LEXICONUL TEHNIC ROMlN ELABORARE NOUĂ întocmită prin îngrijirea ASOCIAŢIEI ŞTIINŢIFICE A INGINERILOR Şl TEHNICIENILOR DIN R. P, R, (A. S. I. T.) I DE UN COLECTIV SUB CONDUCEREA Prof. Dr. Ing. REMUS RĂDULEţ 1 A-Ap EDITURA TEHNICĂ BUCUREŞTI, 1957 Asociaţia ştiin+ificâ a inginerilor şi tehnicienilor din Republica Populara Romînâ, peniru a sprijni tehnica şi ştiinţa romîneascâ, a editat în anii 1949***1956 Lexiconul tehnic romîn, opera de informare enciclopedica în domeniile tehnicii şi ştiinţelor ei de baza. Lucrarea, apârutâ în 7500 de exemplare, are şapte volume şi un indice alfabeiic, cu un total de 7689 de pagini. Ea cuprinde definiţiile şi principalele cunoştinţe referitoare la 48 763 de termeni directori de tehnica şi ştiinţa, în ordine alfabetica şi urmaţi d© iermenii corespunzători în cinci limbi străine. Aproape 400 de specialişti au colaborat, în anii 1947*’* 1956, la elaborarea materialului publicat în Lexicon. Un colecfiv infern a fâcut, afara de elaborări, coordonarea şi redactarea finala a articolelor. Institute şi colective de înalta specialitate au revizuit numeroase articole referitoare la termeni importanţi. Textele publicate sînt originale. Ele se bazeazâ, fie pe cunoştinţele şi experienţa personala a autorilor lor, fie pe surse primare de informaţie, ca articolele de specialitate, tratatele sau standardele. Nivelul textelor a fost adaptat nevoilor cititorilor: problemele cari prezintă interes peniru cercuri largi au fost făcute accesibile acestor cercuri, iar problemele de înalta specialitaie au fost tratate cu precizia pe care o cer cercuîile cari manifesiâ interes pentru ele. S-a acordat spaţiu mai mare specializaţilor reprezentate în industria noastrâ. S-a urmărit în principal sâ se delimiteze, sâ se clasifice şi sâ se ierarhizeze noţiunile diferitelor domenii de ştiinţa şi tehnica, pentru a permite inginerilor, oamenilor de ştiinţa, tehnicienilor şi lucratorilor din diferitele specialităţi tehnice sâ se înţeleagă fârâ ambiguitate. S-a urmărit ca cititorii sâ gâseascâ în Lexicon prima in-” formaţie de orientare, de care au nevoie cînd li se prezintă o problema noua. Prin aceasta lucrare, care are dimensiuni neobişnuite în ţara noastrâ, Asociaţia ştiinţifica a inginerilor fi tehnicienilor a contribuit la unificarea şi fixarea terminologiei tehnice, cum şi la ridicarea nivelului de cunoştinţe profesionale ai oamenilor muncii din patria noastrâ. La încheierea lucrărilor Lexiconului tehnic romîn, primele sale volume erau demult epuizate. De alia parte, în anii 1947—1956, în cari s-a elaborat Lexiconul, s-au dezvoltat în tara ncGsirâ noi ramuri de producţie, iar altele vechi au fost amplificate şi adîncite. Astfel, interferenţa aciiviiâţilor de specialitate a devenit fi mai frecventâ decît în trecut, iar cîmpul interesului tehnic s-a deplasct în parte spre sectoare noi sau spre domenii cari apar abia acum la orizont — şi cari trebuie sâ fie deci reprezentate înfr-o lucrare de informare tehnicâ. Odatâ cu aceasta, a crescut şi nevoia de completare permanentâ a cunoştinţelor de specialitate ale cadrelor noastre tehnice, ocupate în producţie şi cercetare. De aceea a trebuit ca, pâstrînd vechiul fel de organizare a activitâţii, sâ se completeze şi sâ se elaboreze din nou cea mai mare parte a materialului cuprins în Lexicon, adîncind informaţia tehnicâ şi strîngînd materialul, mai mult decît în trecut, sub termeni mai cuprinzători. Astfel, ediţia de faţâ este o nouâ elaborare care a devenit de fapt o nouâ lucrare, mult mai mare decît cea veche — şi care face împrumuturi relativ mici din prima elaborare a Lexiconului; în primul volum, aceste împrumuturi nu constituie nici o zecimfe din materialul nou. Numirea de Lexicon -— adicâ Dicţionar •— tehnic, deşi e în fond nepotrivitâ pentru lucrarea de enciclo- pedie tehnicâ pe care o prezentâm cititorilor, a fost, totuşi, pâstratâ, fiindcă s-a introdus într-o anumiiâ mâsurâ în cercurile noastre tehnice, prin prima elaborare a Lexiconului. S-a pâstrat şi organizarea de enciclopedie dupâ cuvinte directoare alfabetizatei care a fost considerata mai potrivita decît organizarea ca enciclopedie sistematica, pe materii, dupâ principiul îmbinării organice a cunoştinţelor. Explicarea sensului termenilor de specialitate a fost subordonata însâ în mâsurâ mai mare legaturilor generale, iar nivelul de prezentare a cunoştinţelor din diferitele domenii ale tehnicii a fost ridicat faţâ de vechea lucrare. Articolele au devenit astfel mai mari, înglobînd adeseori mai mulţi termeni din vechea elaborare, pentru a nu fârîmiţa informaţia şi pentru a putea pune mai bine în evidenţa legăturile. De asemenea, s-au introdus nu numai termeni, ci şi discipline şi ramuri tehnice noi. Traducerile în limbi strâine au fost suprimate, fiindcâ între timp au apârut cîteva dicţionare, cum şi fiindcâ în intervalul 1947—1956 termenii noştri tehnici au cîştigat stabilitate. Punînd la dispoziţia oamenilor muncii acest nou mijloc de consultare, mai amplu şi mai adînc decît prima elaborare, pentru a le permite sâ se informeze repede asupra problemelor de specialitate tehnicâ, fârâ ca, în acest scop, sâ aibă nevoie de un studiu special, detaliat, Asociaţia ştiinţifică a inginerilor şi tehnicienilor îşi îndeplineşte una dintre sarcinile principale în munca de ridicare a calificării cadrelor tehnice. Colectivul Lexiconului tehnic romîn PRIMA ELABORARE A LEXICONULUI TEHNIC ROMÎN COLABORATORI Alexandrescu Grigore, Alexandru E., Andreaş C., Andreescu-Cale Ion, Andrifoiu Nicolae, Andronescu Lydia, Andronicescu Dionisie, Andruşcă Gh,, Angelescu Eugen, Anghel Gh., Ânghel Ion Valeriu, Antonescu Const., Antoniu S. Ion, Arie A. Arie, Aronovici Sami, Aslan Henri, Atanasiu Ion, Avramescu Aurel, Babaleanu Paul, Badea Ion Arsenie, Badea Miu, Bakonyi Coloman, Balaban Alexandru, Bara Henri, Bărbii ian Dan, Bădan Nic,, Bădărău Alexandru, Bălan Irma, Bălan Ştefan, Bâlfeanu M.f Bântş Artur, Bărbat Teodor, Bărbulescu Florin, Bărbulescu Ştefan, Bîrdeanu Const., Bîrglăzan Aurel, Beiu Paladi, Beldie AUxandru, Beleş Aurel, Beleş A. Ion, Beleş E. Ion, Bercovici Martin, Berger T., Bertume Ion, Bianu Ion, Bistriceanu Evdochia, Blum Isac, Blumen Jean, Boguleanu Gh., Bontea Gh., Borcea Dumitru, Bordeianu Theodor, Boţea Emil, Bofin Alexandru, Botzan Marcu, Braha Adiian, Branischi Alexandru, Bratu Emilian, Briscan D., Bubulac Mircea, Bucur Octavian, Bucur Paulina, Budeanu Constantin, Bunea Victor, Burcea Paul, Burghelea T., Buzdugan Gh., Canarache Andrei, Cantuniari Cristu Ion, Caracostea Andrei, Carafoli El ie, Carfianu Gh., Cazacu Valeriu, Caz im ir Emil, Cărare Octavian, Cerchez Vasile, Cernescu Nic., Chisel Herman, Chijulescu Georgeta, Chifulescu Traian, Ciolan Ion, Ciorănescu Ecaterina, Ciorănascu Nic., Ciorăscu Florin, Ciplea Liciniu, Cismaru Dumitru, Cişmigiu S. Alex., Cocheci V., Codarcea Alexandru, Codreanu Traian, Cohen Simion, Colfatu Emanoil, Condacse Nicolae, Condrea Sergiu, Coniver Sache, Consfantinescu Alexandru, Consianiinescu-Cătuneşfi Simion, Constantinescu Gheorghe, Consfantinescu lancu, Constantinescu Nicolae, Corlăfeanu I., Cornea Ioana, Cosfeanu Gheorghe, Cost in Dan, Cosîescu Maria, Cotigaru Buium, Cofovu Octavian, Cofovu Virgil, Cozin Herbert, Creangă Constantin, Dacu Constantin, Dan Paul, Davidescu Alexandru, Davidescu Ion, Demetrescu llie, Demetrescu C, llie, Diaconescu Vasile, Dinescu Nicolae, Dinescu Tudor, Dinijă Ion, Dobrescu Ştefan, Dobrovici Bacalbaşa, Dodu Arisfide, Dragomir V., Dragoş V., Dravăf V., Drăgan Gleb, Dragănescu Adela, Drăghicescu Paul, Drăgulanescu Dumitru, Dumitrescu-Enacu Anghel, Dumitrescu N., Dumitrescu Valentin, Eckstein Silviu, Eigeles Sigmund, Eisler Bruno, El iade Gheorghe, Eiianu Ion, Eliescu Grigore, Felea I., Finfescu Dan, Fischer Elias, Florescu Teodor, Fostiropol C., Franfiu Ion, Genjiu luliu, Georgeacopcl Eug., Georgescu Amedeu, Georgescu C. Const., Georgescu Gh., Ghelase Gh., Ghelmeziu N., Ghenadescu Dan, Gheorghifă Şfefan, Gheorghiu Adrian, Gheorghiu A. Const., Gheorghiu A. Miron, Ghica Alexandru, Ghika Budeşfi Şfefan, Ghircoiaşu Corneliu, Giurgea Margareta, Giuşcă Dan, Goldner Eugen, Golfrachf W,, Grigoriu Alexandru, Grossmann Lilly, Guşuleac Mihai, Haitinhandler Mafeaş, Hamburger Leon, Hangan Mihai, Haraii J., Hazan Nic., Herovanu Mircea, Herşcovici Iustin, Heschia Hugo, Heuman Samuel, Hievca D,, Hrisanide Dumitru, Huber Panu Ion, Hulea Ana, Hulubei Horia, lacobescu Gh., Ijacu Sepfimiu, llie Mircea, loanid George, loanid Nicolae, lonescu Grigore, lonescu Haralamb/e, lonescu Mircea, lonescu Muscel losif, lonescu-Siseşti Gh., Irimescu Son, Jojea Teodor, Karnioi Zissu, Keminger Paul, Killman Victor, Kiossa Laurenfiu, Kirmaier George, Klang Marcel, Kraus losif, Leahu Xenofon, Lozinski Eugen, Lubenescu Dan, Ludvig Solomon, Lungu Ion, Manea Gheorghe, Mauguş Nicolae, Manolescu Gabriel, Manoliu Mihai, Mantea Ştefan, Marcu Vasile, Marcus Sergiu, Marinescu Ion, Marinescu Matei, Marinescu Stei ian, Mariş Marius, Mateescu Cristea, Mayer Al. Gh., Mărgărit Nicolae, Mătăsaru Traian, Mîndru Eugen, Mendelsohn Naţie, Mihail Sergiu, Mihăileanu N. N., Mihăilescu Cornel, Mihăilescu Mircea, Mihăilescu Nicolae, Mihăilescu Tiberiu, Mihoc Gh., Moisil Gheorghe, Moisil Ion, Moisescu Anton, Morariu luliu, Morgan Paul, Moscovici Elias, Mofaş Ion, Mureşanu Traian, Nachbar Beno, Nădaşan Ştefan, Nedelcu C. O., Negrescu Traian, Nenijescu D. Cosfin, Nerescu Ion, Neumenn Carol, Nicolau Bîrlad Gh., Nicolau Edmond, Nicolescu Nicolae, Niculescu Matei, Niculescu Sorin, Novacu Valeriu, Obreanu Fiiip, Olfeanu Constantin, Oncescu Nicolae, Onicescu Ocfav, Onijiu Florin, Oprescu Gh., Orădeanu Titus, Oraşeanu Gherasim, Oroveanu Tudor, Ovanezian Agop, Pamula P.r Pantazi Ion, Pap iu C., Parfeni Cezar Antoni, Pa vel Dorin, Pavelescu Lazăr, Pavîovschi Gh., Pătraşcu R., Penescu Cornel, Perlea Dan, Peter Andrei, Pefraşcu Sever, Pefrescu Gheorghe, Petre seu Şfefan, Pefruşcu Anatolie, Piatcovschi Theodor, Pop Radu, Popa Aurel, Popa Traian, Popescu Caius, Popescu Consf., Popescu Emanoil, Popovici Andrei, Preda Alexandru, Prişcu Radu, Profiri Nicolae, Rachmuth I., Radeş Romeo, Raica Zoltan, Raşeev Sergiu, Rădulescu T., Rădulescu Vlad, Radulei Remus, Rău Alexandru, Roşea Dumitru, Rucareanu Nicolae, Rulea Gheorghe, Safir I6nat, Saghin llie, Săveanu Lucius, Savulescu Mamulea Olga, Sburlan Dimifrie, Scrib nic Valentin, Sebeşan Ştefan, Secară Gh., Simionescu Mircea, Sinescu Achile, Spătaru Alexandru, Spifzer Israel, Stamatiu Mihai, Stan Aurelian, Sfăncescu Ion, Stănciulescu Gh., Stanculescu Florea, Stănculescu Ion, Stănculescu Mircea, Steinberg Carol, Sfeinberg Heinrich, Sfeopoe Alex., Stere Roman, Stinghie Vintilă, Stoenescu Alexandru, Stoenescu Oscar, Stoîcescu Lazăr, Strafilescu Alexandru. Stratilescu Ion, Sturza Ion, Szel Pavel, Şaraga Ernest, Şeptilici Râul, Şerban Mihail, Şlaicher Sicismund, Ştefanescu Cleudiu, Şfefenescu Goangă, Ştefănescu Ion, Ştefănescu Mihai, Ştefănescu-^ea-? Constaj^tinţ Şfefănescu" Safe,ba,, Tacu Florentina, Tanăsescu Tudor, Tîrziu Şfefan, Teodorescu C. Constantin, Teodore^cu I., Teodorescu Ni^plee, TiIifcaşa' Nicolae, Tipei Nicolae, Toma G., T®mescu Nic., Toporescu Etnesf, Trandafirescu Gheorghe, Trofin Elena, Trofin Bşţre, Tudorică Spirea, Tijeica Gabriela, Tifeica Radu, Tifeica Şerban, Tujuianu Marian, Ulmanu J,, Valentin Alfoqs, Valeriu, Adrian, Vanei Gheorghe, Vasile llie, Vazaca Crisfofor, Vîlcovici Victor, Vînfu Valeriu, Vencov Ştefan, Verona Renala, Verfenstein Mathieu, Vlad Aurel, Vlădea Ion,. Vl^descu Ion, Voronca A., Zamfirescu Ion, Zapan Mihail, Zănescu Aurel, Zif Martin, Zugrăvescu Ion, Zwecker Hugo, ELABORAREA NOUĂ A LEXICONULUI TEHNIC ROMÎN COLABORATORI Adrian Constantin, inginer (Industria textilă) Âftenliu Alexandru, inginer (Industria cărbunelui) Andrei Ştefan, inginer (Aviafie) Antonescu Ion, inginer, asistent universitar (Geotehnică) Antoniu C., inginer, conferenfiar Academia Militară (Transporturi) Antoniu S. ion, doctor inginer, profesor universitar (Electrotehnică, Aparate de măsură) Atanasiu Ion, doctor inginer, profesor universitar (Electrochimie) Avramescu Aurel, doctor inginer, conferenfiar universitar, membru corespondent ai Academiei R,P,R, (Electrotehnică, Aparatură) Badea Ion Arsenie, inginer, conferenfiar universitar (Industria chimică, Aparate) Bal L., doctor în Ştiinfe, conferenfiar universitar (No-mog rafie) Baldovin Mihai, inginer (Industria lemnului) Barbu Virginia, doctor în Ştiinfe, conferenfiar universitar, laureat al Premiului de Stat (Paleontologie) Bădan Nicolae, inginer, profesor universitar (Industria textilă, Filatură) Bălan Ştefan, doctor inginer, profesor universitar, membru corespondent al Academiei R.P.R., laureat al Premiului de Stat Bălănescu Grigore, doctor în Ştiinfe (Industria alimentară) Bistriceanu Evdochia, inginer (Industria textilă, Industria pielăriei) Bocioagă Viorica, doctor în Ştiinfe (Industria alimentară) Boerescu Cesar, inginer (Telecomunicaţii, Propagarea undelor) Braniski Alexandru, doctor inginer (Materiale refractare) Bratu Emil ian, doctor inginer, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat (Industria chimică, Procedee şi Aparate) Bucătaru Ion, inginer (Industria alimentară) Buîtu August, inginer (Utilaj minier) Canfuniari Cristu Ion, inginer (Maşini, Termotehnica) Cantuniari Ion, doctor în Ştiinfe (Chimia petrolului) Caracostea Andrei, inginer, profesor universitar (Poduri şi construcţii metalice) Carfianu Paul, inginer (Electrotehnică, Telecomunicaţii) Chelaru Gheorghe, inginer (Transporturi-auto) Chiose Mihai, inginer, profesor universitar (Industria textilă, Tricotaje) Chisel Herman, inginer (Agricultură) Chifulescu Georgeta, arhitectă (Arhitectură, Urbanism) Chifulescu Traian, arhitect, lector universitar (Arhitectură, Urbanism) Ciocîrdel Redu, doctor în Ştiinfe (Hidrogeologie) Ciorenescu Ecaterina, doctor în Ştiinfe, conferenfiar universitar (Farmacie, Produse farmaceutice) Ciplea Liciniu, doctor inginer, profesor Academia Militară (Tehnică militară, Chimie) Cismaru Dumitru, doctor în Ştiinfe, profesor Academia Militară (Explozivi) Condacse Nicolae, inginer, conferenfiar universitar (Tracţiune electrică) Condrea Sergiu, inginer, profesor universitar (Telecomunicaţii, Telefonie) Coniver Sache, doctor în Şliinfe (Chimie, Farmacie ga-lenică, Tehnică medicală) Consfantinescu Liviu, doctor în Ştiinfe, conferenfiar universitar (Geofizică) Consfantinescu Mihai, inginer (Hidrologie) Cosmin Gheorghe, inginer, lector universitar (Aparate electrice) Costăchel Aurei, inginer, conferenfiar universitar (Topografie, Geodezie) Cosfeanu Gheorghe, doctor în Ştiinfe, profesor universitar (Chimie fizică, Chimie analitică) Costescu Dan, inginer (Mase plastice) Cotej Petre, doctor în Ştiinfe, conferenfiar universitar, laureat al Premiului de Stat (Geomorfologie, Geografie) Cozin Herbert, inginer, conferenfiar universitar (Maşini-unelte) Cuparencu Romulus, doctor veterinar (Zootehnie) Dan Mihail, inginer, conferenfiar universitar (Topografie) Davidescu Ion, arhitect (Arhitectură, Urbanism) Dăscălescu Aurelian, inginer, laureat al Premiului de Stat (Utilaj minier) Delcea Dumitru, inginer (Tehnică medicală) Demetrescu C. llie, doctor inginer (Industria lemnului) Dodu Arisfide, inginer (Industria textilăj Tricotaje) Duca Zolfan, inginer, conferenfiar universitar (Metalurgie prelucrătoare) Dugăeşescu Dan, inginer (Maşini agricole) Dumitrescu-Enacu Anghel, inginer, iicenfiat în Matematice, asistent universitar (Metalotehnică, Transporturi, Termotehnică) Eîfimie Cristea, inginer, asistent universitar (Construcţii civile şi industriale) Evghenicb Constantin, inginer (Exploatări petroliere, Extracţie) Fichman L,, inginer (Electrochimie) Filimon Râul, inginer, profesor universitar (Topografie, Topografie minieră) Filotti Alexandru Gabriel, inginer (Agricultură) Gabrielescu Vasile, inginer, licenfiat în Matematice (Me-talotehnică) Gavăf Ion, doctor în Ştiinfe, laureat al Premiului de Stat (Industria chimică, Mase plastice) Genjiu luliu, inginer (Metalurgie) • Georgescu-Gorjan Ştefan, inginer (Utilaje, Metalotehnică) Gheorghiu A. Costin, inginer, profesor Academia Militară (Telecomunicaţii, Telefoane) Gheorghiu A. Miron, inginer, profesor Academia Militară (Poduri) Gherghe Gheorghe, inginer (Instalaţii sanitare) Goîdfracht Theodor, inginer, asistent universitar (Hidraulică subterani) Grigore Ion, ceolog, lector universitar, laureat al Premiului de Stat (Petrografie, Geologie) Grigorescu Clement, inginer, asistent universitar (Utiiaj minier) Grigoriu Alexandru, licenfiat în Ştiinţe, lector universitar (Meteorologie) Grumăzescu Mircea, inginer (Acustică) Hanganu Sanda, inginer, asistentă universitară (Mecanică) Herovanu Mircea, doctor în Ştiinfe, conferenfiar universitar (Meteorologie) Herşcovici Paul, inginer (Metalurgia. neferoaselor) Heschia Hugo, inginer (Metalotehnică, Căi ferate, Navi-ga/ie) Hoffman Silviu, inginer (Coloranţi) Hortstein Heinrich, inginer, profesor universitar (Instalajii sanitare) llie Ana Maria, inginer (Industria alimentară, Cosmetică) loachim Grigore, inginer, profesor universitar (Exploatarea petrolului) loanid George, doctor în Ştiinfe (Tehnologie organică) lonescu V, Dan, inginer (Electrotehnică, Tracţiune, Distribuţie) lonescu V, Dumitru, doctor în Ştiinfe, profesor universitar (Analiză matematică) lonescu-Muscel iosif, inginer, profesor universitar (Industria textilă, Materii prime) lonescu Traian, inginer (Electrotehnică, Tracţiune, Distribuţie) Irimescu Ion, doctor în Ştiinfe, lector universitar (Chimie, Industria chimică) Ivanov Ion, inginer (Industria alimentară) Kraus losif, inginer, lector universitar (Drumuri) Lăzărescu Vasile, inginer, lector universitar (Geologie structurală) Lehr Hugo, inginer, profesor universitar (Geotehnică) Manilici Vasile, doctcr în Ştiinfe, profesor universitar (Cristalografie, Mineralogie) Manolescu Gabriel, inginer, conferenfiar universitar (Fizică, Zăcăminte) Manoliu Ion, inginer, conferenfiar universitar (Căi navigabile) Marcus Sergiu, inginer, laureat al Premiului d© Stat (Industria pielăriei) Marin Alexandru, inginer (Cinematografie) Marinescu I,, inginer (Industria alimentară) Mariş Marius, inginer, conferenfiar universitar (Telecomunicaţii, Căi ferate) Mărgărit Nicolae, inginer (Canalizare) Mătăsaru Traian, inginer, conferenţiar universitar (Drumuri) Mendelsohn Naţie, inginer, profesor universitar (Tehnologie anorganică) Metsch Max, inginer (Exploatarea petrolului) Mihăilescu Nicolae, inginer, conferenfiar universitar, laureat al Premiului de Stat (Coordonare tehnică; Geologie, Mine, Petrol) Mihăilescu Tiberiu, doctor în Şiiinfe, profesor universitar (Geometrie) Miliutin Anatoiie, inginer, conferenfiar universitar (Exploatarea petrolului, Foraj) Misiri iu Eiisabefa, doctor în Ştiinfe, asistentă universitară (Paleontologie) Mitran Grigore, inginer, conferenfiar universitar (Căi ferate) Morărescu P., inginer (Metalotehnică, Utilaj, Prelucrare) Morgan Paul, inginer (Industria cauciucului) Motaş Ion, licenfiat în Ştiinfe, lector universitar (Stratigrafie) Mofoc Dumitru, doctor în Ştiinfe, profesor universitar (Chimie agrico.'ăj Mureşanu Traian, inginer, profesor universitar (Industria texlilă, Ţesătorie) Nachmias Gaston, inginer, asistent universitar (Utilaj electric) Nerescu Ion, inginer, conferenfiar universitar (Termo- tehnică) Neumann Carol, inginer, laureat al Premiului de Stat (Coordonare generală) Nicolau-Bîrlad Gh., doctor inginer, profesor universitar (Fotogrammetrie) Nicoiescu Nicolae, inginer, conferenfiar universitar (Geometrie descriptivă, Desen) Niculescu Isaia, doctor inginer, conferenfiar universitar (Organe de maşini, Utilaj minier) Oncescu Nicolae, doctor în Ştiinfe, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat (Geologie generală) Oprescu Gheorghe, inginer (Industria hîrtiei) Oradeanu Titus, inginer, conferenfiar universitar (Industria lemnului) Oreviceanu Mircea, inginer (Exploatarea petrolului) Oroveanu Tudor, inginer, conferenfiar universitar (Mecanica fluidelor) Ofel Ion, doctor veterinar (Industria alimentară) Papadache llie, inginer (Telemecanică) Parepeanu Gheorghe, inginer (Materiale de construcţie, Lianţi) Patrulius D., doctor, asistent universitar (Stratigrafie) Penescu Cornel, inginer, conferenfiar universitar (Mecanisme j Pefer Andrei, inginer (Metalotehnică, Organe de maşini, Utilaj agricol) Petraşcu Emil, doctor inginer, profesor universitar (Radio-comunicaţii) Pefraşcti Sever, doctor în Ştiinfe, inginer, laureat a! Premiului de Stat (Fungicide) Petre Augustin, inginer (Aviaţie) Pivnicieru Constantin, inginer (Cinematografie) Pîrvulescu Nicolae, doctor inginer, profesor universitar (Exploatarea petrolului) Plăcinfeanu Ion, doctor în Ştiinfe (Mecanică) Poenaru Mihai, inginer (Metalurgie, Siderurgie) Popa Mircea, inginer, lector universitar (Maşini electrice) Popescu Caius, inginer, conferenfiar universitar (Căi ferate) Popescu Cornel, inginer (Industria pielăriei) Popescu Emanoil, inginer (Materiale de construcţie, Ceramică) Popescu Mihai, inginer, profesor universitar (Aviaţie) Popescu Ovidiu, inginer (Industria alimentară) Popovăf Mircea, doctor în Ştiinfe (Pedologie) Prişcu Radu, inginer, conferenfiar universitar (Hidrotehnică) Rădulescu Gheorghe, doctor inginer (Industria petrolului) Rădulescu Teodor, inginer, conferenfiar universitar (Industria lemnului} Radulef Remus, doctor inginer, profesor universitar, membru corespondent al Academiei R.P.R., laureat * al Premiului de Stat (Matematice, Fizică, Electrotehnică) * Reţea Gheorghe, doctor în Ştiinfe economice (Ambalaj) Roth A,, inginer (iluminat) Sachelarie I. Paul, inginer (Construcţii civile şi industriale) Savu Alexandru, inginer (Industria alimentară) Săndulescu Dumitru, inginer, conferenfiar universitar (Chimie fizică) Sburlan Dimitrie, inginer, profesor universitar (Silvicultură, Industria lemnului) Scorfaru Alexandru, inginer, conferenfiar Academia Militară (Geodezie, Astronomie) Sebeşan Ştefan, inginer, conferenfiar universitar (Căi ferate) Slave T., inginer (Industria alimentară) Soare Dumitru, inginer (Electrotehnică) Solomon Niculae, inginer (Agricultură) Sprincenatu Mihai, inginer (Utilaj) Stamatiu Mihai, doctor inginer, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat (M/neJ Sfrsşun Leonid, inginer (Cinematografie) Stănciulescu Gheorghe, inginer (Metalurgie) Stanescu Eugen, inginer, candidat în Ştiinfe tehnice, conferenfiar universitar (Geofehnică) Steînberg Henri, inginer (Poligrafie) Sfernberg Lazăr, inginer (Metalurgie, Metalotehnică) Stinghe Vlntilă, inginer, profesor universitar (Silvicultura) Stiopol Viorica, licenţiată în Ştiinfe, lector universitar (Geochimie) Sfoianovici Teodor, inginer, asistent universitar fGeo-tehnică) Stoleru Boris, inginer (Electrotehnică) Suciu Gheorghe, doctor inginer, profesor universitar f/n-’ dustria petrolului) Şenchi Eugen, inginer (Instalaţii sanitare) Şeptilici Râul, inginer, conferenţiar universitar (Optică) Şerbănescu Ion, doctor în Ştiinfe (Geobotanică) Ştefănescu Claudiu, inginer, conferenfiar universitar (Turnătorie) Ştefănescu C. Itf inginer, profesor universitar (Industria textilă, Ţesătorie) Ştefănescu Gheorghe, inginer, profesor universitar (Construcţii de lemn şi Zidărie) Ştefănescu-Nica Constantin, inginer (Construcţii, Mate-riale de construcţie, Rezistenţa materialelor)’ Ştefănescu Nicolae, inginer (Explorări, Exploatarea petrolului) Tacit Mircea, inginer (Organe de maşini) Taşcă Dan, inginer (Hidraulică) Tărăboi Vcsile, inginer, lector universitar (Organe de maşini) Timotin Alexandru, inginer, lector universitar (Telecomunicaţii, Electrotehnică) Tipeî Nicolae, inginer, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat (Aviaţie) Tocan Dumitru, inginer, lector universitar (Exploatarea petrolului, Foraj) Toma C., inginer (Industria alimentară) Trifu Ion, doctor inginer (Industria tutunului) Trofin Elena, inginer, lector universitar (Hidraulică) Trofin Petre, inginer, conferenfiar universitar (Alimentări cu apă) Ţintă Florin, inginer (Telecomunicaţii) Jifeica Radu, doctor în Ştiinfe, inginer, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat (Matematice, Fizică, Chimie fizică) Uşer Isac, inginer, asistent universitar (Mine, Aeraj) Vanei Gheorghe, inginer, profesor universitar (Prepararea minereurilor) Vasilache Sergiu, inginer, licenfiat în Ştiinfe, profesor universitar (Matematice) Vosilescu SI ie, inginer (Industria alimentară) Vszaca Chrisîofor, inginer, profesor universitar (Telecomunicaţii, Electronică) Vintilă E», doctor inginer (Industria lemnului) Visserion Alexandru, inginer, profesor universitar (Siderurgie, Metalografie) Vitănescu Constantin, inginer (Metalurgie) Vîlsănescu Vasile, inginer (Energetică) Vîntu Valeriu, doctor în Ştiinfe, profesor universitar» laureat al Premiului de Sfat (Chimie organică) Vlad Aurel, inginer, lector universitar (Drumuri) Vlad Paul, inginer (Coloranţi) Vladimirescu Ion, inginer, conferenfiar universitar (Hidro-grafie, Hidrologie) Voinea Dinu, inginer (Electricitate, Transporturi, Distribuţie) Voinescu Victor, comandor (Navigaţie) Winfer Gerhardt, inginer (Metalotehnică) Zaharia Simion, inginer (Cinematografie) Zamfirescu Ion, inginer, profesor Academia Militară (Tehnică militară, Armament) Zinca Dumitru, doctor inginer, profesor Academia Militară (Tehnică militară, Gaze) Zugrăvescu Ion, doctor în Ştiinfe, profesor universitar (Chimie biologică) Zwecker Hugo, inginer (Metalotehnică, Metalurgie, Industria lemnului) COLECTIVUL DE COORDONARE Bistriceanu Evdochia Carfianu Paul Dumitrescu-Enacu Anghei Heschia Hugo Irimescu Ion Mihăilescu Nicolae Neumann Carol Peter Andrei Ştefănescu-Nica Constantin Timotin Alexandru Ţijeica Radu Zwecker Hugo COLECTIVUL DE PREGĂTIRE A MANUSCRISULUI Şl CORECTURĂ Bălaifă Ciaudia # Beidianu Vaîeria Dobrescu Alexandru Frăfila Eugen Hristescu Rodica Kollscheg Âlfred Niculescu C. H, Niculescu Gabriela Orăşanu Gherasim I. ABREVIAŢII ant. antonim m- rneta- p. s. punct de col. coloană mol. moleculă p. t. punct de const. constant, constantă nr. at. număr atomic sin. sinonim d- dextro- o- orto- sing. singular gr. at, greutate atomică P- para- gr. mol. greutate moleculară p., PP- pagină, pagini v.f V. vezi gr. sp. greutate specifică p. f. punct de fierbere % la sută 1- • ievo- pi- plural °/oo la mie S-au folosii în Lexicon simbolurile standardizate ||. ABREVIAŢII PENTRU DISCIPLINELE REPREZENTATE ÎN LEXICON Â Agr. Agrotehnică(AgronomiefMa- şini şi instalaţii agricole, Agricultură) Al im, apă.................Alimentări cu apă Arh........................Arhitectură Arta.......................Artă Arte gr............Arta grafice Asfr.......................Astronomie Av ........................Aviafie (Construcfii aeronau- tice, Navigaţie aeriană) B Bel. • ............Beton Biol.......................Biologie Bot. • •••••.•• Botanică C Cad,................... Cadastru CanaL ..••••••• Canalizare C. f. • • * * • * * * * * Căi ferate (Construcţia de cai ferate, Circulaţie, Exploatare) Chim...........................Chimie (Generalităţi, Chimie analitică, Chimie anorganică) Chim. biol. ••*•••• Chimie biologică (Chimie organică) Chim. fiz......................Chimie fizică Cinem..........................Cinematografie C/c. e.........................Calculul erorilor C/c. pr........................Calculul probabilităţilor C/c. t....................' • • Calculul tensorial C/c. v.......................... Calculul vectorial Cs,............................Construcţii (Construcţii civile şi industriale, Fundaţii şi te-rasamente, Construcţii metalice) Drum D Drumuri Elf, . . . . *.Electricitate şi Electrotehni- că (Aparataj, Electrochi-mie, Electronica industrială, Tracţiune, Distribufie, Utilaj electric, Maşini electrice, Transport) Energ. ■ • *..............Energetică ExpL .......... Explozivi Expl. pefr, ....... Exploatarea petrolului (Foraj, Extracţie, Fizica zăcămîn-tului, Explorări) F Farm, ......... Farmacie (Produse farmaceutice, • Chimie galenică, Chimie farmaceutică) Fiz........................Fizică (Fizică generală, Acus- tică, Optică, Fizică mole- • culară şi atomică) Fofgrm................ Fotogrammetrie Foto.............. • • • • Fotografie Fund; ......... Fundafii G Gen.................. Generalităfi (Simboluri) Geobot.....................Geobotanică Geochim....................Geochimie Geod. .....................Geodezie Geofiz................ Geofizică Geogr,...............* • Geografie (Geografie fizică, Geomorfologie) Geol. .....................Geologie (Geologie genera- lă, Hidrogeologie, Geologie economică, Geologie inginerească, Geologie structurală) Geom................. Geometrie (Geometrie ana- litică, Geometrie în plan şi în spaţiu, Geometrie descriptivă şi perspectivă, Desen) Geo t......................Geofehnică ig. ind. * ■ II, . . . Ind. alim. ind. cb. • ind. chim, ind. hirt. Ind. lemn. Ind. pefr, Ind. piei. Ind. st. c. Ind. text. Ind. făr, Insf. san. A4af. • • Mat. cs. Mec. Meteor. Mefg. * Metf. Mine H Hidr. ........................Hidraulică (Hidraulică subte- rană, Hidrologie, Mecanica fluidelor) ^ Hidrot. ■ • ..................Hidrotehnică (Construcţii hi- drotehnice, Irigaţii, Baraje, Căi navigabile) Mineral. Ms. . . I Igienă industriala iluminat Industria alimentară (Industria tutunului, Industria ule-iurilor şi a grăsimilor, Cos-metică) industria cărbunelui Industrii chimice (Tehnologie organică, Tehnologie anorganică, Mase plastice, Chimia petrolului, Coloranţi, Aparate de control, Industrii chimice speciale, Procedee şi aparate, Industria cauciucului, Fungicide) Industria hîrtiei şi a celulozei Industria lemnului Industria petrolului Industria pielăriei Industria sticlei şi a ceramicii Industria textilă (Filatură, Tricotaje, Jesătorie, Materii prime) Industrii ţărăneşti Instalaţii sanitare M Matematice (Aritmetică, Ai-gebră, Trigonometrie, Analiză matematică, Teoria mulţimilor) Materiale de construcţie (Industria cimentului, Mate-riale refractare, Lianţi) Mecanică Meteorologie Metalurgie (Metalurgie fizică, Siderurgie, Metalurgia neferoaselor) Metalotehnică (Prelucrare, Utilaj, Turnătorie, Produse metalice, încercări de materiale) Mine (Exploatare, Utilaj minier, Aeraj, Prospecţiuni şi explorări) Mineralogie (Cristalografie) Măsuri Maşini (Maşini de forţă, Mecanisme, Maşini-unelte, Maşini de lucru, Organe de maşini) N /s/av, Navigafie (^Navigaţie fluvială şi maritimă, Construcţii na-vale) Nomg............... Nomografie O Opt, ....»••••• Optică (Optică industrială şi instrumentală) P Paleonf. ........ Paleontologie Ped. ...••••••• Pedologie Petr. * • *..................Petrografie pisc. ....•*•••• Piscicultura pod. • * • *.................Poduri (de lemn, metalice, de zidărie, etc.) Poligr........................ Poligrafie Prep. min. ....... Prepararea mecanică (a minereurilor şi a cărbunilor) R Rez, mai.....................Rezistenjamaterialelor (Elas- ticitate) S S/lv*........................Silvicultură Stand. Standardizare Sf. ess..................'. . . Statica construcţii lor (Stabili- tate) Stratigr. ....................Stratigrafie î Tehn. • • • •........Tehnică (în general) Tehn.med. ....... Tehnică medicală Tehn. mii. ....................Tehnică militară (Armament, Fortificaţii, Gaze) Telc, Telecomunicaţii (Telefonie, Radiocomunicaţii, Televiziune, Telegrafie, Electronică) Termot. ........ Termotehnică, industria frigului Tni............................Tuneie Topog. • • • ........Topografie Transp................... Transporturi (rutiere, fero- viare, navale, aeriene) Urb. ..........................Urbanism Z Zcol...........................Zoologie Zooî, .................... Zootehnie A,a:A,a 1. A 1. Geom.: Simbol literal pentru arie. 2. A 2, F/z.: Simbol literal pentru lucrul mecanic. 3. A 3. Fiz.: Simbol literal pentru valoarea reciprocă a echi- valentului în lucru mecanic al unităţii de măsură a căldurii; A= 1/427 kcal/kgm. 4. A 4. Fiz.: Simbol literal pentru potenţialul vector din care derivă inducţia magnetică. 5. A 5. Nav.: Simbol pentru coeficientul de aproximaţie ai deviaţiei constante a acului magnetic, provocată de părţile metalice ale navei: , Esc+sa/ 8 unde 8C sînt abaterile acului faţă de punctele cardinale N, S, E şi V, iar 61 sînt abaterile acului faţă de punctele inter-cardinale NE, NV, SE şi SV. în general, mărimea A are valori mici. 6. A mecanic. Nav.: Eroarea liniei de credinţă a busolei faţă de planul longitudinal-vertical (diametral) al navei. 7. A Fiz.: Simbol literal pentru amper, unitate de măsură a intensităţii curentului electric, de utilizat numai după valori numerice. 8. Â Ped..* Orizontal solului. V. Orizont sub Profilul solului. ° ° 9. Â Fiz.: Simbol literal pentru angstrom (v.), unitatea de măsură a lungimii, de folosit numai după valori numerice; 1 Â = 10~8 cm. 10. a Mec.: Simbol literal pentru acceleraţia lineară. 11. a Gen.: Simbol literal pentru ar, unitate de măsură a ariei, de utilizat numai după valori numerice. 12. 31 Nav.: Simbol literal pentru unul dintre coeficienţii exacţi ai busolei magnetice, egal cu raportul dintre forţa directoare medie X a magneţilor busolei şi componenta ei după direcţia est magnetic: 31 = 7 sau 31-sin A, unde d şi b sînt diametrul şi lungimea barelor de oţel moale, iar A e coeficientul de aproximajie (v.) al deviaţiei constants a acului magnetic. îs. a Fiz.:Simbol literal pentru coeficientul dedilataţie lineară. 14. [a]^F/z.: Simbol literal pentru valoarea puterii rotatorii specifice a unei substanţe pentru radiaţia de. lungime de undă X, la temperatura t. Se foloseşte în special [a]^00, D reprezentînd lungimea de undă medie ?i = 5893 A a radiaţiei galbene a sodiului. 15. a, particulă ~ Fiz.: Nucleu de heliu (fHe), emis de unele substanţe radioactive. O particulă a are masa m=6,644°10~24 g şi o sarcină electrică pozitivă egală în valoare absolută cu dublul cuantei electrice sau al valorii absolute a sarcinii electrice a electronului: e = 1,601*10~9 couîombi. V. şi Radiaţie a. ie. a, radiate V. Radiaţie a. 17. a, raze V. Radiaţie a. îs. Âalenian. Sfrafigr.: Etaj al Jurasicului, care constituie trecerea de la Liasic (Jurasicul inferior) la Dogger (Jurasicul mediu), cuprins între zona cu Lytoceras jurense a Toarcianului superior şi zona cu Sonninia sowerbyi a Bajocianului inferior. (în succesiunea clasică a Jurasicului din Suabiâ, acest etaj corespunde cu Jura brună a autorilor germani). Cuprinde cinci zone de amoniţi, şi anume, de jos în sus: zona cu Dumortiepa levesquei; zona cu Dumortieria radians şi Dumortieria pseudoradiosa; zona cu Dumortieria moorei şi Lio-ceras opalinum; zona cu Ludwigia murchinsonae şi Ludwigia bradfordensis; zona cu Ludwigia concava şi Hyperlioceras dis-cites. Spscia caracteristică de lamelibranhiat a acestui etaj e Trigonia navis. în Lorena şi Luxemburg, Aalenianul prezintă importanţă prin zăcămintele lui de fier, constituite din bancuri de oolite feru-ginoase, numite minefte. în ţara noastră se cunosc depozite aaleniene Ia Cristian, în Depresiunea Bîrsei (reprezentate prin gresii silicioase albe-gălbui cu Dumortieria radians şi Hammatoceras insigne), cum şi în Pădurea Craiului, la sud de Crişul Repede (constituite, la partea inferioară, din marne nisipoase cu Lioceras opalinum şi Hammatoceras subsigne, iar la partea superioară, din calcare marnoase gălbui, cu Ludwigia murchinsonae şi Ludwigia concava). 19. ÂB, emiţător Geofiz.: Sistem electrogen folosit în prospecţiunea electrică (în metoda rezistivităţilor aparente, a liniilor echipotenţiale) pentru trecerea unui curent electric prin pămînt, în vederea studierii structurii subsolului. Emiţătorul AB e constituit dintr-un generator electric, în general de curent continuu, care debitează curent printr-un ampermetru, şi dintr-un cablu, ale cărui extremităţi sînt conectate la pămînt prin electrozi nepolarizabili, circuitul închizîndu-se prin pămînt. Lungimea cablului emiţătorului AB poate varia între cîteva zeci de metri şi cîţiva kilometri, după adîncimea stratelor pînă la cari se extinde investigaţia: pentru valori mici ale lungimii cablului se obţin indicaţii asupra reziştivităţii aparente a stratelor superficiale; pe măsură ce lungimea creşte, se manifestă rezistivitatea aparentă a stratelor din ce în ce mai adînci. Sursa de curent a emiţătorului AB poate fi o simplă baterie cu tensiune de circa 200 V, sau un agregat cu caracteristici corespunzătoare. Folosirea bateriilor e limitată la lungimi ale cablului sub 5 km, fiindcă la lungimi mai mari intensitatea curentului e prea slabă şi erorile relative cu cari se face evaluarea lui afectează simţitor precizia rezultatelor. 20. Aba, pl. abale. Ind. text.: Ţesătură groasă de lînă, de obicei albă, de tipul dimiei, din care se fac haine ţărăneşti. 21. Abac, pl. abace. Mat.: Dispozitiv de calcul, care e format dintr-un cadru cu vergele orizontale şi paralele, cu cîte zece bile alunecătoare pe fiecare vergea. Bilele, cari. înainte de folosirea în calcul sînt situate la extremitatea stîngă a vergelei, se pot deplasa parţial sau total spre extremitatea dreaptă, astfel încît să se formeze o cifră egală cu suma bilelor deplasate. Nu- mărul vergelelor e egal cu totalul cifrelor celui mai mare număr cu care se calculează; pe una dintre vergelele intermediare se formează cifra unităţilor, pe vergelele superioare se formează Abaca 2 Abacă succesiv cifrele zecilor, sutelor, efc., iar pe vergelele inferioare se formează succesiv cifrele zecimilor, sutimilor, etc. Sumarea (adunarea sau scăderea) unui număr cu altul se efectuează for-mînd toate cifrele primului număr şi adăugind, respectiv scăzînd apoi cifrele celuilalt număr, pe vergelele respective. Acest abac, folosit de romani, de chinezi, etc. e actualmente puţin utilizat. i. Abacă, pl. abace. 1. Nomg,: Nomogramă reficulară compusă, care reprezintă o relafie între peste trei variabile. Abaca(v.fig.) Abaca consumului specific de combustibil al unui motor cu ardere infernă. Tif) randament termic; ijj) randament indicat; î]m) randament mecanic (efectiv); rje) randament fota!; Hu) puterea calorifică inferioară a combustibilului (kcal/kg sau kcal/m8); B) consumul specific de combustibil. 80 100 {eristice se numesc impropriu abace, ele fiind nomograme aliniate. V. şi sub Nomogramă. 2. Abacă, pl. abace. 2. Tehn.: Tabelă grafică construită convenţional. 3. Abacă, pl. abace. 3. Arh.: Placă de piatră, mai rar de lemn (1a clădirile construite din lemn), aşezată la partea superioară a capitelului unei coloane, pentru a constitui suportul arhitravei sau al unuia ori al mai multor arce. Formele, dimensiunile şi decoraţiunile abacelor au variat după fara, epoca şi stilul clădirilor la cari au fost folosite. în arhitectura egipteană, abaca nu depăşeşte marginile capitelului (v. fig.); în arhitectura greco-romană, ea e totdeauna mai lată decît acesta, pentru a avea o suprafaţă de rezemare mai mare decît cea prezentată de capătul coloanei, în special cînd arhitrava e formată din două piese sau cînd coloana tre- e constituită din nomograme reticulare elementare (separate), fiecare dintre acestea fiind o refea de trei familii de linii cotate, raportate la un sistem de coordonate (cu scări metrice sau funcfionale), cari figurează diferitele valori a trei variabile; prin intermediul nomogramelor elementare, cari sînt diagrame separate, se elimină succesiv cîte o variabilă şi se ajunge la o relafie finală între trei variabile. Abaca prezintă avantajul că e un ansamblu de diagrame, reprezentarea prin diagrame a relaţiilor dintre variabile fiind relativ comodă. Ea serveşte la determinarea unor mărimi scalare, cînd se cunoaşte dependenta lor de alte mărimi scalare, de valori cunoscute. Sin. Nomogramă cartesiană compusă. Exemplu: Abacă artileristică: Abacă folosită la tragerile de artilerie, la proiectarea gurilor de foc sau a instrumentelor auxiliare, la verificarea muniţiei (proiectile, obuze, etc.), la studiul efectelor pulberilor sau ale» explozivilor, efc. Exemple de astfel de abace sînt: abaca de tragere, abaca de corecţie în tragere, abaca de balistică (inferioară sau exterioară), etc. Unele abace arti- Abace. 1) abacă la coloane egiptene; 2) abacă la coloane primitive; 3) abacă la coloane dorice; 4) abacă la coloane ionice şi corintice; a) abacă; b) capitel; c) flisul coloanei; d) arhitravă; e) echină; f) arce. buie să susţină mai multe arce. La clădirile greceşti primitive, abaca e aşezată direct pe capătul coloanei, constituind şi capitelul acesteia (v. fig.). Abaca ordinului doric, — simplă, sobră şi robustă, — e elementul esenţial al capitelului, păstrîndu-şi caracterul funcţional; ea e racordată cu fusul coloanei prinfr-o mulură largă, echina (v. fig.). în ordinele ionic şi corintic, abaca pierde caracterul de element puternic de sprijin, devenind mai mult un element decorativ al capitelului, constituit din 1--3 muluri, simple sau decorate cu ove sau cu palmete, şi avînd de obicei feţele laterale concave (v. fig.). în epoca galo-romană, abaca revine la simplicitatea iniţială. în arhitectura bizantină, ea capătă o mare dezvoltare şi devine un element important, fiind constituită, în general, dintr-un trunchi de piramidă, răsturnat şi cu feţele laterale bogat ornamentate. în arhitectura arabă, abacele sînt puternice, decorate cu arabescuri şi, de obicei, suprapuse cîte două sau cîte trei. La coloanele izolate, secţiunea plană a abacelor poate fi pătrată, circulară sau octogonală; ea poate fi dreptunghiulară, la coloanele duble, şi triunghiulară la cele triple. Abachi 3 Abataj x. Abachi. Silv., Ind. lemn.: Triplochiton scleroxylon K. Schum. Arbore. înalt pînă la 50 m, din familia Triplochitonaceae, foarte răspîndit în pădurile ecuatoriale ale Africii de Vest. Are lemnul alb-gălbui, mat, foarte moale, omogen, afos, cu greutatea specifică 0,35"-0,45 g/cm3. Lemnul de abachi e stabil şi se prelucrează uşor; e folosit în special în tîmplăria de interior, înlocuind cheresteaua de răşinoase în elementele neaparente ale mobilei, şi la fabricarea miezurilor pentru placaje şi panele. 2. Abagerie, p!. abagerii. Ulnd. text.: Atelier sau industrie producătoare de aba sau unde se confecfionează haine de aba. 3. Abagerie. 2. Ind. text.: Meseria de abagiu. 4. Abagiu, pl. abagii. Ind. text.: Lucrător care se ocupă cu fabricarea sau vînzarea abalei, sau execută confecţii de aba. 5. Abajur, pl. abajururi. Artă: Dispozitiv confecţionat din materiale uşoare, destinat să modifice într-un sens dorit radiaţia de lumină a unei lămpi. Unele abajururi au schelet de sîrmă acoperit cu stofă sau cu hîrtie, tablă, sticlă mată, etc. 6. Abandon, pl. abandonuri. Nav.: Părăsirea unei nave şi a încărcăturii ei de către comandant şi echipaj, în cazul unui sinistru maritim, cînd nava nu mai poate fi salvată. Abandonul nu dă dreptul de proprietate aceluia care ar găsi şi ar aduce în port nava părăsită, proprietarul avînd dreptul de a reintra în posesiunea navei, după ce a plătit costul salvării, cerut de salvator. 7. Abandonare, pl. abandonări. 1. Expl. petr.: Părăsirea definitivă a unei sonde, care poate fi: sondă de explorare săpată în condifii tehnice normale, care nu a întîlnit strate productive de fifei sau de gaze; sondă de exploatare săpată în .condifii tehnice normale într-un zăcămînt de fifei sau de gaze, care s-a dovedit sterilă sau acviferă; sondă de explorare sau de exploatare care a suferit accidente tehnice în timpul forajului sau al exploatării şi a cărei reparafie nu e rentabilă sau nu e posibilă (instrumentafii nerezolvabile, ovalizări de coloană, etc.); sondă de exploatare epuizată, fie prin inundare totală, fie prin scăderea debitului de fifei sau de gaze sub limita economică de exploatare. Conform normelor miniere de conservare a zăcămintelor de fifei sau de gaze, abandonarea sondelor se face luîndu-se anumite măsuri (cimentare totală sau parfială pentru realizarea izolării stratelor) şi extrăgîndu-se total sau parfial coloanele de tubare (v. Detubarea sondei), cînd această operaţie e indicată din punctele de vedere tehnic şi economic. 8. Abandonare, pl. abandonări. 2. Mine: Părăsirea temporară sau definitivă a unei mine sau a unei exploatări la zi, prin încetarea activităfii de extragere a substanfei minerale utile din zăcămînt. Părăsirea temporară se face în cazul epuizării rezervelor geologice a căror extragere cu metodele actuale de exploatare nu mai e avantajoasă din punctul de vedere economic, ori cînd preful de cost al tonei de substanfă minerală utilă e mai mare decît preful de vînzare-cumpărare în interior sau în exterior, datorită situafiei economice. Părăsirea se face definitiv cînd rezervele .exploatabile s-au epuizat sau în cazul unor avarii grave, cari au distrus sau au făcut inutilizabile părfi importanta din lucrările subterane sau la zi ale cîmpului de exploatare (inundarea exploatărilor subterane şi la zi, surpări masive ale taluzelor rocilor acoperitoare sau ale treptelor de abataj), 9. Abandonat, sfîfip Mine: Stîlp de susfinere a rocilor acoperitoare, lăsat din substanfa minerală utilă a zăcămîntului, temporar sau definitiv (v. Metode de exploatare cu stîlpi părăsifi, sub Metode de exploatare). 10. Abanos, pl. abanoşi. 1. Silv.: Arbore cu numeroase specii (genul Diospyros L., familia Ebenaceae), al cărui lemn exotic e prefios. Abanosul african (Diospyros spp.), din regiunea ecuatorială şi tropicală a Africii, are lemnul foarte dur, cu textura foarte fină, duramenul negru şi greutatea specifică 1,10-1,20 g/cm3. Abanosul de Maccasar (Diospyros celebica), din regiunea ecuatorială a Asiei (Indonezia, Ceylon, Malaezia), are talie scundă şi lemnul foarte dur şi cu vine negricioase, a cărui culoare variază de la galben p?nă la brun închis. 11. Abanos. 2. Ind. lemn.: Lemnul abanoşiior. Acest lemn are duritate, greutate specifică şi durabilitate mari, textură fina, frumoasă, şi culori închise, pînă la negru strălucitor.— Lemnul de abanos african se prelucrează foarte greu, însă permite sculptarea şi strunjirea detaliilor foarte fine. Se foloseşte ca lemn masiv pentru mobilă fină, ca panouri cu basoreliefuri sau pentru incrustaţii, în marchetărie. Finisarea se face prin ceruire sau păstrîndu-se aspectul natural.— Lemnul de abanos de Maccasar se foloseşte sub formă de panouri ornamentale sau de furnire debitate la ferăstrău; furnirele debitate tangenţial prezintă dungi înguste, iar cele debitate radial prezintă benzi late, de culoare mai închisă (în special cele provenite de la varietatea Zebrano: Diospyros marmorata). 12. Abasină. Farm. ,V. Adalină. 13. Abataj, pl. abataje. 1. Mine: Op:raţia de extragere dintr-un zăcămînt a unei substanfa minerale utile sau a unei roci, prin tăiere, detaşare, rupere sau disoivare. Ansamblul mî-nuirilor şi mişcărilor utilajului şi* materialelor de abataj, cari se efectuează într-o anumită succesiune în timp şi în spafiu, pentru această operafie, constituie procedeul de abataj. După felul energiei folosite sau după modul în care se efectuează operafia, se deosebesc următoarele procedee: abataj manual, la care se folosesc unelte acfionate de forfa omului (sapă, cazma, tîrnăcop, pană, daltă, ciocan, etc.); abataj mecanizat, la care se folosesc maşini acfionate de energia aerului comprimat, a apei sub presiune sau energia electrică (ciocane şi sape de abataj pneumatice, excavatoare, haveze, combine); abataj cu explozivi, la care se foloseşte presiunea gazelor rezultate din explozia încărcăturilor din găurile de mină sau din camerele de minare, împuşcate simultan (cu capse electrice instantanee) sau succesiv (cu capse electrice cu întîrzieri de secunde sau de milisecunde, ori cu fitil cu flacără sau detonant); abataj combinat, la care se foloseşte combinarea operaţiilor manuale, mecanizate şi cu explozivi; abataj special, la care se foloseşte energia aerului comprimat la presiuni de 600 •■•700 at, a bioxidului de carbon lichid (care, prin detentă, se gazeifică la presiuni de 700 ■••1400 at), sau energia anumitor substanţe chimice (de ex.: nitrit de sodiu şi clorură de amoniu), cari prin reacţie între ele produc gaze sub presiuni înalte; abataj cu ajutorul apei, la care se foloseşte apa, prin acţiunea ei statică (dilatafie prin absorpţie sau îngheţ), dinamică (curent sub presiune, folosind monitoare),sau fizicochimică (disoivare statică şi cinetică); abataj cu ajutorul focului (procedeu utilizat în special în trecut şi foarte rar astăzi), ia care se foloseşte acţiunea de dezagregare a focului, prin deshidratarea anumitor roci, descompunerea carbonaţilor sau dilataţii şi contracţiuni succesive (datorite încălzirilor şi răcirilor repetate cu apă). 14. Abataj. 2. Mine: SpafiuI în care se efectuează operaţiile cari constituie procesul de exploatare a substanţei minerale utile sau a unei roci din zăcămînt, şi anume: abatajul şi evacuarea produselor abatate (util şi steril), susţinerea, dirijarea acoperişului, aerajul, etc. 15. ~ -cameră, pl. abataje-camere. Mine: Spaţiu de abataj în formă de cameră, cu frontul de abataj scurt. 16. front de- M/ne; Partea spaţiului de abataj delimitată de zăcămînt, în care se efectuează operaţia de abataj. După lungimea lor, se deosebesc fronturi de abataj scurte (de cîţiva metri) şi lungi (de cîteva zeci sau sute de metri). 17. ~ frontal. Mine: Abataj cu front lung. (Termen impropriu). îs. Abataj. 3. Silv., Ind. lemn.: Sin. Doborîrea arborilor (v.). 19. Abataj. 4. Ind. alim.: Ansamblul operaţiilor cari se execută în abator, de la introducerea animalelor în sala de tăiere pînă la împărţirea cărnii în jumătăţi sau în sferturi. Aceste ope- Abataj 4 Abatere rafii, în ordinea succesiunii lor, sînt următoarele: ssomarea (v.), sîngerarea (v.), jupuirea (v.)f eviscerarea (v.), despicarea (v,), împărţirea (în jumătăţi şi în sferturi). 1. Abataj. 5. Ind. aiim.: în sens resfrîns, numai suprimarea viefii animalului prin sîngerare (jugulare). Cu cît sîngele se scurge mai complet, cu atît carnea are un aspect mai frumos şi poate fi conservată mai bine. Sin. Tăiere, Sacrificare. 2. Abataj. 6. Nav.: Operafia de înclinare longitudinală sau transversală a unei nave de mic tonaj, pentru a scoate din apă o parte din carenă, în vederea reparării, a curăfirii sau a pifurării. 3. Abatere, pi. abateri. 1. Gen.: Diferenfa dintre valoarea efectivă sau valoarea limită admisă a unei mărimi, şi valoarea ei nominală. 4. Abatere, pl. abateri. 2. C/c. e.: Variabila aleatorie — x pe care o constituie diferenfa dintre o valoare xi a unei variabile aleatorii x şi valoarea medie ponderată x a acestei variabile. Valoarea medie ponderată are expresia ÎEU* YâPk ■ »=i k-\, 2,- Dacă ponderile au astfel de valori, încît pk — 1, * = Zj Pkx k-\ dacă valorile xk au ponderile pk se numesc probabilităţile de realizare a valorilor xk. Valoarea medie a abaterii luate cu semnul ei algebric e nulă. In cazul problemei probelor repetate pentru două evenimente contrare, evenimentul favorabil avînd probabilitatea p, în cazul a n probe, cu a realizări favorabile, abaterea are expresia Ş = a — np. — Sin. Abatere centrală. Abatere absolută medie: Media valorilor absolute ale abaterii. Abatere mediană: Abaterea care e mai mare decît jumătate din valorile absolute ale abaterilor şi care e depăşită de cealaltă jumătate a valorilor absolute ale abaterilor. Abatere patratică medie: Rădăcina pătrată ap din media ponderată a pătratelor abaterilor §'• ale unei variabile aleatorii x: E Pk Pk = 1 unde pk sînt ponderile valorilor xk ale variabilei aleatorii. în cazul probelor repetate a două evenimente contrare cu probabilitatea p a evenimentului favorabil şi q a evenimentului contrar, pentru în total n probe: ap^^Jnpq. Abaterea mediană @ e legată cu abaterea pătratică medie a. 2 prin relafia Q — - ap, pentru o repartifie normală (Gauss) a valorilor variabilei aleatorii. Abatere redusă: în problema a două evenimente contrare, prin probe repetate, p şi q fiind probabilitatea evenimentului favorabil şi a evenimentului contrar, pentru un număr total de probe n şi cu a realizări favorabile, mărimea egală cu raportul dintre abaterea a—np şi abaterea pătratică medie, înmulfită cu ~\j2\ ^ a — np ______ V 2 npq Numitorul "\l2'npq din această expresie se numeşte şi unitate de abatere. Abatere relativă: Raportul dintre o abatere şi numărul total de probe. în cazul evenimentelor prin probe repetate, cu probabilitatea de realizare p şi cu a realizări din n probe, abaterea relativă e egală cu — — p, adică e egală cu diferenfa dintre fre- cvenfa evenimentului favorabil a:n şi probabilitatea p a realizării lui. 5. Abatere, pl. abateri. 3. Tehn. mii.: Distanţele dintre punctul de explozie a unui proiectil în tragerile cu gurile de foc, şi un sistem de plane ortogonale cari trec prin ţintă. în practică, axele principale, la cari se raportează abaterile probabile (cu probabilitatea de producere 1/2), sînt următoarele: pentru proiectilele cari fac explozie în aer, axele sînt orizontala în planul tragerii, orizontala normală pe planul tragerii şi verticala respectivă; pentru proiectilele cari fac explozie la atingerea cu obiectivul sau după atingerea acestuia, dacă obiectivul e vertical, axele sînt verticala în planul tragerii, orizontala în planul tragerii şi normala pe planul tragerii, iar dacă obiectivul e orizontal, orizontala în planul tragerii şi normala pe pianul tragerii. Abaterile raportate la axa orizontală se numesc abateri în bătaie, cele raportate la axa orizontală normală la planul de tragere se numesc abateri în direcţie, iar cele raportate la axa verticală se numesc abateri în înălţime. în trageri, abaterile se măsoară în unităţi de lungime, de unghiuri sau în unitatea de timp (la împrăştierea în funcţionarea focoaselor fuzante). în general, în comenzile de tragere nu se foloseşte valoarea unei abateri probabile, ci un multiplu al acestei valori. 6. Abatere, pl. abateri. 4. Tehn.: Deosebirea dintre dimensiunile, forma şi poziţia, efective sau limită admise, ale unui obiect, şi dimensiunile, forma şi poziţia figurii geometrice a cărei realizare s-a urmărit. Exemple: Abatere dimensională: Diferenţa dintre dimensiunea efectivă (măsurată) sau cea limită admisă (prescrisă) a unui obiect, şi dimensiunea nominală a acestuia. Se deosebesc: Abatere efectivă A (v. fig. /), care e diferenfa dintre dimensiunea efectivă E a unui obiect şi dimensiunea nominală N a 1 ■^i T M. i Pi —r:î l ! 1 • 1 ii' T1 T î ///A /. Abateri efective. a) la arbore; b) la alezaj; N) dimensiune nominală; E) dimensiune efectivă; Aj) abatere inferioară (efectivă); As ) abatere superioară (efectivă). acestuia (A-E — N). Ea poate fi inferioară sau superioară, după cum dimensiunea efectivă e mai mică sau mai mare decît dimensiunea nominală. Pentru ca un obiect să corespundă din punctul de vedere dimensional, abaterea efectivă trebuie să fie cuprinsă între abaterile superioară şi inferioară admise (^ < < < H < h < h s «JJ “ÎI ~7?~- /JeU- L "/'?----------- Abateri de la axă la prinderea cornierelor. a) axarea cornierei pe axa teoretică a barei; b) axarea niturilor de prindere pe axa teoretică a barei; c) prindere cu cornieră-ureche; S) efortul din bară; e) excentricitate. W e modulul de rezistenfă. Prinderea pe axa barei se îmbu-nătăfeşte prin introducerea unei corniere-urechi (v. fig.). Abaterile la execufie sînt limitate prin standarde. 2. ~ în dimensiuni. Cs. met., Pod,: Diferenfa dintre dimensiunile (înălfime, lăfime, grosime) teoretice de laminare sau din proiect ale profilurilor laminate, ale pieselor sau ale construcfiilor metalice executate, şi dimensiunile lor reale. Abaterile în dimensiuni admisibile, în plus sau în minus, pentru fiecare fel de ofel laminat la cald sau pentru fiecare fel de piesă sau de construcfie metalică, civilă sau industrială, sînt standardizate. s. ~ în greutate. Cs. met., Pod.: Diferenfa dintre greutatea teoretică a laminatelor dintr-un lot, a unei piese de construcfie, sau a unei consfrucfii metalice, şi greutatea ei reală, stabilită prin cîntărire. în general, abaterea maximă a unui lot de laminate e de ±5%, putînd atinge, uneori, ±8%. La podurile şi consfrucfiile metalice se admite o abatere în greutate de — 3 % ••• 4- 2 %. La aparatele de reazem se admite o abafere de —3% ••• + 4%. 4. Abatere, pl. abateri. 5. Nav.: Operafia de întoarcere intenfionată a provei unei nave înfr-o anumită direcfie. Exemple: abatere la dreapta sau la sfînga, abatere din drum, abatere în vînt (abatere în direcfia din care bate vînful). întoarcerea cu prova sub vînt, adică abaterea în direcfia în care bate vînful, se numeşte venire. 5. Abatere aerofotogrammetrică. Fotgrm.: Deplasarea laterală a avionului care poartă camera aerofotogrammetrică, de la direcfia dorită de zbor, datorită curenfilor de aer. Abaterea aerofotogrammetrică, care se exprimă prin unghiul de abafere (v. Abatere, unghi de ~) dintre drumul parcurs pentru piesele comprimate, în cari S citatea, Ab e aria secfiunii brute, A e efortul, e e excentri-e aria secfiunii nete, iar Unghiul de abafere în ridicări aerofofogrammetrice. curgă în lipsa curenfilor (axa longitudinală a avionului nu mai coincide, astfel, cu direcfia de zbor), depinde de intensitatea şi de vifesa vîntului. Cunoaşterea unghiului de abatere e absolut necesară pentru a proceda, în timpul zborului de fotografiere, Ia corectarea acestei abateri, prin dispozitivul de reglare al camerei aero-fotogrammetrice montate în avion şi orientate, în pozifie normală, de-a lungul axei longitudinale a avionului; dacă nu se corectează această abatere, se determină o. acoperire (v.) incompletă a fotogramelor aeriene, numai în zona coifurilor, şi nu o acoperire normală, cu suprapunere pe toată latura cîmpu-lui fotogramei. în timpul unui zbor de fotografiere cu o vitesă a vîntului variabilă şi din direcfii diferite, mărimea unghiului de abafere e citită la regulatorul de acoperire (v.) al camerei aerofoto-grammetrice automate, după care urmează o corectare continuă prin rotirea dispozitivului camerei aerofofogrammetrice, în cadrul Abatere, unghi de ~ 7 Abator circular ai suspensiunii ei, cu un unghi *+\p = —a; această operaţie este efectuată de operatorul fotogrammetrie care manipulează camera aerofotogrammetrică. 