înlocuite prin clădiri definitive, amplasate, în general, pe acelaşi teren. Din această cauză sînt alcătuite din barăci fixe, de lemn sau de zidărie, şi reclamă amenajări şi lucrări auxiliare importante şi costisitoare (de ex. alimenfare cu energie electrică sau cu apă, canalizări, drumuri, etc.), cari se execută uneori în formă definitivă, în cazul cînd barăcile vor fi înlocuite prin clădiri definitive. Organizarea şi sistematizarea acestor baracamente trebuie concepute după un plan de ansamblu în care sînt prevăzute; dispoziţia barăcilor, finînd seamă de relieful terenului, de vînfu-rile dominante, de orientarea fafă de punctele cardinale, de plantafiile existente, de pericolul de inundafii, etc.; înzestrarea cu unele unităfi comune (magazine, cantină, creşe, grădinifă, şcoli elementare, băi sau duşuri, formafii sanitare, etc.); amenajarea de drumuri şi de plantafii (provizorii sau chiar definitive); asigurarea alimentării cu apă potabilă şi cu energie electrică, scurgerea apelor meteorice şi menajere, evacuarea materiilor fecaloide, etc. La baracamentele amplasate în terenuri plate se recomandă ca orientarea barăcilor să fie cît mai uniformă, cu fronturile îndreptate spre E şi V, dacă aceste direcfii nu coincid cu direcfiile vînturilor dominante.— în ultimul caz, se recomandă ca barăcile să fie orientate cu una dintre laturile scurte în direcfia vînturilor dominante. în terenuri accidentate, barăcile trebuie aşezate astfel, încît laturile lungi să fie pe cît se poate paralele cu direcfia curbelor de nivel. i. Baracă, pl.barăci. Arh., Cs..'Construcfieuşoară,provizoriesau semiper-manentă, fără subsol şi de obicei numai cu parter, aşezată pe o fundafie pufin înaltă sau pe pilofi scurfi, care serveşte ca adăpost temporar pentru oameni (locuinfă, cazarmă, cantină, servicii administrative, spital, cabană turistică, etc.), pentru animale, penfru o instaiafie sau un atelier, ca magazie pentru materiale sau pentru utilaj, etc. Barăcile pot fi executata din zidărie (de piatră, de cărămidă, de blocuri de beton sau de materiale uşoare aglomerate), din bîrne de lemn (în regiuni în cari acest material nu e rar sau greu de procurat), dintr-un schelet de lemn acoperit cu scînduri (cu sau fără izolafie termică), din panouri demonfa-bile de lemn (mai rar de metal), de stuf sau de materiale organice aglomerate, efc. în general, se recomandă ca materialele folosite la executarea barăcilor să nu fie rare sau greu de procurat. Din această cauză, se folosesc pe scară mare barăcile alcătuite din panouri demontabile, cari pot fi utilizate de mai multe ori, şi barăcile semipermanente, executate din zidărie sau din alte materiale cari se găsesc uşor, şi cari, după folosirea lor în scopul în care au fost construite, sînt cedate unei colectivităfi apropiate pentru a fi folosite în continuare. De asemenea, barăcile alcătuite din panouri demontabile permit realizarea de construcfii cu distribufii interioare foarte variate şt de diferite dimensiuni. Pentru a uşura montarea şi demontarea lor, şi pentru a ieftini costul acestor lucrări, panourile alcătuiesc celule sau tronsoane proiectate după un sistem modular. Instalafiile barăcilor sînt, în general, sumare şi montate astfel, încît să permită dezasamblarea rapidă a elementelor lor. Uneori, instalafiile sînt realizate astfel, încît elementele lor rămîn fixate pe panourile barăcii, la demontarea ei, iar la montare se face numai racordarea acestora. Instalafiile electrice se execută, în general, aparent, conductele fiind protejate în tuburi. încălzirea se face cu sobe pentru lemn sau cărbune. Instalafiile sanitare se execută ca la clădirile permanente. Ele pot fi plasate într-o încăpere a barăcii sau la exterior. Pentru colectarea apelor uzate se folosesc haznale etanşe (cînd durata de folosire a barăcii e mare) sau pufuri absorbante (cînd barăcile sînt folosite un timp scurt). v Pentru protecfia contra incendiilor trebuie să se fină seamă de' prescripfiile pentru prevenirea acestora, atît la proiectare (cu privire la distanfele dintre barăci, la lucrările de acces pentru vehiculele pompierilor, la hidranfi şi aparate de stins incendii, ziduri antifoc, coşuri de zidărie şi de tablă, etc.) şi la execufie, cît şi în exploatare (de ex. verificarea frecventă a măsurilor de combatere a incendiilor). Solufia arhitectonică a barăcilor trebuie aleasă astfel, încît aspectul exterior al lor să fie îngrijit şi estetic. Acest aspect se obfine prin ritmul şi proporfia deschiderilor din perefii exteriori, prin ornamentarea sumară a chenarelor de la uşi şi ferestre, prin coloritul materialelor, prin finisaj, etc. Din punctul de vedere al duratei de folosire, se deosebesc: barăci fixe, barăci demontabile şi barăci mobile. Barăcile fixe au o durată de folosinfă mai îndelungată (cîfiva ani) şi sînt utilizate pe şantierele importante sau ca locuinfe semipermanente. Se execută, în general, numai cu parter, dar pot avea şi un etaj, cînd spafiul pentru amplasarea baracamentu-lui e restrîns. Fundafiile se execută din pilofi scurfi de lemn,din betonsimplu (marca B 35), din beton ciclopean, din beton cu agregate ceramice sau din zidărie de piatră brută. Soclul se execută, în funcfiune de felul fun-dafiei şi al perefilor, din lemn, din cărămidă sau din blocuri de beton, din beton simplu (mărcile B 35 sau B 50), din beton ciclopean sau din zidărie de piatră brută. Cînd apa de infiltrafie se poate ridica în perefi prin capilaritate, se aşază deasupra fundafiei un strat de izolafie hidrofugă (carton asfaltat lipit cu bitum, sau un strat de asfalt). Perefii exteriori pot fi executafi din zidărie de cărămidă sau de blocuri de beton cu agregate n rr ij •;•!£ JLJJUkU s s a I. Barăci fixe (fafade lalerale şi fronfale). a) baracă de lemn şi panouri de sfufit; b) baracă de zidărie. Baraca 341 Baracă uşoare, din blocuri de lut sau din lut turnat în cofraje, din zidărie de piatră brută, sau din alte materiale folosite la con-strucfiile definitive (v. fig. /). Lemnul e folosit pe scară mare, în general sub formă de schelet, căptuşit pe ambele feţe cu scînduri sau cu alte materiale (stufit). Perefii exteriori trebuie să asigure o izolafie termică echivalentă cu a unui zid gros de o cărămidă şi jumătate. în acest scop se folosesc materiale izolante, ca vata de sticlă, talaş industrial etc. Pereţii interiori se execută din panouri de lemn căptuşit cu stufit, cu plăci de ipsos, cărămidă de mînă, etc. Şarpanta e alcătuită din ferme de scînduri bătute în cuie sau din ferme de lemn rotund, învelitoarea e de carton asfaltat sau de figlă, astereala fiind înlocuită, unde e posibil, cu stufit. Tavanul se execută din panouri de stufit fixate pe rame de lemn sau prinse direct de şarpantă. Tencuiala se execută din mortare adecvate (pentru exterior sau interior), folosindu-se lutul, unde e posibil. Pardoseala poate fi de lemn, de cărămidă, de asfalt turnat, de suspensie de bitum filerizat, etc. Tîmplăria se execută din lemn, iar ferestrele trebuie să aibă geamuri duble. La alegerea materialului trebuie să se fină seamă de desti-nafia încăperilor respective (băile, spălătoriile şi alte încăperi în cari se produc abur sau umezeală permanentă reclamă ziduri de cărămidă sau de materiale similare şi tencuieli cu mortar de ciment). Barăcile demontabile au o folosinfă de scurtă durată, în special pentru şantiere, sînt executate în general din lemn şi nu au etaj. înălfimea obişnuită a camerelor e de 2,5 m. Fundarea se face pe pilofi scurfi de lemn, ale căror capete sînt legate cu un grătar de grinzi. Peste acesta e aşezată pardoseala, care e alcătuită din panouri formate din două straturi de scînduri, separate printr-o foaie de carton asfaltat (scîndurile dintr-un strat fiind aşezate după o direcfie perpendiculară pe direcfia după care sînt aşezate scîndurile din celălalt strat). Perefii sînt formafi din panouri portante, alcătuite dintr-un schelet căptuşit pe ambele părfi cu scînduri (v. fig. li). Ochiurile scheletului sînt umplute cu vată de sticlă sau cu alt material care asigură o izolafie termică echivalentă cu a unui zid de o cărămidă şi jumătate. Şarpanta e alcătuită din ferme de scînduri bătute în cuie, şi reazemă pe panourile perefilor (v. fig. III). Panourile de tavan sînt alcătuite din două straturi de scînduri, separate printr-un strat de hîrtie groasă de ambalaj, impregnată cu carbolineum sau cu bitum disolvat în petrol sau în motorină. învelitoarea e de carton asfaltat aşezat pe astereală. îmbinarea elementelor se face cu ajutorul unor piese de lemn cari alcătuiesc cosoroabe, tălpi, stîlpi, etc. (v. fig. /V). Tîmplăria e de lemn, iar geamurile sînt duble. în jurul barăcii se face o umplutură de pămînt, pînă la nivelul pardoselii, penfru a împiedica formarea curenfilor de aer prin 3i) panou de perete exterior, plin a5) secfiune B-B ; a6) secfiune C-C (elevafie); b3) schelet de panou pentru fereastră normală (elevafie); letul de panou de perete penfru fiune M-M; c^>) secfiunş N-N; II. Panouri de perete penfru barăci prefabricate de lemn. (elevafie); a2) panou de perete interior, plin (elevafie); a3) schelef de panou de perete plin; a4) secfiune A-A ; ; a7) secfiune D-D; bt) panou de perete exterior, pentru uşă (elevafiej ; b2) panou de perete interior, pentru uşă de perete, penfru uşă; b4) secfiune E-E; b5) secfiune F-F; b6) secfiune G-G; b7) secfiune H-H; Cj) panou de perete ; c2) panou de perete, penfru fereastră mică (elevafie); c3) schelet de panou de perete, pentru fereastră (la sche-fereastră mică, bara r± ^ aşezată în r’lt bara r2 în r'2, iar bara r3 în rt) ; d4) secfiune l-l; c5) secfiune L-L; c6) sec- 1) barş de schelet; 2) scîndură geluită; -3) scîndură falfuită; 4) hîrfie impregnată; 5) hîrfie; 6) vată 4e §ficlăi 7) talaş industrial, Baracă 342 Baracă pardoseală. Peniru a asigură interschimbabilitatea panourilor, barăcile demontabile se proiectează pe baza unei refele modulare ale cărei ochiuri au laturile de 1,25 m. III. Fermă prefabricată de lemn, penfru barăci, a) elevaţie (jumăfafea din stînga, cu astereala; jumătatea din dreapta, fără asfereală); b) secfiuni; I) arbaletrier; 2) coardă; 3) diagonale; 4) astereala; 5) şipci; 6) eclisă. Barăcile mobile sînt folosite cînd se schimbă des amplasamentul (de ex. pe şantierele rutiere sau de canălizare). Ele Barăcile pentru cantine de şantier sînt alcătuite, în general, dintr-un vestibul, o sală de mese, un oficiu, un spălător, o bucătărie, o sală de preparare, o cămară, un vestiar pentru personalul de serviciu şi un birou pentru adminisfrafie. Suprafafa construită revine la 0,75"*0,85 m2 de loc în sala de mese. Ea variază invers proporfional cu numărul locurilor (v. fig. V a). Barăcile pentru baie-spălăforie de şantier cuprind, în general, un vestibul, o sală de dezbrăcare-îmbrăcare, un vestiar, o sală de duşuri, o spălătorie cu uscăforie şi călcătorie, o încăpere penfru prepararea apei calde (cu depozit de combustibil), eventual o frizerie. Suprafafa construită revine la 0,20"’0,21 m2 de muncitor (v. fig. V b). Barăcile pentru cluburi de şantier cuprind, în general, un vestibul, o sală de tenis de masă, o sală de şah, 6 bibliotecă şi un depozit. Suprafafa construită revine la 0,18***0,25 m2 de muncitor (v. fig. V c). Barăcile penfru punct de sănătate de şantier cuprind un vestibul, o sală de aşteptare, un cabinet de consultafii, o sală de tratamente, un W. C., eventual o cameră-stafionar pentru bolnavi şi o cameră de izolare pentru confagioşi. Suprafafa revine la 0,09”*0,15 m2 de muncitor (v, fig. V d). Barăcile pentru dormitor de şantier cuprind un vestibul, un dormitor comun sau mai multe camere cu cîte 4 5 paturi, un spălător, un uscător, eventual un coridor. Suprafafa con- /V. Schema de asamblare a unei barăci prefabricate, de lemn. a) secfiune longitudinală; b) secfiune transversală; c) detaliu de secfiune orizontală; 1) pilot de fundafie; 2) grindă principală de planşeu; 3) grindă secundară de planşeu; 4) panou de pardoseală; 5) cosoroabă exterioară de planşeu; 6) riglă de margine; 7) cosoroabă interioară de planşeu; 8) pervaz de pardoseală; 8') pervaz de tavan; 9) soclu; 10) panou de perete exterior; 11) panou de perete inferior; 12) sfîlp de strîngere exterior; 13) stîlp de strîngere inferior; 14) cosoroabe de tavan; 15) panou de tavan; 16) fermă intermediară; 17) fermă de capăt; 18) confravîntuire între ferme; 19) asfereală; 20) carton asfaltat; 21) streaşină; 22) pazie; 23) pervaz penfru streaşină; 24) stîlp de coif exterior; 25) pervaz de coif. pot fi executate astfel, încît să permită demontarea, transportul şi montarea lor din nou în scurt timp şi cu cheltuieli mici, sau pot fi echipate cu rofi, pentru a putea fi transportate prin tractare. Se execută în serie, în uzine, şi sînt, în general, de lemn. — Dispozifia interioară a barăcilor diferă după destinafia lor (pentru birouri, pentru locuinţe muncitoreşti, cantine, etc.), (v. fig. V). struită revine la 5,00 5,50 m2 de paf, în cazul dormitoare- lor comune, şi la 6,00 ••• 6,55 m2, în cazul dormitoarelor cu camere (v. fig. V e şi f). Barăcile pentru locuinfe muncitoreşti cuprind, pentru fiecare apartament, cîte un vestibul (care poate fi şi comun la două apartamente), cîte o cameră cu două sau cu trei paturi şi cîte o bucătărie. Suprafafa construită revine la 8,15 ■••8,65 m2 de fiecare pat (vt fig. V g). r oo no oo no w 1 a rTŢ-=trr Or—ti\ ! 1 —~ — ■■"'■«ft ' —iJm- -» y- im 0 im im o im V. Secţiuni plane de barăci pentru şantier, tipizate, a) baracă pentru cantină, pentru 500 de persoane: 1) vestibul; 2) sală de mese; 3) bucătărie; 4) cămară; 5) cameră de preparare; 6) vestiar; 7) birou; b) baracă pentru baie şi spălătorie, pentru şantiere cu 500 de lucrători: 1) vestibul; 2) cameră de dezbrăcare şi îmbrăcare; 3) vestiar; 4) duşuri; 5) spălătorie; 6) căl-cătorie; 7) uscăforie; 8) camera instalafiei pentru prepararea apei calde; 9) closet; c) baracă penfru club, pentru şantiere cu 1000 de lucrători: 1) vestibul; 2) bibliotecă; 3) sală pentru şah; 4) sală pentru tenis de masă; 5) depozit; d) baracă pentru punct de sănătate, cu cameră de izolare, pentru şantiere cu 1000 de lucrători: f) vestibul; 2) sală de aşteptare; 3) sală pentru tratamente; 4) staflonar pentru bolnavi; 5) cameră de consultafii ; 6) cameră de izolare; 7) closet; e) baracă pentru dormitor comun, cu 28 de paturi: 1) vestibul; 2) dormitor; 3) spălător; 4) uscător; f) baracă pentru dormitor cu 28 de paturi cu camere: 1) vestibul; 2) camere pentru dormit; 3) spălător; 4) uscător; g) baracă pentru locuinfe, cu apartamente formate dintr-un dormitor şi o bucătărie: 1) dormitoare; 2) bucătării; h) baracă pentru birou (pentru 34 de salariafi): î) vestibul; 2) registratură; 3) normafori; 4) contabilitate; 5) confabil-şef; 6) serviciul persqnşlului; 7) inginer-şefj 8) birou tehnic; 9) planificare; 10) meşteri, Baragwanathia 344 Baraj Barăcile pentru birouri de şantier cuprind un vestibul, un coridor şi o serie de încăperi, în raport cu numărul salariaţilor folosiţi, Suprafafa construită revine la 3,80 4,50 m2 de salariat; ea variază invers proporfional cu numărul salariafilor (v. fig. V h). 1. Baragwanafhia. Paleonf.: Plantă fosilă din clasa Pterido-phyta, grupul Psilophytalăe, care se întîlneşte în depozite de vîrstă siluriană superioară din Australia. Are ramurile dico-tomice acoperite de numeroase frunze mici solzoase, iar spo-rangii dispuşi la baza frunzelor, ca la Licopodialele actuale. 2. Baraj, pl. baraje. 1. Hidrof.: Construcfie aşezată transversal, în albia unui curs de apă, pentru a închide secfiunea de scurgere a acestuia, în vederea ridicării nivelului apei în amonte. Se foloseşte în cadrul lucrărilor de regularizare şi de naviga-bilizare a rîurilor, de captare de apă pentru uzine hidroelectrice şi alimentări cu apă potabilă sau industrială, de stingere a torenfilor, etc. La un baraj se deosebesc următoarele elemente principale (v. fig. I): talpa, care e suprafafa de rezemare a barajului pe teren şi care, în secfiune transversală, reprezintă baza mare; creasta sau coronamentul, care e suprafafa superioară, liberă, a barajului, şi care, în secfiune transversală, reprezintă baza mică; paramentul a-monfe, care e suprafafa dinspre amonte a barajului; paramentul aval, care e suprafafa dinspre aval a barajului; piciorul amonte, care e linia de intersecfiune a paramentului amonte cu terenul; piciorul aval, care e linia de intersecfiune a para- Elementele principale ale sec. mentului aval CU terenul. Solidul fiunii transversale a unui baraj, mărginit de talpă, creastă şi cele 1) corpul barajului; 2) talpa bara-două paramente constituie corpul jului; 3)paramentul amonte; 4) pa- I ;^__________.1- „ „ ramentul aval; 5) piciorul amonte; barajului. Lima verticala a-a, care pjcjorui aval; 7) coronamentul; frece prin jumătatea coronamentului, a-a) axa barajului, se numeşte axa baraiului. La orice baraj există următoarele instalafii caracteristice (v. fig. II): unu sau mai multe descărcătoare de ape de suprafaţă, cari evacuează şi corpurile plutitoare aduse de ape; una # tiimc II. Ansamblul instalaţiilor unui baraj. 1) corpul barajului; 2) descărcător de ape de suprafafă; 3) golire de fund; 4) galerie de deviere. sau mai multe goliri de fund, realizate sub formă de conducte cari trec prin corpul barajului şi prin cari se antrenează, odată cu apa, părfi din aluviunile depuse pe fundul basinului de acumulare; galeria de deviere a apelor în timpul construcfiei barajului.— Din punctul de vedere al destinafiei, se deosebesc: baraje rezervoare, baraje de derivaţie, baraje deversoare, baraje navigabile şi baraje pentru aluviuni. Barajele rezervoare sînt folosite pentru a refine apa într-o depresiune naturală, situată în amonte de baraj, în vederea regularizării debitului cursului de apă, pentru diverse folosinfe: centrale hidroelectrice, alimentări cu apă, irigafii, atenuarea undelor de viitură, etc. Calitatea acumulării se apreciază după coeficientul de acumulare specifică, adică după raportul dintre volumul de apă acumulat şi volumul barajului. La barajele de beton se consideră că acest coeficient e satisfăcător cînd e egal cu aproximativ 50, favorabil cînd e cuprins între 50 şi 300, şi foarte favorabil cînd e mai mare decît 300. La unele baraje, coeficientul de acumulare specifică e cuprins între 1000 şi 2000, sau e chiar mai mare. Barajele de derivajie sînt baraje submersibile de înălfime mică (1l00<**5,00 m), cari servesc pentru a ridica nivelul apelor la rîurile cu adîncime mică, astfel încît apele să poată pătrunde în condifii normale într-o aducfie sau într-un canal. Barajele de derivaţie provizorii se execută din lemn sau din căsoaie umplute cu piatră. Barajele de derivaţie definitive se execută din befon sau din zidărie de piatră, legată cu mortar de ciment. Radierul barajului şi elementele prizei se execută din beton armat sau din befon cu armatură de siguranţă. — După felul cum se captează apa, barajele de derivaţie pot fi cu priză laterală sau cu priză pe coronament. Barajele cu priză laterală se compun din următoarele părţi principale (v. fig. III): barajul deversor, culeele şi pilele, deschiderile de spălare, camera de priză şi amenajările accesorii (scara de peşti şi trecerea pentru plute). %Barajul deversor are înălţimea de 2---5 m. Partea deversanfă a lui se execută din materiale rezistente la uzură. Fundaţia barajului trebuie executată astfel, încît să asigure stabilitatea construcţiei şi să evite efectele hidrodinamice datorite infiltraţiilor pe sub talpa barajului. Pentru amortisarea căderii apei deversate se amenajează în aval de baraj un disipator de energie (v.). Deschiderile de spălare din corpul barajului servesc Ia îndepărtarea aluviunilor depuse în faţa prizei. Elesîntechipatecu stavile şi cu renuri pentru bafardouri (v. fig. IV). IV. Cameră de priză, cu apă derivată prin gravitaţie, a) plan; b) secfiune A-A; 1) corpul barajului deversor; 2) culee; 3) pilă; 4) stavile de spălare; 5) renuri penfru batardou; 6) grătar; 7) buştean pentru apărarea prizei; 8) paserelă; 9) cameră de priză; 10) canal de derivaţie; 11) canal de spălare; 12) stavile; N.M.) nivelul maxim de refinere. Culeele barajului trebuie să fie bine încastrate în maluri. Coronamentul lor trebuie să depăşească nivelul maxim al apelor cu cel puţin 0,70 m, Iii. Schema de ansamblu a unui baraj de derivare cu priză laterală. 1) baraj deversor; 2) pile; 3) culee; 4) scară de peşti; 5) trecere pentru plute; 6) deschideri de spălare; 7) cameră de priză; 8) canal de derivaţie. Baraj 345 Baraj Camera de priză face corp comun cu culeea de lîngă malul pe care se face captarea. Modul de amenajare a camerei de priză diferă, după cum derivaţia apei se face prin gravitaţie sau prin pompare (v. fig. /V şi V). Deschiderile de intrare a apei în camera de priză sînt aşezate la înălfimeâ de cel pufin 0,50”* 1,50 m deasupra fundului rîului, şi la adîncimea de cel puţin 1l00’*,,1f50m fafă de nivelul apei. Golurile sînt echipate cu grătare rare, cu spaţii libere de 50--100 mm şi, eventual, şi cu grătare dese, cu spaţii libere de 20--30 mm. în regiunile în cari se formează frecvent gheaţă de fund, vitesa de trecere a apei prin grătare trebuie să fie de 0,05-0,10 m/s. Cînd debitele cari se captează sînt mari şi priza nu poate fi extinsă ulterior, V. Cameră de priză, cu apă derivată prin pfompare. 1) corpul barajului deversor; 2) culee; 3) pilă; 4) stavile de spălare; 5) renuri pentru bafardou; 6) prag; 7) prag deversor; 8) grătare; 9) stavile; /0) site; 11) cameră de priză; 12) sorbul pompei; 13) canal de spălare. vitesa apei prin grătare poate atinge 0,2"'0f3 m/s, dacă grătarul e echipat cu dispozitive de încălzire electrică sau cu abur, ori dacă are barele acoperite cu materiale (ebonită, cauciuc, parafină, asfalt, etc.) cari împiedică fixarea gheţii pe ele. în regiunile în cari se pot produce aglomeraţii de frunze în fafa grătarelor, se amenajează dispozitive pentru curăfirea continuă a acestora. Din exploatarea captărilor cu baraje de derivafie şi din experienfele de laborator s-a constatat că debitul de aluviuni care pătrunde în priză odată cu apa scade odată cu unghiul dintre direcfia derivafiei şi direcfia curentului rîului. Barajele cu priză pe coronament au deschiderile de intrare a apei aşezate deasupra canalului de derivafie, care porneşte de pe coronament şi e acoperit cu un grătar des. rioada de debit minim al rîului, fică medie a lamei deversante aval ale grătarului. Vitesa de trecere a apei prin grătar trebuie să fie de 0,2---0,3 m/s. Pentru ca înghe-farea grătarului să nu împiedice captarea a-pei în timpul iernii, se amenajează imediat în amonte de baraj o priză laterală, numită priză de iarnă, situată la 0f30"*0,50 m sub creasta barajului şi legată cu canalul de derivafie al prizei de pe coronament. Fiecare dintre cele două prize e echipată cu stavile pentru reglare a debitului apei captate. Barajele cu priză pe coronament nu sînt echipate, de obicei, cu stavile de spălare, aluviunile depuse în amonte de baraj fiind curăfite din timp în timp, manual sau me- în funcfiune de înălfimeâ cri-între extremifăfile amonte şi VI. Baraj de derivafie cu priză pe coronament, a) plan; b) secfiune A-A; 1) culee; 2) corpul barajului; 3) priză pe coronament; 4) priză de iarnă; 5) stavile; 6) canal de conducere a apelor la dez-nisipator; 7) canal de spălare; 8) stavile de spălare; N.M.Am.) nivelul maxim al apelor în amonte; N.M.Av.) nivelul maxim al apelor în aval. canizat. în general, aceste baraje funcfionează împotmolite în amonte. Barajele deversoare se caracterizează prin faptul că au secţiunea transversală profilată astfel, încît să poată evacua cu uşurinţă apele mari, prin deversare. înălţimea şi tipul de baraj pe care se amenajează deversorul pot fi foarte diferite. Fig. Vil reprezintă trei tipuri de profiluri de baraje deversoare. La alegerea profilului unui baraj deversor trebuie să se dea o atenţie deosebită atît realizării unei deversări cu un coeficient de scurgere cît mai mare şi fără eventuale vibraţii, cari apar cînd lama deversantă se dezlipeşte de profil, cît şi disipării ener- VII. Trei tipuri de profiluri de baraje deversoare. a) profil de baraj deversor fluvial; b) profil de baraj deversor de greutate; c) profil de baraj deversor arcuit; 1) pilă; 2) profil deversant; 3) grătar; 4) perete de gardă; 5) golire de fund; 6) casa vanelor. înălţimea barajului e de 1,00-”3f00 m. Grătarul prizei de pe coronament se face înclinat spre aval; el poate ocupa toată lăţimea rîului sau numai o parte din ea (v. fig. V/). Suprafaţa grătarului se calculează pentru debitul care trebuie captat în pe- giei apei deversate. Penfru ca această energie să nu producă distrugeri în aval de baraj, se amenajează, în majoritatea cazurilor/construcţii speciale de disipare a energiei (v. Disipator de energie). încercările pe modele hidraulice dau indicaţii impor- Baraj 346 Baraj fante cu privire la alegerea soluţiei optime pentru ansamblul deversor-disipator. Barajele navigabile sînt amenajate astfel, încît să permită trecerea navelor peste ele. La ape mici, navigaţia se face prin ecluze de cădere mică, iar la ape medii şi mari, ea se face liber, prin unele deschideri ale barajelor. în acest scop, deschiderile sînt echipate cu stavile speciale cari, în timpul apelor mari, sînt demontate, ridicate sau rabătute pe radierul barajului. Deschiderea navigabilă a barajului trebuie să asigure trecerea fără dificultăţi a vaselor şi a plutelor. în acest scop trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii: deschiderea barajului să fie mai mare decît lăţimea celei mai mari nave care navighează pe rîul respectiv; vitesa curentului în deschidere să nu depăşească vitesa rîuIui la nivelurile navigabile, în sectoarele cele mai critice; unghiul dintre direcţia curentului şi axa deschiderii barajului să fie de cel mult 5--* 10°; să nu se formeze o cădere locală şi curenţi laterali, datorită radierului, culeelor şi pilelor barajului, în special în cazul unei micşorări importante a secfiunii de scurgere; deschi- EI derea barajului să asigure scur- \ gerea debitului maxim, iar platformele pilelor şi culeelor să rămînă neinundabile. Barajele (stăvilarele) cari satisfac cel mai mult condifiile unui baraj navigabil sînt: barajele cu segmente, barajele cu ace, barajele cu clape basculante (v. fig. VIII), etc. Barajele cu funcfionare automată sau semiautomată, cari folosesc diferenfa de presiune dintre biefurile din amonte şi din aval, sînt utilizate mai pufin ca baraje navigabile, deşi lasă complet liberă secfiunea de scurgere radier, deoarece infrastructura lor ^ N Av. VIII. Schema unui baraj navigabil cu clapă basculantă. 1) radier; 2) clapă; 3) dispozitiv de ridicare a clapei; 4) paserelă; N.R.) nivelul reţinerii; N.N.) nivelul apelor navigabile; N.Av.) nivelul apelor din aval. la distanfa de 100—200 m unul de altul, pentru a se realiza, prin colmatare în timp, o serie de tronsoane de rîu în trepte, cu pantă mai mică decît panta inifială a rîului şi cu căderi de 4—5 m, în dreptul barajelor de aluviuni (v. fig. X). — X. Modul de amplasare a barajelor pentru aluviuni. I) baraj de derivaţie; 2) baraje pentru aluviuni. După modul de execufie, se deosebesc următoarele tipuri de baraje: baraje de greutate, baraje arcuite, baraje cu pile, baraje de anrocamente, baraje de zidărie uscată şi baraje de pămînt. Barajele de greutate au corpul construit din zidărie de piatră sau din beton, şi rezistă împingerii apei prin acfiunea propriei lor greutăfi. Se amplasează pe terenuri constituite din roci stîncoase rezistente, cu compresibilifate mică şi stabile la acfiunea apelor de infiltraţie. Pentru înălţimi de reţinere pînă la 15—20 m pot fi construite şi pe roci semistîncoase sau pe fundaţii mai puţin rezistente. Barajele de greutate se execută, de obicei, cu profil triunghiular, care poate avea paramentul amonte vertical, înclinat sau , frînt (v. fig. Xl). Ultimele două profiluri sînt mai adecvate, \ * / \ b Y* V *7 \ / \ / _ l. prin culcarea lor pe formează un prag de fund care micşorează adîncimea navigabilă şi produce o cădere locală care e traversată destul de greu de nave. Deschiderile barajelor (stăvilarelor) cu segmente, cilindrice sau plane, pot fi folosite, în cazuri speciale, şi pentru navigaţie, dacă sînt asigurate, pentru orice nivel, deschiderea liberă (lumina), gabaritul de aer şi adîncimea navigabilă. Trecerea nu se poate face decît dacă întregul baraj e deschis şi dacă s-a restabilit continuitatea nivelului apei. Barajele pentru aluviuni se execută din lemn şi din anrocamente; ele sînt situate în amonte de un baraj de derivaţie de pe un rîu de munte, pentru a reţine, înainte de ba- » IX. Baraj pentru aluviuni. 1) căsoaie; 2) anrocamente; 3) disipator de energie; 4) aluviuni. rajul de derivaţie al captării, cea mai mare parte din debitul solid transportat de rîu (v. fig. IX). De obicei se amenajează mai multe baraje penfru aluviuni, înalte de 4—5 m şi situate XI, Protiluri obişnuite de baraje de greutate, a) profil cu parament amonte vertical; b) profil cu paramenf amonte înclinat; c) profil cu paramenf amonfe frînt. deoarece stabilitatea barajului e asigurată de presiunea verticală a apei. Barajele de greutate se execută din porţiuni (ploturi) separate prin rosturi verticale, aşezate la 10—20m unele de altele, pentru a limita efectele contracţiunii betonului şi ale variaţiilor de temperatură. Aceste rosturi sînt etanşate prin acoperire, pe paramentul amonte, cu o pană de beton armat şi cu o tolă ondulată, de cupru, groasă de 1—2 mm (v. fig. XII). Pentru captarea apelor cari se infiltrează prin paramentul amonte al barajului se amenajează în această regiune o reţea de tuburi drenante poroase, cu diametrul de 20—30 cm, care conduce apele spre galeriile sau puţurile de vizitare (v. fig. XIII). La executarea barajelor de greutate cu înălţimi mijlocii sau mari se folosesc, în diversele porţiuni ale corpului barajului, betoane cu dozaje şi calităţi diferite, şi anume: în partea din amonte se foloseşte un beton etanş; în partea din aval se foloseşte un befon rezistent la îngheţ şi dezgheţ şi, eventual, Ia acţiunea erozivă a apelor deversante; la partea superioară a profilului se foloseşte un beton mai slab; la partea inferioară, care e solicitată mai puternic, se foloseşte un beton mai rezistent. De obicei, betoanele folosite la executarea barajelor de greutate sînt confecţionate cu dozajul mediu de 200 kg ciment la 1 m3 de beton, cu factorul apă/ciment egal cu 0,5—0,6, şi cu agregate constituite din granule cu dimensiuni de cel mu|f 12Q—1§Q mm, Baraj 347 Baraj Calculul stafie al unui baraj de greutate se face considerînd ca transmisiunea forfelor inferioare şi exterioare se face numai XII. Rosturile de dilataţie ale unui baraj de greutate, a) elevaţie; b) modul de execuţie a rosturilor; c) detaliu de execuţie a rostului; î) tolă de cupru; 2) umplutură asfaltică; 3) mastic bituminos; 4) puţ de vizitare. în plane verticale. Forfele cele mai importante cari se introduc în calcul sînt (v. fig. X/V): presiunea orizontală (P0) şi verti- XIII. Dispoziţia generală a reţelei de drenaj din interiorul unui baraj de greutate-a) elevaţie; b) secţiune; î) tuburi de drenaj; 2) galerii de vizitare; 3) injecţii de ciment. cală (Pv) a apei, subpresiunea (5) a apei şi greutatea proprie (G) a barajului. Tensiunile normale cari acfionează într-o secfiune orizontală a corpului bara- Ţ---------------—. jului se calculează cu formula corn- f presiunii excentrice; av A ~W' în care e suma forfelor verti- cale, A e aria secfiunii, M e momentul forfelor orizontale, iar W e modulul de rezistenfă al secfiunii. Tensiunile principale de-a lungul celor două paramente se calculează, pentru paramentul amonte, cu formulele f ffi \ <*2 = P, XIV. Forţele principale cari solicită un baraj de greutate. iar pentru paramentul aval, cu formulele (Ti= 0 ^2 = ^(1 + A*), în cari Represiunea hidrostatică la nivelul secfiunii respective.Tensiunea principală de lunecare se determină din relafia cunoscută: Xmax ~~ 2 cr2^’ Stabilitatea la lunecare în secfiunea de fundafie se verifică punînd condifia ca suma forfelor de frecare să fie mai mare sau cel mult egală cu suma forfelor orizontale cari produc alunecarea: h'LV^H, unde /o e coeficientul de frecare statică dintre beton şi rocă. în condifii normale, acest coeficient variază între 0,50 şi 0,70. Pentru dimensionarea profilului cu parament amonte înclinat, folosit cel mai des, trebuie să se determine întîi panta para-mentului aval (1:X) şi panta paramentului amonte (1:A.i). Aceste pante se pot deduce, în ipoteza că Iacul de acumulare e plin, punînd următoarele condifii: efortul vertical la piciorul amonte al barajului să fie, la limită, nul, sau în orice caz să nu fie o tensiune de întindere; suma forfelor orizontale să fie echilibrată de forfele de frecare ale fundafiei. De exemplu, pentru profilul şi încărcările din fig. X/V, rezultă: Xi = 1 2(1 — m) 1 Y6 /o + x = \_Vb y v \/o y y-Wo(y+y&) foyl unde y e greutatea specifică a apei (^y = 1 -t/m3), Y& e greutatea specifică a betonului (yb=2,3 t/m3), y& = Y&"“my (m fiind coeficientul de reducere a subpresiunilor), iar /o e coeficientul de frecare statică dintre beton şi rocă. XV. Liniile de egală tensiune principală în profilul unui baraj de greutate. în profilul triunghiular al unui baraj de greutate se pot trasa următoarele linii caracteristice: liniile de egală tensiune principală, cari reprezintă locurile geometrice ale punctelor cari au aceeaşi tensiune principală ai, a2 sau rmax, şi cari în fig. XV sînt indicate pentru cazul cînd lacul e plin; traiectoriile tensiunilor principale, cari sînt linii cari admit în orice punct ca tangentă o direcfie principală (v. fig. XV/-). Ecuafia diferenfială a acestor traiectorii, în funcfiune de tensiunile normale gx şi Gz şi de tensiunile tangenfiale r, se scrie sub forma: a*-0* dz —1=0. XVI. Traiectoriile tensiunilor principale în profilul unui baraj de greutate. © ^”7“ d* Barajele arcuite au peretele de refinere constituit dintr-o membrană groasă de beton armat, curbă în plan orizontal şi în plan vertical, cu grosime variabilă, care lucrează din punctul de vedere static ca o structură în spafiu. Datorită acestui fapt, materialul de construcfie e folosit mai bine, astfel încît barajul are un profil mai zvelt şi un volum cu 20*"60% mai mic decît volumul unui baraj de greutate. Pe lîngă economia Baraj 348 Baraj pe care o realizează, un baraj arcuit se caracterizează printr-un coeficient de siguranţă mult mai mare decît al barajelor de greutate (5---10). Datorită faptului că barajul are dimensiuni transversale mici, încărcările fundaţiilor sînt mai mari, astfel încît barajele arcuite trebuie să fie fundate pe roci foarte rezistente, indeformabile şi stabile la acfiunea apei. Cele mai indicate sînt rocile eruptive, după cari urmează -vh 7— L ~r------------- rocile sedimentare de bună calitate. De condifiile morfologice ale amplasamentului depind direct dimensiunile şi forma în spafiu a unui baraj arcuit (v. fig. XVII). Dacă raportul dintre deschiderea văii la coronament (L) şi înălfimea barajului (H) e mai mic decît 1,5, sarcinile sînt transmise la teren în mod preponderent în plane orizontale, barajul fiind de tipul „în arc adevărat"; dacă acest raport e cuprins între 1,5 şi 5, sarcinile sînt transmise şi în plane verticale. în cazul din urmă, dimensiunile barajului sînt mai mari şi, datorită masi-vităfii lui, el devine de tipul „de greutate, în arc". O delimitare între cele două tipuri poate fi făcută şi prin raportul dintre pătratul înălfimii barajului şi produsul dintre lăfimea la bază (B) a lui şi raza medie de curbură (r). La barajele în arc adevărat, H2jBr > 8, iar la cele de greutate în arc, 0,5 < H2jBr < 8,0. Secfiunile transversale maestre (centrale) ale barajelor arcuite au forme foarte diferite, condiţionate de coeficienfii de "360 XVII, Dimensiunile caracteristice ale unui baraj arcuit. a) elevafie; b) secţiune x-x; B) lăfimea tălpii; H) înălfimea barajului; L) deschiderea văii la coronament. XVIII, Pairu tipuri de secfiuni maestre de baraje arcuite, a) barajul Spitailamm; b) barajul Limberg; c) barajul Mauvoisin; d) barajul Santa Giusfina. formă ai văii (v. fig .XVIII). Raportul X=B/H, dintre grosimea la bază şi înălfimea barajului, e mai mic decît la barajele de greutate şi variază între 0,6 şi 0,10. HlffP Trasarea în plan a arcelor din cari e constituit barajul se execută finînd seamă de condifiile următoare: arcele trebuie înscrise în teren astfel, încît să intersecteze liniile de nivel sub un unghi cît mai apropiat de 90°; unghiul la centru ai arcelor să fie cît mai mare. Ar- XIX. Planul şi secţiunea unui baraj cilindric. După forma în spafiu, un baraj arcuit poate fi: cilindric, dacă e trasat ca un corp de revolufie în jurul unei axe verticale (v. fig. X/X); isogon, dacă e trasat astfel, încît fiecare arc orizontal component să aibă acelaşi unghi la centru (v. fig. XX); cu un- 30,'W* XX, Planul şi secfiunea unui baraj isogon. ghiuri la centru şi raze, variabile, dacă e trasat astfel, încît fiecare arc orizontal să aibă unghiul la centru şi raza diferite de ale celorlalte (v. fig. XXI); în cupolă, dacă e curbat mult, atît în plan orizontal, cît şi în plan vertical, şi are elementele verticale înclinate mult spre aval (v. fig. XXII); cu rost perime-tral, dacă barajul e perfect simetric fafă de planul vertical care trece prin secfiunea centrală, şi are amenajat un rost periferic, după care urmează un soclu de reazem (v. fig, XXIII). Rostul cele de formă circulară se comportă cel mai bine din punctul de vedere static. XXIII. Secfiunea unui baraj arcuit cu rost perimetral. î) rost perimetral; 2) soclu; 3) paserele. perimetral favorizează 'deformafia barajului şi împiedică fisurarea lui pe contur. Barajele arcuite se execută din befon cu calităfi superioare celor ale betonului folosit pentru barajele de greutate. Acest beton trebuie să fie capabil să preia tensiuni efective de compresiune de 50*-80 kg/cm2, şi tensiuni de întindere de circa 10 kg/cm2. Dozajul mediu de ciment ajunge ia 250—300 kg/m3. Pentru înlăturarea efectelor contracfiunii betonului, barajele arcuite se execută din ploturi groase de 12---15 mf separate prin rosturi, Saraj 349 Baraj XXIV. Schema de calcul a unui baraj arcuit, a) elevafie cu reţeaua de calcul; b) secjiune maestră; c) repartiţia sarcinilor. largi de 1,00*--1,50 m, cari se befonează ulterior (v. fig. XXIV). Datorită calităţii superioare a betonului, de obicei în barajele arcuite nu se ame- x najează instalafii de drenaj pentru apelede infiltrat ie. Problema calculului static al barajelor arcuite nu e solufionafă încă riguros. Se presupune că barajul e constituit dintr-o refea alcătuită din arce orizontale încastrate în versantele văii şi din console verticale încastrate la bază. Dificultatea consistă în repartizarea solicitărilor după arcele şi consolele barajului. Cea mai importantă solicitare e presiunea hidrostatică. Distribufia ei se determină punînd condifia ca nodurile refelei să aibă aceeaşi deplasare radială. în primă aproximafie, această condifia se pune numai în secfiunea centrală. Deplasările arcelor (wai) vor fi nişte funcfiuni de sarcinile respective (pai)\ ™ai=V (Pa,) ™ai=V(Pai) wan=(f(Pan)■ Deplasările consolei vor fi date de sistemul de ecuafii: wc\ ~ (Pc1"'Pci'"Pcn) ~ [(^1 Pa^"’(Pi~~ Pai)'"(Pn Pan)] ™ci = % {Pcl-Pci-Pcn) = Vi [(Pl-Pat)-iPi-Pm)-{Pn~Pm)) wcn~ Unitei" Pci'' 'Pc») = Vn [(Pl ~ Pai)"iPi - Pai)’ -iPn~ Pan)] ■ Egalînd cele două sisteme de ecuafii, rezultă necunoscutele ParPm-P°n ?' deci Pc,-P«"Pcn- Afară de presiunea hidrostatică mai trebuie luat în consideraţie efectul variaţiilor de temperatură, al contracfiunii şi al umflării betonului, al cutremurelor, etc. Tensiunile se calculează apoi cu formulele cunoscute din Statică. Pentru barajele importante, se recomandă să se facă o verificare a rezultatelor prin încercări pe modele statice (la scara 1 : 30'** 1 : 100). Barajele cu pile sînt constituite dintr-un perete de re-finere a apei, rezemat pe o serie de pile verticale cari transmit încărcările la suprafafa de fundafie. Sin. Baraj cu contraforturi. — După modul de executare a peretului de refinere, se deosebesc: baraje de greutate, cu goluri, baraje-ciupercă, baraje cu plăci, baraje cu bolfi multiple şi baraje cu cupole multiple. Barajele de greutate, cu goluri, constituie un tip intermediar între barajele de greutate masive şi barajele cu pile propriu-zise. Se caracterizează prin faptul că au o serie de goluri amenajate în partea de mijloc a corpului, mai pufin solicitată, astfel încît se obfin economii de material, fafă de barajele de greutate. în fig. XXV a e reprezentat profilul primului baraj de acest tip, înalt de 85 m (barajul Dixence), iar în fig. XXV b e reprezentat profilul unui alt baraj de greutate cu goluri, folosit mult în Italia (barajul Bau Muggeris). Datorită golurilor, efectul presiunii apelor de infiltrafie pe talpa barajului e micşorat considerabil, astfel încîl volumul barajului poate fi cu pînă la 30% mai mic decît volumul unui baraj de greutate obişnuit. Materialul de construcfie din zonele mai solicitate ale paramentelor e folosit mai rafional, iar formele mai subfiri micşorează în mare măsură fenomenele produse de contracţiunea betonului. Aceste baraje prezintă avantajele că au o stabilitate la alunecare mai bună decît barajele de greutate obişnuite şi oferă posibilitatea XXV. Două tipuri de baraje de greutate, cu goluri (secfiuni transversale verticale şi orizontale), a) barajul Dixence; b) barajul Bau Muggeris. unei supravegheri directe în timpul exploatării. Prezintă dezavantajele că sînt mai expuse efectelor datorite variaţiilor de temperatură şi intemperiilor şi sînt mai pufin indicate să fie folosite în văi cu versante cu înclinări mai mari decît 30°. • Dozajele betoanelor folosite la construcfia barajelor de greutate cu goluri sînt mai mari decît ale betoanelor folosite la executarea barajelor de greutate obişnuite (200“-250 kg de ciment la 1 m3), iar suprafefele de cofraje sînt aproape de două ori mai mari decît la acestea. Barajele de greutate cu goluri sînt totuşi recomandabile, datorită siguranfei mari pe care o oferă şi economiei de materiale pe care o realizează. Sin. Baraj evidat. Barajele-ciupercă sînt alcătuite din pile independente, lărgite şi rotunjite în partea dinspre amonte, realizînd prin aceasta peretele de refinere (v. fig. XXV/). Grosimea pilelor în amonte nu depăşeşte 12--15 m. Rotunjirea pilelor se execută astfel, încîf să nu apară tensiuni de întindere. La barajele- ciupercă, avantajele subpresiunii mici şi degajării uşoare a căldurii de priză sînt mai accentuate, iar sensibilitatea la variafiile de temperatură e mai pronunfată. Din această cauză, unele baraje de acest tip, construite la mare altitudine, sînt acoperite pe fafa din aval cu o placă de protecfie. Betoanele folosite la executarea barajelor-ciupercă trebuie să aibă calităfi superioare betoanelor folosite la executarea barajelor cu goluri, iar roca de fundafie trebuie să fie mai rezis- tentă, mai omogenă şi mai etanşă. XXVI. Barajul-c iupercă Lucendro (secfiune transversală verticală şi secfiune orizontală). XXVII. Baraj cu plăci de beton armat, a) secfiune transversală; b) secfiune l-l; 1) rosturi de construcfie; 2) galerie de vizitare; 3) placă de beton; 4) pilă. Barajele cu plăci au peretele de refinere constituit din plăci de beton armat înclinate, rezemate de pile (de obicei simplu rezemate). Distanfa dinfre pile e, de obicei, de 5,00-**5,50 m, dar poate atinge 12,00 m. Sînt folosite pentru înălfimi de refinere pînă la 45 m şi sînt, în general, aşezate pe fundafii stîncoase. Baraj 350 Barai Dacă rocile de fundafie sînt slabe sau sînf aluvionare, barajele de acest tip se execută cu un radier general de beton armat, cu orificii drenante sau cu perefi de beton, pentru micşorarea subpresiunilor apei (v. fig. XXVII şi XXVIII). Deşi, în comparafie cu barajele de greutate, barajele cu plăci de beton armat sînt construcfii mult mai uşoare, ele sînt totuşi stabile la alunecare, datorită acfiunii componentei verticale a împingerii apei pe paramentul amonte. De obicei, placa barajului e înclinată fată de orizontală cu un unghi de 60°, iar în cazul unui profil deversant, cu un unghi de 45”*50°. Grosimea plăcii variază de la 0,30 m, la coronament, la 0,60'v 1,5.0 m, la nivelul fundafiei. Raportul dintre lăfimea la bază a unei pile şi înălfimea ei variază între 1,2 şi 1,5. Barajele cu plăci de beton armat sînt consfrucfiî rafio- armaf, încastrate în pile. Pînă astăzi s-a executat un singur baraj de acest tip, înalt de 76,50 m, şi care are distanfa dintre pile de 54,00 m (v. fig. XXX). Acest baraj a demonstrat că, XXVIII. Specire de scurgere prin terenul de fundafie poros a unui baraj cu plăci de befon armat. 1) pilă; 2) radier; 3) linii de curent; 4) linii echipotenf iale. nale, cari pot fi adaptate uşor Ia diferite situafii şi cari pot fi parfial prefabricate. Cînd costul betonului armat de bună calitate e mic, ele pof realiza economii importante. Pînă astăzi s-au construit peste 400 de baraje de acest tip, cu înălfimi cuprinse între 2 şi 75 m. Barajele cu bolfi multiple (v. fig. XX/X) au peretele de refinere constituit din bolfi circulare de beton armat, încastrate în pile. Bolţile pot avea generatoarele verticale sau, de cele mai multe ori, înclinate fafă de orizontală cu un unghi de 55—650. Distanfa dintre pile variază între 12 şi 18 m, iar unghiul la centru al bolfilor variază între 160 şi 180°. XXIX. Barajul cu bolfi multiple Hamilton. a) secfiune transversală verticală; b) secfiune l-l; c) secfiune 11-11; d) secfiune IIl-lII; 1) boltă circulară; 2) pilă; 3) nervuri de rigidizare; 4) rosturile pilei. Datorită modului de solicitare statică a bolfilor, pilele pot fi aşezate la distanfe mai mari decît pilele barajelor cu plăci. Din această cauză, fundafiile barajului sînt solicitate mai puternic, astfel încît trebuie să fie aşezate pe roci stîncoase, rezistente şi indeformabile. Barajele cu bolfi multiple prezintă dezavantajul că sînt sensibile la tasări inegale. Bolfile se execută din befon armat cu rezistenfă superioară, etanş şi ne-geliv. Adesea bolfile sînt protejate contra acfiunii apei printr-o şapă aşezată pe fafa lor din amonte. Barajele cu cupole multiple au peretele de refinere constituit din membrane de revolufie cu axa înclinată, de beton XXX. Barajul cu cupole multiple Coolidge. a) plan; b) secfiune transversală verticală; 1) cupolă; 2) pilă; 3) linia naşterii; 4) rosturi; 5) deversor. în cazul unor roci de fundafie rezistente, distanfa dintre pile poate fi mărită, realizîndu-se construcfii foarfe economice. Barajele de anrocamente au corpuI executat dintr-o îngrămădire de blocuri de piatră de dimensiuni variate, aşezate oricum. Barajele de anrocamente sînt indicate în următoarele cazuri: cînd roca de fundafie nu poate rezista în bune condifii încărcărilor date de un baraj de beton; cînd există posibilitatea realizării unor anrocamente de calitate corespunzătoare; cînd transportul âltor materiale de construcfie (ciment, ofejţ etc.) e dificil şi costisitor; cînd nu se dispune de lucrători special izafi. Părfi le cari compun, în mod obişnuit, corpul unui baraj de anrocamente, sînt următoarele: anrocamentele, zidăria uscată, ecranul de etanşare şi vatra barajului (v. fig. XXXI şi XXXII). Anrocamentele trebuie să provină dintr-o rocă tare, densă, nedegradată şi inalterabilă în contact cu apa. Nu se recomandă să se folosească material stîncos care, la exploziile din carieră, se fărîmă în bucăfi mărunte şi e amestecat cu praf. Cele mai bune rezultate s-au obfinut cu roci de granit, diorif, gabbro, bazalt şi andezit. Raportul dintre dimensiunile unui bloc trebuie să fie de cel mult 3,0«*3,5, iar greutatea minimă a unui bloc, de circa 80 kg. De obicei se folosesc blocuri cu greutatea de 0,5**-5 f. Corpul barajului se execută, de obicei, prin aruncarea blocurilor de pe estacade, de la înălfimi variind între 5 şi 30 m, în funcfiune de calitatea materialului. Blocurile se aşază cu atît mai aproape de paramentul aval, cu cît greutatea lor e mai mare. Zidăria uscată se aşază în partea dinspre amonte a barajului şi serveşte ca suport penfru ecranul de etanşare şi ca element de transmitere a presiunii hidrostatice la corpul barajului. Se execută din blocuri în formă de lespede, alese, aşezate orizontal sau normal pe paramenf, şi legate bine cu anrocamentele. Grosimea zidăriei la coronament e XXXI. Secfiune schematică printr-un baraj de anrocamente. J) anrocamente; 2) zidărie uscată; 3) ecran; 4) vatră. XXXII. Barajul de anrocamente Salt Springs. /) blocuri mari; 2) anrocamente; 3) ecran de befon armat; 4) perdea de etanşare. Baraj 351 Baraj de 1,5—3,0 m şi creşte cu cîte 1,50 m pentru fiecari 30 m de adîncime. Ecranul de etanşare e elementul care asigură etanşeitatea barajului. Se aşază pe paramentul amonte, direct pe zidăria uscată sau prin intermediul unui pat de beton. El trebuie să fie impermeabil, rezistent şi elastic, pentru a putea urmări de-formafiile barajului. Cel mai des sînt folosite ecranele de beton armat, realizate din dale cu suprafafa de 10X10 m—15X15 m. Rosturile dintre dale se etanşează cu tole de cupru. La barajele înalte, ecranul se execută dintr-o dală unică sau din mai multe dale suprapuse. Grosimea dalelor e de 25—30 cm, la coronament, şi creşte în adîncime astfel, încît să fie egală cu 1 % din înălfimea coloanei de apă. Ecranele metalice, realizate din foi de ofel inoxidabil, sudate, groase de 6—12 mm, dau rezultate bune, dar sînt foarte costisitoare. Ecranele de lemn, realizate din mai multe straturi de dulapi creozotafi, sînt folosite la barajele cu înălfimi mici sau la barajele provizorii. Sînt elastice şi economice, şi se comportă bine, dacă nivelul apei din lac nu variază mult. Vatra barajului e constituită dintr-un bloc de beton, rezistent şi etanş, aşezat de-a lungul piciorului amonte al barajului, şi e destinată să realizeze legătura dintre ecran şi terenul de fundafie (v. fig. XXXIII). De obicei, vatra e străbătută de o galerie, XXXIII. Două tipuri de vetre pentru baraje de anrocamente. 7) anrocamente; 2) ecran; 3) vatră; 4) galerie de vizitare. necesară pentru supravegherea refelei de drenaj şi, eventual, penfru întreţinerea nucleului de etanşare din fundafie. Panta taluzului din aval a barajelor de anrocamente se alege în funcfiune de unghiul taluzului natural al anrocamentelor, şi variază înfre 1 : 1,2 şi 1 : 1,5. Panta taluzului din amonte se alege în funcfiune de înălfimea barajului (H), şi anume: pentru H45 m, e de 1 : 1,25. Raportul dintre lăfimea lă bază (B) a barajului şi înălfimea H a lui se alege în funcfiune de procentul de goluri din corpul barajului, astfel: la barajele italiene de zidărie uscată cu 25% goluri, B/H= 1,70—1,95; la barajele algeriene cu 25—35% goluri, B/H = 2,30; la barajele americane cu 40—45% goluri, B/H = 2,75. Coeficientul de lunecare (adică raportul dintre suma forfelor orizontale şi suma forfelor verticale) trebuie să fie mai mic decît 0,30. La construcfia unui baraj de anrocamente trebuie să se fină seamă de fasările cari se produc atît în timpul construcfiei, cît şi în timpul exploatării, datorită efectului greutăfii proprii şi presiunii apei şi cari, în funcfiune de modul de execufie al barajului, pot atinge 2—8% din înălfimea acestuia. Barajele de zidărie uscată au corpul construit din blocuri de piatră cu forme mai regulate decît ale anrocamentelor şi cari sînt aşezate cu mîna sau cu mijloace mecanizate. Deoarece zidăria uscată are un procent de goluri mai mic (20—25%) şi blocurile sînt mai bine fesute, barajele de zidărie uscată se execută cu taluze cu pante mai mici (circa 1 : 0,70 la paramentul amonte şi 1 :0,70—1,1 la paramentul aval). în general, economia de volum care se realizează la aceste baraje e compensată de sporul de manoperă necesar pentru executarea zidăriei. Pentru a asigura o mai bună stabilitate a barajului, straturile de zidărie nu se execută orizontale, ci cu o uşoară concavitate îndreptată în sus. Ecranul de etanşare e executat, de obicei, din plăci de befon armat, aşezate pe un pat de beton simplu sau pe un strat de zidărie cu mortar. Pentru captarea apelor infiltrate prin ecran se aşază sub acesta o refea de tuburi drenante cari se varsă într-o galerie de vizitare, situată în vatra barajului. Fig. XXXIV reprezintă o secfiune transversală printr-un baraj modern de acest tip. XXXIV. Secfiune schematică printr-un baraj de zidărie uscată. 1) zidărie cu mortar; 2) zidărie uscată (cifrele indică procentele de goluri penfru fiecare zonă); 3) beton de umplutură; 4) ecran de beton armat; 5) vatră. Barajele de pămînt au corpul constituit dintr-un rambleu de pămînt, în general cu secfiunea transversală trapezoidală, şi limitat în amonte şi în aval de taluze line, spre a asigura stabilitatea construcfiei. Din punctul de vedere al modului cum e asigurată etanşeitatea barajului, se deosebesc: baraje omogene, cari sînt executate din materiale cu structură uniformă şi la cari etanşeitatea e asigurată datorită calităfilor materialului; baraje neomogene, cari sînt executate din materiale diferite, cari asigură numai rezistenfa umpluturii (nisip, pietriş), şi la cari etanşeitatea e asigurată prin dispozitive speciale (ecrane sau nuclee de etanşare). Alegerea tipului de baraj de pămînt trebuie făcută după examinarea pămîntului din amplasamentul barajului şi din împrejurimile lui, şi după determinarea în laborator a principalelor calităfi fizice ale acestui pămînt: compozifia granulometrică, greutatea specifică, permeabilitatea, porozitatea, umiditatea, umflarea şi contracfiunea, rezistenfa la tăiere, tasarea şi vitesa de tasare sub sarcină. De asemenea, prezintă importanfă pentru alegerea solufiei condifiile naturale morfologice şi geologice ale amplasamentului, mijloacele de execufie şi posibilităfile de acces. Cînd aceste elemente sînt favorabile, barajele de pămînt reprezintă construcfii rafionale şi economice.— După modul de punere în operă a materialului de umplutură, se deosebesc: baraje ciIindrăte şi baraje sedimentate hidraulic. Barajele cilindrate se caracterizează prin faptul că îndesarea pămîntului se face cu ajutorul cilindrelor compresoare în cazul pămînturilor coezive, şi prin batere cu utilaje speciale în cazul pămînturilor necoezive (pietrişuri, nisipuri). Cilindrarea e cu atît mai eficace, cu cît straturile succesive ale umpluturii au grosimi mai mici. înălfimea optimă a straturilor după compre-sare vari^ă între 10 şi 20 cm, iar numărul de treceri ale cilindrului compresor peste un strat trebuie să fie de 5”-8. Cu cît materialul de umplutură confine mai multă argilă, cu atît înălfimea stratului cilindrat trebuie să fie mai mică. în timpul cilindrării, materialul trebuie să aibă umiditatea optimă, Baraj 352 Baraj care se dozează fie în carieră, fie pe şantier. 1— După natura materialului de umplutură şi după modul de etanşare, se deosebesc mai multe tipuri de baraje cilindrate:] Barajele de materiale argiloase omogene au un conţinut de cel mult 25% fracţiuni mai fine decît 0,01 mm. Diagrama din fig. XXXV reprezintă domeniul în care se înscriu curbele granulometrice ale mai multor baraje de acest tip. Taluzele §iii li O fdmetrui granulelor, în mm XXXV. Domeniul de înscriere a curbelor granulometrice ale unor baraje omogene. acestor baraje trebuie să fie foarte line (1 : 2,50, 1 : 3, 1 : 4), şi se execută cu profilul format dintr-o linie frîntă ale cărei segmente au înclinări cu atît mai mici, cu cît sînt mai aproape de piciorul barajului, pentru a preveni pericolul de alunecare. Fig. XXXVI reprezintă un exemplu de baraj de acest XXXVI. Secfiunea transversală a barajului Sofonerna. î) pămînt argilos compactat; 2) blocuri de beton; 3) pinteni de argilă. tip. Pintenii de argilă amenajaţi în suprafaţa de fundaţie au rolul de a intercepta apele de infiltraţie şi a le conduce în aval. Barajele de pietriş şi nisip sînt foarte rezistenfe şi stabile, şi au faiuzele cu panta de aproximativ 1:2 (v. fig. XXXV//). De obicei sînt etanşate prin dale de beton armat, aşezate pe paramentul XXXVII. Secfiune prin barajul Taf-Fechan, executat din pietriş şi nisip, î) pietriş şi nisip; 2) umplutură de piatră; 3) pereu de beton armat; 4) injecfii cu ciment. amonte. Grosimea dalelor e de 15--20 cm, la coronament, şi creşte cu cîte 5 cm pentru fiecari 25 m adîncime. Se recomandă ca aceste dale să fie armate cu plase de oţel, cu ochiuri de 30 cm, executate din bare cu diametrul de 15—20 mm, penfru a preveni fenomenele produse de tasările neuniforme ale barajului. în cazul cînd rosturile dintre dale sînt etanşate cu tole de cupru, se obţine o construcţie practic impermeabilă. Barajele cu ecran de argilă sînt folosite cînd cea mai mare parte a materialului de umplutură nu conţine fracţiuni fine în cantitate suficientă pentru a asigura etanşârea. în acest caz, etanşeitatea barajului se realizează printr-un perete de XXXVIII. Baraj cu ecran de argilă aşezat pe paramentul amonte. t) ecran de argilă; 2) pereu de piatră; 3) iehm nisipos; 4) pietriş; 5) pietriş amestecat cu piatră; 6) umplutură de piatră. argilă numit ecran sau mască, aşezat pe paramentul amonte (v. fig. XXXVIII), sau în partea centrală a barajului (v. fig. XXX/X). Materialul rambleufui se aşază astfel, încît diversele fracţiuni XXXIX. Secfiune printr-un baraj cu ecran de argilă situat Ia mijlocul barajului. 1) umplulură obişnuită; 2) umplutură cu material mai etanş: 3) ecran de argilă; 4) perete de beton; 5) pinten. de piatră; 6) deluviu. ale lui să fie dispuse cu atît mai aproape de ecran, cu cît sînt constituite din granule mai mici. Prin această dispoziţie se asigură conservarea ecranului şi stabilitatea taluzelor. Ecranele centrale sînt preferabile, deoarece reclamă material mai pufin şi se execută mai uşor. Prezintă dezavantajul că împart corpul barajului în două. Paramentul aval al barajelor de pămînt se consolidează prin berme stabilizatoare şi prin căptuşire cu brazde de iarbă. Barajele cu ecran de beton sînt folosite cînd lipseşte materialul natural de etanşare şi cînd ecranul poate fi fundat pe o rocă 8 XL. Secfiune printr-un baraj cu ecran de beton armat (a) şi detaliu de execufie a părfii inferioare a ecranului (b). 1) balast de rîu; 2) Iehm cu pietriş; 3) Iehm curat; 4) balast de rîu; 5)baiasf amestecat cu Iehm; 6)ecran de beton armat; 7) rost pendular; 8) beton de paramenf; 9) galerie de inspecţie; 10) dren. stîncoasă. Un ecran de beton, aşezat la mijlocul barajului, e cu atît mâi sigur în exploatare, cu cît e executat mai elastic. în acest scop, la partea inferioară a lui se execută un rost special, care permite mici deplasări şi rotaţii ale ecranului (v. fig. XL). Pentru a nu se fisura din cauza contracfiunii betonului, ecranul Saraj 353 Baraj se execută din blocuri lungi de 15"-20 m, etanşate la rosturi cu tole de cupru, Pe fafa din amonte, ecranul se torcretează cu o tencuială de ciment sau cu o tencuială bituminoasă. în aval de ecran se amenajează un strat drenant, alcătuit din piatră, pentru captarea eventualelor ape de infiltrafie. De obicei, soclul ecranului e străbătut de o galerie care serveşte la supravegherea şi înfrefinerea construcfiei. Barajele cu ecran de oţel sînt echipate cu un ecran de etanşare executat din profiluri speciale de ofel inoxidabil, şi care e aşezat pe paramentul din amonte sau la mijlocul barajului. Ecranul ds otel, deşi realizează o etanşare perfectă, e costisitor şi nu oferă posibilifăfi uşoare de supraveghere şi de întrefinere. Barajele sedimentate hidraulic se caracterizează prin faptul că toate operafiile de executare (extragerea materialului din carieră, transportul lui pînă la amplasament, aşezarea şi înde-sarea materialului în corpul barajului) se efectuează pe cale hidraulică. Dacă se execută pe cale hidraulică numai inirodu-cerea materialului în sîmburele central etanş, procedeul se numeşte semihidraulic. în procedeul hidraulic, dizlocarea materialului se face cu o vînă de apă sub presiune de cîteva atmosfere, proiectată de un utilaj special, numit hidromonitor. Emulsia obfinută în carieră e transportată în amplasament prin canale, jgheaburi sau conducte sub presiune, cu vitese mai mari decît vitesele critice de depunere a suspensiilor solide. Distribufia fluidului în amplasament se face prin una sau două conducte (jgheaburi) principale, conform schemei din fig. XLI. Masa lichidă de material 3 : •; ■ -1 XLI. Schema unei sedimentări bilaterale a unui baraj. 1) depuneri de nămol; 2) conducte principale de aduc fie a f lui du lui; 3) conducte de distribufie; 4) prelungiri ale conductelor de distribufie; /•• Vii) depuneri succesive de material granular; Pj — Pg) pozifii succesive ale conductelor de aducfie, se scurge de la prismele laterale, executate anterior pe cale mecanică, spre centrul barajului, cu vitese din ce în ce mai csgŞS S5 fe 5 8- S s § |§ Diametrul granulelor, m mm XLII, Domeniul curbelor granulometrice ale materialelor tolosite la executarea barajelor pe cale hidraulică, 1) limita superioară pentru baraje etanşe. mici. Granulele cu diametri mai mari se depun spre margini, iar cele cu diametri mai mici se depun la partea din mijloc şi alcătuiesc un sîmbure central. Apa în exces se evacuează prin tuburi drenante verticale, sau prin infiltrare prin prismele laterale. în procedeul semihidraulic, materialul e adus de la cariera cu camioane sau cu vagoane de cale ferată, e depozitat în părfile laterale ale corpului barajului şi e spălat şi antrenat cu ajutorul hidromonifoarelor spre centrul barajului, unde se realizează sîmburele etanş. în diagrama din fig. XLII e reprezentat domeniul curbelor granulometrice ale materialelor indicate pentru executarea unui baraj pe cale hidraulică. Din diagramă rezultă că, penfru a realiza un baraj etanş, cel pufin 10% din fracfiunile fine ale materialului de umplutură trebuie să aibă diametrul sub 0,1 mm. Majoritatea barajelor de acest tip au pantele taluzelor destul de line (aproximativ de 1 : 3). Lăfimea sîmburelui cenfra! se recomandă să fie egală cu 1, 4 ■ * * 1 / 5 din lăfimea barajului, în condifii naturale favorabile, barajele sedimentate hidraulic sau semihidraulic sînt economice, în special cînd volumul lor e mare. Prezintă dezavantajul că, uneori, se pot produce accidente prin alunecarea prismelor laterale de pămînt, sub acfiunea presiunii lichidului din interior. î. Baraj, pl» baraje. 2. Mine: Lucrare executată în mină, care serveşte la reducerea curentului de aer şi la inversarea acestuia în cadrul mijloacelor locale de dirijare a curentului de aer, în vederea stingerii incendiilor subterane. Barajele se construiesc din lemn sau din pînză. Cele de lemn sînt asemănătoare cu digurile provizorii cari servesc la izolarea focului pînă la construirea digurilor definitive (v. sub Dig). Cele de pînză pot fi: de pînză simplă cauciucafă sau de sac de pînză cauciucată. Barajul de pînză simplă cauciucafă e alcăfuit dintr-o prelată, o foaie de cort sau o pătură, ale căror dimensiuni acoperă secţiunea transversală a galeriei, prin prinderea acestora pe o ramă de lemn de pe cadrele galeriei (de pereţi şi de tavan). La partea inferioară a galeriei, pe vafră, prelata se întinde pe jos şi se acoperă cu material steril. Se recomandă ca la fiecare mină să se găsească pregătite cîteva prelate ale căror dimensiuni să fie corespunzătoare secţiunilor transversale ale galeriilor din mină şi cari să fie impregnate cu una dintre următoarele substanţe ignifuge: 100 de părfi de apă, 13,4 părţi de clorură de amoniu şi 6,6 părţi de fosfat acid de amoniu; 100 de părţi de apă, 15 părţi de clorură de amoniu, 6 părţi de acid boric, şi 3 părţi de borat de sodiu; 100 de părţi de apă, 8 părţi de sulfat de amoniu, 2,5 părţi de carbonat de amoniu, 3 părţi de acid boric, 2 părţi de borat de sodiu, 2 părji de amidon şi 0,5 părţi de dextrină. Pentru mărirea etanşeităţii, locul de contact dintre rama prelatei şi cadrul galeriei se unge cu lut ud. — Avantajele barajelor de pînză de prelată sînt: simplicitate, montare rapidă (circa 15 minute), preţ mic. Dezavantaje: montare dificilă în cazul galeriilor fără cadre de lemn; etanşeitate mică.— Barajele de pînză simplă cauciucată sînt folosite la înaintări în galerii cu fum. Barajul de sac de pînză cauciucafă e alcătuit dintr-un sac, confecţionat din pînză cauciucafă, care se poate umfla cu aer Baraj de sac de pînză cauciucată (panoul pneumatic). 1) centuri de baloane de pînză cauciucată cari se mulează pe perefii galeriei prin umflarea cu asr comprimat; 2) pînză centrală care include golul mărgi-- nit de centură; 3) cîrlige; 4) curele; 5) ventile pentru aer comprimat (150---200 mm col.apă; 1,2 m3 pentru ambele centuri); 6) ventil penfru injectarea unui gaz inert în spatele barajului. comprimat, mulîndu-se astfel etanş (cu pierderi mai mici decît în cazul barajului de prelată) pe pereţii galeriei.— O perfecţio- 23 Baraj de oprire 354 nare a acestui baraj o constituie panou! pneumatic (v. fig.), construit din două centuri de baloane de pînză cauciucată, cari prin umflare cu aer comprimat se mulează perfect pe perefii galeriei. Timpul de montare a acestui baraj e de circa 13 minute. Presiunea aerului comprimat din baloanele de cauciuc (injectat inifial la 150*- 200mm col. apă) scade pînă la 20 mm col. apă, după 2,5*-3 ore, cînd trebuie umflate din nou. Printr-un ventil special se poate trimite, în dosul barajului, un gaz inert.— După folosire, panoul pneumatic se strînge pachet, punîndu-se într-o învelitoare de 60X40X20 cm, şi, împreună, au greutatea de circa 15 kg. î. ~ de oprire. Mine: Dispozitiv bazat pe principiul înăbuşirii exploziei prafului de cărbune, cu ajutorul unei cantităfi importante de apă sau de pulbere de steril, care acfionează brusc asupra flăcării amestecului exploziv. 2, ~ de pyf. Mine: Lucrare provizorie, executată în inferiorul unui puf de mină în timpul săpării lui, penfru a opri pătrunderea apelor cari vin din sus sau a celor cari izvorăsc din fundul pufului. Are o formă boltită; se execută din cărămidă sau din beton şi se etanşează cu argilă. s. Baraj. 3. Tehn. mii: Obstacol întins în amonfele unui pod, pentru a împiedica minele plutitoare inamice să ajungă la pod şi să-l distrugă. E alcătuit dintr-o plasă metalică, întinsă de ia un farm la celălalt cu ajutorul unui cablu susţinut din loc în loc pe plutitoare, şi menţinută în plan vertical cu ajutorul unor greutăţi. Spre deosebire de estacade, barajele se aşază perpendicular pe firul apei. 4. Bara]. 4. Tehn. mii.: Zonă ocupată de mine şi în care navigafia vaselor e periclitată de prezenfa acestora. s. ~ de mine. Nav.: Refea de mine care acoperă o porţiune de fluviu sau de mare, destinată distrugerii navelor inamice. Se deosebesc: baraje ofensive, aşezate pe coasta inamică, şi baraje defensive, aşezata în zona proprie. Se folosesc baraje de suprafafă (contra navelor de suprafafă) şi baraje de fund (contra submarinelor), alcătuite din mine de contact şi din mine de influentă (mine magnetice, mine acustice, mine de presiune, efc.). în general, statul care aşază barajul e obligat să comunice statelor neutre coordonatele acestuia (în limite mult mai largi), pentru a preveni navele neutre să nu navigheze, în această zonă, nepilotafe. c. Baraj. 5. Tehn. mii.: Foc dens şi rapid de artilerie sau de arme automate, spre a interzice inamicului trecerea sau mişcarea în zona bătută. Se execută: baraj de artilerie, executat cu armament de artilerie (dintre barajele de artilerie, barajul rulant se desfăşoară imediat în fafa infanteriei proprii în atac şi trebuie să se deplaseze în acelaşi sens ca şi infanteria atacatoare); baraj de aruncătoare, executai cu aruncătoare de mine; baraj de mitraliere, executat cu mitraliere şi cu puşti automate. 7. Baraj de baloane. Tehn. mii.: Reţea de baloane de pro-fecfie fixate pe teren, fiş în jurul unui punct important, pentru a împiedica atacul obiectivelor la altitudine joasă, fie pe anumite direcfii, pentru a completa dispozitivul aerian de apărare. 8. Baraj tehnic. Tehn. mii.: Obstacol artificial realizat cu ajutorul explozivilor, cu ajutorul apei (inundafii), ori construit (de ex. abatize, baricade ori curse) sau cu elemente combinate, aşezat în calea inamicului pentru a-l opri sau cel pufin penfru a-i încetini înaintarea. Barajele tehnice se folosesc în operaţiile cari se efectuează cînd adversarul e prea aproape şi deci nu e timp pentru a crea alte feluri de baraje. — După scopul urmărit, se deosebesc: baraje de mers, destinate să înfîrzie înaintarea inamicului, şi baraje de luptă, destinate să mărească tăria terenului (poziţiei) pe care sînt instalate trupele de apărare. — După destinaţie, barajele tehnice pot fi: contra loviturilor, contra infanteriei, mixte. De asemenea, ele pot fi reale sau false. — După vitesa cu care se lucrează, se deosebesc: baraje normale, cari se construiesc în timp, constituite din lucrări legate de teren (mine îngropate, reţele fixe, etc.), şi baraje rapide, cari se instalează repede (constituite din mine plantate pe şosele, neîngropate, din reţele transportabile, efc.). 9. Barajisf, pl. barajişti. Alim. apă.: Peftoana care supraveghează şi asigură mica întreţinere a unei instalaţii de captare de apă. 10. Baramină, p!. baramine. Mine: Sfredelul ciocanelor perforatoare pneumatice. (Termen regional, impropriu, Valea Jiului.) 11. Baran, pî. barane. Pisc.: Sin, Vîrtej, Berbec, IMitroacă (v.). 12. Barată, pl. barate. Ind. alim.: Aparat de omogeneizare şi emulsionare, folosit pentru fabricarea unor grăsimi vegetale comestibile şi a margarinei. Aparatul e constituit dintr-un vas cu manta, în care circulă apă rece sau vapori de apă şi e echipat în inferior cu palete (de obicei două amestecăfoare cu sens de rotaţie contrar şi cu vitese diferite), acţionate de un electromotor. Se folosesc barate orizontale sau verticale şi de forme variabile, după natura utilizării. De obicei se construiesc pentru o capacitate de 100---300 l, cu o turaţie a paletelor de 200"-300 rot/min, penfru debite mai mari de materiale folosindu-se baterii de barate. 13. Baraîerie. Nav.: încălcări de îndatoriri sau erori făcute de comandant sau de un membru al echipajului, cari produc pagube unei nave sau încărcăturii ei. în general, barateria nu e acoperită de asigurare, dacă nu se prevede prinfr-o clauză specială. Unele legislaţii străine consideră barateria printre riscurile asigurate de plin drept. ta- Bară, pl. bare. 1. Geogr., Hidr.: Depunere de nisip în formă de prag de fund, care se întîlneşte în lungul coastelor mării,— la oarecare distanfă de farm sau în fafa gurii unui fluviu, — foarte periculoasă pentru navigafie. Barele se formează: pe fărmurile de ridicare ale mărilor fără flux şi reflux, în regiunea plajelor submarine cu panfe mici şi cu fundul neregulat, la întîlnirea valurilor deferlante cu curentul de întoarcere al valurilor anterioare (de ex. pe coastele Africii, la Oceanul Atlantic). Barele sînt FWiu\Hm cu atît mai dezvoltate, cu cît plajele şi apele mării sînt mai bogate în nisip şi cu cît curenfii fluviali aduc o cantitate mai mare de material aluvionar; la vărsarea unui fluviu în mare (v. fig.), ele 0 7 2 3 9 5" 6 km depind de acfiunea Vîntuiui, a valurilor, a Secfiune prin bara gurii Patapoff (brafu! Chilia). curenfi lor fluviali (cari pierd din vitesă) şi a celor litorali. (Exemplu: barele de la gurile Dunării, la întîlnirea curentului fluvial cu valurile Mării Negre). Cu timpul, multe dintre barele formate se transformă în cordoane liforale, cari separă de-a lungul fărmului un lac care nu mai comunică cu marea şi a cărui apă poate deveni mai sărată sau^ mai dulce decît apa mării, după condifiile în cari se va^ găsi ulterior. La gurile fluviilor, cordoanele liforale închid uneori complet gura şi, prin aceasta, incorporează la deltă un nou lac. Astfel de transformări se produc în urma depunerii unor cantităţi mari de material nisipos (fluvial şi maritim). Valurile puternice reduc panta taluzului dinspre larg şi măresc pe cea dinspre fluviu, iar cînd bara se dezvoltă paralel cu valul, creasta acesteia creşte. Barele formate la gurile fluviilor înaintează anual în mare, cu distanţe cari depind de debitul solid şi lichid al braţului Sară 355 &ar< respectiv, de intensitatea curentului litoral, de vînturi, de valuri şi, în special, de panta plajei în regiunea de vărsare a braţului (v. şi sub Deltă). 1. Bară. 2. Hidr.: Valul care urcă de la gură spre amonte, odată cu fluxul, în fluviile cu maree importantă. 2. Bară. 3. Cs., Rez. mat., /Vis.: Element de construcţie sau de utilaj, care are lungime mare în raporf cu dimensiunile secfiunii sale transversale. După forma secfiunii transversale, se deosebesc bare rotunde, poligonale, profilate, etc. — După modul cum variază în lungul barei secfiunea ei transversală, se deosebesc: bare cu secfiune constantă, la cari aria secfiunii, ca şi dimensiunile ei, sînt constante de-a lungul întregii bare; bare cu secfiune variabilă, la cari aria secfiunii variază continuu sau în trepte. — La barele cu secfiune variabilă intervin, în general, concentrafii de tensiuni în zonele de variaţie a secfiunii. Dacă variafia de secfiune e continuă şi lentă, în calculele de rezistenţă se folosesc formulele pentru barele de secţiune constantă; dacă secţiunea variază astfel, încît tensiunea maximă să rămînă constantă şi egală cu rezistenţa admisibilă, se obţine bara de egală rezistenfă (pentru o anumită solicitare). V. şi sub Solid de egală rezistenfă. După modul de alcătuire a secfiunii transversale, se deosebesc: bare simple, alcătuite fie dintr-o singură piesă, fie din două sau din mai multe piese alipite şi solidarizate între ele pe toată lungimea lor (prin nituri sau sudură), şi bare compuse, alcătuite din mai multe piese, distanfate şi solidarizate între ele din loc în loc, prin plăcufe şi zăbrelufe; bare pline, la cari materialul ocupă întreaga secţiune transversală, şi bare cave, la cari materialul e distribuit numai pe o parte din secfiunea transversală, şi cari pot fi cu perefi groşi sau cu perefi subfiri, cu profil deschis sau cu profil închis; bare cu secfiune omogenă, alcătuite dintr-un singur fel de material, şi bare cu secfiune neomogenă, alcătuite din două sau din mai multe feluri de materiale (de ex.: bare de beton armat, bare bimetalice, etc.). După modul de rezemare, se deosebesc bare simplu rezemate, încastrate sau articulate. La utilaje se întîlnesc şi bare semi-articulate, cari au o mişcare de rotafie în jurul axei şi o mişcare de translafie în lungul acesteia. Barele de la utilaje sînt asamblate prin legături rigide sau cinematice cu celelalte elemente ale utilajului, în ultimul caz formînd cupluri cinematice cu aceste elemente. Barele pot fi solicitate, după caz, la întindere sau compresiune, la flambaj, la forfecare, la încovoiere, la torsiune, la încovoiere şi forfecare sau la încovoiere şi torsiune. Calculul barelor se face pe baza legilor fundamentale ale Mecanicii şi a legilor deformafiilor elastice, exprimate prin relaţii diferenţiale între solicitări şi deformaţii. Pentru un element de bară forfelor şi momentelor interioare dintr-o secfiune există următoarele ecuafii vectoriale: dR ~ n d M + tXR~ m — 0, ds t ~ di t fiind versorul tangent la bară în dreptul elementului ds. De obicei, dacă bara e suficient de subfire, termenul m se negli-jaază; în acest caz, proiectînd ecuafiile de mai sus pe axa triedrului lui Frenet cu originea în secfiunea considerată, se obfin următoarele şase ecuafii scalare de echilibru ale elementului de bară: dN _ Tn &[n T>* di ^ Q ds dn _ t„ ds ~ Pb X ' Mt — Th N în cari N, Tn, Tb şi Mt, Mn, Mb sînt proiecfiile vectorilor R şi M pe axele t, n, b ale triedrului lui Frenet, pt, pn, pb sînt proiecfiile vectorului p pe aceleaşi axe, iar q şi r sînt razele de curbură şi de torsiune ale axei barei. Aceste ecuafii se simplifică astfel: pentru barele curbe plane acfionate de forfe în acelaşi plan: T„ dT„ n d Mh - =T dN , Jn N di ^ p di ^n q ' ds pentru barele curbe plane acfionate de forfe perpendiculare pe planul lor: dr, di dMt ^ Mn di p dMn ds L Echilibrul unui element de bară (a) şi eforturile dintr-o secfiune oarecare a unei bare (b). de lungime di în echilibru (v. fig. /), înfre torsorul (p ds, mds) al sarcinilor aplicate acestui element şi torsorul (R, M) al pentru barele rectilinii acfionate de forfe coplanare perpendiculare pe axa barei: „ dT dM _ ds ~ P1 di în calculul de rezistenfă se admit unele ipoteze simplificatoare, finînd seamă de felul solicitării şi de condifiile de re- zemare. Astfel, calculul se efectuează considerînd: principiul suprapunerii efectelor, în cazul general; principiul lui Saint Venant (v.), aplicabil la orice bară, .afară de cele cu perefi subfiri; legea lui Hooke (v.), pentru starea lineară de tensiune, neglijînd efectele contracfiunii transversale; ipoteza lui Ber-noulli (v.), aplicabilă la bare drepte sau curbe de secfiune constantă, solicitate numai prin tensiuni normale (a) pe secfiunea transversală; ipoteza lui Jourawsky (v.), aplicabilă la bare drepte sau curbe de secfiune constantă, solicitate la forfecare; metodele teoriei elasticităfii (fără a admite celelalte ipoteze sau principii menfionate mai sus), cari sînt aplicabile la bare drepte sau curbe de secfiune constantă, solicitate la torsiune. La barele cu perefi subfiri solicitate la întindere-compresiune, la încovoiere sau combinat, se admite ipoteza lui Bernoulli, cînd reazemele nu împiedică deplasarea secfiunii transversale. Dacă sînt solicitate la forfecare, deci intervin tensiuni tangenfiale, se consideră că aceste tensiuni sînt constante după grosimea perefilor; dacă sînt solicitate la torsiune, pentru barele cu profil deschis se admite aceeaşi ipoteză ca la forfecare, iar pentru cele cu profil închis se admite o repartifie lineară a tensiunilor tangenfiale după grosimea pereţilor, fiind nule pe linia mediană a acestora. — în cazul unor sisteme static nedeterminate, al unor erori sau abateri de montaj ori de exe-cufie, există în bare forfe axiale cari trebuie calculate pe baza ecuafiilor de deformafie. 23* Bara 356 Bara Echilibrul barelor solicitate la compresiune sau Ia forfecare devine instabil, dacă sînt depăşite forfele critice, şi — prin deformafie — solicitarea se transformă în compresiune cu încovoiere, respectiv în forfecare cu torsiune. La barele cu perefi subfiri, solicitate ia compresiune, există trei şiruri de forfe critice; prin deformafie, solicitarea se transformă în compresiune cu încovoiere şi forsiune, ceea ce înseamnă că intervin două şiruri, de forfe critice, iar datorită posibilităfii de instabilitate locală a unui perete, există un al treilea şir de forfe critice. Din punctul de vedere al formei axei, se deosebesc: bare drepte, a căror axă e un segment de dreaptă; bare curbe, în plan sau în spafiu, a căror axă e un arc de curbă sau o curbă plană ori o curbă spafială; bare frînte, a căror axă e constituită Tabloul I. Eforturi şi deformaţii la ţ^x M, N, T — momentul încovoietor, torfa axiala şi v, m\ 0 — deplasări pe orizontală, respecfiv pe El — rigiditatea la încovoiere fie din mai multe segmente de dreaptă, fie din două sau din mai multe arce de curbă, şi care poate fi plană sau în spafiu. După raportul dintre mărimea razei de curbură şi grosimea secfiunii transversale, barele curbe se împart în principal în bare de curbură mică şi bare de curbură mare. Barele drepte se calculează ca şi grinzile drepte, folosind aceleaşi formule (v. Grindă dreaptă). Barele de curbură mică au raza de curbură mult mai mare decît grosimea secfiunii transversale, astfel încît se poate neglija influenfă curburii asupra stării de tensiune şi asupra stării de deformafie. Calculul lor se face cu aceleaşi formule folosite pentru barele drepte, respectiv pentru grinzile drepte (v.); în tablourile I şi II sînt date formulele de calcul al eforturilor şi deformafiilor pentru bare circulare, supuse la diferite încărcări. bare în consolă, de formă circulară forfa tăietoare dfntr-o secfiune curentă verticală; rotirea secfiunii de capăt încărcarea M N T V u e — Pr s in cp — P sin cp P cos cp iV8 /a sin 2a\ ~EÎ \2 4~ ) Pr$ (1~ = -0f149 — ( X/ p (0 3, NaOH, Na2Si03, etc.) şi o cantitate de 33***35% apă. O bună barbotină trebuie să nu prezinte fenomenul de tixotropie; să conţină o proporţie cît mai mică de apă, pentru a forma peretele cît mai uşor; să nu fie vîscoasă, pentru a putea fi furnată uşor în formele de turnare şi pentru a putea evacua uşor excesul din formă; să umple toate colţurile formei; să nu sedimenteze, rămînînd' tot timpul omogenă; să formeze peretele produsului într-un timp cît mai scurt. Prepararea barbotinei se face, fie adăugînd direct la măcinare, în morile cu bile, electroliţii şi apa în cantităţile corespunzătoare, fie după măcinare, în agitatoare cu palete, planetare, pendulare sau eiicoidale. Barbotina se transportă prin conducte metalice (de preferinţă duralumin eloxat) sau prin tuburi de cauciuc, folosind pompe cu membrană. Barbotina se foloseşte, în special, la fasonarea produselor ceramice cu profil complicat şi cu goluri interioare (obiecte sanitare, statuete, bibelouri, etc.). 11. Barbotor, pl. barbotoare. Ind. chim.: Recipient în care se produce barbotarea unui lichid sau a unui gel, trecînd un gaz în formă de bule, în scopul absorpţiei sau al spălării de impurităţi solide. Mişcarea gazului e realizată prin compresiune sau prin sugere cu ajutorul unei pompe de vid. La carotajul gazelor, acestea sînt aspirate cu o pompă de vid, iar trecerea gazelor prin apa din barbotor le spală de impurităţi. Barburl 366 Bardor 1. Barbun, pl. barbuni. Ind. alim.: Peşte marin, cu carne fragedă (foarte apreciată), iung de 14--20cm, cu corp scurt şi îndesat, avînd cap mare, şi cu mustăţi lungi pe falca inferioară. Are culoare roşie-purpurie; laturile şi abdomenul sînt albe-argintii. 2. Barbus. Paleont.: Peşte osos de apă dulce, din familia Cyprinidae. în stare fosilă, se cunosc numai solzii de Barbus sp., cari sînt cicloizi, groşi, pătratici cu coifuri rotunjite şi cu striuri de creştere mai pronunţate pe margine. Au fost găsiţi pe şisturile menilitice oligocene de la Suslăneşti-Muscel. 3. Bare. Nav. V. sub Navă. 4. Barcagiu, pl. barcagii. Nav.: Persoana care conduce o barcă cu rame. s. Barcană, pl. barcane. Geol.: Dună (v.) în formă de potcoavă sau de semilună (v. fig.), cu scobitura şi coifurile întoarse spre versantul abrupt. Bar-canele se formează izolate, sau unite mai multe între ele, în de-şerturi, unde masele de nisip prezintă spinări mai întărite, cari opun rezistenta nisipului Barcane_ nou, adus de vînt. De aceea curentul de aer se bifurcă, depunînd nisipul pe cele două prelungiri laterale, cari se curbează astfel în semilună. Dimensiunile barcanelor sînt în general mai mici decît ale dunelor propriu-zise (de la cîfiva metri la 20--*40 m înălfime, şi 200—8Q0 m lăfime). Barcanele fiind în general lipsite de vegetafie, sînt uşor spulberate de vînt. Sînt frecvente ia marginea deşerturilor Sahara, Turkestan, Gobi, în peninsula Arabia, etc. o. Barcaz, pl. barcazuri. Nav. V. sub îmbarcafie. 7. Barcă, pl. bărci. V. sub îmbarcafie. 8. Barcenit. Mineral.: Mineral rar, mai pufin cunoscut, probabil un amestec de un antimoniat de calciu şi de mercur cu un hidrat de acid anfimonic. 9. Barchentină, pl. barchentine. Nav. V. sub Navă. 10. Barehet. Ind. text.: Ţesătură în general de fire de bumbac, de o singură culoare sau imprimată, scămoşată pe o singură parte, care constituie dosul fesăturii. Din barehet se confecfionează îmbrăcăminte femeiască, rochii de casă sau capoate, ori îmbrăcăminte pentru copii. Sin. Barhet. 11. Barchefai, maşină ds Ind. text.: Maşină care scă-moşează fesăturile pe o parte sau pe ambele părfi, penfru a 'produce articole pluşate de tipul barchetului, finetului, al moltonului şi al pichetului. Maşina cuprinde: o tobă orizontală rotitoare (cu diametrul de circa 2 m), fixată pe un arbore echipat cu rofi fixe şi cu rofi libere de transmisiune prin curea; un număr de 24, 30 sau 60 de cilindri scărmănători rotativi (cu diametrul de circa 10 cm), dispuşi orizontal în jurul tobei, cari sînt de feavă de ofel îmbrăcată cu o garnitură de cauciuc cu dinfi zgîrietori (lungi de 6-*-8 mm şi cu vîrful îndoit la 120°); doi cilindri perietori rotativi situafi în planul inferior al maşinii, cari sînt de lemn şi echipafi cu perii de păr tare, pentru scoaterea şi eliminarea scamei dintre dinfii zgîrietori ai cilindrilor scăr-mănatori; mecanisme de antrenare, şi de reglare a scămoşării; un mecanism pendular care depune, în falduri, fesăfura barche-tată; un grup de cilindri rotitori, îmbrăcafi cu pîslă sau cu o pînză de cauciuc, cu asperităţi, şi cari sînt antrenafi printr-un mecanism de transmisiune cu con etajat (în trei trepte), de către arborele tobei. Ţesătura circulă în jurul tobei (cu vitesă şi cu întindere variabilă, după natura fesăturii), astfel încît suprafafa ei să fie în contact cu suprafefele cilindrilor scărmănători (zgîrietori), cari se rotesc o jumătate într-un sens, iar cealaltă jumătate, în sens contrar. La aceeaşi maşină, dinfii zgîrietori, (numiţi şi ace), cari au o mărime constantă, pot fi îndoiţi în sensuri diferite. După felul de orientare a dinfilor zgîrietori, maşinile de barchetaf pot fi: maşină de barchetat prin scărmănare „în păr şi răspăr", Ia care cilindrii cu dinţi orientafi (îndoifi) într-un sens aiternează cu cilindrii cu dinfi orientafi în sens contrar; maşină de barchetat prin pîslire, Ia care tofi dinfii zgîrietori sînt îndoifi în acelaşi sens. Se barchetează numai fesături cu fire slab răsucite şi provenite din amestecuri, bine proporfionate, de materiale cu fibre lungi, mijlocii şi scurte. Barchetarea pe o singură parte se face pe partea în care desenul ţesăturii scoate la suprafafă mai mult bătătura decît urzeala. Se recomandă barchetarea cu acfiune moderată, în timp mai lung, şi nu barchetarea cu acţiune puternică, fiindcă s-ar putea produce găuri în ţesătură. Apretul are o influenţă importantă asupra calităţii barche-tării; de aceea se recomandă să se folosească apret cu substanţe de încărcare (amidon dezagregat, caolin, etc.), iar nu cu lianţi (clei, făină, etc.). 12. Barchîf. Ind. chim.: Oxalat de dimetilciclohexanol, întrebuinţat ca plastifiant penfru lacurile de celuloză. 13. Bardace, >Agr.; Varietate de prune romîneşti. Fructul, de mărime submijlocie, cu formă scurt gîtlănoasă, e vînăt şi acoperit cu o brumă albăstruie; are miez tare, verzui, potrivit de suculent, cu un gust dulce, fin taninat. Se coace în a doua jumătate a lunii iulie. 14. Bardă, pl. barzi. 1. Ind. lemn.: Unealtă tăietoare, compusă dintr-un corp de ofel cu pana lată şi cu tăişul curb, şi dintr-o coadă de lemn (de fag aburit, duramen de salcîm, de corn., etc.), care serveşte Ia cioplirea lemnului, prin lovire (izbire) cu tăişul. Corpul de ofel al bărzii, care e nesimetric fafă de planul pe care-l determină împreună cu axa cozii, are următoarele părţi: capul, care are secţiune transversală constantă şi e terminat cu o faţă în general plană; ochiul, în care se fixează coada; leafa sau Iama, care are un singur pieziş la tăiş (de obicei pe partea dreaptă), un prag sau rareori un vîrf la partea dinspre coadă şi tăişul curb (v. fig. a). Coada e scurtă şi — pentru ca lucrătorul să nu-şi lovească mîna în timpul cioplitului — e încovoiată puţin într-o parte. Barda se mînu- ieşte, în general, cu o singură mînă şi se deosebeşte de secure şi de fo- I . iipuri ae bardă, por prin lungimea K , . ^ ,v/r , . a) barda de dulgher; b) p encaci: c) barda de dogar, mare a tăişului, ' a K ‘ ' y prin asimetria lefii şi prin scurtimea cozii. — Forma şi dimensiunile corpului şi ale cozii depind de scopul în care sînt folosite bărzile; de exemplu barda pentru dulgheria de bina se deosebeşte de barda dogarului şi de barda folosită în carefărie. — La cioplirea grinzilor şi a riglelor în pădure se foloseşte, de obicei, o bardă mai grea, cu coadă lungă, care se mînuieşte cu ambele mîini (v. fig. b), numită plencaci. îs. Bardă. 2. Ind. lemn.: Corpul de oţel al bărzii, în accepţiunea 1. Se confecţionează din oţel, prin forjare, cu ochiul ştanţat şi cu faţa şi tăişul polizate, călite şi revenite. io. Bardol. Ind. chim.: Plastifiant penfru cauciuc, preparat din gudron de cărbuni de pămînt liber de fenoli şi de naftalină. 17. Bardolif. Mineral.: Varietate de clorit (v.). îs. Bardor, pl. bardoare. Tehn.: Macara-capră mobilă, penfru şantiere de construcţie. V. sub Macara. Bare colectoare 367 Bare colectoare i. Bare colectoare. Elt.: Conductoarele unei instalafii electrice (stafiune, post de transformare, tablou de distri buf ie) la cari se leagă, prin aparate de conectare, atît circuitele prin cari se primeşte energia electrică de Ia diferitele surse, cît şi circuitele de distribufie în refea. Ansamblul ba- - relor colectoare pentru toate fazele pi Barele colecfoare, cari pot fi rigide sau flexibile, se execută din conductoare neizolate de cupru, aluminiu, ofel (penfru curenfi pînă la 200"*300 A), mai rar din alte metale. — Barele rigide n I. Celule de înaltă tensiune (secfiune transversală) 1) sisfem de bare colectoare duble II. Sisteme de bare colecfoare. a) sisfem de bare simple; b) sistem dublu de bare cu cuplă transversală; c) sistsm triplu de bare cu cuple transversale; d) sistem de bare secfionaf printr-o cuplă longitudinală. sau pentru toate polarităfile instalafiei constituie un sistem de bare colectoare (v. fig. I); sistemele de bare folosite mai des (v. fig. II) sînt cele simple, duble sau triple. Obişnuit, un sisfem de bare e dispus pe o singură linie (v. fig. II a, b şi d), iar uneori se dispune pe două linii în C i £ 3 pot avea secfiunea: dreptunghiulară (la instalafii interioare, obişnuite, pînă la 15 kV); circulară plină (pentru înlăturarea efectului corona la tensiuni peste 15 kV şi în joasă tensiune la tablouri de putere mică); profilată (v. fig. III), de exemplu profil U (pentru curenfi foarte intenşi); tubulară (în instalafii exterioare). — Barele flexibile, utilizate excluziv în instalafii exterioare, pot fi: de funie (de cupru, aluminiu sau ofel-aluminiu); III. Bare profilate în paralel. IV. Dispozitiv de dilatafle. /) bară de dilataf/e; 2) bare colecfoare; 3) placă de legătură; 4) şuruburi pentru fixarea barelor. formă de U (v. fig. II c). Barele unui sistem pot fi secfionate printr-o cuplă longitudinală (v. fig. II d). Două sisteme pot fi conectate între ele printr-o cuplă transversală (v. fig. II b şi c); uneori se folosesc şi cuple longitudinal-fransversale. Cuplele pot fi echipate cu întreruptor sau numai cu separator. V. Dispozitive de fixare concentrice, a) dispozitiv de îmbinare; b) dispozitiv de ramificaţie; î) manşon; 2) bucea conică despicată; 3) piulife. tubulare (peste 220 ,kV, pentru înlăturarea efectului corona). Pentru curenfi intenşi se folosesc pe fiecare fază mai multe bare în paralel (bare multiple). La tensiuni foarte înalte, penfru limitarea efectului corona pot fi utiliza.te bare jumelate, în locul barelor tubulare. Bare deschise 368 Barem Barele rigide se fixează pe izolafoare-suporf, iar cele flexibile se prind, în mod obişnuit, de izolafoare-lanf. Pentru barele cu secţiune circulară se folosesc dispozitive de fixare concentrice (v. fig. V), iar în lungul barelor lungi se intercalează dispozitive de dilatafie (v. fig. /V). c Dimensionarea barelor colectoare se face pe baza curentului permanent admjsibi! sau a densităfii de curent economice. Curentul permanent admisibil (dat în tabele) e stabilit pe baza egalităfii dintre energia dezvoltată prin efect Joule şi cea evacuată prin radiafie şi convectie la o încălzire maximă a barelor de 70°, temperatura aerului fiind de 25°; densitatea de curent economică e aceea căreia îi corespund cheltuielile anuale minime (costul pierderilor de energie plus cheltuielile aferente sumei investite). Secfiunea astfel stabilită se verifică apoi din punctul de vedere al acţiunii termice şi al eforturilor mecanice datorite curenfilor de scurt-circuit. — Verificarea barelor la acfiunea termică a curenţilor de scurt-circuit se face defer-minîndu-se temperatura barei după scurt-circuit (neglijînd cedarea de căldură către mediul exterior în timpul scurt-circuitului), cu formula Qmcd(T r==0i+ ' 7' VI. Procedee de îmbinare a barelor dreptunghiulare, a) prin suprapunere şi bulonare cu găurirea barelor; b) cap la cap, cu ecîisare şi bulonare cu găurirea barelor; c) şi d) prin suprapunere cu ecîisare şi bu-lonare fără găurirea barelor. îmbinarea barelor dreptunghiulare şi derivafiile de la aceste bare se efectuează (v. fig. VI) prin: bulonare, ecîisare cu bu-loane, sudare, etc. în instalafiile interioare, barele colectoare se montează în lungul şirului de celule cari confin aparatele de conectare, de obicei la partea de sus; la stafiuni mari, pentru barele colectoare e rezervat un etaj separat (etajul barelor). La tablourile de distribufie de joasă tensiune de putere mică, ele se instalează de obicei în spatele tabloului. Dispozifia sistemului de b VII. Moduri de amplasare a sistemului de bare trifazate în insfalafii inferioare, a) în plan orizontal, bare simple, pe muchie; b) în plan orizontal, bare simple, pe lat; c)în plan orizontal, bare duble, pe lat; d) în plan vertical, bare duble, pe muchie; e) în triunghi, bare simple, pe lat. bare în instalafiile interioare (v. fig. VII) poate fi: în plan orizontal (v. fig. Vil a, b şi c), în plan vertical (v. fig. VII d), în triunghi (v. fig. VII e), uneori în plan oblic. în instalafiile exterioare, barele se montează în plan orizontal, cu legăturile |a aparate pe deasupra sau pe dedesubtul lor. C în care 0Sf, 0^- sînt temperaturile barei după şi înainte de scurt-circuit, Qmej e rezistivitatea medie a materialului în timpul scurt-circuitului, C e căldura specifică medie a materialului, Ico e curentul de scurt-circuit permanent, A e secfiunea barei, tj e timpul fictiv (durata în care I produce aceeaşi dezvoltare de căldură ca şi lsc reâl); 0SC e temperatura limită (care Ia bare neizolate e: 300° penfru cupru; 200° penfru aluminiu; 300° şi 400° pentru ofel, după cum bara e conectată sau neconectată direct la aparate). — Verificarea eforturilor mecanice dezvoltate în barele rigide se face pe baza expresiunii forfei electrodinamice între bare, produse de curentul de scurt-circuit, folosind pentru o pereche de bare paralele formula: Fz=-2ki\Î2~, ci în care i\ şi sînf valorile instantanee ale curenfilor de scurt-circuit cari străbat cele două bare considerate, l e lungimea barelor între două reazeme, a e distanfa dintre bare, e un factor de formă (care depinde de distanta dintre bare şi de profilul lor). Rezistenfele admisibile la încovoiere sînt: a=1400 kg/cm2 pentru cupru, or = 700*-900 kg/cm2 pentru aluminiu şi cr= 1600 kg/cm2 pentru otel. î. Bare deschise. Mş.: Dispozifie de distribufie exterioară a sertarelor, la care bara excentricului de mers înainte e legată la partea superioară a culisei, iar bara excentricului de mers înapoi, la partea ei inferioară (v. fig.), formînd astfel un sistem deschis. Prezintă inconvenientul că, la admi-siuni descrescînde, avansul linear creşte, ceea ce nu e de dorit. 2. Bare încrucişate. Mş.: Dispozifie de distribufie exterioară a sertarelor, la care bara excentricului de mers înainte e legată la partea inferioară a culisei, iar bara excentricului de mers înapoi, la partea ei superioară, formînd astfel un sisfem de bare încrucişate (v. fig.). Un avantaj al acestei dispozifii e variafia avansului linear la admisiune, uniform şi odată cu variafia acesteia. s. Barem, pl. baremuri. Bare deschise, î) excentric de mers înainte; 2) excentric înapoi; 3) butonul aj unghi de avans, manivelei; Bare încrucişate. 1) excentric de mers înainte; 2) excentric de mers înapoi; 3) butonul manivelei; a) unghi de avans. Gen..' Culegere de tabele calculate în prealabil, redînd valorile unor elemente în funcfiune de alte elemente, cari sînt variabile. Barefă colecfoarâ 369 Barfoed, proba lui ~ 1, Barefă colecfoare. Elf.: Bară colectoare pentru deservirea circuitelor electrice secundare ale unei instalafii electrice. Se instalează în spatele tablourilor de comandă şi în lungul şirurilor de celule (v.) din instalafiile interioare de conexiuni electrice. Baretele se deosebesc: după felul curentului (continuu sau alternativ) şi după destinafia circuitelor deservite (de comandă, de măsură, deprofecfie, de semnalizare, de sincronizare, de blocare, etc.). 2. Barefă de acumulator electric. Elf.: Piesă conductoare de electricitate, de care se sudează racordurile plăcilor de aceeaşi polaritate ca şi piesa polară a acumulatorului. 8. Barefe cu ace. Ind. texf.: Lineale cu ace fixate, penfru maşinile de pieptenat lînă sau pentru cîmpurile de ace ale trenurilor de laminat fibre liberiene şi lînă pieptenată. Barefele maşinilor de pieptenat cu acfiune periodică sînt montate pe generatoarea pieptenului circular. Aceste barefe (17—24) au o latură cu suprafafă plană, pe care sînt lipite (cu cositor) acele (v. fig. /), şi prelungiri, pentru fixarea prin şuruburi 11 i i 1111 i lllilllll! JIIHIUIII I. Barefă cu ace penfru pieptenul circular la maşina de pieptenat periodică. la pieptenele circular. Acele au o desime de la 8,7—32 de ace pe 1 cm, ele avînd înălfimeâ liberă de 4,8 mm, la prima barefă, şi de 2,4 mm, începînd de la a 18-a barefă. Unghiul de înclinare al acelor baretelor, fafă de tangenta la pieptenele circular, e de circa 60°. Baretele cîmpului cu ace al trenurilor de laminat fibre liberiene sau lînă pieptenată sînt lineale cu secfiune dreptunghiulară, avînd la capete teşituri înclinate pentru ca — în timpul înaintării lor în cîmpul activ — acele să stea în pozifie verticală (v. fig. II), Baretele se mişcă înainte în cîmpul activ şi se II. Barefă (lineal) cu ace penfru cîmpul cu ace al trenurilor de laminat de Ia laminoarele şi flyer-ele de lînă pieptenată şi fibre liberiene. înapoiază în cîmpul de întoarcere, prin acfiunfea unor melci orizontali, în ale căror şanfuri sînt conduse capetele baretelor; pentru a li se micşora rigiditatea, înălfimeâ părfii mediane a baretelor e redusă. Baretele se sprijină pe şine conducătoare şi, cînd ajung la capefele melcilor, trec în planul celuilalt cîmp, fiind conduse de came , fixate în capul melcilor. Pieptenii cu ace sînt fixafi la barete cu nituri. Sin. Lineal. 4. Barefer. Fiz.: Firul conductor, de rezisfivifafe care variază cu temperatura, folosit în bolometre (v.). 5. Baretor, pl.barefoare.Telc.: Rezistor nelinear care, introdus într-un circuit electric, menfine intensitatea curentului practic constantă, cînd tensiunea de alimentare a circuitului variază între anumite limite. Se com- /-pune dintr-un fir de °l/J//n fier sau de wolfram montat într-un balon de sticlă umplut cu hi- torului e cuprinsă între Umin şi Umax (plaja de sfabilizare)# curentul prin baretor rămîne practic constant (v. Caracteristica curent-tensiune din fig. II). Rezistenfa internă dinamică a baretorului în plaja de stabilizare, care trebuie să fie cît mai mare, e dată de: n) -onJUir !• Reprezentarea grafică a II. Caracteristica curent-tensiune a baretorului. baretorului. M(/0# ^o) — punctul de funcfionare. drogen la presiunea de 50---200 mm col. Hg. Simbolul grafic al baretorului e reprezentat în fig. I. Cînd tensiunea la bornele bare- Calitatea baretorului poate fi exprimată prin raportul dinfre variafia maximă a curentului în plaja de stabilizare şi curentul mediu: AI _ 0,5 (îmax-1* lo 0,5 {Imat + Imin) De obicei, acest raport e mai mic decît 3%. Punctul mediu de funcfionare e M(I0, U0). Curentul 70 trebuie respectat pentru o funcfionare normală; de ^ aceea, pentru o tensiune de alimentare dată, poate fi necesar să se monteze o rezistentă în paralel sau în serie J cu impedanfa de sarcină (v. fig. III a şi b). Baretorul avînd o inerfie termică mare, care poate atinge 3"-4 minute, nu poate reacfiona la# variafiile bruşte de tensiune. Folosit în curent alternativ, baretorul menfine constantă valoarea efectivă a curentului. în radiofehnică, bare-toarele se folosesc de obicei la menfinerea constantă a intensităţii curenfilor de încălzire a catozilor, montîn-du-se în serie cu filamentul de încălzire al catodului. Se construiesc, astfel, barefoare pentru un curent nominal de 1 A şi o plajă de stabilizare de aproximativ 12 V, sau barefoare de 0,3 A, cu o plajă de aproximativ 17 V. Deoarece de la punerea în funcfiune, pînă la atingerea temperaturii de regim, baretorul prezintă o rezistenfă electrică mică, iar curentul din circuit poate depăşi valoarea prescrisă, se foloseşte penfru înlăturarea acestui neajuns un r _______ rezistor nelinear, de căr- &_^/nV f bune, în serie cu bare- ^^ torul, care prezintă o va-riafie a rezisfenfei cu temperatura, care compensează variafia rezisfenfei baretorului. Fig. IV reprezintă circuitul de încălzire al unui tub electronic, în care s-a introdus un stabilizator de curent format dintr-un baretor propriu-zis, în serie cu o rezistenfă de cărbune. Sin. Tub stabilizator de curent, Tub fier-hidrogen. 6. Bareffif. Mineral.: Serpentin. (Termen vechi, părăsit.) 7. Barref-Robinshaw, carofiera Expl. pefr.: Carotieră care se introduce în gaura de sondă prin prăjinile de foraj (v. sub Carotieră). 8. Barfoed, proba lui Chim.< Reacfie calitativă, specifică pentru recunoaşterea monozaharozelor, bazată pe reducerea acetatului de cupru la oxid cupros. III. Montarea barefoarelor. a) montarea unui baretor în serie, cu o sarcină care cere un curent mai mic decît curentul nominal al baretorului; b) montarea unui baretor în serie, cu o sarcină care cere o tensiune la borne prea mică; B) baretor; Z) impedanfă de sarcină; R) rezistenfă suplementară. IV. Montaj pentru compensarea variafiei rezistenţei baretorului în intervalul de încălzire. B) baretor; R) rezistenfă de cărbune pentru compensare; T) tubul al cărui filament e alimentat la curent constant. 24 370 Barieră 1. Baric. Mefeor.: Calitatea unui lucru sau a unei mărimi de a se referi la presiunea atmosferică. 2. cîmp Cîmpul presiunii atmosferice. 3- gradient Gradientul presiunii atmosferice. 4. Baricadă, pl. baricade. 1. Tehn. mii.: întăritură făcută repede, din materiale diferite (fascine, pietre de pavaj, arbori, butoaie, cărufe, etc.) pentru apărarea unei treceri. 5. Baricadă. 2. Tehn. mii.: Baraj tehnic construit din materiale diferite (şine metalice, pilofi bătufi în pămînt, etc.), folosit la bararea unei comunicajii, mai ales contra mijloacelor mofomecanizate. o. Barică, repartiţie Mefeor.: Repartifia presiunii la suprafafa pămîntului, în înălfime. 7. transformare Mefeor.: Orice transformare atmosferică în care presiunea are rolul principal. 8. unda V. Presiune, undă de ~ atmosferică. 9. Baricentric, calcul ~. V. sub Coordonate baricentrice. to. Baricentru, pl. baricentre. 1. Mec., Geom.: Punct M, asociat unui sisfem dat de puncte materiale Ma (a=1, 2, p) şi determinat de relafia P ________> MMa = 0, a—î ma fiind masa punctului Ma, iar MMa, fiind vectorul de poziţie al punctului M în raport cu punctul M. Vectorul de pozifie al baricentrului în raport cu un punct arbitrar Q din spafiu e ----> i ^ ------------> °^ = -5>a OMa, P a=1 unde ^ wa e masa totală a sistemului de puncte materiale. a=1 Dacă masele sînt egale, — baricentruI a p puncte materiale, determinat de vectorul de pozifie ----> 1 vA—> f a=1 se numeşte centrul distanfelor medii al sistemului de puncte Ma, într-un sistem continuu, supus acfiunii forfelor dintr-un cîmp gravific uniform, vectorul de pozifie OM e OM = — C r dm, _ mj y r fiind vectorul de pozifie al elementului de volum de masă dm. Integrala e extinsă asupra volumului ocupat de sistem. u. Baricentru. 2. Mat.: Fie (xL)L^j o familie de puncte dintr-un spafiu afin E afaşaf unui spafiu vectorial T pe un corp K, şi (^t)t£j o familie de elemente din K, nule afară de un număr finit de indici, şi astfel încît ^ XL = 1 (respectiv ^ ^c = 0). lG/ . Dacă a e un punct oarecare din E, punctul x G E definit prin relafia (1) x-a = ^^l(xl-a) i ei (respectiv vectorul liber ^ XL (xL — a)) e independent de punctul a considerat. i£2 Punctul x definit prin relafia (1) (respectiv vectorul liber ^ XL (xL — a)) se notează ^ lL xL. în cazul cînd ^ 1, i£l i£I i punctul * = se numeşte baricentrul punctelor xL dotate i cu masele punctuale Xr i2. Baricentru. 3. Mat.: Fiind date m puncte a\, a2,...,arn ale unui spafiu afin E ataşat unui spafiu vectorial T pe un corp K, al căror număr mnu e multiplu al caracteristicii lui K, punctul m ^ definit de g = — ait (1 se numeşte baricentrul puncte- t — 1 m lor a{. El e caracterizat prin relafia^ (^ — g) = 0. i — \ is. Bar ie, pl. bar ii. Fiz.: Unitate de măsură penfru presiune în sistemul CGS, egală cu presiunea de o dină pe un centimetru păfrat. Se foloseşte şi multiplul bar (1 bar=106 barii). i4. Barieră, pl. bariere. 1. Drum., C. f.: Dispozitiv mobil, de lemn sau de metal, echipat în general cu semnale optice (de zi şi de noapte) sau acustice, servind într-o anumită pozifie că obstacol transversal pe axa unui drum, pentru a opri circulafia rutieră la pasajele de nivel ale căii ferate, la intrări în oraşe sau la frontiere, în punctele în cari sînt interzise circulafia vehiculelor sau accesul într-un anumit loc. Acfionarea barierelor, care poate fi comandată sau automată, se face manual, mecanic sau electric. După felul construcfiei, se deosebesc mai multe tipuri de bariere, folosite în special la pasajele de nivel ale căii ferate. Bariera agăfafă e constituită dintr-o bară sau dintr-un lanf avînd un capăt prins, printr-un inel, de unul dintre stîlpii de susfinere, iar celălalt capăt, agăfat printr-un cîrlig de o verigă fixată în al doilea stîlp (v. fig. /). Bariera basculantă e constituită dintr-o bară care se roteşte într-un plan vertical, în jurul unui ax orizontal dispus la unul I. Bariere agăfafe. a) cu lanf; b) cu bară. mecanică. 1) bară; 2) piasă; 3) contragreutate. dintre capete. în general bara, care e vopsită în segmente negre şi galbene, e echipată cu o plasă formată din vergele articulate (pentru a închide mai bine şoseaua) şi cu o contragreutate care uşurează manevrarea acesteia (v. fig. II). Acfionarea barierei basculante poate fi comandată sau automată. — Bariera comandată poate fi manevrată manual, sau mecanic (de la distanfă) prin intermediul unui sisfem de pîrghii articulate sau prin transmisiune cu cabluri şi tobă de înfăşurare. — Bariera automată, folosită în special la calea ferafă, e acfionată de tren în apropierea pasajului de nivel. Ridicarea barierei se face cu ajutorul unui electromotor, iar menfinerea în această pozifie, cu un electromagnet; coborîrea barierei se face automat, la întreruperea curentului din electromagnet, sub acfiunea greutăfii proprii. Bariera automată e echipată cu dispozitive de semnalizare optică şi acustică penfru averfisarea vehiculelor de pe şosea de închiderea ei, iar mişcarea de coborîre se face încet, pentru a permite trecerea vehiculelor angajate pe pasaj. Bariera batantă e constituită din una sau din două bare ori panouri (v. fig. III), cari pivotează în jurul sfîlpi lor de susfinere, aşezîndu-se în pozifia „deschis" paralel cu axa şoselei. Bara e vopsită în segmente albe şi galbene şi e manevrată manual de păzitorul de barieră. Bariera centralizată eo barieră basculantă care face parte din instalafia unei stafii centralizate şi e comandată de aceasta prin transmisiune mecanică (cu cablu) sau electrică, pentru a asigura primirea unui tren în stafie cu bariera închisă. Bariera e Bariera 371 ‘ Barieră echipată cu semnal acustic (sonerie cu clopot), pentru a ăver-tisa în timp util de închiderea barierei. Bariera ctlisantă e constituită dintr-o bară orizontală vopsită în segmente negre şi galbene, care se deplasează trans- III. Barieră batantă. I) panouri; 2) stîlp de susfinere. IV. Barieră culisantă. 1) bară; 2) tub culisant. versal pe cale, culisînd într-un tub metalic sau pe o altă bară de reazem (v. fig. /V). E manevrată manual de păzitorul de barieră. Bariera rulantă e constituită dintr-un panou de lemn sau metalic, care se deplasează transversal pe cale, prin intermediul unor roti cari rulează pe una sau pe două şine îngropate în pavajul şoselei (v. fig. V). Bariera are bara superioară vopsită în segmente negre şi galbene, şi e manevrată manual de păzitorul de barieră. l ti Bariera turnantă e constituită dintr-o bară sau dintr-un panou orizontal care pivotează în jurul unui ax vertical dispus spre unul dintre capete, aşezîndu-se în pozifia „deschis" peralel cu axa căii (v. fig. VI). Manevrarea se face manual, această barieră fiind folosită în special la pasaje de nivel unde trebuie întreruptă circulafia atît pe trotoare, cît şi pe axa căii. Sin. Barieră pivotantă. Barieră pivofanfă: Sin. Barieră turnantă (v.). Semibariera e o barieră basculantă scurtă, cu acfionare comandată sau automată, folosită la închiderea unei jumătăţi din pasajul de nivel, în locuri de mare circulafie (v. fig. Vil). î. Barieră. 2. Urb.: Punct situat pe o şosea de penetraţie, care marchează intrarea într-o localitate, respectiv ieşirea, şi în care se face controlul vehiculelor cari intră în localitate (în special al vehiculelor cari'transportă mărfuri) şi uneori se percep taxe comunale pentru mărfuri. în acest punct poate exista un dispozitiv penfru oprirea circulaţiei, sau numai un post fix al funcţionarilor respectivi. Aceste bariere au înlocuit intrările întărite cu turnuri şi cu porţi masive ale localităţilor fortificate din Evul Mediu. Astăzi, ele sînt înlocuite din ce în ce mai mult, în special pe arterele de penetraţie în oraşele mari, cu construcţii arhitectonice monumentale (de ex. construcţii în formă de turn, cari flanchează artera considerată, grupuri sculpturale, fînfîni, efc.), aşezate pe axa şoselei sau pe ambele laturi ale ei, pentru a marca plastic trecerea în interiorul oraşului. Barierele importante sînt amenajate cu pieţe de circulaţie, cu parcaje, adă- VII. Semibariera. î) semibariere basculante; 2) pasaj de nivel. posturi, staţii de benzină şi de serviciu pentru autovehicule, efc., pentru a reglementa mai bine circulaţia şi a uşura alimentarea şi deservirea autovehiculelor. 2. Barieră. 3. M/ne: Dispozitiv mobil format, în general, din bare rotunde sau din ţevi, destinat să împiedice circulaţia nesupravegheată a vagonetelor sau a persoanelor pe căile de transport expuse la accidente, dintr-o mină. Barierele sînt dispozitive de siguranţă cari, în privinţa destinaţiei şi a manevrării, se aseamănă cu uşile. Se deosebesc de acestea, atît din punct de vedere constructiv (uşile fiind formafe din panouri, grilaje sau rame cu plase de sîrmă), cît şi funcţional (uşile împiedică aplecarea oamenilor, dar barierele nu o împiedică). (V. şi sub Uşa). După locul unde sînt montate, se deosebesc: bariere de puţ (simple şi de siguranţă), bariere pentru planuri înclinate şi bariere de colivie. Bariera de puţ simplă e formată dintr-o bară de oţel, îndoită în formă de U, care se poate roti, — prin ramura ei orizontală, — în două inele (lagăre) fixate pe îmbrăcămintea laterală a puţurilor, pentru fiecare compartiment al acestora. Se montează la rampele puţurilor secundare sau oarbe, cu circulaţie redusă, şi e acţionată manual. Prin ridicare lasă liberă trecerea vagonetelor (v. fig. I). Bariera de puţ, de siguranţă, e asemănătoare cu cea simplă ca formă şi destinaţie, însă, cînd e ridicată, blochează butonul de semnalizare de la nivelul rampei de încărcare a pufului sau tacheţii pe cari reazemă colivia (la rampa de descărcare), imobilizînd colivia pe tot timpul cît bariera e deschisă. Bariera nu poate fi ridicată atît timp cît colivia nu stă în dreptul rampelor. Barierele de siguranţă pot fi: bariere semiautomate, la cari una dintre manevre (de obicei ridicarea ei, cînd colivia se află la rampă) se face manual, iar închiderea se face automat, de colivia care pleacă, şi bariere automate, la cari manevra se face de colivie, în mod automat, iar acţionarea se efectuează cu aer comprimat. Bariera pentru plan înclinaf e formată din bare de lemn, de fier, de feavă sau de lanţ, şi serveşte la închiderea rampelor superioare ale planurilor înclinate, penfru a împiedica trecerea nesupravegheată sau liberă a vagonetelor pe plan în jos. în mod normal bariera, aşezată la o înălţime corespunzătoare, trebuie să stea închisă, să se deschidă numai pentru trecerea vagonetelor pe plan şi să se închidă îndată ce vago- I. Barieră de puf simplă. netul respectiv s-a angajat nuale, la cari manevra de manual şi cari se folosesc pentru planurile înclinate cu circulaţie redusă; bariere semiautomate, la cari manevrarea e oarecum independentă de voinţa cuplătorilor; ele sînt construite dintr-o bară 2 (v. fig. II), îndoită în formă de U, care se poate răsturna numai în sens contrar circulaţiei vagonetelor la vale. Se deosebesc: bariere ma-închidere şi deschidere se execută II. Barieră semiautomată pentru planuri înclinate, 1) traversă; 2) bară; 3) cîrlig; 4) pîrghie; 5) tijă (vergea). şi care, dacă se ridică (manual) şi se prinde de cîrligul 3, vagoneful poate trece în-jos; la oarecare distanfă (mai mare decît lungimea lui), vagoneful atinge o pîrghie 4, pe care o împinge şi, astfel, prin intermediul unui cablu (sau al unei 24* Barieră confra vaporilor 372 Barlief tije) 5, cîrligul 3 e tras în jos şi bariera scapă şi blochează trecerea nedorită a unui alt vagonet; bariere automate, la cari manevra se execută cu aer comprimat. Bariera de colivie, formată din trei ramuri îndoite în formă de U: o ramură orizontală paralelă cu perefii laterali ai coliviei, montată pe toată lungimea peretelui în două inele (lagăre) în cari se poate roti, şi alte două ramuri frontale (cîte una pentru fiecare parte frontală a coliviei), îndoite la 90° fafă de prima, şi cari se mişcă în plane verticale. Prin lăsarea în jos a celor două ramuri frontale, vagonetele şi oamenii sînt ferifi să cadă din colivie în puf. Prin ridicarea lor se lasă liberă trecerea acestora din şi în colivie. Bariera de colivie e acfionată manual. i. Barieră confra vaporilor. Cs.: Strat de material impermeabil, aplicat pe fafa unui element de construcfie despărfitor (perete, planşeu), pentru a împiedică pătrunderea şi condensarea vaporilor de apă în porii materialului din care e executat elementul de construcfie, evitînd astfel umezirea acestuia şi degradarea lui prin înghef, cum şi micşorarea capacităfii de izolare a termoizolafiei şi distrugerea ei prin putrezire. Bariera contrâ vaporilor nu trebuie confundată cu hidroizolafia, deoarece serveşte numai la astuparea por.ilor sau a rosturilor elementului de construcfie pe care e aplicată. în generai, bariera de vapori e constituită dintr-o vopsea rezistentă şi impermeabilă, aplicată cu o perie moale, în unu sau în mai multe straturi uniforme şi continue, pe fafa unei tencuieli perfect uscate. Vopseaua poate fi preparată pe bază de bitum (solufie de 70“-75% bitum dur în benzină grea sau în whife-spirit) sau pe bază de ulei de in. Peste o barieră contra vaporilor executată cu vopsea pe bază de bitum nu se poate aplica decît o zugrăveală de var (în 2***3 straturi). Vopseaua pe bază de ulei de in trebuie să fie aplicată în cel pufin trei straturi şi se foloseşte numai cînd încăperile respective se zugrăvesc cu vopsele de ulei. Bariera contra vaporilor se aplică în special pe elementele de construcfie executate din materiale cu porozitate mare şi capacitate mică de absorpfie a apei (de ex. beton de zgură sau de steril ars, beton macroporos cu agregate grele, etc.), cînd între cele două fefe ale elementului de construcfie există o diferenfă mare de temperatură, sau cînd umiditatea aerului dintr-o încăpere e mare. La elementele de construcfie cari separă încăperile .de exterior sau de spafii neîncălzite (de ex. casa scării, pod, subsol, etc.), bariera contra vaporilor se aplică pe fefele situate la interiorul încăperilor încălzite. La elementele de construcfie cari separă încăperi cu umiditate mare (băi, bucătării, spălătorii, etc.)f de încăperi încălzite dar cu umiditate mai mică (de ex. camere de locuit), bariera contra vaporilor se aplică pe fefele situate la interiorul încăperilor cu umiditate mai mare. La planşee, bariera contra vaporilor poate fi aplicată şi pe fafa superioară a planşeului, pentru a înlătura efectul inestetic produs de vopseaua pe bază de bitum şi pentru a evita formarea de picături de apă pe fafa tavanului (cari se produc în cazul aplicării barierei contra vaporilor pe fafa inferioară a lui, deoarece sînt împiedicate absorpfia şi reevaporarea, de către tencuiala tavanului, a condensatelor sporadice invizibile cari se produc în mod natural). La planşeele executate din elemente prefabricate, pentru a asigura continuitatea la rosturi a barierei contra vaporilor, vopseaua bituminoasă trebuie să fie aplicată pe un strat de carton asfaltat, nelipit pe fafa planşeului, constituit din fîşii. cu marginile suprapuse şi lipite între ele. 2. Barieră de potenţial. Fiz.: Regiune din spafiu în care energia potenfială a unei particule prezintă un maxim, sau numai o creştere bruscă. Conform Mecanicii clasice, trecerea unei particule printr-o barieră de potenfial e posibilă numai dacă energia ei totală W, egală cu suma dintre energia potenfială U şi energia cinetică, depăşeşte valoarea maximă Umax a energiei potenfiale în ba- riera de potenfial; în adevăr, numai astfel energia cinetică W — U poate rămîne tot timpul pozitivă. în multe cazuri, agitaţia termică e factorul care furnisează particulei energia necesară satisfacerii acestei condiţii. Dacă, de exemplu, există un sistem de particule în echilibru termodinamic, numărul celor cari traversează bariera e, conform teoremei lui Boltzmann, practic proporţional cu a U ~~ ~kT e =exp(-#0' unde A U e înălţimea barierei (diferenţa dintre valoarea maximă a energiei potenfiale şi valoarea sa în vecinătatea barierei), k-1,38 • 1CT16 erg/grad e constanta lui Boltzmann, iar Te temperatura absolută. Conform Mecanicii cuantice, traversarea barierei de potenfial („infiltrarea prin bariera de potenfial") e posibilă — cum arată şi experienfa — chiar dacă energia totală W rămîne mai mică decît Umax (efectul de tunel), deoarece funcfiunea de undă care descrie starea unei particule are valori diferite de zero şi în regiunea care ar fi interzisă pentru particulă din punctul de vedere clasic. Considerînd un sistem de particule de aceeaşi energie W, numărul celor cari traversează prin efect de tunel bariera de potenfial e proporfional cu exp 4 jt T fV2 J m[U(x)-W]dx unde /?