1. Abatere, unghi de Nav. a.: Unghiul dintre axa de ruliu a avionului şi direcfia de zbor (v. fig. sub Abatere aerofotogram-metrică).în mod normal, la zborul în atmosferă liniştită, unghiul de abatere e nul; dacă există un vînt lateral Vv, apare unghiul a între vitesa relativă Vm a avionului fafă de atmosfera în mişcare şi vitesa absolută (rezultantă) Vr a avionului fafă de sol. Unghiul de abatere, numit şi derivă, se determină din relaţiile (v. fig.) VV . sin a= T^sin (a +(3) vm Vr sin (3= -rr— sin (a + (3) ^ m şi se exprimă prin • « sin a= ^j-sin p, V r unde (3 e unghiul dintre vitesa relativă Vm şl vitesa vîntului Vv, Sin. Derivă. 2. Abafere de frecventă. Te/c.; Variafia relativă maximă de frecvenfă permisă unui radioemifător pentru a nu jena posturile vecine. Toleranta variază cu natura postului şi a serviciului chemat să-l îndeplinească, cum şi cu frecvenfă nominală a postului. Conferinţele internafionale au stabilit următoarele abateri admisibile: Natura serviciului Abateri Banda de frecvenţe 10 •■•150 kHz Staţiuni fixe Sfajiuni teresfre Sta{iuni mobile Banda de frecvenţe 150 ••* 2000 kHz Sfajiuni fixe Sfafiuni terestre Sfafiuni mobile Sfafiuni de radiodifuziune ±0,02% +0,05% ±0,2% +0,02% +0,03% ±0,2% ±10 Hz Banda de frecvenţe 2000 ••• 6000 kHz Staţiuni fixe de 1 kW şi mai mult Stagiuni fixe sub 1 kW Sfafiuni teresfre de 1 kW şi mai mult Sfafiuni terestre sub 1 kW Sfafiuni mobile de 1 kW şi mai mult Sfafiuni mobile sub 1 kW +0,005% +0,01 % +0,005% +0,01 % ±0,01 % ±0,05 % Banda de frecvenţe 6000 •••30 000 kHz Sfafiuni fixe de 1 kW şi mai mult Sfafiuni sub 1 kW Sfafiuni teresfre de 1 kW şi mai mult Staţiuni ferestre sub 1 kW Staţiuni mobile de 1 kW şi mai mult Sfafiuni mobile sub 1 kW Sfafiuni de radiodifuziune +0,001 % ±0,01 % -t-0,001 % ±0,01 % +0,01 % ±0,05 % +0,001 % 1 Pi 3. Abafere diafonîcă. Te/c.; Mărime egală cu—In—(în neperi) sau 10 log (în decibeli), în care Pi e puterea aparentă P2 în punctul de recepfie al unui circuit de telefonie perturbat, cînd puterea emisă pe acest circuit, la origine (în punctul de nivel nul) e Pq, iar P2 e puterea aparentă în acelaşi punct, cînd puterea emisă pe circuitul perturbator, la originea acestuia, e de asemenea Pq. Mărimea e deci caracteristică pentru diferenfa dintre nivelul transmisiunii telefonice la recepfie şi nivelul diafoniei în acelaşi punct. 4. Abafere între purtătoare şi zgomot. Te/c.; Nivelul amplitudinilor undei de curent electric (respectiv de tensiune electrică), purtătoare, fafă de amplitudinile undei respective a zgomotului, exprimat în decibeli sau în neperi, după seleefiune şi înainte de începerea oricărui proces nelinear, cum sînt limitarea amplitudinii şi detectarea (v. şi Raport semnal-zgomof). 5. Abafere relativă de impedanfă. Elf.: Mărime 5 egală cu cîtul dintre diferenfa a două impedanfe de circuit Z\ şi Z2 2________________________________2 şi semisuma acestora: 5 = 2* ----- , în care Z2 e impedanfa de referinfă. Z\ + Z2 e. Abafise, sing. abatiză. Tehn. mii.: Obstacole executate din crăci bine fixate în pămînt sau din arbori culcafi şi aşezafi spre inamic. Se deosebesc abatize contra infanteriei (fig. a) şi abatize contra carelor de luptă (fig. b). 7. Abafjour. V. Abajur. s. Abaton. Arh. V. sub Absidă. 9. Abator, pl. abatoare. Ind. alim., Urb.: Ansamblul constituit din teren, clădiri, amenajări şi instalafii, în care se sarcrifică animalele (bovine, porcine, ovine, etc.) — în condifii de igienă şi de salubritate —- destinate aiimentafiei populafiei, în care se prelucrează şi se condifionează carnea proaspătă, şi, uneori, se prelucrează celelalte produse sau subproduse rezultate (sînge, păr, piele, copite, viscere, etc.). în funefiune de capacitatea de tăiere (cantitatea de carne şi de grăsimi rezultate în 8 ore de lucru), abatoarele se împart cum urmează: centre de tăiere, cu o capacitate pînă la 2,5 t/zi; abatoare propriu-zise, cu o capacitate pînă la 50 t/zi; combinate de carne, cu o capacitate de peste 50 t/zi. Abatoarele sînt construite în centre populate mai mari, cum şi în regiuni bogate în animale. Abatoarele fiind considerate industrii insalubre (de clasa a ||.-a cele pentru animalele mari, şi de clasa a 11l-a cele pentru păsări), amplasarea lor în centrele populate trebuie făcută astfel, îneît să se asigure o zonă de proteefie sanitară cu raza de 500 m, respectiv de 300 m. Ele se amplasează în zona industrială, cît mai aproape de arterele de mare circulafie, de o conductă de apă potabilă cu debit mare, de o canalizafie (de prefe-rinfă în apropierea punctului de vărsare în emisar a canaliza-fiei apelor uzate) şi de o linie de energie electrică. Abatoarele cu capacitatea de 5««30 t/zi trebuie amplasate în apropierea unei stafii de cale ferată, iar cele cu o capacitate mai mare decît 30 t/zi trebuie înzestrate cu o linie de garaj şi cu rampă de descărcare a animalelor. Dispoziţia clădirilor se face, în funefiune de fluxul tehnologic adoptat şi de configurafia terenului, fie în sistem compact, în care majoritatea seefiilor sînt grupate în aceeaşi clădire, fie în sistem pavilionar, în care seefiile sînt plasate în clădiri izolate, despărfite prin curfi de serviciu şi prin plantafii. încăperile trebuie să fie de construcfie simplă materialele folosite trebuie să fie rezistente la uzură şi la loviri şi să poată 1 Abavit 8 Abderhaiden, reacţia lui ~ fi curăţite uşor prin spălare cu apă. în sălile de tăiere şi în cele de perlucrare a subproduselor, pereţii trebuie căptuşiţi cu faianţă pînă la înălţimea de 1,5—2 m, iar în depozite, cu mortar de ciment şclivisit. Pardoseala trebuie să nu fie alunecoasă; de exemplu, în încăperile în cari pericolul de alunecare e mare, pardoseala se execută din plăci de klinker striat, iar în celelalte încăperi, din ciment rolat sau din asfalt. Scurgerea apelor de spălare din încăperi se face prin rigole acoperite, în porţiunile circula-bile, cu grătare amovibile. încăperile trebuie să fie bine iluminate (natural şi artificial) şi ventilate. Iluminatul natural trebuie asigurat prin ferestre, evi-fîndu-se luminătoarele la încăperile în cari se pot produce condensaţii de Vapori pe geamuri. Gurile de ventilaţie trebuie echipate cu grătare speciale, pentru a împiedica pătrunderea în încăperi a muştelorşi a rozătoarelor. Abatoare le mari cuprind următoarele secţii principale.* secţia de recepţionare şi de întreţinere a animalelor înainte de tăiere, — cu grajduri speciale pentru depozite de furaje, Planul unui abator. 1) Intrare pentru animale; 2) portar; 3) post de triere; 4) rampă de încarcare-dsscărcare; 5) grajduri pentru vite mari; 6) grajduri pentru porci şi vite mici; 7) depozit de băligar; 8) grajd de rezervă; 9) abator sanitar şi pentru cai; 10) laborator; 11) grajd pentru cai; 12) halăjde tăiere pentru vite mari; 13)'hală de tăiere pentru porci; 14) hala de tăiere pentru vile mici; 15) hală pentru prelucrarea viscerelor; 16) depozit de băligar; 17) cantină; ÎS) hala trigoriferelor pentru carnea de vînzare; Î9) hala de expediere a cărnii; 20) depozit pentru conservarea pieilor; 21) sala maşinilor; 22) fabrică de gheaţă; 23) casa mecanicului; 24) clădirea administraţiei; 25) remiză pentru vehicule; 26) clădire cu locuinţe; 27) poarta de ieşire a animalelor triate şi a vehiculelor cari transportă carnea. carantină şi izolare, — prevăzută cu instalaţii de hrănire şi de adăpare; secţia de tăiere, cu instalaţii de cîntărire, asomare, sîngerare, jupuire, despicare, instalaţii de apă pentru spălare, cîrlige pentru agăţare, căi de transport aerian, cărucioare pentru transportul subproduselor şi al confiscatelor, instalaţii de ventilaţie şi de îndepărtare a ceţii (secţiile de tăiere a porcilor sînt prevăzute şi cu instalaţii de depilare şi de opărire sau de pîrlire); secţia âe condiţionare şi de conservare a cărnuri Ier (sală de zvîntare şi frigorifer); secţia de prelucrare a grăsimilor, cu instalaţii de topire, omogeneizare, decantare, presare a jumărilor, rafinare; secţia de prelucrare a viscerelor (maţelor) în scopuri alimentare, tehnice sau medicale (catgut), cu instalaţii de golit, de degresat, de radare a mucoaselor, de calibrat, umflat, uscat sau sărat; secţia de prelucrare a sîngelui în scopuri alimentare, tehnice sau furajere, cu instalai ii de separare (centrifugare) şi de uscare; secţia de triperie, pentru prelucrarea picioarelor şi a burţii animalelor în scopuri alimentare, cu instalaţii de fierbere, de curăţire şi de răcire; secţia de valorificare a confiscatelor, cu autoclave pentru sterilizat; secţia de preparare a pepsinei; secţia de preparare a gelatinei; secţia de prelucrare a glandelor endocrine (curăţire, sortare, conservare); secţia de curăţire a pieilor şi de uscare a părului; laborator pentru examen bacteriologic, parazitoiogic, anatomopatologic şi chimic; infirmerie veterinară; abator sanitar, amplasat în apropierea grajdurilor de carantină şi înzestrat cu instalaţii pentru tăiere, dezinfectare, sterilizare; cremator pentru arderea animalelor bolnave sau a produselor cari nu pot fi sterilizate. Afară de utilajul fiecărei secţii, abatoarele mari sînt prevăzute cu instalaţii şi amenajări importante, ca : instalaţie termică pentru abur şi apă caldă; instalaţie frigorifică şi de condiţionare aaerului; instalaţie pentru e-purarea apelor reziduale; rampe de încărcare a cărnii în vehiculele de transport; clădire pentru administraţie; locuri de parcare pentru vehiculele cari transportă carnea; clădiri social-culturale (locuinţe, cantină, baie, club, etc.), pentru personalul abatorului şi al industriilor anexe, şi cari, în general, se construiesc în afara incintei abatorului. Consumul de apă al unui abator fiind foarte mare, pentru răcire şi pentru producţia de abur se poate folosi şi apa industrială, cu condiţia ca aceasta să circule în conducte scopuri, bază de mercur, închise, pentru a nu fi consumată în alte î. Âbavif. Chim.: Preparat fungicid cu întrebuinţat contra mălurii. 2. Abbasidă, arfă V. sub Musulmană, artă ;î. Abbe, condiţia sinusului Fiz. V. sub Aberaţie optică. 4. cubul Fiz. V. sub Cameră clară. 5. dispozitiv de iluminare Fiz. V. sub Microscop. o. ~ , numărul lui F/z. V. sub Sticlă optică. 7. prismă Fiz. V. sub Prismă. s. refraefomefru F/z. V. sub Refractometru. 9. Âbbof, pirheliomefru Meteor, V. sub Radiaţia, metode şi instrumente de măsură pentru ~ solară. 10. Â.B.C. Ind. text.: Abreviaţie pentru acetobutiratceluloză, — fibră artificială care se obţine prin filarea soluţiei de ester mixt al celulozei cu acid acetic şi acid butiric (acetona ca solvent). Are proprietăţi asemănătoare cu cele ale fibrei de acetilceluloză, cu deosebirea că e mai higroscopică. 11. Âbclaci. Poligr. V. Pregătirea formei de tipar plan. 12. Abderhaiden, cuptor V. sub Semicocsificare. 13. Abderhaiden, reacţia lui Chim. biol.: Reacţie care se produce, cu ajutorul fermenţilor protectori, între albumine din serul sangvin şi albumine străine. Albumina străină provoacă în sîngele uman apariţia fermenţilor de apărare, cari le Abel, formula lui ~ 9 Aberaţie optică scindează. Evoluţia reacfiei se controlează, fie urmărind activitatea optică a serului amestecat, fie dializînd amestecul şi încercînd dializatul cu ninhidrină (tricetohidrinden), cînd se obfine o coloraţie albastră-violetă intensă. Reacfia e utilizată pentru diagnosticul bolilor maligne, al dementei precoce şi al sarcinii. Astfel, dacă se amestecă ser sangvin al unei gravide cu extract albuminos placentar uman se observă, cu ajutorul ninhidrinei, apariţia de amino-acizi liberi, ca urmare a scindării albuminelor străine, în serul de analizat. i. Abel, formula lui Expl.: Formulă pentru calculul presiunii gazelor rezultate la explozia unei cantităfi determinate de substanfă sau de amestec exploziv într-un volum constant: P = fXji 1 -a A în care / e presiunea specifică a gazelor rezultate din sufc-stanfă; A © densitatea de încărcare, în kg/v] a e covolumul gazelor. Formula e dedusă din aplicarea ecuafiei lui van der Waals-Clausius la echilibrul gazelor rezultate din explozie, Formula dă presiunea în funefiune de caracteristicile termodinamice ale explozivului, — forfa sau presiunea specifică şi covolumul —, şi de densitatea de încărcare. V. şi sub Presiune de explozie. 2. proba Expl.: Probă calitativă pentru determinarea stabilităfii chimice a substanfelor sau a amestecurilor de substanţe organice explozive, cari confin grupările nitrozo- sau nitro-. Consistă, în esenfă, în determinarea timpului (în minute) după care substanfa sau amestecul exploziv emit vapori nitroşi cînd sînt încălzite în condifii bine determinate. Temperatura de încălzire variază de la un exploziv la altul şi e de circa 70°, iar identificarea vaporilor nitroşi se face cu ajutorul unei hîrtii reactive de iodură de potasiu sau de iodură de zinc, ami-donată şi muiată în apă cu 40-*'50% glicerină. E cea mai sensibilă probă pentru recunoaşterea explozivilor cari confin grupări azotate. 3. Abelian, grup Mat. V. Grup comutativ. 4. Abeliană, ecuaţie Alg. V. *Ecuafie abeliană. 5. ■ integrală An. mat V. Integrală abeliană. e. Abel-Pensky, aparat Ind. petr.: Aparat cu formă şi dimensiuni standardizate, folosit în industria prelucrării fifeiului pentru determinarea temperaturii de inflamabiii-tate, în vas închis, a white-spiritului, a petrolului lam-pant, etc. (v. fig.). 7. Aberaţie, pl. aberaţii. Astr.: Unghiul dintre direcfia adevărată spre un astru şi direcfia aparentă în care un observator de pe Pămînt vede astrul. 8. ~ anuală. Astr.: Unghiul dintre direcfia adevărată spre un astru şi direcfia aparentă, în care se vede astrul din cauză că se mişcă observatorul, împreună cu Pămîntul, în jurul Soarelui. Ca urmare a aberafiei anuale, stelele par deviate în fiecare moment în sensul de deplasare al Pămîn-tului pe orbita lui. Aparat Abel-Pensky. 1) vas cilindric; 2) reper metalic; 3) aprinzător; 4) capac; 5) locaşul băii; 6) capac mobil; 7) mecanism de ceasornic; 8) termometru special. 9. ~ diurnă. Astr.: Unghiul dintre direcfia adevărată spre un astru şi direcfia aparentă, în care un observator vede astrul din cauza mişcării lui în jurul axei de rotafie a Pămîntului. Razele de lumină sînt deviate în sensul de deplasare al observatorului. Valoarea aberafiei diurne depinde de latitudinea 9 a punctului de observafie, de declinafia 5 a stelei şi de unghiul orar t. Latitudinea şi unghiul orar depinzînd de loc şi de moment, corecfia de aberafie diurnă nu e inclusă în pozifia stelelor dată în anuare şi în cataloage şi deci ea trebuie calculată pentru fiecare observafie. Corecfiile cari se aduc coordonatelor ecuatoriale ale stelelor, datorită aberafiei diurne, sînt următoarele: Aa = 0s,021 cos 9 cos t sec 5, pentru ascensiunea dreaptă, şi A§ = 0S,320 cos cp sin t sin d, pentru declinafie. 10. Aberaţie, axă de Geom.; Dreapta din planul oscu-lator al unei curbe, care formează cu normala un unghi egal cu aberafia de curbură. 11. Aberaţie, centru de Geom.: Centrul conicei care are un contact de ordinul al patrulea cu curba, în punctul la care se referă; e situat pe axa de curbură. 12. Aberaţie de curbură. Geom.: Limita unghiului format de normala într-un punct al unei curbe şi dreapta care, ple-cînd din acest punct, împarte în două părfi egale coarda paralelă cu tangenta în punctul considerat, cînd distanfa dintre coardă şi tangentă tinde spre zero. 13. Aberaţie optică. Fiz.: Deformafie a unei imagini, obfi-nută cu un sistem optic, fie fiindcă lumina incidenţă e lumină complexă (lumină albă) şi nu monocromatică, fie fiindcă obiectul luminos are dimensiuni mici, însă din punctele lui pleacă fascicule incidente largi, fie fiindcă fasciculele cari pleacă din diferitele puncte ale obiectului au deschideri mici, însă obiectul avînd dimensiuni mari, fasciculele provenite de la punctele depărtate de axa optică sînt înclinate pe axă, fie, în cazul generai, datorită mai multora dintre aceste cauze. în general, sistemele optice nu sînt stigmatice, adică un fascicul incident provenit de la un izvor punctiform e transformat într-un fascicul emergent ale cărui raze nu se întîinesc în acelaşi punct, ci în puncte cari formează o suprafafă numită caustică. Intersecfia causticii cu planul frontal de punere la punct, pe care se primeşte imaginea, constituie pseudoimaginea punctului obiect. Aberafia unei raze: Faptul că raza emergentă care corespunde unei raze de lumină ce pleacă dintr-un punct-obiect P dintr-un plan frontal X, nu intersectează planul X', conjugatul paraxial al lui X, în punctul P'0, imaginea paraxială a Iui P, ci într-un alt punct P' (v. fig. /). Vectorul P'q P* caracterizează aberafia razei considerate. Aberafia astfel definită nu măsoară defectul formării imaginii, deoarece, printr-o punere la punct convenabilă, se poate obfine un defect mai mic. Vectorul-aberafie e complet determinat de coordonatele dyf, dz', ale punctului P\ cari depind de datele constructive ale sistemului optic şi de parametrii razei, şi anume: y (coordonata lui P), Hq (deschiderea sistemului optic relativă la raza considerată, dată de ordonata punctului în care raza intersectează planul pupilei de intrare), qo (azimutul punctului Iq, adică unghiul format de Po/o cu planul XY). Cînd 9 variază de la 0 la 2 k, y şi H fiind constante, punctul P' descrie o curbă închisă, numită curba de aberafie a punctului P{y) pentru zona H. Pentru fiecare deschidere se I. Aberafia unei raze. Aberafie optică 10 Aberaţie optică obfine o asemenea curbă de aberafie; ansamblul acestor curbe constituie aberafia punctului P. Aberaţii fundamentale: Coordonatele dz' şi dy' ale aberaţiei unei raze pot fi dezvoltate în serie, după puterile crescătoare ale lui H (înălţimea punctului de incidenţă) şi y. Sistemul optic avînd o simetrie de revoluţie, termenii de grad par sînt nuli şi A y' = ciqH + hy 4- aH3 4- bH2y + cHy2+dy3 + a±H5+bxH*y + + eH3y2 + }H2y3 + c1Hy4+d1yS + - Termenii din aceasta serie, cari nu depind de y\ fi(H) = ~ cos f + Cyy' x1 Cx fiind coeficientul de aberafie cromatică. Dacă, în seriile cari exprimă diferitele tipuri de aberafie, se păstrează numai termenii de ordinul întîi, aberafiile se numesc aberafii de ordinul întîi. Aceşti termeni pot fi anulaţi printr-o alegere convenabilă a originii de măsură a componentelor dy' şi dz' ale vectoruiui-aberafie. în acest caz, primii termeni ai seriei — şi cei mai importanfi — sînt cei de ordinul al treilea; ansamblul lor constituie aberafiile de ordinul al treilea sau dioptrica de ordinul al treilea. Aceste aberafii prezintă o importanfă deosebită, avînd un rol fundamental la elaborarea proiectului unui instrument optic; calculul aberafiilor se poate face: fie pe cale trigonometrică, calculînd direct, şi din aproape în aproape, traiectul unei raze în lungul instrumentului, fie pe cale analitică, stabilind reiaţiile algebrice între datele constructive şi aberafii. Aberafiile de ordinul al treilea permit să se stabilească aceste relafii algebrice, sub o formă destul de simplă, fie pentru calculul aberafiilor, cunoscînd datele constructive ale sistemului optic, fie pentru datele constructive cari implică aberafii de ordinul al treilea, avînd o valoare dată. Componentele vectoruiui-aberafie în planul imaginii par-axiale sînt date, în dioptrica de ordinul al treilea, de relafiile: dy' = aH3 cos cp + bH2y (2 4- cos 2qp)-f- cHy2 cos 9 4- dy3 dz'~aH3 sin y-\-bH2y sin 2cp-\-cHy2 sin 9. Termenii aH3 cos 9 şi aH3 sin 9 reprezintă* aberafia de fericitate; considerînd toate valorile lui 9 cuprinse între 0 şi 2 it, aceşti termeni reprezintă un cerc concentric cu imaginea paraxială; această aberafie e constantă în tot cîmpul. Termenii în bH2y reprezintă coma; componentele aberafiei au aceeaşi valoare pentru 9 şi 9 + 11; pentru valori constante ale lui y şi H, punctul aberant descrie de două ori un cerc, cînd 9 variază de la 0 Ia 2k; cînd H variază, toate aceste cercuri sînt tangente la două drepte înclinate la 30° fafă de axa y'. Termenii cHy2 cos ? şi cHy2 sin 9caracterizează astigmatismul; curbele de eroare corespunzătoare acestor termeni sînt elipse. Termenii în y3, cari nu apar decît la componenta dy\ reprezintă o deplasare, fără difuziune, a imaginii paraxiale; ansamblul acestor termeni constituie distorsiunea. Aberaţie de sfericitate: Aberafie datorită unui fascicul larg de raze incidente cari pleacă de la un obiect punctiform de pe axa sistemului optic, aberafie reprezentată de ansamblul termenilor din serie cari nu depind de y, pentru cari, deci, y — 0 (de unde şi numele de aberafie pe axă). Razele monocromatice cari pleacă din puncful-obiect X de pe axă, cari corespund zonei de înălţime Hq, după ce străbat sistemul optic se întîlnesc într-un punct X', în general diferit de imaginea X'Q datorită razelor centrale; distanfa dx' = X'oX' — — x’ — x'o măsoară aberafia sferică longitudinală corespunzătoare zonei H. Considerînd toate razele cari cad pe întreaga suprafafa de intrare a instrumentului (H variind de la 0 la Hmax), se constată că: razele centrale (paraxiale) se întîlnesc în punctul Xq] cele marginale, în punctul X^ de pe axă; razele fiecărei zone H întretaie axa într-un punct diferit al segmentului X\X'm, După emergenfă, toate razele sînf tangente Ia suprafafa caustică formată dintr-o porfiune luminoasă X'QX^ de pe axă şi dintr-o suprafafă de revolufie a cărei meridiană prezintă un punct de înapoiere în X'Q. XqX^ măsoară aberafia de sfericitate longitudinală a zonei marginale, iar A'X’q, aberafia de sfericitate transversală a acestei zone; aceste aberafii se numesc principale, cînd obiectul X e la infinit. Aberafia de sfericitate longitudinală (în dioptrica de ordinul al treilea) are valoarea dx'=^—x,2l2n'h'2-Hl'S, unde Hq e raza pupilei de intrare, iar S e coeficientul de aberafie sferică (care depinde de indicele de refracfie n, de razele şi de deschiderile dioptrilor componenfi); pentru lentile subţiri, S=h4(Ay2 — 2By + C) unde: y, coeficientul de formă al lentilei, e semisuma curburilor q, q' ale celor doi dioptri: y = V2 (q + e'); a-= (n4- 2) cp /w; B = 2{n+î)q)-T/n-, T = Ş4 cp/2 = Ş' —

în care B e un coeficient numit coeficient de coma, iar dx* (respectiv dx) e aberafia de sfericitate. Pentru lentile subfiri, coeficientul de coma are valoarea B=:h3k{Af-2B^ + C) = h2{G^-H), unde G = (»+1)

T/n, iar coeficienfii A, B, C şi T au valorile indicate la aberaţia de sfericitate. Pentru ca un aparat să fie corectat de coma, adică să fie aplanetic, el trebuie să fie întîi corectat de. aberafia de sfericitate, iar apoi coeficientul de coma B să fie nul. Pentru corectare se acţionează în special asupra formei lentilelor şi asupra pozifiei diafragmelor. Aberafie de astigmatism şi de curbură a cîmpului: Aberafie datorită unui fascicul îngust (penel de lumină) de raze mono-cromatice, rezultat din diafragmarea instrumentului, care nu prezintă simetrie de revolufie în raport cu axa instrumentului. Astigmatismul e reprezentat de ansamblul termenilor superiori III. Aberafie de asfigmaiism. ' din serie, cari confin pe H la puterea întîi. După ce a străbătut sistemul, penelul de raze monocromafice nu mai e un con; interceptîndu-l cu plane normale pe axă, se obfin diferite secfiuni asimilabile unor elipse (v. fig. HI). în două pozifii, aceste elipse se turtesc, fiind reduse la două bas-tonaşe de lumină, cari pot fi asimilate cu două drepte normale un3 pe alta şi normale pe raza mijlocie a penelului: una dintre £ F els ests imaginea |v_ Abera)ia cimpuhji. (focala) tangenţială P\ normală la planul figurii, iar cealaltă e imaginea (focala) sagitală sau radială P's, situată în planul figurii. Pentru o poziţie intermediară P’ (v. fig. IV), secfiunea penelului e un mic c©rc luminos, care reprezintă mai bine puncful-obiect: e pseudo- /a ! A imaginea sau cercul de difuziune minimă. Focalele tangen-fiale ale penelurilor componente ale unui fascicul dau naştere suprafefei exterioare a causticii de sfericitate, iar sagitalele, segmentului central. Unui plan-obiect P îi corespund două suprafefe de revolufie: una S't, locul imaginilor fangenfiale P\, şi alfa S's, locul imaginilor sagitale P’$. Aceste două suprafefe curbe, pe cari e o acumulare mai intensă de lumină, dau o dublă reprezentare defectuoasă a planului-obiect. Diferitele linii din planul-obiect nu apar la fel de nete pe aceste două suprafefe: de exemplu, dacă pe planul-obiect e trasat un cerc cu raze, pe suprafafa S’t apar cercul net şi razele neclare, iar pe suprafafa S's apar razele nete şi cercul neclar. Pe suprafafa S', locul pseudoimaginilor, se obfine o reprezentare care nu e suficient de netă; totuşi, dacă cele două suprafefe curbe S’t şi S’s nu sînt prea depărtate, suprafafa S' constituie pseudoimaginea planului-obiect, fiind reprezentarea cea mai avantajoasă caracterizată de un stigmatism apropiat, în general, suprafafa pseudoimagine S' nu e plană: prezintă curbură de cîmp. Măsura astigmafismului unui punct-obiect P extraaxial e diferenfa proximităfilor reduse ale focalei tangenţiale P\ şi ale focalei sagitale P's, adică ri/t' — n'/s’, care are valoarea (n'y'jx'Y'A (in dioptrica de ordinul al treilea), A fiind coeficientul de astigmatism, care depinde de datele constructive ale instrumentului (indicii de refracfie ai sticlelor folosite, razele de curbură ale dioptrilor, distanfe), şi de pozifia diafragmei; pentru lentile subţiri, A~ '%h2k2Q—2hkP + y, unde „ _ Q = ^72-25r + C, iar P = Gy — H (v. Aberaţie de sfericitate şi Coma). Razele de curbură ale suprafeţelor S's, S1, S't, cari reprezintă astigmatic planul-obiect P, sînt date de următoarele relaţii: 1 !n'R's = P-A\ îln’R' = P — 2A] l/n'R'^P-ZA, unde P e un coeficient numit coeficientul curburii de cîmp sau curbura Pefzval, avînd valoarea £l/r(1/rc'—1/«) = — E0 ^jnd puterea unei lentile, considerată lentilă subţire). Pentru ca astigmatismul să dispară (deci să se obţină an-astigmatism), trebuie ca ^4 = 0; în acest caz, imaginea e anastig-mată, iar curburile celor trei suprafeţe S's, S’, S\ au aceeaşi valoare, egală cu P=El/r(1/»'-1/w). Pentru ca imaginea unui plan-obiect să fie tot un plan, trebuie ca A~ 1 /2 P; dacă ^4 = 0, e necesar ca şi P=0 (condiţia Petzval). Întrucît P nu poate fi redus la zero (din cauza curburilor cari ar rezulta prea mari), se acţionează asupra astig-matismului, şi anume asupra Iui A, prin deplasarea diafragmei, pentru ca P — 2A (curbura cîmpului) să capete o valoare minimă. Aberaţie de distorsiune: Aberaţie care depinde numai de poziţia punctelor-obiect faţă de axă, fiind independentă de deschiderea H a instrumentului. Distorsiunea e reprezentată de ansamblul termenilor din serie cari conţin numai variabila y (respectiv y). Imaginea dată de un sistem cu distorsiune nu e fidelă, între obiect şi imagine neexistînd asemănare geometrică: imaginea unei drepte-obiect nu e fot o dreaptă, ci o linie curbă. P' fiind imaginea paraxială a unui punct-obiect, P şi P' imaginea lui reală, şi Y'^t Y, Y‘ fiind ordonatele respective, distorsiunea e măsurată de &y' = P'P'=y'-yo=ds^8+ d83'^+-.. Distorsiunea se datoreşfe faptului că mărirea transversală ,8 — y'ly nu are o valoare constantă. Distorsiunea, ca şi coma, Aberafie cromatica 12 Aberoscop Tschernir.g poate fi considerată ca aberafie a măririi transversale. în cazul aberafiei coma, imaginea e alterată de variafia măririi transversale de la o zonă la alta a sistemului optic; Ia distorsiune, alterarea imaginii e produsă tot de variafia măririi transversale, însă de la o zonă Ia alta a planului-obiect. Valoarea distorsiunii e dată de: dy' = îl2{^'h,/x,)2Dy’3 (în dioptrica de ordinul al treilea), D fiind un coeficient numit coeficientul de distorsiune; pentru lentile subfiri, D = hk8Q-~3k2P + k(3n+ 1) qpjhn. Pentru ca sistemul să fie ortoscopic (să nu prezinte distorsiune), trebuie ca D să fie nul. Dacă D nu e nul şi are o valoare pozitivă, o dreaptă-obiect e reprezentată de o curbă convexă spre axă; un cadrilaj-obiect de drepte perpendiculare (v. fig. V) prezintă o imagine cu distorsiunea numită „în per- T o anumită lungime de undă (lumină monocromatică), acest spaţiu va fi diferit reprezentat în lumina de alte lungimi de undă. Unplan-imagine,care pentru radiafia eficace (v. fig. V/) se găseşte în X'Q, pentru o altă radiafie X va fi în X^; intervalul X'X'^ măsoară aberaţia cromatică de poziţie: Cv 3 b c V. Distorsiune, a) obiect; b) imagine în perniţă; c) imagine în butoi. niţă". Dacă D e negativ, o dreaptă-obiect e reprezentată de o curbă concavă spre axă, iar cadrilajul-obiect are imaginea cu distorsiune numită „în butoi". Distorsiunea e înlăturată (şi se obfine un sistem ortoscopic), dacă mărirea transversală fy — y'jy păstrează o valoare constantă. Considerînd traiectul unei raze pupilare (//q = 0) care trece, respectiv, prin centrul diafragmei D, al pupilei de intrare Pi şi al pupilei de ieşire P^ = P^, condifia de ortoscopie e x' — p' tg u' p=y y = -—- • -----------= const. x — p tg u Primul factor (x’—p')/(x—p) depinde de variafia pozifiei punctelor Pi şi P'it adică de aberafia de sfericitate la pupile; factorul ţqu'ftqu e mărirea unghiulară între pupile. Dacă pupilele nu prezintă aberafie de sfericitate, sistemul fiind stigma-tic pentru diafragmă, condifia de ortoscopie se reduce la tg «’/tg u — const. (condifia Iui Lagrange-Airy); acesta e cazul obiectivelor fotografice, unde pupila de intrare nu intervine (obiectul fiind foarte depărtat), iar pupila de ieşire nu are aberafii (datorită unei diafragme în spaţiul-imagine). Dacă u' — u, condiţia de ortoscopie se reduce la (x'—p’)/(x — p) = const. (condiţia Iui Bow-Sutton) (cazul obiectivelor fotografice simetrice faţă de diafragmă). în general, pentru a corecta distorsiunea se construieşte un sistem optic care să fie sensibil stigmatic pentru diafragmă; dacă sistemul nu are o grosime apreciabilă, diafragma se aşază cît mai aproape posibil de sistem (de ex. în cazul obiectivelor de lunete); dacă sistemul e constituit din două părţi nelipite, diafragma se aşază între ele pentru ca distorsiunea „în butoi" produsă de una dintre părţi să fie compensată total sau parţial de distorsiunea „în perniţă" a celeilalte. Aberafie cromatică: Aberafie care consistă în faptul că în loc de o singură imagine se formează un spectru de imagini distincte, corespunzător diverselor radiafii cari compun lumina incidenţă, cînd indicii de refracfie ai pieselor optice cari compun un sistem optic variază cu lungimea de undă, caracteristicele şi datele constructive ale sistemului depinzînd deci de lungimea de undă; daca spaţiul-obiect e corect reprezentat în lumina de unde Cx e un coeficient numit coeficientul cromatic de poziţie; pentru lentile subţiri, C'^= (unde h e proporţional cu înălţimea de incidenţă H, cp e puterea lentilei şi v e coeficientul de dis-persiune al sticlei din care e confecţionată lentila). Imaginea unui punct-obiect P, situat în planul-obiect X la distanfa y de axă, se găseşte pentru radiafia eficace în P', situat în planul X'q Ia distanfa y’Q=$y (unde p e mărirea transversală), pentru radiafia de lung^e de undă X va fi în Psituat în planul X^, la distanfa ^i = (p + dp)y; variafia măririi transversale dp e aberafia cromatică de mărire, valoarea ei fiind dată de relafia dp/p=d*'/(*'-p') + C , în care Cy e un coeficient numit coeficientul cromatic de mărire; pentru lentile subfiri, Cy~ Yihk'^jv (unde ^ e un coeficient proporţional cu înălfimea de incidenfă h). Conul emergent, avînd pupila de ieşire Pe ca bază şi vîrful în P^t întretaie planul-imagine X'Q după cercul de aberafie cromatică cu centrul Ia distanfa y'=y' (1 —C ) de axă şi avînd raza r~ —Ho-x'/n’h' • Cx. ° Corectarea aberafiei cromatice, a cromatismului, se numeşte acromatizare. Pentru ca aberafia cromatică să nu fie observabilă, e necesar ca imaginile distincte corespunzătoare diferitelor radiafii să se vadă sub acelaşi unghi aparent de către ochi; această condifie e satisfăcută dacă Cy = 0. Acromatizarea unui sistem de lentile subfiri lipite are loc dacă simultan Cx = h2 £ cp/v = 0 şi Cy = M J(p/v = 0; cum coeficienfii înălfimilor de incidenfă h şi k sînt sensibil constanfi, condifia de acromatizare e JJ

, iar cp' = v7(V — v). î. ** cromatică. F/z. V. sub Aberaţie optică. 2. ^ de aplanefism. F/z. V. sub Aberaţie optică. 3. ^ de astigmatism. F/z. V. sub Aberaţie optică. 4. ~ de distorsiune. F/z. V. sub Aberaţie optică. 5. ~ de refrangibilifafe. F/z. V. sub Aberaţie optică. o. ~ de sterilitate. F/z. V. sub Aberaţie optică. 7. ~ longitudinală. F/z. V. sub Aberaţie optică. s. ~ transversală. F/z. V. sub Aberaţie optică. 9. Aberoscop Tscherning, pl. aberoscoape T. F/z.: Instrument de observare a defectului de distorsiune vizuală, constituit Abich, mortieră ^ 13 Âbrasin dintr-o lentilă cuplată cu un cadrilaj rectangular, astfel încît imaginea cadrilajului să se formeze înaintea retinei. Din cauza distorsiunii, cadrilajul-imagine e curbiliniu; defectul de distorsiune e normal, dacă liniile cadrilajuîui-imagine prezintă concavitatea spre axa optică. 1. Abich, iţiortieră pL mortiere A. Ind. st. c.: Aparat care serveşte la transformarea în pulbere a fragmentelor de diamant, spre a obfine o pulbere abrazivă, numită pulbere de diamant. E construit din oţel extradur călit şi se compune din mortiera propriu-zisă, din piesa intermediară şi din pilon. Se utilizează şi Ia lucrări de mineralogie. 2. Abietic, acid Chim.: Componentul principal al colofo-niului, cu formula generală C20 * H30 • O2 şi cu structura probabilă: Numele de acid abie-tic a fost folosit pentru acizii rezinici cari consistă dintr-un amestec de l-acid abietic cu alţi acizi isomeri (v. şi Colofoniu). A fost izolat din colofoniu american, sub formă de plăcute cristalizate cu p. t. 170-174°; [a]D—102° în alcool etilic; e solubil în alcool metilic, în alcool etilic, în eter etilic, în acid acetic, în acetonă, cloroform, benzen; e insolubil în apă. Formează compuşi de adiţie cu anhidrida maleică. 3. Abietinat de sodiu. Chim.: Compusul acidului abietic cu sărurile de sodiu, obţinut la prepararea cleiului de colofoniu folosit la încleirea hîrtiei (v. Clei de colofoniu). 4. Abis, pl. abisuri. 1. Geogr.: Cavitate naturală în scoarţa Pămîntului, de obicei prăpăstioasă, al cărei diametru poate fi de cîţiva metri pînă la mai multe sute de metri, şi care apare în special în calcare compacte şi fisurate. Uneori abisul se ramifică subteran, comunicînd cu grote, cu caverne (prin cari curg uneori rîuri)—şi adeseori e rezultatul prăbuşirii bolţilor acestor cavităţi. 5. Abis, pl. abisuri. 2. Geogr.: Locul cel mai adînc al unei mări sau al unui ocean. 6. Abisală, regiune Geol.: Regiune a domeniului marin care are adîncimea de peste 1 km şi reprezintă aproximativ 70% din aria determinată de acest domeniu; se caracterizează prin absenţa curenfilor marini şi a luminii solare şi prin temperatura constantă a apei. Sedimentele (depozitele) abisale sînt constituite din nămoluri argiloase foarte fine, albăstrui, amestecate cu resturi organice calcaroase (cochilii de globigerine şi pteropode, în mările mai calde şi la adîncimi mai mici, sub 4000 m) sau silicioase (frustule ale algelor diatomee şi .carapace de radiolari, în mările mai reci şi la adîncimi mai mari, peste 4000 m) şi din argile roşii abisale, caracteristice. 7. Abisale, roci Petr.: Roci intruzive, cu granule mari şi mijlocii; sînt masive şi cu structură holocristalină. (V. Roci magmatice abisale, sub Roci magmatice). 8. Abisol. Ind. chim.: Solufie dezinfectantă, care conţine 40 % sulfit de sodiu. 9. Abiiaclu, pl. abitaduri. Nav.: Sin. Habitaclu (v.). 10. Ablaţiune, pl. ablaţiuni. 1. Geo/.: Procesul de antrenare a materialului rezultat din dezagregarea rocilor de către agenţii modificatori ai scoarţei terestre, cînd începe transportul Iui natural prin acţiunea apei, a vîntului, etc. 11. Ablaţiune. 2. Geol.: Consumul gheţii dintr-un gheţar, prin topire, prin prăbuşire sau prin desprinderea de iceberguri (din calotele glaciare polare). Regiunea de ablaţiune a gheţarului e opusă regiunii de alimentare (acumulare) a lui. 12. Ablaţiune. 3. Geol.: Deplasarea materialelor rezultate din dezagregarea rocilor de către apele de şiroire cari se scurg pe versante, în urma ploilor (Accepţiune rară). 13. Abnormă, pavea Drum. V. sub Pavea. 14. Abonament, pl. abonamente. 1. Gen.: Convenţie prin care, în schimbul unei sume plătite anticipat, se obţin unele servicii, pe un timp limitat, de exemplu la ziare, la teatru, la tren, tramvai, telefon, radio, etc. Exemple: Abonamentul relativ Ia livrarea şi primirea energiei electrice, care poate fi: abonament global (pauşal), cînd energia electrică e furnisată fără contor, plata ei făcîndu-se cu o sumă globală, în funcţiune de puterea instalată şi de numărul de ore de utilizare; abonament cu contor, cînd plata energiei electrice se face pe baza înregistrărilor unui contor; abonament pentru convorbiri telefonice: convenţie între abonat şi întreprinderea de telefoane, privind raporturile şi obligaţiile mutuale ale întreprinderii şi ale abonatului, relativ la efectuarea convorbirilor. Abonamentul pentru convorbiri telefonice poate fi: abonament cu tarif fix, care dă dreptul la un număr limitat de convorbiri telefonice locale; abonament cu convorbiri taxate, cu contor, care dă abonatului dreptul Ia un număr limitat de convorbiri telefonice locale, în schimbul taxei de abonament, convorbirile în plus fiind taxate după numărul lor, înregistrat de contor. 15. Abonament, pl. abonamente. 2. Gen.: Suma plătită pentru convenţia numită abonament. 16. Abonament, pl. abonamente. 3. Gen.: Actul în care se certifică dreptul celui care poate folosi abonamentul. 17. Abonat, pl. abonaţi. Elf.: Beneficiarul unui abonament. Un abonat la energie electrică poate fi: abonat sezonier, dacă foloseşte energia electrică numai într-o anumită perioadă a anului, de obicei vara (ex.: o fabrică de cărămidă, o arie electrificată, etc.); abonat casnic, dacă foloseşte energia electrică pentru iluminat şi pentru alimentarea unor aparate casnice; abonat industrial, dacă foloseşte energia electrică pentru alimentarea motoarelor sau a altor receptoare industriale. Din punctul de vedere al tensiunii, se deosebesc: abonat pe înaltă tensiune (cînd măsurarea energiei electrice se face pe tensiuni peste 1000 V) care, în general, se alimentează printr-un post sau printr-o staţiune de transformare; abonat pe joasă tensiune (cînd măsurarea energiei electrice se 'face la tensiunea de utilizare, pînă la 1000 V) care, în general, e racordat direct la reţeaua publică, fără post sau staţiune de transformare. Din punctul de vedere al tarifului, se deosebesc: abonat cu preţ unic, cînd facturarea energiei electrice se calculează cu un preţ pe kilowatt-oră consumată; abonat cu taxă fixă, cînd facturarea energiei electrice se calculează cu o taxă fixă pentru puterea instalată sau absorbită (lei/kW) şi cu un preţ pentru energia consumată (lei/kWh).''. îs. Abordaj, pl. abordaje. Nav.: Ciocnirea a două nave, sau a unei nave cu o construcţie fixă sau plutitoare fără posibilităţi de manevră (de ex. cheu, dig, geamandură, ponton, etc.). Pentru prevenirea abordajului dintre nave sînt stabilite reguli de navigaţie, de zi şi de noapte, cuprinse în „Regulamentul internaţional pentru prevenirea abordajelor". 19. Abordare. Nav. V. sub Acostare 1. 20. Aboudikro. Silv., Ind. lemn.: Sin. Sapeli (,v.). 21. Abrams, conul lui Cs.: Dispozitiv cu ajutorul căruia se face proba de turtire a unui beton de ciment proaspăt, spre a i se aprecia consistenţa. Dispozitivul e constituit dintr-o cutie de tablă, tronconică, fără funduri. V. şi sub Beton. 22. Abrams, modulul de fineţă al lui V. Modul de fineţă. 23. Abrasin, pl. abrasini. Bot.: Plantă din familia Euforbiaceae, genul Aleurites, originară din China şi din Japonia. Pentru industria uleiurilor sînt importante următoarele specii de abrasin: Aleurites montana, A. Fardii şi A. cordafa. Abrasinul e un arbore înalt de 8--10 m, cu frunze verzi deschise, cu flori mici albe, albe-roşietice, formînd inflorescenţe în formă de ciorchine. Fruc- HOOC^ xCH3H2 h2c^ ^ch I i H H2°\ /f\ /c\ c HC CH î I II ! H2C CH (CH3)2 ! v/ CHs h2 < Abrastol 14 Abraziv fele de abrasin, de mărimea merelor şi avînd forma nucilor, confin 3—7 sîmburi consfifuifi dinfr-o coajă lemnoasă şi un miez care confine 52—54% ulei (numit ulei de abrasin, de tung sau de lemn chinezesc). V. şi Ulei de abrasin. î. Âbrasiol. Chim.: Sarea de calciu a naftolului suifonat, folosită ca substanfă antiseptică în vinificafie. 2. Abrazare, pl. abrazări. Tehn.: Prelucrare prin aşchiere cu un abraziv, la care se desprind, prin frecare, aşchii dintr-un material solid. Abrazarea se efectuează manual sau mecanizat, fie cu un abrazor (unealtă abrazivă), fie cu pînză, hîrtie, pastă sau pulbere abrazivă. Operaţiile de abrazare pot fi: operaţii de degroşare, cum e polizarea (adică prelucrarea la polizor), operafii de netezire, în special de supernetezire sau de micro-netezire, cum sînt rectificarea, şeveruirea (shaving), honuirea (honing), lepuirea (lapping), vibronetezirea (superfinisarea sau superfinish), rodarea, sablarea, etc. Abrazarea serveşte la ajustare, alezare, ascufire, debavurare, debitare, detalonare, din-fare, filetare, găurire, înfiorare, lustruire, etc. Cantitatea de material (în g/cm2) îndepărtat pe unitatea de arie de la suprafafa obiectului supus abrazării se exprimă prin relafia: în care G\ şi G2 sînt greufăfile probei înainte şi după încercare, iar F e suprafcfa de abraziune. 3. Abraziune, pl. abraziuni. 1. Tehn.: Sin. Abrazare. 4. Abraziune. 2. Tehn.: Abrazarea considerată ca fapt (nu ca operaţie). Un exemplu de abraziune de acest tip e eroziunea căptuşelilor refractare ale cuptoarelor, datorită frecării cu obiectele introduse în cuptoare sau acţiunii particulelor solide antrenate de gazele de ardere. Căptuşelile cuptoarelor, în general formate din blocuri sau din cărămizi refractare, trebuie să aibă rezistenţă mare Ia abraziune la temperaturi înalte. Această rezistenţă scade cu creşterea temperaturii şi a presiunii, dar creşte cu fineţea granulelor şi cu temperatura de ardere a materialelor refractare. 5. Abraziune. 3. Ind. chim. V. încercări în industria cauciucului, sub Cauciuc. e. Abraziune. 4. Geol.: Acţiunea de eroziune a apei mării asupra ţărmurilor, provocată de valuri, de maree, de curenţii marini, de sloiuri de gheaţă şi de procesele chimice dintre sărurile din apa de mare şi rocile cari constituie ţărmul. Cel mai important dintre factorii acestei eroziuni sînt valurile, a căror acţiune depinde de următoarele elemente: direcţia de propagare (acţiunea fiind maximă cînd valurile lovesc perpendicular ţărmul), natura petrografică şi rezistenţa rocilor cari constituie ţărmul (mai mare în rocile necoezive, compacte şi fisurate sau în cele calcaroase); poziţia stratelor (maximă, cînd stratele sînt înclinate spre interiorul uscatului). Prin izbirea valurilor se formează o platformă de abraziune. Cînd platforma e despărţită de nivelul mării sau de platformele mai joase printr-un abrupt, ea se numeşte terasă litorală sau terasă de abraziune. 7. Abraziv, pl. abrazivi. Tehn.: Material aglomerat sau pulverulent, la care colţurile sau muchiile libere ale granulelor constituie tăişuri, cari pot desprinde aşchii mărunte dintr-un alt material. Abrazivul se caracterizează atît prin particularităţile granulei (natura chimică, duritatea şi mărimea acesteia), cît şi prin compoziţia granulometrică, numită granulaţie. După natura chimică a granulelor, se deosebesc: abrazivi aluminoşi, cum sînt emeriul (şmirghelul), corindcnul, electro-corindonul (corindonul sintetic,numit şi electrocorund), alundumul, abrazitul, etc.; abrazivi siiicioşi, cum sînt cuarţul, cremenea, (flintul), gresia, diatomitul (pămînţel, tripoli sau kieselgur), piatra ponce, sticla, etc.; abrazivi carbonoşi (cu conţinut de carbon sau de carburi), cum sînt diamantul, carborundumul (carbura de siliciu), carboxita, carbura de bor, etc,— După duritatea granulelor, abrazivii se împart conform scării de duritate Mohs, în care gradele de duritate sînt următoarele: talc 1, gips 2, calcit 3,fluorin 4, apatit 5, feld-spaf 6, cuarţ 7, topaz 8, corindon 9 şi diamant 10. Fiecare abraziv se intercalează între materialul tip de care e zgîriat şi cel pe care îl zgîrie. — După mărimea granulelor, care se exprimă prin mărimea laturii ochiului sitei prin care nu mai trec granulele respective, se deosebesc: granule mai mari decît 28 jx, indicate cu simbolul ~, în care numărătorul l reprezintă mărimea laturii ochiului n sitei (în ^i) şi numitorul n reprezintă numărul de ochiuri pe ţol ale sitei; granule mai mici decît 28 \i, indicate cu simbolul P%,în care % reprezintă dimensiunea maximă a granulei (în fi). Granulele cu dimensiuni mari sînt cuprinse în scara de la 4000/5 pînă la 28/320, iar cele cu dimensiuni mici (a căror mărime se determină prin metoda microscopică) sînt cuprinse în scara de la P28 pînă la P5. De obicei, granulele de 150—28 pi se numesc pulberi abrazive, şi cele de 28—3,5 ja se numesc micropulberi abrazive. După compoziţia granulometrică a abrazivului (granulaţie), care e mulţimea conţinuturilor în granule de diferite mărimi (exprimată în procente de greutate) a acestuia, abrazivii se definesc prin numere de granulaţie. Deoarece orice abraziv poate cuprinde mai multe mărimi de granule, număr de granulaţie se consideră mărimea granulelor cari constituie fracţiunea principală, iar dacă sînt două fracţiuni principale egale, număr de granulaţie se consideră mărimea corespunzătoare granulelor mai mari. Abrazivii se întrebuinţează în următoarele forme: pulberi abrazive, cari sînt granule libere; paste abrazive, cari sînt granule dispersate într-un lichid vîscos; foi abrazive, cari sînt granule aplicate pe foi de hîrtie sau de pînză, lianţii fiind răşini, clei de piele, etc.; unelte abrazive (abrazoare), cari sînt granule aglomerate în corpuri compacte, lianţii fiind răşini, lacuri, amestecuri ceramice, etc.— Pulberile şi pastele abrazive se clasifică după particularităţile granulei şi după granulaţie. — Foile abrazive se clasifică după particularităţile granulei, după granulaţie, după felul liantului *şi după felul foii pe care se aplică granulele; conform ultimului criteriu de clasificare, se deosebesc hîrfii abrazive şi pînze abrazive.— Uneltele abrazive, numite corpuri abrazive (v.) sau abrazoare, se clasifică după particularităţile granulei, după granulaţie, după felul liantului, după structură, după duritate şi după formă. Lianţii, cari leagă între ele granulele abrazivului şi formează suportul acestora, se grupează în: lianţi organici, cari pot fi răşini naturale (de ex. şelac), răşini sintetice (de ex. bachelita), sau gume (de ex. cauciucul natural sau cel sintetic); lianţi anorganici, cari pot fi ceramici (amestec de argilă, feldspat, cuarf şi caolin, ars la 1200—1300°) sau minerali (de ex. amestec de silicat de sodiu şi oxizi metalici, amestec de oxid şi clo-rură de magneziu, etc.). Structura uneltei abrazive depinde de desimea şi reparfifia granulelor în raport cu liantul, cum şi de mulţimea şi mărimea porilor; conform standardelor din ţara noastră, se deosebesc structură foarte deasă, deasă, semideasă (mijlocie), rară, foarte rară şi poroasă. Duritatea uneltei abrazive, care e rezistenţa pe care o opune agregatul abraziv-liant la tendinţa de smulgere a granulelor de abraziv (deci diferită de duritatea granulei), depinde de particularităţile granulei, de granulafie, de felul şi cantitatea de liant, de mulţimea şi mărimea porilor; conform standardelor din fara noastră, se deosebesc 12 grade de duritate, şi anume gradele I a—c (cu simbolurile vechi I, J, K) pentru grupul „moale", gradele II a—c (cu simbolurile vechi L, M, N) pentru grupul „mijlociu", gradele III a—c (cu simbolurile vechi O, P, Q) pentru grupul „tare" şi gradele IV a—c (cu simbolurile vechi R, S, T) pentru grupul „foarte tare". Forma uneltelor abrazive Abrazivă, hîrfie ~ 15 Abscisă focală e diferită(v. fig.)» deoarece ea depinde demodul de lucru (manual sau mecanizat), de forma obiectelor cari se prelucrează şi de felul prelucrării (degroşaresau netezire); în general, se folosesc unelte abrazive cilindrice (cu sau fără coadă), inelare (cele fără coadă), sferice sau semisferice (de obicei cele cu coadă), conice sau tronconice (de o-bicei cele cu coadă), în formă de oală (cele fără coadă), etc. După provenienţă, se deosebesc: abrazivi naturali, cum sînt emeriul (şmirghelul), co-rindonul,granatul, cuarţul, cremenea, gresia, diatomiiul, piatra ponce, nisipurile silicioase, diamantul (în granule sau în pulbere), etc.; abrazivi sintetici, cum sînt electrocorindonul, termocorindonul, sticla, carborundu-mul (carbura de siliciu),carbura de bor, etc. Abrazivii sintetici, cari se obfin prin amestecarea unor roci măcinate şi eventual aglomerarea lor cu un liant, prezintă avantajul că pot fi fabricafi cu pro-prietăfi corespunzătoare scopului urmărit, în principal în ce priveşte structura, granulaţia sau duritatea. Exemple de materiale abrazive folosite mult în scopuri industriale: Emeri (v.)f care e folosit fie sub formă de granule sau de pulbere, fie aplicat pe un material-suport (pînză, hîrtie, etc.). La prelucrarea sticlei sau a cristalelor se folosesc emeriuri minutate (adică determinate prin timpul de decantare necesar pentru selecţionarea emeriului respectiv), cuprinse între emeri de 1 minut şi emeri de 240 de minute. Sin. Şmirghel. Corindonul (v.), care e folosit fie sub formă de pulberi foarte fine, la operaţii de netezire şi lustruire, fie aglomerat în formă de discuri de diferite forme, la operaţii de netezire (de ex. rectificare). Cuarţul (v.), care e folosit în general sub formă de pulbere fină, la operaţii de netezire (de ex. lepuire), sau aplicat pe diferite materiale-suport, în special la prelucrarea lemnului. Diatomitul (v.), care e folosit sub formă de pulbere, în special la poli sare a sticlelor dure. Roşul de polisat (v.), care e folosii sub formă de pulbere, în special la polisarea sticlei. Rozul de polisat (oxid de ceriu, calcinat), care e folosit sub forrriă de pulbere, în special la polisarea sticlei. Pulberea de staniu (oxid de staniu, calcinat), care e folosită sub formă de pulbere, în special la polisarea sticlei puţin dure. Electrocorindonul, care e foarte mult folosit, sub formă de pulbere sau de aglomerate (discuri, plăci, etc.), în special la prelucrarea oţelurilor dure, a fontei, etc. Acest abraziv sintetic e oxid de aluminiu cristalin, cu un conţinut mic şi variabil în oxid de fier, bioxid de siliciu şi bioxid de titan, avînd duritatea Mohs 9,05■••9,10 şi greutatea specifică 3,4---4 g/cm3; are rezistenţă şi rezilienţă mari. Se fabrică în următoarele varietăţi: electrocorindon normal, care se foloseşte de preferinţă la degro- şări, şi electrocorindon nobil (cu un conţinut mai mare în alumină cristalizată), care se foloseşte în generai la prelucrări mai fine. Carbura de siliciu, care e folosita sub formă de pulbere şi de aglomerate (de ex. ca discuri de polizor). Acest abraziv sintetic e o combinaţie a siliciului cu carbonul (S12C), avînd duritatea Mohs9,13-**9f15şi greutatea specifică 3,12-**3,22 g/cm3, în stare pură e incoloră şi transparentă, însă produsul tehnic ecolorat de Ia verde pînă lanegru,dupăcon-ţinutul în impurităţi (în special oxizi de fier). Sin. Carborundum. Nisipurile siîi-cioase (v. sub Nisip), cari se folo-20 sesc, de exemplu, Ia prelucrarea de degroşare a sticlei (în suspensie în apă), la curăţirea sau mătuirea prin sablare, etc. 1. Abrazivă, hîrtie Ind. hîrf. V. sub Hîrtie. 2. Abrazivi, suport de Ind. st. c.: Strat moale de hîrtie, de stofă, catifea, etc., care se aplică pe uneltele de prelucrat sticlele optice, pentru ca granulele de abraziv să se fixeze în acest strat şi să se aglomereze, formînd astfel o masă abrazivă suficient de compactă pentru a produce uzură. 3. Abrazivitate, indice de Ind. hîrf. V. încercările hîrtiei, sub Hîrtie. 4. Âbrazor, pl. abrazoare. Tehn.: Unealtă de abraziune, formată dintr-un aglomerat natural sau artificial de granule abrazive, liantul fiind un material organic (de ex. răşini sau gume) sau anorganic (de ex. amestecuri ceramice). După formă, se deosebesc abrazoare cilindrice (discuri abrazive), abrazoare conice, sferice, etc., cari pot fi cu sau fără coadă. Sin. Unealtă abrazivă, Corp abraziv. 5. Abriz, pl. abrize. Topog.: Schiţă care reprezintă suprafaţa de teren ce urmează să fie ridicată în plan. Abrizele sînt întocmite de topografi, la ridicarea suprafeţelor mici de teren, şi servesc ca document pentru a evita anumite confuzii la definitivarea planului. 6. Abrizze. Ind. text.: Varietate europeană de viermi de mătase, a căror culoare albă devine verzuie în vîrsta a patra (după trei năpîrliri). Gogoşi Ie produse de aceşti viermi sînt mari (un kilogram de gogoşi conţine 400•■•420 de bucăţi), cu cercuri galbene-aurii. 7. Abrodil. Chim.: JC^’COONa. Monoiod-metansulfonat de .sodiu. Pulbere albă cristalină, uşor solubilă în apă (1:1,5). Conţine 52% iod. Se prepară din diiod-metan şi sulfit de sodiu. Soluţia apoasă (40%) e utilizată ca agent de contrast în urografie. Sin. Methiodal, Skiodan. 8. Abrupt, pl. abrupturi. Geogr.: Povîrniş repede, aproape vertical, prăpăstios, al unui deal sau al unui munte, al unei faleze, etc. 9. Abscisă, pi. abscise. Geom. V. sub. Coordonate. 10. ~ focală. Opt.: Abscisa unui punct într-un sistem de coordonate rectangulare cu originea în focarele principale ale unui sistem optic. Se numeşte abscisă focală obiecţia unui punct- Unelte de abraziune. a) Unealtă abrazivă fără coadă: î) cilindrică; 2) cilindrică cu tăietură conică la 45°; 3) cilindrică cu scobituri; 4) cilindrică cu degajament dublu; 5) inel; 6) taler; 7) oală conică cu tăietură conică; 8) oală dreaptă.— b) Unealtă abrazivă cu coadă: 9) şi 10) disc; 11) sferică; 12) semisferică; 13) butoiaş; 14) conică; 15) şi 16) tron- conică.— c) Segmenfi şi bare abrazive: 17) şi 18) segment*! abrazivi; 19) şi 20) bare abrazive. Abscisă principala 16 Absoluf obiect, distanfa de Ia focarul-obiect ai sistemului pînă la acel punct. Se numeşte abscisă focală imagine a unui punct-imagine, distanfa de la focarul-imagine al sistemului la punctul-imagine. 1. ~ principală. Opt.: Abscisa unui punct într-un sistem de coordonate rectangulare cu originea în punctele principale ale unui sistem optic. Se numeşte abscisă principală obiect a unui punct-obiect, distanta de la punctul principal obiect la punctul-obiect. Se numeşte abscisă principală imagine a unui, punct-imagine, distanta de Ia punctul principal imagine la punctul-imagine. 2. Absciselor, procedeul ~ ţi ordonafelor. Tcpog.: Procedeu de ridicare planimetrică (v.) a detaliilor unui teren, folosind un aliniament mai lung ca bază sau ca axă de referinţă şi proiectînd pe acesta toate punctele caracteristice de pe acel teren. Pe aliniamentul de referinţă se măsoară distanfa de la punctul de origine a bazei — A— (v. fig.) pînă la picioarele perpendicularelor (abscisele x\, x2l *3,*-*); apoi, pe perpendicularele ridicate cu echere topografice şi materializate pe teren de obicei cu jaloane, se măsoară distanfele dintre aliniamentul de bază şi punctele de detaliu (ordonatele y\, J2i y3t"')> Procedeul e indicat pentru terenuri aproape orizontale sau uşor înclinate, pe porfiuni cu numeroase detalii planimetrice, ca, de exemplu, la ridicarea în plan a clădirilor, a marginilor pădurilor sau ale lacurilor, etc. Dacă terenul e înclinat, abscisele şi ordonatele trebuie reduse la orizontală, sau trebuie măsurate prin proiecfia lor pe orizontală (v. Măsurarea distantelor înclinate). O dată cu măsurarea distanfelor,— care se face cu panglici, cu rulete sau cu fire, iar uneori şi stadi-metric (v. Lunetă stadimetrică; v. şi Echere topografice speciale), — se întocmesc, la fafa locului, şi schiţe pe cari se notează toate dimensiunile măsurate. Sin. Procedeul perpendicularelor, Procedeul echerajului, Procedeul coordonatelor rectangulare. 3. Absidă, pl. abside. Arh.: Nişă mare, care are formă circulară (uneori şi triunghiulară, pătrată sau poligonală) şi cu pardoseala înălfată cu una sau cu mai multe trepte fafă de nava centrală a unei basiIici sau a unei biserici, care o termină, fiind opusă intrării (v. fig.). Absida basi I ici lor era rezervată persoanelor cari, în numele Basileului, împărfeau dreptatea. Absida bisericilor formează fundul navei centrale (a naosului) şi e rezervată excluziv altarului. în arhitectura creştină orientală, datorită funcţiunilor ei, absida se numeşte şi adyton, adică Icc secret, în sensul că e ascuns vederii credincioşilor; abaton, adică loc inaccesibil, în sensul că nu pot pătrunde în el decît preofii şi slujitorii bisericii, — sau şi berna, adică estradă, fiindcă are pardoseala înălfată fafă de nivelul pardoselii navei. în arhitectura creştină occidentală, absida se mai numeşte: sanctuar, adică loc sfînt; presbiterium, Secţiune plană a unei basilici, I) pronaos; 2) navă centrală; 3) nave laterale; 4) absidă; 5) absidiole. adică loc rezervat preotului; tribunal, prin analogie cu desti-nafia ei în basilica civilă. 