=6,62*1CT2? erg*s e constanta lui Planck, m e masa unei particule, U(x) e energia potenfială în funcfiune de coordonata x, măsurată perpendicular pe barieră, integrala fiind efectuată între cele două puncte x\, x2 pentru cari U{XI) = U{X2) = W (v. fig.). Aproximafia clasică e permisă cînd masa particulei, înălfimea sau lărgimea barierei de potenfial (egală cu x2 — Xi) sînt mari (de ex. la trecerea electronilor prin suprafafa de contact metal-semiconductor, într-un redresor uscat). în cazul contrar predomină efectul de tunel (de ex. la ieşirea parficu le- Barieră de potenjial. U) energia potenflală; x) distanfa în lungul unei direcfii perpendiculare pe barieră; W) energia totală a particulei. lor a dintr-un nucleu). Raportul dintre fluxul de particuje cari o traversează şi fluxul incident se numeşte transparenţa sau coeficientul de pătrundere al barierei de potenţial. 3. Barigiroscopr pl. barigiroscoape. Asfr.: Instrument giroscopic pentru punerea în evidenţă a rotaţiei Pămîntului, prin deviaţia fafă de verticală a axei unui giroscop rotitor, rezemat într-un inel cardanic care poate oscila între muchii orizontale, astfel încît axa giroscopului să se găsească mereu în planul meridianului locului, inelul cardanic avînd în partea de jos o greutate care fine verticală axa giroscopului, cînd acesta nu se roteşte (v. fig.). 4. Baril, pl. barile. Ind. petr.: Unitate de măsură a capacităfii, utilizată în U.S.A. şi în Anglia, în special pentru produse petroliere: 1 baril american = 42 galoane americane = = 158,9 litri; 1 baril englez = 36 galoane engleze = 163,5 litri. 5. Barilef, pl. barilefe. Ind. cb.: Colectorul principal al produselor volatile din carbonizarea industrială a cărbunilor (distilare uscată) la temperatură joasă sau înaltă, la ieşirea din cuptor, respectiv din bateria de cuptoare. Bariletul are rolul Barilif 373 Baritină de a coleda şi de a omogeneiza gazele, de a Ie răci de Ia circa 700***750° la circa 80° (prin stropire cu apă amoniacală), de a asigura o închidere hidraulică între colector şi conducta verticală (de evacuare din cuptor) şi de a realiza o primă separare de gudron. Din colectorul principal se scurg gudronul şi apa (cea injectată şi cea condensată), cari merg la decantare. Barileful separă circa 70% din gudroanele produse în instalaţia de cocsificare. Dimensiunile bariletului depind de: bilanţul de materiale (materi.ale intrate: gaz de cocs uscat, vapori de apă, vapori de gudron, hidrocarburi aromatice, hidrogen sulfurat, amoniac; materiale ieşite: gudron condensat, apă sub formă lichidă şi vapori de apă, gaz de cocs uscat, vapori de gudron, hidrocarburi aromatice, hidrogen sulfurat, amoniac); bilanţul termic respectiv (cu considerarea entalpiei maferialelor cari circulă şi a pierderilor de căldură în mediul ambiant); anumite prescripţii uzuale, cum sînt temperatura la care ies gazele din barilet, cantitatea de apă amoniacală („apă de deasupra gudroanelor") care se introduce, şi vifesa gazelor în colector. Grosimea perefilor bariletului poate atinge, de exemplu, 16 mm. i. Barili!. Mineral.: BaBe2[SÎ207]. Silicat natural de bariu şi de beriliu, înfîlnit în calcare cristaline. Se prezintă sub formă de agregate, cu cristale tabulare, cari au clivaj bun după fefele (100) şi (001). E incolor, semifransparenf şi are luciu gras; e optic pozitiv sau negativ, cu indicii de refracţie ^=1,69, nm= 1,70, ng— 1,71. Nu se topeşte la flacără; nu e atacat de acizi. a. Barimefrie. Zoot.: Aprecierea greutăfii vii a animalelor pe bază de măsurări biometrice. Se utilizează în acest scop formula lui Quetelef: G = 88p2/, în care G (kg) e greutatea vie, p (m) e perimetrul toracic, şi / e lungimea scapuloischială a corpului, iar 88 e un coeficient fix, în kilograme, obţinut prin tatonări; sau formula lui Crevat: G = 80 p3, unde G e greutatea vie, p (m) e perimetrul toracic, iar 80 e un coeficient fix. 3. Barioaragonif. Mineral.: Mineral rar din seria isomorfă a aragonitului, constituit din cristale mixte, cari confin carbonafi de bariu şi de calciu şi puţin carbonat de stronţiu. Cristalizează în sistemul rombic, sub formă de cristale piramidale pseudoexagonale, E alb, cenuşiu sau incolor; are luciu sticlos; are duritatea 4--4,5 şi gr. sp. 3,7. Sin. Bariumaragonit, Alstonit. 4. Barîocalcif. Mineral.: Mineral din seria isomorfă a cal-citului, constituit din cristale mixte de carbonat de calciu cu conţinut de bariu. Sin. Bariumcalcit. 5. Bariofosforuranif. Mineral.: Ba [UO21P04]2. 8 H20. Mineral din grupul uranitelor, care cristalizează în sistemul rombic pseudopătratic. Sin. Bariumfosforuranit, Uranocircit. o. Barioheulandif. Mineral.: Ca[AI2SÎ6Oi6]* 5H20. Heulandit (v.) cu conţinut de 2,5% bariu. Sin. Bariumheulandit. 7. Bariemuscovif. Mineral.: (K, Ba) (Al, Mg)2 [(OH, F)2 | Al Si3 O10]. Muscovit (v.) cu conţinut de oxid de bariu pînă la 10%. Sin. Bariummuscovit, O'llackerit. 8. Barisferă. 1. Geol.: Partea centrală din interiorul Pămîntului, caracterizată printr-o mare densitate (9,4*" 17,2 g/cm3) şi care ar fi reprezentată printr-o sferă cu raza de aproximativ 3500 km, în care s-au concentrat elementele cu greutate specifică mare (de ex.: fierul 88%, nichelul 6■ ■ • 10%, cobaltul, platinul, aurul, felurul, etc.). Barisfera s-ar fi format din masele incandescenţe aşezate în geosfere (v.), cari s-au concentrat sub acţiunea gravitafiei în strate cu densitate care creşfe spre interior. — Sin. Centrosferă, Nucleul Pămîntului, NiFe. 9. Barisferă. 2. Geol.: Porfiune a învelişului Pămîntului — în succesiunea: scoarţă, înveliş, nucleu, — sau a mesosferei, — în succesiunea: perisferă, mesosferă, centrosferă, — cuprinsă între adîncimile de 120 şi 1200 km, care are densitatea 2,8*"4 g/cm3 şi ar fi constituită din gabbro, diorit şi alte roci magneziene. 10. Barisilit. Mineral.: Pb3[SÎ2 07]. Cristalizează în sişterriu! exagonal; are duritatea 3 şi gr. sp. 6,11 •••6f72? ti. Bariş, pl. barişe. Ind. text.: Ţesătură rară, de mătase ori de bumbac, confecţionată din fire foarte subţiri. Cu ea se acoperă faţa ori capul, se împodobesc pălăriile, etc. 12. Barit. Mineral.: Sin. Baritină (v.). 13. Baritină. Mineral.: Ba SO4. Mineral din grupul sulfaţi lor întîlniţi în natură numai sub formă nehidratată (sulfafii de bariu, de stronţiu şi de plumb). Se formează la temperatură relativ joasă şi la o tensiune parţială înaltă a oxigenului — şi deci nu poate fi înfîlnit în rocile eruptive ca mineral magmafogen, nici în rocile metamorfice de adîncime. Se întîlneşte de obicei metasomatic, în zăcăminte hidrotermale, fie în filoane aproape pure de baritină şi calcit, baritină şi fluorină, confinînd în cantităţi mari cuarţ (în special în filoanele din rocile efuzive) şi mai rar sulfuri (galenă, blendă, calcopirită, uneori şi cinabru, etc.), fie ca mineral însoţitor în unele zăcăminte filoniene de minereuri de mangan (împreună cu manganitul, braunitul) sau de fier (împreună cu sideritul, hematitul, etc.). în rocile sedimentare, barifina se găseşte sub formă de concreţiuni, în special în minereurile sedimentare de mangan şi de fier (oxizi şi carbonaţi), în unele depozite argiloase şi nisipoase, mai rar în calcare şi niciodată în zăcămintele de sare. în cantităfi mai mici, barifina se găseşte în pătura de alterafie a rocilor şi a zăcămintelor metalifere din regiunile cu climă uscată. Cristalizează în sistemul rombic, clasa rombobipiramidală, frecvent în cristale cu habitus tabular (paralel cu baza), mai rar în cristale prismatice alungite şi în cristale isometrice (v. fig.). Se înfîlnesc şi macle polisintetice, cari dau feţelor cristalelor un aspect neregulat. Formele de agregare sînt deseori granulare,mai rar compacte, cripto-cristaline sau pămîn- Cris)a|e de bari|ina foase. Se cunosc şi forme staiactitice cu structură concentrică zonară —- şi concreţiuni sferice sau elipsoidale cu structură radiară. în reţeaua cristalină, grupările SO4 sînt orientate astfel, încît, cînd doi ioni de oxigen sînt aşezafi orizontal, cei Ia Iţi doi sînt situafi în cruce faţă de primii. Fiecare ion de bariu e înconjurat de 12 ioni de oxigen, cari aparţin la şapte grupări SO4 diferite. Cristalele de baritină sînt incolore, limpezi şi transparente ca apa. Datorită impurităţilor apar însă, de obicei, turburi şi colorate în alb sau în cenuşiu (datorită incluziunilor microscopice de gaze sau de lichide), în roşu (datorită oxidului de fisr), în galben sau în brun (datorită, probabil, hidroxizilor de fier), în cenuşiu închis şi în negru (datorită materiilor bituminoase), uneori în albăstrui, verzui şi în alte nuanţe. Barifina are luciu sticlos sau sidefos (pe feţele de clivaj); are clivaj foarte bun şi bun, după faţa considerată; e casantă; are duritatea 3—3,5 şi gr. sp. 4,3”-4,7; e biax cu indicii de refracţie: 77^= 1,648, nm= 1,637, 7?^= 1,636. Mineralul e chimic stabil, din care cauză se găseşte în aluviuni, în fărîmături mai mari sau mai mici (nisip); e insolubil în acid clorhidric, chiar la încălzire, însă se disolvă încet, în pulbere, cu acid sulfuric concentrat; în tub închis, decrepită; colorează flacăra în galben-verzui (reacţie caracteristică bariului); conţine 65,7% oxid de bariu şi 34,3% trioxid de sulf, urme de stronţiu şi calciu sub formă de amestec isomorf; apoi rar plumb, radiu şi uneori impurităţi. Ocurenţe mai importante: în fara noastră (Baia Sprie, Capnic, Somova), în URSS (în raioanele Cutais, Bolnis, Karakalinsk), în Germania (Megen), în Bulgaria, în Anglia, Italia, U. S. A,r etc. Barifina se foloseşte: în exploatările petroliere, în pulbere foarte fină, pentru îngreunarea noroiului de foraj (v.) folosit la săparea în roci frjabjlef pentru a întări pereţii sondelor ţi penfru li® /Vi, Baritocalcit 374 Bariu a preveni erupţiile puternice de gaze; în industria chimică, drept materie primă pentru obţinerea diferitelor săruri şi produse întrebuinfate în pirotehnie, în pielărie (la îndepărtarea părului), la fabricarea zahărului, a hîrtiei fotografice; în ceramică (la prepararea emailurilor, pentru obţinerea unor sticle speciale cu indici mari de refracţie); în medicină; în industria cauciucului şi a hîrtiei, ca substanţă de impregnare şi ca material de umplutură; în industria vopselelor şi a lacurilor, la fabricarea vopselelor albe de calitate superioară (în combinaţie cu oxidul şi sulfura de zinc), a unor vopsele colorate, etc.; la căptuşirea pereţilor camerelor de raze Roentgen, etc. Sin. Barit (în industria petrolieră). 1. Baritocaksf. Mineral.: BaCa (003)2. Carbonat dublu de bariu şi calciu, care cristalizează în sistemul monoclinic. 2. Barifocelesfînă. Mineral.: Baritină (v.) cu conţinut mare în stronţiu. 3. Barifofilif. Mineral.: Clorifoid. (Termen vechi, părăsit.) 4. Barifsalpefru. Mineral.: Ba (N03)2- Azotat anhidru natural de bariu. Cristalizează în sistemul cubic. 5. Bariu. Chim.: Ba. Element chimic divalent din grupul al doilea al sistemului periodic, cu nr. at. 56, gr. at. 137,36, p. t. 710°, p. f. 1696°, gr. sp. 3,74. în natură, bariuI nu se găseşte în stare liberă, ci numai sub formă de minerale, în special ca barit, B3SO4 şi witherit, BaCOs. E un metal alb, strălucitor ca argintul, care îşi pierde repede luciul Ia aer. E puţin mai dur decît plumbul, însă fot atît de maleabil. Are duritatea 2 în scara mineralogică, şi duritatea Brinell 4,2 kg/cm2; cînd conţine impurităţi e casant. Isotopii bariului sînt cei din tabloul alăturat. Bariul se alterează repede la aer, acoperindu-se cu un strat de oxid şi de nitrură; de aceea elementul metalic se conservă în afara contactului cu aerul, de obicei sub petrol. Bariu! e mai reactiv decît calciul şi stronţiul; fiind situat, în seria electro-chimică, mult deasupra hidrogenului, el dezlocuieşte hidrogenul din acizi şi din apă. Deoarece bariul, ca şi calciul şi stronţiul, pierde uşor doi electroni de valenţă, combinaţiile lui sînt de natură ionică. Bariul se disolvă în amoniac lichid, formînd amoniacaful BaţlMb^g, care se prezintă în cristale de culoare galbenă-aurie. Bariul metalic se poate obţine prin reducerea oxizilor lui cu metale alcaline şi cu aluminiu, cum şi prin electroliza soluţiilor concentrate apoase cu un catod de mercur, sau prin electroliza clorurii de bariu topite cu catod de plumb topit. Pe scară industrială se obţine numai prin aluminotermia oxidului de bariu, în vidul de 1CT3 mm, la 1200---12500. Prin electroliza cu catod de plumb topit se obţine un aliaj de plumb, care conţine 25--*30% bariu. în acelaşi fel se pot obţine aliaje de bariu cu staniu. Se mai poate prepara bariu metalic, prin distilarea în vid a aliajelor lui cu siliciu, ferosiliciu sau aluminiu, obţinute prin reducerea oxidului de bariu cu aceste metale. Bariul metalic e întrebuinţat în aliajele antifricţiune pe bază de plumb. Peliculele de bariu au o mare capacitate de absorpţie pentru hidrogen, azot, oxigen, oxid şi bioxid de carbon; de aceea e folosit ca getter. Se mai pot utiliza aliaje de bariu şi plumb în tipografie, în locul aliajelor de plumb şi stibiu. Se cunosc următorii compuşi mai importanţi ai bariului: Hidrura de bariu, BaH2, se formează prin încălzire în curent de hidrogen uscat, la 350”-400°. E o substanţă cristalină, cenuşie, cu densitatea 4,21 şi p. t. 675°. Ca şi celelalte hidruri ale mefslelor alcaline şi aicalino-pămîntoase, hidrura de bariu are caracter ionic tipic, conţinînd ionul H~, cu configuraţie analogă heliului. Prin electroliza hidrurii se eliberează la anod hidrogen şi metalul se depune la catod. Hidrura de bariu e destul de stabilă din punctul de vedere chimic, formarea ei avînd loc cu o dezvoltare de căldură de 40,86 kcal/mol; ea e însă oxidată de apă şi de aerul umed. Oxizii bariului. Bariul formează cu oxigenul doi compuşi: oxidul de bariu, şi peroxidul de bariu, Numărul de masă Abun- denfa Timpul de înjumătăf ire Tipul dezintegrării Reacfia nucleară de obţinere 130 0,101 o/o - - — 131 - 12 z captură K (y) Ba«0 (n, y) BalM 132 0,097% - - — " 133 peste 20 ani captură K Ba132 (nf y) Ba133. Se mai cunoaşte un isomer Ba133 care se dezintegrează cu emisiune de electroni,cu timpul de înjumătăfire 38,8 h, obfinut prin reacţiile nucleare Cs183 (p,n) Ba*33, Cs133 (d, 2n) Ba133, Ba*34 (n, 2n) Ba*33; Ba^2 (d, p) Ba*33. 134 2,42 % - - - 135 6,59 % Se mai cunoaşte un isomer al Ba135, care se dezintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumăfătire 28,7 h, obţinut prin reacţiile nucleare: Ba134 (n, y) Ba135, Ba13* (d, p) Bals5, cum şi prin bombardarea uraniului cu particule a. '■'--136 7,81 % - “ — 137 11,32 % - - — 138 71,66 % - - — 139 84 min emisiune |3~(y) Ba*38 (d, p) Ba13Ba0 + 2 CO. Oxidul de bariu se topeşte la 1923° şi se solidifică într-o masă cristalină care are o reţea ionică asemănătoare cu cea a clorurii de sodiu. Peroxidul de bariu, Ba02, se obţine industrial încălzind oxidul de bariu în curent de aer la 600°; la această temperatură Bariumaragomit 375 Barkhausen, formula lui ^ are loc totodată şi descompunerea parfială a peroxidului de bariu format. La formarea peroxidului de bariu se dezvoltă 152,4 kcal/mol. Tensiunea de disociafie creşte foarte repede cu temperatura, la 800° disociafia peroxidului de bariu fiind completă. Din această cauză, arderea bariului metalic duce numai la formare de oxid de bariu. Cu apa, peroxidul de bariu se hidrolizează, dînd apă oxigenată; reacfia e reversibilă: Ba02 + H20 ^ Ba(OH)2 + H202. Cu acizii, peroxidul de bariu dă sarea respectivă şi apă oxigenată: Ba02 4- H2S04 BaS04 4* H202. Această reacfie stă la baza celei mai vechi metode de preparare a apei oxigenate, astăzi părăsită. Hidroxidul de bariu, Ba(OH)2, e o bază mai puternică decît hidroxizii celorlalte metale din grupul al doilea; în soluţie el e parfial disociat în ioni Ba2+ şi OH-. Hidroxidul de bariu se prepară din oxidul de bariu, care reacfionează uşor cu apa, cu dezvoltare de căldură: BaO + H20 -> Ba(OH)2 +. 17,3 kcal/mol. Prin răcirea solufiei apoase de hidroxid de bariu se separă octahidratul: Ba(OH)2 • 8 H20. în timp ce disolvarea hidroxi-dului în apă se produce cu dezvoltare de căldură, aceea a octahidratului se produce cu absorpfie de căldură, şi anume 15,2 kcal/mol. Tensiunea de deshidratare a hidroxidului de bariu nu ajunge egală cu presiunea atmosferică decît pe la 1000°. Azotura de bariu, Ba3N2, se obfine prin combinarea bariului cu azotul din aer la temperaturi cuprinse între 260 şi 600°. E o substanfă destul de stabilă la temperatura ordinară, pufin volatilă, care se topeşte la circa 1000°. Prin acfiunea acidului azothidric, HN3, asupra hidroxidului de bariu, se formează o azotură de bariu cu formula: Ba(N3)2, care însă nu se poate forma în aliaje, deoarece se descompune cu explozie, încă la 225°. Carbura de bariu, BaC2, se poate obţine în cuptorul electric din oxid de bariu şi cărbune. Ea e în totul asemănătoare, în ce priveşte proprietăfile ei, cu carbura de calciu. Cu apă se descompune dînd acetilenă. Fluorura de bariu, BaF2, spre deosebire de celelalte halo-genuri ale bariului, e aproape insolubilă în apă şi în acizi. Clorura de bariu, BaCI2, poate fi obfinută prin disolvarea witherifului, BaC03, în acid clorhidric; ea e uşor solubilă în apă, din care cristalizează cu două molecule de apă. Azotatul de bariu, Ba(N03)2, se disolvă, de asemenea, destul de uşor în apă, dar în condifii obişnuite cristaliz3ază fără apă; serveşte în pirotehnie la prepararea amestecurilor („artificiilor") cari ard cu culoare verde [9 părfi KCI03+10 părfi S + 31 părfi Ba(N03)2]. Sulfatul de bariu, BaS04, se caracterizează prin solubili- fafea Iui foarte mică în apă, din care cauză e folosit în chimia analitică la determinarea gravimetrică atît a ionului Ba2+, cît şi a ionului SOI". Sulfatul de bariu mai e întrebuinfat şi ca pigment aib în vopselele cu ulei; puterea lui de acoperire e mai mică decît a altor pigmenfi albi, dar are un luciu remar- cabil, din care cauză e întrebuinfat şi la fabricarea hîrtiilor fotografice. Sulfatul de bariu are o mare putere de absorpfie pentru razele X, fiind utilizat din această cauză în radiografia stomacului şi a intestinelor, făcînd vizibile contururile acestor organe. Sulfura de bariu, BaS, se obfine reducînd baritul natural cu cărbune la 800 --1000°, cînd se produce reacfia: BaS04 + 2C BaS + 2C02. E o substanfă solidă, albă, care, ca şi sulfurile celorlalte metale alcalino-pămîntoase, în solufie apoasă e complet hidrolizată: 2 BaS + 2 H20 ^ Ba(SH)2 + Ba(OH)2. Hidrosulfura poate fi obfinută şi în sfare liberă. Sulfura de bariu ş fosforescentă. Pe lîngă sulfura de bariu, BaS, se cunosc şi polisulfurile BaS2 şi BaS3, prima cu p. t. 925°, şi a doua cu p. t. 554°, întrebuinfate în tăbăcărie la depilarea pieilor. Alumlnatul de bariu, Ba(AI02)2, se prezintă ca o masă solidă, albicioasă, solubilă în apă în proporfie de circa 10%. Se prepară prin topirea unui amestec format din bauxită, cărbune şi baritină. Din topitură se extrage aluminatul de bariu rezultat, prin disolvare în apă, din care prin recristalizare se obţine produsul pur. Se întrebuinfează la epurarea şi purificarea apei. Toate sărurile de bariu solubile sînt foarte toxice penfru organism; doza letală e de 0,8 g sare de bariu. Singur sulfatul de bariu e inofensiv, din cauza completei lui insolubilităţi. Sărurile de bariu colorează flacăra în verde; acest mijloc e folosit la recunoaşterea calitativă a bariului. 1. Bariumaragonif. V. Barioaragonit. 2. Bariumcalcîf. V. Bariocalcit. 3. Bariumfosforuranif. V. Bariofosforuranif. 4. Bariumheulandif. V. Barioheuiandit. 5. Bariummuscovît. V. Bariomuscovit. 6. Barje. Nav. V. sub Navă. 7. Barkevikif. Mineral.: (Na, K)2...3 Ca4Mg4...6 Feţ ...3 Ti0...2 (Fe***, Al)2...3 [(O, OH)4 | AI4Si12044]. Amfibol din seria horn-blendelor bazalfice, constituind trecerea între arfvedsonit şi hornblenda comună. Se prezintă sub formă de cristale colum-nare mari, sau ca agregate în unele sienite augifice. E fumuriu-negru; în secfiune subfire e brun transparent; are urma verde-măslinie închisă. E biax cu indicii de refracfie: 1,68, nm~ 1,69, /?g=1,70. 8. Barkhausen, efecf Fiz.: Variafie în salturi a polari-zafiei magnetice a unui material feromagnetic provocată de o variafie continuă a intensităfii cîmpului yj— ^ magnetic exterior. E- j' fectul se pune în e- —' videnfă cu montajul -aam/w*—|j|i|»~ din fig. I, variafia în Salturi a polarizafiei j# Montaj pentru detectarea efectului Barkhausen. magnetice fiind mar- ţj circuit de magnefizare; 2) circuit de control, cată de pocniturile cari se aud în difuzor (în locul difuzorului se poate folosi şi un oscilograf catodic). Efectul provine din răsturnarea, prin rotire bruscă, a diferitelor domenii polarizate ale materialului feromagnetic, cînd sînt orientate de cîmpul magnetic în direcfia lui. Pe curba de magnetizare, efectul Barkhausen corespunde regiunii AB (v. fig. II). în B, momentele magnetice ale domeniilor sînt orientate după o direcfie de „magnetizare uşoară", apropiată de direcfia cîmpului magnetic. în C, momentele se orientează chiar în direcfia cîmpului exterior, ajungîndu-se astfel la satura-fia magnetică. între B şi C, orientarea se face continuu, fără salturi. 9. formula Iui Telc.: Ecuafia caracteristică a unei refele electrice formate dintr-un amplificator de amplificare a şi o refea de reacfie avînd factorul de reacfie (3, care are forma: (1) _ _ «(5=1. Mărimile a şi p, scrise în notafie simbolică, cu p=a 4* j co, II. Curba de magnetizare. A B) porţiune în care se produce efectul Barkhausen; I) detaliu al curbei. Barkhausen, oscilafii ~ 376 Barometru * < Schema de principiu. A) amplificator; R) refea de reacfiune. sînt mărimi medii linearizafe, cari depind, afară de parametrii întregii refele (notafi aici cu £1, Ş> de ampli- tudinea U a unei tensiuni (sau a unui curent) din sistem, în acest fel finîndu-se seamă şi de nelinearităfi: a = ă(p,U, Si,t2,-,Sn) P = P(M/, Sl.fe,-, în)-Formula lui Barkhausen e aplicabilă la refele cuasilineare sau la refele cu confinut mic de armonice. Ea e utilizată cel mai mult în studiul oscilatoarelor electronice. Pentru un sisfem dat, fiind stabilită ecuafia (1), ea se desface cum urmează: Re(a$)= 1; Im(a$) = 0, constituind astfel un sistem de două ecuafii cu două necunoscute a şi co. Rezoivînd sistemul, se obfine: a = a (t/.Si.fe •••,£„); to = co {U, ii, Se pot deci determina: Condifia de amorsare a oscilafii lor: o (Or ei.&--,’y>o care trebuie satisfăcută de parametrii lineari ai refelei. Amplitudinea osci laf ii lor stafionare Uq, din ecuafia a(tfo.5i.52.-,6j =0, care poate avea una sau mai multe solufii, corespunzătoare stărilor stafionare ale oscilatorului. Stabilitatea dinamică a oscilafiilor stafionare, care e asigurată cînd e satisfăcută condiţia: /da \ \dU/u„ Frecvenfă osci laf i i lor stafionare: (o = cd([/c, Sii §2»'“f Sw). î. ~, oscilafii Telc.: Oscilafii de foarte înaltă frecvenfă, cari apar în triode cu grila pozitivă, datorită oscilafii lor electronilor în jurul grilei. Frecvenfă de oscilafie depinde de potenfialele electrozilor (în special de potenfialul pozitiv al grilei) şi de distanfele dintre electrozi. Randamentul unui generator cu oscilafii Barkhausen e cuprins între 1 şi 3%. 2. Barklyif. Mineral.: Rubin. (Termen vechi, părăsit.) 3. Barn, pl. barni. Fiz.: Unitate de măsură penfru secfiuni le eficace ale ciocnirilor şi reacfiilor nucleare, egală cu 10~24 cm2. 4. Baroc. Arh., Artă: Stil de arhitectură şi de artă care s-a dezvoltat în Europa către sfîrşitul secolului XVII. Se caracterizează prin bogăfie de decor, prin folosirea în arhitectură a frontonului curb sau frînt, maiestate obfinută prin folosirea de ordine arhitectonice colosale, la scară exagerat de mare. Fafadele construcfiilor civile baroce, decorate cu ornamente de piatră sau de stuc, nu exprimă distribufia interioară. Materialele întrebuinfate sînt: zidăria mixtă de cărămidă şi de piatră, cărămida tencuifă şi, în interior, cărămida placată cu materiale scumpe. Plafoanele sînt, în general, casetate şi ornamentate cu motive geometrice sau cu picturi cari — prin perspective perfecte — dau iluzii optice. Mobilierul se caracterizează prin aplice de bronz aurit şi tapiserie bogată. Suprafefele plane (la mese, în general) se fac din plăci de marmură colorată sau din marchetărie. Oscilator Barkhausen. 1) linie de transmisiune utilizată drept circuit oscilant; 2) bobine de şoc, 5. Barochore, specii Geobot.: Specii de plante a căror însămînfare se face pe loc, prin căderea seminfelor. e. Barochorie. Bot.: Însămînfarea pe loc a unor plante, care se face prin simpla cădere a seminfelor, prin scuturarea plantelor, efc. (de ex. stejarul). De cele mai multe ori baro-choria se combină cu zoochoria (v.). 7. Barocidonometru, pl. barociclonometre. Nav.: Aparat constituit dintr-un barometru aneroid sensibil şi un platou de vînt (v.), folosit în navigaţie în regiunile bînfuite de taifun (Asia de Est). Barometrul serveşte la stabilirea pozifiei navei fafă de centrul ciclonului, iar cu ajutorul platoului de vînt se stabileşte direcfia acestui cenfru. s. Baroclină, distribuţie Mefeor.; Distribufie în care suprafefele isosubstanfiale şi isobare atmosferice se întretaie. 9. Baroforeză. Chim.: Difuziunea unor particule dintr-o suspensie, sub influenfă gravitafiei. 10. Barograf, pl. barografe. Fiz., Mefeor.: Barometru înregistrator. în principal, un barograf e constituit dintr-un barometru metalic al cărui ac indicator e înlocuit cu un ac trasor şi dintr-un cilindru port-hîrtie, care se mişcă în jurul axei sale cu o mişcare de rotafie cu vitesă constantă şi pe care se înfăşoară hîrtia pe care acul trasor înregistrează curba care dă (în ordonate), în funcfiune de timp (notat pe abscise), valorile presiunii atmosferice (v. fig.). Spre a obfine variafii cît mai mari ale ordonatelor penfru variafii cît de mici ale presiunii atmosferice, adeseori se folosesc mai multe capsule manometrice Barograf. î) barometru metalic; 2) ac trasor; 3) cilindru port-hîrtie. montate în serie. Capsulele se deosebesc de capsulele unui barometru metalic prin faptul că resortul compensator, în loc să fie în exterior, e situat în interiorul capsulei. Se folosesc şî barografe cu tub Bourdon (v. Bourdon, tub ~). u. Barogramă, pl. barograme. Av.: Curbă înregistrată de barograf. Din ea pot fi deduse altitudinea instantanee a avionului şi vifesa de urcare. Nu poate fi folosită cum a fost înregistrată, decît pentru determinări aproximative. Pentru determinări exacte, barograma se reduce la condifiile atmosferei normale, cu ajutorul unor formule de corecfie. 12. Barolif. Mineral.: Wifherit. (Termen vechi, părăsit.) 13. Baromeiric, vid Fiz.: Vidul care se realizează deasupra nivelului mercurului dintr-un tub barometric. V. sub Vid. 14. Barometrică, constanta ~ a atmosferei: Constantă e-gală cu produsul înălţimii atmosferei omogene prin logaritmul natural al numărului 10: P = H In 10 = 18 398 m. io. Barometru, pl. baromefre. Fiz., Meteor.: Instrument pentru măsurarea presiunii atmosferice. Spre deosebire de manometre (v.), cari sînt folosite penfru măsurarea presiunii gazelor din recipiente, barometrele sînt folosite pentru măsurarea presiunii în atmosfera liberă. După natura forţelor cari echilibrează forţa care provine din presiunea atmosferică, se deosebesc baromefre cu lichid şi baromefre metalice. Barometrele cu lichid sînt baromefre în cari presiunea atmosferică e echilibrată de presiunea hidrostatică a unei coloane de lichid, de obicei a unei coloane de mercur, acesta avînd o greutate specifică mare, o tensiune de vapori Barometru 377 Barometru a Barometre cu lichid, a) cu sifon; b) cu rezervor. mică şi putînd fi obfinut în stare foarte pură. Se deosebesc două tipuri de barometre cu lichid: barometrul cu tub în formă de U (numit şi barometru cu sifon) (v. fig. / a), folosit destul de rar, — şi barometrul cu rezervor (v. fig. I b). Barometrul cu tub în formă de U e constituit dintr-un tub de sticlă cu ramuri de lungimi inegale, ramura scurtă fiind deschisă, astfel încît lichidul e în contact cu atmosfera, iar ramura lungă e închisă. Deasupra lichidului din ramura lungă se află o porfiune de tub în care e vid, fie din cauză ca aerul din acea porfiune a fost evacuat, fie din cauză că, inifial, această ramură a fost umplută complet cu lichid, al cărui nivel a coborît apoi în tub. Valoarea presiunii, în acest tip de barometru, e dată de diferenfă nivelului lichidului în cele două ramuri, dacă se exprimă presiunea direct în lungime de coloană de lichid. Dacă presiunea se exprimă în unităfi de presiune (barii, bari, atmosfere), se transformă valoarea citită în unităfi ds lungime de coloană de lichid, în aceste unităfi de presiune finînd seamă că p = hg, p fiind valoarea presiunii, h înălfimeâ coloanei de lichid şi Q, greutatea specifică a lichidului. Barometrele cu tub în formă de U prezintă dezavantajul că cer o deosebită atenfie la citirea înălfimii coloanei de lichid, deoarece, prin varierea presiunii atmosferice, variază nivelul lichidului în ambele ramuri ale tubului şi, deci, tubul nu poate fi ataşat unei scări gradate cu zero fix. Barometrele cu rezervor sînt constituite, în princi-pal, dintr-un singur tub baromefric de sticlă, închis U la partea superioară, introdus într-un rezervor cu diametru mult mai mare. Paralel cu tubul se găseşte scara divizată pe care se citeşte presiunea. Această scară poate fi gradată, fie în unităfi de lungime, fie în unităfi de presiune, iar citirile se fac cu ajutorul unui vernier. Pentru a asigura o citire directă, astfel încît valoarea presiunii să fie dată de citirea pe diviziunea scării din dreptul nivelului lichidului din tubul barometric, se folosesc numai foarte rar barometre cu rezervor fix şi cu tub fix (barometru Tounelot), al căror rezervor are diametru foarte mare, astfel ca nivelul lichidului din tub să rămînă practic constant; se folosesc, fie barometre cu rezervor de capacitate variabilă, fie barometre cu scară depia-sabilă, fie barometre cu scară compensată. Barometrele cu rezervor de capacitate variabilă, sau barometrele Fortin(v.fig. II), au un rezervor al cărui fund poate fi deformat astfel, încît nivelul mercurului din rezervor să poată fi menfinut constant, cînd variafiile presiunii atmosferice produc variafii ale înălfimii coloanei de lichid în tubul baromefric. în acest scop, fundul, care e de piele, se sprijină pe un şurub astfel, încît prin înşurubarea acestuia, fundul e împins în sus, micşo-rînd capacitatea rezervorului, iar prin deşurubare, fundul se lasă în jos sub greutatea mercurului, mărind capacitatea rezervorului. Barometrele Fortin, folosite în practică, au tubul de sticlă înconjurat de o cămaşă metalică, care are o deschidere în zona în care se produc deplasările nivelului mercurului, astfel încît să poată fi observat nivelul. în barometrele cu scară deplasabilă, citirea diviziunii scării din dreptul nivelului lichidului din tubul baromefric dă direct valoarea presiunii după ce scara a fost deplasată în lungul MJ. II. Barometru Fortin. tubului barometric astfel, încît diviziunea zero a fost adusă în dreptul nivelului lichidului din rezervor. în cazul barometrelor cu scară compensată, citirea nivelului lichidului din tubul barometric dă direct valoarea presiunii, fără o ajustare a diviziunii zero a scării gradate în dreptul nivelului lichidului din rezervor. Dacă atît tubul barometric, cît şi rezervorul sînt cilindrice, orice variafie a nivelului lichidului în tub produce o variafie de sens contrar a nivelului lichidului din rezervor, proporfională cu valoarea variafiei din tub. Această variafie a nivelului lichidului din rezervor e, în general, mult mai mică decît variafia nivelului în tub (rezervorul avînd diametrul mult mai mare decît al tubului) şi de ea se fine seamă în momentul gradării barometrului, astfel încît fiecare dinfre diviziunile de pe scara gradată dă valoarea lungimii coloanei de lichid raportate, ca origine, la nivelul din acel moment al lichidului din rezervor. Se obfine astfel, pe tub, o scară divizată contractată. Citirile efectuate cu un barometru cu lichid trebuie corectate pentru a obfine valoarea adevărată a presiunii atmosferice. Principalele corecfii sînt corecţia de temperatură, corecfia de menise şi corecfia de altitudine şi de latitudine. Corecfia de temperatură e datorită faptului că distanfa dintre diviziunile gradafiei de pe tubul barometric, efectuată la o anumită temperatură, variază cînd temperatura variază, astfel încît valorile presiunii, citite la temperaturi mai înalte sînt mai mici decît valorile reale, şi invers. O corecfie de temperatură e datorită şi dilatafiei, cu temperatura, a lichidului din tubul barometric. Pentru ca determinările de presiune să fie comparabile, valorile citite la diferite temperaturi se reduc la temperatura de 0°. Corecfia de menise e datorită faptului că nivelul licFidului din tubul barometric nefiind un plan orizontal, ci, în cazul obişnuit în care acest lichid e mercurul, un menise convex, citirea din dreptul planului orizontal tangent la menise conduce la valori .prea mari pentru greutatea coloanei de mercur, deci pentru presiune. Valoarea corecfiei de menise depinde de diametrul tubului barometric şi e dată în tabele în funcţiune de acest diametru. Corecfiile de altitudine şi de latitudine sînt datorite variafiei greutăfii specifice a lichidului barometric din câuza variafiei accelerafiei gravitafiei cu altitudinea şi cu latitudinea. Pentru a face citirile comparabile, ele se reduc la nivelul mării şi la latitudinea de 45°. * Barometrele metalice (numite şi barometre ane-roide) sînt barometre în cari presiunea atmosferică e echilibrată prin tensiunile elastice din anumite piese metalice ale instrumentului.Un barometru metalic e constituit, în principal, fie dintr-un tub Bourdon(v. Bour-don, tub ^), fie, mai des, dintr-o cutie metalică cilindrică (v. fig. III a şi b) cu fund şi capac subfiri şi ondulate astfel, încît să fie cît mai deformabile (numită şi capsula barometrului sau capsulă Vidi), din care a fost îndepărtat aerul, Capacul (diafragma) şi fundul cutiei sînt menfinute la o oarecare distanfă unul de celălalt, cu ajutorul unui resort care tinde să le depărteze, acfionînd astfel III. Barometru metalic, a) vedere; b) schemă de principiu; 1) capsula (cutia) barometrului; 2) resort; 3) sistemul de pîrghii al barometrului. Barometru — altimetru 378 Basanite în sensul contrar presiunii atmosferice, care tinde să turtească cutia apropiind capacul de fund. Penfru fiecare valoare a presiunii atmosferice, cutia are o grosime anumită. Deplasările capacului fată de fund sînt amplificate printr-un sistem de pîrghii şi comunicate unui ac indicator care se poate mişca în fata unei scări gradate. Aceste deplasări sînt, în general, foarte mici (de ordinul a 0,005 mm pentru o variafie a presiunii atmosferice de 1 mm col. Hg). Valoarea presiunii atmosferice variind cu altitudinea, barometrele metalice pot fi folosite şi ca altimetre, în care caz se numesc altimetre aneroide sau al-timetre barometrice (v. şi sub Altimetru). Barometrele metalice dau, în general, valori ale presiunii atmosferice cu o eroare de 0,2*»*1 mm col. Hg. Ele prezintă avantajul de a fi relativ robuste şi de a putea fi transformate în instrumente înregistratoare (v. Barograf), dar şi dezavantajul de a fi sensibile la variafiile de temperatură şi de a prezenta fenomenul de îmbătrînire. Efectele îmbătrînirii materialului din care sînt construite pot fi eliminate dacă se etalonează periodic gradafia barometrului prin comparare cu un barometru cu iichid. Unele barometre metalice prezintă şi dezavantajul unei inerfii în atingerea pozifiei de echilibru, în sensul că, după ce un astfel de barometru, care a atins o stare stabilă la o anumită presiune, e supus unei presiuni diferite, capacul capsulei nu rămîne stabil la noua presiune decît după un oarecare timp. Pentru a înlătura (cel pufin în parte) efectul pe care-l are variafia de temperatură a mediului ambiant asupra indicafiilor date de un barometru aneroid, datorit faptului că rezistenfa cutiei metalice variază cu temperatura, se face compensarea, care consistă în introducerea unei cantităfi anumite de aer în interiorul cutiei. Cantitatea de aer e calculată astfel, încît creşterea de presiune, pe care cutia o suportă dinăuntru prin dilatarea aerului din ea, odată cu creşterea temperaturii mediului ambiant, să echilibreze scăderea rezistenfei perefilor metalici ai cutiei, scădere produsă odată cu aceeaşi creştere de temperatură. în practică, compensarea nu poate fi realizată în mod perfect, astfel încît aneroidele nu dau indicaţii fot atît de precise ca barometrele cu mercur. t. Baromefru-aitimetru, pl. baromefre-aitimetre. Fiz., Topog.: Aparaf care măsoară diferenţa de nivel dintre un punct şi nivelul mării. Se bazează pe principiul barometrului şi e construit ca un barometru portativ, avînd un cadran mobil pentru calaj, pentru corecfia presiunii atmosferice. Penfru a afla cota unui punct, se pleacă de la o cotă cunoscută, a cărei altitudine se fixează prin calaj pe cadranul mobil; cotele altor puncte se citesc direct pe altimetru. 2. Baros, pl. baroase. Tehn.: Ciocan de ajutor, de ofel, de 5-**10 kg, cu pana dreaptă sau în cruce, care se mînuieşte cu ambele mîini. E folosit în lucrări de fierărie din gros, în lucrări de drumuri, în minerit, etc. 3. Baros. Metg.: Aliaj compus din 89% nichel şi 11% crorm cu următoarele caracteristici: greutatea specifică, 8,32; coeficientul de dilatafie lineară, 0,0147 mm/m şi grad; rezistenfa specifică, 0,85 Q * mm2/m; coeficientul de variafie a rezistenfei specifice cu temperatura cu valorile 0,0004 în intervalul 0***200°, şi 0,0002 în intervalul 200'--1100°. 4. Baroscop, pl. baroscoape. Fiz.: Aparat pentru demonstrarea principiului lui Arhimede în cazul gazelor, constituit dintr-o balanfă cu brafele egale, de extremităfile cărora sînt suspendate două baloane de greutăfi egale, dar de volume foarfe diferite. Balanfa, care e în echilibru în aer la presiunea atmosferică, se dezechilibrează, înclinîndu-se spre balonul mare, cînd e aşezată sub un clopot din care se scoate aerul, punîn-du-se astfel în evidenfă împingerea de jos în sus a aerului, mai mare pentru balonul cel mare. 5. Baroselenif. Mineral.; Baritină. (Termen vechi, părăsit.) n. Barofermograf, pl. barotermografe. Mefeor.: Aparat format dintr-un barometru şi un termometru, care înregistrează, în acelaşi timp, variafiile de presiune atmosferică şi de temperatură ale aerului. 7. Barotermohigromefru, pl. barotermohigrometre. Mefeor.: Aparat compus dintr-un barometru, un termometru şi un higro-metru, şi care măsoară în acelaşi timp variafiile presiunii, ale temperaturii şi ale umezelii aerului. Se foloseşte la controlul presiunii, al temperaturii şi al stării de umiditate a aerului din incintele în cari se realizează diferite stări atmosferice pentru etalonarea radiosondelor. «. Barotermometru, pL barotermomefre. Meieor.: Aparaf compus dintr-un barometru şi un termometru, şi care e folosit pentru măsurarea presiunii atmosferice şi a temperaturii aerului. 9. Baroîropă, distribufie Mefeor.: Distribufie în care suprafefele isosubstanfiale ale atmosferei sînt isobare. 10. Barranca. 1. Geol.: Sin. Canion (v.). 11. Barranca. 2. Geol.: Sin. Barrancos (v.). 12. Barrancos. Geol.: Sistem de văi înguste (ravine) pe versantele conurilor vulcanice, îndreptate radiar de la vîrf spre bază, cari se formează în urma eroziunii apelor de şiroire şi a torenfilor, în materialul piroclastic (bombe, cenuşă) al conurilor vulcanice. Sin. Barranca. 13. Barrandian. Stratigr.: Succesiunea depozitelor precambri-ene şi paleozoice din regiunea Praga. 14. Barrandit. Mineral.: Variscit (v.) cu confinut de Fe***, din grupul fosfafilor hidratafi. 15. Barremian. Stratigr.: Etaj al Cretacicului inferior, cuprins între zona cu Crioceras duvali a Hauterivianului superior şi zona cu Ancyloceras matheronianum a Apfianului inferior (Be-doulian). Speciile caracteristice ale Barremianului sînt următoarele: amonifi: Crioceras emerici, Barremites difficile, Holco-discus caillandianus, Pulchellia pulchella, Macroscaphites yvani şi Heteroceras astieri'anum; pachiodonte: Requienia ammonia şi Monopleurâ trilobata. în Barremian apar şi primele orbifoline (Orbitolina conulus şi Orbifolina conica-discoidea). Faciesurile obişnuite ale acestui etaj sînt faciesul pelagic marnos cu cefalopode, faciesul recifal cu pachiodonte şi orbi-foline (Urgobarremian) şi faciesul de Fliş. în fara noastră, depozitele pelagice sînt .deosebit de bine dezvoltate în Banat (la Svinifa) şi în Basinui intercristalin al Dîmbovicioarei; calcarele urgobarremiene se întîlnesc în Dobrogea (la Cernavoda) şi în Munfii Apuseni de Nord (în Pădurea Craiului); faciesul de Fliş are o largă răspîndire în Munfii Apuseni de Sud (în Munfii Trascăului) şi în Carpsfii Orientali, unde e reprezentat prin şisturi negre (orizontul inferior al Sfratelor de Audia), prin Stratele de Comarnic în Muntenia şi prin Stratele de Bistra în Moldova (partea lor inferioară). 16. Barfholomif. Mineral.; Feronatrit impur, rezultat ca produs de descompunere a piritei. 17. Bartit. Mineral.: Zn3Cu [(OH)2 | As6Oig] • H20. Mineral din grupul arseniafilor hidratafi, care cristalizează în sistemul monoclinic. îs. Barfonian. Stratigr.: Etaj al Eocenului care, în basinui Parisului, e cuprins între Lufefian (calcarul grosier) şi Ludian (gipsul de Montmartre) şi care are ca tip nisipurile de Beau-champ şi calcarul de Saint Ouen şi ca foraminifer caracteristic pe Nummulites variolarius-heberti. Fauna de Mamifere a Bartonianului cuprinde ultimii reprezen-tanfi ai genului Lophiodon, alături de numeroase Palaeotheridae. Mulfi autori numesc acest etaj Ledin. ia, Basamac. Ind. alim.: Băutură alcoolică de tipul rachiului. 2-). Basanite. Petr.: Roci bazalfice, neovulcanice, alcaline, constituite din plagioclazi bazici, piroxeni (de cele mai multe ori fitanaugit sau diopsid augitic), olivin şi un feldspatoid sodic, cel mai frecvent fiind nefelinul (basanite nefelinice) şi, mai rar, din sodalit (basanite sodalitice) şi leucit (basanite leuci-tice). Ele formează lavele vulcanului Vezuviu, din care cauză se numesc şi vezuvite. Basarabian 379 Basculă 1. Basarabian. Stratigr.: Diviziunea mijlocie a subetajului Sarmafian, avînd ca specii caracteristice Mactra fabreana, Cryp-tomacfra pes anseris, Csrdium fittoni şi Trochus podolicus. Basarabianul e larg răspîndit în Podişul Moldovenesc şi în zona neogenă a Carpaţilor Orientali; el îmbracă faciesuri diverse: un facies nisipos-marnos cu intercalaţii de gresii oolitice în partea de vest a Podişului Moldovenesc, un facies argilos (argilele de Ungheni) cu Crypfomactra pes anseris în regiunea Văii Prutului, şi cu intercalaţii de calcare recifale (calcare cu Nubecularii) între Prut şi Nistru. La partea superioară a Basa-rabianului din împrejurimile laşilor se distinge un orizont de apă dulce (în Stratele de Bohotin), urmat de un calcar oolitic (calcarul de Repedea) şi de un nivel de nisipuri cu faună bogată (nisipurile de Răducăneni). în zona neogenă a Carpaţilor Orientali, Basarabianul e reprezentat prin gresii şi nisipuri în bancuri medii, separate prin pachete de marne. 2. Bască, p!. băşti. Ind. text.: Acoperămînt penfru cap, în ormă de beretă ca o calotă, confecţionat din tricot, uneori din ţesături de lînă, de bumbac, sau din lînă amestecată cu alte fibre, cu marginile îndoite în inferior. După modul de producere, se deosebesc: Băşti pîslite, cari se produc prin pîslirea (aburirea şi presarea) unui val cardat de fibre de lînă îmbrăcat pe nişte discuri şi apoi piuarea la o piuă cu ciocane — tratîndu-se cu soluţie de săpun sau în baie acidă, după care urmează stoarcerea, uscarea, călcarea pe forme speciale şi perierea. Băşti tricotate, cari se produc prin fricofare pe maşini speciale de tricotat. Maşina de tricotat băşti are un mecanism de îngustare şi de lărgire a tricotului (printr-un sistem de prismă cu cartele de comandă), care scoate, respectiv introduce în lucru, grupuri de ace de tricotat, pentru obţinerea formei cli-nurilor, — un dispozitiv special care permite şi comandă tri-cofarea cîte unui rînd de ochiuri mai largi şi a unui număr de rînduri suplementare la clinurile de început şi de sfîrşif ale băştilor, în vederea încheierii acestora pe maşinile de încheiat, cum şi tricotarea unor rînduri despărţitoare (din fir de altă culoare) între fiecari două băşti. Maşinile de tricotat băşti funcţionează automat (fricofînd în continuare o bască după alta), fiind oprite numai în cazul unor defecte în tricot, sau pentru a fi alimentate cu,fire de tricotat. Basca tricotată se compune din 20**26 de clinuri, tricotate separat, cari apoi se unesc prin coasere manuală sau la maşini speciale, încheindu-se marginea exterioară a primului glin cu cea a ultimului clin. Pentru consolidarea tuturor vîrfurilor cli-nurilor cari formează basca, acesteia i se coase manual un moţ (codiţă) de şnur tricotat, iar penfru menţinerea formei băştii, marginea acesteia se dublează şi se coase, formîndu-se un tiv de 4-”8 mm, îndoit în interior. Urmează piuarea, vopsirea, stoarcerea, formarea pe forme de lemn, eventual aburirea, scămoşarea cu garnituri metalice, tunderea, perierea, iar în unele cazuri, şî coaserea la marginea interioară a unei căptuşeli şi a unei benzi de piele. Băşti confecţionate, cari se produc prin croirea şi confecţionarea din ţesături sau din tricoturi şi cari, în general, au o căptuşeală şi o bandă de piele sau de muşama (contra transpiraţiei). Sin. Basc, pl. bascuri. 3. Bascul, pl. bascule. Mett.: Pîrghie de legătură între arcul mofor al unui ceasornic şi arătătoarele acestuia. V. sub Ceasornic. 4. Basculant. 1. Tehn.: Calitatea unui sistem tehnic de a putea efectua o mişcare de basculare (v. Basculare 1 şi 2), ca uşa ori fereastra basculantă, — sau de a putea fi golit de conţinut prin basculare (v. Basculare 3), ca bena basculantă a unui autocamion ori a unui vagonet de funicular. 5. Basculant. 2. Transp.: Calitatea unui vehicul de marfă de a fi echipat cu o cutie (benă) care, prin basculare (v. Basculare 3), poate fi descărcată lateral sau frontal. Exemple: vago- netul de mină basculant (v. sub Vagonet), vagoneful de funicular basculant. 6. Basculant, circuit V. sub Circuit electronic. 7. Basculare, pl. basculări. 1. Tehn.: Mişcare de rotaţie limitată a unui corp în jurul unei axe orizontale, care nu e necesar să treacă prin centrul de greutate al acestuia. s. Basculare. 2. Tehn.: Mişcare a unui corp solid rezemat sau susţinut, compusă dintr-o mişcare de translaţie şi o mişcare de rotaţie în jurul unei axe orizontale (care în general nu frece prin centrul lui de greutate), în cursul căreia, fie că verticala centrului lui de greutate nu ajunge să depăşească limita zonei de sustentaţie şi corpul nu se răstoarnă, fie că legături, suplementare faţă de reazem împiedică răsturnarea sau o altă mişcare a corpului. 9. Basculare. 3. Transp.: Operafia de a imprima o mişcare de basculare (v. Basculare 1 şi 2) cutiei unui vehicul care transportă materiale, uneori chiar vehiculului (de ex. vagon de marfă, vagonet de mină, autocamion, tomberon, etc.), de obicei în vederea golirii acestuia. 10. dispozitiv de Transp., Mine: Sin. Basculator (v.). 11. Basculator, pl. basculatoare. 1. Transp.: Dispozitiv pentru descărcarea vehiculelor (de ex. vagoane de marfă, vagonete de mină, efc.) prinfr-o mişcare de basculare (v. Basculare 1). V. sub Descărcător. 12. Basculator, pl. basculatori. 2. Transp.: Lucrător care descarcă un vehicul cere transportă materiale (de ex. minereu extras, steril, etc.), prin basculare, şi anume manual sau coman-dînd mişcările unui basculator. V. şi sub Descărcător. i?. Basculă, pl. bascule. 1. Cs.: Dispozitiv constituit din bare articulate, care se fixează pe tocul unei ferestre sau pe perete şi care, prin mişcarea unei pîrghii, permite deschiderea sau închiderea unui canat basculant de fereastră, aşezat la oarecare înălţime (v. fig.). i4. Basculă.2.Cs.: Dispozitiv fixat în pavaj sau în pardoseală, pentru a permite, la nevoie, imobilizarea în pozifie deschisă a unui canat de uşă sau de poartă. îs. Basculă. 3. Ind. text.: Ansamblu de mecanisme la flyer (v.), care are un rol ajutător la înfăşurarea semifor-fului pe mosor. înfăşurarea semitorfului se face pe mosoare cilindrice, cu spirele a-lăturate, formînd straturi cilindrice. îritr-un strat cilindric se depun spire cu diametru constant, vitesa relativă a conducătorului de fir fafă de mosor fiind constantă. La fiecare nou strat cilindric, diametrul spirelor creşte, astfel încît, de la strat la strat, vifesa relativă a conducătorului de fir scade. Variafia vitesei Basculă pentru supralumină. 1) cercevelele supraluminei mobile; 2) cercevelele interioare ale ferestrei; 3) sistemul de pîrghii al basculei; A) mîner penfru manevrarea basculei; 5) dispozitiv de fixare a mînerului pe tocul ferestrei; linia întreruptă: bascula în pozifia închisă a ferestrei. Basculă 380 Basin colector mişcării relative e obfinută prin folosirea unui variator, al cărui organ conclus are o vitesă care descreşte în trepte, cîte o treaptă cu vitesă constantă în timpul formării fiecărui strat cilindric. De la organul condus al variatorului, mişcarea e transmisă atît la mosoare, pentru a le da o mişcare de rotafie, cît şi la banca mosoarelor, pentru ca aceasta să efectueze mişcarea de coborîre şi de ridicare necesară pentru ca spirele să se înfăşoare regulat în straturile cilindrice. La flyer-ele la cari mosoarele au discuri la capete, cum sînt cele pentru fibre liberiene, bascula are o construcfie mai simplă, funcfiunile ei fiind: schimbarea pozifiei de lucru a variatorului, astfel încît organul condus al acestuia să-şi micşoreze turafia în mod convenabil; schimbarea sensului mişcării băncii mosoarelor, aceasta făcînd mişcarea de coborîre şi ridicare, alternativ. La flyer-ele la cari înfăşurarea se face pe mosoare fără discuri la capete, de exemplu la flyer-ele de bumbac, fiecare strat e, atît sus cît şi jos, cu cîte pufin mai scurt decît stratul precedent, astfel încît, la aceste flyer-e, bascula mai îndeplineşte — pe lîngă funcfiunile enumerate — şi pe aceea de a scurta înălfimea cursei băncii la fiecare nou strat cilindric. Construcfia basculei diferă şi după tipul variatorului folosit şi al inversorului mişcării băncii. Sin. Balansier; Mecanism basculant. 1. Basculă, pl. bascule. 4. Fiz., Tehn.: Balanfă cu pîrghii folosită penfru cîntărirea corpurilor cu greutate mare (de obicei peste 200*»300 kg), (v. fig.). Basculele obişnuite sînt balanfe cu brafe inegale, fie de tipul balanfei romane, fie de tipul balanfei zecimale, însă avînd raportul 1/100 între lungimile brafelor; sînt, de fapt, balanfe centezimale, 2. Basculă de locomotivă. C. f.: Sin. Cîntar de locomotivă (v.). 3. Basidie, pl. basidii. Bof.: Organ caracteristic al ciupercilor din clasa Basidiomycetes, la exteriorul căruia, pe nişte prelungiri numite sterigme, se formează basidiosporii. Formarea basidiilor cu basidiospori e totdeauna precedată de fenomenul de înmulfire sexuată. 4. Basîdîofrucf, pl. basîdiofructe. Bof.: Fructificafia ciupercilor din clasa Basidiomycetes. Se formează în urma procesului de înmulfire sexuată. La cele mai multe basidiomicete are forma de pălărie cu picior. 5. Basidiomycetes. Bof.: Clasă de ciuperci, de talie mare sau microscopică, parazite sau saprofite, caracterizate prin prezenfa unui organ (basidie) Ia exteriorul căruia, pe nişte prelungiri (sterigme), se formează basidiospori (v.). Unele basidiomicete, pe lîngă basidiospori, formează, de asemenea, spori simpli (oidii, clamidospori, conidii), Clasificafia basidiomicetelor e bazată pe structura basidiei, care poate fi monocelulară sau bicelulară, şi pe fructificafie. 6. Basidiospor, pl. basidiospori. Bof.: Spor caracteristic ciupercilor basidiomicete. Se formează la exteriorul basidiei, pe nişte prelungiri numite sterigme (sînt exospori). Pe fiecare basidie se formează, de obicei, cîte patru basidiospori. 7. Basilică, pl. basilici. 1. Arh.: Sala sau reşedinfa suveranului, în Antichitate. s. Basilică. 2. Arh.: în arhitectura greco-romană, la început, edificiul civil în care suveranul sau, în numele lui, judecătorii, împărfeau dreptatea; mai tîrziu, un fel de local de bursă în care comercianfii şi clienfii lor se reuneau penfru afaceri comerciale. Ed/ficiul era constituit dintr-o sală dreptunghiulară, Basculă penfru vehicule. I. Basilica lui Maxenfiu. a) secfiune în perspectivă; b) plan; 1) portic; 2) vestibul; 3) navă centrală; 4) nave laterale (colaterale); 5) absida altarului, de 2—3 ori mai lungă decît lată. Accesul în basilică se făcea fie pe latura lungă, ca la basilicile de tip oriental, fie pe latura scurtă, ca la basilicile de tip grecesc, intrarea fiind precedată, în general, de un portic, interiorul sălii era împărfit în sens longitudinal, — prin şiruri de coloane sau de arcade, — în trei pînă la cinci părfi, numite nave (v. fig. I şi II). Nava din mijloc, numită navă cenfrală, mai largă şi mai înaltă decît navele laterale, numite colaterale, era totdeauna prelungită, în partea opusă intrării, cu o încăpere de formă semicirculară, numită absidă, a cărei pardoseală era înălfată fafă de nivelul pardoselii navelor, şi care era rezervată judecătorilor, navele fiind destinate poporului. Deasupra colateralelor e-rau construite galerii. Navele erau acoperite cu un favan sau cu un acoperiş cu şarpantă aparenta, iar absida era acoperită cu o boltă. (Excepfia de la această regulă o constituie basilica lui Constantin din Roma, care e acoperită în întregime cu bolfi, după sistemul fermelor.) Cînd navele aveau aceeaşi înălfime, iluminarea inferiorului ba-si Iicii era asigurată prin ferestre amenajate în zidurile exterioare ale colateralelor, iluminarea navei centrale fiind îmbunătăţită, uneori, printr-un lanternou plasat în plafonul acesteia. Cînd nava centrală era mai înaltă decît colateralele, iluminarea ei era asigurată prin ferestre amenajate în zidurile exterioare de deasupra colateralelor. 9. Basilică. 3. Arh.: în arhitectura creştină, biserică al cărei plan e conceput după modelul basilicilor greco-romane. Exemple: basilicile San Paolo Fuori le Mura, San Lorenzo Fuori le Mura, San Giovanni in Laterano, din Roma. Aceste edificii, pe lîngă elementele caracteristice basilicilor greco-romane, introduc două elemente noi: transeptul şi afriumul. 10. Basin, pl. basine. 1. Tehn.: Recipient deschis, cu dimensiuni în general mari, destinat să colecteze un lichid, sau care confine un lichid, ca rezervă (de ex. apă pentru irigafii, ele.) ori pentru a fi folosit în anumite procese tehnologice, etc. u. ~ colector. Tehn.: Recipient, în general de beton, situat la partea inferioară a unui turn de răcire, în care se colectează apa răcită. V. şi sub Turn de răcire, II. Secţiune în perspectivă printr-o basilică. 1) navă centrală; 2) nave laterale (colaterale); 3) galerii. Basin de aburire 381 Basin de amesfec î. ~ de aburire. Ind. lemn.: Basin de beton construit în pămînt, sub nivelul solului, care serveşte la aburirea buştenilor prelucraţi în industria furnirelor. Basinul e acoperit cu capace de lemn şi e echipat, la fund, cu un sistem distribuitor constituit din una sau din mai multe fevi cu peretele perforat, prin cari se introduce aburul în basin. Manipularea buştenilor şi stivuirea lor, deasupra distribuitoarelor de abur, se fac cu macârale. Sin. Groapa de aburire. V. şi Aburirea buştenilor, sub Aburirea lemnului. 2. ~ de amestec. 1. Alim. apă: Basin în care se face amestecarea rapidă şi completă, cu diverşi reactivi (pentru coagulare, alcalinizare, sterilizare, etc.), a apei brute, în stafiu- nile de îmbunătăţire a calităfilor apei de alimentare. Tipurile de basine de amestec folosite cel mai des sînt următoarele: basinele de amestec cu şicane, basinele de amestec cu perefi despărfitori găurifi, basinele de amesfec cu salt hidraulic şi basinele cu amestecare mecanică. Basinele cu şicane sînt constituite dintr-un basin în formă de jgheab, executat din beton armat, care are în interior patru sau cinci perefi verticali de lemn, realizînd o serie de şicane cari obligă curentul de apă să circule sinuos. Solufia de reactiv se introduce pe la unul dintre capetele basinului. La capătul opus celui pe la care se scurge apa se găseşte un compartiment, separat de restul basinului printr-un deversor de preaplin, în care se adună apa care depăşeşte nivelul apei din basin şi o evacuează printr-o golire de fund. Basinele cu şicane pot fi: basine cu curent orizontal şi basine cu curent vertical. La basinele cu curent orizontal, perefii cari realizează şicanele obturează numai o parte din secfiunea transversală a basinului şi sînt înclinafi cu 45° fafă de axa longitudinală a acestuia, în direcfia de curgere a apei, — cei de pe o latură Si 59 / \ ^ / , a 6 / 2 1 . / . / I. Basin de amestec, cu şicane, cu curent orizontal, a) secfiune longitudinală; b) plan; 1) basin de beton armat; 2) perefi de lemn; 3) deversor de prea-plin; 4) golire; 5) conductă de aducere a apei, de la stafiunea de pompare; 6) conductă de aducere a solufiei de coagulant; Vj) vitesa de curgere printre şicane; v2) vitesa de curgere spre basinul de reacfie. într-un sens, iar cei de pe cealaltă latură în sens invers (v. fig. /). Lăfimea deschiderilor de trecere â apei creşte către capătul pe Ia care se scurge apa, penfru ca pierderea de sarcină piezometrică să rămînă constantă. Pentru ca amestecarea să fie eficientă, vifesa de trecere a apei printre şicane trebuie să fie de cel pufin 0,8 m/s, iar vitesa de curgere a apei prin jgheabul de evacuare, de 0,4«**0,6 m/s. La basinele cu curent vertical, unii dintre perefii cari realizează şicanele sînt coborîfi pînă la fundul basinului şi alternează cu alfi perefi, cari nu ajung pînă la fund. Nivelul părfiî superioare a perefilor coborîfi pînă la fund e sub nivelul celor- lalfi perefi, astfel încît curentul de apă curge vertical, alternativ ascendent şi descendent, trecînd pe sub unii perefi şi pe deasupra celorlalfi. Distanfa dintre perefii şicanelor e de 40***60 cm, iar vite-sele de curgere a apei sînt aceleaşi ca şi la basinele cu curent orizontal. Basinele cu pereţi despărţitori găuriţi (v. fig. II) sînt constituite dintr-un basin alungit, de beton armat, împărţit în 4***6 compartimente, prin 2***4 pereţi transversali, verticali, de lemn. Compartimentul de la unul dintre capete e despărţit de cel alăturat printr-un perete deversor, plin, mai scund decît ceilalţi pereţi, şi e destinat să colecteze excesul de apă şi să-l evacueze prinfr-o golire de II. Basin de amestec, cu perefi despărfitori găurifi. a) secfiune longitudinală; b) plan; 1) basin de beton armat; 2) perefi despărfitori găurifi; 3) deversor de prea-plin; 4} golire; 5) conductă de aducere a apei; 6) conductă de aducere a solufiei de coagulant; Vj) vitesa de curgere prin orificii; v2) vitesa de curgere spre basinul de reacfie. fund. Celelalte compartimente sînt despărţite prin pereţi cu găuri, cu diametrul de 20***100 mm, aşezate în înălţime astfel, încît nivelul apei dintr-un compartiment să fie deasupra nivelului orificiilor superioare ale peretelui care-l desparte de compartimentul următor. Vitesa de curgere a apei prin orificii trebuie să fie de 1 m/s, iar vitesa de ieşire din basin, de 0,4***0,6 m/s. Pentru amestecarea apei cu un singur reactiv se fo- losesc basine cu 2»-3 perefi găurifi, iar pen- q tru amestecul simultan cu mai mulfi reactivi se folosesc basine cu 3-”4 perefi găurifi. Basinele cu salt hidraulic au, la unul dintre capete, un jgheab cu pantă foarte mare, care conduce solufia de reactivi de la o cameră de ascensiune (v. fig. III). Din cauza înclinării jgheabului şi a strangulării Iui la capătul dinspre camera de ascensiune, solufia de reactiv pătrunde cu vitesă în basinul de apă brută, realizînd o mişcare turbionară, care provoacă amestecarea celor două lichide. Basinele cu amestecare mecanică sînt constituite din basine de beton armat, echipate la interior cu agitatoare în formă de elice (v. fig. IV) sau de rofi cu palete. Sînt folosite la instalafiile mari de îmbunătăfire a calităfilor apei. ». ~ de amestec. 2. Mat. cs.: Basin folo- III. Basin de amestec, cu salt hidraulic. 1) conductă de aducere a solufiei de coagulant; 2) cameră de ascensiune; 3) strangulare; 4) jgheab înclinat; 5) salt hidraulic; 6) basin de amestec. IV. Basin de amestec, cu agitare mecanică. 1) basin de beton armat; 2) conductă de aducere a apei; 3) elice pentru amestecare; 4) cilindru interior; 5) perete-şicană; 6) conductă de ieşire a apei amestecate. sit la omogeneizarea pastei brute de ciment în procedeul de fabricafie pe cale umedă. Pasta se introduce într-un basin cir- Basin de apă 382 Basin de nămol activat cular în care se omogeneizează, cu ajutorul unui agitator, fixat în mijlocul basinuJui pe un suport de zidărie. 1. ~ de apă. Arh.: Basin amenajat într-o grădină, într-un parc, într-o curte, în cuprinsul unui ansamblu de construcfii sau într-o sală vastă, pentru a realiza o oglindă de apă în scopuri decorative. Poate avea forme variate şi poate fi executat din zidărie de cărămidă sau de piatră, din beton sau din metal. Adîncimea basinului e, în general, mică (40”70 cm), iar marginile lui sînt înălfate, de obicei, cu 15—20 cm deasupra terenului, Fefele văzute ale peretelui şi fafa fundului pot fi simple sau prelucrate decorativ, acoperite cu mozaicuri sau cu plăci de piatră decorativă (marmură, granit, bazalt, etc.). Uneori, basinui e împodobit cu decorafii sculpturale sau picturale, cu mulurafii diferite, cu vaze, etc. Elementele decorative ale basinului sînt completate cu vine de apă, simple sau combinate cu o compozifie sculpturală, plasate în centrul basinului, după una sau mai multe axe de simetrie ale lui, la coifuri sau pe una dintre laturi. Uneori, jocurile de apă sînt combinate cu jocuri de lumini. în grădini şi în parcuri, basinele pot fi amplasate în capetele sau la încrucişarea aleilor, într-un punct de convergenfă al mai multor alei, în mijlocul unei pajişti, pe un ax de compozifie al grădinii sau al parcului, etc., după stilul şi compozifia acestora. 2. ~ de conservare. Ind. lemn.: Basin cu apă (lîngă malul apelor curgătoare sau al lacurilor adînci), în care se păstrează buştenii desfinafi prelucrării în cherestea, în placaje sau în chibrituri, şi al căror lemn e expus degradării în timpul verii (de ex. buştenii de fag, de tei, de mesteacăn). înălfimea părfii de stivă de sub nivelul apei atinge 9 m, iar cea de deasupra, 1 m. Pentru a evita deplasarea buştenilor în basin, se folosesc cadre de lemn, cari se lasă pe fund şi se umplu cu buşteni. La fabricile moderne, basinele sînt completate cu instalafii de stropire, cari umezesc buştenii stivuifi peste nivelul apei, cum şi cu insfalafii de manipulare a buştenilor. 3. ~ de contact. Alim. apă, Canal.: Basin de reacfie folosit. în procesul de dezinfectare a apei de alimentare, după limpezirea completă a acesteia, pentru a deveni potabilă, ca şi la dezinfectarea apei uzate de canalizare, înainte de descărcarea ei în rîuri mai salubre. în acest basin, apa (care confine substanfe organice în suspensie) e menfinută în contact cu substanţa oxidantă (clor, ozon, efc.) timp de cel pufin 30 de minute. 4. ~ de cubilou. Meig.: Sin. Creuzetul cubiloului (v.). 5. ~ de decantare. 1. Alim. apă, Canal. V. Decanfor. 6. ~ de decantare. 2. Prep. min.: Basin de befon sau da metal, folosit în instalafiile de preparare a minereurilor şi a cărbunilor, pentru limpezirea apelor sau penfru mărirea concentrafiei în maferii solide a acestora (basin de îngroşare). Basinele de decantare se construiesc în interiorul instalafiilor de preparare, în special cînd sînt folosite pentru decantarea apelor reziduale, sau în afara acestor instalafii. în ultimul caz se folosesc, de obicei, îngroşatoare de befon (v. Ingroşător) sau basine piramidale compartimentate, pentru sedimentarea separată a nisipului (care apoi e îndepărtat cu ajutorul excavatoarelor, al screperelor, etc.) şi a mîlului (care e evacuat cu ajutorul pompelor). Cînd basinele de decantare servesc şi ca depozite definitive pentru reziduurile fine, bordura de închidere a basinului se construieşte din meterialul solid depus din apele reziduale. în acest scop se construieşte inifial un dig de pămînt, de piatră sau de scînduri, care închide suprafafa pe care urmează să se facă decantarea şi depozitarea reziduurilor. Apele încărcate cu suspensiile solide sînt conduse prin conducte aşezate în lungul digului şi vărsate în interiorul basinului. Sedimentarea materialului solid se face în straturi cu granule din ce în ce mai mici, cari asigură rezistenfa şi realizează impermeabilitatea depunerilor. Pe măsură ce se umple basinui, se construieşte un alt dig pe depozitul format. Evacuarea apelor limpezite se face prin sonde inverse, cari comunică prin canale de beton sau prin fevi aşezate pe fundul basinului. ~ de deznisipare. Alim. apă, Canal. V. Deznisipafor. s. ~ de economisire a apei de ecluze. Hidr.: Basin alăturat sau incorporat bajoaierelor unor ecluze, cu ajutorul căruia se poate reduce consumul de apă în timpul ecluzărilor; la golirea sasului, o parte din apă intră prin simplă cădere în acest basin, de unde curge în acelaşi mod înapoi în sas, la umplerea acestuia. Sin. Basin de recuperare. 9. ~ de floculafie. Alim. apa: Basin de reacfie în care se produc fulgii (flocoanele) de coagulant, cari provoacă şi accelerează depunerea materiilor confinute în suspensie într-o apă. V. şi sub Basin de reacfie. v.), ~ de flotafie. Canal.: Basin de beton armat, în care sînt îndepărtate, din apele reziduale industriale, materiile în suspensie cu greutate specifică aproximativ egală cu unitatea. Procedeul de îndepărtare a materiilor în suspensie consistă în tratarea apei cu reactivi de flotafie (clei animal, hidroxid de sodiu, coiofoniu, formalină, efc.), pentru aglomerarea suspensiilor, şi în saturarea apei cu aer, pentru transformarea materiilor aglomerate într-o spumă care se ridică la suprafaţa apei din basin, de unde e apoi evacuată. Saturarea apei cu aer se face, fie realizînd la suprafaţa apei o depresiune (vid), fie prin introducere de aer comprimat la 2***3 at. îndepărtarea spumei se face cu răzuitoare mecanice, cari o împing spre o rigolă de colectare. Sin. Basin de înspumare. n. ^ de infiltrare. Alim. apă: Basin cu fundul permeabil, executat în săpătură pînă la stratul acvifer, pentru a permite infiltrarea în pămînt a apei aduse de la o sursă de suprafaţă (rîu sau lac), în vederea măririi debitului captat din stratele de apă subterană de mică adîncime. Pe fundul basinului se aşază un strat filtrant, gros de 0,30-‘ 0,50 m, alcătuit din pietriş mărgăritar, pentru a reţine cea mai mare parte din suspensiile conţinute de apa brută. Cînd stratul filtrant se colmafează datorită depunerilor, se scoate basinui din funcţiune şi se înlocuieşte materialul stratului filtrant. Pentru a evita colmatarea stratului filtrant într-un timp de funcţionare prea scurt, se recomandă ca apa să fie decantată înainte de a fi introdusă în basinui de infiltrare. Dimensionarea suprafeţei de infiltrare a basine lor se determină punînd condiţia ca vifesa de infiltrare să fie de 1 m/24 h. Basinele de infiltrare se folosesc numai în cazul cînd grosimea sfratelor impermeabile de deasupra stratului acvifer nu depăşeşte 3 m de la suprafaţa terenului. Ele se amplasează în amonte de captarea de apă subterană, la o distantă destul de mare de aceasta, penfru ca apa infiltrată şi apoi captată să aibă calităţile apei subterane (să fie limpede, să aibă temperatură constantă în tot timpul anului şi să fie lipsită de germeni). 12. ~ de îngroşare. Prep. min. V. sub Basin de decantare 2. îs. ^ de înspumare. Canal. V. Basin de flotafie. i4. ~ de nămol activat. Canal,: Basin în care se face epurarea biologică a apelor de canalizare, în prezenfa nămolului activat^.) şi a aerului introdus forfat. E constituit dintr-un 3 rezervor dreptunghiular de befon armat, împărfit în două sau în trei compartimente, prin perefi verticali longitudinali, şi echipat cu dispozitive de aerare (v. fig.). Dimensiunile basinelor de nămol activat se determină în funcfiune de cantitatea de apă uzată care trebuie epurată, de concentrafia acesteia în materii străine, de proprietăfi le şi concentrafia nămolului activat, şi de debitul de aer necesar. Se recomandă 3 J fa Basine de nămol activat, a) basin cu un singur canal de aerare; b) basin cu două canale de aerare. 1) canal de aerare; 2) plăci poroase; 3) conducte de aducere a aerului. Basin de radub 383 Basin de reacfie ca adîncimea apei din basin să fie de 2***5 m, iar lăfimea basinului să fie cel mult de două ori mai mare decît înălţimea. Aerarea apei din basin se face, fie prin introducere de aer sub presiune, fie prin agitare cu ajutorul unor ames-tecătoare cu palete (cari realizează o aerare mai bună), sau prin combinarea acestor două sisteme (la basinele mixte de nămol activat). Aerul e introdus în basin prin tuburi sau prin plăci poroase, cari sînt aşezate deasupra unor canale săpate în radierul basinului, în una sau în ambele părfi laterale ale fiecărui compartiment. Suprafaţa plăcilor poroase e, de obicei, egală cu 5***8% din suprafafa fundului compartimentului respectiv. Sistemul de aerare cu plăci poroase prezintă dezavantajul că porii plăcilor se pot înfunda cu depuneri, astfel încît reclamă curăfiri dese, cari se fac prin insuflare de aer (basinul fiind scos din serviciu sau încărcat numai pe jumătate), prin curent invers de apă, prin curăţire cu răzuitoare sau cu abur, prin tratare cu solufii acide, efc. Basinele de nămoi activat sînt folosite în stafiunile pentru epurarea apelor menajere-fecaloide ale localităfilor cu peste 100 000 de locuitori şi pentru epurarea apelor industriale cari confin cantităţi mari de substanfe organice. Uneori, basinele sînt asociate cu instalafii speciale pentru mărirea capacităfii de epurare a nămolului, numite regeneratoare. Aceste basine pot fi folosite şi la epurarea apelor cari confin substanfe toxice în cantitafi atît de mici, încît nu împiedică activitatea minerali-zatoare a microorganismelor. Sin. (impropriu) Aerotanc. V. şi sub Epurarea apei de canalizare. 1. ~ de radub. Nav,: Sin. Doc uscat. V. sub Doc. 2. ~ de răcire prin stropire. Tehn.: Basin de apă des- coperit, de fornră dreptunghiulară, cu fundul şi cu perefii /. Basin de răcire prin stropire, î) basin impermeabil; 2) canal de alimentare; 3) cămin de vizitare; 4) conductă de distribuţie; 5) compensator; 6) conducte (linii) de distribuţie, cu ajutaje; 7) puf de golire. impermeabili, deasupra căruia se pulverizează apa încălzită într-un proces tehnologic industrial, penfru a fi răcită (v. fig. /). Fundul şi perefii basinului de răcire sînt căptuşifi cu beton sau cu un pereu de piatră, pentru a evita pierderile de apă prin infiltrafie. Refeaua de conducte prin care se aduce apa caldă deasupra basinului e aşezată laînăifimea de 1,20—1,50 m deasupra nivelului apei din basin şi e echipată cu ajutaje de pulverizare cari împrăştieapa în evantai (v. fig. //). pulverizarea apei în basinele c'e răcire. a) ajutaj elicoidal centritug; b) ajutaj centrifug în formă de melc; c) ajutaj de şoc. (exprimat în m3/h) şi de intensitatea de stropire a pulveriza-toarelor (exprimată în m3/m2 • h). Temperatura apei răcite se calculează cu ajutorul abacelor construite pe baze experimentale, în funcfiune de temperatura apei calde şi a aerului, de umiditatea atmosferică, de vifesa vîntuiui, şi de presiunea apei la ajutajele de pulverizare. Basinele de răcire prin stropire trebuie amplasate la disfanfe suficient de mari de căi ferate, de drumuri, clădiri, etc., deoarece, iarna, stropii de apă pot provoca acoperirea acestora cu ceafă sau cu gheafă. V. şi sub Răcire, şi sub Răcitor. s». ~ de reacţie. Alim. apă: Basin în care se produc com-binafiile chimice dintre reactivi (pentru coagulare, alcalinizare, sterilizare, etc.) şi substanfele confinute de o apă brută (compuşi ai calciului, substanfe organice, etc.), în stafiunile de îmbunătăfire a calităfilor apei de alimentare. Timpul necesar pentru producerea reacfiilor chimice depinde de natura reactivului şi de tipul basinului folosit. De exemplu, penfru coagulanfi e nevoie de 5---30 de minute, iar pentru/clor, de 20—30 de minute. j Din punctul de vedere al modului de executare, sei deosebesc: basine cu compartimente, basine cu palete rotitoare, basine cu mişcare de rotafie a apei şi basine conice. Basinele cu compartimente sînt constituite din camere de beton armat, echipate cu perefi interiori, verticali, printre cari circulă I apa. Fundul compartimentelor se , execută în pantă, pentru a permite scurgerea depunerilor. - După direcfia de curgere a apei, se deosebesc: basine cu curgere orizontală a apei (v. fig. I) şi basine cu curgere verticală (v. fig. II). La basinele cu curgere orizontală, perefii interiori sînt liberi la unul dintre capete, apa circulînd printre ei după un traseu sinuos. X [_ 1 1 HH nr I K H 1 Dimensionarea suprafefei orizontale a basinelor de răcire prin stropire se face în funcfiune de debitul apei de răcit I. Basin de reacfie cu compartimente, cu II. Basin de reacfie cu compar-curgere orizontală. timente, cu curgere verticală, a) plan; b) secfiune longitudinală; î) basin a) olan; b) secfiune transversală de beton armat; 2) perefi verticali; 3) ca- verticală; î) basin de beton ar-nal de golire. mat; 2) perefi transversali; 3) pe- ... refi verticali pentru realizarea La basmele cu curgere verticala, ?icimelor; 4) conductă de aducfie pereţii inferiori s,nt executafi astfel, a apei de |a basinu, de amestec. încît obliga apa sa urmeze un circuit 51 conductă de ăolire, sinuos, atît orizontal, cît şi vertical. Vitesa de mişcare a apei în basinele cu compartimente e de 0,2—0,3 m/s. La aceste basine, timpul necesar pentru pro- ducerea reacfiilor e de 20—30 minute. Basinele cu palete rotitoare se folosesc numai pentru tratarea apei cu coagulanfi. Ele sînt constituite din camere de beton armat, echipate Ia interior cu o serie de palete cari se âasin de recepfie 384 Basin de refenfie rotesc, fie în jurul unui ax orizontal (v. fig. III), fie în jurul unui ax vertical (v. fig. /V), imfşrimînd apei o mişcare elicoidală. III. Basin de reacfie cu agitator cu IV, Basin de reacfie cu agitator cu ax orizontal. ax vertical. 1) motor; 2) arborele de antrenare a 1) basin; 2) agitator cu palete; 3) con-agitatorului; 3)axul agitatorului; 4)agi- ductă de aducere a apei de la basinui tator cu palete. de amestec; 4) conductă de condu- cere a apei la decantor. Basinele cu ax orizontal pof avea unu sau mai multe compartimente. în ultimul caz, vifesa de rotafie a paletelor se micşorează la fiecare compartiment, în sensul de circulafie a apei. Vitesa de rotafie a paletelor se determină astfel, încît vitesa circulară, la jumătatea disfanfei dintre paletă şi axul de rotafie, să fie de 0,5 m/s, în primul compartiment, şi de 0,2 m/s, în ultimul compartiment. Basinele cu ax vertical se construiesc, de obicei, cu un singur compartiment, vitesa circulară fiind cuprinsă între aceleaşi limite ca la basinele cu ax orizontal. La basinele cu palete, timpul necesar pentru producerea reacfiilor e de 20--30 de minute. Basinele cu mişcare de rotafie a apei se folosesc penfru tratarea cu coagulanfi şi se amenajează în tubul central al VII, Basin de reacţie conic, î) conductă de aducere a apei; 2) con de amestec; 3) conducte de evacuare a apei. VI. Basin de reacfie cu mişcare de rotaţie a apei, cu intrarea apei pe la partea inferioară, a) plan; b) secfiune; 1) intrarea apei; 2) colector de apă; 3) conductă de evacuare a nămolului. V. Basin de reacfie cu mişcare de rotafie a apei, cu intrarea apei pe la partea superioară, a) plan; b) secfiune verticală; î) conductă de aducere a apei; 2) injector; 3) conductă de evacuare a apei; 4) conductă de evacuare a nămolului. decantoarelor verticale. Cu ajutorul unui injector se imprimă apei, Ia intrarea în basin, o mişcare de rotafie, iar la ieşire se amenajează un dispozitiv de amortisare, format dintr-un grătar de dulapi aşezafi pe muchie, care transformă mişcarea de rotafie în mişcare de translafie. Introducerea apei brute, amestecate cu reactiv, poate fi făcută fie pe la partea superioară a basinului (v. fig. V), fie pe la partea inferioară a lui (v. fig. VI). Vitesa de ieşire a apei din dispozitivul de injectare e de 3 m/s. Timpul necesar pentru producerea reacfiiilor e de, 20*“30 de minute. Basinele conice se folosesc pentru tratarea cu coagulanfi şi cu lapte de var, şi se amenajează în tubul central al decantoarelor verticale (v. fig. Vil). Apa amestecată cu reactiv intră pe la partea inferioară a basinului (vîrful conului), cu vitesa de 0,8"-1f0 m/s, şi iese pe la partea superioară a lui, cu vitesa de 0,1 m/s. Timpul necesar- pentru producerea reacfiei e de 5***8 minufe. 1. ~ de recepţie. Ind. alim.: Recipient cu capacitatea de 400--3000 I de formă paralelepipedică sau semi-cilindrică, confecfionat din tablă de ofel cositorit sau inoxidabil, ori de aluminiu, folosit pentru păstrarea laptelui introdus în fabrică, pînă în momentul prelucrării lui (v. şi Basin de recepfie, sub Basin 2). 2. ^ de recuperare. Hidr. V. Basin de economisire a apei de ecluze. 3. ~ de refenfie. Canal.: Basin de capacitate mare, amenajat pe refelele de canalizare în sistem unitar sau mixt, ori cari primesc descărcări de ape industriale cu debite excepfional de mari, pentru a atenua unda debitelor extraordinare (cari reclamă secfiuni de curgere foarte mari, neeconomice) şi pentru a proteja instalafiile situate în aval (de ex. stafiunile de epurare), cari trebuie să funcfioneze cu debite cît mai uniforme. Basinele de retenfie sînt folosite, în special, la refele de canalizare la cari, datorită configuraţiei terenului (relativ plat sau lipsit de un emisar apropiat), nu se pot amenaja deversoare de descărcare (v.). Secfiunea de scurgere în aval a basinului poate fi fixă sau reglabilă. în primul caz, basinui se încarcă în timpul debitelor excepţionale, datorită remuului provocat de faptul că secfiunea de scurgere e insuficientă. Debitul de scurgere al basinului nu se întrerupe şi nici nu se micşorează, iar descărcarea basinului se face imediat în continuarea viiturii, pe măsură ce capacitatea de scurgere a secfiunilor din aval devine mai mare decît debitele sosite în basin. în cazul al doilea, secfiunea de scurgere a basinului se strangulează cu ajutorul unui stăvilar, provocînd acumularea apei în basin şi împiedicînd creşterea necontrolată a debitelor de descărcare, în timpul retenfiei. Basinele de retenfie se construiesc din zidărie de piatră sau de beton, cu paramentul perefilor executat cu îngrijire şi cu fundul tencuit şi sclivisit, pentru a micşora coeficientul de rugozitate. Ele pot fi acoperite sau descoperite. Nivelul radierului trebuie să fie la nivelul fundului canalului pe care se amenajează. Basinele de refenfie destinate apelor de scurgere de la industriile cu consumuri mari (în special ape de răcire şi ape de spălare) pot funcfiona intermitent, în care caz se urmăreşte nu numai uniformizarea debitului, dar şi o anumită uniformizare a concentrafiilor. Unele basine de refenfie au fundul nebetonat şi perefii de pămînt taluzat şi sînt folosite la descărcarea apelor reziduale industriale foarfe toxice direct într-un emisar (curs de apă) care nu poate asigura diluarea necesară a lor decît în timpul debitelor mari de primăvară. Basinele de retenfie acumulează apele în tot cursul anului şi se descarcă complet în timpul apelor extraordinare ale emisarului. Aceste basine trebuie să aibă capacitate foarfe mare (uneori pînă la cîteva sute de mii de Basin de refinere 385 Basin de furnale metri cubi) şi să fie aşezate Ia un nivel care să permită scurgerea liberă a apelor în emisar, chiar la nivelurile cele mai înalte ale apelor acestuia. închiderea, respectiv descărcarea jot.( se asigură cu ajutorul unui stăvilar de lemn, deoarece piesele metalice şi cele de zidărie sînt corodate. Sin. Basin de refinere, (impropriu) Basin de acumulare. 1. ~ de refinere. 1. Hidr.: Rezervor natural său amenajat în amontele unui curs de apă, pentru refinerea apelor în timpul ploilor sau al topirii zăpezilor şi pentru alimentarea cursului de apă în timpul secetei. 2. ~ de refinere. 2. V. Basin de retenfie. s. ~ de sedimentare. Canal. V. Decântor. 4. ~ de sortare. Ind. lemn.: Basin cu apă — în fafa halei gaterelor din fabricile de cherestea — în care se descarcă buştenii aduşi din depozit (cu vagonets sau pe transportoare mecanice), penfru a fi spălafi, sortafi şi întorşi, înainte de transportul lor Ia gatere. Basinele de sortare pot fi folosite şi în timpul iernii, prin încălzire cu apa de condensafie sau cu aburul uzat de la motoarele cu abur. Avantajele folosirii acestor basine sînt sortarea uşoară, spălarea de nisip şi de pietriş şi deci cru-farea pînzelor de gatere şi a celorlalte unelte ale maşinilor, muierea fibrelor şi deci prelucrarea mai uşoară şi economie de energie, iar dezavantajul fofbsirii lor e faptul că rumeguşul ud, rezultat din tăierea lemnului scos din apă, nu mai poate fi absorbit şi evacuat cu ajutorul exhaustoarelor. 5. ~ de tăbăcire. Ind. piei.: Recipient care confine zemuri preparate din extracte tanante vegetale, în care se efectuează tă-băcirea vegetală a pieilor. Basinele folosite în tăbăcării sînt îngropate în pămînt, pentru menfinerea unei temperaturi constante, penfru introducerea şi scoaterea mai uşoară a pieilor, cum şi penfru manipularsa mai uşoară a zemurilor. La prelucrarea pieilor se folosesc trei feluri de basine, şi anume: basine de pretăbăcire, basine de zencuire şi basine de presărare. Basinele de pretabăcire sînt construite din beton cu ciment liber de fier, şi sînt finisate frecînd perefii interiori de 3-**4 ori cu zemuri tanante fierbinfi, în concentrafii crescînde, cu uscări intermediare; apoi sînt căptuşite cu un strat de asfalt, aplicat sub forma unui lac special, pentru a împiedica formarea petelor pe piei. în general, basinele de pretabăcire sînt legate între ele, în serii de cîte 6**-12, şi sînt echipate cu rame oscilante pecari se aşază şipcile pentru suspendarea pieilor. în basinele de pretăbăcire, pieile sînt puse în contact cu zemurile tanante vegetale prima dată (v. şi sub Pretăbăcire). Basinele de zencuire sînt construite din beton şi au aceleaşi dimensiuni ca şi basinele de presărare. Pentru zencuire se folosesc 1--*3 basine, în cari pieile sînt aşezate orizontal, fiind acoperite cu zeama tanantă, cu o concentraţie mai mare şi mai acidă decît cea folosită în ultimul basin de pretăbăcire (v. şi sub Zencuire). Basinele de presărare se construiesc din beton şi sînt finisate • după acelaşi procedeu ca şi basinele de pretăbăcire. Se folosesc 1"*3 basine de presărare, în cari pieile sînt aşezate orizontal, sînt presărate cu coji tanante măcinate, iar zeama tanantă e introdusă printr-un jgheab aşezat într-un coif al basinului (v. şi sub Presărare). e. ~ de topit. Ind. texf.: Groapă de formă paralelepipedică, al cărei fund şi ai cărei perefi laterali se acoperă cu un strat impermeabil de cărămidă zidita sau de beton armat, echipată cu o instaiafie de alimentare cu apă, cu o instaiafie pentru încălzirea apei cu abur, cu o instaiafie pentru scurgerea apei, ufteori cu o instaiafie de încărcare şi descărcare mecanizată, — care se foloseşte pentru topirea unor plante textile (in, cînepă, iută, chenaf, abutilon), După modul de încărcare cu tulpini, se deosebesc: basine cu încărcare pe o singură parte, cari au lungimea de cel mult 5 m, şi basine de încărcare pe două părfi, cari au lungimea de cel mult 10 m. Basinele de topit au capacitatea de încărcare de 1,5--10 t de tulpini uscate. Pe fundul lor se aşază grătare de lemn, cari fin tulpinile deasupra fundului. Conducta de alimentare cu apă şi gura de golire se găsesc, la unele basine, la nivelul fundului. Un dop de lemn, care înfundă gura de golire, poate fi manevrat cu ajutorul unei tije, care are un mîner situat deasupra nivelului lichidului din basin. La unele basine, apa caldă intră prin fevi găurite, aşezate pe fund, iar excesui de apă se scurge prinfr-o feavă-aj’ufaj, situată la nivelul normal al lichidului în basin. Apa caldă circulă de jos în sus, spălînd tulpinile supuse topirii. Basinele cari trebuie să funcfioneze în fot cursul anului se construiesc în încăperi închise. Basinele cari funcfionează sezonier (vara) se construiesc afară, eventual sub un simplu acoperiş. Se construiesc mai multe basine, paralele şi cu lăfimea spre bâza de deservire, frontul de deservire fiind mic (3*”3,5 m), spre a asigura condifii mai bune pentru circulafia lichidului. Consumul de căldură în topitorie fiind foarte variat, şi maxim în faza de umplere a basinelor cu apă caldă, pentru evitarea vîrfurilor în funcfionarea instalafiilor de încălzire şi de pompare, basinele de topit se completează cu un basin acumulator de apă caldă, situat la un nivel mai înalt, alimentarea cu apă caldă a basinelor de topit fiind realizată, în acest caz, folosind diferenfă de nivel. Penfru utilizarea optimă a volumului basinelor, acestea pot fi încărcate cu baloturi de tulpini presate, cu densitatea de 140 kg/m3 (procedeul Mironov-Resnikov), uşurîndu-se, în acelaşi timp, mecanizarea încărcării şi a descărcării basinelor, fără a se prelungi durata topirii. Basinele de topit simple, improvizate şi cu funcfionare sezonieră, se numesc topile (v.). 7. ~ de tras mătase. Ind. text.: Cuvetă cu adîncimea de aproximativ 10 cm, care se umple cu apă fierbinte de 60° şi în care se introduc gogoşi de mătase pentru desprinderea capetelor de fibre, pentru împreunarea a trei sau a mai multora dintre aceste capete şi tragerea lor sub formă de scul. Secfiunea transversală orizontală a basinului e un triunghi dreptunghi cu coifurile rotunjite. Accesoriile basinului de tras mătase sînt următoarele: un vas mic cu apă rece, care serveşte, în timpul lucrului, la cufundarea degetelor, cînd apa fiartă din cuvetă devine insuportabilă; cîrlige pentru agăfarea capetelor de fibre cari se obţin după baterea gogoşilor; ochiuri conducătoare, prin cari fibrele trec spre vîrtelnifă; termometru cu care se controlează temperatura apei în basin. 8. ~ de turnare. Metg.: Recipient receptor penfru metal lichid, folosit, de obicei, la turnarea pieselor mari de fontă, în locul pîlniei de turnare. E constituit dintr-un cadru metalic căptuşit cu material refractar, legat la partea inferioară de un canal de turnare vertical, care înlocuieşte piciorul pîlniei. Orificiul de intrare în canalul de turnare poate fi închis cu un dop (în formă de bilă), solidarizat cu o tijă cu cîrlig de ridicare (v. fig.). Prin acoperirea orificiului de scurgere se evită pătrunderea zgurii în forma; cu ajutorul tijei, bila e ridicată după ce basinul e plin cu metal topit şi zgura s-a strîns la suprafafa acestuia. Basin de turnare. 1) cadru; 2) căptuşeală refractară; 3) tija dopului la orificiul de legătură cu canalul vertical de turnare; 4) dop; 5) ureche de ridicare. 25 Basin de uniformizare a concentraţiilor 386 Basin penfru colectarea apelor de mina în tot timpul turnării, basinui e alimentat cu oale de turnare şi^ e menfinut plin. i. ~ de uniformizare a concenfrafiîlor. Cana/.; Basin care face parte din instalafia de epurare şi neutralizare a apelor reziduale din industrii şi care serveşte la amestecarea apelor industriale cari au diferite^ concentrafii de impurităfi, pentru a obţine o apă cu concenfrafie medie, inferioară concentrafiei maxime a unora dintre ape, sau concentrafiei „de vîrf" din anumite perioade ale procesului tehnologic» Uniformizarea concentrafiei se face, fie înainte de descărcarea acestor ape în refeaua publică de canalizare, fie înainte de epurarea lor sau, uneori, înainte de vărsarea în emisar. Cel mai des sînt folosite basinele cu şicane, basinele cu perete diagonal şi basinele circulare cu perete radiaj. Basinele cu şicane sînt constituite dintr-o cameră de beton armat, descoperită, care are în interior un număr de pereţi verticali cari obligă curentul de apă să circule după un traseu sinuos, orizontal sau vertical (v. fig. /). Pentru a evita formarea de depuneri pe fund (în special la basinele cu circulafie verticală) şi pentru a realiza o uniformizare mai bună, apa care o= Hi- * n ' jL^rA ' / - : : — ; — -//77prrr/r/7.’ 2 3 b 1. Basine de uniformizare a concentraţiilor, cu şicane, a) basin cu circulafie orizontală a apei; b) basin cu circulafie verfica/ă a apei. circulă prin basin e agitată cu ajutorul unor elice dispuse între perefii interiori ai basinului, sau cu ajutorul aerului comprimat. Basinele cu insuflare de aer sînt asemănătoare cu basinele de nămol activat. Aerul e insuflat prin tuburi perforate sau prin plăci poroase. Debitul de aer insuflat, raportat ia suprafafa basinului, trebuie să fie de 1 ,5'**3 m3/h ■ m2. ^' Basinele cu perete diagonal (v. fig. II) sînt constituite dintr-o cameră dreptunghiulară, de beton armat sau de cărămidă, despărfită în două părfi egale printr-un perete diagonal vertical. Fiecare dintre aceste părţi e despărfită în patru coridoare, prin perefi longitudinali. De fiecare parte a peretelui diagonal e cîte un jgheab colector, iar în lungul fiecăruia dintre perefii de la capete e cîte un jgheab de |/. Basin de uniformizare a concen-distribufie, alimentat de un canal trafiilor, cu perete diagonal, de aducfie. Curentul de apă curge a) secfiune orizontală; b) secfiune de la jgheaburile de distribufie verticală; 1) perete diagonal; 2) jghea-către jgheaburile colectoare, în buri colectoare; 3) perefi longitu-lungut compartimentelor, dinali; 4) jgheaburi de distribufie; Basinele circulare CU perete 5) conductă de alimentare, radia! sînt constituite dintr-o cameră cilindrică împărţită în cinci compartimente circulare, concentrice, închise de un perete vertical radial, de o parte şi de alta a căruia sînt un jgheab colectare (v. fig. III). 2. ~ generator de gheaţă. Termof.: Recipient cu saramură răcită, în care se introduc formele de gheafă pline cu apă, pentru a le transforma în gheafă. V. şi Insta-lafie pentru fabricarea ghefii, sub Gheafă. 3. ~ penfru colectarea apelor de mînă. Mine: Lucrare subterană de forma unei galerii boltite sau cu secfiune trapezoidală, destinată să servească drept rezervor pentru colectarea apelor de mină în vederea decantării şi a evacuării lor cu ajutorul pompelor. Pentru a putea fi cu-răfit de depuneri, la anumite intervale de de distribufie şi unul de . Basin circular de uniformizare a concentrafiilcr. a) plan; b) secfiune l-l; c) secfiune 11-11; 1) perefi circulari; 2) perete radial; 3) jgheab de distribuţie; 4) jgheab de colectare; 5) jgheab de evacuare. timp (cel pufin odată pe an), basinui e împărfit în două compartimente, printr-un perete despărţitor,—sau e construit din două părfi complet separate, sub forma a două galerii conjugate. Basinele de colectare se amplasează în apropierea pufurilor de extracfie, pe unde trec conductele de refulare, în locuri alese astfel, încît să colecteze întreaga cantitate de apă de la orizontul respectiv. Fundul basinelor se găseşte sub nivelul galeriei în care se adună âpele şi la circa 5*«*6 m sub podeaua camerei pompelor. Basinele se sapă, în general, în steril şi numai rareori în stratul exploatabil. Cum o bună decantare se obfine la o vitesă de circulafie a apei cuprinsă între 0,002 şi 0,022 m/s, basinui are în lung un profil special: la extremitatea pe la care vin apele, o pantă de 15“*20° (pe aici se scot, eventual, vagonetele cu nămolul depus); apoi fundul devine orizontal; pe o anumită porfiune dinaintea sorbului pompei, fundul se ridică (pantă de 2'-3°) şi capătă un prag de 0,5—0,8 m, care împiedică nămolul să ajungă în sorb. Capacitatea basinului (pentru ambele compartimente sau pentru ambele galerii) se calculează cu formula 1/=8Q*”12 Q, în care Q e afluxul (v.) orar al minei. Această capacitate poate fi, excepţional, şi mai mică, dacă stafiunea de pompe dispune de alimentare cu energie electrică de Ia două surse independente; după normele de tehnică a securităfii, în vigoare, trebuie să asigure însă înmagazinarea apelor timp de cel pufin 12 ore. Pentru cazul infiltraţiilor abundente şi neaşteptate e necesar să se prevadă basine suplementare. Susfinerea basinelor se face în funcfiune de rezistenfa rocilor înconjurătoare şi de durata de serviciu. La o rezistenfă medie a rocilor şi la o durată sub cinci ani, susfinerea basinelor se face cu lemn. De cele mai multe ori, ele sînt căptuşite însă cu befon. în cazul apelor cu confinut mare de nămol şi de nisip se amenajează înaintea basinelor decantoare speciale. Un orizont are, de obicei, o singură stafiune de pompe, şi deci un singur basin colector; o mină poate avea însă unu sau mai multe orizonturi pentru captarea apelor, şi deci mai multe basine. Sin. Basin pentru captarea apelor de mină, Rezervor pentru colectarea apelor de mină, Colector pentru ape de mină, Basin penfru fermentarea nămolului 387 Basin hidrografic 1. ~ penfru fermentarea nămolului. Canal.: Basin în care se face fermentarea nămolului provenit din decantarea apelor de canalizare. Se compune dintr-un recipient cilindric sau dreptunghiular, de beton armat, care are un acoperiş fix, înecat sau plutitor, şi care e echipat cu diferite conducte (pentru aducerea nămolului proaspăt, pentru evacuarea nămolului fermentat, pentru îndepărtarea excesului de apă), cu un colector de gaze, cu dispozitive pentru amestecarea nămolului (pompe, hidroeleva-toare sau dispozitive mecanice) şi cu dispozitive pentru încălzirea nămolului. Fafă de camera de fermentare a decantoarelor etajate, basinele de fermentare a nămolului prezintă avantajul că întregul spafiu interior al lor e folosit pentru fermentarea nămolului (v. fig.). Fermentarea nămolului durează 25 de zile.în timpul fermentării, temperatura nămolului trebuie să fie menfinută la 27"*35°, prin încălzire cu ajutorul unei serpentine v în care circulă apă caldă, sau prin introducerea de apă caldă sau de abur. Gazele — dezvoltate în timpul fermentării sînt captate de unu sau de mai multe clopote, aşezate Ia partea superioară a acoperişului, şi conduse Ia centrala termică a stafiunii de epurare, pentru a servi drept combustibil. Fermentarea nămolului se face cu atît mai bine şi mai complet, cu cît cantitatea de nămol proaspăt care se introduce zilnic în basin e mai mică. în general, această cantitate trebuie să fie egală cu 3—4% din volumul util al basinului de fermentare. Acest volum se calculează în funcfiune de numărul locuitorilor, pentru fiecare locuitor fiind necesari 20*--25 de litri din capacitatea basinului. V. şi sub Epurarea apelor de canalizare. Sin. (impropriu) Metantanc. 2. ~ piscicol. Pisc.: Depresiune de teren care constituie o unitate hidrotehnică a unei amenajări piscicole şi e fie naturală, de formă neregulată, în zonele inundabile (baltă, ghiol sau liman), fie săpată în pămînt, — şi de formă alungită Ia amenajările salmonicole, ori formată prin îndiguirea terenului, Ia amenajările ciprinicole (heieşteu), saj prin bararea unei văi cu iezături (iaz). s. Basin. 2. Hidr.: Suprafafa de teren de pe care apele se colectează şi se drenează spre un recipient, spre o vale, etc. 4. ~ aferent unui pod. Pod.: Suprafafa de teren de pe care se adună toate apele de precipitafii cari se scurg pe sub un pod. 5. ~ de alimentare. Hidr.: Sin. Basin hidrografic (v.). e. ~ de recepfie. 1. Hidr.: Sin. Basin hidrografic (v.). 7. ~ de recepţie. 2. Canal.: Suprafafa de teren de pe care sînt colectate apele de scurgere, de un canal colector sau de o refea de canalizare. Sin. Basin de colectare, Basin tributar. I. Basin hidrografic. 1) firul principal; 2) afluenfi principali; 3) afluenfi secundari; 4) afluenţi terfiari; 5) cumpăna apelor. Basin de fermentare a nămolului. а) secfiune verticală; b) schema conductelor; 1) basin de beton armat; 2) clopot; 3) conductă de gaze; 4) conductă de aducere de la basinul de nămol proaspăt, prin staţiunea de pompe; 5) conductă de evacuare spre basinul de nămol fermentat; б) conductă de aducere de la pompele de recir-culare; 7) conductă de conducere la pompele de recirculare. 8. ^ hidrografic. Hidr.: Regiunea de Ia suprafafa Pămîntului, de pe care un fluviu, un rîu, un Iac, etc. îşi colectează apele provenite din precipitafii sau din izvoare, prin scurgere de suprafafă sau prin curgere subterană. Exemplu: basinul hidrografic al Mureşului. Se deosebesc: basine hidrografice superficiale şi basine hidrografice subterane. Limitele unui basin superficial depind de relief, iar limitele basinului subteran depind de pozifia, orientarea şi permeabilitatea formaţiunilor geologice din regiune. Basinul hidrografic are o formă neregulată, produsă în evolufia geomorfoiogică a scoarfei Pămîntului, sub influenfa proceselor tectonice şi de denudafie. în interiorul basinului, apele sînt colectate printr-un sistem de talveguri, cari coboară treptat tot mai jos, cu tendinfă de nivelare (pene-plene). Sistemul de talveguri constituie refeaua hidrografică a rîului, formată din firul principal şi din afluenfi de diferite ordine (v. fig. I). Linia care delimitează basinul hidrografic constituie linia de separafie a apelor (cumpăna apelor) fafă de basinele vecine. Ea trece pe conturul basinului, prin cele mai înalte puncte de nivel, fafă de cari apele din precipitafii se scurg, sub acfiunea “gravitafiei, în direcfii opuse, spre talvegul principal al basinului respectiv (v. fig. II). Cumpăna apelor e evidentă cînd e formată de culmi de munfi, de coline sau de.dealuri şi mai greu de definit în regiunile de cîmpie (de ex. în 2 cîmpia Dunării) şi în special în zonele mlăştinoase. Uneori, linia de separafie a apelor delimitează numai teoretic basinul hidrografic al rîului, suprafafa din care se colectează apele fiind în realitate mai mare sau mai mică decît delimitarea geografică, în funcfiune de înclinarea şi de impermeabilitatea straielor geologice cari dirijează apele infiltrate spre basine învecinate, scofîndu-le la suprafafă, sub formă de izvoare de coastă (v. fig. II b). în acest caz, linia de separafie a apelor trece prin linia câre intersectează planul stratului geologic cu planul II. Cumpăna apelor. а) cumpăna de suprafaţă; b) cumpăna subterană; A) şi B) basine de recepfie învecinate; f) talvegu-rile a două basine învecinate; 2) precipitafii atmosferice; 3) direcfia de scurgere a apelor; 4) profilul liniei de separafie a apelor (cumpăna de suprafafă); 5) sfraf geologic impermeabil; б) direcfia de scurgere a apelor infiltrate; 7) locul apariţiei Izvoarelor de coastă; 8) profilul liniei de separafie a apelor (cumpăna subterană). versantului din basinul învecinat, formînd cumpăna subterană. Astfel, unul dintre basinele hidrografice (A) apare mărit în detrimentul basinului vecin (8). Basine hidrografice mai mari decît limitele fixate de cum-» pana apelor se înfîlnesc frecvent în regiunile carstice (calca-roase), în cari circulafia apelor subterane dintr-un bâsin în 25* 388 Basin de etalonare aifui se produce prin ponoare şi prin scurgeri subterane. în aceste cazuri, basinele hidrografice sînt mult mai extinse decît basinele geografice (de ex. basinul hidrografic al lacului Siut-Ghiol, Mamaia, care se alimentează subteran dintr-un basin hidrografic a. cărui limită vestică e aproape de Dunăre, deşi limitele lui geografice sînt mult mai mici). Cu timpul, linia de separaţie a apelor se deplasează sub influenfa diverşilor factori geologici. Uneori, prin eroziune, se produce interceptarea scurgerii unui rîu vecin („pirateria" de rîuri), în urma căreia linia de separafie a apei se deplasează mult, basinul hidrografic iniţial mărindu-se cu suprafafa basinului hidrografic al rîului interceptat, care are totdeauna o cotă superioară celei a basinului captator. Apropierea interceptării unui rîu de către altul se constată şi în epoca actuală. (De exemplu, în cursul ei superior, prin eroziune regresivă, Dunărea se apropie de rîurile Neckar şi Vutah; rîurile Olt şi Jiu şi-au întins basinul hidrografic la nord de Carpafi; etc.). Suprafeţele basinelor hidrografice superficiale pot fi modificate şi de unele construcfii hidrotehnice, cum sînt captările secundare ale unei uzine hidroelectrice, cari urmăresc să aducă la uzina de pe rîul principal debitele afluenfilor sau ale rîurilor vecine; în acest mod, pe rîurile vecine, basinele hidrografice ale secfiunilor din aval de captări sînt micşorate. Basinul hidrografic se caracterizează prin următoarele două grupuri de elemente: elemenfe geometrice, cum sînt: mărimea (suprafafa), altitudinea medie, forma, panta generală a firului principal, şi pantele versantelor, — şi elemente îizico-geografice, din cari fâc parte: aşezarea geografică a basinului, condifiile hidrogeologice şi desimea refelei hidrografice (exprimată prin coeficientul de torenfialitate, adică prin raportul dintre lungimea refelei şi suprafafa basinului), gradul de acoperire cu vegetaţie şi tipul vegetafiei, . prezenfa lacurilor şi a bălfilor în basin, condifiile climatice (precipitaţiile anuale cu variafia lor într-o perioadă de timp mai lungă, temperatura, deficitul de umiditate, vînturile, evaporafia). Ca date auxiliare penfru cercetările hidrografice, basinul mai e caracterizat prin structura lui geologică, starea de alferaţie şi gradul de permeabilitate al rocilor, etc. Raportul dintre suprafafa şi pătratul lungimii basinului se numeşte coeficient de lăfime al basinului. După altitudine, basinele hidrografice se împart în patru categorii: basine de cîmpie, pînă la 200 m; basine de deal, pînă la 600 m; basine de munte, peste 600 m; basine mixte, formate din două sau din toate cele trei categorii anterioare. Totalitatea caracteristicilor basinului hidrografic determină regimul rîului căruia îi aparfine.— Din cauza greutăţilor întîmpinate la delimitarea basinelor subterane, în calculele hidrologice (coeficientul şi modulul de scurgere) se iau în considerafie, ca unitate fundamentală de teren, numai suprafeţele basinelor superficiale, cari uneori sînt foarte mari (de ex. basinul fluviului Amazon e de 7050000 km2). Limitele basinului superficial se determină pe hartă, cunoscînd refeaua hidrografică (v.) a rîului principal-şi a rîurilor vecine şi trasînd cumpăna apelor care desparte refeaua hidrografică studiată de reţelele hidrografice învecinate. Determinarea basinului subteran se face numai la lucrări hidrotehnice importante, cum şi în zonele carstice, unde apele din basinul superficial al unui rîu pot alimenta basinul subteran al rîurilor vecine. Sin. Basin de recepfie, Basin colector, Basin de alimentare. î. Basin. 3. Geol.; Porfiune din scoarfa Pămîntului, caracterizata prinfr-o anumită structură geologică, morfologică ori tectonică, sau care confine zăcăminte bogate de minereuri şi în special de cărbuni. 2. ~ carbonifer. Geol., Mine. V. sub Basin minier. 3. ~ de subsidenfă. Geol. V. sub Basin tectonic. 4. ~ minier. Geol., Mine: Grupare geografică sau arie de răspîndire a unuia sau a mai multor zăcăminte de substanfe minerale utile de acelaşi fel sau de diferite feluri (complexe), asociate sub formă de strate, de succesiuni de strafe, de filoane, etc., şi cari se găsesc în explorare sau în exploatare. Această numire se utilizează frecvent la zăcămintele de cărbuni (basin carbonifer), însă mai rar la alte zăcăminte. 5. ~ morfologic. Geogr.: Zonă depresionară a scoarţei Pămîntului, de dimensiuni variabile, cu contur mai mult sau mai pufin închis (de ex. Marele basin din Statele Unite, etc.). Dacă zona depresionară afectează porţiuni din oceane, mărginite de ridicări ale fundului lor, sau de insule cu regim hidrologic comun, basinul se numeşte basin oceanic. Sin. Geo-sinclinal (în sensul primordial dat de geologi). 6. ~ oceanic. Geogr. V. sub Basin morfologic. 7. ~ fecfonic. Geol.: Zonă a scoarfei terestre, cu contur curb sau poligonal, în care stratele sînt înclinate, coborînd din toate părfile spre un centru. Depozitele sedimentare dintr-un basin tectonic sînt, de obicei, mult mai groase decît cele din regiunile înconjurătoare. Basinele tectonice s-au format în urma unei cufundări a fundamentului, cu caracter de imersiune, în-sofifă sau nu de falii periferice sau radiale, sau numai de flexuri, peste cari apar discordant şi transgresiv depozitele noi (de ex.: Basinul Transilvaniei, Basinul Petroşani, Basinul Hafeg, etc.). Dacă imersiunea a persistat un timp geologic îndelungat, afectînd o porfiune întinsă din platforma continentală, basinul tectonic se numeşte basin de subsidenfă (de ex. Basinul Parisului). 8. Basin. 4. Nav., Hidr.: Recipient sau construcfie hidrotehnică echipată cu aparatura necesară pentru efectuarea de încercări sau de probe cu modele navale reduse, pentru determinarea elementelor caracteristice ale construcţiilor definitive, ori"penfru stabilirea caracteristicilor aparatelor hidromefrice. Exemple: 9. *+* de etalonare. Hidr.: Construcţie hidrotehnică de laborator, necesară stabilirii caracteristicilor aparatelor hidro-metrice. Tipul cel mai practic de basin de etalonare e canalul recfiliniu, lung de 80***100 m şi cu secţiunea dreptunghiulară de 2,0X1,5 m; cînd nu se dispune de spaţiu suficient, se construiesc în locul canalelor rectilinii canale circulare, între doi perefi cilindrici coaxiali. în basinul de etalonare, apa e perfect liniştită. Moriştele hidromefrice cari trebuie etalonate se fixează, fie de un cărucior autopropulsor, care înaintează cu vifesă reglabilă de-a lungul canalului recfiliniu, fie de un braţ radial în cazul unui canal circular; moriştele se cufundă (legate de o tijă sau de un cablu) la adîncimea de 0,5 m sub nivelul apei din canal. Se imprimă căruciorului sau braţului o mişcare uniformă, cu ajutorul unui electromotor, şi se calculează vitesa din distanţa parcursă într-un anumit timp. Sub acţiunea apei, paleta moriştei hidromefrice se pune în mişcare şi efectuează un număr de rotaţii pe secundă («), care depinde de vitesa de înaintare a căruciorului în canal (x>). Acest număr se stabileşte fără greutate, de- v^m/ oarece morişca are un sisfem de so- 3,0 nerie, care emite un semnal acustic Ia f'iecari 10 sau ™ 20 de rotaţii ale paletei. Se fac eta-lonări pentru vi- 1Q tese cuprinse între 0,2 şi 3 m/s, obţinîndu-se perechi de valori v t şi n{v. fig.); relaţia dintre cele două c elemente, folosită azi la măsurarea debitelor pe rîuri, are următoarea formă: v — a • n-\-bţ de iarare a unej morişfi hidromefrice. Basin de probe 389 Basin de înot în care a şi b sînt caracteristicile moriştei etalonate. Sin. Canal de etalonare, Basin de tarare, Canal de tarare. i. ~ de probe. Nav., Hidr.: Basin care serveşte Ia efectuarea probelor cu modele navale reduse, executate din parafină, pentru determinarea elementelor caracteristice, aplicabile execuţiilor definitive. Modelele reduse sînt geometric asemenea cu cele definitive, fiind construite după planurile cari vor servi la execuţiile definitive. După trasarea curbelor caracteristice pentru model, se deduc cele aferente execuţiei definitive, finînd seamă de coeficienţii de transpunere cari derivă din similitudinea dinamică. Pe baza lor, proiectantul modifică profilurile proiectate, pentru a realiza condifiile optime, în acest mod se studiază forma carenei, a elicei, vibraţiile maşinilor, influenţa adîncimii, etc. Sin. Basin Froude. s. ~ Froude. Nav., Hidr. V. Basin de probe. 3. Basin cu valuri. Cs.: Basin de înot echipat cu o instalafie specială pentru producerea de valuri artificiale cu înălfimea de 1,5‘-3 m, destinat fie practicării înotului (în care caz poate fi în aer liber sau acoperit), fie unor scopuri terapeutice (în care caz e amplasat într-o sală închisă), pentru tratarea unor două plăci metalice, cari sînt menfinute într-o mişcare de pendulare (v. fig.). 4. Basin de adăpost. Nav. V. sub Basin portuar. 5. Basin de înot. Cs..* Basin folosit pentru antrenamente şi pentru concursuri de înot şi sărituri în apă. Se construiesc basine în aer liber sau de vară, şi basine acoperite sau de iarnă. Basinele în aer liber pof fi naturale sau artificiale. Basinele naturale sînt amplasate pe malurile, de obicei împădurite, ale rîurilor, lacurilor şi pe fărmul mării, la distanfa de cel pufin 1000 m de porturi, gări maritime sau fluviale, de docuri cu depozite de cărbuni, de conductele de petrol, de locurile de ancorare a navelor, de vărsarea canalizaţilor, şi la cel pufin 50 m în amonte de locurile în cari se scaldă vitele sau se spală rufele. Malul apei trebuie să aibă panta lină şi constantă, iar fundul să nu fie acoperit cu pietre colţuroase, cu nămol sau stufăriş. Dacă apa e curgătoare, trebuie să aibă vitesa de cel mult 1 m/s şi să nu aibă vîrtejuri sau ochiuri. Basinele naturale se înconjură fie cu 2"*3 rînduri de pilofi, peste cari se execută o platformă de dulapi, fie cu plute (v.fig. 1), constituite din bile de lemn pe cari se fixează o platformă de 1 Schema unei instalafii de producerea valurilor, a) plan; b) secfiune transversală; 1) placa pendulară; 2) biele; 3) motor; 4) grilaj; N.M.) nivelul maxim al apei; N.N.) nivelul normal al apei. traumatisme, a unor deformafii ale organismului, a obezităfii, a reumatismului, pentru prelungirea sezonului de băi de mare pe timp rece, sau ca inhalatoriu de apă sărată naturală ori cu adaus de apă de mare. Instalafia penfru formarea valurilor face corp comun cu basinui propriu-zis, e despărţită de acesta printr-un grilaj melalic cu ochiuri de5-”10 cm şi e amplasată pe latura mică a basinului, la capătul la care acesta are adîncimea maximă. Din cauză vibraţiilor, fundaţiile ei se execută independent de restul construcfiei. Instalafia de producere a valurilor e constituită din j. Basin natural de înot. a) secfiune longitudinală; b) plan; î) plute; 2) culoare de înot. scînduri, ancorate de pilofi prin lanfuri (la apele cu valuri) sau cu grinzi (la apele liniştite). La apele cu vitese mari se execută diguri sau baraje, pentru a realiza lîngă basin o zonă de apă liniştită. Basinele artificiale se amplasează pe terenuri uşor accesibile, în apropierea altor construcfii sportive. Amplasamentul trebuie ales astfel, încît să aibă o însorire optimă, să fie apărat de vînturile dominante şi să poată fi asigurată alimentarea cu apă a basinului. Pe laturile mici ale basinului se fixează bare orizontale de sosire (de atingere), peste nivelul apei, iar pe celelalte laturi se montează bare de sprijin (de odihnă). Scările şi treptele de acces în basin sînt executate fie din plăci speciale, rugoase, înzidite în perefi, fie din metal, demonta-bile, amplasate în nişe (v. fig. II). în jurul basinului se amenajează jgheaburi cu apă curgătoare, pentru spălarea de pămînt a picioarelor şi canalizarea apei de ploaie şi a apei cu care se stropeşte (v. fig. III). De asemenea, se amenajează un trotoar din plăci de beton, montate în mortar sau în nisip, cu rosturile pline. d b II. Scară de acces aşezată în nişă. a) vedere; b) secfiune verticală. Basin de sărituri în apă 390 Basin portuar Basinele neizolate trebuie să fie înconjurate cu drenuri, penfru colectarea apelor infiltrate prin perefii basinului. Perefii şi fundul basinului se plachează cu plăci de gresie, de faianfă sau de mozaic sau se tencuiesc cu mortar de ciment sclivisit sau mozaicat. III. Schema de amenajare a unul basin de înot. a) plan; b) secfiune longitudinală; c) secfiune transversală; I) basin de beton armat; 2) jgheab pentru spălat picioarele; 3) turn de sărit; 4) blocuri de sărit; 5) trambuline; 6) scări de acces în basin. Basinele de vară artificiale se execută din pămînt, din zidărie (de cărămidă sau de piatră) sau din beton simplu, ori din beton armat. Basinele de pămînt sînt constituite dintr-o săpătură executată în terenuri cu strate impermeabile, cu perefii laterali taluzaţi, IV. Schema unul basin de înot, de pămînt. a) plan; b) secfiune longitudinală; cj secfiune prin groapa de sărit; d) secfiune prin compartimentul pentru neînotători. căptuşiţi cu fascine, cu scînduri sau cu piatră brută fără coifuri. Perefii de la capete sînt, de obicei, verticali, şi se căptuşesc cu scînduri (v. fig. /V). Uneori se execută în spatele căptuşelii un strat de argilă bătută bine, pentru a evită pierderile de apă. Fundul basinului se acoperă cu un strat de pietriş mărgăritar. Basinele de zidărie sau de beton simplu au perefii executafi din zidărie de piatră sau de cărămidă, tencuită şi sclivisită cu mortar de ciment, sau din beton turnat în cofraje. Fundul e constituit dintr-o placă de beton simplu. Basinele de beton armat se execută, fie îngropate în pămînt, fie susfinute deasupra terenului printr-un schelet de beton armat. Basinele acoperite se numesc de obicei piscine şi sînt destinate practicării natafiei în anotimpurile reci. Ele sînt amenajate în clădiri speciale, echipate cu instalafii complexe de încălzire şi ventilare. V. sub Piscină. 1. Basin de sărituri în apă. Cs.; Basin construit separat de un basin de înot şi destinat pentru antrenament sau penfru concursuri de sărituri în apă. E echipat cu construcfii speciale (trambuline sau platforme), de pe cari se efectuează săriturile. (V. Turn pentru sărituri, Trambulină.) 2. Basin portuar. Nav.: Suprafafă de apă care face parte dintr-un port fluvial sau maritim, adăpostită de curenfi, de vafuri, aluviuni şi ghefuri, destinată operafiilor portuare sau stafionării în siguranfă a navelor. Porturile interioare situate pe rîuri şi fluvii pot fi construite, fie pe malul acestora, fie în afara albiei, în basine amenajate în acest scop; uneori porturile se pot dezvolta atît în albie, cît şi în basine. Porturile maritime se dezvoltă numai în basine, bine apărate de acfiunea valurilor prin diguri şi jetele. Porturile inferioare dezvoltate în basine prezintă următoarele avantaje: stabilitatea adîncimilor; adăpostul contra ghefurilor, aluviunilor şi curenfilor; posibilitatea construirii unor cheuri şi a unor pereuri mai economice; grupare mai sfrînsă şi mai judicioasă a danelor, cum şi o exploatare rafională (prin dezvoltarea basinelor adînc în maluri, frontul danelor se apropie de centrele de gravitafie ale traficului de mărfuri şi de călători).— Dezavantajele basinelor sînt următoarele: spafiul restrîns, ceea ce provoacă pierdere de timp la manevrare şi pericol în cazul izbucnirii unui incendiu în port; blocarea portului prin înnisipareâ accesului în basin sau eşuarea unei nave în această zonă; murdărirea apei în basin. Basinele porturilor interioare se pot dezvolta pe brafe secundare (economie de săpături), prin amenajarea acestora, sau în basine (naturale sau artificiale) săpate în mal. I. Forme schematice de basine portuare, a) basin dreptunghiular; b) basin triunghiular deschis (pentru canale navigabile); c) basin radial (în tormă de mînă); d) basin în formă de pieptene. Forma basinelor interioare sau maritime e în general dreptunghiulară. Basinele mari, cu o formă complexă, sînt alcătuite din combinarea unpr forme de acest fel (v. fig. /). Basinele de Basin porfuar 391 Basin portuar adăpost (de iernare), cari trebuie să realizeze o suprafaţă cît mai mare de apă pentru un perimetru cît mai mic, au o formă dreptunghiulară simplă. Basinele comerciale, unde e nevoie şi de un front mare de acostare, se dezvoltă cu moluri intermediare, în diferite forme. — Construcţiile rectilinii, în locul celor curbe sau frînte, sînt cele mai avantajoase pentru construcfia danelor, a liniilor de cale ferată, a macaralelor, etc. — Formele triunghiulare ale basinelor sînt caracteristice canalelor navigabile, cu un debit redus de apă şi de aluviuni. Basinele de această formă sînt de fapt nişte simple supralărgiri, destinate operafiilor portuare şi întoarcerii navelor. — Dintre formele complexe uzuale, se menfionează: forma de pieptene, la care molurile şi basinele se dezvoltă în lungul unui canal de acces, şi forma de mîna (radiale), la care basinele se dezvoltă în jurul unui spafiu central de întoarcere. La alegerea formei basinelor se fine seamă, în special, de posibilitatea dezvoltării sistemului interior de căi ferate, forma de pieptene fiind una dintre cele mai avantajoase acestei dezvoltări. Lungimile basinelor au valori cuprinse, în general, între 200 şi 1000 m. Basinele prea lungi pot prezenta următoarele dezavantaje: congestionarea refelei de comunicafii (căi ferate şi şosele) dezvoltate în lungul basinului; întreruperea pe o di-stanfă prea mare a comunicăfiilor între cele două maluri; pierdere de timp la manevrare (navele circulînd în basin cu vitesă redusă); remorcarea greoaie a şlepurilor spre fundul basinelor; împrospătarea apei, în general, dificilă; apa continuu agitată de valuri (în special la mare), cînd orientarea basinului e în direcfia vînturilor dominante. Lăfimea basinelor se determină în funcfiune de modul de exploatare şi are valori cuprinse, în general, între 50 şi 100 m. La basinele importante, unde e posibilă acostarea a cîte două rînduri de nave pe fiecare parte, se rezervă spre centru un coridor de circulafie. Suprafafa totală de apă a unui basin fluvial poate fi calculată cu formula empirică S= 1,25 n (3*--5)j, în care s e suprafafa în plan a unui şlep, iar n e numărul maxim de şlepuri cari se pot găsi în basin, în ziua cu traficul cel mai mare al anului, şi care poate fi dedus din relafia în care: r e coeficientul de neuniformitate zilnică a intrării navelor în basin (r= 10—15 pentru porturi cu trafic sezonier, şi r = 3 pentru porturile romîneşti de la Dunăre), Q (t) e traficul de mărfuri transportate în basin cu şlepuri în perioada de navigabilitate, t (zile) e durata medie de stafionare a navelor în basin, T (zile) e durata medie a perioadei navi- gabile, q e capacitatea medie de încărcare a şlepurilor, a e coeficientul de utilizare a capacităfii de încărcare a navei, în basinui respectiv; la valoarea lui n, determinată prin această relafie, se adaugă un spor de circa 25% pentru remorchere, nave de pasageri, etc. Adîncimea basinului se determină după pescajul celor mai mari nave cari intră în portul respectiv, pentru nivelul de apă minim şi pentru încărcătura maximă. La calculul adîncimii basinelor se adaugă rezerva pilotului, de 0,50—1,00 m, luînd în considerafie eventualele înnisipări. — La basinele porturilor maritime se adaugă o rezervă a pilotului, datorită stării mării, de circa (0,3 + 0,5) h)2 (h fiind înălfimea valului) şi o rezervă pentru vitese mari (numai în avantport). Platformele basinelor sînt înzestrate cu magazii, silozuri, căi ferate şi cu instalafiile necesare operafiilor de încărcare şi descărcare a navelor. Basinele portuare dispuse în imediata apropiere a rîului comunică cu acesta prin gura de intrare, iar dele dezvoltate mai departe, prin intermediul unui canal de acces. în general, canalul de acces traversează a|bia majoră şi e îndiguit penfru a împiedica împotmolirea acestuia şi producerea de curenfi transversali cari pericjitează navigafia, oferind în plus navelor posibilitatea unei orientări sigure. îndiguirea prezintă dezavantajul că barează scurgerea apelor mari prin albia majoră. Canalul de acces se dimensionează de obicei pentru două fire de circulafie, legătura acestuia cu rîul făcîndu-se tot printr-o gură de intrare. Gura de intrare a basinelor şi a canalelor de acces, care trebuie să permită, în general, încrucişarea a două nave, are lăfimea uzuală de 30—40 m; la basine importante, cari deservesc eventual şi un canal navigabil, lăfimea poate fi de 70—80 m. Pentru ca accesul navelor în basin să se facă în bune condifii e necesar ca direcfia de intrare (orientarea gurii) să formeze cu direcfia curentului rîului un unghi de 15—30°; la unghiuri mai mari, navele lovite de un curent transversal nu se pot înscrie pe traseul de intrare. Datorită lăfimii mari (favorabile pentru buna circulafie a navelor, la gura basinelor se produc turbioane cari formează afuieri locale (gropi) şi împotmoliri importante în această zonă. Porturile moderne (de ex. portui Zerani de pe Vistula) sînt înzestrate cu instalafii de autodragare a aluviunilor din gura de intrare. (V. şi sub Port.) Se deosebesc: Basin de întoarcere: Basin portuar dispus în general în avantport, servind în special la întoarcerea navelor. Dimensiunile şi forma suprafefei de apă trebuie determinate astfel, încît să se poată înscrie un cerc cu diametrul de 1,5—2,5 ori lungimea celei mai mari nave care intră în port. Basin de maree: Basin deschis, în porturi cu maree redusă (cu amplitudinea sub 2 m), permifînd navelor să efectueze operafiile de încărcare-descărcare, sub influenfă mareelor. în marile porturi de transit transoceanic, unele basine rămîn deschise pentru ca accesul marilor pacheboturi transoceanice să se facă mai repede şi mai sigur, ca de exemplu în portul Le Havre (v. fig. II). Basinele de maree se exploatează în paralel cu cele ecluzate. Basin de petrol: Basin portuar dispus la intrarea într-un port (eventual independent de acesta), izolat şi la distanfa de cel pufin 1 km de orice instalafie, industrie sau locuinfă, servind excluziv la transitul de produse petroliere (v. fig. II), Basinele de petrol se construiesc de obicei în porturile maritime; cînd basinele şi instalafiile de petrol se construiesc pe un rîu, ele se aşază în avalul portului, astfel încît, în caz de incendiu, produsele petroliere incendiate şi antrenate de curentul apei să nu se propage la navele din port sau în rada acestuia. Pentru siguranfă, basinele de petrol sînt echipate cu porfi plutitoare, de mică înălfime, cari se instalează la izbucnirea incendiului la gura basinului, izolîndu-l. Basinui e echipat cu rezervoare, cu stafiune de pompare (pentru încărcarea şi descărcarea navelor), cu o instalafie de încălzit păcura, o stafiune de primire (expediere) a produselor din inferior şi o refea de conducte de distribufie a categoriilor de produse (păcură, motorină, benzină, ulei, etc.). Din motive economice, cheurile basinelor se construiesc cu taluz, acostarea navelor făcîndu-se la estacade construite din loc în Ioc (de ex. în portul Consfanfa). Basin deschis: Basin portuar în care accesul navelor se poate face direct din rîu sau din mare, şi a cărui gură de intrare e în permanenfă liberă. Se întîlnesc, de obicei, în porturile interioare şi în porturile maritime fără maree sau cu maree pufin importantă (de ex. în portul Constanfa, în portul Alger, etc.). Basin ecluzat: Basin portuar cu nivel constant sau pufin variabil, în care accesul se face printr-o ecluză (v. fig. II). Cînd, din diferite cauze, nivelul apelor într-un basin portuar variază în limite foarte largi (variafiile sezoniere pe rîuri şi fluvii, variafiile datorite undelor de flux şi reflux în mările şi oceanele deschise), diferenţa de nivel între puntea navelor şi platformele Basma 392 Bas-reflex cheurilor devine, la anumite intervale de timp, foarte mare, şi operafii Ie de încărcare-descărcare sînt aproape imposibile. De asemenea, înălfimeâ cheurilor şi a celorlalte construcfii portuare atinge limite nerafionale şi neeconomice. fafă de fondul cu care face corp comun. Reprezentarea figurilor se obfine, în special, prin accentuarea contururilor. Cînd înălţimea reliefului e egală cu jumătate din grosimea figurii reprezentate, lucrarea se numeşte mezzorelief, iar cînd figurile ies II. Porf maritim cu basine deschise şi ecluzate. 