4. Absidelor, linia Asir.: Sin. Linia apsizilor, Linie apsidală. V. sub Apsizi. 5. Absidial. Arh.: Calitatea de a se referi la absidă sau de a fi în legătură cu ea. Exemplu: în arhitectura creştină occidentală, capela absidială e o capelă care are legătură directă cu absida centrală. e. Absidiolăr pl. absidiole. 1. Arh.: încăpere mică, în formă de absidă. 7. Absidiolă. 2. Arh.: în unele biserici creştine orientale se numesc absidiole absidele mici, laterale, cari flanchează absida centrală şi cari corespund, de obicei, navelor laterale. Âbsi-diola din stînga, nurr ită proscomidie sau oblatorium prothesis, e destinată preparării şi păstrării lucrurilor sfinfite; cea din dreapta, numită apodosis sau diaconicon, serveşte la păstrarea veşmintelor şi a altor obiecte de cult. Aceste absidiole se numesc adesea şi cu numele vechi latin pastoforia. V. fig. sub Absidă. s. Absidiolă. 3. Arh.: Capelă absidială în arhitectura creştină occidentală. 9. Absint, pl. absinţi. 1. Bot., Farm.: Artemisia absinthium Linn.; plantă erbacee, perenă, din familia Composeae, genul Artemisia. Creşte în Europa centrală şi meridională, adeseori cultivată. Are rădăcina lemnoasă, tulpina aeriană, ramificată, cu frunzele bazale mici, penatepartite, fiecare diviziune fiind, la rîndul ei, lobată şi subiobată; celelalte frunze sînt sesile şi numai penatepartite; florile sînt reunite, galbene, dispuse în mici ciorchini. Toate organele acestei plante degajă un miros puternic aromatic şi au gust amar. Confin un principiu activ amar, absintina (0,2 •■•0,5%), un ulei eteric, constituit în principal din absintol, o substanţă rezinoasă şi mucilaginoasă. Absintina se prezintă sub formă de pulbere amorfă sau microcristalină, incoloră sau gălbuie, insolubilă în apă, solubilă în alcool şi în eter, care are proprietăfi tonice şi stimulente. Absintul sa administrează, în medicină, sub formă de pulbere, de infuzii, de extract sau de tinctură, cum şi, în amestec cu alte plante, la prepararea unui ceai, ca stimulent, tonic, aperitiv, ere. Se întrebuinfează, de asemenea, în industria lichiorurilor şi a vinurilor aperitive, şi la exfragsrea uleiului de absint (v.). Se cunosc numeroase specii de absint, dintre cari mai importante sînt următoarele: Artemisia pontica Linn., A. vulgaris Linn., A. hispanica Lamk., A. glacialis Linn,, etc., cari au aceleaşi proprietăfi şi întrebuinfări. 10. extract de ~ . V. sub Extract. 11. ulei de V. sub Ulei eteric. 12. Absint, pl, absinturi. 2. Ind. alim.: Băutură alcoolică fără adaus de zahăr, sau cu foarte pufin zahăr, în care caz se numeşte rachiu de absint, ori cu 4 • * -10% zahăr, în care caz se numeşte lichior de absint. Absinturile confin uleiuri eterice, în special ulei de pelin, substanfe amare (absintină) şi sînt, de obicei, colorate cu clorofilă. Prin diluare cu apă se turbură, formînd o emulsie cu aspect lăptos, datorită proporfiei mari de uleiuri eterice pe cari le confin. 13. Absintina. Chim.: Substanfă netoxică, amară, care se extrage din planta Artemisia absinthium Linn. (pelin) şi din specii asemănătoare. Se prezintă sub formă de pulbere cristalină, galbenă, cu p. t. 68°; e foarte pufin solubilă în apă, dar e solubilă în alcool, în eter şi în alcalii. Se obfine din solufiile hidroalcoolice de absint, prin precipitare cu tanin, descompunerea precipitatului cu acetat de plumb şi extragere cu alcool. 14. Absolut. 1. Fiz.: Calitatea unei mărimi de a avea valori independente de sistemul de referinfă la care e raportată. Sarcina electrică şi entropia, de exemplu, sînt mărimi absolute. Vitesa e o mărime relativă. Multe mărimi cari, conform Fizicii clasice, ar fi mărimi absolute, sînt de fapt — şi conform Fizicii relativiste — mărimi relative (de ex. masa, lungimea, durata, etc.). V. şi sub Relativităfii, teoria Absolut 17 Absorbirea oscilaţiilor 1. Absolut. 2. F/z.: Calitatea unei relafii de a depinde şi de sistemul de referinţă la care e raportată. De exemplu, conform Teoriei relativităţii, simultaneitatea a două evenimente e o relafie care nu depinde numai de cele două evenimente, ci şi de sistemul de referinţă la care e raportată, adică e o relafie relativă (v. sub Relativităfii restrînse, teoria^). 2. Absolut. 3. F/z.: Calitatea pe care, conform Fizicii clasice sau conform Teoriei relativităfii restrînse, o au sistemele inerfiale de a avea o stare de mişcare care nu e condifionată de corpuri. Se spune, în acest sens, spafiu absolut. s. Absolut, aparat geofizic Geofiz.: Aparat folosit în determinările geofizice absoluta (v.), asigurînd posibilitatea determinării tuturor parametrilor cari intră în expresia mărimii care formează obiectul determinării respective. Aparatele geofizice absolute sînt taodolitul normal, folosit în geomagnetism, şi pendulul reversibil, folosit în gravimetrie. 4. Absolut, cerc V. Cerc absolut. 5. Absolut, spafiu V. Spafiu absolut. o. Absolut, timp V. Timp absolut. ^ 7. Absolut uscat. Ind. hîrf.: Calitate a “stării de uscăciune (v. Uscăciunea hîrtiei) a semifabricatelor fibroase şi a produselor de papetărie, în-industria celulozei şi a hîrtiei, de a nu mai confine umiditate. s. Absolută, conică V. Conică absolută. 9. Absolută, continuitate Mat. V. sub Continuitate. 10. Absolută, convergenţă Mai. V. sub Convergenfă. 11. Absolută, cuadrică V.* Cuadrica absolută. 12. Absolută, geometrie V. sub Geometrie. îs. Absolută, înălţime ~ de zbor. Av.: înălfimea la care se găseşte vehiculul aerian, în timpul unui zbor, raportată la nivelul mării. 14. Absolută, măsurare F/z., Tehn.: Măsurare în care se măsoară toate mărimile intermediare cari intră în relafia cu ajutorul căreia se evaluează mărimea care constituie obiectul determinării. Astfel, această mărime e obfinută în valoare absolută, în sensul că nu e legată de valoarea ei în alte condifii, în particular în alt loc, şi că e raportată la mărimi măsurate direct. O măsurare de un anumit grad de complexitate urmăreşte obfinerea valorii unei mărimi M pe baza evaluării altor mărimi yr*'t de cari depinde şi cari sînt direct accesibile măsurării. De cele mai multe ori, în expresia care dă valoarea mărimii M ca funefiune de x, y,’,m intervin şi alte mărimi a, b,*'', cari, caracterizînd mărimi esenfiale în fenomenul utilizat şi, în anumita condiţii, constante, pot fi considerate cunoscute şi, fie constante, fie variabile după o lege de asemenea cunoscută. Uneori, în cazul determinărilor de înaltă precizie, apar în formula de lucru şi alte mărimi, <2, P,*• *, cari caracterizează cantitativ micile abateri ale condifiilor reale (asigurate de dispozitivul experimental folosit) fafă de condiţiile ideale, admise de ipotezele simplificatoare cari au dus la stabilirea formulei. Astfel, în cazul cel mai general, mărimea de determinat M e dată de relafia M-f(x,y, •••; a,b,">\ a, p, • • •)■ O determinare absolută în sensul strict comportă determinarea tuturor mărimilor din această relafie, din categoria x, y,'• • , ca şi de tipul a, sau 2, p, • • • . —• Adeseori se utilizează termenul absolut pentru a califica o determinare care are ca rezultat valoarea însăşi (valoarea „absolută") a mărimii M într-un anumit punct — indiferent dacă e satisfăcută condifia esenfială din definijia de mai sus —, în opo-zifie cu o determinare care dă numai variafia acestei mărimi în punctul respectiv, fafă de valoarea ei dintr-un punct ales arbitrar ca loc de referinfă. Valoarea obfinută astfel nu poate fi numită absolută decît făcînd convenfia de a restrînge sfera acestei nofiuni prin renunfarea la necesitatea determinării tuturor parametrilor şi menfinerea doar a necesităfii de raportare a mărimii M la valoarea ei nulă, nu la un nivel convenfional pe pămînt. 15. Absolută, valoare Mat.: Valoarea unei mărimi scalare, fără a fine seamă de semn. Sin. Modul. ie. Absolute, punctele ~ ale planului. Geom.: Două puncte imaginare ale unui plan, situate pe dreapta de la infinit a acestuia şi prin cari trec toate cercurile planului închis cu mulţimea punctelor de la infinit. Coordonatele cartesiene omogene ale punctelor absoluta sînt solufiile sistemului de ecuajii {fj(*i, X2)=xl~r 2x\x2 cos z + ^ = 0, *3 = 0, în cari a e unghiul dintre 0*1 şi Ox2. Ele apar situate pe dreptele c|,(*i, *2):=:0, numite drepte isotrope (v.) ale planului, duse prin originea O a reperului: ^(xi, X2, *3)“*? + *^ + *f + 2*i*2 cos &3 + 2*2*3 COS -f_ + 2*3X1 COS 32 —Of *4 = 0, unde e unghiul dintre 0*2 şi 0*3, Pa, unde c e concentrafia gazului disolvat în lichid, Pa e presiunea parfială a gazului deasupra lichidului, iar tp e un coeficient numit coeficientul lui Henry, a cărui valoare depinde de proprietăţile gazului şi ale lichidului (şi se exprimă, de obicei, în kg/m3 ata sau în kg/m3 mm col. Hg). Concentrafia c a gazului disolvat poate fi exprimată prin fracfiunea molară x a gazului în lichid: c = MaCx, în care Ma e greutatea moleculară a gazului disolvat, C e concentrafia totală a lichidului (cantitatea totală de moli de absorbant şi de gaz disolvat în unitatea de volum, exprimată în kmoli/m3). Analog se poate scrie presiunea parfială Pa sub forma' P=Py, unde P e presiunea totală a amestecului gazos, iar y e fracţiunea molară a gazului disolvat în amestecul gazos. Introdu-cînd valorile C şi Pa în expresia lui c, se obfine: MaCx = tyPy sau: y — Kx, K fiind constanta echilibrului de fază, egală cu: /< = ——. Dacă X e concentrafia gazului în solufie, exprimată în raporturi molare, y X y=\.+ Y' X = T+x' Y fiind concentrafia gazului în amestecul gazos. Introducînd aceste valori în relafia y — Kx, rezultă Y= KX 1+(1 -K)X' relafie care, împreună cu relafia y = Kx, reprezintă ecuafiile de echilibru dintre faza gazoasă şi cea lichidă. Coeficientul ^ variază invers proporţional cu temperatura ; deci solubilitatea gazului scade cu creşterea temperaturii. Pentru sistemele cari nu urmează legea lui Henry, relafia y — Kx poate fi utilizată, considerînd mărimea K variabilă, adică dependentă de compozifia * a solufiei; în acest caz, linia de echilibru are forma unei curbe, care se construieşte după date experimentale. Mecanismul absorpfiei se explică prin teoria stratului dublu, constituit din două filme: un film gazos, în care concentrafia componentului solubil e mai mică decît în masa gazului şi descreşte pe grosimea filmului, atingînd la nivelul suprafefei de separafie dintre faze valoarea corespunzătoare stării de echilibru fafă de concentrafia în faza lichidă; un film de lichid, în care concentrafia componentului solubil e maximă la limita de separafie dintre faze şi descreşte pînă cînd atinge concentrafia din masa lichidului; în masa gazoasă, ca şi în cea lichidă, există curenfi de convecfie, cari determină concentraţii uniforme ale componentului solubil; în peliculele limită, particulele se mişcă foarte încet, trecerea componentului realizîn-du-se prin difuziune; rezultă că stratul dublu reprezintă principala rezistenfă a procesului de absorpfie. Procesul de transport de materie între cele două faze se reduce deci la difuziunea unui gaz printr-o peliculă gazoasă şi la difuziunea în pelicula de lichid a solufiei formate prin d solvarea gazului difuzat. Ecuafiile fundamentale ale absorpfiei sînt deduse din con-siderafii asupra procesului de difuziune prin peliculele de gaz şi lichid. Ecuafia generală a absorpfiei, dedusă pe baza difuziunii prin pelicula gazoasă, e G*=KgiotFx{Pa-P^, în care: Ga e masa de gaz difuzat, F e suprafafa de difuziune, t e durata difuziunii, Pa e presiunea parfială a gazului solubil în amestecul gazos, Pl e presiunea parfială a gazului solubil în echilibru cu concentrafia în lichid Cp Kgtot e coeficientul total de transfer de masă, raportat la pelicula gazoasă, dedus din relafia: \ Kg tot ~~ ”j kg Jr^kl în care: kg e coeficientul parfial de transfer de masă în pelicula gazoasă, kt e coeficientul parfial de transfer de masă în pelicula lichidă, şi e coeficientul lui Henry. Ecuafia generală a absorpfiei, dedusă pe baza difuziunii prin pelicula lichidă, e: Ga=Kllot FxiC.-C,). unde Ca e concentrafia gazului solubil în lichid corespunzătoare presiunii parfiale Pa în amestecul gazos, Cj e concentrafia gazului solubil în lichid, Kitot e coeficientul total de transfer de masă, raportat la pelicula de lichid, care se deduce din relafia: \ ^1 tot -j în cazul gazelor uşor solubile, rezistenfă peliculei de lichid e neînsemnată în raport cu rezistenfă totală şi, neglijînd ter- menul se Poa*s admite Kgtot> t k . în cazul gazelor greu solubile se poate neglija rezistenfă peliculei de gaz şi deci se poate admite tot^klt Ecuafiile absorpfiei pot fi prezentate şi sub următoarea Ga=K*totFx {¥-¥,), formă: în care Y e concentrafia componentului de absorbit în amestecul gazos, exprimată, în raport molar, Y\ e concentrafia componentului de absorbit în echilibru cu tompozifia solufiei, exprimată în raport molar şi toi P gtot (1+y)(1+Kl) e coeficientul total de absorpfie în pelicula gazoasă. De asemenea: unde Xa e concentrafia componentului de absorbit în lichid Absorpfie 22 Abşfec în echilibru cu compoziţia gazului, X e concentrafia compo-nantului de absorbit în lichid, KtofMaC ltot (1+X)(1+ZJ e coeficientul total de absorpfie în pelicula de lichid, iar Ma e greutatea moleculară a gazului. 1. Âbsdrpţie. 4. Hidr. V. Aspirafie. 2. Absorpţie, instalaţie frigorifică cu Tehn., Frigot. V. sub Frigorifică, instalafb 3. Absorpţie, măsurare prin ~.Telc,: Măsurarea anumitor mărimi electrice: frecvenfă, inductivitate, capacitate, rezistenfă, bazată pe absorpfia energiei unui oscilator de către un undame-tru (v.). Pentru a măsura frecvenfă, circuitul oscilant (etalonat în frecvenţe^! undametru-lui se cuplează magnetic şi cît mai larg cu circuit I oscilant al oscilatorului şi apoi se acordează pe frecvenţa acestuia din urmă, acordul fiind real iz 3t cînd indicafia instrumentului asociat undametrului e maximă (sau minimă, dacă se utilizează o metodă de zero), Indicafiile undametrului sînt cu âtît mai exacte, cu cît curba^de rezonanţă (v.) a acestuia e mai ascufită. Aceasta se obfine mărind raportul in-ducfivifata-capaci-tate al circuitului oscilant al undametrului (raportul nu poate fi mărit prea mult, deoarece capacităţile parazite ale undametrului ar căpăta o importanfă prea mare), sau radu-cînd la minim a-mortismentul (v.) acestui circuit. 4. Absorpfie, racilor cu ~. Frigot. V. sub Răci-tor de alimente. 5. Absorpţie, furn de Ind. chim.: Turn folosit, în industria celulozei, la fabricarea solufiilor în cari se fierb materiile prime fibroase (lemn, plante anuale, etc.), în vederea obfinerii celulozei, a pastelor semichimice şi a pastelor chimico-mecanice (v. Solufis acidă de fierbere, Leşie SNS). 6. Absorpţiomefru, pl. absorpfiomefre, Fiz.: Instrument pentru măsurarea masei de gaze sau de vapori incorporate, prin absorpfie sau adsorpfie, de un solid care se găseşte la o temperatură dată. 7. Absurd, reducere la Gen.: Metodă de demonstrare a unei propozifii, prin demonstrarea contradicfiei dintre unele consecinfe ale negafiei ei de o parte, şi anumite axiome sau alte propozifii demonstrate de altă parte, sau prin demonstrarea contradicfiei dintre diferitele consecinfe ale negafiei ei, urmata de utilizarea principiului terfiului exclus (tertium non datur). s. Abşfec, pl. abşfecuri. Cs.: Dispozitiv fjlosif h executarea zidăriilor de cărămidă, pentru a simplifica aşezarea sforii de reper cu ajutorul căreia se face trasarea asizelor zidăriei, a golurilor pentru ferestre şi uşi, ca şi a nivelului grinzilor, planşeelor, etc. După materialul din care e confecfionat, se deosebesc abştecuri de lemn şi abşfecuri metalice (de ofel). După locul în care se pun în timpul lucrului, se deosebesc abştecuri de coif, — cari se aşază ta partea exterioară a coifului format de două ziduri cari se întîlnesc în unghi drept, — şi abşfecuri intermediare, cari se aşază în diferite puncte din lungul zidului. Abştecurile de lemn folosite cel mai des sînt de două tipuri. Primul tip e constituit dintr-o riglă de lemn, cu sec-fiunea de 5X7 cm şi cu lungimea de 7,20 m. în lungul uneia dintre fefele înguste are fasonat un uluc, lat de 1 cm şi adînc de 2 cm. Pozifiile succesive ale sforii de reper sînt marcate prin crestături, late de 1 cm şi adînci de 0,8*■* 1 cm, făcute numai pe fafa cu uluc (la abştecurile intermediare) sau şi pe una dintre fefele late (la abştecurile de coif). Distanfa dintre axele a două crestături consecutive e de 7,2 cm, adică e egală cu grosimea unei cărămizi (6 cm) plus grosimea unui rost (1,2 cm). Sfoara de reper se fixează, în dreptul crestăturilor, cu ajutorul unei mici pene de lemn care se introduce în uluc. ■— Al doilea tip de abşfec de lemn e confecfionat din dulapi cu secfiunea de 12,5X3 cm. Abştecul de coif e constituit din doi dulapi îmbinafi în unghi drept şi se fixează pe zidărie cu ajutorul a două scoabe speciale. Unul dinire capetele scoabei, ascufit şi îndoit, e introdus în rosturile zidăriei, iar celălalt, echipat cu un cîr-lig, e prins de un inel fixat pe abştec. Acest tip de abştec de coif prezintă avantsjul că poate servi şi drept şablon pentru col-ful zidăriei. Abşte-Kyi cui intermediar e ^ constituit dintr-un singur dulap, care se fixează de zidărie cu ajutorul unor crampoane de ofel. Amîndouă a-ceste abştecuri au crestături asemănătoare cu cele descrise Ia primul tip şi dispuse la făcut din aceeaşi distanfa. 2) sfoară; 3) scoabe Laabşteculdecolf, crestăiurile sînt făcute pe fefele interioare ale dulapilor, iar la^ abştecul intermediar sînt făcute numai pe una dintre fefele late, care în timpul lucrului se aşază spre fafa zidului. Sfoara de reper se fixează cu nişte scoabe speciale, cari permit mutarea ei de la o crestătură la alta fără a fi desfăcută de pe scoabă. Abştecul mehlic de coif e constituit dintr-o corni eră de 50X50X5 mm, lungă de 3,50 m, pe marginile căreia sînt făcute crestături adînci de 2 mm şi cu distanfa de 7,2 cm între ele, în cari se fixează brăfări metalice, ech’pafe cu închizătoare cu arc şi cu două pene laterale de cari se prinde sfoara de reper. Abştecul se fixează pe fafa exterioară a coifului zidăriei, i ■=1 f _J Monta] pentru măsurarea frecvenţei prin absorpfie. 1) undamefru de absorpfie; 2} circuit parcurs de curentul a cărui frecvenfă se măsoară; 3) micro-ampermetru; 4) circui t osc ilant efalonat în frecvenfe. Abştecuri de lemn. a) abşfec intermediar, făcui dintr-o riglă; b) abşfec de coif, făcut dintr-o rigla; c) abşfec de coif, dulapi; d) detaliu de prindere a scoabei de coif; î) pană de lemn pentru fixarea sforii; pentru fixarea abştecului; 4) scoabă de coif pentru fixarea sforii. I Abundent, număr ~ 23 Abur Abşfec mefalic de coif. 1) cornieră; 2) scoabă de fixare; 3) şurub de sfrîngere; 4) brăţară; 5) dispozitiv da sfrîngere a brăţării; 6) opritor; 7) sfoară. cu ajutorul a două scoabe fasonate din ofel lat şi cari au, fiecare, cîte un capăt introdus în rosturile verticale ale unuia dintre ziduri, iar celălalt capăt e fixat pe abştec cu ajutorul unui şurub. — Abştecul metalic intermediar e constituit dintr-o bară metalică, cu secfiunea pătrată, pe care alunecă un cursor de care e prinsă sfoara de reper. Abştecul e fixat pe zidărie cu ajutorul unui dispozitiv echipat cu două aripi verticale cari se introduc în rosturile ultimului rînd de cărămizi de legătură. Abştecurile metalice prezintă avantajele că nu se deformează şi nu se deteriorează atît de uşor ca abştecurile de lemn. Abştecul de coif serveşte şi ca şablon pentru coiful zidului. î. Abundent, număr /"»*/, Mat.: Numărul pentru care suma divizorilor săi e mai mare decît el însuşi. Exemplu: numărul 12 (1+2 + 34-4 + 6= 16> 12). 2. Abundentă-dominan-fă. Ceotof.: Mărime caracteristică unei specii din asociaţia vegetală de pe o anumită suprafafă, care creşte o dată cu fraefiunea din acea suprafafă, pe care o acoperă indivizii speciei considerate. Abundenfa-dorr.inanfa unei specii are valorile 5, 4, 3, 2, respectiv 1, după cum indivizii speciei considerate acoperă împreună 3/4; 1/2-*3/4; 1/4—1/2; 1/20, respectiv mai pufin decît 1/20 din suprafafa a cărei asociafie vegetală e studiată.— Simpla prezenfă a unor indivizi rari sau foarte rari ai unei specii pe o suprafafă, cu grad de acoperire foarte slab, se notează cu +. s. Abundenfă relativă. Fiz.: Raportul dintre numărul de atomi ai unui anumit isotop al unui^ element şi numărul total de atomi ai elementului respectiv. în general, abundenfa relativă variază foarte pujin cu locul de provenienţă al materialului analizat. 4. Abur. Termof.: Vapori de apă. în timpul vaporizării, apa e despărfită de abur printr-o suprafafă limita, la a cărei traversare cele mai multe dintre mărimile caracteristice (volumul specific, densitatea, indicele de refracfie, căldura specifică, etc.) variază în mod discontinuu. Legătura dintre mărimile de stare ale apei şi cele ale aburului în echilibru în timpul vaporizării, respectiv legătura cintre aceste mărimi la apa în stare de saturaţie sau la aburul saturat, pot fi determinate cu ajutorul ecuafiei lui Ciapeyron-Clausius (v.) referitoare la vaporizare: (D -------=------- d T A(v"—v')*T T e temperatura absolută echivalentul caloric al lucrului mecanic, v” şi v' sînt volumele specifice al aburului saturat uscat şi al apei în stare de saturaţie. — în domeniul aburului supraîncălzit se utilizează ecuafia van der Waals, de stare a fluidelor (v. Van der Waals, ecuafia ^): (2) (p+±yv-b)~Kr, în care a, h şi R sînt constante caracteristice gazului sau vaporilor respectivi. Deoarece pentru abur rezultatele numerice pe cari le dă ecuafia lui van der Waals diferă mult de cele experimentale, se utilizează ecuafii de stare asemănătoare cu (2), cari fin seamă însă şi de fenomene pe cari ecuafia lui van der Waals le neglijează. Una dintre cele mai cunoscute e ecuafia lui Koch: RT A or B . C' (3) ----li------P2 r_ (T_y.82 p / \ioo/ LV _r\t4 ,100/ -+ © în care T e temperatura absolută şi care, împreună cu rezultatele determinărilor experimentale, a stat mult timp la baza tabelelor de abur; se utilizează şi ecuafia lui Vukalovici- Abştec mefalic intermediar. 1) riglă metalică; 2) dispozitiv de fixare în rosturile cărămizilor de legătură; 3) ghidajul riglei; 4) cursor; 5) sfoară. Variafia căldurii specifice la presiune constantă (Cp), în funefiune de temperatură şi de presiune. Novikov, în care se generalizează ecuafia (2) prin faptul că se fine seamă şi de asociafia moleculelor de abur în molecule complexe binare şi ternare: (4) (>+£) ■(«-*)- [i - ~-5^-] in care p e presiunea, i e produce vaporizarea, r e căldura latentă de la care se vaporizare, A e Ecuafiile de stare de mai sus, cum şi altele asemănătoare, sînt complicata şi deci nu pot fi utilizate comod în calculele Abur 24 Abur tehnice. De aceea, în astfel de calcule se utilizează tabele cari confin mărimile de stare ale apei şi aburului (v. Tabelă de abur), sau diagrame, dintre cari sînt folosite cel mai mult diagrama i-s (v. Diagrama Mollier) şi diagrama T-s (v. Diagrama entropică T-s a apei şi a aburului). La întocmirea acestora, pentru ental-pie şi pentru entropie s-a ales ca origine starea în care apa cu temperatura de 0° se găseşte la presiunea de saturaţie corespunzătoare (0,00623 ata). Mărimile de stare ale aburului, respectiv ale apei, ou următoarele valori critice: presiunea pk =225,65 at, volumul specific 1^=0,0031 m3/kg, temperatura tk= 374,15°. Aburul e agentul termic folosit cel mai mult în tehnică, în agregatele producătoare de energie mecanică (motoare şi tur- bine cu abur) şi în cele mai variate instalafii de încălzire (în industriile chimică, alimentară, textila, etc.), în instalafii de sterilizare, de încălzire a imobilelor, etc., deoarece se obfine din apă prin mijloace relativ simple şi poate primi cantităţi mari de căldură. în funefiune de temperaturi, se deosebesc (la presiune dată): abur saturat, abur supraîncălzit şi abur subrăcit. în funcţiune de presiune, se deosebesc în tehnică: abur de înaltă, de medie şi de joasă presiune. După modul în care a fost obfinut în tehnică în starea considerată, se deosebesc: abur proaspăt, uzat, prelevat şi laminat. După scopul în care e întrebuinţat, se deosebesc: abur de încălzit, abur pentru industrie, abur contra incendiilor, etc. în funefiune de temperatură, se deosebesc următoarele tipuri de abur: Abur saturat: Abur a cărui temperatură e egală cu temperatura de saturaţie corespunzătoare presiunii la care se găseşte. Pentru a provoca condensarea parfială a aburului saturat e suficient ca temperatura acestuia să scadă cu o valoare oricît de mică. Aburul saturat e un amestec de două faze în echilibru termodinamic, adică faza lichidă (apa în stare de saturaţie) şi faza gazoasă (aburul saturat uscat), dar la limită poate lipsi una dintre , cele două faze. Fiecărei presiuni îi corespunde o anumită temperatură de saturaţie a aburului; variaţia temperaturii de saturaţie în funcţiune de presiune e reprezentată prin curba de vaporizare a apei, iar valorile respective se găsesc în tabelele de abur saturat. Pentru calcule aproximative, în locul ecuaţiilor teoretice poate fi folosită relaţia simplă: în care ps şi ts sînt presiunea de saturaţie şi temperatura de saturaţie. Eroarea dată de relaţia de mai sus e de 2 — 3%. Aburul saturat poate fi uscat sau umed. Abur saturat uscat e cel din care lipseşte complet faza lichidă (titlul *=1). O creştere oricît de mică a temperaturii aburului saturat uscat provoacă supraîncălzirea lui, iar o scădere oricît de mică a temperaturii provoacă condensarea lui parţială. Aburul saturat uscat se găseşte deci într-o stare limită. Pentru a evita utilizarea ecuaţiilor de stare complicate, valabile pentru aburul saturat uscat, în calculele aproximative poate fi folosită relaţia simplificată: Ps * v" ~ 2, în care ps e presiunea de saturaţie, iar v" e volumul specific al aburului saturat uscat. Eroarea dată de această formulă, între 8 şi 60 ata, e de aproximativ 2%. Anumite mărimi termice de stare ale aburului saturat uscat pot fi determinate direct, din tabelele de abur (v.), sau prin calcul, din următoarele relaţii: entalpia energia internă eniropia unde simbolurile cu indicele (') se referă la mărimile de stare ale apei la saturafie şi simbolurile cu indicele (") se referă la mărimile de stare ale aburului saturat uscat, r e căldura latentă de vaporizare, q — u" — u' şi ty = Ap (vn—v’) sînt căldurile internă şi externă de vaporizare, A e echivalentul caloric al lucrului mecanic, p e presiunea la care se produce aburul, v e volumul specific şi Ts e temperatura absolută de saturafie. Cantitatea de căldură necesară pentru producerea unui kilogram de abur saturat uscat e dată de relafia: X — qArr — i" — Îq, ştiind că q = z' —i0 = (ul - u0) + Ap (v‘ - v0) r~i" — i’~(u" — u')-{-Ap [v" —v’), în care simbolurile cu indicele (o) se referă la mărimile de stare ale apei la temperatura 0° şi la presiunea p, q e cantitatea de căldură necesară pentru a aduce apa de la 0° |a temperatura de saturafie (la presiunea constantă p), iar iq — uq + Apvq e entalpia apei la 0° şi la presiunea p. Pentru aburul saturat uscat, exponentul adiabatic are valoarea 1,135. Acest exponent nu mai e egal cu raportul ct> căldurilor specifice —- , ca în cazul gazelor, fiind doar un cv coeficient determinat experimental. în practică, aburul saturat uscat nu intervine în genera) decît ca fază de transitie între aburul saturat umed şi aburul supraîncălzit. Aburul saturat uscat poate fi obţinut din abur saturat umed, prin separarea pe cale mecanică a picăturilor de apă din abur. Abur saturat umed e amestecui constituit din abur saturat uscat şi apă, la temperatura de saturaţie. Titlul aburului (jc), adică raportul dintre cantitatea de abur saturat uscat din amestec şi cantitatea totală de amestec (adică de abur saturat umed), poate varia între zero (pentru apa în stare de saturaţie) şi unu (pentru aburul saturat uscat), şi are valoarea x<1 pentru aburul saturat umed. Apa poate fi repartizată omogen în toată masa aburului, sub formă de picături fine în suspensie (de ex. în conductele prin cari circulă abur saturat umed), sau poate coexista în acelaşi spafiu cu aburul, sub formă de masă lichidă distinctă (de ex. în recipientele în cari se produc va-porizarea apei sau condensarea aburului). Anumite mărimi de sfare ale aburului saturat umed pot fi determinate direct, din diagrame, sau prin calcul, cu următoarele relaţii: volumul specific V = v' + x(v" - v’), entalpia i — i' + x'r = i' + x(i" — i'), energia internă H = u'-hX'Q = H’+ x entropia T * s în cari notaţiile au semnificaţiile indicate sub Abur saturat uscat. Pentru presiuni pînă la circa 25 ata şi pentru vaiori ale * 5"-s'+~r:' Abur 25 Abur titlului apropiate de unitate se poate utiliza formula aproximativă v&xv". Aburul saturat umed se obfine chiar în spaţiul în care se produce vsporizarea apei (cameră de evaporare, tobă de clldare, etc.). Nu e indicat transportul aburului saturat umed la distanţe mari prin conducte, deoarece, datorită coeficientului mare de cedare a căldurii (3000 — 6000 kcal/m2 • grad h), se produc pierderi mari prin condensare. Aburul saturat umed e foarte mult întrebuinţat în schimbătoarele de căldură (instalafii de încălzire, distilatoare, condensatoare, etc.), cum şi în unele maşini de forfă, cu putere relativ mică sau da construcţie mai veche (Jocomobiie, motoare cu abur, unele locomotive, turbine, etc.). în maşinile de forfă moderne, alimentate cu abur mult supraîncălzit şi cu evacuarea în condensator, aburul devine abur saturat umed în partea de joasă presiune a maşinii, în urma destinderii care se produce. Creşterea excesivă a umidităfii aburului în partea de joasă presiune a maşinilor de forţă constituie un inconvenient important, care duce la uzura rapidă sau chiar ia distrugerea maşinilor (prin lovituri de berbec în cilindru, la maşinile cu piston, şi prin eroziunea paletelor, la turbine). Acest inconvenient poate fi evitat prin supraîncălzirea puternică a aburului de alimentare a maşinii sau prin supraîncălzirea intermediară a aburului. Sin. Abur umed. Abur sub răcit. Abur a cărui temperatură e inferioară temperaturii de saturafie corespunzătoare presiunii la care se găseşte. Aburul subrăcit e în stare instabilă, iar producerea lui e favorizată de răcirea cu vitesă mare; condensarea lui e posibilă şi se produce brusc, dacă în aburul subrăcit apare un nucleu de condensare (un corp străin, o particulă ionizată, o picătură de apă, etc.). Prezenfa aburului subrăcit se constată în straturile superioare ale atmosferei, unde umezeala din aer rămîne necondensată, deşi temperatura e inferioară temperaturii de saturafie corespunzătoare presiunii parţiale a aburului. De asemenea, în fenomenele de curgere prin orificii (găuri în pereţii căldărilor, ajutajele turbinelor, etc.), datorită vitesei mari de scădere a temperaturii (determinată de vitesa mare de transformare, respectiv de curgere), aburul nu începe să se condenseze în momentul atingerii temperaturii de saturafie, ci numai după ce, prin amestecul cu fire de praf, cu particule de lichid, etc., devine posibilă apariţia nucleelor de condensare. Sin. Abur suprasaturat, Abur suprarăcit. Abur supraîncălzit. Abur a cărui temperatură e superioară temperaturii de saturaţie corespunzătoare presiunii Ia care se găseşte. Pentru a provoca condensarea aburului supraîncălzit e necesar ca temperatura acestuia să scadă cu o valoare finită. Diferenţa dintre temperatura aburului supraîncălzit (temperatura de supraîncălzire) şi temperatura de saturaţie se numeşte grad de supraîncălzire; cu cît acest grad e mai înalt, cu atît aburul are o comportare mai apropiată de aceea a gazelor perfecte. Pentru a evita utilizarea ecuaţiilor de stare complicate, valabile pentru abur, în calculele aproximative se poate utiliza ecuaţia empirică a lui Tumlirtz-Linde: (1) p (v -f 0,016) = RT, în care 47,06 kgm/kg grad. Erorile date de această ecuaţie sînt admisibile numai dacă presiunea aburului nu depăşeşte circa 12 ata. Anumite mărimi de stare termică ale aburului supraîncălzit pot fi determinate direct, din diagrame şi tabele, sau prin calcul, din ecuafii de stare ca ecuaţia (1), cum şi în funefiune de mărimile de stare ale aburului saturat uscat şi de temperatura de supraîncălzire, cu următoarele relaţii: entalpia e i ~ i" + | cp-d&= i” + cpm (9- - 0-s), *s entropia T în cari i” şi s" sînt entalpia şi entropia aburului saturat uscat, Cp e căldura specifică la presiune constantă, Cpm e căldura specifică medie, iar (°C) şi T (°K) sînt temperaturi. Căldura de producere a unui kilogram de abur supraîncălzit cu temperatura 9*° e 0- l = q + r+ j cp-d& = q + r-i-cpm unde q e căldura necesară pentru producerea unui kilogram de abur saturat uscat şi r e căldura latentă de vaporizare. Relafia di = Cp*d&, valabilă pentru gazele ideale, dă rezultate cu atît mai exacte la aburul supraîncălzit, cu cît gradul de supraîncălzire e mai înalt. Căldura specifică a aburului supraîncălzit variază mult nu numai cu temperatura, ca la gazele perfecte, ci şi cu presiunea (v. fig.)* La o anumită presiune, o dată cu creşterea gradului de supraîncălzire, căldura specifică scade repede pînă la o valoare minimă şi apoi creşte lent. Influenta presiunii asupra valorii căldurii specifice scade cu creşterea gradului de supraîncălzire; Ia presiuni înalte, căldura specifică creşte foarte mult cu scăderea temperaturii, valorile maxime fiind atinse în domeniul aburului saturat uscat. în jurul punctului critic, valoarea căldurii specifice tinde către infinit. Pentru aburul supraîncălzit, exponentul adiabatic are valoarea x=1,3. Aburul supraîncălzit se obfine prin încălzirea aburului saturat într-un schimbător de căldură, numit supraîncălzitor, prin care circulă numai aburul supus supraîncălzirii; intrarea apei în supraîncălzitor ar împiedica supraîncălzirea aburului, deoarece căldura primită ar fi consumată pentru vaporizarea apei. Aburul supraîncălzit e mult întrebuinfat la motoare cu abur de construcfie recentă (motoare cu piston şi turbine), deoarece mărirea gradului de supraîncălzire determină o creştere mare a randamentului termic al maşinii. De asemenea, supraîncălzirea aburului micşorează umiditatea şi reduce inconvenientele pe cari aceasta le produce în partea de joasă presiune a maşinilor (v. şi Abur saturat umed). Pentru transportul Ia distanfa prin conducte se recomandă ca aburul să fie uşor supraîncălzit, deoarece coeficientul de cedare a căldurii — care e mult mai mic Ia aburul supraîncălzit decît Ia aburul saturat —• face ca pierderile prin condensaţie să fie foarte mici sau chiar nule. După valoarea presiunii, se deosebesc abur de înaltă presiune, abur de medie presiune, abur de joasă presiune şi abur de sub-presiune. în această clasificaţie, presiunile şi temperaturile au valori medii, limitele acestor valori fiind convenţionale şi diferind după domeniul de utilizare a aburului.*—în domeniile: încălzire centrală a imobilelorşi încălzirea şi condifionarea aerului, se folosesc pentru abur următoarele numiri standardizate: abur de înaltă presiune, cînd presiunea lui depăşeşte 15 ata; abur de medie presiune, cînd presiunea lui e de 1,7 — 15 ata; abur de joasă presiune, cînd presiunea e de 1—1,7 ata; abur de subpresiune, cînd presiunea e mai joasă decît 1 ata. — în domeniul energetic se foloseşte pentru abur următoarea clasificaţie: < Abur 26 Abur Abur de joasă presiune: Abur cu presiunea pînă la circa 15 ata şi cu temperatura pînă Ia circa 350°. Aburul de joasă presiune e folosit pentru încălzire (încălzirea imobilelor şi încălzirea în scopuri tehnologice), pentru alimentarea motoarelor cu piston şi a turbinelor de putere mică; el e folosit, de asemenea, la turbine de putere mai mare, dar de construcfie veche. în prezent, în general se evită folosirea aburului de joasă presiune peniru producerea energiei mecanice, deoarece randamentul termic teoretic e reletiv mic, şi anume sub 28%. Abur de medie presiune: Abur cu presiunea de 15•••50 ata şi cu temperatura de 350 •••450°. Aburul de medie presiune e folosit pentru alimentarea turbinelor cu abur de putere mijlocie (de la cîfiva megawafi pînă la circa 15 MW), cum şi pentru alimentarea turbinelor de putere mare, dar de construcfie mai veche; tohjşi, recent s-au construit cîteva tipuri de motoare cu abur, în general cu furafie înaltă, alimentate cu abur de media presiune. Randamentul termic teoretic al motoarelor alimentate cu abur de medie presiune e între 28 şi 37%». Abur de înaltă presiune: Abur cu presiunea mai înaltă decît 50 ata şi a cărui tempercf Jră depăşeşte 450°. Aburul de înaltă presiune e folosit pentru alimentarea turbinelor de putere mare (de cîteva zeci de megawafi şi chiar de peste 200 MW), cu condensefie, cum şi a turbinelor de putere mijlocie (de cîfiva megawafi), cu contrapresiune. Folosirea aburului cu presiunea de 100•••150 ata, la temperatura de 550*••600°, a intrat în practica curentă a centralelor termoelectrice mai noi; există insta-lafii cari funcţionează cu abur a cărui presiune depăşeşte presiunea critică, avînd temperaturi apropiate de 700°. Randamentul termic teoretic al motoarelor alimentate cu abur de înaltă presiune atinge uneori 48%. Abur normal: Abur cu presiunea de 760 mm col. Hg şi cu temperatura de 100°. Entalpia aburului normal e de 638,9 kcal/kg. După modul de obfinere, se deosebesc abur proaspăt (viu)/ abur uzat (de evacuare), abur prelevat (de priză) şi abur laminat. Abur laminat: Abur a cărui presiune a fost redusă, înainte de a fi folosit, într-un aparat reductor de presiune, pînă la valoarea necesară consumatorului de abur. Aburul laminat e folosit în industrie pentru alimentarea instalajiilor a căror presiune de funcfionare e inferioară presiunii surselor de abur (căldare de abur, priză de abur, etc.). Entalpia aburului laminat e egală cu entalpia aburului înainte de laminare; energia mecanică realizabilă din aburul laminat e însă mai mică decît energia mecanică realizabilă din acelaşi abur înainte de laminare, diferenţa fiind cu atît mai mare, cu cît laminarea e mai puternică. înfrebuinfarea aburului laminat e o solufie neeconomică, deoarece din punct de vedere energetic e mult inferioară, fie întrebuinţării aburului uzat sau prelevat, fie chiar întrebuinţării aburului proaspăt. Totuşi, această solufie e mult utilizată în industrie pentru alimentarea micilor consumatori, a căror pondere mică în ansamblul instalafiei nu justifică complicaţiile constructive şi investiţiile impuse de folosirea aburului uzat, prelevat sau proaspăt. Abur prelevat: Abur luat de la o priză situată între etajele de diferite presiuni ale unui motor cu abur (motor cu piston sau turbină). Aburul prelevat se foloseşte cînd presiunea aburului, necesară consumatorului de căldură, trebuie să fie mai înaltă decît presiunea aburului evacuat din maşina din care se preleve. Presiunea aburului prelevat poate fi menfinută la valoarea necesară consumatorului de căldură, la maşinile cu prize reglate (echipate cu regulatoare de presiune), sau creşte cu sarcina maşinii, la maşinile cu prize neregiate. întrebuinfarea aburului prelevat e foarte avantajoasă din punct de vedere economic, deoarece permite producerea combinată a energiei mecanice şi a căldurii, şi anume: o parte din entalpia aburului extras prin priză serveşte la producerea energiei mecanice în etajele cari preced priza; diferenfa e uti- lizată de consumatorul de căldură. Astfel, costul energiei mecanice obfinute prin detenta prealabilă în maşină a aburului prelevat revine Ia aproximativ o treime din costul energiei mecanice produse în regim de condensa)ie, deoarece căldura care nu a fost utilizată la producerea de energie mecanică nu se mai pierde în apa de răcire a condensatorului, ci serveşte consumatorului de căldură. Aburul prelevat e folosit, fie în instalafiile de termificare industrială (de ex. abur pentru scopuri tehnologice, pentru preîncălzirea apei de alimentare a căldărilor de abur, etc.), fie în instalafiile de termificare imobiliară (de ex. abur pentru încălzirea imobilelor). Sin. Abur de priză. Abur proaspăt: Abur adus la punctul de utilizare direct de la generatorul de abur, fără a fi fost folosit în prealabil într-un agregat oarecare, sau fără a fi suferit vreo reducere de presiune şi de temperatură, decît cea care se produce în conducta de transport dintre generatorul de abur şi punctul de utilizare. Sin. Abur viu. Abur uzat: Abur evacuat din maşinile cu abur, după ce a expandat pentru a produce energie mecanică. Presiunea aburului uzat poate fi menfinută la valoarea necesară consumatorului de abur, la maşinile cu contrapresiune reglată (echipate cu regulatoare de presiune), sau creşte cu sarcina maşinii, la maşinile cu contrapresiune nereglată. întrebuinfarea aburului uzat e foarte avantajoasă din punct de vedere economic, deoarece în acest fel e folosită şi entalpia aburului care nu a servit Ia producerea de energie mecanică (v. şi Abur prelevat). Avantajul maxim se obţine cînd se foloseşte întreaga cantitate de abur evacuată din maşină, deoarece, în acest caz, toată energia mecanică dată de maşină e produsă în regim de termificare. Aburul evacuat din maşinile cu contrapresiune (cu presiunea de evacuare sensibil superioară presiunii atmosferice) poate fi folosit atît pentru încălzire (încălzire în scopuri tehnologice sau încălzirea imobilelor), cît şi pentru alimentarea motoarelor cu abur de joasă presiune. Aburul evacuat din motoarele cu evacuare în atmosferă (cu contrapresiunea de cîteva zecimi de atmosfere) sau din motoarele cu condensafie moderată (cari funcţionează cu vid relativ slab) poate fi întrebuinfat Ia încălzit, în special în scopuri tehnologice (de ex. la preîncălzirea apei 'de alimentare a căldării unei locomotive), sau la alimentarea, unor maşini auxiliare (turboventilatoare de tiraj la locomoiive, turbine pe nave, etc.). Aburul evacuat din maşinile cu con-densafie pronunfată (cari funcjionează cu vid mai înaintat) nu mai poate fi folosit, avînd presiunea foarte joasă şi temperatura numai cu pufin superioară temperaturii mediului ambiant (v.). Sin. Abur de emisiune, Abur de evacuare. După scopul în care e întrebuinţat, se deosebesc abur pentru încălzit, abur pentru industrie, abur contra incendiilor, etc. Abur pentru încălzit: Abur, în general de joasă presiune (1,2■••2,5 ata), folosit pentru încălzirea imobilelor sau pentru producerea de apă caldă în aceste imobile. Aburul pentru încălzit poate fi produs în căldări speciale de joasă presiune (şi, eventual, laminat), sau poate fi preluat de la o centrală termoelectrică de termificare (ca abur prelevat sau ca abur uzat), ultima solufie fiind mult mai avantajoasă decît prima (v. Termi-ficarea urbană). Abur contra incendiilor: Abur insuflat sub presiune, automat sau la comandă, prin ajutaje fixe dispuse astfel, încît să dirijeze vîna de abur asupra locului în care există pericol de incendiu. Abur pentru industrie: Abur folosit în industrie pentru alimentarea agregatelor sau a instalafiilor în care se produc procese tehnologice cari au nevoie de căldură sau chiar de abur ca atare (de ex.: preîncălzirea apei de alimentare a căldărilor în centralele termoelectrice; alimentarea instalafiilor din industriile chimică, textilă, alimentară, etc.; aburirea lemnului; etc.). Aburul pentru industrie poate fi produs în căldări speciale, sau Abur de emisiune 27 Aburirea lemnului poate fi abur prelevat ori uzat, ultima solufie fiind de preferat celei dinţii (v. Termificare industrială). Sin. Abur industrial. Sin. (impropriu) Abur de fiert. Abur-deşeu: Abur rezultat din procesele tehnologice în cari se urmăreşte alt scop decît producerea de abur (aburul rezultat la stingerea cocsului sau la răcirea zgurilor, aburul secundar, etc.). Frin entalpia sa mare, aburul-deşeu intervine în mod defavorabil în bilanful energetic al instalafiei respeciive. Prh recuperarea entalpiei aburului-deşeu se pot realiza economii importante de combusiibil. 1. Abur de emisiune: Sin. Abur uzat (v.). 2. Abur de evacuare: Sin. Abur uzat (v.). 3. Abur de fierf. V. Abur pentru industrie. 4. Âbur de priză: Sin. Abur prelevat (v.). s. Âbur secundsr. Ind. chim.: Abur produs în timpul evaporării sau vaporizării unei solufii care e supusă concentrării (v. Vapori secundari). 6. Âbur suprarăcif. V. Abur subrăcit. 7. Âbur suprasaturat. V. Abur subrăcit. 8. Abur umed* V» Abur saturat umed. 9. Âbur viu: Sin. Abur proaspăt (v.). 10. Âbura. Silv., Ind. lemn.: Mitragyna ciliataO. Ktze. Arbore din familia Rubiaceae, răspîndit în pădurile ecuatoriale ale Africii de Vest. Lemnul de abura e brun deschis sau roz, moale, cu textură fină şi foarte uniformă, cu greutatea specifică 0,50- 0,60 g/cm3; e suficient de stabil, rezistent la acizi; se prelucrează prin ferăstruire, frezare, strunjire, etc. şi se finisează foarte uşor. E folosit în lucrări de iîmplărie inferioară, la con-fecfionarea de mobilier de interior şi de laborator, în modelă-rie (în special sub formă de elemente profilate sau strunjiie) şi ca material pentru părfile lemnoase ale instalaţiilor de mori, peniru capace de perii şi pentru separatoare de acumulatoare. 11. Abureală. Gen.: Masa de picături de apă rezultate din condensarea aburului pe o suprafafă a cărei temperatură e mai joasă decît temperatura la care aburul respectiv e abur saturat. 12. Aburire, pl. aburiri. 1. Gen., Tehn.: Operafie de expu- nere la acfiunea aburului, a unui material sau a unui produs, pentru a uşura prelucrarea lor, a le îmbunătafi unele calităfi, a accelera sau a desăvîrşi unele procese fizicochimice, etc, Exemple de aburire: îs. Aburire, pl. aburiri. 2. Ind. alim. V. Albire. 14. Aburire, pl. aburiri. 3. Ind. text.: Operafie care se utili- zează în următoarele scopuri: pregătirea curăfirii de impuri-tafi a ţesăturilor crude, printr-un procedeu care se aplică uneori în albitorie; dezvoltarea şi fixarea pe fibre a unor coloranfi, prin procedee cari se aplică la colorarea produselor textile şi în imprimerie; relaxarea şi înviorarea fibrelor, prin procedee cari se aplică în aprefură; fixarea dimensiunilor produselor finite, prin procedee de decatare (v. Decatare); ridicarea capetelor fibrelor (perişorilor) de la suprafafa fesăturilor; creşterea moliciunii, a flexifcilităfii şi a umidităfii fesăturilor apretate prea mult; reducerea luciului excesiv produs prin presarea fesăturilor, la diferite procedee de apretură. Aburirea se face cu ajutorul unor dispozitive afectate maşinilor complexe (maşinile de tuns, de periat, de decafat, etc.). Aceste dispozitive fac să sirăbată prin produsul textil abur saturat, care acţionează prin umiditatea şi temperatura lui. 15. Aburire, pl. aburiri. 4. Ind. piei.: Umezirea fefelor încălţămintei, înainte de a fi trase pe calapod, pentru a se adapta mai bine la forma acestuia. Pentru aburire, fefele pregătite se suspendă într-un dulap în care se introduce abur, şi unde rămîn pînă cînd pielea capătă un confinut de circa 18 --20% apă. 16. Aburire, groapă de Ind. lemn.: Sin. Basin de aburire. V. sub Aburirea lemnului. 17. Aburirea betonului. Cs. V. sub Beton. îs. Aburirea lemnului. Ind. lemn.: Tratament higrotermic de ameliorare a lemnului, care consistă în expunerea Iui timp de mai multe ore la acţiunea aburului saturat umed, pentru a-i schimba culoarea şi alte proprietăţi fizice, pentru a-l usca sau pentru a-i schimba caracteristicile tehnologice. Prin pătrunderea aburului în masa lemnului se produce o muiere a fibrelor, astfel încît materialul poate fi prelucrat mai uşor (de ex. prin curbare, prin derulare sau tăiere plană pentru producerea furnirului, etc.) şi e mai pufin expus strîmbării sau cră-pării din cauza retragerii. Prin aburire, lemnul devine mai pufin higroscopic, însă mai casant şi mai uşor de despicat; numai prin aburirea sub presiune îi scade pufin rezistenfă. Lemnul aburit ia o culoare mai închisă, din cauza oxidării substanfelor tanincase (de ex. fagul devine brun-roşcat, de culoare apropiată de cea a mahonului; paliinul devine roşietic, stejarul brun-negricios, etc.). Durabilitatea lemnului aburit e mai mare, fiindcă aburul distruge insectele şi larvele lor, şi spală substanfele albuminoide, cari constituie hrana ciupercilor xilofage. Uscarea lemnului după aburire se face mai repede şi mai în adîncime, fiindcă aburul disolvă şi antrenează unele substanfe volatile din lemn, cum şi din cauza căldurii primite în timpul aburirii, care provoacă o evaporare mai intensă a apei din lemn, după scoaterea lui din instalafiile de aburire. Aburirea se face, de obicei, cu abur la temperatura de 100° şi ia presiunea atmosferică. Aburirea sub presiune şi Ia o temperatură mai înaltă are efect mai rapid, însă caracteristicile aburului nu trebuie să depăşească presiunea de 10 ata şi temperatura de 130°, fiindcă s-ar închide prea mult culoarea materialului; lemnul aburit în aceste condifii se numeşte „lemn ars". Durata de aburire, valorile mărimilor de stare ale aburului folosit, şi instalafia folosită depind de specia lemnului, de dimensiunile pieselor şi de scopul urmărit. Se pot aburi, fie materialul ecarisaf, fie buştenii. Aburirea cherestelei de fag se face în instalafii industriale numite aburitori (v. fig.), compuse din camere (construite din beton şi din cărămidă) cu izolafii hidrofugă şi termică, în cari se introduce cheresteaua care rămîne nemişcată în tot timpul aburirii. Maierialul e aşezat, stivuit strîns (fără spafii\ pe vagonete speciale cari nu trebuie să împiedice circulaţia aburului. Aburul se introduce prin fevi (cu găuri din loc în Aburitoare. 1) zid de cărămidă; 2) beton hidrofug; 3) şi 3')'straiuri termoizolafoar®; 4) vagonet; 5) material în stive; 6) baterie de fevi de introducere a aburului. loc), amplasate de-a lungul aburitorii, în partea de jos; o parte din aerul încărcat cu abur e evacuat, iar restul e recir-culat. Cheresteaua se abureşte bine numai în stare verde (imediat după debitare), procesul de tratare durînd 36--40 de ore vara şi pînă la 48 de ore, iarna. Aburirea riglelor de lemn, pentru curbare, se face de obicei în camere metalice (circulare sau dreptunghiulare) etanşe, în cari materialul debitat la dimensiunile necesare e expus acfi- Aburit, maşină de ~ şi de periat 28 Ac unii aburului saturat (cu presiunea de 0,2***0,5 at), pînă cînd devine destul de plastic pentru curbare. Durata aburirii variază, în funcţiune de grosimea şi de specia materialului şi de raza de curbură urmărită, între 30 de minute şi 4 ore. Aburirea se aplică în special lemnului de fag, care e întrebuinţat, pe scară mare, în industria mobilei curbate, a butoaielor, etc. Aburirea buştenilor prelucraţi în industria furnirelor se face în basine de beton construite în pămînt (numite şi gropi de aburire), acoperite cu capace de lemn. Lemnul e aşezat în basin, în stive, cu ajutorul unei macarale; aburul e introdus şi distribuit în basin, printr-una sau prin mai multe ţevi cu găuri, amplasate sub stivele de buşteni. Durata menţinerii în basin depinde de diametrul buştenilor, de temperatura iniţială şi de cea finală a lemnului şi de'regimul de aburire aplicat, şi variază între 6 şi 30 de ore. în urma aburirii, furnirul se taie plan, respectiv se derulează cu uşurinţă, fără să crape sau fără să se rupă la manipulare; uzura cuţitelor şi solicitarea maşinilor de derulat sau de decupat sînt, de asemenea, mici. Aburirea în timpul procesului de uscare artificială a lemnului se-face, de obicei, la începutul uscării, pentru încălzirea lemnului, cum şi la anumite intervale în timpul procesului de uscare, pentru reducerea tensiunilor proprii şi pentru uniformizarea uscării. Se foloseşte abur de joasă presiune, astfel încît nu se mai produce colorarea lemnului. î. Aburit, maşină de ~ şi de periat. Ind. text.: Maşină folosită pentru aburirea şi prepararea ţesăturilor înainte sau după unele procedee de finisare. De exemplu, înainte de a fi tunse, ţesăturile se perie pentru eliminarea impurităţilor (noduri tăiate, segmente de fire, scame, etc.), cari pot toci tăişul cuţitelor maşinii de tuns sau pct găuri ţesătura; unele fesături se perie şi înainte de scămoşire, pentru a le uniformiza şi pentru a le netezi suprafafa. După tundere, fesătura intră în maşina de aburit şi de periat, pentru înviorarea fibrelor şi pentru curăfirea scamelor. în maşină (v. fig.), ţesătura e întinsă de un dispozitiv 2 şi circulă deasupra unei perne 3 prin care iese abur sub presiune, fiind condusă de o serie de rulouri 4; apoi ajunge în contact cu o tobă 5, echipată cu perii 6, şi se înfăşoară pe un cilindru 7, sau se depune în falduri, cu ajutorul unui mecanism pendular 8. Se construiesc şi maşini duble, de aburit şi periat, la cari un cilindru perietor perie fafa, iar celălalt perie dosul fesăturii. 2. Âburitoare,pi. aburitori. Ind. lemn.: fnstatafie de aburit *| cherestea de fag. V. 1 sub Aburirea lemnului. 3. Âc Ch/m.:Simbol literal pentru Ac-tiniu. 4. Âc, pl. ace. 1. Tehn., Gen.:Ustensilă, în general metalică, cu lungime mare fafă de grosime, pentru coaserea materialelor subfiri (textile, hîrtie, plaste, etc.), cari pot fi străpunse de acesta, petrecînd prin ele un fir sau o bandă îngustă şi flexibilă. După scopul în care e folosit, acul poate fi: drept sau curb; ascuţit, îngroşat sau profilat la unul dintre capete; găurit transversal sau cu un cîrlig (acoperit ori neacoperit) la un capăt. Exemple: 5. ~ de cusut Ia maşină: Ac folosit la maşina de cusut, drept, — subfiat, la un capăt, pentru străpungere, şi cu o ureche pentru petrecerea afei, iar la celălalt capăt mai gros, —__________________ care se montează într-o tijă n_________________---- ..— purtătoare (v. fig.). 6. ~ de cusut manual: Ac de cusut ia maşină. Ac drept, subfire, cu secfiune i) ureche; 2) şan}, circulară, ascufit la un capăt şi cu o ureche la celălalt, prin care se trece firul (afa). 7. ~ de cusut pichir: Ac folosit la maşina de cusut pichir, de formă curbată, cu unul dintre capete ascufit, pentru străpungerea şi prinderea unuia sau a două fire din fesătură, şi cu o ureche, pentru petrecerea firului de afă. 8. ~ de grandee. Nav.: Ac cu secfiunea transversală triunghiulară, cu vîrful pufin curbat, şi cu o ureche la celălalt capăt, care serveşte la coaserea de velă a grandeei şi se con-fecfionează, de obicei, în trei mărimi. 9. ~ de tapiferie: Ac de formă curbată, cu un capăt ascufit şi la celălalt capăt cu o ureche, care serveşte la cusutul materialelor de fapifat, după ce au fost fixate pe scheletul de lemn. 10. ~ de vele. Nav.: Ac ^ _ „,L............^ asemănător a- cului de gran- Ac de vele. dee, dar mai mic, care serveşte la cusutul velelor şi se confecfionează, de obicei, în nouă mărimi. 11. Âc. 2. Tehn., Gen.: Ustensilă asemănătoare cu acul (v. Ac 1), folosita pentru prinderea sau solidarizarea provizorie a unor materiale flexibile (pînze, foi, benzi sau fire textile, de hîrtie, de mase plastice), confecfionată din sîrmă, de obicei de ofel. Se folosesc: ace cu gămălie, a căror tijă (de obicei cu lungimea de 2***5 cm şi cu diametrul sub 1 mm) e ascufită la o extremitate (prin abrazare), iar la cealaltă are un cap mic, gămălia (format, prin refulare, la maşini automate); ace de siguranţă, cu tija îndoită în U (pentru a putea arcui), la o extremitate a tijei avînd fixată o piesă de tablă plată cu fantă, în care se reazemă extremitatea ascufită a tijei, şi care o protejează. 12. Âc. 3. Tehn., Gen.: Element de utilaj sau unealtă, care se compune dintr-o piesă cu lungime mare în raport cu celelalte două dimensiuni şi avînd diferite forme, după scopul în care se foloseşte. Exemple: 13. Ind. text: Organ al maşinilor din filatura de bumbac, de lînă şi de fibre liberiene, care destramă, omogeneizează şi paralelizează fibrele textile, în vederea toarcerii lor. Maşină de aburit şi de periat. I) batiu; 2) dispozitiv de întindere; 3) perna de aburire; 4) rulouri conducătoare; 5) tobă cu perii; 6) perii; 7) cilindru înfaşurator; 8) mecanism pendular. Ac 29 Ac După formă şi după maşinile la cari sînt montate în filatură, S9 deosebesc numeroase feluri de ace. Acele pentru garniturile elastice ale cardelor de bumbac şi de lînă sînt fabricate din sîrmă de ofel (cu rezistenfă la rupere de 150 -200 kg/mm2), cu profil circular sau uneori în fsector, grosimea lor fiind constantă (variind între 0,20 şi 0,50 mm). Sîrma se taie şi apoi se îndoaie în formă de scoabă, ale cărei capete constituie două ace. Acele sînt fixate într-o bază, lată de 28--56 mm, constituită din 3*“5 fîşii de pînză de bumbac, unite prin lipire (v. fig. I); distanfa dintre ace variază de la 0,8-’2 mm, în raport cu finefea fibrelor supuse cardării. Acele garniturilor elastice sînt îndoite, avînd un genunchi, aceasta permifînd pe de o parte să se obfină valoarea unghiului de lucru (format de direcfia fibrelor, considerată tangentă la garnitura de ace, şi de direcfia acului), necesară de 75° pentru oardele de bumbac şi de 65° pentru cardele de lînă, iar pe de altă parte să se menfină ecartamenful între acele a două garnituri — chiar cînd acele elastice sînt deformate de fibre în timpul lucrului — în limite cari să asigure cardarea materialului fibros în bune condifii. Vîrful acelor e călit şi ascufit; ascuţirea I. Ace în formă de scoabă, cu genunchi, II. Ace pentru garniturile cardelor de pentru garnituri elastice. fibre liberiene. 1) ac; 2) bază (garnitură elastică) de 1) ac; 2) şipcă de lemn; 3) tobă. pînze suprapuse. laterală îmbunătăţind calitatea cardării, ascufirea vîrfului acelor (şlefuirea acelor) se face la intervale de circa 100 de ore de lucru, fiindcă ele se tocesc din cauza frecării. Acele pentru garniturile cardelor de fibre liberiene sînt fabricate din ofel, au profil curent şi vîrful ascufit, secfiunea lor fiind circulară. Aceste ace, rigide, sînt înfipte în plăci de lemn; finefea şi lungimea părfii libere, desimea sau înclinarea acelor, depind de funcfiunea pe care trebuie să o îndeplinească organul care va fi îmbrăcat cu garnitură cu ace (v. fig. II). Acele pentru maşinile rectilinii de pieptenat bumbacul, lîna şi cîlfii de in sînt fabricate din otel, au un capăt ascufit, secfiunea lor fiind circulară sau plată. Re-zistenfa celor plate e cu 70% mai mare decît a celor cu sec-fiune circulară, pri- mele avînd şi o acfi- • fi j} 2" une tehnologică mai \v\ intensă (v. fig. III), I UI datorită forfelor mai mari de presare reciprocă între fibre şi ace. Aceste ace, rigide, se lipesc cu cositor pe un singur rînd, paralele cu o fafă a bare-telor rectilinii; bare-tele sînt fixate pe direcfia generatoarelor cilindrului pieptenător şi formează un sector cu ace (din 17**«20 de barete), iar de la prima spre ultima baretă a sectorului cu ace, finefea şi desimea acelor cresc, fiind aceeaşi la cîte 2- -4 barete succesive. 11 IIL Acţiunea de presare a acelor la maşinile rectilinii de pieptenat. 1) ac cu secţiune circulară; 2) ac cu secţiune plată; 3) material fibros. Pentru pieptenătoarea de bumbac, de exemplu, prima baretă are şase ace pe centimetru, cu nr. 20 (diametrul 0,86 mm), iar ultima baretă are 32 de ace pe centimetru, cu nr. 32 (diametrul 0,24 mm). Pentru pieptenătoarea de lînă, acele sînt mai groase; prima baretă are patru ace pe centimetru, cu nr. 20 (diametrul 0,86 mm) sau cu nr. 17 (diametrul 1,45 mm), iar ultima baretă are 30 de ace pe centimetru cu nr. 30 (diametrul 0,30 mm). Acele pentru maşinile verticale de pieptenat fuiorul de in şi de cînepă (v. fig. IV) sînt fabricate din oţel, au un vîrf ascufit. J3 ! o o i IV. Aşezarea acelor pe o zonă de piepfenare, la maşina verticală de piep-ienat fuior. 1) ac; 2) pieptene; 3) placă de fixare; A) cureaua mantalei. Aceste ace, rigide, sînt înfipte în plăci înguste de lemn, întărite cu tablă de cupru sau de alamă, ceea ce constituie pieptenii cu ace, fixafi paralel şi orizontal pe cele două pînze fără sfîrşit verticale, numite mantalele cu piepteni ale maşinii de pieptenat fuiorul; finefea şi desimea acelor cresc de la o zonă de piepfenare, la cea următoare. Acele pentru pieptenii folosifi la piepfenarea manuală a fuiorului, fabricate din ofel, sînt înfipte în plăci de lemn, fixate înclinat la o margine a meselor pentru pieptenarea manuală, care se execută uneori după pieptenarea mecanică, cînd se face şi sortarea fuiorului pe calităfi. Acele sînt de două sau de trei mărimi, pieptenarea făcîndu-se succesiv, la început pe pieptenele gros, apoi pe cel mediu şi la urmă pe cel fin. Acele pentru pieptenii trenurilor de laminat de la lami-noarele din filaturile de lînă pieptenată (v. fig. V) şi cela de V. Piepteni cu ace, fixafi pe o baretă de ia laminoareie de iîna pieptenată. )) ac; 2) pieptene; 3) baretă; 4) cap profilat pentru conducerea barefei. fibre liberiene, fabricate din ofel, sînt înfipte în plăci de alamă, fixate cu şuruburi pe barete (liniale) mobile, cari, grupate, formează cîmpul de ace al trenurilor de laminat fibre lungi. Finefea şi desimea acelor rigide cresc la fiecare laminor care constituie o nouă etapă de trecere a fibrelor de lînă pentru pieptenat. La trenurile de laminat ale laminoarelor fine (cari constituie ultimele treceri în secfia de preparafie pentru filarea lînii pieptenate) şi ale unor maşini de filat, cîmpul de ace e constituit din ace fine, înfipte înclinat pe suprafafa unor cilindri de alamă, numifi cilindri cu ace sau herison. Atît în cazul barelor rectilinii, cît şi în cazul cilindrilor cu ace, rolul acelor e de a descrefi, de a paraleliza şi de a controla fibrele în drumul lor de la cilindrii alimentatori spre cilindrii debitori, pentru a evita neregularităfile create prin operafia de laminare. Ac ajutător în tricotaje 30 Ac de tricotat 1. ~ ajutător în tricotaje. Ind. fexf.: Ac de îngustare şi de lărgire, folosit la tricofarea produselor fasonate, avînd ca funcţiune transferul unui ochi de pe un ac pe ____________^ altul (v. fig.). Acul de ——-— îngustare şi lărgire se foloseşte şi la producerea desenelor în relief (ajur, ananas, etc.). Grosimea acului ajutător e, în general, foarte apropiată de grosimea acului de tricotat la care, de obicei,se poate considera valabilă relafia: *=0,40-0,52 r, unde a e grosimea acului, iar T e pasul acului Ac de croşetai, î) ac de croşetat; 2) ochi. LJ —I- 3 - Ace de repasaf tricoturile, a) cu limbă arcuită; b) cu zăvor arcuit; c) pentru repasarea a două şiruri de ochiuri concomitent; î) mîner; 2) tijă; 3) limbă; 4) arcul limbii; 5) suportul arcului; 6) resort; 7) zăvor; 8) umărul zăvorului; 9) întinzător-suport. unui tricot. Se compune, în general, din următoarele părfi: mînerul, tija, limba, arcul limbii, suportul arcului, resortul, zăvorul şi umărul zăvorului. — Acul din fig. c permite refacerea a cîte două şiruri de ochiuri în acelaşi timp şi reproducerea în mod cît mai uniform a ochiurilor scăpate. g, /^. de trasare. Meii.: Unealta zgîrietoare pentru executarea liniilor de trasare pe suprafefele pieselor, la care partea activă e o tijă metalică cu secfiune poligonală sau circulară, Ace ajutătoare în tricotaje, a) ac de îngustare (fj) la acele de tricotat cu limbă (2j); b) ac de îngustare (î2) la aceie de tricotat cu cîrlig (22); 3) ochi de tricot. 2. ~ da aerisire. Metg.: Unealtă constituită dinfr-o vergea subfire de ofel, ascufită la o extremitate, fixată într-un mîner de lemn (v. fig.), cu care se execută canale sfrîmfe în formele de turnătorie pentru evacuarea aerului şi a gazelor produse în timpul turnării. Sin. Picou. Ac de aerisire. V. şi sub Formare. s. ~ de ajustare. Poligr.: Aparat de control pentru ajustarea maf/ifelor, prin măsurarea adîncimii gravurii. Acul e în legătură directă cu un arătător, care indică pe un cadran diferenfele la gravare, cu o precizie pînă la 1/100parte dintr-un punct tipografic. 4. ~ de croşetat. Ind. fexfUstensilă de metal, de lemn, de os, sau din material plastic (v. fig.), care serveşte la formarea ochiurilor pentru produse croşetate. Sin. Croşetă. 5. ~ de gravat. Poligr.: Ac de diferite forme, cu vîrf as- cufit conic, de ofel călit sau de diamant, fixat într-un mîner de lemn de forma unui creion. Âceie de ofel, numite şi ace litografice, sînt folo- ^ site la gravarea în cu- 2 5 pru, pe piatră litogra- j j|~----------/— fică şi în cuiegătoria de accidenfe; pentru 1 3 suprafefe mai mari, în locul acului se folosesc unelte similare, c cu formă plată ascufită, numite şabăre sau dăltife (v.). Âcele cu diamant se folosesc la gravarea manuală sau la gravarea mecanizată (în pantografe, la maşini de ghioşat etc.) a plăcilor da fond. e. ~ de îngustare. Ind. fexf. V. sub Ac ajutător în tricotaje. 7, /%✓ de repasat tricoturile. Ind. fexf.: Unealtă manua|ă sau mecanică, folosită la repasarea ochiurilor scăpate («fugite") ale Ace de trasare cu vîrfuri monobloc. a) şi c) ace fără mîner, pentru trasare manuală; b) ac cu tije raportate la mîner, pentru trasare manuală; d) şi e) ace-tijă simple, pentru trasare la exterior, respectiv la inferior, cu paralelul; f) ac cu pori-tijă, cu dispozitiv de reglare, pentru trasare cu paralelul. avînd unul sau ambele capete (drepte sau curbe) ascufite. Tija e confecfionată, fie din o'el de scule cu vîrful călit j>au raportat (adaus de ofel special sau de metal dur), fie din alamă (pentru trasare p3 suprafefe netezite). Acul de trasare poate avea tija monobloc cu mînerul (de ex. în formă de ochi) sau fixată într-un mîner ori într-un suport port-unealtă, de cele mai multe ori metalice (v. fig. a***e), suportul port-unealtă putînd avea dispozitive de reglare (v. fig. f). Unealta poatafi folosită atît pentru trasare manuală directă, cît şi peniru trasarea prin asamblare cu altă unealtă (de ex. cu paralelul). 9, ~ de tricotat. Ind. fexf.: Organ principal al maşinii de tricotat, care, împreună cu alte organe (platine, conducătorul de fir, etc.), serveşte la formarea ochiurilor tricotului. După forma lor şi după modul de lucru, se deosebesc următoarele tipuri de ace: ac cu cîrlig; ac cu limbă; ac fubular; ac cu balansor (v.fig. la); ac cu închizător (v. fig. I b); ac cu zăvor (v. fig. I c); ac de străpungere cu dublă închidere (v. fig. I d); ac de tricotat pentru fire cu torsiune mică (.v fig. I e); ac de tricotat basculant (v. fig. / f); ac oscilant (v.fig. I g); ac oscilant în cursul buclării (v. fig. I h); ac cu dinte de aruncare (v.fig./ i); ac cu zăvor (cu vîrful acoperit)(v.fig. //); ac cu jgheab (v. fig.lk); ace combinate (v. fig. 11); ac curbat cu zăvor (v. fig. I m); ace tip F.N.F. (v. fig. I n). AclI cu cîrlig (v. fig. II), confecţionat din sîrmă de ofel carbon special (cu 0,75 ••• 0,85% C), se compune din următoarele păr i: tija I, baza tijei 2, şanful 3, gîtul 4, capul 5, cîrligul 6, vîrful cîrligului 7, cocoaşa 8 şi călcîiul 9. Dimensiunile acului au toleranfe de ±0,03 mm, cu excepja grosimii tijei, unde se admita o toleranfă de numai —0,02 mm. Baza tijei acului se poate ter/r.ina printr-o porfiune aplatisată (2) care, pentru fixarea în maşină, se toarnă în plumb (2-*'40 de ace), — sau printr-un călcîi (9), îndoit la 86-*88°, prin care se fixează în canalele frezate ale fonturii maşinii. Cîrligul 6, în funefiune de tipul maşinii de tricotat, poata fi paralel cu tija acului (v. fig. II a) sau în unghi (v. fig. II b) şi poate avea forma din fig. II c sau II d, în scopul obfinerii ochiurilor cu zăvor, respectiv a ochiurilor cu coastele încrucişate. Acul cu cîrlig trebuie să îndeplinească ur- Âc de tricota! 31 Ac de tricotat mâfoarele condiţii: să aibă o elasficitsta mare, pentru a rezista cerea tricotului vanisat; cu gîful îndoit (v. fig. III e); subfiat la gcţiunii presei; să aibă o deschidere corespunzătoare grosimii vîrf (v. fig. III /), folosit la producerea ochiurilor cu aspect firului pe care-I prelucrează; tija să fie dreaptă şi în acelaşi de dos pe ambele părfi; cu cîrlig alungit, echipat cu două limbi b L S) —________5 1 L t r Jl J y— I. Diferite tipuri de ace de tricotat speciale, a) cu balansor; b) cu închizător; c) cu zăvor; d) de străpungere, cu dublă închidere; e) pentru fire cu torsiune mică; f) basculant; g) ac oscilant; h) ac oscilant în timpul buc larii; i) cu dinte de aruncare; /) cu zăvor cu vîrf acoperit; k) cu jgheab; I) ace combinate; m) ac curbat cu zăvor; n) tip F.N.F. plan vertical cu cîrligul; să aibă cîrligul de o anumită lungime, corespunzător finefsi; să fie foarte bine şlefuit (să nu aibă aspe-rităfi cari ar deteriora firele în timpul formării ochiului de tricot); să nu fie magnetizat. (v. fig. III g), folosit la maşini de tricotat cu urzeală, în scopul producerii ochiurilor cu zăvor, etc* Acul cu limbă poate fi cu tija aplatisată (v. fig. III b), fixarea acestui ac în fontură făcîndu-se printr-o placă de plumb (în II. Tipuri de ace de tricotat, cu cîrlig. a) cu cîrlig paralel cu tija acului; b) cu cîrlig în unghi şi cu căIcîi; c) cu cîrlig răsucit; d) cu cîrlig întors; 1) tijă; 2) baza^ tijei; 3) şanful acului; 4) gîtul acului; 5) capul acului; 6) cîrlig; 7) vîrful cîrligului; 8) cocoaşă; 9) călcîi; 10) deschiderea acului. Acul cu limbă (v. fig. III) se compune din următoarele părfi: tija 1, baza tijei 2, gîful 3, şanful 4, capul 5, limba 6, axul de oscilafie al limbii 7, cupa limbii 8, călcîiul înalt 9, care e turnat în prealabil) sau prin intermediul unui călcîi (9 sau 10) de la baza tijei, prin care e acfionat individual de lacătele maşinii. în scopul producerii tricotului cu desene, pe *1 9 ^ n—-fi—i c (cL-^3225? —ţfe Ml f k cs uzezi] III. Tipuri de ace de tricotat, cu limbă. a) şi c) cu cap normal; bj cu cîrlig alungit; d) cu cîrlig în unghi; e ) cu gîIul îndoit; f) cu cap subfiat; g) cu cîrlig, cu două limbi; h) cu două capete; i) cu limbă arcuită; /’) de străpungere, cu limbă arccită; k) cu limbă cu lărg.'tor ataşat; I) cu limbă demontabliă; î) tija; 2) baza tijei; 3) gîf; 4) şanţ; 5) cap; 6) limbă; 7) axul limbii; 8) cupa limbii; 9) călcîi înalt; 10) călcîi scurt; ÎJ) piciorul (coada) acului; 12) călcîi de desen. călcîiul scurt 10 şi piciorul (coada) 11. Capul acului 5, în funefiune de tipul maşinii şi de scopul urmărit, poate fi: normal (v. fig. III a şi c) sau în unghi (turtit, fig. III d), pentru produ- tijă pot fi dispuse 1 **-4 călcîie de desen (12, în fig. llie), cari pot avea pînă la cinci înăifimi diferite. Acele cu limbă, cari pot avea două capete (v. fig. III h), sînt acfionate de două Ac Jacquard 32 conducătoare de formă specială, situate la cele două capete ale acului. — Se folosesc şi ace cu limbă arcuită (v. fig. IIH), ace de străpungere cu limbă arcuită (v. fig. III /), ace cu limbă cu lăr-gitor ataşat (v. fig. III k) şi ace cu limbă demontabilă (v. fig. III I). Acul cu limbă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: dimensiunile părfilor componente ale acului să corespundă cu cele prescrise pentru finefea şi tipul maşinii, în special lungimea totală a acului, grosimea, lungimea călcîiului, distanfa de la extremitatea capului la muchia superioară a călcîiului, şi distanfa dintre vîrful limbii deschise şi extremitatea capului; să fie bine şlefuite; călcîiul să fie perpendicular pe tijă; limba să oscileze uşor în jurul axului ei; cupa limbii să aibă formă corespunzătoare; forma capului să fie .corectă. Âcele cu limbă prezintă, în general, dezavantajul că în timpul formării ochiuri lor supun firele la eforturi mari. Acul tubuiar (v. fig. IV) se confecfionează în special din fevi capilare de ofel cu diametrul exterior de 0,4*"Q,8 mm, şi e compus din următoarele părfi: corpul acului (de formă tubu-lară) f,tija 2 şi capul 3. în funefiune de destinafie, partea tubula-ră a acului poate avea profilul circular, eliptic sau dreptunghiular. în raport cu acul cu cîrlig şi cu acul cu limbă, acul tubuiar prezintă următoarele avantaje: funcţionarea fără şocuri a maşinii, prin eliminarea presei; redu- iV. Ac de tricotat, tubuiar. 1) corpul acului; 2) tijă; 3) cap. V [L interiorul căii, fie pe o placă metalică, fie pe mai multe plăcute distanfafe. La acele drepte, suprafafa de conducere a buzei bandajului e un plan vertical, iar la cele curbe, această suprafafă e curbă, cu generatoarea verticală. Âcele drepte sînt uşor de construit, sînt rezistente şi interschimbabile (între macazurile de dreapta şi cele de stînga); âcele curbe reduc forfa loviturilor la intrarea roţilor peste ace, însă confecfionarea lor e complicată şi nu sînt interschimbabile. în construcfiile moderne se folosesc mai mult âcele curbe, cari permit realizarea unui unghi de atac al macazului mai mic decît în cazul folosirii acelor drepte. Se construiesc ace cu pivot, avînd călcîiul articulat printr-un pivot, în jurul căruia se poate roti la aefionarea macazului, cerea solicitării acelor; creşterea produefiei maşinii de la 1000—1200 de rînduri pe minut; înlăturarea întinderii exagerate a firului şi scurtarea cursei ochiului. î. ~ Jacquard. Ind. fexf./Organ al mecanismului Jacquard (v.), care are funefiunea de a imprima mişcarea verticală a firelor de urzeală, la maşinile de fesut (războaie) cu mecanisme Jacquard: Se deosebesc: ace pentru platine de lemn (v. fig. a) şi ace pentru platine metalice (v. fig. b). Prin intermediul acului 1, Ace Jacquard. a) pentru platine de lemn; b) pentru platine metalice. cartela adusă de prismă apasă asupra unei extremităţi pentru a deplasa platina de lemn 2\ sau metalică 22 (v. fig. a şi b) din fafa cufitului 3. Unul dintre capetele acului, asupra căruia aefionează cartela, frece printr-o placă de lemn sau de bronz 4, iar celălalt capăt trece printr-o cutie cu resorturi elicoidale, cilindrice (5 fig. a), cari aduc platina în pozifia inifială. 2. Ac. 4. Tehn.: Element de construcfie constituit dinir-o piesă de metal care are lungimea mare în raport cu celelalts două dimensiuni, folosit în tehnică pentru schimbarea orientării unei mişcări. Exemple: 3. ~ aerian. Elf., Transp,: Dispozitiv folosit la bifurcarea unei linii de contact, pentru a permite trecerea prizelor de curent ale vehiculelor. 4. ~ de macaz. C.f.: Element al unui macaz, în formă de pană, care are extremitatea ascufită (vîrful acului) mobilă şi cealaltă extremitate (călcîiul acului) legată de şina intermediară a schimbătorului de cale, şi care serveşte la ghidarea rofilor vehiculelor pentru a asigura trecerea acestora de pe o linie pe alta, prin aplicarea vîrfului acului pe fafa internă a contraacului (v.). Acul (v. fig.), confecfionat prin rabotare dintr-o şină cu profil special, poate fi drept sau curb; se reazemă în Secfiuni printr-un ac de macaz, a) la vîrf; b) la 45 cm de la vîrf; c) la 140 cm de la vîrf; d) la 200 cm de la vîrf; e) la 270 cm de la vîrf; f) la călcîi; 1) şină normală; 2) ac; 3) pivot; 4) şurub de sfrîngere; 5) bară de traefiune. şi ace elastice, la cari călcîiul e legat prin eclise, elasticitatea materialului permitînd deplasarea acului. Sin. Limbă de macaz. 5. ~ de schimbător. C. f. V. Ac de macaz. 6. Âc. 5. Fiz., Tehn.: Piesă în formă de ac, solidarizată cu echipajul mobil al unui instrument de măsură, care permite observarea deviaf ii lor echipajului mobil. Sin. (parfial) Ac indicator, Arătător. 7. ~ de busolă. F/z., Topog.: Acul magnetic, de formă romboidală sau dreptunghiulară mult alungită, care constituie elementul principal al unei busole. s. ~ magnetic. 1. Fiz.: Magnet lameiar, în formă de romb foarte alungit, care poate fi aşezat pe un pivot cu vîrf ascufit sau poate fi suspendat de un fir cu torsiune mică, şi care serveşte, în general, la reperarea meridianului magnetic. Adeseori părfile în unghi ale acului magnetic sînt rotunjite, astfel îneît el are forma unei lame eliptice. 9. ~ magnetic. 2. f iz.: Prin extensiune, magnet de formă oarecare, chiar cilindrică, folosit în determinarea componentei orizontale a intensităfii cîmpului magnetic pămîntesc prin metoda lui Gauss, pentru evaluarea unghiului cu care axa lui magnetică e scoasă din planul meridianului magnetic sub aefiunea unui magnet deviator. Momentul magnetic al acelor folosite curent e de ordinul zecilor de unităfi CGS. io. Ac dereglare. 1. Mş.: Sin. Acul injectorului. V.sub Injector. u. Ac de reglare. 2. Topog.: Piesă de ofel în formă de ac gros, dreaptă sau frîntă, ascuţită la unul sau la ambele capete şi care serveşte la reglarea unor părfi ale instrumentelor topografice. Face parte dintre accesoriile cutiei de ambalaj a instrumentelor topografice. 12. Âc medical. Tehn. med.: Termen comun pentru instrumente medicale de forme variate, compuse, de obicei, dintr-o lamă sau dintr-o tijă metalică. Se utilizează, fie Ia introducerea în fesuturile moi, a unei legături sau a unei meşe, fie pentrua Âc Vîcat 33 Acaret apropia şi a susfine diferite elemente ale organismului, pînă |a reunirea lor. Âcele medicale se confecţionează din aur, din arginti din platină (cari sînt flexibile) sau din ofel, (mai dure şi mai tăioase) şi pot fi drepte, curbe, plate, cilindrice sau triunghiulare; la un capăt sînt rotunjite sau ascutite şi au de obicei un orificiu (ochi, gaură de ac), iar la celălalt capăt sînt fixate uneori pe un suport (mîner). Se deosebesc: ace pentru paracenteză, ace Franke, ace de sutură, ace pentru puncfia oaselor, ace de seringă, ace pentru fistule, ace pentru legături, ace pentru vaccinări, etc. Âcele pentru paracenteză, folosite în otorinolaringologie pentru incizarea timpanului, sînt simple şi au diferite mărimi. Âcele Franke, folosite la perforarea pielii degetelor mîinii, pentru a extrage picăturile de sînge necesare analizelor, au o tijă, cu vîrf tăios şi cu scară opritoare, o piulifă de reglare, un resort şi un buton de declanşare. ; Âcele de sutură, drepte sau curbate, au vîrful lanceolat şi ascufit, şi sînt de lungimi diferite (pînă la 40 mm). Se confecţionează sub numeroase forme, âcele „gură de iepure" fiind folosite pentru sutura întortochiată. Âcele pentru puncfia oaselor au vîrful scurt şi foarte tăios, şi sînt echipate cu un disc opritor, reglabil, care împiedică pătrunderea prea profundă, evitînd astfel străbaterea compactei posterioare. Cu aceste ace se puncfionează, de obicei, oasele uşor accesibile, superficiale, cum sînt: sternul, condilii femurali, maleolele tibiale, aripile osului iliac, etc. Âcele de seringă, pentru introducerea solufiilor injectabile în vene, în muşchi sau sub piele, sînt tubulare, de obicei drepte, şi au vîrful tăiat oblic şi ascufit, pentru a fi introduse cu uşu-rinfă în fesuturi. Aceste ace tubulare trebuie să fie uşor adaptabile la seringă. 1. Ac Vicaf. V. sub Betonului, încercările Prizometru. 2. Acacîa. Bot.: Gen de leguminoase din ordinul Mimosae, cari cresc în Egipt, în Arabia, etc. Cuprinde numeroase specii de arbori şi arbuşti, cari sînt şi cultivate, fie în sere, fie în aer liber, în regiunile calde, ca plante de ornament, pentru arqma sau pentru calităfile lor medicinale. Din acest punct de vedere, se deosebesc diferite specii de Acacia: gumifere (Acacia Senegal, care dă guma de Senegal; Acacia arabica, care dă guma arabică), astringente (Acacia Catechu, Acacia Suma, cari dau balsamuri medicinale), antihelmintice (Acacia adstringens, Acacia antihelmintica, etc.). La noi creşte Robinia pseudoacacia sau salcîmul (v.). 3. Acadian. Geol.: Serie mijlocie a Cambrianului, caracterizată prin strate cu trilobifi de genul Paradoxides On emisfera nordică) şi de genurile Olenoides şi Dorypyge (în emisfera sudică). E reprezentată prin şisturi alunifere (în Scutul baltic), prin calcare cristaline (în Insulele britarwce) şi prin filite (în Urali). 4. Acaju. Silv., Ind. lemn.: Sin. Mahon (v.). 5. Acalmie. Meteor. V. sub Vînt. 6. Acanfă, pl. acanfe. Arh.: Ornament arhitectonic sculptat sau pictat, care imită frunza plantelor cu acelaşi nume (v. fig.). în Antichitate a fost folosit ca deco-rafie sculpturală, în special la capitelurile corintic şi compozit. 7. Acanthaceae. Boi.: Familie de plante dicotiledonate, care cuprinde trei triburi — şi anume: Thumbergieae, Nelsonieae, Rellieae, Acantheae şi Jus-ticieae. Are 120 de genuri, cu circa 1350 de specii, răspîndife, de obicei, în regiunea intertropicală a Pămîntului. Acantă. Acantaceele sînt cultivate ca plante ornamentale, medicinale şi industriale (tinctoriale). Acanthus longifolius (Talpa ursului) creşte în fara noastră. Acanthoceras rothomagense. a. Acanfhicus, straie cu ~. Stratigr.: Formafiune a Mal-mului mediu de tip alpin, caracterizată prin calcarele roşii nodulare, bogate în Cefalopode, ale Kimmeridgianului din împrejurimile lacului Garda. în fara noastră, aceste strate se găsesc bine individualizate în regiunea Lacului Roşu (Hăghimaş), unde în succesiunea lor se deosebesc două zone de amonifi: zona cu Streblites tenui-lobctus (Kimmeridgianul inferior) şi zona cu Hybinotoceras beckeri (Kimmeridgianul mediu). Bancul de calcare oolitice negricioase sau roşcate de la partea superioară a acestor strate corespunde, probabil, zonei cu Aulacostephanus pseudomutabilis (Kimmeridgianul superior). 9. Acanthoceras. Paleont.: Amonoid din familia Acanthoce-ratidae, caracterizat printr-o cochilie groasă, evolută, cu secfiunea spirei de formă pătrată, ornamentat pe laturile ei cu coaste puternice, rare, drepte, unele mai lungi alternînd cu altele mai scurte, înzestrate cu şapte rînduri de tubercule. Pe partea ventrală are un şir caracteristic de tubercule sifo-nale. Numeroase specii sînt caracteristice pentru Cenomanian. în fara noastră, specia Acanthoceras rothomagense Defr. a fost identificată în Cenomanianul de la Cisnă-dioara (Sibiu) şi de la Ohaba-Ponor (Hafeg), şi specia Acanthoceras naviculare Toula, în Cenomanianul de la Valea Dracului (Dîmbovicioara). 10. Acanthodes. PaleontPeşte elasmobranhiat din grupul Proselacienilor, cu corpul alungit, acoperit cu solzi de tip ganoid; avea înotătoare cu spini puternici, şi coada eterocercă. Numeroase specii se întîlnesc în Carboniferul din Scofia, din Anglia şi din America de Nord, cum şi în Permianul din Franfa, Germania, Boemia şi Siberia. 11. Acanthothyris. Paleont.: Brahiopod înrudit cu genul Rhynchonella, a cărui cochilie e ornamentată cu coaste spinoase. Caracterizează Jurasicul. Specia Acanthothyris spinosa Schloth. e cunoscută în fara noastră din Jurasicul de la Strunga şi Lacul Roşu. 12. Acantif. Mineral.: Varietate rombică de argentit (v.). 1:3. Acantopterigieni. Paleont.: Peşti din grupul teleosfeenilor, la cari aripioarele înotătoare sînt susfinute în parte de raze spinoase, iar aripioarele abdominale sînt situate sub cele pectorale, uneori chiar înaintea lor. 14. Acar, pl. acari. C. Persoană care manipulează pîrghia sau butoanele de comandă ale schimbătoarelor de cale ferată, după comanda primită (telefonic sau prin aparate electrice de semnalizare), pentru a manevra macazurile. Cînd macazurile nu sînt centralizate, efectuează şi operafia de fixare a acelor. Acarul asigură şi întreţinerea acelor. 15. Acardită. Chim., Expl.: N, N-difeniluree asimetrică. Se prezintă în cristale romboedrice cu p. ^ f. 189°, greu solubile în apă, solubile în alcool, eter, cloroform. Se întrebuin-fează ca substanfă stabilizantă şi plasti-fiantă la fabricarea pulberilor fără fum. Acfiunea sfabiIizantă consistă în captarea prin reacfie a vaporilor nitroşi, cari se degajă prin alterarea nitrocelulozei sau a nitroglicerinei, cu formare de nitrozo- sau de nitroderivafi ai acarditei. ie. Acaret, pl. acareturi. 1. Arh.: Clădire mare, cu depen-denfele ei. c6h5v c6h/ N—C—NH2 3 Acaret 34 Accelerator de fază 1. Acaref. 2. Arh.: Dependenfele unei gospodării, în special ale unei gospodării agricole (grajduri, magazii, hambare, ateliere, etc.). 2. Acaref. 3, Arh.: Ansamblul consirucjiilor şi utilajul unei gospodării (în special agricole); uneori, numai utilajul sau unealta de lucru agricolă. — Se foloseşte, de obicei, pluralul acareturi. 3. AcaricSd, pl. acaricide. Ind. chim.: Substanţă folosită pentru distrugerea acarienilor. V. sub Insecticid. 4. Acarnifă, pl. acarnife. Ind. făr.: Cutiuţă sau teacă în care se păstrează ace, aţă şi alte obiecte mărunte necesare la cusut. Sin. Acărifă. 5. Acaf, pl. acafi. Silv.: Sin. Salcîm (v.), Acăţ, Acafiu. e. Acausfohioiife, roci Geol.: Roci sedimentare orga- nogene, incombustibile (calcare recifale, calcare organogene compacte, calcare cochilifere, cretă, etc.; roci silicioase ca diatomitele, radiolaritele; roci fosfatate* nitrate, etc.). V. şi sub Sedimentare, roci sub Rocă. 7. Acărifă, pl. acărife. Ind. făr.: Sin. Acarnijă (v.). 8. Acăf, pl. acăfi: Sin. Salcîm (v.). 9. Acăjare, pl. acăţări. M/ne.* Sin. Agăţare (v.). 10. Acău, pl. acauă. 1. Ind. făr.: Găleată (Transilvania). 11. Acău.2: Unitate de măsură a capacifăf ii, egală cu 56 de litri. 12. Accelerare. 1. Fiz.: Varierea valorii absolute, a direcţiei sau a sensului vitesei unui mobil (în raport cu un sistem de referinţa insrţial). îs. Accelerare. 2. Tehn.: Manevră care provoacă creşterea în timp a turaţiei organelor mobile ale unui sistem tehnic (de ex. ale unei maşini), a vitesei unui vehicul, etc. Accelerarea se obfine prin aport suplementar de energie electrică, hidraulică, etc., sau prin mărirea debitului de combustibil consumat în sistemul tehnic considerat. — La unele motoare, cum sînt motoarele termice pentru vehicu Ie, accelerarea e o manevră frecventă, condiţionată de profilul şi de starea căii. La motoare cu carburator, accelerarea se realizează mărind secfiunea de trecere prin difuzor a amestecului combustibil, prin acfionarea clapetei de acce le rafie; la motoare cu injecţie mecanică (de ex. motoare Diesel), accelerarea se realizează mărind debitul pompei de injecţie, prin acfionarea tijei de reglare a acesteia. — La alte motoare, cum sînt motoarele electrice sau turbinele sfafionare, accelerarea e în principal o manevră de demarare. Aceste motoare sînt, în general, echipate cu regulatoare, prin intermediul cărora se stabileşte sau se restabileşte regimul de serviciu intenţionat. — La vehicule autopropulsate, adeseori sînt necesare accelerări bruşte, pentru a îmbunătăţi vitesa medie de circulaţie; accelerarea e limitată însă de aderenţă. Accelerarea maximă (m/s2) a vehiculului depinde de greutatea energetică G/Nq, adică 2650 a™ X~VG/N0' unde G (kg) e greutatea vehiculului, A/0(CP) e puterea utilă la jantă, iar V (km/h) e vitesa de rulare a vehiculului; ţinînd seamă de aderenţă (jj,) şi de înclinarea căii (a°), se cere să fie îndeplinite ,condiţiile: la mers în palier ^max la mers în rampă x<2 cos a“sin a) şi la mers în pantă amex+h.- rc'"*>o-HŢ. C2H5 ■■ L C2H5 J Chimia combinaţilor complexe prezintă numeroase exemple de acceptori de electroni. Pentru realizarea unei legături semi- polare trebuie, fie să lipsească acceptorului doi electroni din opt, pentru a se completa un grup de opt electroni periferici (un octet), fie ca acceptorul să poată avea mai mult decît opt electroni în stratul de electroni periferici. V. şi Donor de electroni. 4. Acceptor de hidrogen, pl. acceptori de hidrogen. Chim.: Reactant într-o reaefie indusă, care nu poate reaefiona direct cu inductorul. Acceptorii de hidrogen pot fixa (accepta) hidrogenul liberat de un compus organic, care se dehidroge-nează în prezenfa unor catalizatori specifici de hidrogenare-dehidrogenare, cum e, de exemplu, negrul de paladiu. Astfel, ransformarea alcoolilor în aldehide, după schema: R —CH2-OH -*> R-CHO + 2 H, se produce cu ajutorul unor acceptori de hidrogen, cum sînt chinona C6H4O2 sau albastrul de metil N (CH3)2N-C6h/ )C6H3=N(CH3)2CI S H+, care, în prezenfa negrului de paladiu, trec în hidrochinonă C6H3(OH)2, respectiv în leucoderivatul H N (ch3)2h-c6h3^ \6h3-n(ch3)2 Cum rezultă din această reaefie, catalizatorul are numai rolul de a activa hidrogenul (de a-l face destul de mobil), pentru a-i permite trecerea, printr-o reaefie de echilibru, de la alcool la acceptorul respectiv. Cînd, cu oxigenul din aer, se oxidează alcooli la aldehide, oxigenul are rolul de acceptor de hidrogen: 2 H + O -> HO —OH, cu formare de apă oxigenată. Fiindcă apa oxigenată, rezultată din reacfie,edescompusă,de negrul de paladiu, în oxigen şi apă, apa oxigenată nu poate fi recunoscută analitic. Acest mecanism de reaefie rămîne însă valabil, schim-bîndu-se catalizatorul, deoarece s-a putut dovedi că, prin oxi-dare, alcoolii trec în aldehide, cu formare de apă oxigenată. Astfel, dacă în locui negrului de paladiu se întrebuinfează extract din ciuperca Lactarius vellsreus, care ccnfine dehidrază (enzimă care transformă alcoolii în aldehide), se formează şi se găseşte analitic apă oxigenată în cantitatea echivalentă. Acceptorii de hidrogen iau parte la reaefiile de oxido-reducere biologică, captînd hidrogenul transportat de enzime. 5. Acceptor, circuit Elf.: Circuit electric care prezintă impedanfă relativ mică pentru o anumită frecvenfă sau bandă de frecvenfe, în raport cu impedanfa pentru celelalte frecvenfe. Un circuit acceptor e echivalent cu un circuit format dintr-un condensafor legat în serie cu o bobină. 6. Acces, pl. accesuri. Arh., Urb.: Sistem tehnic care permite sau uşurează intrarea într-o incintă, apropierea de un sistem tehnic sau trecerea de pe un sistem tehnic pe altul. în Arhitectură şi în Urbanism se deosebesc accesuri în camere, în apartamente, în clădiri, în parcele, în cuartale şi în oraşe. Accesul în cameră e constituit de uşi cari determină, în principal, circulafia persoanelor şi aşezarea mobilierului, şi a căror amplasare e condifionată de distribufia încăperilor, de aşezarea ferestrelor sau a altor elemente de arhitectură, a corpurilor de încălzire, etc. Dacă accesul în cameră se face dintr-un spafiu de circulafie (coridor, vestibul, hali, etc.), el se numeşte acces direct, iar dacă se face dintr-o altă cameră de locuit, se numeşte acces indirect sau comandat. Accesul în apartament e constituit de uşa de intrare în apartament, şi poate fi direct din exterior (la locuinfele individuale) ori dintr-un coridor sau palier de scară (la apartamentele din blocuri). Accesul în clădire e constituit de locul de intrare a persoanelor, a mărfurilor sau a vehiculelor. Pentru persoane se prevăd uşi; pentru mărfuri sau obiecte voluminoase se prevăd Acces, drum de ~ 39 Accident uşi speciale, trape, etc,; pentru vehicule se prevăd uşi speciale sau ganguri (treceri prin clădiri), late de cel pufin 3,50 m şi înalte de cel pufin 4,20 m. Cînd la scara principală a clădirii se poate ajunge prin două fafade paralele (faţada din spre stradă şi cea din spre curte sau din spre grădină), accesul se numeşte străpuns. Accesul în parcelă e locul prin care intră vehiculele în parcelă, de pe o cale publică. Accesul poate să fia direct (dacă parcela se află pe alinierea străzii) sau prin servitute de trecere (dacă se frece peste terenul unei alte parcele, care are acces direct). Lăfimea minimă a servitufii de trecere e de 4 m. Accesul în cuartal e locul prin care pătrunde în interiorul unui cuartal, de pe o cale publică, vehiculele (acces carosabil) sau pietonii (acces de picior), printre două clădiri sau pe sub o clădire (prin ganguri sau pasaje). Distanfa dintre accesurile carosabile trebuie să fie de cel mult 150 m, iar dintre cele de picior, de cel mult 80 m. Accesul carosabil trebuie să aibă cel pufin dimensiunile gabaritului de liberă trecere. Accesul în oraş e constituit de capătul unei artere de penetrafie (v.), şi e amenajat, uneori, cu un ansamblu arhitectonic, cu o piafă, cu clădiri mai înalte, etc. 1. drum de Cs. V. sub Drum. 2. rampă de Cs. V. sub Rampă. â. Accesorii. Mş.\ Piese anexe montate la o instalafie, la o maşină, etc., cari nu fac parte integrantă din sistemul tehnic respectiv, dar sînt folosite în legătură cu serviciul acestuia. 4. Accesorii, minerale Mineral., Petr.; Minerale constitutive cari nu lipsesc din compozifia rocilor magmatice, însă se găsesc în acestea în proporfii foarte mici. Se prezintă, fie dispersate în masa rocilor, fie concentrate local, în cantităfi mai mari, formînd, în acest din urmă caz, chiar segregafii monominerale, Exemple: turmalinul (în pegmatite), granaţii (în general în roci sărace în silice), zirconul (aproape în toate rocile magmatice), topazul (mai rar în unele pegmatite), berilul (în pegmatite), apatitul (în toate rocile magmatice), titanitul (în toate rocile magmatice, dar în special în sienif şi diorit), cum şi magnetitul, ilmenitul, cromitul, pirofinul, etc. 5. Accesoriu topografic, pl. accesorii topografice. Topog.: Organ sau ansamblu de organe cari fac parte dintr-un instrument sau care ajută la efectuarea cu un instrument a unor măsurători topografice. Exemple: trepiedul teodolitului, umbrela, fisele, mirele, jaloanele, nivela cu bulă de aer pentru planşetă, compasul de stafie, planşeta singură (dacă are alidadă, compas, nivelă şi trepied), etc. ' 6. Accesul podului. Pod.: Ansamblul de lucrări (terasamente şi viaducte de acces) cari fac legătura între calea de comuni caf ie şi podul propriu-zis, la podurile mari sau foarte mari. înălfimea economică a terasamente lor de acces e de 15***18m. Cînd ferasamentele depăşesc această înălfime, legătura dintre ferasamentele căii de comunicafie şi pod se face prin viaducte de acces, cari se construiesc, în general, din beton armat. Declivitatea căii de acces la podurile de şosea trebuie să fie de cel mult 30%, iar rampele de acces trebuie să fie în aliniament, pentru o mai bună vizibilitate. Declivitatea şi curbele căii de acces, la podurile de cale ferată, sînt determinate de_ rezistenfă maximă a traseului şi de raza minimă a .curbelor. La podurile mari, curba de racordare nu trebuie să ii.e aşezată pe pod. La podurile suprapuse, racordarea căii, la capetele podurilor, se face prin obiecte de acces (v.), cari conduc calea superioară, de obicei şoseaua, pe pod. Obiectele de acces se execută din zidărie sau din beton armat. 7. Accident, pl.accidente. Ig. ind.: Eveniment întîmplător şi neprevăzut, care se produce în timpul funcţionării unui sistem tehnic (maşină, aparat, etc.), în cursul desfăşurării unui proces tehnologic sau la efectuarea unei munci, şi care produce o avarie, o invaliditate sau dăunează sănătăţii. Se decsebesc: Accident tehnic, datorit defectării unei maşini, a unui agregat sau a unei instalafii, şi care provoacă încetarea parfială sau totală a producfiei. Exemple: ovalizarea coloanei de exploatare a unei sonde, din cauza apăsării terenului; ruperea prăjinilor sau deşurubarea lor în timpul săpării sau exploatării unei sonde; uzura cilindrilor de la motoare şi pompe; griparea pisfoanelor. Accident de exploatare, datorit condifii Ier tehnice de lucru necorespunzătoare, nerespectării regulamentelor de funefionare, etc. Exemple: accidentele produse în exploatarea unei stafii, a unei linii, a unui atelier sau a unui depou de cale ferată (deraieri, acostări, tamponări, ciocniri de vehicule, surprinderi de drezine sau de vagoane pe linie, etc.); erupţia liberă a unei sonde; arderea înfăşurării unei maşini de curent alternativ prin întreruperea unei faze; etc. Accident de muncă, datorit unui complex de împrejurări, dintre cari una (cea principală) provoacă declanşarea acestuia, în timpul muncii sau în cursul desfăşurării unui proces tehnologic, dăunînd sănătăfii şi integrităţii corporale a omului. Multe accidente de muncă sînt uşoare (lovituri, simple zgîrieturi, etc.) şi nu produc întreruperea lucrului; ele pot provoca însă accidente ulterioare mai grave, deoarece reduc afenfia omului, datorită durerii sau nervozităţii» Accidentele de muncă pot proveni din instalafii, maşini şi aparate, din organizarea proceselor tehnologice, a locurilor şi a condifiilor de lucru, şi din comportarea lucrătorilor. Cauzele cari le provoacă în instalafii, maşini şi aparate pot fi, de exemplu: defecte de construcfie ale clădirilor (spafii de cir-culajie prea mici între maşini; goluri sau deschideri în planşee, lăsate neîngrădite, rău plasate sau fără a fi indicate prin semnale; ieşiri şi scări rău plasate, insuficiente sau subdimensionate, sau cari nu pot fi utilizate cu uşurinfă; etc.); defecte ale instalafiilor de forfă, de lucru sau acfxiIiare (conducte electrice rău izolate sau aşezate prea jos, astfel îneît pot fi atinse cu mîna;_ instalafii, aparate, maşini şi piese metalice sub tensiune, lăsate neprotejate); defecte de montare a maşinilor şi lipsa dispozitivelor de protecţie la nivelul maşinilor, în special al organelor de maşini în mişcare de rotafie sau cari se deplasează, în timpul funefionării, în afara gabaritului maşinii. Accidentele datorite organizăm defectuoase a proceselor tehnologice, a locurilor şi a condifiilor de lucru pot proveni din: insuficienfa încălzirii, a iluminatului şi a ventilafiei; temperatura prea înaltă şi umiditatea prea mare (cari micşorează atenfia şi vitesa de reacţie^ a omului); temperatura prea joasă (care micşorează mobilitatea extremităţilor corpului şi reclamă o îmbrăcăminte groasă, care stinghereşte mişcările); impurifi-carea aerului cu gaze toxice sau inflamabile (care produce, pe lîngă îmbolnăvire, incendii şi explozii, în special în locurile de depozitare); lipsa de instruire şi de calificare la intrarea în producţie sau la schimbarea locului de muncă; lipsa unor cunoştinţe tehnice minime, a cunoaşterii deservirii fără pericol a maşinilor şi a instalaţiilor, a cunoaşterii momentelor grele sau periculoase, specifice fiecărui proces de producţie (din cauza insuficienţei instrucţiei, care trebuie împrospătată după anumite perioade de timp şi reamintită în fiecare moment, prin mijloace vizuale — afişe, semne convenţionale — plasate în apropierea locurilor periculoase); lipsa de supraveghere şi de întreţinere a maşinilor şi a instalaţiilor, în special a dispozitivelor de alarmă şi de siguranţă (supape, fluiere, indicatoare de nivel, etc.); folosirea de unelte deteriorate sau montate greşit ori nereglementar; mecanizarea neraţională şi exagerată, prin faptul că transformă lucrătorul într-un automat care execută mereu aceleaşi mişcări, fără ca atenţia lui să fie concentrată asupra lucrului executat; oboseala, produsă de un drum prea lung pînă la locul de muncă, de lipsa de educafie fizică, de boală sau de condiţii de lucru neigienice (prin faptul că micşorează atenţia şi împiedică unele mişcări reflexe). Accidentele datorite comportării lucrătorilor pot proveni din imprudenţa şi neglijenţa (nefolosirea sau folosirea nereglementară a echipamentului individual de protecţie; ungerea şi cură- Accident tectonic 40 Acetaldehidă firea maşinilor în fimpul funcţionării; oprirea maşinilor prin frînarea volanelor cu răngi de fier sau cu alte obiecte; faptul că lucrătorul care predă schimbul nu comunică celui care îl ia în primire toate defectele sau deranjamentele observate în timpul lucrului, şi cari nu au putut fi înlăturate, etc.). Accidentele de muncă se evită înlăîurînd cauzele cari ie produc, prin studiul, elaborarea şi aplicarea celor mai rafionale şi adecvate măsuri de tehnică a securităfii muncii. 1. Accident tectonic. Geol.: Deranjament tangenfial (orizontal) sau radia 1 (vertical), produs în scoarfa terestră sub influenfa forfelor tectonice sau a gravitafiei, care are drept rezultat afectarea pozifiei inifiale a stratelor sau modificări în arhitectura primară a acestora. Exemple: faliile (v.), cutele (v.), pînzele de şariaj (v.). 2. Accidentale, specii Geofcot.: Specii străine de o asociafie vegetală, cari apar numai accidental în asociafie. Sin. Specii străine. 3. Accidente de teren. Geogr..* Neregularităfi ale reliefului (de ex.: văi, dealuri, munfi,etc.) cari apar ca urmare, fie a acfiunii agenfilor interni (de ex. mişcările tectonice), fie a acfiunii agen}i!or externi modificatori ai scoarfei terestre (de ex.: apa, aerul, etc.). Atît dimensiunile verticale, cît şi dimensiunile orizontale ale accidentelor de teren sînt variabile (v. si sub Relief). Sin. Teren accidentat. 4. Accidenfar, pl. accidentare. Poligr.: Probar de litere (v.) întocmit de fiecare tipografie, cuprinzînd caracterele de litere de accidenfă disponibile în acea tipografie. 5. Acciden|e, lucrare de Poligr.: Lucrare de tipografie, care se deosebeşte de cele curente (cărfi, ziare şi reviste) prin confinut şi printr-o caracteristică obfinută din modul specific de folosire a literei, a liniilor şi a ornamentelor. Exemple: programe, afişe, hîrtie de corespondenfă, formulare, invitafii, cărfi de vizită, bilete de intrare la spectacole, etc. 6. maşină de Poligr. V. sub Prese de tipar. 7. Ace. Geogr.: Formă de relief cu aspect de stîlpi as-cufifi, care se întîlneşte în munfii constituifi în special din conglomerate, calcare, şisturi cristaline, etc., şi care se formează prin dezagregarea rocilor într-o anumită direcfie, sub acfiunea agenfilor atmosferici, în special a vîntului. Exemple: acul Cleopatrei din munfii Făgăraşului, în apropiere de vîrful Negoiu; acele Morarului din munfii Bucegi, etc. 8. Ace Le Chateiier. Mat. cs.: Aparat de laborator folosit pentru determinarea constanfei de volum a lianfilor hidraulici. Se compune dintr-un inel secfionat după o generatoare, cu înălfimea şi cu diametrul inferior egale cu 30 mm, confecţionat din tablă de alamă, groasă de 0,5 mm, şi avînd fixat, de o parte şî de alta a secţionării, cîte un ac ascufit la capătul liber (v. fig.). Distanfa dintre vîrfurile acelor (cînd acestea sînt apropiate şi paralele) şi axa cilindrului e de 165 mm. Sin, Inel cu ace Le Chateiier. 9. Acecolină. Chim. V. Acefilcolină. 10. Acefale, sing. acefal. Paleont. V. Lameiibranhiate. 11. Acenaffen. Chim.: Hidrocarbură care se găseşte în gudroanele obfinute prin distilarea cărbunilor. Are p. f. 95° şi p. f. 277,5°. Acenaftenul se formează prin trecerea vaporilor de a-efilnafta-lină prin tuburi de porfelan încălzite la roşu, sau în acelaşi mod trecînd vapori de naftalină şi efilenă. Acenaf-fenul are în stare pură o excepfională iendinfă de cristalizare, cristaiizînd din alcool sau din benzină în ace mari de cîfiva centimetri. Prin oxidare acenaftenul dăf Ace Le Chafelier. H H # % HC^ C—CH2 c = c( ] Hc( CH2 c—c H H după condifiile de lucru, acenaftochinonă, acid naftalic sau acid hemimelitic. 12. Acer saccharum. V. sub Zaharoză. 13. Aceratherium. Paleont.: Mamifer ungulat, imparidrgitat, din familia Rhinoceridae, lipsit de coarne şi de despărfitura osoasă nazală, cu dinfi incizivi superiori şi inferiori, şi canini inferiori. Prin evolufie a dat naştere rinocerilor cu corn. A fost răspîndit în Eurasia şi în America, începînd din Oligocen pînă în Pliocen. Specia Aceratherium incisivum Kaup., frecventă în sedimentele pliocene din Sud-Estul Europei, a fost indentificată şi în Sarmafianul de la Aroneanu (iîngă laşi); specia Aceratherium austriacum Peters e cunoscută din Sarmafianul de la Rafaila (Vaslui). 14. Acerdol. Chim.: Ca (Mn 04)2. Permanganat de calciu. V. şi sub Purificarea apei. 15. Acervullaria. Paleont.: Tetracoralier colonial cu calicii de formă poligonală, cu zid suplementar în interior şi cu septe numeroase, puternic dezvoltate. Specia Acervullaria ananas Linn. se întîlneşte în sedimente siluriene şi devoniene. ia. Acetaldehidă. Chim.: CH3 — CHO. Aldehidăalifaticăcu doi atomi de carbon în moleculă, care se prezintă ca lichid mobil, incolor, cu miros sufocant; are gr. mol. 44,05; p, f. 20,8°; p. i.—123,5°; 0^°= 0,7833. Amestecurile de vapori de acetaldehidă şi aer sînt explozive. Acetaldehida e miscibilă în orice proporfie cu: acidul acetic, acetona, alcoolul efiIic, eterul etilic, benzenul şi omologii săi, benzina şi apa. Are punctul de inflamabilitate —50°, şi, în amestec cu aerul, în anumite proporţii explodează. în natură se găseşte, în urme, în fructele coapte, şi apare ca produs intermediar în fermentaţia alcoolică. Poate apărea în vin şi în alte băuturi alcoolice, cînd sînt expuse la aer, conferindu-le un gust neplăcut. Acetaldehida e un produs intermediar al descompunerii zaharurilor în organism; de aceea apare, în urme', în sînge. Se obfine industrial prin dehidrogenarea alcoolului etilic, prin hidratarea acetilenei, prin tratarea cu apă a metil-vinil-eterului şi prin oxidarea hidrocarburilor din gaze naturale. La dehidrogenarea alcoolului etilic se foloseşte alcool de 90-..950/0, care e vaporizaf şi trecut, Ia 260***400°, peste un catalizator de cupru-crom sau de cupru-zinc. Conversiunea alcoolului la acetaldehidă e de 30*"50% la o trecere. Ca produse secundare se formează acid acetic, acetat de etil şi alcool butilic. Randamentul în acetaldehidă depăşeşte 90%. Produsele de reaefie sînt condensate, iar gazele sînt spălate cu apă, pentru a recupera alcoolul şi acetaldehida. Amestecul de produse organice şi apă e separat prin distilare, pentru a da acetaldehida şi a recupera alcoolul, care e reintrodus în circuit. — Hidrogenul produs confine mici canfităfi de hidrocarburi şi de oxid de carbon. Catalizatorul e reactivat periodic, dar are o viafă foarte lungă. Hidratarea acetilenei se face cu acid sulfuric în prezenfa sulfatului mercuric şi feric: CH~CH + H20-*CH3~CHO AH = — 33,7 kcal. Reacfia se produce la 90--95°. La o trecere reaefionează 30”-50% din acetilenă; restul e recirculat după îndepărtarea impurităfilor. Solufia care confine catalizatorul e recirculată continuu, o porfiune fiind sustrasă periodic pentru regenerare. Produşii de reaefie şi acetilena care nu a reacfionaf se separă de solufia de catalizator şi se răcesc, pentru a condensa o parte din acetaldehidă, iar gazele sînt spălate cu apă. Din solufia apoasă (20*"25% acetaldehidă), acetaldehida pură se separă prin distilare la presiunea de 2 at. Randamentul e de circa 93%. Schema de fabricaţie e dată în figură. La tratarea cu apă a meiil-vinil-eterului se produc reaefiile: ch=ch+ch3oh -> ch2=ch-och3^-> ch3cho+ch3oh. Metil-vinil-eterul se obfine prin adifia acetilenei la metanol, care produce, la temperatura de 160° şi la presiunea de 15 at, Acefal fosfatide 41 Acetamidă C0H0 reci du un catalizator de hidroxid de potasiu, într-un turn de reaefie în care cjrculă în contracurent acetilena şi alcoolul metilic. Mefil-vi:nil-eterul e hidrolizat la 80-‘100° cu acid sulfuric, iar alcoolul metilic rezultat e reintrodus în circuit. Randamentul e de 96%. O hidrocarbură din gaze naturale, care se oxidează pentru a obţine acetaldehida, poate fi, de exemplu, butanul, care se oxidează cu oxigen în prezenfa unor mari cantităţi de abur. Acetaldehida e o substanfă foarte reactivă. Prin descompunerea termică şi fotochimică dă metan şi oxid de carbon, în solufie apoasă formează un hidrat, CH3CH(QH)2, în pro-porfie de circa 25%. Cu bisulfit de sodiu dă o combinaţie solidă insolubilă. Cu acid cianhidric dă cianhidrina CH3—CHOH —CN, iar cu amoniac dă aldehidamoniac CH3 — CHOH — NH2. în prezenfa de mici caritităfi de acid mineral adifionează alcooli, dînd acetali (v.): CH3-CHO + 2 CH3OH -> -> ch3-ch (och3)2+h2o. Prin oxidare dă acid acetic (v.), iar prin hidrogenare dă alcool etilic. Acetaldehida se polimerizează sub acfiu-nea acizilor, dînd un produs trimolecular,paraldehida (formă sub care poate fi transportată mai uşor) şi un te-framer, mefaldehida, solid, care serveşte, sub formă de tablete, drept combustibil („Meta"). Acetaldehida e un produs intermediar la fabricarea acidului acetic, a anhidridei a-cetice şi a polivinilaceta- lului; se înfrebuinfează ca răşină sintetică pentru lacuri şi ca materie primă pentru mase plastice de presare. Cu uree, fenol şi formal- dehidă dă răşini sintetice întrebuinfate în industria lacurilor. Ace- taldolul e întrebuinfat ca materie primă la fabricarea butadienei (v.). Sin. Aldehidă acetică, Etanal. 1. Âcefalfosfafide, sing. acetal fosfaţi dă. Chim. biol.: Sub-stanfe din grupul lipidelor monofosforilate, prezente în fesu- Reacfia e catalizată de acizi minerali. Acetali se pot obfine şi prin alcooliză (v.): R—CH(OC2H5)2+2 CH3OH -> RCH(OCH3)2 + 2 C2H5OH. Acefalii cetonelor se obfin pe alta cale, şi anume cu ajutorul esterului ortoformic (HC (00^5)3) OC2H5 r2c=o+hc^oc2h5 -xoc2h5 în general, acefalii sînt combinafiile carbonilice din la protecfia grupei carbonilice, R2C OC2H5 sOC2H5 acefal formiat de etil lichizi, mai pufin reactivi decît cari au fost preparafi şi servesc în cursul unei reacfii asupra restului moleculei. Funcfiunea carbonilicăpoate fi regenerată prin hidro-liza acidă a acefalilor. Acefalii mai importanfi sînt: Metilaiul CH2 (OCh^, cu p. f. 42,5°(preparat prin tratarea alcoolului metilic cu o soluţie de formol 40%)şi diefil-acetalul CH3-CH (OC2H5)2, cu p. f. 104°; ambii sînt în-trebuinfafi ca analgezice şi anestezice. Metanolul feniIglicolului CH2 Schema instalaţiei pentru fabricarea acetaldehidei din acetilena. î) suf lanfă; 2) separator; 3) reactor; 4) separator de mercur; 5) separator de gudroanel 6) condensatoare; 7) separator pentru acetaldehida lichidă; 8) turn de spălare cu apă; 9) rezervor cu solufie de acetaldehidă; 10) şi 11) coloană de rectificare; 12) intrarea acetilenei; 13) intrarea catalizatorului; 14) intrarea apei; 15) intrarea acidului sulfuric; î6) ieşirea acetaldehidei; 17) abur; Î8) la canal. C8H5—CH—O CH—O7" esenfă de furile organismelor vii. Sînt caracterizate structural prin prezenfa unei legături de tip acetalic, care se stabileşte între două grupări alcoolice ale moleculei de glicerina şi o moleculă de aldehidă pal-mitică sau stearică. Al treilea hidroxil glicerolic e esterificai * ch2— ox dehidele formică, acetică sau —CH2--Ctt 1 OH -*—CH2—CH e întrebuinfat ca iasomie. O importanfă particulară au acefalii alcoolilor macro-moleculari, cum sînt acefalii alcoolului polivinilic cu al-butirică: -CH2—CH-I OH CH2—CH-I OH -■fCHs— CH=0- -CH—CH2—CH- CH— O* CH—(CH2)i4—CH3 OH O O \/ CH OH - CH—CH—CH2-—CH~ I I I O O OH \/ CH CH—O—P = 0 I 0~CH2—ch2—nh2 ca şi la cefaline — de acidul fos-foric, care esterifică totodată şi o moleculă de colamină. Acetal-fosfatidele par să aibă un rol important în biosinteza grăsimilor. 2. Acefali, sing. acefal. Chim.: Derivafi ai aldehidelor sau ai cetonelor, formafi prin adifia a'coolilor la gruparea carbonilică, urmată de o reaefie de eterificare. în prima fază se formează un semiacetal, care reaefionează cu o nouă moleculă de alcool, eliminînd apă (eterificare) şi formînd acefalul. /OC2H5 ch3 macromoleculari obfinufi astfel înalte şi au proprietăfi meca sînt CHg Unii acetali ciclici rezistenfi la temperaturi deosebite. Combinafii cu structură semiacetalică ciclică se întîlnesc în clasa hidrafilor de carbon. Sin. Dialchiloxialcani. 3. Acefamidă. Chim.: CH3—CO — NH2. Amida acidului acetic care, în stare pură, e cristalină (cristale exagonale) şi ^2**1 CH = 0+ HO-C2H5 HCl HOC2H5 —H20 " :»h2«.ch;oh semiacetal oc2h5 OC2H5 fără miros. Are p. t. 82-83°, p. f. 222°, dÂ\ 1,159, n'g 1,4274, căldura de ardere 288 cal. Se disolvă în apă la 20° pînă la 97%, în alcool la 20° pînă la 31%, iar la 60°, pînă la 72%. Are reaefie neutră şi e practic insolubilă în eter etilic. Acet-amida e triboluminescentă (v.) şi e hidrolizată de acizi şi de alcalii în acid acetic. Poate fi obfinută: prin aefiunea clorurii de acetil asupra solufiei de amoniac, puternic răcită: CH3-COCI f NH40H-*CHa-C0NH2 + H20 + HCI; Acefanhidridă 42 Acetic, acid ~ prin încălzirea acefatului de amoniac: ch3-coonh4-> ch3 -conh2+h2o, cum şi prin încălzirea unui amestec de acid acetic glacial cu rodanură de amoniu anhidră, întîi la 120—130°, apoi la 140'-160° şi Ia urmă la 170—180°, timp de 10 ore, după care se distila produsul. Acetamida e înfrebuinfafă la prepararea metilaminei, ca adaus la unii explozivi de amoniu şi, în Farmacie, la prepararea unor medicamente (combinafia cu aldehida formică: CH3—CO —NH — CH2—OH e un dezinfectant puternic al căilor urinare şi un bun disolvant al acidului uric). 1. Acefanhidridă. Ind. chim.: Sin. Anhidridă acetică (v.). 2. Acefanilidă. Chim.: C6H5-NH - CO-CH3. Substanfă cristalizată în foife rombice strălucitoare, incoloră, fără miros, cu gust amar picant, cu p. f. 113—114°, p. f. 304°, d\ — 1,2105, căldura de ardere 1016,1 cal. Se disolvă în apă, 189 de părfi la 6° şi 5,55% la 100°. în alcool mefilic Ia 20° se disolvă 41% şi, la 50°, 107%; în alcool etilic la 20° se disolvă 24%, la 603, 87%; în cloroform Ia 20° se disolvă 12%, iar la 50°, 31%. Acetanilida se prepară industrial conform reacfiei: C6H5 - NH2 4* CH3 - COOH -> C6H5 - NH - CO - CH3 4- H20, prin fierberea anilinei cu acid acetic glacial, timp de 8 ore la 120° şi încă 8 ore de Ia 150 la 240°, disfilînd apa de reaefie pe măsură ce se formează. Produsul brut e recristalizat din apă după decolorare cu cărbune activ. Acetanilida e înfrebuinfafă ca antipiretic (anfifebrină) şi ca antinevralgic, în doze de 0,25—0,5 g, în tratamentul nevralgiilor şi al reumatismului, deşi are asupra organismului şi aciiuni secundare nedorita. E contraindicată, în special, pentru cardiaci şi copii. în canfifăfi mari, acetanilida e înfre-buinfată la prepararea paranifranilinei şi a paraaminoacefani-lidsi, ca stabiljzanf al celuloidului (pînă Ia 0,5%) şi al solufiilor de apă oxigenată. E înfrebuinfafă, de asemenea, în canfifăfi mari, la falsificarea unor esenfe de parfumuri. Sin. Acefanilină, N-fenilacetamidă, Anfifebrină. 3. Acetarsol. V. Stovarsol. 4. Acefarsonă. V. Stovarsol. 5. Acefaf, solufie standard de ~. Chim.: Solufie formată din 50 cm3 hidrat de soc iu normal, 100 cm3 acid acei ic normal şi 600 cm3 apă disiilafă, şi care are pH = 4,62. Se întrebuinţează, ca solufie cu pH cunoscut, la formarea electrodului de comparafie de hidrogen sau a electrodului de chinhidronă, în metoda elecirometrică pentru determinarea pH-ului. Se mai înfrebuinfează ca solufie de control al exactităţi indicajiilor date de aparatele elecfromefrice cu citire directă a pH-ului. 6. Acefafir sing. acetaf. 1. Chim.: Sărurile acidului acetic, cu formula generală CHS—COOMe, în care Me e un metal monovalent. Acetafii metalelor alcalino-pămînfoase dau săruri acide simple sau duble, rezultate din combinarea cu una sau cu două. molecule de acid acetic; metalele polivalente dau acetafi bazici. Acefafii sînf, în general, subsfanfe cristalizate frumos; ei sînt descompuşi, de acizii minerali tari sau de unii acizi organici, în acid acetic. Această proprietate e folosită pentru recunoaşterea lor. Cu excepfia unora dintre acetafii bazici, ca, de exemplu, acetatul bazic de mercur sau cel de argint, acetafi sînt sutsianfe cari se disolvă uşor în apă. Acetafii se prepară, fie.prin disolvarea oxizilor, a hidroxi-zilor sau a carbonafilor metalici în acid acetic diluat, fie prin dubla descompunere (schimb de cafioni) a acefafilor de plumb, de calciu sau de bariu cu un sulfat uşor solubil. Acetafi anhidri pot fi preparaţi din esteri acetici, prin tratare cu hidroxizi, carbonafi sau bicarbonafi, în prezenfa sau în absenfa solvenfilor. Acetafi pot fi obfinufi, de asemenea, din mulfi nitrafi, prin tratare cu anhidridă acetică. Prezintă importanţă în tehnică, în medicină şi în farmacie, următorii acetafi: acetatul de aluminiu, acetatul de amoniu, de argint, de bariu, de bismuf,.de cadmiu, de calciu, de cobalt, de crom, de cupru, de magneziu, de mangan, de mercur, de nichel, de plumb, de potasiu, de sodiu, de staniu, de stronfiu, de uraniu, de zinc. (V. sub metalele respective). 