1 anteport; 2) basin de maree; 3) basin ecluzat; 4) basin fluvial; 5) doc uscat; 6) sas; 7) doc floianf; 8) basin pentru nave petroliere; 9) port de petrol, exterior; 10) sparge-val; 11) depozit petrolier. De obicei, se ecluzează porturile maritime, şi anume cînd variafia zilnică a undelor de maree depăşeşte 2,00 m. Porturi interioare ecluzate se înfîlnesc foarte rar, şi anume numai porturile situate în apropierea gurilor de vărsare a rîurilor şi fluviilor, unde amplitudinea undelor de maree e mare şi se propagă la distanfe importante (de ex. în porturile engleze). î. Basma, pl. basmale. 1. Ind. text.: Piesă de fesătură, de obicei în formă de pătrat, întrebuinfată de femei ca batistă sau penfru acoperit capul. 2. Basma. 2. Ind. alim.: Balot în care foile mici de tutun, de calitate superioară, nelegate şi netezite, sînt aşezate ordonat, pe două rînduri, cu baza foilor spre exterior şi petrecute cu cel pufin o treime pe lungime şi lăfime,— avînd dimensiunile de 65X40 cm, înălfimeâ variabilă în funcfiune de mărimea foilor, iar greutatea cuprinsă între aproximativ 8 şi 14 kg. 3. Basmagiu, pl. basmagii. Ind. făr.: Fabricant sau negustor de basmale. Sin. Basmangiu. 4. Basofor. Ind. chim.: Sulfat de bariu precipitat, întrebuinfat ca umplutură în industria cauciucului. 5. Basomafofore, sing. basomatofor. Paleont.: Gasteropode pulmonate ai căror ochi sînt situafi Ia baza tentaculelor. Sînt, în general, animale acvatice, dar unele specii pot trăi şi numai în apropierea apelor. în stare fosilă sînt cunoscute din Jurasic pînă azi. V. şi sub Gasteropode. o. Basorelief, pl. basoreliefuri. Arh.: Lucrare de sculptură cu relieful scund fafă de grosimea figurii reprezentate şi în relief fafă de fond, cu aproape toată grosimea lor, lucrarea se numeşte altorelief. Basorelieful a fost, din cele mai vechi timpuri, unul dintre procedeele folosite cel mai des în decorafia arhitectonică, de exemplu la obeliscurile şi piloanele egiptene, la palatele meso-potame şi persane, la templele greceşti şi romane (în special Ia mefope, frontoane şi frize), la bisericile romanice şi gotice (la frize şi portaluri), la construcfiile Renaşterii şi ale barocului. Subiectele reprezentate sînt foarte variate: scene religioase, ceremonii de cult, scene de război, de vînătoare sau din viafa de familie, figuri de animale reale sau fantastice, motive florale sau geometrice, etc. 7. Bas-reflex. Telc., Cinem.: Procedeu de accentuare a frecvenfelor joase la un difuzor, utilizat pentru îmbunătăfirea caracteristicii de frecvenfă a acestuia şi realizat prin montarea difuzorului într-o cutie specială, care determină o curbă de rezonanfă mecanică aplatisată în banda de frecvenfe ce urmează să fie accentuată. Cutia prezintă pe panoul frontal un orificiu de dimensiuni apropiate de acelea ale membranei difuzorului. Schema echivalentă, la frecvenfe joase, a dispozitivului de bas-reflex, e reprezentată în figură, din care rezultă comportarea acestuia ca un circuit oscilant — suficient de amortisat pentru a prezenta o rezonanfă aplatisată — care constituie şi o sursă de radiafii, corespunzătoare orificiului. în plaja din jurul frecvenfei de rezonanfă, sistemul mecanic al difuzorului e amortisat, radiaţia membranei acestuia fiind Bassefit 393 Bastion minimă, astfel încît radiafia acustică a ansamblului provine de Ia orificiul cutiei. Pentru a coborî cît mai mult frecvenfă de rezonanfă, în cazul unei cutii de difuzor de dimensiuni fixe (care determină „elasticitatea" sistemului rezonant), trebuie spo- a b Bas-ref lex. a) şi b) secfiune transversală şi vedere frontală a cutiei difuzorului echipat cu bas-refiex; 1) difuzor; 2) orificiu; c) schemă electrică echivalentă; I) circuit echivalent pentru partea mecanică a difuzorului; II) circuit echivalent pentru radiafia diafragmei; III) circuit echivalent pentru cutia difuzorului; IV) circuit echivalent pentru radiafia orificiului; V) circuit echivalent penfru orificiu. rită masa acustică a aerului din orificiu. Această sporire se obfine prin mărirea dimensiunilor orificiului (unde nu se poate depăşi o anumită arie) şi prin prelungirea perefilor orificiului; pentru a nu îngroşa prea mult panoul frontal al cutiei, se recurge la introducerea unui tub care prelungeşte perefii orificiului în interiorul cutiei. Frecvenfă de rezonanfă a cutiei cu bas-refiex se alege egală cu cea a sistemului mecanic al difuzorului, pentru linearizarea caracteristicii de frecvenfă a difuzorului şi pentru reducerea distorsiunilor la aceste frecvenfe joase. î. Bassefit. Mineral.: Varietate de fosfouranit cu fier. 2. Basf, fibre de Sin. Fibre liberiene (v.). 3. Bastard, pl. bastarzi. Zoot. V. Hibrid. 4. Basfardare. Agr., Zoot.: Sin. Hibridizare (v.). 5. Bastardă, dinţare ~.Meft. V. Dinfare bastardă, sub Pilă. 6. pifă Mett. V. Pilă cu dinfare bastardă, sub Pilă. 7. Bastarde, sing. bastardă. Poligr.: Caractere de litere obfinute prin combinarea stilurilor a două familii de litere cu totul deosebite (de ex. din litere ronde şi litere cursive). s. Bastarde, piele de Ind. piei.: Pielea unei specii de oi din Indiile Orientale, al căror corp e acoperit cu păr în loc de lînă, avînd gruparea folicuIilor piloşi asemănătoare cu a celor de la pieile de capră. Structural, pielea de „bastarde" se situează între pielea de oaie şi pielea de capră. Pieile de bastarde se folosesc la fabricarea unor piei pentru fefe de încălfăminte cari imită şevroul, în care scop se tăbăcesc cu crom şi au numirea comercială de „şevrete", sau la fabricarea pieilor pentru căptuşeli, în care scop se tăbăcesc vegetal. 9. Basfecă. V. Pastică. io. Bastidă, pl. bastide. Urb.: Oraş medieval fortificat, amplasat într-un punct-cheie pentru apărarea unui stat sau a unui domeniu (la încrucişări de drumuri importante, păsuri în munfi, capete de pod, etc.). Bastidele sînt fundafii regale sau senioriale, construite în secolele XII-**X|V, în special în Franţa, şi se caracterizează prin faptul că au o refea rectangulară, regulată, de străzi, — spre deosebire de schema generală a oraşelor medievale cu străzi radial-concentrice, — deoarece au fost amenajate după un plan stabilit dinainte. Plecînd de la o schemă geometrică adaptată la teren (de ex., Montauban, Bigues-Mortes, Cordes), planul se rigidizează, în unele cazuri pînă la exces, căpătînd forme strict şi uniform rectangulare (de ex. Monpazier, Mirande). Crearea bastidelor prezintă importanfă deosebită în evolufia construirii oraşelor, deoarece aduce numeroase probleme şi aspecte noi, cari îmbunătăfesc condifiile de igienă şi înfrumuseţează localităfile. Apare preocuparea pentru străzi drepte şi largi, pentru efecte de perspectivă şi, în special, pentru amenajarea unei piefe, care constituie centrul orăşenesc (afară de parvis-ul catedralei), în jurul căreia se grupează edificiile publice şi în care se concentrează viafa socială şi politică a oraşului. De obicei, piafa capătă un aspect arhitectonic deosebit, fiind înconjurată cu arcade sau cu alte elemente arhitectonice (de ex. Monpazier). în aceste oraşe, populafia se bucura de anumite privilegii sociale şi economice, cari erau acordate pentru a atrage locuitori în noua Aşezare. ti. Bastiiie, pl. bastilii. 1. Tehn. mii.: în construcţiile de fortificafie din Evul Mediu, dinaintea aparifiei prafului de puşcă, lucrare construită din zidărie sau din lemnărie, care servea, fie la atacarea unui loc întărit, fie la apărarea unui punct mai slab, de exemplu a unei intrări. în ultimul caz, ea era construită, ca şi barbacana (v.), înaintea zidurilor cetăfiL 12. Bastiiie. 2. Tehn. mii.: în fortificaţiile medievale de după aparifia prafului de puşcă, lucrare de zidărie în formă de turn cu înălfime mică şi suprafafă mare, plasată, de obicei, în exteriorul incintei cetăfii, mai dezvoltată decît centura. Băşti lia se aşeza astfel ca să lovească pe asediator în flanc ] sau din spate şi se lega cu barbacanele şi cu liniile a- Schi| părării prin şanfuri. Exemple de astfel de lucrări sînt bastiliile Parisului, dintre cari e foarte cunoscută cea care apăra poarta Saint-Antoine(v.fig.). Ea avea turnuri, construite pe cîte cinci etaje, dintre cari ultimul constituia reduitul (v.) turnului. îs. Basfiiion, pl. bastilioane. Tehn. mii.: Bastion (v.). (Termen vechi.) 14. Bastiment, pl. bastimente. Nav.: Navă comercială sau de război. (Termen în curs de disparifie.) ie. Basfingaj, pl. bastingaje. Nav.: Sistem de chesoane, de dulapuri simple sau rastele, acoperite cu pînză de vele, instalate în cazarma echipajului sau de-a lungul parapetului unei nave, şi cari servesc la depozitarea hamacelor sau a sacilor cu efecte ale echipajului. 16. Bastion, pl. bastioane. Tehn. mii.: Ieşind de formă poligonală bine definită (v. BB', fig. /), dintr-o lucrare de fortificafie, cu scopul de a asigu- n O. ra baterea cu foc a şanfului obstacol al lucrării, în aşa fel, încît să nu rămînă nici un punct mort. Bastionul a re- /. Planul unui bastion, zultat din turnurile şi din bastiliile medievale, a căror înălfime a trebuit să se reducă pe măsura dezvoltării armamentului de artilerie. Bastif 394 Başbagliu Bastionul are forma unui pentagon (v. fig. /),* compus din următoarele părfi: două fefe (bc şi cd) şi două flancuri (ab şi de), cari închid o masă de pămînt întărit cu piatră şi acoperit cu iarbă. Unghiul de la vîrf, dinfre cele două fefe (c), se numeşte unghi flancat, iar unghiurile dintre fefe şi flancuri (b şi d) se numesc unghiuri de umăr. Linia fictivă, bisectoare a unghiului flancat (Cq c Q) şi care, în cazul unui pentagon regulat, l-ar împărfi în două părfi egale, se numeşte capitală. Direcfia flancurilor e perpendiculară pe direcfia fefelor bas-tioanelor vecine, astfel încît acestea să se poată proteja reciproc prin foc. Spafiul cuprins între capetele flancurilor (a—e) se numeşte gît al bastionului sau gorjă. Spafiul dintre două bastioane vecine (ee') se numeşte curtină (v.). După forma lor, se deosebesc: bastioane regulate, cu fefele şi flancurile egale, chiar dacă, datorită situafiei locale, unghiurile de umăr nu sînt egale, — şi bastioane neregulate (v. fig. II a). II. Tipuri de bastioane, a) bastion neregulat; b) bastion regulat. De asemenea, ele mai pot fi: bastioane normale (v. fig. / şi II a), împămîntenite în lucrări, ca urmare a perfecfionărilor aduse de Vauban; bastioane cu urechi (v. fig. II b), adică cu flancurile apărate contra loviturilor directe; bastioane duble, cînd se suprapun, de exemplu pe o colină, două bastioane, şi bastioane tăiate sau semibastioane, cînd o parte a pentagonului lipseşte, ca urmare a existenfei în acea parte a unei forme de teren, care ar da o apărare naturală. După locul pe care-l ocupă, se deosebesc: bastioane de coif (v. fig. /), şi bastioane plate, cînd sînt situate în mijlocul unei curtine lungi, care n-ar putea fi apărată suficient de bastioanele de ia extremităţi. Un tip de bastion special e bastionul fără gît, detaşat de zidul cetăfii şi legat de acesta numai prin galerii subterane. i. Bastif. Mineral.: Pseudomorfoză de serpentin după bronzit. а. Basfnesif. Mineral.: (Ce, La, Di) [F | CO3]. Mineral rar, care cristalizează în sistemul exagonal. Are duritatea 4,5 şi gr. sp. 4,948. Sin. Bastnasif. 3. Bastoane, rindea penfru Ind. lemn. V. Rindea scobită, sub Rindea. 4. Baston, pl. bastoane. 1. Gen.: Băf, de obicei cu capătul de sus îndoit, care serveşte de reazem în timpul mersului. 5. Baston, pl. bastoane. 2. Ind. text.: Suport pe care se pun unele produse textile (fire sau fesături) pentru a fi introduse în căzi le de descleire. б. Baston, pl. bastoane. 3. Nav.: Piesă cilindrică sau tron-conică, de metal sau de lemn, avînd diferite funcfiuni la bordul unei nave. Exemple: Bastonul de pavilion e fie bara metalică montată la proră şi pe care se ridică geacul (v.), fie bara de la pupă, pe care se ridică pavilionul nafional. Bastonul de bompres e bara în prelungirea coloanei, repre-zentînd partea arborelui bompres care iese afară din navă. Bastonul de tendă e bara de susfinere a tendei. Bastonul de tendalefi e bara de susfinere a tenda lefi lor. Bastonul lui lacob e o bară gradată pe care culisează o riglă dispusă perpendicular pe acesta, folosită, în trecut, la măsurarea înălfimii Soarelui, penfru stabilirea pozifiei navei. în prezent, acest instrument primitiv e folosit numai pe bărcile de salvare, făcînd parte din inventarul acestora. 7. Basfon-cheie. C. f.: Baston-pilot special care, înmînat mecanicului unui tren (de ex. tren de lucru) sau al unei locomotive împingătoare (de ex. la distanfe mari între stafii, unde împingerea e necesară numai pe o porfiune mică în apropierea stafiei de plecare), permite acestora să se înapoieze de pe linia curentă în stafia care a înmînat bastonul-cheie, fără să fi parcurs întreaga distanfă dinfre stafii: Cît timp lipseşte din stafie bastonul-cheie, blocul de linie nu permite expedierea unui alt tren în urmărirea trenului care define bastonul-cheie. 8. Baston cu ghiulea. C. Unealtă formată dintr-o tijă de lemn sau de metal (lungă de 80-100 cm), care are Ia unul dintre capete o piesă masivă de metal, în formă de pară sau de sferă (cu diametrul de circa 10 cm), şi care serveşte la ciocănirea traverselor unei linii de cale ferată, penfru*a verifica dacă există goluri sub traversă şi dacă balastul a fost bine burat. 9. Baston de măsurare. Zoot.: Sin. Zoometru (v.). 10. Baston-pilot. C. Piesă cilindrică care, înmînată mecanicului de locomotivă, îi dă dreptul de a ocupa o anumită porfiune de linie curentă, în sistemul de circulafie a blocului de linie cu baston-pilot. Sin. Electrobaston (v. şi Bloc de linie cu baston-pilot, sub Bloc de cale ferată). 11. Basfonaş, pl. bastonaşe. Elf.: Vergea cilindrică de sticlă de plumb sau, uneori, de metal, care — în lămpile electrice cu incandescenfă — e fixată în extremitatea turtită a degeta-rului, iar la cealaltă extremitate e solidarizată cu piesa de sticlă care poartă cîrligele de susfinere a filamentului (susfinătoarele). V. şi sub Lampă cu incandescenfă. i-2 Baş. Ind. alim.: Amesfec constituit din făină de grîu, apă potabilă şi drojdie comprimată, omogeneizat prin frămîntare şi fermentat pînă la o aciditate de aproximativ 8 grade. E în-trebuinfat, în proporfie de 15"'20%, la prepararea plămezii penfru pîine. 13- Başama, pl. başamale. Ind. alim.: Stiva care constituie un mod de aşezare a bucăfilor de caşcaval în timpul fermentării şi depozitării lor. Başamalele de caşcaval de Dobrogea (grecesc sau de cîmpie) sînt alcătuite din cinci sau din şapte bucăfi, iar cele de caşcaval de Penteleu (de munte), din patru sau din cinci bucăfi. 14* Başă, pl. başe. Nav.: Epurator în care se colectează şi se filtrează apa caldă de la condensor, de la conducta de evacuare a instalafiilor de purjare, de la instalafia de încălzire cu abur, etc., pentru a fi folosită din nou la alimentarea căldărilor de pe o navă. E constituit dintr-un rezervor paralelepipedic de tablă de ofel sudată, acoperit cu un capac fixat cu şuruburi (v. fig.). în interior, rezervorul e îm-părfit în patru compartimente cari comunică între ele prin tuburi de legătură; primele două şi ultimul compartiment sînt echipate cu site metalice dispuse în plan orizontal, iar în al treilea compartiment e montat un filtru de pînză, de preş de cocos şi de bu-refi. Pentru ca circulafia apei în başă să se facă în bune condifii e necesară menfinerea volumului constant de apă în primul compartiment, ceea ce se obfine cu ajutorul unui regulator automat de nivel (cu plutitor). 15. Başbagliu. Ind. alim.: Balot în care foile de tutun, de tip oriental, de calitate superioară, netezite şi legate în păpuşi, sînt aşezate ordonat, pe două rînduri, cu baza păpuşilor spre exterior şi petrecute cu cel pufin o treime pe lungime şi lăfime, î) admisiune; 2) site de metal; 3) filtru; 4) prea-plin; 5) aspirafie. Başca 395 Bafardou avînd dimensiunile 65X40 cm şi înălfimea variabilă, în funcfiune de mărimea foilor. Greutatea unui astfel de balot e cuprinsă între 12 şi 20 kg. 1. Başca, pl. băşti. Arh.: Pivnifă (v.)f de obicei de zidărie şî boltită. (Termen popular.) 2. Başchie, pl. başchii. 1. Ind. lemn.: Unealtă manuală, intermediară, care serveşte Ia baterea cercurilor metalice ale butoaielor, ale butiilor sau ale altor recipiente formate din doage. E constituită dintr-o masă de acfionare — corpul başchiei — care e fixat, pentru mînuire, Ia o coadă * de lemn (de corn, de frasin sau de salcîm). La corp se deosebesc următoarele părfi: capul, care are secfiunea aproape constantă (pătrată sau rotundă) şi e terminat cu fafa pe care dogarul bate cu un ciocan; ochiul, în care se fixează coada; pana, care e paralelă cu coada şi are vîrful cu un şanf cu profil triunghiular, pentru a cuprinde — la baterea cercurilor — banda din care acestea sînt confecfionate. 3. Başchie. 2. Ind. alim.: Mod de aşezare a tutunului în fot libere sau legate în păpuşi pe două rînduri în lăfime, avînd înălfimea pînă Ia 50 cm, în vederea condifionării lui din punctul de vedere al confinutului în apă, şi a uniformizării din punctul de vedere al aspectului. 4. Başchiu. Ind. alim.: Caş de oaie din care se fabrică, prin topire la cald, caşcavalul. Sin. Caş tare. 5. Başea, pl. başele. Nav.: Scofîlcitură a bordajului sub linia de plutire a unei nave, în urma ciocnirii de un obstacol. (Termen utilizat pe Dunărea maritimă.) 6. Baştie, pl. băştii. Tehn. mii.: Ridicătură de pămînt întărită cu zidărie sau cu îngrădituri de nuiele, care protejează o fortificafie. (Termen vechi.) 7. Batagă, pl. batage: Locul în care se depozitează zgura, la uzine. (Termen regional.) 8. Batal, pl. batali. Zoot.: Berbec castrat. După castrare, care se recomandă să se facă la aproximativ două săptămîni după înfărcare, berbecii sînt supuşi unui regim de îngrăşare, primind pe zi şi o cantitate de 200***700 g de concentrate formate din amestecuri de urluieli de mazăre, orz, porumb, tărîfe şi săruri minerale. Bătălii tineri, alimentafi în acest fel, pot atinge, la vîrsta de 1 an, greutatea de 50 kg, şi pot da, după tăiere, 25 kg de carne. Bătălii dau şi lînă de calitate bună, dacă sînt hrănifi cu nutrefuri bogate în proteine. 9. Batal de noroi, pl. bataluri de noroi. Expl. petr.: Groapă paralelepipedică de dimensiuni mari, săpată în pămînt şi destinată depozitării noroiului de foraj (v. fig.). Batalurile se amplasează pe terenul din imediata apropiere a sondei (pentru noroiul care trebuie decantat şi subfiat, spre a fi pompat la puf şi spre a menfine circulafia lui în timpul forajului), pe terenul din vecinătatea sondei sau a grupului de sonde (pentru noroiul de rezervă, bun de utilizat în cazul unor complicafii în foraj; pentru noroiul murdar şi alterat, dacă nu există posibilitatea de evacuare într-un rîu sau într-o vîlcea din apropiere, sau pentru noroiul special îngreunat), ori pe terenul din imediata apropiere a stafiu-nilor locale de preparare, depozitare şi pompare a noroiului. Batalurile de noroi se execută cu pereţii necăptuşifi, tăiafi după taluzul natural al terenului respectiv, sau căptuşiţi cu scînduri, taluzul fiind tăiat vertical. Capacitatea batalurilor variază între 2 şi 50 de vagoane, după felul sondelor deservite, adîncimea acestora şi presiunea din găurile de sonde. Sondele de adîncime şi cu presiune mică au nevoie, pentru exploatare, de următoarele bataluri: un batal (cu capacitatea de două vagoane) pentru noroiul de circulaţie, — de obicei Batal de noroi, 1) noroi; 2) umplutură de pămînt. cu pereţii verticali şi căptuşiţi cu scînduri —, cu dispozitive (puşti) pentru amestecarea sau degazeificarea noroiului, cu legătură la claviatura pompelor (v.), etc.; un batal (cu capacitatea de circa 30 de vagoane) pentru noroiul de rezervă bun de utilizat, cu perefii laterali tăiafi după taluzul natural al terenului; un batal (cu capacitatea de 30 de vagoane) pentru noroiul murdar (contaminat); La sondele de adîncime şi cu presiune mare şi mijlocie, cari au nevoie de cîte un batal pentru noroiul de circulafie (cu capacitatea de patru, respectiv de 10*** 12 vagoane), de cîte două bataluri, atît penfru noroiul bun de folosit, cît şi pentru noroiul murdar (cu capacitatea de cîte 30 de vagoane fiecare, respectiv de cîte 50 de vagoane fiecare), se adaugă cîte un batal (cu capacitatea de şase, respectiv de 15"* 16 vagoane) pentru prepararea noroiului îngreunat sau special; acest batal e compus din: un rezervor (batal) colector, cu perefii verticali căptuşifi cu scînduri; o cutie de lemn (1,25X 1,50X2,50 m) echipată în peretele dinspre batal cu un grătar şi legată de batal printr-un jgheab de lemn; două dispozitive (puşti de noroi) pentru proiectarea noroiului pe grătar, cu pompa respectivă. Pe şantierele mari de exploatare, cu multe sonde în foraj, se folosesc instalafii sau stafiuni centrale pentru fabricat şi depozitat noroiul, echipate cu un număr oarecare (pînă Ia opt) de bataluri, fiecare avînd capacitatea de circa 600 m3. 10. ~ de fifei. Expl. petr.: Groapa mare, cu o capacitate de zeci de vagoane, săpată în teren în apropiere de o sondă sau în zone mai depărtate, avînd perefii laterali tăiafi după taluzul natural al terenului, folosită frecvent în trecut,- cînd extracfia fifeiului se făcea liber (prin erupfii libere, în linsă, lăcărit, pistonaj, etc.), pentru captarea imediată a fifeiului. Din aceste bataluri, fifeiul era pompat şi captat în rezervoare (v. şi sub Batal de noroi). Astăzi se folosesc foarte rar şi numai pentru strîngerea şi captarea scurgerilor din parcurile de rezervoare, a scurgerilor din conductele defecte de pe şantiere sau de pe parcursul unei conducte de legătură, defecte, între parcurile de rezervoare, pînă la reparare, pentru reziduuri de fabricafie sau, uneori, pentru colectarea de apă. Capacitatea acestora e mult mai mică decît cea a batalurilor de noroi (două vagoane pînă la 10**■ 15 vagoane), 11. Batant, pl. batante. Cs.: Canat de uşă sau de fereastră care, pentru închiderea şi deschiderea uşii sau a ferestrei, se roteşte în jurul unei axe verticale, aşezată la una dintre marginile verticale ale lui. V. sub Canat. Sin. Aripă. 12. Batardou, pl. batardouri. Cs., Fund.: Construcfie provizorie constituită dintr-o împrejmuire etanşă, care se execută lîngă malul sau în mijlocul unei ape, şi din interiorul căreia se scoate I. Diferitele faze de execufie a unui baraj, a) executarea unei porfiuni de baraj din stînga albiei şi a unei porfiuni din mijlocul albiei; b) executarea porfiunii de legătură dintre cele două porfiuni; c) executarea porfiunii din dreapta a barajului; /•••IV) batardouri succesive. apa, pentru a obfine un spafiu uscat, în vederea executării unor lucrări de construcfie (fundaţii, pile şi culee de poduri, baraje, Bafardou 396 Bafardou efc.), (v. fig. /), sau care serveşte la profejarea platformelor de pămînt folosite penfru lansarea chesoanelor. — Din punctul de vedere al materialului din care se executa, se deosebesc: batar-douri de pămînt, batardouri de lemn, batardouri de beton, batardouri metalice şi batardouri mixte. Bafardourile de pămînt sînt constituite din diguri de pămînt şi sînt folosite în ape liniştite sau cu curenfi slabi. înălfimeâ digului e condifionată numai de capacitatea de încărcare a terenului pe care se amplasează bafardoul. Panta taluzelor poate fi de 1:1,5—1:2, după natura pămîntului din care se execută digul, iar lăfimea crestei e aproximativ egală cu jumătate din înălfimeâ digului, dar de cel pufin 0,75 m şi de cel mult 3-”4 m. Pămîntul folosit la execufie trebuie să asigure omo-geneitatea, impermeabilitatea şi incompresibilitatea digului. Cel mai bun material îl constituie pămînturile granulare (nisipul) cari confin 20-”40% argilă. Batardouri le de pămînt se execută în uscat, prin aşternerea materialului în straturi subfiri, cari sînt apoi îndesate prin batere cu maiul sau prin cilindrare. înainte de executarea batardoului trebuie să se îndepărteze de pe amplasamentul acestuia bolovanii, plantele şi în general materiile pufrescibile. Cînd materialul de execufie e de calitate inferioară, etanşeitatea batardoului poate fi asigurată printr-un ecran de etanşare protejat de o împietruire sau printr-un nucleu de etanşare (de argilă, de beton sau de palplanşe). Batardou-rile de pămînt folosite în ape curgătoare trebuie să aibă taluzul dinspre apă protejat printr-un strat de fascine, prin anrocamenfe, printr-un pavaj, etc., sau e înlocuit printr-un perete de pilofi. Bafardourile de lemn sînt folosite pentru lucrări în ape cu adîncimi pînă la 12 m. Din punctul de vedere al modului de construire, se deosebesc: batardouri simple, batardouri cu umplutură şi batardouri cu căsoaie. Bafardourile simple sînt constituite dintr-un perete de lemn, înclinat sau vertical, consolidat cu moaze şi proptit cu pilofi etanşeităfii. în terenuri moi, peretele e constituit din palplanşe, iar în terenuri tari, din pilofi. în terenuri foarte tari sau stîn- Bafardou simplu de lemn, consolidaf cu pi loji. /) palpianşă; 2) pilot; 3)’um-plufură de pămînt; 4) babă; 5) sprijinire. III. Bafardou simplu de lemn, cu capre, a) vedere din spafe; b) vedere laterală în perspectivă; î) bile; 2) babe; 3) capre; 4) umplutură de pămînt. (v. fig. II) sau cu capre de lemn (v. fig. III), şi care are în partea dinspre apă o umplutură de pămînt, penfru asigurarea ă b IV. Perefi de batardouri simple, pe capre de lemn, în terenuri foarte tari. a) bafardou aşezat pe un teren pietros; b) bafardou aşezat pe un teren sfîncos; 1) perete de dulapi; 2) capre; 3) pinten de argilă şi nisip, îndesat bine; 4) ancoră. V. Perete de bafardou simplu, pe capre metalice, aşezat pe un teren stîncos. a) secfiune transversală; b) detaliu de ancorare; f) perete de dulapi; 2) capră de profiluri laminate; 3) tirant de ofel; 4) feavă de gaz; 5) piesă de ofel turnat; 6) mandrin. coase, peretele e constituit din dulapi fixafi pe capre de lemn (v. fig. IV) sau de metal (v. fig. V), incastrate sau ancorate în teren. Bafardourile simple sînt folosite în ape cur adîncimi pînă la 1,5 m. Bafardourile cu umplutură sînt constituite din doi perefi paraleli de lemn, între cari se găseşte o umplutură de pămînt (v. fig. VI). Distanfa a dinfre cei doi perefi (exprimată în metri) se determină cu formula a^hj2-\-\ sau cu formula a = hj3 + 2, în cari h e adîncimea apei, în metri. Perefii se execută din dulapi alăfurafi, aşezaţi orizontal, sau din palplanşe bătute în teren (dacă adîncimea apei e mai mare decît 3 m). Peretele exterior de palplanşe trebuie coborît mai jos decît cel interior, pentru a micşora infiltrafia apei sub presiune, pe la fundu e mai mare decît 6 m V! Perete simplu de bafardou, cu umplutură de pămînt. a) modul de sprijinire la începerea construcfiei; b) modul de sprijinire după executarea unei părfi din construcfie; 1) pilofi; 2) palplanşe; 3) umplutură interioară; 4) umplutură exterioară; 5) sprijiniri; 6) construcfie executată. batardoului. Cînd adîncimea apei se folosesc batardouri cu trei perefi Batardou 397 Batardou trebuie sprijiniţi cu proptele 1 N.V.M VII. Perete dublu de batardou, cu umplutură de pămînt. a) secfiune transversală; b) detaliu de îmbinare a nodului „b"; /) perete interior; 2) perete exterior; N.V.E.) nivelul apelor la etiaj; N.V.M.) nivelul apelor mari. (v. fig. V/l). Perefii batardouri lor cu umplutură se consolidează între ei cu moaze şi cu tiranfi, aşezate în interiorul incintei şi rezemate, la început, pe fundul apei, şi ulterior pe construcfia executată parfial. Umplutura dintre perefi se execută numai din pămînt nisipos cu confinut de argilă, cel pufin pînă la nivelul apei; deasupra acestuia poate fi executată şi dintr-un amestec de nisip şi lut sau argilă. Materialul de umplutură trebuie să nu confină rădăcini, plante, noroi, etc., cari pot produce goluri. Umplutura se execută în straturi groase de circa 20 cm, cari se îndeasă bine cu maiul. Legăturile dintre perefi trebuie aşezate deasupra umpluturii, pentru a nu produce goluri în urma tasării acesteia. Batardourile cu căsoaie sînt constituite din două şiruri paralele de căsoaie umplute cu piatră, între cari se execută o umplutură de pămînt. Căsoaiele din şirul exterior au peretele dinspre apă constituit din palplanşe, pentru a împiedica muierea umpluturii şi a asigura etanşeitatea (v. fig. Vili). Batardourile de beton se execută, fie cu perefi masivi, fie cu perefi de palplanşe, sau cu căsoaie. Batardourile cu perefi masivi sînt executate astfel, încît să formeze o parte componentă a construcfiei respective, în vederea economisirii betonului (v. fig. IX). Se execută în următoarele faze; în prima fază se execută o incintă de palplanşe, în interiorul căreia se toarnă un radier de befon, după ce s-a îndepărtat terenul de pe fund, pînă la stratul de pămînt rezistent, în faza a doua se bate, în betonul încă neînfărit al radierului, un perete interior de palplanşe şi se beto-nează sub apă perefii de beton ai batardoului. După întărirea betonului se evacuează apa din inferiorul batardoului şi se începe executarea lucrării în uscat. Placa radierului se dimensionează astfel, încît să reziste la împingerea apei şi să fie destul de grea, pentru ca radierul să nu fie ridicat de subpresiunea apei. Uneori se armează, pentru a rezista şi la încovoiere. Cînd terenul e stîncos şi nu pot fi bătute palplanşe, perefii batardoului se toarnă între doi perefi de lemn, executafi din dulapi verticali, fixafi pe grinzi încastrate în stîncă (v. fig. X). Batardourile cu perefi de palplanşe sînt constituite dintr-un perete simplu sau dublu de palplanşe de beton armat. Pentru a asigura etanşeitatea, se folosesc palplanşe cu lambă şi uluc, palplanşe cu îmbinări metalice sau palplanşe cu profiluri spe- ciale, asemănătoare profilurilor metalice. Ultimele două tipuri prezintă avantajul că permit- realizarea unei incinte cu conturul VIII. Perete de batardou cu căsoaie. 1) căsoaie; 2) umplutură de pămînt. 1) perefii de scînduri ai cofrajului; 2) grinzi încastrate în teren; 3) sprijinire; 4) tiranfi; 5) peretele de beton al batardoului în timpul turnării. uşor curbat. Batardourile cu palplanşe de beton armat sînt folosite la lucrări cu secfiunea plană dreptunghiulară, în special la diguri şi cheuri. Batardourile cu căsoaie de beton sînt constituite din căsoaie executate din piese prefabricate de betoTi armat (v. sub Căsoaie). Batardourile metalice sînt constituite din perefi de palplanşe de ofel şi sînt folosite, în special, în următoarele cazuri: cînd terenul e prea tare şi nu pof fi bătute palplanşe de IerQn; cînd IX. Batardou de beton, cu perefi masivi. 1) radier; 2) perefi de beton; 3) palplanşe înire cari se toarna radierul; 4) palplanşe înfipte în radier. XI. Batardou metalic, cu perete simplu, a) secfiune verticală longitudinală; b) secfiune orizontală; i) perete de palplanşe metalice; 2) sprijiniri transversale; 3) sprijiniri longitudinale. săpătura din interiorul batardoului are adîncime prea mare; cînd lucrările din inferiorul batardoului nu permit executarea unor sprijiniri aşezate în interiorul incintei. Prezintă avantajele că permit recuperarea palplanşelor şi folosirea lor din nou la mai multe lucrări, cum şi realizarea unor incinte curbe sau cu contur frînt. Pajplanşele folosite au forme şi dimensiuni diferite, după felul lucrării, după* natura terenului, adîncimea apei în Batale 398 Baterea coasei care se execută batardoul, adîncimea săpăturii din interior, conturul secţiunii plane a batardoului, durata lucrărilor, etc.— Din punctul de vedere al modului de alcătuire a perefilor batardouri lor metalice, se deosebesc: batardouri simple, batardouri cu umplutură şi batardouri celulare. Bafardourile simple sînt constituite dintr-un perete simplu de palplanşe. La construcfiile de mică importanfa, peretele nu e sprijinit în interiorul batardoului, iar palplanşele nu sînt solidarizate prin moaze. Cînd înălfimeâ batardoului e mare sau cînd adîncimea de înfigere în teren a palplanşelor e mică, palplanşele trebuie să fie consolidate între ele prin moaze, iar peretele trebuie sprijinit în interiorul incintei printr-un sistem de sprijiniri orizontale şi înclinate (v. fig. XI). Bafardourile cu umplutură sînt constituite din doi perefi paraleli de palplanşe, între cari se execută o umplutură de pămînt sau de beton. Acest tip de batardou e folosit rar. Bafardourile celulare sînt constituite dintr-un sistem de celule cu secfiunea circulară, pătrată, ^ sau dreptunghiu- H |~ f Tf ] iară alungită (v. J--------------L V ) fig. XII), cari sînt, — deobicei,umplute 3 b C cu pămînt sau cu beton. Pentru exe- XII. Celu e de batardou. cutarea celulelor ce,ule Pătrate; b) celule circuIare; c) celule drepf- se folosesc, fie unghiulare alungite. , palplanşe obişnuite, aşezate după conturul celulelor, fie pal-pîanşe în formă de I sau de [, ori palplanşe-cheson speciale. simple, pentru a se putea realiza conturul secţiunii plane a batardoului (v. fig. XIII şi XIV). XI//. Pilă de pod cu fundafie executata înfr-un bafardou celular. a) jumăfafe de secfiune verticală; b) jumăfate de elevafie; c) jumăfate de secfiune orizonfală; d) jumăfafe de vedere în plan; 1) pilă; 2) fundafia pilei; 3) bafardou celular. Celulele pot fi alăturate sau pot fi legate între ele prin piese speciale sau prin porfiuni de perefi' execufafi din palplanşe 3 b XIV. Modul de alcăfuire a perefilor celulelor de bafardou. a) perefe alcăfuif din palplanşe în formă de [; b) perefe alcăfuif din palplanşe drepte; 1) perefele celulei; 2) perete de legătură înfre celule. Bafardourile mixte au perefii executafi din materiale diferite şi sînt folosite cînd în lungul conturului incintei terenul e foarte variat, astfel încît nu se poate executa un perete continuu, făcut dintr-un singur fel de material. 1. Bafafe. Ind. alim.: Rădăcini ale plantei Ipomoea bafa-tas L., originară din regiunile tropicale. Confin circa 75% apă, 2CKv25% amidon, circa 2,5% zaharoză, 2 ■■•3,5% proteine. Prin depozitare, confinutul în zaharoză creşte pe seama amidonului. Se întrebuinfează în alimentafie, cum şi ca materie primă penfru fabricarea amidonului şi a alcoolului etilic. Sin. Cartofi dulci. 2. Bafavică, lacrimă Ind. st. c.: Picătură de sticlă întărită, obfinută prin răcirea sticlei topite, într-o baie de ulei fierbinte. Din cauza subrăcirii bruşte, rămîn în sticlă tensiuni mecanice proprii sau interne, astfel încît cu o singură zgîrietură se transformă picătura în pulbere. 3. Bată, pl. bete. Ind. făr. V. Brînef 3. 4. Bafca, pl. batcale. Ind. alim.: Peşte care seamănă cu plăfica, dar mai mic decît aceasta, şi care are o înotătoare anală mai lungă decît cea a plăticii. Trăieşte în ape adînci; se reproduce în mai-iunie. 5. Batea, pl. bafee. Agr.: Nicovală plată sau ascufită, pe care se bate coasa. Pe o nicovală plată, baterea se face cu muchia ciocanului, iar pe o nicovală ascufită în formă de acoperiş, cu latul ciocanului. Sin. Nicovală. 6. Bafe-ora. Nav.: Sisfem de semnalare la bordul navelor, prin bătaia clopotului, a orelor şi a jumătăfilor de oră dintr-un cart (interval de patru ore). Se anunfă ora 00.30 printr-o bătaie, ora 01.00 prin două bătăi, ora 01.30 prin trei bătăi, etc. 7. Bate-pupa. Nav. V. sub Greement. 8w Batere, pl, bateri. 1. Gen.: Operafia de aplicare de lovituri repetate. Exemple: 9. ~ cu maîul. 1. Cs..* Operafia de aplicare de lovituri repetate, cu maiul de mînă sau mecanic, asupra unui material granular sau în stare plastică (umplutură de pămînt, beton, asfalt, etc.), pentru a-l îndesa, sau asupra unui pavaj, pentru ca elementele lui să se îndese unele în altele şi să se aşeze bine în stratul de material de sub ele (nisip, balast). 10. ~ cu maîul. 2. Cs..* îndesarea, cu ajutorul maiului de mînă sau mecanic, a pămîntului dintr-o umplutură, a betoanelor turnate, a pavelelor unui pavaj, etc. u. ~a coasei. Agr.: Operafia de subfiere a gurii coaselor noi în vederea ascuţirii, executată pe batcă (v.), prin lovire cu ciocanul. Baterea coasei se face numai pe fafa acesteia; neregularităfile cari ar rezulta în urma baterii dosului coasei ar mări frecarea dintre dos şi miriştea rămasă. Baterea colilor 399 Baterea monetelor î. ~a colilor. Poligr.: Operafia de aşezare ă colilor de hîrtie în teancuri, cu marginile suprapuse corect, prin baterea lor. Baterea se aplică colilor de hîrtie înainte de tipărire, sau colilor tipărite, înainte de executarea lucrărilor de legătorie (fălfuire, secţionare, perforare, efc.). Operafia se execută manual sau mecanic. V. şi Baterea, maşină penfru colilor. 2. ~a corecturii. Poligr.: Operafia de obfinere a unei corecturi (v.) prin batere cu peria. Procedeul e folosit cînd forma de tipar are dimensiuni mari, şi nu încape în presa de corectură. Pentru a obfine corectura se aşază coala de hîrtie, pufin umezită, pe suprafafa formei, unsă cu cerneală, şi se bate uşor cu peria întreaga suprafafă. Se aplică apoi cîteva coli de hîrtie sau o coală mai groasă de hîrtie sugătoare şi se repetă bătaia, de data aceasta mai puternic. 3. ~a flancului. Poligr.: Operafia de mulare a unui flanc de stereotipie după relieful elementelor active ale unei forme de tipar înalt. Operafia se executa cu o perie; e folosită în întreprinderile poligrafice mici, cari nu au un calandru sau o presă de stereotipie. 4. ~a formei. 1. Metg.: Faza de îndesare a amestecului de formare în ramele de formare, care urmează după umplerea formei. Se efectuează fie manual, cu bătătoare manuale (v. sub Bătător 5) sau cu îndesătoare, fie mecanizat, cu bătătoare pneumatice (v. sub Bătător 5) sau cu maşina de format (v. Format, maşină de ~). V. şi sub Formare. 5. ~a formei. 2. Poligr.: Operafia de aducere în acelaşi plan a tuturor elementelor tipăritoare ale unei forme de tipar înalt, înainte de a o fixa definitiv în rama presei de tipar. Baterea formei se face cu un ciocan de lemn şi cu o bucată mai mare şi mai groasă de lemn, uneori îmbrăcată în piele, numită bătătoare sau căifuţă. 6. ~a găurilor. Mine: Operafia de perforare sau de forare a găurilor de mină. (Termen impropriu.) 7. ~a gogoşilor. Ind. text.: Operafia preliminară tragerii grejului (v.) de pe gogoşi le de mătase, care consistă în baterea, cu o perie sau cu o măturică, a gogoşilor cari se găsesc într-un basin cu apă fiartă, în scopul îndepărtării frizonului (v.) şi prinderii capetelor fibrei de grej. Intensitatea şi frecvenfă baterii se reglează în raport cu felul gogoşilor (noi, vechi, slabe, tari, normale sau duble). Se împreună trei sau mai multe capete prinse de perie sau de măturică, pentru a trage deodată mătasea de pe gogoşile corespunzătoare. 8. ~a monetelor. Tehn.: Proces tehnologic aplicat în tehnica monetară prin care, din rondele confecfionate din metale sau aliaje, se imprimă, cu ajutorul unor prese speciale, monete metalice. Metalele întrebuinfate pentru baterea monetelor trebuie să aibă o duritate corespunzătoare (nici prea mică, deoarece prin circulafie se uzează repede, nici prea mare, deoarece se bat greu şi reclamă un consum mare de mafrife), să aibă o rezisfenfă mare la coroziune (penfru a nu se păta, a nu pierde repede luciul şi a nu se oxida uşor prin circulafie), să fie greu de falsificat şi să se prelucreze uşor (să fie maleabile). Cu excepfia nichelului , şi, în mai mică măsură, a aluminiului şi a zincului, nu se întrebuinfează metalele brute penfru baterea monetelor, ci numai după alierea lor cu alte metale. Pentru baterea mone-felor se întrebuinfează următoarele aliaje, monetare: Aliaje de aur, cu titlul de 900°/oo aur şi 100°/oo cupru (adoptat de marea majoritate a statelor) sau cu titlul de 916,666°/oo aur Şi 83,334%o cupru, corespunzător aurului de 22 de carate (adoptat de Anglia, coloniile şi dominioaneie engleze şi de unele fări legate prin raporturi comerciale mai strînse de acestea). Aliaje de argint, dintre cari mai importante sînt aliajele binare de argint-cupru, cu titluri variate (900%o Ag + 100%q Cu; 835°/oo Ag+165%o Cu; 700-750%o Ag + 300-250%o Cu; etc.) şi aliajele cu mai mulfi componenfi, dintre cari aliajul cuaternar (500°/oo Ag, 400%o Cu, 50%q Ni şi 50°/qq Zn) e cel mai răs-pîndit, deşi e mai greu de elaborat omogen. Aliaje de cupru, pentru baterea monetelor cu valoare nominală şi intrinsecă mică. Se deosebesc: aliaje de cupru-staniu-zinc sau bronzurile de staniu (95% Cu, 4% Sn şi 1% Zn sau în alte proporţii ale staniului şi zincului, deoarece cuprul nu trebuie să fie sub 95%, aliajul neputîndu-se lamina la rece); aliaje cupru-aluminiu sau bronzurile de aluminiu, aliaje bune în principiu, dar mai greu de elaborat (cu compozifii variind între limitele: 91 •••95% Cu şi 9—5% Al, confinînd uneori şi 2% Zn sau Ni); aliaje cupru-zinc, din categoria alamei şi a tombacului (92% Cu+ 8% Zn sau 79% Cu+ 20% Zn + 1 % Ni), mai pufin întrebuinfate; aliaje cupru-nichel, cari sînt foarfe bune, avînd aspectul general al nichelului pur (compozifie, în general, 75% Cu+25% Ni, dar întrebuinfîndu-se şi aliajul 80% Cu+ 20% Ni). Afară de acesfe aliaje monetare s-au mai întrebuinfat pentru baterea monetelor următoarele metale: nichelul pur (99,6% Ni), care are calităţi excepfionale ca metal monetar (rezisfenfă la coroziune fafă de agenfii obişnuifi cu cari vine în contact ca monetă, aproape infinită; culoare uniformă şi luciu, — obfinut în special prin batere, — care se menfine foarte mult timp; fiind magnetic, e uşor identificat în combaterea falsurilor monetare); zincul metalurgic (98,5% Zn, restul Pb, Fe, Cd, etc.), recomandabil numai în cazul cînd lipsesc alte materii prime mai bune, deoarece se înnegreşte repede şi capătă un aspect pufin plăcut; fierul, folosit numai în cîteva cazuri, fiindcă se alterează foarte uşor (s-a reuşit să se utilizeze însă fier placat cu nichel — 3,5% din grosime —pe ambele fefe ale rondelelor, realizîndu-se — prin laminarea la cald a unei plăci de fier, acoperită pe ambele fefe cu cîte o placă de nichel, — un bimetal, care se comportă bine la laminarea ulterioară la rece, la ştanfare şi la batere); aluminiul pur, care e bun ca metal monetar, deşi se uzează, avînd duritate prea mică, şi deşi îşi pierde uşor luciul. Baterea monetelor comportă următoarele operafii principale: elaborarea aliajului monetar (dacă acesta nu e pregătit), confecţionarea ştampilelor de batere, confecţionarea rondelelor şi baterea propriu-zisă (v. schema). Mefale monetare Machetă Elaborarea aliajului Laminare - Ştanfare Rondele - ^Verificarea în laborator (titlu, greutate) -------> Decapare Cordonare i Rondele cordonate- (plastilină, ipsos, bronz Reducere la panfograf (în pozitiv) Confecfionarea poansonului (Patrifa) Executarea ştampilelor (matrifelor) de batere Baiere î A) bateria se descarcă; 8) bateria se încarcă. de serviciu a acumulatoarelor pînă prelungirea duratei 18*-*20 de ani. Procedeul de încărcare prin impulsii se caracterizează prin conectarea permanentă a bateriei la sarcină şi conectarea periodică a agregatului, pe scurte intervale de timp, cu ajutorul unui releu, Cînd agregatul se deconectează, tensiunea bateriei scade de la 2,2 la 2,1 V pe element, ceea ce provoacă re-conectarea agregatului, care preia alimentarea sarcinii şi încărcarea bateriei. Cînd aceasta ajunge la 2,2 V pe element, agregatul se deconectează iar, şi aşa mai departe. Acest regim (v. fig. VI b) permite obfinerea aceloraşi rezultate ca în procedeul anterior, dar numai pentru puteri mici. în procedeul cu regim de curent mediu, agregatul (redresorul) se reglează să furniseze în parma-nenfă un curent aproape constant, egal cu curenful mediu de consum al sarcinii. Cînd sarcina absoarbe un curent mai mare decît cel mediu, diferenfă VII. Elecfroalimentare prin baferii-tampon. 1) bare de curent alternativ; 2) agregate conver-tisoare (redresoare); 3) baterii centrale; 4) bare de curent continuu de utilizare. e luată de la baterie; cînd sarcina consumă mai pufin, suplementul de curent din redresor încarcă bateria, compensînd consumul de energie din timpul descărcării. Acest procedeu nu reclamă reglaj automat de tensiune şi de aceea se utilizează în instalafiile cele mai simple de electroali-mentare, fără a prezenta însă toate avantajele primelor două procedee. Graficul de funcţionare e dat în fig. VI c. Schema de principiu a electroalimentării prin baferii-tampon e reprezentată în fig. VII. î. ~ de căldări. Termof.; Grup constituit din două sau din mai multe căldări de abur sau de apă, stabile sau transportabile, montate într-o instaiafie care are un necesar variabil de căldură, pentru a dezvolta căldura momentană, prin funcfionarea în paralel a tuturor sau numai a unei părfi din unităfile grupului. De cele mai multe ori, unităfile bateriei sînt legate prin unu sau prin mai multe colectoare de gaze de ardere (canal de fum), colectoare de mediu calorifer (apă caldă sau abur), de alimenfare cu apă, de purjare, etc., de cari pot fi izolate prin registre, prin valve, etc.; valvele pot fi scurt-circuitate prin conducte de ocolire, ceea ce face posibilă varierea numărului de unităfi în funcfiune fără încetarea focului la baterie. Exemple de baterii de căldări stabile: grupul de căldări de apă caldă ale unei centrale de încălzire centrală; grupul de căldări de abur ale unei centrale termoelectrice. Bateria de căldări pentru foraj, standardizată, e compusă din trei sau din mai multe căldări de abur transportabile, cu echipamentul auxiliar respectiv, penfru a asigura cantitatea de abur necesară forajului uneia sau mai multor sonde. Căldările bateriei sînt aşezate alăturat, paralel, sprijinite pe sănii metalice individuale. Pe sănii, sub căldări, sînt montate diferite segmente de feavă cu flanşe la capete, cari se pot îmbina pentru a realiza colectorul de gaze combustibile (cu diametrul de 6I!), colectorul de apă (cu diametrul de 3“), colectorul de abur (cu diametrul de 6") şi colectorul de purjare (cu diametrul de 3“). Standardizarea elementelor componente a făcut posibilă scurtarea timpului de montare şi de demontare a bateriilor, cum şi varierea numărului de unităfi dinfr-o baterie, fără încetarea focului. Colectorul de purjare face posibilă curăfirea periodică a căldărilor de nămol şi de impurităţile introduse în acestea odată cu apa. Bateria de căldări e echipată cu două sau cu trei pompe de alimenfare (amplasate la circa 3 m în fafa căldărilor, deasupra unui basin de apă cu două compartimente alimentate din conducta principală de apă). Una dinfre căldările bateriei constituie o rezervă, pentru a putea fi oprită din funcfionare în vederea spălării succesive, periodice, a tuturor unităfi lor. 2. ~ de condensatoare. Elf.: Ansamblu de condensatoare, legate în serie sau în paralel, pentru a obfine valori nominale ale tensiunii, respectiv ale curentului, mai mari decît cele corespunzătoare condensatoarelor componente, şi care constituie o unitate de exploatare (cu echipament propriu de conectare, de protecfie, măsură şi reglare). Bateriile de condensatoare sînt folosite în special penfru îmbunătăfirea factorului de putere (în instalafii electrice de frecvenfă industrială şi în instalafii de încălzire de înalfă frecvenfă), pentru reglarea tensiunii în refeiele electrice şi pentru filtraj în instalafiile de redresare. Principalele caracteristici ale bateriilor de condensatoare sînt următoarele: puterea aparentă nominală, tensiunea nominală, frecvenfă curentului (baterii de frecvenţă industrială şi baterii de înâltă frecvenţă penfru aplicaţii industriale) şi numărul de faze (baterii monofazate şi baterii trifazate, realizate fie din mai multe condensatoare trifazate, fie din mai multe condensatoare monofazate, conectate în paralel sau în triunghi, iar în cazul bateriilor de înaltă tensiune, conectate în stea). Conectarea la reţea a bateriilor de condensatoare folosite pentru compensarea factorului de putere se poate face în două variante principale: Baferie de conducfe de alimentare 405 Baferie de difuziune 6 kV Prinfr-un disjuncfor propriu ai bateriei (v. fig. /), în cazul compensării de ansamblu în substaţiuni şi reţele; printr-un disjuncfor comun cu receptorul compensat (motor asincron, transformator de forfă sau de sudură), în cazul compensării individuale a receptoarelor (v. fig. Il)i în acest caz, deconectarea bateriei se face printr-un separator, după deschiderea disjunctoru-lui principal. Bateriile de putere mai mare sînt împărţite în secţiuni conectate prin separatoare, penfru a permite revizia şi reparaţia unora dintre secţiuni şi reglarea manuală sau automată a puterii bateriei în timpul exploatării. Reglarea automată se realizează prin con-tactoare acfionate automat, în funcţiune de valoarea factorului de putere din refea. Bateriile trebuie să fie echipate cu dispozitive de protecţie contra seu rf-circu iţelor (întreruptor automat cu relee de curent maximal sau, la puteri mai mici pe joasă tensiune, siguranţe fuzi-bile) — şi fiecare condensator trebuie să fie protejat prin siguranţe fuzibile individuale. în cazuri speciale, bateriile pot fi echipate şi cu dispozitive de protecţie contra supratensiunilor, contra ajungerii la pămînt şi contra creşterii temperaturii aerului înconjurător. Bateriile trebuie echipate cu dispozitive de descărcare a sarcinii electrice în momentul deconectării (rezistenţe ohmice sau reaefanţe inductive), atît în vederea securităţii personalului de deservire, cît şi pentru evitarea şocurilor de curent în baterie, cari s-ar putea produce în momentul conectării ei. Bateriile de condensatoare trebuie instalate în camere speciale, uscate, bine ventilate şi avînd planşee cu basine de colectare a uleiului. Condensatoarele bateriei sînt instalate în mod normal pe stelaje cu rafturi metalice; spaţiul dintre două condensatoare vecine trebuie să asigure trecerea liberă a aerului necesar pentru răcirea lor. în unele reţele electrice se folosesc şi baterii de condensatoare transportabile, de ajutor. 1. ^ de conducte de alimenfare. Alim. apă: Rezervor, aşezat de obicei în pivniţa caselor mari, de la care pleacă toate coloanele de alimenfare cu apă a locuinţelor respective. 2. ~ de cuptoare. Ind. cb.: Grup de cuptoare în instalaţiile de carbonizare industrială a cărbunilor, constituind un bloc termoizolat care are aceleaşi instalaţii anexe. în general, o baterie de cuptoare (de ex. pentru cocs) e constituită din următoarele părţi: cuptoarele propriu-zise (camere orizontale de cărămidă refractară), paralele, avînd înfre ele canalele de încălzire; instalaţii anexe pentru alimentare şi descărcare, captare şi primă manipulare a produselor şi a subproduselor, raţionalizare a bilanţului termic (folosirea gazelor arse), etc, I. Baierie de condensatoare conectată printr-un disjuncfor propriu. 1) disjuncfor automat; 2) echipament de măsură; 3) rezistenfe de descărcare (lămpi) conecfafe prin transformatoare de tensiune; 4) baferie de condensatoare. Instalaţiile anexe sînt constituite din silozurile de alimentare, dispozitivele de încărcare, dispozitivele de descărcare, dispozitivele de colectare j r a produselor volatile şi instalaţiile de sortare a cocsului. în silozurile de alimentare (turnuri) se poate asigura rezerva de cărbune, de exemplu pentru circa 48 de ore. De la aceste silozuri se alimentează aparatura de distribuţie în diferite cuptoare.— Dispozitivele de încărcare diferă după tipul cărbunelui cu care se alimentează bateria. Astfel, pentru cărbunii cari nu reclamă bătătorire (presare prealabilă, înainte de carbonizare) se folosesc vagonete cari lasă cărbunele direct în cuptor. Pentru cărbunii cari reclamă bătătorire se foloseşte „maşina de încărcare". Aceasta e constituită, în principal, dinfr-o cutie paralele-pipedică în care, după umezire, se face presarea cărbunelui (sortat în prealabil Ia granulaţia convenabilă) în formă de bloc, care apoi e împins în cuptor cu ajutorul unui piston. Cutia are forma camerei, cu dimensiunile puţin mai mici, şi un perefe mobil, pentru trecerea blocului de cărbune presat spre cuptor. — Dispozitivul de descărcare e constituit din vagoneful de ghidare, care duce cocsul la vagoneful penfru stingere. în acesta se face stingerea, prin stropire cu apă, căldura recuperîndu-se prin captarea şi folosirea aburului produs (circa 0,35 t abur, pentru 1 t cocs).— Dispozitivele de colectare a produselor volatile ale carbonizării sînt constituite din cîte o conductă verticală de fontă pentru fiscare cuptor (cameră), şi din conducta colectoare principală (v. Barilet), în care intră toate conductele colectoare ale camerelor.— Instalaţia de sortare a cocsului e o instalaţie în care acesta, prin ciuruiri adecvate, se fracţionează după granulaţii, alegîndu-se sortul principal (de ex. 40-,,80 mm) penfru metalurgie; măruntul sub 40 mm e destinat arderii directe pe grătare, iar praful se poate bricheta. s. ~ de difuziune. Ind. alim.: Instalaţie care serveşte la extragerea zaharozei din tăieţeii de sfeclă de zahăr, prin difuziune. E compusă din 12*16 difuzoare legate în circuit, prin intermediul preîncălzitoarelor cu abur (calorizatoare). Bateria funcţionează după principiul contracurentului: cînd bateria lucrează, apa circulă în confracurenf, intră întîi în difuzorul-coadă (cu tăieţeii cei mai epuizaţi), apoi, pe rînd, prin foafe difuzoarele, încărcîndu-se cu substanţele solubile din tăieţei, şi părăseşte difuzorui-cap (cu tăieţei proaspeţi) sub formă de zeamă de difuziune. Cu ajutorul unui sisfem de ventile, fixate la fiecare difuzor, se poate introduce apă în oricare difuzor, se poate scoate zeamă din oricare difuzor şi se poate trece zeama dinfr-un difuzor în altul, prin calorizator. II. Baterie de condensatoare conecfafe prinfr-un disjuncfor comun cu receptorul compensat. 1) disjuncfor; 2) echipament de măsură comun; 3) separator pentru bateria de condensatoare; 4) echipament de măsură al bateriei; 5) baterie de condensatoare; 6) transformatorul compensat de baferie. Baterie de distilare 406 Baterie de pile galvanice Durata unui ciclu complet al bateriei e de 45—60de minute, şi ea depinde de numărul difuzoarelorşi de capacitatea lor. V. Difuzor. 1. ~ de distilare. Ind. petr.: Instalafie de distilare a fifeiului sau a altui produs petrolier, care cuprinde mai multe căldări (de obicei 6—8—12 căldări). 2. ~ de extracfie. Ind. chim., Ind. alim.: Instalafie formată din unu sau din mai multe extractoare (v.), cu ajutorul cărora se extrag cu solvenfi, uleiuri sau principii active din anumite produse sau materiale. în general, instalafia se compune dintr-un număr variabil de extractoare (de obicei şase), o instalafie de distilare şi de recuperare a solventului, filtre pentru solvenfi şi miscelă, pompe, rezervoare, prinzătoare de solvent, florentine, deflegmaioare, etc. într-o astfel de instalafie (v. fig.), materia primă (seminfe măcinate, turte oleaginoase de la prima presare, efc.) se introduce într-unul din extractoare. Solventul introduce în circuit. Materialul epuizat de ulei se curăţă de benzină prin scurgerea benzinei îmbibate şi evaporare, prin antrenare cu abur direct, din care se recuperează în sistemul de condensator florentin deflegmator. Resturile solide de la extracfie (şrofuri) se usucă şi se întrebuinfează, după natura materiei prime, ca furaje sau ca îngrăşăminte penfru terenuri agricole. 3. ~ de filtrare. Ind. alim.: Totalitatea pieselor cari servesc la tragerea mustului de bere filtrat în cuva de filfrare, adică: fevile cari pleacă de Ia fundul inferior al cuvei de filtrare şi cari se deşartă, prin cîte un robinet, în jgheabul colector; jgheabul colector, şi o pompă centrifugă, care trimite mustul de la începutul filtrării, din nou în cuva de filtrare, cît trece turbure. îndată ce s-a limpezit, se opreşte pompa, iar mustul e trimis la cuva de fierbere cu hamei. Baierie de exiracfle. 1) exfractoare; 2) pompă de benzină; 3) filtru de benzină; 4) rezervor pentru benzina în circuit; 5) coloană de distilat miscela; 6) instalafie de deflegmare; 7) condensator; 8) rezervoare pentru sedimentat miscela; 9J filtru de miscelă; 10) pompă de miscelă; U] prinzător de şrof; 12) preîncălzifor; 13) condensator; 14) separator benzină-apă; 15) batal; . . .) conducte pentru benzină;--------------------------) conducte pentru miscelă; —• — • — •) conducte penfru amestec benzină-apă; /v~v>^w~>) conducte pentru ape de răcire şi penfru ape murdare;----------------------------) conducte pentru benzină şi amesfec aer; ------------------ ) conducte penfru vapori. proaspăt (de obicei benzină de extracfie) se pompează într-unul din extractoare, în care se află materia primă prin care a mai trecut solvent (materialul cel mai epuizat). Solventul frece dintr-un extractor în altul, îmbogăfindu-şi confinutul în ulei pînă Ia ultimul extractor în care se află materia primă proaspătă, din care iese sub formă de miscelă (solufie de ulei în solvent). Miscela se disfilă, rezultînd uleiul brut şi benzina (recuperabilă într-un condensator florentin deflegmator). Benzina se re- 4. ~ de filtre. Alim. apă: Grup de măi mulfe filtre aşezate unul lîngă altul şi legate la aceleaşi conducte principale, pentru a asigura continuitatea de lucru a unei stafiuni de filtrare, Ia scoaterea din funcfiune a unuia dintre filtre, pentru a fi spălat. 5. ~ de flotafie. Prep. min.: Grup unitar constituit dintr-un număr par de celule de flotafie (4-*12), în care turbureala circulă dintr-o celulă în alta. q. ~ de pile galvanice. V. Baterie electrică, Baterie de retorte 407 Baterie electrică î, ^ de retorte. Ind. chim.: Instalafie industrială constituită din două sau mai multe recipiente metalice înzidite, în care se poate executa distilarea huilei, a lemnului, a şisturilor bituminoase, etc. V. şi sub Retortă. 2. ~ de robinete. Insf. san.: Crup de două robinete — pentru apă caldă şi pentru apă rece — care permite amestecarea apei, pentru obfinerea ei cu o anumită temperatură, şi trimiterea printr-o singură gură de curgere. Bateriile de robinete sînt echipate uneori cu valve cu trei căi, pentru deservirea succesivă a unei guri de curgere şi a unui duş. Bateriile au forme diferite, după instalafia sau aparatul la cari sînt montate. Bateria de spălă/or are gura de curgere constituită dintr-un braf care poate fi rotit în jurul unei axe verticale, şi e terminat vrarea unui al treilea robinet se poate închide curgerea apei spre cadă, astfel că amestecul trece prin duş (v. fig. I e). Bateria medicală e o baterie de lavoar sau de perete, care deserveşte un lavoar şi a cărei manevrare se face cu cotul (mîna — după ce a fost spălată — nu mai vine în contact cu robinetul) (v. fig. I d). I. Baterii de robinete, a) baterie de perete pentru duş fix; b) baterie de lavoar; c) baterie de spălător; d) baterie medicală; e) baterie pentru căldare de baie, cu duş fix. cu un ajutaj fără organ de legăfură la altă conductă. E folosită, în special, la bucătării sau la spălătorii (v. fig. I c). Sin. Baterie de perete cu braf mobil. Bateria de perete cu braf mobil: Sin. Baterie de spălător (v.). Bateria de lavoar are cele două robinete construite de obicei pentru a fi fixate vertical pe bordura unui lavoar, şi gura de curgere cu posibilitate de oscilaţie, fie în jurul unei axe orizontale, fie în jurul unei axe verticale (v. fig. / b). Bateria penfru baie e echipată de regulă cu o valvă cu frei căi, care permite alimentarea cu apă caldă sau rece ori amestecată, fie a gurii de umplere a căzii, fie a unei conducte Ia extremitatea căreia se găseşte o pară de duş. Bateria pentru baie se construieşte în diferite tipuri, cum sînt: bateria de perete penfru baie, pentru alimentare cu apă caldă de la o instalafie centrală, şi la care conducta duşului poate fi rigidă sau flexibilă (v. fig. II b); bateria de perete pentru duş, fără gura de umplere directă a căzii de baie, cu două robinete independente penfru apă rece şi caldă (v. fig. I a) şi bateria pentru căldare de baie. Bateria pentru căldarea de baie e legată cu rezervorul fie direct, fie prin conducta duşului. La deschiderea robinetului de apă rece, apa curge direct în cadă; la deschiderea robinetului de apă caldă, apa rece intră în rezervor şi împinge apa caldă din acesta — prin conducta de duş — în baterie, unde şe poate amesteca cu apa rece, şi curge în cadă; prin mane- II. Baterii de robinete, amesfecatoare. a) baterie amesfecatoare cu cheie unică (secfiune); b) baterie amestecăfoare de perete pentru baie, cu duş fix (detaliu); 1) şl /') robinete cu supapă, pentru apă caldă, respectiv rece; 2) robinet cu cep, cu trei căi (pentru duş sau cadă); 3) mînerul oscilant al robinetului 2; 4) şi 4’) supapele penfru apă caldă, respectiv pentru apă rece ale amestecătorului; 3) placă porf-supape; 6) mecanism de acfionare a plăcii 5. Bateria amestecăfoare cu cheie unică (v. fig. II a) are două supape, penfru apă caldă şi pentru apă rece, solidarizate cu o piesă acfionafă de o tijă filetată; supapele au mantaua profilată pentru a regla debitul. s. ~ de sifoane. Hidrot.: Grup de sifoane aşezate la partea superioară a unui baraj, cu crestele sensibil denivelate, pentru a intra succesiv în acfiune. V. sub Sifon. 4. ~ de sonde. Expl. petr.: Grup de sonde amplasate simetric pe un contur circular, care reprezintă şi o isobară, penfru a se realiza astfel o înaintare uniformă a contactului apă-fifei către sondele bateriei. Distanfa dintre sonde nu trebuie să fie nici excesiv de mare (există riscul unei înaintări neuniforme a contactului apă-fifei), nici prea mică (creşterea debitului total al sondelor e neglijabilă, datorită interferenţei între zonele lor active). în determinarea debitului şi duratei de exploatare a unei baterii, o serie de calcule pot fi simplificate, dacă în locul unui număr finit de sonde se admite curgerea spre o galerie. 5. ~ de valfuri. Ind. chim.: Grup de valfuri acţionate prin transmisiune de acelaşi motor. 6. ~ de zeţaj. Prep. min. V. sub Zeţaj. 7. ~ electrică. Elt.: Ansamblu de pile electrice (v.) legate electric între ele, de obicei în serie. Se folosesc frecvent baterii electrice uscate, constituite din pile electrice uscate (v.), pentru: instalaţii de telecomunicaţii, instrumente de măsură, lanterne electrice portative, etc. Caracteristicile principale ale unei baterii electrice uscate sînt: tipul bateriei, tensiunea electromotoare, tensiunea iniţială sub sarcină, capacitatea, rezistenţa de sarcină pentru măsurarea tensiunii, rezistenţa de sarcină pentru măsurarea capacităţii, curentul de descărcare, tensiunea finală, durata de funcţionare. Tensiunea electromotoare, respectiv tensiunea iniţială, se măsoară cu montajul din figură, cu întreruptorul I deschis, re- Baferie pentru creştere şi îngrsşare 408 Baterie BP ~oSv>o——TJUUUL— Montaj pentru măsurarea forfei electromotoare şi a tensiunii unei baterii. BP) baterie de pile; /) întrerup-tor; R) rezistenfă de valoare dată pentru fiecare tip de baterie; V) voltmetru cu rezistenfă proprie de minimum 1000 Q/V. spectiv închis. VoltmetruI folosit trebuie să aibă o rezistenţă de minimum 1000 Q/V. Capacitatea (în amperore) se măsoară supunînd bateria unui regim de descărcare continuă sau intermitentă (pentru baterii anodice), înregistrînd valorile tensiunii la anumite intervale de timp, calculînd valorile mijlocii ale curentului de descărcare în acele intervale şi însumînd sarcinile respective debitate de baterie. Descărcarea se întrerupe la atingerea tensiunii finale date pentru fiecare tip de baterie. Se folosesc baterii uscate cu tensiuni iniţiale de la cîţiva volţi pînă la sute de volţi. Capacitatea bateriilor uscate variază de la circa 0,25 pînă la circa 1 Ah, iar durata de funcfionare minimă, de la IV2'" circa 250 h (baterii anodice, cu funcfionare intermitentă). Bateriile electrice uscate destinate alimentării anozilor tuburilor electronice din instalafii portabile de telecomunicafii se numesc baterii anodice şi au tensiuni inifiale cuprinse în general între 90 şi 150 V. Exemple de baterii electrice, folosite în telecomunicafii, sînt bateria anodică şi bateria telefonică locală. Baferie anodică. Telc.; Baterie electrică uscată cu tensiunea inifială cuprinsă, în general, între 90 şi 150 V şi destinată alimentării anozilor tuburilor electronice (v.) din instalafii portabile de telecomunicafii. Baferie telefonică locală. Telc.: Baterie electrică constituită din 2‘”3 elemente galvanice uscate, situată lîn-gă postul de abonat şi servind la alimentarea electrică a microfonului din aparatul telefonic al abonatului. Se foloseşte numai la refelele telefonice mici şi în aparatele telefonice portabile (de şantier sau de campanie). Are simbolul B.L. 1. ~ penfru creştere şi îngră-şare. Zoot.: Stelaj cu mai multe rafturi suprapuse, destinat creşterii şi îngrăşării puilor şi bobocilor. Bateriile sînt construite din lemn sau din metal, acestea din urmă fiind preferabile, deoarece sînt mai durabile şi uşor de dezinfectat. Sînt formate dintr-un cadru de susfinere, din rafturi de plasă de sîrmă cu ochiuri de 4,,,5 mm pecari stau puii, din tăvi de tablă sau de sticlă pentru refinerea dejec-fiunilor cari cad prin plasa de sîrmă, şi din hrănitoare şi adăpătoare ataşate în exteriorul bateriilor. Tava penfru refinerea dejecfiunilor constituie şi tavanul compartimentului de dedesubt. Schema instalafiei de baterii pentru creşterea puilor. 1) căldare de încălzire; 2) cadru de susfinere; 3) baterii de creştere; 4) guri de absorpfie; 5) guri de refulare; 6) ventilator; 7) corpuri de încălzire din fevi. Tăvile trebuie presărate cu turbă sau cu rumeguş de lemn, pentru a absorbi dejecfiunile puilor şi trebuie curăfite şi dezinfectate cel pufin o dată pe zi. Puii pot ciuguli din hrănitoare prin orificii cu dimensiuni reglabile după vîrsfa lor. Bateriile pot fi încălzite local, prin plasarea lor în încăperi încălzite sau mixt. încălzirea locală a bateriilor se face de obicei electric sau cu ajutorul radiafiilor infraroşii, care prezintă avantajul de a usca repede dejecfiunile puilor, contribuind Ia menfinerea unui mediu septic. 2. -tampon. V. sub Baterie de acumulatoare electrice. 3. ~ telefonică centraSă. V. sub Baterie de acumulatoare electrice. 4. ~ telefonică locală. V. sub Baterie electrică. 5. Baferie. 2. Insf. san., Mş.: Subansamblu al unei maşini, al unui aparat sau al unei instalafii, în care se foloseşte un agent termic intern (apă caldă, abur, gaze de ardere, etc.), fie pentru a condifiona aerul, fie penfru a încălzi ori a răci aerul sau un alt agent termic fluid extern. Bateria e numită după procesul termic în care e folosită, de exemplu: baferie de con-difionare, baferie de încălzire, baterie de răcire. Baferie de condiţionare. Tehn. san.: Subansamblu al unei instalafii de condiţionare, constituit dintr-o cameră de tablă sau de zidărie, care cuprinde elementele constructive şi aparatele de control necesare pentru condiţionarea aerului, O baterie completă de condiţionare e compusă din următoarele părţi: compartimentul de amestecare, filtrul, bateria de preîncăl-zire, compartimentul de umidificare, separatoarele de picături, bateria de reîncălzire şi compartimentul pentru a doua amestecare (v. fig. /). Uneori, cînd condifiile locale permit apli-5 carea unei sche- me mai simple, se renunfă Ia u-nele dintre elementele indicate, cea mai simplă baterie de condiţionare fiind constituită din: compartimentul de amestecare, compartimentul de umidificare şi bateria de reîncălzire. în compartimentul de amestecare, aerul proaspăt, aspirat din exterior, e amestecat cu aerul de re-circulafie, aspirat din încăperile con-difionate; cantită-file de amestec sînt reglate cu ajutorul unor clapete compensatoare (a-dică legate prinfr-un sisfem de tije astfel, încît la mărirea âdmisiunii aerului proaspăt se micşorează admisiunea aerului de recirculafie, şi invers, menfinîndu-se constantă temperatura aerului). — Aerul amestecat e trecut printr-un filtru (de obicei cu inele umectate cu ulei) şi apoi — integral sau parţial, proporţia fiind reglată cu ajutorul unor clapete — printr-o baterie de preîncălzire. — Aerul preîncălzif e trecut, printr-un separator de picături, în compartimentul de umidificare, unde e umezit cu apa dispersată de un grup de pulverjzafoare, montate în eşichier, pe două sau Baferie 409 Baferie frei rînduri, pe cadre de feavă galvanizafă, asffel încîf să creeze două avanfaje: uşurează mulf automatizarea reglajului şi mic- o perdea de picături, cît mai compactă şi mai uniformă. Din şorează costul exploatării (v. şi Condiţionarea aeruluiY /. Schema unei baferii complete de condiţionare. /) îmbrăcămintea (camera) bateriei; 2) conductă de intrare a aerului proaspăt; 3) conductă de aer de recirculaţie; 4) conductă de aer, de ocolire (by-pass); 5) conductă principală de aer condiţionat; 6) şi 6') sisteme de clapete de reglare compensatoare; 7), 8) şi 9) sisteme de clapete de reglare Independente; t0)tiltru de aer; 11) compartiment de amestecare; 12) baterie de preîncălzire; 13) şi 13') separatoare de picături; 14) cameră de umidificare; 15) cadre port-pulverj-zatoare; 16) pulverizatoare; 17) baterie de reîncălzire; 18) compartiment pentru a doua amestecare; 19) ventilator; 20) conductă de alimentare cu apă de umiditl-' care, echipată cu robinet cu plutitor (2î); 22) conductă de absorpţie cu sorb; 23) pompă pentru apa de umidificare; 24) fillre; 25) schimbător de calduia (răcitor); 26) conductă de prea-plin; 27) conductă de golire. compartimentul de umidificare, aerul trece prin al doilea separator de picături, prin bateria de reîncălzire şi apoi e aspirat de ventilator, şi trimis în încăperile condifionafe. Pulverizatoarele pot fi dispuse cu vinele îndreptate în aceeaşi sens sau în două grupuri cu jeturile antiparalele. Numărul de pulverizatoare de pe un cadru se calculează astfel, încît debitul de apă pulverizat de fiecare cadru să fie de 0,45 0,55 kg apă/kg aer (adică 10*• ■ 15 pulverizatoare la 1 m2 de secfiune transversală a compartimentului de umidificare, pe un cadru). La vinele de apă îndreptate într-un singur sens, distanfa dintre cadre se ia de circa 750 mm, iar la dispozifia cu două grupuri cu vine antiparalele se ia de 1000"* 1200 mm. — Secfiunea compartimentului de umidificare se determină pe baza unei vitese a aerului de 2 ”*3 m/s. Peretele compartimentului de umidificare are ferestre de supraveghere a funcfionării pulverizatoarelor. — Partea inferioară a compartimentului de umidificare constituie un basin de colectare a apei dispersate de pulverizatoare. Acest basin e echipat cu o conductă de golire, o conductă de prea-plin, o conductă cu sorb legată la aspirafia pompei de recirculat apa de umidificare şi un robinet cu plutitor, pentru alimentarea cu apă a basinului şi menfinerea unui nivel constant. — Presiunea pompei de recirculafie se alege între 2,5 şi 5 at. Pe conducta de refulare a pompei se montează filtre pentru refinerea impurităfilor şi un schimbător de căldură pentru încălzirea apei în timpul iernii. • Lăfimea primului separator de picături, situat după bateria de preîncălzire, se ia de 200 *"300 mm, iar lăfimea celui care precede bateria de reîncălzire e mai mare, de obicei de 450 mm. Bateriile de condifionare se construiesc, de cele mai multe ori, din tablă galvanizafă, însă bateriile foarte mari se construiesc din zidărie. Unele baterii de condifionare sînt echipate cu o conductă de ocolire (by-pass), care conduce o parte din aerul de recirculafie direct în compartimentul penfru a doua amestecare, ynde şe întîlneşte cu aerul tratat. Această dispozifie prezintă Baterie de încălzire. Inst. san.: Schimbător de căldură folosit în instalafii de încălzire centrală cu aer cald sau de condifionare a a-erului, la încălzirea unui curent de aer cu ajutorul aburului, al apei calde sau al gazelor de ardere. De obicei, e compusă dintr-un fascicul de fevi (netede sau echipate cu aripioare, lamele, etc.) paralele, de egală lungime şi de acelaşi diametru, avînd capetele sudate sau vălfuite la cîte un colector de intrare şi de ieşire; colectoarele au cîte o tu-bulură de racord, pentru admisiunea, respectiv pentru evacuarea agentului încălzitor (v. fig. II). De obicei fevile sînt dispuse pe mai multe rînduri, în eşichier. Părfile laterale ale bateriei sînt închise înfr-o carcasă de tablă, echipată cu flanşe sau cu rame pentru racordarea aparatului la instalafie. Dacă agentul termic infern, care cedează căldura, e abur sau apă caldă, el circulă prin interiorul fevilor, iar aerul II. Baterie de încălzire cu ţevi netede, î) şi 2) racord de intrare, respectiv de ieşire a agentului termic; 3) colector; 4) placa tubulară a colectorului; 5) ţevi dispuse pe mai multe rînduri, în eşichier; 6) manta de tabla de oţel cu rame de cornieră. Baferie 410 Bsfie care frebuie încălzit (agentul termic extern) circulă în spaţiul dinfre carcasă şi fevi. Dacă agentul termic intern e constituit de gaze de ardere uzate sau de gaze de ardere produse în vederea încălzirii (de ex. în aerofermfele cu foc direct), aerul circulă de obicei prin interiorul fevi lor bateriei. De cele mai multe ori, fevile şi aripioarele sînt de ofel; în bateriile cu încălzire cu gaze de ardere se folosesc fevi şi aripioare de cupru. — Ţevile pot fi netede sau — pentru mărirea suprafefei de încălzire — echipate cu lamele (dreptunghiulare, rotunde sau exagonale); de obicei, lamelele sînt disfanfate printr-un guler (format prin şfanfare, odată cu gaura). Uneori, mărirea suprafefei de încălzit se realizează prin înfăşurarea pe feavă a unei benzi de tablă, în elice. Pentru îmbunătăţirea transferului de căldură între feavă şi aripioare, acestea se înşiră pe fevi, prin presare, şi apoi sînt solidarizate cu feava, mefalizîndu-le Ia cald prin imersiune în baie de zinc sau de cositor. Suprafafa de încălzire a unei baterii se determină cu relafia: a'C'L(t2 — t 1) ~t(ޱl-h+h)' în care a e un coeficient de siguranfă a cărui valoare se ia, de obicei, 1,15; c = 0,24 (kcal/kg grad) e căldura specifică a aerului; L (kg/h) e debitul de aer care trebuie încălzit; t\ şi t2 sînt temperatura inifială, respectiv temperatura finală a aerului; t' şi t” sînt temperatura inifială, respectiv temperatura finală a agentului încălzitor, iar k (kcal/m2h grad) e coeficientul de transmisiune a căldurii, corespunzător tipului de baferie ales, care se determină experimental. Uneori bateria de încălzire poate constitui un subansamblu al unei baterii de condifionare şi se numeşte baferie de pre-încălzire, dacă e folosită la încălzirea aerului înainte de introducerea lui în camera de umezire, respectiv baferie de reîncălzire, dacă e folosită la încălzirea aerului, după ieşirea lui din camera de umezire. Bateria de aceeaşi construcfie poate fi folosită ca baferie de răcire a aerului, dacă prin fevi circulă un agent răcitor. Baterie de răcire. Mş., Tehn. san. V. sub Baterie de încălzire. î. Baferie. 3. Nav.: Spafiul dintre punfi, în care erau instalate tunuri de-a lungul bordajului, la o navă cu vele. (Accepţiune veche, care nu se mai foloseşte.) 2. Baferie. 4. Tehn. mii.: Grup constituit dintr-un anumit număr de guri de foc (4*--6), de acelaşi calibru, acfionînd sub aceeaşi comandă, pentru realizarea în mod obişnuit a aceleiaşi misiuni de tragere (de instrucfie, de luptă, etc.). s. Baferie. 5. Tehn. mii.: Unitate militară de artilerie, care foloseşte ca mijloc principal de luptă o baterie de guri de foc în sensul Baterie 4.— După natura gurilor de foc, se deosebesc baferii de aruncătoare, de mortiere, de tunuri, de obuziere, mixte, etc. — După natura armamentului unităfii de artilerie, se deosebesc: baferii de artilerie uşoară, de artilerie grea, de artilerie de cîmp, de munte, de tunuri anticar, antiaeriană, baterii navale, etc.— După misiunea pe care o au de îndeplinit, se deosebesc: baferii de asediu, de coastă, de supraveghere, etc. — După natura construcfiei (în fortificafii), se deosebesc: baferii înfărife (lucrări de forfificafie, din cari piesele de artilerie trag de pe platforme de tragere descoperite); baferii cazemafafe (lucrări de forfificafie, din cari piesele de artilerie trag adăpostite în cazemate) şi baferii cuirasafe (din cari piesele de artilerie frag adăpostite în turele sau în cupole metalice). — După pozifia pe care o ocupă bateria într-o lucrare de forfificafie, sau după felul de a asigura tragerea, se deosebesc: baferii de anfiladă, cari -permiteau tragerea în lungul unei lucrări, flancînd o anumită parte a ei; baterii de barbetă (v.), cari trăgeau de pe barbetă, pe deasupra parapetului; baferii de parapet (v.), destinate să bată parapetul; baferii de revers sau de spate, destinate să bată spatele lucrării şi să asigure protecfia apărătorilor ei, etc. Un tip special de baterie e bateria intermediară, o lucrare fortificată pufin mai mică decît un fort (v.), echipată cu un număr oarecare de piese de artilerie şi care completa centura (v.) a unei cetăfi, penfru a închide cu foc intervalul dintre două forturi (de ex. bateriile intermediare ale vechii cetăfi Bucureşti). — în lucrările de forfificafie, bateriile dispuneau de: adăposturi pentru personal şi material; puncte de comandă şi de observafie adăpostite; şanfuri şi galerii de comunicafii, cum şi de mijloace de apărare proprie (organe de foc, speciale, şi baraje de refele, şanfuri, efc.). 4. Baferie, puf de C. f.: încăpere subterană, de zidărie sau de beton, cu o deschizătură circulară în partea superioară, care serveşte la amplasarea acumulatoarelor sau a pilelor electrice necesare alimentării circuitelor de cale şi a semnalelor blocului de linie automat, sau a instalafiilor de centralizare, în generai. 5. Bafhonian. Stratigr.: Etajul superior al Doggerului, cuprins între zona cu Parkinsonia parkinsoni a Bajocianului superior şi zona cu Macrocephaiites macrocephaius a C.aliovianului inferior. Amonifii caracteristici ai Bafhonianului sînt Zigzagiceras zigzag pentru Bathonianul inferior, Tulifes subconfractus pentru Batho-nianul mediu şi Clydoniceras discus penfru Bathonianul superior. Faciesul nerifico-litoral al Bafhonianului cuprinde, ca roci caracteristice, calcare brune sau roşii, ooiitice şi spatice, iar faciesurile mai adînci cuprind marne şi argile deseori negre. în fara noastră, Bathonianul inferior e reprezentat prin calcare negricioase, nisipoase şi nodulare în Masivul Hăghimaşului (Lacul Roşu); Bathonianul mediu, prin calcare cu concrefiuni de limonit în Bucegi (Strunga), iar Bathonianul superior, împreună cu Callovianul inferior, prin calcare negricioase, brune sau roşii în Munfii Apuseni de Nord (Pădurea Craiului). 6. Bafhosfadion. Geobot.: Asociafie de plante acvatice, macroscopice, cari trăiesc numai sub apă (submerse). Exemple: asociafiile de Chara, de Pofamogeton pecfinafus, de Elodea canadensis, efc. 7. Bafhysiphon. Paleont.: Foraminifer din familia Rhizam-minidae, cu festul arenaceu, cilindric, drept sau curbat, deschis la capete. E cunoscut din Silurian pînă azi. Specia Bafhysiphon deminutionis Moreman a fost identificată în fara noastră în Oligocenul din Valea Teleajenului. s. Batială, regiune Geol.: Regiune de fund a domeniului marin, cu adîncimi cuprinse între isobata de 200 m şi cea de 1000 m. în regiunea batială, condifiile mediului marin sînt uniforme. Apa are temperatură constantă, lumina pătrunde numai în părfile ei superioare şi — afară de curenfii marini, cari agită apa în anumite împrejurări — aceasta nu se mişcă. Formafiunile sedimentare din regiunea batială sînt constituite din depozite fine, care ating adeseori grosimi mari şi au foarte mici variafii de facies pe verticală (calcare compacte cu globi-gerine, uneori pulverulente; gresii argiloase, marne, etc.); ele confin o faună fosilă bogată, caracteristică atît regiunii batiale, cît şi planctonului. Formafiunile batiale sînt continue; nu prezintă nici lacune de sedimentare, nici intercalafii de formafiuni lagunare sau continentale; în general, ele sînt mult dislocate. — Sin. Regiune bathială. 9. Batic, pl. baticuri. 1 . Ind. text.: Ţesătură imprimată manual după o tehnică originară din Java, care consistă în desenarea modelelor decorative sau a contururilor de limitare a unei culori cu ceară, urmată de colorarea zonelor mărginite de aceste contururi, contururile rămînînd albe. io. Batic. 2. Ind. piei.: Efect de vopsire a pieilor uşoare, tăbăcite vegetal, caracterizat prin pete de culori diferite ca nuanfa, intensitate şi formă. în scopul obfinerii acestui efect, pieile vopsite normai în butoi sau cu peria, încă umede, se aşază pe Batigramă 411 Bafomefru o masă de marmură, pe care se sirîng astfel, încît să se formeze numeroase cute şi creţuri neregulate. Separat se prepară una sau mai multe soluţii de coloranţi cu nuanţe diferite de a celei în care a fost vopsită pielea. Acesfe soluţii se aplică pe piele prin stropire, fie manual, fie cu pistolul din diferite direcţii, dirijînd vîna oblic către creţurile ei. Un alt procedeu de obţinere a efectului batic consistă în aşezarea pielii pe o scîndură, în care sînt perforate, la intervale regulate, găuri cu diametrul de circa 2 cm. Pielea e răsucită în spirală în acesfe găuri. Peste pielea astfel pregătită se toarnă o soluţie de colorant cu nuanţă mai închisă decît a fondului vopsit al pielii. După scurt timp, această soluţie se scurge şi pielea e clătită în apă. Prin acest procedeu se obfin pete de culoare mai deschisă decît fondul pieilor. 1. Bafigramă, pl. batigrame. Fiz.: Diagramă care reprezintă profilul fundului unei mări, după o anumită direcfie. Se determină cu ajutorul unui aparat de sondaj submarin, bazat pe reflexiunea ultrasunetelor. 2. Bafimefrică, cofă Topog., Hidr.: Distanfa pe verticală dintre un punct de pe fundul unei ape şi suprafafa ei. Comparativ cu cotele punctelor de pe suprafafa Pămîntului, cotele batimetrice au valori negative, măsurîndu-se în jos fafă de suprafafa de referinfă (nivelul apei, de variafia căruia trebuie să se fină seamă la determinarea acestor cofe). Sin. Cofă de adîncime. 3. Bafimefrică, curbă Topog., Hidr.: Linie care uneşte punctele de egală adîncime ale reliefului fundului apelor mărilor şi oceanelor (v. şi sub Curbă de nivel). 4. Bafimefrie. Hidr.: Parte a Hidrologiei, care se ocupă cu măsurarea adîncimii (apelor) mării. 5. Bafimefru, pl. batimetre. Telc.: Aparat de măsurare a echivalentului de transmisiune în telefonie. (Termen ieşit din uz.) 6. Bafir. Ind. text.: Formă de prezentare a firelor de batir (afă), rezultată din înfăşurarea în cruce a firului pe un suport de carton sau de hîrfie groasă. 7. Bafir, afă de Ind. text.: Fir de bumbac răsucit uşor şi pufin mai gros decît aţa de cusut, cu rezistenţa la întindere mai mică, întrebuinţat la însăilatul îmbrăcămintei în timpul confecţionării. Sin. Aţă de însăilat. s. Batist. Ind. text.: Ţesătură de fir foarte fin, de bumbac ori de in, legătura (armura) urzelii cu bătătura fiind simplă. 9. Bafîu, pl. batiuri. Tehn.: Partea inferioară a unui sistem tehnic stabil (maşină, aparat, etc.), prin intermediul căreia sistemul poate fi montat pe o fundaţie, pe o platformă sau pe un suport. Batiul poate fi de mai multe tipuri: Batiu cu baie: Batiu cu concavitate, în care se adună uleiul de ungere a palierelor maşinii. Batiu furcat: Batiu cu două aripi în formă de furcă, între cari se dispune cilindrul. Batiu în consolă: Batiu în formă de baionetă, avînd un punct de susţinere în palierul arborelui motor, iar celălalt capăt fiind legat de cilindru. 10. ~ de feodolif. Topog.: Partea inferioară, fixă, a feodo-litului (v.), destinată să asigure stabilitatea instrumentului şi să susţină axul (sau axurile) verticale şi, prin aceasta, complexul de organe principale şi secundare cari alcătuiesc instrumentul respectiv. Fiind organul de legătură al instrumentului cu trepiedul său, batiul e străbătut centric de un locaş, prin intermediul căruia instrumentul se prinde şi se fixează la trepied (v. Trepied topografic). Sin. (uneori) Suport. u. ~ mofor. Av. V. Suport mofor. 12. Bafocrom, pl. batocromi. Chim., Fiz.: Auxocrom care deplasează spre roşu lungimea de undă a luminii absorbite şi închide, ca urmare, nuanţa colorantului. 13. efecf Chim., Fiz.: Modificare în molecula unei substanţe colorate, care are ca efect închiderea culorii. Exemplu: introducerea unei grupări auxocrome dă un efect bafocrom, 14. Bafog. Ind. alim.: Preparat obţinut prin sărarea şi afumarea cărnii de morun sau de nisetru cu greutate mai mare decît 50 kg. Prelucrarea se face cum urmează: se curăţă bine peştele de zgîrciuri, de aripioare şi de părţile sîngerafe, se taie fileuri de circa 2 kg, se spală, se sărează în căzi sau în basine timp de 20“-25 de zile penfru spinări şi 2"-3 zile pentru burţi. După sărare se leagă cu sfoară, se ţin 60-*90 de minute la desărat, în apă rece, apoi se pun la zvîntaf şi se coc 60--90 de minute în cuptoare, Ia 100110°f după care se afumă 12 ore. în unele procedee străine, batogul se afumă timp de 8---10 zile. 15. Bafoidea. Paleont.: Ordin de peşti selacieni adaptaţi la viaţa bentonică. Au corpul turtit dorso-venfral, cu coada efero-cercă sau redusă Ia forma de bici; aripioarele pectorale fiind foarte dezvoltate, ajung pînă la cap, dînd animalului o formă rombică. Dinţii sînt "formaţi din plăci cari pot fărîma cochiliile moluştelor cu cari se hrănesc batoidele. în stare fosilă, batoi-dele au fost identificate încă din Jurasic. Genul Myliobathis e cunoscut în ţara noastră din calcarul numulitic de la Albeşti-Muscel. ie. Bafolif, pl> bato li fi. Geol.: Formă de zăcămînt masivă, de străpungere, a rocilor magmatice infruzive. Se localizează, de obicei, în zonele orogenice, ocupînd spaţiul prin topirea rocilor înconjurătoare, prin asimilarea lor, prin prăbuşirea acoperişului sau prin pătrunderea magmei în crăpături. Batoliţii au o pozifie transversală în raport cu rocile înconjurătoare; acoperişul e neregulat, în formă de cupolă cu adînciri şi proeminenfe, iar baza, în general necunoscută, poate exista ca atare sau e contopită cu alte corpuri magmatice mai adînci. Din punctul de vedere petrografic, bafolifii sînt, în general, granitici, monzonitici şi uneori chiar sienitici. Vîrsta batolifilor e foarte variată; se întîlnesc din Precam-brian pînă în orogenul alpin. Dimensiunile lor sînt în general mari, uneori enorme; se cunosc bato!ifi cu lungimea de 2000 km şi lăţimea de 200 km. Grosimea acoperişului e de Ia cîteva sute de metri pînă la circa 2000 m. Batoliţii prezintă importanţă economică deosebită; de formarea lor e legată existenţa unor zăcăminte metalifere, acumulate fie în interiorul masivului, în părţile marginale şi acmo-litice, fie dincolo de limitele lui; batoliţii constituie şi surse importante de roci de construcfie. Condiţiile în cari se fac prospecţiunile de bogăţii minerale utile în regiunile de dezvoltare a batol iţi lor depind de* gradul de eroziune al rocilor înconjurătoare. Din acest punct de vedere, se deosebesc: stadiul în care batolitul propriu-zis nu e încă erodat, iar rocile înconjurătoare sînt numai puţin modificate (criptobatolit); stadiul în care apar numai părţile acmolitice ale batolituIui (acrobatolit); stadiul în care se denudează domurile şi părfi izolate din nucleul mineralizat (epibatolit); stadiul în care ariile dezvelite ale nucleului mineralizat sînt mari (em-batolit); stadiul în care batolitul e dezvelit, iar rocile înconjurătoare au rămas numai sub formă de relicfe (endobafolif); stadiul în care toate relictele au fost erodate, iar forma şi dimensiunile batolitului pot fi apreciate (hipobatolit). Sin. Batholit. 17. Bafolifes. Paleont.: Subgen din genul Hippurites, caracterizat prin valva inferioară, care se cutează, formînd numeroşi piIieri. Specia Hippurites (Batolites) organi-sans Montf. e cunoscută în fara noastră din Crefacicul superior din Munţii Apuseni. îs. Bafomefru, pl. batometre. Hidr.: Instrument pentru determinareadebitului solid transportat de rîuri. Unele batometre sînt folosite pentru colectarea alu-viunilor în suspensie, iar altele, pentru HyPPurites (Batolites) orga-colectarea particulelor transportate pe nisans. fundul rîului. Batometrul e alcătuit din- tr-un dispozitiv pentru recoltarea probelor de apă cu aluviuni şi dintr-un sisfem de manevrare în timpul măsurării pe rîu. Baton 412 Batoză de păioase Batometrele moderne sînt cuplate uneori cu termometre, pentru determinarea concomitentă a temperaturii stratului de apă din care se ia proba. Dispozitivul de manevrare e format dintr-o bară sau dintr-un troliu cu ajutorul căruia dispozitivul de recoltare a probei se aduce în punctul de măsură al secfiunii rîului; întregul aparat e lestat cu greutăfi cu atît mai mari, cu cît vitesele de scurgere ale rîului sînt mai importante. Dispozitivul de recoltare a probelor cu suspensii (v. fig. /) e format dintr-o cutie metalică, de un anumit volum, echipată cu capace cari se închid ermetic. Forma cutiei şi a greutăfi lor de lestare trebuie să fie hidrodinamică, pentru â modifica cît mai pufin caracteristicile hidraulice ale cursului de apă, în mod practic cilindrică. După introducerea în apă a batometrului, cu capacele deschise, se lasă pufin timp pentru a se restabili condifiile naturale de scurgere; apoi, cu ajutorul unor cabluri manevrate de la suprafafă, se închid capacele; probele recoltate sînt filtrate, iar reziduul e cîntărit. Pentru particulele tîrîte pe fund, batometrul are o formă (v. fig. //) evazată în direcfia curentului cu două camere în aval: cea superioară, deschisă, permite trecerea fi Ioanelor de apă, iar cea inferioară, închisă,în aval, formează o zonă cu apă liniştită, în care particulele mari se depun. Batometrele obişnuite dau rezultate bune pentru aluviuni cu diametrul mic şi vitese ale apei cari nu depăşesc 1,5 m/s. Obişnuit, măsurarea cu batometrul a debitului solid se execută si- multan cu măsurarea de- „ Ba)omelru pen)ru reco|tarea particulelor bitului lichid făcută cu tîrî)e pe fund. morişca hidrometrică. In a) tec)iune C.D; b) sec,iune A.B. () intrarea acest Scop s-au construit f||oane|or de lichid; 2} ieşirea filoanelor da atonnetre-tahimetre, cari lichrd după depunerea aluviunilor; 3) culie de permit determinarea si- depunere a aluviunilor, multanăatît a vitesei apei, cît şi a concentrafiei de aluviuni. Principiul acestor aparate consistă în folosirea unor dispozitive de recoltare de un anumit volum, avînd accesul apei treptat şi cît mai uniform într-un interval de timp care se cronometrează. Se compun, în general, dintr-un tub orizontal care se aşază paralel cu firul apei şi care, la capătul aval, are o cameră de cauciuc în care pătrunde şi se înmagazinează apa ce trece prin tub, datorită presiunii cinetice. Volumul apei înmagazinat şi timpul de umplere a camerei de cauciuc dau valoarea vitesei curentului în punctul de măsură. 1. Bafon, pl. batoane. 1. Ind. alim.: Produs de panificafie obţinut prin coacerea unui aluat de faină albă de grîu, for- mat cu apă potabilă, sare, drojdie comprimată, ulei şi zahăr. Are format lung; se fabrică în greutate de 50 şi de 100 g. 2. Bafon. 2. Ind. alim., Ind. chim.: Bucată de vanilie, de ciocolată, de ceară, etc. lunguiafă sau în formă de bastonaş. 3. Bafoză, pl. batoze. Agr.: Maşină de lucru care desprinde şi separă boabele ajunse la maturitate, de spic (la păioase), de ştiu lefi (la porumb), de păstăi (la păstăioase), de capitule (la floarea-soarelui), etc. De obicei, pe lîngă această operafie de bază care constituie treieratul, batozele execută şi alte operafii ca, de exemplu: separarea boabelor de vraf, separarea paielor, separarea paielor fărîmate şi separarea plevei. Batoza trebuie să separe cît mai complet boabele de planta respectivă, fără a le sparge în cursul prelucrării. Proprietăfile fizice ale plantelor supuse prelucrării diferă de la o cultură la alta, iar în cadrul aceleiaşi culturi, factori ca starea de umiditate şi gradul de maturitate al plantei, diferenfă de soi, etc. conferă proprietăfi fizice deosebite. De aceea, batoza se construieşte astfel, încît să poată fi adaptată pentru mai multe categorii de plante, iar pentru unele plante (de ex. in, cînepă, alune de pămînt, ricin) se folosesc batoze speciale. 4. ~ de păioase. Agr.; Batoză folosită penfru desprinderea şi separarea boabelor de spic la cerealele păioase. Prin unele modificări şi adăugări de mecanisme şi organe, poate fi adaptată şi pentru prelucrarea altor plante ca, de exemplu, mazăre, fasole, orez, etc. Astfel, se construiesc batoze neadaptate şi batoze adaptate. Sin. Bafoză universală. Batoza de păioase n e a d a p t a t ă poate fi simplă, semicomplexă sau complexă, după gradul de complexitate al operafiilor executate. Batoza simplă (v. fig. /) execută numai separarea boabelor de spic, lăsînd vraful neseparat, şi are ca organe active bătătorul şi contrabătătorul (uneori are şi un grătar pentru separarea paielor mari). Batoza semicomplexă (v. fig. II) treieră şi separă vraful în părfi Ie lui componente, avînd ca organe active atît bătătorul şi contrabătătorul, cît şi un scutură-tor de paie şi un dîrmon, , Bafo2â simplă (manuală). iar uneori un ventilator bă|5for. 2) contrabîtstor; 3) manive,ă de şi nişte Site cari execută antrenare; 4) bafiu. prima curăfire. Batoza complexă (v. fig. III) execută treieratul, separarea vrafului în părfi componente şi separarea boabelor pe califăfi, avînd în II. Batoză semicomplexă, 1) platformă de alimentare; 2) bătător; 3) contrabătător; 4) uniformizator de evacuare; 5) scuturator de paie; 6) planul înclinat a! scuturăforului; 7) dîrmon; 8) sită de pleavă; 9) sită de boabe; 10) silă de buruieni; 11) ventilator (vîn-ful mare). plus un grohăitor, un cilindru sortator, site cari execută a doua şi a treia curăfire şi un mecanism de alimentare, Safoză de păîoase 413 " Batoză de paîoasâ Cerealele sînf aruncate pe transportorul alimentatorului şi trec pe sub uniformizatorul acestuia, care le repartizează uni- III. Batoză complexă. 1) masă de alimentare; 2) transportorul alimentatorului; 3) uniformizator; 4) bătător; 5) contrabătător; 6) scuturăfor; 7) oblon opritor; 8) plan înclinat al scu-turăforului; 9) dîrmon; 10) plan înclinat al dîrmonului; 11) prima sită a curăţirii întîi; 12) a doua sită a curăţirii întîi; 13) a treia sită a curăţirii întîi; 14) ventilatorul curăţirii întîi (vîntul mare); 15) elevator; 16) grohăitor; 17) sită a curăţirii a doua; 18) ventilatorul curăţirii a doua (vîntul mic); 19) cilindru sorfator; 20) gură pentru saci. form mecanismului de batere (dacă alimentatorul lipseşte, cerealele se introduc manual, direct în mecanismul de batere). Mecanismul de batere e constituit din bătător şi din contrabătător. Prin rotirea bătătorului, cerealele introduse în spaţiul dintre bătător şi contrabătător sînt lovite şi frecate între acestea pînă la desprinderea boabelor de spic. O mare parte din boabele desprinse, cum şi alte corpuri mai mărunte, cad printre şinele şi vergelele contrabătătorului, iar paiele şi celelalte boabe trec pe scuturăfor. Aici celelalte boabe, pleava, paiele mărunte, frînîurile de spice, impurităfi Ie mărunte, etc. sînt despărfite prin scuturare de paiele lungi şi cad pe un plan înclinat, pe care se rostogolesc spre centrul batozei, unde se unesc cu boabele căzute de Ia mecanismul de batere, împreună cu cari ajung pe dîrmon (sita măre), iar paiele lungi sînt evacuate din batoză prin gura de paie, datorită mişcării scuturătorului. Prin mişcarea oscilatorie de cernere a dîrmonului, paiele mărunte şi pleava mare sînt îndepărtate spre gura de evacuare, iar celălalt material (boabe, frînturi de spice, impurităfi, etc.) cade pe planul înclinat de sub dîrmon şi se rostogoleşte spre ansamblul de site cu ventilator, cari execută prima curăfire. Datorită curentului de aer produs de ventilator, şi prin mişcările de oscilafie ale sitei de pleavă, care e prima sită a curăfirii întîi, pleava măruntă şi corpurile uşoare sînt suflate de pe sită şi evacuate sub batoză, iar boabele, frînturile de spice şi corpurile străine mai grele (seminfe de buruieni, frînturi de buruieni, bulgări mici de pămînt) cad pe sita de boabe. Aceasta lasă să treacă boabele şi corpurile mai mici, cari cad pe sita de buruieni, — şi refine corpurile mai mari, cari sînt îndepărtate (cînd corpurile evacuate de sita de boabe prezintă frînturi de spice cu boabe, acestea sînt introduse din nou în mecanismul de batere). Prin orificiile sitei de buruieni frec seminfele mici, pămîntul, nisipul, efc., iar boabele sînf refinute, alunecă şi cad în rezervorul elevatorului de boabe. Elevatorul ridică boabele în partea de sus a batozei, la ventilatorul şi ansamblul de site, cari constituie curăfirea a doua. Boabele cari prezintă fepi (ariste) sau sînt îmbrăcate în pleavă sînt trecute prin grohăitor, care le curăfă de fepi şi de pleavă. Boabele trecute prin grohăitor, ca şi cele provenite direct de la prima curăfire, trec prin prima sită de la curăfirea a doua şi sînt supuse curentului de aer produs de ventilatorul acestei curăfiri, care aruncă corpurile străine uşoare pe planul înclinat de sub contrabătător, infrînd astfel din nou în circuitul de boabe, pînă la îndepărtarea lor din batoză prin gurile de evacuare de la curăfirea întîi. Boabele cad pe a treia sită, de buruieni, după care sînt dirijate spre ultima curăfire, constituită în general dintr-un cilindru sor-tator care sortează boabele după mărime, în 2***3 categorii, cari trec apoi la gurile de saci. în urma prelucrării cerealelor cu batoza complexă, se obfin: paie lungi, cari cad de Ia scuturăfor; paie mărunte şi pleavă mare, cari cad de pe dîrmon; pleavă mică, separată de sita de pleavă, sub acfiunea curentului de aer produs de ventilator; frînturi de spice netreierate şi frînturi de buruieni, cari cad de pe sita de boabe de la prima curăfire; seminţe de buruieni, pămînt şi boabe sparte, cari cad prin ochiurile sitei de buruieni de la prima şi a doua curăfire; boabe curate, sortate pe 2-“3 calităţi, evacuate prin gurile de saci. Organele sau echipamentele principale ale unei batoze sînt: mecanismul de batere, scuturătorul de paie, dîrmonul, echipamentul de curăţire preliminară (curăţirea întîi), grohăiforul, echipamentele de curăţire intermediară (curăţirea a doua) şi finală (curăfirea a treia), cilindrul sortator, alimentatorul, elevatorul, planurile înclinate şi cadrul. Mecanismul de batere, de obicei numit aparat de batere, e mecanismul principal al batozei, care desprinde boabele de spic complet şi fără vătămări. E compus din bătător, numit şi tobă, şi din contrabătător, acestea fiind de tipurile cu şine sau cu cuie. — Bătătorul cu şine (v. fig. IV a) e alcătuit dintr-un ax pe care sînt împănate cîteva plăci circulare, poligonale sau stelate, pe a căror periferie sînt asamblate cu şuruburi, ia distanfe egale, 6•••10 bare de ofel numite contraşine; pe aceste contra-şine sînt prinse şinele de batere, cari sînt bare de ofel cu crestături oblice fafă de suprafafa activă (cea exterioară) şi orientate în sensuri opuse la şinele vecine (pentru a se arunca materialul prelucrat spre ambele extremităţi ale bătătorului). Contrabătătorul cu şine (v. fig. V) are forma unui grătar curbat, constituit din şine longitudinale şi din vergele transversale curbate. El înconjură bătătorul, la partea lui inferioară, pe o porfiune de o treime pînă Ia o jumătate din circumferinfa acestuia, fiind executat din două secfiuni articulate între ele, pentru a putea regla distanţa pînă la bătător, care e descrescătoare în sensul de deplasare a materialului prelucrat; distanţa dintre bătător şi contrabătător poate fi modificată cu ajutorul unor şuruburi de reglare, situate de ambele părţi ale batozei. Prin lovirea spicelor de către şine şi prin frecarea lor de contrabătător, boabele se desprind de spic, circa trei sferturi din ele trecînd prin grătarul constituit de contrabătător, celelalte fiind aruncate, împreună cu paiele, pe scuturăfor. ■— Bătătorul cu cuie (v. fig. IV b) e constituit dintr-un ax pe care sînt împănate plăci circulare, poligonale sau stelate, pe a căror periferie sînt fixate, la distanţe egale, bare longitudinale cu cuie. Contrabătătorul cu cuie înconjură bătătorul pe o porţiune de aproximativ un sfert din circumferinţa acestuia şi e format din 2-*3 secţiuni, constituite din plăci de oţel în cari sînt fixate cuiele (2—3 rînduri la fiecare secţiune). Ansamblul bătător-contrabătător se montează astfel, încît cuiele bătătorului să treacă la distanţe egale printre cuiele contra-bătătorului, cînd primul se roteşte. IV. Bătătoare, a) bătător cu şine; b) bătător cu cuie; 1) ax; 2) disc (roată) de prindere a contra-şinelor; 3) contraşină; 4) şină; 5) cui. Bafoză de păioasâ 414 Bafoză de păioase Bătătorul trebuie echilibrat static şi dinamic înainte de montare, deoarece vitesa lui periferică e de 28---B2 m/s. uniformizatoare de scuturare) şi dintr-un ventilator. Benzile transportă spre evacuare materialul prelucrat de mecanismul de m m Hi no’ in V. Contrabătătoare. a) cu şine; b) cu cuie; 1) placă laterală; 2) şină; 3) vergea; 4) grătar de dirijare; 5) secfia I; 6) secfia II; 7) secfia III. Scuturătorul de paie are rolul de a separa paiele lungi de restul materialului treierat şi de a le evacua din batoză. Se folosesc: scuturăfoare cu cai, scuturăfoare cu platformă cu degete, şi scuturăfoare cu bandă rulantă. — Scuiurăforul cu cai e cel mai folosit, fiind constituit din 3*«*5 cutii dreptunghiulare (lungi) fără fund, numite cai, cari au deasupra şipci transversale de lemn, formînd un grătar prin orificiile căruia frec boabele, pleava, spicele, paiele scurte, efc. şi care capătă o mişcare de scuturare-săltare în plane verticale şi paralele, de la unu sau doi arbori cotiţi. La scuturătorul cu cai cu un singur arbore cotit (v. fig. VI a), acesta e dispus la mijlocul cutiei scuturăforului, iar unul dintre capetele acesteia e articulat cu un suspensor constituit dintr-un arc lamelar de lemn; deoarece arborele cotit are coturile succesive decalate la 180°, scuturăfoarele vecine se deplasează în contratimp. La scuiurăforul cu un singur arbore cotit, intensitatea scuturării creşte spre capătul liber, pe cînd Ia scuturăfoarele cu doi arbori cotiţi (cari sînt situaţi Ia extremităţile cutiilor), intensitatea scuturării e uniformă pe toată lungimea scuturăforului. Deasupra scuturătorului sînt un paravan cu înclinarea reglabilă şi una sau două pînze penfru a încetini evacuarea paielor, împiedicînd totodată sărirea boabelor prin gura de paie. — Scuturătorul de paie cu platformă cu degete (v. fig. VI b) e format dintr-un grătar dreptunghiular de lemn, care constituie platforma de scuturare, echipat cu degete de răvăşire, cari în timpul funcţionării se ridică şi se coboară simultan. Platforma e scuturată de un arbore cotit, fiind suspendată cu arcuri articulate. Cînd degetele sînt săltate în sus, împing paiele spre evacuare, iar cînd ele se culcă pe grătar, paiele săltate alunecă deasupra lor. — Scuturătorul de paie cu bandă rulantă e format din 2—3 benzi fără fine, constituite din şipci prinse pe lanţuri, deasupra cărora se rotesc cilindri cu degete (numiţi VI. Scuturătoare de paie, a) scuturător cu cai (cu un singur arbore cotit); b) scuturăfor cu platformă cu degete; î) arc lamelar de lemn; 2) cal; 3) arbore cotit; 4) cadru; 5) grătar; 6) deget; 7) axul degetelor; 8) pîrghie. batere, cilindrii cu degete scutură materialul şi atunci boabele, spicele, etc. cad printre şipcile benzilor, corpurile uşoare sînt îndepărtate de curenful de aer produs de ventilator, iar paiele lungi sînt evacuate. Dîrmon ul, numit şi sita mare, are rolul de a separa boabele, frînturile de spice şi corpurile mai mici cari cad prin ochiurile dîrmonului, de paiele mărunte şi de pleava mare cari sînt reţinute de dîrmon şi evacuate. Dîrmonul poate fi constituit de o sită cu ochiuri mari, de obicei rotunde sau dreptunghiulare, confecţionată din tablă sau din lemn, suspendată cu arcuri de lemn articulate şi avînd o mişcare de scuturare realizată prin două biele acţionate de un arbore cotit, —* sau poate fi cu jaluzele în formă de pieptene, confecţionate din tablă şi dispuse în şiruri paralele transversale pe vergele de sîrmă; prin rotirea jaluzelelor, dimensiunile ochiurilor grătarului pot fi mărite sau micşorate. Dîrmonul separă materialul prin acţiunea de cernere produsă prin scuturarea lui şi prin acţiunea curentului de aer produs de ventilatorul primei curăţiri. Echipamentul de curăfire preliminară, care se numeşte curăfirea întîi (v. fig. VII) are rolul de a separa mai departe boabele de restul materialului treierat (v. fig. Vil)-Acest echipament se compune dintr-un ansamblu cu trei site succesive, numit cutia sitelor, care are o mişcare oscilatorie de cernere, şi dintr-un ventilator. Prima sită, numită sita de pleavă, e dispusă la partea superioară a cutiei sitelor şi e parcursă de jos în sus de curentul de aer produs de ventilator; ea are ochiuri de 12-**19mm (în funcţiune de mărimea boabelor) şi lasă să treacă boabele, frînturile de spice şi corpurile străine mai grele (seminţe de buruieni, frînfuri de buruieni, bulgări mici de pămînt, etc.), iar Batoza de păioase 415 Batoză de păîoase pjeava măruntă şi corpurile uşoare sînt antrenate de pe sită de curentul de aer produs de ventilator. Materialul trecut prin ochiurile sitei de pleavă cade pe suprafaţa sitei de boabe, care VII. Ansamblul dîrmon — curăfirea înfîi. 1) dîrmon; 2) pianul înclinat al dîrmonulu/'; 3) sită de pleavă; 4) sită de boabe; 5) sită de buruieni; 6) ventilator (vîntul mare); 7) oblon de evacuare a plevei. Iasă să treacă boabele şi corpurile mai mici cari cad pe suprafaţa sitei de buruieni, refinînd corpurile mai mari, cari sînt îndepărtate; sita de boabe se schimbă după dimensiunile boabelor. Sita de buruieni nu permite trecerea decît a seminfelor mici de buruieni, a grăunţelor de nisip, etc., în timp ce boabele alunecă pe suprafaja ei spre rezervorul elevatorului. Ventilatorul primei curăfiri, numit vîntul mare, e constituit* dintr-o carcasă de tablă, în interiorul căreia se roteşte un ax cu 4-"6 palete; curentul de aer e dirijat, de obicei, pe două canale: unul sub dîrmon şi celălalt sub sita de pleavă. G rohăiforul desprinde aristele (fepii) şi paleele (pleava) de boabe şi glasează (netezeşte) boabele. E format (v. fig. VIII) VIII. Grohăitor. 1) ax; 2) roată de transmisiune; 3) clapă verticală; 4) cameră de recepfie; 5) melc transportor; 6) camera paletelor; 7) paletă; 8) clapă reglabilă; 9) camera bătătorului; ÎO) şină de bătător; 11) gură de evacuare. dintr-o carcasă turnată din fontă, cu o porfiune cilindrică şi una tronconică, în interiorul cărora se roteşte un ax care are: un melc transportor în dreptul primei treimi a porfiunii cilindrice a carcasei; un şir de palete (cu margini rotunjite şi cu vîrful bont) dispuse radial, după o elice, în restul porţiunii cilindrice, şi un bătător cu şine, de formă tronconică, în inferiorul porfiunii tronconice a carcasei. Boabele aduse de elevator cad în camera de recepfie, sînt împinse de melcul transportor în camera paletelor, unde acestea taie aristele de pe suprafafa boabelor şi împing boabele în camera bătătorului, în care boabele sînt lovite de şine şi frecate de peretele interior riflat al carcasei, îndepărtîndu-se astfel şi paieele. Boabele pot fi trecute prin toate camerele grohăitorului, în care caz ies prin gura de evacuare a acestuia, sau pot trece numai prin camera de recepfie şi prin camera paletelor, pentru a se îndepărta numai aristele, în care caz se întrerupe comunicafia între camera paletelor şi camera bătătorului, printr-o clapă transversală, şi se deschide clapa reglabilă de evacuare a boabelor de la partea de jos a camerei paletelor; această clapă are o pîrghie pe care se poate deplasa o greutate, pentru varierea forfei de apăsare â clapei pe orificiul pe care îl astupă, în scopul schimbării duratei de rămînere a boabelor în camera paletelor. Echipamentul de curăfire intermediară, care se numeşte curăfirea a doua, separă de boabe restul de corpuri străine rămase de la curăfirea întîi, cum şi pleava şi aristele desprinse Ia trecerea prin grohăitor. Se compune dintr-un ventilator numit vîntul mic şi din 2-”3 site fixate într-o cutie care are o mişcare oscilatorie de cernere. Boabele trec prin primele două site (sitele de boabe) şi sînt oprite de sita a treia (de buruieni); corpurile mai mari trec prin prima sită şi sînt refinufe de a doua; pleava şi corpurile uşoare sînf îndepărtate de curentul de aer produs de ventilator, iar seminfele mici de buruieni, grăunfii de nisip, etc. trec şi prin sita de buruieni. Pleava şi corpurile uşoare cad pe planul înclinat de sub bătător şi reintră în circuitul batozei, pentru a fi evacuate ulterior prin gurile de evacuare de la curăfirea întîi; corpurile mai mari rămase pe suprafafa sitei a doua urmează acelaşi drum, iar boabele merg fie la gurile de saci, fie Ia curăfirea a treia, fie la cilindrul sortator. în cazul cînd procesul de curăfire se termină cu curăfirea a doua, boabele merg direct la gurile de saci, iar ultima sită a curăfirii a doua separă boabele în două calităţi. Dacă boabele se mai prelucrează şi după curăfirea a doua, ele sînt sortate fie de curăfirea a treia, fie de un cilindru sortator. Echipamentul de curăfire finală, care se numeşte curăfirea a treia, încheie procesul de curăfire a boabelor efectuat de organele anterioare şi sortează boabele după mărimea lor. Curăfirea a treia se face cu un ventilator şi o cutie cu mişcare oscilantă de cernere, care are trei site succesive, numite: sită de pleavă, sită de boabe şi sită de cernere. De obicei, prima sită (sita de pleavă) separă corpurile uşoare cu ajutorul curentului de aer produs de ventilator, care vine de dedesubt, iar ultimele două site sortează boabele în patru calităfi, după mărime. Cilindrul sortator (v. fig. IX) sortează boabele în 2-**3 calităfi. El e format dintr-un grătar cilindric, executat din 8 S IX. Cilindru sortator. 1) ax tubular; 2) placă laterală; 3) tijă longitudinală; 4) înfăşurare de sîrmă; 5) placă mobilă; 6) ax filetat de reglare; 7) cui alunecător; 8) melc transportor. bare longitudinale fixate între două discuri şi pe cari e înfăşurată elicoidal o sîrmă, şi dintr-un melc transportor fixat pe un ax tubular rotitor, situat în axa grătarului cilindric; grătarul are două sau trei porfiuni (secfiuni), cu pasul înfăşurării diferit, mai mic în porfiunea de la începutul cilindrului şi mai mare în porfiunea de la sfîrşit. Pasul elicei fiecărei porfiuni poate fi reglat prin rotirea unor şuruburi cu pas mare, introduse pe la capete în interiorul axului tubular (la rotirea unui astfel de şurub, el deplasează un cui într-o fantă de ghidare din axul tubular, iar acest cui antrenează un disc care întinde sau comprimă înfăşurarea de sîrmă, mărind sau micşorînd astfel pasul acesteia). Boabele sortate de cilindrul sortator merg apoi la gurile de saci. Alimentatorul e dispus la partea superioară a batozei şi are rolul de a aproviziona mecanismul de batere, în mod uniform şi cu cantitatea necesară de cereale. El e compus dintr-un transportor, constituit de obicei dintr-o bandă fără fine (de curele sau de lanfuri echipate cu şipci transversale) şi dintr-un uniformizator, constituit dintr-o tobă cu 6-"8 palete zimţate. Unele alimentatoare au şi un dispozitiv de desfacere Bafoză de păioase 416 Batoză de păioase a snopilor şi un regulator de siguranţă care menţine alimentarea uniformă, prevenind înfundarea mecanismului de batere. Elevatorul primeşte boabele ieşite de la prima curăţire şi le ridică Ia partea superioară a batozei, unde intră în gro- hăitor sau la curăţirea a doua. E compus dintr-un lanf sau dintr-o curea fără fine, pe care sînt fixate cupe metalice sau palete metalice dreptunghiulare.