7. Acetafi, sing. acetat. 2. Chim.: Esteri ai acidului acetic, cu formula generală CH3—COOR. Se prepară prin aefiunea directă a acidului acetic asupra alcoolilor, pînă Ia atingerea unui echilibru de reaefie între componenţii cari reaefionează şi acetatul format. Prin întrebuinfarea unor canfifăfi mici de acizi minerali,cari măresc concentrafia în ioni de hidrogen (cataliză acidă, v. sub Esteri), echilibrul e deplasat odată cu mărirea randamentului în acetat. Echilibrul poate fi deplasat şi prinfr-o schimbare continuă a raportului dintre concentrafiile reactanfilor, disfilînd continuu acetatul format sau ap!a rezultată din reaefie. Prin acest procedeu e posibilă întrebuinfarea şi a acizilor acetici de diferite concentraţi, fără ca randamentul în acetat să fie micşorat. De asemenea, deplasarea echilibrului de reaefie, cu mărirea randamentului în acetaf, e catalizată de silicagel, cărbune activ, oxid de fifan sau oxid de foriu, cînd reaefanfii sînt în fază gazoasă. Canfifăfi mari de acefafi sînf înfrebuinfafe ca dîsoivanfi în multe domenii ale tehnicii, în special în industria lacurilor de nitroceluloză. Unii acetafi fiind subsfanfe cu miros agreabil, sînt întrebuinfafi în parfumerie, în cosmetică şi în industria alimentară. O 8. Acetic, acid Chim.: CH3—C—OH. Acid organic din seria aciclică saturată; e un lichid incolor, cu miros înfepător, cu p. t. 16,7°; p. f.: 118,27760 mm, 96°/360 mm, 48°/60 mm, 30°/31 mm; ^4°= 1,04922, n^5— 1,36976. E miscibil în orice proporfie cu apa şi cu majoritatea solvenfilor organici şi insolubil în sulfură de carbon. în stare de vapori e parfial dimerizat. în sfare lichidă e foarte pufin disociat: [CH3COO'] [H+] = 3-10'12, comportîndu-se în solufie apoasă ca acid4lab. Acidul acetic dă cu apa o combinaţie labilă, neizolabilă, datorită probabil formării unei legături slabe de hidrogen între o moleculă de acid şi o moleculă de apă. Din această cauză, densitatea acidului acetic nu e pro-porfională cu concentrafia (v. fig. /). Acidul acetic se găseşte în stare naturală în vinurile ofetite, în cari provine prin aefiunea unei bacterii aerobe, Myco-derma aceti, asupra alcoolului di luat, — aefiu-ne care consiituie baza procedeului de fabricare a acidului acetic alimentar, — ofetul de vin, — din vinurile de caliiate inferioară. Se pof folosi, de asemenea, şi solufii diluate de alcool industrial sau deşeuri alcoolice, obfinîndu-se în ultimul caz un efet relativ impur (v. sub Ofet). în unele-fări se obfin soluţii diluate de acid acetic, în amestec cu acid lacfic sau butiric, supunînd unei hidrolize cu acid sulfuric diluat (2%) coceni de porumb, coji de ovăz, de arahide sau alte reziduuri celulozice, după care solufia de zaharuri obfinută se tratează, la 30°, cu fermenfi ca Lacfoba-cillus pentoaceticus sau Becillus bufiricus. Astfel, prin hidroliză şi tratare cu Bacillus bufiricus, din 100 kg de răzăfură de lemn se obfin 2 kg de acid acetic şi 9 kg de acid butiric, cari pot fi separate prin concentrare şi distilare. Cea mai mare cantitate de acid acetic se obfine astăzi prin prelucrarea apelor pirolignoase rezultate la distilarea distructivă (uscată) a lemnului şi, prin sinteză, Ndin acetilena, prin intermediul aldehidei acetice. Apele pirolignoase (v.) au un confinut în acid acetic care variază între 3,5 şi 9%, după natura lemnului care a fost distilat. Separarea acidului acetic confinut 1,06 ■w 1,02 1 \ Cff9 COOH. /. Variafia concentraţiei acidului acetic cu greutatea specifică. Acetic, acid ~ 43 Acetic, acid ~ se face cum urmează: Gudroanele cele mai grele se separă în timpul distilării, trecînd vaporii totali printr-un turn cu gudron greu lichid, care le retine. După această degudronare parfială, în unele procedee mai vechi se trec vaporii necondensafi printr-o suspensie de hidroxid de calciu (lapte de var), unde acidul acetic e fixat ca acetat de calciu. Acetatul de calciu ob}inut astfel e impur şi de concentrafie mică (circa 67%). în procedee mai noi, după degudronare parfială, apele pirolignoase sînt condensate şi lăsate să decanteze 2—3 zile; se separă gudronul depus, apoi se supun unei redistilări, obfinîndu-se o fracfiune de cap care confine alcool metilic, o fracfiune care confine acid acetic şi un reziduu de gudroane. Redisfilarea poate fi făcută şi în instalafii continue, obfinîndu-se concomitent fracfiunile de mai sus. O instalafie discontinuă simplă, numită instalafia după procedeul celor trei cazane, e reprezentată în fig. II. în această instalafie, fracfiunea care II. Schema instalaţiei după procedeul celor trei cazane, î) rezervor; 2) şi 6a) monfe-jus; 3) vas de alimentare; 4) cazan de distilare; 5) şi 6) cazane de neutralizare; 7) racilor. confine acid acetic nu se obfine ca atare; la trecerea vaporilor necondensafi prin suspensie de hidroxid de calciu, acidul acetic e refinut ca acetat de calciu. Apele pirolignoase din rezervorul 1 sînf trecute, cu ajutorul monte-jus-ului 2, în vasul de alimentare 3, de unde trec în cazanul de distilare 4. Vaporii distilafi sînt trecufi consecutiv prin suspensii de hidroxid de calciu (20%) aflata în cazanele 5 şi 6. Vaporii curăfifi de acid acetic, consfituifi din apă şi din alcool metilic, sînt condensafi în răci forul 7. Cazonele 5 şi 6 sînf alimentate cu hidroxid de calciu prin monta-jus-ul 6 a. Acetatul de calciu obfinut poate fi trecut în acid acetic prin descompunere cu acid sulfuric, sau poate servi la prepararea acetonei prin distilare uscată (descompunere termică). Pentru obfinerea acidului acetic din suspensia de acetat de calciu, acesta e uscat în prealabil pînă la un confinut de circa 10—15% apă. Pe lîngă acetat de calciu se mai găsesc în produs şi mici canfifăfi de propionaf şi butirat de calciu şi circa 6—8% gudroane. Descompunerea se face în vase de fontă silicioasă, încălzite cu abur şi agitate mecanic. Prin introducere de acid sulfuric 96% se produce reacfia: (CH3 C00)2Ca+.H2S04^2 CH3COOH 4- CaS04. Acidul acetic format distilă în timpul operaţiei şi e condensat într-un răcitor de cupru. Sulfatul de calciu rămîne ca reziduu în vasul de distilare, de unde e evacuat. Prin acest procedeu se obfine un randament de 72% în acid acetic cu con-centrafia de 75%. Extragerea acidului acetic din sofufiile rezultate prin distilarea apelor pirolignoase fără neutralizare se poate face prin mai multe procedee industriale, cari sînt folosite uneori şi la extragerea acidului acetic din unele solufii reziduale, cum sînt solufiile rămase de la acetilarea celulozei în fabricile de fibre artificiale, şi cari confin între 15 şi 45% acid acetic. Uneori, în cazul solufiilor diluate, se procedează la o concentrare prealabilă a acidului acetic prin răcire la —25°, cînd se separă o parte din apă sub formă de cristale şi, o solufie mai concentrată (circa 60%) de acid acetic. Pentru a obfine un acid acetic de 100% se lucrează, în general, în două faze: separarea de apă şi obfinerea unui acid de 80—97%, — urmate de rectificarea produsului de 80—97% şi obfinerea unui acid de 100%. Această operafie e precedată uneori de rafinarea cu un oxidant (permanganat de potasiu). Pentru prima fază se pot utiliza mai multe procedee: în exfracfia cu solvenfi selectivi se pot folosi diverşi solvenţi selectivi, cari pot avea temperaturi de fierbere mai joase, apropiate, sau mai înalte decît cea a acidului acetic. Ca solvenfi selectivi cu temperatură de fierbere mai joasă decît cea a acidului acetic se înfrebuinfează: eter etilic, alcool amilic, acetat de etil (uneori în amestec cu fracfiuni petroliere). Extracţia se face în trei coloane succesive, în cari solufia acidă circula în contracurent cu solventul introdus pe la baza coloanelor. Solufia apoasă sărăcită în acid acetic (circa 5%) iese pe la baza ultimei coloane, iar Ia partea superioară a acesteia se obfine o solufie de acid acetic în acetat de etil, de circa 50% concentrafie, confinînd şi urme de gudroane. Această solufie e trecută apoi într-o coloană de distilare, unde se îndepărtează acetatul de etil, acidul acetic impurificat cu gudroane fiind recoltat ca reziduu. — La procedeul cu solvent selectiv cu temperatura de fierbere apropiată de cea a acidului acetic se înfrebuinfează ca solvent: acetat de bufii, oxid de me~ sifil, acetat de isoamil, etc. în acest procedeu, extracţia e f) coloană de distilare, pentru separarea alcoolu’ui metilic; 2t) şi 22) încălzitoare; 3j) şi 3-2) coloane de distilare pentru antrenarea azeofropică a apei; 4) coloană de distilare pentru recuperarea antrenorului; 5) preîncalzitor; &i)i £2) Ş‘ ^s) coloane de rectificare; 7) vas intermediar de recepfie, identică cu cea de mai sus. în acest caz, separarea acidului acetic de solvent se face adăugîndu-se solventului o fracfiune de hidrocarburi din petrol (cu p.t. 114—115°) care, la distilare, dă cu acidul acetic un azecfrop binar confinînd 45% acid acetic şi care, prin adăugarea unei mici canfifăfi de apă, separă solventul şi acid acetic cu concentrafia de 90—97%. Astfel se obfin, la distilarea solventului bogat, următoarele fracfiuni: azeofrop apă-fracfiune de petrol la 86°, azeotrop acid-fracfiune de petrol la 110°,5, acid acetic la ‘1.1.8°, acetat de butii la 125°. Ca solvenfi cu temperatura de fierbere mai înaltă decît a acidului acetic se întrebuinfează crezolul, care prezintă avantajul că, avînd temperatura de fierbere mult mai înaltă decît cea a acidului aceiic, se poate separa cu uşurinfă prin distilare.- — Metoda azeofropică reprezintă procedeul cel mai modern de extracfie a acidului acetic din solufii diluate. De obicei, instalafiile de acest gen sînt echipate cu aparatură pentru pre*-lucrarea totală a apelor pirolignoase, obfinîndu-se alcool metilic, Acetică, aldehidă ~ 44 Acetică, aldehidă ~ acid acetic şi gudroane. Ca lichid antrenor se înfrebuinfează acetat de butii sau o fracfiune obfinută din gudronul de lemn, care distila peste 150°. în fig. III e dată schema unei astfel de instalafii. Apele pirolignoase sînt introduse în coloana 1, unde se separă alcoolul metilic care distila pe la vîrf. De la baza coloanei, lichidul acid confinînd gudroane e trecut în încălzitoarele tubulare 2\ şi 2$, unde sînt refinute gudroanele. Lichidul degudronat e trecut în coloana 3\, apoi în 3%, unde, prin distilare azeotropică, apa e îndepărtată la 90***92°. Lichidul antrenor e separat apoi de acidul acetic în coloana de distilare 4, obfinîndu-se acid acetic anhidru. Acidul acetic obfinut prin diversele procedee descrise confine, în unele cazuri, o cantitate mică de apă şi unele impurităfi (gudroane, acid formic, acid propionic, etc.). Acest acid e rafinat cu permanganat de potasiu şi apoi e rectificat în vase de cupru, condensarea făcîndu-se în răcitoare cu serpentine argintate (pentru acidul folosit în alimentafie). Fabricarea acidului acetic prin sinteză din aldehidă acetică obfinută din acetilenă prezintă mare importanfă industrială. Procedeul consistă în oxidarea cu aer sau cu oxigen a acei-aldehidei, în prezenfa unui catalizator. Prin oxidarea acetaldehidei se formează, ca prim produs de reacfis, acidul peracetic CH3CO3H care, în prezenfa acidului acetic, se descompune, fără pericol de explozie, la temperaturi peste 40°, în acid acetic şi oxigen, care, cu excesul de acetaldehidă, dă acid acetic CH3—CO3H CH3—COOH 4- O. Catalizatorul întrebuinfat e acetatul de mangan. Dacă se întrebuinfează drept catalizatori acetafi de cobalt şi de cupru şi dacă se introduce în amestecul de reaefie un agent de antrenare a apei (acetat de etil, acetaf de metil sau ftalat de butii), se poate obfine un amestec de acid acetic şi anhidridă acetică în proporfie de 45% acid şi 55% anhidridă. Operafia poate fi efectuată în instalafii continue (v. fig. IV) sau în insta- la partea superioară a ultimei secfiuni. Coloana are de obicei înălfimea de 12 m şi diametrul de 1 m. Se întroduce un amestec de 1 parte de acetaldehidă şi 2 părfi de acetaf de etil. Catalizatorul e adăugat în proporfie de 1%. Oxigenul se introduce într-un exces de circa 2% fafă de oxigenul necesar. Se lucrează la temperatura de 50° şi la presiunea de 2 at. Gazele reziduale sînt trecute printr-un condensator, condensatul fiind reintrodus în circuit. Amestecul de reaefie care iese pe la partea de sus a reactorului e introdus într-o coloană, în care pe la vîrf se separă apa şi acetatul de etil, iar pe la fund iese amestecul acid-anhidridă-catalizator. Acetatul de etil e separat de apă într-o altă coloană de distilare şi e reintrodus în circuit, Amestecul acid-anhidridă-catalizator e introdus într-o coloană de distilare care funefionează sub vid şi în care, pe la fund, se separă catalizatorul, care e trimis la regenerare, iar pe la vîrf iese amestecul acid-anhidridă, care e separat în componenfi în două coloane de fraefionare cari funefionează de asemenea sub vid. Acidul acetic se fabrică, în general, în trei calităfi comerciale: acid acetic tehnic, cu conc. 80%, colorat în galben şi confinînd 5% acid formic şi alte impurităfi; acid acetic glacial, cu conc. 96—99%, cu p. t. 10— 15°, incolor şi lipsit de impurităfi; acid acetic comestibil, cu conc. 80%, incolor şi lipsit de impurităfi. Acidul acetic e consumat în principal la fabricarea acetatu-lui de celuloză Ia fabricarea unor solvenfi (ca acetatul de etil, acetatul de butii, acetatul de amil, etc.), cum şi la prepararea unor esteri acetici folosifi în parfumerie, la prepararea unor medicamente (aspirină, fenacetină), a unor coloranfi (indigoul, etc.). Industria alimentară consumă, de asemenea mari cantităfi de acid acetic, drept conservant şi condiment. 1. Acetică, aldehidă Chim.: CH3—CHO. Aldehidă alifatică. E un lichid incolor, foarte volatil, cu miros puternic, p. t.—121°; p. f. 21° d\6, = 0,78761; -$= 1,3316. Arde cu * IV. Schema instalaţiei pentru fabricarea acidului acetic şi a anhidridei acetice din acetaldehidă. 1) reactor de oxidare; 2) condensatoare; 3) coloană de separare apă-f"es^er de acid-f-anhidridă; 4) vase de recepţie; 5) coloană de recuperare a esterului; 6) coloană de separarea catalizatorului; 7) rezervor de acid brut; 8) coloană de separarea aciduluiacetic; 9) coloană de separarea anhidridei acetice; Î0) pompă de vid; 11) gaz rezidual; 12) intrarea acetaldehidei; 13) intrare laterală; 14) evacuarea catalizatorului la regenerare; 15) acid acetic; 16) anhidridă acetică. lafii discontinue. Reactorul de oxidare al unei instalafii continue e compus dintr-un vas căptuşit cu aluminiu, împărfit în cinci secfiuni. Fiecare seefiune are o serpentină proprie de răcire. Alimentarea cu acetaldehidă, ester şi catalizator se face pe la baza coloanei. Oxigenul (sau aerul) e introdus pe la partea inferioară a primelor patru secfiuni. Produşii de reaefie ies pe flacără luminoasă şi e miscibilă în toate proporfiile cu apa, cu alcoolul etilic şi cu eterul etilic. Inspirarea vaporilor de aldehidă acetică provoacă o dispnee trecătoare. Se prepară prin dehidrogenarea catalitică a alcoolului etilic sau prin adifia apei la etilena în prezenfa sărurilor de mercur (catalizatori), metodă folosită azi pe scară industrială. Acetică, anhidridă ~ 45 Acetil : Figura alăturată reprezintă schema de fabricafie a aldehidei acetice prin adifia apei la acetilena în prezenfa unei solufii diluate de acid sulfuric care con-fîne sulfat de mercur. Acetaldehida se polimerizează uşor sub aefiunea unei picături de acid sulfuric; cînd polimerizarea se face la temperatura obişnuită, se obfine un produs constituit din trei molecule de acetaldehidă, numit paraaldehidă (€2^0)3; cînd polimerizarea se face la temperaturi joase, se obfine un produs constituit din patru molecule de acetaldehidă, numit meta-aldehidă. Prin încălzirea ambilor polimeri, în prezenfa urmelor de acid sulfuric, se obfine o depoli-merizare totală la aldehidă acetică. Paraaldehida are proprietăfi narcotice şi e folosită în narcoze, iar metaaldehida se utilizează drept combustibil de uz casnic, sub numele de „spirt solid". Sub aefiunea unor catalizatori (2nCl2, HCI, etc.) se poate obfine din acetaldehidă, prin condensare crotonică, aldehida crotonică, iar prin oxidare, acid acetic, produs industrial de mare consum. Din aldehida acetică se pot obfine, de asemenea, o serie de produşi valoroşi (v. schema). cuprinzînd următoarele faze: deshidratarea acetatului la 140° sub presiune joasă, în vase de fontă echipate cu agitatoare, obfinîndu-se o masă floconoasă; tratarea acetatului deshidratat cu clorură de sulfuriI în vase de fier, cu manta de încălzire; distilarea anhidridei prin încălzirea vasului cu vapori de apă. Ia presiune joasă (50•••80 mm); rectificarea produsului brut, obfinîndu-se o anhidridă acetică de 92 ••• 93%. în locul clorurii de sulfuril se înfrebuinfează uneori un amestec gazos de clor şi bioxid de sulf, sau oxiclorură de fosfor, sau fosgen,_iar în locul acetatului de sodiu, acetat de calciu.— Prin deshidratarea acidului acetic cu clorură de acetil, anhidridă sulfurică, clorură de sulf, clorură de fosfor, fosgen, etc. —Prin descompunerea etilidendiacetatului: CH3CH (OCOCh^, obfinut ca produs secundar la fabricarea acetatului de vinii (v.), folosind drept catalizator clorură de zinc. Procedeele indicate mai sus sînt utilizate din ce în ce mai rar, fiind înlocuite cu următoarele procedee mai economice: Prin oxidarea acetaldehidei şi reaefia acidului peracetic obfinut (CH3COOOH) cu o nouă moleculă de acetaldehidă, la 40•••50° şi 2* *5 at, în prezenfa de catalizatori (acetafi de cupru şi cobalt). — Prin piroliza la 700° a acidului acetic (obfinut fie din apele pirolignoase, fie prin oxidarea acetaldehidei), între-buinfînd drept catalizator (PO4 (C2H5) 3). Acidul acetic trece parfial în cetenă (CH2 — C = O), care reaefionează cu o altă moleculă de acid: CH3COOH 4- CH2 = C = O -> (CH3C0)20. Acetilena |«-------Apă Catalizatori: săruri de mercur ^ I Aldehidă acetică tice. J) intrarea acetilenei; 2) pompă; 3) reactor; 4) condensator; 5) evacuarea gazeîor. Oxigen I Săruri de mangan Hidrogen - Acid acetic Oxizi Acetonă Alcalii 1 I I____________ Aldol Catalizatori Acizi | —-I 1 ' : ! 1 i 1 Alcool Para- şi Aldehidă Răşini etilic metaldehidă crotonică sintetice Hidrogen-------->j Catalizatori 1 •Jr Aldehidă butirică — Alcool butilic Alcoolat de aluminiu Ester acetic Clorură de var I Cloroform Oxigen Săruri de mangan 1 i Acid butiric 1. Acetică, anhidridă CH3-COv Chim: >0. CHa-CCX Anhidridă organică acidă. E un lichid incolor, cu miros înfepător, agresivă pentru mucoase, cu p. t. —73°; p. f. 139°, 55/760 mm; 44°/15 mm; ^ 14= 1,0850; solubilă în apă 2,7% la 15°. şi în solvenfi organici. Solufia apoasă reaefionează neutru. Produsul comercial confine 8—10% acid acetic. Industrial, anhidrida acetică se obfine prin numeroase procedee: Prin aefiunea clorurii de sulfuril asupra acetatului de sodiu: 2 CH8*C00Na+S02Cl2-(CH8C0)20 + 2 NaCI-hSOg, — Prin trecerea în cetenă a acetonei obfinute fie din acid acetic, fie din alcool isopropilic, cetena fiind combinată apoi cu acid acetic, ca mai sus. Anhidrida acetică e un produs mult întrebuinfat în industria chimică, ca material deshidratant sau ca agent de acetilare, în special în industria farmaceutică şi în industria coloranfilor. E întrebuinfată în special la obfinerea acetilcelulozei (v.). 2. Acetificare. Ind. alim.: Transformarea alcoolului etilic în acid acetic, sub influenfa bacte; iilor acetice. 3. Acetil. Chim.: CH3 —CO". Radical organic monovalent, care derivă de la acidul acetic prin eliminarea hidroxi Iu lui. Nu e cunoscut în stare liberă, însă apare în reaefiile de ace- Acetil, indice de ~ 46 Acefilceluloză, coloranţi pentru — filare produse între clorura de acetil sau anhidrida acetică şi un compus organic cu hidrogen activ (amine, alcooli, fenoli, etc.). Sin. Etanoil. 1. Acetil, indice de Chim.: Numărul de miligrame pe cari le reprezintă greutatea de hidroxid de potasiu necesară pentru neutralizarea acidului acetic pus în libertate prin saponificarea produsului rezultat prin acetilarea unui gram de grăsime cu exces de anhidridă acetică: R— CH—Ri—COORs+O (OC • CH3)2 I OH R—CH— Ri—COOR2+CH3COOH I OOG • CH3 unde R şi Ri sînt resturi hidrocarbonate, saturate sau nesaturate* iar R2 e un atom de hidrogen sau un rest de alcool (glicerina)- După uscarea produsului acetilat, se determină indicele de saponificare. Indicele de acetil se calculează din relafia: Ţ = 2 1___ 1 acetil 1-0,00075 în care 7Sj e indicele de saponificare al grăsimii neacetilafe, iar 1$2 e indicele de saponificare a! grăsimii acetilate. Indicele de acetil serveşte la determinarea cantitativă a grupărilor hidroxil din uleiuri şi din grăsimi, dînd indicafii asupra unor degradări suferite de grăsimea respectiva sau asupra purităţii uleiului de ricin. 2. Acetllacetic, esfer ~.Chim.: CH3 —CO —CH2 —COOC2H5. Ester etilic al acidului acetilacetic, obţinut prin condensarea a două molecule de acetaf de efîTrsub aefiunea alcoolatului de sodiu, a sodiului metalic sau a amidurii de sodiu: CH3— COOC2H5 + CH3— COOC2H5 -> CH3—CC—CH2—COOC2H5 + C2H5--OH. E un lichid cu miros plăcut de fructe, miscibil cu alcoolul etilic şi cu eterul etilic, pufin solubil în apă, care are p. f. 181° şi df= 1,0282. Esterul acetilacetic reaefionează, în unele cazuri, ca şi cum ar avea structura de ester al unui acid cetonic, iar în alte cazuri, ca şi cum ar avea structura unui ester oxicrotonic (forma enolică), constituind un caz tipic de tautomerie ceto-enolică (v. şi sub Isomerie). 3. Acetilacetonă. Chim.: CH3-~CO —CH2—CO — CH3. Lichid cu miros caracteristic, constituit dintr-un amestec de formă cetonică şi formă enolică în echilibru: CH3-CO-CH2—CO-CHa^CHs—C(OH)=CH-CO—CHa, care are p. f, 139°/746 mm; df-Q,9721 \n^= 1,45409. La 30°, acetilacetona se disolvă în apă 15%, iar la 80°, pînă la 34%; ea e, miscibilă în orice proporfii cu alcoolul etilic, cu eterul etilic şi cu cloroformul. Prin fierbere cu apă, acetilacetona se descompune în acid acetic şi acetonă: CH3—CO—CH2-*-CO—CH3-f-H ~OH -» CH3—CO—CH3+CH3—COOH. Prin amestecarea acetilacetonei cu suspensii apoase de hidroxizi proaspăt preparafi ai aluminiului, beriliului, cobaltului, cromului, cuprului, fierului, etc., se formează derivafii organo-metalici respectivi (acetonafi), cari se prezintă ca precipitate greu solubile în apă şi uşor solubile în solvenfi organici. Ace-toniiacetonafii pot distila sau sublima fără descompunere şi au proprietăfi fizicochimice cari dovedesc că sînt combina) ii organometalice complexe chelatice. 4. Acetîlare. Ind. chim. V. sub Acilare. 5. Acefilceluloză. Chim.: Polirâer fermoplastic obfinut prin aefiunea acidului acetic şi a anhidridei acetice asupra celulozei. Sin. Acetat de celuloză (v. sub Celuloză, esteri de *). 6. coloranţi pentru Ind. chim.: Materii colorante cari, în marea lor majoritate, fac parte din clasa coloranfilor azoici şi a celor antrachinonici, întrebuin}afi la colorarea acefil-celulozei. Aceşti coloranfi trebuie să fie solubili în acetilceluloza cu care constituia, pe fibră, o solufie solidă. Coloranjii peniru acefilceluloză nu conjin, în general, grupări puternic acide, de felul grupărilor — SO3H sau — COOH, libere, sau, dacă le confin, aciditatea acestora e neutralizată de bazicitatea altor grupări din moleculă. Din această cauză, aceşti coloranfi nu sînt, în general, solubili în apă. Ei trebuie să se prezinte într-o formă cît mai fin dispersată, sub forma de pastă sau uscafi în prezenfa unor substanfe dispersante. Coloranfii pentru acefilceluloză nu vopsesc lîna sau bumbacul, ceea ce permite să se obfină efecte de vopsire la fesăturile mixte confecfionafe din bumbac sau din lînă, cu acefilceluloză. Principalele grupuri de coloranfi pentru acefilceluloză sînt ionaminele, coloranfii Celiton, Celitazoli, Solacet şi coloranfii Asfrazone. Ionaminele sînf coloranfi azoici cu formula generală XN2 • Y • NH • CH2 • S03Na sau XN2 • Y • NR • CH2 • S03Na, în care X şi Y sînt nuclee aromatice. Ionaminele se caracterizează prin gruparea amino-co-metil-sulfonică, prin care se obfine solubilitaiea în apă a colorantului. Prin vopsirea în mediu slab alcalin sau acid, grupările co-metil-sulfonice se scindează şi se pune în libertate colorantul sub forma unei suspensii foarte fine, care vopseşte fibra. Se obfin nuanfe de la galben pînă la roşu. Unii coloranfi se pot diazofa pe fibră şi se pot cupla cu diverse componente de cuplare, pentru a da nuanfe roşii, violete şi albastre, pînă la negru. Fibrele colorate rezistă bine la spălat şi, uneori, la aefiunea luminii. Dintre ionamine, se înfrebuinfează în prezent numai coloranfi negri, ceilalfi fiind părăsifi din cauza greutăfilor pe cari le prezintă la vopsire. Se obfin ionamine plecînd de la coloranfi aminoantrachinonici, prin introducerea la —NH2 a grupării Nco-mefil sulfonice. Coloranţii Celifon sînt coloranfi (cu numiri cari diferă după fabrica producătoare: Acetamin, Cilacet, Duranol, Dispersol, SRA: acid sulforicin oleic), insolubili în apă, dispersafi cu ajutorul diverşilor agenfi de dispersiune: uleiuri sulfonate, alcooli superiori sulfonafi, acizi alchil-naftalin-sulfonici. Ei sînt, în general, coloranfi monoazoici, cari confin grupări amino substituite cu grupări hidroxiefilice sau dioxipropilice, sau fără aceste grupări, cum şi derivafi ai aminoanfrachinonelor, arnino-oxiantrachinonelor, arilaminoanfrachinonelor în stare colcidală. Dintre coloranfii antrachinonici, cei mai importanfi sînt cei cari colorează în violet pînă la albastru-verzui, cu atît mai mult cu cît, plecînd de la coloranfii azoici, aceste nuanfe se pot obfine numai prin retratare. Stabilitatea chimică (rezistenfă) acestora la spălare şi la lumină e foarte mare. Coloranţii Celitazoli sînt coloranfi monoazoici insolubili (Cila-cetdiazo, Artisildiazo, etc.), fin dispersafi şi cari confin o grupare amino-diazotabilă. Coloranfii se diazotează şi se cuplează pe fibră cu diverşi componenfi de cuplare: 2-naftol, acid |3-oxinaftoic, fenilmetilpirazolonă. Sînt întrebuinfafi, în special, la colorarea în negru şi în albastru. Coloranfii Solacet sînt coloranfii cari confin gruparea sulfo-nică solubilizantă sub forma de ester sulfuric al derivafi lor etanol-aminei X*N2‘Y*NH«C2H4*0*S03Na. Sînt solubili în apă, foarte buni pentru fesături imprimate. Au o bună putere de pătrundere şi de egalizare. Coloranjii Asfrazone sînt coloranfi solubili în apă, cei mai mulfi făcînd parte din clasa azomefinelor, unii fiind derivaji clorafi ai verdelui malachit. Au nuanfe foarte vii $i mare stabilitate (rezistenfă) la lumină, la spălat şi la apa de mare. Acefilceluloză, fibra de ~ 47 Acetilena în general, coloranfii antrachinonici au stabilitate mare la lamina, însă au stabilitate mică la acizi şi la fumul industrial, care confine oxizi de azot. Coloranfii azoici au, în general, siabi!itate mică la lumină şi sînt insensibili la acizi şi la fumul industrial. Se înfrebuinfează uneori un amestec de coloranfi din aceste clase, pentru a obfine o stabilitate cît mai mare. Pentru mărirea stabilităfii la fumul industrial, se pot face retratări pe fibră cu melamină. 1. fibră de Ind. fexf. V. sub Fibră sintetică textilă. 2. Acetilcolamină. Chim.: CH3 — COOCH2—CH2 — NH2. Estetul acetic ai colaminei (v.). 3. Âcefilcolină. Chim.: [(CH3)3N-CH2-CH20-C0CH3]+ HO~. Hidroxid de |3-acetoxietil-trimetiUamoniu. Neurohormon prin intermediul căruia se transmite impulsia nervoasă de la fibrele nervoase preganglionare, parasimpatice şi somatice la organul efector. E distrusă în organism de colinesterază. Injectarea acetilcolinei produce aceleaşi efecte ca şi excitarea sistemului nervos parasimpatic: brahicardie, dilatafia vaselor sangvine, mioză, accelerarea mişcărilor peristaltice. E un antagonist al adrenalinei (v.). în scop terapeutic se înfrebuinfâază clorura de acetilcolină (acecolina) sau alte substanfe asemănătoare, mai stabile (mecolil, carbachol), cari se preferă. Aceste medicamente sînt indicate în tahicardie, în atonia intestinală, în spasmul vascular şi în anumite forme de hipertensiune. 4. Âcefilenă. Chim.: HCEECH. Substanfă care reprezintă primul termen din seria hidrocarburilor nesaturate cu triplă legătură, cari au formula generală CnH2n_2' Acetilena e un gaz cu p. f. — 82,2°; densitatea (fafă de aer), 0,906; temperatura critică, 36°; presiunea critică, 62 at. Se dizolvă la 15° şi 760 mm, 115 cm3 în 100 g de apă; 2500 cm3 în 100 g de acetonă; 24 000 cm3 în 100 g de eter monoetilic al glicolului („celosolv"); solubilitafea ei creşte considerabil cu creşterea presiunii. Limitele de aprindere — la presiunea atmosferică— ale amestecurilor de âcefilenă şi aer sînf-cuprinse între concenfrafiile de 2,3 şi 82% (în volume) âcefilenă în amestec. Căldura de formare din elemente e A#°= +54,19 kcal mol. Datorită instabilifăfii termodinamice, acetilena se poate descompune exploziv sub aefiunea unor factori cari nu sînt totdeauna cunoscufi, de exemplu prin amorsare cu subsfanfe cari se descompun uşor (fulminaful de mercur sau acetilena de cupru), prin comprimare la presiuni înalte în prezenfa impurităfi lor, prin supraîncălziri locale bruşte, etc. Acetilena poate fi obfinută prin următoarele procedee: Combinarea directă a carbonului cu hidrogenul în arcul electric; eliminarea hidfacizilor din dihalogenoetani (de ex. CICH2 —CH2CIHC=CH); reaefia dintre carbura de calciu (de bariu sau de stronfiu) şi apă: CaC2 + H20 HC—CH 4- Ca(OH)2; descompunerea termică a hidrocarburilor gazoase sau lichide, procedeu aplicat pe scară din ce în ce mai mare în cazul metanului. Primele două procedee prezintă numai un interes istoric, pe cînd fabricarea acetilenei din carbură de calciu e folosită încă pe scară industrială. Dintr-un kilogram de carbură de calciu pură ar trebui să se obfină teoretic 348 Ide âcefilenă (la 0° şi 760 mm). în practică, din cauza impurităfi lor existente în carbura industrială, şi din cauza posibilităţilor practice de efectuare a reaefiei, se obfin între 290 şi 300 I. Conducerea reaefiei, puternic exoterme, dintre carbură şi apă, impune întrebuinfarea unei cantităfi mai mari de apă decît cea teoretic necesară (în unele generatoare se înfrebuinfează circa 10 I apă pentru 1 kg de carbură). Pentru evitarea pericolului de explozie e necesară menfinerea, în întreaga aparatură, a unei temperaturi sub 100°. „Noroiul" de lapte de var format în cursul reaefiei ocupă un volum dublu fafă de cel al carburii inifiale, şi de aceasta trebuie să se fină seamă la calculul volumului aparatului şi al debitului de alimentare. După condiţiile de întrebuinfare a acetilenei, se folosesc diferite tipuri de generatoare de âcefilenă din carbură, constituite, în principal, din generatorul propriu-zis, în care se produce reaefia dintre carbură şi apă, dintr-un vas de spălare a gazului degajat, un gazomefru şi o instalafie de purificare, cînd acetilena e destinată industriei chimice. Amestecarea carburii cu apa se poate face, fie prin introducerea treptată a apei peste-carbură (astfel îneît, la început, amestecul confine uri exces de carbură), fie prin introducerea carburii peste apa (amestecul confinînd, în acest caz, de ia început un exces de apă), fie, în fine, prin amestecarea sirhultană, în proporfii determinate, a reaefanfilor. La aceste tipuri de aparate se pot aplica diferite sisteme de alimentare (prin cădere, prin pompare, cu ajutorul a diverse di's~: pozitive mecanice) şi, de asemenea, diferite sisteme de amestecare. Un generator, numit, Ucu contact", e reprezentat în fig.'/. I. Generator cu contact de mare presiune, î) valvă de întoarcere; 2) reductor de presiune; 3) filtru; 4) vafvă de sfguranfa; 5) coş; 6) robinet limitor al nivelului apei la umplere; 7) mecanism de blocare a coşului la nivelul ales; 8) robinet cu sertar pentru golire. într-un astfel de generator, carbura şi apa ajung periodic în contact, după cum se ridică sau se coboară nivelul apei în funefiune de presiunea din sistem. Acetilena brută, preparată din carbură de calciu, confine amoniac (0,02*--2,9%), hidrogen sulfurat (0,01 —1,5%), hidrogen fosforat (PH3 + P2H4 între 0,02 şi 0,05%) şi alfi compuşi organici ai sulfului. Pentru multe sinteze catalitice e necesară purificarea acetilenei de aceste impurităfi, prin tratare cu agenţi oxidanfî (bicromafi sau hipoclorifi alcalini) şi reactivi de precipitare (săruri de cupru, de fier sau de mercur). La manipularea acetilenei trebuie să se evite prezenfa cuprului sau a aliajelor acestuia, din cauza pericolului de explozie (acefilură de cupru). La fabricarea acetilenei din carbură se consumă circa 9--*10 kWh (necesare la fabricarea carburii) pentru 1 kg de âcefilenă.-^ Din metan, acetilena se fabrică industrial şi prin descompunere termică. Reaefia de formare e următoarea: 2 CH4^C2H2 + 3 H2; A^/~ 91 kcal. Afară de reaefia de formare a acetilenei se produc şi reaefii secundare, cari duc la formarea de negru de fum şi de hidrocarburi aromatice: CH4->C4-2 H2; A# =+ 120 kcal 6CH4“>C6H6+9H2; C2H2->2C+ H2 A# =-54 kcal. Acetilena se formează la temperaturi între 1300 şi 1500°, cu vitese foarte mari (timpul de contact 1/100 ••• 1/1000 s). La Acetilena 48 Acetilena temperatura de cracare (circa 1500°), reacfiile secundare au vitese mai mici decît reaefia principală. Concentrafiile teoretice de echilibru ale metanului, acetilenei şi hidrogenului sînt reprezentate în diagrama din fig. II. Condifii Ie optime de lucru sînt următoarele: temperatura, circa 1500°, şi timpul de contact scurt, pentru a împiedica descompunerea acetilenei. Gazele sînt trecute cu vitesa mare prin zona de cracare şi sînt răcite brusc la ieşire. Reaefia se produce cu mărire de volum; deci presiunile joase favorizează reaefia. Prin diluarea gazelor cu abur sau cu azot se poate obfine acelaşi efect. Se folosesc următoarele procedee: cu arc electric, călzirea metanului 800 1000 1200 1W0 1600[°Q II. Variafia concentraţiilor teoretice şi Procedeul de cracare experimentale de echilibru, ale meianu-în care în- lui, acetilenei şi hidrogenului, între 700 la tem- şi 1600°. peratura de cracare se face l) metan; 2) acetilena; 3) hidrogen; într-un arc electric. Un tip 4) curba experimentală pentru acetilena; de reactor în curent con- V) volum %. tinuu e reprezentat în fig. III. Electrodul superior, de cupru, e izolat de mantaua reactorului cu un izolator de porfelan şi e răcit cu apă. Alimentarea cu gaz se face tangenfial la partea superioară a arcubi, unde se realizează o curgere turbulentă cu ajutorul unui ventilator. Vitesa de trecere e de circa 1000 m/s. Pentru pornire se foloseşte un electrod auxiliar de ofel, aefionat cu aer comprimat. Tubul de reaefie e de ofel şi e echipat cu marfa de răcire cu apă. Controlul funefionării arcului se face prin măsurarea factorului de putere. Curentul de gaz e reglat astfel, îneît factorul de putere să fie cuprins între 0,7 şi 0,75, cînd arcul se întinde pe toată lungimea tubului de reaefie. Temperatura gazelor e de circa 1600° şi presiunea de lucru, de circa 1,5 ata., Gazele de reaefie au următoarea compozifie aproximativă: 13*»* 14% C2H2, 55% H2, 30% CH4, 1% C2H4. Consumul specific de energie electrică e de 9-* 10 kWh pentru 1 kg de acetilenă. Gazele de reaefie sînt răcite brusc Ia 150°, la capătul inferior al tubulu' de reaefie, prin stropire cu apă, iar după răcire sînt supuse unei purificări preliminare, pentru a îndepărta negrul de fum format din reacfiile secundare. Purificarea se face fie uscat (prin trecere printr-o serie de cicloane în cari se îndepărtează circa 70% din negrul de fum), fie umed (prin spălare cu apă într-un turn). Ultimele resturi sînt reţinute în filtre cu saci încălziţi, pentru a împiedica condensarea umidităţii. Gazul e răcit apoi, cu o vînă de apă, Ia 25°. Schema instalâfiei e reprezentată în fig. IV. într-o variantă a procedeului cu arc, arcul funefionează în curent alternativ; unul dintre electrozi e constituit din rotorul unui ventilator. Concentraţia în acetilenă e de 6 •••8%. Se folosesc mai multe reactoare în serie. Q IV. Instalaţie de fabricare a acetilenei prin arc electric. 1) reactor; 2) cicloane; 3) turn de spălare cu apă; 4) filtre cu saci; 5) răcitoare cu vînă; 6) apă de răcire; 7) apă de spălare; 8) metan; 9) gaze de reaefie la concentrare. Compuşii aromatici conţinuţi în gazele de reaefie (benzen, naftalină, etc.) sînt îndepărtaţi prin absorpfie în ulei, din care sînt puşi în libertate prin desorpfie în vid. Dacă materia primă a confinut şi azot, gazele mai sînt spălate cu apă în două scrubere, pentru a îndepărta acidul cian-hidric format, care de asemenea e recuperat sub vid. Gazele purificate sînt trecute la instalafia de concentrare, unde sînt comprimate la 20 at şi sînt trecute printr-un sistem de scrubere, unde acetilena e absorbită în apă (1 m3 de apă la 10 m3 de gaz).Gazul neabsorbit e compus din hidrogen şi din metan ne-reaefionat. Acetilena e pusă în libertate într-un sistem de coloane de desorpfie lucrînd la presiunile de: 2,6; 1,0; 0,15; şi 0,05 ata. Se obfine astfel acetilenă de 90 — 98%. Omologii superiori ai acetilenei sînt separafi din acetilena pură, prin lichefiere la tempera- III- Reactor cu arc electric pentru producerea tură joasă. — acetilenei. — Se foloseşte şi î) electrod superior; 2)electrod de pornire; 3Wen-procedeul de cracare filator; 4) tub de reaefie; 5) intrarea apei de răcire; termică într-un cuptor 6) ieşirea apei de răcire; 7) apă pentru răcirea ga-regenerativ (v. fig. V) zelor; 8) alimentare cu metan; 9) alimentare cu de formă paralelepi- azot; 10) ieşirea gazelor de reaefie. pedică, constituit din plăci de alumină găurite, cari formează canale circulare cu diametrul de 1/4", dispuse în două ramuri. în mijlocul cuptorului se găsesc zona de combustie şi cea de reaefie. Cuptorul e îmbrăcat cu material refractar şi e acoperit cu manta de tablă. încălzirea se face pe la mijloc, cu gaze reziduale. într-o primă etapă se încălzeşte masa refractară prin arderea unui amestec de gaz şi de aer, iar în a doua etapă se introduce materia primă peste masa încălzită. Durata unei perioade e de circa un minut. Trecerea de Ia încălzire la reaefie se face cu supape comandate automat. între etapa de încălzire şi cea de reaefie sefaceopurjare cu abur, timp de 15s. Materia primă e constituită din metan, etan, propan sau butan diluate cu abur. Cu omologii metanului se obfine, pe lîngă acetilenă, şi etilenă, în proporfii aproximativ egale. Temperatura de cracare e de 1300 1000°, după materia primă. Pre- Acetilenă 49 Acetilenă ’ siunea e de 15 mm col. Hg, iar vifesa gazelor, de circa 54 m/s. Timpul de trecere prin cuptor e de circa 0,1 s, iar la tempe- y 5 V. Cuptor regenerativ de cracare termică (Wulff). 1) intrarea metanului; 2) ieşirea gazelor de reaefie; 3) zona de şi de reaefie; 4) arzătoare; 5) fermocupie. :ombustie ratura de cracare, de 0,05 s. Gazele sînt răcite brusc la ieşirea din cuptor; apoi sînt trecute printr-un separator de gudroane şi printr-un filtru electric. Gazele de reacţie conţin circa 15% losite în celelalte procedee. Gazul rezidual (CO-f H2) poate fi valorificat ca gaz de sinteză pentru producerea de benzine sintetice. — Acetilena e foarte reactivă şi dă reacţii de aditie la tripla legătură sau reacţii de substituţie a atomilor de hidrogen. Se utilizează industrial numeroase reacţii de aditie: Hidrogenarea parţială a acetilenei la etilenă în prezerefa catalizatorilor de paladiu sau de cupru, la circa 200°, se face după reacţia: Pd hc=ch +h2-»h2c = ch2. 200° Această reaefie a fost utilizată în unele ţări cari nu au surse de etilenă obfinută din petrol, însă au produefie importantă de acetilenă. Adifia apei la acetilenă în prezenfa acidului sulfuric diluat 16 13 17 aha 2 jf /-N A 10 a VI. Instalafie de cracare termică cu cuptor regenerativ. 1) cuptor regenerativ de cracare termică; 2) răcitoare; 3) separator de gudroane; 4) pompă de vid; 5) filtru electric; 6) gazomefru; 7) compresor; 8) absorber pentru diacetilena; 9) absorber pentru acetilenă; Î0) stabilizator; 11) desorber; 72) intrarea metanului; Î3) reciclu; 14) abur; 15) apă de spălare; 16) ieşirea gazelor secundare de reaefie; 17) ieşirea acetilenei. acetilenă. Concentrarea acetilenei dimetil formamidă. Se lucrează la treaptă se absoarbe diacetilena, iar în a doua, acetilena. Izolarea acetilenei se face prin desorpfie, iar solventul e recuperat (v. fig. VI). — în procedeul prin arderea ineom-' pletă a metanului, încălzirea acestuia la temperatura de reaefie se face simultan cu cracarea, prin arderea unei părfi din gaz cu oxigen. Reacţia de formare a acetilenei e următoarea: 6CH4 + 4 02->C2H2 + 8H2-f 3 CO + -f* co2 -f* h2o. Instalafia e constituită dintr-un sistem de arzătoare (v. fig. VII), construite din material refractar, în cari se introduce un amestec de metan şi oxigen preîncălzit la 400°. Amestecul e arS, atingînd 1500°. Raportul metan/oxigen e 5/3. Arderea se face într-o masă refractară de alumină, într-un sistem de canale circulare cu diametrul de 8 mm. Vitesa de circulaţie a gazelor (circa 120 m/s) e mai mare decît vitesa de propagare a flăcării şi mai mică decît cea de stingere. Timpul de^ ardere e sub 0,1 s. Gazele de reaefie sînt răcite brusc cu apă, la ieşirea din arzătoare. Compozifia aproximativă e 8% C2H2; 25% CO; se face prin absorpţie în presiunea de 10 at. în prima a şi a sărurilor de mercur, face conform schemei: cu producere de acetaldehidă, se -> ch3-~ A#=- -CH = 0 -35,5 kcal/m *s HC=CH+H20 -> [H2C=CHOH]- alcool viniIic intermediar instabil Reacţia e utilizată în producţia acetaldehidei întrebuinţate la fabricarea alcoolului etilic, a anhidridei acetice, a acidului acetic sau a butadienei. Adiţia clorului la acetilenă se face după reacţiile succesiva: HC=CH —-> CICH = CHCI CI2CH—CHCI, dicloretilenă tetracloretan cari se realizează industrial diluînd reactanţii într-un disolvant inert (tetracloretan), pentru a evita o reacţie violentă, care ar putea duce la explozie, şi în prezenţa unui catalizator (săruri de fier). Eliminarea de acid clorhidric (în prezenfa Ca (OH)2) din tetracloretanul astfel obfinut şi adiţia ulterioară a clorului permit prepararea a numeroşi derivaţi cloruraţi, de exemplu: CI2CH—CHCI2 —HCI Ca(OH)2' >cich=cci2- tricloretilenă CU * ci2ch cci3-Ca(OH)2 pentaclorefan N —HCI Schema arzătorului pentru arderea incompletă a metanului, a) seefiune verticală; b) seefiune prin A-A; c) seefiune prin B-B; 1) intrarea metanului; 2) intrarea aerului; 3) canale circulare; 4) apă de răcire; 5) gaze de reaefie. 4% C02; 58% H2; 5% CH4. Consumul de oxigen e de circa 4,4 kg pentru 1 kg de acetilenă. Concentrarea acetilenei se face după una dintre metodele fo- ► CI2C = CCI2 —CI3C—CCI3. - tetracloretilenă hexacloretan Aceste reacţii sînt utilizate industrial, în special pentru a fabrica tricloretilenă (întrebuinţată ca dizolvant pentru grăsimi). Adiţia acidului clorhidric conduce la clorura de vinii, unul dintre cei mai importanţi monomeri din industria maselor plastice 1 an° HC=CH + HCI —---------------> CH2 = CHCI AH = - 36 kcal. ngU2 pe cărbune -- Analog, prin adiţia acidului acetic se obţine un alt mono-mer: acetatul de vinii: -HCşCH + CHa COOH' (cl^lcoo^zn ^ CHş-COOCH = CH* pe cărbune 4 Acetilenă 50 Âcefilenă Adifia ulterioară a unei a doua molecule de acid acetic conduce la formarea diacetatului de efilideri, întrebuinfat la fabricarea anhidridei acetice CH3 — COOCH = CH2+CH3-COOH (CHS— COO)2CH-CH3. Adifia alcoolilor conduce la eteri vinilici întrebuinfafi la fabricarea unor polimeri şi a unor copolimeri: HC=CH + CH3OH RSBT^r* ch3och=ch2. CgH5OK Prin adifia oxidului de carbon la acetilenă în prezenfa apei sau a alcoolilor ss obfin acid acrilic sau esteri acrilici, întrebuinfafi la fabricarea polimerilor înalfi hc=ch+co+h2o 40",5°°-> CH2=CH—COOH acid acrilic HCEECH + CO+C2H5OH —> CH2=CH—COOC2H5 acrilaf de etil Nitrilul acidului acrilic se obfine prin adifia directă a CH===CH- Reacfii principale de valorificare a acetilenei HCI CHgCOOH ROH HCN Polimerizare CuCI 2 CH20 Acid adipic HâO în faza lichidă HgO în fază vapori Cl2 C0+H20-fR0H CH24-CHCÎ __________ Clorura de vinii CH3COOCH=CH2_ Acetat de vinii ch2=ch-or Eter vinilic CH2 = CH—CN - Nitrii acrilic CH2=CH—C~CH_ Vinil-acetilenă ch2-c=c--ch2- * I I OH j OH 1,4 Butin-diol i * Mase plastice viniiice -*• Cauciucuri sintetice f -+ CH2=CH—CH= CH2 Butadienă t HOOC—CH2—CH2—CH2—CH2—COOH j Fibre sintetice j (Nylon) C2H5OH Alcool etilic | Hidrogenare ch3—cho Acetaldehidă | Oxidare Acid acetic Acetonă Alcool butiiic, etc. CH3—CO—CH3 CH2 = C = 0 P}verse sin~ Acetonă Cetenă teze organice CH3—CH = CH—CHO Aldehidă crotonică Anhidride, esteri, etc. CÎ2CH-CHCl2 CI3C—CCI3 Derivafi halogenafi ch2=ch-cooh şi ch2=ch-coor —HCI ci2c=chci Tricloretilenă Răşini acrilice Et-erul metiî-vinilic astfel obfinut e întrebuinfat, fie la polime-rizări, fie la fabricarea acetaldehidei, după reaefia de hidroliză: ch3och=h2^- ch3—cho+ch3oh. acidului cianhidric la acetilenă, în prezenfa unui caializator de clorură cuproasă amoniacală: CuCI HC—CH + HCN 50° h2c=ch-cn. Acetilena reaefionează cu aldehidele şi cu cetonele, formînd alcooli nesaturafi cu triplă legătură; această reaefie a fost aplicată industrial în cazul formaldehidei, cu randamente mari (98%): HC=5CH+2 CH20 7.Cno''EiHOCHa—C=C—CH2OH. 1,0 5at 1-4 bufindiol AH =-55 kcal (în fază gazoasă) Butindiolul astfel obfinut a fost întrebuinfat la fabricarea butadieneî. Acetilena ia parte şi la reaefii de polimerizare. Polimerizarea termică (700-”800°) a acetilenei conduce la benzen: H 3 HC—CH HC CH II I HC CH C H ÂH= •—147 kcal/mol. Reaefia e favorizată de prezenfa grafîîului. Acetilenice, hidrocarburi ~ 51 Acetilenice, hidrocarburi ~ în prezenta cianurii sau a clorurii de nichel şi a unui eter (efilenoxid, tetrahidrofuron), la 60 “700 şi circa 20 at, se obfine prin polimerizare ciclooctatetraenă: H H /c=cv HC 4 HC-CH Ni(CN)-2 70° 20 II HC, Xc=c/ CH II CH AH= — 170 kcal La hidrocarburile acetilenice se constată aceleaşi regulari-tăfi privitoare la temperaturile de fierbere, densităţi, indicele de refracfie, etc. ca şi Ia hidrocarburile lineare din celelalte serii omologe. Tabloul care urmează cuprinde aceste valori. H H cicloocfafetraenă în prezenta unei solufii apoase (pH 1,5) de clorură cuproasă confinînd acid clorhidric şi clorură de amoniu, la 65°, se obfine vinilacetilenă: 2 HC=CH CH = CH-C=CH. 4 vinilacetilenă Vinilacetilena e produsă industrial în cantităfi mari, fiind înfrebuinfafă la fabricarea (prin adifie de acid clorhidric) a 2-clorbutadienei („cloropren"), materia primă pentru unul dintre cele mai importante cauciucuri sinteiice („policloropren"). Dacă polimerizarea se face la 200—250°, în prezenfa cuprului metalic sau a oxidului de cupru se obfine un polimer solid, „cuprenul", cu structură pufin cunoscută, probabil aromatică. Subsiitufia unuia sau a ambilor hidrogeni ai acetilenei prin metale conduce Ia formarea de „acetiluri". Acefilurile metalelor alcaline (de ex. acetilura sodică CH S CNa, acetilura disodică NaC ~ CNa) se pot obfine prin combinarea directă a acetilenei cu metalul alcalin la temperaturi de circa 150-*-200°; ele sînt stabile la temperaturi înalte, însă se hidrolizează foarte uşor. Acetilurile metalelor grele se obfin la barbofarea acetilenei printr-o solufie apoasă amonia-cală care confine săruri solubile ale acestora (ex. C2CU2, C£Ag2). Acefilurile metalelor grele sînt explozive în stare uscată la temperaturi înalte sau la şocuri. Acetilurile pot fi întrebuinţate la sinteza unor derivaţi funcţionali cu triplă legătură (alcooli acefilenici, acizi, etc.). Pentru identificarea acetilenei şi pentru dozaj se poate întrebuinţa o soluţie amoniacală de săruri cuproase şi hidroxil-amină conţinînd gelatină drept coloid protector (reactiv Horway). în absenţa hidrogenului sulfurat se poate detecta, prin colorarea în roşu intans a soluţiei, un conţinut de 0,0005% voi. acetilenă. O metodă de dozaj simplă, însă mai puţin exactă, se bazează pe reacţia C2H2+3 AgNC>3 C2Ag2 • AgN03+2 HNO3. Azi, 30—50% din producţia mondială de acetilenă se întrebuinţează ca materie primă pentru industria chimică, circa 40--45% se înfrebuinfează la sudura oxiacetilenică, iar o foarte mică proporfie, la ilurrhat. Pentru mici consumatori (d;e ex. pentru sudură), acetilena e pusă în comerţ în tuburi de presiune cari conţin mase poroase (silicioase), ocupînd circa 1/4 din volumul tubului — şi acetonă, în care se pot disolvă circa 100 voi. acetilenă la 10 at. fără pericol de explozie. Tabloul de la p. 50 cuprinde reacţii principale de valorificare a acetilenei. 1. Acetilenice, hidrocarburi Chim.: Hidrocarburi lineare, nesaturate, cari au în molecula lor cel puţin o triplă legătură carbon-carbon şi formula generală C/tH2„__2. La formarea triplei legaturi din aceste combinaţii organice pariicipă trei perechi de electroni de valenţă: una e de acelaşi tip ca şi în legătura simplă carbon-carbon (legătură cr), iar celelalte două sînt de acelaşi tip cu cea de a doua pereche de electroni din dubla legătură carbon-carbon (legătură jt). Numele şi formula hidrocarburii Temperatura de topire Temperatura de fierbere ^20 4 4° CH—CH âcefilenă (efină) —81,8 —83,6 0,565 (la p.f.) - CH3—C=CH metilacetilenă (propină) —102,7 —23,3 0,670 (la p.f.) 1,3747 (la p.f.) CHS—CH2—C=CH efilacefilenă (bu-tină 1) —122,5 +8,5 0,678 (la 0°) 1,3962 (la 0°) CHâ—C==C—CHâ dimeiilacefilenă (butină 2) —32,3 +27,0 0,691 i ,3921 CH2—CH2—CH2—C=CH prcp:i3ceti-lenă (pentină 1) —98,0 +39,7 0,691 1,3852 CHâ—CH2—CEC—CH3 mefilefilace-tilenă (pentină 2) —101 • + 56,1 0,710 1,4039 CH3—CH(CH3)—C=CH iscpropilace-tilenă (3 meiil-butină 1) - +28 0,665 — CH3—(CH2)3—C=CH butilacetilenă (hexină 1) —132 +71,4 0,716 1,3984 CH3—(CH2)4—C=CH pentilacetilenă (hepfină 1) —80,9 +99,8 0,733 1,4084 CH3—(CH2)5—C=CH hexilacefilenă (ocfină-1) —79,5 + 126,3 0,746 1,4159 CH3—(CH2)7—C=CH ociilacetilenă (decină-1) —36 + 182,2 0,792 (la 15°) 1,4330 CH3—(CH2)i5—C~CH hexadecilace-tilenă (octadecină 1) + 28 180/15 mm 0,870 1,4545 Hidrocarburile acetilenice sînt şi mai nesaturate decît cele etilenice, dînd reacţii de adiţie, de substituţie, de oxidare.de isomerizare şi de polimerizare. Reacţii de adijie: Prin adiţionarea, în prezenfa catalizatorilor (Pd), a unei molecule de hidrogen de triplă legătură, ele trec în hidrocarburi etilenice: R—C=CH + H2----------> R—CH-CH2. Prin adiţionarea de halogeni, ele frec în derivaţi halogenafi disubstituifi ai hidrocarburilor etilenice sau parafinice respective: R—C~CH + Br2 —--------> R—CBr = CHBr R—C=CH + 2 Br2 -—R—CBr2—CHBr2. Adiţionînd una sau două molecule de hidracizi, pot da combinaţii cu doi atomi de halogen la acelaşi atom de carbon: R—C^CH + HBr ---------> R—CBr = CH2 R—CBr = CH2 + HBr--------> R—CBr2—CH3, deoarece hidrogenul hidroxidului e adiţionat totdeauna de atomul de carbon cel mai bogat în hidrogen, al triplei legături. Hidrocarburile acetilenice adiţionează uşor apa, sub aefiunea catalizatorilor (săruri de mercur în soluţie de acid sulfuric), cu formare de aldehide sau de cetone; astfel se obfine din acetilenă aldehidă acetică: CH=CH + H20 —- CH3—CHO, iar din alilena, acetonă: CH3— C~CH + H20 —--------> CH3—CO—CH3. Reacţii de substiluţie: Atomii de hidrogen de Ia tripla legătură pot fi substituiţi foarte uşor de metale, dînd combinaţi! orga» nometalice numite 'acetiluri: R—C=CH + Me --------•-* R—C=CMe cari, prin tratare cu acid clorhidric sau prin încălzire cu cianură de potasiu, pun în libertate hidrocarburile respective. Reacţia e utilizată pentru recunoaşterea şi separarea hidrocarburilor ace- Âceiîisaiicilic, acid ~ 52 Acefina tilenice cari confin un atom de hidrogen Ia fripla legătură. Acetilurile uscate sînt sensibile la frecare, la lovire şi scînfei, explodînd; cele în stare umedă sînt insensibile laacfiuni mecanice. Hidrocarburile acetilenice cu un atom de hidrogen Ia tripla legătură reacţionează cu combinaţiile magneziului de tipul XMg — R, dînd combinaţii organomagneziene: R—C~CH + CH3—Mg—J------------------> CH3—C=CMgJ-fCH4. Reacţii de oxidare: Hidrocarburile acetilenice sînt atacate uşor de oxigen sau de agenţii oxidanţi, cari rup totdeauna lanţul hidrocarbonat la locul triplei legături. Reacţii de isomerizare: Prin încălzirea hidrocarburilor acetilenice cu soluţii alcoolice de hidroxizi alcalini (reacţia Faworski), hidrocarburile simetrice sînt transformate în hidrocarburi asimetrice: R'—CH2—C=C—CH2—R' -j- Na > R—CH2—CH2—C=CNa-fH, R’ iar cele asimetrice trec în hidrocarburi etilenice: }CH=CH ' -> )c = C = CH2. R,x R Reacţii de polimerizare: Sub acţiunea temperaturii şi a catalizatorilor, hidrocarburile acetilenice se polimerizează uşor, adeseori în hidrocarburi cu greutate moleculară triplă. Astfel, ia trecerea prin tuburi încălzite la roşu închis (500***600°), acetilena se polimerizează în benzen: H ' ^c\ HC CH 3 CH=CH----------> I II AW=-147 kcal/mo! HC CH H transformare care, în prezenţa cărbunelui activ, se produce în condiţii mai blînde şi liniştit. Cînd polimerizarea acetilenei se face în prezenţa sărurilor cuproase, două,molecule de acetilenă se unesc şi dau vinilacetiiena: 2 CH=CH-----------> CH2 = CH-C=CH. Dacă polimerizarea e condusă la 200•*•300°, în prezenta cuprului fin divizat, se obţine produsul (CH)*, o pulbere amorfă, galbenă deschisă, insolubilă în solvenţii organici obişnuiţi, care are excelente proprietăţi izolante. La 20 at, prin hidrogenare, acetilena se polimerizează, în prezenţa unui catalizator format din nichel şi clorură de zinc, printr-un mecanism de reacţie numit polimerizare încrucişată, şi dă isobutilenă: 2 CH—CH CH CH Vh2 -> C—- II CH CH CH CH \/ —> C II CH2 Hidrocarburile acetilenice sînt materii prime preţioase pentru industria organică de sinteză. Astfel, dintre omologii inferiori, acetilena are multiple întrebuinţări în sinteza organică (v. tabloul de sub Acetilenă), ceilalţi termeni ai seriei fiind folosiţi pentru sinteza alcoolilor nesaturaţi sau pentru prepararea unor produse de polimerizare mai înaltă. Sin. Alcadiine. 1. Acetilsalieiiic, arid^«Ch/m.: COOH Pulbere cristalină care apare în două I modificaţii: una cu p. t. 118° şi alta q cu p. t. 135°. E solubilă în alcool, ___n____rn_ în eter şi în cloroform; Ia 37°, 100 j y de părţi de apă disolvă o parte de hq CH acid acetilsaliciiic. Acidul acetilsaliciiic se prepară industrial prin următoarele procedee: Prin acetilarea acidului salicilic cu clorură de acetil, agitîndu-se masa şi încălzind timp de 7—8 ore, pînă la 90°, cu o anumită vitesă de încălzire; acidul acetilsaliciiic cristali- -CH3 C' H CH2 CH2 Aceasta e o materie primă de bază, din care se prepară butil-cauciucul (poliisobutilenă) de tipul. Opanol, etc. Hidrocarburile acetilenice superioare (omologii acetilenei) se prepară prin alchilarea derivaţilor sodaţi ai acetilenei cu halogenuri de alchil: CHEECNa + R-Br -------►R-C=CH + NaBr. Metoda prezintă importanţă industrială. O altă metodă de preparare e cea din hidrocarburi etilenice, prin transformare în ^derivaţi dihalogen3ţi cari sînt trataţi cu aleaIii în soluţii alcoolice R —CH = CH2 + Br2 ------>R —CHBr —CH2Br R —CHBr—CH2Br -i!î2tLR—CsCH + 2 HBr. Hidrocarburile etilenice sînt uşor accesibile, deoarece se obţin ca produse secundare în industria prelucrătoare a petrolului. 1) reactor; 2) şi 3) vase de măsurat; 4) nuce de gresie; 5) vas colector; 6) centrifugă; 7) etuvă; 8) blază de distilare; 9) refrigerent; 10) vas colector; 11) crisfalizor; 12) nuce de gresie. zează după 4 **5 zile, după care e filtrat, obţinîndu-se un produs brut, care se purifică apoi prin recristalizare; prin acetilarea acidului salicilic cu anhidridă acetică; — prin încălzirea acidului salicilic cu toluen şi anhidridă acetică timp de 20 de ore la temperatura de 90°, după care soluţia caldă e filtrată şi lăsată să stea 4*"5 zile, cînd cristalizează acidul acetilsali-cilic brut. Dacă acetilarea se face în prezenţa acidului sulfuric, se poate obţine un randament pînă la 92%. Sinteza cu ajutorul anhidridei acetice mai poate fi condusă şi în prezenţa unor amestecuri de contact (de ex. piridina sau dimetilanilina disolvate în acid acetic). Figura reprezintă schema unei instalafii pentru fabricarea acidului acetilsaliciiic, care redă toate operaţiile principale şi secundare efectuate pentru obfinerea unui produs finit. Acidul acetilsaliciiic acţionează asupra organismului ca analgezic, antipiretic şi antinevralgic. — Sin. Aspirină, Acetilină, Acilosal, Rodin. 2. Acetiltanin. Farm.: Pulbere amorfă, albă-cenuşie sau albă-gălbuie, insolubilă în apă şi în eter, puţin solubilă în alcool. E un astringent, antiseptic, antidiareic. Sin. Diacetiltanin, Tanigen, Tanacetil. 3. Acetiluri, sing. acetilura. Chim.: Derivafi ai hidrocarburilor acetilenice, obfinut prin înlocuirea unui atom de hidrogen, de la atomul de carbon triplu legat, cu un metal. Exemple: acetilura de sodiu HC—CNa, acetilura de calciu (carbura de calciu) C2Ca, acetilura de cupru C2Cu2. Acetilurile metalelor grele sînt explozive. 4. Acetînă. Chim.: Amestec format din monoacetatul şi din cei doi diacetafi isomeri al glicerinei. E un solvent pentru materii colorante din clasa indulineior şi pentru tanin. Acetobacfer 53 Acetonă i. Acetobacfer. Chim. biol.: Gen de bacterii, din familia Acetobacteriaceae, cari oxidează alcoolul etilic în acid acetic. Aceste bacterii se prezintă sub formă de bastonaşe cu lungimi variabile după specie, strangulate la mijloc, de 1/3—1[x lungime, avînd forma diplococilor sau a streptococilor (lanţuri), şi cari se reproduc prin segmentare transversală. în general sînt imobile şi gram pozitive. Bacteriile acetice sînt aerobe şi se dezvoltă foarte uşor pe medii lichide naturale şi artificiale, acide, cari conţin alcool etilic. Ele se dezvoltă la suprafafa lichidului, formînd în 24 de ore o pojghiţă sub formă de voal. Bacteriile acetice sînt distruse în stare umedă la 50—57°, iar în stare uscată rezistă la 100°. După cantitatea de oxigen pe care o au la dispoziţie, ele pot să transforme alcoolul în aldehidă acetică şi în acid acetic. Cînd în mediu lipseşte alcoolul, ele pot ataca şi acidul acetic pe care l-au format, transformîndu-l în bioxid de carbon şi în apă. Există specii de bacterii acetice cari transformă alcoolul propilic normal în acid propionic. Alte specii atacă glicolul, transformîndu-l în acid glicolic. Glicerina şi manita dau derivafi cetonici (dioxiacetonă-cetohexoză); zaharurile sînt transformate în acizi; glucoza, în acid gluconic; galactoza, în acid galacturonic. Se deosebesc patru categorii de bacterii acetice: bacterii acetice din plămadă, din bere, din vin, şi de fermentafie rapidă.— Bacteriile acetice din plămadă. Aceste bacterii se întîlnesc înplămezile din industria berii, a spirtului şi a drojdiei presate. Au o putere de fermentafie mică şi de aceea nu prezintă interes industrial. Sînt considerate dăunătoare în industriile de mai sus. Se cunosc două specii : Bacterium oxidans, care se prezintă sub formă de bastonaşe cu lungimea de 4—5 \i şi lăfimea de 1 [x; se dezvoltă în solufii cari confin 8% maltoză şi produce 4—7% acid acetic; cu alcoolul etilic poate da 2% acid acetic. Bacterium industrium, care se prezintă sub formă de bastonaşe cu lungimea de 1,6—1,8 ^x şi lăfimea de 0,8—1,2 ^x; formează un voal gros şi gelatinos; poate da pînă h 2,7% acid acetic.— Bacteriile acetice din bere. Cele mai importante specii sînt: Bacterium aceti Hansen, care se dezvoltă în berea bogată în extract, şi produce pînă la 6% acid acetic. Temperatura optimă de dezvoltare e de circa 30°. Bacterium pasteurianum e asemănător cu precedentul, de care se deosebeşte prin faptul că se colorează în albastru cu iodul şi formează o peliculă uscată, zbîrcită. Suportă 9°,5 alcool şi dă 6,2% acid acetic, care poate fi oxidat mai departe pînă la CO2 şi H2O. Bacterium kutzingianum Hansen, care formează pelicule puţin stabile, muci!aginoasef cari alunecă pe pereţii vasului; cu iodul se colorează în albastru. Suportă 9°,0 alcool şi poate da 6,6% acid acetic. Thermobacterium aceti (Zeidler), care suportă 9° alcool şi produce 6% acid acetic. Se găseşte în depozitele de bere.— Bacteriile acetice din vin. Sub această numire sînf cuprinse bacteriile acetice cari intervin în fabricarea oţetului din vin, sau produc infecţii în vin sau în mustul de struguri. Speciile mai importante sînt: Bacterium orleanense se prezintă sub formă de bastonaşe cu lungimea de 1,3—2 ^x şi lăţimea de 0,3* -0,4 jx; formează un voal foarte subţire, cu tendinţa de a se ridica pe pereţii vasului. Se dezvoltă la temperatura optimă de 30°, suportă 12° alcool şi produce 9,3% acid acetic. Se întrebuinţează ca o cultură pură la fabricarea oţetului din vin. Dă un ofet parfumat şi limpede. Bacterium xylinoides (Henneberg) se dezvoltă la temperatura optimă de 28°, suportă 9° alcool şi poate produce 8°,0 acid acetic. Bacterium xylinium Brower se prezintă sub formă de bastonaşe curbate; e polimorf. Formează o peliculă groasă, gelatinoasă, care atinge uneori grosimea de 30 cm. Se dezvoltă la temperatura optimă de 26—33°, suportă 6—7° alcool şi produce 4,5% acid acetic. Oxidează alcoolul pînă la bioxid de carbon şi apă. în procedeul de acetificare rapidă provoacă perturbaţii grave, din cauza mucilagiului pe care îl produce şi care, acoperindtalaşii,împiedică circulaţia lichidului şi a aerului. Bacterium ascendens (Henneberg) dă un voal care se rupe uşor. Temperatura optimă e de 31°; suportă 12° alcool şi produce 9% acid acetic. Acetobacterium plicatum (Fuhrmann) sînt bacterii mici, cari suportă 10—11° alcool şi dau 7,5% acid acetic.— Bacterii acetice de fermentaţie rapidă. Aceste bacterii se găsesc în generatorii rapizi. Produc la suprafaţa lichidelor alcoolice o peliculă foarte subţire, care se rupe uşor. Sînt puţin pretenţioase din punctul de vedere alimentar şi au o putere de acetificare mare. Speciile mai importante sînt: Bacterium Schutenbachii (Henneberg) se prezintă sub formă de bastonaşe cu lungimea de 1,6—3,6 [X şi lăţimea de 0,3—0,4 f.i; formează o peliculă densă, dar puţin rezistentă numai în culturi bătrîne. Se dezvoltă la temperaturi cuprinse între 7 şi 37°, poate da pînă la 11,5% acid acetic şi suportă pînă la 14° alcool. E utilizat ca o cultură pură la fabricarea oţetului prin procedeul rapid, Bacterium curvum se prezrntă sub formă de voal subţire, uşor de rupt în numeroase insule albe. Temperatura optimă de dezvoltare e de 30°. Bacteriile au lungimea de 1,6—4fx şi lăţimea de 0,4—0,5 jx,. Bacterium acetigenum se prezintă sub formă de celule mici rotunde, cu lungimea de 1,2—1,4 jx şi lăţimea de 0,8—1,2 ji, fără lanţuri. Se dezvoltă Ia temperatura optimă de 33°, suportă 7° alcool şi produce numai 3% acid acetic. Dă un oţet cu gust puţin agreabil. 2. Acefobuiiraf de celuloză. Chim.: Polimer termoplastic, obţinut prin aefiunea anhidridei mixte (acetică-butirică) asupra celulozei. V. sub Celuloză, esteri de 3. Acefofenonă. Chim.: C6H5 — CO — CH3. Cetonă mixtă care se prepară din benzen cu clorură de acetil în prezenfa AICI3. Are p. t. 20,5° şi p. f. 202°. E solubilă în alcool, în eter şi în uleiuri grase, Se găseşte şi în gudroanele de cărbuni. Se înfrebuinfează ca somnifer sub numele de hipnonă, la prepararea atofanului, cum şi în parfumerie. 4. Acetolat, pl. acetolate. Farm.: Nume generic pentru un produs medicamentos obţinut prin distilarea oţetului în prezenfa unor plante medicinale. 5. Acefoleu. V. sub Ofet medicinal. e. Acefoliză. Ind. chim.: Transformare chimică a celulozei, cînd e tratată cu un amestec de acid sulfuric, acid acetic şi anhidridă acetică. Prin acetoliză se pot obfine, după condifiile în cari se face tratarea, o serie de produşi, cuprinşi între celuloză şi celobioză şi avînd structuri asemănătoare: oligoza-haride, celodextrine sau celuiozodextrine. Prin acetoliza celulozei au fost obfinute: acefilceluloză, acetilbiosan, acetafi de celobioză şi exo-celobioză. 7. Acetonat de aluminiu. V. sub Acetilacetonă. 8. ~ de berifiu. V. sub Aceti lacetonă. 9. Acetonă. Chim.: H3C—CO—CH3. Cetonă din seria aciclică saturată, care se prezintă ca lichid incolor cu p. t. 94,6°; p. f. 56,5°; d%° 0,791; 1,3591 şi cu miros carac- teristic; e foarte volatilă, foarte inflamabilă, miscibilă în orice proporţie cu apa, cu alcoolul şi cu majoritatea compuşilor organici. Se găseşte în natură în unele lichide fermentate; de exemplu în solufii de zaharuri infectate cu Bacillus acetobuti-ricus sau cu B, macerans, cum şi în urină. Acetona 54 Acetonă Industrial, acetona se obfine prin mai multe procedee. Unul dintre ele consistă în extragerea ei din acidul acetic obfinut din apele pirolignoase rezultate la distilarea distructivă a lemnului, cari confin, după natura lemnului prelucrat, 0,28*-0,52% acetonă, alături de alcool metilic, acid acetic şi gudroane. Cantităii importante de acetonă se prepară şi prin distilarea uscată a acetatului de calciu obfinut la prepararea acidului acetic prin neutralizarea cu lapte de var (v. sub 7n prezenfa cenuşie) se Acetic, acid ~ ), sau prin piroliza acidului acetic unor catalizatori. Descompunerea acetatului de calciu (calce face conform reacţiei (CH3COO)2Ca ~> (CH3)2C0 + CaC03f însofită de reacfii secundare, ca: ^CH3-COO)2Ca + Ca(OH)2 -> 2 CH4 + 2 CaC03. Din cauza prezenf=i altor săruri de calciu (provenite din calcea cenuşie), se formează şi cetone superioare; de exemplu, meiil-etil-cetone. Ca urmare, randamentul în acetonă prin pirogenarea calcei cenuşii e destul de mic (circa 67%), coborînd uneori pînă la 25% în cazul prezenfei unui procent mare de gudroane sau al unei prelucrări defectuoase (supraîncălzire, etc.). în practică, pirogenarea se face, fie în vase de distilare confecfionate cin fontă, de circa 300 kg, cu agitator mecanic, fie în retorte orizontale de circa 8000 kg încărcătură, fie în cuptoare rotative. Acestea sînt folosite cel mai des. Cuptoarele sînt încărcate pe la partea superioară, iar la partea inferioară au un dispozitiv pentru separarea acetonei şi evacuarea carbonafului de calciu. Din 100 kg de calce cenuşie cu 80% acetat de calciu se obfin, în medie, 25*-26 kg de acetonă brută (20* -21 kg de acetonă pură), 1 kg de acetonă de calitatea II, 5 kg de metiî-efil-cetonă -f 0,8 kg de ulei. Din acid acetic, acetona se obfine şi prin piroliză (cetoni-zare), conform reaefiei: 2 CH3 • COOH -> CH3CO • CH3 + H20-f C02, însofită de reaefia secundară: CH3 • COOH CH4 + H2Of care micşorează randamentul. Procedeul e foarte economic, în special în cazurile în cari se foloseşte un acid acetic diluat, cum Sînt apele pirolignoase de la distilarea lemnului, în acest procedeu, reactorul e constituitdin-tr-un sistem de tuburi de ofel special sau de feroaliaj, umplute cu catalizator (de ex. cărbune de lemn, gel de silice, cupru, zinc, oxid de aluminiu, oxizi de toriu, de crom, fier, zinc sau uraniu, car-bonafi al călino -pămîntoşi sau carbonat de magneziu). în fara noastră se aplică acest procedeu, fo!osindu-se drept catalizelor carbonat de calciu cu oxid de fier la temperatura de j400--*500°. Vaporii de apă, Schema'insfalafiei peniru fabricarea acetonei din alcool isopropilic. 1) evaporator; 2) suflanfă pentru hidrogen; 3) reactor; 4) suflantă pentru gaze calde; 5) sobă de încălzire; 6) separator. 7) coloană de separare; 8) turn de "spălarea hidrogenului; 9) coloană de reci/perare a acefonei; 10) răcifor; 11) intrarea alcoolului isopropilic; 12) gaz; 13) aer; 14) acetonă; 15) hidregen. acidul acetic şi o parte din gudroane, cari rezultă din distilarea apei pirolignoase în sisteme continue (v. sub Acetic, acid ~ ) se trec prin reactcr peste catalizator, unde se produce descompunerea, obfinîndu-se o transformare de circa 95% acid acetic în acetonă. Vapcrii rezultafi sînt condensafi într-un racitor, iar gazele rămase sînt trecute printr-un scruber cu apă, pentru refinerea urmelor de acetonă şi de acid acetic care nu a intrat în reaefie. Acetona condensată se neutralizează cu var; apoi e trecută într-un vas, unde e diluată cu apă pentru a se separa un ulei care confine cetone superioare mai pufin solubile. Solufia apoasă de acetonă se distilă apoi într-o coloană, obfinîndu-se o fracfiune de mijloc, constituită din acetonă a cărei concentrafie e de 95%. Fracţiunea de cap reprezintă o acetonă impură, iar coada, un ulei care se foloseşte ca solvent şi care confine o cantitate mică de acetonă. Se produce acetonă şi din acetilenă, din aldehidă acetică, din alcool etilic sau din acetat de etil, prin trecerea vaporilor acestora, împreună cu vapori de apă, peste un catalizator la temperaturi anumite. Din acetilenă se obţine acetonă conform reaefiei 2 C2H24-3 H20 CH3-CO- CH3+C02+2 H2, de exemplu treeîndu-se o parte de acetilenă cu 40 de părfi (în volume) de vapori de apă ia 475° peste un catalizator constituit din oxid de fier. Randamentul e de circa 40%. Dacă se foloseşte aldehida acetică, reaefia de transformare e: 2 CH3CH0+H20 CH3COCH3 + C02 -f 2 H2; în cazul alcoolului etilic: 2 CH3-CH2-0H + H20 CH3-C0-CH3+C02-f4 H2, iar în cazul acetatului de etil: CH3 • COOC2H5+ H20 -> CH3 * COOH + C2H5OH, care reaefionează mai departe cum s-a arătat mai sus. Ope-rafia se efectuează în tuburi sau în camere metalice, încălzite prin rezistenfe electrice sau cu ajutorul hidrogenului format în reaefie. Drept catalizator se pot folosi: burete de fier-foxizi alcalini sau alcalino-pămîntoşi, cărbune activ, zinc, aluminiu, staniu, cadmiu, cupru, toriu, etc. ferifi, piumbifi de zinc, de cobalt, etc. Randamentele de transformare în acetonă sînt următoarele: circa 91% pentru procedeul preparării din aldehidă acetică (420°), circa 80,5% pentru cel din alcoolul etilic şi circa 85% pentru procedeul din acetat de etil (500— 510°), Din alcool isopropilic, a-cetona se obfine pe două căi. Una e cea prin dehidrogenarea alcoolului isopropilic (chf)2choh -> (CHg)CO-[-H2 prin trecere pesta catalizator de oxid de zinc, la presiunea atmosferică şi la temperatura de 380°, Instalafia (v. fig.) se corrpune dintr-un evaporator încălzit cu abur, în care se porrpează alcoolul isoprepi 1 ic şi prin care barbotează un curent de hidrogen care antrenează vaporii de alcool. Ames- Acefonurie 55 Acid tecul hidrogen-alcool e trecut de sus în jos prin reactorul de dehidrogenare, care e de tipul cu fascicul de fevi umplute cu catalizator. Reactorul e încălzit cu gaze de ardere. Produsele de reaefie ies pe la partea inferioară a reactorului şi intra, după răcire, într-un separator în care iese hidrogenul pe la partea superioară şi antrenează jumătate din acetona formată, iar pe la fund iese restul de acetonă şi de alcool nereaefionat, cari sînt separate într-o coloană de distilare, unde iese acetona pe la vîrf, iar pe la fund iese alcoolul isopropilic, care e introdus din nou în circuit. Gazele sînt spălate cu apă într-un turn în care apa disolvă acetona sub* formă de solufie 20%, din care se recuperează acetona prin distilare într-o coloană. Ca produs secundar se obfine hidrogen cu puritatea de 99%. Conversiunea alcoolului isopropilic în acetonă e de circa 98%. Catalizatorul e regenerat periodic, pe Ioc, prin ardere. A doua cale consistă în oxidarea alcoolului isopropilic: (CH3)2CHOH + 1/2 02 ~> (CH3)2CO + HsO; A H= -43 kcal. Reaefia e foarte exoîermă şi deci greu de controlat; se produc descompuneri nedorite, din cauza temperaturilor excesive. Catalizatorul folosit cel mai mult e argintul (sau cuprul, nichelul, platinul) sub forma de sită. Se lucrează la circa 650°. Se produce acetonă şi prin oxidarea cumenului (hidrocarbură obfinută prin alchilarea benzenului cu propilenă), cînd se obfine, în acelaşi timp, fenol. Reaefia de sinteză comportă, în principiu, următoarele trei faze: alchilarea benzenului cu propilenă; oxidarea cumenului rezultat şi obfinerea unui hidro-peroxid de cumen; descompunerea hidroperoxidului de cumen în fenol şi acetonă. La toate trei fazele sînt necesari catalizatori. împreună cu alte produse, acetona se mai obfine industria! şi prin fermentarea materiilor glucidice în prezenfa unor microorganisme (fermenfi). Astfel, prin fermentarea amidonului de porumb în prezenfa fermentului Bacillus acetobutilicus se obfine o parte de acetonă la două părfi de alcool butilic, produse cari reprezintă circa 33% în greutate din produsul fermentat. Operafia se efectuează în instalafii asemănătoare cu cele de la fabricarea alcoolului etilic (v.). Din 100 kg amidon se obfin: 11 kg de acetonă, 22 kg de alcool butilic, 1 kg de hidrogen şi 62,6 kg de bioxid de carbon. Hidrogenul şi bioxidul de carbon obfinute sînt produse pure şi pot fi folosite în industria de sinteză. în cazul folosirii fermentului Bacijlus macerans, se obfine un amestec de acetonă şi alcool etilic. Acetona e un produs cu întrebuinfări foarte variate, atît în industria organică de sinteză, cît şi ca solvent. E folosită în industria acetilcelulozei, ca solvent la comprimarea acetile-nei, ca agent de deparafinare în industria uleiurilor de uns, ca plastifiant ia fabricarea nitrocelulozei. E miscibilă cu apa, cu alcoolul şi cu majoritatea compuşilor organici, fiind unul dintre cei mai buni solvenfi. în sinteze e folosită la sinteza cetenei (v.), a diacetonalcoolului (v.), a oxidului de mesitil, a sulfonaluluî (v.)f a cloroformului (v.) şi a indigoului (v.). — Sin. Propanonă, Dimetilcetonă. î. Acefonurie. Chim. biol.: Proces patochimic care se manifestă prin aparifia în urină a unor componenfi anormali, numifi şi „corpi cetonici": acetonă, acid acetilacetic şi acid (3-hidroxibutiric. Acetonuria e datorită imposibilităfii organismului bolnav (diabet) de a asigura arderea glucidelor, ceea ce provoacă o turburare gravă a metabolismului acizilor graşi. Corpii cetonici provin din degradarea incompletă a acizilor graşi şi pot fi puşi în evidenfă prin reaefia Legal. 2. Acetopirină. Farm.: CuH^O, C6H4(0-C2H30)-C00H. Acetil salicilat de antipirină, sub formă de pulbere albă, cristalină, cu miros de acid acetic, foarte greu solubilă în eter. E un analgezic, antipiretic, antireumatismal. Se întrebuinţează în nevralgii, migrene, reumatisme. Sin, Acopirină, Acetasol. 3. Acefopîrofini. Chim. biol.: Substanfă antibiotică produsă de Streptomyces albus-St, cu structura: C C=“CH 1 I I c—c s ch3—co—hn xs' Are activitate bactericidă şi fungicidă. 4. Achani, pl. achene. Bot.: Fruct uscat, de tipul nucii, indehiscent, a cărui sămînfă, de obicei unică, are un înveliş tare, care nu e sudat cu pericarpul. Există monoachene şi poliachene. Exemple: fructele cînepei (Cannabis sativa L,), hrişcă (Fagopyrum esculentum Moench), fructul florii-soarelui (Helianthus annuus L.) şi a! păpădiei (Teraxacum officinale Wiggers) sînt monoachene. Dîachene au umbeliferele. Tetrs» achene există la labiate şi la boraginacee. Poliachene există la cele mai multe ranunculacee, la unele malvacee şi rozacee. Fructe achenoide, cari sînt însofite de un involucru, există la stejar (ghinda), la fag (jirul), la alun (aluna). Nuca de cocos se deosebeşte de adevăratele achene prin pericarpul său, care e lipit de sămînfă. 5. Acheulean. Sîratigr.: Fază a dezvoltării paleolitice, caracterizată prin unelte de silex aşchiat pe două fefe, mai fin cioplite decît cele ale fazei anterioare (Chellean). Prin cioplire, suprafafa silexului brut e, în general, complet îndepărtată, iar tăişul nu prezintă sinuozităji, Acheuleanul reprezintă faza mijlocie a Paleoliticului vechi şi corespunde, în timp, aproximativ cu partea inferioară a Interglaciarului II, constituind în clasificafia arheologică etajul al doilea al Pleistocenului. Caracterizează, în Europa de Vest, pe Homo (Palaeoanthropus) heidelbergensis, contemporan cu fauna cuaternară de climă caldă cu Elephas antiquus, Rhino-ceros mercki şi Hippopotamus» 6. Achillea. Agr. V. Coada şoricelului. 7. Aciclică, combinaţie Chim.: Combinafie organică, putînd fi o hidrocarbură sau un derivat funcfional (alcool, acid, aldehidă, ester, etc.), constituită dintr-o catenă deschisă formată din atomi de carbon legafi unul de altul, liberă de inele sau de cicluri. Combinafiile aciclice se numesc adeseori şi combinafii ale seriei grase sau alifatice, fiindcă din această clasă de combinafii fac parte şi grăsimile naturale cari au structură aciclică. Combinafiile aciclice se împart în derivafi ai hidrocarburilor din seria omologă metanului, cu formula generală CwH2fl_|_2' cum şi în combinafiile celorlalte serii omologe, isologe seriei CnH2w_j_2' adică acele combinafii cari confin în moleculele lor legături duble sau triple între atomii de carbon. Seria omologă a metanului şi a derivafi lor săi se numeşte şi seria saturată sau seria combinafiilor parafinice. Combinafiile aciclice cari confin legături duble sau triple carbon-carbon se numesc combinafii aciclice nesaturate sau combinafii grase nesaturate. 8. Acicular. Mineral. V. sub Habitus. 9. Acid, pl. acizi. 1. Chim.: Substanfă a cărei solufie apoasă are gust acru; toate aceste subsfanfe confin în molecula lor hidrogen şi înroşesc hîrfia albastră de turnesol. Exemple: HCI, H2SO4, CH3»COOH, etc. în Chimia organică, funcţiunea acid e caracterizată prin gruparea carboxilică. — Clasa de sub-stanfe numite baze (v.) se deosebeşte de clasa acizilor prin faptul că solufia lor apoasă are gust leşietic; ele confin în moleculă hidroxil şi albăstresc hîriia roşie de turnesol. Hidrogenul din molecula acizilor poate fi înlocuit cu metale, obfinîndu-se sărurile respective. După numărul de atomi de hidrogen pe cari îi confin în moleculă, acizii se numesc monobazici, bibazici, tribazici, etc. Din punctul de vedere al activităfii chimice şi al conductibilităfii electrolitice, acizii se Acid 56 Acid împart în acizi tari: HCI, HNO3, ^SC^, etc. şi în acizi slabi: CH3-COOH, şi, în general, tofi acizii organici. între aceste două grupuri extreme se situează numeroşi acizi de trecere, dintre cari fac parte H3PO4, H3BO3, etc. Acizii neutralizează bazele, dînd sărurile corespunzătoare şi apă. Căldura de neutralizare, de circa 13700 cal/mol, fiind aproximativ aceeaşi pentru toate cazurile, rezultă că fenomenul se datoreşte combinării ionilor de H+ cu ionii de OH': H+ + 0H'^H20. -Sărurile în compoziţia cărora acidul e mai tare decît baza se hidrolizează prin disolvare în apă, dînd soluţii cu reacţie acidă: CI' +NH^+H20ecr+H++NH40H. Toate substanţele numite mai sus acizi, şi numai ele, liberează ioni de hidrogen prin disocierea electrolitică pe care o suferă cînd sînt disolvate în medii de soluţie adecvate (în general, cu permifivifate mare, cum sînt apa şi alcoolii). Pe această proprietate se bazează definiţia acizilor dată de Ostwald (în sensul de mai sus al termenului): Acidul e o substanfă ale cărei molecule liberează în solufie ioni de hidrogen. în solufii apoase, ionii de hidrogen se hidratează, adică fixează o moleculă de apă, formîndu-se astfel ionul de hidroxoniu (HsO)*,* 1. Acid. 2. Chim.: Substanfă a cărei moleculă liberează în solufie un proton, pe care e capabilă să-l fixeze molecula unei alte substanţe din solufie (numită bază), conform schemei AH (acid)^H+ (proton) -f A" (bază). Conform acestei definiţii (protoiitice) a acizilor şi bazelor (Bronsted), molecula acidului diferă de a bazei printr-un proton şi" constituie, împreună cu ea, o pereche conjugată; pentru fiecare acid există o bază corespunzătoare: HCI (acid) ^ H* (proton) + Ch (bază) H2POj (acid) ^ H*(p‘'oton) -f HPO“ ~ (bază) (H3O)* (acid) H+ (proton) 4- H2O (bază) A l(H20)6+++^H+(proton) •+ A1(0H)(H20)*+ (bază). Conceptul de acid şi de bază după definiţia protolifică e aplicabil oricare ar fi natura disolvanfului, Acidul şi baza corespunzătoare nu au niciodată aceeaşi sarcină electrică. Conform acestei definiţii, pot prezenfa aciditate nu numai moleculele neutre, ci şi unii ioni — şi astfel sfera acizilor (şi deci şi a bazelor) în acest sens e mult mai largă decît sfera acizilor (şi a bazelor) în sensul definifiei de sub 1. Pentru ca o substanfă să fie acid într-un disolvant, frebuie ca fie disolvantul, fie o altă substanfă prezentă în solufie să aibă rolul de bază. Se obţine un sistem acid-bază de tipul: Acidi+ Bază2 ^ Acid24-Bazăi. Această ecuaţie e un exemplu curent de echilibru acid-bază. Mulţi disolvanţi, de exemplu H20, NH3, C6H5NH2, etc. sînf acizi faţă de anumite substanţe şi baze fafă de altele. Un acid se numeşte cu atît mai tare, cu cît molecula lui are nevoie de o energie mai mică spre a libera un proton, iar o bază se numeşte cu atîf mai tare, cu cît molecula ei are nevoie de o energie mai mică spre a accepta un proton. Deplasarea echilibrului din schema de mai sus spre dreapta sau spre stînga depinde de tăria acizilor sau a bazelor: Dacă acidul 1 e tare, adică cedează cu uşurinfă protonul, chiar dacă baza 2 e slabă, însă acceptă mai uşor protonul decît baza 1, echilibrul se deplasează spre dreapta. Disociaţia acidului clorhidric în apă e analogă cu aceea a clorurii de potasiu, unde caracterul puternic acid al solufiei nu se datoreşte acidului clorhidric, ci ionului de hidroxoniu: HCI (acidi) + H2O (bază2)^(HsO)+(acid2) 4-Cl+(bazăi). Deci apa are caracter de bază. Fenomenul obişnuit de neutralizare a unui acid cu o bază poate fi reprezentat însă astfel: CH3COOH (acidi)-f OH’ (bază2)<^ H20 (acid2)4‘CH3COO'(bazăi)l unde apa are caracter acid. Sferele acizilor şi bazelor în accepţiunea din definiţia pro-tolitică sînt deci mai largi decît sferele din accepţiunea Ostwald; ele nu cuprind, totuşi, toate substanţele din aceste ultime clase. După definiţia lui Bronsted, de exemplu, NaOH şi KOH nu sînt baze. Adevărata bază în solufiile alcaline e ionul OH".— Definifia protolifică a acizilor şi a bazelor permite descrierea mai adecvată a numeroase fenomene chimice: De exemplu, în hidroliza clorurii de amoniu, caracterul acid îl are ionul NH*, iar în hidroliza AICI3, ionul A! (^0)6***; teoria indicatorilor, fenomenele de cataliză acidă sau bazică pot fi prezentate, de asemenea, uşor, cu ajutorul definifiei lui Bronsted. 2. Acid. 3. Chim.: Specie de ioni sau de molecule cari sînt capabile să se lege fiecare de o pereche de electroni disponibilă a unui alt ion sau a unei alte molecule. (Definifia electronică a acidului şi a bazei, după Lewis). Astfel H+, Fe+++, NH4+, SO3, etc. sînt acizi. După această definifie, baza e o specie de ioni sau de molecule capabilă să pună în comun cu un acid o pereche de electroni disponibilă. Baze sînt ^O, . NH3, OH", CO3, CHsCOO", CaO, etc. Şi după definifia electronică, acidul e conjugat cu o bază, cum se arată în exemplele următoare: H' H H :0= :0:-S +:0:Ca: :0: acid ’ H H :6: . H •O-:6: $ :6‘: :6: (H3O)* (ion) CaSOj baza Definifia acid-bază cu ajutorul teoriei electronice are o sferă mai largă decît definiţia protolifică. După definifia electronică, numeroase reacţii chimice intră în categoria reacţiilor acid-bază, cum e, de exemplu, formarea ionului complex [Cu (NHs)^**, care rezultă din reacţia ~ h — ■ ■ Cu++4- :N:-H-H acid bază H :N: H H H H :N: Cu :*N: H H " H H :N- H H complex Şi definiţia electronică a conceptului acid-bază permite o definire a tăriei acizilor şi a bazelor. Definifia tăriei acizilor şi a bazelor se bazează pe studiul unui echilibru. De exemplu, considerăm cazul acidului acetic C03 - COOH 4* N02- ^CH3- COO- 4- N02H. Studiul acestui echilibru arată că baza CH3COO" e mai tare decît baza NO*2. Cu un alt acid, cele, două baze se pot comporta cu totul diferit, pentru că acidul poate afecta sensibil echilibrul. De exemplu, formarea ionilor complecşi de amoniu, în soluţii apoase, se datoreşte faptului că baza NH3 e mai tare decît baza H2O. în acest caz, consfanfa de echilibru depinde foarfe mult de natura ionului metalic. Acid albastru 57 Acid-aldehidă ■ Definifia acid-bază după teoria electronică se bazează pe comportarea electronilor în reacfiile chimice, care a condus la îrnpartirea acestora în trei categorii: reacţii însoţite de schimburi de electroni de la un atom la altul sau de la o moleculă la alfa, numite reacfii de oxidoreducere; reacfii în cari o pereche de electroni disponibilă la un atom sau la o moleculă e pusă în comun cu alt atom sau cu altă moleculă, numite reacfii acid-bază, şi reacţii de descompunere sau de dublă descompunere, în cari nu intervin aceste modificări ale învelişurilor electronice. 1. ~ albasfru. Chim. V. sub Sulfuric, acid 2. ~ de cameră. Chim.: Acidul sulfuric care se găseşte în comerf şi are concentrafia de 50**-53° Be. 3. ~ de fierbere. Ind. chim.: Acidul întrebuinfat la fierberea materiilor prime fibroase (lemn, plante anuale) pentru obfinerea celulozei industriale, folosită în industria hîrtiei şi în scopuri chimice (fabricarea fibrelor şi a foliilor artificiale, a pulberii fără fum, a lacurilor celulozice, etc.). Ca acid de fierbere se înfrebuinfează numai acidul azotic, însă se dă impropriu denumirea de acizi de fierbere şi soluţiilor bisulfi-tice de fierbere folosite în industria celulozei şi a pastelor semichimice, constituite din bisulfit de calciu, de magneziu, de amoniu sau de sodiu şi acid sulfuros. Cînd solufia de acid de fierbere confine peste 5% bioxid de sulf, se numeşte acid de fierbere concentrat (v. Solufie acidă de fierbere; v, Celuloză industrială). 4. ~ de furii. Ind. chim.: Nume pentru soluţia bisulfitică de turn (obţinută în turnurile de absorpţie) care constituie o faza intermediară Ia obţinerea soluţiilor bisulfitice de fierbere (v. Solufie acidă de fierbere; v. Celuloză industrială), întrebuinţate la fabricarea celulozei industriale sulfit. Sin. Acid brut de fierbere. — Termenul e impropriu. 5. ~ monohidraf tehnic. Chim.: Acidul sulfuric care se găseşte în comerf şi are concentrafia de 99,5%. g, Acid mort. Ind. pefr.: Rămăşiţă acidă provenită de la tratarea cu acid sulfuric a benzinelor, a petrolului, a uleiurilor, etc. Conţinutul în acid sulfuric al acidului mort variază între aproximativ 20 şi 60%; limita inferioară corespunde acidului mort care provine de la rafinarea uleiurilor, iar cea superioară, celui provenit de Ia rafinarea petrolului. Acidul mort rezultat din alchilarea cu acid sulfuric a fracţiunii de butan-butilene conţine 88 ■■-92% acid liber. Prin tratare cu apă, acidul mort se separă (incomplet) în două straturi, stratul superior fiind format din produşi polimerizaţi extraşi prin acţiunea acidului sulfuric şi din materia primă care nu a reacţionat, iar stratul inferior — apa acidă — fiind o soiuţie apoasă de componenţă complexă, conţinînd, între altele, acid sulfuric liber, acizi sul-fonici, etc. Stratul uleios e întrebuinţat drept combustibil, iar stratul inferior se întrebuinţează la punerea în libertate a acizilor naftenici din leşiile naftenice, la regenerarea acidului sulfuric prin concentrare în vid, etc. Uneori, acidul mort e întrebuinţat ca prim acid la rafinarea produselor petroliere, realizîndu-se astfel o economie de acid proaspăt. - Separarea acidului mort la temperaturi (100*-150°) şi presiuni (1 5 at) înalte îmbunătăţeşte separarea, însă nu în măsură satisfăcătoare. -■ O soluţie e constituită de procedeul „Chemico", în care acidul mort se arde în cuptoare speciale, pentru a obţine SO2, care apoi se purifică şi se oxidează Ia SO3 în prezenţa catalitică a pentoxidului de vanadiu (V2O5). Procedeul pare să fie economic numai la productivităţi zilnice mai mari decît 30—50 t. (Termen de rafinărie), V. şi sub Gudroane acide. 7. Âcid-aldehidă. Chim.: Acid organic care conţine în molecula lui una sau mai multe grupări aldehidice situate în diferite poziţii (a, Y, etc.) faţă de gruparea carboxilică. După structura restului hidrocarbonat, după numărul grupărilor alde- hidice şi acide existente, cum şi după pozifia lor, acizii alde-hidici pot fi clasificafi astfel: Acizi aldehidici acizi aldehidici aciclici —> monoaldehido-monoacizi --> monoaldehido-diacizi polialdehido-diacizi polialdehido-poliacizi acizi > aldehidici extranucleari y, etc. acizi actzi —> aldehidici aldehido- ciclici aromatici monoaldehido-monoacizi (a.p.Yr etc.) dialdehido-diacizi ; > aldehidici juxtanucleari acizi aldehidici micşti Deoarece cele două tipuri de grupări funcfionale sînt reunite în aceeaşi moleculă şi interacfionează, iar proprietăfile fizice şi chimice sînt specifice, acizii aldehidici prezintă o reactivitate chimică excepţională. în generai, acizii aldehidici au, de o parte, proprietăfile comune acizilor organici de a da săruri, esteri, amide, etc., iar de altă parte, cele comune aldehidelor, ca formarea acefalilor, oximelor, hidrazonelor, com-binafiilor bisulfitice, etc. Unii acizi-aldehide reacţionează, fie sub forma hidroximetilenică, fie sub forma hidroxialidică; HO—CH = CH ■ •COOH HC—CH—CH • i O------ •CO forma hidroximefiîenica forma hidroxialidică -O ceea ce îi face apţi pentru numeroase reacţii de condensare. Un mare număr de acizi aldehidici prezintă interes ştiinţific excepţional, atît pentru rolul lor biochimic, cît şi pentru prezenţa lor în multe materii prime naturale de origine animală sau vegetală. Dintre aceştia sînf importanţi acidul glioxilic, acizii-uronici şi acizii opianici. . . Acidul glioxilic, HOOC — CH0 + H20 ^ HOOC-CH(OH)2, singurul acid a-aldehidic posibil în seria alifatică, e foarte răs-pîndif în multe fructe crude (agrişe, mere, struguri, etc.). E un lichid siropos, care prin şedere îndelungată (în exsicator cu acid sulfuric), cristalizează cu o moleculă de apă, în prisme incolore, cu p. t. 98°. Nu poate pierde apa de cristalizare, fără ca molecula să se descompună, ceea ce face să i se atribuie formula din dreapta. Soluţiile apoase de acid glioxilic au & = 0,474X10*3 la 25°, deşi prezintă şi reacţii caracteristice aldehidelor, ca formarea combinaţiilor bisulfitice, formarea oglinzii de argint din soluţia amoniacală de azotat de argint, etc. Prin fierberea acidului glioxilic cu hidroxid de potasiu se formează un amestec de acizi glicolic şi oxalic, ceea ce', se explică printr-o oxido-reducere intermoleculară a grupării aldehidice (reacţie Cannizzaro). Industrial se prepara, cu un randament de 90%, prin reducerea electrolitică a acidului oxalic. Acizii uronici, dintre cari cel mai important e acidul glicu-ronic, CHO—(CH —OH)4—COOH, se găsesc în organismul mamiferelor (în sînge şi în urină) conjugaţi cu alcooli, aldehide, cetone, fenoli, etc. (substanţe toxice), sub formă de uronide (substanţe netoxice), în acest mod, organismul animal reuşeşte să facă inofensive numeroase substanţe toxice. Acizii opianici se găsesc sub formă conjugată în taninul Tonga canadensis Can. din care, prin hidroliză şi încălzire cu pofasă alcoolică, Ia 60°, se obţine acidul opianic (C-CH3)2 (4,5) QHs^-COOH (6) CHO (1) De asemenea, se obfin prin oxidarea alcaloidului narcotina, Acidaspis 58 Aciditate hidrolifică cu diverşi agenfi de oxidare. Acizii opianici sînt folosiţi la sinteza unor subsfanfe din clasa alcaloizilor. 1. Acidaspis. Paleont.: Formă planctonică de frilobit micro- pigidian, avînd glabela cu şanţuri longitudinale suplementare. Fiecare segment abdominal poartă cîte două perechi de fepi pleurali subfiri şi foarfe lungi, cari serveau ca organe de plutire. A trăit în Siiurian şi în Devonian. 2. Acidă, stafiune V. sub Stufi- culfură. 3. Acidiflcare, pl. acidificări. Chim.: Sin. Acidulare (v, Acidulare 1). 4. Acidificarea laptelui. Ind. alim.: Fenomenul de transformare a lactozei din lapte Acidaspis. în acid lacfic, datorit recoltării şi păstrării laptelui în condifii necorespunzătoare, cînd se produce infecţiu-nea cu diverse microorganisme cari provoacă această transformare. Daforifă fermentafiei lacfice, aciditatea laptelui creşfe, făcîndu-l să coaguleze. Acest fenomen e folosit în industria produselor lactate dietetice acide (iaurt, lapfe acidofil, chef ir, brînză de vacă, etc.), unde fermentafia lacfică şi acidificarea laptelui sînt provocate prin însămînfarea acestuia cu culturi selecfionate de bacterii lacfice. Aciditatea laptelui se determină prin tifrare cu o solufie alcalină (de obicei hidroxid de sodiu) în prezenfa unui indicator. în fara noastră, aciditatea laptelui se exprima în grade Thcrner (°T), cari reprezintă numărul de centimetri cubi de solufie de NaOH n/10 necesari pentru neutralizarea a 100 cm3 de lapte. Sin. Acrirea laptelui; (impropriu) Acidularea laptelui. 5. Acidimetîie şi Alcalimetrie. Chim.: Totalitatea metodelor volumetrice cari au la bază procese de neutralizare între o bază şi un acid, sau invers şi prin care se determină cantitativ una dintre aceste subsfanfe. Sfîrşitul tifrării e marcat de un indicator, iar produsul final al reaefiei e o sare. în acidimetrie şi în alcalimetrie, canfifăfi le de reactiv înfrebuinfate (în analiză) sînt canfifăfi echivalente necesare pentru atingerea punctului de neutralitate. e. Acidimetru, pl. acidimefre. Chim.: Aparat care serveşte la măsurarea concenfrafiei în ioni de hidrogen a unei solufii. 7. Aciditate. Chim.: Mărime egală cu confinuful în acid dinfr-o subsfanfă (material, etc.), exprimat în fracfiuni de masă (miligrame de hidroxid de sodiu sau de potasiu, penfru un gram din acea substanfă). s. ~ acfuaSă. Chim.: Concentrafia actuală a ionilor de hidrogen; e o mărime prin care se defineşte caracterul acid al unui lichid. 9. ~ cantitativă. Chim. V. Aciditate de fitrare. 10. ~ de fitrare. Chim.: Numărul de echivalenţi ai unei baze, întrebuinfafi la neutralizarea unei solufii acide pînă la punctul de echivalenţă. Valoarea pH-ului la punctul de echi-valenfă depinde de fenomenul de hidroliză a sării formate la neutralizare. în cazul neutralizării acidului acetic cu hidroxid de sodiu, pH = 8,3; în cazul neutralizării acidului acetic cu hidroxid de amoniu, pH = 7,0. — Aciditatea de fitrare e egală cu suma echivalenfilor de bază corespunzători acidităfii actuale şi acidităfii potenfiale. Acizii puternici şi cei slabi au aceeaşi aciditate de fitrare pentru fiecare echivalent gram; se deosebesc unii de alţii prin aciditafile actuale şi potenfiale, cari sînt determinate de disociabilitatea lor. Sin. Aciditate fifrimetrică. 11. ~ liberă. Chim.: Termen comun penfru confinuful procentual de acid gras predominant înfr-o grăsime (pentru majoritatea uleiurilor vegetale, ca acid oleic liber) sau pentru indicele de aciditate (v. Aciditate, indice de ~). Se determină prin tifrare cu o solufie alcoolică de hidroxid de potasiu (v. şi Acizi graşi liberi). 12. ~ pofenjială. Ped.: Sin. Aciditate totală (v. Aciditate totală 2). 13. ~ fifrimetrică. Chim,: Sin. Aciditate de tifrare (v.), 14. ~ totală. 1. Chim.: Aciditatea datorită totalităţii ionilor de hidrogen pe cari un acid îi poate pune în libertate, în timpul neutralizării, pînă la completa lui disociere. 15. ~ totală. 2. Ped.: Aciditatea produsă de totalitatea ionilor H+existenfi în sol,-------atît cei adsorbifi în complexul coloidal, cît şi cei din solufia solului, disociafi sau nedisociafi. Serveşte la evaluarea cantităţii de carbonat de calciu cu care trebuie tratat solul spre a-i neutraliza aciditatea. Se determină titri-mefric, sub formă de aciditate de schimb (v.) sau de aciditate hidrolifică (v.). Sin. Aciditate potenţială. 16. ~ volatilă. Chim.: Aciditatea datorită acizilor antrena-biIi cu vapori de apă. Se determină în special la băuturile alcoolice, prin distilare cu vapori de apă şi titrarea lichidului obfinut cu o solufie n/10 de hidroxid de sodiu. 17. Aciditate, indice de Chim.: Numărul de miligrame de hidroxid de potasiu necesare penfru a neutraliza un gram de substanfă grasă, ca uleiuri vegetale, seu, unt, etc. (rîncezită sau saponificată). Grăsimile naturale sîtn neutre, însă în timpu! conservării sau al prelucrării se formează, prin rîncezire sau saponificare, acizi liberi, adică indicele de aciditate creşte. Aciditatea uleiurilor minerale se exprimă, de asemenea, prin indicele lor de acidifde. în cazul uleiurilor de culoare închisă, aciditatea se determină în balonul Baader, care e un balon Erlenmayer obişnuit, echipat cu un tub de comunicafie, sudat la ambele capete pe peretele exterior. îs. Aciditate de schimb a solului. Ped.: Aciditatea totală a solului, rezultată prin reacfii de schimb între ionii de hidrogen din sol şi ionii de potasiu dintr-o soluţie standard de clorură de potasiu. Se determină amestecînd 100 g de pămînt din orizontul superior al solului cu 250 cm3 de solufie normală de clorură de potasiu şi 1/2 din extras se titrează cu hidroxid de sodiu n/10. Numărul de centimetri cubi de hidroxid de sodiu n/10 cari au servit la fitrare se înmulţeşte cu factorul empiric 3,5 şi se obfine aciditatea totală corespunzînd la 100 g de sol. Cantitatea de carbonat de calciu necesară neutralizării solurilor acide se obfine finînd seamă că 1 cm3 hidroxid de sodiu n/10 corespunde la 3,5X5=17,5 mg de carbonat de calciu pentru 100 g de sol. Dacă se ia greutatea medie a stratului arabil drept 3X108 kg la hectar, rezultă că la 1 cm3 de hidroxid de sodiu n/10 corespund 525 kg de carbonat de calciu. Aciditatea de schimb se manifestă în solurile net acide, cum sînt podzolurile (v. Aciditate hidrolifică, Aciditate totală). 19. Aciditate gastrică. Chim. biol.: Aciditate datorită prezenţei ionilor de hidrogen în sucul gastric uman. Sucul gastric ara ^H-ul între 0,9 şi 1,2, datorită acidului clorhidric secretat de mucoasa stomacală. Deşi s-au emis unele teorii (Maly, Hollander, etc.), mecanismul modului de formare a acidului clorhidric în organism, din clorură de sodiu, nu e încă bine elucidat. Rolul acidului clorhidric e de a împiedica procesele de putrefacţie în stomac, creînd un pH favorabil activităţii enzimelor proteolitice prezente în sucul gastric. Aciditatea totală a sucului gastric reprezintă cantitatea de acid clorhidric liber şi legat şi se determină prin fitrare cu hidroxid de sodiu n/10, în prezenţă de fenolftaleină. Se exprimă prin numărul de centimetri cubi de hidroxid de sodiu n/10 necesari pentru neutralizarea a 100 cm3 de suc gastric. Aciditatea liberă se determină în aceleaşi condiţii, însă în prezenţa unui indicator- cu valoare de virare a exponentului de hidrogen 2,4-4 şi reprezintă numai cantitatea de acid clorhidric liber. Prin diferenţă se calculează cantitatea de acid clorhidric legată de substanţele proteice. 20. Aciditate hidrolifică. Ped.: Aciditate rezultata din schimbul dintre cafionii unei soluţii saline şi ionii H+ din sol. Ea se determină agitînd 100 g de pămînt din orizontul superior al solului Aciditatea pieilor 59 Acidulare cu 250 cm3 dintr-o solufie normală de acetat de sodiu. Se filtrează şi se titrează 125 cm3 din filtrat cu hidroxid de sodiu n/10, în prezenfa fenolftaleinei. Chiar solurile Cu exponentul de hidrogen aproximativ 7 pot manifesta aciditate hidrolifică. Metoda serveşte la determinarea cantităfii de adaus calcaros necesar solurilor acide (v. Aciditate de schimb a solului). 1. Aciditatea pieilor. Ind. piei.: Valoarea exponentului de hidrogen al extrasului apos al unei probe de piele tăbăcită, în mod normal, pieile reaefionează slab acid. Un conţinut^ de acizi organici slabi, în cantităfi moderate, cari pot să provină, de exemplu, din zemurile de tăbăcire vegetală, nu are influenţă dăunătoare. Prezenfa acizilor tari liberi (acid clorhidric, acid sulfuric, acizi sulfonici, acid oxalic), — cari pot să provină, de exemplu, de la o albire necorespunzătoare cu acizi, de la o spălare insuficientă după tratarea cu o cantitate în exces de tananfi sintetici auxiliari pe bază de acizi sulfonici, de la o neutralizare insuficientă a pieilor tăbăcite mineral, — produce însă deteriorarea pieilor în cursul depozitării şi al îmbătrînirii. Deteriorarea pieilor în urma acfiunii acizilor tari liberi se manifestă întîi prin crăparea moale a pieilor cînd sînt îndoite, apoi prin scăderea generală a rezisfenfei şi, în cele din urmă, printr-o descompunere totală a lor ca ţesut organizat. Afară de aceasta, pielea care are un confinut mare în acizi tari, liberi, produce coroziunea metalelor cu cari ajunge în contact, distruge afa şi căptuşeala cu cari sînt confecţionate obiectele de piele, şi provoacă iritafii pe pielea omului şi a animalelor. 2. Acidife. Pefr.: Roci magmatice bogate în bioxid de siliciu (peste 68%), cari confin minerale ca: biotit, feldspat plagioclaz acid, feldspat potasic, cuarf, muscovif, mai rar amfi-boli şi oiroxeni, Rocile caracteristice acestui grup sînt: graniţele, riolitele, porfirele cuarfifere şi keratofirele cuarfifere. 3. Acidizare, pl. acidizari. 1. Chim.: Sin. Acidulare (v. Acidulare 1). 4. Acidizare, pl. acidizări. 2. Expl. pefr.: Injectarea unei solufii de 7—15% acid clorhidric în zona de strat din imediata vecinătate a găurii de sondă, în vederea măririi permeabiiităţii efective a acesteia, reducerii masive a căderii de presiune în strat (care are Ioc în special în imediata apropiere a sondei) şi măririi debitului sondei. Aplicabilitatea metodei e limitată de properjia de minerale solubile în acid ale rocii (carbonaţii, în cantitate prea mică, reduc efectul procedeului, iar în cantitate prea mare consumă acidul în apropierea suprafefei libere a rocii, împiedicînd astfel reaefia cu restul ei), de finefea gra-nulslor medii ale rocii, de confinutul în sulfaţi, de aefiunea corozivă a solufiilor acide mai concentrate asupra utilajului sondei, de presiunile mari de zăcămînt, cari menfin o presiune parfială mare de bioxid de carbon (v. Acfiunii, legea ~ maselor), de fenomenele molecular-superficiale din rocă, de reacfii secundare, etc. Ef3ctuI de sporire a produefiei obfinut prin acidizare e relativ trecător, iar repetarea operafiei dă, în general, rezultate din ce în ce mai slabe. 5. Acidofi!, lapfe Ind. alim.: Produs lactat, dietetic, preparat din lapte de vacă integral sau smîniînit, pasteurizat sau sterilizat, apoi însămînfat cu culturi de Bactsrium acido-philum şi fermentat la 37°. Are culoare albă-gălbuie, consis-tenfă cremoasă, filantă, gust şi miros acru plăcut. Se înfrebuinfează şi în Zootehnie, în alimentafia purceilor* a vifeilor de lapte şi a puilor de găină, penfru a-i feri de disenferie. Laptele acidofiI e întrebuinfat, de asemenea, la prepararea pastei acidofi le, ca produs lactat dietetic şi terapeutic. g. Acidcfiiină- Ind. alim.: Produs asemănător cu laptele acidofil, care se deosebeşte de acesta prin faptul că laptele se însămînfează nu numai cu maia acidofilă, dar şi cu adaus de streptococi lactici şi maia de chefir, separat sau în amestec. După proporfiile maialelor în amestec, se obfin diferite sorturi de acidofilină. 7. Acidsid. Chim.: Sistem coloid ale cărui particule se comportă ca un acid, liberînd ioni de hidrogen în apa care constituie mediul de dispersiune (de ex. argilele coloidale în al căror complex de absorpfie se găsesc şi ioni de hidrogen). 8. Acidei. Farm.: HOOC • CH2' N (^3)3 • CI. Clorhidrat de betaină care se prezintă ca un corp cristalizat, cu un confinut de 23,8% HCI, uşor solubil în apă. în solufii apoase, suferă o hidroliza puternică, punînd în libertate acid clorhidric. Se obfine din leşiile rămase de la dezaharificarea melasei, în care se găseşte sub forma de betaină. Se foloseşte la tratarea dispepsiilor. s. AcidoBiză, reacţie de Chim.: Reaefie în care restul acid dintr-un ester e înlocuit cu restul altui acid; de exemplu: ch3—CGOCH=CH2 + CH3~(CH2)7— CH=CH—(CH2)7—COOH -> acetat de vinii acid oleic CHS—(CHg),—.CH=CH—(CH2>7—COOCH=CH2 -f CH8—COOH. oleat de vinii acid acetic în această reaefie se înfrebuinfează, fie catalizatori slab acizi, fie flucrură de bor, fie săruri de mercur. Cele mai multe dintre consideraţiile generale referitoare la reacfiile de alcooliză sînt valabile şi în cazul reaefiilor de acidoliză. 10. Acidolpepsină. Farm.: Amestec de acidol (clorhidrat de betaină) şi pepsină, folosit pentru a provoca poftă de mîncare şi pentru a uşura digestia. 11. Acidoza, pl. acidoze. Chim. biol.: Starea în care aciditatea sîngelui e crescută, datorită unor turburări de ordin funcţional în organism. Acidoza se caracterizează prin coborîrea exponentului de hidrogen al sîngelui sub 7,35 (cel normal fiind 7,35 — 7,45). Acidoze le organice se daforesc producerii în cantitate mare a unor acizi organici cari nu sînt utilizaţi de organism: Cetoacidoza se datoreşte acizilor cetonici (diabet); lactoacidoza e provocată de acidul lactic (oboseală musculară). Acidoze minerale: Acidoza gazoasă, datorită creşterii cantităfii de bioxid de carbon în sînge (nefrite grave); fosfoacidoza, datorită fos-fafilcr minerali şi esferilor fosforici (boli de rinichi). Acidoza se determină prin măsurarea cu ionometrul a pH-ului sangvin direct în venă, acul de seringă fiind unul dintre electrozi. 12. Acidulare, pl. acidulări. 1. Chim.: Operafia de adăugare a unui acid într-o solufie sau într-un lichid, în vederea măririi exponentului de hidrogen. — Sin. Acidificare, Acidizare. 13. Acidulare. 2. Ind. fexf.: Tratarea materialelor textile cu solufii diluate de acid sulfuric, clcrhidric, acetic, etc., în cursul operafiilor de finisare. La mercerizare, după tratarea firelor şi a fesăturilor de bumbac cu sodă caustică, acidularea asigură îndepărtarea completă a alcaliilor şi regenerarea celulozei. La albire, acidularea ajută la solubilizarea şi îndepărtarea impurităţilor de pe ţesăturile celulozice, după operaţia de fierbere sau după cea de clorare. La vopsirea cu coloranţi de cadă, acidularea, executată de obicei cu acid sulfuric şi în faza finală a oxidării leucoderi-vatului colorantului de pe fibre, asigură neutralizarea alcaliilor şi desăvîrşirea oxidării. La carbonizarea lînii, acidularea se face cu soluţii de acid sulfuric de circa 4—5° Be, urmată de centrifugare şi de uscare la 105°, în scopul îndepărtării impurităţilor celulozice (scaieţi, paie sau fire şi fibre), prin transformarea acestora în hidro-celuloze fărîmicioase, cari se îndepărtează prin scuturare. Acidulat, maşina de ~ şi de spălat fire 60 Acilare Q Maşină de acidulai şide spălatfire. 1) cilindri mofori; 2) cadă cu apă acidulată sau cu apă calda; 3) scul. 1. Acidulat, maşină de ~ şi de spălat fire. Ind. text.: Maşină folosită la completarea tratamentului de mercerizare a firelor, neutralizînd hidratul de sodiu cu acid clorhidric diluat şi spălînd sculurile. Maşina cuprinde o cadă cu apă acidulată sau cu apă simplă (după cum se foloseşte, pentru acidulare, respectiv pentru spălare), în care se afundă sculurile, fiind susţinute vertical de cilindrii motori situati deasupra căzii, cărora le corespund tot atîţi cilindri antrenaţi prin fricfiune de sculurile de fire şi aşezaţi, în cadă, aproape de fund (v. fig.); prin rotirea cilindrilor f, scuturile trec prin soluţia de acidulare. Apoi sînt tratate în mod asemănător, cu apă simplă, pentru spălarea urmelor de acid. 2. Acilare, pl. acilări. Chim.: Operafie prin care se introduce restul aciI R —CO — (restul unui acid carboxilic) în molecula unui compus organic. Prin extensiune, se foloseşte aceeaşi numire pentru reacfiile prin cari se introduc în moleculă grupări sul-fonil R —$02 — (restul unui acid sulfonic, de obicei aromatic). De cele mai multe ori, acilarea se face prin subsfitufia unui atom de hidrogen legat, fie de oxigen (ca în alcooli, enoli sau fenoli), fie de azot (ca în amoniac, amine primare şi secundare), fie de carbon (hidrocarburi), cu ajutorul unui agent de acilare (acid carboxilic, anhidridă sau clorură acidă). în unele cazuri, se poate introduce însă gruparea aciI şi printr-o reacţie de adiţie, care poate fi formulată ca reacţie de acilare: ROH + R'COOH -> R'C00R + H20 R0H + (R'C0)20 -> R'COOR + RCOOH ROH + R'COCI -> R'COOR+HCI de unde rezultă că prin acilarea derivaţilor hidroxilafi se obfin esteri (v. Esterificare). Introducerea grupării sulfonil se face cu ajutorul sulfoclo-ruriior, obfinîndu-se, în cazul alcoolilor, esteri ai acizilor sulfonici: R—0H + R'S02CI -> Rr—SO3R+HCI. suHoclorură Amoniacul şi aminele pot fi acilate cu aceiaşi agenţi de acilare, obfinîndu-se amide; de exemplu: R—NH2 + (R'C0)20 anhidrida acidă R—NH—COR1 + R'COOH; cu sulfocloruri se obfin sulfamide: RNH2 + CI02S—R’ -> R—NH02S—R' + HCI. suHoclorură După natura restului acil introdus, reacfiile de acilare pot fi numite reacfii de: formilare (introducerea grupării formil HCO —), acetilare (introducerea grupării acetil CH3 —CO —), benzoilare (introducerea grupării benzoil CeHg —CO—), etc. Acetilarea se poate face şi cu cetenă: CH2-C = 0, printr-o reacţie de adiţie: R0H + CH2 = C = 0~>R0C0-CH3. Acilarea hidrocarburilor (saturate, olefinice şi aromatice) cu cloruri acide în prezenţă de clorură de aluminiu (reacţia Friedel-Craffs) conduce (cu randamente variabile) la cetone: CH3— ch2— CH2—CH2- n-pentan -CH3 + CH3—COCI clorură de acetil AICI3 -> ch3—ch2—ch2—ch—co—CHS+HCI CHg 3-metil-2-hexanonă h2 c h2c/ ch2 I I h2c XHo c h2 ciclohexan '+ch3— coci AICIs clorură de acetil ch2 h£c/ xch-coch3 > 1 1 H2c--------CH-CHa 1 -aceti i-2-metilciclo- + HCI acilare şi isomerizare pentan AICI» -HCI ch2=ch2+ch3 - CH2 - CpCi etilenă clorură de propionil -> [CH3-CH2-CO-CH2-CH2CI] instabil -> CH3-CH2-CO-CH = CH2 etilvinilcetonă C6H6 + CHS—COCI C6H5COCH3 + HCI benzen clorură de acetil acetotenonă Pentru reacţia de acilare a alcoolilor se întrebuinţează, ca . agent de acilare, de cele mai multe ori, acizii, aceştia fiind cei mai uşor accesibili. Fenolii se acilează cu anhidride acide (uneori în prezenţa piridinei) sau, mai rar, prin tratarea fenolaţilor alcalini cu cloruri acide. Grupările aminice se acilează (industrial), fie cu acizi, fie cu anhidride acide şi, uneori, cu cloruri acide. Acetilarea lor se poate face, de asemenea, cu cetenă. Reacţiile de acilare a alcoolilor şi a aminelor cu acizi sau cu anhidride acide au loc, în general, prin încălzirea reactanfi-lor la temperaturi sub punctul de fierbere al componentei celei mai volatile. Formilarea se face cu acid formic şi se produce, uneori, în condifii mai blînde decîf acetilarea (formilarea aminelor, a celulozei). Introducerea alfor resturi acil avînd mai multe grupări funcfionale în moleculă se poate face, în cazul aminelor, prin încălzirea directă cu acizii. Se obţine astfel, din acid oxalic şi anilină, oxanilidă: 2 C6H5NH2-hHOOC - COOH»C6H5NHCO - CONHC6H5 + 2 H20. Acilarea combinafiilor tautomere permite, în unele cazuri, obţinerea acil-derivafilor celor două forme,— de exemplu derivaţi acilaţi ai formelor enolică şi cefonică,— ale esferului acetil-acefic: [CH3—CO —CH —COOC2Hg]Na -f- CiCO —CH3 sarea de sodiu a esterului acetilacetic clorură de acetil COCH3 OH CH3-CO-CH-COOC2H5 + NaCI ester diacetilacet.'c OCOCH3 j piridină ] CH3-C=CH'COOC2H5+CICOCH3-------------->CHS— C = CH—COOC2H5 ester enol-acetilacetic ester o-acetil acetilacetic în locul grupării acil e mai avantajoasă, uneori, introducerea grupării sulfonil, în special în cazul aminelor. Se întrebuinţează, în acest scop, clorura acidului parafoluensulfonic, obţinută în cantităţi mari ca subprodus la fabricarea zaharinei. Sulfamidele astfel obţinute permit (spre deosebire de amide) separarea aminelor primare de cele secundare, datorită solubilifăţii în hidroxid de sodiu a sulfamidei primare. Acilarea hidrocarburilor parafinice, cicloparafinice şi olefinice cu cloruri acide în prezenţă de clorură de aluminiu şi formarea cetonelor se produce, de cele mai multe ori, cu randamente mici. Acilarea hidrocarburilor aromatice se poate Âcîli 61 Acizi graşi reali23 însă cu randamente mari (80’*-98%) şi e aplicată pe scară industrială pentru sinteza unor cetone ca, de exemplu: acetofenona, propiofenona, benzofenona, stearofenona, clor-acetofenona, etc., întrebuintîndu-se fie cloruri acide, fie anhidride acide, fie acizi carboxilici. Acilarea hidrocarburilor aromatice cu clorura acidului formic CICHO (CO-f HCI), în prezenta clorurii de* aluminiu (se formează, probabil, compusul de aditie HCIOAICI3), conduce la aldehide: aici8 C6H6-f CO + HCI---------- C6H5-CH = 0 + HC! + AICI3. Acilarea hidrocarburilor aromatice cu anhidridă ftalică permite prepararea de cetoacizi aromatici, cari pot fi transformaţi uşor, prin deshidratare, în antrachinone şi, de aceea, e folosită frecvent în industrie. Reacfiile de acilare sînt aplicate industrial la fabricarea esteri lor, a amidelor sau a cetonelor, ori la protecţia unei grupări funcfionale reactive (amină, hidroxil) în cursul efectuării unei alte reacţii asupra restului moleculei (oxidarer nitrare). 1. Acîii, sing. acil. Chim.: Resturile acide monovalente provenite prin îndepărtarea unui hidroxil din molecula acizilor organici din seria alifatică. 2. Âcioaie. Ind. făr.: Nume popular pentru aliajele de cupru cu cositor sau cu zinc întrebuinţate la turnarea clopotelor, a sfeşnicelor, vaselor, etc. sau la acoperirea caselor. 3. Acizi graşi. 1. Chim.: Acizii aciclici monobazici saturafi (Termen impropriu). 4. Acizi graşi. 2. Chim., Ind. alim.: Acizii din materiile grase saturate (unele cleiuri şi grăsimi vegetale sau animale). De obicei, în natură se găsesc numai acizi monobazici aciclici cu catenă normală şî cu număr par de atomi de carbon. Fac excepfie: acidul de chaulmoogra şi de hidnocarpus (acizi din uleiul de hidnocarpus), ambii acizi ciclici, acidul isovalerianic din grăsimea unor animale marine (cu catenă ramificată şi cu număr impar de atomi de carbon), unii acizi bibazici din ceara de Japonia, cum şi o serie de acizi superiori monobazici, saturafi, alifatici, din unele ceruri cu compozifie probabilă C27H54O2 (carboceric), C27H58O2 (montanic), C31H62O2 (me-lisic), etc. . în acizii graşi de sinteză sau în grăsimile naturale degradate (rîncezite, hidrolizate, oxidate, etc.) apar frecvent acizi bibazici cu număr impar de atomi de carbon, cum şi acizi-aldehide, acizi-cetone sau acizi-alcooli (oxiacizi). Acizii graşi pot fi clasificafi, după structura lor, în: acizi graşi saturafi monobazici, acizi graşi saturafi bibazici, acizi graşi nesaturafi cu o dublă legătură, cu două duble legături, cu trei duble legături, acizi graşi cu mai mult decît trei duble legături (poli-nesaturafi) în moleculă, oxiacizi saturaţi şi nesaturaţi, cum şi acizi graşi saturaţi, pe a căror catenă se află un ciclu cu cinci atomi de carbon.— Acizii graşi saturaţi monobazici corespund formulei CwH2w02, în cari sînt cuprinşi acizii de Ia acidul formic (HCOOH) Ia acidul gedaic (C34H68O22); în grăsimile naturale lipsesc cei cu număr impar de atomi de carbon şi primii trei termeni ai seriei. Cei mai răspîndiţi sînt acidul palmitic, Ci6H3202, şi stearic, C18H36O2, urmaţi de acidul lauric, Q2H24O2, şi de acidul miristic, C14H28O2. Acizii graşi saturaţi bibazici corespund formulei CwH2/j(COOH)2, sînt foarte rar întîlniţi în natură (în natură se găseşte acidul japonie, C20H40 (COOH)2, şi apar mai frecvent la rîncezirea sau la oxidarea grăsimilor (ex. acidul azelaic). — Acizii graşi nesaturaţi: Unii acizi au o dublă legătură (seria acidului oleic) corespunzînd formulei CnH2^_202 şi care ‘prezintă atît isomerie de poziţie (poziţia grupei ^C = C^ ), cît şi stereoisomerie geometrică (cis-trans-, forma trans fiind numită, în cazul acizilor graşi, şi elaidinică). Reprezentanţi mai importanţi sînt: acidul oleic (forma cis), acidul elaidinic (forma trans), acidul erucic. Acidul oleic se găseşte în aproape toate grăsimile naturale.