— Unele batoze au transportoare pneumatice sau transporfoare-melc pentru transportul boabelor. Planurile înclinate dirijează boabele şi corpurile mai mărunte cari cad pe ele de la mecanismul de batere, scuturător, dîrmon, etc., spre organele de curăţire. Ele sînt executate, de obicei, din tablă, şi au o mişcare oscilatorie de cernere. Cadrul batozei e construit, de cele mai multe ori, din bare de otel profilate, îmbinate prin sudură, şi, mai rar, din lemn. Cadrul e căptuşit cu pereţi de scînduri de lemn de esenţă moale sau cu plăci de tablă. Batoza de păioase adaptata e o maşina de lucru adaptată la prelucrarea unei alte plante, prin modificarea şi adăugarea unor mecanisme şi organe. Exemple: Batoza de păstăioase e o batoză de păioase care are, fie un mecanism de batere obişnuit, cu anumite modificări, fie un mecanism de batere special. Datorită fragilităţii mult mai mari a boabelor de mazăre, de fasole sau de linte, fafă de a celor de cereale, problema principală e reducerea procentului de boabe sparte prin prelucrare. Penfru aceasta se fac următoarele modificări: se reduce turafia bătătorului cu circa 20”50% (în funcfiune de umiditatea boabelor, mărimea lor, specie, etc.), turaţiile celorlalte organe ale batozei rămînînd neschimbate; se demontează jumăfafe din şinele bătătorului; şinele rămase se îmbracă cu pînză tare sau se înlocuiesc cu şine de lemn de frasin; se scot vergelele contrabătătorului din două în două; se măreşte distanfa dintre bătător şi confrabă- tător; se schimbă sitele, în funcfiune de mărimea boabelor; se scoate grohăiforul din funcfiune. Mecanismul de batere special penfru mazăre şi fasole e alcătuit dintr-un bătător şi dintr-un contrabăfător, ambele cu cuie rotunjite, aşezate la distanfe convenabile, totul montat într-o cutie. Batoza de orez are, fie un mecanism de batere ca al batozei de cereale, dacă acesta e cu cuie, fie un mecanism special (v. fig. X), cu cuie conice rotunjite, dispuse la distanfe mai mari decît la bătătoarele cu cuie pentru cereale (pentru ca boabele să treacă cu uşurinfă printre cuie, fără a fi zdrobite). Turafia bătătorului se reduce cu 10-”20% fafă de turafia bătătorului pentru cereale. Grohăiforul e scos din funcfiune, deoarece aristele nerupte se înlătură ulterior prin decorticare şi prin lustruire; sitele se schimbă după mărimea boabelor. Batoza de trifoi şi de lucerna e echipată pentru două faze de lucru distincte: desprinderea păs- de tăi lor de pe tulpini şi scoaterea (dezghiocarea) seminfelor din păstăi. Deoarece păstăile acestor plante cresc răsucite, ele sînt greu de dezghiocat; o fracţiune cît de mică de boabe sparte reprezintă însă o pierdere importantă, fiindcă ele sînt destinate numai pentru sămînfă. Ele pot fi treierate fie cu batoza de cereale, adaptată în prealabil pentru a executa prima fază (desprinderea păstăilor de pe tulpini), urmînd ca faza a doua (dezghiocarea) să se facă cu un dezghiocător separat, fie cu o X. Mecanismul de bafere al batozei de orez. 1) axul bătăforulu/; 2) şină de bătător; 3) cui de bătător; 4) şină contrabăfător; 5)cui de contra-bătăfor. batoză combinată, echipată şi cu dezghiocător. La batoza de cereale adaptată, mecanismul de batere are secfiunea superioara a grătarului contrabătătorului îmbrăcată (în exterior) cu o bucată de tablă, pentru a împiedica trecerea păstăilor printre gratii. Prin loviturile pe- cari le capătă trecînd prin mecanismul de batere, parte din păstăi sînf zdrobite, boabele fiind eliberate; restul de păstăi (întregi sau parfial zdrobite) sînt separate de amestec la curăfirea întîi, unde pleava (care e mai uşoară) e aruncată mai departe de curentul de aer produs de ventilator, pe cînd păstăile cad mai aproape şi alunecă pe un plan înclinat pînă la un jgheab care le conduce spre gurile de saci. — Dezghiocătorul, la care sînt transportate păstăile nezdrobite, e constituit dintr-un mecanism de batere, al cărui bătător are şine plate, răsucite elicoidal. Acestea bat păstăile şi transportă cojile lor spre capătul de evacuare al con-trabăfăforului, care e un grătar cilindric de sîrmă de ofei cu secfiune pătrată, în timp ce boabele desprinse cad prin ochiurile contrabătătorului, urmînd să fie curăfite cu maşini de curăfit seminfe. La batoza combinată, care e o batoză penfru cereale modificată, se deosebesc următoarele transformări principale: grătarul superior al contrabătătorului are tije transversale mai dese, iar grătarul inferior se înlocuieşte sau se înveleşte cu o tablă care nu lasă fărîmăturile să freacă şi apoi să înfunde dîrmonul; la mecanismul de batere, bătătorul e cu şine plate; scuturătorul trebuie să aibă o suprafaţa activă cu orificii mai mici sau se îmbracă cu o plasă de sîrmă, penfru a împiedica trecerea paielor zdrobite; dîrmonul e de lemn, cu ochiuri în formă de trunchiuri de con, unite prin bazele mici; sub dîrmon, paralel cu acesta, se pune un plan înclinat suplementar, pe care cad păstăile, cari sînt duse apoi (prinfr-un jgheab) spre dezghiocător. Boabele nedezghiocafe cad în rezervorul unui elevator cu cupe, care le ridică pe planul înclinat suplementar de sub dîrmon, pentru a intra din nou în dezghiocător, iar boabele dezghiocate merg la curăfirea întîi şi trec mai departe pînă la ieşirea lor din batoză, în partea posterioară a acesteia. Batoza de răpită, de in şi mac e o batoză de cereale adaptată în principal prin următoarele transformări: redu- cerea la jumăfafe a numărului şinelor bătătorului, înlocuindu-se şinele rămase cu şine plate; înlocuirea scuturăforului cu un a|tul, cu suprafafa activă cu orificii mai mici, sau îmbrăcarea scuturăforului existent pentru cereale cu plasă de sîrmă; înlocuirea dîrmonului cu un altul, cu ochiuri de 10-** 12 mm; sitele de la curăfiri se aleg după mărimea boabelor; de obicei nu se foloseşte grohăiforul şi nici cilindrul sortator. ~ specială. Agr.: Bafoză construită în vederea prelucrării unei singure plante agricole. Exemple: Bafozade in eo batoză care separă capsulele de in de tulpini, curăfă capsulele de buruieni şi de alte impurităţi, fărîmă capsulele, curăfă sămînfa şi o sortează pe calităfi (după mărime), şi aşază ordonat tulpinile, în vederea legării lor în snopi. Snopii de in se desfac şi se aşază pe masa de alimentare a batozei într-un strat cît mai uniform. Stratul de in e prins de un alimentator constituit dintr-o roată mare şi dintr-o curea fără fine, apăsată pe porfiunea superioară a periferiei rofii, — şi e împins astfel, încît vîrfurile tulpinilor să treacă printre dinfii unui pieptene. Aceşti dinfi, cari devin din ce în ce mai deşi şi mai lungi, pe măsura înaintării inului, descurcă firele de in fără a le rupe şi desprind capsulele de pe tulpină; pieptenele e acfionat de un arbore cotit şi are o mişcare rectilinie alternativă, de pătrundere şi retragere, după o direcfie înclinată fată de verticală, dinfii rămînînd verticali. Tulpinile de in rămase fără capsule se strîng la capătul de evacuare al maşinii şi sînt legate, manual, în snopi, cari sînt trimişi apoi la topire. Capsulele desprinse, amestecate cu seminfe de buruieni, cu impurităfi mărunte (pietricele, bulgăraşi de pămînt, capsule fărîmate, etc.), cu frînturi de tulpini, etc., cad într-o cutie cu două site suprapuse; sita superioară (cu ochiuri mari) refine frînturile de tulpini şi Battenberg, aparaf ^ 417 Baume, scară ~ corpurile mai mari cari alunecă şi cad sub batoză şi permite trecerea capsulelor, a seminţelor de buruieni şi a corpurilor mărunte, iar sita inferioară permite trecerea impurităfilor mărunte şi a seminfelor de buruieni, cari sînt evacuate, şi refine capsulele cari cad într-un elevator care e şi zdrobitor de capsule. Capsulele zdrobite sînt ridicate la partea superioară a batozei, unde intră într-un dispozitiv de curăfire alcătuit din site şi dintr-un ventilator, care separă seminfele de in de capsulele zdrobite şi de alte impurităfi şi sortează seminfele, de obicei în trei calităfi. Batoza de porumb desprinde boabele de porumb de pe ştiu lefi. Ea e alimentată cu ştiu lefi uscaţi şi curăfifi de pănuşi, introduşi fie unul cîte unul, fie mai mulţi odată. Sin. Maşină de bătut porumbul. Batoza alimentată ştiulete c u ştiulete are ca organe active bătătorul, contrabătătorul şi agitatorul (v. fig. XI). Agitatorul e un disc cu dinţi conici ori piramidali, dispuşi pe o singură fafă sau pe ambele fefe ale acestuia (după cum batoza are o singură gură de alimentare sau două guri de alimentare), şi cu dinfi de angrenaj pe circumferinfă. Bătătorul e un disc tronconiccu dinfi după generatoare. Contrabătătorul e o placă de fontă cu dinfi, care poate oscila în jurul axului pe care e fixată. 4 în batoză, ştiuietele e introdus cu vîrful înainte, în spafiul piramidal cu secfiune transversală triunghiulară dintre agitator, bătător şi contrabătător. Contrabătătorul apasă ştiuietele pe agitator, iar acesta imprimă ştiuletelui o mişcare de rotafie în jurul axei sale longitudinale; astfel bătătorul, care se roteşte mai repede decît agitatorul şi în sens invers, îi desface boabele cu dinfii de la periferia sa tronconică şi îl împinge axial, introducîndu-l şi mai mult în mecanism. Forfa de apăsare a contrabătătorului poate fi reglată prin deplasarea unei contragreutăfi pe braful de pîrghie solidar cu axul contrabătătorului. Ştiuietele se introduce numai după curăfirea şi evacuarea ştiuletelui anterior. Materialul prelucrat cade în cutia sitelor, unde cocenii sînt refinufi, pleava e îndepărtată de curentul de aer produs de ventilator, iar boabele curate merg la gurile de saci. XII. Batoză de porumb. I) coş de alimentare; 2) elevator; 3) bătător; 4) contrabătător; 5) plan înclinat; 6) dîrmon; 7) plan înclinat; 8) sită; 9) plan înclinat; 10) ventilator; II) jgheab de evacuare a impurităfilor mari; 12) jgheab de evacuare a boabelor. Batoza alimentată cu mai m u I f i ş t i u I ef i odată (alimentată cu coşul) are un coş ds alimentare, un elevator de alimentare, un mecanism de batere compus din bătător şi contrabătător, un dîrmon, şi dispozitivul de curăfire preliminară (curăfirea întîi) compus din site şi ventilator (v. fig. X/l). 1. Baffenberg, aparat —. Nav.: Aparat care serveşte la rezolvarea mecanică a problemelor de cinematică navală (de ex. problema de goană, probleme de evitare, determinarea drumului şi a vitesei unei nave, etc.). E constituit din următoarele elemente (v. fig.): discul 1, gradat de la 0 la 360° pentru citirea drumurilor, adică unghiurile formate de direcfia Nord cu direcfia de deplasare a navei, şi relevmentele (v.); platou I rotativ 2, montat coaxial cu discul I, pe care sînt trasate linii paralele, diametrul avînd o săgeată care marchează drumul pe discul 1; două brafe de pozifie 3 gradate, cari se orientează după relevmentele navei directoare (v.) şi pe cari se trec di-stanfele la această navă, cu ajutorul cursoarelor 4; braful principal 5 gradat, pe care se trece deplasarea navei proprii în intervalul de timp considerat, sau vifesa navei directoare; un cursor care poartă cercul schimbărilor de drum 6, gradat de la 0 la 360°, pe care se citesc schimbările de direcfie; braful viteselor 7, pe care se frece vitesa proprie sau distanfa parcursă de nava directoare în intarvalul de timp considerat. Brafele 3 şi cursoarele 4 servesc la materializarea direcfiei mişcării relative a navei care manevrează, iar brafele 5 şi. 7, cercul 6 şi platoul 2 servesc la construcfia triunghiului viteselor. (V. şi sub Cinematică navală.) 2. Bătură, pl. baturi. Nav.: Scobitură cu profil rectangular, pe am- eaiura bele părfi ale chi— ţg efrav§ ^secfiune orizontală); b) la chilă (secfiune lei, ale etravei verticală); 1) etravă; 2) bătură; 3) fila bordajului; sau ale etambou- 4) chilă; 5) chilă falsă; 6) varangă;7) carlingă, lui unei nave de lemn, în care se introduc filele (v.) bordajului (v. fig.). s. Baud, pl. bauzi. Telc.: în telegrafie, unitate de rapiditate de modulafie (vitesă de telegrafiere), egală cu rapiditatea de modulafie corespunzătoare unui interval unitar emis pe secundă (v. şi Modulafie telegrafică). 4. Baudouin, reacfia Ind. alim.: Reacfie pentru identificarea uleiului de susan, prin colorafia roşie caracteristică ce apare cînd se tratează grăsimea de cercetat (5 g), disolvată în eter de petrol (5 cm3) şi acid clorhidric cu d. 1,19 (5 cm3). Reacfia se produce chiar la o concentrafie de 0,5% ulei de susan. în absenfa uleiului de susan, colorafia stratului acid e galbenă închisă. 5. Baume, scară Chim.: Scară areometrică stabilită de Antoine Baume pentru indicarea greutăfii specifice a lichidelor în grade Baume (°Be)* Se deosebesc: scara Baume, scara raţie- batozei de porumb. 1) agitator; 2) manivela agitatorului; 3) bătător; 4) contrabătător; 5) pîrghia con-trabătăforului; 6) contragreutate; 7) carcasă; 8) volant; 9) roată dinfată. Aparaf Batfenberg. 1) disc gradat; 2) platou; 3) brafe de pozifie; 4) cursoare; 5) braful principal; 6) cercul schimbărilor de drum; 7) braful viteselor. 21 Baumhauerîî 418 Bavura nală Baume, scara olandeză Baume şi scara americană Baume, cu mici diferenţe între ele. Relaţia dintre greutatea specifică (y) a lichidului şi numărul (n) de grade raţionale Baume e, pentru lichide mai grele decît apa, 144,30 Y_ 144,30 -n iar pentru lichide mai uşoare decît apa __ 144,30 Y~ 144,30+»' V. şi sub Areometru. î. Baumhauerif. Mineral.: Pb4AseSi3. Sulfoarseniură de plumb naturală. Cristalizează în sistemul monoclinic, în cristale cu foarte multe fefe, între cari predomină (100), şi cari se deosebesc de cristalele de dufrenoysit (v.), jordanif (v.) şi rathit (v.) din aceeaşi grupă, prin construcfia celulară şi prin rotunjimea fetelor laterale. E cenuşiu de plumb, pînă la cenuşiu de ofel, cu urma brună şi luciu metalic puternic. Are clivaj perfect după (100) şi formează frecvente macle de alipire. Are duritatea 3 şi gr. sp. 5,3. 2. Băumleriî. Mineral.: KCaC^. Clorură de calciu şi de potasiu, cristalizată în sistemul rombic. Se găseşte impurificată cu clorură de sodiu şi cu tachyhidrit. Se topeşte uşor. 3. Bauschinger, efectul Rez. maf.: Fenomenul de micşo- rare a limitei de elasticitate a unui material încărcat peste limita sa de elasticitate şi supus unor solicitări alternante. Dacă se reprezintă, sub forma simplificată, dată de Prandtl, curba caracteristică ten-siune-deformafie specifică a unui material care admite consolidare, s-ar obfine la descărcare, drept [/ caracteristică, dreapta BC, C'J paralelă cu dreapta AA', -------------1------ dacă descărcarea ar fi / elastică. Materialul începe / să se deformeze însă plas- / tic încă din punctul Q, / / respectiv C[, astfel încît, / J# din acest punct, curba / caracteristică are forma Curbei desenate cu linie Curba caracteristică fensiune-deformafie spe-întreruptă (v. fig.)- cifică a unui material care admite consolidare. De obicei se neglijează acest efect,—deşi devierile curbei experimentale fafă de cea teoretică pot fi, uneori, mari, —deoare considerarea lui conduce la calcule dificile. 4. Bauschinger, mefoda Mat. cs.: Procedeu de laborator pentru determinarea uzurii pietrelor prin abraziune. Proba se execută cu un disc de polisor, care efectuează 30 rot/min. Corpul de probă se aşază pe disc la 50 cm de centrul acestuia, şi se încarcă astfel, încît să suporte o presiune de 0,6 kg/cm2. După fiecari 10 rofafii ale discului se adaugă 20 g de şmirghel. în total, discul efectuează 200 de rotafii. Uzura pietrei se exprimă prin diferenţa procentuală dintre greutatea ei inifială şi greutatea ei la sfîrşitui operafiei. Presiunile şi adausul de şmirghel sînt alese astfel, încît uzura să nu fie influenfată de presiune. 5. Bauxif. Pefr.: Rocă sedimentară reziduală, constituită în cea mai mare parte din compuşi de aluminiu (geluri de hidroxid de aluminiu şi alumină cristalină, monohidratată şi trihi-dratată), cu adausuri de oxizi ferici hidratafi şi uneori cu caolinit. Confine ca impurităfi cuarf, oxid de titan, ca leit, limonit (în varietăfile moi) şi hematit (în varietăfile mai tari), iar în can-tităfi foarte mici, vanadiu,crom, fosfor, arsen, fluor, sulf, mangan, cupru, zinc, beriliu, galiu şi pămînfuri rare. După compozifia chimică şi mineralogică, se deosebesc: bauxite gibbsitice, bauxite gibbsito-bohmitice şi bauxite diasporice. Bauxitele gibbsitice au confinut mare în gibbsit (v.) sau în hidrargilit; ele sînt roci necimentate sau parfial cimentate, cu structura fin dispersă, argiloasă, pietroasă, obişnuit pisoIitică, în care oxidul feric s-a concentrat în pisolite, iar alumina, în masa fundamentală a rocii. Au culoarea roşie, brună-roşie, rar brună şi mai rar albă. Bauxitele gibbsitice confin cantităţi variabile de acid silicic (de la fraefiuni de sutime pînă la 20%). E caracteristic confinutul mic în oxid de aluminiu (3Q--50%) fafă de confinutul important de apă (20-*30%). Bauxitele gibbsito-bohmitice confin, în cantităfi apreciabile, gibbsit şi bohmit. Ele sînt caracterizate printr-o largă dezvoltare a structurii pisolitice, printr-o cimentare pronunfată şi prin masivitate. Confin oxizi ferici hidratafi (limonit şi goethit), cari le dau o culoare roşie şi roşie-brună, iar în cazul dezvoltării oxidului feros, colorafia e cenuşie-verzuie. Bauxitele diasporice confin ca mineral principal diasporul (v.), căruia i se adaugă cantitafi mici de bohmit şi oxizi ferici hidratafi. Conţinutul în acid silicic e variabil, iar cel în apă e mic. Structura pisolitică e larg dezvoltată. — Geneza bauxitelor e legată de procesele de dezagregare tropicală şi subtropicală a rocilor primare cari conţin cantităţi mai mult sau mai puţin importante de alumină (graniţe, sienite, sienite nefelinice, bazalturi, etc.) şi de formarea în ele, în condiţii speciale, de alumină liberă, caolinit şi oxizi de fier hidrataţi. De cele mai multe ori, bauxitele sînt localizate în calcarele jurasice superioare şi cretacice inferioare, iar zăcămintele bauxi-tiee diasporice sînt legate în special de depozitele siluriene şi devoniene. Bauxitele se găsesc, fie în zăcăminte primare, fie în zăcăminte secundare. Zăcăminte importante de bauxit se găsesc în URSS (pe versantul răsăritean ai Uralului mijlociu, în regiunea Kamenski şi în Kazahstan), în Statele Unite, în Ungaria (în regiunea lacului Balaton), în Franţa (la Beaux), Jugoslavia şi în ţara noastră, în Munţii Pădurea Craiului (Bihor). Bauxitul e întrebuinţat în industria metalurgică pentru extragerea aluminiului (în prezent e unicul minereu de aluminiu), ca materie primă pentru produse chimice aluminoase, la fabricarea de refractare extrabazice (v. Bauxitice, refractare ~ sub Refractare), şi la fabricarea abrazivilor. Bauxitele pot fi purificate, fie prin măcinare şi spălare (purificare sumară), fie prin tratare chimică (purificare completă). Sub acţiunea căldurii, constituenţii bauxitelor se transformă — şi anume hidroxizii şi hidraţii de aluminiu în corindon, iar ceilalţi componenţi şi impurităţile diverse formează o masă sticloasă, relativ uşor fuzibilă. Cu tot conţinutul mare în alumină, care le ridică simţitor refractaritatea (pînă la 1790°), bauxitele rezistă, în general, mai puţin decît argilele refractare, ia înmuierea sub sarcină, (a temperaturi înalte. în schimb, sînt foarte rezistente la multe atacuri chimice. o. Bauxifice, refractare /Viat. cs. V. sub Refractare. 7. Bavă. Ind. text.: Partea din structura peretelui gogoşii de mătase, situată la mijloc, între frizon (v.) şi frizonet (v.), din care se extrage mătasea cea mai bună, numită grej. Cuprinde circa 30 de straturi de fibre suprapuse şi cîntăreşte circa 14% din greutatea gogoşii. s. Bavenif. Mineral.: Ca4BeAI2SÎ8024 ■ H20. Mineral din grupul neptunitului (v.), întîlnit în unele pegmatife. Cristalizează în sistemul rombic, în cristale radiale, în formă de stea. Are duritatea 5,5 şi gr. sp. 2,7. 9. Baveno, maclă de Mineral.: Maclă (v.) de hemitropie normală a ortozei, avînd drept plan de maclă faţa (021). io. Bavură, pl. bavuri. Tehn.: Surplusul de material, de obicei cu formă neregulată, peste profilul intenţionat al unui obiect, rezultat în urma unei operaţii tehnice. Se produc bavuri la prelucrări prin deformare plastică (cum sînt baterea medaliilor, Bayer, acidul ~ 419 Bazalt artificial baterea capului de nit, laminarea barelor profilate, matrifarea la cald sau la rece, etc.), la turnarea pieselor metalice (la locul de separare dintre diferitele părfi componente ale formei sau ale miezurilor, sau în fisurile acestora), la forfecarea la rece a tablei, la vulcanizarea în prese sau în matrife a obiectelor de cauciuc, etc. — îndepărtarea bavurilor, numită de-bavurare, constituie o operafie de finisare; ea se face prin pilire, polizare, frezare, dăltuire, şfanfare, tăiere, etc. 1. Bayer, acidul Ind. chim.: Termen tehnic pentru acidul 2-naftoI-8-sulfonic. Sin. Acid croceic. V. sub Naftolsulfonici, acizi ~. 2. Bayes, teorema de inducfie a lui CIc. pr.: Teoremă conform căreia, cînd un eveniment depinde în mod necesar de una dintre mai multe evenimente-cauze şi se ştie că el s-a verificat, probabilitatea a posteriori Pi ca el să fie datorit unui anumit eveniment-cauză e proporfională cu produsul dintre probabilitatea a priori fa) a acestui eveniment-cauză şi probabilitatea (p^jca, acfionînd acest eveniment-cauză, evenimentul să se producă, în schema cu k urne, ea e exprimată prin formula p rîPi 1 Y\p\ “f~T2p2 "f* ••• +rkPk în care r^njn, unde ni e numărul de urne Ui cari confin bile albe şi negre (*’= 1, 2, ■■■ , k),4 astfel încît probabilitatea de a extrage o bilă albă din urna e pi (cu condifia ^1 + ^2 + + •\-nk=ri), iar Pi e probabilitatea de a extrage bila din una oarecare dintre cele ni urne Uim Condifiile de valabilitate a teoremei sînt: independenfa de realizare a unui eveniment să fie independentă de modalităfile de realizare a cauzelor; independenfa cauzelor între ele; cauzele să formeze un sistem complet de cauze. Teorema lui Bayes se numeşte şi teorema probabilităţii cauzelor: Se poate spune că P^ e probabilitatea a posteriori ca, atunci cînd se produce evenimentul E, el să aibă cauza Cit a cărei probabilitate de producere e rit s. Baykanol. Ind. piei: Produs auxiliar întrebuinfat la vopsirea pielii, pentru a îmbunătăfi efectul de egalizare în cazul coloranfilor cu afinitate prea puternică pentru substanfa dermică, cum şi penfru nuanfe deschise, pastel. Se cunosc mai multe varietăfi: baykanol G, NL, NLX. Acesfe substanfe sînt tananfi sintetici neutralizafi la pH = 60, cari posedă numeroase grupări sulfonice în moleculă. 4. Bayldonit. Mineral.: (Pb, Cu) Cu [OH | ASO4]. Arseniat natural de plumb şi cupru. Cristalizează în sistemul monoclinic. Se găseşte fibros, în concrefiuni mamelonare sau în pseudo-morfoze pulverulente după mimefesit. E verde gălbui. Are duritatea 4,5 şi gr. sp. 4,35. 5. Bazale, plăci Paleonf.: Plăcile cari formează baza caliciului crinoidelor şi a blastoidelor. într-un caliciu monociclic, plăcile bazale formează primul ciclu de plăci dispuse în jurul plăcii centrodorsale, alternînd cu brafele. într-un caliciu dici-clic, plăcile bazale formează al doilea ciclu de plăci (primul fiind infrabazalele), alternînd şi în acest caz cu brafele. La unele grupuri de crinoide şi la blastoide, plăcile bazale fiind sudate cîte două, numărul lor (normal 5) se reduce. Plăcile bazale sînt strîns unite între ele şi cu plăcile vecine şi nu prezintă mobilitate. 6. Bazalt, pl. bazalturi. Petr.: Rocă magmatică efuzivă (neovulcanică), corespunzătoare din punctul de vedere mineralogic gabbroului (v.) intruziv. E o rocă bazică calcoalcalină, constituită din plagiociazi bazici (labrador şi bytownit), uneori cu structuri zonare, — şi din augite bazaltice (în granule neregulate sau în cristale regulate cu secfiune transversală octo-gonală caracteristică), cu sau fără olivin (uneori sub formă de granule). Ca minerale accesorii confine frecvent magnetit (uneori pînă la 56% din rocă), ilmenit, uneori biotit, hornblendă ba-zaltică, piroxeni rombici (enstatit, hipersten), etc. şi mai rar cuarf, fier nativ, pirofin şi grafii. în bazalturile cu structură porfirică, fenocristalele sînt constituite de obicei din plagiociazi, augit, hornblendă şi uneori din olivin, iar pasta microlitică (complet cristalizată, iar la unele varietăfi parfial sticloasă, colorată în brun) e formată din plagiociazi şi din augit, magnetit, etc. Bazaltul e în general o rocă foarte grea (circa 3000 kg/m3), compactă, tare, prezentînd uneori o textură vacuolară (bazalturi amigdaloide), în care golurile (amigdalele) sînt căptuşite sau umplute ulterior cu minerale secundare (zeolifi, calcit, calcedonie, etc.). De asemenea, prezintă deseori o separafie în coloane prismatice exagonale cari favorizează exploatarea în carieră. După predominarea sau absenfa unora dintre minerale, se deosebesc varietăfi le: bazalturi cu olivin sau fără olivin (labra-dorite), bazalturi cu hornblendă, bazalturi cu hipersten (bandaite), bazalturi cuarfifere. După structură, se deosebesc: bazalturi porfiroide, bazalturi ofitice. Bazaltul e o rocă de culoare cenuşie închisă, neagră sau neagră-albăstruie, avînd rareori culoarea brună-cenuşie, pufin spălăcită, şi mai rar nuanfe roşietice şi brune, şi schimbîndu-şi culoarea în ruginiu-brun, cenuşiu deschis sau roşu-galben, în cazul unui început de alterafie chimică. în regiunile tropicale, bazaltul dă prin descompunere laterit (v.). Bazaltul are rezistenfa de rupere la compresiune 2000—3500 kg/cm2, atingînd uneori şi 4500 kg/cm2; rezistenfa medie la tracfiune 80 kg/cm2; rezistenfa medie la forfecare 200 kg/cm2; rezistenfa la intemperii foarte bună. în unele bazalturi se observă foarte des pete mici de culoare deschisă (feldspafi în parte alterafi), Acesfe bazalturi, cunoscute în carierele romîneşti sub numele de „cucuruz", prezintă foarte multe fisuri şi au o rezisfenfă slabă. Bazaltul e cea mai răspîndită rocă vulcanică, formată în urma erupţiilor vulcanice din Terfiar şi Cuaternar. Formează conuri vulcanice (în insulele oceanului Pacific, etc.), pînze efuzive cu separafii columnare prismatice (în Platoul Central francez, efc.), revărsări enorme de lavă, constituind platouri cu aria de sute de mii de kilometri pătrafi şi grosimi de mii de metri (în URSS, între fluviile lenisei şi Lena, în Groenlanda, Islanda şi insulele Făr-Oer, în Manciuria, în podişul Dekkan din India, în America de Nord, etc.), uneori silluri, filoane, etc. în fara noastră se cunosc curgerile de bazalt cu separafii columnare de la Racoş (în Munfii Perşani), de la Detunata, apoi pînzele de la Şanovifa şi Lucaref din Banat, etc. Bazaltul se întrebuinfează în special la construcfii de drumuri, la confecfionarea pavelelor, a bordurilor, a macadamului, etc.; ca piatră spartă (pentru împietruiri, balastare la căi ferate şi pentru betoane) şi mai rar ca piatră penfru placaje brute cioplite, sau ca piatră de construcfie, din cauza tăriei şi casanfei la prelucrare. E un material foarte bun penfru fundafii, poduri, diguri, fortificafii şi, în general, pentru construcfii masive. De asemenea, e bun ca material de zidărie pentru încăperi reci. — Sin. Bazalt plagioclazic, Bazalt de platou. 7. Bazalt artificial. Mat. cs.: Material ceramic obfinut dintr-o materie primă (argilă plastică refractară sau greu fuzibilă, ori masă ceramică) cu temperatură joasă de vifrifiere (1100—1180°), adică prezentînd un interval mare (500—550°) între temperatura de vifrifiere şi cea de topire. Compozifia chimică a argilei sau a maselor ceramice folosite ia fabricarea bazaltului artificial Variază între următoarele limite: Si02f 51,0-68,5%; Al203, 2,15-34,5%; Fe203, 0,8-5,5%; CaO, 0,1-1%; MgO, 0,02-1,2%; K2Of 0,2-2,9%; Na20, 0,1-2,5%; alte impurităfi, 7,2—12,5%. Materia primă nu trebuie să confină calcopirită şi gips, deoarece la ardere calcopirita se transformă în oxid de fier, iar acesta, în mediu reducăfor, trece în oxid feros, care se combină cu bioxidul de siliciu şi dă silicafi uşor fuzibili, ca şi oxidul de calciu din gips, producînd topituri Bazar 420 Bază de masuraf vifesa locale. Eliminarea oxigenului din oxidul de fier şi a bioxidului de siliciu din gips provoacă umflături şi expansiuni. Bazaltul artificial se foloseşte la fabricarea tuburilor ceramice pentru canalizare, a unor dale pentru trotoare, a unor cărămizi penfru pavaje, etc. Fasonarea produselor se face cu ajutorul unor maşini speciale, după specificul fiecărui sortiment. Uscarea se face în uscătorii artificiale, cu stelaje, conducerea uscării avînd un rol important în privinfa calităfii produselor (contracfiunea la uscare trebuie să fie de 4—6%). Arderea produselor se face în cuptoare-cameră sau în cuptoare cu mai multe camere, de tip Mendheim, la temperaturi cuprinse între 1150 şi 1280°. în camere, temperatura trebuie să fie cît mai uniformă, iar flacăra să fie oxidantă. în cazul cînd flacăra e reducăfoare, ciobul produsului capătă o colorafie cenuşie pînă la neagră, în loc de o colorafie roşietică. Absorpfia ciobului trebuie să fie de cel mult 4%, la imer-siune în apă, şi de cel mult 9%, la fierbere. î. Bazar, pl. bazaruri. 1. Arh.: Piafă comercială în oraşele din Orient (în special musulmane), amenajată fie într-o piafă publică, fie pe o stradă sau într-un cartier întreg, fiecare stradă putînd fi destinată, în ultimul caz, comerfului cu un anumit fel de mărfuri. Vînzarea mărfurilor voluminoase şi inalterabile la soare se face, de obicei, în aer liber. Vînzarea mărfurilor alterabile sau de pref se face în magazine, uneori cu etaje, amenajate pe marginile unor galerii acoperite cu bolfi. a. Bazar. 2. Magazin în care se vînd mărfuri variate, împărţite pe raioane specializate. 3. Bază, pl. baze. 1. Geom.: Element component al unei figuri geometrice, care ocupă în figură o situafie deosebită de a celorlalte elemente. Cînd se exprimă aria unui triunghi, latura a cărei lungime intră în calculul ariei se numeşte baza triunghiului. Baza unui triunghi isoscel e latura diferită de cele două laturi egale. Baza unei piramide, a unei prisme, a unui cilindru, a unui con, e, respectiv, poligonul sau cercul al cărui perimetru sau a cărui arie intervine în calculul ariei sau al volumului figurii. 4. ~ auxiliară. Geod., Topog.: Bază topografică sau geo- dezică, mai scurtă decît baza topografică sau geodezică normală, măsurată direct pe teren, şi care serveşte la determinarea prin calcul a lungimii reale a bazei normale. Alegerea unei baze auxiliare e necesară în topografie şi, în special, în geodezie, deoarece terenul nu permite totdeauna măsurarea unei baze normale, care să aibă lungimea laturii de triunghi; e improbabil ca pe distanfe de kilometri, respectiv de zeci de kilometri, terenul să fie plan, descoperit (lipsit de păduri, de vegetale), aproape orizontal şi nestrăbătut de ape, văi, efc. Baza auxiliară trebuie să fie minimum 1/3 din lungimea unei laturi normale din refeaua de triangulafie şi pe traseul ei terenul trebuie să permită măsurătorile în condifii normale. Astfel, din lungimea CD (v. fig.) şi din unghiurile ai, (3i, mă- surate direct, se va obfine, prin calcule, lungimea AB, a bazei normale. Sin. Bază scurtă. o. ~ de etalonare. Topog.: Distanfă cunoscută cu precizie, şi materializată pe teren, de obicei prin borne de beton cu repere de metal, care serveşte la compararea instrumentelor de măsurat lungimi, în vederea stabilirii lungimii lor reale. Astfel de baze de etalonare se construiesc pe şantierele unde se efectuează măsurări timp îndelungat şi pentru cari se cere o precizie deosebită, --£ Ataşarea bazei scurte la latura trian-gulafiel topografice. 6. ~ de fotografiere. Fofgrm.: Distanfa dintre centrele de perspectivă Oi şi O2 ale celor două fascicule fotogrammetrice folosite în măsurătorile fotogrammetrice pe trei dimensiuni, bazate pe dubla per-spectivare din două statiuni de fotografiere. Cum în ridicările fotogrammetrice generale, baza de fotografiere nu e orizontală şi nici nu e situată de-a lungul direcfiei de fotografiere, respectiv nu e de-a lungul axei 0\X, şi se află în afara planului orizontal XO\Y (v. fig. /), avînd mici abateri fafă de aceste direcfii (orizontala şi direcfia de fotografiere), e necesar să fie cunoscute componentele bazei prin descompunerea ei pe direcfiile 0\X, 0\Y,0\2 ale unui sistem rectangular tridimensional (v. fig. II). Componenta orizontal-lon-gitudinală a bazei (bx) e dată de relafia: bx = b cos (3 cos a, în care a e devierea orizontală de pozifie, fafă de direcfia de fotografiere, respectiv fafă de 0\X, iar (3 e devierea verticală de pozifie, fafă de planul orizontal XO\Y, în sistemul stereoscopic considerat. /. Elevajia şi planul orizontal al elementelor matematice ale raportului bazei a unei duble perspective fotogrammetrice normale. II. Elevaţia elementelor matematice ale raportului bazei a unei duble perspective fotogrammetrice oarecari. Componenta orizonfal-transversală a bazei (by) e dată de relafia: by = b cos (3 sin a. în stereofotogrammetria (v.) aeriană normală, această componentă trebuie să tindă către zero; cînd dubla perspectivă fofogrammefrică e riguros normală, ea e zero. Componenta verticală a bazei (bz) e dată de relafia: bz-=b sin (3. Cînd dubla perspectivă fotogrammetrică e luată în bune condifii de orientare, bz trebuie să tindă către zero. Sin. Bază fotogrammetrică. 7. ~ de măsurat vifesa. Nav.: Distanfă determinată exact şi marcată prin două aliniamente, care serveşte la determinarea Bază fofogrammefrică 421 Bază de coloană vitesei navelor ieşite din şantierele navale. Vitesa se determină navigînd paralel cu baza şi cronometrînd trecerile prin dreptul celor două aliniamente. Pentru a anihila influenfă vîntului sau a curentului, baza se parcurge în ambele sensuri, iar pentru ca fundul să nu influenţeze vitesa, el trebuie să aibă o anumită adîncime (v. Adîncime de probă). 1. ~ fofogrammefrică. V. Bază de fotografiere. 2. ~ geodezică. Geod.: Latură a triunghiului primordial de ordinul întîi, care face parte din refeaua de dezvoltare a bazei într-o triangulafie geodezică şi serveşte ca distanfă şi latură fundamentală în calculul unui canevas de triunghiuri geodezice. Baza geodezică (v. fig.) dă refelei de triangulafie elemente de pornire, elemente de închidere şi elemente de control. în refeaua de triangulafie a fiecărei fări există o bază geodezică fundamentală (de pornire) şi mai multe baze geodezice de control şi de închidere, cari sînt situate, de obicei, la intersecfiunea lanfurilor de triangulafie primordiale de ordinul întîi, capetele lor fiind marcate, de obicei, prin construcfii speciale de beton. Bazele geodezice se măsoară, ca lungime şi ca orientare, direct pe teren, cu instrumente de mare precizie şi prin metode specific geodezice. Lungimile se măsoară cu fire de invar, reiterîndu-se de 20 de ori, făcîndu-se corecfiile de temperatură şi de gravitafie şi apoi reducerea Ia orizont şi la planul nivelului mării. Orientarea se face cu aparatură şi cu metode astronomice. Precizia de măsură cerută trebuie să fie de circa 1 mm/1 km. în mod obişnuit, nu se pot măsura baze geodezice normale (adică laturi întregi de triunghiuri primordiale), deoarece sînt prea lungi (20*"60 km); e nevoie să se utilizeze baze auxiliare (v.). 3. ~ oculară. Opt.: Distanfa dintre centrele optice ale ochilor unui operator; ea variază de la om la om; baza oculară medie e de 65 mm, pentru ochiul mijlociu. 4. ~ stereoscopică. Opt.: Distanfa dintre centrele suprafefelor incidente ale lentilelor sau oglinzilor dispozitivelor instrumentelor de observafie stereoscopică; ea e dată de relafia: bs = ri'b0, în care bs e baza stereoscopică, b0 e baza oculară, iar n e raportul de amplificare a bazei oculare a observatorului la aparatul stereofotogrammetric respectiv sau la stereotelemetru. Baza stereoscopică determină plastica (v.) modelului optic (v.) prin raportul ei de mărime fafă de baza oculară şi asigură o cu atît mai mare precizie de măsurare sfereofofogrammetrică, cu cît n e mai mare. 5. ~ felemefrului. V. sub Telemetru. ■e. — topografică. Topog.: Linia (distanfa) dintr-o refea de triangulafie topografică (v.), în raport cu care se dezvoltă ridicarea topografică respectivă, a cărei lungime şi orientare geografică se măsoară direct pe teren. într-o refea topografică pot fi alese şi măsurate una (v. fig. a) sau două baze (v. fig. b), după forma refelei respective (v. fig.). Dacă baza e chiar latura unui triunghi din triangulafia topografică, lungimea ei e chiar lungimea acelei laturi şi se numeşte bază normală; dacă baza nu e chiar latura triunghiului, ea se numeşte bază auxiliară (v.). Lungimea bazelor topografice e cuprinsă între cîteva sute de metri şi 1---3 km, depinzînd de mărimea suprafefei de ridicat. Lungimea lor se măsoară cu panglici de ofel de 50 m, bine etalonafe, reiterîndu-se operafia de 3--4 ori şi făcîndu-se corecfiile de întindere şi de temperatură, la fiecare panglică. Pentru a avea lungimea orizontala a bazei (măsurătorile şe fac pe teren, urmînd panta acestuia), necesară în calcule, se fac corecfiile de temperatură şi de întindere şi reducerea la orizont. Traseul se măsoară numai după ce în prealabil a fost împărfit Refele topografice. în porfiuni cu pante uniforme, iar terenul a fost curăfit şi făruşat din 50 în 50 m. Precizia de măsurare a unei baza topografice e, de obicei, mai mică decît a unei baze geodezice (v.), fiind aproximativ 1:30000*--1:100000; în dezvoltarea refelei de triangulafie respective nu se fine seamă de influenfă curburii Pămîntului (ca în geodezie). Orientarea geografică a bazelor topografice se face prin observafii asupra Soarelui, asupra stelelor circumpolare, sau chiar asupra stelei polare înseşi, în pozifiile de maximă digresiune a acestor stele. (V. şi sub Acordul bazelor.) 7. Bază. 2. Mec.: Locul geometric din planul fix, al centrului instantaneu de rotafie într-o mişcare plană. Sin. Cen-troidă fixă. 8. Bază. 3: Partea inferioară a unui ansamblu, pe care, de obicei, se sprijină acesta. 9. ~ de alunecare. Geol. V. sub Alunecare de teren. 10. ~ de denudafie. Geogr.: Nivelul unui curs sau al unui basin de apă pînă la care, chiar periodic, poate fi redusă o regiune oarecare sub acfiunea proceselor de denudafie (v. sub Denudafie). Aparifiile de roci mai tari, cari rezistă mai mult timp la dezagregare, sînt considerate drept baze de denudafie temporare pentru versantele situate mai sus.— Sin. Nivel de denudafie. 11. ~ de eroziune. Geol.: Suprafafa orizontală la nivelul căreia scade capacitatea de eroziune a unui curs de apă (torent, pîrău, rîu), astfel încît mai jos de acesta cursul de apă nu-şi mai adînceşte albia (v. şi sub Profil de echilibru). Pentru cursurile de apă cari se varsă în mare sau într-un lac, baza de eroziune e nivelul acestor basine; pentru afluenfii rîurilor, baza de eroziune e nivelul rîului principal la vărsarea afluentului respectiv. Pragurile de roci rezistente, erodate mai greu, cari apar uneori în cursurile de apă, sînt socotite bază de eroziune penfru porfiunile văii situate în amonte. 12. ~ de fundafie. Cs.; Suprafafa inferioară a unei fundafii, prin care aceasta reazemă pe teren. V. sub Fundafie. 13. ~ de vergă. Nav.: V. Vergă, sub Greement. 14. Bază. 4. Arh., Cs.: Element de construcfie sau de arhitectură, la partea inferioară a unei construcfii sau a unui element de construcfie ori de arhitectură, care realizează legătura dintre acestea şi fundafii le respedive şi repartizează încărcările lor pe suprafafa fundafiei. Exemple: 15. ~ de coloană. 1. Arh.: Element de arhitectură plasat sub fusul unei coloane de arhitectură. Formele şi dimensiunile bazelor variază după felul materialului folosit şi după mărimea încărcărilor coloanei. Ele au fost determinate de ordinul sau de stilul arhitectonic căruia îi aparfin şi pe care îl caracterizează (v. fig.). Primele baze sînt constituite din toruri sau numai din plinte. Ulferior, acesfe doyă elemente au fost contopite, obfinîndu-se Bază de coloana 422 Baza de coloană forme din ce în ce mai bogate în mulurafii şi decoraţii. Elementele principale ale unei baze sînt: dala rectangulară, care reazemă fie pe sol, fie pe o pardoseală sau pe un alt element, şi forul, care face legătura şi trecerea dintre dala rectangulară şi fusul circular al coloanei. în ordinul doric grec, baza e folosită în cazuri excepţionale, sub forma de simplă plintă, din cauza evazării coloanei spre La coloanele cari suportă încărcări mari, baza se toarnă separat de corpul coloanei (v. fig. II) şi se îmbină cu aceasta în mufă. Suprafeţele de contact dintre coloană şi bază se prelucrează la strung, pentru a asigura un contact perfect între rîr- I i1 7^1 4 ; ^ jff 2 vi ţ I. Baze turnate împreună cu coloana, a) bază simplă; b) bază cu nervuri interioare; c) bază cu nervuri exterioare; 1) tuşul coloanei; 2) baza coloanei; 2') placă de bază; 2") nervuri. cele două piese. Cînd această prelucrare nu se execută, se intercalează între cele două piese o placă de plumb, groasă Baze de coloane ale ordinelor de arhitectură, a) bază de coloană dorică romană (după VignolaJ; b) bază de coloană ionică greacă (templul Victoriei fără aripi din Atena); c) bază de coloană ionică romană (după Sangallo şi Vignola); d) bază de coloană ionică romană (porticul superior al teatrului lui Marcellus); e) bază de coloană corintică (după Vignola); f) bază de coloană corintică (monumentul coragic al lui Lisicrate, din Atena); g) bază de coloană romanică; h) bază de coloane gotice acuplate; i) bază de coloană gotică. partea inferioară care o substituie. în ordinul doric roman, cele două elemente ale bazei apar distincte (v. fig. a). în ordinele ionic grec şi ionic roman (v. fig. b, c şi d), ca şi în ordinul corintic (v. fig. e şi f), partea superioară a bazei e mai dezvoltată, constituind o combinafie de toruri, de scoţii, baghete, etc. în arhitectura romanică, bazele păstrează elementele clasice, cari sînt însă deformate mai mult sau mai pufin. în general, se adaugă la coifurile dalei elemente sculpturale (motive florale, gheare sau capete de animale), pentru a face şi mai strînsă legătura dintre părfi Ie circulară şi pătrata ale bazei (v. fig. g). în arhitectura gotică, baza e largă, masivă, avînd în vedere încărcările deosebit de mari pe cari Ie suportă coloanele (v. fig. h şi i). Profilul e variat, fiind determinat de felul şi de mărimea materialului (blocuri mari de piatră), de nevoia de a asigura o plintă rezistentă şi de faptul că plusul de înălfime al blocului e destinat mulurafiei. î. ~ de coloană. 2. Cs.: Partea inferioară a unei coloane de fontă, constituită dintr-o piesă separată sau care face corp comun cu aceasta şi care e turnată din fontă cenuşie Fe12*-Fe21. La coloanele mici, cari nu suportă încărcări mari, baza se toarnă odată cu coloana (v. fig. I). Pentru a nu se produce în cojoană tensiuni secundare, datorită contracfiunii, grosimea perefilor bazei trebuie să fie cît mai apropiată de a peretelui coloanei. Placa de bază se execută totdeauna cu o gaură circulară la mijloc şi are grosimea de 35---40 mm. Cînd diametrul coloanei e mai mic decît dimensiunile plane ale plăcii de bază, aceasta se întăreşte cu 4,,,8 nervuri, aşezate la interior (v. fig. / b) sau |a exterior (v. fig. / c). a)---c) baze cu nervuri exterioare; d) bază cu nervuri interioare; e) bază fără nervuri; 1) tuşul coloanei; 2) baza coloanei; 2') placă de bază; 2"J nervuri; 3) bulon de ancorare. de 3---5 mm. în cazul cînd coloana trebuie să fie articulată Ia partea inferioară, legătura dinfre bază şi coloană se execută cu ajutorul a două piese intermediare cu suprafefe de contact în formă de calotă sferică (v. fig. III). Dimensiunile bazei se stabilesc astfel, încît tensiunea de compresiune pe suprafefele de contact dinfre coloană şi bază, ca şi dinfre placa de bază şi blocul de fundafie, să nu depăşească rezistenfele admisibile ale materialelor folosite (pentru fontă, în funcfiune de marca ei, Gac = 1050--1400 kg/cm2). Plăcile de bază fără nervuri se verifică la încovoiere, con-siderînd cxfl^=300"*500 kg/cm2. Lâ plăcile cu nervuri, circulare sau pătrate, se prescrie ca diametrul, respectiv latura plăcii, să fie de trei ori mai mari decît diametrul exterior al coloanei (v. fig IV). Grosimea 5 şi înălfimeâ h a nervurilor se determină cu formulele: :aDiauz ?' h = $D^ lDa„ Bază de stîlp 423 Baza de stîlp în cari D e diametrul exterior al coloanei, aaz e rezistenfa admisibilă a fundafiei de zidărie de sub placă, iar a şi (3 sînt Bazele stîlpilor încastraţi sînt alcătuite dintr-o placă orizontală de ofel, groasă de 20---40 mm, care repartizează încărcările pe III. Bază de coloană articulată. 1) fusul coloanei; 2) piese intermediare; 3) baza coloanei. IV. Elementele de calcul ale bazelor de coloane. D) diametrul exterior al coloanei; diametrul sau latura plăcii de bază; 6) grosimea plăcii de bază; h) înălfimea nervurilor bazei. coeficienfi cari depind de calitatea fontei, de forma plăcii şi de numărul nervurilor. î. ~ de stîlp. Cs.; Element de construcfie aşezat între capătul inferior al unui stîlp metalic şi blocul He fundafie al acestuia. Poate fi articulat sau încastrat. Alcătuirea bazelor stîlpilor articulari depinde de mărimea încărcărilor stîlpilor. Bazele stîlpilor cari suportă încărcări mici sînf alcătuite dintr-o placă rabotată plan pe fafa inferioară, sudată sau nituită direct pe capătul inferior al stîlpului, şi dintr-o placă rabotată cilindric pe fafa superioară, fixată de zidăria fundafiei (v. fig. /). Deplasările laterale ale stîlpului fafă de bază sînt împiedicate prin reborduri nituite sau sudate de placa superioară a bazei. Bazele stîlpilor cari suportă încărcări mai mari sînt alcătuite în forma unui apa- rat de reazem cu două balansiere şi cu bulon de articulafie (v. fig. II). Penfru stîlpii cari suportă încărcări foarte mari se folosesc baze alcătuite din balansiere de ofel turnat, susfinute de un grătar format din grinzi I sau C, care repartizează pe blocul de fundafie forfele transmise de balansierul inferior (v. fig. III). La poduri, bazele stîlpilor articulafi se execută excluziv cu balansiere de ofel turnat şi cu reborduri foarfe puternice, pentru a împiedica eventualele deplasări ale stîlpilor, în cazul lovirii acestora de către vehicule (v. fig. IV). III. Bază penfru stîlpi cu încărcări foarte mari. a) vedere din fafă; b) vedere laterală; 1) stîlp; 2) balansiere de ofel turnat; 3) grătar de grinzi laminate. blocul de fundafie, şi din două sau din patru plăci verticale, nituite sau sudate de stîlp şi de placa orizontală, şi cari servesc la legarea a b I. Bază pentru stîlpi cu încărcări mici. a) vedere din fafă; b) vedere laterală; 1) stîlp metalic; 2) placă plană; 3) placă cu fafa superioară cilindrică. M. Bază constituită dintr-un aparat de reazem cu balansiere. a) vedere din fafă; b) vedere laterală; 1) stîlp; 2) balansier superior; 3) balansier inferior; 4) bulon de articulaţie. IV. Bază de stîlp de pod. a) vedere din fafă; b) vedere laterală; 1) stîlp; 2) balansier superior cu reborduri puternice; 3) balansier in erior; 4) placă de bază. stîlpului de placa orizontală şi la rigidizarea acesteia (v. fig. V). Uneori, la aceste elemente principale se adaugă diafragme sau nervuri de rigidizare a plăcii de bază. Din punctul de vedere al modului în care se face transmiterea încărcărilor de la stîlp la placa orizontală de bază, se deosebesc: baze cari transmit direct încărcările la placa de bază, prin suprafafa de contact dintre aceasta şi stîlp, şi la cari fafa inferioară a stîlpului şi fafa superioară a plăcii de reazem sînt frezate, iar plăcile verticale servesc numai la îm- V, Baze lărgite pentru stîlpi incasfrafi. }) stîlp; 2) placă de bază; 3) plăcLverticale. Bază 424 Bază piedicarea deplasărilor laterale ale stîlpului (v. fig. V/) şi la rigidizarea plăcii orizontale; baze cari transmit indirect încăr- VI. Sfîip rezemat direct pe placa de bază. a) vedere; b) plan; 1) stîlp; 2) placă de bază. Pentru stîlpii solicitaţi la compresiune axială şi la încovoiere (v. fig. IX), rezistenfa efectivă a zidăriei fundafiei se determină cu formula o. b VII. Stîlp rezemat prin intermediul unor plăci verticale sudate, a) vedere; b) plan; I) stîlp; 2) placă de bază; 3) plăci verticale. cările Ia placa de baza, prin intermediul plăcilor verticale sudate sau nituite de capătul stîlpului (v. fig. Vil şi VIII). Din punctul de vedere al raportului dintre laturile plăcii de bază, se deosebesc: baze alungite, la cari raportul laturilor e mai mare decît 1,5, şi cari sînt folosite la stîlpii solicitafi de momente încovoietoare situate într-un singur plan; baze lărgite, folosite la stîlpii solicitafi, după cele două direcfii principale, de momente încovoietoare de acelaşi ordin de mărime. Dimensionarea bazelor se face calculînd separat fiecare element al lor. Dimensiunile plane ale plăcii orizontale de reazem se determină pe baza condifiei ca efortul unitar pe zidăria blocului de fundafie să nu depăşească rezistenta admisibilă a în care M e momentul încovoiefor, a şi b sînt dimensiunile plane ale plăcii, iar N şi Gaz au semnificafiile de mai sus. Cunoscînd pe aaz şi alegînd lăfimea b a plăcii de bază pe considerafii constructive, lungimea a rezultă din ecuafia: a2b aaz — aN—6 M = 0. Buloanele întinse se calculează Ia valoarea întreagă a efortului de întindere care le revine. Grosimea plăcii de reazem se determină pe baza unui calcul la încovoiere, în ipoteza repartifiei uniforme a presiunilor sub placă, cu relafia: în care b e lumina dintre nervurile cele mai apropiate, &i = Va , a fiind un coeficient ale cărui valori depind de raportul a/b şi sînt date în tabloul de mai jos, iar a pi e rezistenfa admisibilă la încovoiere a plăcii. 1,0 | 1,2 1,4 1,6 1,8 | 2,00 a 0,048 0,063 0,075 0,086 0,094 0,1 Marginile libere, nesusfinute, ale plăcii de reazem, nu trebuie să fie mai mari decît 4 5. La bazele cari transmit indirect efortul, niturile sau cordoanele de sudură cari leagă stîlpul de plăcile verticale, şi pe acestea de cornierele de prindere, se calculează la întreaga încărcare a stîlpului. Bazele alcătuite în formă de aparate de reazem se calculează după metodele de calcul al acestora. î. Bază, pl. baze. 5. Chim.: Substanfă a cărei solufie apoasă are gust leşietic şi albăstreşte hîrtia roşie de turnesol. Aceste substanfe confin în molecula lor ionul hidroxid (OH~) legat de un cation (NaOH, Ca(OH)2, etc.), sau de "un azot tetracoordo-nat [(CH3)4N]+OH_, care, prin disolvare în apă, pune în libertate ionul OH~. Sînt baze şi aminele, cari dau cu apa compuşi cari cu apa se disociază, dînd de asemenea ionul OH~; de exemplu: CH3NH2 + HOH ^ CH3NHj + OH'. Din punctul de vedere al acfivifăfii chimice şi al conductivităţi electroliticei bazele se împart în baze tari (KOH, NaOH, etc.) şi baze slabe (NH4OH, etc.). Astfel, constanta de echilibru a reac}iei de disociafie a amoniacului: NH4OH ^ NH4 *f OH~ [NH*] [OH-] K=- IX. Schema de calcul a bazelor stîlpilor solicitafi la compresiune axială şi la încovoiere. VIII. Stîlp rezemat prin Intermediul unor plăci nituite, a) vedere; b) plan; 1) stîlp; 2) plăci verticale; 3) placă de baza. acesteia. Pentru stîlpii solicitafi la compresiune axială, suprafafa necesară a plăcii se determină cu formula 4---. nec a az în care N e încărcarea stîlpului, iar Gaz e rezistenfa admisibilă la compresiune a fundafiei de zidărie. [NH4OH] se numeşte constantă de bazicitate şi e o măsură a gradului ei de disociafie. Din valorile constantei de bazicitate se constată că aminele alifatice sînt baze mai tari decît amoniacul, iar aminele aromatice, mai slabe decît amoniacul, şi nici nu albăstresc hîrtia roşie de turnesol. Bazele cuafernare de amoniu, cum e hidroxidul de tetra-metilamoniu, [(CHs^NjOH, sînt baze de aceeaşi tărie ca şi hidroxidul de sodiu sau de potasiu, în soîufiile de amoniac lichid, caracterul bazic aparfine ionului NH2, Exemplu: MeNH2 ^ Me+ + NH2 (v. şi sub Amonoliză). Acizii neutralizează bazele, dînd săruri corespunzătoare, Bază 425 Bază liberă de colorant 1. Bază. 6. Chim.: Specie de ioni sau de molecule, cari pof pune în comun cu un alt ion sau cu o altă moleculă o pereche de electroni disponibili astfel încît să rezulte o sare. V. şi sub Acid 3. 2. Bază. 7. Chim.: Substanfă care, în stare de disolvare, e capabilă să fixeze un proton eliberat de un acid. V. şi sub Acid 2. 3. ~ carbinolică. Ind. chim.: Combinafie organică incoloră, obfinută prin tratarea materiilor colorante din clasa trifenil-mefanului cu hidroxizi alcalini, în care gruparea hidroxil e legată covalent. Bazele carbinolice iau naştere prin isomerizarea bazelor de imoniu, cari se formează intermediar şi cari sînt baze adevărate, confinînd acelaşi ion ca şi sarea colorantă. în solufii apoase, bazele carbinolice nu prezintă conductivitate electrică; de aceea sînt considerate pseudobaze. Bazele carbinolice sînt produşi intermediari întrebuinfafi la prepararea unor materii colorante din clasa trifenilmetanului. 4. ~ cuafernară de amoniu. Chim.: Combinafie organică cu formula generală (R4N)+OH~, care confine în moleculă un atom de azot pentavalent, derivînd de la aminele terfiare alifatice şi care se obfine prin tratarea sărurilor cuaternare de amoniu cu oxid umed de argint, de exemplu conform reacfiei: (R4N)+ J- + AgOH -> (R4N)+ OhT + AgJ. Bazele cuaternare de amoniu sînt substanfe complet disociate în ioni, foarte solubile în apă, delicvescente, cari pot fi descompuse uşor de căldură sau prin conservare, în aminele terfiare corespunzătoare. # Solufii le lor apoase au proprietăfi puternic bazice, comparabile cu cele ale alcalii lor. Astfel, ele albăstresc hîrtia roşie de turnesol, saponifică grăsimile, se combină cu acizii dînd săruri stabile şi cristalizate şi exercită asupra pielii o acfiune caustică. Bazele cuaternare de amoniu sînt, pînă la 100°, mai stabile decît amoniacul, după această temperatură descompunîndu-se şi ele. în această descompunere termică, cele cari confin radicali organici cu mai mult decît doi atomi de carbon în moleculă dau olefina corespunzătoare şi apă, spre deosebire de hidroxidul de tetrametilamoniu, care se desface în alcool metilic şi trimetilamină (degradarea lui Hoffmann a bazelor cuaternare de amoniu). Această proprietate constituie o metodă generală pentru prepararea olefinelor, folosită uneori pentru prepararea olefinelor sensibile. 5. ^ de schimb. Ped.: Fiecare dintre cationii bazici Ca++, Mg++, Na+, K+, adsorbifi de complexul argilo-humic al solului, avînd proprietatea de a trece, prin schimb cu o cantitate echivalentă de cationi, în solufia unei sări care ajunge în contact cu solul şi care confine astfel de cationi. în prezenfa carbo-nafului de calciu, complexul argilo-humic devine saturat cu baze (de ex.r la cernoziomuri predomină calciul), Nesaturarea cu baze se produce prin pătrunderea în complex a cationu-lui H+, care la podzoluri devine predominant. în complexul solo-nefurilor, Na+ intră cu cel pufin 20% din suma cationilor adsorbifi. (V. şi sub Schimb de baze.) Sin. Bază schimbabilă. 6. ~ hexonică. Chim. biol.: Fiecare dintre acizii diamino-monocarbonici cu şase atomi de carbon în moleculă. Din acest grup fac parte: lizina, arginina şi histidina. 7. ~ liberă de colorant. Ind. chim.: Combinafie trifenil-metanică slab colorată, care are proprietatea de a trece într-o sare colorantă mai închisă, care constituie materia colorantă propriu-zisă, prin tratare cu un acid mineral. Astfel, clorhidratul auraminei (sare colorantă), colorat în galben viu, trece prin tratare cu alcalii în baza liberă incoloră; (ch3)2n-c: H H ,c—Cv nh2 H H c= c , c-c = c( )c=n(ch3)2ci xc=c c=c H H H H auramina, clorhidrat galben H H nh H H c-c. !^H .c-c (ch3)2n-c: NH c—c/y Nc=c/ xc=c/ H H H H auramina, baza liberă incoloră :c-n(ch3)2 Se deosebesc baze libere de colorant carbinolice, de imoniu, şi leucobaze. Bazele carbinolice rezultă prin tratarea sărurilor colorante trifenilmetanice cu hidroxizi alcalini. Astfel, cristal-violetul trece, prin tratare cu hidroxid de sodiu, în baza carbinolică respectivă: H H (CH3 • N • C6H4 C = C + ;c = c( c = n (ch3)2 (CH3 • N • C6H4 C = C H H Cl" —NaOH HCI cristal violet, sare colorantă (CH3)2 • N • C^H4 | OH H H C —C )c-c^ \-N(CH3)2 (CH3)2 • N • C6h/ C = C H H baza carbinolică Bazele carbinolice sînt pseudobaze şi se formează din bazele de imoniu formate intermediar. Prin tratare cu acizi, regenerează materia colorantă respectivă. Pe această proprietate se bazează întrebuinfarea ca bază carbinolică a albastruiui alcaii la vopsirea lînii sau a mătăsii. Baza carbinolică se fixează direct pe fibră şi regenerează din baie acidă materia colorantă respectivă. Bazele de imoniu sînt combinafii colorate, foarte instabile. Existenfa lor a putut fi pusă în evidenfă, în solufie, prin conductivitatea lor electrică. Prin tratarea sării colorante cu oxid umed de argint, în prezenfa hidroxidului de sodiu, se .formează baza de imoniu, instabilă, care se transformă în baza carbinolică respectivă. Astfel: H H H2N-C6H4 /C = Cv + \:=c^ \:=nh2 ci- h2n*c6h4 c = c H H parafuchsină, sare colorantă, sare de imoniu AgOH NaOH H H "" H2N-C6H4 c = c + C = C^ C = NH H2N-C6h/ Nc = c/ H H baza de imoniu instabilă OH~ H2N • C6H4> OH H H V r-^ CV mu c—c C—NH2 h2n • c6h4 xc = c H H p-triamino-trifenil-carbinol, baza carbinolică stabilă Baza schimbabilă 426 Bază penfru material fubular Conductivitatea electrică scade direct proporfional cu transformarea în baza carbinolică. Leucobazele (sin. Leucoderivafi, v. şi Leucobază) se obfin prin hidrogenarea sărurilor colorante respective. Astfel: utilizat în special la transistoarele cu joncfiune, electrodul de comandă e baza. H H C = C / \ H2N-C6H4 c=c^ ;c=nh2 h2n * c6h4 c = c H H cr + 2H -2 H parafuchsină, sare coloranfă H H H2N‘C6H4, H £) emitor; C) colector; 8)' bază; n) cristal de germaniu cu conducţie electronică; p) regiune cu conducţie lacunară; Rc), Rs ) rezistenţă de comandă, respectiv de sarcină. E C1 . c—c \i %r KIU c—c c—nh2 h2n • c6h/ Nc = c H H p-triamino-trifenilmetan leuco-parafuchsină Avînd structura benzoidă a trifenilmetanului, leucobazele sînt incolore. Se oxidează uşor în prezenfa aicaliilor chiar cu oxigenul din aer, regenerînd materia colorantă respectivă. Datorită acestei proprietăţi se utilizează la vopsirea cu materii colorante de cadă, cari sînt insolubile şi nu formează nici săruri solubile. Acestea sînt transformate în leucoderivafi solubili în hidroxizi alcalini. Sărurile acestor leucobaze au caracter substantiv, fixîndu-se direct pe fibră. în contact cu aerul regenerează materia coloranfă respectivă, care rămîne fixată pe fibră. Se găsesc şi în natură, de exemplu ca derivafi ai o-juglonei (oxinaftochinonă), în cojile nucilor verzi. La aer se oxidează, colorîndu-se în brun închis. î. ~ schimbabilă. Ped,; Sin. Bază de schimb (v.). 2. Bază. 8. Elf.: Al treilea electrod al transistorului (v.), ceilalfi doi fiind emitorul (v.) şi colectorul (v.). Numirea derivă de la primul tip de tran-sistor, cu vîrfuri. în acesta (v. fig. o. un mic bloc de germaniu, de tip n (cu conducfie electronică), e fixat pe un electrod metalic cu mare suprafafă decontactelectric, numit bază. în transistorul cu joncfiune (v. fig. II), baza e regiunea din mijloc a unui cristal de tip p-n-p sau n-p-n. Baza e cuprinsă între cele două joncfiuni (graniţele Gx şi G2), cari separă o regiune p (cu conducţie lacunară), de o regiune n. Grosimea bazei e foarte mică, de ordinul sutimilor de‘milimetru, pentru a evita recombinarea purtătorilor de sarcină (lacune în cazul tipului p-n-p) şi a permite astfel trecerea unui ,, T . , .. , . . II. Transistor cu joncţiune. curent important spre gra- ^ C)emi)ori ^ co|ec(or; p)_ n)_ p) crh. nlfa 2 a CO ec oru UI. ja| cu regjunj n p. joncţiunile In montajul transisto- p.„ ţi n„p. R R , re2istenfS de comands> rului cu baza la masa . z ,,, \ .... , . respectiv de sarcfna. (v. fig. III a), utilizat in special la transistoarele cu vîrfuri, electrodul de comandă e emitorul, iar în montajul cu emitorul la masă (v. fig. III b), 3 £ III. Schema transistorului cu baza la masă (a) şi cu emitorul la masă (b). 3. Bază. 9. Av.; Fîşie de teren în aliniament, lungă de cel puţin 5 km şi echipată cu elemente de orientare vizibile (de ex. o cale ferată, o şosea, stîlpi de jalonare, etc.), deasupra căreia pot zbura avioanele a căror vitesă maximă la sol trebuie determinată. Capetele acestei fîşii de teren se marchează cu cîte un post de observaţie şi de cronometrare, numit poarta bazei. 4. Bază. 10. Mett.: Sin. Suprafafă de bază (v.). 5. Bază. 11. Tehn.: Loc de concentrare a unor rezerve de oameni, de materiale, etc., cuprinzînd şi instalafiile necesare (de ex. depozite, ateliere, etc.), fie pentru a putea servi ca punct de plecare pentru o anumită activitate (de ex. bază de recepfie, etc.), fie penfru a servi o anumită ramură a industriei (de ex. bază de materii prime, etc.) sau o anumită regiune (de ex. bază de aprovizionare). 6. ~ aeriană. Tehn. mii.: Aeroport militar, înzestrat cu hangare şi cu ateliere de reparafii pentru un număr mai mare de avioane. Sin. Bază de aviafie. 7. ~ de hidroaviatie. Tehn. mii.: Lac sau basin de apă amenajat pentru hidroavioane, pe malul căruia se găsesc şi instalafii de reparare a hidroavioanelor militare. 8. ~ militară. Tehn. mii.: Regiune puternic întărită, prezen-fînd avantaje strategice şi tactice, unde sînt instalate rezerve militare de diferite arme, construcfii speciale şi depozite de munifii, combustibil, echipament, subsistenfă, etc. 9. ~ navală. Tehn. mii.: Port sau radă înzestrate cu mijloace de apărare, sfafionare, aprovizionare şi reparare a unei flote. Sin. Port militar. 10. ~ operativă. Tehn. mii.: Zonă sau regiune în care se concentrează trupe de arme diferite, în vederea unor operafii militare viitoare. 11. ~ pentru materia! fubuiar. Expl. pefr.: Organizafie auxiliară în cadrul întreprinderilor de foraj, uneori chiar în cadrul schelelor petroliere, care controlează periodic, respectiv asigură reparafia materialului fubular de foraj, ca: prăjini de foraj, prăjini grele şi de anfrenare, reducfii rotary, burlane de tubaj şi furbo-foare (în cazul cînd unitatea respectivă nu dispune de o baza de turbofoare). Baza pentru material fubular define în inventarul propriu şi materialul tubular de foraj, fiind responsabilă de evidenfa acestuia, de buna lui comportare, amortisare, etc. O bază penfru material tubular modernă are la dispoziţie următoarele unităţi: rampa de descărcare (încărcare), spălare şi control vizual, cu stelajele respective; hala centrală de control; atelierul mecanic cu secţiile de maşini-unelte şi de sudură şi cu secţia de maşini de montat prăjinile de foraj noi; o unitate administrativă cu birourile respective. Operaţiile principale pe cari le execută o bază pentru material tubular sînt următoarele: spălarea materialului fubular, controlul vizual, probele de presiune (simpla şi sub tracfiune), îndreptarea prăjinilor, verificarea greutăfii Şi probe de duritate. în cazul cînd materialul respectiv are defecte sau prezintă o uzură pronunfată, baza pentru material tubular efectuează următoarele operafii de reparafie: schimbarea racordurilor speciale, reparafia filetelor speciale sau normale (refile-tarea), şi lucrările de sudură necesare, reparafia corpului şi a reducfiilor turbinei şi înlocuirea pieselor uzate la palierul-piep-tene şi la turbinele propriu-zise (cînd nu există baza de turbo- Bază fubulară 427 Bază de sisfem de numerafie foare). Unitatea administrativă a bazei penfru material tubular tine evidenta tuturor garniturilor de foraj cari lucrează în unitatea respectivă (prin fişe speciale în cari se frec lucrul efectuat de materialul respectiv, controalele periodice, cum şi repa-rafiile suferite) pe cari le clasează pe categorii de calitate, pînă la completa lor amortisare şi scoaterea din evidenfă. î. ~ fubulară: Sin. Bază pentru material tubular (v.). 2. Bază. 12. Ind. text.: Indice tehnic folosit la stabilirea uniformităfii fibrelor de bumbac, egal cu suma procentelor de greutate dintr-o probă de bumbac, pe cari le reprezintă cele cinci grupuri de sortare după lungime din doi în doi milimetri, cari cîntăresc cel mai mult în seria grupurilor sortate. Indicele e folosit la orientarea asupra uniformităfii lungimii fibrelor de bumbac. Unei baze mai mari îi corespunde o uniformitate mai mare. 3. Bază a dezvoltării unui număr. Mat.: V. sub Bază de sistem de numerafie. 4. Bază a dezvoltării unui număr real. Mat.; Fiind dat un număr real e>0, se spune că un număr real re valoare apropiată cu o aproximafie 8 a unui număr real x, dacă |%—r|0, există o valoare apropiată a Iui x cu o aproximafie s prin lipsă (respectiv prin exces) aparfinînd lui A, deoarece intervalul ]x — e, jc[, respectiv ]x, x + e[ confine cel pufin un punct al lui A. Dacă considerăm un şir strict descrescător dat (en) de numere >0, cari tind către 0, şi dacă rn£A e o valoare apropiată a lui jc cu aproximaţia en, atunci şirul (rn) are ca limită pe x cînd n tinde către infinit. în cazul cînd A e oarecare, existenfa acestui şir rezultă din axioma alegerii (v.). Cu toate acestea se poate da o definiţie explicită cînd A e un subgrup al grupului aditiv R şi cînd se impune şirului (eM) să aparfină lui A. Dacă se ia sn=1/dn, (dn) fiind un şir strict crescător de numere întregi astfel încît d$=\, dn=0 (mod. dn_ţ), [n^>> 1), şi dacă punem ctn-djdn_ 1 (^>-1), an e un număr întreg >1. în acest caz, şirul valorilor apropiate prin lipsă rn~pjdn e crescător: în adevăr, pn e cel mai mare număr întreg astfel încît pjdn<^xi dar pn-\ __ Pn-\an ^ ^ Pn-Î+Î _ Pn-lan+an ^Z7~~dn ^ ~ dn de unde anpn_,„<*,tpn_, +an, şi deci r„_t + X ' an i=i A şi cum x = lim rn, o O) * = + n-1 n Seria care figurează în membrul al doilea din (3) se numeşte dezvoltarea lui x relativă la şirul de bază (dn). Tofi coeficienţii un sînt !>0; pQ e, prin definifie, cel mai mare întreg p, astfel încît p<^x; po se numeşte partea întreagă a lui x, şi se notează [x]. Şirurile de bază cele mai importante sînt cele unde dn = an, a fiind un număr întreg >1; se spune în aceste condifii că a a numărul de bază (sau mai simplu baza) dezvoltărilor cores- punzătoare. Pentru calculele numerice se utilizează dezvoltările de bază 10, numite dezvoltări zecimale; în cercetările teoretice se întrebuinfează adesea dezvoltările de bază 2 (numite dezvoltări diadice) şi de bază 3 (dezvoltări triadice). 5. Bază a unei algebre. Maf.; Fie E o algebră pe un inel comutativ (v.) A, avînd un element unitate: Dacă algebra E, considerată ca modul în raport cu A, admite o bază în raport cu A (ceea ce e cazul dacă A e un corp), se spune că această bază e baza algebrei E. e. Bază a unei topologii, Mat.: Fie © o mulfime oarecare de părfi ale unei mulfimi oarecari E. Printre topologii le pe E pentru cari toate mulfimile din © sînt deschise, există o topologie care e cea mai pufin fină topologie x dintre topo-logiile lui E] se spune că această topologie x (intersecfiune a tuturor topologii lor pe E pentru cari mulfimile din © sînt deschise) e generată de mulfimea @, şi că © e un sisfem de generatori pentru topologia x. Mulfimea £) a mulfimilor deschise pentru topologia x generată de © poate fi definită în modul următor: 1) £) trebuie să confină mulfimea ©' a inter-secfiunilor finite de mulfimi din ©; 2) £) trebuie să confină de asemenea mulfimea ©" de reuniuni oarecari de mulfimi din ©'. Dacă orice mulfime din ©" e reuniune de mulfimi din ©, se spune că © e o bază a topologiei pe care o generează. Exemplu: Mulfimea intervalelor deschise mărginite e o bază a topologiei dreptei reale R. 7. Bază de amenajare. Silv,: Ansamblu de indicafii, cari se dau în prealabil, precizînd obiectivele pe cari trebuie să le atingă planurile unei lucrări de amenajare. Elementele asupra căr®ra urmează să se facă precizări prealabile sînt, de obicei, exploatabilitatea, ciclul (eventual rotafia), compozifia viitoarelor arborete (ca specii şi ca structură), regimul (modul de regenerare) şi tratamentul (modul de recoltare a produselor principale). s. Bază de corp de numere algebrice. Mat.: Sistem de numere coi, (02r,,,i (on întregi, algebrice, cuprinse în corpul de numere K de gradul n, linear independente şi cari au proprietatea că orice număr algebric întreg din corpul K se poate pune sub forma: b\ goi + b2 002+ Jt-bn (x)n, unde bi,b2l"’,bn sînt numere întregi. 9. Bază de ideal. Mat.: Sistemul de elemente ai, a2,--, o.n cu ajutorul cărora orice element al idealului se exprimă sub forma a1 ai + 0C2+ +&i ai + &2 a2+ •*• kn an, unde a1, a2,'",an sînf elemente ale idealului, iar k\, k2,”', kn sînt întregi. Dacă idealul are unitate, se poate considera numai expresia a1, a2,"‘,an. V. Ideal. 10. Bază de modul. Mat.: Sistemul de elemente linear independente aj, a2,‘", an, cu ajutorul căruia se poate exprima orice element al modulului a = d1 + ----an ; a1, a2,”', an fiind determinate şi unice într-un cîmp determinat. Două baze ale aceluiaşi modul au acelaşi număr caracteristic de elemente, numit rangul modulului fafă de cîmpul dat. Dacă se iau ca bază vectorii unitate ai = || 100-0 ||, a2 = || 010-0 ||,-, an = || 00-01 || , n e dimensiunea spafiului de vectori axa\-\-a2^(unde a1, a2,‘",an aparfin cîmpului numerelor reale). n. Bază de sisfem de numera|ie. Mat.: Un număr întregi se poate scrie fafă de orice număr întreg sub forma: • ■ ’ 4~ ^3 b^ -f - a2 b2 + d\ b 4* Uq, unde — , a3 a2, a\, ao sînt numere întregi pozitive mai mici decît b, ale căror semne se numesc cifrele sistemului cu baza b. Bază de fimp 428 Bază, generafor de bază de fimp Cu excepţia unităfii, orice număr întreg pozitiv poate fiJaIes drept bază. în practică se foloseşte baza £=10. Pentru orice număr b întreg şi pozitiv, fie Ek produsul lexicografic (v.) al familiei intervale toate identice cu [0, b— 1], Pentru orice r=(r0, rj,-, rk_t) £ Ek, fie Mr)=H rh h=0 aplicaţia fk e un isomorfism al mulţimii ordonate Ek pe intervalul \0tbk— 1]. De altă parte, oricare ar fi numărul întreg a, există relaţia a as^eI ca O^r^^b — 1 pentru O^h^k— 1 şi h~ 0 V i h~h—1 L Th'b h=0 e dezvoltarea de bază b a numărului Întreg a. V. şi sub Nume-raţie, sisfem de cu ro>0. Se spune că i. Bază de fimp. 1. Telc. tensiunii sau a curentului care ecranul unui tub catodic, în vederea prezentării informaţiilor pe a-cest ecran. în mod obişnuit, baza de timp are forma unei unde în „dinţi de ferestrău " (v. fig. I), caracterizată prin variaţi,a lineară (crescătoare sau descrescătoare — pe porţiuni) cu timpul (bază de timp lineară). De exemplu, în oscilograful catodic se foloseşte o bază de timp lineară (v. fig. II), pentru Curba de variaţie în timp a comandă baleiajul spotului pe i l I. Bază de timp în dinţi de ferestrău. fm) timp de măturare; f(-) timp de întoarcere. III. Bază de timp nelineară. A) forma teoretic corectă; B) aproximaţie obţinută practic (combinînd o formă de undă exponenţială cu una lineară); C) aproximaţie mai grosolană (bază de timp lineară înfîrziafă); D) elongafia bazei de timp (reprezenfînd distanfa pe orizontală); S) distanfa oblică-proportională cu timpul. II. Semnal sinusoidal prezentat cu o bază de fimp lineară. a) cu timp de întoarcere neglijabil; b) cu timp de întoarcere apreciabil. comanda deplasării spotului pe orizontală. La o astfel de bază de timp trebuie ca „timpul de măturare" tm să fie mult mai mare decît „timpul de întoarcere” (V. sub Baleiaj.) în radar, folosirea unei baze de timp adecvate permite determinarea distanţelor dinfre punctul de observaţie şi diferitele ţinte, prin măsurarea intervalului de timp necesar parcurgerii acestor distanţe de undele electromagnetice. (V. sub Baleiaj.) începutul funcţionării bazei de timp trebuie să fie totdeauna precis sincronizat cu impulsiile emiţătorului; parcurgerea întregului ecran (deflexiunea maximă) poate fi realizată într-un timp mai scurt sau cel mult egal cu intervalul dintre impulsii. Se pot obfine astfel diferite scări de timp, respectiv distanţe, pentru aceeaşi frecvenfă de repetifie a impulsiilor. Se foloseşte baleiajul recfiliniu cu bază de fimp lineară, care determină o deplasare uniformă a spotului pe ecran, în intervalul destinat măsurării (prezentare tip A, v. sub Baleiaj), cum şi baleiajul circular (prezentare tip I), în care spotul descrie pe ecran, cu vitesă uniformă, un cerc. Aceasta se realizează prin aplicarea (la cele două perechi de plăci de deviafie) a două tensiuni sinusoidale de aceeaşi frecvenfă, în cuadratură. Un caz important e baza de timp folosită pentru indicatoarele tip P (v. sub Baleiaj) de avion, la cari, penfru a obfine o imagine cît mai pufin deformată a situaţiei de pe sol, e necesară o bază de timp specială, nelineară (v. fig. III). Forma de undă corectează astfel, pe ecranul indicatorului, diferenţa dintre distanţa reală şi proiecţia acesteia pe plan orizontal, făcînd să apară o imagine apropiată de cea a hărţii. 2. Bază de fimp. 2. Telc.: Sin. Generator de bază de timp. generafor de ~ de fimp. Telc.: Circuit electronic folosit pentru producerea tensiunii sau a curentului de baleiaj necesare unui tub catodic. Sin. Generafor de baleiaj, Se deosebesc generatoare de tensiune de bază de timp şi generatoare de curent de bază de timp. Generatoarele de tensiune de bază de timp se folosesc la tuburile catodice cu deflexiune electrostatică. Cel mai mult utilizat (în oscilografele universale obişnuite) e generatorul cu tiratron, care e simplu şi uşor sincronizabil cu o tensiune exterioară. Funcţionarea lui se bazează pe încărcarea şi descărcarea condensatorului C (v. fig. I), încărcarea producîndu-se în perioada în care firatronul nu conduce, iar descărcarea, în perioada în care tiratronul conduce. Durata de încărcare (de constantă de timp RC) e mult mai mare decît cea de descărcare (de constantă de timp ^rC), deoarece R>r, realizîndu-se astfel condiţia cerută unei baze de timp (timpul de măturare să fie mult mai mare decît timpul de întoarcere). Variaţia tensiunii produse nu e însă perfect lineară, fiind constituită de porţiuni de exponenţială; timpul finit de desionizare a tiratronului constituie o limitare pentru utilizarea la frecvenţe mai înalte. Dezavantajele de mai sus sînt înlăturate prin montajul din fig. II, în care tiratronul e înlocuit cu un tub cu vid, la care t I, Bază de fimp cu tiratron. f-1') borne de sincronizare; 2-2’) borne de ieşire; Eg) tensiunea bateriei anodice; E2) tensiunea de aprindere a tiratronului; Ei) tens unea de stingere a fira-tronului; a) porţiunea de încărcare a condensatorului C; b) porfiunea de descărcare a condensatorului C; r) rezistenfă limitatoare; R) rezistenta circuitului de încărcare. Bază gravimetrică 429 Bază într-un spafiu linear (afin) intervalele de conducfie şi de blocare trebuie comandate din afară. Pentru linearizarea bazei de timp generate, încăr- II. Baze de timp lineare, cu comandă din exterior. 1-1') borne de comandă; 2-2') borne de ieşire. condensatorului astfel cu ajutorul pentodei I2. în acest caz, 1 C se face sub curent constant, menfinut şi se realizează o bună iinearizare a bazei de timp. Montajul din fig. II a prezintă numeroase variante, cari îmbunătăţesc funcfionarea lui. Un circuit recomandat e cel din fig. II b. Tubul Ti are rolul de comutator comandat pe grilă. Cînd tubul conduce, condensatorul C se descarcă prin tub. Cînd tubul e blocat, condensatorul C se încarcă prin rezistenfa R— şi tensiunea la bornele lui creşte. Tensiunea de la ieşire va urmări exact tensiunea de la bornele lui C, deoarece tubul T2 lucrează ca repetor catodic (amplificare practic egală cu 1). Înfrucîf capacitatea Cr se alege de valoare foarte mare, în timpul încărcării condensatorului C, condensatorul Cr îşi păstrează practic constantă tensiunea la borne. Potenfialul punctului A va creşte odată cu cel al punctului 8, tensiunea la bornele rezistenfei R va rămîne constantă şi, deci, curentul de încărcare al condensatorului C va rămîne constant, ceea ce asigură linearizarea bazei de timp. Dioda T3 blochează sursa anodică Ea, la creşterea potenfialului punctului A (fără T3, potenfialul punctului A ar rămîne constant II/. Curbele de tensiune şi de curent la o bobină de deflexiune. IV. Generator de curent de bază de timp. L) bobină de deflexiune; R) rezistenfă de reacfiune negativă; 1-1') borne de comandă. şi egal cu Eai iar tensiunea la bornele lui R nu ar mai fi constantă în timpul încărcării lui C). Generatoarele de curent de bază de timp se folosesc la tuburile catodice cu deflexiune magnetică, utilizate de obicei în receptoarele de televiziune. Pentru ca printr-o bobină să treacă un curent în dinfi de ferestrău trebuie să i se aplice o tensiune trapezoidală (v. fig. III) sau să fie alimentată de la un generator de curent propriu-zis (cu rezistenfă interioară foarte mare), în dinfi de ferestrău. Acest lucru poate fi realizat cu o pentodă, pe a cărei grilă se aplică o tensiune în dinfi de ferestrău. O puternică reacfie negativă de curent (v. fig. /V) măreşte rezistenfa internă a generatorului.— Se realizează o mare varietate de generatoare de bază de timp, după forma curbei produse, tubul deservit, natura semnalului prezentat, etc. folosind circuite electrice corespunzătoare: multivibrator, oscilator cu blocare, circuit fantastron, etc. 1. Bază gravimetrică. Geofiz.: Ansamblu de stafiuni gravimetrice legate între ele cu mare precizie prin determinări repetate, de preferinfă cu aparate diferite — în principiu cu pendule dar, practic, adeseori, numai cu grupuri de gravimetre — şi servind ia etalonarea şi la controlul aparatelor relative, folosite în operafii le gravimetrice de interpolare. în prezent sînt determinate numeroase baze gravimetrice nafionale şi se preconizează stabilirea a două baze gravimetrice internaţionale, — una în Europa şi alta în America. Cele două linii de efalonare gravimetrică astfel stabilite urmează să fie legate între ele cu gravimetre; acestea ar fi folosite pe porfiuni, cu un acelaşi aparat trebuind să se facă determinările în Europa şi în America în stafiuni avînd, pe cît posibil, aceeaşi valoare a gravitafiei, în orice caz neprezentînd o dife-renfă gravimetrică mai mare decît 50---70 mG (miligali), astfel încît citirile să se poată face pe o aceeaşi porfiune a scării aparatului^ şi erorile datorite etalonării să fie reduse la minim. în fara noastră există o bază gravimetrică determinată cu ajutorul unui grup de gravimetre Norgaard. Diferenfa de gravitafie dintre stafiuni le extreme (Comarnic şi Posada) a fost determinată ca fiind de 26,26 mG şi e utilizată pentru controlul şi etalonarea oricărui gravimetru: fracfiunea 1/26,26 din diferenfa de citiri în stafiuni le extreme e adoptată ca echivalentul în diviziuni de scară ale gravimetrului, respectiv al unui miligal. 2. Bază într-un spaţiu iinear (afin). Maf.: O mulfime de n vectori linear independenfi ~e\% e2l , e~n dintr-un spafiu cu n dimensiuni R. Modulii vectorilor ~ei ai bazei nu sînt, în general, egali cu unitatea şi vectorii nu sînt în general ortogonali între ei. Conform axiomei dimensionale, într-un spafiu cu n dimensiuni R nu pot exista »+1 vectori linear independenfi. Condifia de independenfă lineară echivalează cu condifia de necoplanaritate a vectorilor Dacă 'ei (i = 1, 2, , n) şi e- (j= 1, 2, , n) sînt două baze ale spafiu Iu i w-dimensional, vectorii ~e- se exprimă cu ajutorul vectorilor prin formulele: Cj — ] == "I / 2, , Yl)t adică trecerea de Ia prima bază la cea de a doua e dată de matricea ||a^||,al cărei determinant e diferit de zero, căci altfel vectorii ~e'j ar fi linear dependenfi. Transformarea inversă se scrie cu determinantul |(3;J:p£0. Independenfa lineară a vectorilor bazelor între ei cere condifia unde _ I 1 pentru i = j “ \ 0 pentru i ît 0 este simbolul Iui Kronecker. Bază radiogoniomefrică 430 Bazici, coioranfi ~ Baza se numeşte ortogonală dacă vectorii bazei sînt doi cîte doi perpendiculari unii pe alfii. Se demonstrează că în orice spaţiu euclidian «-dimensional există baze ortogonale, prin „procesul de ortogonal izare". In spafiul euclidian, vectorii ~ei pot fi aduşi să aibă modulul egal cu unitatea. în acest caz, baza e ortonormală şi 'ei ey = 8^*. în spafiul euclidian complex se poate defini o bază ortogonală în acelaşi mod. în cazul unei baze oblice, vectorii e fiind corespunzători bazei duale f din spafiul dual lui R. Se ştie că spafiul dual unui spafiu euclidian se confundă cu acesta. în general, între vectorii bazei ei din R şi vectorii bazei duale f din R* (spafiul dual lui R) există relafiile «j = <«/*! / = ??'■ Baza f1 se numeşte şi biortogonală. în spafiul euclidian cu trei dimensiuni, vectorii torii reciproci lui 'ei şi se obfine baza reciprocă ("?) e sînt vec-prin relafia Xe* unde D= e\(e2X eg) ^ 0. în cazul sistemelor de coordonate curbilinii, în spafii euclidiene sau în spafii riemanniene, se poate defini o bază localizată într-un punct şi valabilă numai pentru o vecinătate infinitezimală a acelui punct: sînt bazele locale, fafă de cari rămîn invariante proprietăfile mărimilor tensoriale definite în spafiul respectiv. Trecerea de la un punct dat la un punct aşezat la distanfă finită se face prin operafia de „transport paralel". î. Bază radiogoniomefrică. Telc.: Grupare de trei stafiuni de radiogoniometrie fixe, situate în puncte cari formează vîrfurile unui triunghi care are laturile, pe cît se poate, egale Se foloseşte pentru a determina pozifia în plan orizontal a unei stafiuni de radioemi-siune, de obicei mobile. La fiecare sfafiune de radiogoniometrie se stabilesc, simultan, direcfia şi sensul de sosire a undelor electromagnetice emise de stafiunea mo- 1 "1 Jbj \ \ \ \ \ / / / / / fV / \ \ s & Deferminarea pozifiei unui avion cu ajutorul unei baze radiogoniomefrice. A) sfafiune radiogoniomefrică de control; B) şi C) sfa-fiuni radiogoniomefrice auxiliare. bilă. Trasînd pe o hartă cele trei direcfii obfinufe şi comunicate la una dintre stafiuni (stafiunea de control), se poate obfine pozifia stafiunii mobile în momentul recepfiei. Figura reprezintă un exemplu de determinare a poziţiei unui avion. La intersecfiunea celor trei direcfiise obfine un triunghi de eroare, în interiorul căruia se află punctul pozifiei corecte. Mărimea laturilor acestui triunghi depinde de distanfa pînă la stafiunea mobilă şi de eroarea de determinare a radiogonio-metrului fix, care poate fi cuprinsă între ±(1’»4°). Stafiunea de control comunică avionului distanfa d la care e situat şi capul la compas a, sub care avionul e văzut din acea stafiune. 2. Bază, sisfem de St. cs.: Structură convenfională ob-finufă dintr-o structură de rezistenfă dată, prin modificarea unor legături (v. Static, sisfem ~ nedeterminat). în metoda tensiunilor (v. Tensiunilor, metoda ~) se suprimă unele legături ale structurii inifiale, în vederea obfinerii unei structuri mai simple din punctul de vedere al determinării tensiunilor (de obicei o structură static determinată). La rezolvarea cadrelor prin metoda deplasărilor (v. Deplasărilor, metoda ~), se adaugă la structura inifială unele legături, în vederea obfinerii unei structuri mai simple din punctul de vedere al determinării deplasărilor (de obicei o structură cu toate nodurile complet blocate). în general, modificările legăturilor rezultă din metoda de calcul utilizată, considerînd nule necunoscutele alese. a. Bazei, raporful Fofgrm.: Raportul b~bjh dintre lungimea b a bazei de fotografiere şi depărtarea ^mijlocie h de fotografiere. Raportul bazei e determinat de relafiile L_ l f ' (1-*) / L=b + xL — (1 —x) h f în cari h\, h2 sînt înălfimile (depărtările) relative medii de fotografiere a unei zone terestre; / e latura clişeului, de-a lungul bazei; f e distanfa principală a fotogramei; x e coeficientul de acoperire al dublei perspective; L\, L2 sînt lungimile laturilor corpurilor perspecfivate; b e baza fotogrammetrică; 8 e raportul bazei. 8 e direct proporfional cu l şi invers pro-porfional cu /; pentru ridicări stereofotogrammetrice normale, unde; x = 0,66 L, iar f~l, se alege 8 = 1/3. 4. Bazici, coloranţi Ind. chim.: Coloranfi cari confin un cafion colorat. Bazicifatea e datorită prezenfei în moleculă a uneia sau a mai multor grupări amino (—NH2) sau imino (=NH). Cînd molecula colorantului confine grupări acidifiante, (—COOH, —SO3H), acestea pot neutraliza caracterul bazic al colorantului, determinînd schimbarea lui în colorant de caracter acid. Coloranfii bazici se prezintă, de cele mai multe ori, sub formă de săruri solubile în apă, clorhidrafi şi mai rar acetafi (rozanilina), oxalafi (verdele malachit), sulfafi (verdele strălucitor), sau săruri duble ale clorhidratului cu clorura de zinc (albastrul de metilen). Unii coloranfi bazici se prezintă frumos cristalizafi. Se deosebesc următoarele clase principale de coloranfi bazici: coloranfi difenilmetanici (de ex. auramina), trifenil-metanici (de ex. verdele malachit), azinici (de ex. safranina), tiazinici (de ex. albastrul de metilen), oxazinici (de ex. albastrul Meldola), xantenici (de ex. rodamina B), azoici (de ex. crisoidina), polimetinici şi cianinici (de ex. astrafloxina FT). Coloranfii bazici sînt uşor solubili în apă şi în alcool, iar alcaliile precipită din solufii baza liberă a colorantului, pufin solubilă în alcool şi uşor solubilă în acizii graşi. Coloranfii bazici se caracterizează printr-o foarte mare intensitate tinctorială şi unii, printr-o nuanfă deosebit de frumoasă. Coloranfii bazici nu vopsesc direct fibrele de bumbac, neavînd o afinitate suficientă. Pentru vopsire, se mordansează (v. Mordant) în prealabil bumbacul, cu tanin şi emetic, sau cu diverşi mordanfi organici (Catanol ON, Taninol BMN, etc.). Un grup de coloranfi bazici, coloranfii Janus, au o afinitate mai mare şi pot vopsi şi bumbacul nemordansat, coloranfii fiind tratafi apoi cu agenfi de fixare. Bumbacul vopsit în prealabil cu coloranţi direcfi, de sulf, poate fi vopsit cu coloranfi bazici, pentru obfinerea unor nuanfe mai vii, primii coloranfi finînd locul de mordanfi. Coloranfii bazici vopsesc lîna şi mătasea din baie neutră sau slab acidă, fără mordansare. Vopsesc fibrele de iută, rafie, etc. (cari conţin lignoceluloză), fără mordanfi. Coloranfii bazici au rezistenfă mediocră la spălat. Printr-o retratare cu tanin şi emetic după vopsire, se ameliorează întrucîtva rezistenfa la spălare, dar nuanfa devine mai ştearsă. Rezistenfa la lumină e slabă. Se observă că prin introducerea grupărilor acide în molecula colo-ranfilor bazici, rezistenfa la lumină e mult crescută în unele 6azicitate 431 Băieş cazuri (v. Azinici, coloranfi ^). Prin vopsirea cu tanin şi eme-tic, rezistenfa la lumină a coloranfi lor e ameliorată într-o foarte mică măsură. Vopsind cu ajutorul mordanţilor organici (Cafanol), rezistenfa la lumină e micşorată. După tratare cu acid fosfomo-libdotungstic (Auxamin B), se obfin rezistenfe mult îmbunăfăfite. Din cauza instabilităfii lor mari la lumină şi din cauza vopsirii complicate pe bumbac, coloranfii bazici sînf întrebuin-fafi totuşi pentru nuanfele lor foarte pure şi vii, acolo unde nu e necesară rezistenfă bună la lumină, ca, de exemplu, la vopsirea paielor penfru pălării, a rafiei, a iutei, etc. De asemenea, coloranfii bazici sînt întrebuinfafi la vopsirea pieilor şi a hîrtiei, iar sub formă de baze libere, la vopsirea grăsimilor, a uleiurilor, a lacurilor, a cernelurilor de hectograf, de panglici penfru maşina de scris, efc. Lacurile obfinute prin precipitarea cu acizii fosfotungsfic, fosfomolibdic şi în special cu acidul fosfomolibdotungsfic sînf de calitate bună, cu excelentă rezistenfă la lumină. Unii coloranfi bazici sînt întrebuinfafi în microscopie şi în medicină. Recent au fost preparafi unii coloranţi bazici azoici prin încălzirea biscloromefil-4,4'-dibenz-tiazol-(2)-azobenzenului cu amine terfiare, de exemplu cu piridină sau cu tetrametiltiouree, cari au structuri de tipul: H C cich2—c/ N HC H H H C = C -c( )c- xc—c/ H H H C N CICH2— C/ ^C/ * II I HC y C c7 s' H H H > /C = C\ C—C C — N ' \:-c' H H 7. Bazin, formula Iui Hidr.: Formulă care dă expresia coeficientului C din formula lui Chezy privitoare la debitul unei ape curgătoare, penfru o valoare medie a vitesei dintr-o secfiune transversală a albiei apei curgătoare, în funcfiune de coeficientul de rugozitate al albiei (y) şi de raza hidraulică (R), adică C -87(,+vî) Aceşti coloranfi au afinitate penfru bumbac şi vopsesc dintr-o baie cu carbonat sau bicarbonat de sodiu în nuanfe galbene, rezistente la spălat şi la lumină. 1. Baziciiafe. Chim.: Numărul de atomi de hidrogen ai unei molecule de acid cari pot fi înlocuifi printr-un metal.Termenul e utilizat pentru caracterizarea acizilor anorganici şi organici. 2. Bazicoronaîe, plăci Paleonf.: Ultimele plăci coronale din testul unui echinid, cari limitează peristomul. V. sub Echinoide. 3. Bazificare. Geochim.: Concentrarea elementelor calcofero-magneziene în fafa frontului de granitizare (v.), prin mişcarea lor din spafiul granifizat. 4. Bazifile. Geobof.: Specii sau asociafii de plante a căror dezvoltare e legată de un mediu alcalin (sol, apă, etc.) şi cari nu se mai dezvoltă şi în alte medii. Exemplu: plantele legate de solurile bogate în carbonat de calciu, de roci calcaroase sau de apele calcaroase (Leonfopodium alpinum, Campanula carpatica, etc.). 5. Bazilica, ulei de Ind. chim.: Ulei eteric, de culoare gălbuie, cu miros puternic de rezedă, care se obfine din plantă Ocinum basilicum ce creşte în Europa (Germania, Franfa şi Spania) şi în insulele Reunion şi Java. Uleiul de bazilica are D)5=0,90—0,93, nl° = 1,481-1,495 şi otD= - 6 pînă la — 20°. Se disolvă în două volume de alcool 80%, uneori depunînd hidrocarburi parafinice. Uleiul de bazilica confine drept componenfi principali: cineol, linalol şi metilchavicol. Se întrebuinfează mult în parfumerie. 6. Bazilif. Chim.: Preparat penfru conservarea lemnului, obfinut dintr-un amesfec de dinifrofenol, anilină şi fluorura de sodiu sau fluorura de zinc, Formula lui Bazin serveşte la dimensionarea canalelor şi la determinarea viteselor medii şi a debitelor, la albiile naturale. Valorile recomandate de Bazin pentru coeficientul de rugozitate y, în funcfiune de natura perefilor şi a fundului albiei, sînt următoarele: pentru perefi netezi, y = 0,06; pentru perefi cu rugozitate normala, y = 0,16; pentru zidărie brută netencuită, 7=0,46; pentru albii naturale (după gradul lor de întreţinere), y = 1,3—1,75. V. şi sub Chezy, formula lui 8. Bazife. Pefr.: Roci magmatice sărace în bioxid de siliciu, confinînd de obicei mai pufin decît 52% silice (ex.: gabbrou. bazalt, etc.). 9. Bazna, ful de Sfratigr.: Tuf dacitic, care se găseşte în strate groase de numai cîfiva centimetri, şi constituie un strat reper la limita dintre Sarmafian şi Pliocen (Pannoniân) în Basinui Transilvaniei. 10. Bazobismufit. Mineral.: Carbonat bazic de bismut, analog bismutitului. u. Bazzif. Mineral.: Varietate de cordierit (v.), care confine scandiu, fier/sodiu şi pămînturi rare. Cristalizează în prisme exagonale albastre. E uniax cu co = 1,626 şi 8 = 1,605; e foarte puternic pleocroic. Are, duritatea 6,5 şi gr. sp. 2,8. 12. Băbău. Ind. făr.: Sin. Bobou (v.). 13. Băbească neagră. Agr.: Varietate de struguri pentru vin, originară din podgoria Nicoreşti, cu ciorchinii de mărime mijlocie, ramificafi, cu boabe rare, negre-violete, sferice şi cu pielifa groasă. Miezul cărnos are un randament în must de circa 75%. Are coacere tîrzie, în epoca a treia. E o varietate autofertilă. Cere tăiere lungă. Se complace pe port-altoiurile obişnuite în cultură. Altoită pe Riparia portalis, formează o îngroşare la punctul de altoire. Are rezistenfă practică la mană şi bună la oidium. Producfia la hectar e de 500“*700 dai. Vinul, roşu închis, se clasează printre vinurile bune de masă. Băbeasca neagră se poate vinifica şi în alb, obfinîndu-se un vin de culoare trandafirie. 14. Băcan. Bof.: Lemnul arborelui Haematoxylon campe-chianum L., din familia leguminoaselor, care creşte în India Occidentală, în America Centrală, în Columbia, etc. Băcanul e un lemn tare, roşietic datorită unei substanfe colorante asemănătoare taninurilor — hematoxilina, C16H14O6 — care e solubilă în alcool, în eter şi în apă fierbinte. Se întrebuinfează în vopsitorie (ouă de Paşti, textile, piele pentru legătoria de cărfi), în tîmplărie, la prepararea unor hîrtii colorate şi la fabricarea unor cerneluri de scris. 15. Băcie, pl. bacii. 1. Ind, făr.: Colibă în care se adăpostesc ciobanii vara. (Termen regional, Oltenia.) 16. Băcie. 2. Ind. făr.: Stînă. (Termen regional, Maramureş.) 17. Bădan, pl. bădane. Ind. făr.: Cadă mare de lemn, în formă de con trunchiat. (Termen regional, Oltenia şi Banat.) — Sin. Badană. 18. Bădîi, pl. bădîie. Ind. făr.: Putinei servind la prepararea şi la alegerea untului. (Termen regional, Transilvania.) Sin. Bădîu, Bădău (în Banat). 19. Băgrin, pl. băgrini. Silv.: Sin. Salcîm (v.). (Termen regional, Banat.) 20. Băi. Urb.: Nume generic dat localităfilor în cari se găsesc izvoare de ape termale sau minerale cu proprietăfi curative. Sin. Stafiune balneară. 21. Băieş, pl. băieşi. Mine: Miner (în special în Transilvania). Sin. Băiaş, Băieşime 432 Bărdaca 1. Băieşime, Geogr.: Teritoriul în care se găsesc ocne de sare şi ape minerale. (Termen regional, Transilvania.) 2» Băifuire. 1. Tehn., Gen.: Aplicarea unui baif (v.) pe un obiect, cu o pensulă (de ex. în industria mobilei), prin împroşcare, prin imersiune (de ex. în vopsitorie sau în tăbăcărie), etc. V. şi Baie de băifuire, sub Baie de tratament chimic. în industria mobilei se aplică băifuirea pentru a colora lemnul sau pentru a-i da aspectul de lemn de altă esenfă, folosind baifuri cu diferifi coloranfi. Băifuirea cu baifuri cu coloranfi organici se aplică atît lemnului de răşinoase, cît şi celui de foioase. Obiectele mari se băifuiesc cu pensula, iar cele mici pot fi băifuite prin imersiune. — Lemnul de răşinoase prezintă unele dificultăfi la băifuire, datorită diferenfei de comportare dintre lemnul timpuriu şi lemnul tîrziu, la preluarea culorii. Băifuirea trebuie precedată, eventual, de curăfirea de răşină a lemnului. — Dintre foioase, se pretează la băifuire cu coloranfi organici speciile cu lemn de culoare albă (cum sînt platanul şi mesteacănul), cum şi lemnul de păr, de “cireş şi de nuc. Băifuirea cu baifuri cu coloranfi minerali (dintre cari cel mai important e baiful granulat de nuc, preparat din brunul de Kassel) se face de obicei cu pensula. Baiful se amestecă cu amoniac, pentru a-i mări adîncimea da pătrundere. Băifuirea cu baifuri cu coloranfi vegetali a fost înlocuită în ultimul timp cu băifuirea cu coloranfi sintetici organici. Băifuirea cu baifuri pe bază de săruri metalice se aplică pentru obfinerea diferitelor nuanfe ale culorilor prin varierea concentraţiilor, fie a substanfelor tanante din baifurile preliminare, fie a solufiilor de săruri metalice din baifurile finale, de fixare. а. Băifuire. 2. Metg., Mett.: Sin. impropriu pentru Decapare (v.). 4. Bălan, grîu Agr.: Amesfec de tipuri de grîu cari aparfin varietăfii Triticum vulgare erythrospermum Korn. V. sub Grîu. s. Bălan, sol Ped.: Sol de stepă aridă, din Estul fării, sărac în humus şi bogat în carbonat de calciu. Formarea lui e datorită aridităfii climei şi aportului continuu, pe cale eoliană, a materialului aluvionar proaspăt din Dunăre. Sin. (mai noi) Sol brun deschis de stepă, Cernoziom castaniu deschis. б. Băligar. Agr.: Produs natural de excrefie, provenit de la bovine şi cabaline, constituit din resturile digestiei, eliminate sub formă solidă, împreună cu reziduurile produselor de ardere şi cu unele secrefii ale diferitelor organe. Băligarul e cel mai ieftin îngrăşămînt agricol. Compozifia lui depinde de alimentafia animalelor, de specia şi vîrsta lor, de felul şi cantitatea aşternutului cu care se amestecă, etc., confinînd, pe lîngă apă şi substanfe organice, următoarele elemente mai importante: azot, potasiu, calciu, sodiu şi magneziu (sub formă de fosfafi, sulfafi, silicafi şi cloruri). în timpul conservării băligarului, se produc reacfii biochimice (fermentafie celulozică, fermentafie putridă, fermentafie amoniacală, etc.) datorită florei bogate de mucegaiuri, drojdii şi bacterii, umidităfii, căldurii şi aerului, cum şi reacfii chimice în urma cărora se degajă azot şi se formează substanfe noi. Pentru a împiedica pierderile mari de azot (care e necesar solului) se adaugă băligarului supus fermentafiei diferite substanfe chimice, aşternut de turbă sau pămînt uscat. în conservarea băligarului se produce atît o fermentafie aerobă, la exterior, cît şi una anaerobă, în centrul şi Ia baza grămezilor de băligar (respectiv procese de oxidare şi de reducere); procesele de fermentafie se produc, în anumite stadii, simultan cu cele chimice. în fermentafia aerobă, în mediu neutru sau slab alcalin, acfionează asupra celulozei, ca agenfi nitrificatori, Mucor stolonifer, Botrytis vulgaris, Cla-dosporium herbarium, Penicillium, hidrafii de carbon fiind descompuşi prin hidroliză. în fermentafia substanfelor azotoase, fermentafia putridă e produsă de numeroase bacterii, ca, de exemplu: Proteus vulgaris, Micrococcus prodigiosus, Bacillus erytrosporus, fluorescens, liquefaciens, Bacterium coli, Bacillus putrificus, formîndu-se apă, bioxid de carbon şi amoniac (aerob) sau hidrogen sulfurat, metan şi hidrogen (pe cale anaerobă). Pentru a reduce pierderile de azot şi a obfine o dezagregare optimă a paielor şi o solubilizare completă a substanfelor asimilabile, băligarul se conservă pe platforme, în gropi, în grajduri (fermentat la cald, la rece, etc.). După terminarea fermentafiei se transportă pe ogoare, unde e împrăştiat şi nivelat, terenul fiind arat. Băligarul contribuie la îmbunătăţirea calităfilor chimice, fizice şi bacteriologice ale solului, mărind puterea de absorpfie pentru apă şi substanfe minerale solubile şi uşurînd aerisirea; de asemenea, el contribuie la îmbogăfirea solului cu substanfe chimice (acid fosforic, potasiu, etc.), şi e hrană pentru bacteriile din pămînt, cum şi penfru plante. Cantitatea de fosfor şi de potasiu din băligar e insuficientă, ceea ce impune folosirea îngrăşămintelor (v.) chimice, finînd seamă de calităfile băligarului, — după provenienfă şi modul de conservare, — de calităfile solului, de plantele cari vor fi cultivate, efc. — între-buinfarea acestui îngrăşămînt diferă după planta cultivată. Astfel, păioasele folosesc în mică măsură principiile fertilizanfe ale băligarului; plantele prăşitoare (porumbul, sfecla, cartoful) le folosesc mai mult; rapifa îl foloseşte foarte bine, dînd recolte superioare, cînd se amestecă cu îngrăşăminte chimice. Aceleaşi rezultate se obfin la vifa de vie (pe terenuri pietroase şi înclinate), la varză, la felină şi la alte plante de grădinărie. 7. Băloşirea vinului. Ind. alim.: Boală a vinului, provocată de microorganisme anaerobe, în special de Bacillus viscosus vini. Vinul bolnav se turbură, pierde treptat fluiditatea, devine vîscos şi cu aspect uleios, asemănător unei solufii de gumă arabică. Turnat într-un pahar, curge în şuvifă continuă ca uleiul şi cade la fund fără zgomot, degajînd bule mici de gaz (bioxid de carbon), cari se ridică cu încetul la suprafafă. Dacă se agită puternic, aspectul uleios şi filant al vinului dispare. Vinul bolnav, lăsat în repaus, îşi recapătă fluiditatea inifială după cîteva săptămîni sau luni; turbureala dispare şi pe fundul vasului se depune un sediment brun. Vinul băloşit e lipsit de gust, însă mirosul nu prezintă nimic anormal; cu timpul recapătă gustul inifial, boala afectînd numai aspectul. Sînt atacate de băloşire vinurile albe; cele roşii nu sînt atacate aproape niciodată. Sînt predispuse la îmbolnăvire vinurile cu aciditate insuficientă, sărace în alcool, cari confin zahăr nefermentat, cum şi substanfe proteice nefloculate. Ca tratament preventiv se recomandă adăugarea de acid tartric (1 g/l) sau tratamentul cu bioxid de sulf (10 g/hl). Tratamentul curativ consistă în pritocire cu aerisire puternică, trecerea vinului în vase afumate cu bioxid de sulf, cleire, filtrare, pasteurizare. s. Băllăref. Meteor. V. sub Vînt, tipuri de 9. Băltină, pl. baltine. Geogr.; Loc băltos. (Termen regional, Oltenia.) Sin. Smîrc, Mlaştină. 10. Băltoacă, pl. băltoace. Geogr.: Baltă mai mică cu apă murdară, stătută şi mocirloasă, adunată sau scursă din apă de ploaie în gropile drumurilor. Sin. Băltoagă. 11. Băltoagă, pl. băltoage. Geogr.: Sin. Băltoacă (v.). 12. Bălfafa, strafe de Stratigr.: Marne argiloase şi gresii calcaroase oolifice, de vîrstă helvefiană, dezvoltate în regiunea de coline a Subcarpafilor Moldovei. 13. Băracă. Meteor.: Negură; ceafă groasă. (Termen regional, Transilvania.) 14. Bărăgan, pl. bărăganuri. Geogr.: Şes întins cu caractere de stepă: ierburi înalte şi dese, fără păduri, cu populafie rară, etc. 15. Bărbie de cheie. Tehn.: Sin. Floare de cheie. V. sub Cheie 1. ie. Bărdacă, pl. bărdace. Ind. făr.: Vas mic de pămînt, cu coadă, de obicei cu gura strîmtă, folosit pentru băut; uneori, Bardaş 433 Bătaie de stafiune emiţătoare prin acest termen popular se înţelege o cană mică, o ulcică cu coadă. î. Bardaş, pl. bărdaşi. 1. Mine: Lucrător specializat în cioplirea, de obicei cu barda, a lemnelor de mină. 2. Bardaş. 2. Mine: Lucrător minier specializat în aşezarea armaturilor. (Accepfiune improprie a termenului Bărdaş 1.) 3. Bărduîală, pl. bărduieli. Ind. făr.: Cioplirea cu barda a unei piese de lemn sau a unui buştean. Sin. Bărduire. 4. Bărduire: Sin. Bărduială (v.). 5. Băşicate. Agr.: Varietate de cireşe romîneşti. Fructul e mijlociu, alungit, moaie, cu pielifa foarte subfire şi uşor transparentă, de culoare galbenă-roşiefică murdară. Are miez foarte moale, dulce şi plăcut. Zeama e incoloră. Fructele se pătează uşor şi nu fin la transport. Se coc în săptămîna a treia sau a patra de cireşe; se cultivă mult în Muntenia. 6. Bătaia macaralei. Mş.; Distanfa maximă de la axa de rotafie a unei macarale învîrfifoare, la care poate ajunge axa echipamentului de atîrnare al acesteia. 7. Bătaie. 1. Tehn.: Fenomen care apare Ia mişcarea de rotafie a corpurilor solide de rotafie, cînd axa lor de rotafie nu coincide cu axa geometrică (de ex. în cazul excentricităfii) sau cînd suprafafa lor laterală prezintă abateri de la forma geometrică corectă (de ex. ovalitate, etc.); fenomenul consistă în principal în faptul că, pe o rază oarecare, fixă şi perpendiculară pe axa de rotafie, distanfa dintre aceasta şi suprafafa obiectului variază în cursul rotafiei corpului. Bătaia care se produce în direcfii perpendiculare pe axa de rotafie se numeşte băfaie radială (de ex. la suprafefele cilindrice), iar bătaia care se produce în direcfie paralelă cu axa de rotafie se numeşte băfaie frontală (de ex. la suprafefele plane, frontale). Mărimea bătăii radiale e dată de valoarea maximă a variafiei distanfei dintre suprafafa considerată şi axa de rotafie sau o altă suprafafă (considerată de bază) coaxială cu axa de rotafie, măsurată într-un plan perpendicular pe această axă. Mărimea bătăii frontale e dată de valoarea maximă a variafiei distanfei dintre suprafaţa frontală considerată şi un plan perpendicular pe axa de rotafie, măsurată paralel cu această axă. Pentru a înlătura bătaia, se verifică corectitudinea mişcării de rotafie (de obicei cu un comparator cu cadran sau cu alt instrument de măsură analog, imobil, şi al cărui palpator urmăreşte suprafafa verificată a obiectului în rotafie) şi apoi se constată şi se înlătură cauza bătăii (asamblare sau prindere incorectă, abatere de formă, etc.). 8. Bătaie. 2. Mş.: Zgomot anormal al unui motor cu piston, care se produce cu o anumită periodicitate. Bătaia e provocată de starea anormală a unora dintre elemente, ca: ovalifatea fusului de la arborele motor, uzura inegală a cusinefilor, ovali-tatea cilindrului, uzarea bulonului (bolfului) pistoanelor, etc. Această băfaie poate apărea ca: sunet surd, localizabiI, cînd e produs de vicii ale arborelui motor sau ale cusinefilor; sunet intern mai pufin surd, care provine din inferiorul motorului, cînd e produs de vicii ale pistonului sau ale bulonului acestuia; sunet clar, cînd e dat de un joc prea mare la fachefi sau de dimensionarea nepotrivită a resortului supapelor, lucru care face ca supapa să se aşeze cu şoc pe scaunul ei, etc. 9. Bătaie. 3. Tehn.: Distanfa pînă la C3re poate acfiona un dispozitiv emifător sau aruncător, pînă la care ajung o grenadă, lichidul unui aruncător de flăcări, sau un corp aruncat în anumite condifii. Exemple: io. Tehn. mii.: Distanfa de la gura de foc care trage un proiectil, pînă la punctul de cădere a acestuia. In tablele de tragere se consideră că finta şi gura de foc se găsesc pe acelaşi plan orizontal şi deci bătaia dată de acestea reprezintă distanfa de Ia gura fevii pînă la intersecfiunea traiectoriei cu planul orizontal al gurii fevii. Cînd punctul real de cădere e deasupra planului orizontal al gurii fevii, traiectoria intersectează acest plan mai departe, astfel că bătaia reală e mai mică decît bătaia din table. Pentru a găsi deci în table înclinarea inifială cu care trebuie să fie trasă o lovitură, e necesară o corecfie prin scădere, astfel ca înclinarea găsită, corespunzătoare unei bătăi din table mai mari, să dea, la tragere, bătaia reală, căutată. Dacă punctul real de cădere e sub planul orizontal al gurii fevii, bătaia corespunzătoare din table e mai mică decît bătaia reală şi, pentru a determina înclinarea inifială cu care să se obfină această bătaie, e necesară o corecfie de adăugat. Elementele principale cari definesc bătaia sînt vitesa inifială vq şi înclinarea inifială sau unghiul de proiecfie ag. Pentru aceeaşi gură de foc şi pentru aceeaşi munifie există o bătaie maximă, care e o caracteristică a gurii de foc şi a munifiei respective. în cazul marilor bătăi (peste 100 km) e necesar să se fină seamă de variafia greutăfii specifice şi a temperaturii aerului cu altitudinea, de rotsfia şi curbura Pămîntului, de latitudinea punctului din care se trage, etc. Bătaia se determină prin calcul şi se verifică experimental prin tragere, la întocmirea tablelor de tragere penfru o gură de foc şi munifie date, sau numai se calculează, în cazul studiilor şi al proiectelor de guri de foc. Dacă se neglijează rezistenfa aerului, iar Pămîntul se consideră plan şi imobil, bătaia e dată de relafia: i;§sin2ao A —----------- i şi nu depinde de greutatea şi de forma proiectilului; în acest caz, cu înclinări inifiale complementare se obfine aceeaşi bătaie. Bătaia maximă corespunde, pentru tragerea în aceste condifii, la o înclinare de 45°. Rezistenfa aerului modifică considerabil traiectoria, reducînd bătaia. Determinarea bătăii e mult mai dificilă şi există mai multe metode de calcul. După metoda Euler, bătaia e dată de expresia: *=±f9°___________________d9_________________________ 2Tje<[2fe+«^-6(8c)]«>^e în care: 6(9)=Kiă+ln,9(î+!)] şi x=cH(y«^B unde B rezultă din legea lui Euler a rezistenfei aerului: F(v) = Bv2 (v. Balistica exterioară, sub Balistică). După metoda Siacci, bătaia e dată de expresia: X=±(De-D.) în care c' = c|3, unde c e coeficientul balistic şi (3 e un coeficient numeric, iar Z)0 şi Dc sînf funcfiuni cari se calculează cu ajutorul tabelelor funcfiunilor auxiliare ale lui Siacci. Există şi metode grafice cari dau bătaia, fie prin construcfia traiectoriei asimilate cu una sau cu două curbe cunoscute, fie prin nomograme, în funcfiune de elementele cari definesc traiectoria. V. şi sub Balistică. ii. ~ de stafiune emifătoare. Telc.; Distanfa maximă pînă la care pot fi recepfionate în bune condifii emisiunile unei stafiuni de radio. Bătaia nu caracterizează întreaga zonă de recepfie, deoarece între emifător şi punctul unde recepfia e bună pot exista zone de tăcere, şi nu e o caracteristică a emifătorului, ci depinde de un ansamblu de factori, şi anume: puterea radiată de antenă şi caracteristica de radiafie a antenei emifătorului; condifiile de propagare a undelor radioelectrice între emifător şi receptor (situaţie geografică, proprietăţile solului, oră, anotimp, activitate solară, etc.); frecvenfă (lungimea de undă) utilizată; nivelul de perturbafii în zona de recepfie; sensibilitatea receptorului şi caracteristicile antenei de recepfie; tipul transmisiunii (telegrafie, telefonie, radiodifuziune, etc.); etc. 28 Bălaie geografică 434 Bătător în linii generale, bătaia creşte cu puterea emiţătorului, e mai mare în timpul nopfii decît în timpul zilei şi mai mare iarna decît vara. Dependenfa bătăii de frecvenfă (respectiv de lungimea de undă) e mai complexă, condifiile de propagare (în undă de soi sau directă, în undă ionosferică sau indirectă) fiind influenţate de frecvenfă (v. sub Propagarea undelor radioelectrice). La frecvenfe foarte înalte (unde decimetrice sau mai scurte), propagarea undelor e cuasioptică şi bătaia e limitată practic de distanfa pînă la care există vizibilitate directă între antena de recepfie şi antena de emisiune. 1. ~ geografică. Nav.: Bătaia luminii unui far, măsurată pînă la punctul de tangentă al razei luminoase emise din focarul farului, la suprafafa mării. Se calculează în mile marine cu relafia d = 2,04 ^hF, hF fiind înălfimeâ focarului deasupra nivelului mării (v. fig. sub Bătaie luminoasă). 2. ~ luminoasă. Nav.: Distanfa maximă de la care poate fi văzută lumina unui far de un observator situat la o înălfime dată. Această bătaie depinde de transpa-renfa atmosferei locale, de intensitatea luminoasă a farului şi de înălfimeâ focarului acestuia. Bătaia luminoasă e în general mai mare decît bătaia geografică (v. fig.); ea se stabileşte practic prin observafii făcute în cursul unui an. în cartea farurilor, bătaia luminoasă e dată pentru înălfimeâ observatorului ho = 5 m şi pentru o transparentă medie a atmosferei locale, astfel încît să permită o probabilitate de vedere de 50%. 3. Bătaie. 4. Ind. text.: Lovitura vatalei la războiul de fesut. 4. Bătaie. 5. Fiz.: Variafia periodică a amplitudinii unei oscilafii rezultante, obfinută prin suprapunerea a două oscilafii armonice, de aceeaşi direcfie şi de frecvenfe apropiate. Dacă, spre exemplu, se consideră două oscilafii de amplitudini egale x\ — a sin 2jt/i£ şi x2 — a sin 2nf2t de frecvenfe diferite (/i —/2 = A/)f oscilafia rezultantă e x = xi~hx2 = 2 a sin cos 2 n-~-1 şipoatefi considerată o oscilafiesinusoidală de frecvenfă(/1+/2V2 a cărei amplitudine A variază fot sinusoidal şi îşi schimbă .periodic semnul (cu perioada 2/A/) ^ o o A/ , A —2 a cos 2 Frecvenfă bătăilor e frecvenfă de succesiune a maximelor modulului acestei amplitudini şi e egală cu Af (v. fig.). Bătaia unui far. hp) înălfimeâ luminii farului; h0) înălfimeâ observatorului; On) orizontul navei; Op j orizontul farului; Bj) unghiul bătăii luminoase; geografice. 6. Băfăiaş, pl. bătăiaşi. Agr.: Persoană din echipa de combatere a lăcustelor călătoare, care face goana insectelor, îndrep-tîndu-le în direcfia paravanelor metalice, cu ajutorul cărora ele se încercuiesc şi se omoară prin strivire la suprafafa terenului sau în gropi speciale, prin stropire cu petrol ori prin ardere cu aruncătoare de flăcări. 7. Bătăioş. Ind. ţar.: Sin. Bătătoare (v.). 8. Bătătoare. 1. Poligr. V. sub Baterea formei. 9. Bătătoare, pl. bătători. 2. Ind. ţăr.: Pîrghie de lemn din mecanismul de înaintare (de avans) al carului unui joagăr (v.), care e acfionată de jug. Sin. Bătăioş. 10. Bătător, pl. bătătoare. 1. -Agr.-' Unealtă de grădinărie, folosită pentru îndesarea pămîntului, după semănat sau înainte de repicat. Bătătorul consistă dintr-o mică scîndură dreptunghiulară de 40X20X(3*”4) cm, echipată cu un mîner perpendicular pe ea. V. şi Maiu. 11. Bătător, pl. bătătoare. 2. Agr.: Organ component al mecanismului de batere de la batoză şi combină (v. sub Batoză, şi sub Combină). 12. Bătător. 3. Ind. lemn.: Ustensilă interpusă între ciocan şi o pană de ofel care serveşte la întinderea pînzelor de gater (v.) în cadru, la baterea fără deteriorare a penei. E constituită dintr-o piesă de ofel uşortron-conică şi lăfită la o extremitate, unde are un şanf median cu lăţimea egală cu grosimea pînzei de gater şi cu adîncimea de 8—10 mm (v. fig.). Bătător folosit la gatere. 1) bătător; 2) şanf în bătător; 3) pană. Pentru baterea penei, după introducerea acesteia în ochiul corespunzător al scărifei de întindere a pînzei, se aşază bătătorul astfel, încît să cuprindă pana în şanf, şi se bate cu ciocanul în bătătorul finuf cu o mînă, 13. Bătător. 4. Ind. text.: Ultima maşină folosită în procesul de destrămare şi curăfire, înfr-o filatură de bumbac, destinată sa mărească gradul de destrămare al bumbacului prelucrat în maşinile cari o precedă şi a continua acfiunea de îndepărtare a impurităfilor. Părţile principale ale bătătorului sînt următoarele: dispozitivul de alimentare, compus dintr-o masă transportoare fără fine 2 (v. fig.) şi din dispozitivul de prindere 3, care fine pătura între Bătăi obfinufe prin suprapunerea a două oscilafii de aceeaşi amplitudine. 5. Bătaie. 6. Insf. san.: Distanfa, măsurată pe orizontală, dinfre o gură de refulare şi locul în care vîna da aer mai are încă vitesa medie de 0,25 m/s. Bătător cu dublarea a patru pături Ia alimenfare. f) pături alimentatoare; 2) masă transportoare; 3) dispozitiv de prindere; 4) arbore bătător cu lineale; 5) grătar cu cuie; 6) tobe-sită; 7) cilindri de calandrare; 8) mecanism de înfăşurare cu cremaliere; 9) cilindri înfăşurăfori. doi cilindri sau între un cilindru alimentator şi ciocurile pedalelor regulatorului (regulator cu conuri şi pedale); arborele bătător cu lineale 4; grătarul cu bare cu secfiune triunghiulară 5, printre cari impurităfile cad în cutiile de deşeuri; tobele-sită 6, prin cari aerul e aspirat de un ventilator. Bumbacul se aglomerează pe tobele-sită formînd un strat continuu pe toată lăfimea lor, din care, prin presarea exercitată de cilindrii de calandrare 7 rezultă pătura, care se înfăşoară în formă de sul cu ajutorul mecanismului de înfăşurare cu cremaliere 8 şi al cilindrilor înfăşurători 9, âafălor finisor 435 Băutură alcoolica Caracteristica bătătorului e că lovitura e dată de fiecare lineal concomitent pe toată lungimea Iui asupra bărbii (porfiunea de pătură ieşită în afara liniei de prindere formată de cilindrul alimentator şi pedale). Cînd în aceeaşi maşină sînt unite constructiv două sau trei puncte de batere, se obfine un agregat bătător. Bătătorul prin care se trec a doua oară păturile de bumbac de la primul bătător, dublate pe masa alimentatoare cîte patru, în scopul uniformizării grosimii păturii, se numeşte bătător finisor sau bătă-toarea a doua. Sin. Maşină bătătoare. 1. ~ finisor. Ind text. V. sub Bătător 4. 2. Bătător. 5. Metg.: Unealtă sau maşină-unealtă cu care formarul îndeasă amestecul de formare în ramele de formare sau în cutiile de miez, la care partea activă e o ciupercă fixată la extremitatea unei bare, spre deosebire de îndesător, la care partea activă are forma de pană boantă. Bătătoarele pot fi acfio-nate manual sau mecanizat, de obicei pneumatic. Bătătoarele manuale sînt unelte constituite fie dintr-o bară (cu lungimea de 0,5"-1,2 m) care are cîte o ciupercă (de diferite dimensiuni) la ambele extremităfi (v. fig. a), fie dintr-o bară cu ciupercă la o v~~7 vp/ extremitate şi cu pană boantă la cealaltă, con- T sfituind un bătător-îndesător (v. fig. b). Bătătoarele pneumatice sînt maşini-unelte portative, uşoare, de construcfie asemănătoare cu cea a ciocanelor portative pneumatice (v. Ciocan pneumatic, sub Ciocan). Bătătoarele pneumatice se construiesc cu greutăfi de 5—20 kg, şi efectuează pînă la 250 de lovituri/minut. V. şi Uneltele formarului, sub Formare. 3. ~ îndesător. Metg. V. sub Bătător 5. 4. Bătătura plugului. Ped., Agr.: Strat de a b sol, gros de la cîfiva centimetri pînă la Bătătoare manuale 15—20 cm, care e degradat prin îndesare, astfel pentru formare, încît e tare în stare uscată şi are porozitatea a) bătător dublu ma-mult scăzută. Se formează la lucrarea nerafională nU3l; ^ bătător în-a solurilor cultivate şi în special a celor argi- desător manual, loase, imediat sub stratul arabil, ca urmare a arăturilor executate (în special în soluri prea umede) la aceeaşi adîncime, afît prin presarea şi şlefuirea fundului brazdei de către plazurile şi brăzdarul plugului, cît şi prin îndesarea solului, de către picioarele animalelor de la atelaje. Stagnarea apei de ploaie în stratul astfel îndesat îl moaie (îl mîleşte), mărind şi mâi mult îndesarea Iui. După gradul de porozitate, se deosebesc: bătătură mijlociu îndesată (porozitatea 40—45%), îndesată (porozitatea 35—40%) şi foarte îndesată (porozitatea sub 35%). Bătătura plugului, opunînd o rezisfenfă mare la pătrunderea rădăcinilor şi împiedicînd circulafia normală a apei şi a aerului, se previne prin schimbarea de fiecare dată a adîncimii arăturii, iar cînd totuşi s-a format, se combate printr-o arătură adîncă de ameliorare sau prin subsolaj (scormonirea solului sub stratul arabil). — Sin. Hardpan, Podul brazdei, Ploropan. 5. Bătătură, pl. bătături. 1. Arh.: Terenul de lîngă o casă fărănească şi mai ales din fafa ei, întărit şi îndesat bine prin mult umblet, şi pe care nu creşte iarba. 6. Bătătură. 2. Arh.: Curte fărănească sau porfiune din aceasta, bătătorită prin circulafie şi pe care nu creşte iarba. 7. Bătătură. 3. Ind. text.: Sistem de fire, introduse în rost transversal pe direcfia urzelii, în gsneral transportate de suveicile războiului de fesut, penfru obfinerea fesăturilor. Natura firelor de bătătură şi caracteristicile sale (finefe, torsiune, culoare, etc.) depind de felul fesăturii, iar desimea lor se consideră pe centimetru. Sin. Băteală. 8. Băteală, pl. băteli. Ind. text.: Sin. Bătătură (v.). 9. Băfociu. Ind. făr.: Coşul morii. (Termen folosit în judeful Vlaşca ) V. sub Moară. 10. Băfucire. Ind. cb.: îndesarea mărunfilor şi a prafului de huile sau de amestecuri de cărbuni, pentru ca spafiul ocupat să fie cît mai mic. Operafie preliminară, aplicată huilelor înainte de introducerea în cuptorul de fabricat cocs. n. Bătuf, maşină de ~ ţesăfura. Ind. text.: Maşina care bate cu vergele fesăfura velurată, pentru ridicarea fibrelor pe suprafafă (v. fig.). Ea cuprinde un batiu 1 şi două lineale cu vergele bătătoare 2 aşezate la capetele maşinii, cari sînt ridicate printr-o mişcare de rotafie a unor arbori cu came 3; camele apasă pe nasurile linealelor 4, ri-dicînd vergelele (fusceii) 2, cari bat sub acfiunea resorturilor 5. Ţesătura stropită cu apă circulă, întinsă în lăfime, de la un cap de alimentare spre capul opus al maşinii, unde se înfăşoară pe un sul. Bătăile unui lineal sînf alternative cu bătăile celuilalt lineal şi sînt reglate astfel, încît vergelele să se ridice de pe fesătură imediat după lovire. Dedesubtul fesăturii e o pînză de corabie care protejează fesăfura contra ruperilor, formînd o saltea elastică. 