— Alţi acizi au două duble legături în moleculă, corespunzînd formulei CJ^-^CV Singurul reprezentant din grăsimile naturale e acidul linoleic: ^9-10'12-13 octadeca-dienic. Aceştia pot prezenta aceleaşi tipuri de isomerie ca şi acizii din seria acidului oleic, dar nu au fost întîlnite în natură.— Se cunosc şi acizi cu trei duble legături, corespunzînd formulei CwH2w_e02, dintre cari mai importanţi sînt acidul octadecatrienic, reprezentant al clasei şi caracteristic uleiurilor sicative; se găseşte în natură sub forma a trei isomeri (de poziţie): acidul A6’7,9’10,12,13 octadecatrienic, cu răspîndire rară; acidul ^9:10'12-13>15-16 octadecatrienic (acidul linolenic), care reprezintă 25•■■40% din totalul acizilor graşi din uleiul de in, acidul A9,10,11:12,13:14 octadecatrienic (acidul oleostearic), re-prezentînd circa 80% din totalul acizilor graşi din uleiul de tung (uleiul de lemn chinezesc), şi în care dublele legături sînt în poziţie conjugată. — Acizii polinesaturaţi (cu mai mult decît trei duble legături) se găsesc în grăsimile animalelor marine şi ale peştilor, cărora le conferă mirosul caracteristic; se oxidează şi se polimerizează cu uşurinţă. Mai cunoscuţi sînt acidul clupanodonic, C22H34O2, şi acidul arahidonic, C20H32O21 cu structura probabilă CH3.(CH2)• (CH = CH • CH2)3• CH = CH . (CH2)3 • COOH, acid cu nică aefiune de vitamină F.— Acizii graşi cu o triplă legătură sînf putîn răspîndiţi în natură; singurul reprezentant e acidul A6’7 octadecinic (acidul taririnic, C18H32O2, care constituie 20—90% din totalul acizilor graşi din uleiul unor plante din America Centrală (specia Picramnia).— Oxiacizii nesaturafi au un singur reprezentant îrv natură — acidul ricinoleic C18H34O3 (forma cis) cu formula: CH3(CH2)5—CH—CH2—CH = CH (CH2)7 * COOH, I OH care reprezintă circa 80% din acizii uleiului de ricin. Poate prezenta isomeria cis-trans. Prin tratamente oxidative, provocate sau naturale, din acizii graşi naturali se pot obfine oxiacizi saturafi şi nesaturafi. . Acizii graşi ciclici se găsesc în uleiurile unor plante (hyd-nocarpus) a căror catenă e legată de un ciclu de cinci atomi de carbon. Exemple: acidul hidnocarpic, Ci6H2802, din uleiul de chaulmoogra H H C = C | yCH'—(CH2)i0* COOH c—c h2 h2 şi acidul de chaulmoogra, Ci8H3202,t H H C = C | )CH-(CH2)i2-COOH C—C h2 h2 din Oncola echinata şi Hydnocarpus alcaiae. Acizii graşi naturali ciclici au proprietăfi terapeutice (în tratamentul leprei). Acizii graşi (din uleiuri şi grăsimi) au, la temperalura camerei, greutatea specifică mai mică decît 1, cu o variaţie medie de 0,0007/°C. La acelaşi număr de atomi de carbon, greutatea specifică a acizilor nesaturafi e mai mare decît a celor saturafi. Gruparea hidroxil (oxiacizi) măreşte greutatea specifică. Solu-bilitatea în apă scade cu creşterea greutăfii moleculare, —- la Acizî graşi 62 Acizi graşi acizii cu mai mult decît doisprezece atomi de carbon fiind practic nulă. Sînt solubili în jsolvenfi crganici obişnuifi (eter etilic, eter de petrol, cloroform, sulfură de carbon, benzen, acetonă, benzină), cu excepfia oxiacizi lor, cari au solufci litate parfială. Sînt solubili în alcool amilic şi în hexalină, iar în alcool etilic, în funefiune de greutatea moleculară, de structură, sub presiune în autoclave, scindarea grăsimilor prin hidroliza cu acid sulfuric (procedeul acidifierii), scinderea grăsimilor după procedeul Twitchell şi scindarea grăsimilor prin fermenfi. în procedeul scindării sub presiune, aşa-numitul procedeu al autoclavării, uleiurile sau grăsimile, purificate în prealabil, sînt amestecate cu apă şi cu mici cantităfi (~ 0,6%) de oxizi de zinc, de calciu sau de magneziu şi sînt încălzita sub presiune în instalafii de autoclavare construite în mod special, cum e cea din tig. /. Pentru 2500 kg de grăsime se adaugă 1000 I de apă şi 12 kg de oxid de zinc, şi se încălzeşte timp de 6--8 h sub presiunea de 6 — 8 ata. După răcire, grăsimea scindată e tratată cu acid sulfuric pentru descompunerea săpunurilor de zinc, iar apa e trimisă în secţiunea de deglicerinare. După spălarea acizilor, cînd se obfine un randament de 90 — 92% fafă de materia brută, acizii graşi tehnici sînt distilafi pentru a obfine un produs de culoare deschisă. Reaefia de scindare e o reaefie endo-termă, iar căldura de reaefie absorbită, la presiune constantă, I. Instalafie de scindarea grăsimilor sub presiune. 1), 4), 14) şi 22) rezervoare de grăsimi; 2), 9), 12) şi 17) pompă; 3) purificatori; 5) auioclavă; 6) vas pentru suflare; 7)decantor; 8)prepurificarea apelor glice-rinoasej 10) şi 13) filtru; 11) purificarea apelor glicerinoase; 15) vaponzor cu vid; 16) rezervor de glicerină; Î8) condensator; Î9) apă de răcire; 20) rezervor de acid sulfuric; 21) vas de descompunere. etc. Acizii saturafi sînt fluizi la temperatura camerei, pînă la Cg (caprilic), restul fiind solizi sau de consistenfa cerii. Acizii nesaturafi sînt fluizi, cu excepfia acizilor erucic şi elaidinic. Punctul de topire creşte cu greutatea moleculară; prezintă dife-renfe între punctul de topire şi cel de solidificare, din cauza polimorfismului. Termenii inferiori (pînă la C10 —caprinic)pot fi distilafi la presiune normală, eventual prin antrenare cu vapori saturafi (100°). Termenii superiori distilă numai la presiune joasă şi la antrenarea cu vapori (s'upraîncălzifi). Căldura latentă de evaporare creşte cu greutatea moleculară. Acizii nesaturafi au viscozitate mai mică decît cei saturafi corespunzători; gruparea oxidril măreşte viscozitatea. Indicele de refracfie e mai mare la acizii nesaturafi decît Ia cei saturafi corespunzători; conjugarea dublelor legături măreşte şi mai mult indicele de refracfie. Variafia indicelui de refracfie cu temperatura e de ± 0,000 4 unităfi/°C. Pentru obfinerea acizilor graşi tehnici, în industria grăsimilor se folosesc următoarele procedee: scindarea grăsimilor = + 18 kcal/mol. Ea se produce după legea acfiunii maselor: (g^cer‘nă)X(add gras)^ (gliceridă)X(apă) K fiind constantă la o anumită temperatură şi la o anumită presiune. Vitesa de reaefie e mică în absenfa catalizatorilor şi la temperatură joasă. în procedeul acidifierii, grăsimile sînt încălzite cu 3—5% acid sul'uric concentrat în absenta apei; apoi sînt emulsionate cu abur sau sînt amestecate cu apă (în care caz autoclava trebuie să fie echipată cu agitator) şi fierte pînă la scindarea grăsimii. Formarea emulsiilor, prin introducerea aburului sau prin amestecul cu apă, cu un grad de dispersiune înalt, permite obfinerea unor vitese mari de reaefie. Acizii graşi brufi obfinufi prin acest procedeu au culoare neagră şî pentru comercializarea lor e nevoie de distilare în vid. Procedeul Twitchell sau procedeul cu „contacte" e analog cu cel al "acidifierii", cu deosebirea că în Ioc de acid sulfuric Acizî graşi de rafinare 63 Acizi graşi sintetici se folosesc reactivi numifi „contacte", cari sînt, de fapt, acizi sulfonici prepara}i în acest scop sau obfinuţi în indusiria petrolului. Operafiile procedeului sînt efectuate în instalaţii speciale, cum e cea din fig. II. După tipul grăsimii, se folosesc 0,25 — 2% contact acid şi aproximativ 20-50% apă, operaţia de fierbere durînd în total Hore, cînd se obţine un randament de 96,5%. II. Instalaţie de scindai grăsimi, tip Twiichell. J) vas de prepurificare; 2) vas de scindare; 3) rezervor de acid; A) rezervor de acizi graşi; 5) rezervor de glicerina; 6) rezervor de ape glicerinoase; 7) recipient pentru condensarea apei; 8) rezervor de acid sulfuric; 9) separator de grăsimi; 10) rezervor de grăsimi;I î) pompă pentru grăsimi; 12) pompă pentru ape glicerinoase. Scindarea fermentativă a grăsimilor se face cu lipază extrasă din seminţele de ricin în prezenţa apei (35%) şi la temperatura de 25 — 35°, în instalaţii speciale, cum e cea din fig. III. III. Instalafie pentru scindatul fermeniativ al grăsimilor, f) vas pentru scindarea grăsimilor; 2) rezervor de apă; 3) intrarea aburului; 41 ieşirea aburului; 5) compresor; 6) rezervor-tampon; 7) feavă peniru suflat aer; 8) recipient pentru straiul mediu; 9) recipient pentru glicerină; 10) recipient pentru acizi graşi. Cantitatea de ferment adăugat variază cu indicele de saponificare al grăsimii între 5 şi 8% şi operaţia durează 48 de ore, cînd 90% din grăsime sînt scindate. Din cauza temperaturii joase la care se lucrează în acest procedeu, acizii obţinuţi au culoare deschisă şi pot fi folosiţi în multe industrii fără să mai fie distilaţi. Prin procedeele de scindare hidrolifică a grăsimilor se obţine un amestec de acizi solizi şi lichizi. Produsul solid obfinut în cazul scindării seului, numit „stearină", e un amestec de acid sfearic şi acid palmific; el se obţine prin presarea la rece a acizilor bruţi. Produsul lichid se numeşte „oleină" şi e constituit în cea mai mare parte din acid oleic. Stearina e întrebuinţată la fabricarea lumînărilor şi a săpunurilor de calitate superioară, iar oleina, sub forma unor derivaţi, în industria textilă. 1. ~ graşi de rafinare. Ind. alim.: Termen comercial pentru amestecul de acizi graşi liberi şi ulei neutru (impurificat cu proporţii variabile de coloranţi, fosfatide, proteine, urme de săpun, apă), rezultat prin descompunerea cu acizi minerali (acid sulfuric) a săpunurilor de rafinare (soap-stock), urmată de decantare şi, eventual, de evaporarea apei. Conţinutul lor în acizi graşi liberi e o indicaţie asupra modului cum s-a făcut rafinarea uleiului respectiv (separarea soap-stock-ului). Fiind întrebuinţaţi ca materie primă în industria săpunului şi a unsorilor consistente, acizii graşi de rafinare sînt consideraţi uleiuri tehnice. 2. ~ graşi liberi. Ind. alim,: Acizii graşi necombinaţi (în stare liberă) din uleiurile şi din grăsimile animale şi vegetale. Se găsesc în proporţii mici (de la cîteva zecimi de procent la cîteva procente) în toate uleiurile şi grăsimile şi, în proporţii mari (de la cîteva procente la zeci de procente), în uleiurile şi grăsimile rău sau mult timp depozitate, ori cari provin din materii prime alterate. Uleiurile comestibile confin proporţii mici de acizi graşi liberi, iar uleiul comestibil (nerafinat) filtrat confine maximum 1 %. Conţinutul în acizi graşi se determină prin titrare din solufii de alcool şi benzen, etc., cu soluţii alcoolice sau apoase de hidrat de potasiu, de normalitate adecvată (n/10 sau n/2), în prezenţă de fenolftaleină sau „alcali-biau". Se exprimă în procente de acizi graşi liberi, calculaţi ca acid gras predominant în grăsimea respectivă (pentru uleiurile indigene ca acid oleic) sau ca indice de aciditate, calculat ca miligrame de hidrat de potasiu necesar pentru neutralizarea a 1 g de grăsime (v. Aciditate liberă). Dacă nu depăşesc iniţial o anumită proporţie, se elimină în mare parte din uleiurile destinate scopurilor comestibile prin neutralizare cu soluţii alcaline, esterificare sau distilare (eventual prin combinarea lor). Din grăsimile degradate, cu aciditate foarte mare, se separă prin distilare fracţionată (eventual după deglicerinare prealabilă) şi, după numărul de atomi de carbon, sînt întrebuinţaţi în industria coloranţilor, a săpunurilor, a detergenţilor, etc. 3. ~ graşi oxidafi. Ind. alim.: Acizii graşi insolubili în eter de petrol, constituiţi în cea mai mare parte din oxiacizi. Conţinutul procentual în acizi graşi oxidaţi dă indicaţii asupra degradărilor suferite de uleiuri şi grăsimi, cum şi asupra desfăşurări proceselor de polimerizare oxidaiivă. Pentru determinare, se saponifică materia grasă cu hidroxid de potasiu în solufie alcoolică şi se descompune săpunul rezultat cu acizi minerali (acid clorhidric). Se tratează amestecul de acizi graşi rezultaţi cu eter de petrol, care nu disolvă acizii oxidaţi. Se separă straturile şi se spală pe filtru cu eter de petrol. Se extrag acizii graşi oxidaţi din pîlnia de separare şi din filtru, cu alcool-cloroform (1:1); se evaporă solventul şi se usucă acizii oxidaţi, la etuvă, la 105°: % acizi oxidaţi = ——- - -100, Gr unde G (g) e greutatea balonului împreună cu acizii oxidafi; G\ (g) e greutatea balonului gol; G (g) e greutatea probei luate în analiză. Două determinări nu trebuie să difere cu mai mult decît ±0,3%. 4. ~ graşi sinfefici. Ind. chim.: Acizii carboxilici obţinuţi prin oxidarea industrială a parafinei cu ajutorul aerului, în prezenfa unor catalizatori (stearat de zinc, stearat de mangan, naftenat.de mangan, permanganat de potasiu, etc.). Acizi graşi sintetici 64 Acizi graşi sintetici La oxidarea în fază lichidă, cu aer, a parafinelor superioare (cu formula generală Cn H2n-{-2f în care n e cuprins între 20 şi 35) se formează, ca produşi principali ai reaefiei, acizi graşi cu formula generală CwH2n02, în care n are valori cuprinse între 1 şi 28. Importantă industrială din ce în ce mai mare prezintă fracţiunea de acizi pentru care n are valori cuprinse între 10 şi 20, deoarece aceştia înlocuiesc grăsimile animale şi vegetale comestibile, atît la fabricarea săpunului şi a detergenfilor, cît şi la fabricarea unor grăsimi sintetice, Afară de acizi graşi se formează oxiacizi şi cetoacizi, esteri, lactone, cum şi unele substanţe nesaponificabile: alcooli superiori, cetoiae superioare şi parafină neoxidată. Procentul de produşi secundari creşte cu gradul de transformare; de aceea se preferă să se lucreze cu transformări în jurul a 50%. Amestecul brut obfinut are, după condifii le de lucru, un indice de aciditate între 60 şi 100 mg KOH/g şi unul de saponificare între 100 şi 200 mg KOH/g. Condifiile de lucru variază între limite largi. în general, se lucrează la presiunea ordinară, dar se cunosc şi procedee în cari se poate lucra la presiuni pînă la 20 at, cu aer sau cu oxigen, la temperaturi cuprinse între 100 şi 250° (mai des între 100 şi 130°); timpul de oxidare oscilează între 15 şi 30 de ore, putînd fi scurtat prin ridicarea presiunii de lucru. După cercetări cinetice recente, în reaefia de oxidare a hidrocarburilor parafinice, în fază lichidă, penfru domeniul 100*** 130°, — calitatea produsului final de oxidare depinde de calitatea produsului iniţial supus oxidării; randamentul în acizii produsului final de oxidare depinde de timpul şi de temperatura de lucru; vitesa de reaefie depinde de temperatura de reaefie; raportul dintre vifesele de reaefie Viqq0: Vn5°: V1350 e 1:2,9:4,4; raportul dintre vitesa de oxidare a hidrocarburilor parafinice şi vitesa de oxidare a acizilor formafi e 1:2,7:5. Reaefiei de oxidare a hidrocarburilor parafinice superioare în fază lichidă i se atribuie un mecanism de reacfii în lanf, la care participă radicali liberi, formafi prin descompunerea hidroperoxizilor rezultafi în prima fază. în cercetări mai vechi se admitea că la oxidarea hidrocarburilor parafinice cu aer se formează, ca produşi principali ai reaefiei, acizi graşi avînd în medie aproximativ jumătate din numărul de atomi de carbon ai parafinei inifiale. Rezultă că, Ia oxidarea în fază lichidă, atacul moleculei de hidrocarbură se face în mare parte către mijlocul catenei. în acelaşi timp, se constată însă că se formează fracfiuni mai mici de acizi inferiori, de apă de reaefie, cum şi unele produse secundare, cum sînf: oxiacizi, Lactone, esteri, cetone, etc., prin oxidarea degradativă înaintată a materialului oxidat. în acest caz se admite că oxidarea se produce întîi prin adifia oxigenului la moleculele hidrocarburilor, cu formarea peroxizilor în concentrafia de » 1:10~5. Reaefia continuă printr-un lanf de reacfii, Ia care participă radicali liberi rezultafi prin descompunerea peroxizilor, cari frec în aldehide, alcooli, etc. şi cari, în urma oxidării ulterioare, se transformă în acizi graşi. Cercetări recente au condus la concluzia că degradarea oxidativă a hidrocarburilor parafinice se produce după o distri-bufie statistică în lungul catenei; din hidrocarburi normale, de exemplu cu 18 sau cu 17 atomi de carbon, se formează întîi acizi normali cu 18 sau cu 17 atomi de carbon, ceea ce înseamnă că atacul oxigenului se produce chiar ia capătul lanfului; acizii graşi obfinufi sînt oxidafi mai departe în acizi inferiori, prin atacul grupării mefilenice din pozifia (3. Prin aceasta se formează în special acizi (3-cefonici şi derivafii lor. Spectrul acizilor graşi formafi arată că sînt de aceeaşi lungime ca şi hidrocarburile inifiale, fiind construifi nesimefric. Se formează parfial la oxidare, parfial la scindarea alcalină a produsului brut oxidat, cînd se scindează acizii cetonici primari şi produsele lor derivate, pierzîndu-se din moleculă 1*-2 atomi de carbon. Aceasta e explicafia aparifiei unei cifre de esferi-ficare în oxidatele de parafină. Degradarea oxidativă a hidrocarburilor parafinice, formarea acizilor graşi şi degradarea mai departe a acizilor graşi, cu formarea produselor secundare, se produce Ia pufin fimpdupă începerea reaefiei cu o suficientă consfanfă a vifesei. Pe baza acestor concluzii se admite următorul mecanism de rea'cfie, reprezentat prin două reacfii principale posibile şi prin patru reacfii secundare; Reaefia principală 1: H R • (CH2)2 • CH3 + jo—Ol R • (CH2)2 • CH-H20 ţ ..... . j l O H Hidroperoxid-1 -» H20 + R • (CH2)2 • CHO 0x!elare -> R • (CH2)2 • COOH Aldehidă-1 Acid cu acelaşi număr de C în moleculă ca şi hidrocarbura Reaefia principală 2 : R • CH2 • CH2 • CH3 + 16—6! ~> R • CH • CH2 ■ CH3-H2O. -> î 1 r......! l 1 O H Hidroperoxid-3 n ., H H20 + R • CO • CH2 • CH3 -™U.r . C ■ C • CH3 » Cetonă 3 H I O O 1 O H ~> R • CHO -b CH3 • COOH I Oxida, e l R■COOH Acid cu doi atomi de carbon mai puţin în moleculă Mecanismul propus e dedus din cercetări făcute pe hidrocarburi individuale cu 15---30 de atomi de carbon în moleculă. Oxigenul atacă în principal pozifia 1 (Ia gruparea metil) şi pozifia 3 (Ia gruparea metiien), atacul pozifiei 2 fiind imposibil. Pozifiile 4 şi 5 sînt atacate în cantităfi mici şi cu o anumită probabilitate; s-a constatat că oxigenul nu mai poate ataca celelalte pozifii. Hidroxizii primari formafi se descompun în aldehide cu acelaşi număr de atomi de carbon ca şi hidrocarbura, sau în p-cefone, cari sînt oxidate mai departe în acizi. Aceştia sînf oxidafi, apoi, repede, printr-un sistem de reacfii de ramificare, formîndu-se ca produs principal acizii cetonici (de aici existenfa cifrei de esterificare în acizii brufi) şi produse de degradare, ca: CH3 — COOH, HCOOH, CO, C02, H2Of etc. Parafina întrebuinţată (parafina din fifei, din cărbune, gatsch-ul de ia înstalatia Fischer-Tropsch, cu p. f. 320*'450° la 760 mm col. Hg) e constituită în principal din amestecuri naturale sau sintetice, de hidrocarburi parafinice normale şi isoparafinice, cum şi din cantităfi mici de cicloparafine (în anumite cazuri). E necesar ca aceste materiale să nu confină hidrocarburi aromatice, cari, prin oxidare, dau răşini ce împiedică dezvoltarea reaefiei. De asemenea, trebuie să se îndepărteze urmele de fenoli (din parafinele din cărbune) şi compuşii cu sulf, deoarece otrăvesc catalizatorii. Se recomandă, în general, o parafină cu densitate cît mai mică şi cu punctul de topire cît mai înalt, deşi s-au întrebuinfat cu succes şi parafine cu puncte de topire. Acizi graşi totali 65 Aclimatare joase şi, foarte recent, parafine lichide sintetice cu 10--20 de atomi de carbon, cari au dat bune randamente în acizi cu Cier *020- Oxidarea se realizează în instalafii echipate cu coloane metalice antiacide (de ofel inoxidabil, aluminiu de 99,9%) pe |a fundul cărora barbotează aerul fin divizat prin plăci poroase de ceramică sau prin ajutaje speciale. Reaefia fiind puternic exotermă, coloanele de oxidare sînt echipate cu serpentine de răcire. Oxidarea e întreruptă cînd aproximativ o treime din parafină a fost transformată în acizi/ ceea ce se cunoaşte după valoarea indicelui de aciditate şi a celui de saponificare. Separarea acizilor formafi din masa de produse oxidate se face relativ greu. Sînt folosite, în acest scop, mai multe procedee. în instalafiile mari, unul dintre procedeele folosite cel mai mult e următorul: Se extrag întîi cu apă caldă acizii inferiori (acizii formic, acetic, propionic), apoi se sapo-nifică produsul brut, oxidat, în autoclave cu mers continuu, cu alcalii, sub presiune, la 150°. Se separă o fracfiune de material nesaponificabil, — fraefiunea superioară care se reciclează,— rămînînd în stratul inferior o solufie apoasă de săpunuri. Acsasta mai confine material nesaponificabil (~20%), dar prin încălzirea ei la 300-*350° şi la 80—120 at într-un cuptor tubuiar, urmată de detentă la ieşirea din cuptor, se produce evaporarea nesaponificabilului şi rămîne o masă de săpun topit, care mai confine între 1 şi 3% material neantrenabil. Prin disolvarea din nou în apă şi prin acidularea acestei soîufii cu acid sulfuric sau clorhidric se obfin acizii brufi, cari sînt apoi distilafi cu abur în vid (3 mm col. Hg), sepa-rîndu-se următoarele patru fracfiuni: acizii cu 4**-9 atomi de carbon (7**»15% din acizii brufi), cari sînt întrebuinfafi ca agenfi de înmuiere, înlocuitori pentru oleină, şi ca agenfi de spumare, în extinctoare; acizii cu 10--20 de atomi de carbon (40—50% din acizii brufi), cari sînt întrebuinfafi la fabricarea săpunului sau a grăsimilor sintetice; acizii cu 20—25 de atomi de carbon (2—5% din acizii brufi), cari sînf întrebuinfafi la prepararea de unsori şi de săpunuri speciale; acizii cu peste 25 de atomi de carbon (5---20% din acizii brufi), cari sînt întrebuinfafi Ia fabricarea unsorilor consistente. Acizii inferiori (1***4 atomi de carbon) sînt recuperafi din apele de spălare şi de condensare, şi sînt folosifi în industria tăbăcăriei. 1. ~ graşi totali. Ind. alim.: Ansamblul acizilor graşi rezultafi prin descompunerea săpunului de potasiu obfinut prin saponiîicarea unei grăsimi. Confinuful în acizi graşi totali serveşte la stabilirea greutăfii moleculare medii a acizilor graşi confinufi într-o grăsime. 2. ~ graşi volatili insolubili. Ind alim.: Acizii graşi volatili, antrenabili cu vapori de apă, insolubili în apă. Cantitatea de acizi volatili insolubili se caracterizează prin indicele Polenske, care reprezintă numărul de centimetri cubi de hidroxid alcalin n/10, necesari pentru neutralizarea acizilor graşi volatili,insolubili în apă, din 5 g de grăsime. Pentru determinarea indicelui Polenske se disolvă cu alcool de 90% acizii graşi insolubili în apă din proba penfru determinarea indicelui Reichert - Meissl. Se titrează cu solufie de hidroxid alcalin n/10. Indicele Polenske indică prezenfa sau absenfa uleiului de cocs. 3. ~ graşi volatili solubili. Ind. alim,: Acizii graşi volatili, antrenabili cu vapori de apă, solubili în apă. Cantitatea de acizi volatili solubili e caracterizată prin indicele Reichert-Meissl, care reprezintă numărul de centimetri cubi de hidroxid alcalin n/10, necesari pentru neutralizarea acizilor graşi volatili solubili în apă, din 5 g de grăsime. Pentru determinarea indicelui Reichert-Meissl se saponi-fică grăsimea (5 g) cu hidroxid de potasiu în prezentă de gli-cerină, se disolvă în apă distilată şi se descompune săpunul format cu acid sulfuric, rezultînd amestecul de acizi graşi. Din amestec se antrenează o cantitate de 110 cm3 distilat (în 19»— 21 de minute).Se răceşte distilatul şi se filtrează. Filtratul confinînd acizi volatili solubili se titrează cu hidroxid alcalin n/10, în prezenfă de fenolffaleină. Indicele Reichert-Meissl serveşte în special la aprecierea untului, care are un confinut în acizi volatili mai mare decît al altor grăsimi. 4. ~ graşi volatili totali. Ind. alim.: Ansamblul acizilor graşi inferiori volatili, confinufi într-o grăsime, antrenabili cu vapori de apă. Cantitatea de acizi volatili totali se apreciază după valoarea „indicelui total11, care reprezintă numărul de centimetri cubi de solufie de hidroxid alcalin n/10, necesari pentru neutralizarea acizilor inferiori totali separafi cu sulfat de magneziu din 5 g de grăsime, după separarea şi saponificarea acizilor superiori. Pentru efectuarea determinării sesaponifică0,5-"0,55gde gră-simecu 5cm3 desolufie alcoolicăde hidroxid de sodiu; se adaugă la fierbere, 1 cm3 deglicerină (d = 1,23) şi se fierbe în continuare. După evaporare şi uscare în etuvă, reziduul se disolvă în apă şi se tratează cu 25 cm3 de solufie de MgS04 (15 g/1000 cm3); se filtrează a doua zi, iar 50 cm3 de filtrat se tratează cu 1 cm3 de acid fosforic (d= 1,154) şi se distilă 40 cm3. Se titrează distilatul cu solufie de hidroxid de sodiu n/10. 5. Acizi, coloranfi Ind. chim.: Grup de coloranfi caracteri-zafi prin prezenfa unor grupări puternic polare: — SO3H, — COOH, întrebuinfafi la vopsirea fibrelor animale. Sînt solubili în apă, în special sub forma de sare de sodiu, sub care se găsesc în comerf. Vopsesc fibrele proteinice în baie acidă, uneori în baie neutră, la fierbere. De obicei, nu au afinitate pentru bumbac. Au stabilităfi chimice (rezistenfe) diferite, în general mari; unii coloranfi au chiar stabilităfi foarte mari. Cei mai mulfi fac parte din clasele de coloranfi azoici şi antrachinonici; se găsesc şi coloranfi trifenilmetanici, xantenici, indigoizi, nitro, pirazolonici, tiazolici, azinici, tiazinici. Foarte 'interesanfi şi importanfi din punctul de vedere teoretic şi practic sînt coloranfii azoici acizi, cari sînt întrebuinfafi într-un număr mare ca indicatori, indicatorii (v.) sînt subsfanfe colorante cari, sub aefiunea ionilor de hidrogen sau hidroxil, îşi schimbă culoarea. Au diverse numiri comerciale: Amacid, Benzii, Kiton, Antrachinon, Antracen, Polar, Alizarin, Amido, Xilen, Antralan, Supracen, Supramin (v. Lînă, coloranfi pentru^). 6. Aclami, pl. aclamfuri. Nav.: Legătură între două şlepuri remorcate de un remorcher în aceeaşi dană, realizată prin două parîme dispuse în diagonală (v. fig.). Şlepuri remorcate cu legătură aclamf. f) remorcher; 2) şlepuri; 3) legătură aclamf. 7. Aclimatare. Biol.: Adaptarea animalelor sau a plantelor la noi condifii de mediu sau de trai. Aclimatarea e legată, fie de transferarea naturală sau artificială a animalelor sau a plantelor în alte regiuni, cu climă mai mult sau mai pufin diferită de clima regiunii de origine, fie de rămînerea lor în acelaşi loc şi de schimbarea mediului înconjurător (de ex. în cazul tăierii pădurilor, al plantării pădurilor în regiuni de stepă, al aratului pămînturilor înfelenite, al irigării deşerturilor, al asanării bălfilor, etc., unele animale emigrează, unele animale şi plante pier, iar altele se adaptează la mediu, adică se aclimatează). Se consideră aclimatate animalele sau plantele cari, în noile 5 Adină, linie ^ 66 Aconit condifii de mediu sau de trai, şi-au modificat corespunzător natura lor iniţială, se înmulţesc şi dau generaţii rezistente. Multe animale şi plante s-au aclimatat în lungul traseelor de comunicaţii terestre sau pe apă (de ex. şobolanii transportaţi o dată cu diferite încărcături de grîne sau de alte materiale; insectele transportate în materialul lemnos, în unele plante de cultură, etc.; seminţele diverselor plante cari se găsesc în fînul transportat; animalele şi plantele marine fixate pe fundul corăbiilor); organismele mici sînt transportate de vînt sau de curenţii marini şi fluviali; seminţele unor plante sînt transportate de diverse animale, în special de păsări, etc. O importanţă deosebită în aclimatarea plantelor sau a animalelor o are activitatea omului. Factorii principali cari influenţează aclimatarea animalelor sînt: hrana (care trebuie să fie adaptată anotimpurilor, condiţiilor mai mult sau mai puţin aspre ale mediului, etc.), clima (de ex. temperatura maximă, pozitivă sau negativă, din perioada depunerii ouălor sau a icrelor, din perioada naşterii, etc.); particularităţile microclimatice din regiuni apropiate: pante, văi, munţi, etc. cu expunere diferită; temperatura normală şi umiditatea, cari influenţează cantitatea de hrană, rezistenţa puilor, dezvoltarea paraziţilor interni şi externi şi a bolilor infecfioase, etc.); natura solului (care influenţează caracterul vegetaţiei şi focul de trai: unele animale, îşi construiesc adăposturi în pămînt; pe soluri moi, animalele de la munte capătă copite urîte, iar pe terenurile stîncoase, animalele de şes îşi tocesc copitele); lumina (care determină activitatea de zi sau de noapte a animalelor, accelerează la multe dintre ele termenele de înmulţire, şi e necesară dezvoltării puilor celor mai multe animale, etc.). Factorii principali cari influenţează aclimatarea plantelor sînt, ca şi la animale: natura solului şi clima (în special temperatura şi umiditatea), şi, în plus, gradul de adaptabilitate a organismului plantelor la noile condiţii de mediu (plantele dezvoltate în cursul timpurilor într-un climat mai puţin variabil, de exemplu plantele tropicale, dezvoltate la o temperatură uniformă şi la o umiditate mare, se aclimatează mai greu sau deloc, faţă de plantele cari s-au dezvoltat în condiţii climatice variate, de exemplu plantele xerofite din clima continentală). 1. Aclină, linie E/m.: Linie Ioc al punctelor de pe suprafafa Pămîntului, în cari înclinaţia magnetică e nulă. 2. Acmit. V. Egirin. 3. Âcmolif. Petr.: Formă de zăcămînt a rocilor magmatice intruzive, alungită şi paralelă cu direcţia de mişcare a magmei, care apare de obicei în regiunile cutate isoclinale (de ex.: în Cordilierele Anzilor). Formează masive izolate sau păstrează încă legătura în adîncime cu mase lacolitice sau batolitice. Străbătînd strate sedimentare şi acoperind uneori unele dintre aceste strate, acmolitul trebuie considerat ca rezultat al unei injecţii discordante. 4. Acoină. Farm.; Clorhidrat de diparanisil monofenetilgua-nidină ^NH—C6H4—OCH3 C=N—C6H4—OC2H5 XNH—C6H4—OCH3i HCI. E o pulbere cristalină, albă, fără miros, solubilă în apă şi în alcool, întrebuinţată ca anestezic local, în special în oftalmologie (ca succedaneu al cocainei, fiind mai puţin toxic). 5. Acoladă, pl. acolade. 1. Gen.: Simbol grafic folosit pentru a indica gruparea mai multor cuvinte sau noţiuni, în special în lucrări ştiinţifice, în tabele, scheme, etc. Acolada se foloseşte şi cu funcţiunea de paranteză, în formulele matematice în cari e nevoie de mai multe categorii de paranteze: paranteze obişnuite, croşete şi acolade. Exemplu: A + B-[c-iD-(E-F)]|. 6. Acoladă, p!. acolade. 2. Poligr.: Fiecare dintre elementele tipografice ale acoladelor compuse, cari se fabrică gravate, din alamă, într-o singură bucată, în diferite lungimi, corespunzătoare cu corpul literelor, de la 6 puncte pînă la 5 cuadraţi şi în grosimi de 3, 4 şi 6 puncte. Acoladele mai mari se compun din mai multe bucăţi: mijloculcodiţele—- şi liniile mediane—, cari pot fi combinate după necesitate. Model de acoladă compusă. 7. Acomagmatîce, roci Petr.: Roci magmatice dezvoltate într-o anumită regiune, cari fac parte din formaţiuni de vîrste diferite. Formează tipuri independente unele de altele, spre deosebire de provinciile petrografice (v.), unde rocile sînt legate genetic unele de altele. 8. Acomodare. 1.F/z.: Fenomenul de schimbare a convergenţei cristalinului ochiului, realizată prin deformarea feţelor lui, în scopul formării, pe retină, a imaginii unor obiecte cari se găsesc la diferite distanţe de ochi. Punctul cel mai apropiat de ochi în care poate fi situat un obiect care mai poate fi văzut clar, dsci cu acomodare maximă, se numeşte punctum proximum, iar punctul cel mai depărtat în care poate fi situat un obiect care poate fi văzutclar, fără nici o acomodare, se numeşte punctum remotum. Pentru un ochi normal, punctum proximum se găseşte la 25 cm de ochi, iar punctum remotum se găseşte la infinit. Distanţa dintre punctum proximum şi centrul optic al cristalinului se numeşte distanţa minimă de vedere distinctă, iar distanfa dintre punctum remotum şi centrul cristalinului se numeşte distanţa maximă de vedere distinctă. Diferenţa dintre aceste două distante se numeşte interval de acomodare. Diferenfa, exprimată în dioptrii, dintre reciproca distanfei minime de vedere distinctă şi reciprocă distanfei maxime de vedere distinctă, se numeşte amplitudine dioptrică de acomodare. Penfru un ochi normal, distanfa minimă de vedere distinctă fiind de 25 cm, iar distanfa maximă de vedere distinctă fiind infinită, amplitudinea dioptrică de acomodare 1 e A = --------= 4 dioptrii. min 9. amplitudine dioptrică de Fiz. V. sub Acomodare. 10. interval de Fiz. V. sub Acomodare. 11. Acomodare. 2. MetL: Sin. Potrivire (v.). 12. Acomodare magnetică. Fiz.: Fenomenul de schimbare a formei ciclului de istereză magnetică în cursul primelor variafii periodice ale cîmpului magnetizant, prin care aceasta tinde către forma ciclului de istereză final. 13. Acomodare, coeficient de ~ termică. Fiz.: Mărime care caracterizează comportarea moleculelor unui gaz în contact Cu peretele recipientului care confine gazul; dacă temperatura gazului e Ti şi temperatura peretelui e T2, moleculele cari, după ciocnirea cu peretele, sînt reflectate, au o energie cinetică corespunzătoare unei temperaturi T[, coeficientul de aco- T'—Ti modare termică e mărimea a = —r—Valoarea coeficienfu- T 2— lui a depinde de temperatură, de natura suprafefei şi de natura gazului. La temperatură şi suprafafă date, a e cu atît mai mare, cu cît gazul se condensează mai uşor. Pentru suprafefe metalice curate, valorile coeficientului a sînt mult mai mici decît pentru suprafefe oxidate şi acoperite cu un strat de molecule adsorbite. 14. Aconit. Bot., Farm.: Aconitum napellus Linn.; plantă erbacee, vivace, din familia Ranunculaceae, genul Aconitum (v.), care creşte şi e cultivată în locuri muntoase din regiunile cu climă temperată. Frunzele, de culoare verde închisă, cu gust acru, confin 0,3% alcaloizi şi sînf toxice. Rădăcina e tuberoasă, şi confine: 0,81,2% alcaloizi (aconitină, benzoilaconină şi aconină), sub formă de malafi şi citrafi, cum şi rezine, zahăr, amidon, manită, etc. Tuberele de aconit se înfrebuinfează în Farmacie, de obicei sub formă de preparate galenice, ca: Aconif, extracf de 67 Acoperire extracf hidroalcoolic, tinctură alcoolică, şi în industria medicamentelor, pentru extragerea aconitinei (v.). Sin. Omeag. 1. extracf de V. sub Extract. 2. fincfură de V. sub Tinctură. 3. Aconitază. Chim. Biol.: Enzimă ajutătoare desmolizei, care catalizează reaefia de transformare a acidului isocitric în acid citric, cu formarea intermediară de acid aconitic: COOH COOH I I CH2 ch2 I -h2o | CH—COOH C—COOH 1 +h2o il CHOH CH + h2o -h2o COOH COOH COOH I CH2 I HOC—COOH I ch2 1 COOH Aconitaza, datorită acestei reacfii de isomerizare, e clasificată, de asemenea, în grupul isomerazelor simple. 4. Aconitic, acid Chim.: Acid tribazic, .nesaturat. Pro- dus intermediar, obfinut la deshidratarea acidului citric, Se CH= I = C- I -CHo COOH COOH COOH găseşte în natură în multe plante, ca: omeagul, sfecla, trestia de zahăr, etc. 5. Aconitină. Ind. chim., Farm.: Alcaloid a cărui formulă brută e (OH3) (och3)4 C19H19 1 O ■ COCH3 o • COC6H5 N • C2H5 sau (C34H49OHN —), în care restul Q9H19 e constituit, probabil, ca şi la alfi alcaloizi ai aconitului, dintr-un schelet fenantrenic. Aconitina se obfine prin extraefie, din rădăcinile de Aconitum napellus Linn. sau din alte specii din familia ranunculaceelor. în stare pură, se prezintă sub formă de cristale tabulare, incolore, cu gust arzător şi persistent, insolubile în apă rece, solubile în 24 de volume de alcool şi 45 de volume de eter, foarte solubile în cloroform şi în benzen, cu p. t. 204°. Produsul natural e constituit din combinafii eterice- ale bazei de aconitină, etc., cu acizi organici, în principal cu acizii acetic şi benzoic, cari au o mare toxicitate (traefiuni de miligram provoacă fenomene grave, iar 3***4 mg pot provoca moartea). Prin diferite metode tehnologice se mai obfine un produs amorf, care e un amestec de aconitină, cu alfi alcaloizi (pseudoaconitina, picroaconitina, aconina, apoaconitina, nepelina), sub formă de pulbere albă sau gălbuie, cu gust amar, toxic. Din rădăcina aconitului japonez se extrage iapaco-nitina, care e mult mai toxică decît aconitina. Aconitina se înfrebuinfează în medicină, fie sub formă de pomezi sau de linimente, pe cale externă, în reumatismul muscular şi ca antinevralgic, fie, în doze foarte mici, pe cale internă, ca se-dativ, antinevralgic, etc. Aefiunea ei toxică e profundă şi multiiatsrală; după o puternică excitafie a nervilor motori, sensitivi şi secretori, însofită de o excitafie a centrului respirator, se constată o turburare rapidă şi paralizia respiratei şi a activităţii inimii. 6. Aconitum. Bot.: Gen de plante din familia Ranuncu-laceae, tribul Helleboreae. Cuprinde specii de plante vivace, erecte, cu rădăcina tuberoasă; ating, uneori, înălfimea de 1,25 m şi sînt pufin ramificate. Au frunze pefiolate, alterne, palmat-lobate, lucitoare, de culoare verde închisă; florile, în formă de cască, de culoare albastră, galbenă sau albă, sînt dispuse în spice sau în panicule terminale. Creşte în regiunile mun- toase ale Europei şi Asiei. Speciile mai importante sînf următoarele: Aconitum anthora, A. cernuum, A. lasianthum, A. mol-davicum, A. napellus, A. variegatum, şi A. vulparia. Sînf plante otrăvitoare, datorită principiilor active pe cari le confin (în principal: aconitina) şi sînt întrebuinfate în Farmacie, la prepararea unor produse galenice, folosite ca antireumatice, antinevralgice, etc. 7. Acoperire, pl. acoperiri. 1. Gen.: Aplicarea unui obiect sau a unui strat de material pe un alt obiect sau în jurul unui alt obiect, pentru a-l ascunde total sau parfial, pentru a-l proteja sau pentru a-i modifica aspectul. Exemple: 8. Tehn., Meft.: Operafie (chimică, elecfrochimică, efc.) de suprafafare, prin care se creează un strat superficial de adaus cu proprietăfi diferite de cele ale materialului metalic sau nemetalic din straturile profunde, acoperite (v. Acoperire 2). Acoperirea e precedată de obicei de operafii de pregătire a materialului care se acoperă, pentru realizarea unei suprafefe la care să adere stratul de acoperire. în general, pregătirea cuprinde eliminarea arsurii, a bavurilor, a acoperirii anterioare, a depunerilor superficiale, şi se execută mecanic, chimic sau electrochimic (de ex.: prin sablare, dare Ia perie, polizare, degresare chimică sau electrolitică, decapare). Procedeul de acoperire depinde de felul stratului de acoperire care urmează să fie obfinut. Acoperirile cu metal sînt procedee de metalizare, ca, de exemplu: metalizarea prin deplasare chimică, metalizarea prin amalgamare, metalizarea prin depunere elecfrochimică sau galvanică, metalizarea prin electrofrecare, metalizarea prin imer-siune la cald, metalizarea prin placare, metalizarea prin pulverizare, metalizarea prin spoire. — Metalizarea prin deplasare chimică, folosită Ia obiecte metalice, se efectuează fără consum de energie electrică şi fără agitare, prin finerea obiectului într-o solufie care confine sarea unui alt metal, care e deplasat din solufie de metalul de bază şi se depune pe acesta (de ex. cuprarea fierului prin cufundarea piesei în solufie de sulfat de cupru, argintarea prin cufundarea într-o solufie de clorură de argint şi cianură de potasiu). — Metalizarea prin amalgamare se efectuează prin aplicarea pe piesele metalice a unui amalgam, urmată de încălzire, pentru volatilizarea mercurului (se aplică, de exemplu, pentru argintare). — Metalizarea prin depunere elecfrochimică se efectuează prin folosirea obiectului de acoperit drept catod şi a metalului acoperitor drept anod, într-o baie electrolitică cu o sare a acestui metal, care se depune pe anod la trecerea curentului electric. Metalizarea obiectelor metalice, care se foloseşte pentru niche-lare, cuprare, alămire, etc., se obfine prin galvanostegie (v.), iar cea a obiectelor izolante — făcute conductoare printr-o îmbrăcăminte de grafit — prin galvanoplastie. — Metalizarea prin electrofrecare e o metalizare prin depunere elecfrochimică, la care obiectul de acoperit e legat la polul negativ al unei surse de curent continuu şi o perie metalică (cu care se freacă obiectul) e legată la polul pozitiv al sursei, iar electrolitul — din care se depune metalul — curge continuu prin perie asupra locului de contact dintre perie şi obiect. Procedeul e folosit mai ales la corectarea defectelor pe obiectele metalizate anterior. — Metalizarea prin imersiune la cald se efectuează prin cufundarea obiectului într-o baie compusă din metalul de acoperit — menfinut la temperatura lui de topire— şi din de~ capanfi. Se foloseşte, de exemplu, la acoperirea cu zinc, cu cositor, cu plumb. — Metalizarea prin placare se efectuează aplicînd o foaie din metalul de acoperire peste metalul de bază (cu fefele de contact curăfite în prealabil) şi exercitînd apoi o apăsare asupra lor (la presă sau prin laminare), la cald, astfel îneît între cele două metale se formează un strat intermediar de aliaj. Se foloseşte, de exemplu, la fabricarea bime-talelor, a cuprului placat cu tombac, etc. Placarea metalelcr Acoperire a firului 68 Acoperire cu foife de metal preţios se numeşte şi poieire. — Metalizarea prin pulverizare se efectuează împroşcînd metale sau aliaje topite ori pulverizate pe suprafeţe metalice sau nemetalice (lemn, ciment, hîrtie, ţesături), cu ajutorul unui pistol de metalizat. Se foloseşte, de exemplu, la acoperirea construcţiilor metalice mari, cum sînt podurile, la repararea pieselor cu defecte, etc. — Metalizarea prin spoire, folosită la acoperirea cu cositor a obiectelor de cupru, se efectuează prin depunerea pe materialul de acoperit — decapaf cu clorură de amoniu şi încălzit la o temperatură cu pufin mai înaltă decît temperatura de topire a cositorului — a unui strat acoperitor, prin frecare cu un pămăfuf de vată. Operaţiile de acoperire metalică sînt numite, de obicei, după metalul de acoperire şi după procedeul aplicat. De exemplu: alămire prin galvanostegie (sau galvanică), zincare prin imer-siune, aurire prin placare (sau prin poieire), spoire cu cositor, etc. Acoperirile cu strat nemetalic se efectuează la rece sau la cald: prin imersiunea obiectului de acoperit înfr-o baie de material acoperitor sau de soltfie a acestuia; prin spoirea lui cu pensula; prin stropirea lui cu materialul acoperitor pulverizat, cu ajutorul unui pistol de pulverizat; prin depunerea pe suprafaţa obiectului (unsă în prealabil cu glicerină, cu o gumă, cu apă) a materialului acoperitor pulverulent (în cazul emailului) printr-o sită, sau prin udarea lui cu o solufie sau cu o topitură de material acoperitor, după cari urmează o fază în care se face fixarea materialului acoperitor prin reacţii chimice, prin vitrifiere, prin evaporarea solventului, etc. Vitrifierea (la emailuri) se face în cuptoare cu temperatură înaltă (de ex. pînă la 780■••830°), iar reacfiile chimice şi uscarea se fac în aer liber sau în cuptoare — în general de temperatură joasă (pînă la 200°), cu atmosferă uscată.— De cele mai multe ori, acoperirea finală e precedată de operafii pregătitoare cum sînt: curăţirea obiectelor (pe cale mecanică sau chimică), netezirea suprafeţelor prin aplicarea unuia sau a mai multor straturi de grund (cu spaclul, prin pulverizare, etc.), eventual lustruirea, cositorirea sau alămirea (în cazul gumării), etc. Operajiile de acoperire cu strat nemetalic sînt numite, de obicei, după materialul acoperitor şi după procedeul de aplicare a acestuia. De exemplu: lăcuire prin imersiune (de ex. cu lac de răşini naturale sau sintetice, de bitum, de celuloză, etc.); vopsire prin spoire cu pensula (de ex. cu vopsea de ulei, de clei, de ulei sicafiv sau de cazeină, cu vopsea emul-sionată, cu vopsea ignifugă, cu vopsea cu pulbere de aluminiu, etc.); ungere cu lubrifiant, prin întinderea materialului cu pensula (de ex. vaselină tehnică; unsoare de protecţie pentru oţel, compusă din 37,5% ulei de maşini, 37,5% ulei de cilindru, 5% colofoniu, 20% vaselină tehnică; etc.); gumare şi ebonitare, cari consistă în aplicarea unui strat de cauciuc, respectiv de ebonită; emailare; asfaltare cu sau fără strat de hîrtie sau de material textil; vernisare; etc. î. ~ a firului. Agr.: Operaţie manuală de acoperire cu un strat de pămînt uscat, aşezat în jurul firului de tutun plantat, pentru a împiedica evaporarea apei care a fost turnată la fiecare fir, spre a menţine cît mai mult starea de umezeală a pămînfului şi a asigura deci o prindere mai bună. 2. Acoperire. 2. Tehn.: Piesa sau stratul de material aplicate pe un obiect sau pe suprafaţa unui sistem tehnic, — sau stratul de material de la exteriorul unei piese (cu care face corp comun), cari servesc ca mijloc de protecţie sau de modificare a aspectului ei. Exemple: 3. Tehn., Meff.: Strat superficial, omogen sau necmogen, format din mai multe pături de material de adaus la un obiect, la o construcţie, etc., care are proprietăţi diferite de cele ale materialului din straturile mai adînci. Stratul de acoperire e adăugat, fie penfru protejarea materialelor (de ex. acoperire contra coroziunii, contra atacului chimic, contra cementării, a nitrurării, a florei sau a faunei marine, etc.), finisarea sau decorarea obiectelor (de ex. argintare, aurire), restabilirea dimensiunilor (de ex. recondiţionare sau remaniere a pieselor rebutate), facilitarea unei operaţii de lipire tare sau a aplicării unui alt strat de acoperire (de ex. cuprare penfru lipirea cu alamă a oţelului, fosfatare pentru vopsire), mărirea aderenţei unui alt material (de ex. alămire pentru mărirea aderenţei cauciucului presat la cald pe oţel), economisirea sau înlocuirea unui metal rar şi costisitor (de ex. fabricarea bimefalului fier-cupru, pentru economisirea cuprului), astuparea porilor, conservarea obiectului, fie pentru a da suprafeţei anumite proprietăţi, cum sînt conductivitate electrică mare (de ex. cuprarea corpurilor rele conducătoare de electricitate, argintarea contactelor folosite în tehnica curenţilor slabi), duritate mare, rezistenţă mare la uzură prin frecare (de ex. cromarea dură), rugozitate mare, proprietăţi ignifuge, proprietăţi antifricţionale (de ex. plumbare, acoperire cu iridiu), proprietatea de a opri sau de a întîrzia propagarea flăcărilor, capacitate de reflexiune electromagnetică (de ex. argintarea oglinzilor metalice), etc. Uneori acoperirea se face în mai multe scopuri; de exemplu, prin nichelare şi cromare se constituie un strat care e în acelaşi timp atît protector, cît şi decorativ. Stratul de acoperire trebuie să aibă adezivitate mare faţă de materialul pe care e aplicat (să formeze un corp monobloc cu acesta) şi să nu se desprindă prin şocuri, trepidaţii, încovoieri repetate; să aibă structură microcrisfalină; să fie neted şi cu grosime uniformă; să aibă cît mai puţini pori (chiar detectabili numai cu reactivi sensibili). —Uneori se aplică două acoperiri, cînd primul strat nu poate fi obţinut fără pori (de ex. acoperirile de crom, pentru decorare, fiind poroase, se aplică peste un strat de acoperire de nichel). După materialul stratului de adaus, se deosebesc: acoperiri metalice şi acoperiri nemetalice. Acoperirea metalică e constituită dintr-un strat de metal sau de aliaje, obţinut în urma suprafaţării prin diferite procedee de metalizare (v.), cum sînt metalizarea prin deplasare chimică, prin depunere elecfrochimică, prin imersiune la cald, prin placare, prin pulverizare, prin spoire şi prin amalgamare. Grosimea stratului de acoperire depinde de materialul folosit şi de condiţiile de serviciu ale piesei (de ex.: 0,1 jx la pcleirea cu aur, 1 ^ la cromarea decorativă, 100'**200 ja la cromarea penfru protecţia contra uzurii şi la zincare, etc.). — După caracterul protecţiei realizate, acoperirile metalice prin depunere electro-chimică sînt acoperiri anodice, cînd metalul depus poate constitui anodul (electrodul solubil) al unui element galvanic, şi acoperiri catodice, cînd metalul depus poate constitui catodul unui element galvanic. Pe fier şi aliaje de fier se pot depune acoperiri anodice cu zinc sau cu cadmiu, respectiv acoperiri catodice cu celelalte metale, protecţia contra coroziunii fiind realizată numai cînd în serviciu nu se creează micro-elemente galvanice între metalul de bază şi metalul de adaus, felul acoperirii depînzînd deci de condiţiile de serviciu şi de mediul în care se îndeplineşte acesta (de ex.: acoperirea ano-dică cu zinc nu protejează fierul contra coroziunii, dacă temperatura apei în care e cufundat depăşeşte 70•••80°, cînd potenţialul zincului tinde să ia valori pozitive; la obiecte de oţel supuse acfiunii apei de mare, acoperirea cu zinc nu e eficientă şi se foloseşte acoperirea cu cadmiu). Acoperirea metalică e numită după metalul sau aliajul de adaus. De exemplu: acoperire cu alamă, acoperire cu cupru, acoperire cu crom, cu plumb, cu zinc, etc. Acoperirea nemetalică e constituită dintr-un film sau dintr-un strat de material nemetalic, care poate fi un lac, un email, un lubrifiant, o vopsea, o plastă, cauciuc, ebonită, etc. şi care e aplicat la cald sau la rece, prin spoire (cu pensula), prin pulverizare sau prin imersiune. Adeseori, de exemplu la vopsea, Acoperire cu beton 69 Acoperire fofogrammefrică acoperirile nemetalice consistă din unul sau din mai multe straturi de grund pentru protecfia obiectului (de ex. contra coroziunii) şi din unul sau din mai multe straturi cari protejează grundul contra agenfilor agresivi sau cari dau aspectul cerut.— ţ Unele vopsele anticorozive confin ca pigment o pulbere f metalică, de exemplu pulbere de aluminiu. 1. ~ cu beton. Cs.: Strat de beton care acoperă la exterior armatura unei piese de beton armat, pentru a o apăra de influenfa mediului ambiant. Grosimea stratului de beton variază după destinaţia şi după dimensiunile pieselor. La piesele de la interiorul construcţiilor, protejate de intemperii, grosimea acoperirii trebuie să fie de 1—2,5 cm, iar la piesele de la exterior, expuse intemperiilor şi fără protecfie specială, grosimea acoperirii trebuie să fie de 2—3,5 cm. Grosimile minime ale stratului de beton, specificate de standardele noastre pentru diferite tipuri de piese, sînt următoarele: 1 cm pentru plăci, membrane şi perefi, dacă acestea au grosimea pînă la 10 cm; 1,5 cm penfru plăci, membrane şi perefi, dacă acestea au grosimea mai mare decît 10 cm, penfru grinzişoarele planşeelor cu nervuri dese şi pentru etriere; 2,5 cm pentru grinzi şi stîlpi; 3,5 cm pentru grinzi de fundafii şi pentru armatura inferioară a fundafii lor cu strat de egalizare; 7 cm pentru armatura inferioară a fundafii lor fără strat de egalizare. De asemenea, se specifică sporirea acestor grosimi cu cel pufin 1 cm, dacă betonul e supus acfiunii fumului, vaporilor, acizilor, umidităfii intense, etc., sau cînd construcfiile reclamă măsuri speciale contra incendiilor. Pentru piesele fubu-lare, grosimea acoperirii cu beton a armaturii longitudinale trebuie să aibă aceeaşi valoare atît la interiorul, cît şi la exteriorul piesei. în practică, la toate elementele de construcfie, afară de fundafii şi de grinzile de fundafie, grosimea minimă a acoperirii cu beton se sporeşte, în funefiune de dimensiunile piesei, cu următoarele valori: 1 cm, la piesele aflate în aer liber; 2*-2,5 cm, la piesele supuse Ia înghefuri şi dezgheţuri şi la aefiunea apelor cari confin săruri; 3—4,5 cm, la piesele supuse la aefiunea acizilor, a gazelor şi a temperaturilor înalte. La construcfiile şi la elementele de construcfie armate cu profiluri laminate (cu armatură rigidă) sau cari sînt supuse acfiunii acizilor, a uleiurilor, a apelor agresive, a gazelor sulfuroase, etc. (de ex. construcfii în porturi, pasaje de cale ferată, coşuri de fabrică, etc.) trebuie să se folosească betoane compacte şi impermeabile, să se ia măsuri speciale de protecfie (căptuşeli antiacide, tencuieli speciale, vopsele protectoare, etc.) sau să se trateze suprafafa betonului cu anumite subsfanfe (de ex. prin ocratare), penfru a forma un strat impermeabil şi rezistent - la aefiunile exterioare dăunătoare. La planşeele supuse uzurii prin circulafie şi neacoperite cu pardoseli speciale, acoperirea cu beton trebuie să fie cu cel pufin 1 cm mai mare decît cea rezultată din calcule sau prescrisă, în funefiune de destinaţia •pardoselii sau de aefiunile dăunătoare ale mediului ambiant. 2. Acoperire. 3. Tehn.: Aplicarea unui obiect peste deschiderea unui alt obiect sau peste rostul unei înnădiri, pentru a le închide parfial sau total (de ex. acoperirea cu un capac a gurii de vizitare a unui rezervor, etc.). Exemplu: s. ~ a unui rost. Cs., Pod.: Piesa sau piesele cari acoperă rostul unei îmbinări în prelungire. Piesele de acoperire trebuie aşezate astfel, îneît să nu dezaxeze forfa şi să acopere, pe cît se poate, piesa direct, fără interpunerea unor piese suplemenfare (fururi). Pentru barele supuse la întindere, piesele de acoperire trebuie să aibă aceeaşi seefiune netă ca şi piesa acoperită. Penfru grinzi, piesele de acoperire trebuie să aibă acelaşi moment rezistent net ca şi piesa acoperită. Prinderea pieselor de acoperire trebuie făcută astfel, îneît să poată transmite forfele de la piesa acoperită la piesa de acoperire. 4. Acoperire. 4. Transp., C. f.: Ansamblul operafiilor şi al mijloacelor prin cari se face semnalizarea, penfru a asigura proteefia unui obiect sau a unui sistem tehnic contra anumitor aefiuni exterioare, sau pentru a semnaliza o restriefie de vitesa. Exemple: 5. ~ a unei linii. C. f.: Ansamblul măsurilor pe cari le ia personalul de linie pentru a semnaliza o porfiune de linie pe care nu trebuie să se circule, sau pe care se poate circula cu restriefie de vitesă (cînd au intervenit anumite cauze neprevăzute, de ex. terasamentul liniei a fost spălat de ape, şinele căii au fost demontate, un pod de cale ferată a devenit necorespunzător pentru circulafie, etc.). Semnalele se pun la distanfele necesare (prescrise de instruefiunile de semnalizare) penfru ca trenul să-şi poată reduce vitesa de la ele pînă la punctul periculos. Acoperirea liniei se face din ambele sensuri de circulafie cu semnale fixe, cînd restriefia e de durată, respectiv cu semnale mobile, cînd restriefia a fost introdusă neprevăzut; semnalele mobile opficese dublează cu semnale acustice (capse, pocnitoare). r. ~ a unui pod. Pod.: Măsurile de semnalizare a restric-fiei de vitesă sau de încărcare, la un pod de şosea sau de cale ferată. La podurile de şosea se foloseşte semnalizarea prin plăci indicatoare, aşezate înainte de începutul căii de acces pe pod. La podurile de cais ferată, restriefiile se semnalizează conform regulilor obişnuite de circulafie feroviară. 7. ~ a unui tren. C.f.: Aşezarea de semnale (optice, acustice, etc,) de către personalul de tren sau de linie, —• pentru a evita ciocnirea de alte vehicule — cînd un tren un automotor sau o locomotivă, un vagon sau alt vehicul de cale ferată, izolate, trebuie să stafioneze pe linie din motive neprevăzute în programul lor de mers. Semnalele se aşază atît înaintea, cît şi în urma trenului sau vehiculului oprit pe linie, la distanfa prevăzută de instruefiunile de semnalizare. — Acoperirea unui tren cu semnale se face şi cînd, în urma unui accident pe linie, se merge la locul accidentului cu alte vehicule t*ren de ajutor, tren-macara, etc.), fără a mai respecta regulile obişnuite de circulafie. — De asemenea, se face: acoperirea trenurilor de lucru cari descarcă sau încarcă materiale pe linia curentă; acoperirea vagonetelor şi a drezinelor cari circulă pe linie fără să aibă consimfămîntul stafiilor vecine înainte de a începe să circule; acoperirea vagoanelor izolate, rupte dintr-un tren şi găsite de personal pe linie; acoperiea unor trenuri suplemenfare, neprevăzute în programul obişnuit, s. Acoperire fotogrammefrică. Fotgrm.: Zona comună a imaginilor fotografice, aparfinînd la două fotograme aeriene sau terestre adiacente, sau Ia două fotograme corespondente cari constituie o stereogramă. Acoperirea permite ca o porfiune de teren sau o porfiune din suprafafa unui obiect, supuse ridicării şi măsurării fotogrammetrice, să fie fotografiată de cjouă ori, din două centre de perspectivă distincte. După natura fotogramelor, se deosebesc acoperire aerofotogrammetrică, respectiv geofotogrammetrică, după cum se folosesc fotograme aeriene, respectiv ferestre. După aşezarea relativă a fotogramelor, se deosebesc: acoperire longitudinală, cînd porfiunea celor două clişee adiacente reprezentînd aceeaşi regiune e orientată de-a lungul direefiei de zbor aerofotogrammefric (în cazul fotogramelor aeriene), respectiv de-a lungul liniei de nivel a zonei frontale (versant, fafadă de clădire, mal abrupt, etc.) a suprafefei de fotoperspec-tivat în două sau în mai multe fotograme adiacente (în cazul fotogramelor terestre); acoperire transversală, cînd zona comună a imaginilor fotografice adiacente, reprezentînd aceeaşi regiune, e orientată transversal pe direcfia de zbor aerofotogrammefric (în cazul fotogramelor aeriene), respectiv transversal pe linia de nivel a zonei frontale (în cazul fotogramelor terestre). Acoperirea longitudinala aerofotogrammetrică reprezintă zona terestră comună a două fotograme adiacente (Fi cu F2 sau F2 Acoperire prin oxidare 70 Acoperire, indicator de ~ cu F3), orienfată de-a lungul direcfiei de zbor aerofotogram-metric XX' (v. fig. /). Această acoperire longitudinală, respectiv zona comună celor două fotograme adiacente, depăşeşte jumătate din cîmpul fotogramei şi e necesară spre a putea alcătui o stereogramă din cele două fotograme parfial suprapuse. I. Acoperire longitudinală a fotogramelor aeriene. ^l)> ^2) ?