12. Băutură alcoolică. Ind. alim.: Produs natural obfinut prin distilarea unor lichide, borhoturi de fructe, etc., cari confin alcool etilic rezultat din fermentafie, — sau produs artificial, obfinut prin amestecarea cu apă a alcoolului etilic industrial, rafinat, cu sau fără adăugare de ingrediente ca: uleiuri eterice, arome, esenfe, macerate de plante, coloranfi, zahăr, etc. Se deosebesc următoarele categorii de băuturi alcoolice: rachiuri distilate naturale, rachiuri industriale, romuri, coniacuri, lichioruri, etc. Din categoria rachiurilor distilate naturale fac parte cele indicate mai jos. Rachiul de vin: Băutură alcoolică, obfinută prin distilarea vinurilor tinere sănătoase, complet fermentate, cu aciditate mare şi grad alcoolic mic (7—8°), în aparate de distilare cu funcfionare continuă. Se obfin distilate de 65—70° (alcoolice), cari sînf diluate la 40°. Rachiul de vin constituie materia primă pentru obfinerea coniacului. Rachiul de drojdie: Băutură alcoolică obfinută prin distilarea drojdiei de vin, care confine circa 60% vin, 20% bitartrat de potasiu, 5% tartrat de calciu, restul fiind format din seminfe, pielife, celule de drojdie, efc. Drojdia de vin se depune pe fundul vaselor şi e separată după diferitele pritociri ale vinului. Drojdia e distilată în alambicuri simple, cu funcfionare discontinuă, sau în aparate de distilare cu funcfionare continuă. Rachiul de drojdia se dă în consum la o tărie de 40—45° alcoolice. Rachiul de tescovină: Băutură alcoolică obfinută prin distilarea tescovinei (boştinei) fermentate, de Ia vinificarea strugurilor. Distilarea boştinei se face în alambicuri simple, încălzite cu foc direct, sau în alambicuri încălzite cu abur. Rachiul de tescovină se dă în consum Ia o tărie de 40—45° alcoolice. Rachiul de fructe: Băutură alcoolică obfinută prin distilarea borhoturilor de fructe, fermentate. în acest scop se culeg numai fructe coapte, bogate în zahăr, se zdrobesc şi se pun la fermentat, de obicei în vase de lemn fără capac, pentru a permite Maşină de bătut ţesătura, 1) batiu; 2) lineale cu vergele bătătoare; 3) arbore cu camă; 4) nas montat pe lineal; 5) resort. Băutură răcoritoare 436 Băutură răcori loare dezvoltarea bioxidului de carbon rezultat la fermentafie. Fermentafia durează 40'-*60 de zile şi, după terminarea ei, se distilă imediat borhotul fermentat. Distilarea se face în alambicuri simple, încălzite cu foc direct sau în aparate de distilare perfecţionate. Dintre aceste rachiuri, cel mai important e cel de prune sau fuica, care are o tărie de 28—32° alcoolice. Tot un rachiu de prune e şi şliboviţa, care se obfine prin redistilarea fuicii de prune şi are o tărie de 45° alcoolice. în acelaşi mod se pot obfine rachiuri de caise, de piersici, vişine, cireşe, mere, pere, corcoduşe, dude, mure, smeură, etc. şi, în general, din orice fel de fructe cari confin zaharuri fermentescibile. Rachiurile de fructe au aroma şi, în oarecare măsură, gustul fructelor din cari provin. Randamentul în rachiu al diferitelor fructe depinde de confinutul lor în zahăr; cantitatea medie de rachiu de 40° alcoolice, care se obfine din 100 kg fructe, e pentru cireşe de 16 I, pentru prune obişnuite de 11 I, pentru prune renclode (Reine Claude) de 14 I, pentru fragi de 10 I, pentru coacăze de 11 I, pentru mere de 8 I şi pentru pere de 7 I. Din categoria rachiurilor industriale fac parte: Rachiurile simple, obţinute prin amestecarea cu apă a alcoolului etilic industrial, rafinat. Rachiul alb are între 36 şi 45° alcoolice, iar vodca, circa 45° alcoolice. Rachiuri aromatizate, obţinute prin amestecarea alcoolului etilic industrial rafinat, cu apă şi arome. De exemplu, rachiul de anason conţine 0,05% anetol, alcool etilic industrial rafinat şi apă şi poate avea diferite grade alcoolice (30°, 34°, 38° şi 42°). Rachiuri aromatizate şi îndulcite, obţinute prin amestecarea de extracte de plante, uleiuri eterice, zahăr, alcool etilic industrial rafinat şi apă. Se deosebesc: Rachiu de anason, avînd compoziţia: 12,5°/oo extract de fenicul, 0,01 %o ule' chimion, 30%o zahăr, alcool etilic industrial rafinat şi apă, cu diferite grade alcoolice (30°, 34°, 38° şi 42°). Rachiu aromat, avînd compozifia: 12,5°/oo extract de corian-dru, 5%o extract de sunătoare, 30%o zahăr, alcool etilic industrial rafinat şi apă, cu diferite grade alcoolice (30° 34°, 38° şi 42°). Rachiuri aromatizate şi colorate, ca de exemplu: Rachiu de secărică, avînd compozifia: 0,05%o anetol, 0,03%o colorant alimentar galben, alcool etilic industrial rafinat şi apă, cu diferite grade alcoolice (30°, 34°, 38° şi 42°). Rachiuri aromatizate, îndulcite şi colorate, obfinute prin amestecarea de esenfe aromatice, uleiuri eterice, zahăr, coloranfi alimentari, alcool etilic industrial rafinat şi apă. Se deosebesc: Rachiu de chimion, avînd compoziţia: 0,05%o ulei de chimion, 30°/oo zahăr, 0,03 %o colorant galben, 0,008%q colorant verde, alcool etilic industrial rafinat şi apă, cu diferite grade alcoolice (30°, 34°, 38° şi 42°). Rachiu de portocale, avînd compozifia: 1,5 °/oo esenfă de portocale, 30%o zahăr, 0,1 °/oo colorant portocaliu, alcool etilic industrial rafinat şi apă, cu diferite grade alcoolice (30°, 34°, 38° şi 42°). Rachiu de pere, avînd compoziţia: 1,5°/oo esenfă de pere, 30%o zahăr, 0,1 %o colorant portocaliu, alcool etilic industrial rafinat şi apă, cu diferite grade alcoolice (30°, 34°, 38° şi 42°). Rachiu de vişine, avînd compozifia: 40 %o esenfă de vişine, 30%) zahăr, 0,1 °/oo colorant roşu, alcool etilic industrial rafinat şi apă, cu diferite grade alcoolice (30°, 34°, 38° şi 42°). Rachiu de caise, avînd compozifia: 0,5%o esenfă de caise, 30°/oo zahăr, 0,04 %o colorant galben, 0,009%0 colorant castaniu, alcool etilic industrial rafinat şi apă, cu diferite qrade alcoolice (30°, 34°, 38° şi 42°). Rachiu de ismă, avînd compozifia: 0,05%q ule> ^e mentă, 30°/oo zahăr, 0,02°/oo colorant verde, alcool etilic industrial şi apă, cu diferite grade alcoolice (30°, 34°, 38° şi 42°). Din categoria romurilor fac parte romurile naturale şi artificiale. Rom natural: Băutură alcoolică obfinută prin distilarea sucului de trestie de zahăr, fermentat, sau a melasei de la fabricarea zahărului de trestie, fermentată. Tăria alcoolică a distilatului variază între 60 şi 75°. Distilatul se depozitează în butoaie de stejar penfru a căpăta aroma şi culoarea tipice de rom (Rom de Jamaica, de Martinica, de Cuba, etc.). Rom artificial: Băutură alcoolică obfinută prin amestecarea esenfei de rom, caramel, alcool etilic industrial rafinat şi apă. Se fabrică un rom obişnuit, avînd compoziţia: 4%o esenţă de rom, 5%o caramel, alcool etilic industrial rafinat şi apă; are 45° (alcoolice). Alt tip de rom artificial e romul superior, avînd compoziţia: 6%o esenţă de rom, 0,3%o esenţă de portocale, 2°/oo esenţă de vanilie, 5%o caramel, 10%o zahăr, alcool etilic industrial rafinat şi apă; are tăria alcoolică de 45°. Coniac: Băutură alcoolică obţinută din distilat de vin prin depozitare timp îndelungat. (15--25 de ani) în butoaie de stejar. Lichidul alcoolic extrage diferite substanţe din doaga de stejar şi în acest interval de timp au loc procese complexe de esteri-ficare, eterificare, oxidare, etc., cari conduc la formarea buchetului şi a culorii caracteristice. Maturarea coniacului poate fi făcută şi prin diferite procedee chimice şi fizice. Tăria alcoolică a coniacului e cuprinsă între 40 şi 50°. Lichior: Băutură alcoolică obţinută din macerate de fructe sau de plante, esenţe sau uleiuri eterice, zahăr, coloranţi, alcool etilic industrial rafinat şi apă. După conţinutul în a’ccol etilic, zahăr şi substanţe aromate, se deosebesc lichioruri exlra, lichioruri superioare, creme şi specialităţi. Lichiorurile extra conţin 36% zahăr şi 40% alcool etilic industrial rafinat. Din această categorie fac parte lichiorurile de: portocale, chimen, curaţao, chartreuse, benedictină.— Lichiorurile superioare conţin 35% zahăr şi 35% alcool etilic industrial rafinat. Din această categorie fac parte: prunei le, maraschino, sulfină, vişinată, mastică (40% alcool, 30% zahăr), fernet (45% alcool, 5% zahăr).— Cremele confin 45% zahăr şi 30% alcool etilic industrial rafinat, cu adausuri de arome diferite. Principalele tipuri sînt: cremă de mentă, de cacao, de vanilie, de moka, de mandarine, de caise, de vişine, de nucă, de migdale, de portocale roşii, etc.— Lichiorurile specialităţi sînt: triple sec, care confine 40% alcool, 36% zahăr; crema specială de cacao, care are 28% alcool, 50% zahăr; crema specială de cafea, cu 28% alcool şi 45% zahăr; Cherry-Brandy, cu 35% alcool şi 35% zahăr, la care se adaugă aromele respective. i. ~ răcoritoare. Ind. alim.: Băutură preparată din sucuri naturale de fructe, sirop de zahăr, coloranfi alimentari, apă potabilă şi bioxid de carbon, cu gust dulce-acrişor, plăcut aromat şi răcoritor; e preparată uneori şi din vin de calitate superioară, la care se adaugă sirop de zahăr, caramel şi apă saturată cu bioxid de carbon. Sucul de fructe se obfine prin presarea fructelor proaspete şi sănătoase, ajunse Ia maturitate, urmată de un tratament de limpezire (prin depozitare la rece, tratament cu gelatină şi tanin, tratament enzimatic, filtrare, etc.) şi de sterilizare cu agenfi fizici sau chimici, ori chiar cu antibiotice. Obişnuit, dacă nu e necesară o păstrare îndelungată, sucurile proaspete se alcoolizează (la 18---200 alcoolice), astfel încît activitatea fer-mentativă a drojdiilor prezente să fie împiedicată. în cazul băuturilor obfinufe pe bază de fructe citrice, se foloseşte pentru aromă şi gust un macerat alcoolic din coaja fructului respectiv, iar colorarea se face cu coloranfi alimentari (naturali sau sintetici). Siropul de zahăr adăugat sucului de fructe se prepară de obicei la cald, în concentrafii de 85%, adăugîndu-se, pentru invertirea zaharozei, aproximativ 0,095 kg acid citric sau acid tartric la o sută de kilograme de zahăr. Coloranfii alimentari întrebuinfafi mai des sub forma de solufie 1% sînt: galben-naftol, roşu-naftol, galben-citron, caramel, etc,, în Be 437 Bec de gaz concentraţii de 0,4—2 g/l. Apa potabilă întrebuinfată la prepararea băuturilor răcoritoare e saturată cu bioxid de carbon sub presiunea de 7—8 at, după răcire prealabi/ă la 2—4°, Bioxidul de carbon e confinut în apa saturată în cantitate de circa 4 g/l, iar în băutură, aproximativ 2,6 g/l. Pentru prepararea băuturilor se întrebuinfează uneori, în locul sucurilor naturale de fructe, fie esenfe şi arome sintetice, fie macerate de diverse plante, la cari se adaugă apoi sirop de zahăr, coloranfi alimentari şi apă carbogazoasă. Schema tehnologică penfru prepararea băuturilor răcoritoare din sucuri de fructe e următoarea: Sirop de Suc de fructe Esenfe Coloranfi Alte Apă zahăr 85% alcoolizat (macerat) alimentari ingrediente potabilă i Cupajare Filtrare Butelii Spălare, sterilizare I Control — CO, lichefiat ---> Dozare Umplere isobaromefrică I Astupare 4 Control Etichetare Recepfia produsului finit Răcire 2--4° I > Impregnare Calitatea produsului finit depinde în mare măsură de modul cum se conduce şi se realizează cupajarea. Aceasta consistă în prepararea siropului specific fiecărui sortiment şi cuprinde amestecarea şi omogeneizarea tuturor materialelor cari alcătuiesc siropul respectiv (sucul de fructe, siropul de zahăr, coloranfii, acidul citric sau tartric, maceratele alcoolice, etc.). Nu sînt admise substanfe îndulcitoare sintetice (zaharină). Siropul cupajat, ca şi băutura răcoritoare, constituie un mediu favorabil pentru dezvoltarea microorganismelor, ceea ce are drept urmare alterarea produsului, dacă nu sînt respectate riguros prescripfiile de fabricafie. Din această cauză trebuie ca aparatura de lucru să fie sterilizată cît mai des, prin mijloace adecvate (aburire, spălare cu solufii sterilizante, etc.) şi să se asigure tei timpul o curăfenie perfectă a ambalajelor, a sălilor de lucru, a personalului, etc., cu atît mai mult cu cît nu e permisă adăugarea în siropuri a unor substanfe de conservare. Din punctul de vedere bacteriologic, germenii din grupul B. coli trebuie să lipsească complet. 1. Be. Chim.: Simbol literal pentru Beriliu. 2. Beauforf, scara V. sub Vînt. 3. Beaumonfîf. Mineral.: Varietate de heulandit cu oxid de potasiu şi pufin oxid de magneziu. 4. Beavertif. Mineral.: Pb"Fe6"‘[(OH)6 | (SO^k* Mineral din grupul alunitului, avînd probabil o compozifie asemănătoare cu aceea a plumbojarositului. Confine pufin cupru. 5. Bec cu incandescenţă. Elf.: Sin. Lampă cu incandescentă (v. sub Lampă electrică). 6. Bec de control. 1. Elf.: Lampă electrică portativă, cu care se identifică porfiunile sub tensiune ale unui circuit electric, stabilind astfel dacă circuitul prezintă sau nu un defect prin întrerupere. Sin. Lampă de control. 7. Bec de control. 2. Elf.: Lampă electrică montată pe un tablou de distribufie, pentru a semnaliza anumite deranjamente (de ex. se aprinde cînd se descarcă bateria de acumulatoare). 8. Bec de gaz. 1. Tehn.: Element component al unor arzătoare industriale de gâz (v. sub Arzător de gaz), constituit de obicei din două tuburi metalice coaxiale, prin cari se introduc în camera de amestec a arzătorului gazul combustibil şi aerul comburant. Tuburile au uneori aripi eiicoidale, sau aripi plane, aşezate în plane diametrale, cari imprimă gazelor o mişcare care favorizează formarea unui amestec intim. 9. Bec de gaz. 2. Tehn.: Arzător pentru cantităfi mici de gaz, folosit pentru iluminat sau penfru încălzit (v. şi Arzător de gaz, şi Lampă cu combustibil gazos). Becurile de gaz pentru iluminat ard cantităfi foarte mici de gaz, fie în aer liber, fie într-un dispozitiv care măreşte luminozitatea sursei de lumină. Becul cu ardere în aer liber e constituit dintr-un ajutaj metalic sau de steatită cu o extremitate filetată pentru înşurubare la o sursă de gaz (lampă cu acetilenă, conductă de distribufie) şi cu un orificiu calibrat, din care iese gazul şi arde cu flacără luminoasă conică, cantitatea de gaz fiind determinată de diametrul orificiului. Becurile cu ardere .'i F b a I. Becuri cu ardere în aer liber, pentru lămpi cu acetilenă. a) cu orificiu unic pentru gaz; b) cu un orificiu penfru gaz şi două orificii penfru aer; c) cu două ajutaje pentru alimentare cu gaz din acelaşi corp; f) înşurubare; 2) orificiu de gaz; 3) orificiu de aer; 4) conturul flăcării. în aer liber sînt folosite în a A special la lămpi cu acetilenă. — Unele becuri au două orificii calibrate pentru introducerea de aer comburant primar în gaz (v. fig. I a şi b).— Flăcări mai mari se realizează cu becul cu doua ajufaje cu alimentare din acelaşi corp şi ale căror axe se încrucişează (v. fig. I c), cu becul cu mai multe orificii de gaz sau cu becul cu fantă, cari au flacăra în formă de fluture. Becul Argand are un distribuitor dispus circular, care permite accesul aerului atît în interior, cît şi In exterior. Circulafia aerului şl luminozitatea sînf îmbunătăfite printr-un cilindru de sticlă. A fost folosit penfru gazul aerian. Becul Auer e un bec cu absorpfie de aer primar, la care gazul ieşit printr-un ajutaj aspiră aer primar, iar tubul de amestec e în formă de tub Venturi şi, uneori echipat la capăt cu o sită metalică de preîncălzire a amestecului gaz-aer. Flacăra e — ca la becul Bunsen (v. mai jos) — pufin luminoasă însă foarte caldă, şi aduce în stare de incandescenfă o sită (v. fig. II a) numită sită Auer (v. Auer, sită ^). Becul Auer arde gaz cu presiune joasă (consum 120—150 l/h de gaz aerian sub presiunea de 40 mm col. apă). Cu preîncălzirea aerului şi a gazului, luminozitatea creşte; preîncălzirea se realizează răsturnînd arzătorul şi punînd sita sub ajutajul de ieşire a gazului (v. fig. II b). Becul de presiune înaltă (800—1200 mm col. apă) e construit ca şi becul Auer, însă are tubul de amesfec mult mai scurt (v. fig. II c). Becurile de gaz pentru încălzit se construiesc ca arzătoare de gaz cu absorpfie de aer, amestecul gaz combustibil-aer comburant primar făcîndu-se într-o cameră de amestec, combinată cu un tub de amestec la extremitatea căruia se face arderea. La unele becuri, extremitatea tubului de amestec e adaptată pentru a realiza o temperatură mai înaltă, pentru a se da flăcării o anumită formă, etc. Becul Bunsen e arzătorul de gaz tipic cu absorpfie de aer. E compus dintr-un suport de fontă care are un racord lateral pentru tub de cauciuc, prin care intră gazul în arzător, şi o cameră cilindrică de amestec cu un ajutaj central pentru gaz şi cu două deschideri circulare pentru aer, în manta, diametral opuse. Camera de amestec e continuată cu un tub de amestec, cilindric, şi e îmbrăcată cu un manşon (inel) cu două deschideri, cu ajutorul căruia se poate regla cantitatea de aer primar Bec de siguranţă 438 Bechie (v. fig, III a). Flacăra se formează la capătul tubului de amestec. Ea e neluminoasă şi cu temperatură înaltă cînd cantitatea de a b c II. Lămpi cu bec de gaz şi cu corp incandesceni. a) cu bec Auer obişnuit; b) cu bec Auer răsturnat (cu preîncălzirea aerului); c) cu bec de presiune înalfă (fără cilindrul de sticlă); 1) ajutaj de gaz; V) ajufaj de amestec gaz-aer; 2) tub de amestec; 3) orificii de aer; 3') regulator de ardere, cu orificii de aer; 4) suportul corpului incandescent; 5) corp incandescent; 6) cameră de amesfec (capul arzătorului); 7) cilindru inferior de sticlă; 8) suportul cilindrului de sticlă; 8') manta şi suport al globului de sticlă; 9) şi 9') cilindru, respectiv glob, exterioare, de sticlă; 10) deflector pentru gazele de ardere; 11) coş cilindric metalic; 12) piesă de legare la conducta de alimenfare cu gaz, cu şurub de reglare a debitului de gaz. aer primar e mare, sau luminoasă şi cu temperatura mai joasă, cînd cantitatea de aer primar e mică (şi deci arderea e incom- а) bec Bunsen; b) bec Meker; c) bec Teclu; 1) suport; 2) racord de gaz; 3) racord de aer comprimat; 4) corp cu orificiu penfru aer primar; 5) sertar cilindric rotativ pentru reglarea aerului primar; 5') orificiu de aer primar; б) tub de amesfec; 7) rozetă de reglare a aerului primar; 8) ajutaj de gaz; 9) ajutaj de amestec gaz-aer; 10) grătar metalic. pletă). Flacăra poate atinge temperatura de 1550°, la vîrf. Arzătorul e folosit pentru gaz aerian, gaze naturale, acetilenă, etc. Becul cu flacără lineară e un bec Bunsen modificat, la care extremitatea tubului de amestec e formată în unghi diedru, avînd pe muchie orificii pentru ieşirea în atmosferă a ameste- cului gaz combustibil-aer comburant primar, astfel că flacăra e lineară. Becul e utilizat la încălzirea cuptorului folosit în microanaliza organică pentru cal-cinarea, pe o lungime determinată, şi pentru încălzirea tuburilor de combustie în metodele de dozare a carbonului, a hidrogenului şi azotului (v. fig. IV). Becul Meker e un bec Bunsen modificat, care are tubul de amestec în formă de tub Venturi, )v_ Bec cu „aciră ,inear-avînd capătul îmbrăcat cu o sită sau un grătar de nichel, care preîncălzeşte amestecul gaz-aer şi împiedică propagarea flăcării în tubul de amestec (întoarcerea flăcării). Prin efectul de divizare produs de sită, flacăra se uniformizează, astfel încît arderea se îmbunătăţeşte şi flacăra atinge la vîrf temperatura de 1770° (v. fig. III b). Becul Teclu e un bec Bunsen modificat, la care tubul de amestec e tronconic la partea de jos şi la care dozarea aerului primar se face cu ajutorul unui obturator circular, care se poate mişca prin înşurubare pe filetul exterior al ajutajului de gaz. în becul Teclu se realizează un amestec mai bun de gaz şi aer, deci o temperatură mai înaltă decît cea obfinută cu becul Bunsen (v. fig. III c). 1. Bec de siguranfă. Tehn,: Dispozitiv de siguranfă la aparate sau instalafii cu ardere cu gaz combustibil, constituit dintr-un mic arzător de gaz cu flacăra menfinută aprinsă continuu. La flacăra becului de siguranfă se aprind arzătoarele sau becurile producătoare de căldură, la comanda automată sau manuală a aprinderii; stingerea voită sau accidentală a becului de siguranfă comandă automat închiderea robinetului de gaz. Se montează becuri de siguranfă, de exemplu, la încălzitoare de apă cu gaz, la aparate frigorigene cu absorpfie cu încălzire cu gaz, etc. 2. Bec de sudură. Mett.: Ajutaj prin care iese amestecul de gaz combustibil şi gaz comburant din suflaiul de sudură, V. sub Sudură, trusă de^şi tăiere. 3. Bec de făiere. Mett.: Ajutaj cu două sau cu mai multe canale prin cari iese atît amestecul gaz combustibil-gaz comburant, pentru preîncălzirea metalului de tăiat, cît şi oxigenul care serveşte la tăierea propriu-zisă prin topire. V. sub Sudură, trusă de ~ şi tăiere, şi sub Tăiere cu gaz. 4. Bec de fon. Cinem.: Lampă de ton (v.). Termenul bec de ton e impropriu. 5. Bec electric. Elf.: Lămpile electrice cu balon de sticlă, cu excepfia celor de formă tubulară. V. Lampă electrică. Termenul bec electric e impropriu. 6. Becacife. Ind. chim.: Răşini fenolice modificate, între- buinfate în industria lacurilor, în special ca înlocuitori ai copalului natural. V. şi sub Alchidali. 7. Becaso!. Ind. chim. V. sub Alchidali. 8. Becheri}. Mineral.; Varietate de răşină fosilă din grupul chihlimbarului. 9. Bechie, pl. bechii. Av.: Dispozitiv care serveşte la susfinerea cozii unui avion pe sol, cum şi la amortisarea şocurilor sau la frînarea rulării acestuia în timpul aterisării. Bechia (v. fig.) se compune dintr-un corp metalic sau de lemn, care la capătul de rezemare pe sol are o patină metalică, iar la celălalt capăt e articulat la o ferură a fuzelajului, printr-un amortisor mecanic, oleopneumatic sau cu sandow. Frecarea patinei bechiei pe sol prezintă avantajul că menfine avionul pe linia de rulare, nepermifînd cozii să se mişte lateral. 1) corp; 2) patină; 3) sandow; 4) levier de orientare, acfionat prin palonier. Beci 439 Behenic, acid ~ Bechia se numeşte fixă sau orienfabilă, după cum poate avea mişcări numai în planul de simetrie al avionului sau şi în afara acestui plan. Bechiile autoorientabile şi cele orientabile prin comenzi conjugate cu palonierul permit o întoarcere mai uşoară a avionului pe sol, dar primele nu asigură rularea lui în aliniament, Bechia se foloseşte mai ales la avioanele fără frîne pe rofile trenului de aterisare, cum sînt avioanele mici de turism. Sin. Aterisor de spate. 1. Beci, pl. beciuri. Cs. V. Pivniţă. 2. Beciul sondei. Expl. peir.: Construcfie de formă para-lelepipedică, executată în interiorul unei sonde, între picioarele fundafiei mesei rotative şi în jurul gurii pufului, cu scopul de a adăposti "flanşele cari etanşează coloanele de tubaj şi de a colecta noroiul scurs din circuit pe planşeul (platforma) de sub podul sondei, pentru a-l evacua ulterior, cu pompele, la batalul de noroi. Arei secfiunea de 1,9X3 m şi adîncimea (0,45"-1,5 m) aleasă astfel, încît ultima piesă a prevenitorului din partea superioară a instalafiei de prevenire să fie la distanfa admisă sub podul sondei şi în aceiaşi timp să permită să se ajungă uşor la piesele instalafiei de prevenire cari trebuie manipulate în timpul forajului. Din cauza înălfimii instalafiilor, de la gura pufului, beciul sondei se execută de obicei de la nivelul terenului în adîncime pînă sub prima flanşă dublă de legătură între coloane. Coloana de tablă, cimentată la sondă, are astfel capătul său (e tăiată) chiar în fundul beciului. Perefii şi fundul beciului sînt căptuşifi cu beton turnat în acelaşi timp cu fundafiile şi avînd grosimea de 25 cm. 3. Beckelit. Mineral.: Ca3 (Ce, La, Di)4 [O | SiO^. Mineral din grupul lievritului (v.), întîlnit în unele sienite nefelinice. Cristalizează în sistemul cubic. E galben; e optic uniax cu n= 1,812. Are duritatea 5 şi gr. sp. 4,1. 4. Beckmann, termometru V. sub Termometru. 5. Beckmann, transpoziţie Chim.: Reacfie chimică prin care oximele (aldoxime alifatice şi aromatice sau cetoxime) suferă o schimbare structurală sub acfiunea catalitică a unor reactivi ca pentaclorura de fosfor, acizii clorhidric,"sulfuric, acetic cristalizabil, anhidrida acetică sau clorura acidului ben-zensulfonic în piridină sau în alea Iii. în acest tip de reacfie, oxima e transformată într-o amidă acidă substituită la atomul de azot, după schema: R—C—H 0 = C—H II ------> I N—OH H—N—R R—C—R' 0 = C—R N—OH H—N—R' unde R şi R' pot fi doi radicali organici identici sau diferiti. Dacă cei doi radicali organici R şi R' nu sînt identici (ce-toximă mixtă) se obfin două amide; de exemplu: 0 = C—R R—C—R' II N—OH H—N—R' 0 = C—R1 H—N—R Transpozifia Beckmann se produce printr-un mecanism ionic şi se efectuează în două faze; de exemplu: R—C—H HO—C—H II —-> II N—OH N—R în care gruparea hidroxil se deplasează în locul radicalului R din pozifia trans-, şi HO—C—H 0 = C—H I!-------» I N—R H—N—R în care hidrogenul grupării hidroxilice se transferă la atomul de azot, amida acidă substituită care se obfine putînd fi hidro-lizată. Transpozifia Beckmann e o reacfie folosită Ia identificarea configurafiei sin (v. sub Isomerie) şi anticetoximelor şi prezintă importanfă deosebită în chimia preparativă. e. Becquerelit. Mineral.: 2 1103*3^0. Mineral radioactiv din grupul mineralelor de uraniu, întîlnit în natură împreună cu soditul, anglezitul, uranitul, etc. Cristalizează în sistemul rombic, în cristale mici, formînd uneori şi macle asemănătoare maclelor de aragonit. Are culoare brună-galbenă, clivaj perfect şi luciu răşinos; are duritatea 2*'*3 şi gr. sp. 5,2; e biax optic negativ, cu indicii de refraefie ng= 1,88, nm~ 1,87, rip—\J5, dar încălzit la 100° devine uniax. 7. Bedenif. Mineral.: Ca2 (Mg, Fe*", Al)5 [OH | (Si, AI)4Oii]2. Mineral din grupul amfibolilor rombici, care se prezintă sub formă de agregate albe asbestoase. 8. Bedouiian. Strafigr.; Subetajul inferior al Apfianului, cuprins între zona cu Heteroceras astierianum a Barremianului superior şi zona cu Aconeceras nisus şi Cheloniceras subno-dosocostatum a Gargasianului (Apfianul mediu). Speciile fosile caracteristice Bedoulianului sînt următoarele: Ancyloceras mathe-ronianum, Hoplites deshayesi, Procheloniceras Albrechti austriae, Parahoplites weissi, Neohibolites clava. în fara noastră, Bedoulianul e reprezentat în succesiunea marnelor neocomiene din Banat (la Svinifa), la partea superioară a Stratelor de Comarnic (pe Valea lalomifei), şi la partea superioară a marnelor eocretacice din Basinul Dîmbovicioarei. 9. Bedreag, pl. bedreaguri. 1. Ind. făr.: Butucul pe care rotarul reazemă lemnul fa cioplit. Sin. Butuc, Trunchi. io. Bedreag. 2. Ind. făr.: Butucul pe care cizmarul croieşte pielea. , u. Beegerit. Mineral.: Pb6Bi2Sg. Sulfură dublă de plumb şi bismut, naturală. Cristalizează în sistemul cubic sau pseudo-cubic, în cristale foarte mici, adesea alungite prismatic. E cenuşiu închis de plumb, cu luciu metalic puternic; are clivaj perfect şi adesea e casant; are gr. sp. 7,27. 12. Beer, legea lui Fiz.: Coeficienfii de extinefie şi de absorpfie optică 8 şi k ai unei solufii sînt proporfionali cu concentrafia c a solufiei, adică: 8 = eqc; & = &oc. Deci: I = I()e~lloCd; I=h 10_Eoci, d fiind grosimea de strat de solufie străbătut de lumină, iar I şi Iq, intensitatea obiectivă a luminii după şi înainte de a fi străbătut stratul de solufie. V. şi Lambert, legea lui 13. Beerbachit. Pefr.: Rocă gabbroidă filoniană, rezultată prin separarea componenfilor leucocrafi şi melanocrafi ai rocii abisale de origine, confinînd feldspafi de tipul labradorului şi cantităfi mici de piroxen. Poate fi considerat ca un gabbro-aplit cu cantităfi mici de augit. Prezintă structură panidiomorfă-grăunfoasă. Are importanfă economică, de prezenfa lui fiind legate con-centrafii mai mici sau mai mari de magnetit cu vanadiu. 14. Befanamif. Mineral.: Varietate de thortveitit (v.), în care parte din scanaiu e înlocuită cu toriu şi ytriu, iar parte din siliciu e înlocuită cu aluminiu. îs. Behenic, acid Chim.: CH3— (CH2)20~ COOH. Acid alifatic saturat neramificat, cu 22 de atomi de carbon (acid docosanoic). Se găseşte în unele grăsimi vegetale (de ex. în seminfele de Moringa oleifera). Acidul behenic cristalizează în cristale aciculare cu p. t. 84° şi are p. f. 306° la 60 mm col. Hg. E greu solubil în alcool şi în eter. Acidul behenic poate fi preparat prin hidrogenarea catalitică a acidului erucic. Derivafii halogenafi ai acidului behenic sînt înlocuitori pre-fioşi ai bromurilor şi iodurilor alcaline în tratamentul epilepsiei, ipohondriei şi nevrozelor cordului (în special sarea de calciu Behenolic, acid ~ 440 Belemnifi a acidului brombehenic), deoarece nu au nici un gust. V. şi sub Acizi graşi. 1. Behenolic, acid Chim.: CH3—(CH2)7—C ~ C—(CH2)n—COOH. Acid alifatic cu 22 de atomi de carbon şi o triplă legătură (acid docosinoic). Se prepară prin dehalogenarea acidului di-brombehenic cu hidroxid de potasiu alcoolic. Se prezintă sub formă de cristale aciculare, cu p. t. 57,5°. E solubil în alcool şi în eter. Unii derivafi ai acidului behenolic au întrebuinfări în farmacie. 2. Behren, durifafe ~ penfru metale. V. Behren, scara v. şi Duritate de zgîriere, sub Duritate. 3. scara Tehn., Metg.: Scară convenţională de duritate, cu şapte grade, utilizată în special în metalografie pentru indicarea durităţii prin zgîriere. Gradele scării corespund duritătii următoarelor metale şi aliaje: plumb (1), zinc (2), cupru (3), bronz (3,5), ac de ofel revenit la galben (4), ofel revenit la albastru (5), ofel de burghiu revenit la galben (o), ferocrom (7). 4. Beidellit. Mineral.: Al2 [(OH)2 | AISisOpOH^rch^O. Silicat de aluminiu natural, din grupul montmorillonitului (v.). Se în-tîlneşte în pătura de alterare a rocilor magmatice bazice şi ultrabazice (împreună cu minerale de nichel şi de crom), în zona de oxidare a cîtorva zăcăminte metalifere (de stibiu, de mangan, etc.), în unele loessuri, în solurile formate pe loess sau în cernoziomurile formate pe roci magmatice, ca produs de transformare a unor cenuşi vulcanice, în argilele bentonitice împreună cu montmorillonitul, etc. Cristalizează în sistemul monoclinic, întîlnindu-se foarte rar şi în foife rombice subţiri. Se prezintă sub formă de mase pămîntoase. Are culoare albă cu nuanfă gălbuie, brună, roşietică; are luciu slab de ceară (în mase compacte); are duritatea 1,5 şi gr. sp. 2,6 (în foife); indicii de refracţie variază cu confinutul de apă. Penfru întrebuinfări, v. sub Argilă (Bentonit). 5 Beinită. Metg.: Sin. Bainită (v.). 6. Beirichit. Mineral.: Varietate de millerit (v.). 7. Bel, pl. beli. 1. F/z.: Unitate de măsură pentru intensitatea acustică a unui sunet. Intensitatea acustică N, măsurată în beli, e dată de reiafiile: 7V=Iog 7- sau N = 2 log — » l o Po în cari I e intensitatea obiectivă a sunetului, măsurată în scara fizică: W/cm2, p e presiunea efectivă a sunetului, măsurată în barii, /o=10~6 W/cm2 şi /?o = 2* 10“4 barii. Iq şi po corespund pragului de audibilitate penfru sunetul normal cu frecventa de 1000 per/s. 8. Bel, pl. beli. 2. Telc.: Unitate de măsură a nivelului de transmisiune a semnalelor. Dacă S e puterea semnalului şi Sq o putere de referinfă, valoarea nivelului de transmisiune măsurat în beli e 7V=log S/So (unde logaritmul se ia în baza 10). în practică se utilizează decibelul (10_1 beli) sau neperul (egal cu 2 log 0,8686 beli). 9. Belciug, pl. belciuge. 1. Tehn.: Verigă sau inel metalic asamblat în semiarticulafie (cu joc mare) cu ochiul unei scoabe ori al unui şurub de fixare cu ochi, prin care se petrece — penfru legare sau fixare — un lanf, un cablu, un lacăt, etc. 10. Belciug, pl. belciuge. 2. Geogr.: Sin. Meandru (v.), (Termen popular regional.) 11. Beldifă, pl. beldife. Ind. alim.: Peşte mic de 8—13 cm lungime, frecvent în apele de dealuri şi coline, care seamănă cu obletele, de care se deosebeşte avînd corpul mai lat. Se reproduce în iunie-iulie. Belemnitella mucronafa (Maestrlchtian). 12. Belemnitella. Paleont.: Belemnitid care are la rostrum o scisură dreaptă în regiunea alveolară şi, pe suprafafă, impre-siuni vasculare nete. E fosila caracteristică a ^ Cretacicului superior (Senonian). Specia Belemnitella mucronafa Schloth., al cărei rostrum se termină cu un mucron (v. sub Belemnitidae) e cunoscută în fara noastră din Cretacicul superior de la Comarnic (Prahova) şi de la Murfatlar (Dobrogea). 13. Belemnites. Paleont.: Belemnitid cu rostrum cilindroconic, neted, sau cu şanfuri longitudinale, lipsit de scisură în regiunea alveolară. A apărut în Liasicul inferior, şi a dispărut complet la sfîrşitul Cretacicului, dînd multa fosile conducătoare, atît penfru Jurasic, cît şi pentru* Cretacic. Sînf cunoscute circa 400 de specii. în fara noastră se cunosc speciile: Belemnites fri-partifus din Liasicul inferior de la Cristian, Belemnites paxillosus Schloth. din Liasicul mediu de la Cozîa (Banat), Belemnites hastatus Biv. din Jurasicul superior din Banat şi de la Strunga (Bucegi), Belemnites (Neohibolites) minimus Listsr din Cretacicul mediu (Albian) din Valea Cara-Su (Dobrogea), etc. 14. Belemnitidae. Paleont.: Cefalopode dibranhiate din familia Belemnoidea, cu cochilia internă constituită din trei părfi: rostrum, fragmocon şi proostracum. Rostrumul e masiv, are forma, în general, cilindroconică, variată (ascufită, măciucată, lanceolafă, rotunjită), terminată uneori cu un vîrf suplemenfar, numit mucron (la Belemnitella), şi o structură caracteristică, formată din prisme de calcit dispuse radiar, în strate succesive, în jurul unui ax longitudinal. Pe suprafafă se observă uneori impresiuni arborescente lăsate de vasele sangvine şi nişte şanfuri drepte (ventrale, laterale sau dorsale) cari corespund inserfiai diferiţilor muşchi sau înotătoarelor laterale. în partea superioară, rostrumul prezintă o cavitate conică (alveola) în care era fixat fragmoconul. Fragmoconul, echivalent cochiliei externe a Amonoideelor (v. Amrhonoidae) şi a Nautiloidee-lor (v.), e partea cea mâi importantă a cochiliei, are o formă conică şi e divizat, prin perefi transversali concavi către partea superioară, în camere cu aer. Camerele sînt străbătute de un sifon. Proostracumul, un scut subfire foliaceu, e o prelungire a fragmoconului şi servea la susfinerea diferitelor organe. Fragmoconul şi proostracumul fiind fragile şi formate din aragonit se fosilizează foarfe greu, fafă de rostrum (care e masiv şi format din calcit). Belemnitidele sînt fosile caracferisfice pentru Mesozoic. Apar în Triasic prin forme al căror rostrum e foarte mic, se dezvoltă foarte mult în Jurasic şi în Cretacicul inferior, prin forme cu fragmocon redus şi rostrum foarte dezvoltat, iar în Cretacicul superior încep să dispară. Urmele lăsate de părţile moi ale corpului arată că Belemnitidele erau foarte asemănătoare cu sepiile şi calmacii actuali. După caracterele morfologice ale rostrumului (forma şi dis-pozifia şanfurilor), Belemnitidele se clasifică în: forme cu rostrum redus şi fragmocon măre (de ex. genurile Atractites şi Aula-coceras) şi forme cu rostrum dezvoltat şi fragmocon redus, cari pot fi fără şanf ventral (Belemnites acutus, B. paxillosus), cu şanf ventral (B. irregularis, B. fripartitus, B. minimus), cu rostrum lăţit şi şanf dorsal (Duvalia dilatata), sau cu tăietură alveolară ventrală (Actinocamax, Belemnitella). Sin. Belemnitoide, Belemniti. 15. Belemnitoide. Paleont.: Sin. Belemnitidae (v.). 16. Belemnifi. Paleont.: Sin. Belemnitidae (v.). Belemnitidae. r) rostrum; f) fragmocon; pr) proostracum. Belemnoidea 441 Belframi, parametrii diferenjiali ai lui ~ 1. Belemnoidea. Paleonf.: Cefalopode di'branhiate decapode fragmofore (cochilie internă calcaroasă divizată în parte în cămăruţe). Cuprinde două familii: Belemnitidae (v.) şi Belemnoteuthidae, cari au dat fosile caracteristice pentru Mesozoic, de aceeaşi valoare ca şi amonitii. 2. Belemnofeufhis. Paleont.: Cefalopod din ordinul Belem-noideae, familia Belemnoteuthidae, la care rostrumul e redus |a un înveliş calcaros care înconjură fragmoconul, iar proos-tracumul lipseşte. E o fosilă caracteristică pentru Jurasic. 3. Bel-etaj. V, sub Etaj. 4. Belierăr pl. beliere. Tehn mii.: Maşină simplă de război, folosită în vechime, care susţinea berbecul cu care se atacau zidurile cetăţilor (v. fig.). 5. Belinograf, pi. beli-nografe. Telc.: Aparat de foto-telegrafie (v.) de tip Belin. Primele belinografe utilizau, pentru transmiterea imaginilor, fotografii speciale în relief uşor, cari erau explorate prin contact de un ac, cum sînt explorate discurile de gramofon. Tipurile recente au adoptat explorarea imaginii printr-o rază de lumină şi transformarea variaţiilor de iluminare în variaţii de curent, prin celule fctoelectrice. 6. Belinogramă, pl. belinograme. Telc.: Imaginea transmisă prin aparatul fototelegrafic de tip Belin. (Termen vechi.) 7. Belinurus. Paleont.: 'Artropod acvatic din clasa N^ero-stomata, ordinul Xiphosura, adaptat la mediul lacustru. Cefalo-toracele prezenta doi spini lungi, abdomenul era segmentat, iar telsonul era lung şi ascuţit. E cunoscut numai din depozitele de vîrstă carboniferă din Europa de vest şi U.S.A. s. Beliş, pl. belişuri. Ind. far.: Ţesătură pentru căptuşeli. ». Belif. Mat. cs.: Component mineralogic important al klinkerului de ciment Portland, în proporţia de 15—37%. E un silicat bicalcic (2 Ca0Si02), care se prezintă în cristale cu dublă refracţie. Se notează cu C2S. Se formează cînd se arde în cuptoare, la temperatura de 950-•• 1200°, o materie primă care conţine calcar şi argilă sau o materie primă naturală care are o compoziţie corespunzătoare (de ex. marnă calcaroasă). în prezenfa apei se întăreşte greu, cu dezvoltare mică de căldură, dînd un produs ale cărui rezistenţe mecanice cresc puţin în timp, prin formarea hîdrosiIicatului bicalcic, conform reacţiei: 2 Ca0Si02 + 4 H20 = 2 Ca0Si02 • 4 H20. ic. Belilă. Expl.: Exploziv de siguranţă, întrebuinţat în minele de cărbuni. E format dintr-un amestec de azotat de amoniu şi dinitrobenzen. E amorsat prin explozia unei capse cu fulminat. 11. Belladonna* Bot., Farm: Atropa belladonna Linn.; plantă vivace din familia Solanaceae, care creşte în regiunile muntoase ale Europei centrale şi meridionale, fiind cultivată în unele regiuni, în scopuri industriale. Tulpina, dreaptă, atinge înălţimea de 1 **■ 1,5 m şi grosimea de 4***25 mm. Rădăcina, lungă de 10—20 cm şi groasă de 2-**5 cm, are scoarţa brună-cenuşie, lemnul aIb-gălbui, e fără miros, cu gust dulceag, ia început, şi apoi amărui; conţine pînă la 7% alcaloizi. Florile sînt mari, cu corola campanulată, de culoare violacee. Fructele sînt bace sferice, negre-violacee, la maturitate, cu suc abundent şi cu numeroase seminţe; conţin 0,2“'0,3% alcaloizi. Frunzele, ovale, lungi de 6**■ 15 cm şi late de 5--10 cm, au miros neplăcut, gust amar, dezagreabil, şi un conţinut de 0,2«*0,6% alcaloizi. Prin reacţii microchimice, pot fi identificate prezenţa şi sediul aicaloizilor; astfel, cu iodura de potasiu ioduraţă, în soluţie apoasă, se obţine un precipitat brun, care cristalizează sub formă de stele cu aspect metalic; cu acid fosfomolibdic, se obţine un precipitat gălbui. Frunzele de belladonna, proaspete, conţin, în principal, hiosciamină şi o cantitate mică de atropină inactivă; frunzele mai conţin: piridină, N-metilpiroiină şi N-metil-pirolidină, acid crizatropic, acid succinic, colină, asparagină, fitosterină, etc. Belladonna acţionează datorită principalului său alcaloid, atropina (v.), şi are proprietăţi terapeutice, în nevralgii, în coree, astm, epilepsie, etc. Se întrebuinţează toate părţile plantei, sub formă de pulbere, de tinctură, de extract, ţigarete, sirop, pomadă, etc. Sin. Beladonă, Mătrăgună. 12. Bellafolin. Farm.: Preparat care conţine — sub forma de săruri ale acidului oxalic, — alcaloizii totali, în stare pură, izolaţi din foile de Belladonna. Cpmponentul principal e l-hiosciamina, însoţită de scopol-amină şi de alţi alcaloizi, în cantitate mult mai mică. BelIa-folinul e o pulbere foarte higroscopică, uşor colorată în galben, şi care cu apa, în orice proporţie, dă solufii clare. Se administrează sub formă de comprimate cari conţin 0,25 mg, în soluţii 1 : 2000 în fiole cu un conţinut de 0,5 mg, şi ca supozitoare, cu un conţinut de 0,75 mg. Se foloseşte în toate cazurile în cari sînt indicate extractul de Belladonna sau atropina, în special în tratamentele de durată, ca sedativ şi antispasmodic. La aceeaşi toxicitate, efectul farmacologic produs de bellafolin e de două ori mai mare decît al atropinei optic inactive. 13. BelSafrix. Astr.: Stea de mărimea a doua (7) din constelaţia Orion. 14. Bellerophon. Paleont.: Gasteropod, prosobranhiat, dioto-card, cu cochilia globuloasă, plan-sp'irală, aproape netedă. Marginea externă a perisfomului are o tăietură adîncă. A trăit din Silurian pînă în Permian, fiind o fosilă caracteristică Paleozoicului şi în special Carboniferului. 15. Belleville, căldare de abur tip Termot.: Tip de căldare cu abur acvatubulară cu ţevi cu înclinare mică. V. Căldare ♦ cu ţevi cu înclinare mică, sub Căldare acvatubulară. ig. Bellingerif. Mineral.: Cu(JC>3)2 • 2 H20. lodat de cupru hidratat, natural. Cristalizează în sistemul triclinic, în cristale cu multe feţe, fără clivaj. E verde deschis; are duritatea 4 şi gr. sp. 4,89. 17. Bellif. Mineral.: Cromoarseniat de plumb care cristalizează probabil în sistemul exagonal. E roşu-gălbui; e uniax cu indicii de refracţie 00 = 2,16 şi 8 = 2,14; are duritatea 2,5 şi gr. sp. 5,5. îs. Belosepia. Paleont.: Cefalopod dibranhiat fragmofor, caracterizat prin reducerea rostrumului şi a fragmoconului şi prin dezvoltarea mare a proostracumului. Caracterizează Eocenul şi e considerat ca o formă de trecere de la belemniţii mesozoici la sepia actuală. 19. Belfina. Paleont.: Crustaceu gigant identificat în şisturile atribuite Algonkianului din America. E considerat, de unii autori, ca fiind strămoşul Merostomatelor. 20. Belframi, ecuaţiile iui Rez. mat.: Ecuaţiile de continuitate a materialului elastic linear, isotrop şi omogen, exprimate cu ajutorul tensiunilor. Ele au fost deduse neglijînd forţele masice. în cazul unor forţe masice oarecari, ecuaţiile au fost deduse ulterior de Michell (ecuaţiile Beltrami-Michell). V. sub Elasticitate. 21. Belframi, parametrii diferenţiali ai lui C/c. t.: Formaţii tensoriale asociate unei funcţiuni de punct într-o varietate riemanniană Vn, care are forma metrică fundamentală. d*2 = & dx’dx*; gik = gH. Primul parametru diferenţial al Iui Beltrami referitor la o funcţiune de punct dată f(xJ •■•*”) e un scalar, pătratul modu- Belucisfan 442 Benadril lului gradientului (v.) funcfiunii f(*1*-**M), adică 0/ c)/ 0* $x* bif=gii gtk fiind tensorul reciproc al fensorului fundamental Hfol- Jk_ 1 &g . s C)gik w,g)=g'‘ 9*’ dx * f- V 1 9/ Expresia acestui parametru se poate scrie şi sub forma ă2f- Pentru, » = 3, în cazul unui spafiu euclidian raportat Ia un sistem de coordonate curbilinii ortogonale, în cari di2 =$11 (d«>)2 + S22 (d»2/2 + £33 (d«3)2, al doilea parametru diferenfiâl al lui Belirami are forma ^2/ _______[___| 0 ( \ji22_g33 \)g33^11 0/^4. ~ V&l 822 £33^0^ V gn 0*1 ) 0^2 \ V g22 0«2/ 4.Â-(I/IIH22 df\ c)^3VV ^33 sW* în coordonate cartesiene ortogonale: ds2 = dx2+dy2 + d z2 şi deci: 2/ 0*2 0J2 022 în coordonate polare dj2 = dr2 + r2d02-f r2 sin2 9 dqp2, şi deci r2\o)r\ Q)r/ sin 6 Qe\ 6)0/ sm 0 0

1 EG-F2 E F 0/ Q)H F G M. Q)V 0/0/ n 0# 0^ u *(/,*) = 1 EG-F2 !£(s)(I)-0(I)+(I)(I)] 0/ + 1 £G-F2 Unui sistem de două funcfiuni de punct f (x1---;^), h(x1*-jcw) i se asociază parametrul diferenfiâl mixt al lui Beltrami, Jk 0/ 0^ E F F G ~~ Q)V 0^ 0^ Q 0« 0

lindă (braful IX. Bena electromagnetică, t) falcă; 2) dispozitiv cu electromagnet. electromagnetului, şi se deschid la deschiderea acestuia. Benă basculantă: Benă cu încărcare manuală sau mecanizată, constituita dintr-o singură cupă, care poate bascula la descărcare, iar uneori şi la încărcare. Bena basculantă e deplasată pe verticală prin intermediul unui cablu sau al unui lanţ, legat la un etrier articulat în axa de basculare a acesteia. La benele cu încărcare manuală (v. fig. X), centrul de greutate e deasupra axei de basculare, cînd bena e încărcată, şi dedesubt, cînd e des- x Benă basculantă cu încărcare manuală* cărcată. Astfel, la în- cupă; 2) etrier de prindere în cîrligul macaralei; cărcare se împiedica opritor; 4) contragreutate; 5) axă de basculare, bascularea printr-un opritor, iar la descărcare se răstoarnă bena, îndepărtînd opritorul; după descărcare, bena se întoarce cu gura în sus.— La be-ce/e cu încărcare mecanizată (v. fig. XI), centrul de greutate e lanţ, iar la descărcare, bena se răstoarnă, dacă se lasă liber cablul, respectiv lanţul. Benă cu fund mobil: Benă cu încărcare manuală, constituită din două fălci articulate, a căror deschidere se obţine acfionînd o furcă. Bena cu fund mobil e deplasată pe verticală prin intermediul unui cablu, legat în axul de articulaţie al fălcilor. Această benă e folosită la macarale cari au un troliu cu una sau cu două tobe, a doua tobă fiind necesară numai cînd deschiderea fălcilor e acţionată de un alt cablu. Fig. XII reprezintă o benă cu fund mobil, la care, în momentul cînd, rămîne suspendată de furca 5 şi cablul 6 de ridicare-coborîre e lăsat liber, fălcile 1 se deschid sub greutatea materialului încărcat. Benă rulantă: Benă care circulă pe o estacadă sau pe o şarpantă metalică, atîrnată de un cărucior rulant. î. Benă. 2. Transp.: Cutia basculantă a unui vehicul (v. fig.), care se poate roti manual sau mecanizat în jurul unei axe longitu- dinale (de ex. la vagonete sau la unele vehicule de funicular) sau transversale (de ex. la unele autocamioane) a acestuia. 2. Bence - Jones, albumina Chim. biol.: Albumină din clasa globulinelor care are proprietatea caracteristică de a coagula Ia încălzire între 60 şi 70° şi a deveni din nou solubilă peste 80°. Această albumină anormală apare în urina bolna- XII. Benă cu fund mobil. 7) cupă (sau falcă); 2) lanf de suspensiune a cupei; 3) manşon; 4) inel; 5) furcă; 6) cablu de ridicare; 7) cablu de suspensiune a furcii; 8) cablu de comandă a furcii. 1) autocamion; 2) benă. vi lor, în urma unor afecţiuni (de ex. tumori ale măduvei osoase), s. Benda, aliaj Mefg. V. Aliaj Benda, sub Aliaj uşor fuzibil, Bendix 446 Benodaină, clorhidrat de ^ 1. Bendix, pl. bendixuri. Tehn.: Mecanism cu elemente elastice, care permite să se angreneze un pinion în mişcare cu o roatăj în repaus, — şi să se dezangreneze acestea în mişcare. Bendixul e constituit, în principal, din: un manşon cav şi cu filet 3. Benemid. Farm.: CH3—ch2—ch2 3 I. Elementele bendixului. 1) tampon oprifor; 2) resort de rapel; 3) şaiba; 4) pinion cu contragreutate; 5) manşon filetat la exterior; 6) resort amortisor; 7) bucea terminală; 8) şurub de fixare. la exterior, care poate culisa pe capătul în consolă al arborelui unui electromotor şi e legat printr-un resort elicoidal de acest arbore; un pinion cu contragreutate, montat pe filetul manşonului (v. fig. /). în pozifie de repaus (v. fig. II a), deci cînd electromotorul nu se roteşte, pinionul bendix-ului e la o anumită distanfă de II. Pozifiile posibile ale bendixului. a) în repaus; b) în timpul antrenării; c) revenire în repaus; /) tampon opritor; 2)resort; 3) pinion; 4) manşon filetai; 5) resort amortisor; 6) carterul bendixului; 7) electromotor; 8) coroană dinţată a volantului unui motor, cu care angrenează pinîonul bendixului. oata dinfată cu care trebuie să angreneze. Cînd electromotorul ncepe să se rotească (la închiderea circuitului său electric de alimentare), arborele acestuia antrenează manşonul în mişcare de rotafie, astfel încît se roteşte şi pinionul; turafia pinionului e însă mai joasă decît a manşonului, din cauza contragreutăţii, ceea ce provoacă şi o mişcare de translafie a pinionului (v. fig. II b), care se apropie şi angrenează cu roata dinfată, punînd-o în mişcare. Dacă turafia rofii dinfate creşte şi depăşeşte turafia electromotorului, fiind antrenată de un alt motor, pinionul bendixului va avea o mişcare de translafie în sens invers (v. fig. II c) şi se dezangrenează, revenind în pozifia inifială (v. fig. II a). Bendixul e folosit în special la electromotoarele de demarare (numite demaroare) ale motoarelor cu ardere internă, pentru automobile sau avioane, roata dinfată de angrenare fiind calată pe volantul acestor motoare. La pornirea motorului, punînd în funcfiune demarorul, se angrenează pinionul bendixului cu roata dinfată de pe volant şi se pune în mişcare motorul termic, a cărui turafie depăşeşte imediat turafia demarorului, ceea ce provoacă dezangrenarea pinionului. 2. Benedicîină. Ind. alim.: Lichior fin, obfinut prin macerarea, în alcool etilic, a unor plante, flori, sau fructe (de ex. melisă, mentă, rădăcini şi seminfe de angelică, flori de ârnica, cardamom, cuişoare, scorfişoară, fructe de ienuper, etc.). Maceratul alcoolic se distilă, iar distilatul se amestecă la rece cu sirop de zahăr şi se colorează în galben. CH3—ch2—ch2 H H \ ^ % N—S02—C^ ^C—COOH c = c H H Acidul p-(dipropilsulfamil)-benzoic; e o substanfă cristalină cu gust pufin amar, dar cu gust secundar plăcut; e solubil în cloroform şi în solufii diluate de hidroxid de sodiu şi aproape insolubil în apă. Benemidul face să descrească distrugerea metabolică şi eliminarea acizilor folosifi terapeutic, cum sînt acidul p-aminosalicilic — P.A,S., acidul p-aminobenzoic— P.A.B.A., etc. prin inhibirea conjugării acestora cu glicina. Sin. Probenecid. 4. Benerva. Farm.; Clorhidrat de vitamină Bi (v. sub Vitamine). 5. Benin. Chim.: Copal provenit din Africa de Vest. Se prezintă în bucăfi mici, gălbui, rotunde, alterate la suprafafă, cu spărtură sticloasă, cu p. t, 140°. Se întrebuinfează la fabricarea lacurilor. e. Benitoit. Mineral.: BaT^Si^Og). Silicat de bariu şi de titan, natural, care cristalizează în sistemul exagonal, clasa bi-piramidală, fiind reprezentantul tipic al acestei clase. Are structura cristalină formată din trei inele de radicali (SigOg)"6, între cari se găsesc ionii de bariu şi de titan. Se prezintă în cristale pînă la 2 cm mărime, însofit de neptunit. Are culoarea albastră pală sau albastră de safir, clară, turbure sau pătată; prezintă pleo-croism; e uniax cu indicii de refracfie co= 1,757 şi 8 = 1,804. Are spărtura concoidală; e casant; are duritatea 6,2---6,5 şi gr. sp. 3,6. 7. Benjaminii. Mineral.: 2PbS*(Ag, Cu)2S-2 Bi2S3. Mineral din grupul stsfanitului (v.). E cenuşiu cu luciu metalic; are clivaj perfect; cristalizează în sistemul rombic; are duritatea 3,3—3,5 şi gr. sp. 6,34. s. Benndorf, principiul lui V. sub Vitesă aparentă. 9. Bennettitalae. Paleont.; Grup de gimnosperme numai cu reprezentanfi fosili şi cu mare importanfă filogenetică. Apar în Triasicul superior; au dezvoltarea maximă în Jurasic şi în Cre-tacicul inferior şi încep să dispară în Cretacicul superior; ultimul reprezentant e cunoscut din Oligocenul european. Erau plante lemnoase cu tulpina în general scurtă (3—4 m înălfime) şi acoperită cu cicatrice foliare rombice. în vîrful tulpinii era un buchet de frunze (la unele genuri, lungi de 3 m) ca la Cycadeae, de cari se deosebesc prin prezenfa impresiunilor circulare ale florilor dispuse la baza frunzelor sau în interiorul coroanei foliare din vîrful tulpinii. Florile erau hermafrodite sau unisexuate şi sesile (nepedunculate). Seminfele aveau un embrion dicotiledonat, lipsit de endosperm ca la angiosperme. Din acest grup fac parte următoarele genuri mai importante: Bennettites (v.), Williamsonia, Pterophyllum, etc. (ultimele genuri se întîlnesc şi în fara noastră). 10. Bennettites. Paleont.; Cel mai răspîndif gen dinfre Ben-nettitalae (v.). Avea tulpina scurtă, cilindrică sau umflată. Unele specii aveau flori hermafrodite, altele unisexuate, cari lăsau după cădere cicatricele bracteelor înconjurătoare. Frunzele erau dispuse ca la cicadeele actuale. Cunoscut încă din Triasicul superior, e înfîlnit frecvent în formafiunile jurasîce şi cretacice inferioare din America. Sin. Cycadeoidea. 11. Benodaină, clorhidrat de Farm.; H H2 H2 C O C—C Wof Vc^ Nc—CH2—^CHz • HCl I II II __n HVVCH s, 5, H Clorhidrat de 2-( 1 -piperîdiImetil)-1,4-benzodioxan, care se prezintă într-o formă dextrogiră, una levogiră şi una racemică, Benson, căldare fip ~ 447 Bezantronă Ultima se prezintă sub formă de cristale cu p. t. 232--2340, uşor solubile în apă. Solufia apoasă de 1% are exponentul de hidrogen aproximativ 5. Alcaliile pun în libertate baza, care e insolubilă în apă. Solufia apoasă poate fi sterilizată prin încălzire în autoclavă, şi se păstrează nealterată, multe luni, la temperatura camerei. Clorhidratul de benodaină e întrebuinfat ca reactiv de diagnostic penfru defectarea tumorilor. Se administrează în doze de 0,25 mg/kg de corp. Sin. Clorhidrat de piperoxan, 933 F, Fourneau 933, Clorhidrat de benzodioxan. î. Benson, căldare lip Termof.: Tip de căldare acva-tubulară cu trecere forfată. V. sub Căldare acvatubulară. 2. Bent, pl. benturi. Geogr.: Scobitură mică în scoarfa Pămîntului, în formă de vîlcea, în care se adună uneori şi pufină apa. 3. Bentogen. Zoo/.: Calitatea unor organisme animale sau vegetale de a face parte din benfos (v.). 4. Benfonif. Pefr. V. sub Argilă. 5. Benfas. Zoo/.: Totalitatea organismelor adaptate pentru a trăi pe fundul mării (uneori şi al lacurilor), fixate sau libere. Se deosebesc: benfos animal (faună bentică) şi benfos vegefal (floră bentică). Bentosul animal poate fi fixat (de ex. coralii) sau poate avea posibilitatea să se mişfe încet prin tîrîre (de ex.: aricii, stelele de mare). Bentosul vegetal e, în general, fixat de fund. Sin. Benthos. 6. Benfă, pl. benfe. Mine: Piatră conglomerată. (Termen minier.) 7. Benzaldehida. Chim.: Primul termen din seria aldehide- lor aromatice; lichid incolor, uleios, cu p. t. —26° df =1,0504, care se găseşte în migdalele amare sub forma unei combinafii cu acid cianhidric şi glucozidul amigdalina. Prin fermentarea acestui glucozid sau prin hidroliză cu emulsină, urmată de antrenare cu vapori de apă, se obfine benz-aldehida. Industrial, benzaldehida se prepară prin oxidarea catalitică a toluenului: o2 f. 179° C6H5-CH3 C6hî5—CHO + H20, <° |XH C # \ HC CH I II HC CH H prin hidroliză însofifă de oxidare a clorurii de benzol: C6H5—CH2CI Naf,C^°7-> C6H5—CHO + 2 NaCI + 2 CrOa + H20, n2u sau prin tratarea clorurii de benziliden cu lapte de var: C6H5—CHCI2 CeH5—CHO + CaCI2 + H20. Benzaldehida e întrebuinfată ca materie primă în numeroase sinteze organice, la prepararea unor materii colorante (verdele malachit) şi în parfumerie. Prin oxidarea benzaldehidei se obfine acidul benzoic, o materie primă întrebuinfată de asemenea în numeroase sinteze organice. Sin. Aldehidă benzoică. 8. Benzalkonîum, clorură de Farm.: Agent cationic, fensioacfiv, germicid, format dintr-un amestec de cloruri de alchildimetilbenzilamoniu, cu formula generală: H H C — C, CHa I HC C—CH2—N—R c = c^ ^ H H CHs , cr spumează puternic, cînd e agitată. Incompatibil cu detargenfii anionici, cum sînt săpunul şi cu nitrafii, e întrebuinfat în solufie apoasă ca antiseptic de suprafafă în concentrafia 1:1000—1:40000. Sin. Clorură de Zephiran, Zephirol. 9. Benzanilidă. Chim., Farm.: C6H5—NH—CO—C6H5. Derivat al benzamidei, în care un atom de hidrogen al grupării amino e substituit cu un fenil. Se prezintă în paiete strălucitoare, incolore, fără miros, cu gust amar, insolubile în apă, pufin solubile în eter. E întrebuinfat ca antipiretic în bolile infecfioase. Sin. Benzoilanilină. 10 Benzanfracen. Chim.: Hidrocarbură aromatică polinucleară, care apare în doi isomeri: 1,2-benzantracenul şi 2,3-benzantracenul. 1.2-Benzanfracenul (naffanfracenul) e o hidrocarbură poli- nucleară cu condensare angulară a nucleelor. Se prezintă în foife incolore, cu p.t. 159,5**‘160,5°. }-| Benzantracenul sublimează, e q uşor solubil în benzen şi greu ur^ 2'\rn solubil în alcool. h H |1 3 jj Se găseşte, la distilarea gu- CCC 4'CH droanelor cărbunilor de pămînf, Ur{ s'v/ * t _!■ IM- 1 HC7 C14 11C 2C in fracfiunea care distila peste j I! | | 400°. Se produce în cantităţi \-\Q6 — — foarfe mici la cracarea unei fraefiuni de petrol la 630-"680°, în prezenfa catalizatorilor de cupru sau de cupru-fier. Se prepară prin distilarea 1 -benzil-2-metiinaftalinei cu zinc în pulbere, sau a 1-benzoil-2-metilnaftalinei cu zinc şi hidrogen, cum şi prin reducerea derivafilor lui cefonici, chinonici sau a acizilor carboxilici corespunzători. La oxidare cu bicromat şi acid acetic, benzantracenul dă o chinonă. Cu acidul azotic dă 7-nitro-derivaful. Cu anhidrida acetică, în prezenfă de clorură de aluminiu, la 0° dă 7-acetilbenzantracenul, pe cînd în aceleaşi condifii, dar la temperatura camerei, dă un amesfec de 9- şi 10-acetil-derivafi. E slab cancerigen, ca şi derivafii lui alchilafi, în special metil şi dimetil omologii. 2.3-Benzanfracenul (naffacenul) e o hidrocarbură polinucleară cu condensare lineară, care apare în foife portocalii prin re-cristalizare din xilen şi are |-| ^ H H p. t. 343°. în stare solidă e C C C C stabil fafă de aer şi lumină. nrf8\r/j^r//,2or/,Vu n » iw • ni 1 • i* rl\->7 v^i7 16v^ 13\-* 2v^n Prezintă, ca şi alfi derivafi j || j j j ai antracenului, fenomene de j-jQ6 C18in15C n14C * 3CH fermocromie, şi anume: în ^c^ ^C^ ^C^ 'V 5 C131012C 4 3CH %*./ H H H 1,2-benzantracen H H H 2,3-benzantracen H în care R reprezintă un amestec de radicali alchilici de la QH17 pînă la CisH37. Se prezintă ca o pulbere amorfă albă, sau albă-gălbuie, ori sub formă de bucăfi gelatinoase. Are miros aromatic şi gust foarte amar. E foarte solubil în apă, în alcool şi în acetonă; e uşor solubil în benzen şi aproape insolubil în eter. Cu apa formează g solufie care are reacfie uşor alcalină fafă de turnesol, şi care aer lichid e galben-portoca-liu; trece în' portocaliu la temperatura camerei, iar la cald devine roşu. Are proprietăfi chimice asemănătoare anfra-cenului, însă e mult mai reactiv. Dă reacfii de condensare tip dien şi fenomene caracteristice de fotooxidafie. Se găseşte în gudroanele cărbunilor de pămînt; se formează din 9-hidroxi-9,10-dihidronaftacenul, sau din derivafii lui 11-hidroxi sau 11,12-dihidroxi, la distilare cu pulbere de |_j zinc. 11. Benzanfronă. Chim., Ind. chim.: 10-oxo-1,9-benzantracen. De- ^ rivaf al anfrachinonei, care se pre- CCC zintă sub forma de cristale galbene # 8\ /9\ #) \ cup. t. 170°. ^ HCn12îsCH HC? C 1 ,2CH Se prepară prin condensarea an- j_j^6 ^ trachinonei, a antronei sau a oxan- \5 / \10/ ^4/ fronei cu glicerină în prezenfa sul- CCC fătului de anilină, a cuprului în ^ O ^ pulbere sau a acidului sulfuric. Benzantrona poate fi redusă (cu hidrosulfit) în dihidrobenz-anfronă, sau oxidată (cu acid cromic) în acid 1-anfrachinon-* Benzanfronă, coloranfi de ~ 448 Benzeft carbonic. Se disolvă în acid sulfuric concentrat, dînd o soluţie roşie-portocalie fluorescentă. Benzantrona e materia primă pentru sinteza a numeroase materii colorante (v. Benzantrona, coloranfi de ~). Astfel, Ia topire alcalină, benzantrona dă prin dehidrogenare intermole-culară un produs de condensare cu schelet perilenic (violantrona), care e o materie colorantă albastră (albastru de cuva). Se cunosc, de asemenea, un mare număr de derivafi analogi obfinufi prin topirea alcalină a alchilbenzantronelor şi halogenbenzantronelor. Prezintă interes tehnic şi cîfiva derivafi ai benzanfronei: 2,2’-Dibenzantronilul se obfine prin topirea benzanfronei cu hidroxid de potasiu în mediu de alcool isobutiIic. E întrebuinfat la prepararea dibenzantronei pure. Benzen-1 -brombenzantrona e un produs important, întrebuinfat la fabricarea unor intermediari pentru coloranfi valoroşi (de ex.: benzen-1-benzantronil-mercapfan, benzen-1-benzen-1'-di -benzantronil-sulfură, etc.). Se obfine din benzanfronă sublimată şi făcută pastă prin tratare la 70° cu amestec de acid cloracetic, acid clorhidric şi brom. Derivatul dibromurat se obfine prin bromurare în mediu de acid clorsulfonic şi acid sulfuric mono-hidrat. E întrebuinfat la prepararea unor coloranfi importanfi: Cenuşiu Indanfren M şi Oliv Indantren T. 2-Metii -benzantrona e un intermediar valoros pentru coloranfii de cadă albastru Cibanon 3G sau 3GF. i. coloranfi de Ind. chim.; Produşii coloranfi formafi de benzanfronă, care nu e un colorant. Ei fac parte dintre coloranfii de cadă cari au Ia bază un nucleu de perilen (marcat prin croşetă) şi sînt reprezentafi de următoarele trei tipuri: C HC XCH H C HC^ ^CH °\/cv CH CH HC^ ^C^ ^CH CH hc/2,'^c/i'^ch II I I HCV .C CH V* C I I O* ^CH li I HC .CH XC^ H O C V/ I I HC ^C^ CH Ov HCV I ! c c HC^’Nr^'^CH I I l! HC. C CH V/ l I HC^ \:^ I !! HCV CH H H C HC^ XCH I! I \xc/ \c^ I I c cN HC^ ^C/ XCH Ii I I HC 9 C < .CH \'Q* I I C ,N. HC7" ^C^ \ il I N Hcwcv/ H 'CH I CH Dibenzanfronă Isodibenzar.tronă Benzantron-pirazol- (violantronă, albastru în- (isoviolantrona, violei antronă (albasiru marin chis Indaniren BO, BOA) Indanfren R, RR) Indantren R) La prepararea violantronei prin topirea cu hidroxid de potasiu a benzanfronei, se formează ca produs secundar şî isoviolan-tronă (dacă topirea se face cu hidroxid de potasiu alcoolic, procentul de isoviolantronă poate atinge 50% sau mai mult). Astăzi se întrebuinfează, ca adaus la topirea alcalină a benzan-tronei, acetaful de sodiu anhidru, care împiedică formarea iso-violanfronei. Violantrona cu confinut de isoviolantronă poate fi întrebuinfată lafabricarea coloranfilor: „albastru marin" şi „negru", însă nu la fabricarea colorantului „verde strălucitor Indantren", unde isoviolantrona dă o nuanfă albăstruie, turbure, ştearsă. De asemenea, nu se poate întrebuinfa isoviolantrona cu confinut de violantronă, la fabricarea coloranfilor „violet strălucitor Indantren". Dintre coloranfii din clasa violantronei prezintă importanţă dimetoxi-violantrona (verde strălucitor Indantren B, FFB; verde Jad Caledon BS). Se fabrică din benzen-2-benzen-2'-dihidroxi-violantronă prin metilare cu esterul mefilic al acidului p-toluen-sulfonic, fierbînd în mediu de triclorbenzen. Nuanfa la vopsire e verde-albăstruie, clară, vie. Nuanfa e tot atît de vie ca şi cea a coloranfilor bazici verzi (verde malachit); puterea de vopsire e remarcabilă, colorantul comportîndu-se bine în condifii variate de temperatură şi de alcalinitate; afinitatea e bună; rezistenţa e, în general, excepfional de bună. Acest colorant e capul de serie pentru coloranfii verzi strălucitori de cadă (verde strălucitor Indantren 3B, GG, 4G şi GGN, etc.). Derivafii halogenafi ai violantronei au aproximativ aceleaşi rezistenfe ca şi violantrona, halogen3rea producînd modificarea nuanfei şi o vioiciune mai mare; ei sînt caracterizafi prin rezistenfe bune la pătarea cu apă, spre deosebire de dibenzantro-nele nesubstituite în benzen-2-benzen-2'. Ei vopsesc în nuanfe albastre, în cenuşiu şi în brun-violef. Prin mono- sau dinitrarea violantronei se obfine un verde cu rezistenfe excepfionale (verde Indantren B), care prin oxidare pe fibră sau în substanţă dă un negru plin de mare rezistenţă (negru Indantren BB, BGA). Există astăzi coloranfi negri direcţi, cari nu mai au nevoie de vopsirea întîi în verde şi apoi de oxidarea pe fibră la negru, ci vopsesc direct în negru, ireversibil la verde prin reducere (negru direct Indantren RB, cenuşiu Indantren 3G). Violantrona şi coloranţii derivafi dau în general nuanfe violete, albastre, verzi sau negre. Coloranfii din clasa isoviolantronei o depăşesc, în general, prin vioiciune, rezistenfe şi egalizare. Mai importanfi sînt: violetul strălucitor Indantren 3B şi F3B (derivafi dibromurafi). Din clasa banzantron-pirazol-anfronei, e important colorantul: „cenuşiu Indantren M", cu rezistenţă mare la lumină şi intemperii. Benzanlrona poate forma şi alţi coloranţi cu sisteme poli-ciclice mai complexe, coloranţi cari vopsesc în nuanfe verzi, oliv sau brun închis şi cu rezistenfe remarcabile la lumină, spălare şi clor (verde oiiv Indanfren B, oliv Indantren GB, verde oliv Indantren 2G, oliv Indantren T şi brun oliv Indantren GB). 2. Benzaurină. Chim.: |_j |_j Reprezentatul tipic al mate- j-jq_____C6H4 C = C riilor colorante acide din ^C — C^ ^C~0 clasa trifenilmetanului. Nu / “ \ / se întrebuinfează în tehnică. CgHs C = C s. Benzazolină, ciorhi- H H draf de Farm.: Clorhidratul de 2-benzil-2-imidazolină. Se prepară din a-feniltioacetamidă şi clorhidrat de etilendiamină. Produsul obfinut se prezintă sub formă de cristale cu p. t. 71°, uşor solubile în apă. Are acfiune vasodilatafoare şi se foloseşte în afecfiunile vasculare periferiale. Se administrează în doze de 25»*50 mg. Sin. Clorhidrat de fenilmetilimidazolină, Clorhidrat de Prisco-line, Clorhidrat de priscol, Vasodil, Vasimid, Kasimid. 4. Benzedrină. Farm.: f_j (_j 1-feniI-2-aminopropan, sub- q____q sfanfă uleioasă cu p. f. 205°, intrebuinfata ca medicament \ / în stările psihice depresive, C = C însofite de apatie şi oboseală, ^ ^ datorită acfiunii excitante asupra sistemului nervos central. Doza: 5---30 mg sub formă de săruri cristalizate, cu acizi sulfuric, fosforic sau clorhidric. Benzedrină e un medicament din grupul simpaticomimeticelor (v.), înrudit cu efedrina. Sin. Am-fetamină, Amfedrină. 5. Benzen. Chim.: Hidrocarbură aromatică avînd în moleculă şase atomi de carbon şi şase atomi de hidrogen, legafi prin trei duble legături conjugate; e primul termen din seria hidrocarburilor aromatice. ^C—CH2—CH—CH3 I NH2 Benzerl 449 Benzen H HC CH I! I CH HC NC^ Benzenul e un lichid incolor, cu miros caracferisfic(„aromafic"), foarte pufin solubil în apă (la 25°: 0,24%), cu p.t. 5,49°, p.f.80,07°, Df=0,87866, »g= 1,50096. Benzenul formează amestecuri azeofrope cu hidrocarburi (n-hexan, n-heptan, ciclohexan, metilciclopentan, etc.), cu apă, alcooli (alcool etilic, metilic, propilic, efc.), proprietate utilizată uneori în procedee de separare industrială (de ex. la fabricarea alcoolului absolut, la separarea benzenului din benzine). Reprezentarea structurii moleculei benzenului, care confine trei duble legături conjugate neîntrerupt, prezentată maî sus, nu e în concordanfă cu unele proprietăfi fizice şi chimice, ca, de exemplu, cu proprietăfi le spectrale, cu valoarea distanfai o interatomice carbon—carbon de 1,39 A (valoare intermediară o o între aceea a legăturii simple 1,54 A şi a legăturii duble 1,33 A), cu echivalenfa legăturilor carbon—carbon din nucleul benzenic, cu stabilitatea termică şi chimică deosebită, cu numărul mic de reacfii de adifie şi numărul mare de reacfii de subsfitufie, cu caracterul endoterm (din punctul de vedere termodinamic) al reacfiei de hidrogenare a primei duble legături aromatice, etc. Penfru a realiza concordanfa necesară, s-au propus următoarele formule: H /S HC CH HC CH V H formula Kekule H C hc^;Vh 0'\ HC f CH C H formula cu legături cen-frice (Baeyer-Armsfrong) H C HC—JZH HC^CH c H formulă prismatică (Ladenburg) H(n HC CH V H CH H C HC II HC CH II CH 'C H formula cu legături în „pun'te" (Dewar) formula cu legături în diagonală (Claus) H HC^ %CH i D HVCH H formula cu valenfe „parfiale" (Thiele) Nici una dintre aceste formule, cari îndeplinesc condifiile de simetrie în diferite feluri, nu e în concordanfă cu stabilitatea deosebită a nucleului benzenic şi cu comportarea lui chimică. Actualmente, în concordanfă cu teoria electronică şi cu Mecanica cuantică, se admite următoarea reprezentare a legăturilor dintre atomii cari alcătuiesc molecula benzenului: între cei şase atomi de carbon, avînd patru electroni de valenfa fiecare, există şase legături covalenţe simple C—C de doi electroni, rezul-tînd un exagon regulat plan, cei şase atomj de hidrogen mai avînd fiecare un electron de valenfă, astfel încît formează şase legături covalenţe C—H, situate în acelaşi plan cu planul inelului de şase atomi de carbon. Pentru formarea acestor legături sînt necesari 24 de electroni din cei 30 de electroni âi sistemului. Cei şase electroni rămaşi (electronii jt), cîte unul de fiecare atom de carbon, suferă o delocalizare prin cuplare cu electronii de acelaşi fel de la atomii de carbon vecini. Calculul de Mecanică cuantică permite evaluarea distribufiei densităfii maxima a acestor electroni şi arata că aceştia sînt situafi în spafii inelare aşezate de o parte şi de alfa a planului moleculei benzenului, astfel încît rezultă o repartiţie uniformă între cei şase atomi de carbon, un „sextet aromatic". în acord cu aceste considerafii, se poate reprezenta structura benzenului prin formula simplă alăturată, în care liniile continue corespund legăturilor simple de doi electroni între atomii de carbon, iar liniile întrerupte, celor şase electroni jt repartizafi uniform. H C Hcf %CH li HC, .-CH V H Acest mod de reprezentare e în acord cu stabilitatea deosebită a benzenului şi cu proprietăfi le lui chimice. Curent, se foloseşte încă vechea formulă a lui Kekule, din motive practice, finîndu-se seamă însă de caracterul particular „aromatic" al celor trei duble legături, cari figurează (formal) în această formulă. Această structură aromatică, specifică benzenului, determină proprietăfi chimice caracteristice. Astfel, benzenul dă numeroase reacfii de subsfitufie şi un număr mic de reacfii de adifie şi de rupere a ciclului. Reacfiile de substitufie a unuia sau a mai multor atomi de hidrogen din nucleul benzenic cu reactanfi electrofili şi în prezenfa catalizatorilor electrofili sînt numeroase. Un exemplu de astfel de reacfie în nucleul benzenic e clorurarea benzenului, al cărei mecanism e următorul: H C HC^ XCH li i +cr- HC. ,CH V" H CI H ■' sc' HCX \h |: + :| Sau HC\ ,CH Xt./ H Ci H \/ HCy XCH li il HC-. ,CH V' H CI i C HC^ ‘CH - li HC- ii ii +Hţ ,ch V' produs intermediar în solufie ionul clor fiind produs în reacfia Cl2 + FeCI3 Cl+ + FeClŢ. Vitesa reacfiei de introducere a unui al doilea subsfifuent electrofil în nucleul benzenic, cum şi orientarea substitufiei, depind de natura primului substituent. Din acest punct de vedere, substituenfii preexistenţi se clasifică în substituenfi de ordinul întîi şi substituenfi de ordinul al doilea. Cei de ordinul întîi orientează subsfitufia în cea mai mare parte în pozifiile orto şi para. Substituenfii din această categorie măresc vitesa reacfiei de substitufie (în raport cu vitesa reacfiei de substitufie a benzenului nesubstituit). Substituenfii de ordinul al doilea orientează subsfitufia în cea mai mare parte în pozifia meta şi micşorează vitesa reacfiei de subsfitufie în nucleu. Principalii substituenfi de ordinul întîi (enumerafi în ordinea corespunzătoare puterii relative de orientare) sînt următorii: HO, NH2, halogenii, grupările alchilice. Principalii substituenfi de ordinul al doilea sînt următorii: —COOH, SOsH, NO2. — Reacfiile de substitufie ale benzenului şi, în general, ale nucleului aromatic, au numeroase aplicafii industriale, la fabricarea produselor intermediare prin procesele de sulfonare, nitrare, halogenare, alchilare, aci-lare, etc. Reacfiile de adifie ale benzenului sînt mai rar întîlnite; printre cele mai importante pot fi citate: reacfia de hidrogenare 29 Benzen 450 Benzeh (prin cataliză eterogenă) în ciclohexan, reacfie aplicată în industrie: C6H6 + H2 180° c HC/ \h I! I 4- 3 O3 -> C>3\ I I —-—* 3 ! +3 H2O2; HC CH nHC CH CHO / \ / HC CH 03 3H20 CHO H H °C cuperare (de eficacitatea ra- '■ Variat'a repartiţiei procentuale a unor cirilor şi spălărilor la cari componenţi de gudroane după tempera-sînt supuse gazele). Fig. I tura de carbonizare, reprezintă un exemplu de variafie a repartifiei procentuale volumetrice a unora dintre componenţii gudroanelor, cu temperatura la care s-a efectuat reacfia de ozonizare, cu formarea triozonidei benzenului, care se descompune apoi cu apă, dînd glioxal: adifia halogenilor prinfr-un mecanism înlănţuit de radicali liberi, cu formarea derivaţilor hexahalogenafi ai ciclohexanului. Reacfia se aplică industrial la fabricarea hexaclorciclohexanului (game-xanului): C6H6 + 3 Cl2 -> C6H6CI6. Printre celelalte proprietăfi ale benzenului mai trebuie menţionate stabilitatea lui termică deosebită şi rezistenfa Ia agenfii de oxidare. — Vitesa reacfiei de descompunere termică în elemente a benzenului devine apreciabilă numai pe la 800—900°. între 700 şi 800°, benzenul suferă o condensare intermoleculară cu formare de bifenil: 2 c6h6 c6h5—c6h5 + h2. Fafă de agenfii de oxidare (ca, de exemplu, solufia alcalină de permanganat de potasiu), benzenul e inert; se oxidează însă cu vitese mici în solufie acidă de permanganat de potasiu şi poate fi oxidat cu oxigen în fază de vapori la 500—600°, în cataliză eterogenă pe pentaoxidul de vanadiu obfinîndu-se conversiuni mici (4—5%) în fenol. Benzenul e toxic pentru organismul uman în concentraţia de 100 de părfi la 1 volum de aer, după 8 ore de inhaiafie. în intoxicafii cronice, provoacă hematopeoză. Tehnologia benzenului. Benzenul se extrage din produsele volatile rezultate din carbonizarea industrială a cărbunilor (huilei), atît din „gudroane", cît şi, în special, din „uleiul uşor". Proporfiile în cari benzenul e confinut în aceste fracfiuni recuperate depind de natura cărbunelui supus operaţiei,, de temperatura procesului, de temperatura pereţilor cuptorului şi din spaţiul liber de deasupra şarjei, de tipul şi construcfia aparatelor în cari se conduce distilarea, de cantitatea de gaz care „scapă" prin centrul masei de cărbune, de modul în care e condusă operafia (modul în care temperatura variază cu timpul) şi de timpul de sta-fionare a gazelor în spafiul liber, deci de volumul acestui spafiu în raport cu debitul de gaz. Repartifia hidrocarburilor aromatice uşoare, între „gudroane" şi „ulei uşor", depinde de tipul şi de randamentul procesului de re- carbonizarea huilei respective. în produsele volatile ale distilării „la temperatură înaltă" sînt preponderente hidrocarburile aromatice. Dintre acestea, benzenul şi toluenul se găsesc în „gudron" în proporţie de circa 0,3% (în greutate) fafă de gudronul anhidru, iar în „uleiul uşor", benzenul se găseşte în proporfii cari variază între limite foarte depărtate una de alta şi cari depind de factorii menfionafi mai înainte. De exemplu, fig. II reprezintă compozifia benzinei din gaze („uleiul uşor") în funcfiune de temperatura de carbonizare, iar tablouI cuprinde, ca exemplu, procentele de ben- li. Sati /rate 4$. ş§ Iii  §! li m ///Arom 4V/J/, Y/''/// 'atice//, Wi ys , / Polimeri —> Copoiimeri Cauciuc sintetic C6H5OH + ch3—co—ch3 Fenol Acetonă ‘ Clorfenoli ■ D.D.T. (insecticid) Sulfo > c6h5-so3h - Acid benzensulfonic ► CeH4(S03H)2 - Acid mefa-benzendisulfonic Topi fură alcalină Topifură alcalină c6h5oh Fenol C6H4(OH)2 Rezorcină 1----> Bachelită -----> Acid adipic '----> Alchilfenoli > Materii colorante Condensare cu anhidridă ftalică în prezenta AICI3 Oxidare cu aer sau cu oxigen în prezenta V205 la 450° O c c6h/ )c6h4 xc o Antrachinonă O HC—Cv ■ ii ;o HC—C' O Materii colorante anfrachinonice (acide, de mordanfi, de cadă) i-----> Răşini alchidice '--------> Acid succinic Anhidridă maleică Benzen anorganic 453 Benzidina Extraefia cu bioxid de sulf lichid se bazează pe procedeul L. Edeleanu, aplicat pentru prima oară în fara noastră Ia rafinarea petrolului lampant şi extins apoi la rafinarea uleiurilor şi la extraefia hidrocarburilor aromatice în general, şi a benzenului în particular. Procedeul se bazează, în principiu, pe disolvarea selectivă pe care o prezintă bioxidul de sulf fafă de aromatele dintr-o solufie cu hidrocarburi parafinice şi naftenice. Schema de principiu a unei insfalafii de extracfie cu bioxid de sulf lichid e descrisă în cele ce urmează. Materia primă răcită e introdusă în coloana de extracfie în care vine în contact în contracurent cu bioxidul de sulf lichid la temperatura de circa —30°. Solufia de rafinat, liberă de aromate, părăseşte coloana pe la vîrf, iar solufia de extract aromatic iese pe la baza coloanei, după ce în prealabil ajunge în contact cu „ulei de spălare". Solufia de extract, care confine aromatele, uleiul de spălare şi bioxid de sulf, e trecută la seefia de fraefionare în cei trei componenfi; bioxidul de sulf şi uleiul de spălare sînt readuşi în circuit. înfr-o altă seefie a instalafiei se fraefionează rafinatul în bioxid de sulf şi în hidrocarburi libere de aromate.— Pentru obfinerea benzenului din aromate, acestea se supun distilării fraefionate. Toate procedeele descrise mai sus permit obfinerea benzenului cu un grad de puritate destul de înalt pentru ca, după o tratare ulterioară cu acid sulfuric, cu pămînturi active, etc., să satisfacă specificafiile curente de calitate pentru nitrare. — Benzenul e una dintre materiile prime cele mai importante pentru industria chimică organică. Repartifia consumului de benzen între diversele industrii variază foarte mult cu specificul economic al fiecărei fări. Principalele întrebuinfări ale benzenului sînt la fabricarea fenolului (întrebuinfat la fabricarea bachelitei, în industria farmaceutică, în industria materiilor colorante), a stirenului (întrebuinfat în industria maselor plastice, a cauciucului sintetic), a clorbenzenului (întrebuinfat în industria materiilor colorante, a D.D.T.-ului), a hexaclorciclohexanului (întrebuinfat ca insecticid), a anilinei, b/fenilului, anhidridei maleice, etc. Cîteva dintre cele mai importante domenii de întrebuinfare a benzenului în industria medicamentelor şi a produşilor intermediari pentru celelalte industrii chimice organice se găsesc în tabloul sinoptic de la p. 452. î. Benzen anorganic. Chim.: Sin. Borazol. V. sub Bor. 2. Benzesfrol. Farm.: H H r u H H r r C2H5 c—c # % l # % HO—C C—CH—CH— CH—C C- | I C2H5 CH3 -OH C — C H H C = C H H CH3 ch3 ch3 H H /C-C: H2C—O—CH2—CH2—N—CH2—C^ Xc I ch3 \ CI- • h2o Clorura de benzildimetil {2[-2-(p-1,1 3,3-tetrametilbutilfenoxi)-efoxi] etil}-amoniu. Produsul cristalizat dintr-un amesfec de cloroform şi eter se prezintă sub formă de plăci subfiri exago-nale, cu p. t. 164—166°. E foarte solubil în apă, cu care formează o solufie cu mare putere de spumare, ca o solufie de săpun. De asemenea, e solubil în alcool şi în acetonă. Solufia apoasă, de 1%, are /?H-uI între 4,8 şi 5,5. Acizii minerali şi multe solufii de săruri reacţionează cu clorura de benzetoniu, din solufii le acesteia, cu concentrafia mai mare decît 2%, separîndu-se întîi un ulei care cristalizează prin uscare. Clorura de benzetoniu e incompatibilă cu săpunul şi cu detergenfii organici. Se foloseşte ca antiseptic, în solufii apoase de 1:1000*— 1 .*5000 şi ca fineturi 1:500. Nu are acfiune contra bacteriilor sporulate. Sin. Phemerol clorură, Phemerol clorură monohidrat, Phemeride, Hyamine 1622. 4. Benzhidrol. Chim.: H H H H ,c—Cv H ✓C“'Cv hc/ xc—c—c/ \:h Nc=c/ 1 Nc=c/ H H H H 2-Efil-2,4-bis-(p-hidroxifenil)-hexan, substanfă care apare în cristale albe şi are p.t. 161 ••• 163°. Medicament estrogen (v.) de sinteză. Un miligram echivalează cu 2,5 mg de esfronă naturală. Se întrebuinfează în tur-burările menopauzei, în diferite stări de insuficienfă ovariană şi în cancerul prostatei. Doza: 2—5 mg. 3. Benzetoniu, clorură de Farm.: ch3 ch3 s \ 1 1 H2C—O— C C —C—CH2 -C—CH3 c = c 1 1 H H Alcool secundar derivat arilat al carbinolului (a-oxi-difenilmetan). Prin recristalizare din ligroină apare în ace cu p.t. 68—69°, p.f./748 mm col. Hg 297-298°; p.f./20 mm col. Hg 180°. E uşor solubil în alcool, eter, sulfură de carbon şi cloroform. Benzhidrolul şi derivafii lui se obfin prin oxidarea difenilmeta-nului şi a derivafilor săi sau prin unul dintre următoarele procedee: prin cuplarea benzaldehidei cu bromură de fenil-magneziu; prin reducerea benzofenonei cu zinc în mediu alcalin alcoolic sau cu amalgam de aluminiu sau sodiu în mediu alcoolic; prin hidrogenarea sub presiune a benzofenonei în prezenfă de cupru. Gruparea hidroxilică are o mare mobilitate; se înlocuieşte uşor cu brom la tratare cu acid bromhidric, iar la distilare, elimină spontan apa şi se formează eterul benzhidrolului. Se colorează în roşu intens cu acid sulfuric concentrat. La oxidare, trece în benzofenonă. Se descompune prin încălzire la 300°. Derivafii benzhidrolului sînt produse intermediare în sinteza leucoderivafilor triariImetanului. 5. Benzi de televiziune. Telc.: Benzi de frecvenfe afectate emisiunilor de televiziune (v.). Se deosebesc benzile: 1(40,5-68 MHz), III (174-216 MHz), IV (470-585 MHz), V (610—960 MHz), alocate serviciilor de radiodifuziune în domeniul undelor ultrascurte (metrice şi decimetrice) (v. şi Benzilor, alocarea ~ de frecvenfe). Banda II (87,5—100 MHz) de radiodifuziune e afectată excluziv emisiunilor de radiodifuziune sonoră cu modulafie de frecvenfă. Banda I cuprinde şi canale (v. Canal de frecvenfe) afectate radiodifuziunii sonore, banda III cuprinde numai canale de televiziune, iar benzile IV şi V sînt afectate, în general, televiziunii în culori sau releierii programelor de televiziune, e. Benzidina. Chim.: H H H H C=C C=C / 3' 2’ \ / 2 3 \ H2N—C4' rC — O 4C- %5' 6> ^ % 6 5 # C—C c—c H H H H -NHo Diamină aromatică, care poate fi considerată ca derivat al bifenilului. Benzidina sau 4,4,-diaminobifeniluI e un produs intermediar important în fabricarea materiilor colorante substantive. Se prezintă sub formă de foife strălucitoare, cari la aer • devin, în general, cenuşii sau roşietice. Baza liberă de apă are p.t. 127,5-*-128,7°(monohidratul are p.t. 104—105°)(p.f.400—401°; lş 12° se disojvă în 2447 de părfi de apă; la 20° se disolvă Benzidinică, franspozijie ~ 454 Benzii în 45 de părfi de eter sau în 13 părfi de alcool absolut. Formează săruri ca: monoclorhidratul, Q2H12N2HCI, care se prezintă în foife incolore, solubile în alcool, greu solubile în apă, insolubile în eter; diclorhidratul, C12H12N22HCI, care e uşor solubil în apă, şi care, prin fierbere în apă, trece în mono-clorhidrat; sulfatul, Q2H12N2H2SO4, care se prezintă în plăci incolore, foarte pufin solubile în apă, greu solubile în alcool, insolubile în eter. Cel mai important procedeu de preparare a benzidinei, aplicat industrial, se bazează pe transpozifia benzidinică (v. Benzidinică, transpozifie ~). Procedeul consistă în reducerea nitrobenzenului la hidrazobenzen şi în transpozifia acestuia în mediu acid. Diferitele procedee se deosebesc numai prin agentul de reducere; acesta poate fi: zinc, fier, amalgam de sodiu. Reducerea se mai poate face electrolitic sau prin hidrogenarea catalitică a nitrobenzenului sub presiune, în prezenfă de metale nobile (paladiu, platin, rodiu). Benzidină se poate obfine şi prin reducerea 4,4'-dinitrodifenilului cu fier şi acizi minerali. Alte procedee pornesc de la 4,4'-diclordifenil cu amoniac apos în prezenfa de săruri de cupru la 225—2300. Benzidină e întrebuinfată ca materie primă la fabricarea coloranfilor direcfi pentru bumbac; ea dă un derivat „fetrazo", care se cuplează cu diferifi componenfi. Principalii coloranfi obfinufi astfel sînt următorii: albastru-diamin 2B, crisamina G, negru-diamin BH, benzo-oranj- R, roşul de Congo. Prin topire cu sulf şi sulfură de sodiu, dă o materie colorantă de sulf galbenă sau portocalie, a cărei culoare variază cu temperatura. Prin oxidare cu bioxid de mangan în mediu de acid sulfuric diluat da, cu randamente bune, benzochinonă. Formează cu fenolii combinafii duble şi serveşte la separarea de m- şi p-crezol. în Chimia analitică e folosită la recunoaşterea ceriului, a cobaltului, a aurului, cuprului, manganului, platinului, faliului. E un reactiv pentru recunoaşterea petelor de sînge în medicina legală. în prezenfa unor agenfi oxidanfi dă o sare semichino-nică albastră, H H H C = C C : h2n=c; = xc = c xc: H H H Benzidină are numeroşi derivafi întrebuinfafi în Chimie: o-Tolidina (3,3'-dimetil-4,4'-diaminodifenil) se obfine prin reducerea nitrotoluenului la hidrazoderivat, urmată de transpozifie benzidinică. E întrebuinfată în Chimia analitică drept reactiv şi, industrial, la fabricarea unor coloranfi azoici: benzopurpurina 4 B şi 6 B, albastru oxamin 4 R, efc. 3,3'-Diclorbenzidina se obfine prin reducerea o-nitroclor-benzenului Ia hidrazoderivat, urmată de transpozifie. E întrebuinfată la fabricarea următorilor coloranfi: galben de benzidină, roşu rezistent Vulcan B, etc., cum şi la fabricarea de coloranfi azoici mai albaştri şi mai rezistenfi la acizi decît cei derivafi din benzidină. 2t2'-Diclorbenzidina se obfine din m-nitroclorbenzen prin reducere, urmată de transpozifie; e întrebuinfată la prepararea colorantului roşu acid antracen 5 BL. o-Dianisidina (3,3'-dimetoxibenzidină) se obfine prin reducerea o-nitroanisolului şi transpozifia hidrazoderivatului format. E un intermediar întrebuinfat la prepararea coloranfilor azoici: benzopurpurina 10 B, albastru-diamin FF, etc. Acidul benzidin-2,2'-disulfonic se obfine prin reducerea acidului m-nifrobenzensulfonic şi transpozifia hidrazoderivatului. Se diazofează indirect, din cauza solubilităfii mici; e întrebuinfat la prepararea coloranfilor azoici: crcmociironin R şi roşu acid antracen G. Acidul c-tolidin-6,6'-disulfonic (4,4'-diamino-3,3'-dimetildi-fenil-6,6'-disulfonic) se obfine prin reducerea acidului 2-nitro-toluen-4-suIfonic şi transpozifia hidrazoderivatului format. H C\ ■ c' H ;c—nh2 x~ Acidul benzidin-3,3'-dicarboxilic e singurul derivat carboxilic cu oarecare importanfă. Se obfine prin acelaşi procedeu ca şi ceilalfi derivafi ai benzidinei, prin reducerea acidului o-nitro-benzoic şi transpozifia hidrazoderivatului. E întrebuinfat la fabricarea coloranfilor azoici. Benzidină produce cancerul veziculei şi dermatife; poate fi absorbită de organism, fie pe căile respiratorii, fie prin piele. 1. Benzidinică, transpoziţie Chim.: Reacfie chimică intramoleculară, care se produce la hidrazobenzen şi la unii dinfre derivafii săi, prin scurtă încălzire sub acfiunea acizilor minerali diluafi, care se produce formal prin ruperea legăturii azot—azot, rotirea celor două nuclee benzenice A şi B cu 180° şi reunirea lor prin pozifiile para: C6H5—NH—NH—C6H5 -> H2N—C6H4— C6H4— NH2 A B hidrazobenzen benzidină în această reacfie de aranjare intramoleculară a hidrazo-benzenului se formează în cantitate mică şi difenilina: H H H H C — C C — Cv HC C—C C—NH2 XC = C C = C HI H H NH2 obfinută prin rotirea unuia dintre nuclee cu 60° şi a altuia cu 180° (transpozifie difenilinică), pe lîngă produsul principal benzidină, care se formează aproape cantitativ. ^ Cînd unul dintre nucleele benzenice e substituit în pozifia para, printr-un substituent care e stabil, acesta nu se mai roteşte rotirea producîndu-se numai la nucleul nesubstituit, ca, de exemplu, în cazul p-metoxihidrazobenzenului: H H H H /C-C\ /C~"C\ HC^ ^C—NH—NH—C^ V-O-CH3 -> C = C C = C H H H p-mefoxi hidrazobenzen H H H H H yC-C C-C -> H2N—c/ NH—X-OCHa, c = c c = c/ H H H H p-semidină obfinîndu-se p-semidina, o amină primară-secundară. Aceasta se numeşte transpoziţie sem;dinică. 2. Benzii. Chim.: C6K5—CO —CO—C6W5. a, p-Dioxo-a-(3-di-fenilefan. E cea mai simplă 1,2-dicetonă din seria aromatică. Benzilul e o substanfă care se prezintă în prisme triunghiulare da culoare galbenă, prin recrisfalizare din eter. Are p. t. 95°, p. f. (cu foarte uşoară descompunere) 346***348°; p. f./12 mm col. Hg 188°; e foarte solubil în benzen, uşor solubil în alcool şi în eter; e insolubil în apă. Se prepară prin oxidarea benzoinei cu acid azotic (d. 1,52, cu randament practic cantitativ) sau cu sulfat de cupru în piridină şi apă, cu randament de 86%. Grupările carbonilice din benzii sînt mai pufin reactive decît cele din dicetonele alifatice (1,2); dau totuşi produşi de condensare caracteristici dicetonelor 1,2 (reacfii de condensare cu unii compuşi azotafi, formînd combinafii eterociclice, derivafi ai imidazolului). Prin încălzire cu apă la 200° sau cu hidroxid de potasiu alcoolic la 100°, dă acid benzilic. Prin reducere cu clorură de zinc şi acid clorhidric dă hidrobenzoină; cu hidrosulfit de sodiu, dă benzoină; cu zinc amalgamat şi acid clorhidric, dă dibenzil. Hidrogenat sub presiune în prezenfă de cupru fin divizat, dă Benzii, bromura de ~ 455 Benzilor, alocarea ~ de frecvente I COOH benzoină şi hidrobenzoină. Oxidat în prezenfa oxidului de argint, dă acid benzoic. 1. ~r bromura de Chim. V. Bromură de benzii, 2. diclorură de V. Clorură de benzi liden. 3. radical Chim.: CgHs—CH2—. Radical organic rezultat prin înlocuirea unui atom de hidrogen din gruparea metil a toluenului. Sin. Grupare benziiică. 4. Benzilbenzen. V. Difenilmetan. 5. Benziiceluloză. Ind. chim. V. sub Celuloză, esferi de 6. Benzilefer. Chim.: C6H5—CH2—O—CH2—C6H5. Eter alchiI aromatic, care se prezintă ca un lichid cu miros de fructe, cu p. f. 295°. E unul dintre solvenfii întrebuinfafi cel mai mult pentru substanfele odorante cristalizate. Sin. Dibenzileter. 7. Benziletilanilină. Chim.: C6H5-CH2-CH2-CH2-C6H4-NH2. Lichid incolor cu p. f. 286°l710 mm col. Hg; se prepară prin încălzirea unui amestec de metilanilină şi clorură de benzii. Se întrebuinfează ca materie primă în sinteza unor coloranfi. s. Benzilic, acid Chim.: Acid a oxi- qH difeniiacetic; substanfă care, prin recristalizare | din apă, se prezintă sub formă de ace cu gust C6H5—C-—C6H5 amar şi p. t. 150°, solubilă în alcool şi în eter, uşor solubilă în apă fierbinte şî greu solubilă în apă la rece. Se disolvă în acid sulfuric concentrat, cu o colorafie roşie carmin. Se prepară din benzii, prin încălzire cu hidroxid de sodiu diluat: OH I C6H5--CO—CC—C6H5 + H20 C6H5—C—C6H5, COOH cînd se produce de fapt o franspozifie benzilică şi care e o reacfie ireversibilă, catalizată specific prin ionul hidroxil (v. Ben-zilică, franspozifie ~): O O O'O 0~0H li li I II II C6H5-C-C-C6H5 4- HO- ^ c6H5-C-C-C6H5 -> C-C-C6H5. I ll I OH O C6H5 Se mai poate prepara din acid difenilcloraceiic şi hidroxizi alcalini sau din benzoină, hidroxid de sodiu şi bromură de sodiu. Acidul benzilic, prin oxidare cu bicromat, dă benzofenonă şi bioxid de carbon. în prezenfa clorurii de tionil dă, de asemenea, benzofenonă. Dă produşi de condensare cu fenolii, reacfia producîndu-se în prezenfa tetraclorurii de staniu. Astfel, cu fenolul dă acidul 4-oxi-trifenilacefic, iar cu o-crezolul, dă acidul 4-oxi-3-meti!trifenilacetic. La tratare cu anhidridă acetică şi acetat de sodiu în prezenfă de praf de zinc dă acidul acetilbenzilic şi canfifăfi mici de acid (3-|3-difenilpropionic. 9. aic&ol Chim.: C6H5—CH2—OH. Alcool alchil aromatic, care se găseşte liber sau ca esfer în uleiurile de iasomie (6%), de tuberoze, ylang-ylang, în balsamurile de Toiu şi de Peru, în stirax. E un lichid incolor, cu miros aromatic, şi p. f. 205—206°. Prin şedere la aer, se oxidează trecînd în benzaldehidă. E solubil în alcool şi în eter etilic. Se întrebuinfează în parfumerie, la prepararea uleiurilor florale sintetice, ca solvent şi ca substanfă fixatoare, cum şi în medicină, datorită unei uşoare proprietăfi anestezice. 10. Benziiicăr franspozifie Chim.: Reacfie intramolecu-lară ireversibilă, caracteristică 1,2-dicetonelor aromatice, prin care acestea se transformă în oxiacizi, sub acfiunea catalitică a ionului hidroxil. Astfel, benzilul (o substanfă la care s-a observat prima dată această reacfie) se transformă, sub acfiunea catalitică a hidroxidului de sodiu, în acidul benzilic (acid hidroxidifanilacetic): OH CşHş—CO— CO—CgHa + HCr -> (C6H5)?C—COO~, Reacfia se produce în două faze: în prima fază s-a pus în evidenfă existenfa ionului 0 O 1 II C6H5— C-C-QHs, } OH rezultat prin adifia reversibilă a ionului hidroxil la benzii, urmată în a doua fază de migrafia ireversibilă a grupării fenil, cu formarea ionului 0 O il I c—c—c6h5, 1 I oh c6h5 care se transformă în ionul benzi lat, fie prin migrafia intra-moleculară a unui proton, fie prin acceptarea unui proton din mediul disolvant. în cazul dicefonelor ciclice, ca de exemplu 1,2-ciclohexandiona: H2 C h2c/ xc=o I l h2c c=o h2 franspozifia benzilică conduce la o micşorare a ciclului, cu obfinerea acidului hidroxiciclopentancarbonic: H2 /c\ /OH h2c c( | |XCOOH h2c------ch2 11. Benzilidenacefonă. Chim.: C6Hs—CH—CH—CO—CH3. Substanfă plăcut mirositoare, obfinută din acetonă şi aldehidă benzoică. Se prezintă în cristale gălbui cu p. t. între 41 şi 42°, p. f. 151°/25 mm col. Hg. Se întrebuinfează ca înlocuitor al cumarinei, în parfumerie şi în industria săpunului. 12. Benzilmefilaniiină. Chim.: QH5—CH2—CH2—CeH4—NH2. Lichid uleios, incolor, cu p. f. 250°, obfinut prin încălzirea unui amestec de metilanilină cu clorură de benzii. E o materie primă pentru sinteza unor coloranfi. îs* Benzilor, alocarea ~ de frecvenfe. Telc. Prin propuneri ale conferinfelor internafionale de telecomunicafii, frecvenfele radioelecfrice au fost divizate în benzi de frecvenfe alocate diferitelor tipuri de servicii de telecomunicafii (v. Servicii de împărţirea globului în regiuni (I, II, III) din punctul de vedere al alocării benzilor de frecvenfe. z) zona tropicală. telecomunicafii). Suprafafa globului pămîntesc a fost împărfită în trei regiuni (v. fig.), cu ajutorul a trei „linii" convenfio- Benzilor, alocarea ~ de frecvenfe 456 Benzilor, alocarea ~ de frecvenfe nale AA, BB, CC, cari unesc cei doi poli: regiunea I e limitată plus teritoriile Iranului situate dincolo de linia AA) şi include 'de liniile AA şi BB (cuprinzînd în plus teritoriile URSS şi Turciei Sudul Asiei, Australia, Indonezia şi insulele Pacificului, situate dincolo de linia AA şi, în minus, teritoriile Iranului Alocarea benzilor de frecvenfe e efectuată separat pentru fie- situate între liniile AA şi BB) şi include Europa, Africa, Nordul care dintre cele trei regiuni. Fiecare bandă e împărfită, la rîndul ei, Asiei şi Orientul Apropiat; regiunea II e limitată de liniile BB în canale afectate cîte unei singure emisiuni (v. Canal de frecvenfe). şi CC şi include cele două Americi; regiunea III e limitată de Benzile alocate în intervalul 14 kHz*-10 500 MHz principa- liniile CC şi AA (cu excepfia teritoriilor URSS şi Turciei cari lelor servicii de telecomunicafii, în regiunea I (care include şi intră între aceste linii şi cari aparfin regiunii I, şi cuprinde în fara noastră), sînt următoarele: 1. R a d i odi f u z i u n e (sonoră, şi televiziune) 150- • 285 kHz (banda „undelor lungi") 11 700—11 975 kHz (banda de 25 m) 525- •1605 kHz (banda „undelor medii") 15 100 --15 450 kHz (banda de 19 m) 3950- •4000 kHz (banda de 75 m) 17 700-..17 900 kHz (banda de 17 m) 5950- •6200 kHz (banda de 50 m) 21 450—21 750 kHz (banda de 14 m) 7100- 9500- •7300 kHz (banda de 42 m) • 9775 kHz (banda de 32 m) 25 600—26 100 kHz (banda de 11 m) 40,5 •• 68 MHz (banda 1 de unde ultrascurte) 470—585 MHz (banda IV de unde ultrascurte) 87,5 174 •100 MHz (banda 11 de unde ultrascurte) ••216 MHz (banda Iii de unde ultrascurte) 2 610—960 MHz Radioamatori (banda V de unde ultrascurte) 3 500 - 3 800 kHz 28 000—29 700 kHz 2 300— 2 450 MHz 7 000- 7 150 kHz 144... 146 MHz 5 650- 5 850 MHz 14 000-14 350 kHz 21 000- «21 450 kHz 420— 460 MHz 1 215--- 1 300 MHz 10 000-10 500 MHz 3. Servicii fixe şi mobile (în general terestre) 14- 70 kHz 5 730-. 6 200 kHz 14 350-15 000 kHz 72— 130 kHz 6 765- 7 000 kHz 15 100—16 460 kHz 1605 --2850 kHz 7 300— 8 195 kHz 17 360--21 000 kHz 3155—3400 kHz 9 040 -10 000 kHz 21 750—21 850 kHz 3501-..3900 kHz 10 100- -11 175 kHz 22 720-23 200 kHz 3950—4063 kHz 4438—5480 kHz 11 400-.12 330 kHz 13 360—14 000 kHz 23 350-27 500 kHz 31,7-.. 41 MHz 156 ... 174 MHz 2450-•• 2 700 MHz 70 ... 72,8 MHz 235 — 328,6 MHz 3300-.. 4 200 MHz 75,2— 78 MHz 335,4- 420 MHz 4400- 5 000 MHz 80 ••• 83 MHz 460 ... 470 MHz 5850— 8 500 MHz 85 — 88 MHz 1300 -.1600 MHz 100 -108 MHz 1700 —2300 MHz 4. Radionavigafie (maritimă sau aeronautică) 9800—10 000 MHz 70—130 kHz 285—415 kHz 2? 700-31 700 kHz 68 ... 70 MHz 216 - 235 MHz 1600--. 1 700 MHz 72,8— 75,2 MHz 328,6— 335,4 MHz 2700— 3 900 MHz 78 .•• 80 MHz 420 — 460 MHz 4200*•• 4 400 MHz 83 — 85 MHz 585 — 610 MHz 5000— 5 650 MHz 108 •••118 MHz 960 —1215 MHz 5. S e r v i c i i mobile maritime 8500—10 000 MHz 14-.• 160 kHz 2625---2650 kHz 12 330—13 200 kHz 255— 285 kHz 4063—4438 kHz 16 460-•• 17,360 kHz 415— 525 kHz 6200—6525 kHz 8195 — 8815 kHz 6.Servicii aeronautice 22 000•••22 720 kHz 255-.• 285 kHz 5 430— 5 730 kHz 15 000.-.15 100 kHz 325- 405 kHz 6 525-.. 6 765 kHz 17 900-18 030 kHz 2850 —3155 kHz 8 815 — 9 040 kHz 21 850-• -22 000 kHz 3400 -3500 kHz 10 000—10 100 kHz 23 200—23 350 kHz 3800—3950 kHz 11 175—11 400 kHz 118— 144 MHz 4650—4850 kHz 13 200—13 360 kHz 146- 156 MHz 7.Servicii auxiliare ale Meteorologiei (în excluzivitate) 2045-2065 kHz 27 500-•-28 000 kHz 8. Frecvenfe al o cate unor scopuri speciale a) Alarmă, ajutor, apel b) Frecvenfe etalon c) Scopuri medicale, industriale, efc. 143 kHz (pentru nave) 2 500 kHz 13 560 kHz 333 kHz (pentru avioane) 5 000 kHz 27 120 kHz 500 kHz (penfru nave, telegrafie) 2182 kHz (pentru nave, telefonie) 156,8 MHz (pentru nave, telefonie) 10 000 kHz 15 000 kHz 20 000 kHz 40 680 kHz Benzilor, nomenclafura ~ de frecvenfe 457 Benzină i. Benzilor, nomenclatura ~ de frecvenfe. Telc.: Undele herfziene, folosife sau susceptibile de a fi folosite în radiocomunicafii, se clasifică după frecvenfă în benzi (sau game) cuprinse între 0,3*10NHz (excluziv) şi 3*10NHz (incluziv), unde N e numărul de ordine al benzii, numirea acesteia făcîndu-se după unitatea în care pot fi exprimate lungimile de undă respective: Ban- da Intervalul de frecvenţe Intervalul de lungime de undă Numirea 4 3 kHz*.-30 kHz 10 000 — 100 000 m Unde miriametrice 5 30 kHz—300 kHz 1000—10000 m Unde kilometrice 6 300 kHz---3 MHz 100—1000 m Unde hecfometrice 7 3 MHz---30 MHz 10—100 m Unde decamefrice 8 30 MHz- -300 MHz 1 — 10 m Unde metrice 9 300 MHz—3000 MHz 0,1—1 m Unde decimetrice 10 3000 MHz--30 000 MHz 0,01—0,1 m Unde centimetrice 11 30000 MHz---300 000 MHz 0,001—0,01 m Unde milimetrice Această clasificafie zecimală corespunde aproximativ şi din punctul de vedere al fenomenelor predominante în propagarea undelor respective. De exemplu, undele hecfometrice se propagă ziua în undă de sol, iar noaptea, ionosferic; undele deca-mefrice se propagă în principal ionosferic; undele metrice se propagă troposferic în rază optică şi prin difracfiune; la undele decimefrice, propagarea prin difracfiune e fără importanfă, etc. (V. şi Propagarea undelor herfziene.) Nomenclatura zecimală a fost adoptată de Comitetul Consul-taliv Internafional de Radiocomunicafii (CCIR) pentru a înlocui vechea terminologie imprecisă, corespunzătoare fie clasificării în unde lungi (kilometrice), medii (hecfometrice), scurte (metrice) şi ultrascurte (metrice şi decimefrice), fie clasificării însoţite de indicative în frecvenfe foarfe joase — VLF (unde miriametrice), joase — LF (unde kilometrice), mijlocii — MF (unde hecto-metrice), înalte — HF (unde decamefrice), foarte înalte — VHF (unde metrice), ultraînalte — UHF (unde decimefrice), supraînalte — SHF (unde centimetrice) şi extrem de înalte — EHF (unde milimetrice). (V. şi Microunde). 2. Benzilpenicilină. Farm.: Sin. Penicilina G. V. sub Penicilină. 3. Benzimidazol. Chim.: Combinafie organică constituită dintr-un ciclu benzenic care are alipit un ciclu imidazolic, obfinută prin condensarea o-fenilendiaminei cu acid formic, după reacfia: H H H ✓cx >NH2 N HC NC HO\ HC NC \ II I + ,CH -» II I CH HC C c/y HC C J c nh2 c N H H Se obfine sub forma de cristale rombice cu p. t. 170° şi are p. f. peste 300°. Benzimidazolul are un caracter aromatic pronunţat; ciclul imidazolic e mai rezistent la oxidare decît ciclul benzenic. 4. Benzină, pl. benzine. Ind, pefr.: Produs petrolier sau de sinteză, compus în general din hidrocarburi parafinice, naftenice, aromatice, olefinice, de la cele cu pafru atomi de carbon în moleculă (butani, butilene) pînă la cele cu temperatura de fierbere de circa 200°. Cea mai mare parte din benzina consumată se obfine la prelucrarea fifeiului şi a gazelor din şantierele petroliere; o mică parte rezultă la distilarea distructivă a şisturilor bitumi- noase, la hidrogenarea cărbunilor, respectiv a gudronului de cărbuni (procedeul Bergius), cum şi din gazul de apă (procedeul Fischer-Tropsch), preparat fie din cărbuni, fie din metan, în compozifia benzinelor, în special a celor penfru aviafie, intră anumite hidrocarburi sintetice, ca: isopropilbenzen, neo-hexan, etc. şi, în unele cazuri, hidrocarburi aromatice obfinute la distilarea cărbunilor (benzen, toulen, etc.). Benzina obfinută la prelucrarea fifeiului şi a gazelor din şantierele petroliere provine din următoarele procese: de-gazolinarea gazelor de sondă (gazolină); distilarea atmosferică a fifeiului (benzină de distilafie primară, sau directă); frac-fionareâ gazolinei şi a benzinei penfru obfinerea de componenfi rezistenfi la detonafie; cracarea termică a păcurii şi a distilatelor grele (benzină de cracare); cracarea catalitică a distilatelor grele şi, eventual, a păcurii (benzină de cracare catalitică); reformarea termică a fracfiunilor grele de benzină primară (benzină de reformare termică); reformarea catalitică a fracfiunilor grele de benzină primară (benzină de reformare catalitică) (v. Aromatizare); polimerizarea termică sau catalitică a gazelor saturate şi nesafurate (benzină de polimerizare); alchilarea termică şi în special catalitică a isobutanului şi a benzenului cu diferite olefine (benzină de alchilare); procedee de sinteză. După modul de fraefionare, se deosebesc (în special ia benzinele de distilafie primară): benzina medie sau totală (cu intervalul de fierbere de circa 50—200°), benzina uşoară (circa 50—150°) şi benzina grea (circa 150—200°). Benzina stabilizală e produsul provenit în special de la cracare, din care s-au extras hidrocarburile gazoase sau cele prea volatile (v. Stabilizare). Compozifia benzinelor depinde de materia primă din care provin şi de procesul de fabricafie. Astfel, benzina de distilafie primară şi gazolina sînt compuse din hidrocarburi parafinice, naftenice şi aromatice, în diferite proporfii. Celelalte benzine confin şi hidrocarburi nesafurate; în cele rezultate din procesele catalitice, proporfia acestor hidrocarburi e în general mai mică. Prezenfa hidrocarburilor nesafurate şi în special a diolefinelor nu e dorită. Acestea se oxidează în timpul depozitării şi produc gume cari se depun în sistemul de alimentare şi în camera de ardere a motorului, împiedicînd astfel buna lui funcfionare. în tabloul I se prezintă analiza unor benzine romîneşti, cum se obfin la disti'lafia primară a unor fifeiuri şi la cracarea termică a păcurii parafinoase. Tabloul I. Caracteristicile unor benzine romîneşti _________________(de distilafie primară) ________________________ Benzină Jitel paraflnos Jifei a: sfaltos Cracare termică Moreni ŢjŢ 3 Moldova Aj (Muntenia) A3 (Oltenia) Pe reziduu Pe cocs Densitatea la 15° 0,7515 0,750 0,7583 0,768 0,763 0,7362 0,7420 Distilafia iniţial, °C 57 68 58 56 63 37 37 50%, °C 128 136 137 136 146 131 124 final, °C 190 200 195 200 200 196 188 Presiunea de vapori, mm col. Hg 118 145 160 155 140 510 502 Temperatura de con- sub sub sub sub gelare, °c — —80 —80 —80 —80 — — Sulf, o/o 0,002 0,006 0,02 0,02 0,007 0,08 0,12 Cifra de Iod 0,28 0,30 0,51 0,07 0,05 86,4 86,5 Aromate, % 21 * 12 14 15 7 17,9 19,3 Naftene, % 23 34 36 53 57 14,6 12,7 Parafine, % 56 54 50 32 36 44,0 41,0 Olefine, % 23,5 27,0 Cifra octanică (fără tetraetil de plumb) 52 46 52,3 62 59,6 60,2 62,0 Benzinele sînt întrebuinfate în special drept combustibil mofor, Caracteristicile cele mai importante ale benzinelor sînt: H H C N hc?<%c'3\ II I 2CH Hcx>c\ 225 ■ PIEROTraiN DILUARE lfl CAI Temperatura atmosferică I. Aparai pentru determinarea curbei de distilafie. î) sobă de distilare; 2) balon Engler; 3) răcitor; 4) cilindru gradat. aparat se măsoară temperatura inifială şi finală de fierbere, temperatura pentru fiscare 10 cm3 de distilat, etc., cu o vitesă de distilare de 4--5 cm3 pe minut (20-”25 de picături în 10 secunde). Curba de distilafie permite să se prevadă uşurinfa cu care porneşte motorul, durata de încălzire, respectiv gradul de accelerare al acestuia, pierderile prin diluarea uleiului din carter şi tendinfa la formare a „dopurilor de gaze" în conductele de alimentare ale motorului. Aceste caracteristici ale benzinei pot fi obfinufe din temperatura la care distila 10, 50 şi 90% din benzină, cum şi din temperatura finală de fierbere. Fig. II 250r~ 30 ¥i0 50 60 70 Distilat, % Volum I. Curba de distilafie şi comportarea benzinelor în motoarele de automobil. reprezintă relafia dintre diferitele puncte ale curbei de distilafie şi comportarea benzinelor în motoarele de automobil. Empiric, s-a stabilit că, pentru pornirea uşoară a motorului, benzina trebuie să distile 10% în volum pînă la temperatura tio, dată de relafia: *io^1|25 (59+ i), în care t e temperatura motorului înainte de pornire. De asemenea, pentru a evita formarea de dopuri de gaze în conducte şi în carburator, datorite unei volatilităfi prea mari, temperatura la care distilă 10% în volum din benzină trebuie să satisfacă relafia: £io^>46,7 + 0,5 t. Pentru a asigura o uniformitate de funcfionare, temperatura pînă la care distilă 30% în volum din benzină, %), trebuie să satisfacă relafia: ^^62-f-1,5 t\ în care tl reprezintă temperatura de preîncălzire a amestecului aer-benzina care intră în motpr. O altă condifie generală, impusă benzinelor, e ca temperatura pînă la care distilă 90% în volum să fie cuprinsă între 150 şi 170®, la benzinele pentru motoarele cari funcfionează sub 15° (avion), şi între 195 şi 205°, la cele pentru motoarele cari funcfionează între 15 şi 30° (autovehicule). Tensiunea de vapori se determină într-un aparat special (bomba Reid), în care raportul dintre volumul benzinei lichide şi volumul spafiului de aer de deasupra e de 1:4. Determinarea se face de obicei la 37,8° (100°F), iar rezultatele se exprimă în mm col. Hg. Această tensiune de vapori e convenfională; tensiunea de vapori reală e în general cu 5*■ ■ 10% mai mare şi chiar mai mult, şi depinde de compozifia benzinei. Tensiunea de vapori Reid e mai mică decît cea reală, deoarece la temperatura determinării se produce vaporizarea completă a hidrocarburilor uşoare din benzină (propan, butan). Tensiunea de vapori se datoreşte în special butanului care se găseşte disolvat în benzină, fiindcă celelalte hidrocarburi, mai grele, au o tensiune de vapori foarte joasă. O benzină nu trebuie să confină propan, deoarece acesta se volatilizează uşor în timpul depozitării şi se pierde sau, dacă e în proporfie mare, poate produce uşor dopuri de gaze. în general, pentru fiecare procent de butan, tensiunea de vapori Reid a benzinei creşte cu aproximativ 50 mm col. Hg. Cunoaşterea tensiunii de vapori prezintă interes pentru siguranfa la transportul benzinei, pentru depozitarea ei, şi din punctul de vedere al formării de dopuri de gaze, cari pot produce oprirea motorului sau pot împiedica pornirea lui. Pentru o bună funcfionare a motorului, tensiunea de vapori nu trebuie să fie mai mare decît valorile date în fig. III, în funcfiune de temperatura atmosferică. Comportarea la ardere în motor se exprimă prin cifra octanică; la benzina pentru aviafie se mai determină şl cifra de performanfă (v. Detonafie). Cifra octanică se determină cu aparatul CFR (v. CFR, aparat ~). Determinarea conţinutului în gume (gume actuale) se face prin încălzire într-un curent puternic de aer, deci în condifii apropiate de cele din motor, în aparatul reprezentat în fig. IV. Se umple acest aparat cu ulei, care s3 menfine la 150°. Benzina se introduce într-un pahar, care se aşază în locaşul respectiv din aparat. La suprafafa benzinei încălzite se suflă un curent de aer cald. După evaporarea benzinei, reziduul (gumele) se cîntă-resc. Afară de gumele actuale se mai determină şi gumele potenfiale, adică reziduul care rezultă la evaporarea benzinei pe baia de apă într-o capsulă de cupru. Tendinţa la formare a gumelor se apreciază prin perioada de inducfie. Aceasta se măsoară într-o bombă în care se introduc benzină şi oxigen la 7 kg/cm2. După încălzire la 100’ III. Presiunea de vapori maximă permisă în funcfiune de temperatura atmosferică. IV. Aparat penfru determinarea gumelor actuale. 1) baie de ulei; 2) /ocaşuri pentru pahare cu benzină; 3) conductă de aer; 4) tuburi de aspirafie a vaporilor de benzină. presiunea creşte imediat prin dilatafia gazelor, se menfine un timp constantă şi apoi începe să scadă prin absorpfia oxigenului, care se produce prin oxidarea hidrocarburilor nesaturate. Timpul, în minute, pînă cînd începe să scadă presiunea, reprezintă perioada de inducfie. Benzină sintetică 459 Benzină sintetică S-a constatat că perioada de inducfie, exprimată în ore, echivalează cu o rezistenfă la oxidare pe durata unui număr corespunzător de luni în condifiile normale de stocare din rezervor.— Din punctul de vedere al întrebuinfării, se deosebesc mai multe feluri de benzine. Dintre cele întrebuinfate la motoare, cele mai importante sînt benzinele pentru motoare de aviafie şi pentru cele de automobil; afară de acestea, prezintă importanfă benzinele pentru diferite alte motoare, în general .stabile. Pentru motoarele din urmă se foloseşte în special o benzină grea, cu intervalul de fierbere de aproximativ 120—200°. Tabloul II cuprinde caracteristicile pe cari trebuie să le aibă, de obicei, benzinele de automobil şi cele de aviafie. Benzinele pentru motoare sînt constituite de cele mai multe ori din mai mulfi componenfi. Ele confin, astfel, butani şi gazolină pentru volatilitate, benzină de distilafie primară, benzină de cracare Tabloul II. Condifiile principale pe cari trebuie să le îndeplinească tipurile de benzină pentru motoarele de automobile şi de aviafie Tipul de benzină Automobile Aviafie Distilafie, inifial °C minimum 40 10% distilă la °C, maximum 79 80 50% distilă la °C 145 105 90% distilă la °C 195 145 97,5% distilă la °C — 180 final, °C, maximum 205 — Reziduu-J-pierderl, % maximum 4,5 2,5 Reziduu, % maximum 1,5 1,5 Aciditatea organică, mg KOH/100 cm2 maximum 3 1,2 Cifra de iod, % maximum — 15 Sulf, % maximum 0,1 0,05 Gume actuale, mg/100 cm3, maximum 10 2 Tensiunea de vapori, mm col. Hg, maximum 500 360 Perioada de inducfie, minute, minimum 240 —- Temperatura de congelare, °C, maximum — — 60 Cifra octanică fără fetraetil de plumb 60—75 70--90 Cifra octanică cu fetraetil de plumb 65---85 de la 85 la peste 100 sau de reformare, benzină de alchilare, efc. Benzina de cracare termică e utilă deoarece olefinele uşoare pe cari le confine permit o bună funcfionare a motorului la vitese mici. Hidrocarburile aromatice cari se găsesc în proporfie mare în benzina obfinută în unele procese catalitice (cracare şi în special reformare) sînt indispensabile penfru a asigura performanfele necesare la vitese mari. Afară de aceşti componenfi, benzinele de motoare mai confin anfioxidanfi penfru a împiedica formarea gumelor (v. Aditiv 1), şi fetraetil de plumb, pentru mărirea rezisfenfei la detonafie (v. Antidetonanf). Produsul cu fetraetil de plumb se numeşte benzină efilafă. Benzinele penfru mofoare de aviafie au o rezistentă la detonafie mai mare decît cele pentru automobile, deoarece motoarele respedive au un raporf de compresiune mai ridicat. Benzinele de aviafie au şi temperatura finală de fierbere mai joasă, iar în compozifia lor nu se admite decît o proporfie mică de hidrocarburi nesaturate, penfru a nu produce gume (în exemplul din tablou, cifra de iod e limitată la maximum 15). în plus, aceste benzine trebuie să aibă şi temperatură de congelare joasă, deoarece ela trebuie să asigure funcfionarea motorului la altitudini mari. Această condifie e în general uşor de îndeplinit; ea limitează însă proporfia de hidrocarburi aromatice. Benzinele penfru motoarele cu randament termic mai mic (cum sînt unele tipuri vechi de automobile, cele mai multe motoare pentru autocamioane şi motoarele mobile sau stabile pentru diferite alte scopuri) nu au nevoie de o rezistenfă mare la detonafie. De aceea, în compozifia acestor benzine nu intră, de obicei, decît benzină de distilafie primară şi benzină de cracare termică. Benzina mai e întrebuinfată ca solvent, pentru lămpi de mină, în farmacie, ca benzină normală, etc. Printre benzinele-solvent se deosebesc, în special, benzinele de extracfie şi tipurile numite white-spirit. Benzinele de extracfie se folosesc în special pentru extracfia prin disolvare a uleiului din seminfele oleaginoase sau din turtele rămase după presarea acestor seminfe, în spălătoriile chimice, etc. Benzina de extracfie e o fracfiune îngustă, obfinută prin fracfionarea benzinei de distilafie primară. Volatilitatea şi remanenfa benzinelor folosite ca solvenfi sînt determinate de constantele de distilare; neutralitatea chimică se obfine prin distilare. Principalele tipuri de benzine de extracfie folosite în fara noastră sînt următoarele: Benzina de extracfie tip A (60*,,100°) Benzina de extracfie tip B (70-”100°) Benzina de extracfie tip C (80”*115°) Benzina grea (white-spirit) (140”200°). Din motive de igienă industrială, confinutul în hidrocarburi aromatice al benzinei de extracfie se limitează, uneori, la 3 sau chiar la 2%. Confinutul în hidrocarburi aromatice al whife-spirif-ului se limitează, uneori, la maximum 20% sau chiar mai pufin. Acest solvent e întrebuinfat în industria lacurilor şi a vopselelor, a cauciucului, etc. Benzina pentru lămpi de mină e o fracfiune îngustă din fifei (80-'*100°), care poate fi nerafinată dacă nu confine o proporfie mare de compuşi ai sulfului. Benzina farmaceutică e un produs foarte bine rafinat, cu intervalul de fierbere de 65>-100°. Benzina normală, cu intervalul de fierbere de circa 65--950, trebuie să fie de asemenea bine rafinată. Această benzină serveşte în special ca agent precipitant la diferite determinări de laborator şi de aceea compozifia ei e riguros controlată. Ea se obfine fie din jifeiuri selecfionate, fie prin tratare cu bioxid de sulf lichid, astfel încît confinutul în hidrocarburi aromatice să nu depăşească 0,5%. Confinutul în hidrocarburi naftenice e de asemenea limitat (maximum 19%). î. ~ sintetică. Ind. chim., Ind. petr.: Amestec de hidrocarburi cu limitele de fierbere asemănătoare cu cele ale benzinelor provenite din fifei, şi care se obfine prin reacfii, în anumite condifii de temperatură şi de presiune, între hidrogen şi substanfe sau materiale cari confin carbon (v. Berginizare; Fischer-Tropsch, procedeul Hidrogenarea cărbunilor; Hidro-genarea gudroanelor; Jifei sintetic). Metodele de preparare a acestui tip de carburant sînt: sinteza propriu-zisă, degradarea menajată, cu ajutorul căldurii, a anumitor combustibili mai grei, cum şi hidrogenarea. Ca procedee de sinteză propriu-zisă trebuie considerate procedeele de tipul „Fischer-Tropsch", în cari benzina sintetică e obfinută prin hidrogenarea catalitică, sub presiune, a oxidului de carbon, amestecul de oxid de carbon şi hidrogen fiind ob-finut prin gazeificarea cărbunilor. Procedeele de degradare menajată, cu ajutorul căldurii, sînt: pirogenarea cărbunilor şi cracarea combustibililor lichizi grei. Pirogenarea cărbunilor se poate realiza la temperatură înaltă (în cocserii sau în uzine de gaz), cînd carburanţii sînt subproduse, sau la temperatură joasă (semicocsificare). Acest din urmă proces e propriu industriei carburanţilor. Cracarea combustibililor lichizi grei proveniţi din fifeiuri naturale, sau a gudroanelor de cărbuni, e descrisă sub Cracare. Prin degradare menajată se realizează îmbogăţirea în hidrogen a fracţiunilor uşoare. Pentru a avea în carburant raportul H/C Benzinoform 460 Benzochinonici, coloranfi ~ corespunzător raportului respecfiv din benzină, trebuie să se realizeze următoarea schemă tehnologică; combustibil mineral (cărbune) acţiunea căldurii (distilare uscată) acfiune menajată a căldurii gudroane benzină <----------- Se obfin, astfel, produse din ce în ce mai uşoare (mai bogate în hidrogen) şi se elimină un reziduu de carbon din ce în ce mai abundent. Procedeele de hidrogenare se aplică fie uleiurilor grele (produse naturale provenite din fifei sau gudroane de cărbuni), fie combustibililor solizi (cărbuni). Prin hidrogenare se compensează deficitul de hidrogen care se produce în procesele de descompunere (cracare termică sau catalitică, respectiv „degradarea menajată" menfionată mai sus), prin introducerea de hidrogen în circuit. Se tinde astfel la realizarea raportului H/C necesar pentru benzină în mai mare măsură, obţinîndu-se randamente mai mari de benzină. Benzinele sintetice, rezultate din hidrogenare, au indice octanic relafiv mare şi o bună susceptibilitate la amestecarea cu aditivi antidefonanfi (tetraetil-plumb). De exemplu, se obfin benzine cari au: indicele octanic 90---92 Ia un adaus de 0,08% tetraeti l-plumb şi indicele octanic 96, pentru 0,16% tetraeti I-plumb. Afară de benzinele sintefice, obfinute prin procese de hidrogenare, se produc prin sinteză directă carburanţi superiori, atît penfru folosire directă, cît şi pentru adaus. De exemplu, isobutilenul e polimerizaf la diisobutilen (2,2,4-trimefilpentan), care apoi, prin hidrogenare, dă isooctan. Se poate obfine astfel isooctan pur (cu indicele octanic 100) sau un amesfec de octani cu indicele octanic 95-97. î. Benzinoform. Ind. chim. V. Tetrâclorură de carbon. 2. Benzifă. Ind. chim., Expl.: 1,3,5-Trinitrobenzen. E un exploziv brizanf, folosit ca exploziv de încărcare. Benzita e mai pufin sensibilă la lovire decît a-trinitrotoluenul sau trotilul. Cristalele de benzifă se aglomerează mai greu prin presare decît cele de acid picric sau de trotil. Astfel, la presiunea de 4000 kg/cm2, se ajunge la o densitate volumetrică de 1,65, pe cînd Ia melinită, la aceeaşi presiune, s-ar ajunge la o densitate volumetrică de 1,74. Vifesa de detonafie la densitatea de încărcare de 1,65 e mai mare decît a acidului picric şi a trotilului. Temperatura de topire a explozivului e de 131°, iar căldura de formare AH^98= +4,5 Kcal/mol. Benzita se prezintă sub formă de cristale rombice incolore şi se obţine industrial din a-trinitrotoluen prin oxidarea grupării metil cu bicromat de potasiu în solufie sulfurică şi fierberea cu apă a acidului 2,4,6-trinitrobenzoic. Produsul întrebuinfat ca exploziv are temperatura de topire de 120° şi e un amestecai isomeri lor 1,2,3-şi 1,2,4-trinitrobenzen. E pufin întrebuinfată, din cauza dificulfăfilor de obfinere. 3. Benzo, coloranfi Ind. chim.: Unii coloranfi azoici (v. Azoici, coloranfi ~) direcţi, în general cu rezistenţe bune, întrebuinfafi în special la vopsirea bumbacului. Excepţie face benzoflavina, care e un colorant acridinic. 4. Benzoaf, pl. benzoafi. Chim.: Sare sau ester al acidului benzoic. 5. ~ de benzii. Chim.: C6H5—COO — CH2 — C6H5. Ester al acidului benzoic cu alcoolul benzilic. Se prezintă ca lichid uleios, incolor, cu miros balsamic, cu p. f. 323°, solubil în alcool etilic, în eter etilic şi în cloroform. Benzoatul de benzii e componentul principal al balsamurilor de Tolu şi de Peru. Se găseşte, de asemenea, în uleiurile de tuberoze şi de ylang-ylang, Se prepară din benzaldehidă, alcool benzilic şi sodiu metalic sau din clorură de benzii şi benzoat alcalin. E întrebuinţat în parfumerie, ca fixator şi ca solvent al substanţelor odorante cristaline (disolvă 100% heliotropină, 25% mosc sintetic). Se utilizează şi în medicină. 6. ~ de naffol. Farm. V. Benzonaftol. 7. ~ de sodiu. Chim.: QH5—COO—Na. Subsfanfă care cristalizează cu o moleculă de apă, solubilă în apă în proporţie de 56,2%, solubilă în alcool în proporţie de 7,7%. E întrebuinţată în medicină ca dezinfectant intestinal, cum şi la prepararea conservelor, pentru acţiunea sa antifermentativă. 8. Benzocaină. Farm, V. Anestezină. 9. Benzochinonă. Chim.: Unul dintre isomerii cari au formulele de structură: O il C HC7 XCH ii II HC CH C li O p-benzochinona (1,4-benzochinonă) H HC7 XC=0 I I HC C = 0 H o-benzochlnonă (1,2-benzochinonă) p-Benzochinona (1,4-benzochinona) se prezintă sub forma de prisme monoclinice galbene, cu p. t. 115,7°, sublimabile, greu solubile în apă, solubile în alcool şi în eter. Are un miros pătrunzător şi e lacrimogenă şi toxică. Ea poate fi preparată prin oxidarea multor derivaţi monosubstituifi ai benzenului. Industrial, se fabrică prin oxidarea aniiinei (intermediar se formează negru de anilină) cu acid cromic şi acid sulfuric, sau cu bioxid de mangan. p-6'enzochinona se caracterizează printr-o mare reactivitate; la aer şi în special lă lumină se descompune cu uşurinţă; cu pulbere de fier în mediu apos neutru se reduce uşor la hidro-chinonă, cu care formează o combinaţie moleculară greu solubilă şi intens colorată: chinhidrona (v.). Cu clorhidrat de hidroxilamină şi cu clorhidrat de semi-carbazidă se formează derivaţi carbonilici caracteristici (oxime şi semicarbazone). p-Benzochinona e întrebuinţată în tăbăcărie, ca materie primă peniru hidrochinonă şi materii colorante pentru bumbac. (V. Chinone; Maferii colorante chinonice). o-Benzochinonă (1,2-benzochinona) se prezintă într-o formă labilă incoloră şi o formă stabilă, —1 cristale prismatice de culoare roşie, cari se descompun la 60•••70°, greu solubile în alcool, solubile în acetonă. Se prepară prin dehidrogenarea pirocatechinei cu oxid de argint. Nu e volatilă, o-benzochinona e mai puţin întrebuinţată decît isomerul său para. 10. Benzochinonici, coloranfi Ind. chim.: Derivaţi ai p-benzochinonei, dintre cari cei mai importanţi sînt cei din seriile 2,5-diarilamino-1,4-chinone şi arilaminotiazinchinone. Aceştia sînt coloranţi de cuvă (v.) cari însă nu reclamă, la vopsire, decît o alcalinifafe foarte slabă, o temperatură joasă şi un timp scurt. De aceea sînt foarte mult întrebuinţaţi drept coloranţi de cuvă pentru lînă, de obicei în combinaţii cu indigoul. Rezistenţele acestor coloranţi la umed sînt, în general, bune pînă la foarte bune. Stabilitatea la lumină, în special a arilaminotiazinchinonelor, e deosebit de bună. în ultimul timp, din cauza unei întrebuinfări restrînse a indigoului, aceşti coloranţi sînt folosifi din ce în ce mai mult. Ei se numesc, în general, coloranfi Helindon. Galbenul Helindon CG se obfine prin condensarea p-benzochinonei cu p-cloranilină, în mediu apos, în prezenfa acetafului de mangan, urmată de oxidare cu apa oxigenată. Colorantul se găseşte în comerţ, fie în amestec cu cantitatea necesară de hidrosulfit, pentru a uşura procesul de vopsire, fie ca sarea de sodiu a esterului sulfuric al leucoderivatului (galben indigosol HCG) care e întrebuinfat, în special, la imprimeuri (v. şi sub Cubosoli), fiind solubil, IBenzoe 461 Benzoină Arilaminotiazinchinonele se obfin în suspensie apoasă, din diarilaminediclorchinone, prin tratare cu solufie de sulfhidrat de sodiu. Produsele cu molecule mai mari sînt coloranţi de cuvă pentru bumbac. 1. Benzoe. Chim., Farm.: Răşină balsamică, constituită din produsul de secrefie patologic al scoarfei unor arbori, din genul Styrax, familia Styracaceae, cari cresc în IndiiJe orientale (Styrax benzoin Dryand.), în Vietnam, etc. (Styrax benzoides Craib, Styrax tonkinense Pierre). Aceşti arbori nu au glande speciale de secrefie, produsul fiind exsudat, după producerea unor leziuni pe trunchiul lor. După provenienfa şi compozifia produsului, se deosebesc următoarele tipuri mai importante: Benzoe de Siam sau de Laos, care se prezintă fie sub forma de conglomerate de culoare galbenă, fie ca blocuri sau fărî-mături de culoare brună, cu miros vanilat, cu gust dulce, la început, şi acru-înfepător, în urmă, cu p. t. 60 — 70° şi d. 1,15—1,23. E uşor solubil în alcool etilic la rece şi are indicele de aciditate 140 — 170 mg KOH/g, indicele de saponificare 220 — 240 mg KOH/g; confine cenuşă circa 2%. E constituit, în principal (70 — 80%), din eteri compuşi ai acidului benzoic cu alcooli rezinici, confinînd: 20 ■•*23% acid benzoic liber, 1,5% vanilină; eterii compuşi sînt formafi din benzo-rezinol şi siarezinotanol. Benzoe de Sumafra, mai pufin aromat decît precedentul, cu p.t.95°, d. 1,12 1,16, indicele de aciditate 100— 130 mg KOH/g, indicele de saponificare 180 —230 mg KOH/g, şi circa 1,5% cenuşă. E constituit, în principal, din eteri compuşi ai acidului cinamic cu alcooli rezinici, confinînd: acizii cinamic şi benzoic liberi, 13—18%; cinamat de cinamil (stiracină), 2'-3%; eter propilfenilcinamic, 1%; vanilină, 1%; mici cantităfi de benzaU dehidă, cinamat şi benzoat de benzii, etc.; eterii compuşi sînt formafi din benzorezinol şi sumarezinotanol. Se mai cunosc: benzoe de Calcufa, de Bogota, de Pa/em-bang, etc., cu proprietăfi şi compozifie asemănătoare. Toate tipurile de benzoe sînt insolubile în apă, solubile în alcool, pufin solubile în eter, în cloroform şi în sulfură de carbon. Se întrebuinfează în industria cosmetică, în parfumerie, în medicină şi în farmacie, sub formă de tinctură, de pomadă, apă medicinală, etc. — Sin. Smirnă, Răşină mirositoare. 2. Benzoestrol. Farm.: 3-Etil-2,4- bis-(p-hidroxifenil)-hexan, care apare în opt isomeri. Compusul acceptat pentru între-buinfarea medicală şi numit benzoestrol e amestecul race-mic „B-2" al lui Stuart. Se prezintă sub formă de cristale cu p.t. 162—166°, — uşor solubile în acetonă, în eter, în alcool etilic, în alcool metilic şi în solufie diluată de hidroxid de sodiu; e solubil în uleiuri vegetale, potrivit de solubil în acid acetic glacial, pufin solubil în benzen, în cloroform, în eter de petrol şi în alcool etilic diluat; e practic insolubil îrî apă şi în acizi minerali diluafi. în solufie de alcool de 75% e neutru fafă de turnesol. Benzoestrolul se foloseşte la combaterea deficienfe-lor oestrogene, în tratamentul cancerului prostatei şi al sînului. Dă efecte secundare, cum sînt: amefeală, vărsături, dureri de cap, edeme, emoragii uterine. Se administrează oral sau intra-muscular, în doze de 2 — 5 mg pe zi. Sin. Octofolin. s. Benzofenonă. Chim.: C6H5—CO—C6H5. Cristale rombice cu p. t. 49°, insolubile în apă, solubile în alcool, în eter şi în acid acetic glacial. Se prepară prin acfiunea clorurii de benzoil asupra benzenului disolvat în sulfură de carbon, în prezenfa clorurii de aluminiu. Se întrebuinfează în sinteze organice şi ca fixator în parfumerie. 4. Benzoform, coloranfi Ind. chim.: Coloranfi direcfi (v.), întrebuinţaţi, în special, la retratări pe fibră cu formaldehidă. Prin aceasta, stabilitatea lor Ia umed devine mai bună, nuanfa se schimbă pufin, iar stabilitatea lor la lumină nu se schimbă deloc. în general, aceşti coloranfi confin, drept componenfi de cuplare, rezorcină, metaaminofenol sau metafenilendiamină. Unii se alterează cînd sînt depozitafi la âer umed sau la cald. Nuanfele utilizate de obicei sînt negru şi brun. Cei mai noi coloranfi din această serie au şi nuanfe deschise. Sin. Neoform, Formal, Calcoform, Plutoform. 5. Benzoic, acid Chim.: C6H5—COOH. Primul acid din seria aromatică; eo substanfă cu p. t. 122°, p. f. 249° la 500 mm col. Hg, d^5= 1,2659, 1,53974, care se găseşte în unele răşini naturale, în special în smirnă (răşină de benzoe), de unde a şi ros izolat prima dată. Industrial se prepară prin oxidarea catalitică a toluenului, în prezenfa pentaoxidului de vanadiu depus pe cărbune activ, sau prin hidroliza feniltriclormetanului obfinut prin clorurarea toluenului. Acidul benzoic e întrebuinfat, ca materie primă de sinteză, la prepararea unor intermediari prefioşi în industria materiilor colorante (coloranfi de anilină, coloranfi ântrachinonici), la prepararea unor esteri pentru parfumerie (esterii metilic, amilic şi benzilic), cum şi la prepararea benzoatului de sodiu întrebuinfat drept conservant în industria alimentară. Benzoatul de sodiu şi benzoatul de litiu sînt întrebuinţate, de asemenea, în farmacie, ca expectorante şi antiseptice. Din acidul benzoic se prepară clorura de benzoil, un reactiv întrebuinfat mult în industria de sinteză organică. a. Beozoică, aldehidă Chim.: Sin. Benzaldehidă (v.)- 7. Benzoilare. Chim. V. sub Acilare. 8. Benzoil-benzoic, acid o- Ind. chim.: Monoester al acidului ftalic, produs intermediar la fabricarea antrachinonei pe cale sintetică, din anhidridă ftalică şi benzen, în prezenfa clorurii de aluminiu. în prima fază se formează acidul o-ben-zoil-benzoid, care în faza a doua condensează la antrachinonă în prezenfa acidului sulfuric. H ^C\ HC XC—COv I II )o HC C—CO' H H ^C\ HC CH I II HC CH 'V H -f AICI3 HC I HC CO li vSo H I OH H C XCH I II HC CH H h2so4 HC H C \/ O II c H C I II II HC C C XV H H H O CH I CH Pentru prima fază s-a propus inifial să se facă reacfia de condensare în exces de benzen ca solvent. Astăzi reacfia se execută fără solvent, în mori cu bile. Cristalizează din apă cu o moleculă de apă, dînd cristale triclinice, cu p. t. 94°; anhidru, cristalizează din xilol, cu p. t. 127°. OH O I il 9. Benzoină. Chim.: C6H5—CH—C—C6H5. Cetoalcool aromatic, fenil-(a-oxi-benzil)-cetonă; e un produs de reducere a acidului benzoic sau de oxidare a hidrobenzoinei. Se prepară prin condensarea benzaldehidei sub acfiunea catalitică a ionului cian (CN~): O C6H5 O C6H5 II I CN- II I C6H5—C—H + CH = 0 » C6H5—C-CH-OH. Se produce o reacfie de condensare benzoinică, o cataliză specifică a ionului CN~: C6H5C6H5 C6H5C6H5 c6h5 C6H5 r I I r I I — KCN f I K O—CH-FC—O -> K [O-C-—C-OH o=C-CH-OH . II L I I CN H CN H Benzonafîol 462 Berbec Benzoină se prezintă în două forme isomere, optic ăctive, cari se racemizează uşor: dl-benzoina apare în cristale galbene cu p. t. 137° şi p. f./768 mm col. Hg 343—344° (p. f./12 mm col. Hg 194°); e uşor solubilă în alcool, greu solubilă în apă şi în eter. E oxidată în benzii, la temperatura camerei, de soluţia Fehling. Dă o coloraţie roşie-purpurie cu o soluţie de hidroxid de sodiu. — l-Benzoina are p. t. 131 •••132,5° şi [a] ])2 — 117,5° în acetonă. — d-Benzoina are p. t. 131 — 132,5° şi [a]])24-120,5° în acetonă. Benzoină e întrebuinfată ca materie primă în sinteza multor medicamente ^tifen, trasentină, tiotrasentină, difemin R, suavitil). 1. Benzoiiaffol. Chim., Farm.: C6H5 —COO —Q0H7. Eter (3-naftolic al acidului benzoic. E o pulbere cristalină, albă, fără gust, solubilă în alcool şi în clorofofm, insolubilă în eter, foarte puţin solubilă în apă. E întrebuinfat ca antiseptic intestinal. Sin. Benzdat de neftol. 2. BenzonifrsI. Chim.: CgHg— C EE N. Ulei incolor cu miros de migdale amare, cu p. t. —12,9°; p. f. 190,7°. Se găseşte în gudroanele de huilă. Se întrebuinţează în sinteze organice şi ca insecticid. 3. Benzcpurpurină. Chim.: Materie colorantă azoică substantivă. Tipurile întrebuinţate cel mai mult sînt: benzopurpu-rina 4 B, care se prepară din acid naftionic şi o-toluidină, şi benzopurpurina 10 B, în care se înlocuieşte toluidina cu anisidina. E unul dintre cei mai importanţi coloranfi roşii pentru bumbac. 4. Benzoxazol. Chim.: Substanţă eterociclică cu azot şi cu oxigen, care se formează prin cuplarea ortoaminofenolului cu acid formic, cînd rezultă un ciclu de cinci atomi lipit de unul de şase atomi de H carbon. E o substanfă cristalină cu p. t. 31° şi p, f. 183 , insolubila in apa. Prin hidro- HC C-----------------O liză cu acizi minerali (de ex. acid clorhidric) I II se scindează în ortoaminofenol şi acid /^\ formic. Prin cuplarea ortoaminofenolului C N cu alţi acizi sau anhidride organice se H obfin benzoxazoli substituifi. 5# Benzpiresi. Chim.: Hidrocarbură aromatică polinucleară care apare în două forme isomere, avînd un nucleu benzenic alipit la piren: H C HC/ \h II I HC C cf CH I II HC^ XC/ XCH i II I! HC C CH ^ \/ I II HC CH H 1,2-benzpiren H C HC^ XCH I II H hc'WSh I II II I HC C *C CH xXcy c I II H HC CH H 4,5-benzpiren Isomerul 1,2-benzpiren se găseşte în gudroanele de cărbuni de pămînt şi în unele reziduuri petroliere, de unde a şi fost izolat sub forma de ace galbene cu p.t. 176,5-*177,5° şi p.f. 310—312° la 10 mm col. Hg, E solubil în benzen, solufia prezentînd fluorescenfă în violet. Are acfiune cancerigenă şi e folosit pentru provocarea cancerului experimental la animale. — Isomerul 4,5'benzpiren se găseşte, de asemenea, în gudroanele de cărbuni de pămînt şi în unele reziduuri petroliere. Se prezintă sub formă de prisme galbene cu p. t. 178—179°, cari sublimează la 250°/3-**4 mm; nu are acfiune cancerigenă. 6. Benzfiazol. Chim.: Substanfă eterociclică cu azot şi cu sulf, care se obfine prin condensarea ortoaminotiofenolului cu acid formic în mod analog benzo- j_j xazolului. ^ ^ în general, benztiazolul şi derivafii HCs 4 c HC* 2CH lui se pot prepara plecînd de la ciclu benzenic substituit la care se alipeşte un ciclu tiazolic, de la un hetero- N ,, ciclu sau, în cazul derivafilor, de la ^ un benzfiazol care are grupări func-fionale la carbonul din pozifia 2, cari pot fi transformate. Se poate pleca, astfel, de la tioanilide: Ar—NH—CS—R, ariI-tiouree: Ar—NH—CS—NH2, isotiocienafi de arii: Ar—N = C = S, N-acil-orto-aminotiofenoli: HS—Ar—NH—CO—R, uretani ai orto-aminotiofenolilor: HS—Ar—NH—COOR, tioamide derivate ale aminelor aromatice: Ar—NH—CS—R, etc. Benztiazolul se prezintă sub forma unui ulei cu p. f. 230° greu solubil în apă, solubil în alcool şi în sulfură de carbon. Are proprietăfi chimice analoge cu ale chinolinei. Benztiazolul şi derivafii lui sînt întrebuinfafi la prepararea unui mare număr de materii colorante (maferii colorante cianinice, materii colorante substantive, ca, de ex., Primuline) şi a unor sensibilizatori fotografici. 7. Benzfriazol. Chim.: Substanfă eterociclică avînd un ciclu de şase atomi de carbon comun cu unul de cinci atomi, — dintre cari trei sînt atomi de azot, — obfinut prin tratarea ortofenilendiaminei cu H acid . azotos. Se prezintă sub forma de cristale aciculare, solubile în benzen, cu HC C-------N p. t. 100°. II I II 8. Berardiopsis. Paleonf.: Mamifer din \ ordinul Cetacea, subordinul Odontocetae, C N familia Delfinidae, asemănător cu genul H H Berardius actual. în fara noastră au fost găsite vertebre de Berardiopsis miocenicus Koch în Sarmafianul de la Cluj. 9. Beraunii. Mineral.: Fe5[(OH)6 | (P04)2] * 3H20. Mineral din grupul fosfafilor hidratafi, identic cu eleonoritul (v.), de care se deosebeşte prin textura sa fin cristalină. Cristalizează în sistemul monoclinic. Are duritatea 2 şi gr. sp. 2,9. 10. Berbec, pl. berbeci. 1. Zoot.: Masculul reproducător al ovinelor. Pentru a obfine buni reproducători, berbecilor li se dă o hrană constituită din nutrefuri bogate în albumină (mazăre, bob, turte, tărîfe, ovăz, fîn de lucernă), care ajută la sper-matogeneză, cum şi în săruri minerale (calciu, fosfor, sare, fier) şi în vitamine. La alcătuirea rafiilor trebuie să se fină seamă atît de greutatea şi de vîrsta berbecului, cum şi de faptul că se află în perioada de montă sau nu. Iarna, berbecii primesc fîn de calitate bună, vrejuri de mazăre, paie de ovăz, porumb murat sau sfeclă, pleavă de ovăz, etc. Vara, stau la păşune ziua şi noaptea după un program stabilit. Păşunatul se face pe o păşune împârfită în parcele, fiecare dintre ele fiind păşunată de berbeci timp de şase zile. Atît iarna, cît şi vara, berbecii primesc şi nutrefuri concentrate, după sezon şi activitate, între 0,150 g şi 1,5 kg de cap de berbec; cel mai bun nutref concentrat e ovăzul. Hrănirea trebuie făcută la ore fixe, după un program bine stabilit, pentru a da animalelor posibilitatea să rumege în voie. 11. Berbec, pl. berbeci. 2. Tehn.: Piesa de lovire, de fonta sau de ofel, a anumitor maşini de lucru, cum sînt ciocanul mecanic, berbecul pentru spart fontă (v. Berbec 3), soneta de bătut pilofi, etc. Formaşi greutatea lui, cum şi felul de ghidare, depind de maşina din care face parte. Pentru a aplica lovitura de lucru, berbecul poate cădea liber sau poate fi acfionat direct (cu abur, cu aer comprimat, cu gaze de ardere). V. şi sub Berbec 3, Berbec 4, Ciocan mecanic, Berbec 463 Berbec i. Berbec de mînă. J) bloc de lemn; 2) mî-nere; 3) cercuri de ofel. " i. Berbec. 3. Metg.: Maşină de lucru folosită la spargerea bucăfilor de fontă cari sînt prea mari pentru a putea fi introduse în cuptoare (cum sînt cubiloul, cuptorul electric, cuptorul cu vatră, etc.), compusă dintr-un schelet vertical (de obicei un trepied), o piesă de fontă de greutate mare (berbecul în sens restrîns), un mecanism de ridicare a acesteia, un dispozitiv de blocare-declanşare şi o nicovală înfundată în sol. Mecanismul de ridicare e un troliu acfionat manual sau mecanizat. Bucăţile de fontă cari trebuie sparte sînt aşezate pe nicovală pentru a lăsa să cadă peste ele, din vîrful scheletului, berbecul de fontă. La maşinile mici, berbecul are 300--400 kg, iar înălţimea de cădere e de 5***6 m; la maşinile mari, pentru spargerea blocurilor masive de fontă, greutatea berbecului atinge 800'"1000 kg, iar înălfimeâ de cădere e de 10 •• 12 m. Sin. Sonetă pentru spart fontă, Sonetă. 2. BerbeCr pl. berbeci. 4. Cs..* Utilaj folosit penfru baterea piloţilor sau a palplanşelor în pămînt, prin aplicarea de lovituri repetate pe capătul lor care rămîne afară. Se deosebesc: berbeci de mînă, berbeci cu cădere liberă, berbeci cu ac(iune simplă, berbeci cu acfiune dublă şi berbeci Diesel. Berbecîi de mînă sînt constituifi dintr-un bloc de lemn de esenfă tare, întărit cu cercuri de ofel şi echipat cu patru mînere, pentru a putea fi manevrat (v. fig. /). Servesc la baterea palplanşelor, a pilofi-lor mici şi a făruşilor la podurile improvizate şi de echipaj. Berbecii cu cădere liberă sînt constituifi dintr-un bloc prismatic sau tronconic de fontă sau de ofel, greu de 200*"2500 kg. în timpul lucrului, berbecul alunecă în fafa sau între luminările sonetei, fiind ghidat de un dispozitiv de ghidare (v. fig. II). Berbecul e ridicat de un cablu de care se trage direct sau care se înfăşoară pe un troliu acfionat manual sau mecanizat. Căderea berbecului se inifiază fie prin declanşarea lui (manuală sau automată) din cîrligul cablului de care e agăfat, cu ajutorul unui dispozitiv numit pisică, fie prin debreierea troliului. în ultimul caz, berbecul antrenează cablul în căderea lui, astfel încît se pierde circa 10% din energia liberată la cădere. Berbecii cari se desprind de cablu pot da 3—5 lovituri pe minut, iar cei cari antrenează cablul pot da pînă la 10 lovituri pe minut. Berbecii cu cădere liberă prezintă următoarele dezavantaje: dau un număr mic de lovituri pe minut; produc pierderi mari de energie, prin frecarea de lumînările sonetei şi prin antrenarea cablului; produc o uzură mare a cablului de suspensiune; prezintă dificultăfi la baterea pilofilor înclinafi. Se folosesc la lucrări cu un număr mic de pilofi, şi la cari greutatea unui pilot nu depăşeşte 1300 kg. Berbecii cu acfiune simplă sînt ridicafi la înălfimeâ de cădere prin acfiunea aburului sau a aerului comprimat, căderea lor făcîndu-se sub acfiunea gravitafiei. Piesa care execută lovirea pilotului e constituită de cilindrul berbecului (v. fig. ///), Cilindrul alunecă în lungul unei tije care e solidară cu pistonul, şi care trece prin fundul cilindrului şi se sprijină pe capul pilotului sau pe perna de batere, fiind ghidat de tijă şi de II. Berbec cu cădere liberă, a) vedere din fafă; b) vedere laferală; c) pisică simplă; 1) blocul berbecului; 2) pisică cu contra-greutate;'3) contragreutate; 4) sabot de ghidare a pisicii; 5) ghidajele berbecului; 6) lumînările sonetei; 7) cablu pentru declanşarea berbecului din gheara pisicii. III. Beroec cu abur, cu acfiune simplă, a) jumătate vedere din spate şi jumătate secfiune longitudinală; b) secfiune transversală verticală; c) pozifia robinetului în timpul âdmisiunii aburului sau aerului comprimat; d) pozifia robinetului în timpul evacuării aburului sab aerului comprimat; 1) cilindrul berbecului; 2) piston; 3) tija pistonului; 4) cui penfru fixare pe capul pilotului; 5) capac de închidere a cilindrului; 6) robinet de admisiune şi evacuare a aburului sau a aerului comprimat; 7) pîrghie de manevrare a robinetului; 8) niplu de legare a furtunului de alimentare cu abur sau cu aer comprimat; 9) nervură pentru prinderea ghidajelor dintre lumînările sonetei; 10) ureche pentru agăfarea berbecului de cablul de manevrare. lumînările sonetei. La capătul superior al cilindrului se găseşte dispozitivul de distribufie a aburului sau a aerului comprimat, a cărui piesă principală e constituită dintr-un robinet manevrat manual cu o pîrghie. Cînd cilindrul a ajuns la capătul superior al cursei, se întoarce robinetul în pozifia de evacuare, aburul sau aerul scapă în atmosferă şi cilindrul cade sub acfiunea greutăfii lui proprii. Greutatea piesei de lovire a berbecilor cu acfiune simplă atinge 6000 kg. înălfimeâ de ridicare e de 1,30—1,50 m. Numărul de lovituri pe cari le poate da berbecul într-un minut e de circa 20, cînd cilindrul parcurge cursa întreagă, şi de 30***40, cînd cilindrul parcurge numai jumătate din cursă. Consumul de abur sau de aer comprimat, pentru fiecare tonă de greutate a piesei de lovire, e de circa 180 **200 l/min, la presiunea de 7---10 at. Berbecii cu acfiune simplă prezintă următoarele dezavantaje: dau productivitate mică, din cauza manevrării manuale a dis-tribufiei; produc uzura rapidă a furtunului de aducere a aburului sau a aerului comprimat, deoarece acesta e legat de cilindru şi se mişcă odată cu el. Aceste dezavantaje pot fi evitate prin folosirea unui berbec cu tijă tubulară(v. fig./V),care are o productivitate mai mare şi nu are furtun de aducere a aburului sau a aerului comprimat. La acest tip de berbec, cilindrul alunecă în lungul unei tije tubulare, solidară cu pistonul, care are capătul superior fixat de o bară de ghidare a berbecului, iar capătul inferior rezemat pe capul pilotului* Aburul sau aerul comprimat pătrund pe la partea superioară a tijei, trec prin aceasta şi sînt admise în cilindru, deasupra pistonului, evacuarea făcîndu-se dedesubtul pistonului. Trecerea de la admisiune la evacuare se face automat, cînd cilindrul a ajuns la partea superioară a cursei. Berbec cu abur 464 Berbec Berbecul cu acfiune dublă se caracterizează prin faptul că aburul sau aerul comprimat acfionează asupra piesei de lovire, atît în timpul ridicării, cît şi în timpul căderii ei, astfel încît forfa de lovire a berbecului e de 3-*-10 ori mai mare decît a unui berbec cu acfiune simplă, care are aceeaşi greutate şi aceeaşi cursă de lucru. Se compune dintr-un cilindru, în inte- IV. Berbec cu acfiune simplă, cu tija pistonului tubulară. a) cilindrul berbecului în poziţie ridicată; b) cilindrul berbecului în pozifia de lovire a pilotului; 1) cilindrul berbecului; 2) piston; 3) tijă tubulară; 4) orificiu de intrare a aburului sau a aerului comprimat; 5) orificiu de evacuare a aburului sau aerului comprimat; 6) şină de ghidare a cilindrului berbecului; 7) consolă de fixare a tijei pistonului; 8) piesă de rezemare pe capul pilotului; 9) pilot. V. Berbec cu acţiune dublă. 1) cilindru! berbecului; 2) piston; 3) piston intermediar; 4) nicovală; 5) dispozitiv de fixare pe capul pilotului; 6) distribuitor de abur. riorul căruia se mişcă un piston care constituie piesa de lovire (v. fig. V). Aburul sau aerul comprimat sînt admise automat, alternativ, deaşupra şi dedesubtul pistonului, cu ajutorul unui distribuitor fixat pe cilindru. Lovitura pistonului se exercită asupra pilotului prin intermediul unei nicovale. Greutatea piesei de lovire e de 0,1 ••• 1 t (reprezentînd 15 25% din greutatea totală a berbecului). Numărul de lovituri cari pot fi date e 100—300 pe minut, la un consum de aer comprimat sau de abur de 6— 17 m3/min. Berbecii cu acfiune dublă funcfionează, fie ghidafi de o sonetă, fie âtîrnafi de un utilaj de ridicat. Sînt folosi} i la baterea şi la extragerea pilofi lor, putînd lucra şi sub apă (pînă la 25 m adîncime). Baterea pilofilor cu ajutorul berbecului cu acfiune dublă e uşurată de faptul că bătăile se succed la intervale foarte scurte, astfel încît pilotul nu are timp să se înfepenească în teren, între două lovituri succesive. Berbecii Diesel sînt constituifi, în principal, dintr-un piston, dintr-un cilindru, un rezervor pentru combustibil şi o pompă de injecfie. Sînt de trei tipuri (v. fig. VI): berbeci cu două bare de ghidare, berbeci cu piston de ghidare şi berbeci cu cilindru de ghidare. Piesa de lovire poate fi constituită fie de cilindrul berbeculuf (v. fig. VI a şi b), fie de pistonul acestuia (v. fig. V/ c). La începutul baterii, piesa de lovire e ridicată la partea superioară a cursei berbecului. Prin acfionarea unei pîrghii, ea e liberata şi cade sub acfiunea greutăfii proprii, comprimînd aerul din interiorul cilindrului şi încălzindu-l. La sfîrşitul cursei descendente, piesa de lovire acfionează pompa de injecfie a combustibilului. Explozia, care se produce a-proape concomitent cu aplicarea loviturii, azvîrle piesa de lovire în sus. Gazele arse sînt evacuate, cilindrul se umple cu aer şi, după ce piesa de lovire a ajuns la capătul cursei ascendente, ciclul reîncepe. Prin varierea cantităfii de combustibil injectat, se reglează înălfimea de ridicare a piesei de lovire, 3 b c VI. Scheme de construcţie a berbecilor Diesel, a) berbec Diesel cu două bare de ghidare şi cu cilindru de lovire; b) berbec Diesel cu piston de ghidare şi cu cilindru de lovire; c) berbec Diesel cu cilindru de ghidare şi cu piston de lovire. bare de ghidare şi cu cilindru de lovire. 1) bare de ghidare; 2) cilindru de lovire; 3) piston fix; 4) cfrlig penfru suspendarea cilindrului; 5) pîrghie penfru declanşarea cilindrului; 6) dispozitiv de rezemar pe capul pilotului. mărind sau micşorînd forfa loviturii. Greutatea piesei de lovire variază între 460 şi 1800 kg, greutatea totală a berbecului fîind de 810—3700 kg. înălfimea maximă de cădere e de 1,5—2,1 m» Numărul de lovituri cari pot fi date e de circa 60 pe minut. Berbecii Diesel lucrează fie ghidafi de o sonetă, fie atîrnafi de un utilaj de ridicat. Fig. Vil reprezintă vederea unui berbec Diesel cu bare de ghidare, folosit cel mai des. î. ~ cu abur. Cs. V. sub Berbec cu acfiune simplă şi sub Berbec cu acfiune dublă. s. de mînă. Cs. V. sub Berbec 4. a. Berbec. 5. Rez. mat.: Organul principal al unei maşini cu berbec, pentru încercarea la şoc a materialelor, prin căderea liberă a unei greutăfi. Uneori se numeşte berbec însăşi maşina de încercare. V. sub Maşină de încercare la şoc. 4. ~ Charpy: Sin. Pendul Charpy. V. Charpy, pendul 5. Berbec. 6. Tehn. mii.: Maşină de război folosită în antichitate penfru izbirea directă a zidurilor cetăţilor, în acelaşi loc şi repetat, în scopul distrugerii lor. Berbecul era constituit (v. fig.) din următoarele părfi: un suport mobil (1), echipat cu rofi şi cu acoperiş pentru a adăposti personalul de serviciu contra săgefilor, bolovanilor, etc., aruncafi de apărătorii cetăfii, dintr-un suport deformabil (2); o frînghie şi berbecul propriu- Berbec 465 Bere zis (3), al cărui cap, protejai sau nu de o piesă de metal, avea forma unui cap de berbec (4) sau de vîrf de con (5). Berbec. f) suporf mobil; 2) suportul berbecului; 3) berbecul propriu-zis; 4) cap în formă de berbec; 5) cap conic. 1. Berbec. 7. Pisc.: Sin. Baran, Vîrtej, Mitroacă (v.). 2. Berbec, cap de Nav.: Piesă de lemn, de forma unei lentile cu periferia canelată, şi avînd două sau trei găuri prin cari trece saula, — folosită la prinderea şi întinderea şarturilor la navele cu vele. s. Berbec cu abur. Ind. alim.: Aparat folosit pentru spălarea şi sterilizarea bidoanelor de lapte, format dintr-un postament de fontă, echipat cu două pedale, şi un corp cilindric care sus-fine o platformă circulară, Berbecul e alimentat, prin conducte, cu abur şi cu apă rece. Bidoanele se aşază cu gura în jos pe platforma berbecului, Se apasă pe una dintre pedale şi bidonul e spălat, în interior, de un curent de apă rece; prin apăsarea pe cealaltă pedală se permite ieşirea aburului, care spală şi sterilizează bidonul. Apa de spălare se scurge prin orificiile din platforma berbecului, racordate la canalizafia. fabricii. Sin. Spălător de bidoane, cu abur. 4. Berbec hidraulic. Hidr.: Veche maşină de ridicat apa, care foloseşte energia loviturilor de berbec produse prin închiderea şi deschiderea alternativă şi automată a două supape cari se găsesc pe conducta de aducfie (v. fig.). La începerea funcfionării, supapa A e deschisă şi apa din rezervorul 1 curge prin conducta de aducfie către orificiul din A. Sub efectul presiunii apei, supapa A se ridică şi închide orificiul. în conducta de aducfie se produce o lovitură de berbec şi se ridică supapa B, care permite trecerea unei cantitafi de apă din conducta de aducfie în rezervorul închis 2, comprimînd aerul de la partea superioară a acestuia. Presiunea din conducta de aducfie scade şi, odată cu aceasta, se produc deschiderea supapei A şi închiderea celei din B, astfel încît apa începe să curgă din nou din rezervorul 1 către orificiul A, şi ciclul reîncepe. Datorită presiunii aerului comprimat în rezervorul 2 şi presiunii apei care pătrunde intermitent din conducta de aducfie în rezervorul 2, apa e împinsă prin conducta de refulare în rezervorul 3, situat la o cotă mai înaltă decît rezervorul 1. înălfimeâ de refulare H şi debitul refulat q depind de debitul Q din conducta de aducfie, de diferenfă de nivel h, şi de randamentul berbecului hidraulic (rj), conform relafiei qH = r\Qh. Experimental s-a stabilit, pentru calculul lui rj, următoarea formulă: *1 = 1.12-0,2 . în general, pentru h nu se iau înălfimi mai mari decît 25 m, iar valoarea lui H poate atinge pînă la 10 h. Lungimea L a conductei de aducfie trebuie să fie cît mai mică, iar lungimea l a conductei de refulare nu trebuie să depăşească 1000 m. Se recomandă ca diametrul conductei de refulare să fie egal cu jumătate din diametrul conductei de aducfie. 5. Berbecele. Astr.: Constelafie din emisfera boreală, care cuprinde: o stea de mărimea a doua, o stea de mărimea a treia şi circa 80 de stele mai slabe. 6. Berbeci. Geol.; Roci proeminente în albiile ghefarilor, avînd forma unor spinări de oi, rotunjite, lustruite şi zgîriate de ghefari, cari în curgerea lor exercită acfiuni mecanice asupra rocilor şi stîncilor peste cari frec, lăsînd urme profunde pe rocile din fundul şi de pe perefii văilor. Berbecii indică existenfa unor ghefari în perioadele geologice. în fara noastră se găsesc astfel de roci în Munfii Retezatului, Parîngului, Făgăraşului, Rodnei, etc. 7. Berbeci, mare cu Nav.: Mare în starea în care are valuri ale căror creste se sparg formînd spumă. 8. Berberină. Chim., Farm.: Alcaloid care se găseşte în rădăcina unor plante din diferite familii (berberidee, ranuncu-lacee, menisperme, rutacee, leguminoase). în principal, se extrage din rădăcinile de Berberis vulgaris Linn. (dracilă) şi de Hydrastis canadensîs L., unde se găseşte în cantităfi mari (1,3***4%), împreună cu alfi alcaloizi (v.). Berberină se prezintă sub formă de pulbere sau de ace mici, cu p.t. 145°, de culoare galbenă sau roză, cu gust foarte amar; e solubilă în apă şi în alcool (în special la cald); e insolubilă în eter. Se întrebuinfează în medicină, sub formă de sulfat de berberină, ca febri-fug, ca fonic, etc. Are, de asemenea, proprietăfi coloristice, fiind folosită, în unele fări, la vopsirea lînii şi a mătăsii (în baie neutră), cum şi a bumbacului (cu mordant de tanin). 9. Berbinfă, pl. berbinfe. Ind. făr.: Vas de lemn, alcătuit din doage, de formă alungită, uneori înfundat, servind la transportul şi la păstrarea laptelui şi a brînzei de oaie, sau în care se pune laptele la cheag. Sin. Budacă. 10. Bere. Ind. alim.: Băutură obfinută prin fermentarea alcoolică a unei infuzii sau a unui decoct de malf şi de hamei, şi care confine: 90% apă, 3—4% alcool, 4—6% extract, 0,4% bioxid de carbon, 0,4% substanfe proteice, 0,2% substanfe minerale şi unele vitamine solubile în apă (vitamina B2, acid nicotinic, acid pantotenic, piridoxină, etc.). Prin substanfele pe cari le confine, berea e şi un aliment: Un litru de bere are o valoare energetică de 450 de calorii şi e echivalent, în hi-drafi de carbon, cu 150 g de pîine, iar în substanfe proteice, cu 120 g de lapte sau cu 35 g de carne. Materiile prime din cari se fabrică berea sînt orzul, hameiul şi apa. Orzul poate fi înlocuit, pînă la un anumit procent, fie cu alte cereale (porumb, orez), fie cu zahăr. Orzul întrebuinfat confine, în medie, 63% amidon, 2% za-haruri, 11,5% substanfe proteice, 2,5% substanfe grase, 2,6%» substanfe minerale, 5% celuloză, 10% pentozani şi 3,4% alte substanfe. Compozifia şi comportarea orzului în operafiile de fabricare a berii depind de varietate şi de regiunea în care a fost cultivat. 30 466 în industria berii se întrebuinfează florile feminine, în formă de conuri, cari nu au fructificat, ale hameiului, fiindcă astfel se măreşte rezistenfa berii la infecfie, se contribuie la formarea unei spume persistente şi se dă berii gustul amărui şi aroma. Componentul principal al hameiului e lupulina, care confine substanfele aromatice şi pe cele amare. Aroma e dată de uleiul de hamei, iar gustul amar e dat de acidul amar a (humulonul) şi de acidul amar (3 (lupulonul), cum şi de răşinile formate prin oxidarea acestora. Apa întrebuinfată trebuie să fie biologic pură şi să corespundă condifiilor unei ape potabile. Pentru obfinerea unui litru de bere sînt necesari 30—50 de litri de apă (1,4 I pentru obfinerea berii, iar restul pentru înmuierea orzului, răcire, spălare, etc.). Calitatea apei determină tipul de bere (Pilsen, Munchen, Dortmund). Dacă apa nu corespunde tipului de bere dorit, compozifia e corectată, de la caz Ia caz, fie prin adăugare de sulfat de calciu, fie prin descompunerea bicarbonafilor prin fierbere sau prin precipitare cu apă de var. în fabricarea berii se deosebesc următoarele faze: obfine” rea malfului, pregătirea şi fermentarea mustului, depozitarea, filtrarea berii şi ambalarea în butoaie şi în sticle. Malful e obfinut prin germinarea orzului, efectuată în scopul de a se produce enzimele necesare hidrolizării amidonului şi a unei părfi din substanfele proteice, în procesul de brasaj. După ce e curăfit de corpuri străine (pămînt, pietricele, resturi de spice, etc.), orzul e înmuiat în insfalafii speciale (v. fig. /). Umiditatea la care trebuie să ajungă orzul depinde de malful care urmează să fie obfinut. La malful pentru bere blondă, umiditatea trebuie să fie între 42 şi 44%, iar la malful pentru bere brună, între 44 şi 47%. Temperatura apei Durata înmuierii e I. Schema insfalajiei de înmuiere a orzului. întrebuinfate variază între 9 şi 12°. in medie de 72 de ore pentru malful blond şi de 96 de ore pentru malful brun. Pe măsură ce orzul absoarbe apă, procesele de respirafie se intensifică. în timpul germinării se produc diferite enzime: amilaze, pro-teinaze, peptidaze, fitază, cum şi enzime de tipul desmolazelor, cari participă la fenomenele de oxido-reducere şi de respirafie cari se produc în bob. Amidonul e hidrolizat de a-amilază şi (3-amilază, prima formîndu-se în timpul germinării, iar ultima existînd chiar în bobul de orz; proteinazele şi peptidazele hidrolizează substanfele proteice, iar fitaza descompune fitina în mesoinozitol şi în acid fosforic, necesare dezvoltării drojdiei. Procesele de hidroliză se produc treptat, pe măsură ce se dezvoltă embrionul. Amidonul e hidrolizat în proporfie de 4—5%, iar substanfele proteice în şi mai mică măsură, degradarea lor ducînd la polipeptide şi la aminoacizi. Gsrminarea se efectuează fie în mălfării pe arie, fie în mălfării pneumatice. în cazul germinării într-o mălfărie pe arie, germinarea durează 6—8 zile; orzul e depus pe suprafafa mălfăriei în straturi de 25—30 cm grosime, malfificarea făcîndu-se la 12—17° pentru malful blond şi la 12—22° pentru malful brun. în cazul măl-făriilor pneumatice, păstrarea condifiilor optime de germinare se face cu aer condifionat, fie în instalafii cu compartimente, tip Saladin (v. fig. II), fie în instalafii cu tobe (v. fig. III). II. Schema instalafiei pneumatice de germinare, tip Saladin. f) dispozitiv de întoarcere a malfului; 2) malf verde; 3) canal de aerisire. I. Schema instalafiei de germinare, cu tobe. 1) malf verde; 2) canale de aerisire. Malful verde obfinut e uscat în instalafii speciale. Cele mai folosite sînf uscătoarele verticale cu două grătare (v. fig, j\A Prin uscare se întrerup Ă dezvoltarea embrionului _ i _ SecfiuneA-8 şi acfiunea enzimelor şi | se produc aroma şi culoarea necesare obţinerii tipului de bere dorit. Uscarea se face în trepte, în prima fază a uscării, embrionul continuă să se dezvolte, iar procesele enzimatice se intensifică, cu formare de maltoză şi de aminoacizi. în fazele următoare, dezvoltarea embrionului încetează, procesele enzimatice slăbesc şi au loc diferite reacfii chimice între zaharuri şi aminoacizi, cu formare de substanfe de culoare brună şi cu aromă de malf, numite melanine, cari dau culoarea şi aroma berii, şi asigură stabilitatea ei. în cazul malfului blond, formarea unei proporfii prea mari de melanine e frînată prin scurtarea duratei de uscare la temperaturi relativ joase şi prin împiedicarea ridicării temperaturii peste 85°. în cazul malfului brun, se favorizează formarea melaninelor prin mărirea duratei de uscare la 20° şi prin ridicarea temperaturii finale pînă la 105°.— După uscare, malful e polizat, pentru a îndepărta radicelele, cari sînt prea amare, e răcit pînă la temperatura ambiantă şi e depozitat. în timpul depozitării, malful se maturează şi fixează o oarecare cantitate de apă. Pregătirea mustului de bere (v. fig. V) cuprinde următoarele faze: măcinarea malfului, brasajul, filtrarea mustului, fierberea cu hamei şi răcirea pînă la temperatura de fermentafie. Măcinarea se efectuează penfru a uşura disolvarea substanfelor din IV. Schema unui uscător cu două grătare. I) focar; 2) grătar inferior; 3) grătar superior; 4) malf; 5) coş pentru evacuarea aerului umed. V. Schema secfiei de fabricare a mustului de bere. 1) moară; 2) buncăr penfru şrof; 3) căldare de plămadă; 4) căldări de fierbere; 5) căldare de filtrare; 6) separator de hamei; 7) şnec pentru evacuarea borhotului; 8) alimentare cu apă; 9) alimentare cu şrot. boabele de malf în cursul brasajului. Acesta consistă în amestecarea măcinăturii de malf cu apă şi în supunerea amestecului Berâ 467 unui anumif regim de temperaturi, cu scopul de a trece în soluţie substanfele formate prin acfiunea enzimelor şi a termina procesul de zaharificare a amidonului. Brasajul poate fi efectuat, fie prin infuzie, fie prin decocfie. Brasajul prin infuzie e folosit ja fabricarea berii de fermentafie superioară, în care se întrebuinfează un malf bine dezagregat şi bogat în enzime. Infuzia se obfine prin ridicarea treptată a temperaturii plămezii obfi-nute prin amestecarea măcinaturii de malf cu apă, fără a se ajunge la fierbere. Brasajul prin decocfie e folosit în cazul fabricării berii de fermentafie inferioară. Pentru obfinerea berii blonde se aplică procedeul cu două plămezi, iar pentru berea brună, procedeul cu trei plămezi. în brasajul prin decocfie, o parte din plămadă e adusă la fierbere într-o căldare de fierbere şi, cu ea, prin amestecare, se ridică temperatura restului plămezii din căldarea de plămadă. în procedeul cu trei plămezi, de exemplu, temperatura plămezii din căldarea de plămadă e ridicată (prin adăugare de plămadă fierbinte), în trei etape, la 54°, Ia 65° şi Ia 76°. Procesul e întrerupt cînd zaharificarea e terminafl Prin ridicarea treptată a temperaturii se urmăreşte crearea celor mai bune condifii de activitate pentru diferitele enzime. La 54° e favorizată acfiunea proteazelor; Ia 65°, acfiunea |3-amilazei, iar la 70*-*74°, cea a oc-amilazei. (3-amiIaza produce maltoză, iar a-amilaza, dextrină şi pufină maltoză. Conducerea temperaturii în timpul brasajului permite varierea raportului dintre cantitatea de dextrină şi cea de maltoză şi deci influenţează calitatea berii, deoarece dextrină nu e fermentată de drojdii, dar influenfează gradul de fermentafie şi formarea spumei şi dă berii un gust catifelat. Tot în timpul brasajului se produce descompunerea fitinei în mesoinozitol şi acid fosforic, necesare dezvoltării drojdiei. După terminarea zaharificării amidonului, mustul e filtrat şi borhotul rămas e spălat; apoi mustul e fiert cu hamei.— Fierberea mustului cu hamei se face pentru a distruge restul de enzime, a steriliza şi a concentra mustul, a coagula substanfele proteice şi a solubiliza şi a transforma componenfii din hamei. Fierberea se face într-o căldare specială, asemănătoare cu cea de plămadă. După fierbere, mustul e strecurat de hamei şi e pompat în instalafiile de răcire, unde e adus la temperatura necesară pentru fermentafie (5° pentru fermentafia inferioară şi 15° pentru cea superioară). în timpul răcirii, mustul se saturează cu oxigen (ceea ce e necesar pentru dezvoltarea drojdiei), şi substanfele coagulate şi precipitate în cursul fierberii sau al răcirii se depun. Răcirea trebuie să se facă repede şi steril. Fermentarea mustului răcit şi separat de suspensii se produce în cuve speciale, în cari e amestecat cu drojdii de la o fermentare anterioară. Fermentafia consistă, în esenfă, în transformarea zahărului în alcool şi în bioxid de carbon. Ea se produce în două faze: faza de fermentafie principală (în care se transformă cea mai mare parte din zahăr) şi faza de fermentafie secundară (în care se produc bioxidul de carbon necesar pentru formarea spumei prin fermentarea restului de zahăr, cum şi unele transformări chimice şi biochimice cu formare de esteri, cari maturează berea). — Vitesa de fermentare depinde de cantitatea de drojdie, de starea ei fiziologică, de gradul de dispersiune şi de temperatură. — în procedeele de fermentafie inferioară, fermentafia principală se face în vase speciale, deschise sau închise; ultimele permit captarea bioxidului de carbon şi împiedică pătrunderea organismelor infecfioase. După fermentafia principală, care durează 8—10 zile, berea e trecută în tancurile de depozitare la temperatura de 5°, unde se produce fermentafia secundară, în cursul căreia berea se saturează cu bioxid de carbon. Depozitarea durează 8*-• 12 săptămîni. — în procedeele de fermentafie superioară, drojdia se adună la suprafafa mustului şi fermentarea se face la temperaturi mai înalte, de 15 ”25°. Fermentarea principală durează 3—4 zile şi în această fază de fermentafie se consumă aproape tot zahărul din must. De aceea, înainte de a depozita berea, se adaugă zahăr sau must incomplet Berâ fermentat, penfru a obfine bioxidul de carbon necesar. Depozitarea, care se face la 8—10°, durează 1—3 săptămîni. Berea maturată în tancurile de depozitare nu e limpede. Ea e limpezită, fie prin filtrare, fie prin centrifugare. Compozifia berii schimbîndu-se în timpul filtrării, berea e colectată înainte de umplere într-un tanc de amestec. Umplerea, atît a sticlelor, cît şi a butoaielor, se face sub presiune, în instalafii numite isobarometre (v. fig. V/), cu scopul VI. Schema instalafiei de filtrare a berii şi de umplere a butoaielor, î) filtru cu masă filtrantă; 2) conductă de bere; 3) rezervor de bere; 4) conductă de aer comprimat; 5) dispozitiv de umplero a butoaielor: 6) butoi. de a evita pierderi de bioxid de carbon şi spumarea berii. Atît sticlele, cît şi butoaiele, sînt spălate şi dezinfectate în prealabil. Cînd berea urmează să fie păstrată mai mult timp, sticlele de bere se pasteurizează în apă la 60—70°. Uneori, berea se pasteurizează înainte de introducerea în sticle. Se deosebesc următoarele tipuri de bere: Bere tip Pilsen: Bere blondă de fermentafie inferioară, de culoare deschisă, puternic aromată cu hamei. Bere tip Munchen: Bere brună de fermentafie inferioară, cu gust de malf. Bere albă de Berlin: Bere de fermentafie superioară, fabricată din malf de orz în amestec cu malf de grîu în diferite pro-porfii, prin brasaj prin infuzie, fermentată cu o drojdie de fermentafie superioară în simbioză cu bacterii iactice. Berea confine 2—3% alcool şi 0,25% acid lactic. Are aromă plăcută şi gust acrişor răcoritor. Bere Bock: Bere de fermentafie inferioară, brună, cu extract al mustului primar de 16- • 18%. E o bere de concentrafie mare. Bere Salvator: Bere de concentrafie mare, de fermentafie inferioară, brună, al cărei must primar confine 19—20% extract. Bere Porter: Bere de fermentafie superioară, brună, tare, cu mustul primar de 18*-«21 °, aromată puternic cu hamei. Are gust amar; la maturare, în timpul fermentafiei secundare, un rol important au drojdiile sălbatice din specia Brettanomyces, cari dau berii un buchet care seamănă cu al vinului. Bere Stout: Bere asemănătoare cu berea Porter, cu deosebirea că are culoare mai închisă, confine mai mult hamei şi e mai dulce. Bere Ale: Bere în mai multe sortimente, obfinute prin fermentafie superioară, cari au culoare deschisă, sînt tari şi confin mult hamei. în fara noastră se fabrică numai bere de fermentafie inferioară, cele mai cunoscute sortimente fiind: Bere blondă: Bere cu un extract al mustului primitiv de 12%, moderat aromată cu hamei (adausul de hamei la 1 hl de must variază între 160 şi 250 g), de culoare deschisă, apropiindu-se de cea a berii tip Pilsen sau de culoarea chihlimbarului. Con-centrafia în alcool e de cel pufin 3,1%. Bere Bucureşti: Bere blondă cu un extract al mustului primitiv de 14%, mai puternic aromată cu hamei (hameiul adăugat, minimum 300 g/hI), Concentrafia în alcool e de cel pufin 3,8%. 30* Bereguş 468 Berginizare Bere neagră: Bere brună de tip Munchen. Concentrafia mustului primitiv e de cel pufin 16,5%. Cantitatea de hamei adăugată e de minimum 200 g/hl de must. Are gust dulce; concentrafia în alcool e de cel pufin 4,5%. 1. Bereguş, pl. bereguşuri. Ind. alim.: Esofagul unor animale, prelucrat în abator sub formă de maf, întrebuinfat la prepararea mezelurilor. 2. Berek, fofomefru V. sub Fotometru. 3. Berengelif. M/neral.; Varietate de răşină din grupul chihlimbarului. 4. Berenicea. Paleont.; Briozoar ecfoproct, din ordinul Cyclo-stomata, cunoscut din Silurian pînă azi. Trăieşte în colonii cari au aspectul unui buchet. 5. Beresowif. Mineral.: Mineral complex, constituit în parte dintr-un amesfec de crocoit şi ceruzit, în parte din cromit cu magneziu şi aluminiu. 6. Bergamaskit. Mineral.: Varietate de hornblendă comună, aproape liberă de magneziu* 7. Bergamot, ulei de Ind. chim.: Ulei care se obfine, prin presare şi distilare cu vapori, din coaja fructelor de Citrus bergamia Risso. Se prezintă sub formă de lichid verde-gălbui sau galben, uşor verzui, după maturitatea fructelor, cu miros agreabil, caracteristic; are d. 0,880***0,887; p. f. 180°; se disolvă în alcool. Confine: limonen (v.), dipenten, stearopfen (camfor de bergamot), substanfe grase, răşinoase şi ceroase, linalol şi acefat de linalil. Uleiul de bergamot formează baza multor parfumuri, a multor ape aromate alcoolice, etc., preparate în industria cosmetică. 8. Bergapfen. Chim.: Eterul metilic la gruparea OH a bergaptolului (v.). Se găseşte în rozacee (uleiul de bergamot); se întrebuinfează în parfumerie. 9. Bergapfol. Chim.: Furocumarină, derivat al cumarinei (v.), izolat din uleiul de bergamot. Se întrebuinfează în parfumerie. 10. Berger, amesfec Ind. chim. V. sub Substanfe fumigene. 11. Bergholz. Mineral.; Mineral din grupul crisotilului, fibros, cu aspect xiloid. Sin. Xylotil. 12. Berginizare. Ind. cb., Ind. chim.: Procedeu de hidrogenare cu sau fără catalizatori a combustibililor solizi şi lichizi grei, în scopul obfinerii de combustibili lichizi (carburanfi) uşori (v. şi Hidrogenarea cărbunilor, Hidrogenarea gudroanelor, Tijei sintetic). Cînd se prelucrează gudroane, reziduuri asfaltoase sau uleiuri grele, materialele sînt convertite în hidrocarburi uşoare şi sînt cracate sub presiune de hidrogen în mare exces. în acest caz se produc: o absorpfie de hidrogen, fără catalizatori; convertirea practic completă a uleiurilor grele în benzină; obfinerea de benzine mai saturate decît cele de cracare obişnuite. Pentru hidrogenarea combustibililor solizi e necesară dispersarea lor într-o fază lichidă, realizîndu-se deci o pastă. Uleiurile mijlocii sau grele (uleiul „suport") cu cari se amestecă praful de cărbune nu sînt un material inert, ci intră în reacfie, fiind ele înseşi hidrogenate. Nu e indicat, penfru acest amestec, gudronul de temperatură înaltă, fiind mai sărac în hidrogen, şi deci operafia de hidrogenare fiind mai grea. Aparatura folosită în procesul de berginizare depinde înfr-o mare măsură de materia primă supusă prelucrării. în principiu, ea se compune dintr-o cameră de reacfie cu perefi dubli, între cari circulă azot cald sub presiune şi în care se realizează la 400°, cu hidrogen, o presiune de 100 at. în aceste condifii, de exemplu prin berginizarea unui gudron de cărbune brun, au fost obfinute benzină de distilafie 75---210° în proporfie de 25% (greutate), şi un ulei „mediu", de distilafie 210—300° în proporfie de 40%. Reziduul era o smoală cu densitatea de 1,04 şi punctul de solidificare de 15°. După natura materiei prime supuse hidrogenării şi după modul de prelucrare, se deosebesc două tipuri de berginizare. în berginizarea reziduurilor asfaltoase, peste materia primă cu densitatea 0,934/15° şi cu un confinut în carbon de 85,91% şi în hidrogen de 11,76% se adaugă oxid de fier (circa 6,25% în raport cu materia primă), pentru fixarea sulfului (sulfura de fier obfinută acfionînd drept catalizator). Condifiile procesului evoluează astfel: presiunea inifială e de 50 at şi creşte pînă la 125 -at, în timp ce temperatura creşte pînă la 455°; reacfia se produce la 125 at şi 455° în timp de 1 oră; răcirea se face în 86 de minute, presiunea scăzînd pînă Ia 34 af; randamentele sînt: 90,5% lichid berginizat (fafă de reziduul asfaltos inifial) şi 250 I de gaze pentru 1 kg de reziduu asfaltos inifial. Produsul lichid rezultat e fracfionat în trei fraefiuni principale: prima fracfiune are densitatea 0,808 la 15° şi distilă, între 36 şi 150°, 42,5% în volume, respectiv 31,6% în greutate şi are compozifia: carbon 85,17%, hidrogen 14,19%; a doua distilă, între 150 şi 210°, 16% în volume, respectiv 13,2% în greutate, şi are compozifia: carbon 87,21%, hidrogen 12,44%; a treia fracfiune distilă, între 210 şi 300°, 8% în volume, respectiv 14,7% în greutate. Reziduul (fluid) are densitatea 1,08 la 15° şi reprezintă 33,7% greufafe din produsul brut. Gazele rezultate au următoarea compozifie (în procente volumetrice): C02+H2S 1,2%; CmHn 2,2%; H2 30,4%; CO 9,4%; C„H2n+2 47,8%; N2 9%. în berginizarea gudroanelor de uzină de gaz (din huilă), materia primă e fracfiunea care distilă mai sus decît 230° şi are: densitatea 1,144 la 15°, confinutul în carbon 87,56%, con-finuful în hidrogen 6,04%. Procesul se produce în două perioade: în perioada întîi, presiunea inifială de 50 at creşte pînă ia 105 at, în acelaşi timp în care temperatura creşte pînă la 478°; reâcfia se produce la 478° şi la 105 at, în timp de 1 oră; răcirea se face în 80 de minute, presiunea scăzînd pînă la 32 at. în perioada a doua, presiunea inifială de 50 at creşte pînă la 136 at, în acelaşi timp în care temperatura creşte pînă la 478°; reacfia se produce la 478° şi 136 at, în timp de 2 ore; răcirea se face în 80 de minute, presiunea scăzînd pînă la 40 af. Randamentele sînt: 84,5% lichid berginizat (fafă de gudronul inifial) şi 320 I de gaze penfru 1 kg de gudron inifial. Produsul lichid rezultat e distilat în trei fraefiuni principale: prima fracfiune are densitatea 1,041 la 15°, şi distilă pînă la 170° şi reprezintă 15% (în greufafe); fracfiunea a doua distilă între 170 şi 230° şi are densitatea 0,908 la 15° şi reprezintă 32,7% (în greufafe); fracfiunea a treia are densitatea 1,025 la 15°, distilă între 230 şi 270° şi reprezintă 16% (în greutate). Reziduul e ceea ce rămîne peste 330°; are densitatea 1,172 la 15° şi reprezintă 33,5% (în greutate). Gazele au compozifia următoare (în procente volumetrice): C02+H2S 1%; CmHn 0,6%; H2 48%; CO 3%; CnH2n+2 39,6%; N2 7,8%. Berginizarea unui amestec 2:1 de cărbune (huilă belgiană) cu ulei mijlociu de gudron cuprinde două perioade principale de lucru: în perioada întîi, presiunea inifială e de 100 af şi creşte pînă Ia 230 at, în acelaşi timp în care temperatura creşte pînă Ia 434°; reacfia se produce îa 434°, în timp de 2 ore, presiunea scăzînd de la 230 at la 180 at; răcirea se face în 70 de minute, presiunea scăzînd la 65 af; în perioada a doua, presiunea inifială e de 80 at, şi creşte pînă la 200 at, în acelaşi timp în care temperatura creşte la 434°; reacfia se produce la 434°, în timp de 2 ore, presiunea scăzînd de la 200 at la 170 at; răcirea se face în 70 de minute, presiunea scăzînd la 65 at. Produse i rezultate sînt bogate în sulf, oxigen, azot, şi consistă, în special, din hidrocarburi grele, cu volatilitate mică. Nu au putut fi realizate produefii mai mari de hidrocarburi uşoare, nici prin varierea condifiilor de lucru, nici prin hidrogenarea produselor lichide. în procedeul berginizării, reacfia de cracare şi reacfia de hidrogenare se realizează la vitese diferite, hidrogenarea Bergius, procedeu ~ 469 Berii iu fiind prea lentă penfru a putea evita polimerizarea primelor produse ale disocierii. Chiar la presiuni înalte, nu s-a putut realiza hidrogenarea, fără catalizatori adecvaţi. Catalizatorul e, deci, factorul necesar pentru sincronizarea celor două reacţii. Sin. Procedeul Bergius, 1. Bergius, procedeul Ind. cb. V. Berginizare. 2. Bergleder. Mineral.: Mineral din grupul crisotilului, fibros, cu aspect de pîslă. 3. Bergman, fub Elf.: Tub izolanf uşor protejat (IP), folosit în instalafiile electrice. 4. Bergreen, presă Ind. alim.: Sin. Presă de borhot (v. sub Presă). 5. Bergsîrich, pl. bergstrichuri: Linioară trasată pe hartă lîngă curbele de nivel, care indică direcfia de înclinare maximă a reliefului. Sin. Liniufă de relief, Liniufă de înclinare. e. Beri-Beri. Biol.: Boală provocată de lipsa din alimentafie a vitaminei Bi- E răspîndifă în specia! în fările asiatice, unde se consumă mult orez decorticat (fără vitamine), în Brazilia şi în Antile. Apare sub două forme: o formă cu paralizie, cu evo-lufie lentă, şi o formă hidropică (edemică), mai gravă, care provoacă repede moartea. Există şi o formă mai uşoară, care se manifestă cu dureri reumatice, slăbire, etc. 7. Berii. Mineral.: Be3Al2(Si60i8). Mineral din grupul gra- natilor. Confine adeseori sub formă de impurifăfi: alcalii (pînă la 7%), oxizi de sodiu, de potasiu, litiu, uneori de rubidiu, de cesiu, apoi heliu şi apă (pînă Ia 3%). Se formează în filoane pegmatitice pneumatolitice, situate în roci intruzive acide şi în rocile înconjurătoare, în formafiuni metasomafice de contact (în legătură genetică cu pegmatifele), în graisene (graniţe metamorfozate în urma proceselor pneumatolitice) şi mai rar în geodele din graniţe în parageneză cu minerale cu componenfi volatili. Fiind un mineral chimic stabil, se găseşte şi în aluviuni, sub formă de cristale rulate sau fragmentate. Cristalizează în sistemul exagonal, clasa diexagonal bipira-midală. Refeaua cristalină se caracterizează prin inele de radicali complecşi [SigOig]12-, suprapuse astfel, încît formează canale larg deschise, în cari uneori se situează ionii din impurifăfi; ionii de Be2+ leagă strîns aceşti radicali inelari într-o refea comună solidă şi sînt înconjurafi de patru ioni de oxigen, iar ionii de aluminiu sînt înconjurafi de şase ioni de oxigen. Se găseşte de obicei sub formă de cristale izolate cu habi-tus columnar sau prismatic, fefele de prismă fiind frecvent acoperite cu striafiuni verticale. Uneori cristalele sînt asociate în geode şi mai rar se înfîlnesc în mase compacte şi în agregate columnare. Poate fi alb-verzui, galben, gălbui-verde, albastru deschis, verde deschis, uneori roz şi chiar incolor; în secfiuni groase prezintă pleocroism; are luciu sticlos (varietăfile nobile) şi mat (varietatea comună). E casant; are spărtură neregulată, deseori concoidală; are clivaj imperfect după fefele de prismă şi de pi-nacoid; duritatea, 7,5-*8; gr. sp., 2,63-2,80; e uniax cu indicii de refracfie nm— 1,568--1,602 şi rip- 1,564--1,595; unele cristale sînt transparente, dar devin turburi la temperatură înaltă; nu se disolvă în acizi. Din berii, ca minereu, se extrag beriliul (v.), folosit în diverse ramuri industriale, în medicină, etc. şi berilia (v.), întrebuinţată ca adaus în masele ceramice speciale refractare. Varietăfile transparente şi colorate de berii (berilul nobil), ca: smaraldul (verde deschis), acvamarinul (albăstrui), heliodorul (galben verzui) şi morganitul sau vorobiebitul (roz) sînt întrebuinfate ca pietre prefioase. 8. Berilia. Mat. cs.; Material refractar special, care are, de obicei, următoarea compozifie chimică; oxid de beriliu 99,3% care confine ca impurifăfi: bioxid de siliciu şi sescvioxid de aluminiu pînă la 0,25%, sescvioxid de fier sub 0,1%, oxid de magneziu sub 0,15%, oxid de calciu sub 0,04% şi oxid de mangan urme. în natură, berilia pură e pufin răspîndifă sub formă de bromellit (v.) (în Suedia). Se găseşte şi în fenacif (v.), care confine pînă la 45,5% oxid de beriliu, în cantităfi foarte mici in unele bauxite şi în berii (v.), care confine 14,1% oxid de beriliu şi care, fiind cel mai răspîndit minereu de beriliu, constituie sursa principală pentru extracfia beriliei. Extracfia beriliei e foarte anevoioasă şi se face cu ajutorul acizilor fluorhidric şi sulfuric. Berilia cristalizează în sistemul exagonal, nu prezintă modificări polimorfe, iar structura ei primordială se conservă la temperaturile cele mai înalte, înainte de topire. E un produs refractar, de culoare albă şi foarte dur (duritatea 9 în scara lui Mohs), care se topeşte Ia peste 2500° şi fierbe la aproximativ 3900°; are gr. sp. 3,02, iar coeficientul de dilatafie termică neobişnuit de mic pentru un oxid nrietalic (9,3 - 10~6 pînă la aproximativ 1400°); are conductibilitate termică mare, rezistenfă la şocuri termice excelentă şi rezistivitate electrică foarte mare la temperaturi înalte (e un excelent electroizolant). Datorită marii ei călduri de formafie rezistă bine Ia agenfii reducători (de ex. carbonul nu reacfionează asupra beriliei decît la temperaturi peste 1700°); are o rezistenfă bună la atacuri chimice cu baze (e un oxid mai bazic decît alumina şi mai pufin bazic decît magnezia), dar rezistă slab Ia atacuri chimice cu substanfe acide (de ex. SiC^); are tendinfa de formare de produse uşor fuzibile în contact cu alfi oxizi refractari ca: alumina şi magnezia. Berilia e întrebuinfată la căptuşirea cuptoarelor electrice cu inducfie de înaltă frecvenfă, ca suport pentru firele de wolfram la cuptoare electrice speciale şi ca material izolant în tuburile electronice. 9. Beriiice, refractare V. sub Refractare. 10. Beriliu. Chim.: Be. Element divaient, din grupul al doilea al sistemului periodic, cu nr. at.4; gr. at. 9,02; p.t. 1285°; p.f. 2970°; gr. sp. 1,82. Beriliul e pufin răspîndit în natură, unde se găseşte sub formă de berii, un silicat dublu de beriliu şi aluminiu, 3 BeO ■ AI2Q3 ■ 6 SiC>2 (o varietate pură de berii e acvamarinul sau albastrul de beriliu, întrebuinfat ca piatră prefioasă); de fenacit, 2BeO*SiC>2; gadolinit, 2BeO'SiCV FeO• V2O3; bertrandit, 4BeO*2 SiC^'F^O; crisoberil, Al203*Be0; euclaz, 2 BeOA^CV ■2SiCVH20, etc. Beriliul e un metal alb-cenuşiu care, lăsat Ia aer, se acoperă cu încetul cu un strat subfire de oxid. Se cunosc două modificafii: Be-a, stabil la temperaturi joase, şi Be-(3, stabil la temperaturi înalte. Punctul de transifie a formei a în |3 e 630°. Beri I iu l-a are o structură cristalină exagonală; structura formei (3 nu e bine cunoscută. Beriliul foarte pur e casant; nu poate fi tras în fire sau în foi, nici la rece, nici la cald. Se poate obfine însă beriliu în stare maleabilă şi susceptibil de a fi laminat la cald, prin retopirea lui în vid cu un adaus de 0,5% titan sau zirconiu; aceffs adausuri servesc la reducerea oxidului de beriliu. Prezenfa titanului în proporţii mai mici decît 2% conferă beriIiului o duritate mai mare, fără a-i modifica celelalte proprietăfi. Duritatea Brinell variază între 60 şi 153 kg/mm2, după proporţia de impurităţi. Conduciibilitatea electrică a beriliului e 5,41*104, adică aproximativ 9,5% din a cuprului. Pentru rezistivitatea beriliului la 0° s-au găsit valori cari variază între 17,6* 10“6 şi 23«10-6&*cm. Prin încălzire l’a 700°şi răcire ulterioară ea scade la 6,6* 10_6&* cm. Berii iu 470 Berii iu Se cunosc următorii isotopi ai beriliului: Numărul de masă Abun- denţa Timpul de înjumăfăfire Tipul dezintegrării Raacfia nucleară de obţinere 7 52,9 z captură K(y) Li#(d, n)Be7, Li?(p, n)Be?, Bi0(p,a)Be‘( Bl0(d,a, n)Be7 8 10~i5"-10~l7 s emisiune de 2a Be9(y, n)Be8 9 100% - - - 10 — 2,5 • 106 ani emisiune |3~ Be9(d, pJBe1», BeS(n, yJBe1®, Beiofn.pJBeiO.Ci^n.cOBeiO Deşi afinitatea beriliului pentru oxigen e mare, el e foarte stabil ja aer; prin încălzire în curent de aer se acoperă cu un film subfire de oxid; abia peste 800° începe să se oxideze puternic, în stare compactă (în stare pulverulentă, oxidarea începe la temperaturi mult mai joase). în seria electrolitică, beriliu! e situat între magneziu şi zinc, adică mult deasupra hidrogenului; ar trebui deci ca el să descompună uşor apa. Totuşi beriliul nu descompună aproape deloc apa nici la rece, nici la cald, din cauză că fi imul de oxid care se formează la suprafafa metalului e insolubil şi împiedică apa să reacţioneze mai departe. Acidui azotic disolvă beriliul la cald. Spre deosebire de magneziu, beriliul se disolvă în solufii de baze tari, cu degajare de hidrogen; în solufii diluate, el se disolvă numai la cald, iar în solufie de hidroxid de potasiu cu concentrafia de 50%, se disolvă chiar la temperatura ordinară. Materia primă care serveşte la prepararea beriliului e berilul. Penfru prepararea beriliului se folosesc două procedee. în primul procedeu se prăjeşte concentratul de berii cu var, granulat şi măcinat, şi se tratează apoi într-o autoclavă cu acid sulfuric; precipită sulfatul de beriliu. Prin calcinarea acestuia se obfine oxidul de beriliu, BeO, aproape complet liber de aluminiu. Cînd se urmăreşte să se obfină un metal liber şî de fier, se recristali-zează în prealabil sulfatul de beriliu. în al doilea procedeu se aglomerează şi se brichetează berilul cu fluorură de fier şi de sodiu şi se tratează cu hidroxid de sodiu, cînd se precipită hidro-xidul de beriliu, Be (OH)2. Spre a obfine beriliul metalic se trece întîi oxidul în clorură şi apoi, prin electroliza unui amestec de clorură de beriliu şi de clorură de sodiu topite, se depune beriliul metalic; acesta e trecut apoi, prin distilare în vid, în stare compactă. Beriliul se întrebuinfează ca metal de adaus în unele aliaje, ca, de exemplu, aliajele de cupru cu 2 •■•3% beriliu, cari au duritate şi rezistenfă mari, cum şi conductibilitate termică şi electrică şi rezistenfă la coroziune relativ mari. Aceste aliaje, cunoscute sub numele de bronzuri de beriliu, sînt întrebuinfate la fabricarea organelor de maşini şi se furnisează sub formă de benzi, de bare, sîrme şi fevi. Un aliaj de cupru-beriliu-nichel, cu un confinut de 2,25% beriliu şi 1,1 ••■1,3% nichel se întrebuinfează la confecfionarea unor unelte cari nu trebuie să producă scînfei (dălfi, ciocane, şurubelnife, chei, etc.), cînd se lucrează cu materiale uşor inflamabile sau explozive. în aliajele de magneziu şi aluminiu, beriliul are rolul de dezoxidant. Aliajele de nichel şi beriliu se întrebuinfează la confecfionarea arcurilor inoxidabile, a arcurilor cari lucrează la temperatură înaltă şi a instrumentelor chirurgicale. Adausul de beriliu în proporfie de 0,01 •••0,02% în magneziu şi aliajele lui împiedică arderea lor în timpul topirii şi turnării în forme. Deoarece beriliul are o permeabilitate pentru razele X mult mai mare decît a tuturor celorlalte metale (de 17 ori mai mare decît a aluminiului), el constituie un material foarfe prefios penfru confecfionarea tuburilor de raze X şi anume a porfiuni-lor pe unde razele ies spre exterior. în acest scop se folosesc plăci de beriiiu cu grosimea de 1—2 mm. Se cunosc următorii compuşi mai imporfanfi ai beriliului: Oxidul de beriliu: încălzind beriliu în aer sau în oxigen peste 800° se formează oxidul de beriliu, BeO, cu p.t. circa 2520° iar p.f. calculat 3900°. Prin calcinare energică, el sublimează şi se depune sub formă de cristale greu solubile în acizi. Oxidul de beriliu e un corp foarte stabil, care nu poate fi redus cu hidrogen, sodiu, potasiu, aluminiu, efc. nici la temperaturi foarte înalte; cu sulful nu reacfionează; cu carbonul, siliciul sau borul dă, numai la caid, carbura, siliciura sau borura de beriliu. Spre deosebire de cei mai mulfi oxizi, oxidul de beriliu e bun conducător de căldură. Hidroxidul de beriliu, Be (OH)2, se obfine precipifînd solufii de săruri de beriliu cu hidroxid de amoniu, cînd se formează un precipitat alb gelatinos, amorf, foarte pufin solubil în apă, solubil în acizi şi, proaspăt precipitat, şi în hidroxizii metalelor alcaline, formînd berilafi: Be(OH)2 + 2 NaOH->Be(ONa)2 + 2 H20. Din cauza hidrolizei foarte avansate a berilafilor, izolarea lor nu e posibilă decît din solufii alcoolice. în solufie apoasă şi în absenfa unui exces de alcalii, ei sînt total hidrolizaji. Hidroxidul de beriliu e constituit din ioni Be2+ şi OH~, ca şi hidroxizii metalelor alcaline; dar fiindcă sarcina ionului Be2+ e mai mare şi volumul lui mai mic, afracfia electrostatică dintre ionii constituenfi e mai mare, ceea ce explică bazicitatea şi solubilitatea lui mică. Spre deosebire de hidroxidul de aluminiu, hidroxidul de beriliu e uşor solubil în carbonat de amoniu sau în solufie saturată de bicarbonat de sodiu, fapt care are o deosebită importantă în Chimia analitică, la separarea beriliului de aluminiu din minereuri. Hidroxidul de beriliu poate fi uscat pînă la 100°, deoarece la temperaturi mai înalte se deshidratează. Sulfura de beriliu, BeS, se poate obfine numai pe cale uscată, deoarece în prezenfa apei se descompune cu degajare de hidrogen sulfurat. Se prepară arzînd pulbere de beriliu în vapori de sulf; se obfine sulfura de beriliu sub forma unei pulberi cenuşii,cu densitatea 2,36; în aer umed se descompune, iar prin încălzire în aer uscat trece în oxid de beriliu şi bioxid de sulf; în acizi se disolvă cu degajare de hidrogen sulfurat. Azotura de beriliu, Be3N2, se poate obfine încălzind pulbere de beriliu cu azot la 500°, sau beriliu compact la 900°; se prezintă în cristale incolore foarte stabile la aer şi la temperaturi înalte; ea se topeşte la 2200°. Apa o descompune cu formare de amoniac. Carbura de beriliu, Be2C, se obfine prin acfiunea carbonului asupra oxidului de beriliu în cuptorul electric; se prezintă ca o substanfă roşcată care se disociază peste 2100°. Apa şi acizii o descompun cu degajare de metan. Carbura de beriliu are densitatea 1,9 şi e destul de dură ca să zgîrie cuarful. O altă carbură de beriliu, BeC2, se formează prin trecerea unui curent de acetilenă uscată peste pulbere de beriliu, la 450°. Ea ede fapt acetilura de beriliu; apa şi acizii o descompun cu degajare de acetilenă. Halogenurile de beriliu. Acesfe combinafii ale beriliului sînt săruri incolore, uşor solubile în apă şi cari în contact cu aerul devin delicvescente. Clorura de beriliu, BeCI2, se obfine în stare anhidră, prin arderea beriliului în clor sau în acid clorhidric uscat; ea se prezintă ca o substanfă albă, cristalină, cu densitatea 1,9 şi p.t. 440°. Clorura de beriliu se disolvă în benzen, ceea ce denotă existenfa legăturilor covalenţe în moleculă. Momentul polar în solufie benzenică e zero, ceea ce denotă o aşezare lineară a celor trei atomi în moleculă. Prin evaporarea solufiei apoase se obfine cristalohidratul: BeCI2*4 H20; prin încălzirea acestuia se elimină o parte din acid, rămînînd o sare bazică, greu solubilă în apă. Beriliul reacfionează în mod asemănător şi cu fluorul, cu bromul şi iodul în stare gazoasă, formînd cristale albe ale săru- Berillonit 471 Bernouin, ipofeza lui Jakob ~ rilor: BeF2, BeBr2 şi BeJ2, cu punctele de topire respective 800°, 510°, 490°. La temperaturi nu prea înalte, vaporii lor sînt formafi în cea mai mare parte din molecule duble. Fluorura de beriliu intră uşor în reacfii de aditie cu fluorura de sodiu, formînd complecşi de tipul Na2BeF4, cari apar în două forme cristaline; solubilitatea acestui complex e mică şi în prezenfa fluorurii de sodiu scade şi mai mult. Azotatul de beriliu, Be(N03)2l obfinut prin disolvarea oxidului în acid azotic, se disolvă cu uşurinfă în apă şi în alcool; cristalizează sub forma de Be(N03)2*3 H20. Prin încălzire pierde apa şi apoi trece în oxid. Sulfatul de beriliu, BeS04, se disolvă uşor în apă şi solufia lui e mai pufin hidrolizată decît aceea a azotatului. Din solufie el cristalizează, la evaporare, cu patru molecule de apă. Carbonatul de beriliu, BeCC>3, aproape insolubil în apă, se obfine numai din hidroxidul de beriliu, în prezenfa unui mare exces de bioxid de carbon; în caz contrar, se obfine o sare bazică, Be(0H)2C03, de asemenea aproape insolubilă. Oricînd se tratează o solufie de beriliu»cu carbonafi alcalini se produce sarea bazică. Prin încălzire cu solufii concentrate de bicarbonat de potasiu, ea se transformă în carbonat neutru. Prin încălzire peste 100°, carbonatul de beriliu se descompune, trecînd în oxidase disolvă în exces de carbonat alcalin, sau în exces de solufie concentrată de carbonat de amoniu, formînd o sare dublă: Na2[Be(C03)2]. Acetaful bazic de beriliu, Be40(CH3’C00)6, se obfine în reacfia dintre hidroxidul de beriliu şi acidul acetic concentrat; cristalizează sub formă de octaedre regulate, are p.t. 331° şi e solubil în solvenfi organici. Acest acetat poate fi sublimat fără descompunere. Se pot obfine şi cu alte substanfe organice derivafi asemănători de beriliu, cari se volatilizează fără descompunere. 1. Berillonit. Mineral.: NaBe(P04). Fosfat anhidru de sodiu şi berii, întîlnit în unele pegmatife. Cristalizează în sistemul monoclinic, în cristale prismatice scurte sau tabulare, cu habi-tus pseudoexagonal. Formează macle după (110) şi are clivaj perfect după (001). E incolor sau alb pînă la gălbui; are luciu sticlos pe fefele de clivaj şi sidefos pe celelalte; are duritatea 5,5 — 6 şi gr. sp. 2,85. 2. Berk, porc Zoot.: Cea mai rezistentă rasă ameliorată de porcine. Caractere: conformafie foarte regulată; talia 0,50 m; membre fine; culoare neagră, cu coada, extremităfile membrelor şi o pată din frunte, albe, precoce. Dă carne gustoasă şi grăsime densă. E răspîndifă în Transilvania. s. Berkeliu. Chim.: Element cu nr. at. 97 şi gr. at. 243, trivalent şi tetravalenf în combinafiile lui. Se obfine bom-bardînd americiu cu particule alfa de mare energie, prin reacfia: Am241 (a, 2n) Bk243. Berkeliul e un element radioactiv cu perioada de înjumătăfire de 4,6 ore. 4. Berlin, albastru de V. sub Fier. 5. Berlinia. Si/v., Ind. lemn.: Berlinia auriculata şi Berlinia heudelotiana BaiII. Arbore de mărime mijlocie din familia Legu-minosae, răspîndit în pădurile ecuatoriale ale Africii Occidentale. Are lemnul tare şi .greu (720 kg/m3), cu albumul alb-cenuşiu, bine delimitat de duramenul brun-roşcat, uneori vărgat. E suficient de durabil, însă nu rezistă la atacul termitelor. Lemnul e întrebuinfat la lucrări exterioare, de exemplu ca traverse de căi ferate, ca lemn de mină, infrastructură de poduri şi lonjeroane penfru vagoane de marfă. s. Berlinit. Mineral.: Al (P04). Mineral din grupul fosfafilor anhidri. Cristalizează în sistemul exagonal (trigonal). Are gr. sp. 2,64. 7. Bermanit. Mineral.: (Mn", Mg)5 • (Mn‘“ , Fe3'")8 [(OH)5 | (PO^^* 15 H20. Mineral din grupul fosfafilor hidratafi. Cristalizează în sistemul rombic. E brun; are gr. sp. 2,84. s. Bermă, pl, berme, 1. Drum., Hidr,: V, Banchetă, V\" _ î ~T~ 9. Bermă. 2. Hidrof.: Supralărgire de forma unei trepte, amenajată la partea inferioară a unei lucrări maritime de apărare, din porturi sau de pe litoral (dig, jetelă, etc.), pentru a mări stabilitatea taluzului dinspre apă al lucrării şi pentru a compensa materialul luat de ape în cazul afuierii fundului la piciorul taluzului. Bermele Secfiune transversală printr-un dig cu bermă. SÎntnecesaredeoa- 1) corpul digului; 2) bermă; 3) afuiere; 4) masa de rece, la aceste Iu- pămînt rezultată prin fasarea bermei. crări, pentru a asigura stabilitatea construcfii lor nu se execută decît foarte rar fundafii de adîncime (pilofi, chesoane, etc.), din cauza suprafefelor şi volumelor mari ale acestor lucrări. în cazul afuierii fundului apelor la piciorul taluzului, materialul bermei se ta-sează şi completează golul produs de afuiere. 10. Bermă. 3. Mine: Platforma treptelor exploatărilor la zi. Se deosebesc: berma de lucru, pe care se execută operafii le de abataj, de încărcare şi de transport al produselor abafate şi al sterilului; berma de transport, care serveşte la instalarea mijloacelor de transport al produselor abafate şi al sterilului; berma de siguranfă, care se lasă la sfîrşitui exploatării unei trepte şi serveşte la mărirea rezisfenfei taluzului şi la uşurarea lucrului pe treptele inferioare. 11. ~ de siguranfă. 1. Mine: Spafiul lăsat la suprafafă, în jurul pufurilor sau al clădirilor pufurilor de mină, pentru a delimita stîlpii (pilierele) de siguranfă. îs, ~ de siguranfă. 2. Mine. V. sub Bermă 3. 13. Bernăr pavilion în Nav.: Pozifie a pavilioanelor şi a mărcilor de comandament la jumătatea catargelor sau a bastoanelor respective, în semn de doliu. i4* Bernoulli, ipoteza lui Jakob Rez. mat.: Secfiuni le normale pe axa unei bare, cari erau plane înainte de încovoiere, rămîn plane şi normale pe axa elastică deformată şi după încovoiere (v. fig.). Pe baza acestei ipoteze se studiază încovoierea grinzii drepte şi se stabileşte formula lui Navier pentru încovoierea simplă, care poate fi folosită şi în cazul încovoierii cu forfecare (pentru ~|^ grinzile de lungime mare şi mijlocie). V. şi sub încovoiere. Studiind încovoierea simplă pentru grinda de secfiune dreptunghiulară că pe o stare de tensiune plană, se găseşte că, după deformare, secfiunea plană se transformă într-o suprafafă cilindrică a cărei curbă Deformarea unei ba A \ 1 i 1 Axa grinzii 1 _J_; h 1 1 re prin în- covoiere. directoare e o parabolă. Studiind această problemă ca o problemă spafială a elasticităfii, se găseşte că secfiunea plană devine o suprafafă de gradul al patrulea. Cînd se neglijează contrac-fiunea transversală (coeficientul lui Poisson fi), această suprafafă devine un plan. Deci, ipofeza lui Bernoulli e o aproximafie a fenomenului fizic, care, în cazul încovoierii simple, conduce la un rezultat exact. Ipoteza lui Bernoulli e valabilă (fără aproximaţie) şi penfru celelalte solicitări simple: întindere* compresiune, forfecare şi răsucire. Se admite că ea e valabilă (cu aproximafie) şi pentru solicitări compuse: compresiune excentrică, respectiv întindere excentrică, încovoiere cu forfecare, încovoiere cu răsucire, etc. Din această cauză e considerată ca ipoteza de bază în studiul barei drepte prin metodele simple ale Reziştentei materialelor, Sin. Ipoteza secţiunilor plane, ’ Bernoulli, teorema lui Jakob ~ 472 Bernoulli, teorema lui ~ 1. teorema lui Jakob C/c. pr.: Dacă se consideră un eveniment A, a cărui probabilitate de realizare e p, frecvenfă relativă fn (numărul care indică de cîte ori s-a realizat evenimentul A în n probe executate) tinde către p „în probabilitate": |/n — p\<£, unde 8 e un număr pozitiv arbitrar de mic şi n e un număr mare. Dacă se efectuează deci un număr mare de probe, ne aşteptăm, cu o probabilitate apropiată de unitate, ca numărul de produceri ale evenimentului A să fie foarte apropiat de valoarea sa cea mai probabilă, diferind de ea numai cu o parte neînsemnată din numărul total n al probelor efectuate. 2. Bernoulli, lemniscafa lui Mat.; Curbă plană care face parte din clasa ovalelor lui Cassini (v. fig.). Ecuafia cartesiană punctuală e (x2-\-y2)2—a2 (x2—y2) = 0. Raportată la un sisfem de coordonate polare cu polul în originea sistemului cartesian, ecuafia e Q2 = a2 cos 2 0. Curba e o cuartică bicirculară de clasa 6, ecuafia tangenfială fiind 27 a4 (u2 + uf}2 u\— [a2 (u2 — uf} + 4 ^|]3. în originea O, curba are un punct dublu real, tangentele în acest punct, bisectoarele reperului, fiind şi tangente inflexionale. Punctele F\ {a^2j2, 0), jF2 ( — <^2/2, 0) sînt focarele lemniscatei ale cărei puncte, în raport cu aceste focare, satisfac condifia F\M\F2M = a2!2. Lemniscata poate fi definită şi în mod independent de de-finifia comună a ovalelor lui Cassini. în pătratul OAAiC se înscrie un cerc V care se intersectează cu o dreaptă variabilă (D) dusă prin O. Locul punctelor comune dreptei (D) cu cercul cu centrul în O şi cu raza egală cu coarda determinată de cercul V pe (D) e lemniscata lui Bernoulli. Punctele O, H, /, K, în cari ordonata curbei are valori maxime sau minime, sînt situate pe cercul care are ca diametru segmentul focal FiF2. Lemniscata e şi polara hiperbolei echilatere x2—y2 — u2 în raport cu centrul O şi e şi transformata aceleiaşi hiperbole echilatere într-o inversiune al cărei cerc fundamental e: x2jt-y2 — a2—0. Inversa lemniscatei în raport cu unul dintre focare e un melc Pascal (v.). Curba pe care trebuie să se producă mişcarea unui punct material greu într-un plan vertical, pornind din O cu o vitesă inifială nulă, penfru ca să ajungă într-un punct A în acelaşi timp în care ar ajunge mişcîndu-se pe segmentul OA, e o lemniscată Bernoulli cu centrul în O şi a cărei axă formează cu verticala un unghi de 45°. Aceeaşi problemă pusă pentru o forfă centrală proporfională cu distanfa e solufionată tot de o lemniscată. Dintr-un punct M al lemniscatei se pot duce patru tangente la curbă şi punctele de contact ale acestor drepte sînt colineare. Dacă Al descrie curba, dreapta acestor puncte de contact înfăşoară hiperbola echilateră 2 2 a* xl — y 2=—. Dintr-un punct oarecare M, care nu e situat pe curbă, se pot duce şase tangente la lemniscată, ale căror puncte de contact sînt situate pe o conică. Lemniscata e o cuartică unicursală, admifînd reprezentarea t{t2 + 1) .£ o —t2) f4+1 ' j4+ 1 Lungimea unui arc de lemniscată cu originea de o integrală eliptică de prima specie, dată 5 = a V2 dcp ’• V'- sin2 2 cp } = (sin2 2 Cu20 + HO—C—R 4- 2 H20 Cu20 4* i-e2(S04)3 -f* H2S04 —> 2 CuS04 4* 2 FeS04 4* H20 10 FeS04 + 2 KMn04 + 8 H2S04 -> 5 Fe2(S04)3 4- 2 MnS04 + 4- K2S04 4- 8 H20. Solufia cuprică întrebuinfată în metoda Berfrand confine 40 g sulfat de cupru disolvate în 1000 ml de apă; solufia alcalină confine 150 g hidroxid de sodiu şi 200 g sare Seignette (tartrat dublu de Na şi K) disolvate în 1000 ml apă; solufia ferică confine 50 g sulfat feric şi 200 g acid sulfuric disolvate în 1000 ml apă; solufia de permanganat de potasiu confine cantitatea necesară de substanfă disolvată în 1000 ml de apă pentru ca să se obfină o solufie decinormală. Metoda e folosită în special în industria alimentară, pentru determinarea zahărului din diferite alimente, şi în chimia biologică, pentru determinarea zahărului în sînge. 2. Bertrand-Thiel, procedeul lui Meig.: Procedeu duplex de elaborare a ofelului din fonte fosforoase, în cuptoare cu vatră. V. Elaborarea ofelului, sub Ofel. 3. Berfrandif. Mineral.: Be4[(OH)2| Si04 [SiO^]. Mineral din grupul vezuvianului, care se găseşte ca produs hidrotermal în pegmafite, asociat cu berilul. Cristalizează în sistemul rombic, în cristale pinacoidale sau prismatice, vizibil hemimorfe sau tabulare. E alb clar pînă la galben; e transparent cu indicii de refracfie np~ 1,591, nm= 1,605, = 1,614; are luciu sticlos puternic pe unele fefe şi sidefos pe altele. Are duritatea 6---7 şi gr. sp. 2,6. 4. Berzelianif. Mineral.: Cu2Se. Seleniură de cupru naturală, rară. Cristalizează în sistemul cubic, însă niciodată în cristale perfecte. Se prezintă sub formă de dendrite subfiri, în cruste pulverulente sau numai ca pigmentafii în calcit. E alb-albastru, dar îşi schimbă repede culoarea în albastru sau negru; are duritatea 2 şi gr. sp. 6,7; e maleabil. s. Berzeliif. Mineral.: NaCa2(Mg, Mn)2[As04]3. Arseniat complex, întîlnit în unele calcare, asociat cu hausmanitul. Cristalizează în sistemul cubic, avînd structura cristalină asemănătoare cu a granafului. E galben ca mierea pînă la portocaliu, cu luciu răşinos; are indicele de refracfie n= 1,707—1,781. Are duritatea 5 şi gr. sp. 3,9■••4,4, în funcfiune de confinutul în mangan. 6. Berzelius, pahar Chim.: Piesă de sticlă, în formă de pahar cilindric cu sau fără cioc, de mărimi diferite, folo^ sită mult în laboratoare (v. fig.). Paharele Berzelius de calitate superioară (Duran, Jena) sînt ______________________ fabricate din sticlă rezistentă la şoc termic şi la acfiunea alcalii lor. Pentru operafii şi lucrări speciale în Chimie sînt fabricate şi pahare Berzelius din sticlă de cuarf. 7. Beşchie. Ind. lemn.: Ferestrău de’mînă pentru lemn, constituit dintr-o pînză lată cu o muchie Pahar Berzelius tăietoare curbă şi dinfată, avînd două mînere pentru a fi acfionat — prin tragere — de doi lucrători. Mişcarea de lucru e aproape rectilinie, alternativă, iar dinfii sînt ascufifi (v. Dinfare de ferestrău, sub Ferestrău) ff astfel, ca să taie în ambele sensuri ale mişcării (v. fig.). E folosit, de obicei, la tăierea transversală a lemnului (de ex. a buştenilor) pentru retezare sau pentru debitare. Sin. Joagăr. s. Bessel, elipsoidul lui Elipsoid de referinfă. Beşchie. a) vedere; b) şi c) fipuri de dinfare a beşchiilor. Bessel, formula lui V. Elipsoidul lui Bessel, sub Clc. pr.; Relafia care exprimă valoarea erorii medii păfrafice individuale m, în funcfiune de erorile reziduale vi = li — L (z=1, 2, ••• , n), unde li e o valoare măsurată direct şi L e media aritmetică a tutu- ror celor n valori ‘măsurate, iar [v2] rările sînt independente. în cazul în obfinute cu ponderile pit formula e = admifînd că măsu- i-1 care determinările ij sînt V n— 1 unde [pvv] = £ Pi i—1 în cazul măsurărilor indirecte, determinate prin metoda celor mai mici pătrate, în care r necunoscute sînt deduse din n ecuafii de erori, formula erorii medii pătratice a unei necunoscute e V n — r în cazul necunoscutelor egal ponderate, şi V n—r în cazul necunoscutelor determinate cu ponderile p^ io. Bessel, funcţiunile lui V. sub Funcfiune. Bessel, inegalifafea lui ^ 475 Bessel, inegalitatea lui _1_ 2 Maf.: Inegalitatea: - a\ 4- Yi «+ H) = ~ i* P &Xl =1 3w o în care f(x) e o funcfiune de pătrat sumabil, definită pe (0 -2) iar ar şi br sînt coeficienfii Euler-Fourier ai funcfiunii f(x). 2. Bessel, reduceri Geofiz.: Termeni cari se adaugă algebric valorilor obfinufe pentru mărimile furnisate de balanfa de torsiune Eotvos (v. sub Balanfă de torsiune), în scopul eliminării efectului cîmpului gravific normal asupra acestor mărimi. Mărimile măsurate cu balanfa de torsiune fiind cele patru elemente gravimetrice (v.) definite ca derivate de ordinul al doilea ale potenfialului cîmpului gravific: WWxy, Wxz şi Wyx, dacă determinarea lor se face într-un sistem de referinfă orientat geografic (adică cu axa x dirijată spre nordul geografic), numai două dintre ele sînt afectate de „forma normală" a Pămîntului, anume prima mărime de curbură W^ şi gradientul orizontal nord al gravitafiei Wxz. în adevăr, cum cîmpul gravific normal corespunde aproximării formei Pămîntului prinfr-un elipsoid de rotafie turtit, cu aceeaşi turtire ca şi sferoidul terestru şi cu axa în coincidentă — ca direcfie şi mărime — cu axa rofafiei terestre, distribufia acestui cîmp nu prezintă variafii în direcfia est geografic (direcfia după care e dirijată axa y a sistemului local de referinfă) şi, prin urmare, mărimile W W. yz1 a căror definire intervine derivarea în raport cu y, care ge reprezintă valoarea accelerafiei gravitafiei Ia ecuator, iar y — igp—g^/ge, gp fiind valoarea aceleiaşi mărimi Ia pol. Derivarea expresiei lui g în raport cu direcfia nord dă: Q)g 1 C)g ^ = — sin 2cp. p r c)(p r luînd penfru raza terestră r valoarea xy ş> nu sînt influenfate de cîmpul normal şi reducerile Bessel corespunzătoare sînt nule: (^y)j5 = 0, (Wyz)B =°* Reducerile Bessel penfru celelalte două elemente gravimetrice se obfin evaluînd variafiile lor provocate de cîmpul normal şi schimbîndu-le semnul. Valoarea normală a mărimii WA rezultă din relafia care indică dependenfa acestei mărimi de valoarea g a accelerafiei gravitafiei şi de valorile rn şi re ale razelor de curbură ale elipsoidului terestru în direcfii le sud-nord, respectiv vesf-est, adică în cele două plane principale: al meridianului (xOz) şi al primului vertical (yOz). Tinînd seamă de expresiile e ( medie de 6370 km, pentru accelerafia gravitafiei la ecuator valoarea 978 gali şi penfru raportul y valoarea 0,0053, se obfine pentru reducerea Bessel a gradientului orizontal nord al gravitaţiei: sin 2 cp, valoare dată tot în unităfi eotvos, finînd seamă de felul în care a fost calculat coeficientul numeric. Dacă orientarea balanfei de torsiune se face cu ajutorul busolei, adică dacă sistemul de referinfă în raporf cu care sînt determinate derivatele de ordinul al doilea aie potenfialului cîmpului gravific are axa x dirijată spre nordul magnetic, apar deosebiri fafă de cazul examinat. Considerînd — cum se obişnuieşte — declinafia D pozitivă spre est, variafiile normale apar de astă dată în toate elementele gravimetrice date de balanfa de torsiune şi sînt: cos ^ ^'xy A sin 2 D, WXZ=W'XZ cos D, Wyz = Wxz sin D, literele primate desemnînd mărimile definite în sistemul orientat magnetic, în funcfiune de mărimile W ^ şi Wxz definite în sistemul orientat geografic. Reducerile Bessel vor fi, deci, în acest caz: (Wxy)B= —10,4 cos2 cp sin 2 D, 8,1 sin 2 cp sin D, (1*7^ =-10,4 cos2 cp cos 2 D, O^J^-8,1 sin 2 cp cos D. Pentru valori mici ale declinafiei, cum e cazul penfru fara noastră — pe al cărei teritoriu declinafia rămîne, în regiuni fără anomalii, sub valoarea de 4° — influenfa orientării magnetice e neglijabilă, reducerile Bessel putînd fi aplicate ca şi cînd determinările s-ar fi făcut în sistemul orientat geografic. Abia pentru valori ale declinafiei mai mari decît 7°, deosebirile dintre reducerile Bessel cari trebuie aplicate în cazul orientării magnetice şi cele corespunzătoare orientării geografice ating, pentru mărimile Wxy şi Wyz, ordinul de mărime al preciziei cu care se lucrează (1 eotvos), rămînînd mult mai mici încă pentru WA şi Wxz. întrucît prin aplicarea reducerilor Bessel se elimină influenfa cîmpului corespunzător formei normale a Pămîntului în aproxi-mafia elipsoidului de rotafie, aceste reduceri mai sînt desemnate uneori ca reduceri de cîmp normal sau, încă, reduceri de elipsoidaiitate. s. Bessemer, converfisor Mefg. V. sub Convertisor. 4. Bessemer, procedeu Metg.: Procedeu de elaborare a ofelului din fonte silicioase (cu confinut foarte mic în fosfor), în convertisoare cu căptuşeală acidă. V. Convertisor şi Elaborarea ofelului, sub Ofel. 5. Befa, repartiţie Clc. pr.: Repartifie a unei variabile aleatorii definită prin funcfiunea de densitate: 1 X -1/ (1— x)b 1 pentru 0O\ unde a, b sînt numere reale pozitive, iar x e o variabilă aleatorie, funcfiunea beta B(a, b), care figurează în expresia de mai sus, finind definită prin relafia \ B(a, b) sau prin relafia B(a, b) = r fiind funcfiuniie gamma ale = J* xa 1(1— x)b 1 dx r(a) .r(b) r(a+b) ' lui Gauşs. Befabion, clorhidrat 476 Befon Funcţiunea de densitate cp(x) are următoarele proprietăţi: E nenegativă şi se anulează la extremităfile intervalului (0, 1), dacă a> 1 şi b> 1. Dacă însă 0 1, qp(*) descreşte de la 4*o° la 0. Penfru tf>1, b< 1 funcfiunea qp(x) creşte de la 0 la +30. Dacă 1 şi b< 1, funcfiunea se reprezintă grafic printr-o curbă în formă de U. Condifia de normare e 1 J* cp(x) dx~ 1. Această funcfiune de densitate intervine în probleme de statistică matematică şi în teoria probabilităfii. Funcfiunea de repartifie beta, dedusă din funcfiunea de densitate •* 10 minufe; pentru straturile de grosime mare, durata poate atinge 20 de minute sau chiar mai mult. Folosirea vacuumării e foarte avantajoasă, în special la tratarea betonului pus în lucrare în straturi groase de 30"‘75 cm, la fabricarea în serie a pieselor prefabricate de beton şi la executarea construcfiilor cu suprafefe mari. Vacuumarea se aplică în mod curent Ia executarea planşeelor, a radierelor de fundafii, a dalelor simple sau cu nervuri, a traverselor de beton, a grinzilor, a stîlpilor, etc., ca şi la executarea construcţiilor sau a elementelor de construcfie supuse la înghefuri şi dezghefuri repetate, la şocuri şi la abraziune, ca: îmbrăcăminte rutiere, baraje, deversoare, rezervoare, conducte pentru lichide, pile de poduri, perefi de canale, ziduri de cheuri, etc. Instalafia pentru realizarea subpresiunii e formată din dispozitive în interiorul cărora se realizează subpresiunea (camere sau panouri de vacuumare, butelii sau tije de vacuumare, co-fraje de vacuumare), dintr-o pompă de vid, dintr-un rezervor pentru separarea apei antrenate, din conducte de racordare a dispozitivelor de vacuumare cu pompa de vid şi din dispozitive auxiliare de siguranfă şi de control, Instalafiile pot fi fixe (în special cele folosite în atelierele sau fabricile de prefabricate) sau mobile, montate pe autocamioane (în special cele folosite pe şantiere). V. şi sub Vacuumare. Betonul vibrat eun beton de ciment a cărui com-pacitate e sporită, după turnarea pastei de beton în cofraje, prin imprimarea unor oscilafii foarte repezj cu ajutorul unor aparate speciale — numite vibratoare, — cari scutură, fie un strat superficial al betonului (vibrare superficială), fie interiorul, masei de beton (vibrare interioară), fie cofrajul (vibrare exterioară), sau forma în care s-a turnat betonul. Prin vibrare, distanfa dintre granulele betonului se micşorează, iar granulele mai mici pătrund în spafiile intergranulare (datorită micşorării forfelor de legătură dintre granule) şi elimină apa în exces şi aerul înglobat în mas3 betonului. Rezistenfele mecanice ale betonului după întărire cresc, datorită micşorării factorului apă/ciment, iar porozitatea masei de beton scade, datorită apropierii granulelor şi pătrunderii granulelor mai mici în spafiile dintre granulele mari. Betonul vibrat se toarnă în straturi a căror grosime variază în funcfiune de tipul, de mărimea şi de puterea vibratorului, ca şi de felul elementului de construcfie. Vibrarea superficială se utilizează ia elementele de befon cu suprafafă mare şi cu grosime relativ mică, de exemplu la pardoseli, la plăci, planşee, radiere, straturi de egalizare, îmbrăcăminte rutiere, etc. Betonul vibrat la suprafafă trebuie să fie turnat în straturi groase de cel mult 25 cm, dacă nu e armat sau dacă e simplu armat, şi în straturi de cel mult 12 cm, dacă are armafură dublă. Se execută cu vibratoare de suprafafă (de ex. lama vibratoare), cari pot fi menfinute pe loc, dacă vibratorul acoperă întreaga suprafafă a piesei, sau sînt deplasate continuu ori intermitent pe suprafafa piesei, după vibrarea unei porfiuni. Vibrarea exterioară (pe cofraj) se utilizează la piese de beton de grosime mică, turnate în cofraj, de exemplu la stîlpi, la grinzi, perefi de rezervoare sau de silozuri, tiranfi, la unele piese prefabricate, etc. Se execută cu vibratoare de cofraj, exterioare. în timpul vibrării, vibratorul e fixat pe cofraj. Pentru vibrarea întregii piese se folosesc, de obicei, mai multe vibratoare, aşezate la distanfe egale cu dublul razei de acfiune a aparatului, — sau se mută vibratorul din loc în loc. Vibrarea interioară se utilizează la piese cu volum mare de beton sau cu dimensiuni transversale mari, de exemplu la pile de poduri, la ziduri de sprijin masive, la grinzi şi radiere groase, etc. Se execută cu vibratoare speciale, numite pervi-bratoare (şi anume pervibratoare flotante sau pervibratoare-ace). în timpul vibrării, pervibratorul flotant, care are forma unei butelii metalice, pluteşte la suprafafa betonului, fiind cufundat în acesta pe o anumită porfiune, şi e ridicat pe măsură ce se ridică nivelul betonului prin turnarea unei cantităfi noi de beton proaspăt. Vibrarea cu pervibratoare-ace se execută intro-ducînd succesiv tija aparatului (care consiiluie elementul lui vibrant) în diferite locuri ale masei de beton, — şi lăsînd aparatul să funcfioneze cît timp e necesar, la diferite niveluri în piesa de beton. Grosimea stratului de beton supus vibrării sau a piesei de beton poate fi de cel mult 1,25 ori lungimea părfii active a vibratorului. Vibrarea prin scuturare se utilizează la piesele prefabricate de beton sau de beton armat şi se execută cu ajutorul meselor vibrante. V. şi sub Vibrare. — Din punctul de vedere al modului de tratare termică după turnare, în vederea accelerării întăririi, se deosebesc: beton aburit şi beton autoclavizat. Betonul aburit eun beton de ciment a cărui întărire a fost accelerată printr-un tratament care consistă în încălzirea pieselor de beton cu ajutorul aburului, în interiorul unor etuve sau camere de aburire în cari se realizează temperaturi pînă la 90“-95° şi umiditafi relative de 90-- 95%. Aburirea se execută la presiunea normală şi se realizează, fie în etuve cu regim umed, cari sînt echipate cu conducte de abur perforate şi în cari ridicarea temperaturii şi umiditatea sporită a mediului se realizează 31 Befon 482 Beton concomitent, — fie în etuve cu regim uscat, cari sînt echipate cu conducte de abur etanşe, pentru încălzire, şi cu conducte de apă perforate, cari stropesc continuu piesele de beton supuse tratării. Efectul aburirii depinde de compozifia mineralogică a cimentului, de felul şi cantitatea adausurilor din ciment, de valoarea factorului apă/ciment, de „vîrsta" betonului supus aburirii, de regimul de aburire, de mărimea secfiunii piesei de beton şi de modul de tratare a betonului după aburire. Aburirea constituie unul dintre mijloacele folosite cel mai des pentru accelerarea întăririi pieselor prefabricate de beton. V. şi sub întărirea betonului. Betonul autoclavizat e un beton de ciment a cărui întărire a fost accelerată printr-un tratament care consistă în încălzirea pieselor de beton cu ajutorul aburului în autoclave speciale, în interiorul cărora se realizează temperaturi de 150*-* 180° şi presiuni de 4--8 at. Folosirea aburului sub presiune permite numai realizarea temperaturii înalte din autoclavă, deoarece procesul de întărire a betonului nu e influenfat de presiune. Umiditatea ridicată din autoclavă e asigurată prin folosirea aburului saturat. Auto-ciavizarea betonului se foloseşte pe scară mare la executarea pieselor prefabricate, obfinîndu-se rezultate superioare celor obfinufe prin aburire. V. şi sub întărirea betonului. — Din punctul de vedere al armării, se deosebesc două tipuri de beton: befon simplu şi beton armat. Betonul simplu se caracterizează prin faptul că nu confine în masa lui o armatură metalică sau confine o armatură a cărei arie totală e atît de mică, fafă de aria secfiunii transversale a elementului de construcfie, încît nu se ia în consi-derafie în calculele de rezistenfă. Această armatură se aşază pentru a preveni eventuala fisurare a betonului datorită varia-fiilor de temperatură sau a contracfiunii, şi se numeşte armatură de siguranfă. Betonul armat se caracterizează prin faptul că are înglobată în masa lui o armatură de ofel, destinată să preia tensiunile de întindere şi, uneori, o parte din tensiunile de compresiune, cari se produc în elementele de construcfie, sub acfiunea încărcărilor. Din punctul de vedere al felului de alcătuire a armaturii, se deosebesc trei categorii de betoane armate: betonul cu armatură elastică, betonul cu armatură rigidă şi betonul preten-sionat. Betonul cu armatură elastică are armatura constituită din bare simple, netede şi cu secfiunea circulară sau pătrată, din bare de secfiuni diferite şi ale căror calităfi fizico-mecanice au fost îmbunătăfite pe cale mecanică (bare cu profil periodic, turtite, răsucite, etc.), din două bare împletite, din plase sau carcase alcătuite din bare de ofel sudate, sau din plase de sîrmă împletite. V. şi sub Armatură, Carcasă, Ofel-beton, Plasă. Un tip special de beton cu armatură elastică îl constituie befonul cercuif sau frefat, care are armatura transversală fasonată în formă de elice sau de cercuri suprapuse, aşezată normal pe direcfia solicitărilor la compresiune. Se foloseşte, în general, la executarea stîlpi lor cari suportă încărcări mari, armatura de cercuire avînd rolul de a împiedica deformafiile laterale ale armaturii longitudinale. V. şi sub Fretare. Betonul cu armatură rigidă are armatura longitudinală constituită din bare de ofel laminat (cu profiluri Ţ, I, L, C) sau din bare cu inimă plină, sudate sau nituite, — asociate cu bare de ofel rotund dispuse pe conturul secfiunii elementului de construcfie — şi a cărei arie trebuie să fie cel mult egală cu 15% din secfiunea piesei de beton. Armatura rigidă poate fi realizată din una sau din mai multe bare solidarizate prin plăcufe sau prin bare de ofel rotund. Betonul cu armatură rigidă se foloseşte la construcfii solicitate de încărcări foarte mari, la construcfii la cari scheletul metalic serveşte ca sistem portant în timpul execuţiei, economisind schelele, şi la construcfii cari trebuie executate în timp foarte scurt. Befonul pretensionat e un beton armat la care se realizează, înainte de aplicarea încărcărilor, o stare permanentă de comprimare a betonului, care rămîne eficientă pe toată durata utilizării piesei sau a elementului de construcfie, astfel încît tensiunile de întindere, cari s-ar produce sub acţiunea încărcărilor, să fie anulate sau să fie micşorate pînă la o valoare admisibilă. Pretensionarea se realizează supunînd piesa sau elementul de construcţie, executate din befon, la solicitări după una, după două sau trei direcţii (după cari se pot produce tensiunile de întindere sub acţiunea încărcărilor), în funcfiune de forma şi de dimensiunile lor, ca şi de felul cum vor fi solicitate în timpul utilizării lor. De obicei, grinzile sînt solicitate după o direcfie paralelă cu axa longitudinală a lor, plăcile şi discurile după două direcfii, iar elementele masive, după trei direcfii. Sînt supuse pretensionării elementele de construcfie încovoiate şi, în special, elementele solicitate în principal la întindere şi cari nu trebuie să se fisureze în timpul exploatării lor (de ex. conductele sub presiune, rezervoarele, tiranfii, silozurile, barajele, etc,), Prin pretensionare se măreşte capacitatea pieselor de beton armat de a prelua solicitările, rezistenfele admisibile în beton şi în armaturi putînd avea valori mari. Aceste rezistenfe variază pufin în timpul exploatării construcţiei, rămînînd de acelaşi fel, astfel încît obosirea materialelor e micşorată foarte mult. La piesele de beton pretensionat, întreaga secfiune de beton e capabilă să preia forfe interioare, astfel încît, penfru aceleaşi încărcări şi deschideri, dimensiunile elementelor de befon pretensionafe sînt mai mici decît dimensiunile elementelor de beton armat, obişnuite (secfiunea redu-cîndy-se cu 20 •■■30%), iar înălfimeâ de construcfie a elementelor se micşorează cu pînă la 40% din înălfimeâ necesară unei piese de beton armat obişnuit. Prin realizarea tensiunilor ini-fiale de compresiune, tensiunile de întindere oblice pot fi anulate prin compresiuni după două direcfii, astfel încît fisurarea betonului e împiedicată fără a mai fi nevoie de efriere cari să preia aceste tensiuni. Pentru ca pretensionarea să dea rezultate optime, trebuie ca materialele folosite să fie de calitate superioară. Betonul trebuie să aibă o granulometrie justă, să fie confecfionat cu agregate dure şi cu un dozaj mare de ciment; factorul apă/ciment să fie cît mai mic; compacifatea trebuie să fie mărită prin vibrare sau prin alte procedee; priza şi întărirea trebuie accelerate şi îmbunătăfite prin tratamente speciale. Ofelul folosit la confecfionarea armaturilor pentru betonul pretensionat trebuie să aibă limita de elasticitate şi rezistenfa la rupere mari. Aceste ofeluri permit realizarea unor tensiuni inifiale mari şi micşorează scăderea de tensiune prin deformare sub sarcină. Pretensionarea pieselor de beton se face prin două procedee: cu ajutorul cimenturilor expansive, şi prin întinderea armaturilor cu ajutorul unor dispozitive speciale. Pretensionarea betonului cu ajutorul cimenturilor expansive (v. sub Ciment) se obfine prin împiedicarea dilatafiei piesei după direcfia solicitărilor, ca şi prin comprimarea ei cu ajutorul armaturilor, exterioare sau înglobate în befon, cari sînt întinse datorită expansiunii materialului. Pretensionarea cu ajutorul cimenturilor expansive, numită şi autotensionare, prezintă dezavantajul că nu permite cunoaşterea exactă a valorii tensiunii inifiale realizate şi că nu se poate conta pe tensiuni inifiale mari în beton. Se foloseşte la închiderea fisurilor pieselor de beton, la lucrările de consolidări, de reparare a unor elemente de construcfie (de ex. a arcelor, a bolfilor, a barajelor, etc.), la subzidiri etc., deoarece betonul cu ciment expansiv realizează o legătură mai bună cu betonul vechi. Pretensionarea realizată prin întinderea armaturilor pieselor de beton e folosită cel mai des. Principiul pretensionării prin întinderea inifială a armaturii consistă în întinderea elementelor cari formează armatura, cu ajutorul unor dispozitive speciale suprimîndu-se forfa de întindere, după întărirea betonului, Befon 483 Befon asffel încît armatura tinde să-şi recapete lungimea inifială (minus alungirea permanentă) şi transmite betonului forfa de prefensionare. Din punctul de vedere al timpului în care se face prefen-sionarea armaturii, se deosebesc elemente pretensionate şi elemente posttensionate. La elementele pretensionate, armatura e întinsă înainte ca betonul să se fi întărit, iar forfa de precom-primare e transmisă betonului prin aderenfă. La elementele posttensionate, armatura e întinsă după turnarea piesei de beton şi după ce betonul s-a întărit; forfa de precomprimare e transmisă betonului prin dispozitive de ancorare speciale ale armaturii. Din punctul de vedere al mărimii forfei de prefensionare, se deosebesc: elemente complet pretensionate şi elemente parfial pretensionate. La elementele complet pretensionate, forfa de tensionare a armaturii e calculată astfel, încît întreaga secfiune a betonului să fie solicitată numai la compresiune, sub acfiunea încărcărilor utile. La elementele parfial pretensionate, forfa de tensionare a armaturilor e calculată astfel, încît o parta din secfiunea betonului să fie solicitată şi la tensiuni de înfindere, sub acfiunea încărcărilor, dar aceste tensiuni trebuie să fie foarte "mici. Din punctul de vedere al fracfiunii de armatură tensionată, se deosebesc: elemente integral pretensionate, la cari întreaga armatură e pretensionată, şi elemente combinate, la cari numai o parte din armatură e pretensionată. Uneori, elemente integral pretensionate sînt legate cu elemente de beton nepre-tensionate.— Armatura folosită la pretensionarea pieselor de beton depinde de felul construcfiei şi de mărimea forfei de preten-sionare. Armatura formată din bare rotunde, cu diametrul de 5 ••■12 mm, se foloseşte pentru forfe de prefensionare mici, la elemente de construcfie la cari nu e nevoie de tensiuni de compresiune inifiale mari, de exemplu ca armatură longitudinală la tuburi, la rezervoare cilindrice, etc. Armatura formată din sîrmă de'ofel, subfire (1—4 mm), trasă la rece, alcătuită din fire (coarde) izolate sau grupate în mănunchiuri sau în formă de cablu, se foloseşte cel mai des. Elementele de befon pretensionat, armate cu coarde, prezintă următoarele avantaje: au rezistenfe foarte mari, nu se fisurează, şi au calităfi elastice foarte bune, pînă aproape de stadiul de rupere; au greutate proprie mică şi permit realizarea de economii importante de materiale (circa 80% la armatură şi circa 40% la beton); iau săgefi mici sub sarcini, iar fisurile, apărute la sarcini foarte mari, incidentale, se închid complet, cînd sarcinile revin la valorile admisibile; âu capacitate mare de a prelua sarcini dinamice importante. Armaturile formate din coarde prezintă avantajul că realizează o aderenfă mai mare decît armaturile formate din bare rotunde, deoarece, la aceeaşi secfiune de armafură, perimetrul acesteia e mai mare la armatura fabricată din coarde. — Din punctul de vedere al modului în care e transmisă forfa de prefensionare, se deosebesc două categorii de piese pre-fensionafe: piese cu armaturi ancorate şi piese cu armaturi aderente. La piesele cu armaturi ancorate, forfa de precomprimare e transmisă betonului prin piese de ancoraj speciale (v. sub Ancorare). Armaturile pot fi montate în cofrajul pieselor, înainte de turnarea betonului, sau pot fi introduse în piesa de befon, în canale amenajate în aceasta, ori pot fi aşezate la exterior, în locaşuri amenajate special, sau la interiorul piesei, neînglobate în beton, piesa fiind executată goală la interior. Armaturile montate în cofraj sînt învelite cu un material izolant (bitum, iută impregnată, foi de hîrtie impregnată, cămăşi formate din foi subfiri de metal, etc.), pentru a evita aderenfa dintre armatură şi beton. După întinderea armaturii, se injectează între perefii canalelor şi armatură, sau în interiorul mantalei izolante, mor- tar de ciment, pentru a proteja armatura contra unor eventuali agenfi corozivi. Uneori, la piesele cu armaturi montate în cofraj, pentru a împiedica aderenfa dintre armatură şi beton, se trece prin armatură un curent electric, care dilafă armaturile, astfel încît, după răcire, acestea se separă de masa de befon. De obicei, la piesele cu armaturi ancorate se folosesc două tipuri de armaturi: armaturi în formă de cabluri şi armaturi în formă de mănunchiuri de fire. (V. Cablu de prefensionare, Mănunchi de armare). Armaturile în formă de cablu prezintă următoarele avantaje: reclamă piese de ancorare economice; tensionarea cablului se face într-un timp foarfe scurf; capetele grinzii rămîn libere. Prezintă următoarele dezavantaje: nu se poate realiza o tensionare uniformă pentru toate firele cablului; nu permit realizarea de forfe de înfindere prea mari (de obicei, pînă la 30 t). Armaturile în formă de mănunchi prezintă următoarele avantaje: permit folosirea unui număr variabil de fire; permit realizarea unei tensiuni egale în toafe firele armaturii. Prezintă următoarele dezavantaje: ancorarea firelor nu e economică, reciamînd piese speciale de ofel; tensionarea întregului mănunchi de fire durează un timp prea îndelungat; capetele grinzii nu rămîn libere. La piesele de beton pretensionat cu armaturi aderente se folosesc, fie bare rotunde, fie fire de ofel, libere sau grupate în cabluri sau în mănunchiuri, fie armaturi cu inimă interioară de ofel. Forfa de precomprimare a betonului e transmisă acestuia prin aderenfa dintre armatură şi beton, cum şi prin auto-ancorarea armaturii, datorită măririi diametrului barelor sau al firelor de ofel, după suprimarea forfei de întindere a armaturii. Pentru a mări aderenfa se folosesc, uneori, armaturi speciale: armaturi cu suprafafa înăsprită; armaturi profilate, obfinute prin laminare; armaturi împletite; armaturi cu secfiuni pătrare, răsucite, etc. Armaturile formate din bare sau din fire, libere sau grupate, se tensionează în cofrajul piesei de befon, iar armaturile cu inimă interioară se tensionează înainte de a fi montate în cofraj. Armaturile cu inimă interioară de ofel sînt formate din fire de ofel înfăşurate pe un tub de ofel, jumătate din numărul firelor într-un sens, iar cealaltă jumătate, în sens invers (v. fig. II). Firele sînt menfinute la distanfă de II. Armafură cu inimă de ofel (stînga, eiemenf de armafură pretensionafă; dreapta, secfiune prin elementul de armatură). 1) spire de armatură; 2) inimă de ofel pentru preluarea forfelor de compresiune la tensionarea armaturii; 3) tub de carton sau de ofel pentru protejarea inimii confra aderenfei; 4) diafragmă-disc penfru menfinerea armaturilor la distanfa prescrisă. inimă, cu ajutorul unor discuri. Armatura e întinsă înainte de turnarea betonului şi e ancorafă de capetele inimii cu ajutorul unor dispozitive speciale. După întărirea betonului se demontează ancorajele şi se scoafe inima din interiorul armaturii, iar golul rămas se umple cu mortar de ciment. Uneori, armatura pieselor de beton pretensionat poate fi aşezată pe o inimă de beton slab armat, pe care e întinsă, şi care rămîne înglobată în piesa de beton. Armaturile pieselor de beton pretensionat, în special cele formate din coarde, pot fi aşezate astfel, încît axa lor să fie o parabolă cu concavitatea în sus, cele două capete fiind situate la partea superioară a piesei de beton. Acest sisfem prezintă avantajul că armatura preia tensiunile principale de întindere şi micşorează tensiunile de întindere apărute în fibrele superioare ale piesei de beton, în timpul pretensionării. 31* Befon 484 Befon Pretensionarea armaturilor se poate face prin procedee manuale, mecanice, hidraulice sau energetice. — Procedeul manual consistă în întinderea armaturilor cu ajutorul unor piuliţe sau al unor manşoane filetate, cari se reazemă pe plăci [ « . * 0 . \J de oţel, la armaturile longitudinale, sau leagă capetele armaturilor, ia cele inelare (v. fig. III), şi cari sînt rotite cu ajutorul unor chei. Forţa de întindere a armaturii se reglează prin efectuarea unui anumit număr de rotaţii ale piuliţei sau ale manşonului, în funcfiune de diametrul armaturii, de lungimea ei, de numărul de spire ale fiIe-tuiui pe unitatea de lungime, şi de temperatura la care se lucrează.— Procedeu 6 4 2 5 III. îmbinarea armaturilor circulare ale unui perefe de rezervor executat din beton pretensionat. 1) peretele rezervorului; 2) beton penfru umplerea locaşului îmbinării; 3) armatură circulară; 4) piesă de îmbinare şi de tensionare a armaturii; 5) befon armat cu reţea de armatură constructivă; 6) strat de befon de protecţie. mecanic consistă în întinderea armaturii, fixată la unul dintre capete, cu ajutorul unor cricuri speciale, al preselor hidraulice cu dublu efect, al unor instalafii cu pîrghii sau cu greutăţi, prin încărcarea elementului de construcfie cu diferite sarcini, iar la armaturile circulare sau elicoidale, cu ajutorul unor maşini speciale, cari aşază armatura şi o întind în acelaşi timp. — Procedeul hidraulic e folosit în special pentru pretensionarea armaturilor construcfii lor sau a elementelor de construcfie supuse la presiuni hidrostatice inferioare (de ex. tuburi de canalizafie, rezervoare, etc.). Procedeul consistă în realizarea unei presiuni în interiorul acestor construcfii sau al acestor elemente de construcfie, înainte de turnarea betonului sau înainte de întărirea lui completă, fie prin pompare de apă sub presiune (la tuburi), fie prin umplerea construcţiei cu apă (la rezervoare). Forfa de pretensionare e transmisă prin intermediul unei cămăşi de cauciuc sau de tablă, construită special pentru a se putea deforma sub acfiunea presiunii apei. Precomprimarea realizată prin procedeul hidraulic prezintă avantajul că tensiunile de întindere ale construcţiei sînt preluate în întregime de armaturi, iar betonul nu e solicitat deloc la tensiuni de întindere, deoarece a fost turnat în starea de tensionare a armaturii.— Procedeul energetic consistă în încălzirea armaturii, în momentul montării în cofraj sau după turnarea betonului, cu ajutorul curentului electric sau trecînd-o prin camere ori prin dispozitive de încălzire. încălzirea armaturii cu ajutorul camerelor sau al dispozitivelor de încălzire se foloseşte la pretensionarea armaturilor elicoidale; încălzirea cu ajutorul curentului electric se foloseşte la armaturile longitudinale. în ultimul caz, dacă pretensionarea se face după întărirea betonului, armatura se aşază în canale amenajate în piesă sau în tuburi înglobate în betonul piesei, sau se acoperă cu o substanţă termoizolantă uşor fuzibilă (de obicei, o compoziţie cu bază de sulf), care se topeşte sub acfiunea căldurii, împiedicînd aderenfa armaturii la beton. Ancorarea armaturii se face, la procedeul energetic, înainte de răcirea ei, astfel încît aceasta se contractă prin răcire şi comprimă betonul. Procedeul energetic prezintă dezavantajul că nu permite controlul forfei de pretensionare. Sin. Beton tensionat. V. şi Pretensionare; Rezistenfelor admisibile, metoda Rupere, metoda de calcul la Stările limită, metoda de calcul la Befon tensionat. V. Beton pretensionat. Din punctul de vedere al modului special de confecfionare, se deosebesc următoarele tipuri de betoane: beton anticoroziv, beton coloidal, beton impermeabil şi beton refractar. Betonul anticoroziv e un befon confecfionat în mod special, astfel încît să nu fie dezagregat sub acfiunea agen-filor corozivi. Rezistenfa la coroziune a betonului se realizează fie prin tratarea suprafefei lui cu o substanfă anticorozivă, fie prin folosirea unui ciment care să conţină în cantitate cît mai mică anumiţi componenţi cari nu reacţionează cu agenţii corozivi sau nu sînt disolvaţi de aceştia, sau prin folosirea unui ciment antiacid (v.). V. şi sub Coroziunea betonului. Betonul coloidal e un beton de ciment confecţionat dintr-un agregat mineral şi un mortar coloidal preparat separat. Mortarul se prepară în malaxoare speciale, echipate cu doua compartimente de amestecare; în primul compartiment se realizează emulsiunea de apă şi de ciment, iar în al doilea, amestecarea emulsiunii cu nisipul necesar, penfru a obţine mortarul coloidal. Mortarul obţinut prin acest procedeu e atît de fluid şi de stabil, încît umple complet golurile dintre agregate, iar nisipul rămîne dispersat uniform în masa mortarului pînă la întărirea acestuia, fără a se depune în timpul punerii în lucrare; turnat direct în apă, nu se amestecă cu aceasta şi nu produce lapte de ciment prin spălarea cimentului de către apă. Raportul apă/ciment trebuie ales astfel, încît să se asigure hidratarea totală a cimentului folosit şi umezirea nisipului — şi să se obţină un mortar destul de fluid pentru a putea fi pompat prin conducte. Scheletul mineral al betonului coloidal e constituit din agregate cu dimensiuni de cel puţin 20 mm, pentru ca golurile din interiorul lui să fie destul de mari, astfel încît mortarul să poată circula uşor în masa agregatului. Punerea în lucrare a betonului se face, fie furnînd mortarul peste stratul de agregate, aşezat în prealabil, fie turnînd mortarul înainte şi introducînd ulterior agregatele în masa lui, sau prin amîndouă procedeele, în două reprize (folosind primul procedeu în prima repriză şi procedeul al doilea în a doua repriză). Procedeul combinat se foloseşte, în special, la executarea îmbrăcămintelor rutiere, stratul superior fiind confecţionat cu agregate mai mici decît 20 mm. Betonul coloidal prezintă următoarele avantaje: permite realizarea de betoane tot atît de impermeabile ca şi betoanele preparate în mod special; e dezagregat de apa de mare numai în mică măsură şi numai la suprafaţă; permite răspîndirea agregatului mineral în mod mai regulat şi mai uniform, evitîndu-se formarea de goluri prea mari sau de cuiburi cu pietriş; permite executarea lucrărilor şi pe timp de ploaie; permite realizarea de economii mari, deoarece e folosită cantitatea de mortar strict necesară pentru umplerea golurilor agregatului, iar cantitatea de material care trebuie amestecată e mult mai mică decît la betoanele obişnuite (aproximativ 1/4 din cantitatea de materiale cari sînt amestecate Ia prepararea acestora). Datorită calităţilor Iui, betonul coloidal e întrebuinţat în măsură mare la executarea îmbrăcămintelor rutiere şi a pistelor de decolare, la lucrări hidraulice şi maritime, la betonări sub apă sau în terenuri acvifere, la consolidarea fundaţiilor sub apă, la executarea construcţiilor supuse la îngheţuri şi dezgheţuri repetate, la executarea pieselor prefabricate, etc. Betonul impermeabil e un* beton de ciment preparat în mod special, pentru a fi cît mai compact şi a nu permite trecerea apei prin porii lui. Impermeabilizarea se obfine printr-o granulometrie justă a agregatelor (pentru a obţine o mixtură minerală cu minim de goluri), printr-un dozaj mai mare de ciment (o parte din ciment avînd rolul de a umple golurile dinfre granulele agregatelor), prin folosirea la preparare a cantităţii de apă strict necesare (deoarece un exces de apă produce, prin evaporare, pori şi goluri în masa betonului), prin adaus de fi Ier (care contribuie la astuparea golurilor dintre granulele agregatului), prin adaus de trass sau puzzolane (cari dau naştere unor geluri ce produc astuparea porilor), sau prin adausuri de substanţe hidrofuge. Betonul impermeabil se foloseşte la executarea de lucrări subterane, hidraulice, Ia fundaţii, rezervoare, basine, conducte, canale, etc. Sin. Beton hidrofug. V. şi sub Impermeabilizarea betonului. Betonul refractar e un beton rezistent la temperaturi relativ înalte, şi e confecţionat din fărîmături de şamotă Betonare 485 Betonare şi ciment aluminos. E folosit la căptuşirea instalaţiilor industriale cari lucrează pînă la temperatura de 1460°, ca, de exemplu, căldări tubulare, uşi de cuptoare industriale, vagonete folosite la cuptoarele-tunsl, şi mai ales Ia executarea căptuşelilor refractare cu forme foarte complicate, cari reclamă un număr prea mare de tipuri de cărămizi. Prezintă avantajul că permite realizarea de căptuşeli monolit, fără rosturi (cari reprezintă punctele vulnerabile ale căptuşelilor cuptoarelor la atacul substanfelor chimice). în acest caz sînt necesare numai rosturi de dilatafie, etanşate cu asbest. Deoarece betonul refractar are rezistente mecanice foarte mici în intervalul de temperatură cuprins între 800 şi 1000°, datorită deshidratării foarte accentuate a cimentului, se recomandă ca regimul de încălzire să fie condus astfel, încît să se treacă repede peste acest interval. Betoanele refractare se clasifică în două categorii: betoane refractare dense şi betoane refractare uşoare. Betoanele refractare dense rezistă mai bine la atacul substanţelor chimice şi prezintă rezistente mecanice mai mari. Sînt confecţionate din 60"*80% şamotă refractară, 15--25% ciment aluminos special (cu confinut mare de alumină şi cu confinut mic de oxid de fier) şi 5• ■ ■ 15% argilă refractară, care se adaugă pentru a-i mări lucrabilitatea. Limita de folosinfă a betoanelor refractare dense depăşeşte foarte rar temperatura de 1460°. Ea e cu atît mai mare, cu cît compozifia chimică a cimentului aluminos e mai apropiată de compusul binar 3 CaO • 5 AI2O3. Betoanele refractare uşoare sînt confecţionate din acelaşi tip de ciment aluminos, dar cu agregate uşoare, foarte poroase, ca, de exemplu,şamotă refractară poroasă, argilă refractară expandată sau pămînfel. Limita de folosinfă a betoanelor refractare uşoare e mai mică decît a betoanelor refractare dense şi nu depăşeşte temperatura de 1300°. — Din punctul de vedere al destinafiei, se deosebesc următoarele tipuri de betoane: beton de egalizare, beton de fafadă, beton de fundafie, beton de izolafie, beton de rezistenfă şi beton de uzură. Betonul de egalizare se prepară cu un dozaj mic de ciment, se toarnă într-un strat de 5*** 10 cm grosime minimă, şi e folosit pentru a corecta denivelările mici ale unor suprafefe pe cari se va aşterne ulterior un strat mai gros de beton sau de alt material. Betoanele de egalizare sînt betoane slabe, cu mărcile B 20, B 35 sau B 50. Reclamă folosirea de agregate cu granule de dimensiuni mici (7---10 mm). Betonul de fafadă se foloseşte la acoperirea fefeior văzute ale unor elemente de construcfie (pile de pod, socluri de clădiri, etc.). Se prepară cu agregate cu granule de dimensiuni mici (pînă la 15 mm), pentru a obfine un beton cît mai compact şi mai omogen, care să poată fi prelucrat ulterior cu spiful sau cu buciarda. Stratul de beton de fafadă se toarnă, fie concomitent cu masa de befon pe care o acoperă, fie prin torcretare. Se folosesc betoane de mărci ridicate, de obicei B 200. Betonul de fundafie se foloseşte la executarea fundafiilor elementelor cu construcfie. De obicei, se foloseşte un beton cu marca B 50 sau B 70, pentru fundafii de beton simplu, şi un beton cu marca B 90 sau B 110, pentru fundafii de beton armat. Betonul de izolafie se foloseşte la executarea straturilor izolante. Poate fi un beton impermeabil, sau un beton special (aerat, celular, etc.). V. şi sub Izolare, Izolafie, Izolant. Betonul de rezistenfă se foloseşte la executarea elementelor de rezistenfă ale construcfiilor. Trebuie să aibă cel pufin marca B 110. La drumuri, betonul de rezistenfă serveşte ca suport pentru stratul de uzură al îmbrăcămintelor de beton în două straturi. în acest caz, are grosimea de 10 cm şi se confecfionează cu dozajul de 250---300 kg ciment la 1 m3 de beton. Deoarece nu e expus direct acfiunii traficului, poate fi executat şi cu agregate mai slabe (materiale locale). V. şi sub îmbrăcăminte rutieră. Betonul de uzură se foloseşte ca strat superior al pardoselilor sau îmbrăcămintelor rutiere şi se confecfionează astfel, încît să reziste în bune condifii la uzura produsă prin circulafie şi la intemperii. V. sub îmbrăcăminte rutieră, Pardoseală. 1. Betonare. Cs.: Operafia de introducere a pastei de beton proaspăt, preparat cu un liant mineral (de obicei ciment), în cofrajele elementelor de construcfie, în săpăturile fundafiilor ori în formele pieselor prefabricate, — sau de aplicare a pastei de beton pe suprafefele de lemn, de beton, cărămidă, piatră sau rabif, ale elementelor de construcţie cari urmează să fie acoperite cu un strat de beton. Cuprinde următoarele faze: prepararea pastei de beton, transportul betonului Ia locul de punere în lucru, turnarea pastei în cofraje, în săpături sau în forme, respectiv aplicarea ei pe suprafefele elementelor de construcfie, şi prelucrarea ulterioară a betonului, înainte de întărire. Turnarea sau aplicarea pastei de beton trebuie să fie precedate de operafii de verificare şi de pregătire, ca: verificarea, pe cofraje, a cotelor din planurile de execufie a elementelor de construcfie; verificarea fasonării şi montării armaturilor; verificarea elementelor de susfinere a cofrajelor şi â dispozitivelor de decofrare; degajarea spafiului din jurul locului de turnare; verificarea liniilor fluxului tehnologic pentru diferitele faze ale betonării, pentru ca transportul betonului să se facă pe distanfe cît mai scurte şi pentru ca mijloacele de transport să nu se împiedice unele pe altele; îndepărtarea molozului, a aşchiilor de lemn sau a altor corpuri străine, din interiorul cofrajelor, al săpăturilor sau al formelor, ori de pe suprafefele de betonat, cu ajutorul apei sau al aerului sub presiune; udarea cofrajelor de lemn, pentru ca scîndurile să se umfle şi să producă etanşarea rosturilor; astuparea cu şipci a rosturilor mai mari dintre scînduri; ungerea cofrajelor metalice, a cofrajelor mobile şi a formelor, cu un lubrifiant, pentru a uşura decofrarea şi a evita degradarea cofrajului şi a suprafefei betonului, în timpul de-cofrării. — Din punctul de vedere al utilajului folosit, se deosebesc: betonare manuală, betonare semimecanizată şi betonare mecanizată. Betonarea manuală se foloseşte la construcfii de volum mic, la construcfii la cari lucrările de beton sînt mai pufin importante decît alte lucrări, sau la construcfii la cari lucrările de beton reclamă schimbări prea dese ale locului de execufie, sau reclamă întreruperi dese în execufie şi pauze îndelungate, astfel încît utilajul nu poate fi utilizat cu randamentul maxim. La acest procedeu de betonare, toate fazele sînt executate de lucrători, cu unelte manuale. Pasta de beton se prepară prin amestecarea elementelor componente (agregate minerale, liant şi apă) cu lopata, pe o arie sau pe o platformă de lucru. Transportul pastei se face, fie cu lopata, aruncînd direct beton în cofraj sau în săpătură, fie transportîndu-l în recipiente purtate sau împinse cu brafele (găleţi, tărgi de beton, roabe, tomberoane, vagonete, etc.). îndesarea betonului după turnare se face cu vergele de îndesare, cu maiuri de mînă sau prin lovirea cofrajului cu ciocanul de mînă. Netezirea suprafefei betonului se face cu mistria, cu drişca metalică sau cu dreptarul. Betonarea semimecanizată se foloseşte Ia aceleaşi tipuri de construcfii ca şi betonarea manuală. Se caracterizează prin faptul că numai unele faze ale betonării sînt mecanizate (de ex.: prepararea betonului în betoniere cu capacitate mică, îndesarea betonului prin vibrare). Betonarea mecanizată se foloseşte la executarea construcţiilor importante, la cari trebuie să se toarne mase mari de beton, la construcfiile cu înălfime mare, ca şi la construcfiile cari se întind pe suprafefe mari. Se caracterizează prin faptul că toate fazele betonării se execută cu ajutorul maşinilor sau Befonare 486 Befonare a! unor agregate de maşini. Prezintă avantajul că aprovizionarea materialelor şi prepararea betonului se fac într-un singur loc, iar turnarea betonului proaspăt se face continuu. Betonul se prepară cu ajutorul betonierelor, fixe, de mare capacitate, în stafiuni de betonare, plasate în unul sau în mai multe puncte ale şantierului, iar pentru lucrări importante (de ex. baraje), în fabrici de befon (v. Fabrică de beton). Transportul pastei de beton şi turnarea ei în lucrare se fac cu ajutorul elevatoarelor, al distribuitoarelor (v. Distribuitor) sau al instalafiilor de befonare (v. Instaiafie de befonare). îndesarea betonului se face cu ajutorul vibratoarelor superficiale, de cofraj, interioare, sau al meselor vibrante (v. Vibrator). Penfru lucrări rutiere (şosele, piste de aerodrom) se folosesc vibratoare cuplate cu alte maşini, formînd agregate, ca, de exemplu, finisorul (v.).— Din punctul de vedere al continuităfii, se deosebesc: befonare intermitentă şi befonare continuă. Betonarea intermitentă se caracterizează prin faptul că masa de befon a unui element de construcţie e pusă în lucrare în mai multe reprize, fiecare repriză fiind urmată de o pauză în care se toarnă alt element de consfrucfie sau se execută alte lucrări, — sau întreaga consfrucfie se execută în mai multe reprize, în fiecare dintre ele befonîndu-se în întregime anumite elemente de consfrucfie, iar în pauzele dinfre reprize execu-tîndu-se lucrările pregătitoare betonării altor elemente. Dacă durata de întrerupere a lucrării e mai mare (mai mult decît două ore), astfel încît betonul începe să facă priză, trebuie să se execute, Ia locul întreruperii, un rost de lucru. La reluarea lucrului, suprafafa rostului trebuie curăfită de pelicula de mortar întărit, trebuie spălată cu apă şi acoperită cu un strat subfire de mortar de ciment proaspăt, care să aibă acelaşi dozaj de ciment ca şi betonul care se toarnă. Betonul turnat anterior trebuie ferit de lovirea cu vergelele de turnare sau cu maiu-rile, folosite la îndesarea betonului proaspăt. Dacă îndesarea betonului se face cu vibratoarele, betonul proaspăt turnat trebuie îndesat manual pe o înălfime de un metru deasupra rostului de lucru. Uneori, rosturile de lucru sînt obligatorii. V. Rost de lucru. Betonarea continuă se foloseşte la construcfiile sau Ia elementele de consfrucfie Ia cari nu se pof executa sau nu sînt permise rosturi de lucru (fundafii sub apă, fundaţii masive în săpături cu epuizări de apă, cadre, rezervoare mari, stîlpii pe înălţimea unui etaj, piese prefabricate, diguri, elemente la cari nu sînt admise fisuri, etc.). Se execută mecanizat, penfru a asigura continuitatea şi concomitenţa tuturor fazelor betonării, cum şi pentru a reduce timpul de lucru.— Din punctul de vedere al modului cum e pusă masa de beton în lucrare, se deosebesc: betonare prin gravitaţie, befonare prin pompare, befonare prin împroşcare şi befonare prin centrifugare. Befonarea prin gravitaţie se poate face manual sau mecanizat. La befonarea prin gravitaţie, manuală, befonul proaspăt poate fi vărsat direct în cofraje sau în săpături, cu lopata, cu găleţile, cu tărgile sau cu roabele, sau poate fi vărsat, din betonieră sau din mijloacele de transport, întîi pe un plan înclinat (platformă de scînduri sau jgheab), pe care alunecă sub acţiunea greutăţii proprii. înălţimea de cădere liberă a betonului trebuie să fie de cel mult 2 m, penfru a nu se produce segregaţia lui. La stîlpi cu secţiunea de cel puţin 40X40 cm şi dacă nu sînt armaţi cu etriere cari se încrucişează în interiorul stîlpului, înălţimea de cădere liberă a betonului poate fi de cel mult 5 m, penfru a se putea turna betonul pe la partea superioară. Uneori, pentru a asigura continuitatea betonării, befonul e vărsat într-un buncăr aşezat la partea superioară a planului înclinat. în timpul betonării, planul înclinat e mutat din loc în Ioc, pe măsura înaintării lucrării. Befonarea prin gravitaţie, manuală, se foloseşte la lucrări cu suprafaţă mică, la lucrări cu lungimea relativ mare faţă de lăţime (de ex. fundafii sub ziduri, îmbrăcăminte rutiere, canalizări, etc.). Befonarea prin gravitaţie, mecanizată, se face cu ajutorul instalaţiilor de betonare prin gravitaţie, cari pof fi cu jgheaburi confinue fixe, cu jgheaburi mobile rotitoare, sau mixte (v. sub Instalaţie de befonare). Instalaţiile de betonare sînt folosite la lucrări cu lungime şi lăţime mare, fiindcă prezintă avantajele următoare: sînt economice, deoarece betonul curge singur în jgheaburi; au rază de acţiune mare; permit, în special cele cu jgheaburi rotitoare, executarea betonării concomitent în mai multe sectoare ale şantierului, ca şi betonări succesive în diferite sectoare, în cazul cînd betonarea în fiecare sector se face în mai multe reprize. Betonarea prin pompare se execută cu ajutorul unor pompe speciale (v. Pompă de beton), cari împing betonul prin tuburi-de oţel. Se foloseşte la lucrări cari se întind, în plan orizontal, pînă la distanţe de circa 300 m, şi pînă la înălţimea de circa 40 m, la lucrări la cari nu se poate executa betonarea prin gravifafie (de ex. la galerii de tunele), la lucrări de consolidare, la umplerea cavităfilor, la lucrări executate sub apă, etc. Befonarea prin împroşcare se execută prin proiectarea pastei fluide de beton cu ajutorul aerului comprimat, pe suprafafa unor elemente de construcfie sau pe suprafafa cofrajului unui perefe. Se execută cu ajutorul unei maşini speciale, numită maşină de torcretat (v<). Se foloseşte pentru realizarea unui sfraf de befon impermeabil la suprafafa unei piese sau a unei construcfii de beton, penfru corectarea defectelor de turnare la piesele de beton executate prin alte procedee, pentru betonarea suprafefelor aufoportante subţiri, pentru befonarea perefilor rezervoarelor, ai conductelor subterane cu diametru mare, ai galeriilor de tunele, efc., penfru refacerea construcfii lor de beton armat' deteriorate, penfru aplicarea betoanelor de fafadă, efc. V* şi sub Torcrefare. Betonarea prin centrifugare consistă în supunerea piesei de befon, după turnarea ei în formă, unei mişcări de rotire cu vifesă foarte mare, în jurul uneia dinfre axele de simetrie ale ei (de obicei axa longitudinală), astfel încît befonul e împins către peretele exterior al cofrajului. Se foloseşte, în special, la executarea pieselor cu secţiunea transversală circulară, goale în interior (tuburi, piloţi de befon, efc.).— Din punctul de vedere al condiţiilor speciale de lucru, se deosebesc: betonare sub apă şi betonare pe timp friguros. Betonarea sub apă se poate executa, fie intermitent, fie continuu. Befonarea sub apă, intermitentă, se face în apă liberă sau într-o incintă, fie prin coborîrea pe fundul apei, în amplasamentul construcţiei, a unor saci umpluţi numai cu agregate şi liant, în stare uscată, fie prin coborîrea pastei de befon cu ajutorul unor cutii metalice cu capace mobile, cari sînt golite pe fundul apei. Betonul turnat prin aceste procedee are rezistenţe mici, din cauza spălării cimentului de ape, din cauza excesului de apă, a golurilor cari pof rămînea în masa betonului, a mîlului depus de ape în timpul turnării, a sacilor cari rămîn înglobaţi în masa betonului, etc. Betonarea sub apă, continuă, se execută cu befon ascendent sau cu mortar ascendent, şi se foloseşfe, în special^ la fundaţii betonate sub apă (v. sub Fundaţie) într-o incintă de palplanşe. Se execută cu ajutorul unui tub metalic vertical, echipat cu o pîlnie de alimenfare sau racordat la o pompă de beton. Betonarea cu beton ascendent se caracterizează prin faptul că, la începutul turnării, se trimite prin tub o cantitate de beton care formează un strat de protecţie în jurul capătului tubului, împiedicînd pătrunderea apei (v. fig. /). Confinuînd trimiterea betonului în tub, betonul turnat înainte e împins mereu către margini de betonul proaspăt, care astfel nu ajunge în contact cu apa. In timpul betonării, tubul se ridică treptat, capătul lui rămînînd în permanenţă în befon, cu cel puţin un metru sub nivelul acestuia. Dacă suprafaţa lucrării e prea mare, se Befonare 487 Betonare aşază mai multe tuburi, cari sînt racordate la o conductă generală de alimentare, pentru ca betonarea *să se execute simultan prin toate tuburile. Betonarea cu mortar ascendent (v. fig. //) se execută în mod asemănător, cu deosebirea că agregatul mineral e aşezat în prealabil în interiorul incintei şi numai mortarul e trimis prin tub. în acest caz, agregatele minerale ale betonului trebuie să aibă dimensiuni mari (20"*30 cm). Betonarea pe timp friguros se caracterizează .prin faptul că se folosesc diferite procedee 1, Turnarea betonului sub apă, cu beton ascendent. 1) perete de palplanşe; 2) pilofi pentru susţinerea platformei; 3) platformă de lucru; 4) eşafodaj de susfinere a tubului; 5) tub metalic din elemente asamblate; 6) dispozitiv pentru suspendarea tubului; 7) cablu pentru ridicarea tubului; 8) troliu; 9) strat de beton turnat la început; 10) beton. II. Turnarea betonului sub apă, cu mortar ascendent. 1) perete de palplanşe; 2) pilofi; 3) puf format din şine; 4) agregate; 5) tub metalic; 6) conductă de aduc-fie pentru mortar. pentru menfinerea betonului proaspăt la o temperatură superioară temperaturii de 0°, pentru ca apa de amestec să nu înghefe şi priza să se facă în condifii normale. Procedeele folosite cel mai des sînt: procedeul conservării căldurii dezvoltate în timpul prizei (procedeul „termos"), procedeul betonării în spafiu închis încălzit, — şi procedeul încălzirii pieselor de beton în cofraj. Procedeul „termos“ se foloseşte la turnarea pieselor de beton masive, deoarece căldura dezvoltată în timpul prizei e cu atît mai mare, cu cît volumul de befon pus în lucrare e mai mare. Gradul de masivitate al unei construcfii se determină cu ajutorul modulului de suprafafă Ms, care e raportul dintre suprafafa şi volumul de beton (în metri păfrafi pe metru cub) ale construcfiei sau ale elementului de construcfie care se execută. Aplicarea procedeului „termos" se stabileşte prin calcule termotehnice, determinîndu-se timpul de răcire a betonului pînă la 0°, în funcfiune de căldura dezvoltată în timpul prizei, de volumul de beton turnat şi de pierderea de căldură prin suprafafa lui. Procedeul „termos" se foloseşte Ia construcfii cu un modul de suprafafă mai mic decît cinci. Cînd frigul nu e prea intens şi se folosesc cimenturi cu întărire rapidă sau acceleratori de priză, acest procedeu poate fi folosit şi la construcfii cu un modul de suprafafă pînă la opt. Uneori se foloseşte şi încălzirea agregatelor minerale şi a apei. Procedeul betonării în spafii închise, încălzite, consistă în executarea betonării în interiorul unei construcfii provizorii (şopron sau baracă), al cărei interior se încălzeşte cu sobe, calorifere, radiatoare electrice, etc. Se utilizează Ia executarea con- strucfiilor cu suprafafă şi înălfime mică, Ia cari costul construcfiei provizorii şi al consumului de combustibil pentru încălzire e mai mic decît cheltuielile necesare penfru încălzirea prin alte procedee. Procedeul încălzirii pieselor de1 beton în cofraj consistă în încălzirea directă a^masei betonului turnat în cofraj. La acest procedeu se pot folosi, fie încălzirea cu abur sau încălzirea electrică (cu ajutorul electrozilor, al radiatoarelor electrice sau al rezistenfelor electrice), fie cofraje electrotermice.— încălzirea cu abur se realizează, fie executînd cofrajul cu perefi dubli şi trimifînd aburul în interiorul spafiului dintre cei doi perefi (v. fig. III a), fie a-menajînd pe fafa interioară a cofrajului,în lungul rostului dintre scînduri, canale mici acoperite cu o şipcă, prin cari se trimite abur (v. fig. III b). Cînd lungimea pieselor e prea mare, spafiul dintre perefii cofrajului se compartimen-tează, pentru a realiza o încălzire uniformă a întregii piese. Uneori se folosesc fevi înglobate în masa betonului.— încălzirea electrică cu electrozi se realizează, fie cu electrozi transversali, formafi din bare de ofel, fie cu electrozi longitudinali, formafi din coarde de ofel (v. fig. IV), ori cu electrozi formafi din ofel lat (v. fig. V) sau din plăci de ofel, montafi pe suprafafa interioară a cofrajului şi prin cari se trimite curent electric, direct din refea sau de la transformatoare. — încălzirea electrică cu radiatoare se realizează cu ajutorul unor cutii izolate termic, cari înconjură piesa de befon, şi în cari se montează radiatoarele.— încălzirea cu rezistenfe electrice se realizează cu ajutorul unor rezistenfe înfăşurate pe un miez de material refractar, III. Cofraje pentru încălzirea cu abur a betonului, a) încălzire cu cămaşă de abur; b) încălzire cu canale în cofraj; 1) peretele exterior al cofrajului; 2) peretele interior al cofrajului; 3) perete transversal, pentru compartimentarea spafiului dintre perefii cofrajului; 4) rama cofrajului; 5) peretele cofrajului; 6) canale; 7) şipci pentru acoperirea canalelor. IV. încălzirea betonului cu electrozi. V. încălzirea betonului cu elec- l)electrozi din bare; 2) electrozi de coarde; frozi de ofel lat, la un perete-3) cîrlige penfru fixarea provizorie a elec- 1) perefii cofrajului; 2) armatură; Irozilor de coarde; 4) carton asfaltat; 5) sfraf 3) electrozi de ofel lat. de rumeguş. şi cari sînt introduse în locaşuri lăsate în masa betonului, la turnare. După întărirea betonului, rezistenfele sînt scoase, iar locaşurile sînf umplute cu beton.— încălzirea cu cofraje electrotermice se realizează cu ajutorul unor cofraje cu perefi dubli, între cari se introduce rumeguş udat cu o solufie de clorură de sodiu. Stratul de rumeguş e încălzit cu ajutorul unor electrozi longitudinali, formafi din^bare sau din coarde de ofel, aşezaţi în mijlocul stratului de rumeguş. Se foloseşte în cazul Befon icină 488 Betonieră cînd nu pot fi folosite alte procedee, la construcfii cu piese de beton pufin masive şi la,construcfii cu schelet, cu un modul de suprafafă mai mic decît opt, la piese prefabricate cu profil simplu, ca şi la încălzirea suplementară a construcfii lor betonate prin procedeul „termos". în cazul încălzirii electrice, betonul trebuie să aibă o fluiditate mijlocie, evitîndu-se folosirea betoanelor vîrtoase, cum şi a betoanelor prea fluide. t. Befonicină. Chim.: Betaina oxi-prolinei. Se găseşte, alături de diastereoisomerul său, turcina, în Betonica officinalis (Vindecea sau Iarba de răni). 2. Betonieră, pi. betoniere. Cs.: Amestecător cu amestecare prin cădere liberă, folosit pentru prepararea betoanelor şi a mortarelor de ciment. Din punctul de vedere al mobilităfii în timpul serviciului, se deosebesc: betoniere stabile, betoniere semistabile, betoniere mobile şi betoniere automobile. Betonierele stabile se caracterizează prin faptul că sînt fixate pe o fundafie, astfel încît nu pot fi deplasate dintr-un loc în altul decît dacă sînt demontate (v. fig. /). Sînt folosite /. Befonîeră stabilă de 425 I. a) vedere laterală; b) vedere din fafă; 1) tobă de amesfec; 2) electromotor; 3) buncăr pentru materiale dozate*; 4) dozator de apă; 5) lingură de descărcare; 6) volan pentru manevrarea lingurii de descărcare. la prepararea betoanelor şi a mortarelor în fabrici sau în stafiuni fixe de betonare, amenajate pe şantierele construcfii lor cari reclamă volume mari de beton (de ex. baraje, diguri, cheuri, etc.). Capacitatea betonierelor stabile e de cel pufin 425 I şi poate atinge 4500 l sau chiar mai mult. Betonierele semistabile au un echipament de rulare (v. fig. II), astfel încît pot fi deplasate, atît de la un şantier la altul, cît II. Betonieră semisfabila, pe şenile, cu braf mobil. /) cupă de încărcare; 2) tobă de amestecare; 3) cupă de descărcare; 4) braf mobil distribuitor. şi dintr-un punct în altul de pe acelaşi şantier, în timpul lucrului rămînînd însă imobile. Betonierele semistabile sînt folosite cel mai des, deoarece prezintă avantajul că pot fi mutate cu uşurinfă dintr-un loc în altul. Capacitatea lor variază de la 125 I pînă la 500 I. Betonierele mobile sînt folosite în special la executarea şoselelor de beton şi sînt montate pe un şasiu special, în formă de pod de lucru, care are un echipament de rulare cu ajutorul căruia se pot deplasa, în timpul lucrului, de-a lungul suprafefei pe care se toarnă betonul (lateral sau deasupra ei), fie pe şine separate, fie pe longrinele cari servesc drept cofraj al şoselei. Deplasarea betonierei se face fie prin tractare, fie prin acfionarea directă a echipamentului^ de rulare, manual sau mecanic (de către motorul care acfionează toba de amestec şi celelalte organe în mişcare ale betonierei). Vitesa de înaintare în timpul lucrului e de circa 3-**4 m/minut, la betonierele cu rulare prin acfionare manuală, şi de circa 10-•-12 m/minut, la betonierele tractate sau cu acfionare mecanică a echipamentului de rulare. Motorul de acfionare a betonierei, eventual şi a echipamentului de rulare, poate avea puterea de 30---60 CP şi turafia de 600'‘'800 rot/min. Betonierele mobile pot avea capacităfi de 1000—2500 I. Durata de amestecare a unei încărcături fiind de 3 minute, debitul orar al unei betoniere mobile poate fi de 20--40 m3. încărcarea betonierei se face lateral, cu ajutorul unei cupe de încărcare care se deplasează pe ghidaje înclinate, dispuse atît pe partea dreaptă a şasiului, cît şi pe partea stîngă, pentru a permite încărcarea betonierei fie dintr-o parte, fie din cealaltă parte a şoselei. Betonierele automobile sînt folosite cînd prepararea betonului nu se poate face în imediata apropiere a lucrării şi cînd distanfa de transport a betonului e mai mare decît 5 km, astfel încît nu pot fi folosite alte mijloace de transport, deoarece durata transportului ar fi prea mare şi ar exista pericolul să se producă segregarea betonului ori befonul să facă priză înainte de punerea în lucrare. Sînt constituite dintr-un autocamion fără cutie, pe şasiul căruia sînt montate toba de amestec, rezervorul de apă, şi toate celelalte organe ale betonierei, ca şi pîrghiile de comandă (v. fig. HI). Toba de amestec şi celelalte organe ale betonierei pof fi acfionate fie direct de mo- li!. Betonieră automobilă. /) tobă de amesfecare; 2) pîlnie de încărcare; 3) jgheab de descărcare; 4) re-zervor-dozafor de apă; 5) conductă de apă; 6) pompă de apă; 7) transmisiune de acfionare a tobei de amestecare; 8) reducfor. torul camionului, fie de un motor separat. Rezervorul de apă are două compartimente: unul pentru cantitatea de apă necesară preparării unei încărcături de befon, şi altul penfru apa necesară spălării tobei de amestec, după descărcarea fiecărei încărcături. Betonierele automobile se folosesc fie numai pentru transportul betonului preparat în stafiuni fixe sau în fabrică, fie pentru prepararea directă a betonului, în cazul cînd distanfa de transport e atît de mare, încît betonul ar putea face priză în timpul transportului. — La betonierele automobile folosite pentru transportul betonului gata preparat, toba betonierei e încărcată în sfafiune cu pasta de beton şi se roteşte în timpul transportului cu o turafie mai joasă decît turafia normală de amesfec. După ce betoniera a ajuns la locul de punere în operă a betonului, se măreşte turafia tobei la valoarea normală a turafiei de amestecare (7—10 rot/min) şi după ce se amesteca Betonieră 489 Belonieră un fimp scurt, se descarcă. — La betonierele automobile cari servesc la prepararea betonului în timpul transportului, toba betonierei e încărcată la stafiune numai cu cantităfile de agregat şi de liant corespunzătoare capacităfii betonierei. în timpul încărcării, toba se roteşte cu vitesa normală de amestecare, în timpul transportului, toba rămîne nemişcată. După sosirea orizontală cu 40-*50° şi se poate roti în plan orizontal cu 180°, pentru a uşura turnarea betonului- După descărcare, toba trebuie spălată cu apă, pentru a evita formarea unei cruste de mortar pe peretele ei şi pe aripioarele de amestec. — Din punctul de vedere al modului de construcfie, se deosebesc: betoniere statice şi betoniere mecanice. IV. Betonieră mecanică, semistabilă, cu rofi. a) vedere din spate; b) vedere laierală; 1) şasiu; 2) tobă de amestecare; 3) lada de încărcare; 4) dozator de apă; 5) cabluri de ridicare a lăzii de încărcare; 6) ghidajele lăzii de încărcare; 7) motor. Betonierele statice sînt constituite, în principal, dintr-un cilindru vertical, echipat cu o serie de aripioare fixate înclinat pe fafa interioară a cilindrului. Betonierele statice sînt stabile şi sînt folosite în stafiunile de betonare şi în fabricile de befon şi betonierei la locul de punere în operă a betonului sau cu pufin înainte de a ajunge pe şantier (5***10 minufe), se pune în mişcare toba (cu vitesa normală de amestecare) şi se introduce apa necesară pentru amestec. V. Tipuri de tobe de amestecare şi schemele de funcfionare a lor (săgejile cu linii continue reprezintă mersul materialului în timpul amestecării, iar săgefile cu linii întrerupte reprezintă mersul materialului în timpul descărcării), a) tobă nebasculantă, cu un singur sens de rotire; b) tobă nebasculantă, cu rotire într-un sens, penfru amestecare, şi cu rotire în sens invers, penfru descărcare; cj tobă basculantă, cu încărcare pe o p3rte şi descărcare în partea opusă; d) tobă basculantă, cu încărcare pe o parte şi cu descărcare pe partea cealaltă. Descărcarea betonierelor automobile se face prin inversarea sensului de rotafie al tobei de amestec, cu ajutorul unui inver-sor de mers. Betonul e descărcat într-un jgheab metalic, montat sub gura tobei de amestec, şi constituit dintr-o parte superioară fixă şi o parte inferioară mobilă, care se poate înclina fafă de de mortar, deoarece permit obfinerea unui debit continuu, încărcarea betonierei se face pe Ia partea superioară, cu ajutorul benzilor transportoare sau al unui buncăr, iar amestecarea betonului se face prin căderea Iui de pe o aripioară pe alfa, în lungul cilindrului de amesfec. Betonierele statice prezintă dez- Beton i te 490 Betonului, încercările ~ avantajele că nu asigură omogeneitatea betonului preparat şi favorizează segregarea betonului prin căderea de la înălfime. Betonierele mecanice au următoarele părfi principale (v. fig. IV): o tobă rotitoare, de formă cilindrică sau în formă de două trunchiuri de con alipite prin bazele mari, ori de pară, care e echipată Ia interior cu o serie de aripioare, aşezate înclinat fafă de axa ei, şi în care se face amestecarea betonului; o cupă (Iadă) de încărcare, în care se introduc materialele (agregate-f liant) dozate, şi care, pentru încărcarea tobei, se deplasează pe două ghidaje înclinate, fiind ridicată de un troliu; un dispozitiv pentru dozarea apei de amesfec (v. Dozator pentru apa de amestec); un dispozitiv de antrenare a tobej, pentru amestecarea betonului; un dispozitiv de antrenare a tobei pentru descărcarea betonului. Toba de amesfec e organul principal al betonierelor mecanice. Capacitatea şi modul ei de funcfionare determină debitul şi caracteristicile unei betoniere. Prin capacitatea tobei se înfelege volumul maxim de materiale cari pot fi introduse în tobă pentru a fi amestecate o singură dată, şi se exprimă în litri. Volumul total al tobei e de 2—4 ori mai mare decît capacitatea ei de încărcare. Capacitatea betonierelor nu e standardizată şi poate varia de Ia 80—4500 litri şi chiar mai mult. Din punctul de vedere al modului de funcfionare a tobelor betonierelor mecanice, se deosebesc (v. fig. V): betoniere cu tobă basculantă, la cari toba poate lua diferite poziţii, pentru încărcare, amestecare şi descărcare şi cari pot fi cu încărcare şi descărcare pe aceeaşi parte sau cu încărcare pe o parte şi descărcare pe partea cealaltă; betoniere cu tobă nebasculantă, ia cari toba are axa de rotafie orizontală, şi care se poate rofi fie într-un singur sens, atît penfru amestecare, cît şi penfru descărcare, fie într-un sens pentru amestecare şi în sens invers pentru descărcare. Din punctul de vedere al modului de antrenare a tobelor betonierelor mecanice, se deosebesc: betoniere cu antrenare manuală şi betoniere cu antrenare prin motor. Betonierele cu antrenare manuală sînt echipate numai cu tobe basculante, în formă de pară, cari sînt rotite cu ajutorul unui angrenaj şi al unei manivele. Rotirea tobei din pozifia de încărcare în pozifia de descărcare, şi invers, se face cu ajutorul altei manivele aşezate pe cealaltă parte a tobei. Toba şi celelalte organe sînt montate pe un şasiu simplu, echipat cu două sau cu patru rofi (v. fig. VI). Betonierele cu antrenare manuală pot avea capacităfi de 80--150 I şi sînt folosite la lucrări de mică importanfă, la cari, datorită volumului mic de beton, folosirea unei betoniere cu antrenare manuală nu e rentabilă. Betonierele cu antrenare prin mofor sînt echipate cu tobe de amestec cari sînt puse în mişcare cu ajutorul unui motor cu ardere internă, al unui motor Diesel sau al unui motor electric. Toba poate fi cilindrică, în formă de pară sau în formă de două trunchiuri de con alipite, basculantă sau nebasculantă. Betonierele cu antrenare prin motor sînt folosite cel mai des şi pot fi stabile, semisfabile, mobile sau automobile. Capacităfile lor variază de Ia 125 funcfiune de desfinafie şi de puterea motorului. i. Betonite. Cs.: Blocuri prefabricate de beton, folosite la executarea îmbrăcămintelor de tunel. Folosirea betonitelor prezintă avantajul că se evită pericolul ca betonul să înceapă să VI. Betonieră manuală. /) tobă de amestecare; 2) volan cu manivelă pentru rotirea tobei; 3) manivelă pentru înclinarea tobei în pozifia de descărcare şi readucerea ei în pozifia de amestecare. •4500 I, în facă priză înainte de punerea în lucrare, în timpul transportului lui prin tunel, de la iocul de preparare din exteriorul tunelului. Betonitele sînf folosite în special la construirea tunelelor lungi. 2. Betonului, încercările Mat. cs.: încercări efectuate pentru determinarea caracteristicilor fizice şi mecanice ale uftui beton de ciment. Ele se execută fie în momentul preparării lui, fie după întărire, şi sînt precedate de încercări efectuate asupra cimentului folosit. încercările asupra cimentului se execută fie asupra cimentului în stare pulverulentă, fie asupra pastei de ciment în stare plastică sau întărită, deferminîndu-se în mod curent: finefa de măcinare; proporţia de apă de amestec; greutatea specifică şi greutatea aparentă; priza; constanţa de volum; dozajul componenţilor principali; prezenţa şi dozajul componenţilor auxiliari; încercarea la compresiune; încercarea la tracţiune. încercările fizice cari se efectuează în momentul preparării sînt: încercarea de tasare (furtire) şi încercarea de răspîndire, cari se efectuează pentru determinarea consistenfei şi a lucra-bilităţii; determinarea greutăţi specifice aparente a pasjei de befon proaspăt şi determinarea compoziţiei betonului.— încercarea de tasare se efectuează cu ajutorul unei cutii de tablă, de formă tronconică, fără funduri, cu înălţimea de 30 cm şi cu diametrul bazei mari de 10 cm, iar al bazei mici de 10 cm. Această cutie se aşază cu baza mare pe suprafaţa mesei de răspîndire şi se umple cu pasta de befon proaspăt, în straturi groase de circa 10 cm, cari se îndeasă prin aplicarea a 10 lovituri uşoare date cu un mai standardizat, la intervale de cîte două secunde, de Ia înălţimea de 10 cm. După umplerea cutiei, se netezeşte faţa superioară a betonului şi se ridică tiparul. Constisfenţa betonului se apreciază prin diferenţa dintre înălţimea tiparului şi înălţimea betonului tasat. — încercarea de răspîndire se efectuează cu ajutorul unei cutii asemănătoare, dar care are înălţimea de 20 cm, diametrul bazei mari de 20 cm, iar diametrul bazei mici de 13 cm, şi al unei mese speciale care are o planşetă mobilă în jurul uneia dintre laturi (v. Masă de răspîndire). Cutia de tablă se aşază pe masa de răspîndire şi se umple cu pastă de befon procedîndu-se ca pentru încercarea de tasare. După umplere, se lasă betonul în cutie timp de un minut şi şe şterge bine masa de răspîndire în jurul cutiei. Apoi se ridică forma în timp de 10 secunde, şi se lasă să cadă planşeta liber de 15 ori, de la înălţimea de 4 cm, la intervale de cîte 3 secunde. Consistenţa betonului se apreciază prin media a trei încercări şi se exprimă prin valoarea medie (în cm) a doi diametri perpendiculari ai masei de beton răs-pîndifă pe planşetă. — Determinarea greutăţii specifice a betonului proaspăt se efectuează făcînd diferenţa dintre greutatea unei forme cubice în care s-a turnat betonul pînă la partea superioară a ei (formă folosită la confecţionarea cuburilor de beton întrebuinţate la efectuarea încercărilor pentru determinarea rezistenţelor mecanice ale betonului), şi greutatea proprie a formei şi împărţind rezultatul prin volumul formei: Va: Gj~G V [kg/m3] , în care Gi e greutatea formei pline cu beton (în kg), G e greutatea proprie a formei (în kg), iar V e volumul formei (în m3). — Determinarea compoziţiei betonului proaspăt se efectuează pentru a verifica proporţiile diferiţilor componenţi ai betonului. Penfru determinarea cantităţii procentuale de apă de amestec se ia o cantitate de 5 kg de beton şi se încălzeşte pe o tavă nesmălţuită pînă la uscarea completă, după care se cîntăreşte materialul uscat. Cantitatea de apă e dată de relaţia: % apă = X 100, în care Gi e greutatea materialului umed (5000 g), iar G e Betfendorf, reactiv ~ 491 Beverage, antenă ~ greutatea materialului uscat (exprimată în grame). Cantitatea de agregate se determină spălînd 5 kg de beton proaspăt, deasupra unei site cu fesătură de sîrmă nr. 020, pînă cînd apa de spălare e limpede, uscînd materialul spălat şi cîntărindu-l. Cantitatea procentuală de agregate e dată de relaţia: 10 100? % agregate =T-Ţ55=7, în care P e canlitatea de agregate (în kg) obfinută din media a două determinări, a e fracfiunea de material cu diametrul sub 0,2 mm, confinută inifial de agregate (în procente), iar 5 e cantitatea de beton luată pentru determinare (în kg). Cantitatea de ciment din beton se determină cu relafia: % ciment = 100 — (%apă 4- % agregate). încercările fizice cari se efectuează, de obicei, după întărirea betonului sînt: determinarea greutăfii specifice aparente a betonului întărit, determinarea gradului de impermeabilitate şi determinarea rezistentei la înghef-desghef. — Determinarea greutăfii specifice aparente a betonului întărit se efectuează făcînd raportul dintre greutatea (exprimată în kg) a unui cub cu latura de 20 sau 30 cm, şi volumul lui (exprimat în m3): G Y v’ Determinarea gradului de impermeabilitate se efectuează pe cuburi da beton cu latura de 20 sau 30 cm, ori pe epruvete cilindrice, înalte de 20 cm şi cu diametrul de 15—20 cm. Pentru încercări preliminare, epruvetele se păstrează în regim mixt (o zi în tipar, 6 zile în aer umed, 21 zile în aer), iar pentru încercări de control, se păstrează în aceleaşi condifii ca şi construcfia care se va executa. încercarea se efectuează supunînd epruveta la acfiunea unei coloane de apă sub presiune, începînd cu o presiune de 1 kg/cm2 şi ridicînd la fiecare 8 ore cu 1 kg/ cm2 presiunea apei. Gradul de impermeabilitate se apreciază fie prin presiunea pe care o are coloana de apă (exprimată în kg/cm2) cînd apar semne de infiltrare a apei la fafa superioară a epruvefei, fie prin înălfimeâ (exprimată în cm) la care s'a ridicat apa, prin infilfrafie, în masa epruvefei. — Determinarea rezisfenfei la înghef şi dezghef se efectuează pe cuburi de beton cu latura de 20 sau 30 cm; înainte de încercare, epruvetele se păstrează timp de 4 zile în apă, penfru a se îmbiba. După îmbibare, unele dinfre epru-vete se cînfăresc cu precizie de 20 g şi se introduc înfr-tfn frigorifer, iar altele se păstrează cu martori, în continuare, în apă. Epruvetele asupra cărora se efectuează încercarea sînt finufe timp de 4 ore la o temperatură cuprinsă între — 15° şi — 30°, apoi timp de 4 ore într-o baie de apă cu temperatura de 15---250. După fiecare 25 sau 50 de cicluri de înghef şi dezghef, epruvetele sînt cînfărite, notîndu-se pierderea în greutate a fiecăruia dintre ele şi făcîndu-se media aritmetică a acestor pierderi. După determinarea pierderilor în greutate, epruvetele sînt încercate la compresiune, făcîndu-se media aritmetică a rezisfenfelor obfinufe. Pierderea de rezistenfă la compresiune datorită înghefurilor şi dezgheţurilor se exprimă prin diferenfă dinfre această medie şi media aritmetică a rezisfenfelor la compresiune obfinută prin încercarea epruvetelor martor. Dinfre încercările mecanice se execută curent: încercarea de rupere la compresiune, încercarea de rupere la compresiune din încovoiere şi încercarea de rupere la întindere din încovoiere. — încercarea de rupere la compresiune se efectuează pe cuburi (v. Cub de befon) sau pe fragmente rămase de la încercarea de rupere la întindere din încovoiere a prismelor. Se execută cu ajutorul unor prese speciale, în laborator. — încercarea de rupere la compresiune din încovoiere se efectuează pe grinzi armate, de dimensiuni standardizate (v. Grindă de probă), şi cari sînt aşezate” pe două reazeme, unul fix şi celălalt mobil, şi încărcate la mijloc, prin intermediul a două cufite distanfate între ele cu 40 cm, cu o sarcină a cărei valoare e mărită progresiv. — încercarea de rupere la întindere din încovoiere se efectuează pe o prismă de beton, în dimensiunile de 10X10X55 cm, cari se aşază pe două reazeme distanfate între ele cu 30 cm şi se încarcă la mijlocul distanfei dintre reazeme. î. Betfendorf, reactiv Chim.: Solufie concentrată de clorură stanoasă în acid clorhidric fumans, întrebuinfată la recunoaşterea arsenului. 2. Beffî, teorema lui Mec. V. Reciprocităfii, teorema ~ lucrului mecanic. s. Beffs, procedeul Metg.: Procedeu de afinare elec- trolitică a plumbului, în care elecfrolitul e o solufie apoasă de fluosilicat de plumb şi acid fluosilicic, cu un adaus redus de gelatină; catodul e format din lame de plumb electrolitic, iar anodul e constituit din masa de plumb brut supusă afinării. Recipientul băii de electroliză e de befon căptuşit cu asfalt. Se lucrează la tensiuni de 0,35*»0,45 V şi cu densităţi de curent cari ating 1 A/dm2. Consumul de energie electrică e de circa 150 W pentru un kiiogram de plumb produs. Procedeul permite recuperarea aurului şi a argintului din plumbul brut, cum şi curăfirea acestuia de bismut, plumbul electrolitic rezultat avînd puritatea de 99,994,**99,999%. Sin. Afinare electrolitică a plumbului. 4. Befula. Paleont., Bot.: Plantă din clasa Angiospermae, subclasa Dicotyledonatae, ordinul Apetalae, familia Betulaceae, Ia care amenfii femeii, cilindrici, nu se lignifică şi sînt dispuşi cîte 2—3 împreună; la maturitate, fructele (nucile) cad în acelaşi timp cu involucrul fructifer. Din acest gen fac parte: Befula humilis, B. pendula, B. pubescens (mesteacănul). E cunoscută în stare fosilă, începînd din Cretacicul superior. S-au păstrat numai impresiuni de fructe şi de frunze ovale cu baza rotunjită şi cu marginea dublu dinfată. în fara noastră e foarte frecventă în formafiunile terfiare (deex.: Acvitanianul din Valea Jiului, Sarmafianul de la Rădăşani-Neamf şi de la Daia Săsească-Sibiu, Dacianul de Ia Borsec). 5. Befulin. Chim.: Alcool friferpenic, care se găseşte sub forma de glicozid în scoarfa şi în seva de mesteacăn. Are p. f. 251° şi e solubil în eter etilic, în alcool etilic, şi insolubil în apă. Befulinul e considerat ca un stimulent pentru creşterea părului. Se întrebuinfează la prepararea lofiunilor pentru păr şi a compozifiilor artificiale de mosc. Sin. Betulinol. 6. Befulol. Chim.: Alcool sescviterpenic, confinut în mugurii de mesteacăn. Are aceleaşi întrebuinfări ca befulinul (v,). 7. Beţe. Poligr.; Vergelele de lemn ale aparatului de scos colile, la o presă de tipar cu cilindru opritor (v.). 8. Beţe albe. Tehn.: Befele de chibrituri, înainte de a li se aplica gămălia. 9. Beudanfif. Mineral.: PbFe",[(0H)6|SC>4|As04]. Mineral din grupul alunitului (v.). Cristalizează în sistemul romboedric sau pseudocubic. E verde pînă la negru. Are duritatea 4 şi gr. sp. 4,1. 10. Beusfif. Mineral.: Epidot. (Termen vechi, părăsit.) u. Beverage, antenă Telc.: Antenă directivă de recepfie pentru unde kilometrice (lungi), formată dintr-un conductor -^77777T77T777T777TJ77T77TT7TTTTTnT77T77TT7TnT77^TJT77777TT77/77777 I. Antenă Beverage monofilară. I) de la emiţător; 2) spre receptor. orizontal apropiat de sol, dirijat spre emifător, avînd lungimea cuprinsă între una şi două jumătăfi de lungime de undă, conectat printr-o impedanfă la pămînt în capătul dinspre emifător (v. fig. I); conductorul şi imaginea lui în sol formează o linie Bi 492 Bibliotecă bifilară, iar la o valoare a impedanfei de închidere egală cu jumătate din impedanfa caracteristică a acestei linii se stabileşte un regim de undă progresivă. Antena e excitată de componenta orizontală a cîmpului electric, care rezultă din înclinarea frontului undei de sol la suprafafa pămîntului de conductibilitate finită (v. sub Propagarea undelor radioelectrice) — deşi la emisiune cîmpul electric al undei e vertical. De aceea antena Beverage lucrează mai bine pe un sol mai rău conductor. Prin folosirea acestei antene se evită construcfiile înalte necesare pentru antenele verticale, pe unde lungi. Antenele Beverage se construiesc în mod curent bifilare (v. fig. II), la capătul dinspre emifător avînd un transformator, 77/7y7777TT777777777777]77777777777/W77777777777T/777777777777777Tf II. Anfenă Beverage bifilară. î) de la emiţător; 2) spre receptor; 3) impedanfă de reglaj. iar impedanfa de închidere fiind completată în apropierea receptorului cu o impedanfă reglabilă. Sin. Antenă joasă (Sin. improprii Antenă auxiliară, Antenă ondulaforie). î. Bi Chim.: Simbol literal pentru Bismut. 2. Btacîd. Chim,: Sin. Bibazic, acid ~ (v.). 3. Bia!, reacţia Chim.: Reacfie foloşită Ia recunoaşterea pentozelor. La solufia de cercetat se adaugă, în exces (volum dublu), o solufie de 0,3% orcină în acid clorhidric fumans şi apoi cîteva picături de perclorură de fier, solufie 10%. Se încălzeşte pînă Ia fierbere. Se obfine o colorafie verde-smarald, care indică prezenfa pentozelor. 4. Bialit. Mineral.: CasA^XOFOslPO^. Tavistockit cu magneziu; cristalizează în sistemul rombic. s. Bianchif. M/neral.: (Zn, Fe)SC>4 • 6 H20. Mineral din grupul sulfafilor hidratafi. Cristalizează în sistemul monoclinic, formînd agregate albe pînă la galbene. Are gr. sp. ~ 2,3. 6. Bianodă, pl. bianode: Sin. Tub biplacă. V. Bipfacă. 7. B 5 atom ic. Chim.: Calitatea unui element chimic (de ex.: oxigen, hidrogen, clor, etc.) sau a unei substanfe (de ex.: oxid de carbon, acid clorhidric, etc.) de a avea moleculele constituite din cîte doi atomi. 8. Biax. 1. Mineral.: Calitatea unor substanfe birefringente de a avea două direcfii de monorefringenfă. 9. Biax. 2. Mec., Fiz.: Calitatea unor cîmpuri de vectori plane de a avea vectori de cîmp neparaleli. Sin. Biaxial. in. Biban, pl. bibani. Pisc.: Peşte foarte comun, de 20—25 cm lungime, avînd două înotătoare dorsale apropiate şi şase pînă la nouă dungi închise, transversale. Prima înotătoare dorsală are o pată neagră la partea din spate. 11. Bibazic, acid Chim.: Acid cu doi atomi de hidrogen disociahili în moleculă; pentru neutralizarea unui mol dintr-un astfel de acid sînt necesari doi moli dintr-o bază cu o singură grupare hidroxil în moleculă. în acest sens, acidul sulfuric, acidul oxalic, acidul tartric, etc. sînt acizi bibazici. Disociafia unui acid bibazic se face în două trepte, cărora Ie corespund două constante de disociafie cu valori diferife, prima avînd de obicei o valoare mult mai mare decît a doua. 12. Bibelou, pl. bibelouri. Artă: Mic obiect de artă, care se aşază într-o vitrină, pe o etajeră, pe mobile, etc. iz. Biberif. Mineral.: Co(SC>4) • 7H2O. Sulfat hidratat de cobalt, natural, întîlnit rar, ca produs de oxidare a sulfurilor de cobalt. Cristalizează în sistemul monoclinic. Se prezintă sub formă de cruste sau de stalactite, de culoare roză. Are duritatea 2 şi gr. sp. 2. 14. Bibilică, pl. bibilici. Zoot.: Specie de păsări de curte, din familia fazanului, în greutate medie de 2 kg, cenuşii perlate şi uneori albe. Fac ouă mici. 15. Bibliobus, pl. bibliobuse. Transp.: Vehicul automobil amenajat cu bibliotecă. 16. Bibliofiim. Foto., Poligr.: Fotomicrocopie a unui text (manuscris său tipărit), pe film de 35 mm sau, în general, pe un film cu bandă îngustă. i7- Bibliografie. 1. Gen.: Materialul informativ asupra unei probleme, sau lista scrierilor (tipărite, în manuscris, etc.) referitoare la o anumită problemă, cuprinzînd datele principale caracteristice ale lucrărilor respective, prezentate într-o anumită ordine (numele şi prenumele autorului, cum şi titlurile sale profesionale; titlul lucrării; numărul volumului; numărul edifiei; editura sau insfitufia care publică lucrarea şi localitatea unde aceasta îşi are sediul; anul tipăririi lucrării; eventual, numărul de pagini şi de figuri, formatul, preful). După structura lor, bibliografiile se împart cum urmează: bibliografii de înregistrare (descriptive), în cari se trec numai datele principale ale lucrărilor respective, şi bibliografii de recomandare (analitice) cari, pe lîngă datele asupra cărfilor, cuprind şi o scurtă recensie a confinutului lor. După locul în care se plasează, bibliografiile pot fi date: la sfîrşitul lucrării (după rezumat sau postfafă şi înaite de index sau sumar); după fiecare capitol, pentru materialul din capitolul respectiv; ca note la piciorul paginilor; ca lucrări speciale, în volume separate. Expunerea elementelor bibliografice se face: în ordinea alfabetică a numelor autorilor sau a titlurilor lucrărilor (bibliografie alfabetică), în ordinea cronologică a aparifiei titlurilor citate (bibliografie cronologică), sau într-o ordine sistematică, arătînd legătura dintre textele lucrărilor citate şi sumarul problemei respective (bibliografie metodică). îs. Bibliografie. 2. Gen.; Carte, publicafie periodică, sau parte dintr-o publicafie periodică, cuprinzînd studii sau repertorii bibliografice cu tipăriturile recent apărute. 19. Bibliografie. 3. Gen.: Ştiinfa care se ocupă cu studiul problemelor legate de tipărituri (edifii, format, dimensiuni, etc.). 20. Biblioraft, pl. bibliorafturi. Gen.: Dosar cu scoarfe groase de mucava, echipat cu un mecanism de închidere şi deschidere a dispozitivului de prindere, pentru introducerea diverselor acte, scrisori, etc. 21. Bibliotecă, pl. biblioteci. 1. Arh.: Mobilă de lemn sau de metal, în formă de dulap cu rafturi, în care se păstrează cărfi, reviste sau alte lucrări scrise ori tipărite. Poate fi constituită dintr-o piesă monobloc sau din mai multe părfi identice ori diferite, cari se pot asambla între ele, pentru a putea fi extinsă în înălfime sau în lăfime. Ea poate fi deschisă sau închisă cu uşi rabatante sau glisante (cu canate oarbe sau executate cu ochiuri de geam), ori cu panouri glisante de sticlă. Bibliotecile de lemn pot fi simple sau împodobite cu decorafii caracteristice unui stil de mobilier (în special bibliotecile destinate uzului particular). Bibliotecile destinate uzului public sînf executate, de obicei, cu dimensiuni şi forme standardizate sau adecvate încăperilor în cari sînt adăpostite. 22. Bibliotecă. 2. Arh.: încăpere, grup de încăperi sau clădire, în care sînt adăpostite cărfi, reviste sau alte lucrări scrise ori tipărite, şi în cari acestea pot fi consultate. Din punctul de vedere al desiinafiei, se deosebesc: biblioteci de apartament, biblioteci de institufie şi biblioteci publice. Bibliotecile de apartament sînt constituite, de obicei, dintr-o cameră înzestrată cu mobilier adecvat pentru păstrarea cărfilor şi a altor lucrări scrise sau tipărite, şi pentru consultarea acestora. Bibliotecile de institufie sînt alcătuite din una sau din mai multe încăperi în cari sînt adăpostite colecfiile de cărfi, de reviste, manuscrise, etc., folosite în principal de membrii unei institufii (institut de cercetare ştiinfifică sau de proiectare, Bibliotecă 493 Biblioteca de documentare, de învăfămînt superior, mediu sau elementar, teatru, academie, fabrică, etc.), şi în cari lucrează bibliotecarii instituţiei şi, eventual, pot fi consultate aceste colecfii de către membrii institut iei. Bibliotecile publice sînt constituite din una sau din mai multe clădiri în cari e adăpostită o institufie cu caracter autonom care se ocupă cu procurarea, păstrarea şi clasarea colecţiilor de cărfi, reviste, manuscrise, etc., pentru a fi puse la dispozifia publicului, spre a fi consultate sau citite. în raport v intrare împrumut în afara / Legatsrie 53ii de revistes Sdid pentru arte şi tehnică\------ Oepozit de cărţi 8 cstu'ri cile 1000 90\ UZ împrumut °ns?> ^ 20C 160 Sa ta de, lectura ¥50 Sală caia-iog_ 200 Hat! de mirare Oarda iCaiaiog 1220 Cameră pentru sctiimb Tipografie Usă - tambur -Czmerg de conferinţe dTl Consilier7 Locuinţa port gr ui ui Administraţie Directori 60 încălzire , 30(A P'vnită 225\ locuinţa directopjMl- ssuinthne reparaţi Psrten 120 90 , 85\ ,125 Itsj Sudsol ex., birourile de lucru sau atelierul de legătorie, fumoarul, restaurantul, sala de conferinfe, etc.). Sala publică de citire constituie, în general, elementul principal al clădirii. Ea cuprinde mesele de citit (individuale sau pentru grupuri de 2"*8 persoane), cu spafii de circulafie între ele şi cu un post de distribufie a cărfi lor, de supraveghere şi de control. în bibliotecile mici, în această sală pot fi adăpostite şi cataloagele şi fişierele. în lungul perefilor laterali ai sălii se aşază, adeseori, mobile speciale, cu rafturi, pentru păstrarea unor lucrări folosite mai des sau a unor lucrări folosita la studiul altora (dicfionare, enciclopedii, lexicoane, atlase, etc.). Sala trebuie să aibă o iluminare naturală bună, şi un sistem de iluminat artificial adecvat. Iluminarea naturală se face, fie prin ferestre, aşezate la înălfimeâ de cel pufin 2 m deasupra pardoselii (sistem folosit în special la sălile cu mică adîncime), fie prin luminatoare amenajate în plafon, cari să asigure o distribufie cît mai uniformă a intensităfii luminii, iluminatul artificial reclamă un iluminat general, de preferinţă indirect sau semi-indirect (prin corpuri de iluminat suspendate, sau prin plafon ■luminos) şi un iluminat local, la fiecare loc de citire, asigurat prin lămpi de masă. Depozitele de cărfi sînt constituite din săli scunde, adeseori suprapuse în mai multe etaje, mobilate cu stelaje speciale (de preferinfă metalice) dispuse în dinfi de, pieptene în lungul marginilor unui culoar de distribufie axial. Legătura cu sala de citire trebuie asigurată prin ascensoare speciale penfru cărfi, şi prin cărucioare speciale. în bibliotecile foarte mici, depozitul e format din rafturi (închise sau deschise) aşezate chiar de-a lungul perefilor sălii de citire. în bibliotecile mari, depozitul e alcătuit din unul sau din mai multe etaje sub sala de citire, sau dintr-o aripă a clădirii care, de obicei, e situată pe laturile posterioare, eventual şi laterale ale construcţiei (v. fig. /I şi ///). Fotograf \ Biciclete Sg ia de mese I. Schema de organizare a unei biblioteci pubiice mari (cifrele din dreptunghiuri indică suprafeţele necesare, în m2). cu publicul deservit, se deosebesc: biblioteci publice săteşti, de cartier, de oraş, de raion, de regiune, şi biblioteci naţionale. Bibliotecile publice au, în majoritatea cazurilor, un caracter general, cuprinzînd lucrări din toate domeniile (literatură, ştiinţă, artă, etc.)» sub forma de cărfi, imprimate, publicafii periodice, manuscrise, acte vechi, corespondenfe ale unor oameni iluştri, stampe şi alte lucrări de artă grafică. Bibliotecile publice trebuie amplasate, pe cît se poate, într-un punct cît mai central al cartierului sau al oraşului deservit, pentru a fi uşor accesibile publicului, pe un teren destul de întins, care să permită o izolare eficace de zgomotele străzilor, prin perdele de plantafii, şi o dezvoltare ulterioară, prin adăugări de construcfii noi. O bibliotecă publică mare cuprinde următoarele încăperi şi servicii (v. fig./): un vestibul pentru public, cu post de control pentru ieşirea cărfi lor; o sală penfru cataloage şi fişiere; o sală de citire pentru public, eventual cu anexe pe specialităfi (de literatură, şfiinfă, reviste, ziare, efc.); birouri de lucru pentru cei cari fac studii mai aprofundate; depozitul de cărfi, eventual împărfit şi el pe specialităfi; biroul sau birourile bibliotecarilor şi ale administrafiei; săli de primire, de verificare şi de dezinfectare a lucrărilor noi, de catalogare şi de etichetare; ateliere fotografice, de legătorie şi de reparafii; depozite de materiale; fumoare şi restaurant sau bufet pentru public; sală de conferinfe; vestiare, toalete şi closete, separate pentru public şi pentru personalul insfifufiei; locuinfe pentru direcfie, pentru personalul de serviciu şi de pază. în cazul unei biblioteci mai mici, unele dintre aceste elemente pot fi contopite, eventual suprimate (de II. Planul unei biblioteci universitare. 1) depozit de cărfi; 2) sală de împrumut în exterior; 3) ghişeu de elîberare a cărfi lor; 4) sală de lectură; 5) sala cataloagelor alfabetice; 6) sala cataloagelor pe specialităfi; 7) biroul bibliotecarilor; 8) sală de expozffie; 9) sală rezervată pentru docenţi; 10) sală penfru periodice; 11) biroul directorului; 12) antecameră; 13) biroul de primire a cărţilor noi; 14) garderobă; 15) vestibul; 16) curte; 17) spafii pentru extinderi. Acest ultim sistem permite adăugarea ulterioară a altor etaje» în cazul bibliotecilor foarte mari (de ex. biblioteci nafionale). Bibliotecă 494 Bicicletă depozitul poate fi situat într-un cartier periferic ai oraşului, cărţile solicitate de cititori fiind aduse a doua zi după cerere. Birourile de lucru pentru cercetători (cari studiază documente preţioase, cari nu sînt puse la dispoziţia marelui public) trebuie repartizate în părţile mai puţin circulate ale clădirii, dar cu acces comod la cataloage şi la postul de distribuţie a cărţilor. Atelierele de le-gătorie şi reparaţie se aşază, fie într-un demisol, fie la etajele superioare. Postul pentru primirea, catalogarea şi etichetarea cărţilor noi trebuie aşezat lîngă intrarea de serviciu. Locuinţele personalului bibliotecii trebuie să fie separate de serviciile bibliotecii, eventual în corpuri de clădire anexe. Materialele folosite la executarea clădirilor bibliotecilor publice trebuie să fie durabile, rezistente la uzură şi la foc, şi să aibă aspect îngrijit şi estetic. Se recomandă să se utilizeze materiale cu aspect cît mai estetic (piatră, tencuieli fine, tîmplărie şi căptuşeli de stejar, de nuc, etc.). Pardoselile trebuie să fie rezistente, insonore şi rău conducătoare de căldură (de ex., în sălile de citire, se recomandă pardoseli de linoleum sau de cauciuc). Afară de instalaţia de iluminat, bibliotecile publice trebuie să aibă instalaţie completă de apă, cu dispozitive speciale pentru stingerea incendiilor, o instalaţie de condifionare a aerului, atît pentru sălile de lectură, cît şi pentru depozitul de cărţi, pentru a evita deteriorarea acestora, din cauza uscăciunii sau a umezelii. De asemenea, se recomandă echiparea cu o instalafie mecanică de curăţire a prafului (prin vacuum) şi cu aparataj de dezinfectare a cărţilor. 1. Bibliotecă. 3. Gen.: Instituţie autonomă sau serviciu dintr-o instituţie, care se ocupă cu procurarea, clasarea, păstrarea şi evidenţa colecţiilor de cărţi, de reviste, etc., şi cu ţinerea lor la dispoziţia cititorilor. 2. Bibliotecă. 4. Gen.: Totalitatea cărţilor, revistelor şi altor lucrări scrise sau tipărite pe cari Ie are o persoană, o instituţie sau un serviciu dintr-o instituţie. s. Biblioteconomie: Disciplina care cuprinde totalitatea cunoştinţelor referitoare la biblioteci, sistematizate. Cuprinde o parte tehnică (administraţie, personal, clădiri, creşterea colecţiilor, conservarea şi folosirea lor) şi o parte ştiinţifică (bibliologie, catalogare, clasificaţie). Bibloc. Gen.: Calitatea unui sistem tehnic de a fi confecţionat din două părţi, cari se pot asambla între ele demon-tabil sau nedemontabil. Bicaracterisîicî. Maf.: Curbele caracteristice ale ecuaţiei cu derivate parţiale a varietăţilor caracteristice ale unui sistem de ecuaţii cu derivate parţiaîe lineare, sistem care se poate reduce în particular la o singură ecuaţie. Ele sînt razele asociate undelor epicentrale, cînd sistemul de ecuaţii" la care se referă e chiar cel care traduce analitic un fenomen fizic. 4. Bicarbonat de sodiu. Chim.: Sarea monoacidă de sodiu a acidului carbonic. V. sub Sodiu. 5. Bicarbonafi. Chim.: Săruri acide ale acidului carbonic, bibazic. Sin. Carbonaţi acizi. V. şi sub Carbonaţi şi sub metalul respecfiv. 6. Bicicletă, pi. biciclete. Transp.: Vehicul cu două roţi coplanare în aliniament, cea din faţă fiind directoare, folosit pentru transportul persoanei care asigură propulsia prin mişcarea picioarelor sale, apăsînd pe un sistem de pedale care antrenează indirect roata din spate. Bicicleta are un cadru, suspendat pe cele două roţi, care e echipat cu o şa, dispusă deasupra cadrului şi în dreptul roţii din spate; la partea anterioară a cadrului e montat un ghidon, care comandă roata directoare (v. fig. a). Mişcarea e transmisă de la pedale la roata din spate, care e motoare, prin intermediul unui mecanism cu roţi dinţate şi lanţ calibrat, iar vitesa de rulare a bicicletei depinde de raportul de transformare al acestui mecanism. Se deosebesc biciclete penfru bărbaţi şi biciclefe penfru femei, după cum cadrul acestora are sau nu are o bara orizontală superioară (v. fig. a şi b). La unele biciclefe, numite tandem, cadrul are două şei şi două ghidoane, fiind mobil numai ghidonul din faţă, care comandă roata directoare (v. fig. c)l această bicicletă-fandem, penfru două persoane, are două perechi de pedale, dintre cari prima pereche de pedale antrenează pe a doua printr-un mecanism (în general, mecanism cu lanţ de transmisiune) şi a doua pereche de pedale antrenează roata motoare printr-un alt mecanism (de obicei, acelaşi tip de mecanism), astfel încît roata motoare din spate poate fi antrenata de una sau de ambele perechi de pedale. Ut. Planul unei biblioteci publice, î) depozit de cărfi; 2) ghişeu de eliberare a cărfilor; 3) sală de eliberare a cărfiior şi de informaţii; 4) sală pentru cataloage şi pentru expozifii curente; 5) săli de iectură; 6) birouri de intormafii şi bibliografie; 7) atelier de multiplicare a fişelor; 8) sală de lucru pentru bibliotecari; 9) cartotecă; 10) sala cataloagelor de lucru; 11) secfii de bibliografie; 12) sală pentru literatura curentă; 13) sală pentru periodice. Biciclefă-tandem 495 Bicicleta poate fi echipată şi cu un motor de antrenare a rofii din spate, în care caz se numeşte bicicletă cu motor. V. şi sub Velociped. 3 t) Bicicleie. a) pentru bărbaţi; b) pentru femei; c) biciclefă-tandem. 1. ^-tandem. V. sub Bicicbtă. 2. Biciclu, pl. bicicluri. Transp.: Vehicul cu două rofi co-planare în aliniament, cea din fafă fiind motoire-directoare, folcsit pentru transportul persoanei care asigură propulsia prin mişcarea picioarelor sale, apăsînd pe un sistem de pedale solidarizate cu axul rofii din fafă. Biciclu! are un cadru, suspendat pe cele două rofi, care e echipat cu o şa, dispusă deasupra cadrului şi în dreptul rofii din faţă (v. fig.). La biciclu roata din fafă e în general mai mare, iar vitesa de rulare depinde de mărimea acesteia, pentru o anumită turafie a pedalelor. Biciclul e aproape Biciclu. abandonat. V. şi sub Velociped. 3. Bicirculare, curbe Mat.: Curbe algebrice plane cari admit punctele ciclice ale planului ca puncte duble. Ecuafia cartesiană a unei curbe de ordinul n e (x2 +>2)22)2 ^2(x2 — y2) = 0. Ecuafia celei mai generale cuartice bicirculare e (x2-\-y2)2jt{ax-{-by) (x2-f >'2) +qp2(x, y) + cpi(x, ;y) + cpo = Q. Punctul F(xq*= — a/4, yo——b/4) se numeşte punct fundamental al curbei. Raportînd curba la un reper a cărui origine e în punctul fundamental, axele fiind paralele cu axele reperului inifial, ecuafia curbei devine (x2 + y2)2 + cp2(x, y) + cpi(x, y) + tp0 = 0 sau, fafă de un reper polar cu polul în punctul fundamental Q4 + (p2(cos 0, sin 0)Q2 + cp1(sin 6, cos 6)9+ cpo = 0. O dreaptă prin punctul fundamental taie cuartica în patru puncte Mi ai căror vectori de pozifie pe dreaptă au mărimi 4 cari verifică relafia ^0^ = 0 echivalentă cu OMik + OMjk — 0, « = 1 unde Mih e mijlocul segmentului M^Mh. Punctul fundamental e mijlocul segmentelor MihM?-k, {ih, jk) fiind o permutare oarecare a sistemului (1 2 3 4). O cuartică bicirculară e o analagmatică cuadrupla. Ea poate fi considerată în patru moduri diferite ca înfăşu-rătoare a unui cerc variabil ortogonal unui cerc fix şi al cărui centru descrie o conică avînd ca focare două puncte determinate. O cuartică bicirculară poate fi realizată prin proiecfia stereo-grafică a curbei de intersecfiune a unei sfere cu o cuadrică ce nu trece prin centrul de proiecfie. Curba are 16 focare (v.) şi patru oarecari dintre ele sînt conciclice. 4. Bickford, fitil Expl., Mine. V. sub Fitil aprinzător. 5. Bicoc. Av.: Hidroavion cu douăcoce. V. şi sub Hidroavion. 6. Bicolor. Gen.: Calitatea unei suprafefe de a fi colorată în două culori diferite. 7. Bîconcav. Fiz.: Calitatea corpurilor, în special a lentilelor, de a prezenta două fefe concave opuse (v. fig.). V. sub Concav. 8. Bîconîcă, anfenă Telc.; Anfenă dipol formată din două conuri coaxiale cu vîrfurile la mijloc, foarte apropiate, excitate de generatorul de radio- Lenţj|§ frecvenfă (v. fig a). Antena biconică idealizată — biconcavă. cu pînzele conurilor infinite — permite o tratare teoretică uşoară, de la care se trece la alte tipuri de antene (antena dipol, antena conică, antena-disc, etc.) prin aproximări; ea produce unde electromagnetice transversale (TEM) şi unde Antene biconice. a) antenă excitată cu cablu coaxial; b) antenă excitată cu o coroană de dipoli. de moduri superioare, din cari ultimele depăşesc vecinătatea antenei şi contribuie la radiafia energiei. Impedanfa de intrare a antenei biconice de unghi la vîrf qp e aceea a unei linii de aceeaşi lungime şi de impedanfă caracteristică 20- 120 log cotg y [Q]. Antena biconică poate servi ca antenă omnidirecfionafă de bandă largă, cu fasciculare strînsă în plan vertical. Se poate excita prin dipoli scurfi (v. fig. b). Cîştigul antenei biconice atinge 17 dB la r = 50 X,

ua definesc o structură de modul la dreapta în raport cu A. Dotat cu această structură, J) (E, ^4S) poartă numele de modul dual (sau dual algebric, sau pur şi simplu dual) al lui E; el se notează de obicei prin E*. La orice pereche x£E, x'^E*, corespunde elementul x'(x) din A, care se mai notează (x, x'). Aplicafia (x, x')->(x, x') se numeşte formă bilineară canonică, definită pe EXE*. Orice formă lineară x' pe E poate fi considerată ca aplicafia parţială x->(x, x1) generată de forma bilineară canonică. De asemenea, pentru orice x^E, aplicafia parfială x'->(x, x‘) e o formă lineară pe yl-modulul la dreapta £*, care se no- teazăx, astfel încît (x, x') = (x, x'). Aplicafia x->x e o aplicaţie lineară (zisă canonică) a lui E în dualul E** a dualului său, care se numeşte bidual al lui E. 2. Biedermeier, sfii Arfă: Stil de mobilier, apărut în Germania şi în Austria la începutul secolului XIX (1815---1348)f ca o reacfiune contra complicafiilor ornamentale ale rococoului. Se caracterizează prin forme simple, suprafefe netede, fără decorafii, predilecfie penfru canapele cu spătar curb, ca şi pentru scaune şi mese cu picioare uşor curbate. Foloseşte frecvent placajul şi furnirul de lemn de mahon, de mesteacăn, de frasin, păr şi cireş. Impresia generală a mobilierului e greoaie. 3. Bief, pl, biefuri. Hidrot.: Porfiunea dintr-un cana! sau dintr-un rîu, cuprinsă între două puncte caracteristice ale acestora (de ex. între două secfiuni în cari sînt aşezate mire limni-metrice), între o lucrare hidrotehnică şi un punct caracteristic (de ex. între un baraj şi gura de vărsare a rîului în alt rîu), sau între două lucrări hidrotehnice (de ex. între două baraje, între două ecluze, etc.). Bieful situat înainte de un punct caracteristic sau de o lucrare hidrotehnică se numeşte bief amonte, iar bieful situat după un punct caracteristic sau după o lucrare hidrotehnică se numeşte bief aval. Bieful cel mai înalt al unui canal navigabil care uneşte două rîuri învecinate, trecînd peste linia de separafie a basinelor acestora, se numeşte bief de partaj. V. şi sub Canal navigabil. 4. Bieirosif. Mineral.: Beudantit. (Termen vechi, părăsit.) 5. Bielă, pl. biele. Tehn.: Element component al unui mecanism plan, de forma unei tije sau a unei bare, ale cărei capete sînt legata prin articulafii cilindrice de alte elemente mobile ale mecanismului, folosit pentru a transmite o mişcare (de la un capăt la celălalt) cu sau fără transformarea acestei mişcări. Unele biele au capetele inegale, în care caz capătul mare se numeşte capul bielei şi capătul mic y se numeşte piciorul bielei (v.fig. I); capul bielei se lea- L Schema cinematică a unui mecanism gă cinematic cu manetonul bielă-manivelă. unui arbore cotit (v. fig. II a), 1) bielă; 2) capul bielei; 3) piciorul bielei; cu un bufon de manivelă 4) manivelă. (care poate fi solidarizat cu discul unei rofi sau la capătul unei manivele) (v. fig. II b), etc., iar piciorul bielei se leagă cinematic cu bulonul unui piston (v. fig. /// a), cu axul unui cap de cruce (v. fig. III b), etc. Alte biele au capetele egale, ca în cazul bielei cuplare a unei locomotive, ale cărei capete sînt legate cinematic cu manivele. în general, piciorul bielei are o mişcare de translafie rectilinie (de ex. cînd e articulat direct cu un piston sau cu un cap II, Legăfură cinematică a capului de bielă, a) cu maneton; b) cu bufon de manivelă; 1) bielă; 2) capul bielei; 3) mane-ton; 4) piston; 5) arbore cotit; 6) buton de manivelă; 7) roată cuplată. de cruce, v. fig. III), iar capul bielei poate avea o mişcare circulară (v. fig. IV a) sau rotativă oscilantă (v. fig. IV b). Uneori ambele capete ale bielei efectuează mişcări J 3 circulare (v. fig. IV c), alteori un capăt al bielei efectuează o mişcare de rotafie şi, celălalt capăt, o mişcare oarecare (v. fig. IV d), sau un capăt efectuează o mişcare oscilantă şi celălalt o mişcare rectilinie alternativă (v. fig. IV e), etc. ^ ^ /ff. Legătura cinematică a piciorului de bielă. Corpul bielei are a) CU bulonul unui piston; b) cu axul unui cap de secfiunea transversa- cruce; 1) biela; 2) piciorul bielei; 3) piston; 4) bu- Ionul pistonului; 5) cap de cruce. la circulara, tubulara, dreptunghiulară sau în dublu T, iar capetele au dimensiunile corespunzătoare solicitărilor la cari sînt supuse, penfru a obfine /V. Schema de utilizare a bielei după mişcările efectuate, a) la anfrenarea unui cap de cruce; b) la antrenarea unui sertar; c) la antrenarea a două rofi cuplare (0A=0'A'); d) la antrenarea unei tije într-o mişcare oarecare; e) la antrenarea unui sertar prin culisă; I) bielă; Ij) bielă de comandă a culisei; 12) bielă de comandă a sertarului; 2) manivelă; 3) cap de cruce; 4) sertar; 5) tija sertarului; 6) culisă. aceeaşi presiune specifică pe suprafefele de contact în legăturile cinematice (v. fig. V). în general, bielele sînt supuse la 32 Bielă 498 Bielă solicitări periodice (solicitări variabile ca intensitate, direcfie şi sens) de încovoiere şi de întindere-compresiune. Din acest motiv, bielele sînt construite cu un modul mare de inerţie în V. Bielă cuplară de locomofjvă cu cuslnef inelar. 1) capăf de bielă (pe butonul mofor); 2) corpul bielei; 3) capăt de bielă (pe butonul cuplar); 4) metal antitricfiune; 5) buton cuplar; 6) bufon de articulafie; 7) pîslă; 8) cusinef inelar. raport cu axa perpendiculară pe planul mecanismului respectiv, luînd însă în considerafie forfele inerţiale datorite maselor în mişcare, cari nu pot fi uşor echilibrate. Bielele sînt confecfionate din ofel carbon moale, cu capetele tratate termic, sau din ofel semimoale; uneori, cînd e necesar ca bielele să aibă greutate mică, se construiesc din ofel crom-nichel, din duralumin, ofel cu vanadiu, etc. în fiecare dinfre capetele bielei se montează un cusinet (monobloc sau bibloc), eventual căptuşit cu metal antifricfiune, sau un rulment (cu bile, cu role, cu ace), prin intermediul cărora se realizează contactul bielei cu piesa cu care e legată cinematic; în general, capul bielei are un capac amovibil fixat de corpul bielei prin şuruburi (v. fig. VI). Cusinefii bibloc se mon- VI. Bielă motoare de locomotiva cu capac amovibil. 1) capac amovibil; 2) cap de bielă; 3) şurub de fixare a capacului; 4) cusinet; 5) material antifricfiune; 6) corpul bielei; 7) piciorul bielei. tează astfel, încît să permită corectarea jocului de uzură şi, eventual, ajustarea lungimii bielelor; la bielele relativ mici (de ex. bielele pentru motoare de automobile, de motociclete, etc.), între cei doi semicusinefi se pun adausuri cari pot fi scoase pe măsura creşterii jocului de uzură, ceea ce reclamă şi ajustarea corespunzătoare a cusinefilor; la bielele mari (de ex. bielele motoare ale locomotivelor cu abur) se folosesc adausuri interpuse între semicusinefi, cum şi pene de deplasare a cusinefilor (v. fig. VII), cari permit fie reglarea jocului de uzură, fie reglarea lungimii bielei. Pe suprafefele interioare de frecare din capetele bielei, adică pe suprafefele interioare ale cusinefilor, sînt practicate canale de ungere (v. fig. Vili) prin cari lubrifiantul e adus VII. Bielă motoare de locomotivă. 1) capul bielei; 2) adaus; 3) pană; 4) cusinet; 5) corpul bielei; 6) vas penfru ungere; 7) piciorul bielei; 8) pană; 9) şurub de pană; 10) metal antifricfiune; 11) placă de siguranfă. dintr-un gresor sau din canalele circuitului de ungere (de ex. la ungerea forfată). — Bielele se clasifică după mai multe criterii, şi anume: După modul de legătură dintre corpul şi capetele bielei, se deosebesc: VIII. Sistemul de ungere la capetele IX. Bielă cu cap raportat. bielei. 1) corpul bielei; 2) cap demonfabil; I) capăt de bielă; 2) cusinet; 3) ca- 3) pană; 4) şurub de fixare, nai de ungere. Bielă cu cap monobloc, la care capetele sînt fixe, executate prin forjare sau matrifare, din aceeaşi bară cu corpul. X. Bielă cu cap deschis şi cu capac fixat prin şuruburi. 1) corpul bielei; 2) capul bielei; 3) picior de bielă, furcat; 4) capac amovibil, 5) şurub de fixare; 6) cusinef; 7) metal antifricfiune; 8) canal de ungere, 9) bulonul capului de cruce. Bielă cu cap raportat, la care capetele sînt demontabile, asamblarea cu corpul efectuîndu-se fie prin înşurubarea capului filetat, fie prin şuruburi de fixare (v. fig. IX). — Biela 499 Biela XI. Bielă cu cap deschis şi cu capac fixat prin pană. 1) cap de biela; 2) capac amovibil; 3) pană. XII. Bielă cu cap deschis şi cu capac lateral. 1) cap de bielă; 2) capac lateral; 3) cusinet reglabil; 4) pană; 5) şurub de reglare. După forma capelelor de bielă, se deosebesc: Bielă cu cap deschis, la care capătul mare (capul bielei) are un capac amovibil, capătul mic (piciorul bielei) avînd forma unui inel închis. Capacul poate fi frontal, \3 asamblat prin şuruburi longitudinale ori pene (v. fig. X şi Xl), sau lateral (v. fig. XII), asamblat prin şuruburi transversale; la această bielă, cusinetul, în general bibloc, e uneori montat reglabil, prin intermediul unei pene cu şurub de reglare (v. fig. XII). Bielele cu cap deschis se folosesc la motoarele cu arbori cotifi sau la motoarele cu contramanivelă (de ex. la motoarele policilindrice în V, la locomotivele cu trei cilindri, etc.). Unele biele au capătul mare (capul) în formă de furcă, şi se numesc biele exterioare, iar altele au capătul mic (piciorul) în formă de furcă, şi se numesc biele externe sau furcate. Bielă cu cap închis, la care capătul mare, ca şi cel mic, au forma unui inel închis. La această bielă, cusinetul e introdus fie prin presare (la cusinefi inelari monobloc), fie prin contact strîns (la cusinefi bibloc), obfinut prin pană şi şurub de fixare (v. fig. XIII). Biela cu cap închis se foloseşte, în general, ca bielă exterioară la locomotivele cu abur. Biela cu cusinet inelar monobloc prezintă avantajul că nu are secfiuni slăbite prin găuri de pană; nu permite însă ajustări ulterioare şi deci trebuie ca suprafefele de cusinet să fie prelucrate cu mare precizie. Biela cu cap închis şi cu cusinet inelar se numeşte bielă cu ochi, blocarea cu-sinetului fiind asigurată confra rotirii şi printr-o pană, care pătrunde atît în cusinet, cît şi în capul bielei. La unele biele^cusinetul inelar e înlocuit cu un palier cilindric; acest tip de bielă e folosit la osiile de locomotive cu jocuri laterale mari. Bielă cu ochi. V. sub Bielă cu cap închis. Bielă furcată. V. sub Bielă cu cap deschis. — După pozifia pe care o ocupă în sistemul tehnic, se deosebesc: Bielă centrală: Sin. Bielă interioară (v. Bielă interioară 1). Bielă exterioară. 1. Mş.: Bielă cu capătul mare în formă de furcă, — articulată pe acelaşi fus cu o altă bielă, al cărei cap e dispus între brafele furcii sau în interiorul capului în furcă XIII. Bielă cu cap închis. 1) corpul bielei; 2) şurub de strîngere; 3) cusinet; 4) cap de bielă; 5) material antifrictiune. (v. fig. XIX b şi c). Se foloseşte, de exemplu, la motoarele policilindrice în V (v. şi sub Bielă cu cap deschis). Bielă exterioară. 2. C. Termen impropriu pentru bielă externă (furcată). Bielă externă. C. f.: Bielă (motoare sau cuplară) a cilindrilor mecanismului motor al unei locomotive cu abur, dispuşi în afara lonjeroanelor acestuia. Sin. (impropriu) Bielă exterioară (v. Bielă exterioară 2). Bielă interioară. 1. Mş.: Bielă cu capătul mare în formă de inel, care se articulează pe acelaşi fus cu o altă bielă cu capul în formă de furcă, între brafele furcii sau în interiorul capului în furcă. Se foloseşte, de exemplu, la motoarele policilindrice în V (v. fig. XIX b şi c). Sin. Bielă centrală. Bielă interioară. 2. C. Termen impropriu pentru bielă internă. Bielă internă. C. /.: Bielă (motoare) â cilindrilor mecanismului motor al unei locomotive cu abur, dispuşi între lonje-roanele acestuia. Sin. (impropriu) Bielă interioară (v. Bielă interioară 2). — După rolul pe care îl au în sistemul tehnic, se deosebesc: Bielă-mamă: Bielă articulată de fusul unui arbore, de al cărei cap se articulează printr-un bulon bielefă unui alt cilindru (v. fig. XV şi X/X d). Se foloseşte la motoarelepolicilindriceîn Vşi W. Bielă principală: Bielă articulată pe fusul unui arbore al unui motor în stea, şi pe al cărei cap se articulează bielele secundare ale acestuia (v. fig. X/V). Biela principală transmite arborelui atît forfa pistonului propriu, cît şi forfele dezvoltate de pistoanele articulate cu bielele secundare. Bielă secundară: Bielă articulată la capul bielei principale şi care transmite forfa proprie la acelaşi fus (maneton) al arborelui cotit al unui motor în stea (v. fig. X/V). Bieletă: Bielă de dimensiuni mici, la motoarele policilindrice în V, care se articulează de capul bielei-mame, pentru ca doi cilindri să lucreze pe un singur fus al arborelui (v. fig. X/X d şi fig. XV).— După funcfiunea pe care o îndeplinesc în sistemul tehnic, se deosebesc: Bielă de patrulater: Bielă care face parte dintr-un mecanism patrulater (v. fig. /V c), folosită pentru a transforma o mişcare de rotafie continuă într-o alta mişcare de rotafie continuă sau oscilantă. Biela e articulată la ambele capete cu cîte o manivelă, una dintre ele (elementul conducător) efectuînd mişcarea de rotafie continuă, iar cealaltă (elementul condus) efectuînd o mişcare de rotafie continuă sau oscilantă. Bielă cuplară: Bielă care face parte dintr-un mecanism patrulater cu manivelele egale, lungimea ei fiind egală cu distanfa dintre centrele de rotafie, constituind astfel un paralelogram XIV. Bielele unui motor în stea. 1) bielă principală; 2) biele secundare; 3) şurub de cap de bielă. XV. Biela unui motor în W. /) bielă-mamă; 2) bielete. 32* Bielă 500 Bielă articulat. Manivelele efectuează o mişcare de rotafie continuă, iar biela cuplară efectuează o mişcare de translafie, deplasîn-du-se paralel cu dreapta câre uneşte cele două centre de rotafie. Exemplu: Biela cuplară de locomoiivă leagă, prin butoanele de manivelă, roata motoare cu rofile cuplare ale acesteia, folosită pentru a repartiza forfa motoare între roata motoare şi rofile cuplare, mărind astfel greutatea aderentă a locomotivei, de unde rezultă o creştere a forfei de remorcare (v. fig. VJ. Pentru ca rofile să se rostogolească fără alunecare e nece-sar ca Fa> Fp> Fr, unde: Fp e forfa de tracfiune, Fa = \iGa e aderenfa (Ga fiind greutatea aderentă şi ^ coeficientul de aderenfă), Fr > Gjjh e forfa de rostogolire (/ fiind coeficientul de frecare la rostogolire şi h, distanfa de la punctul de aplicare al forfei motoare la calea* de rulare) (v. fig. XVI). Pentru a mări forfa de tracfiune trebuie mărită aderenfa, ceea ce se poate obfine fie mărind greutatea aderentă pe roata motoare, a cărei valoare e limitată de sarcina suportată de cale, fie cu-plînd mai multe rofi purtătoare cu roata cuplară, de unde rezultă, pentru n osii cuplate, nFa > nF^ > nFf. Bielele cuplează osiile în perechi, fiind legate între ele prin articulaţii cilindrice (v. fig. XVII); nu e posibilă cuplarea osiilor purtătoare printr-o singură bielă deoarece, datorită lipsei de planeitate a căii, deplasările laterale ale osiilor pot provoca ruperea bielei comune. XVI. Transmiterea forfei motoare la roafa cuplară a unei locomotive. Fp) forfa de tracfiune; pGa) aderenfa ia cale; Ga) greutatea aderenfă; f) coeficientul de frecare (la rostogolire); h) distanfa de la cale a punctului de aplicare a forfei de fracfiune. XVII. Biele de locomotivă, cuplate. J) bielă cuplară; 2) articulafie cilindrică. Tipurile de bielă folosite sînt: cu cap închis (cu ochi) şi cu cap deschis (cu cap lateral sau cu cap furcat). Montarea corectă a bielelor cuplare reclamă: lungimea bielei egală cu distanfa dintre osii; manivele cu lungimi şi cu unghiuri egale (90°). Bielă motoare: Bielă care face parte din mecanismul bielă-manivelă al unei maşini (maşină cu abur, motor cu ardere internă), folosită pentru a transmite forfa motoare transformînd mişcarea rectilinie alternativă a pistonului în mişcare de rotafie a arborelui motor ori a osiei motoare (de ex. la motoare termice, la autovehicule, etc.), sau invers (de ex. la pompe cu piston, la compresoare cu piston, la morteze, etc.). La maşinile de forfă, piciorul bielei primeşte mişcarea de la piston direct (de ex. la motoarele cu ardere internă) sau prin intermediul tijei pistonului şi al capului de cruce (de ex. la locomotivele cu abur), iar capul bielei o transmite la manivelă prin butonul de manivelă, sau la arborele motor prin maneton; la maşinile de lucru, biela primeşte mişcarea de rotafie de la manivelă şi o transmite pistonului sau unei unelte. Exemple: Biela motoare de locomotivă, care transmite forfa motoare şi mişcarea pistonului la osia motoare a unei locomotive cu abur. Piciorul bielei e articulat la bulonul capului de cruce, care alunecă pe una sau pe •două glisiere, iar capul e articulat la butonul motor montat pe steaua rofii la o distanfă de centrul rofii egală cu braful de manivelă; raportul dintre lungimile manivelei şi bielei se ia, de obicei, X—1/61/10. Bielele motoare pof fi inferioare sau exterioare, după pozifia cilindrilor cu cari sînt cuplate. Aceste biele se confecfionează în general din ofel OL 50 sau OL 60, corpul bielei avînd de obicei secfiunea transversală în dublu T. Bielele motoare sînt de tipul cu cap închis şi cusinet monobloc (la bielele cu ochi) sau bibloc, sau de tipul cu cap deschis (în special bielele interioare), din două bucăfi îmbinate prin pene sau buloane, pentru a permite montarea uşoară a acesteia pe manetonul osiei cotite. Ungerea cusinefilor se face cu gresoare confecţionate monobloc cu capul bielei care, datorită mişcării de rotafie, refulează lubrifiantul pe canalul de ungere (v. fig. Vil). Lungimea bielei se măsoară între centrele cusinefilor şi se determină finînd seamă de spafiile moarte la fiecare capăt de cursă a pistonului. Biela motoare de motor cu ardere internă, care asigură legătura cinematică dintre piston şi arborele motor. Piciorul bielei e articulat cu bulonul pistonului, iar capul bielei e articulat cu manetonul arborelui cotit. Se folosesc, în general, biele cu cap deschis, partea amovibilă fiind solidarizată cu restul capului prin şuruburi de fixare şi cu picior de tip cu XVIII, Bielă motoare de mofor cu ardere internă. 1) şurubul capului de bielă; 2) cap de bielă deschis; 3) corpul bielei; 4) picior de bielă’, cu ochi; 5) cusinet inelar. ochi (v. fig. XVIII). Raportul de lungime dintre bielă şi manivelă e de obicei 1/3 1/5. Aceste biele se confecfionează de obicei din ofel carbon (0,45% C) şi, uneori, din ofel crom-nichel (1% Cr, 3,5--5% Ni), din ofel cu molibden (0,4%), cu vanadiu (0,15%), sau din duralumin. Ruperea bielelor se poate produce din cauza jocului măre în cusinet, a strîngerii excesive a bulonului de articulafie, sau cînd şurubul de asamblare a capului deschis al bielei e filetat ne-corespunzăfor, efc. La motoarele policilindrice, bielele sînt montate după pozifia cilindrilor.—La motoarele policilindrice în V, unde bielele a doi cilindri aşezaţi fafă în fafă atacă acelaşi maneton, se folosesc: legarea „cap la cap" (v. fig. XIX a) a două biele identice, — sistem folosit la motoarele de automobil, care prezintă următoarele avantaje: fabricafie simplă, pref de cost redus şi rigiditate mare; legarea XIX. Modul de legare a diferitelor tipuri de biele la motoare cu ardere internă, în V. a) legare „cap la cap"; b) legare în furcă; c) ie-gare prin articulafie, una pe cealaltă; d) legare prin dispozitiv bielă-mamă^bielefă; î) bielă cu cap ţn“ chis; 2) bielă exterioară cu cap culcat; 3) bielă interioară cu cap închis; 4) bielă-mamă; 5) bieletă. Biele, atelier de ~ 501 Bifazic, coeficient de volum ^ XX. Bielă de comandă a âdmisiunii la distribufia turbinei centripete. /) inel de reglare; 2) bielă de comandă; 3) distribuitor.; 4) bielefă; 5) pală roforică; 6) pală sta-torică; a) sens de închidere. în furcă (v. fig. XIX b) a unei biele cu cap furcat cu capul celeilalte biele articulate între brafele furcii (construcfie complicată şi rezistenţă mică a bielei furcate); legarea prin articulafie a unei biele pe cealaltă (v. fig. X/X c); legarea prin dispozitiv bielă-mamă=bieletă (v. fig. XIX d), care prezintă dezavantajul prefului de cost ridicat la fabricare. — La motoarele policilindrice în W sau în Y, acelaşi maneton fiind solicitat de trei biele, se foloseşte dispozitivul de legare bielă-mamă cu două bielete (v. fig. XV). — La motoarele în X se foloseşte dispozitivul de legare bielă-mamă cu trei bielete. La motoarele în stea (cu maximum nouă cilindri) se foloseşte, pentru legarea bielelor, o bielă principală al cărei cap se articulează pe maneton, iar bielele secundare sînt articulate prin buloane pe capul bielei principale (v. fig. X/V). Bielă de comandă: Bielă care transmite unei piese, cu care e articulată, mişcarea necesară efectuării unei comenzi. Exemple: Bielă de comandă 1 a âdmisiunii. Mş. hidr.: Bielă articulată cu un capăt la inelul de reglare al distribuitorului unei turbine centripete (turbine Fran-cis), iar la celălalt capăt, la o manivelă acţionată manual sau de servomotorul regulatorului automat de fu-rafie (v. fig. XX). Inelul de reglare e acţionat de două biele, ale căror capete efectuează mişcări rotative. De inel sînt articulate paletele directoare mobile, cari împreună cu paletele fixe ale distribuitorului reglează debitul şi direcţia de intrare a apei în turbină. Biela de comandă a culisei: Sin. Bară de comandă a culisei (v. sub Bară 3). Bielă de comandă a sertarului. C. f.: Sin. Bară de comandă a sertarului (v. sub Bară 3). Bielă de comandă a supapelor de distribufie: Sin. Biela excentricului (v.). Biela excentricului. Mş.: Bielă de comandă care imprimă mişcarea supapelor de distribuţie (de ex. la motoare cu abur, la motoare cu ardere internă, etc.). Un capăt al bielei e legat la excentric şi efectuează o mişcare de rotaţie, iar celălalt capăt e legat la pîrghia cotită a supapei, imprimîndu-i o mişcare de oscilaţie. Sin. Bielă de comandă a supapelor de distribuţie. i. Biele, atelier de Mş.: Atelier amenajat special penfru confecţionarea bielelor. în general, atelierele de biele sînt înzestrate cu următorul utilaj: ciocane mecanice, prese şi cuptoare de recoacere; maşini de burghiat, maşini de mortezat, strunguri, freze, raboteze, polizoare, etc.; cuptoare pentru tratament termic. Procesul tehnologic de executare a bielelor cuprinde: forjarea din bară cu ciocanul mecanic (a bielelor mari) sau mafriţarea prin presare (a bielelor mici); tratamentul de recoacere la temperatura de circa 800°; prelucrarea capetelor şi a corpului prin găurirea profilului interior al ramei (numai la bielele mari, cari se forjează cu capetele pline, cele mici fiind matriţate la dimensiuni apropiate), mortezare, rabotare, frezare şi polizare (suprafeţele exterioare fiind mor-tezate pe contur şi rabotate pe feţele principale plane); tratamentul termic de cemeniare şi călire a capetelor; presarea şi alezarea la interior a cusinetului inelar în capul închis sau în piciorul bielei şi ajustarea semicusineţilor în capul de bielă; turnarea metalului antifricţiune şi ajustarea acestuia la strung sau la maşina de alezat la interior, 2. Bielefă, pl. bielete. V. sub Bielă. 3. Bieloglazcă. Ped.: Acumulare a carbonatului de calciu la anumită adîncime în profilul solului, sub formă de formaţiuni albe, granuloase, rotunjite, mai mult sau mai puţin moi. 4. Bielzit. Mineral.: Varietate de răşină fosilă din grupul chihlimbarului. s. Bienală, plantă Bot.: Sin. Plantă bisanuală (v. Bis-anuală, plantă ~). e. Bienayme-Cebîşev, inegalitatea lui C/c. pr.: Inegalitatea P(-£âîŞ+8)gt-“, unde x e o variabilă aleatorie putînd lua valorile x\, x2,'”,xn cu probabilităţile p\, p2,pn (^Zpi= 1^. numărul pozitiv e fiind n 2 dat, iar A/(x2) = E , c°nform căreia, dacă variabila aleatorie x ia valori pozitive şi negative, oricare ar fi un număr pozitiv 8 > 0, probabilitatea P(—e^O^-f-s) ca variabila x să ia o valoare absolută mai mică decît £ e cuprinsă între unitate şi 1 — M(x2)!z2. Dacă se ia însăşi valoarea M(x2) ca unitate de măsură, punînd s = M(x2), inegalitatea devine P > 1 — — • t2 7. Bienayme-Cebîşev, teorema lui C/c. pr.: Probabilitatea ca, pentru o expresie oarecare, să existe o abatere mai mică în valoare absolută decît un număr L, e mai mare sau cel pufin egală cu 1 — u2IL2, unde u2 reprezintă valoarea medie pătratică a expresiei considerate. s. Bifazic, coeficient de volum Expl. petr.: Raport între volumul ocupat de un sistem de hidrocarburi în condifiile de temperatură şi presiune din ză-cămînt şi volumul fazei lichide provenite din acelaşi sistem de hidrocarburi după scăderea presiunii, în echilibru, pînă la cea atmosferică standard, respectiv a temperaturii pînă la temperatura standard. Deoarece volumul sistemului creşte, în general, din cauza creşterii volumului fazei gazoase la scăderea presiunii, coeficientul bifazic de volum are valori supraunitare (cari cresc la scăderea presiunii). în analiza curentă â comportării sistemelor de hidrocarburi în cursul exploatării, se cercetează experimental şi se foloseşte analitic, — în special pentru proiectarea continuă a exploatării zăcămintelor —, curba variafiei coeficientului bifazic de volum u cu presiunea p la temperatură constantă şi egală cu cea din zăcămînf (v. fig.). Valorile lui u pentru un anumit sisfem şi o anumită temperatură depind şi de modul cum se realizează expansiunea (în contact sau diferenfial, fiind întrucîtva mai mari Ia expansiunea în contact). '6 r,f F Variafia cu presiunea a coeficientului de volum bifazic. Ml) expansiunea eiasfică monofazică a sistemului în stare lichidă la temperatura de zăcămînf; IB) expansiunea bifazică a sistemului la temperatura de zăcămînf; IA) variafia volumului fazei lichide la temperatura de zăcămînf, la scăderea presiunii; A1) variafia volumului fazei lichide reziduale prin răcire la presiunea atmosferică; Pjf) presiunea de început de fierbere. Bifenil 502 Bifilară, suspensiune ~ 1. Bifenil. Chim.; H H H H C—Cv C—C •^3' 2' ^ ^ ? 3 ^ HC4'; "i’c-ci; , 4ch \5 6 / \° 5/ C — C C = C H H H H Derivat al benzenului (fenilbenzenui); se prezintă sub forma unor cristale (prisme monoclinice) slab galbene, cu p. t. 69,2°, p. f. 255,2°, d24°= 1,041 şi cu temperatura de inf (amabilitate 106°. Bifeniiul poate fi preparat prin reacfiile de condensare ale halogeno-benzenilor (reacfii Fittig) sau ale derivafilor organo-magnezieni respectivi, dar procedeu! aplicat industrial consistă în dehidrogenarea termică a benzenului la 700 •■•850° şi la 2 at. în unele instalafii recente, reactoarele de fier, cari favorizează formarea de cocs, sînt înlocuite cu reactoare de cărbune. Bifeniiul e întrebuinfat la impregnare în industria hîrtiei şi ca lichid transportor de căldură fie pur, fie sub formă de deri-vafi halogenafi. Sin. Difenil. 2. Bifid. Bot.: Calitatea organelor unor plante de a fi divizate, pînă la mijlocul lungimii lor, în două părfi (lacinii), cari formează un unghi ascufit. Exemple: caliciul şi petalele unor flori, frunzele unor plante sau cîrceii vifei de vie, staminele plantelor din familia Betulaceae, etc. 3. Bifilar, circuit Telc.: Circuit de telecomunicafii format din două fire conductoare, — spre deosebire de circuitul cu simplu fir, care are întoarcerea prin pămînt. în telefonie se folosesc aproape excluziv circuite bifilare, cari sînt mult mai bine protejate contra diafoniei (v.) şi contra perturbafiilor decit circuitele cu simplu fir. 4. Bifilar, gravimefru V. sub Gravimetru. 5. Bifilar, magnetometru Geofiz.: Magnetometru (v.) în care cuplul antagonist (de revenire din pozifia deviată spre pozifia inifială) e dat de o suspensiune bifilară (v. Bifilară, suspensiune ^) care susfine magnetul sau sistemul magnetic. Un important magnetometru bifilar e variometrul bifilar penfru urmărirea, prin observafii sau înregistrări, a variafiilor în timp ale componentei orizontale a cîmpului magnetic terestru, — aparat numit adeseori numai: bifilar. Elementul principal al bifilarului e un mic magnet care, suspendat de o suspensiune bifilară cu firele de cocon, se găseşte, în pozifia definită de orfogonalitatea axei sale magnetice pe planul meridianului magnetic, în echilibru sub acfiunea cuplului magnetic MH (M fiind momentul magnetic al magnetului, iar H, valoarea componentei orizontale a infensi-tăfii cîmpului magnetic) şi sub acfiunea cuplului antagonist ţ2 C—mg -ţ sin 0 al suspensiunii bifilare. Orice variafie a cuplului magnetic se manifestă prinfr-o variafie a unghiului de rotire 6, care caracterizează starea instantanee a suspensiunii bifilare şi determină valoarea corespunzătoare a cuplului antagonist, pozifia magnetului fiind determinată în fiecare moment de egalitatea dintre valorile instantanee ale celor două cupluri. Astfel, în ipoteza constanfei momentului magnetic — condifionată, în primul rînd, de constanfa temperaturii — variafiile unghiului 0 vor fi provocate excluziv de variafiile componentei orizontale, pe cari !e vor pune deci în evidenfă. Dacă a fost făcută în prealabil o etalonare a dispozitivului, e posibilă evaluarea cantitativă a acestor variafii. (Termenul bifilar se utilizează şi penfru a desemna, în general, variometrul penfru componenta orizontală, al unui sistem magnetografic, chiar dacă el e un variometru cu suspensiune unifilară: cazul variometrelor din sistemele magneto-grafice moderne cu fir de suspensiune unic de cuarf, la cari perpendicularitatea magnetului pe planul meridianului magnetic se realizează prin răsucirea convenabilă a firului, cuplul antagonist fafă de cuplul magnetic fiind cuplul de torsiune care apare în acest fel. Utilizareaîn acest sens a termenului „bifilar" e incorectă şi provine numai din faptul că în sistemele mag-netografice mai vechi variometrul pentru componenta orizontală era totdeauna un adevărat bifilar.) o. Bifilara, înfăşurare Elt.: înfăşurare constituită de doua conductoare filiforme identice, izolate şi juxtapuse, înfăşurate împreună şi reunite la unul dintre capete, astfel încît conductoarele să fie parcurse de curentul electric în sensuri contrare. E folosită spre a evita efectele de inducfie electromagnetică, de exemplu la rezistoarele bobinate. Sin. înfăşurare antiinductivă.' 7. Bifilară, suspensiune ^ . F/z., Geofiz.: Dispoziîivdesuspen-dare a unui corp sau a unui sistem (magnet, cadru de galvanometru, etc.) cu ajutorul a două fire, astfel încît, în absenfa unor solicitări diferite de greutatea proprie, corpul sau sistemul suspendat e în echilibru cînd ocupă cea mai joasă pozifie compatibilă cu modul de suspendare, pozifia corespunzătoare confinerii axelor firelor într-un acelaşi plan vertical. Deviat, prin rotire, din această pozifie de echilibru, sistemul e supus acfiunii unui cuplu de revenire relativ mic, care creşte cu unghiul de rotire, fiind proporfional cu sinusul acestui unghi pentru rotafii mici. în cazul general, în care firele de s.uspensiune nu sînt paralele nici în pozifia de echilibru, cînd adică distanfa orizontală dintre capetele lor superioare (ds) diferă de distanfa orizontală dintre capetele lor inferioare (d^, cuplul de revenire are, în primă aproximafie, pentru un unghi de deviafie 0, valoarea dsdi C — mg —~j-sin 0, unde m e masa corpului suspendat, mărită cu jumătate din masa firelor, g e valoarea gravitafiei în locul considerat, iar l e distanfa verticală mijlocie dintre capetele firelor. Pentru determinări de mare precizie trebuie să se fină seamă de necesitatea introducerii a două corecfii, în vederea eliminării efectelor rigidităfii firelor şi elasticităfii de forsiune a lor. Datorită rigidităfii firelor, fenomenele se produc ca şi cînd ele ar fi mai scurte decît în realitate. Dacă firele (considerate identice) au raza q şi modulul de elasticitate E, scurtarea aparentă care intervine e ____ -I /2nE ^ V mg De altă parte, elasticitatea de forsiune a firelor de modul de forsiune % face să intervină un cuplu suplementar de revenire avînd valoarea c = jct~- sin 0 sau, întrucît se poate pune x — 2 Jt Q4 , c=~5~> Tsm6' Tinînd seamă de ambele efecte, expresia cuplului de revenire pentru suspensiunea bifilară, rotită cu unghiul 0 fafă de pozifia de echilibru, e d d: C = mg sin 9 + c. 4(1 A,) Această expresie se poate scrie sub ferma C = D sin 0 cu / Biflor 503 Bigă în cazul particular, obişnuit, în care firele sînt paralele în pozifia de echilibru — cînd rigiditatea şi torsiunea lor sînt foarte mici şi cînd masa lor e neglijabilă în raport cu aceea a corpului suspendat, expresia cuplului se reduce la ţ2 C = mg -ţ sin 9, unde r = d/2 e distanfa punctelor de suspensiune a firelor de Ia axa de rotafie. în cazul unui corp de aproximativ 100 g, suspendat de două fire de alamă cu lungimea de 3 m şi diametrul de 0,1 mm, situate la distanfa de 12 cm unul de altul, coeficientul D~mg r2/l e de ordinul de mărime 104 cm2g s“2. Folosită dinamic, suspensiunea bifilară cu fire paralele constituie un sistem oscilant cu perioada proporfională cu rădăcina pătrată din lungimea firelor şi invers proporfională cu distanfa dintre ele. în cazul simetriei perfecte a sistemului, perioada de oscilafie e independentă de masa corpului suspendat, dar proporfională cu raza lui de girafie. în adevăr, dacă I e momentul de insrfie al sistemului mobil în raporf cu axa de rotafie (care, datorită simetriei perfecte a sistemului, trece, evident, prin centrul de greutate), pentru oscilafii mici (sin 0 — 0) ecuafia diferenţială a mişcării e j d2e _ r2^ âfi ~ m% i 9 şi, cum I — rnk2(k fiind raza de giraţie), rezultă pentru perioada da oscilaţie ' = 2x\/-^-2=2n~\/- Y mg r2 t y sau expresia r = 4jt f. î. Bifior. Bot.: Inflorescenţă la unele plante (cimă, spic, racem, spiculeţe, etc.), formată din două flori, de exemplu la Narcissus biflora. 2. Bifoliolaf. Bot.: Frunză cu două foliole. Exemple: frunza de mazăre şi cea de bob (Vicia faba). 3. Biforă, pl. bifore. Arh.: Fereastră împărţită în două printr-o coloană subţire şi zveltă (colonetă), avînd fiecare deschidere terminată la partea superioară printr-un arc. E un ele- , Bifore în stil goiic. menf caracteristic arhitecturii romanice şi, în special, al celei gotice, constituind un element decorativ important de faţadă, prin proporţii şi aşezar6, prin culoarea, aşezarea şi prelucrarea pietrelor ancadramentelor, a coloanei şi a arcelor. 4. Biformină. Chim. biol.: Antibiotic produs de Polyporus biformis, solubil în apă şi în solvenţi organici. Structura chimică e încă nedeterminată. Biformină e activă asupra germenilor gram-negafivi, acidorezistenţi şi a fungilor, în concentraţii de 1/100000-1/12000000. 5. Bifurcare, pl. bifurcări. Gen.: împărţire în două ramuri, ca braţele unei furci. Exemplu: despărţirea unei ramuri de arbore în ramuri laterale, de dezvoltare aproximativ egală. o. Bifurcat. Bot.: Calitatea unor organe de plante, de a avea două ramificaţii, pornite din acelaşi punct; de exemplu: rădăcină bifurcată, tulpină bifurcată, ramură bifurcată, filamentul staminelor bifurcat, etc. 7. Bifurcafie, pl. bifurcafii. Gen.: Locul de împărţire în două ramuri, ca braţele unei furci. Exemplu: bifurcaţia de cale ferată e locul în care o linie ferată se desparte în două şi unde se aşază un macaz pentru schimbarea direcţiei. 8. ~ a rîurilor. Geogr.: Ramificarea unui rîu în două braţe, cari curg mai departe independent unul de altul şi se varsă în basine diferite. Exemplu: fluviul Orenoc (America de Sud), care în cursul superior se împarte în două fluvii, unul numit Cassiquiare, care se varsă în Rio Negro, afluenf din stînga al Amazonului, iar celălalt se varsă în Oceanul Atlantic. La unele rîuri, în special la rîurile de cîmpie, bifurcaţia apare periodic, în timpul revărsării apelor. Sin. Dedublarea rîurilor. 9. Big, pl. biguri. Poligr.: Linia de îndoire executată prin presare pe suprafaţa cartonului, pentru a-l face flexibil la manipulare. Sin. îndoitură. 10. Bigaz. Tehn.: Amestec de două gaze, întrebuinţat drept combustibil. (Termen utilizat în industria metalurgică din ţara noastră.) Exemplu: amestec de gaz de la furnal şi de la cuptoarele penfru fabricarea cocsului. n. Bigă, pl. bige. Mş.: Utilaj de ridicat (macara) care are un braţ port-sarcină oscilînd într-un plan vertical, în jurul unei articulaţii de la baza lui, putînd avea uneori şi o mişcare de rotaţie în jurul unei axe verticale. La bigă, susţinerea extremităţii superioare a braţului şi comanda mişcării acestuia se fac prin cabluri. Biga se foloseşte în construcfii sau la bordul navelor. Biga folosită în construcfii are braţul (numit şi catarg sau săgeată) oscilant în plan vertical, articulat la extremitatea inferioară pe o platformă fixă sau mobilă, extremitatea superioară fiind susţinută de un sistem de tiranţi constituit din cabluri cari comandă, prin intermediul unui troliu, înclinarea acestuia. La extremitatea superioară a catargului e fixat scripetele fix al palanului de ridicat, iar la cea inferioară, scripetele de deviere spre troliu al cablului de ridicare; palanul de ridicat e acţionat de un troliu, manual sau mecanizat. Catargul se confecţionează din lemn, şi anume dintr-o singură bilă (v. fig. 1) penfru sarcini pînă la 10 t, sau din mai multe bile sau grinzi ecarisate (înnădite între ele cu eclise strînse în buloane şi zbanţuri) pentru sarcini pînă la 20 t şi înălţimi de ridicat pînă la 20 m; pentru sarcini şî înălţimi de ridicat mari (pînă la 150 t şi 60—80 m) se folosesc catarge metalice constituite dintr-o grindă cu zăbrele rezemată la extremitat I. Bigă folosită în construcfii. f) tirant de ancoraj; 2) catarg (braf); 3) palan; 4) cablu de ridicare; 5) scri-pete de deviere; 6) platformă. inferioară printr-o articulaţie sferică. Această bigă e folosită în general la montarea construcţiilor şi a podurilor metalice; la montarea tablierelor metalice se folosesc de obicei cîte două bige (instalate pe aceeaşi parte Bigeminaf 504 Bijuterie sau pe cele două părfi ale tabiierului), penfru manevrarea pieselor grele izolate şi aşezarea pe reazeme a tablierelor mici sau a grinzilor principale cu inimă plină montate individual. Biga folosită pe nave are braful constituit dintr-o bară cilindrică cu extremitatea inferioară articulată la catargul navei sau Ia un catarg special de încărcare, extremitatea superioară fiind legată de catarg cu o balansină simplă sau printr-un palane (palan) care comandă mişcarea de oscilafie în plan vertical; pentru mişcarea de rotafie în plan orizontal, biga are două gaiuri (brafe) fixate, prin tacheti, de punte (v. fig. JO- II. Bigă de navă. 1) coloana catargului; 2) bigă; 3) balansină; 4) gaiuri (braţe); 5) sarfurl; 6) palane de ridicare; 7) vjnciuri de manevră a braţelor; 8) vinci de ridicare; 9) bocaport. La extremitatea superioară e montat palancul de ridicare, legat printr-un curent de vinciul de încărcare (troliul de pe navă). Pe nave se mai foloseşte o bigă improvizată, numită bigă de muradă, constituită dintr-un scondru a cărui extremitate in- III. Bigă de muradă. f)oscondru; 2) falpă; 3) palane de picior; 4) balansină; 5) braţ (gai); 6) palane de ridicare. ferioară (piciorul) e susfinută de palancul de picior şi se reazemă pe punte într-o talpă de lemn fixată cu palancul de talpă (v. fig. III). La extremitatea superioară e montat palancul de ridicare, care de obicei e o caliornă (v.). Oscilarea bigei în plan vertical se face cu ajutorul balansinei. în trecut, biga era instalată, la navele cu vele, pe muradă (de unde şi numirea), deoarece în acest loc puntea era mai rezistentă; în prezent, această bigă e folosită pe orice navă, fiind montată în locuri unde nu se găsesc alte instalafii de ridicare. Pe nave, biga e folosită pentru ridicarea greutăfi lor sau a îmbarcafiilor. î. Bigeminaf. Bot.: Calitatea a patru organe de plante, de a fi dispuse în perechi. Exemplu: patru flori dispuse cîte o pereche pe un peduncul. 2. Bîgeneric. Bot.: Calitatea unei plante de a avea două sexuri. Sin. Hermafrodit (v.). s. Biglă, pl. bigle. Ind. lemn.: Sin. Scărifă pentru pînză de gater. V. Scărifă. 4. Biglu, pl. bigluri. Expl. petr.: Sin. Gambet (v.). 5. Bigrilă, tub Telc.: Tub electronic cu patru electrozi: un anod, un catod şi două grile, dintre cari grila mai apropiată de anod e grila de comandă, iar a doua, mai apropiată de catod, serveşte la reducerea sarcinii spafiale (grilă de sarcină spatiaiă). V. sub Tub electronic. Bigrila funcfionează ca amplificator cu o tensiune anodică foarte joasă (20—50 V). Grila de sarcină spafială se poziti-vează şi ea la circa 10*-20 V şi, prin aceasta, absoarbe un curent electronic, de obicei mai intens decît curentul anodic. Bigrila era indicată în receptoarele portabile, pentru că reclama baterii anodice de tensiune foarte joasă. Astăzi e perimată, fiind înlocuită cu tuburi speciale moderne. 6. Biguire, pl. biguiri. Poligr.: Sin. îndoire (v.). 7. Biguif maşină de Poligr. V. îndoit, maşină de 8.' Bigumal. Farm. V. Paludrină. 9. Bihon. Pisc.: Sin. Bihun (v.). io. Bihun, pl. bihune. Pisc.: Utilaj folosit în tehnica pescuitului marin, la baterea parilor subfiri (cipefi) pe fundul mării (la adîncimi de 30***50 m), necesari pentru aşezarea şirelor de carmace (v. fig.). Bihunui e constituit dintr-un berbec şi dintr-o parte fixă, formată dintr-un felinar (corp cilindric de lemn), o tijă metalică avînd unul dintre capete încastrat în corpul de lemn şi consolidat prin două brăfări metalice, iar celălalt capăt sudat la un manşon de ofel în care se introduce capătul neascufit al cipefilor. Berbecul, cu greutatea de 20«**30 kg, e manevrat ca o sonetă, şi culisează de-a lungul tijei, fiind acfionat cu ajutorul a două frînghii sau cabluri subfiri de ofel, cari trec prin două urechi dispuse la periferia brăfărilor; prin lovirea tubului de ofel, parul e înfipt cu partea ascufită pe fundul mării. Sin. Bihon. u. Bihuncă, pl. bihunci. Transp.: Trăsură mică şi uşoară, cu un singur cai, cu patru rofi şi o banchetă aşezată de-a lungul, pe care conducătorul stă călare. 12. Bijecfivă, aplicafie V. sub Apli-cafie. 13. Bijuterie, pl. bijuterii. I.Gen.: Obiect de podoabă (cercei, inele, brăfări, coliere, etc.) executat fie din metale nobile sau de imitafie, combinate sau nu cu pietre prefioase, semi-prefioase sau imitafii, fie numai din asemenea pietre. 14. Bijuterie. 2. Tehn.: Ramura industrială în care se fabrică bijuterii (v. sub Bijuterie 1). După natura materialelor întrebuinfate în fabricafie, se deosebesc: bijuteria fină, care foloseşte ca metale: aurul, argintul şi platinul, iar ca pietre prefioase: diamantul, briliantul, per~ lele, etc., şi bijuteria de fantezie, care foloseşte ca metale: dubleul (v.), aliaje cari imită aurui (Cu, Zn, Sn), aliaje cari Bihun. 7)felinar; 2) brăţară; 3) tija (prut); 4) berbec (babcă); 5) manşon de prindere (tru-bă); 6) cipet. Bilabiat 505 Bilanţ energetic imită argintul (Cu, Ni, Zn), ofelul inoxidabil lustruit, etc., iar ca pietre: unele pietre semipretioase (ametistul, etc.), sticla (incoloră sau colorată), etc. Tehnologia fabricării bijuteriilor comportă următoarele operaţii principale: turnarea metalului (în mulaje de nisip, dacă bijuteriile au dimensiuni mai mari, şi în mulaje de os de sepie, pentru bijuteriile mărunte); ambutisarea (v.) plăcilor sau a lamelor de metal şi ştanţarea (v.) obiectelor respective (de obicei cu ştanfe de mînă); laminarea (v.) fină a părfilor drepte ale bijuteriilor; sudura diverselor piese cari, asamblate, trebuie să formeze bijuteria respectivă (pentru sudură se folosesc aliaje speciale de aur sau de argint); montarea pietrelor; cizelarea (v.) sau gravarea (v.) (în special pentru bijuteriile executate numai din metal); lustruirea obiectelor finite. 1. Bilabiat. Bot.: Calitatea unei flori de a avea sepalele sau petalele reunite la partea inferioară, formînd un tub, şi de a fi despărţite în două buze la partea superioară, care are forma unei guri deschise. Exemple: urzica moartă şi cimbrul. 2. Bilanţ, pl. bilanţuri. Gen., Tehn.: Calcui efectuat pentru stabilirea unei situaţii financiare, economice, tehnice, într-un moment dat. 3* ~ calorific. V. Bilanţ termic. 4. ~ de materiale. Gen., Tehn.: Bilanţ bazat pe principiul de conservare a masei, definit prin relaţia: cantitatea. cantitatea cantitatea cantitatea de materiale + de materiale =: de materiale -f- de materiale existente intrate ieşite rămase Cantităţile de materiale sînt exprimate, fie în mase (sau în greutăţi), fie — pentru procesele continue — în debite gravimetrice. Diferenţa dintre cantităţile de materiale intrate şi materiale ieşite reprezintă acumularea de materiale în perioada pentru care se alcătuieşte bilanţul. Pentru procesele continue, după atingerea regimului staţionar, nemaiexistînd acumulare de materiale, bilanţul se reduce la egalitatea între debitul materialelor intrate şi debitul celor ieşite. Pentru întocmirea unui bilanţ de materiale e nevoie să se delimiteze domeniul pentru care se întocmeşte bilanful (o instalaţie, o anumită parte din instaiafie, un aparat sau o parte dintr-un aparat) şi să se stabilească intervalul de timp pentru care se întocmeşte bilanful. Din punctul de vedere al domeniului, se deosebesc bilanţuri totale sau generale, cari se referă la întreaga instaiafie şi la toate materialele cari circulă prin instaiafie, şi bilanţuri parţiale. Există o dublă varietate de bilanţuri parţiale: bilanţuri parţiale cari se referă la o parte din instalaţie sau dintr-un aparat (de ex. bilanţul de materiale pe un taler al unei coloane de rectificare) şi bilanţuri parţiale cari se referă la un anumit material sau la un anumit element chimic (de ex. bilanţul sulfului într-o instalaţie pentru arderea piritei). Bilanţurile de materiale servesc la: cunoaşterea circulaţiei ' de materiale în instalaţie, astfel încît prin alcătuirea de bilanţuri de materiale în locurile în cari materialele suferă schimbări chimice sau fizice se alcătuieşte graficul de circulaţie a materialelor sau flu- , , i . ■ i / 5/ reziduuri xul de materiale (un ' exemplu e dat în figu- Oraficul circulaţiei materialelor pentru hidrogenară); verificarea func- rea cărbunilor, ţionării instalaţiilor şi a aparatelor (detectarea neetanşeităţilor şi a pierderilor, stabilirea consumurilor specifice); deducerea unor elemente nece- sare proiectării. Ecuaţiile bilanţului total şi ale bilanţurilor parţiale de materiale dau posibilitatea găsirii unui număr egal de necunoscute reprezentînd cantităţi sau debite de materiale cari nu pot fi cunoscute prin măsurări directe sau analitice (de ex. debitul aerului care intră într-un focar, aerul care intră prin neetanşeităţi într-un cuptor, debitul gazelor de ardere). Alcătuirea bilanţurilor de materiale se face pe bază de cîntăriri, de măsurări de volume sau de debite, de analize cantitative, efc., prin aplicarea legilor fizice şi chimice. 5. ~ energetic. Tehn.: Bilanţ referitor la sursele şi consumul de energie, incluziv pierderile, Bilanţul de energie permite o comparare cantitativă a surselor cu utilizarea şi pierderile; bilanţul se numeşte bilanţ echilibrat cînd există egalitate între surse şi consumul de energie. în rest, bilanţul are un rol calitativ important, rezultat din faptul că atît sursele, cît şi consumatorii de energie, se pot considera pe categorii calitative (de ex. sorturi de combustibil, diferite forme de energie consumată, etc.). Importanţa bilanţului energetic rezultă şi din faptul că la stabilirea surselor de energie trebuie avute în vedere utilizarea în condiţii optime a capacităţilor de producţie existente sau viitoare, utilizarea rezervelor interne, etc., iar la stabilirea consumului de energie trebuie considerate diminuarea progresivă a consumurilor specifice, modernizarea instalaţiilor existente, construirea unor noi unităţi de producţie cu consumuri specifice reduse, efc. Bilanţul energetic prezintă o importanfă deosebită în planificarea economică, deoarece, pe lîngă stabilirea corelafiilor necesare între producerea şi consumul de energie, din examinarea posibilităfilor de echilibrare a bilanfurilor energetiice pot rezulta concluzii importante, ca: necesitatea amenajări a noi unităfi de producere a energiei, extinderea surselor de energie primară (netransformafă), executarea de instalafii de transport, repartizarea rafională a producătorilor şi a consumatorilor de energie, cooperarea între întreprinderi, etc. Sin. Balanţă energetică. — După regiunea la care se referă, se deosebesc: bilanţuri energetice locale, regionale şi naţionale. Bilanful energetic local e un bilanţ în care se consideră sursele şi consumul local de energie. Se întocmeşte în general în cadrul unităţilor de gospodărire comunală, pentru stabilirea necesarului de energie, pentru determinarea soluţiilor optime de utilizare a surselor de energie primară şi de aprovizionare cu energie, pentru stabilirea posibilităţilor locale de dezvoltare a consumului de energie şi, eventual, pentru reglementarea consumului. Bilanful energetic regional e un bilanţ în care se consideră sursele şi consumul de energie corespunzătoare unei anumite regiuni geografice. Bilanţul energetic regional rezultă din tota-lizarea tuturor bilanţurilor energetice locale (v.), corespunzătoare regiunii respective. Pe lîngă concluziile cari pot fi trase din studiul bilanţurilor energetice locale respective, bilanţul energetic regional contribuie la repartizarea raţională teritorială a unităţilor industriale, la stabilirea liniei de dezvoltare complexă a regiunilor, la evidenţierea şi punerea în valoare a surselor locale, la mărirea gradului de cooperare între întreprinderi, la reducerea volumului de transporturi, etc. Bilanful energetic naţional e un bilanf în care se consideră sursele şi consumul de energie corespunzătoare unei ţări, luată în totalitatea ei. Bilanţul energetic naţional rezultă din reunirea bilanţurilor energetice regionale (v.) corespunzătoare ţării respective. Din studiul bilanţului energetic naţional rezultă concluzii similare celor corespunzătoare pentru bilanţurile energetice regionale, însă ia nivelul întregii ţări pentru care e întocmit.— După purtătorii de energie, respectiv după formele de energie la cari se referă, se deosebesc: bilanţuri energetice parţiale şi bilanţuri energetice generale, Bilanţ hidrologic 506 Bilanţ hidrologic Bilanful energetic parfial e un bilanf energetic întocmit pentru o singură formă de energie sau pentru un singur purtător de energie. Cel mai des folosite sînt: bilanful combustibilului, bilanful energiei electrice şi bilanful termic. Bilanful combustibilului permite stabilirea surselor de combustibil cari, în perioada sau în regiunea considerată, vor acoperi necesarul de consum. La întocmirea bilanfului combustibilului se porneşte de la necesarul de combustibil, exprimat în unităfi convenfionale, respectiv în combustibil convenfional. Necesarul de combustibil, care se stabileşte pe baza sarcinilor de producfie, a numărului populafiei, etc. şi a normelor de consumuri specifice de combustibil, se grupează pe sorturi de combustibili (cărbuni, turbă, gaze, produse petroliere, lemn, deşeuri combustibile, etc.) şi pe modul de utilizare a combustibilului (pentru căldări de abur, motoare cu ardere internă, transporturi sau în agregate tehnologice, pentru scopuri casnice, pentru chimizare, etc.). în general, la capitolul surse de combustibil se înregistrează: producfia internă de combustibil, deşeuri combustibile recuperabile, combustibilul adus din exterior (cumpărat, importat), etc.; la capitolul consum de combustibil se înregistrează'cantităfile de combustibil consumate intern, livrările de combustibil în exterior, cantităfile de combustibil destinate rezervelor, pierderile rezultate din transportul, depozitarea şi manipularea combustibilului, etc. La întocmirea bilanţurilor de combustibil trebuie considerate cu toată atenfia sursele locale primare şi secundare, insistîndu-se asupra sporirii consumului de combustibili locali, în scopul reducerii transporturilor de combustibil ia distanfe mari; totodată, pentru menajarea surselor de combustibili de calitate, la întocmirea bilanfului de combustibil trebuie insistat asupra utilizării combustibililor inferiori şi a deşeurilor combustibile. Bilanful energiei electrice permite stabilirea numărului şi a caracteristicilor unităfi lor producătoare de energie electrică, cari, în perioada sau în regiunea considerată, trebuie să acopere necesităfile de consum, La întocmirea bilanfului energiei electrice se porneşte de la necesarul de energie electrică atît pentru acoperirea consumului în industrie, în agricultură, în transporturi, în gospodăria comunală sau în construcfii, cît şi a consumului casnic, etc., finînd seamă şî de consumurile interne şi de pierderile de energie în instalafii şi în refeleie de transport. Pe lîngă planul de producfie industrială, la stabilirea consumului trebuie să se ia în considerare şî mărirea indicilor de electrificare, mecanizare şi automatizare, normele de consumuri specifice de energie electrică, posibilităţile de îmbună-tăfire a factorului de putere, etc. De multe ori, în paralel cu bilanful energiei electrice se întocmeşte şi bilanful de putere electrică, deoarece ambele dau indicafii prefioase asupra caracteristicilor unităfilor producătoare de energie electrică şi a instalafiilor şi refeleior de transport şi distribufie. La întocmirea bilanfului de putere electrică trebuie urmărite realizarea unor valori cît mai bune ale factorului de simultaneitate al consumatorilor şi ale indicelui de apla-tisare a curbei de sarci'nă, deoarece în acest fel se poate reduce mult puterea instalată în instalafiile producătoare de energie electrică. Bilanful termic permite stabilirea numărului şi a caracteristicilor instalafiilor producătoare de căldură, cari, în perioada şi la locul considerat, trebuie să acopere necesităfile de consum. Cînd se utilizează ca agenfi termici numai aburul şi apa, acest bilanf se mai numeşte şi bilanful aburului şi al apei calde. La surse de căldură se înregistrează: căldura produsă în căldări şi în focare proprii, căldura preluată din instalafiile de recuperare, diferiţi agenfi termici calzi (abur prelevat la prizele motoarelor cu abur, abur evacuat din motoare sau din maşini de lucru, condensatul recuperat, etc.), căldura primită din exterior, etc. La consum se trec căldurile necesare în diferite procese piro-tehnologice, aburul necesar pentru producerea energiei meca- nice şi electrice în insfalafii de forfă, aburul necesar în producţie (pentru alimentarea maşinilor de lucru sau a instalafiilor de încălzire, pentru ventilafii, uscare, vaporizare, etc.), aburul şi apa caldă folosite pentru necesităfi improductive (alimentarea locuinfelor, a cantinelor, băilor, etc.), pierderile, etc. Bilanful termic se întocmeşte în unităfi convenfionale, megacalorii sau abur normal. Bilanful energetic general e un bilanf care cuprinde toate sursele şi toate consumurile de energie, sub toate formele acesteia. Acest bilanf energetic rezultă din reunirea bi lanfuri lor energetice parfiale, corespunzătoare regiunii geografice, sectorului economic, etc., la care se referă. Bilanful energetic general permite analiza exploatării rafionale a surselor primare şi secundare de energie, folosirea adecvată a diferifilor purtători de energie, distribuirea rafionaiă a producătorilor şi a consumatorilor de energie, linia de dezvoltare a acestora, efc. De obicei, bi lanfurile energetice generale se întocmesc pe întreprinderi, pe ramuri de activitate economică şi pe întreaga economie nafională. în cadrul bilanfului energetic general, toate formele de energie trebuie exprimate în aceleaşi unităfi de măsură; în mod obişnuit, în acest scop se utilizează mega-caloria. După perioada de timp considerată, se deosebesc: bilan-furi energetice operative şi bi lanfuri energetice de perspectivă. Bilanful energetic operativ e un bilanf întocmit avînd în vedere necesităfile şi posibilităfile de satisfacere a consumului de energie, de combustibil, etc., pe o perioadă de timp determinată, relativ scurtă şi apropiată (de ex. un an, un cincinal, etc.).'Bilanful energetic operativ e întocmit pe baza unor valori certe în ce priveşte consumul şi producerea de energie, urmărind în principal stabilirea posibilităţilor de satisfacere a consumului de energie în perioada la care se referă. Bilanful energetic de perspectiva e un bilanf energetic întocmit avînd în vedere necesităfile şi posibilităfile de satisfacere a consumului de energie, de combustibil, etc., pe o perioadă de timp relativ lungă (10—20 de ani) şi mai depărtată. Acest bilanf energetic se întocmeşte în funcţiune de tendinţele generale de dezvoltare a producerii şi a consumului de energie, pe baza planului de perspectivă privitor Ia dezvoltarea diferitelor ramuri ale economiei naţionale. Bilanţul energetic de perspectivă prezintă importanţă deosebită, deoarece el determină direcfiile de dezvoltare în numeroase probleme energetice, cum sînt: utilizarea optimă a surselor de energie, transformarea, transportul şi distribufia energiei, modul de utilizare a energiei la consumatori, efc. i. ~ hidrologic. Hidr.: Metodă de determinare a caracter risticilor hidrologice ale unei regiuni în funcfiune de elementele cari intră în circuitul apei în natură (v.). Elementele principale ale acestui circuit, indicate în grosimea de strat de apă, corespunzătoare unui anumit timp, sînt următoarele: precipitafiile atmosferice (X), scurgerea la suprafafa uscatului a unei părfi din pre-cipitafii (F) şi evaporafia (2), iar cele secundare: interschimbul cu apele subterane, evaporafia la suprafafa apei, transpirafia plantelor, acumularea în lacuri, etc., însumate în termenul i[/( care reprezintă rezervele de umiditate pe basin, necompensate. Pentru un basin oarecare şi pentru un interval de timp scurt, ecuafia bilanfului hidrologic are forma: X=Y + Z±U. Pentru o anumită suprafafă închisă şi într-un interval de timp suficient de mare pentru ca precipitafiile să se scurgă pe suprafaţă sau pe cale subterană, iar rezervele de umiditate să fie aproximativ egale la începutul şi la sfîrşitul perioadei (să fie deci compensate), ecuafia bilanfului e de forma: X=Y+Z sau: Y/X + Z/X = 1, unde Y/X reprezintă coeficientul de scurgere (v.) şi Z/X reprezintă coeficientul de evaporafie (v.)> Bilari} teritorial 507 Bilanf termic Circuitul anual al apei în natură, deasupra oceanelor şi, respectiv, deasupra .uscatului, dă următoarele ecuaţii ale bilanţului hidrologic: z0=x,+r în cari indicii o şi u se referă Ia oceane sau la uscat. Pentru întregul glob pămîntesc, ecuafia bilanfului hidrologic e: X0+XH=Z„+ZU. adică înălţimea apei evaporate pe suprafafa oceanelor, a mărilor şi a continentelor e egală cu înălţimea precipitaţiilor cari cad pe acestea. Determinarea rezervelor de umiditate necompensate U penfru un anumit basin hidrografic se face finînd seamă de cantitatea de apă rezultată din condensarea vaporilor în stratele lito-sferei, de schimbul de apă între două basine vecine pe cale subterană, de cantitatea de apă intrată în circuit, de rezervele acumulate în lacuri sau ghefari, de transpiraţia plantelor, etc. Ecuaţia bilanţului hidrologic se modifică sub acţiunea omului; efectul diverselor amenajări hidrotehnice, agrosilvice, etc. schimbă valorile termenilor ecuaţiei, putînd modifica substanţial raporturile dintre ei (creşterea precipitaţiei, micşorarea evapo-raţiei, etc.). Sin. Bilanţul apei. 1. ~ terîforîai. Urb.: Tablou care cuprinde modul de repartizare a teritoriului unui oraş şi în care sînt specificate suprafeţele totale (exprimate în hectare), suprafeţele procentuale şi suprafeţele raportate la un locuitor ale spaţiilor ocupate sau rezervate pentru diferitele elemente ale oraşului. Bilanţul teritorial al unui oraş nou, întocmit în forma cea mai simplă, trebuie să cuprindă suprafaţa spaţiilor rezervate pentru locuinţe, pentru dotările social-culturale ale oraşului, pentru străzi şi pieţe, şi pentru zonele verzi. în acest caz, se presupune că zonele industriale se află în afara localităţii, res-pecfîndu-se intervalele de protecţie sanitară. Bilanţul teritorial al unui oraş existent trebuie să cuprindă suprafeţele spaţiilor ocupate de locuinţe, de industrii, de căile de comunicaţie, de depozitele orăşeneşti, de elementele gospodăriei comunale, de zonele verzi şi de elementele cu destinaţie specială, — aceste spaţii trebuind să fie cuprinse în zona construită a oraşului. Bilanful teritorial trebuie întocmit astfel, încît să cuprindă întregul teritoriu al oraşului, delimitat cu precizie pe planuri şi defalcat în suprafefe cu destinaţii diferite, iar suma suprafeţelor parţiale să fie egală cu suprafaţa totală a oraşului. în genera!, penfru oraşele cari se sistematizează, bilanţul cuprinde atît situaţia existentă, cît şi cea propusă prin planul de sistematizare. 2. ~ termic. Tehn.: Bilanf al căldurilor cari intervin într-un proces termic, efectuat într-un sistem tehnic (maşină, aparat, etc.) sau într-o instaiafie industrială. Bilanful termic, bazat pe principiul conservării energiei, se exprimă prin relafia EQ&a+ EQ*C+ EQ&, care arată că suma dinfre căldurile aporfafe (JJQ6a) în cursul procesului şi căldurile preexistente (SQ^) la începutul procesului e egală cu suma dintre căldurile cedate (S Qbc) 'n cursul procesului ş; căldurile restante (JJ Q^r) la sfîrşitui procesului. Căldurile aportate pot fi: căldura datorită entalpiei materialelor introduse, căldura primită prin transfer (radiafie, con-vecfie sau conducţie), căJdura dezvoltată prin transformări chimice exotermice din interior (de ex. căldura de ardere), căldura provenită prin transformarea în entalpie a unei forme de energie (mecanică, electrică, etc.) primită din exterior; căldurile cedate pot fi: căldura datorită entalpiei materialelor scoase, căldura cedată prin transfer (radiafie, convecţie sau conducţie), căldura consumată prin transformări chimice endotermice din interior (de ex. căldura de disociere), căldura corespunzătoare entalpiei transformată în altă formă de energie (mecanică, electrică, etc.) cedată în exterior. Bilanţul termic se întocmeşte penfru întreaga durată a procesului tehnic sau numai pentru un anumit interval de timp, la procese discontinue sau continue. La procesele continue YiQ.br "" %Qbp ' numită acumulare de căldură, devine nulă în regim permanent; în acest caz, bilanţul termic e EQ&a = SQ&c- Se folosesc bilanţuri termice totale sau parţiale, adică pentru tot sistemul tehnic ori toată instalaţia, respectiv numai pentru o parte din acestea. Bilanţul termic, sub formă tabelară sau de grafic (v. Diagrama Sankey), e necesar penfru verificarea proiectelor sau a instalafiilor în serviciu (dacă ecuaţia bilanţului termic nu e satisfăcută, înseamnă că sînt erori sau omisiuni în ceea ce priveşte schimburile de căldură), pentru determinarea randamentului termic sau a pierderilor de căldură, pentru sistematizarea datelor referitoare la schimburile de căldură. Exemple: Bilanful termic al unei căldări de abur (v. fig. I), înzestrată cu preîncălzitoare de apă şi de aer, întocmit penfru 1 kg I, Diagrama Sankey a bilanfuiui termic al unei căldări de abur. Qard+Qcomb+Qapă+Qaer+Q'apă'f"Q'aer:= 4000-f 5 -f 400 -f 36 + 600 -+ 540 z=z = Qab + Qev+Qcen+Qa/m+Qaic+Qpse+Q,'apă+Q"aer —3561 +6504- 35 -f 65 + 45 -f 85 -f 600 +540 Q'apă*fQ'aer ^ Q,’apă+Q"aer 600 + 540 = 600 + 540. de combustibil ars în focar. Ecuaţia bilanfului termic, finînd seama de căldura recirculafă în preîncălzitoare de apă şi de aer, e Qctrd Qcomb Qapă Qaer'^' Q apă ~^* Q aer ^ =Q«&+Q,,+Q cen Qaim Qaic + Q/>SC + Q«*>ă + Qa«r , ştiind că Q apă + Q1 aer ~ Qapă Q aer j unde; Qar(i e căldura produsă prin arderea combustibilului, Qcomb e căldura corespunzătoare entalpiei combustibilului la intrarea în focar, şi Qaer sînt căldurile corespunzătoare entalpiei apei şi aerului la intrarea în preîncălzitoare, Q‘apâ şi Q‘aer sînt căldurile primite de apă şi de aer în preîncălzitoare, Qab e căldura corespunzătoare entalpiei aburului produs, Qev şi Qcen sînt căldurile corespunzătoare entalpiei gazelor evacuate şi cenuşei, Qaf-W şi QaîC sînt pierderile de căldură prin ardere mecanic şi chimic incompletă, Qpse e pierdsrea de căi- Bilanf termic 508 Bilanf termic dură prin suprafefe exterioare, iar Q'âpă şi Q‘âer sînt căldurile cedate (de gazele de ardere) apei şi aerului în încălzitoare. zint^bîlanţuT'teT- Bilan*ul 1ermic al unsi căldări de abur mic al unei căldări de abur pentru 1 kg cărbune cu puterea calorifică teoretică Hi = 4000 kcal/kg. Bilanful termic al unui cuptor de încălzire a lingou-rilor (v.fig. II), înzestrat cu instalafii de recuperare a căldurii gazelor evacuate, pentru preîncălzirea aerului de ardere. Ecuafia bilanfului termic e Qard + Qf + Qaer + Q'aer ~ Qulil + Qev + Qapă + Qpse + QpnQ+aer , ştiind că Q' S»0" ^Caer ^ rip galben deschis); e biax, cu indicii de refracfie: np= 1,535— 1,630, nm =ng = 1,565—1,690; formează aureole pleocroiceîn jurul incluziunilor de zircon, apatit, titanit; are clivaj perfect, desfăcîndu-se în foife subfiri foarte elastice; are duritatea 2—3 şi gr. sp. 3,02***3,12. Prin alterare chimică se descompune, pierde alcalii, fierul bivalent devine trivalent, mineralul se hidratează (trece în hidrobiotit), îşi pierde luciul şi elasticitatea şi capătă o culoare aurie („aurul pisicii"). în sedimentele marine suferă un proces de halmiroliză (alterare submarină), trecînd în glauconit (v.). Biotitul nu prezintă importanfă practică. în unele fări se . foloseşte ca material sclipitor Ia fabricarea mortarului, a jucăriilor pentru copii şi a obiectelor de podoabă din pietre colorate. Sin. Mică neagră. 5. Biotop. Geobot.: Porfiunea din sol (în parte şi din roci le-mame ale solurilor) şi din atmosferă, corespunzătoare spafiului unei biocenoze. Pentru organismele cari îl populează, biotopul e un mediu mai mult sau mai pufin omogen. Exemple: o mlaştină, un deşert, un fund mîlos, etc. (V. şi sub Biocenoză.) n. Biotoif. Agr.; Turbă tratată cu bacterii de diferite culturi, constituind un preparat folosit ca îngrăşămînt organic. 7. Bioxid de carbon. Chim.: Sin. Acid carbonic (v. Carbonic, acid ~). s. Bioxid de suit. Chim. V. sub Sulf. 9. Bioză. Chim. biol., Ind. alim.: Principiu de conservare care foloseşte imunitatea naturală a organismului viu şi sănătos contra acfiunii vătămătoare a microorganismelor şi a enzimelor. Bioza se numeşte enbioză cînd se aplică la transportul şi păstrarea organismelor vii întregi (animale, păsări, peşti, raci, stridii, etc.) şi emibioză cînd se aplică la transportul şi conservarea produselor proaspete (fructe, legume, carne, etc.). Conservarea care nu se face prin bioză, ci prin aplicarea unor procedee fizice sau a unor procedee cari împiedică acfiunea microorganismelor şi a enzimelor cari ar putea dăuna produselor, se numeşte conservare prin anabioză. Conservarea bazată pe folosirea de microorganisme cari, prin produsele pe cari le elaborează în alimente, împiedică dezvoltarea microorganismelor dăunătoare (fermentafia lactică), se numeşte conservare prin cenoanabioză. Conservarea prin distrugerea sau îndepărtarea microorganismelor se numeşte conservare prin abioză. 10. Bioze. Chim. V. Monozaharide, sub Zaharuri. 11. Bipak. Cinem.: Ansamblu format din două pelicule cinematografice fotosensibile, suprapuse emulsie peste emulsie cu un filtru galben intercalat între ele, acţionate de un sistem mecanic comun de antrenare, într-un aparat de filmat de tip special. Bipakul a fost folosit la începutul cinematografiei pentru obfinerea filmelor în culori după un procedeu analog tehni-colorului. Astăzi bipakul e folosit pentru filmări combinate în procedeul numit al măştii mobile. Acest procedeu se bazează pe proprietatea bipakului de a separa — pe cele două pelicule cari îl constituie — obiectele din cadru, o parte a obiectelor impresionînd numai una dintre cele două pelicule, iar celelalte obiecte impresionînd numai cealaltă peliculă. Fenomenul se obfine prin luminarea obiectelor din cadru cu lumină de culori diferite şi printr-o astfel desensibilizarea peliculelor cari constituie bipakul, încît fiecare să fie sensibilă numai la lumina de o anumită culoare bine determinată. De obicei prima peliculă e ortocromatică, sensibilă la razele albastre, iar cea de a doua e pancromatică, sensibilă şi la razele roşii. Dacă în cadru e o persoană în spatele căreia e un fundal alb, se procedează astfel: se luminează fundalul cu Bipar 521 Biplan o lumină albastră-violetă, iar persoana, cu o lumină roşie. Lumina albastră reflectată de fundalul alb impresionează stratul fotosensibil al primei pelicule; în schimb, lumina roşie, reflectată de persoană, nu impresionează deloc prima peliculă şi frece prin ea liber. Filtrul galben dintre cele două pelicule opreşte restul de radiaţie albastră-violetă care trece prin prima peliculă, dar lasă să freacă radiaţia roşie, care va impresiona cea de a doua peliculă. După developare, se obţine pe prima peliculă imaginea fundalului, pe fondul căreia va exista o porţiune transparentă — corespunzătoare imaginii persoanei. Pe cea de a doua peliculă se obţine numai imaginea persoanei, restul fiind transparent. Ulterior, cele două pelicule sînt folosite la obfinerea unor efecte speciale (v. Filmări combinate). 1. Bipar. Bot.: Calitatea ramificafiei axei principale a unor plante, care a încetat de a mai creşte, de a prezenta la vîrf ramificaţii cari cresc mai mult d/vergent, sau cari se comportă, în ramificafiile lor succesive, în acelaşi mod ca trunchiul principal. Se cunosc, ca inflorescenfe bipare, cima bipară, la genurile Jintaula, Cerastium, efc. 2. Bipartiţie. Bot.: Fenomenul de diviziune a celulelor, cu formarea de două noi celule. Bipartifia e precedată de diviziunea nucleului fiecărei celule, care poate fi urmată de diviziunea profoplasmei şi de formarea unei membrane separatoare (bipartifie succesivă), sau se produce bipartifia nucleului de mai multe ori şi se formează membrane despărţitoare, rezul-tînd mai multe celule (bipartifie simultană). 3. Bipăfraf. Mat.: Calitatea unei ecuafii algebrice de gradul al patrulea de a confine necunoscuta numai la puteri pare. V. Ecuafie bipătrată. 4. Bipăfrafică, curbă Geom.: Curba de intersecfiune a două cuadrice cari nu au o generatoare comună. Dacă cele două cuadrice sînt tangente într-un punct, bipătra-tica e o curbă unicursală, care are punctul de contact ca punct dublu sau ca punct de înapoiere. Dacă cuadricele nu sînt tangente, coordonatele punctelor bipătraticei se exprimă prin funcfiuni uniforme dublu periodice de un parametru u. Patru puncte Mi (u-) ale curbei sînt coplanare dacă parametrii lor verifică relafia u\ +^2 + j/3+W4= c (mod. coi, 0)2), c fiind o constantă şi coi, CO21 perioadele. Planele osculatoare în aceste puncte taie curba în patru puncte coplanare. Curba are 16 puncte de torsiune nulă. Printr-o bipăfrafică trec patru conuri de ordinul al doilea. Orice cubică plană e proiecfia centrală a unei bipătratice, centrul de proiecţie fiind pe curbă. Dacă bipătrafica e unicursală, cubica e şi ea unicursală. Dacă una dintre cuadricele de intersecfiune e o sferă, bipătrafica e o analagmatică sferică; ea poate fi considerată în patru moduri deosebite, ca înfăşurătoare a cercurilor de pe sferă cari taie ortogonal un cerc fix al sferei şi au centrele pe o conică sferică. Polii de inversiune sînt vîrfurile celor patru conuri de ordinul al doilea cari confin bipătrafica. Proiecfia stereografică a unei analagmatice sferice pe un plan e o analagmatică plană. Reciproc, proiecfia stereografică a unei analagmatice plane de ordinul al treilea sau al patrulea e o analagmatică sferică. 5. Bipenaf. Bot.: Calitatea frunzelor compuse de a se prezenta cu pefiolurile secundare dispuse penat (v.) pe pefiolul principal. Exemplu: frunzele de Gleditschia triacantha. 6. Bipenafifid. Bot.: Calitatea unor frunze de a avea limbul divizat în mai multe segmente dispuse penat (v.). Exemplu: frunzele de ferigă. 7. Bipenatisecat. Bot.: Calitatea unor frunze de a avea limbul divizat, pînă la ner^ufa mediană, în mai multe segmente, dispuse penat, segmentele fiind de asemenea penatisecate. Exemplu: frunzele compozeelor. s. Bipiramidă. Mineral.: Formă cristalografică închisă, limitată de fefe triunghiulare identice, întîinită în sistemele cristaline rombic, trigonal, tetragonal şi exagonal. După numărul fefelor şi după sistemul în care se încadrează, se deosebesc: bipiramida rombică (v. fig. a), limitată de opt fete, triunghiuri scalene, care admite ca elemente de simetrie: A2 + A'2+An2 + P2+P'2 + A"2 + C] bipiramida trigonală (v. fig. bi Şi b2), limitată de şase fefe triunghiuri isoscele, şi bipiramida ditrigonală (v. fig. c), limitată de 12 fefe triunghiuri scalene, Bipiramide. a) rombică; bj) trigonală de spefa întîi; b2) trigonală de spefa a doua; c) ditrigonală; d) tetragonală (patratică); e) ditetragonală; fj) exagonală de spefa întîi; f2) exagonală de spefa a doua; g) aiexagonală. cari admit ca elemente de simetrie: A3+3 A'24-3 P'2-{-jt; bipiramida tetragonală sau pătratică (v. fig. d), limitată de opt fefe triunghiuri isoscele, şi bipiramida ditetragonală (v. fig. e), limitată de 16 fefe triunghiuri scalene, admifind ca elemente de simetrie: A4-f 2 A2 + 2 A'2 + Jt + 2 P2 + 2 P'2+C; bipiramida exagonală (v. fig. f 1 şi f2), limitată de 12 fefe triunghiuri isoscele, şi bipiramida diexagonală (v. fig. g), limitată de 12 fefe triunghiuri scalene, cari admit ca elemente de simetrie: A6 + 3 A2+3 A'2 + Jt + 3P2 + + 3 P'2 + C. 9. Biplacă. Telc.: Tub electronic cu doi anozi şi un catod, folosit în Biplacă sau duodiodă. montajele de redresare şi de de- a)cu încălzire directă; b) cu încăl-tecfie. Figura indică simbolul grafic zire indirectă; Aj./y anozi; F,F)ti-al unui tub biplacă. Sin. Duodiodă, lament de încălzire; K) cafod. Bianodă. V. şi sub Tub electronic. 10. Biplan. Av.: Avion cu două aripi aproximativ egale, de obicei dispuse una deasupra celeilalte şi legate între ele prin montanfi şi hobane (v. fig. /). Aripile pot fi de- Biplan decalat 522 Biraporîul a patru numere II. Poziţia relativă a aripilor unui biplan. 1) aripă superioară; 2) aripă inferioară; F şi F') focarele aripilor superioară şi inferioară; 5) decalajul unghiular; d) distanfa dintre bordurile de atac ale aripilor; V) vitesa de zbor. calate, cazul mai frecvent fiind cu aripa de jos în urma celei de sus (v. fig. II); distanfa d dintre bordurile de atac ale aripilor se numeşte decalaj linear, iar unghiul 8, format de verticala focarului (F) al aripii superioare cu linia focarelor (FF') ale celor două aripi, se numeşte decalaj unghiular. Biplanul se foloseşte cînd e necesară o suprafafă portantă care, pentru un monoplan, reclamă o aripă de anvergură prea mare, dezavantajoasă maniabilităfii avionului. Totuşi, în ultimul timp se construiesc monoplane cu sarcină alară mare, cari înlocuiesc biplanul. V. şi sub Avion. î. ~ decalat. Av.: Biplan cu aripile decalate. V. sub Biplan şi sub Avion. 2. Bipolar. 1. Mineral. V. sub Axă de simetrie. 3. Bipolar. 2. Elf.: Calitatea unei maşini, a unui aparat sau instrument, de a avea doi poli magnetici principali, unul nord şi altul sud. V. şi sub Multipolar. 4. Bipolar, elecfrolizor Elf.: Celulă de electroliză în care un electrod serveşte cu o fafă drept anod, iar cu cealaltă fafă drept catod; în acelaşi timp, electrodul e peretele despărfitor a două compartimente de electroliză. în industria electro-chimică, electrolizoarele bipolare se folosesc la electroliza apei, la rafinarea cuprului şi la prepararea hipoclorifilor. 5. Biprismă Fresnel. F/z.: Dispozitiv folosit la obfinerea fran-jelor de interferenfă pentru dedublarea unui izvor de lumină în două izvoare coerente, constituit din două prisme identice cu secfiune în triunghi dreptunghi, cu unul dintre unghiuri foarte ascufit şi avînd comune fefele catete opuse acestui unghi. Fiecare prismă produce cîte o imagine virtuală a unui izvor unic, cele două imagini obfinute constituind cele două izvoare coerente. fi. Bipuncf. Geom.; Ansamblul a două puncte dintr-o epură, cari reprezintă un punct din spafiu luate într-o anumită ordine, conform unei notafii care face parte integrantă din epură, — şi a căror dreaptă e supusă unei anumite condifii, care rezultă din dubla proiecfie prin care a fost obfinut. V. sub Dublă proiecfie ortogonală. 7. Biradiolifes. Paleont.: Lamelibranhiat din ordinul Pachio-donta, subordinul Rudişti, familia Radiolitidae, caracterizat prin absenfa crestei ligamentare şi prin prezenfa a două benzi si-fonale plate. s. Biraporful a pafru numere. Mat.: Numărul Q = {Z1Z2Z3Z4) = ------- ■ —— * 23~22 24—22 Daca semnele sînt diferite, biraporful nu poate avea valorile + 1, 0, 00. în special, relafia (21222324) =-M, poate fi satisfăcută numai dacă Z\ = 22, sau 23 = 24, sau simultan z\ = 22 şi 23 = 24. Biraportul a patru numere e legat de mulfimea transformărilor f^az + b cz-\-d' patru numere reale sau complexe supuse în cari a, b, c, d sînt condifiei A = a b c d 5*0. Fafă de aceste transformări, biraportul e un invariant (v22324) = (2i222324). Dacă Mi e imaginea unui număr complex zit şi dacă notăm r,k=\ zi~zk\- lungimea vectorului MiMk şi $k — (M\Mk, M2M&), atunci modulul biraportului e ?23 7*24 ' iar argumentul său e 0 = 03 — 04. Dacă punctele Mj sînt conciclice, biraportul e real. Reciproc, biraportul a patru numere complexe e real numai în cazul în care punctele sînt, fie conciclice, fie colineare. Dacă numerele z^ sînt reale, imaginile lor sînt situate pe axa Ox şi biraportul (xix2x3x4) e e9a! cu M\Mţ unde înseamnă măsura vectorului M^M^, considerat ca aparfinînd dreptei orientate x'x. Această măsură e un număr real, pozitiv dacă sensul vectorului concordă cu sensul pozitiv al axei x'x, sau negativ, în cazul contrar. Dacă numerele 2^ sînt date fără indicafia ordinii în care să fie considerate, se pot forma 41 = 24 biraporturi. Fiindcă există reiafiile (23242^2) (21222324), (21222423) / \ • Ui Z2Z3Z4) (zlz3z2z4)=1 -(z1z2z3z4), dintre cele 24 biraporturi numai şase au valori diferite. Dacă se pleacă de la o valoare (z1z2z3z 4) = A,, orice alt biraport are una dintre valorile 1 - 1 _L _A_ hz1 ' i-V x.-i' x Ecuafia algebrică de gradul al şaselea care admite ca rădăcini aceste şase valori e (x2 —x4-1)3 (X2 —A,4-1)3_ l2(l-1) = = 0. x2(x2 — 1)2 Dacă valorile 2^ (i= 1,2, 3, 4) sînt definite ca rădăcini ale unei ecuafii de gradul al patrulea aQZ4 + 4 ^i2s -f 6 a2z2 + 4 a3z + ^4 = 0, cele şase valori distincte ale biraporturi lor cari se pot forma cu cantităfile z^ sînt rădăcinile ecuafiei de gradul al şaselea (x2 —x + 1)3 /3 24 unde expresiile (x + 1)2 (x —2)2 (2x — 1)2 /2 7 = 2(^q^4 — 4 ^1^3 -F 3 ^2) / = 6 CIq CL\ a2 to* 1. ~ a patru elemente ale unei forme geometrice de specia întîi. Mat.: Număr asociat unei figuri formate de patru elemente ale unei forme geometrice de specia întîi, considerate într-o ordine determinată. O formă geometrică de specia întîi e o mulfime de figuri geometrice de aceeaşi natură (puncte, drepte, plane, conice, cuadrice, efc.) a cărei structură are drept urmare o corespon-denfă biunivocă între elementele ei şi mulfimea numerelor reale F<-->X. X se numeşte coordonata elementului F. Biraportul a patru figuri Fi ale formei, cărora le corespund numerele Xit se notează (jFi^^V) V e un număr egal cu biraportul coordonatelor respective (^i^2^3^4)> Patru puncte colineare M^ (z = 1, 2, 3, 4) determină — într-o ordine arbitrară — un biraport (M\M2M3M4) a cărui valoare e dată de: M\M% M\M4 M2M3 M2M4 care măsoară vectorul MiMk con- unde e numărul rea siderat ca aparfinînd dreptei orientate care confine punctele date. Biraportul e independent de orientarea dreptei şi de unitatea de măsură. Dacă punctele dreptei sînt raportate ia un reper cartesian, valoarea biraportului e egală cu valoarea biraportului absciselor: = -3—*! x3 — x2 • *1 x4-x2 nou reper, = (*l x2x3x4). Raportînd punctele Ia un nou reper, format de două puncte M' (x'), M" (x") ale dreptei, fafă de care un punct e determinat de valoarea raportului simplu M'M: M"Mi are loc relafia (MiM2M3M4) = (Xi^s^). Biraportul e un invariant al transformărilor ax + b t cx + d' 5 = 0, a căror mulfime formează grupul proiectiv linear. Figurii formate de patru drepte concurente Di% situate într-un plan, i se asociază un biraport (D1D2D3D4). Dacă planul e raportat la un reper cartesian, ecuafia unei drepte Di se poate scrie sub forma D'4-A.jD" = 0, unde D' =a' x + b’ y + c' =0 D" —a"x + b"y + c" = 0 sînt ecuafiile a două drepte distincte cari trec prin punctul de concurenfă al dreptelor D^ Valoarea biraportului acestor drepte e (D1AAD4) = - *'n 3r:-S ' . sin(D2,D3j sinVZD2,Z>4/ mi fiind coeficientul director al dreptei şi (D{, D^) fiind unghiul orientat format de dreptele Di,Dk. Biraportul e independent de orientarea dreptelor. O secantă arbitrară A în planul dreptelor Di le intersectează •n patru puncte Mit al căror biraport (M\M2M3^/4) = (^XfaXşXţ) e independent de secanta A- Biraporful a pafru puncte colineare e proiectiv, adică e invariant fafă de o proiecfie, atît centrală, cît şi paralelă.— Invarianfa biraportului fafă de o proiecfie paralelă permite definirea biraportului a patru drepte coplanare paralele cu o direcfie determinată. Biraportul a patru plane Pi cari confin o aceeaşi dreaptă A se defineşte prin numărul (Pi/W4) = aiW4), unde Xt e coordonata planului Pi în fasciculul P' + XiP'^O, P', Pn fiind două plane cari frec prin A şi reprezentate cartesian de ecuafii de forma P' = a'x + b'y + c'z + d' = 0 P” = a" x 4- b" y 4- c" z 4- d" = 0. O dreaptă D, care nu întîlneşte pe A» taie planele în punctele Mi , al căror biraport e (M1M2M3M4) = {X1X2X3X4), iar un plan P, care nu trece prin A, taie planele Pi după dreptele D■, al căror biraport e {D1D2D3D4) = (^1 A,2^3^ 4)-Dacă Mi (i=1, 2, 3, 4) sînt patru puncte date distincte, situate pe o conică, şi M e un punct arbitrar al conicei, valoarea biraportului (Di, D2, D3, D4), unde Di e dreapta determinată de M şi M{, e independentă de pozifia lui M pe co- nică şi această valoare se numeşte biraportul punctelor conicei. Tangentele A; Ja conică, în punctele M-, sînt intersectate de tangenta în M, respectiv în punctele PValoarea biraportului (P\P2P3Pa) e independentă de pozifia lui M pe conică şi se numeşte biraportul tangentelor. Biraportul punctelor Mi e egal cu biraportul tangentelor în aceste puncte. Toate aceste proprîetăfi sînt de natură proiectivă, adică sînt invariante atît fafă de transformări proiective punctuale, cît şi fafă de reciprocifăfi. în cazul particular al unui cerc, dacă se aplică o transformare prin inversiune, biraportul a pafru puncte Mi ale cercului dat e egal cu biraporful transformatelor M\ Birdseye, procedeul ~ 524 Birefringenfă Proprietatea derivă din faptul că, în general, două drepte MMi, M'M\ se intersectează pe axa radicală a cercului dat şi a cercului transformat, deci fasciculele M (MiM2M3M4), M\M\M[2M'ZM'^) sînt tăiate de axa radicală în aceleaşi puncte. Biraportul a patru conice cari aparfin unui fascicul T=f (x, y, z) + X g (a:, y, z) = 0 e egal cu biraportul parametrilor respectivi: (r i r2r3r4)= Aceeaşi valoare o are biraportul tangentelor la cele patru conice T.- într-unul din punctele lor comune, cum şi biraportul polarelor unui punct diferit de punctele comune în raport cu conicele considerate. 1. Birdseye, procedeul ^. Ind. alim.: Procedeu de congelare rapidă a fructelor, legumelor, cărnii, peştelui, după tratarea şi ambalarea prealabilă în pachete, cu ajutorul frigului produs prin destinderea amoniacului. Temperatura de congelare e de circa —30°. Dezavantajul procedeului consistă în faptul că volumul aparatului folosit e limitat, şi deci are o productivitate mică. 2. Birefiexiune. Mineral.: Diferenfa AR dintre puterea reflectătoare maximă Ri şi cea minimă R2 a unei secfiuni lustruite dintr-un mineral anisotrop. Atît puterea reflectătoare, cît şi valoarea bireflexiunii, depind de indicii de refracfie n\ , n2 ai secfiunii considerate şi de puterile absorbante X\, X2 ale aceleiaşi secfiuni. Puterile reflec-tătoare fiind date de: (ns— l)2 + «iJ^| a2 = r - {ri1-\y+n\X\ 1 (»l + l}s + »î*î (n1+ \ Y + n\ XI bireflexiunea e dată de relafia: (ra,-1 f + n\X] _ {n,_--\f + nţXl ! + 1 )2 + n\ Xi b.R = R1-R2=- 2 [nl+\Y+ri\Xl 3. Birefringenf. Chim. fiz.: Calitatea unei substanfe lichide sau solide de a prezenta fenomenul dublei refracfii. 4. Bsrefringenfă. 1. F/z.: Fenomenul dedublării, prin refracfie, a unei raze de lumină incidente pe un mediu anisotrop din punctul de vedere optic. Cele două raze refractate se propagă cu vitese diferite şi sînt polarizate cu vibrafii în plane perpendiculare. Considerăm, în fiecare punct al unei raze de lumină, direcfia vibrafiei inducfiei electrice în punctul respectiv. într-un mediu anisotrop, proiecfiile inducfiei electrice de-a lungul a trei axe rectangulare depind de proiecfiile cîmpului electric de-a lungul acestor axe, şi de cele şase componente scalare distincte (din cele nouă) ale fensorului de ordinul al doilea şi simetric al permitivităfii mediului cari depind de natura acestuia. Alegînd convenabil sistemul de axe, cele trei componente Dx, Dyl Dz ale inducfiei sînf date de: DX—SXEXI Dy = eyEyl Dz — zzEz, ExlEyt Ez fiind componentele cîmpului electric şi ex, sy, ez, cele trei valori principale ale permitivi-tăfii, caracteristice penfru mediul respectiv. Axele particulare alese în acest fel se numesc axele de simetrie electrică ale mediului. Cele trei valori principale ale permitivităfii unui mediu fiind, în general, diferite, direcfiile inducfiei electrice şi a cîmpului electric nu coincid. Studiul propagării undelor electromagnetice arată că, în căzui propagării unei unde plane printr-un mediu anisotrop, pentru fiecare direcfie a normalei la planul undei, există două vitese de propagare posibile v' şi v"\ deci, dintr-un izvor punctual situat într-un astfel de mediu, se propagă două unde cu vitese diferite. Cele două valori v1 şi v” sînt solufiile ecuaţiei _iiL+_i!_+JL=o vf—V3 vl-v^vl-v1 ’ a, (3, y fiind cosinusurile directoare ale normalei pe planul undei şi v\, v2l v3, trei valori particulare ale vitesei, numite vitese principale, date de v\ = (?l&x, vl = c2/ey, vl = c2/ez, c fiind vitesa luminii în vid. Cînd normala la planul undei coincide cu una dintre axele electrice, de exempiu cu axa Cbc, valorile vitesei sînt egale cu celelalte vitese principale v2 şi v3. Celor trei vitese principale le corespund trei indici de refracfie n\ — cjv\, n2 = cjv2, n3 — c/v3. înlocuind, în expresia care dă valorile vitesei v, vitesele v\, v2, v3 prin indici, se obfine o ecuafie care are două rădăcini pozitive n' şi n"t în general distincte. Cele două unde cari se propagă cu vitesele v' şi v" sînt polarizate linear cu vibrafii în direcfii perpendiculare, Purtînd, din originea O a sistemului de axe, în toate direcfiile normalei la planul undei, lungimi proporfionale cu 'z/şi v”, se obfine o suprafafă. Dacă, de exemplu, vi>v2>v3f secfiunile prin această suprafafă cu planele xOy, respectiv yOz, sînf _ constituite dintr-o elipsă şi un Sectiune cu pla.nulprm SUpra,a,a cerc, omocentrice, cercul fiind vitese or. interior elipsei în planul xOy şi elipsa, interioară cercului în pianul yOz. în planul xOz, elipsa şi cercul se taie avînd patru puncte comune (v. fig.), P\P2P3P4. în lungul direcfii lor A' (/V^) şi Â" (P1P3), cele două vitese sînt egale. Aceste direcfii sînt axele optice ale mediului anisotrop. Cînd normala la planul de undă coincide cu o axă optică, indicii n’ şi n" sînt egali. O undă al cărei plan de undă e normal la o axă optică traversează mediul anisotrop fără deformare, oricare ar fi starea ei de polarizare. Dacă două dintre vitesele principale sînt egale, axele optice coincid. Mediile anisotrope respective se numesc medii uniaxe. Una dintre vitesele v', v" e constantă şi nu depinde de direcfia de propagare; deci unul dintre cei doi indici n\ n" e constant şi independent de direcfia de propagare. Unda respectivă se numeşte undă ordinară, iar cealaltă, undă extraordinară. în cazul undei extraordinare, vectorul inducfie electrică e în planul care trece prin normala la planul undei şi prin axa optică (plan numit planul secfiunii principale), iar în cazul undei ordinare, vectorul inducfie electrică e perpendicular pe acest plan. O reprezentare grafică sugestivă a fenomenului consistă în reprezentarea valorii indicelui de refracfie în funcfiune de direcfia de vibrafie a inducfiei electrice a unei unde polarizate linear. Fiecărei direcfii de vibrafie îi corespunde un indice n bine determinat dat, în funcfiune de cosinusurile directoare p, q, r ale direcţiei de vibrafie şi în funcfiune de indicii principali n\t n2l n2l prin 2 2 2 2 n w1 n2 ^3 Suprafafa obfinută purtînd, pe fiecare direcfie care pleaca dintr-un punct O, lungimi egale cu n, este elipsoidul indicilor *-V-+^2=i 2 2 2 K ri\ n2 ^3 Indicele principal corespunzător unei axe e indicele corespunzător propagării unei vibrafii paralele cu acea axă, oricare ar fi orientarea planului de undă. Planul de undă care transporta o vibrafie de o anumită direcfie OM e planul El care prin OM şi e perpendicular pe planul care confine pe OM şi normala în M la elipsoidul indicilor. OM e una dintre axele elipsei după care n taie elipsoidul; deci direcfiile de vibrafie cari se pot propaga fără deformare pentru un plan de unda Birefringenfă circulară 525 Birou de orientare dată sînt direcţiile axelor elipsei de intersecfiune, dintre acest plan şi elipsoidul indicilor, iar indicii de refracţie corespunzători sînt egali cu lungimile semiaxelor acestei elipse. Pentru ca cei doi indici n' şi n" cari corespund unui plan de undă dat să fie egali, elipsa trebuie să fie un cerc, în care caz orice diametru poate fi considerat ca o axă; deci orice vibraţie se poate propaga fără deformare. Un elipsoid poate fi tăiat după cercuri prin două plane FTi, YI2 cari trec prin axa medie Oy şi sînt simetrice în raport cu celelalte două axe. Raza secţiunilor circulare e egală cu valoarea indicelui mediu n%. Cele două raze vectoare din elipsoidul de indici, perpendiculare pe aceste două plane, sînt simetrice în raport cu Ox şi Oz. Direcţiile lor sînt direcţiile axelor optice. în cazul unui plan de undă oarecare, cele două direcţii de vibraţie sînt bisec-toarele unghiurilor suplementare adiacente formate de dreptele de intersecfiune ale planului de undă cu planele Fii, ri2, cum şi ale unghiurilor proiecţiilor pe planul de undă ale axelor optice. Cînd doi dintre cei trei indici de refracţie principali sînt egali, elipsoidul de indici e un elipsoid de revoluţie în jurul axei care corespunde indicelui al treilea, care e singura axă optică. Mediul e uniax. O undă al cărei plan de undă e perpendicular pe axa optică se propagă în acelaşi mod ca într-un mediu optic isotrop. Indicele de refracţie respectiv e indicele ordinar riQ. Indicele corespunzător unor vibraţii paralele cu axa optică e indicele extraordinar principal ne. în acest caz, dacă planul de undă e înclinat în raport cu axa optică, cele două direcţii de vibraţie cari se propagă fără deformare sînt: direcţia conţinută în acest plan şi perpendiculară pe axa optică, şi direcţia care e proiecţia pe acest plan a axei optice. Prima vibraţie se propagă cu vitesa ordinară vq^c/uq şi constituie vibraţia ordinară; cealaltă constituie vibraţia extraordinară, căreia îi corespunde un indice extraordinar, a cărui valoare e cuprinsă între n$ şi ne. în cazul în care mediul anisotrop e un cristal# elementele de simetrie ale cristalului sînt elemente de simetrie ale elipsoidului indicilor. Axa optică a cristalelor din sistemele pătratic, exagonal şi romboedric coincide cu axa de simetrie cristalografică de ordin maxim. Cristalele ai căror indici ordinari sînt mai mici decît indicii extraordinari se numesc cristale pozitive; celelalte se numesc cristale negative. Exemple de cristale pozitive sînt cuarţul (nQ—\,5442, = 1,5533), zirconul («0=1,92, n&— 1,97), iar de cristale negative, spatul de Islanda («0= 1,6584, ^=1,4865), turmalinul (rc0= 1,639, ne= 1,620), indicii fiind cei pentru lumina galbenă de lungime de undă o 5893 A. Valoarea diferenţei ne—uq se numeşte birefringenţa cristalului. î. ~ circulară. Fiz.: Fenomenul de putere rotatorie a mediului în care se propagă o radiaţie, datorit unei inegalităţi în vitesa de propagare a celor două mişcări circulare şi de sensuri contrare, în cari se poate descompune vibraţia unei radiaţii polarizate linear. 2. ~ incidentală. Fiz.: Birefringenţa pe care o prezintă un mediu a cărui anisotropie optică e datorită acţiunii unui cîmp de forţe exterior. Se deosebesc: birefringenţa electrică sau efect Kerr (v. Kerr, efect ~), birefringenţă magnetică sau efect Cotton-Mouton (v. Cotton-Mouton, efect ~) şi birefringenfă mecanică. Studiul birefringenţei incidentale mecanice, în piesele supuse solicitărilor mecanice, constituie baza metodelor fotoelas-ticimetrice de determinare a tensiunilor (v. Fotoelasticimetrie). s. Birefringenfă. 2. Fiz.: Diferenţa dintre indicele de refracţie ordinar şi indicele de refracţie extraordinar principal al unui cristal. 4. Biremă, pl. bireme. Nav.: Navă antică, propulsată cu ajutorul a două rînduri de rame. 5. Birkeland şi Eyde, procedeul Ind. chim.: Procedeu pentru fixarea azotului din aer ca oxid de azot, sub influenţa flăcării arcului electric. Flacăra arcului electric e răspîndifă cu ajutorul unui cîmp magnetic creat de un electromagnet. e. Birkenia. Paleont.: Agnat din grupul Ostracodermi, ordinul Anaspidae, cu corpul fuziform şi acoperit cu solzi alungiţi dispuşi în şiruri oblice. Regiunea dorsală are numeroşi spini; îno-tătoarea codală, eterocercă cu lobul inferior mai lung. A trăit în apele dulci din Silurianul superior. 7. Birmif. Mineral.: Varietate de răşină fosilă din grupul chihlimbarului. 8. Birnă, pl. birne. Expl. petr.: Unealtă de instrumentaţie folosită în şantierele petroliere la restabilirea secţiunii circulare a burlanelor ovalizate sau turtite la puţ, cu deformaţii spre interior. Are forma unei pere alungite, sau a unei ţigări de foi, de secţiune variabilă, în general circulară, avînd pe suprafaţa laterală, în zona cu diametrul maxim, canaie cari permit trecerea lichidului în jos în timpul ridicării — şi în sus în timpul coborîrii birnei prin coloană. Capul de jos al birnei e ogival sau chiar ascuţit şi serveşte ca ghidaj, iar cel de sus are un cep filetat, care se înşurubează la prăjina grea (v. fig.). Garnitura de îndreptat secţiunea burlanelor e compusă din birnă, din prăjina grea, geală (pentru a putea lucra şi prin greutate, respectiv tracţiune, şi prin impact) şi, eventual, o a doua prăjină grea; garnitura se introduce în puţul de sondă cu ajutorul prăjinilor sau al unui cablu şi îndreptarea burlanelor se obţine prin lovituri repetate, date de sus în jos, în interiorul lor. Birna e lăsată să cadă de la înălţimea de 5”• 10 m; geala are cursa pînă la 2 m şi permite lovituri puternice, atît în jos, cît şi în sus, pentru eventuale desţepeniri din teren. Pentru îndreptarea burlanelor cu turtire mai pronunţată şi pe lungime mai mare se foloseşte o garnitură de birne de diferiţi diametri: se operează la început cu o birnă cu diametru mai mic, terminîndu-se reparaţia cu o birnă cu diametrul numai cu cîţiva milimetri mai mic decît diametrul îintericr nominal al coloanei. Birnele se construiesc, în general, dintr-o singură bucată de oţel masiv. Uneori se compun dintr-un ax de oţel cu secţiune pătrată (inima), pe care se fixează două jumătăţi de pară legate între eie cu şuruburi; între aceste jumătăţi se pot intercala benzi de fier (suplemente), pentru a obţine diferiţi diametri de birne. Pentru a reduce pericolul de înţepenire a birnelor pe coloană şi pentru a putea menţine diametrul lor (deoarece acesta se micşorează prin frecare), se construiesc birne cu roie de forma unor butoiaşe, din ofel dur, montate orizontal (mai rar vertical) pe faţa exterioară a birnei şi cari ies puţin în afara corpului acesteia. Butoiaşele reduc frecarea, înlocuind frecarea de alunecare cu frecarea de rostogolire pe axele lor şi forfînd birna să atace coloana succesiv pe porfiuni scurte, nu pe toată zona turtită. Birna cu role e însă mai pufin sigură, din cauza fragilităţii axelor butoiaşelor. Există şi birne cu secfiune eliptică, folosite foarte rar la îndreptarea burlanelor, cînd se lucrează prin tragere de jos în sus, şi cînd nu trebuie să se producă vibrafii în coloană. Sin. Pară. 9. Birou, pl. birouri. 1. Arh.: Mobilă de forma unei mese, care serveşte la desfăşurarea unei activităfi intelectuale (în principal scris şi citit). Se compune dintr-o platformă orizontală, susfinută de patru picioare sau de două dulapuri scunde, cu rafturi sau cu sertare şi închise cu uşi sau cu obloane rulante, ori de un dulap scund şi două picioare. Unele birouri au sertare şi compartimente mici, aşezate deasupra platformei, în lungul uneia dintre laturile mari ale lui, penfru păstrarea şi clasarea materialului de birou (hîrtie, plicuri, cerneală, Birou 526 Bisecfor, plan ~ tocuri, etc.). De obicei, aceste birouri au un capac rulant care se poate încuia peste hîrtiile şi rechizitele de pe el, fără a le deplasa (birou american). Birourile pot fi executate din lemn sau din metal. La cele metalice, tăblia superioară e acoperită cu linoleum, cu sticlă sau cu un material plastic. Dimensiunile birourilor diferă după destinafia lor. Ele trebuie să ocupe o porfiune cît mai mică din suprafafa încăperilor, în special în institufiile publice şi în apartamentele moderne, în cari suprafafa e limitată. 1. Birou. 2. Arh.: încăpere dintr-un apartament, destinată studiului, ori încăpere în care lucrează unul sau mai mulfi funcfionari ai unei institufii, şi al cărei mobilier principal e constituit din birouri (în accepfiunea birou 1). 2. Birou. 3. Gen.: Clădire în care lucrează funcfionarii unei institufii. a. Birou. 4. Gen.: Serviciu în care se execută anumite lucrări tehnice sau administrative, în cadrul unei întreprinderi sau institufii. De exemplu: birou tehnic, birou de expedifie, etc. 4. BirtSey, curăfifor de pietre Ind. cb. V. Curăfitor de pietre Birtley. 5. Birtu, gresie de Stratigr.: Gresie grosieră în bancuri puternice, intercalată în succesiunea gresiilor curbicorticale şi a şisturilor argiloase cari reprezintă Oligocenul inferior pe marginea Fosei Maramureşului (Basinui Borşa şi Golful Ruscovei). o. Bisaboien. Chim.: Sescviterpen monociclic, izolat din uleiul de lămîi sau din ace de molid. 7. Bisanuală, plantă Bot.: Plantă al cărei ciclu evolutiv se, desfăşoară cu o singură fructificafie în curs de doi ani (calendaristici) consecutivi şi cu întrerupere în timpul iernii (de ex. sfecla, morcovul, etc.)* Durafa unei evolufii poate fi de doi ani complefi sau numai de jumătate de an (de ex. la o plantă germinată toamna, care fructifică şi moare în primăvara următoare). Sin. Plantă bienală. 8. Bisbeeif. Mineral.: Varietate de dioptaz (v.), cristalizat însă în sistemul rombic. 9. Bischofif. Mineral.: MgCl2‘6 H2O. Mineral de precipitafie chimică, cristalizat în sistemul monoclinic. Se găseşte sub formă de agregate granulare sau fibroase. E incolor sau alb; are luciu sticlos mat; are duritatea 1,5 şi gr. sp. 1,6. Se descompune în aer. 10. Biscuif, pl. biscuiţi. 1. Ind. alim.: Produs alimentar obfinut prin coacerea, după ştanfare, a unui aluat consistent format din făină albă de grîu, apă, zahăr, grăsime (unt de vacă, ulei alimentar solidificat, margarină) şi sare, la care se mai adaugă, în scopul afînării, bicarbonat de sodiu şi carbonat de amoniu. Aluatul pentru biscuifi mai poate confine şi miere, glucoză, extract de malf, amidon, lapte de vacă (proaspăt, condensat sau praf), brînză, ouă proaspete sau praf de ouă, cacao, diverse arome şi acizi alimentari (citric, tartric). 11. ~ de mare. Nav.: Produs alimentar de compozifia pîinii albe, fără sare, de formă rotundă, care serveşte ca pîine de rezervă (pentru echipajul navelor, etc.). Sin. Galet. 12. ~ medicinal. Farm.: Biscuif întrebuinfat, în principal, în medicina infantilă, în care se incorporează, pe lîngă componentele obişnuite, unele substanfe medicamentoase. Se prepară numeroase sortimente de biscuifi medicinali, dintre cari mai importante sînt următoarele: biscuifi feruginoşi (cu carbonat de fier); biscuifi iodurafi (cu iodură de potasiu); biscuifi purgativi (cu rezină jalapa sau scamoneea); biscuifi vermifugi (cu santo-nină, etc.). Sin. Pişcoturi medicinale. 13. Biscuif. 2. Mat. cs.: Semifabricat de ceramică fină, care se obfine arzînd o singură dată, în capsule ceramice, produsele neglazurate. Biscuitul pentru faianfă se arde la o temperatură mai înaltă decît temperatura lâ care se arde produsul glazurat, de obicei la 1250***1280°. Biscuitul pentru porţelan se arde la o temperatură cu JOO-^SOO0 mai joasă decît temperatura la care se face arderea a doua (a produsului glazurat). Obfinerea bis- cuitului prezintă importanfă, deoarece acest material poate absorbi glazura, fiind poros, şi face ca produsele să reziste la manipulare şi, în cazul faianfei, să reziste la încovoiere sub greutatea proprie în timpul arderii a doua. Deşeuri le de biscuit, măcinate, sînt întrebuinfate ca material degresant în masele ceramice pentru faianfă şi porfelan. 14. Biscuit. 3. Artă: Statuetă sau mic grup sculptural, de faianfă sau de porfelan, nesmălfuită şi nepictată. 15. Bisectoare, pl. bisectoare. 1. Geom.: Semidreaptă în planul unui unghi, cu originea în vîrful unghiului şi determinînd unghiuri egale cu laturile unghiului. Un unghi dat are două bisectoare, cari aparfin unei drepte. Aceea care determină cu laturile unghiului dat unghiuri mai mici decît un unghi drept se numeşte bisectoare inferioară. Cealaltă se numeşte bisectoare exterioară. Prima bisectoare e situată în regiunea inferioară a unghiului, iar cea de a doua e situată în regiunea exterioară a lui (v, fig,), Bisectoarele unui triunghi sînt bisec-toarele unghiurilor triunghiului, ele fiind concurente în centrul cercului înscris, tangent laturilor. ie. ~ exterioară. 1. V. sub Bisectoare 1. 17. ~ exterioară. 2. Geom.: Bisec-toarea interioară a unghiului suplemen-tar cu unghiul dat şi adiacent acestuia. îs. Bisectoare. 2. Mineral.: Fiecare dintre semiaxele indicatoarei, cari bisectează unghiurile dintre axele optice ale cristalelor biaxe. Se deosebesc: bisectoarea ascuţită, care bisectează unghiul ascufit (2V) al axelor optice şi bisectoarea obtuză, care bisectează unghiul obtuz al acestor axe. 19. Bisectoare. 3. Drum.; Segmentul de dreaptă de pe bi-secfoarea geometrică a unghiului dintre două aliniamente, sau două deciivităfi consecutive ale unui drum, situat între vîrful de unghi şi curba care racordează cele două aliniamente sau cele două decIivităfi. Bisectoarea serveşte la trasarea şi la pichetarea curbelor şi se înscrie, pe planul de situafie şi pe profilul în lung al drumului, printre elementele curbelor, folo-sindu-se ca semn convenfional litera B. Lungimea bisectoarei se calculează, fie cu formula B = r( secy-1), 3" Bisectoarele unui unghi. Oa) bisectoare interioară; Oa') bisectoare exterioară. în care R e raza curbei (valoarea expresiei luîndu-se din tabelele pentru trasarea curbelor), fie cu formula aproximativă T2 5 = 2 R' în care R e raza curbei, iar T e lungimea tangentei. Ultima formulă se foloseşte în special în cazul racordărilor declivităfilor. 20. Bisectoare. 4. Drum.: Intersecfiuneadintre curba care racordează două aliniamente şi bisectoarea din accepfiunea de sub Bisectoare 3. 21. Bisecfor, plan Geom.; Plan care confine muchia unui diedru şi deter- din paranteză Elementele unei curbe de racordare. TI) punctul de tangenfă la intrarea în curbă; TE) punctul de tangenfă ia ieşirea din curbă; T) tangentele curbei; B) mijlocul curbei; R) raza curbei; V) vîrful de unghi; U) unghiul la vîrf. mină cu fefele acestuia diedre egale. Muchia diedrului separă planul bisecfor în două semiplane: semiplanul bisector inte- Bisel 527 Bismarsen Planele bisectoare ale celor patru diedre formate de două plane perpendiculare. rior şi semiplanul bisector exterior. Semiplanul bisector interior e acela care formează cu fetele diedrului dat diedre mai mici decît un diedru drept. El e situat în acea regiune a spafiului care formează regiunea interioară a diedrului. Semiplanul bisector exterior e situat în regiunea exterioară diedrului. în geometria descriptivă, primul bisectore planul bisector al die-drelor l şi III. El e locul geometrica! punctelor din spafiu cari au cota egală cu depărtarea. în epură, punctele din primul bisector au proiecfiile simetrice fafă de linia de pămînt. Al doilea bisector e planul bisector al die-drelor Uşi IV. El e locul geometrica!punctelor dinspafiu cari au cota şi depărtarea egaleîn valoareabsolută, dar desemne contrare(v. fig.). i. Bisei. C. f.: Cărucior format dintr-un cadru triunghiular, rezemat pe o osie liberă, montat prin articulaţii la partea anterioară a unor locomotive de vitesă mijlocie, pentru a înlesni înscrierea în curbă a acestora. Biselul e arculat cu un capăt de şasiul locomotivei, prin intermediul unui sistem crapodină-pi-vot, dispus în axul locomotivei; pe celelalte laturi ale cadrului sînt montate cutiile de unsoare ale osiei libere. Sarcina care revine osiei biseluIui reazemă pe două plăci laterale de bronz, cari j) se sprijină pe două suporturi de alunecare ale biselu Iu i. La mersul Schema înscrierii în curbă prin bisel. osii fixe; 2) lonjeron; 3) cadrul triunghiular al biselului; 4) pivot de rotafie. ale edificiului se desfăşoară în spafiu simetric fafă de o axă verticală, iar centrul e încoronat de o cupolă, cu sau fără tambur, cupola sprijinindu-se fie direct pe zidurile exterioare, fie pe un inel inferior de puncte libere; tip cruce greacă înscrisă, cînd încăperea centrală a bisericii, naosul, de formă pătrată, are în mijloc patru stîlpi legafi de zidurile mărginaşe ale încăperii, şi între ei, prin arcade şi bolfi, astfel încît să schifeze în plan şi în spafiu forma unei cruci cu brafele egale; tip cruce latină, cînd planul are forma unei cruci cu braful inferior mult mai lung decît celelalte trei; tip trilobat, cînd planul schifează forma unei cruci ale cărei brafe, cu excepfia celui inferior, mai lung, sînt terminate cu cîte o absidă. 4. Bisextil: Calitatea unor ani de a avea 366 de zile, în loc de 365 de zile, cîte are anul comun. Sînt bisextili anii erei noastre al căror număr de ordine e divizibil cu 4, cu excepfia celor al căror număr se termină cu sute întregi, dacă cifra sutelor acestui număr nu e divizibilă prin 4. 5. Bisfenoid. Mineral.: Formă cristalografică închisă, limitată de fefe triunghiulare. După sistemul cristalografie în care se încadrează, se deosebesc: bisfenoid rombic, limitat de patru fete triunghiuri scalene, care admite ca elemente de simetrie II. Bisfenoid tetragonal. trei axe binare neechivalente A2-j-A'2 + A"2 (v. fig. I); bisfenoid tetragonal, limitat de patru fefe triunghiuri isoscele, care admite ca elemente de simetrie: A4-{-2 A2 + 2 P2 (v. fig. II). 6. Bismarsen. Farm.: -Bi=As HC CH în curbă, biselul are o mişcare de oscilafie în jurul -axei verticale a pivotului, ceea ce permite o aşezare radială a osiei libere în raport cu raza de curbură a căii (v. fig). Readucerea osiei în aliniament se face printr-un dispozitiv de rapel, care poate fi un resort de rapel, un leagăn cu bielete simple sau duble şi cu balansier transversal, sau un dispozitiv de rapel cu planuri înclinate. Biselul se montează atît la osiile alergătoare, cît şi Ia cele purtătoare, mişcarea laterală a acestor osii fiind limitată prin opritoare. 2. Bisericani, strate de Stratigr.: Argile cu ruptura concoidală, în parte marnoase, şistoase şi micacee, de culoare cenuşie-vînătă, sau neagră-verzuie, constituind un facies special al Eocenului superior din zona marginală a Flişului paleogen din Carpafii Moldovei. Sfratele de Bisericani stau pe orizontul calcarelor de Pasieczna (Strate de Doamna) şi suportă constant cîteva bancuri subfiri de gresii silicioase, peste cari urmează şisturile menilitice, considerate curent ca formînd baza Oligocenului. s. Biserică, pl. biserici. Arh.: Edificiu destinat oficierii serviciului religios, la creştini. După forma planului şi structura interioară şi exterioară, biserica poate fi de mai multe tipuri: tip basilical simplu, cînd forma planului respectă modelul ba-silicei, avînd interiorul împărfit în trei (mai rar în cinci) nave, navele laterale fiind adesea cu etaj; tip basilical cu cupolă, cînd forma planului aminteşte dispozifia tipului basilical, navele laterale fiind însă boltite, iar nava centrală încoronată în mijloc cu o cupolă; tip central, cînd părfi Ie componente principale As- //C\ HC CH I (I HC C—NH • CH2 • S03Na %C I OH HC C—NH • CH2 ■ SOsNa Xcx I OH . -Bi=As I C HC^ XCH I II HC C—NH ■ CH2 ■ SOaNa XC l OH Sarea de sodiu a derivatului de bismut al acidului arsfenamin-metilensulfonic. Se prezintă ca o pulbere gălbuie-brună, amorfă. E uşor solubilă în apă, cu care dă o solufie galbenă semi-coloidală, cu reacfie slab alcalină fafă de turnesol. Se prepară prin adăugarea unei solufii apoase de fartrat de bismut şi potasiu, într-o solufie apoasă de 3,3'-diamino-4,4,-dihidroxiarsenobenzen-N,N,-dimetilensulfonat, adăugînd a-poi solufie de hidroxid de sodiu, şi precipitînd, cu un amesfec format din alcool metilic şi eter. E întrebuinfat în tratamentul sifilisului şi prezintă o anumită toxicitate, fie datorită bismutului, fie arsenului. Se administrează prin înjeefii intramusculare, în doze de 0,1-*0,2 g. Sin, Bismuth Arsphenamine Sulfonate, Sulfarsphenamine bismuth, Bîsmif 528 Bismuf 1. Bismiî. Mineral.: Bi2C>3 ( + H2O?). Oxid de bismut natural, probabil hidratat, care apare ca produs de oxidare al altor minerale de bismut. Cristalizează în sistemul monoclinic, pseudorombic. Apare sub formă de granule pînă la mase pulverulente. E galben-cenuşiu pînă la galben-verde; are luciu adamantin pînă la pămîntos; are duritatea 4,5 şi gr. sp. ~ 9. 2. Bismociif. Mineral.: BiOCI. Mineral din grupul halogeni-lor oxidaţi. Cristalizează în sistemul pătratic, avînd refeaua cristalină asemănătoare cu a matlochitului (v.). Se prezintă în agregate fibroase albe. Are gr. sp. 7,5. 3. Bismuf. Chim.: Bi. Element trivalent şi pentavalent, din grupul al cincilea al sistemului periodic, cu nr. at. 83, gr. at. 209, p. t. 271° şi p. f. 1560°. Bismutul se găseşte în cantităfi mici în scoarţa Pămîntului, uneori în stare nativă, sub formă de pepite de bismut aproape chimic pur, dar de cele mai multe ori confinînd arsen şi te-lur, — şi ca minerale cari confin bismut, cele mai importante fiind: bismutina, BÎ2S3, galeno-bismutina, PbS • B12S3, cosalitul, 2 PbS • BÎ2S3, wittichenitul, 3 CuS • Bi2$3, emplectitul, CU2S • BÎ2S3, ocrul de bismut (bismitul), Bi20s, etc. Cel mai abundent dintre acesfe minerale e bismutina; totuşi, o mare parte din producfia de bismuf provine din reziduurile de la topitoriile de cupru şi de la rafinăriile de plumb. Bismutul e un metal alb-roşcaf, strălucitor, cu densitatea 9,84. Densitatea bismutului în sfăre solidă creşte cu temperatura, trece printr-un maxim (d = 10,07), pufin peste temperatura de topire, şi apoi continuă să scadă cu creşterea temperaturii. Trecerea de la starea solidă la starea lichidă e însofită de o contracfiune de volum de 3%. O altă anomalie pe care o manifestă bismutul consistă în scăderea densităfii lui, cînd e comprimat la temperaturi înalte; astfel, o varietate de bismut cu densitatea 9,783, după ce a fost comprimat la 50 000 kg/cm2, are densitatea 9,779; după ce a fost comprimat la 75 000 kg/cm2, densitatea scade la 9,655, pentru ca să ajungă la 9,556 după o comprimare la 100 000 kg/cm2. Bismutul e un metal moale; duritatea lui în scara mineralogică e 1,9***2,5, iar duritatea Brinell e 7,38~*9,32 kg/mm2 şi scade cu temperatura şi cu durata de acfiune a sarcinii. Bismutul e unul dintre metalele cele mai rele conducătoare de căldură. Conductibilitatea lui termică la 0°e 0,020 cal/cm*s*grd, iar între 400şi 700°ea rămîne constantă, şi anume 0,037 cal/cm*s*grd. Conductibilitatea termică scade cu presiunea, ajungînd, sub o presiune de 12 000 kg/cm2, la circa 37,8% din valoarea ei la presiunea normală. Bismutul şi antimoniu! sînt singurele metale cari au în stare lichidă o rezistivitate mai mică decît în stare solidă. Astfel, rezistivitatea bismutului solid la punctul lui de topire (271°) e 267 • 10~6 Q • cm, iar a celui lichid, la aceeaşi temperatură, e 127 • 10'6 2 • cm. Bismutul are un singur isotop natural şi doisprezece isotopi radioactivi cunoscufi (v. tabloul). Bismutul nu e atacat la temperatura obişnuită de aerul umed sau uscat şi nici de oxigen; dacă însă e încălzit în aer, se acoperă cu o pojghifă fină de oxid. încălzit în oxigen la temperaturi înalte, trece în trioxid, BÎ203, şi în pentaoxid de bismut, BÎ205, (în atmosferă de ozon se oxidează cu încetul, dînd pentaoxid). în stare de pulbere reacfionează cu clorul, aprinzîndu-se şi formînd triclorura de bismut, BiCls; de ase menea, reacfionează cu vapori de brom şi de iod. Nu se disolvă în acid clorhidric şi în acid sulfuric diluat; acidul sulfuric concentrat îl disolvă cu degajare de bioxid de sulf, iar în acid azotic se disolvă, dînd azotatul de bismut, Bi(NOa)3. Formează cu plumbul, cu staniul şi cadmiul diferite aliaje, caracterizate prin temperatura lor de topire foarte joasă. Se cunoaşte, astfel, un aliaj format din 37,5% Bi, 45% Pb, 10% Sn şi 7,5% Cd, care se topeşte la 60°; un altul care confine 50% Bi, 25% Pb, 12,5% Sn şi 12,5% Cd se topeşte la 71°, Numărul de masă Abun- denfa Timpul de înjumătătire Tipul dezintegrării Reacfia nucleară de obţinere 197 — 2 min emisiune a bombardarea plumbului cu deuteroni 198 — 9 min emisiune a bombardarea plumbului cu deuteroni 199 — , 27 min emisiune a bombardarea plumbului cu deuteroni 200 — 62 min emisiune a bombardarea plumbului cu deuteroni 204 — 12 h captură K Pb204(d, 2n)Bi204( T|203(a, 3n)Bt‘204 206 6,4 2 captură K T|205(Q( 3n)Bj20fr, Pb2oe(d, 2n)Bi206, Pb207(d, 3n)Bi2°6 şi prin dezintegrarea cu captură K a poloniului 206 208 - foarfe scurt captură K Bi209(n, 2n)Bi‘208 209 100 - 210 (radiu E) 5 z emisiune |3~ dezintegrarea cu emisiune P- a radiului D(Pb'-10), în filiafiunea familiei radioactive a uraniului 211 (actiniu C) 2,1 6 min emisiune a (99,68%) emisiune (3~ (0,32%) dezintegrarea cu emisiune de electroni a actiniului B 212 (toriu C) 60,5 min emisiune a (33,7%) emisiune jS-* (66,3%) dezintegrarea cu emisiune de electroni a foriuiui B(Pb212) 213 47 min emisiune j3“ dezintegrarea cu emisiune de particule a a astatiniului 217 214 (radiu C) 19,7 min emisiune a (0,04%) emisiune (99,96%) dezintegrarea cu emisiune de electroni a radiului B(Pb214) iar aliajul lui Wood, format din 7-**8 părfi Bi, 4 părfi Pb, 2 părfi Sn şi 1—2 părfi Cd, se topeşte la 70°. Aliajele de bismuf se întrebuinfează ca siguranţe fuzibile în dispozitivele contra incendiilor; ca aliaj de lipit, cînd se lucrează cu substanfe explozive; pentru supape de siguranfă la supraîncălzirea căldărilor. Aliajele bismutului, ca şi bismutul singur, îşi măresc volumul prin răcire; de aceea sînt întrebuinţate la confecţionarea clişeelor tipografice, pentru a reda exact fineţea unui desen. Bismutul se extrage din concentratele de bismut, fie pe cale umedă, fie pe cale uscată. Întrucît minereurile de bismut se găsesc totdeauna amestecate cu minereurile altor metale, prima operaţie de prelucrare consistă într-o îmbogăţire care se face în special prin flotare. Din concentratele obţinute se extrage bismutul folosind, după natura minereului, procedeul piro-metalurgic sau cel hidrometalurgic. în procedeul pirometalurgic, se prăjesc minereurile sau concentratele de sulfuri, îndepăr-tîndu-se astfel sulful şi arsenul, cari se oxidează, după care cenuşa rezultată se topeşte cu cărbune şi cu fondanţi (fluorin şi calcar sau sodă calcinată şi calcar), în creuzete sau în cuptoare cu flacără. — în procedeul hidrometalurgic, întîi se disolvă mineralele de bismut în acizi şi apoi se precipită bismutul din soluţie, fie prin hidroliză, fie prin depunerea bismutului pe aşchii de fier. Pentru a obţine un bismut de 99,8—99,9%, bismutul brut obţinut se rafinează prin topire oxidantă (topire Bismutil 529 Bîsmutlna cu suflare ds aer şi clorurare) sau prin electroliza unei solufii ds clorură de bismut. în laborator se poate prepara bismut foarte pur, disolvtnd bismutu! tehnic pur în acid azotic, şi calcinînd cristalele de azotat de bismut, obfinîndu-se oxid de bismut, care poate fi redus prin topire în curent de hidrogen. Compuşii bismutu lui reduşi pe cărbune cu suflătorul lasă o bobifă metalică albă, înconjurată de un inel de oxid galben. Compuşii principali ai bismutului sînt următorii: Hidrogenul bismutat, BiH3. Se prepară prin hidroliza bis-muturii de magneziu, Mg3Bi2: Mg3Bi2 + 6 H20 = 3 Mg(OH)2-f2 BiHS( în care caz se obfine aproape liber de hidrogen. Dacă însă descompunerea se produce în mediu acid, se obfine un amestec de hidrogen şi de hidrogen bismutat, în care acesta din urmă constituie numai cîteva miimi. Hidrogenul bismutat e un gaz foarte instabil. Prin încălzire, el sa descompune, depunînd o oglindă de bismut, care se deosebeşte de oglinda de arsen prin faptul că nu se disolvă în hipoclorit de sodiu, şi de oglinda de antimoniu, penfru că nu se disolvă în sulfura galbenă de amoniu. Halogenurife bismutului. Bismutu! formează cu fluorul doi compuşi: trifluorura de bismut, BiFa, şi pentafluorura de bismuf, BiFg, substanfe solide, incolore. Trifluorura se topeşte la 730°, Trecînd un curent de fluor gazos uscat peste trifluorura de bismut la 550° se obfine pentafluorura, sub forma unor cristale rombice, alungite, incolore, cari reacfionează energic cu apa, degajînd ozon; în aer umed devine imediat galbenă, apoi se înroşeşte, din cauza hidrolizei. Fluorurile bismutului sînt practic insolubile în apă şi sînt foarte rezistente fafă de acizi şi de a I ca Iii. Se disolvă însă destul de bine în solufii concentrate de fluorura de pofasiu şi în fluorură de amoniu, formînd săruri complexe de tipul Me (B1T4). Clorura de bismut, BiCIg. Se obfine trecînd clor peste bismut topit, sau disolvînd oxidul de bismut, Bi202, în acid clorhidric; se prezintă sub formă de cristale incolore, higroscopice, cu p.t. 225°, cari se hidrolizează puternic cu apa, dînd clorura de bismutil, BiOCl, foarte pufin solubilă. Dacă se încălzeşte tri-clorura de bismuf în tub închis, cu bismuf metalic, se formează fefraclorura de bismuf, Bi2CÎ4, substanfă delicvescentă de culoare brună-neagră, care se topeşte 1a 250°, iar la 300° se descompune în triclorură de bismuf şi bismut metalic. Triclorura de bismut are tendinfa de a forma compuşi de adifie cu acizii minerali, de exemplu BiCIs • NO, BiCl3 * N02, BiCI3 • NOCl, etc. Bromura şi iodura de bismut sînt substanfe cristaline colorate» prima în galben, a doua în negru. Tribromura de bismut, BiBr3» se topeşte la 218° şi fierbe la 453°, iar triiodura de bismut» BÎJ3, se topeşte la 439° şi fierbe la 500°; ele au proprietăţi asemănătoare cu cele ale clcrurii de bismut. Compuşi cu oxigenul. Oxidul cunoscut cel mai bine e trioxidul de bismut, Bi203, care se formează prin încălzirea bismutului metalic sau a sulfurii de bismuf în aer ori prin cal-cinarea azotatului de bismut. E o pulbere galbenă care, prin încălzire, devine, reversibil, brună. Se topeşte între 655 şi 710°; încălzit mai departe, trece din varietatea cubică, stabilă, în cea rombică, instabilă, care se topeşte la 820°. Trioxidul de bismut nu se descompune în aer la temperaturi pînă la 1750°. La temperaturi joase, nu conduce curenful electric, dar conductivitatea lui creşte apreciabil cu temperatura; astfel, la 225° rezistivitafea lui e de 2,34 * 108&cm, iar la 645° atinge valoarea de 6,Q1»1GsQcm. încălzit în hidrogen, întîi pierde oxigen, la 300°, trecînd în suboxid de bismut, şi apoi e redus pînă la starea metalică. Carbonul şi oxidul de carbon îl reduc pînă la metal; de asemenea potasiu!, sodiu! şi aluminiul, Trioxidul de bismut se disolvă în acizi minerali, dînd sărurile respective; în alcalii nu se disolvă. Suboxidul de bismut, BiO, se obfine prin reducerea cu clorură de bismut a frioxiduIui încălzit. E o pulbere neagră, care după uscare se reoxidează şi trece în trioxid. Tetraoxidul de bismut, B12O4, se poate prepara prin oxidarea bismutului sau a oxizilor inferiori cu ozon sau cu permanganat de potasiu. E foarte instabil şi prin disolvare în acid sulfuric trece în oxizi inferiori. Hidroxidul de bismuf, Bi(OH)3, se obfine ca precipitat alb, fioconos, cînd se tratează solufia unei sări de bismut cu hidro-xizi alcalini; prin încălzire la 100°, pierde apă şi se transformă în hidroxid de bismutil, BiO(OH). Hidroxidul de bismuf se disolvă în acizi, dar nu şi în alcalii. Sub acfiunea oxidanţilor puternici, cum e clorul, asupra suspensiei de hidroxid de bismut în solufie concentrată de hidroxid de sodiu sau de pofasiu, se formează derivafi insolubili ai bismutului pentavalenf, colorafi de la galben la violet şi a căror formulă se apropie de a bismufafului de sodiu, NaBiOs, sau de a celui de potasiu, KBi03, adică săruri ale acidului bis-mutic, HB1O3. Aceşti bismufafi sînt oxidanfi foarte puternici, Prin disolvarea lor în acid azotic se obfine acidul bismufic, de culoare roşie, care de asemenea e un oxidant foarte puternic. Ca produs final al reacfiei dintre clor şi hidroxidul de bismut se obfine pentaoxidul de bismut, Bi2C)5, substanfă de culoare cafenie sau roşie închisă. * Compuşi cu sulful. Trisulfura de bismut, 81283, se găseşte în stare naturală ca bismufină. Pe cale sintetică se poate obfine din pulbere de bismuf şi sulf prin topirea împreună, Ia presiuni înalte, a elementelor, sau trecînd un curent de hidrogen sulfurat asupra oxizilor, ori prin soîufiile sărurilor de bismuf, Trisulfura de bismut cristalizează în sistemul rombic. 'Sulfura amorfă obfinută pe cale umedă se transformă prin încălzire în varietatea cristalină, neagră-cenuşie. Se cunosc multe combinafii ale sulfurii de bismuf cu alte sulfuri metalice, combinafii cari pof fi considerate ca produse de substituire ale hidrogenului în acizii sulfo-bismufici complecşi: H3BÎS3, HBiS2, H6Bi4S8, H23Î4S7, etc. Unele dintre aceste săruri se găsesc în natură sub formă de minerale. Săruri de bismuf. Azotatul de bismuf, Bi(N03)3, se obţine disolvînd bismut metalic sau trioxid de bismut în acid azotic; după evaporarea solufiei rămîn cristale mari incolore cu compozifia Bi(N03)3*5 H20. în solufie apoasă, azotatul de bismut hidro-lizează şi se precipită săruri bazice cari confin ionul bismutil (BiO)”. Azotatul de bismutil, BiONOs, e cunoscut în farmacie sub numele de bismutum subnifricum şi e întrebuinfat ca medicament. Din solufia bismutului metalic sau a frioxidului în acid sulfuric concentrat, se separă cristale incolore, higroscopice, dă sulfat de bismut, Bi2(S04)3, cari în solufie apoasă se hidrolizează. El dă cu sulfafii unor metale monovalente sulfafi complecşi de tipul Me[Bi(S04)2] şi Me3[Bi(S04)3]. Prin tratarea unei solufii a unei sări de bismut cu carbonat de sodiu sau de amoniu precipită carbonatul de bismutil, (Bi0)2C03 x H20. Soîufiile sărurilor de bismut injectate în organism sînt foarte toxice. Luate pe cale bucală, însă, sînt inofensive, din cauza însolubilităfii lor. Unii compuşi organici ai bismutului, ca iodo-bismutaful de chinină, sa I ici latul de bismuf, efc., sînt folosifi în medicină, în tratamentul sifilisului, 1. Bismutil. Chim.: BiO+. Radical care derivă din hidroxidul bazic de bismuf [BiO(OH)], rezultat prin deshidratarea parfială a hidroxidului de bismut. Bismutilu! e un radical monovalent, care intră în compozifia unor săruri de bismut, rezultate prin hidroliza lor parfială cu apa, 2. Bismufisiă* Mineral.: BigSg, Sulfură naturală de bismuf» confinînd deseori, în cantităţi mici, plumb, siibiu şi feiur (cari pot înlocui isomorf bismutul), cum şi cupru, fier, ersen, ele. 34 Bismutinit 530 Bitum Se formsază excluziv în faza hidrofermală (în filoane şi în forme metasomafice de contact); se întîlneşfe în zăcămintele de staniu, de wolfram, arsen, deseori fiind asociată cu bismut nativ, cu mispickel, calcopirită, iar uneori, cu aur nativ, topaz, baril, pirită, galenă, etc.; formează rar zăcăminte independente. Se descompune uşor în zona de oxidare, Cristalizează în sistemul rombic, clasa rombobipiramidală; habitusul cristalelor e acicular alungit, predominînd fsfele de prismă şi de pinacoid cu striafiuni fine verticale. Se întîlneşfe sub formă de mase granulare compacte, uneori în agregate radiare. E albă cu nuanfă cenuşie de plumb, cu reflexe galbene sau cu irizafii; are urma cenuşie; e opacă, cu luciu metalic puternic; e puternic anisotropă. Are clivaj perfect, şi după unele fefe de pinacoid, imperfect; e moale; are duritatea 2—2,5; gr. sp. 6,4* *6,6; e rău conducătoare de electricitate. Se topeşte uşor, fierbe şi stropeşte; se disolvă în acid azotic, cu separarea sulfului la suprafafă. Din bismutina (care confine 81,2% bismut şi 18,8% sulf) se extrage bismutul (v,), care are numeroase întrebuinfări în industrie, în medicină, etc. Zăcăminte importante de bismutina se găsesc în URSS (ia Bricimulla), în Bolivia, în Peru, etc. Sin. Bismutinit. î. Bismutinit. Mineral.: Sin. Bismutină (v.). 2. Bismuf jt. Mineral.: Bi2C05. Carbonat de bismut natural, foarte răspîndif ca alferafie a altor minereuri de bismuf. Cristalizează în sistemul tetragonal, Se prezintă sub formă de mase pămîntoase, ca boabele de struguri. 3. Slsmufolamprif. Mineral.: Bismutină. (Termen vechi, părăsit,) 4. Bissuufoiferif. MineralBÎ2 [O2ICO3]. Mineral din grupul fosgenitului (v.), de origine secundară. Se prezintă în forme sferice cu structură radiară. Are duritatea 3—3,5 şi gr. sp, 7,3--7,4. 5. Bisfagif. Mineral.’ Diopsid. (Termen vechi, părăsit.) r>. Bisfra, strate de Stratigr.: Pachetul de şisturi gr©~ zoase, negricioase, micacee, gresii calcaroase grosiere, masive, în bancuri de 1***4 m grosime, cu urme de plante şl conglomerate poligene (conglomeratele de Chisirig), care se găseşte în partea internă a zonei Flişului cretacic cin Carpafii Orientali, cuprins între Stratele de Sinaia şi depozitele grezo-marnoase şi grezoase ale Apfianului. Stratele de Bistra reprezintă Barre-mianul (fauna de la Arcuş) şi, probabil, Apfianul inferior (Bedoulian). 7v Bisfrifa, prune Agr,: Varietate romînească de prune, cultivate foarte mult în Transilvania. Fructul, mijlociu, alungit, oval, de culoare vînătă închisă, aproape neagră, e acoperit de o brumă albăstruie. Miezul, verzui-roşiefic, are un gust plăcut. Se coace în septembrie-ocfombrie, 8. Bisturiu, pl. bisfurie. Tehn, med.: Instrument chirurgical folosit penfru incizii în ţesuturile moi ale unui animal. Bisturiul e compus dintr-un mîner şi o lamă cu o margine ascufită de formă convexă, concavă, cu vîrful ascufit sau teşit (v. fig,). La secţionarea tendoane-lor şi a ligamentelor se fo- ^ " i.J loseşte un bisturiu special, ‘ . numit tenofom, la care lama e ascufită numai pe O anu- Bisturiu chirurgical, mită porfiune. în operafiile de hernie se foloseşte bisturiul numit herniotorn, la care lama are vîrful teşit şi tăişul limitat,. în operafiile Ja ochi se folosesc bisfurie mici. La secfionarea fesufurilor compacte se folosesc bisfurie cu lamă scurtă, avînd tăişul lat şi-convex, .iar în operafiile de amputare a membrelor se folosesc bisfurie.cu lamă foarte lată. r, ^ electric. Tehn. med.l Electrocauter de înaltă frecvenfă, penfru tăierea fără emoragie a fesufurilor vii, 10. Sisyifafi, sing. bisulfaf. Chim.: Săruri ale acidului sulfuric, în a căror moleculă un singur atom de hidrogen a fost înlocuit printr-un atom metalic sau printr-un radical pozitiv, Bisulfafii rezultă, la neutralizarea unui mol de acid sulfuric, printr-un echivalent de bază. în stare solidă n-au fost izolafi decît bisulfafii metalelor alcaline. Sin. Sulfafi acizi. ii* Sisuifîfi, sing. bisulfit. Chim.: Săruri ale acidului sulfuros, H2S03, în a căror moleculă un singur atom de hidrogen acid a fost înlocuit prinfr-un atom metalic. Ca şi sulfifii neutri, ei sînf săruri incolore, dar nu sînf stabile decît în solufie. O deosebită importanfa practică are bisulfiful de calciu, Ca(HS03)2i întrebuinfat sub numele de „leşie sulfitică" în industria celulozei, penfru extragerea ligninei din lemn. La cristalizarea din solufie, bisulfiful de sodiu pierde apa de constitufie, după reacfia: 2 NaHS03 = H2 + Na2S205 şi ia naştere sarea de sodiu a acidului pirosulfuros, H2S205, care nu e cunoscut în stare liberă. Sin. Sulfifi acizi. 12» iii Telc.: Unitate de măsură binare a cantităfii de informare (v.). O succesiune de n simboluri, reprezentînd fiecare o informafie binară (1 sau 0, „da" sau „nu"), confine în total un număr de log2 2n~n log2 2~n bit. Astfel, un şir de cinci semnala telegrafice elementare, formate din impulsii (1) sau pauze (0), — ca de exemplu 11 000, care reprezintă litera a în codul teleimprimatoarelor, — confine o informafie de log2 32 = 5 bit. Această unitate se utilizează în calculul eficacitafii sistemelor de transmisiuni de orice fel (telefonie, radiodifuziune, televjziune, efc.) şi în calculul cantităfii de informafie cu care se alimentează calculatoarele numerice (digitale), în diferitele lor etape de funcfionare. 13. Bifargil. Drum,: Emulsie de bitum, avînd ca filer var stins şi argilă coloidală. Finefea mare a filerului măreşte aderenfa bitumului, iar folosirea unui emulsor sub formă de pulbere face emulsia foarte stabilă. Bifargilul a fost una dintre primele emulsii fabricate în fara noastră, dar nu a dat rezultate.bune din cauza cantităfii mari de argilă pe care o confinea. 14. iifârfrafl, sing. bitarfraf. Chim.: Săruri acide ale acidului tartric, cari se găsesc în fructe, dar în special ?n struguri şi în toate produsele şi subprodusele obfinute din aceştia (must, vin, drojdie, efc.). Bifarfrafii constituie materia primă penfru obfinerea acidului farîric. 15. Bsfă. V. Bintă. 10. Biter. Ind, alim.: Lichior amar, consumat ca aperitiv, obfinut macerînd în alcool etilic anason verde, mentă, pelin, lavandă înflorită, rădăcini de angelică, coji de portocale amare, cuişoare, scorfişoară, fructe de ienupăr, efc. Maceratul se distilează, iar distilatul se amestecă la rece cu sirop de zahăr, după care se colorează cu caramel. 17, BifHyniâ. Paleonf.: Gasteropod prosobranhiat, monoto-card, olostom, din familia Hydrobiidae. E o formă lacustră, cu cochilia mică turbinafă şi cu un opercul calcaros, Specia Bifhynia gracilis e; cunoscută în fara noastră Qin Basinui Almăjului (Banat). • i> Bifon: Sin. Bintă (v.). t». Slforortif, Mineral.: Mineral din grupul plagipclazului, cara confine 70-90% anortit şi 10—30% albit. 20. Bitum, pl. bitumuri. Ind. petr,: Complex de hidrocarburi compus din următoarele grupuri de substanfe: Uleiuri 9re*ej constituite în special din hidrocarburi policiclice a căror natura şi proporfie depind de modul de obfin ere a bitumului şi consistenfa Iui. — Răşini cari, împreună cu- uleiurile, consttfu!® aşa-numitele „ma/tene", solubile în eterul de petrol, Răşini.!® extrag din solufia de malfene cu alcool sau prin adsorpfie.cu sin* -cagel ori cu cărbune activ. Ele confin. o mică proporfie de oxigeîT* aspectul lor e asemănător cu acela al răşinilor vegetale.— Asiah lene, cari sînf insolubile în eterul de petrol, dar solubile -in Bitum 531 Bifurrî cloroform, în sulfură de carbon, etc. Ele sînt tari, de culoare neagră; pe lîngă carbon şi hidrogen ele mai confin şi pufin oxigen şi sulf; în asfaltenele provenite din unele fifeiuri s-a găsit chiar o mică proporfie de azot. — Carbenele reprezintă un component solubil în sulfură de carbon, dar insolubil în tetra-clorură de carbon. Acestea se găsesc în special în produsele cari în cursul procesului de fabricafie au fost expuse ia temperaturi înalte. Carbenele sînt substanfe cu un grad de condensare mai înalt decît al asfaltenelor. Ca şi acestea, ele sînt solide, de culoare neagră.— Carboidele constituie un stadiu de poli-merizare-condensare mai avansat decît carbenele. Ele au culoare neagră, aspectul cărbunelui, şi sînt insolubile în solvenfi.— Acizii asfaltogenici, solubili în alcool şi în cloroform, insolubili sau pufin solubili în benzină. Constitufia lor chimică nu e cunoscută; ei confin de obicei o proporfie mare de sulf. Acizii asfaltogenici au culoare brună închisă, cu aspect de gudroane sau de răşini. După părerea cea mai răspîndifă, bitumul e un „sol liofob" protejat sau un „oleosol de carbon" constituit din următorii componenfi: mediul, care e compus din petrolene, respectiv din uleiuri, porfiunea liofilica, sau substanfele protectoare (răşinile asfaltice) şi porfiunea liofobă, compusă din particulele coloidale de carbon elementar (ultramlcroni). — Ultimii componenfi formează faza dispersă, constituind rr.icela de asfalt (corespunzătoare asfaltenelor). în asfalturile naturale asociate cu substanfe minerale, ultramicronii sînt formafi atît din carbon elementar, cît şi din substanfe minerale. Proprietăfile asfalturilor s-ar explica prin concentrafia fazei disperse, prin gradul ei de subdivizare şi prin proprietăfile mediului. Variafia acestora conduce de la fifeiul brut la asfalturile vîscoase, moi, şi apoi la asfaltite.— Bitumul se fabrică în principal prin distilarea în vid, pînă la consistenfă dorită, a pacurilor din anumite fifeiuri — în special asfalfoase — şi prin oxidarea reziduurilor de distilare în vid (v. fig. I); în măsură mai mică, el se obfine din zăcăminte naturale. (în primele cazuri se numeşte şi bitum asfaltic, smoală de petrol (termen impropriu) şi asfalt de petrol, însă şi numai bitum). Se obfin bitumuri şi prin oxidarea reziduului de cracare termică, a masei rezultate prin dezasfal-tare cu propan, sau a extractului provenit din rafinarea cu solvenfi selectivi a uleiurilor, etc. în fara noastră, bitumul se obfine în principal pr.in oxidarea masei asfal-toase (reziduul de la distilarea în vid a • j /oisfilat | / as ar 2¥% r. Distilat greu 50% ^ Păcură Supraîncălzirea leiurilor din pacura asfal-laasa aburului asfaltoasă). Cantitafi o Y-s P>ji 6Jfum 2SfS% mici se fabrică din smoala de Ia dezas-faîtarea cu propan a reziduurilor de la distilarea în vid. — Punctul de înmuiere al bitumului, bilă" (v. şi sub Punct de înmuiere), e /. Schema instalaţiei pentru obţinerea prin distilare în vid cu abur. 1) cuptor; 2) condensator; 3) condensatoare baro-metrice; 4) răcitoare. strat de bitum (dispus într-un inel de anumite dimensiuni) e străbătut de o bilă de ofel sub propria ei greutate. în metoda Krămer-Sarnow (v. şi sub Krămer-Sarnow, aparat în locul bilei de ofel se foloseşte o anumită cantitate de mercur; în acest caz, temperatura de înmuiere e mai mică, deoarece mercurul se deformează şi străbate stratul de bitum mai uşor decît bila de ofel. Afar,ă de punctul de înmuiere se mai obişnuieşte să se determine şi punctul de picurare după Ubbelohde (v. şi sub Ubbelohde, aparat ~), care e temperatura la care bitumul dispus într-un dispozitiv montat la bulbul unui termometru se desprinde sub forma unei picături. Temperatura de picurare e desigur mai înaltă decît punctul de înmuiere „inel şi bilă". în sfîrşit, uneori se mai determină şi punctul de soli-dificare, definit prin temperatura la care o tijă cilindrică cu diametrul de 0,5 mm pătrunde în bitum pe o adîncime de 0,1 mm, sub o sarcină de 450 g, care se exercită timp de 60 de secunde. Relafiâ dintre aceste patru determinări nu e aceeaşi pentru toate bitumurile (v. fig. II). -W -30 -20 -10 0 +10 +20 -S-30 *H0 +50 +60 +70 *80*00+100 y Punctul de solidifica re bitumului după metoda „inel şi temperatura la care un -HO-30 -20 -10 O +10 *20 *30 + VO+50 *60 +70 +80+80+100*0 Temperatura, *C II. Relaţia dintre punctul de picurare, gradul de înmuiere (metoda inel şi bilă şi metoda Krămer-SarnowJ şi punctul de solldificare. Penetraţia bitumului e adîncimea exprimată în zecimi de milimetru, pînă la care un ac (cu diametrul de 1 mm şi vîrful ascufit de 0,16 mm) pătrunde în bitum sub acfiunea unei anumite greutăfi, în condifii bine definite. Penetrafia se măsoară de obicei la 25°, sub o greutate totală de 100 g (greutatea acului şi a tijei pe care acesta e montat, cum şi greutatea de 50 g care se adaugă), în timp de 5 s. Penetrafia e deci o determinare de viscozifate. (V. şi sub Penetrometru.) Ductilitatea e aptitudinea bitumului de a putea fi tras în fire subfiri; se exprimă prin lungimea în centimetri Ia care se rupe firul de bitum, cînd se supune la tracfiune o epruvetă din acesta în anumite condifii. Ductilitatea se determină de obicei la 25°; pentru aplicafiile în cari bitumul e supus la frig, determinarea se face şi Ia 0°. Punctul de rupere după Frass al bitumului e temperatura cea mai joasă la care un strat subfire de bitum depus pe o lamă de ofel rezistă fără să se crape în momentul cînd lama e îndoită. (V. şi sub Frass, aparat ~.) Afară de aceste proprietăfi, se determină la unele bitumuri confinutul în parafină, inflamabilitatea, densitatea, pierderea în greutate şi scăderea penetrafiei după 5 ore Ia 163°, solubili-tatea în sulfură de carbon, etc. Temperatura de înmuiere, penetrafia şi ductilitatea sînt proprietăfile cele mai importante ale bitumului; ele permit să se tragă concluzii utile asupra plasticităfii Iui în diferitele apli-cafii. E de remarcat, în special, relafia dintre penetrafie şi temperatura de înmuiere, care arată susceptibilitatea bitumului, adică variafia consistentei cu temperatura. S-a constatat, astfel,. 34* Bitum 532 Bitum foarte severe. în tablou sînt specificate condiţiile minimale din standardele noastre, pe cari trebuie să Ie satisfacă tipurile de bitum rutier, cum şi unele sorturi de bitum numite industriale. în întrebuinţările bitumului la construirea drumurilor, adezi-vitatea, adică aderenta la agregatul mineral, e o proprietate importantă. Această proprietate e conferită în special de substanfele capilar active cari se găsesc în bitumuri (în general, substanţe polare, cari confin oxigen sau sulf în moleculă). Determinarea adezivităfii prin diferite măsurări fizice directe (tensiune superficială sau interfacială, unghi de contact cu o suprafafă solidă, etc.) nu dă rezultate cpncludente, deoarece acestea nu pot cuprinde toate fenomenele cari se produc la interfafa bitum-agregat mineral. De aceea s-a recurs la o metodă indirectă, care dă rezultate satisfăcătoare, prin deplasarea cu apă sau cu solufii de carbonat de sodiu la fierbere a bitumului depus pe agregatul mineral de examinat. Penfru ameliorarea adezivităfii s-a propus introducerea în bitum a unor substanfe, cum sînt unele săpunuri metalice (naftenat de plumb, oleafi, etc.), fenoli, alcooli superiori, etc. O altă proprietate importanfă a bitumurilor, în special a celor folosite ca strat protector, e rezistenfa lor la acfiunea agenfilor atmosferici (radiafiile solare, oxigenul din aer, apa, variafiile de temperatură). Sub acfiunea acestor agenfi se produc crăparea, dezagregarea şi solubilizarea în apă a stratului de bitum. Pentru a împiedica această degradare se recomandă incorporarea în asfalt a unor inhibitori de oxidare, de exemplu cum sînt cei folosifi la protejarea cauciucului. Afară de înfrebuinfările menfionate, bitumul se foloseşfe şi sub formă de solufie în diferite fracfiuni ale fifeiului sub numirea de bitum lichid sau de „cutback" şi ca emulsie de tipul bitum în apă, pentru construirea drumurilor, etc. Produsele lichide se împart în bitumuri cu vitesă potrivita de întărire şi în bitumuri cari se întăresc într-un timp mai îndelungat. Aceste două categorii se deosebesc prin gradul de volatilizare al solventului şi prin consistenfă reziduului.* Din prima categorie fac parte bitumurile diluate cu petrol lampenf şi benzină grea, iar din a doua, bitumurile diluate cu păcură sau cu fifei şi chiar numai reziduurile de distilafie. — Proprietăfile mai importante ale bitumului lichid sînt: viscozifatea la 60°, curba de distilafie şi proprietăfile reziduului obfinut prin distilafie pînă Ia 360° (penetrafie, ductilitate, inflamabilitafe, efc.). Emulsiile de bitum sînt importante emulsii tehnice, prin volumul şi prin diversitatea aplicafiilor lor. Avantajul principal pe care-l prezintă e posibilitatea de aplicare la rece, sub formă B i t u m u r i r i ii t i e r e Bitumuri i n d u~s t riale A B C D E F G A B C D Penetrafia, minimum 200 180-•-200 125 - 180 o 10 11 12 13 pH IV. Relaţia dintre tensiunea interfacială a bitumului şl gradul de dispersiune al emulsiei (exprimat prin diametrul mediu al globulelor de bitum), în funcţiune de pH. f) tensiunea interfaciajă a bitumului pur; 2) tensiunea interfacială a bitumului cu 3% emulsionant; 3) gradul de dispersiune al emulsiei cu bitum pur; 4) gradul de dispersiune af emulsiei cu 3% emul- sionant. electrotehnică, la fabricarea cartonului asfaltat, la brichetarea prafului de cărbuni, etc. î. Bifumaj. Drum.: Tratament superficial care consistă în stropirea suprafefei unei şosele cu bitum, la cald sau la rece, urmată de răspîndirea de grus sau de criblură şi de cilindrare, şi avînd ca scop combaterea prafului, protejarea macadamurilor noi, închiderea (efanşarea) suprafefei ia îmbrăcăminfele asfaltice, efc. Se mai poate executa şi ca tratament antiderapant, ca şi la repararea macadamurilor cari au început să se degradeze. 2. Bifumarea agregatelor. Drum.: Tratarea cu bitum a uni i agregat mineral (nisip, criblură, split), pentru a acoperi (îmbrăca) fiecare granulă a agregatului cu o peliculă foarte subfire (film) de bitum, în vederea asigurării unei bune aglomerări ulterioare a materialului cu bitum. Se execută la caid sau la rece, în instalafii speciale centrale, materialele fiind transportate pe şantier gata preparate. Cantitatea de bitum necesară pentru bitumare depinde de suprafafa specifică a agregatelor. De exemplu, criblura mijlocie se bitumează cu circa 4% bitum, iar criblura fină şi nisipul se bitumează cu 5—6% bitum, — din greutatea lor. 3. ~ rosturilor. Drum.: Operafia de umplere cu masă bituminoasă a rosturilor dintre pavelele unui pavaj sau dintre dalele îmbrăcămintelor de beton de ciment, pentru a le etanşa. Masa bituminoasă e constituită, de obicei, dintr-un masfic preparat din bitum şi filer (eventual cu adaus de nisip). Pentru umplerea rosturilor la îmbrăcăminfele de beton de ciment se întrebuinfează şi un chit aplicabil Ia rece, numit celochit (v.), preparat din suspensie de bitum filerizat şi fibre de celuloză. Bifumarea rosturilor dintre pavele se execută după o lună de la darea în circulafie a pavajului. înainte de bitumare se curăţă suprafafa pavajului, se desfundă şi se curăfă rosturile pe o adîncime de 3 cm, după care se umplu rosturile cu mastic în exces. Bifumarea rosturilor dintre dalele îmbrăcămintelor de beton de ciment se execută după întărirea betonului. înainte de bitumare, rosturile sînt curăfite de betonul sau de mortarul rămas în ele şi se amorsează cu bitum sau cu celochit diluat în apă. Sin. Colmatarea rosturilor, Turnarea rosturilor, Umplerea rosturilor, Rostuire. 4. Bifumene. Ind. cb.: Ansamblul produselor solubile ale exfracfiei cărbunelui cu diferifi disolvanfi, rezultate prin transformarea grăsimilor, a cerurilor, proteinelor şi răşinilor din plantele cari au suferit procesul de incarbonizare. Bitumenele sînt substanfe organice fuzibile, cari deci pot fi extrase cu solvenfi organici. După Fischer şi Glund, se numesc bitumene substanfele cari, la distilarea uscată a cărbunelui respectiv, produc gudron, apa, gaze. în acest sens, termenul bitumene a fost utilizat pentru a desemna materialele cari, la încălzire, produc o cantitate apreciabilă de substanfe volatile (gaze sau gudroane), sau cari, în timpul încălzirii, se topesc, se umflă, cocsifică. Un extract din cărbune poate confine numeroşi compuşi, de la cei cu greutate moleculară mică, cari dau solufii propriu-zise, în disolvantul respecfiv, pînă la compuşi cu molecule foarte complexe, cari dau solufii coloidale. Diferenţierile între bifumene s-au făcuf după procedeul prin care se obfin, după natura disolvantului, cum şi după condifiile exfracfiei. De exemplu: bitumene A, solubile în benzen, la fierbere, la presiunea atmosferică (sau în etanol-benzen 1:1); bitumene B, extractul disolvat în plus, la fierbere sub presiune; bitumene C, extrase cu benzen (sau cu etanol-benzen), după ce cărbunele, din care s-au extras bitumenele A, e fiert cu 10% acid clorhidric. Cantitatea şi natura substanfelor extrase depind de natura cărbunelui, de natura disolvantului, de condifiile extracfiei (temperatură, timp, granulafia cărbunelui). După o altă clasificare, se deosebesc: fraefiuni a, insolubile în piridină (acizi humici nedispersafi, împreună cu rămăşifele rezistente ale plantei); fraefiuni (3, solubile în piridină, insolubile în cloroform (acizi humici dispersafi); fraefiuni y, solubile în piridină şi în cloroform (răşini şi hidrocarburi). Bifumine 534 Bifumine HOO f. Influenta temperaturii de extracţie asupra cantităţii de extract (extracţie cu tetralină-crezol, în timp de o oră, dintr-un cărbune brun de Hessa). Procesul de „disolvare" a bitumenelor consistă în: disolvarea propriu-zisă, sau depolimerizare, datorită disolvantului, sau eventual în combinaţii chimice între disolvant şi substanfa cărbunoasă. în funcţiune de temperatură» extractul e determinat calitativ şi cantitativ şi de extensiunea depoli-merizărilor termice (v. fig. I). Se presupune că obţinerea de procente mai mari de extract, la temperaturi mai înalte, nu e datorită unor ruperi de molecule (cari să dea compuşi solubili), ci e un fenomen obişnuit de disolvare; pe de altă parte, pre-încălz/rea cărbunelui măreşte producfia de extract; în acest caz s-ar produce, deci, în cărbune, o degradare primară. în alte cazuri, bitumenele se polimerizează prin ridicarea temperaturii. în general, există o singură temperatură (optimă) pentru extracfia maximă, şi aceasta e apropiată de temperatura de descompunere a cărbunelui respectiv (de ex. un lignit se disolvă aproape complet, la 375°, în ulei antracenic). Anomalii observate, de genul celor în cari cărbunele rezidual împreună cu extractul depăşesc 100% din materia primă, sau conţinutul în carbon al extractului (ca şi confinutul în hidrogen) depăşeşte conţinuturile respective din cărbunele iniţial, au fost explicate, fie prin combinaţie chimică între cărbune şi disolvant, sau reţinerea mecanică a acestuia de către reziduu, fie prin oxidarea cărbunelui rezidual, sau descompunerea disolvantului cu producere de substanţe nevolatile. S-au constatat randamente mai mari în amestecuri de disol-vanţi, decît în fiecare disolvant în parte, explicîndu-se parţial aceasta, fie prin intervenţia unor fenomene de tensiune superficială (unii disolvanţi nu udă cărbunele respectiv), fie datorită unor efecte de depolimerizare ale unuia dintre disolvanţi, dînd produşi solubili în celălalt disolvant. Diagrama alăfuratăj(v. fig. II) cuprinde date de orientare referitoare la influenfa timpului de extracţie asupra randamentului de extract. Influenţa granulaţiei cărbunelui asupra randamentului de extract nu e mare pînă cînd se ajunge Ia0,001 mm („cărbune fx", adică granulaţie 0“*0,001 mm). în acest caz se observă o creştere mare a randamentului, în urma măririi suprafeţei de contact cu disolvantul. S-a încercat explicarea acestui fapt atîf prin ipoteza unei structuri celulare a cărbunelui (neconfirmafă la microscop, dar sprijinită de aniso-tropia optică a cărbunelui şi de faptul izolării de substanţe membranoase din cărbune), cît şi prin ipoteza unui strat ex-tractibil la suprafaţa particulei avînd o grosime sub 1 ţx. în general, extractele de bitumene sînt constituite din următoarele categorii de produse: o parte (uleiuri, grăsimi, răşini, ceruri, acizi, alcooli, esferi, hidrocarburi), cari sînt ocluse sau II. Influenţa timpului de extracţie asupra cantităţii de extract (extracţie cu tetralină la 350°, din cărbune brun). legate slab; altă parte, care apare ca efect al depolimerizărilor, datorită disolvantului şi, în sfîrşit, cînd e cazul, o parte din extract care rezultă din polimerizările termice. în bitumenele din cărbune s-au izolat şi identificat puţini compuşi. — Astfel, de exemplu, în huile: hidrocarburi saturate (naftene monociclice) şi nesaturate (printre cari dihidrotoluen, dihidrometaxilen, dihidromezitilen, etc.); baze (toluidină, etc.); alcooli; etc. — Din cărbune brun s-au izolai: iosen, C20H34, o politerpenă hidrogenată; un compus asemănător sterolului, C30H50O, cu p. t. 256°; un compus optic aciiv [a]2p = +5,62° cu formula C15H23, cu p. t. 265°; un isomer al hidroxialobetulino-lului, 03(^4303, cu p. t. 346°; triacontan şi dotriacontan; diverse terpene; o serie de produşi saponificabili: betulinol, CsoHgoC^, cu p. f. 254°; alobetulinol, C30H50O2, cu p. t. 264°; hidroxi-alobetulinol, C30H48O3, cu p. t. 336°; isomerul hidroxiaiobetu-linolului, cu p. t. 346°. — Produsul principal, cu întrebuinţări industriale, obţinut din cărbunele brun, prin extracţie, e ceara montana (v.). — Bitumenele din turbă sînt cu totul diferite de bitumenele din cărbunele brun. Partea răşinoasă a extractului conţine esteri ai acizilor ciclici şi alcooli saturaţi şi nesaturaţi. S-au putut izola: pentatriacontan, cu p. t. 75--76°; tritriacontan; un alcool, Q7H56O, cu p. t. 74■■■75°, şi acizi. Corelaţia dintre conţinutul de bitumene şi proprietăţile de cocsificare nu a putut fi precizată pînă în prezent. 1. Bifumine. Pefr.: Substanţe cari se găsesc în scoarfa Pămîntului şi sînt constituite, în cea mai mare parte, din hidrocarburi asociate cu mici cantităţi de alte substanţe organice, cari conţin, afară de carbon, şi hidrogen, sulf, oxigen şi azot. Bituminele sînt rezultatul transformării substanţei organice, în special a celei animale, prin procesul diagenetic de bitumini-zare (v.) şi numai rareori sînt juvenile, adică legate de fenomenele magmatice. Ele se deosebesc de substanfele cărbunoase prin valoarea mai mare a raportului H/C (de exemplu, Ia huile, acest raport e 0,06, pe cînd la petroluri e 0,15). După modul de prezentare al bifuminelor în zăcămînt, finînd seamă de proprietăţile lor fizicochimice generale şi de raportul lor cu substanţele minerale anorganice ale rocilor în cari sînt cuprinse, se deosebesc: bifumine libere (anabifumine) şi bifumine nelibere, remanente, legate sau fixate (polibitumine). Bituminele libere, cari pot fi gazoase, lichide sau solide, umplu golurile rocilor în cari se găsesc. în stare fluidă, ele pot circula, prin difuzare, în golurile mai mari sau mai mici ale rocilor poroase (chiar pînă în cele capilare) şi pe liniile de fractură din scoarţă, însă sînt şi rămîn străine de mineralele rocilor-magazin (rocile cari le găzduiesc). Din cauza densităţii lor, totdeauna mai mică decît a apei subterane cu care sînt în contact (apa veferică) şi cu care nu sînf miscibile, bituminele fluide tind să migreze totdeauna spre suprafafă. în cazul cînd în drumul lor sînt oprite de un strat impermeabil şi nu se pot degaja în atmosferă, ele se adună în bolţile cutelor anficlinale sau în partea superioară a sfratelor înclinate, ocupînd golurile rocilor (porii, spaţiile capilare şi fisurile) şi formînd astfel zăcăminte secundare de hidrocarburi. Bituminele gazoase se dispun la partea superioară a sfratelor, cele lichide Ia mijloc şi apa de zăcămînf (v.), Ia partea inferioară. în stare solidă', bituminele — cari provin în general din ţiţeiul brut, prin de-gazeificarea completă a zăcămîntului, prin evaporare, oxidare şi polimerizare, cum şi ca produs rezidual, prin filtrare frac-ţionată, — cimentează şi formează strate, filoane sau vine. Bituminele libere sînf, în general, solubile în disolvanţii obişnuiţi ai hidrocarburilor. Din această categorie fac parte: gazele naturale (v.), formate din metan, etan şi propan (bifumine gazoase); ţiţeiul (v.) şi smoalele sau păcurile naturale (v.) (bifumine lichide, dintre cari ultimele sînt bifumine lichide grele); Bifuminit 535 Biurefă parafinele naturale (v.) şi ozocheritul (v.), asfalturile (v.) şi asfaltitele (v.) (bitumine solide). Bifuminele nelibere sau remanente sînf toate bituminele strîns legate în special de mîluri argiloase, marnoase şi silicioase (uneori şi de unele roci calcaroase şi, mai rar, de cele psefitice), cu cari fac corp comun (formează roci bituminoase) şi în a căror evolufie diagenetică au rolul de coloid protector. Aceste bitumine sînt de obicei insolubile în disolvanţii obiş-nuifi ai hidrocarburilor naturale. Prin distilarea distructivă la temperaturi înalte a rocilor bituminoase se formează hidrocarburi de felul celor libere. După origine şi după modul de prezentare în zăcămînt, rocile cu bitumine fixe pot fi: şisturi bituminoase (v.)f cum sînt disodilele (v.) sau menilitele (v.), şi cărbuni sapropelici, cum sînt bogheadul (v.) şi cannel coal-ul (v.). Sin. Substanfe bituminoase. 1. Bifuminif. Mineral.: Sin. Boghead (v.). 2. Bifuminizare. Geol.: Proces diagenetic de formare a bituminelor (v.) în natură, care consistă în transformarea lentă, în condifii de sedimentare speciale (în afara contactului cu aerul), a sapropelului rezultat din descompunerea anumitor substanfe animale şi vegetale (în special substanfele albuminoase, grăsimile, etc.), pe fundul mărilor. Bituminizarea duce la formarea de produse caracterizate printr-o îmbogăfire în carbon şi în hidrogen (hidrocarburi), spre deosebire de încărbunare, în care substanfa organică se transformă în produse cu un confinut mărit numai în carbon, în detrimentul hidrogenului şi al celorlalte elemente. Bituminizarea se produce numai în mediu salin, lipsit de oxigen, cînd acest mediu primeşte cantităfi mari de substanfă organică; aceste condifii se întîlnesc în lagune sau în unele mari închise (de ex. în Marea Neagră), în cari cad în permanenfă pe fund, din planctonul bogat, substanfe organice (cadavrele organismelor planctonice), cari se amestecă cu pulberile minerale de origine organică sau terigenă, formînd un nămol (sapropelul), în care proporfia de substanfă organică poate ajunge aproape de 30%. Prin fenomene ulterioare, chimice (oxidare cu ajutorul oxigenului confinut în însăşi substanfa organică) şi biochimica (fermentare sub acfiunea microorganismelor anaerobe), substanfa organică din sapropel se transformă în bitumine. Unele dintre acestea migrează din mediul în care s-au format inifial, sub acfiunea forfelor cari acfionează în general asupra rocilor din scoarfa Pămîntului (presiunea hidrostatică şi litostatică, mişcările orogenice, etc.); altele rămîn legate strîns de substanfa minerală a sapropelului. 3. Bifuşcă. Ind. făr.: Cojoc scurt, adesea fără mîneci, purtat de săteni şi de sătence (Transilvania). 4. Bifyiff. Mineral.: (Na, K, Ca)3 AlgLi2Be [O | SiO^ * 8 H20. Mineral din grupul titanitului (v.), cristalizat în sistemul rombic în cristale tabulare pseudoexagonale. E alb; are duritatea 5,5 şi gr. sp. 3,05. 5. Biunivocă, aplicafie Mat. V. sub Aplicaffb. e. Biunivocă, corespondenfă Mat. V. sub Corespondenfă. 7. Biunivocă, funcţiune Mat. V. sub Funcfiune. 8. Biunivocă, rela)ie Mat.: Dacă / e o aplicafie biunivocă a unei mulfimi £ pe o mulfime F, relafia y — f(x) e nu numai funcfională în y, ci şi funcfională în x. Se spune că o astfel de relafie e o relafie biunivocă între x şi y. 9. Biuref. Chim.: H2N—CO—NH—CO—NH2. Amida acidului alofanic, H2N—CO—NH—COOH; substanfă care cristalizează cu o moleculă de apă, cu p.t. 190°; se obfine prin încălzirea îndelungată a ureei la 150 "160°, cînd se degajă amoniac: 2 H2N—CO—NH2->H2N—CO—NH —CO—NH2 + NH3. Biuretul dă o colorafie roşie cu sulfatul de cupru, în prezenfa hidroxizilor de sodiu sau de potasiu (reacfia biuretică). Această colorafie e dată şi de alte combinafii organice, cum sînt proteinele, cari au în molecula lor gruparea CO—NH şi se datoreşte unei combinafii complexe a cuprului, în care cuprul e legat coordinativ de grupările CO şi NH. 10. Biurefă, pl. biurete, Chim.: Instrument folosit la măsurarea exactă a solufii lor în analiza volumetrică, avînd forma unui tub de sticlă exact calibrat, cu un volum util de 25 sau de 50 cm3 şi gradat în centimetri cubi şi în subdiviziuni ale acestora (v. planşa). Dispozitivul de scurgere al biureteior e o feavă de scurgere legată de biuretă fie printr-un tub de cauciuc care se strînge cu o clemă Mohr, fie printr-un robinet de sticlă rodată. — Biuretele cu feavă legată cu tub de cauciuc sînt folosite numai pentru solufiile cari nu atacă cauciucul. Biuretele cu robinet pot avea robinetul drept sau lateral (fig. a şi b). Robinetul drept poate fi cu o singură cale (în continuare sau oblic) sau cu două căi. Biuretele al căror volum util e de 1 10 cm3 se numesc microbiurete; ele sînt gradate cu diviziuni de 1/20—1/100 dintr-un centimetru cub. După modul de încărcare şi după felul construcfiei, se deosebesc biurete simple, biurete cu aducere automată la diviziunea zero, biurete cu umplere prin presiune şi aducere la zero, şi biurete cu umplere automată. Biureta simplă se umple cu solufie cu ajutorul unei pîInii adecvate; aducerea la diviziunea zero se face prin observare: Biureta Schelhach e o biuretă obişnuită, care are însă o bandă mai lată, colorată în alb, pe care se află o bandă mai îngustă, de culoare albastră, cu scopul de a uşura citirea diviziunilor gradafiei (fig. c.) Biureta Bink e montată pe un piedestal de lemn, folosită la determinarea durităfii apei după metoda Boutron-Boudet, cu solufie de săpun (fig. d). Sin. Biuretă hidro-timetrică. Biureta Gay-Lussac e folosită în acelaşi scop şi e asemănătoare cu biureta Bink, cu deosebirea că feava de scurgere pleacă de la bază (fig. e). Biureta Morse serveşte pentru etalonarea volumului altor instrumente de laborator. Poate fi cu o bulă, cu două bule sau cu trei bule (fig. f). Biuretele cu aducere automată la diviziunea zero pot fi de mai multe tipuri: Biureta Deffret e o biuretă care se umple manual, cu pîlnie, însă solufia revine singură la punctul zero. Caracteristicile şi forma ei sînt identice cu ale celorlalte biurete, avînd pîlnia de alimentare echipată cu un sifon (fig. g şi h). Biureta Ramelsberg se deosebeşte de biureta Deffret prin construcfia sifonului de umplere (fig. i), Biureta Gav/alowski are două robinete şi un tub de conectare (fig. /). Biureta Gold-schmidt-Friedrichs are o bulă separată de tubul biuretei printr-un robinet (fig. k). Biuretele cu umplere prin presiune şi aducere la zero sînt/ echipate cu un flacon de alimentare şi cu o pară de cauciuc pentru umplere. Există biurete cu tub interior (fig. I) şi biurete Pellet cu tub de alimentare lateral, de forme şi dimensiuni diferite (fig. m). Biuretele cu umplere automată pot fi: Biureta Sqiubb, echipată cu un flacon de doi litri şi cu un tub de aspirafie, sau biureta Burkhardt, formată dintr-un rezervor cilindric de 1000 cm3, un tub de absorpfie şi o biurefă prinsă lateral (fig. n).— Microbiuretele se folosesc la dozări volumetrice de mare precizie. Se folosesc: Microbiureta Bang, cu capacitatea pînă la 5 cm3, divizată în 1 /20**> 1/100 cm3, echipată cu robinet drept şi cu tub lateral de umplere (fig. o ); microbiureta Friedrichs, cu capacitatea maximă de 2 cm3, gradată în 1/100 cm3 şi cu alimentare prin presiune (fig. p); microbiureta Widmark, cu capacitate mică, echipată cu micrometru şi cu suport metalic, cu scara de 150 mm3 gradată în 1/100 mm (fig. q); microbiureta Plich pentru titrare, formată din două microbiurete legate împreună printr-un orificiu central cu trei robinete, avînd capacitatea maximă de 3 cm3 şi divizată în 1/100 cm3 (fig. r); co-> o o / t 1 p Tipuri de biurete. Bîurefului, reacţia ~ 537 Bizantină, arhitectură şi artă ^ microbiureta Hagedorn, cu alimentare prin presiune, cu ajutorul unui tub inferior (fig. s), cu capacitatea maximă de 2 cm3. Cu biureteie pentru cîntărire se măsoară cantitatea de soluţie consumată prin cîntărire. Se deosebesc: biureta tip Bo-branski (fig. f); biureta tip Hostelter şi Roberts (fig. u), cu capacitatea de 100 cm3 şi gradate în 5 cm3, 1 cm3 şi 1/100 cm3; biureta Ripper, avînd capacitatea de 60 sau de 100 cm3, gradată în 5 cm3, fără fund sau cu fund plat (fig. v). î. Bîurefului, reacţia Chim.: Reacfia care se produce datorită amidei acidului alofanic rezultat prin încălzirea ureei deasupra punctului ei de topire, datorită unei reacfii de condensare, cu pierdere de amoniac: 2H2n—co—nh2 -> h2n—co—nh—co—nh2+nh3. Reacfia e utilizată pentru recunoaşterea proteinelor, cari dau colorafii datorite prezenfei în moleculă a aceloraşi legături polipeptidice. Solufia de cercetat se alcalinizează cu hidroxid de sodiu (în exces) şi apoi se adaugă o solufie diluată de sulfat de cupru. Se obfine o colorafie roză pal pentru peptide, roză intensă pentru peptone şi aibastră-roşie (violetă) pentru proteine. Aminoacizii, cum şi di- şi tripeptidele nu dau această reacfie. 2. Bivalent. Chim.: Calitatea unui element sau a unui radical chimic de a avea valenfa doi. Sin. Divalent. s. Bivalv. Bot.: Calitatea unui fruct uscat de a se deschide în două părfi (valve), cari se depărtează una de alta pentru a elimina seminfele (de ex. la liliac, la fasole, mazăre, rapiţă, varză, etc.). 4. Bivalve. Paleont. V. Lameiibranhiate. 5. Bivarîanf. Chim. fiz.: Calitatea unui sistem fizicochimic (amestec sau aliaj) compus din mai multe faze, de a avea două grade de libertate. Dacă sistemul e constituit dintr-un singur component, el e bivariant numai cînd confine o singură fază. V. şi Fazelor, regula 8. Bivecfor, pl. bivectori. 1. Maf.: Mărime asociată unui „element plan" definit prin doi vectori a\ şi a2, care are un modul egal cu aria paralelogramului format de cei doi vectori, o direcfie definită de direcfia normală pe planul determinat de cei doi vectori, şi un sens de rotaţie pozitiv definit în acest plan de sensul în care ar trebui rotit pe drumul cel mai scurt vectorul a\ penfru a deveni omoparalel cu a2. Din proprietăfile elementelor plane se deduce că operafiile lineare cu bivectorii se pot defini într-un spafiu afin, făcînd abstracte de metrică. în spafiul euclidian (deci metric), bivec-torul devine un vector axial, numit produsul vectorial al vectorilor cl\ şi #2/ sl cărui sens e asociat după regula burghiului drept cu sensul de rotafie pozitiv al bivectorului. 7. Bivecfor. 2. Maf.: Sistemul ireductibil format din vectorul rezultant al unui sistem de vectori (de ex. forfe) şi momentul lui rezultant (sau cuplul corespunzător) fafă de un punct oarecare din spaţiu, cînd rezultanta şr momentul au aceeaşi direcfie. Sin. Torsor. 8. Bixbif. Mineral.: Berii roşu. (Termen vechi, părăsit.) 9. Bixbyif. Mineral.: (Mn, Fe)203. Sescvioxid de fier şi mangan, natural, care confine ca impurităfi sulf, pufin calciu şi alte minerale. Se întîlneşte în unele riolite, împreună cu topazul şi granatul, şi, în cantităfi mai mari, în unele zăcăminte metamorfice de minereuri de mangan. Cristalizează în sistemul cubic. Prezintă clivaj după (111). Are culoarea neagră cu reflexe de bronz şi luciu metalic slab; are urma neagră. E fărîmicios; are duritatea 6,5 şi gr. sp. 4,9*-*5. Sin. Sitaparit. 10 Bixînă. Chim.: CH3 CH3 - OOC-CH[CH—C=CH—CH]4CH - COOH. Esterul metilic al acidului bibazic corespunzător numit nor- bixina, substanfă roşie care se găseşte în seminfele de Bixa orellana Linn. şi care se întrebuinfează şi azi la vopsirea bumbacului, a mătăsii şi a alimentelor. Substanţa pură formează prisme violete cu p. t. 198°; e labilă şi trece la rece, în soluţie iod-cloroformică, în isobixina stabilă, o substanţă care se prezintă în foiţe galbene, cu p. t. 215---2200, mult mai greu solubilă în solvenţii obişnuiţi decît isomerul iabil. Prin saponificarea bixinei labile cu hidroxid de potasiu în alcool metilic se obţine norbixina, o substanţă cristalizată în ace roşii, cu p. t. 254-”255°. încălzind bixina labilă cu un exces de potasă alcoolică timp de două ore se obţine isonorbixina, o substanfă cristalizată în foiţe roşii-albăstrii, cari nu se topesc nici la 300°. Sin. Orlean, Roucou, Annotto. 11. Bizam. Zoot.: Animal care trăieşte în special în zona basinelor piscicole. Bizamul (Ondatra zibethica) are o blană foarte durabilă şi călduroasă, care, după calitate, se apropie de blana ursului de mare. Carnea lui e comestibilă şi tot aşa de gustoasă ca şi carnea de nutrie. Bizâmul se hrăneşte cu vegetaţia acvatică din eleştee, iazuri şi bălţi. Creşterea lui trebuie făcută astfel, încît să nu-şi facă adăposturi în corpul digurilor sau al barajelor mici de pămînt, cari se distrug astfel u$or prin infiltraţia apei. 12. Bizantină, arhitectură ţi arfă~: Arhitectura şi arfa creştină cari s-au dezvoltat pe teritoriul Imperiului bizantin, între secolele VI şi XV, avînd ca centru Consfantinopolul şi ca zonă de influenfa Peninsula Balcanică, Jările romîneşti, Rusia, Armenia, Sudul Italiei, Asia Mică, şi în parte Africa de ncrd. A avut trei perioade principale de evolufie: epoca lui Justinian, numită prima epocă de aur (sec. VI şi VII); epoca Macedonenilor şi a Comnenilor, numită a doua epocă de aur (mijlocul secolului IX pînă la mijlocul secolului XIII), care corespunde dezvoltării artistice care a urmat după terminarea luptelor iconoclastice din secolul VIII şi de la mijlocul secolului IX; epoca Paleologilor, între ocuparea Constantinopolului de către Cruciafi şi căderea lui definitivă sub Turci, corespunzătoare Renaşterii din timpul Imperiului roman de Răsărit (mijlocul secolului XIII, pînă la mijlocul secolului XV). — Ea a urmat după o perioadă prebiz3ntină (330*-527)f care înglobează manifestările artistice ale Imperiului Roman de Răsărit, de la Constantin cel Mare pînă la Justinian; a fost urmată de o perioadă postbizantină, în care influenţele Bizanţului durează pînă către secolul XVIII, pe întreaga arie a bisericii ortodoxe. în arhitectura şi arta bizantină s-au integrat influenfa clasicismului greco-roman şi a elenismului alexandrin, cum şi tradifiile artistice ale Orientului asiatic, pe cari meşterii bizantini le-au prelucrat, creînd noi forme caracteristice. Arhitectura bizantină prezintă următoarele caractere distinctive: foloseşte în măsură mare cărămida ca material principal de construcfie, aparentă pe întreaga faţadă a construcţiei, — cu straturi groase de mortar (aproape egale cu grosimea asizelor de cărămidă) sau alternată cu asize de piatră (trei asize de cărămidă şi o asiză de piatră), pe fafade masive, cu goluri pufine şi mici, — şi placată cu marmură sau tencuită şi împodobită cu fresce sau cu mozaicuri, în interior; foloseşte piatra de talie şi blocajele cu mortar; foloseşte în special bolti ie, mai cu seamă cupole pe trompe sau pe pandative, şi combinafii de aceste bolfi, cari se susfin unele pe altele. Pentru preluarea împingerilor transmise de bolţi sa folosesc mase de sprijin plasate în interiorul edificiului, spre deosebire de arhitecturi le romanică şi gotică la cari contraforturile sînt plasate în exterior. Pentru a micşora împingerile, bolţile se execută din materiale uşoare, ceramice (olane, tuburi). Sprijinirea cupolei centrale se face pe patru stîlpi puternici aşezaţi la colţurile unui pătrat; trecerea de la secţiunea circulară a cupolei, la secţiunea planului pătrat al încăperii, se face prin Bizân 538 Bîrnă trompe de colt, dar în special prin pandantive. Planul biseri-.cilor e de tipul basilical simplu, basilical cu cupolă şi, mai ales, în formă de cruce greacă înscrisă într-un pătrat, care reprezintă forma caracteristică a bisericilor bizantine (de ex. bisericile Sf. Sofia şi Sf. Apostoli din Constantinopole, San Marco din Veneţia). în general, aspectul construcfiilor e sobru, rezervîndu-se pentru interior o decorafie somptuoasă din materiale alese şi în culori strălucitoare. Arta decorativă bizantină e bogată şi variată. Ea exprimă conflictul dintre tradifia elenistică, prezentă şi întrefinută în Constantinopol prin capodoperele antice reunite aici, şi tendin-fele orientale penfru hieratism, stilizare şi grandios. Sculptura în relief fiind interzisă de dogme, se foloseşte pe scară mare basorelieful foarfe plat (sculptură broderie), care acoperă perefii şi coloanele cu adevărate dantele de stuc sau de marmură, a căror tehnică reclamă multă virtuozitate, dar cari devin uneori monotone şi greoaie, datorită excesului de detalii şi de minufiozitate. Pictura are un rol important în deccrafia bisericilor, formînd cicluri cu teme religioase. Reprezentările sînt de o compozifie simplă, simetrică, cu fizionomii grave şi atitudini calme. Lipsite de detalii şi tratate în tonuri pufine şi contrastante, picturile exprimă o energie deosebită. Mozaicul devine una dintre formele cele mai caracteristice ale artei bizantine, deoarece, fiind mai durabil şi mai scump decît pictura, corespunde mai bine gustului epocii, prin bogăfia materialelor folosite (sticlă, marmură, sidef, pietre prefioase, aur şi argint) şi prin impresia de strălucire şi de somptuozitate. Miniaturile folosite penfru ilustrarea manuscriselor profane sau religioase constituie o formă de exprimare artistică mai liberă, dovedind spontaneitate, putere creatoare şi suplefe, deoarece nu erau supuse canoanelor stabilite penfru celelalte arte. Ţesăturile pentru costume, draperii, covoare, etc., sînt executate cu multă fantezie şi reprezintă scene sacre sau profane, realizate în culori strălucitoare, din materiale scumpe (mătase, aur, etc.). Alături de pictură, de sculptură şi de mozaicuri, artiştii bizantini au excelat şi în lucrări de orfevrerie şi în tehnica smal-fului, realizînd cu multă artă obiecte de cult (calicii, legături de cărfi, cruci, etc.) sau profane (pasete, pahare, bijuterii, etc.). 1. Bizon, pl. bizoni. Paleoni.: Mamifer din ordinul Ungu- latae, subordinul Artiodactylae, seria Selenodontae, familia Bovideae, pe cale de disparifie totală. Se caracterizează prin regiunea frontală bombată. Speci3 Bison priscus Meyer (Zimbrul), care a trăit în fara noastră pînă la sfîrşitul secolului XVIII, avea frun- Bizon priscus. tea scurtă şi lată, iar coarnele, cilindrice, scurte. Ca fosilă, se întîlneşfe frecvent în depozitele cuaternare din regiunea Bucureşti, Ga laf i, efc. 2. Bizon, piele Ind. piei.: Piele pentru fefe de încălţăminte, tăbăcită combinei cu tananfi de crom şi vegetali, avînd imprimat pe fafă, prin presare la presa hidraulică, cu o placă gravată, desenul caracteristic al fefei pielii de bizon veritabil (Bison americanus). Sin. Bizon.. Se fabrică două feluri de bizon: bizon uns şi bizon neuns. Bizonul uns e o piele mai grea, pentru încălfăminte militară, încălfăminte de protecfie, etc., care se fabrică din piele de vacă şi de bou. Operafiile, pînă la tăbăcirea cu crom incluziv, sînt similare cu cele pe cari le suferă boxul de vită (v. Box). După neutralizare, pieile pentru bizon uns sînt vopsite în negru, apoi sînt unse cu uleiuri emulsionabile, şi sînf retă-băcite vegetal, astfel încît cel pufin o cincime din grosimea pielii, de fiecare parte, să fie pătrunsă de tanin. Pieile sînt stoarse şi sînt unse din nou în butoiul de impregnat, încălzit cu aer cald, cu un amestec de grăsimi cu temperatură de topire înaltă, format din seu, degras, parafină, sfearină, untură de peşte, etc. Finisajul se face fără vopsele de acoperire şi se termină prin presarea cu desenul de bizon. Fafa pielii trebuie să fie flexibilă şi să reziste la proba de îndoire în patru cu stratul papilar în afară. Alungirea sub o sarcină de 100 kg/cm2 de secfiune trebuie să fie de cel mult 25%, iar la rupere, de cel mult 80%. Rezistenfele trebuie să fie: la tracfiune, cel pufin 300 kg/cm2 de secfiune; la cusătură, cel pufin 100 kg/cm de grosime; la sfîşiere, cel pufin 30 kg/cm de grosime, şi trebuie să reziste cel pufin trei ore la proba de impermeabilitate. Pielea finită trebuie să aibă o contracfiune maximă de 10% la proba de fierbere. Bizonul neuns e o piele mai uşoară decît bizonul uns, dar mai grea decît boxul, folosită pentru fefe de încălfăminte civilă, de sport, de muncă, etc., şi fabricată din piele de mînzat şi de turmac, pînă la 12 kg, şi de malac, pînă la 10 kg. Fabricafia se efectuează în acelaşi mod ca şi pentru bizonul uns, cu deosebirea că' pielea e vopsită şi în alte culori decît negru, nu e impregnată cu grăsimi în butoiul cu aer cald şi e finisată cu coloranfi de acoperire, deoarece pielea finită trebuie să aibă o culoare uniformă şi să fie lucioasă. Fafa trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii de elasticitate ca şi la bizonul uns. Alungirea trebuie să fie de ce! mult 25% la o sarcină de 100 kg/cm2 de secfiune, cel mult 30% la crăparea fefei şi cel mult 65% la rupere. Rezistenfele trebuie să fie: la tracfiune, cel pufin 250 kg/cm2 de secfiune; la cusătură, cel pufin 100 kg/cm da grosime; la sfîşiere, cel pufin 30 kg/cm de grosime. Presarea cu desenul de bizon, atît la pielea unsă, cît şi la cea neunsă, se execută, în primul rînd, în scopul de a ascunde anumite defecte superficiale ale stratului papilar, cari în cazul unui finisaj neted ar împiedica croirea raţională şi economică a încălfămintei. Retăbăcirea vegetală se execută în scopul de a face fesutul pielii mai pufin plastic, astfel încît desenul de bizon imprimat în stratul fefei să nu dispară prin tragerea pielii pe calapod. Totodată, retăbăcirea vegetală stabilizează suprafafa pielii şi îi micşorează coeficientul de conducfibilifafe termică, aşa încît încălfămintea confecfionată din bizon asigură piciorului un confort mai mare, ‘şi deci bizonul e o piele pentru încălfăminte de uzură. s. Bizofaj: Sin. Teşifură (v.). 4. Bizofare: Sin. Teşire (v.). 5. Bizofaf: Sin. Teşit (v.). e. Bîhlă. Gen.: Apă stătută. (Termen regional, Moldova.) 7. Bînşag, pl. bînşaguri. Silv.: Vegetafie de copaci mici şi ierburi, cari cresc printre arborii unei păduri. (Termen regional.) s. Bîrnă, pl. bîrne. 1.'Cs.: Grindă de lemn cu cel pufin o fafă plană, obfinută prin cioplirea din gros a unui buştean lung, folosită pentru executarea perefilor masivi de lemn, a podurilor de lemn, a şarpantelor, a grinzilor planşeelor de lemn, a schelelor, a construcfiilor provizorii, etc. După numărul de fefe plane pe cari le poate avea, se deosebesc: bîrne cu o singură fafă plană, folosite în special la executarea elementelor marginale ale podurilor de lemn; bîrne cu două fefe plane, folosite în special la executarea perefilor masivi şi a elementelor centrale ale podurilor de lemn; bîrne cu patru fefe plane, numite cioplituri, folosite în special la executarea şarpantelor şi a planşeelor de lemn; (pentru elemente comprimate se folosesc bîrne cu secfiunea pătrată; penfru elemente încovoiate se folosesc bîrne cu secfiunea dreptunghiulară). Birnă 539 BKZ, carotaj ^ Lăfimea' fefe!or plane, la bîrneîe cu una sau cu două fefe, variază între 1/2 şi 1/4 din diametrul buşteanului. Bîrnele cu patru fete plane se deosebesc de grinzile ecarisate prin faptul că acestea din urmă au muchiile drepte (vii). 1. Bsrsiă. 2, Cs.,* Prin extensiune, buştean sau lemn rotund care se foloseşte la executarea. perefilor masivi de Semn. 2. Bîrnyire. Cs.: Ansamblul bîrnelor cari alcătuiesc o parte de consfrucfie sau un element de construcfie (planşeu, calea sau grinzile unui pod, etc,). s. BlrsS, pL bîrse, Agr,: Piesă de metal, componentă a trupifei plugului, care se asamblează cu partea superioară de grindeiul sau de rama plugului şi pe care se asamblează cormana, brăzdarul şi plazul, Bîrsa (v. fig.) poate fi înalfă sau joasă, Bîrsa înalfă se execută de obicei prin turnare, din ofel sau din fontă, şi se foloseşte Ia te- a)birsa înaltă;fa)bîr- . 1 sa joasa, renuri imburuiemfe, penfru a evita prinoerea buruienilor în spafiul dinfre grindei şi cormană, Bîrsa joasă se execută de obicei prin şfanfare. Bîrsa înaltă se foloseşte Sa plugurile cu fracfiune animală cu cadru şi cu antetren, şi la plugurile cu fracfiune mecanică cu cadru plat, iar bîrsa joasă se foloseşte la plugurile cu tracfiune animală fără antetren sau la plugurile cu tracfiune mecanică cu cadru curbat. 4. Sîrzekă. Ind făr.: Săniufă cu care se aduc, iarna, lemnele din pădure. (Termen regional, Transilvania şi Banat.) 5. Bîli, pi. bîie. M/ne; Bucată de lemn rotund, de mărime convenabilă, cu ajutorul căreia se îndeasă explozivul în gaura de mină. Sin. Burator, Fultuitor. (Termen regional.) e. Bîîcăr pl. bîtci. 1. Ind. făr.: Mică nicovală portativă, bă- tută uneori în capătul unui făruş, pe care cosaşul îl împlîntă în pămînt; pa ea îşi „bate" coasa cu un ciocănaş cu leafă. 7. Bsfeă. 2. Geogr.: Munte mic, în formă de con trunchiat, rotunjit şi despădurit, avînd coaste repezi. s. Bîtcă. 3: Movilă pe coasta unui deal sau a unui munte, (Termen regional, Moldova, Bucovina.) 9. Bîfcă. 4: Deal sau dîmb singuratic în mijlocul şesului. Sin. Măgură. 10. Bk Chim,: Simbol literal penfru Berkeliu. it. BKZ, carotaj V. sub Carotaj. Rîrse.