* ^â) fotograme aeriene; Oj), Oa) şi Os) centre de perspectivă; h) altitudinea relativă de aerofotografiere; Tj) şi T2) zona terestră; XX') direcfia de zbor. Acoperirea transversală aerofotogrammetrică reprezintă, de obicei, un sfert din cîmpul fotogramei şi e necesară spre a asigura fotografierea terenului, între şirurile longitudinale de fotograme, în special cînd reliefuI terenului e accidentat; această acoperire are drept scop să asigure fotografierea completă a regiunii între şirurile de fotograme. Numai în cazuri speciale, cînd ridicarea aerofotogrammetrică stă la baza unor lucrări de aerotriangulafie generală, acoperirea transversală trebuie să reprezinte o zonă comună mai mare decît jumătate din cîmpul fotogramei. Raportul dintre suprafafa comună, repetată în cele două fotograme adiacente, şi suprafafa totală a cîmpului fotogramei, se numeşte coeficient de acoperire fotogrammetrică. Dacă acest raport e exprimat în procente, el se numeşte şi procent de acoperire fotogrammetrică. Coeficientul de acoperire longitudinală aerofotogrammetrică variază între 0,5 şi 0,8. Coeficientul de acoperire transversală aerofotogrammetrică variază între 0,1 şi 0,5. Coeficientul de acoperire longitudinală şi cel de acoperire transversală sînf determinafi înainte de efectuarea ridicării aero-fotogrammefrice a regiunii sau a obiectului de măsurat — şi mărimea lor e stabilită după scopul măsurii şi natura instrumentelor sfereofotogrammetrice cu cari se măsoară fotogramele proiectate. Coeficientul de acoperire longitudinală aerofotogrammetrică e dat de: unde / e lafura clişeului fotogramei considerat de formă pătrată; / e distanfa principală a fotogramei; b e baza de fotografiere a două fotograme corespunzătoare; h = — ^ e altitudinea mijlocie fată de planul de referinfă mijlociu. Coeficientul ai se stabileşte în timpul operafiei de aerofotografiere, pe cale instrumentală. Dispozitivul optico-mecanic, cuplat la camera aerofotogrammetrică automată, cu ajutorul căruia se stabileşte coeficientul de acoperire longitudinală al unui şir de fotograme şi care, în acelaşi timp, permite stabilirea unghiului a de abatere fotogrammetrică (v.) şi, prin aceasta, corectarea lui, rotind camera aerofotogrammetrică cu unghiul co în cadrul suspensiunii ei, se numeşte regulator de acoperire fotogrammetrică. Regulatorul de acoperire fotogrammetrică (v. fig. //) e constituit dintr-o fotocameră auxiliară, echipată cu un obiectiv foarte luminos (/ —25 cm şi c= 1/3,5) şi cu un geam mat G, aşezat în planul focal al obiectivului de formă circulară, pe suprafafa căruia apare imaginea clară a terenului; aparatul e fixat, cu axa principală în pozifie verticală, de podeaua avionului, în orificiul anume prevăzut, Jîngă camera aerofotogrammetrică; în interiorul camerei vizoare e montat un dispozitiv mecanic avînd un mic lanf fără fine S cu indicatoare, care se desfăşoară de-a lungul liniei mediane KK, cu o vitesă reglabilă de la butoanele indicînd coeficienfii de acoperire aleşi; sincronizarea vitesei de desfăşurare a lanfului pe rolele sale, în interiorul camerei vizoare, cu vitesa de filare a imaginii terenului (vitesă care depinde de vitesa de deplasare a avionului şi de altitudi- II. Regulator de acoperire fofogram-nea relativă de zbor aero- metrică, fotogrammetrie), proiectată pe geamul mat, determină coeficientul de acoperire ales, respectiv acfionarea aufocronomefrului care reglează închiderea şi deschiderea automată a obturatorului obiectivului camerei aerofofogrammetrice la intervale de timp cari asigură acoperirea longitudinală; ansamblul regulator de acoperire+ autocronometru se numeşfe infervalometrul camerei aerofoto-grammefrice. Indicatorul de acoperire fotogrammetrică, care constituie partea superioară a regulatorului, permite examinarea permanentă, în timpul zborului de aerofotografiere, a acoperirii longitudinale a fotogramelor cari aparţin unui şir dat. 1. Acoperire prin oxidare. Mett.: Sin. impropriu penfru Suprafafare de protecfie prin oxidare. V. sub Oxidare de protecfie; v. şi sub Protecfia metalelor. 2. Acoperirea sertarului. V. sub Sertar. 3. Acoperirea unui sunet. Fiz.: Ridicarea pragului de audi-bilifafe al sunetului acoperit (mascat), datorită prezenfei unui sunet acoperitor. 4. Acoperire, capacitate de Ind. fexf.: Numărul de milimetri păfrafi cari pof fi acoperifi de 1 mg de material textil sub formă de fibre sau de fire. Suprafafa de acoperire e direct proporfională cu rădăcina pătrată a finefii, exprimată în număr metric, şi invers proporfională cu rădăcina pătrată din greutatea specifică a materialului. Capacitatea de acoperire a fibrelor artificiale e mai mare decît a fibrelor naturale. 5. Acoperire, fibre de Ind. fexf. Fibre lungi, mai pufin moi, fără ondulafii, umflafe la vîrf ca spicul, cari îmbracă blana de iepure Angora şi cari reprezintă circa 15% din confinuful blănii. — Grosimea lor medie la bază e de 13-**63 ji, fafă de grosimea de 3*-20 [X a fibrelor moi; grosimea medie la vîrf e de 17--103 |x, fafă de grosimea de 7"-32 fx a fibrelor moi. Ele resping apa, sînt mai netede şi mai lucioase decît mătasea, sînt rele conducătoare de sunet şi de căldură — şi au o rezistenfă mai mică decît a lînii. Fibrele de acoperire servesc la fabricarea firelor de efect, pentru fulare, brîie, pălării, mănuşi, etc. 6. Acoperire, grad de V. sub Angrenaj. 7. Acoperire, grad de Silv.: Sin. Consisfenfa arboretului, Consistenfă (v.). 8. Acoperire, indicator de Fofgrm.: Dispozitiv care permite examinarea acoperirii longitudinale a fotogramelor aeriene, în timpul zborului de fotografiere, Acoperire, regulator de ~ 71 Acoperiş 1. Acoperire, regulator de Fotgrm.: Aparat opfico-mecanic care serveşte la reglarea şi la asigurarea acoperirii longitudinale a fotogramelor, aeriene dinfr-un şir obfinut cu o cameră fotogrammetrică automată, la care se găseşte cuplat acest aparat. 2. Acoperiş, pl. acoperişuri. 1. Arh., Cs.: Parte de construcfie dispusă la partea superioară a unei construcfii supra-ferane (clădire, tribună, turlă, castel de apă, foişor, chioşc, şopron, pod, paserelă, etc.), sau a unui vehicul (vagon de cale ferată, autobus, etc.), ori aşezată deasupra unei incinte (post de comandă la unele maşini, — ca macarale, poduri rulante, excavatoare, etc. —, bancuri de încercare în aer liber, etc.) sau deasupra unui spafiu (peroane de cale ferată, peroane la intrarea clădirilor, arii de montare, etc.), pentru a le proteja contra intemperiilor. Un acoperiş se compune, în general, din două părfi principale: o izolaţie hidrofugă şi termică, exterioară, numită în-velitoare, — şi o structură de rezistenfă, care susfine înveli-toarea şi determină forma acoperişului. Structura de rezistenfă poate fi executată, fie sub forma unui schelet de bare (de lemn, de metal, de beton armat sau de materiale combinate), fie sub forma unei plăci continue de beton armat, plane sau curbe, sau dintr-un planşeu de beton armat ori dintr-o boltă de beton sau de zidărie. învelifoarea poate fi executată din tablă (de ofel, de zinc, de plumb sau de aramă), din şifă, şindrilă, figle, olane, plăci de ardezie, carton asfaltat, etc. Ea constituie şi un factor estetic, prin felul materialelor din cari e construită sau prin forma, aşezarea şi gruparea pieselor din cari e constituită. Afară de aceste părfi principale, acoperişurile sînt echipate cu dispozitive de colectare şi îndepărtare a apelor de ploaie (jgheaburi, şenouri, deversoare, burlane, garguiuri, etc.) sau cu dispozitive de refinere a zăpezii (opritoare de zăpadă sau para-zăpadă). Pentru iluminarea şi aerisirea spafiului de sub acoperiş, numit pod, se amenajează în acoperiş diferite deschideri (cam-paduri, guri de ventilaţie, lanterne, luminătoare, lucarne, ochi de bou, tabachere, etc.), cari pot constitui şi elemente decorative ale acoperişului. Uneori, decorarea acoperişurilor e completată cu elemente arhitectonice speciale, aşezate fie la marginea inferioară a lui (de ex. acrotere, antefixuri, aticuri, frontoane, păzii, etc.), fie în lungul crestelor acoperişului (de ex. ciocîrlani), sau în punctele mai înalte ale acestuia (de ex. fleuroane, giruete ornamentale, etc.). Pentru închiderea,şi compartimentarea spafiului de sub acoperiş se folosesc pinioane, ziduri de coamă, ziduri antifoc şi ziduri de flancare. — Pinioanele sînt porţiunile de perete, triunghiulare sau trapezoidale, sjtuate între planşeul podului şi versantul (la acoperişurile cu un versant) sau versantele acoperişului (la acoperişurile cu două sau cu mai multe versante), în prelungirea perefilor exteriori, şi cari sînt destinate să închidă la capete spaţiul de sub acoperiş şi să suporte coama şi panele acoperişului. Cînd pinioanele sînt executate din zidărie, se numesc şi ziduri de capăt. — Zidurile de coamă sînf ziduri transversale ridicate pînă sub învelitoarea acoperişului, pentru a susfine panele acestuia şi a împărfi spafiul podului în compartimente. — Zidurile antifoc sînt ziduri transversale cari se ridică deasupra planelor învelitorii acoperişului, pentru a împiedica propagarea incendiului de la o parte a unei clădiri la părfi le vecine, prin şarpantă. — Zidurile de flancare sînt ziduri laterale longitudinale, situate deasupra zidurilor exterioare longitudinale ale clădirii, cuprinse între nivelul planşeului podului şi planele învelitorii acoperişului, şi cari sînt destinate să închidă podul în părfi le laterale, la acoperişurile la cari învelitoarea nu e tangentă la partea superioară a zidurilor exterioare, la nivelul planşeului podului. Zidurile de flancare se întîlnesc, în special, la acoperişurile fără streaşină, supraînălfafe. La aceste acoperişuri, zidurile de flancare se termină la partea superioară numai cu o cornişă, sau sînt prelungite peste planele învelitorii şi cu un atic (v. fig. /). — I. Acoperiş plan cu şarpantă de lemn, cu două versante. 1) fermă; 2) pane; 3) căprior; A) contravîntuiri verticale între ferme; 5) înve-litoare; 6) ziduri de flancare; 7) aticuri. Din punctul de vedere al modului de alcătuire a structurii de rezistenfă, se deosebesc acoperişuri cu şarpantă şi acoperişuri masive. Acoperişurile cu şarpantă au structura de rezistenfă alcătuită dintr-un schelet, numit şarpantă, format din bare de lemn, de metal sau de beton armat prefabricat. Şarpantele sînf constituite din elemente aşezate în plane verticale, perpendiculare pe axa longitudinală a acoperişului (ferme sau scaune), din elemente aşezate în plane paralele cu planul versantelor şi pe cari se montează învelitoarea (pane şi căpriori) şi din elemente de consolidare aşezate între elementele din planele verticale transversale (contravîntuiri), — sau dintr-o refea formată din bare scurte (şarpantă lamelară). V. şi Şarpantă. Acoperişurile masive au structura de rezistenfă alcătuită fie dintr-un planşeu, fie dinfr-o boltă sau o cupolă, executate din zidărie, din beton simplu sau din beton armat, sau dintr-o suprafafă autoportanfă de beton armat. Pentru a evita efectul variafiilor de temperatură, structura de rezistenfă trebuie să aibă rosturi de dilatafie. învelitoarea se execută, de obicei, din unul sau din mai multe straturi impermeabile (de ex. de mortar asfalfic, de carton asfaltat lipit cu bitum, de pînză lipită cu suspensie de bitum, etc.), — protejate de o şapă, — din foi de cupru sau de plumb, sudate (de ex. la cupole monumentale), din plăci de ardezie, de asbociment, etc., sau din straturi de materiale granulare aşezate pe o şapă impermeabilă (de ex. la terase). Ea trebuie executată astfel, îneît să poată urmări deformafiile elastice ale structurii de rezistenfă. Acoperişurile masive se construiesc în special la clădirile monumentale (de obicei sub formă de cupolă), la unele clădiri industriale (de obicei sub formă de planşeu, de boltă sau de suprafafă autoportanfă, — de beton armat). La clădirile civile ele se construiesc sub formă de terase (v. fig./V). V. Boltă, Cupolă, Planşeu, Suprafaţă‘aufopor-fanfă, Terasă. — Din punctul de vedere al formei exterioare, se deosebesc următoarele tipuri de acoperişuri: acoperişuri plane, acoperişuri conice, acoperişuri cu versante, acoperişuri curbe şi acoperişuri în formă de cupolă. Acoperişurile plane au suprafefe cu pante de scurgere foarte mici, pe cari, eventual, se poate circula sau se poate sta. Acoperişurile necirculabile Acoperiş plan cuşarpantă de |emn,cuun versant, pot avea panta pînă jj şarpantă; 2) învelitoare de straturi permeabile, la 7%, iar cele cir- aşezaf§ pe o şapă; 3) confravîntuire; A) coş de cu labile sau cari sînt ventilafie. folosite ca terase pot avea panta pînă la 2%. Pot fi executate cu şarpantă de lemn (v. fig. II) sau de metal, sau cu structură de rezistenfă masivă, constituită dinfr-o placă de beton armat sau dintr-yn planşeu cjş Acoperiş 72 Acoperiş beton armat (v. fig. III), ori cu grinzi metalice (v. fig. JV). La acoperişurile cu structură de rezistenfă masivă, pantele de scurgere se realizează cu ajutorul unui strat de beton de pantă, turnat direct pe fafa superioară a ^ > i ijjli y »\JJJ_ planşeului. învelifoa-rea trebuie să asigure o izolafie hidrofugă perfectă, chiar în cazul unei stagnări temporare a apei pe acoperiş. De obicei, afară de stratul hidrofug, învelitoarea acoperişurilor plane mai are un strat de izolafie termică şi un strat de material (numit barieră de vapori) care împiedică pătrunderea vaporilor din clădire în III. Acoperiş plan de befon armat, la peroane. IV. Acoperiş masiv în formă de terasă. 1} planşeu de beton, cu grinzi metalice; 2) strat termoizolant; 3) mortar asfaltic; 4) ancore; 5) balustrada dinspre stradă; 6) balustrada dinspre curte. termoizolafie. La construcfiile deschise, bariera de vapori şi termoizolafia lipsesc. învelitoarea acoperişurilor circulabile sau a teraselor e protejată de o pardoseală executată dintr-un strat, de befon sau din plăci de piatră artificială. Acoperişurile plane se folosesc la clădiri civile, în special ca terase, şi la unele clădiri industriale (de ex. depozite deschise, peroane de gări, rampe de încărcare, etc.). Acoperişurile cu versante se caracterizează prin faptul că prezintă una sau mai multe suprafefe, plane sau curbe, înclinate de obicei către exteriorul construcfiei, pentru a permite scurgerea apelor provenite din precipitafiile atmosferice. Aceste suprafefe, numite versante (numite impropriu şi pante, ape sau plane înclinate), determină silueta acoperişului şi constituie un important factor estetic, prin numărul şi înclinarea lor şi prin combinafiile dintre ele. înclinarea versantelor depinde de felul învelitorii, de modul de aşezare şi de fixare a materialelor din cari e executată aceasta, cum şi de cantitatea locală de precipitafii atmosferice şi de intensitatea vîntului dominant. înclinările versantelor diferitelor tipuri de învelitori sînt standardizate. Tabloul alăturat cuprinde valorile minime, uzuale şi maxime ale unghiului a dintre linia de cea mai mare pantă a versantului şi planul orizontal, şi ale tangentelor trigonometrice i ale acestor unghiuri, specificate îri siandardele noastre, penfru tipurile de învelitori folosite cel mai des. înclinările cuprinse între înclinările minime şi limitele inferioare ale înclinărilor uzuale se folosesc numai în cazuri speciale; de exemplu la versante cu suprafefe mici, la construcfii provizorii, la poalele versantelor, la dolii, şele, rigole, etc. Valorile maxime ale unghiului a reprezintă înclinările pînă la cari materialul învelitorii mai poate fi montat în condifii bune. La un acoperiş cu versante se deosebesc următoarele elemente caracteristice (v. fig. V): coamele, cari sînt liniile de intersecfie a două versante cari formează un unghi ieşind, şi cari poi fi înclinate (coame înclinate) sau orizontale şi aşe- înclinări Felul învelitorii minime uzuale maxime a° i cm/m a° i cm/m a° i cm/m Şindrilă sau şi|ă aşezată pe două rînduri aşezată pe trei rînduri 30 25 58 47 35-45 30-40 70—100 58--84 90 90 Scînduri aşezate în caplama 30 58 35--‘45 70—100 90 într-un strat, cu îmbinări obişnuite 8 14 14-18 25-32 90 într-un strat, cu îmbinări cu şipci 8 14 12- -16 21-29 90 Carton în două straturi, nelipite 6 11 10*.-14 18 -25 90 asfaltat în două sau trei straturi, lipite cu bitum cald 2 3,5 .*12 7---21 60 173 în doua sau trei straturi, cu strat protector de pietriş 2 3,5 4... 6 7—11 8 14 Pînza aşezată în două straturi, lipite la rece cu suspensie de bitum, sau protejată de o şapă de mortar din suspensie de bitum cu ciment şi nisip 2 3,5 4—20 7-36 70 275 Ţigle - solzi, aşezate simplu - solzi, aşezate dublu cu jgheab,^trase cu jgheab, presate 30 25 25 20 58 47 47 36 35—40 30-35 30-. 35 25-■ -35 70—84 58—70 58—70 47- -70 70 70 50 50 275 275 120 120 Olane 12 21 | 15---25 27- -47 30 58 Ardezie : aşezată în două straturi 20 36 25--30 47.--58 90 Asbo- ciment plăci aşezate într-un strat plăci aşezate în două straturi foi ondulate 25 20 15 47 36 27 30---35 25 •••30 20 -25 58—70 47—58 36—47 90 90 50 120 montată cu falf 4 7 10---20 18-.-36 90 — Tablă montată în solzi sau cu şipci 20 36 30—70 58—275 90 ondulată (foi mari) 5 9 10-15 18—27 90 - zate la partea superioară a versantelor (creste sau coame orizontale); doliile, cari sînt liniile de intersecfie a două versante cari formează un unghi intrînd; picătura, care e linia, de obicei orizontală, a marginii inferioare a versantelor; poalele, cari sînt părfi le din lungul mărginii inerioare a versantelor; şelele, formate din două versante mici cari au o coamă orizontală, şi cari sînt folosite penfru a crea pante de scurgere la doliile orizontale sau Ia intersecfiile dintre versantele acoperişurilor cu perefii cari depăşesc marginile inferioare ale acestora; streşinile, cari sînt porfiuni din versantele unui acoperiş cari depăşesc marginile superioare ale perefilor exteriori; vîrfurile, cari sînt punctele în cari se intersectează cel pufin trei coame, deasupra picăturii. Versantele acoperişurilor pot fi constituite dintr-o singură suprafafă plană cu pantă unică, dinfr-o suprafafă formată din două sau din mai multe suprafefe plane cu pante diferite, dintr-o suprafafă curbă cilindrică sau sferică, dintr-o suprafafă Acoperiş 73 Acoperiş "7 V; 1 de curbură variabilă, sau din două ori mai multe suprafefe curbe racordate. Acoperişurile cu versante constituite din suprafefe plane sînt folosite cel mai des, atît la clădirile civile, cît şi la cele industriale. Acoperişurile cu versante curbe sînt folosite în special la clădirile monumentale, la turnuri izolate sau ornamentale (lanterne, pînacole, turle de biserici, etc.), cu secţiunea transversală poligonală, şi la unele clădiri din mediul rural, constituind stiluri caracteristice pentru unele fări sau regiuni. — Din punctul de vedere al numărului versantelor, se deosebesc: acoperişuri cu un versant, cu două versante, cu trei versante, cu patru versante, cu mai multe versante, acoperişuri în dinfi de ferăstrău şi acoperişuri mansardate. Acoperişurile cu un V. Elementele unul acoperiş cu versante, versant au O singură SU- 1) coame înclinate; 2) coame orizontale sau prafafă de scurgere, de creste; 3) dolii; 4) picătură; 5) poale; 6) şea; obicei CU pantă unică. 7J streaşină; 8) vîrf urî; 9) pinion. Sînt folosite la casele- „vagon" izolate, la încăperi construite ulterior şi alipite de calcanul unei clădiri mai înalte, la încăperi laterale cari fac parte din acelaşi corp de clădire, dar cari sînt mai pufin înalte decît restul clădirii, la unele consfrucfii provizorii (magazii, şoproane, etc.) sau Ia acoperirea unor spafii deschise amenajate lîngă o clădire (de ex. acoperişurile peroanelor de gară, ale rampelor de încărcare şi descărcare ale magaziilor, marchizele de la intrarea clădirilor, etc.). în primul caz, unul dintre zidurile exteri- oare ale clădirii e mai înalt, pe toată înălţimea podului, bine ancorat de planşeu I acestuia, iar de el se ancorează şarpanta acoperişului. La acoperişurile încăperilor alipite de o clădire mai înaltă, şarpanta se ancorează de zidul existent. Uneori, elementele transversale ale şarpantei (scaune sau ferme) se rigidizează cu ajutorul unor contravîntuiri verticale, aşezate în lungul acestui zid şi alipite de el. Aceste două tipuri de clădiri au podul închis la capete cu pinioane. La construcfiile provizorii, acoperişurile pot fi rezemate pe tot conturul lor, pe două laturi paralele, pe trei laturi, pe o singură latură longitudinală şi pe doi stîlpi aşezafi la coifuri Ie libere, sau pe stîlpi aşezafi la cele patru coifuri ori şi în puncte intermediare — după cum construcfia e închisă total sau parfial ori e deschisă complet. Spafiul de sub acoperiş poate fi închis sau deschis. Acoperişurile de deasupra spafiilor deschise pot fi rezemate în lungul laturii longitudinale de lîngă clădire şi în lungul celorlalte două laturi sau Ia cele două coifuri libere, ori pot fi în consolă, în care caz sînf ancorate de peretele clădirii de care sînf alipite. Aco- VI. Acoperiş simplu cu un versant. 1) coardă; 2) căprior; 31 contravîntuire; 4) detaliu a-a; 5) zid alipit de un calcan; 6) ancore. perişurile cu un versant (v. fig.V/), de metal (v. pot fi executate dintr-o armat. Acoperişurile în consolă, de beton armat, sînf încastrate în zidul clădirii de care sînt alipite. Acoperişurile cu două versante au două suprafefe de scurgere,înclinată fiecare, de obicei, spre una dintre cele două laturi longitudinale ale construcfiei. Sînt folosite la unele clădiri de locuit din i) mediul urban, la case din mediul rural, Ia unele clădiri industria magazii, şoproane, etc.), Fiecare versant poate fi pot fi executate cu şarpantă de lemn fig. Vil) sau de beton prefabricat, sau placă sau dintr-un planşeu de beton VIL Acoperiş metalic în consolă, fermă metalică; 2) pane; 3) învşlitoare; 4) ancore; 5) consolă de rezemarej 6) contrafort. le şi la consfrucfii provizorii (barăci, cu secfiunea plană dreptunghiulară, constituit dintr-o suprafafă plană cu VIII. Acoperiş cu două versante, cu şarpantă de lemn. 1) grindă-macaz; 2) pane; 3) căpriori; 4) cosoroabe; 5) contraflşe. pantă unică, din mai multe suprafefe plane cu pante diferite (ale căror valori sînt cu atît mai mici, cu cît sînt mai aproape de poalele versantului), dintr-o suprafafă curbă convexă, de curbură constantă sau variabilă, ori din mai multe suprafefe curbe racordate, înclinarea generală a celor două versante poate fi egală sau diferită. La clădirile de locuit şi industriale, podul clădirii e închis la capete cu pinioane; la construcfiile provizorii, podul poate fi închis sau deschis, după cum con- 3 IX. Acoperiş cu două versante, cu şarpantă de metal. 1) fermă metalică; 2) pane; 3) învelitoare de tablă ondulată; 4) luminator; 5) ancore. strucfia e şi ea închisă sau deschisă. Uneori, pentru a evita efectul inestetic produs de pinioane, vîrfurile acoperişului se teşesc, realizîndu-se cîte o suprafafă triunghiulară, care reduce din -înălfimea pinioanelor. Acoperişurile cu două versante se execută cu şarpantă de lemn (v. fig, VIII), de metal (v. fig. IX) Acoperiş 74 Acoperiş sau de befon prefabricat, Ori din beton armat monolit, sub forma unui planşeu cu grinzi. Acoperişurile cu trei versante au trei suprafeţe de scurgere, înclinată fiecare spre una dintre cele trei laturi ale clădirii* Astfel de acoperişuri sînt folosite la clădiri de locuit sau la construcţii anexe (magazii, şoproane, etc.) cari au secfiunea plană dreptunghiu Iară şi sînt alipite de o altă clădire mai înaltă, fie pe una dintre laturile ei mici, fie pe una dintre laturile mari (v. e şi f fig. X). Versantele sînt constituite din suprafefe plane cari pot avea pantă unică sau pante variabile, cu valori mai mici spre poalele^ versantului. Acoperişurile cu patru versante prezintă patru suprafefe de scurgere, înclinată fiecare către una dintre cele patru laturi exterioare ale construcţiei. Sînt folosite la clădiri de locuit şi industriale, izolate, la pavilioane, turnuri, chioşcuri etc., cari au seefiune plană dreptunghiulara sau pătrată, La clădirile cu seefiune dreptunghiulară, versantele înclinate către laturile longitudinale ale construc-fiei sînt mai mari, iar versantele înclinate către celelalte două laturi sînt mai mici. La clădirile cu secfiunea pătrată, cele pafru versante sînt egâJe, iar coamele înclinate se întîlnesc într-un singur vîrf. Acest tip de acoperiş se nu- X. Schemele cîforva tipuri de acoperişuri, a) acoperiş cu un versant; b) acoperiş cu două versante plane; c) acoperiş cu doua versante curbe; d) acoperiş cu două versante şi cu coifuri teşite; e) şi f) acoperişuri cu trei versante (!a clădiri alipite de un calcan); g) acoperiş cu patru versanle; h) acoperiş cu patru versante cu mai mtjlte pante; i) acoperiş în tormă de cort; /) acoperiş cu patru versante şi cu terasă; k) acoperiş piramidal simplu; I) acoperiş piramidal compus (terminat cu tleşă); m) acoperiş cu mai multe versante; n) acoperiş conic înalt; o) acoperiş cpnic scund; p) acoperiş curb cilindric; r) acoperiş autoportant în formă de paraboloid de rotafie; s) acoperiş autoportant alcătuit din paraboloizi hiperbolici; t) acoperiş în formă de cupolă semisferică; u) acoperiş în formă de bulb de ceapă; v) acoperiş autoportant în arc mînăstiresc; x) acoperiş autoportant în cupolă încrucişată, cu suprafefe cu dublă curbură; y) acoperiş în dinfi de ferăstrău; z) acoperiş manşardat, cu două versante. meşte acoperiş înr formă de cort. Versantele sînt constituite, în general, din cîte o singură suprafafă plană cu pantă unică, dar pot fi constituite şi din mai multe suprafefe cu pante diferite. Acoperişurile cu patru versante se execută, în general, cu şarpantă, Ele prezintă avantajul că evită efectul inestetic al pinioanelor. La acoperişurile eu versante inegale, fermele sau scaunele şarpantei se aşază în plane verticale paralele cu latura mică a con- strucţiei, La acoperişurile în formă de cort, fermele sînt aşezate în planele verticale diagonale ale construcţiei. Pentru deschideri mari, fermele se prind de un inel central rigid, împingerile laterale ale fermelor sînt preluate de tiranfi sau de o grindă de centură aşezată pe ziduri. Uneori, acoperişurile cu versante inegale pot fi combinate cu o terasă aşezată la partea superioară. Acoperişurile cu mar multe versante prezintă cel pufin cinci suprafeţe de scurgere. Ele sînt folosite, fie fa consfrucfii a căror seefiune plană e un poligon concav, fie la consfrucfii cu secfiunea circulară, sau la construcţii a căror secţiune e formată din mai multe dreptunghiuri, în primele două cazuri, acoperişul are forma de piramidă şi versantele sînt plane, din care cauză se numeşte acoperiş piramidal. Prin faptul că acest tip de a-coperiş se foloseşte mult la pavilioane, se numeşte şi acoperiş pavi-lionar. Acoperişurile piramidale se execută, de obicei, cu şarpantă de lemn sau de metal, a cărei alcătuire e cu atît mai complicată, cu cît acoperişul e mai înalf. Acoperişurile piramidale foarte înalte se numesc fleşe şi sînt folosite la turnurile cu aspect monumental, deoarece au siluetă zveltă (v. fig. XI). Ele creează un e-fect estetic deosebit, în special la turnurile înalte, prin contrast cu a-coperişul restului clădirii, sau cu a-coperişurile celorlalte clădiri din apropiere. Fleşa a fost un element arhitectonic, folosit mult în Evul mediu şi în Renaştere, la edificiile municipale, la biserici, castele, turnuri, etc. Uneori, ea e executată masiv, — altădată din piatră, astăzi, din beton armat. — Acoperişurile clădirilor cu secţiunea plană formată din mai multe dreptunghiuri sînt alcătuite dintr-o combinaţie de mai multe acoperişuri cu două, trei sau patru versante. Racordarea dintre ele Acoperiş 75 Acoperiş se face prin dolii, şeie sau versante de racordare. Coamele orizontale pot fi la acelaşi nivel sau la niveluri diferite, după |ăfimile şi înălţimile fiecărui acoperiş elementar. Aceste acoperişuri pot crea efecte arhitectonice deosebite, prin alegerea formei celei mai adecvate cu suprafafa şi cu volumul fiecărei părfi de clădire. — Acoperişurile în dinfi de ferăstrău se caracterizează prin faptul că sînt constituite din cel pufin două grupuri alcătuite din cîte două versante, —1 dintre cari unul are panta mai mică, iar celălalt are panta mai mare sau e vertical, — astfel îneît secfiunea transversală a acoperişului are forma profilului unor dinfi de ferăstrău. învelitoarea versantelor verticale sau cu pantă mai mare e înlocuită, parfial sau total, cu panouri de geam, pentru a permite o iluminare mai bună a interiorului construcfiei. Acoperişurile în dinfi de ferăstrău sînt folosite la hale industriale cu lăfime mare. Versantele cu geamuri trebuie să fie îndreptate cît mai spre nord, pentru ca iluminarea inferiorului să fie cît mai uniformă. Pot fi executate din lemn, din metal (v. fig. XII) sau din beton armat (v, fig. XIII) ori prefabricat. Structura de rezistenfă a acoperişurilor în dinfi de ferăstrău e constituită din ferme triunghiulare, simple sau cu zăbrele, iar la acoperişurile de beton armat poate fi constituită şi din suprafefe aufoportanfe. Versantul cu înclinare mai mică poate fi plan sau poate fi constituit dintr-o suprafafă curbă. Jgheaburile pentru colectarea apelor de ploaie se aşază la doliile dintre dinfii acoperişului. Ele trebuie racordate bine cu învelitoarea versantelor, pentru a împiedica infiltrarea apei de ploaie. Acoperişurile în dinfi de ferăstrău prezintă dezavantajul că permit acumularea unor cantităfi mari de zăpadă între versante. Pentru a putea înlătura zăpada, se amenajează deasupra jgheaburilor o platformă de circulafie (v. fig. X/V) sau se execută dinfii acoperişului disfanfafi între ei, pentru a permite o circulafie mai uşoară. Sin. Acoperiş în shed. încăperi penfru locuit. Acoperişurile mansardate de metal sau de lemn au structura de rezistenfă constituită dintr-o şarpantă de formă specială (v. fig. XV). Cele de beton armat se execută XII. Acoperiş metalic în dinţi de ferăstrău. H fermă metalică; 2) pane; 3) versant cu învelitoare; 4) versant cu panouri de sticlă; 5) jgheaburi penfru colectarea apei. Acoperişurile mansardate se caracterizează prin faptul că fiecare versant e constituit din cîte două suprafefe cu pante diferite, cea dinspre poate fiind mai mare, pentru a lăsa sub învelitpare un spafiu mai mare, care să poasă fi amenajat cu XI. Acoperiş în formă de fleşă, cu şarpantă de lemn. a) seefiune verticală; b) seefiune orizontală; î) căpriori; 2) con-travîntuiri; 3) juguri. XIII. Acoperiş de befon armat monolit, în dinfi de ferăstrău, a) cu dinfi apropiafi; b) cu dinfi depărtafl; /) fermă triunghiulară simplă; 2) versant constituit dintr-o placă cu nervuri; 3) versant cu geamuri; 4) platformă pentru circulafie. cu cadre simple sau multiple, la cari stîlpii laterali sînt încimafi (v. fig. XVI). învelitoarea trebuie să fie aşezată pe un strat impermeabil, penfru a evita infiltrarea apei de ploaie. Acoperişurile mansardate sînt folosite la clădirile de locuit importante şi cu aspect monumental, constituind un element arhitectonic important. în versantele acoperişului sînt amenajate ferestre, pentru a permite iluminarea interiorului. Uneori, a-ceste ferestre sînt încadrate de motive ornamentale, cari pot constitui elemente arhitectonice şi decorative importante. Acoperişurile conice prezintă o suprafafă de scurgere de formă conică. Ele sînt folosite la construcfiile cu secfiunea plană circulară, în special la turnuri. Din punctul de vedere al modului de execufie, se aseamănă cu acoperişurile piramidale. Acoperişurile conice cu înălfime foarte mare fac parte din categoria fleşelor (v. sub Acoperiş cu mai multe versante). Acoperişurile curbe prezintă una sau mai multe suprafefe curbe, cari pot fi cu simplă curbură ^de ex. semicerc, arc de cerc sau de parabolă, mîner de coş, lănfişor, etc.) sau cu dublă curbură. Acoperişurile curbe sînt folosite, în special, la clădirile civile şi industriale cu deschidere mare (ateliere, hale, hangare, remize, garaje, depouri, etc.). Se execută din lemn, (v. fig. XVII), din metal sau din beton armat (v. fig. XVIII). Acoperişurile de lemn şi cele de metal au şarpanta susfinută de ferme în arc cu zăbrele sau cu inimă plină. La acoperişurile de lemn, fermele în arc cu inimă plină se execută din seînduri, după anumite sisteme (v. sub Fermă de lemn). La acoperişurile la cari, X/V, Detaliu de execufie a jgheabului dintre dinfii acoperişului. I) versant cu învelitoare; 2) versant cu geamuri; 3) jgheab; 4) platformă de circulafie. Acoperiş 76 Acoperiş datorită formei curbei, arcele dau împingeri laterale, arcele se execută cu tiranfi, în special dacă au deschideri mari. Acest XV. Acoperişuri mansardate, cu şarpantă de lemn. a) acoperiş mansardaf, cu două sau cu patru versante, cu două încăperi; b) acoperiş mansardaf, cu două sau cu patru versante, cu o singură încăpere; c)**>e) acoperişuri mansardate, cu unu sau cu trei versante. sistem prezintă dezavantajul că reduce înălţimea utilă a interiorului consfrucfiei. Acoperişurile curbe de beton armat se execută fie monolit, fie din elemente prefabricate. Cele monolit pot fi executate, fie cu arce de susţinere şi placa curbă, fie sub formă de boltă (cu sau fără tiranfi), sau ca suprafefe autoportante (v. Suprafafă autoporfantă). Acoperişurile în formă de c u p o I ă prezintă una sau mai multe suprafefe de revolufie, generate de un arc de XVII. Acoperiş curb cu arc cu inimă plină, de dulapi. 1) arc cu inimă plină, de dulapi; 2) firanf de lemn; 3) bară de suspendare; 4) pană; 5) învelitoare; 6) seefiune prin arc. cerc, de elipsă, parabolă, hiperbolă, etc., sau de o curbă de formă specială (de ex. de forma profilului unui bulb de ceapă). Sînt XVIII. Acoperiş curb de beton armat monolit. I) arc de befon armat; 2) grinzi marginale; 3) firanf metalic; 4) manşon pentru întinderea firantului. folosite la acoperirea construcfiilor cu secfiunea în plan circulară, pătrată sau în poligon regulat, în special la clădirile şi X/X. Şarpanta lamelară a unei cupole metalice (un sfert din proiecţia pe un plan orizontal). turnurile monumentale. Pot fi executate din lemn, din metal, din zidărie sau beton (simplu sau armat). Cele de lemn şi cele Acoperiş 77 Acoperiş de metal au structura de rezistenfă constituită dintr-o şarpantă spafială sau dintr-o şarpantă lamelară (v. fig. XIX), alcătuită dintr-o refea cu dublă curbură formată din bare scurte (v. sub Şarpantă). Cele de zidărie şi de beton simplu au structura de rezistenfă constituită dintr-o cupolă masivă. Cele de befon armat pot fi executate dintr-o placă cu fetele netede şi cu dublă curbură, dintr-o placă cu dublă curbură şi cu grinzi circulare şi nervuri în arc (v. fig. XX), dintr-o refea cu dublă curbură, alcătuită din nervuri, sau din una cri din mai multe XX. Structura de rezistenfă a unei cupole de befon armat, cu grinzi şi nervuri, a) seefiune verticală; b) vedere de jos în sus; 1) nervuri în arc; 2) grinzi circulare. suprafefe autoportante. Ultimul tip de cupole (numite cupole poligonale) se realizează prin intersectarea mai multor suprafefe curbe (bolfi), de obicei în număr par. De exemplu, prin interseefia a două bolfi se realizează o cupola cu plan pătrat sau dreptunghiular; prin interseefia a trei bolfi se realizează o cupolă cu plan exagonal, iar prin interseefia a patru bolti se realizează o cupolă cu plan octogona!,, Fafă de cupolele circulare sau cu nervuri, cupolele poligonale prezintă următoarele avantaje: permit realizarea unor forme arhitectonice deosebite; permit aşezarea reazemelor lâ distanţe mari; au greutate proprie mai mică. Nervurile cupolelor cu nervuri pot fi aşezate, fie la interiorul, fie la exteriorul cupolei (penfru ca faţa interioară a cupolei să fie netedă). Rezemarea acoperişurilor în formă de cupolă se face pe o grindă orizontală, circulară sau poligonală, care preia împingerile. V. şi Cupolă. î. Acoperiş, pl. acoperişuri. 2. Mine: Suprafafa de separafie dintre un zăcămînt şi roca sau complexul de roci acoperitoare. — Sin. (regional, uzual) Coperiş. 2. Acoperiş. 3. Mine: Totalitatea rocilor situate deasupra unui zăcămînt de substanfe minerale utile. Poate fi: acoperiş fals, cînd e situat imediat deasupra zăcămînfului, are o grosime de 0,2--0,4 m şi e constituit din roci cari se surpă foarte uşor (îndată ce au fost dezvelite); acoperiş direct, cînd e situat deasupra acoperişului fals (cînd acesta există) sau deasupra zăcămîntului (cînd nu există acoperişul fals), constituit din cîteva strate sau pachete de strate cari se surpă după un anumit timp de la dezvelirea lor (dacă nu sînt susfinute), avînd o grosime care depinde de dimensiunile spafiului de abataj, de natura litologică şi de structura rocilor respective, de proprietăfile fizice şi mecanice ale acestor roci, de vitesa de înaintare a frontului de abataj, de exisfenfa şi mărimea debitului infiltraţiilor de apă, etc.; acoperiş principal, cînd e situat deasupra acoperişului direct (cînd acesta există) sau direct deasupra zăcămîntului (cînd acoperişul fals şi cel direct nu există), constituit din roci cari nu se surpă decît după un timp mai îndelungat după dezvelirea lor (dacă nu au fost susfinute) şi avînd o grosime mai mică sau mai mare, în funefiune de adîncimea la care se găseşte zăcămîntul aflat în exploatare, de natura litologică şi de proprietăţile fizice şi mecanice ale acestor roci, de accidentele geologice, etc. Pentru micşorarea presiunii rocilor din acoperişul unui zăcămînt asupra spafiului de abataj şi folosirea acesteia pentru uşurarea extragerii subsfanfei minerale utile din acel zăcămînt se iau anumite măsuri cari constituie dirijarea acoperişului. Aceste măsuri trebuie să asigure: securitatea muncii şi a utilajului, continuitatea operafiilor cari constituie procesul de exploatare, prevenirea surpărilor parfiale sau totale în spafiul de abataj; posibilitatea de extragere a substanfei minerale utile din zăcămînt cu pierderi şi sărăcire cît mai mici; un consum cît mai mic de material de susfinere; obfinerea unei pro-ductivităfi cît mai mari şi a unui pref de cost cît mai mic, prin aplicarea de metode de exploatare cari să permită o mecanizare cît mai completă a operafiilor ce necesită un volum mare de muncă grea (abatajul, încărcarea şi transportul substanfei minerale utile şi al sterilului) sau folosirea evacuării produselor abatate prin cădere liberă. Metodele de dirijare a acoperişului depind de forma şi de grosimea zăcămîntului. La zăcămintele stratiforme subţiri sau de grosime medie, orizontale sau cu înclinare mică şi medie (sub 30°) se folosesc următoarele metode: surparea totala, cînd acoperişul direct e constituit din roci cari se surpă uşor (Ia cărbuni, grosimea pachetului acestor roci trebuie să fie de 6—8 ori mai mare decît grosimea stratului de cărbune care I. Dirijarea acoperişului prin surpare totală. se exploatează) (v. fig. I); surparea parfială, cînd acoperişul direct e constituit din roci cari se surpă uşor (la cărbuni, grosimea acestor roci trebuie să fie de 6*-8 ori mai mică decît grosimea stratului de cărbune exploatat), iar acoperişul principal consistă din roci cari se surpă greu (v. fig. II); rambleierea parfială, cînd imediat lîngă acoperişul direct se află un strat cu grosime mică sau mare de rocă ce se surpă greu sau cînd acoperişul direct lipseşte, iar deasupra zăcămîntului se află Acoperiş, lovitură de ~ 78 Acoperiş acoperişul principal constituit din roci ce se pot dezveli pe suprafefe mari, fără să se surpe (v. fig. ///); rambleierea totală, care se aplică în cazurile cînd acoperişul constituit din roci ce se surpă uşor sau din roci cu rezistenfă mare însă fisurate, cînd zăcămîntul confine substanfe minerale utile autoinflamabile -i A II. Dirijarea acoperişului prin surpare III. Dirijarea acoperişului prin ramble-parfială. iere parjială. î) ziduri de rocă. sau la exploatarea unui complex de zăcăminte apropiate (v. fig. IV). La zăcămintele stratiforme cu grosime mică (la cărbuni de 0,8»-1 m), avînd în acoperişul direct roci cari se i 8 IV. Dirijarea acoperişului prin rambleiere totală. I) galerie de aeraj; 2) galerie de transport; 3) galerie de rambleu. deformează plastic (se încovoaie fără rupere), iar rocile din culcuş au tendinfa de umflare (v. fig. V), se aplică metoda coborîrii line. La zăcămintele stratiforme de diferite grosimi, însă cu înclinare mare şi foarte mare (peste 45°), dirijarea presiunii acoperişului se poate face prin metodele: cu surpare totală; cu surpare parfială; cu coborîre lină a rocilor acoperitoare; cu rambleiere totală. La zăcămintele de alte forme decît cea de strat se aplică una dintre metodele de dirijare menfionate mai înainte. V. Coborîrea lină a acoperişului, î) roci plastice din acoperiş; 2) zăcăminte de substanfă minerală utilă; 3) culcuş constituit din roci rezistente (cari nu se umflă); 4) spaţii de abataj; 5) stîlpi. 1. lovitură de Mine: Fenomen caracterizat prin mişcări şi zguduiri brusce, sub formă de şocuri de intensităfi mai mici saumaimari, ale rocilor din acoperişul şi din culcuşul unor zăcă-mintedecărbuni şi de minereuri. Exemple: la unele exploatări de cărbuni din Germania (Ruhr, Saxonia şi Bavaria superioară), URSS (basinul Donef), U.S.A., Anglia, Canada, Cehoslovacia (Boemia), cum şi la exploatările de minereuri din Africa de Sud, Canada (regiunea Lacului superior). Fenomenul e însofit de: proiectări de substanfă minerală utilă din zăcămînt sau de roci înconjurătoare zăcămîntului, în interiorul lucrărilor subterane (galerii, abataje, tunele) în cantităfi uneori destul de mari (zeci şi sute de metri cubi); ridicarea tălpii şi coborîrea rocilor din vatra şi din tavanul lucrărilor miniere respective; puternice şocuri de aer şi erupfii de metan şi de bioxid de carbon cu efecte distrugătoare a susfinerii lucrărilor subterane pe distanfe apreciabile; avarii mai mult sau mai pufin grave de utilaj folosit la operafiile de abataj, transport, rambleiere, etc.; accidente de persoane. Cauzele producerii loviturilor de acoperiş nu sînf suficient de bine cunoscute. Fenomenul e mai frecvent la zăcămintele de cărbuni şi mai rar la zăcămintele de minereuri, fiind strîns legat de prezenfa în acoperiş a unor roci de grosime mare cu proprietăfi elastice predominante (gresii, conglomerate, şisturi grezoase, etc.), iar în culcuş, a unor roci cari nu se deformează plastic. Factorii cari influenfează producerea acestui fenomen sînt adîncimea (de la 300 m în jos) şi înclinarea (în general mică: sub 20°). 2. Acoperiş. 4. Geol.: Complexul de strate situat deasupra unui strat, a unui zăcămînt de roci, respectiv de subsfanfe minerale utile (v. sub Acoperiş 2) sau a unei suprafefe de ruptură (plan de falie sau de încălecare). După pozifia strati-grafică, respectiv tectonică a complexului de roci, se deosebesc: acoperiş morfologic, cînd complexul de roci e, din punctul de vedere al vîrstei geologice, mai nou sau mai vechi decît zăcămîntul de roci sau de substanfe minerale utile; acoperiş stratigrafie, cînd complexul de roci mai tinere din punct de vedere geologic e situat (în mod normal) deasupra şi (în mod anormal) dedesubtul unui zăcămînt de roci sau de substanfe minerale utile. în exploatările de cărbuni, de minereuri sau de alte substanfe utile se foloseşte termenul regional coperiş, cu aceeaşi accepfiune ca şi acoperiş. La dislocafiile tectonice (în special la cele radiare) se foloseşte termenul aripă de acoperiş pentru complexul de strate de deasupra suprafefei de ruptură. s. Acoperiş. 5. Hidr.: Suprafafa de contact dintre partea superi Dară a stratului permeabil acvifer şi partea inferioară a stratului impermeabil. — Sin. Acoperişul stratului acvifer. 4. Acoperiş. 6. Silv.: Totalitatea coronamentelor arborilor unui arboret. Acoperişul e apreciat prin consistenfa arboretului (numit şi gradul de acoperire) şi prin formă. — Consistenfa arboretului (v. Consistenfă) sau gradul de acoperire se exprimă uneori fraefionar, fie în procente, fie în zecimi, unitatea fiind consistenfa acoperişului plin al unui arboret normal, de aceeaşi compozifie, structură, vîrstă şi condifii stafionale. Alteori, con- Acoperiş de branţ 79 Acordul bazelor sisfenţa e caracterizată prin calificative; de exemplu: consistentă plină, consistentă mijlocie sau scăzută (în arboretele rărite), consistentă mică sau redusă (în arboretele degradate). — Forma acoperişului caracterizează dispoziţia relativă a coroanelor arborilor; de exemplu: acoperiş neregulat, acoperiş etajat (în unu sau în mai multe etaje), etc. Acoperişul depinde de următorii factori: specia sau speciile arborescente cari compun arboretul (speciile de umbră dau un acoperiş des; cele de lumină, unul rar); condiţiile de sol şi de climă ale locului (condiţiile favorabile determină un acoperiş des); modul de întemeiere a arboretului (însămîntare naturală sau semănătură, plantaţie regulată sau neregulată, plantaţie deasă sau rară); felul în care au fost executate operaţiile culturale (curăţiri, rărituri) în cursul dezvoltării arboretului. Acoperişul poate influenţa favorabil sau defavorabil condiţiile de sol (litiera, humusul, etc.), dezvoltarea arboretului însuşi (elagarea naturală, forma arborilor, numărul de arbori pe hectar şi deci cantitatea şi calitatea producţiei lemnoase). De asemenea, el poate constitui, după împrejurări, fi3 un adăpost (v.) penfru arboretul viitor, fie.o piedică pentru înfiinţarea şi dezvoltarea acestuia; în ultimul caz, acoperişul trebuie subţiat progresiv — sau e înlăturat complet, prin rărituri sau prin tăieri de regenerare. 1. Acoperiş de bran). Ind. piei.: Piesă de piele (rneşină, înlocuitori de piele) sau de. ţesături, textile, care acoperă toată suprafaţa branţului sau numai regiunea călcîiului (talonet), în scopul apărării piciorului de unele neregularităţi ale branţului. Aceste acoperişuri .se lipesc, în general, cu cleiuri vegetale (pap, dextrină) sau cu soluţii de cauciuc. 2. Acoperiş de soare. Drum.: Construcfie mobilă cu înălţime mică, în formă de acoperiş, folosită pentru a proteja şoselele de beton de ciment contra razelor solare, a vîntului şi a ploii, după turnarea şi finisarea betonului, pînă la terminarea prizei.— Se compune dintr-un cadru de lemn sau de metal, acoperit cu scînduri, cu carton asfaltat sau cu o pînză de culoare deschisă. La capetele dinspre marginile şoselei, acoperişul e închis cu pereţi verticali, pentru a împiedica formarea unor curenţi de aer la suprafaţa betonului, cari pot provoca uscarea rapidă a acestuia, iar la intervale de circa 30 m 'se pun şi perefi transversali, în acelaşi scop. Dacă la aşezarea acoperişurilor nu s-a terminat executarea rosturilor, se aşază în dreptul acestora un cort mai înalt, penfru a se putea lucra sub ei. După 24 de ore de la aşezare, se mută acoperişurile mai departe, deplasîndu-le de obicei pe şinele cari servesc la circulaţia maşinilor vibratoare şi finisoare, iar betonul se acoperă cu un strat de nisip sau de paie, gros de 1 1,5 cm şi care se menţine umed. s. Acoperişul turlei. Expl. petr.: V. sub Turlă. 4. Acord. V. sub Acordare. 5. Acord între masa ceramică şi glazură. Ind. st. c.: Egalitatea (aproximativă) dintre coeficienţii de dilataţie ai masei ceramice şi glazurii, astfel îneît nu se produc fisurări sau săriri ale glazurii la variaţii de temperatură. Cînd coeficientul de dilataţie al masei ceramice e mai mare decît cel al glazurii se produc săriri, iar cînd coeficientul de dilataţie al glazurii e mai mare decît cel al masei se produc fisuri. Stabilirea acordului între masa ceramică şi glazură se face prin calcul, cu ajutorul mediei ponderate a sumei coeficienţilor de dilataţie ai oxizilor componenţi ai masei şi ai glazurii, şi prin măsurări. Pentru măsurarea coeficienţilor de dilataţie ai oxizilor şi verificarea acordului dintre ei se foloseşte aparatul Steger (v.). încercările informative pentru stabilirea acordului între masa ceramică şi glazură se fac cu ajutorul probei Seger (v.). Acordul între masă şi glazură se stabileşte pentru temperatura de ardere a produselor ceramice, cînd între ciobul-masă şi glazură s-a format un strat intermediar în care masa a reacţionat cu glazura. 6. Acordare. Fiz.: Modificarea caracteristicilor unui circuit oscilant, în scopul modificării frecventei proprii de oscilaţie a circuitului, astfel îneît aceasta să coincidă cu frecvenţa cîmpului electromagnetic în care se găseşte circuitul oscilant. Acordarea e un caz particular de aducere în rezonanţă (v.). Faptul că un circuit oscilant e acordat pe o anumită frecvenţă se numeşte acord sau sintonie. 7. Acordul bazelor. Topog., Geod.: Condiţia de ajustare de ansamblu în privinţa orientărilor şi a lungimilor, care se impune reţelelor de triangulaţie geodezice sau topografice după ce fiecare triunghi în parte a fost geometrizat prin alte condiţii. în geodezie, se impune acordul bazelor numai pentru lanţurile primordiale (v.), dispuse aproximativ pe direcţia meridianelor şi paralelelor, cari se sprijină pe bazele măsurate în nodurile acestor lanţuri; în reţelele topografice sau locale, el se impune oricărei reţele, de o:*ice formă sau extindere. în aceste ultime reţele trebuie realizate două acorduri: acordul orientării bazelor şi acordul lungimii lor, primul avînd drept scop alipirea perfectă a triunghiurilor din reţea, fără intervale sau suprapuneri, iar cel de-al doilea, împiedicarea alunecării triunghiurilor adiacente de-a lungul laturii comune, astfel îneît vîrfurile să fie puncte comune pentru toate triunghiurile adiacente. Penfru realizarea acestor acorduri e necesar să se măsoare direct pe teren, atît lungimile, cît şi orientările astronomice sau geografice ale celor două baze în cazul unei reţele în formă de lanţ, cum e cea din fig. I — sau a bazei unice, în cazul unei reţele în formă poligonală, cum e cea din fig II. După determinarea acestor elemente, prin măsurare pe teren, se efectuează acordul orientărilor şi acordul lungimilor. Acordul orientărilor: Ple- cînd de la orientarea 6 în fig. I sau de la Oi în fig. II, determinate direct pe teren, trebuie să II. Refea în formă de poligon. III. Refea în formă de patrulater. se ajungă, prin însumarea unghiurilor y*, la aceeaşi orientare 0 în cazul din fig. I, sau la orientarea 02 (de asemenea măsurată direct pe teren), în cazul din fig. //, adică: (e + 200c) + (S Yf- + 2O3) = 0; deci £y; = 400 în cazul din fig. /, respectiv 0!+200-71+200 +Y2 + 200-Y3 + 200 + Y4+200-Y5 = e2 în cazul din fig. III. ei *f Y ip — Yîi + 20°C = Acostament 80 Acostament Cînd numărul triunghiurilor din lanf e par, ultima relafie devine ei + 7!>-Yi,= e2- În cazul unei reţele în formă de patrulater (v. fig. III), ea se aplică pentru a exprima acordul orientărilor; patrulaterul putînd fi considerat un poligon cu centru în care nu s-a făcut stafie, se folosesc relaţiile «l + Pl = «3+1^3 al + Pl + «2 + ^2+ a3~i“ P3~î"®4"î" p4=400 Pentru un lanf de poligoane cum e cel din fig. IV a, se măsoară şi se orientează de exemplu baza 1-2 din primul poligon, cu centrul în A, sau oricare dintre laturile acestui poligon; apoi se scriu condifii le pentru unghiurile yi de la centrul A al acestui poligon. După completa compensare şi calculare a poligonului, se obfin din aceste calcule orientarea şi lungimea laturii f-2 comune poligoanelor A şi B. Se ia ca bază cu- noscută pentru poligonul B al lanfului latura 1-2 şi se procedează în acelaşi mod. Pentru poligonul cu centrul în C se ia ca bază cunoscută latura 3-4, comună şi cunoscută din calculul poligonului cu centrul în B, etc. Pentru un lanf de poligoane cum e ce! din fig. IV b se orientează şi se măsoară direct pe teren baza 1-A din primul poligon cu centrul în A şi cu vîrfurile 1, 2, B, 3, 4; apoi se scrie condifia pentru unghiurile y» de la centrul A al acestui poligon. După compensarea completă şi după calculul laturilor acestui prim poligon se obfin orientările şi lungimile laturilor 2-B, A-B şi 3-B, cari sînt laturi radiale şi în al doilea poligon 2, 5, C, 3, A cu centrul în B. Oricare dintre aceste laturi poate fi considerată ca bază orientată şi măsurată direct pentru poligonul următor cu centrul în B. Se scriu condifiile pentru unghiurile de la centrul B, adică: Pi + Y6 “f“ Y7 4* Y8 (*2=400° în care însă unghiurile pi şi a2 sînt considerate fixe, adică nu se mai compensează, ele fiind definitive, în urma compensărilor suferite. Se continuă apoi în acelaşi fel pentru poligonul G. Pentru compensarea unui lanf de patrulatere (v. fig. V) se scriu condifiile pentru fiecare patrulater în parte, plecînd de la baza B, măsurată şi orientată direct în primul patrulater şi apoi sprijinind restul pe bazele 1-2 şi 3-4 calculate.— Acordul lungimilor exprimă condifia ca, plecînd de la lungimea direct măsurată pe teren pentru baza B (v. fig. /) sau B\ (în fig. II), să se ajungă prin calcula, cu ajutorul unghiurilor măsurate alf pt-, Yt-, Ia aceeaşi lungime B, în cazul unei refele cum e cea din fig. /, sau la lungimea măsurată B2; în cazul unei refele cum e cea din fig. II. în cazul unui poligon centrat (v. fig. /), condifia se exprimă prin relafia: sin ai«sin o^^sin an -------------------------- - 1 , sin Pi • sin p2 —sin pw în cazul unui lanf de triunghiuri (v. fig. II), condifia se exprimă prin relafia sin «i • sin a2*-sin an g2 sin Pi • sin p2"*sin pw B\ în cazul unui patrulater (v. fig. III) (considerat ca un poligon cu centru în care nu s-a făcut stafie) se scrie aceeaşi condifie ca şi în cazul din fig. I. în cazul unui lanf de poligoane ca în fig. /Va sau ca în fig. IV b se scrie aceeaşi condifie pentru unghiurile periferice ai şi P^Ia fiecare poligon în parte, finînd seamă, în cazul din fig. IV b, de unghiurile compensate şi definitivate în poligonul anterior (ai şi a2în poligonul Bş\ unghiurile P7 şi agîn poligonul C). în cazul unui lanf de patrulatere se scrie aceeaşi condifie pentru fiecare patrulater în parte. 1. Acostament, pl. acostamente. Drum.: Fîşie laterală din platforma unui drum, în geheral nepavată, cuprinsă între marginea părfii carosabile şi muchia platformei. Acostamentele servesc la încadrarea părfii carosabile, — împiedicînd depla- Profil de şosea interurbană, cu pavaj de pavele normale (sus: jumătate de seefiune transversală; jos: jumătate de plan), a) acostament; b) jumătate din partea carosabilă; 1) bandă de consolidare, împietruită; 2) bordură; 3) fundafia bordurii; 4) fundafia pavajului; 5) pavaj de pavele normale; 6) strat de nisip. sarea laterală a materialelor din corpul şoselei sub efectul circulafiei, şi căderea vehiculelor de pe cale,— pentru asigurarea scurgerii apelor de pe partea carosabilă, pentru circulafia în siguranfă a pietonilor, pentru stafionarea vehiculelor în caz de pană, pentru depozitarea materialelor necesare întrefmerii Acostare 81 Acridină, coloranţi de şoselei, pentru a uşura încrucişarea vehiculelor (în cazul cînd lăfimea căii e insuficientă) şi pentru a permite o eventuală lărgire a părfii carosabile. Lăfimea acostamentelor variază între 1,00 m (la şoselele obişnuite) şi 2,50 m (la autostrade); în regiunile de munte poate fi şi de 0,50‘»0,70 m. Pentru a asigura scurgerea apelor de pe cale, suprafaţa acostamentului se amenajează cu o înclinare transversală de 4—*5% spre marginea platformei. Pentru a evita formarea prafului şi a noroiului, şi pentru a împiedica spălarea pămîntului de către apele de ploaie, suprafafa acostamentelor se înierbează. Pentru a preveni deteriorările produse de rofile vehiculelor cari ar călca pe acostament, cum şi pentru a proteja marginile părfii carosabile, suprafaţa acostamentelor se consolidează cu materiale locale sau cu deşeuri de piatră rămasă de la construcfia căii, sau se pavează, pe o lăfime de 0,50 •••0,75m (spre cale), cu piatră brută sau cu bolovani de rîu, formînd benzi de consolidare sau benzi de încadrare, î. Acostare, pi. acostări. 1. Nav.: Manevra unei nave în vederea apropierii sau alipirii, urmată, în general, de legare, de o altă navă (abordare), de coastă, de cheu, de o geamandură sau de alt corp de pe mal sau de pe apă. 2. Acostare. 2. C. f.; Accident de cale ferată, provocat prin lovirea laterală a unor vagoane dintr-un tren garat pe o linie în afara mărcii de siguranfă, de un tren care circulă pe o linie sau pe o diagonală adiacentă cu linia la care marca de siguranfă nu e respectată. Pentru a evita acostarea trenurilor, regulamentele de circulafie feroviară prevăd staţionarea trenurilor şi a vagoanelor numai între mărcile de siguranfă ale fiecărei linii şi interzicerea staţionării pe diagonale. Acostarea unui tren e tot atît de periculoasă ca şi o ciocnire, fiind de fapt o ciocnire laterală, pentru unul dintre vehicule. Sînt considerate accidente de acostare şi accidentele cari se produc prin depăşirea gabaritului de încărcare de către unele mărfuri, cari ating astfel lateral vagoanele de pe altă linie paralelă (aceasta în special în cazul liniilor duble). 3. Acostare, balon de Nav. V. Balon de acostare. 4. Acostare, Ioc de~. Nav.: Construcfie fixă sau plutitoare, amenajată special penfru a uşura apropierea şi acostarea unei nave sau a unei îmbarcafiuni de cheul unui port ori de ţărm. Locurile de acostare sînt constituite, fie din pontoane plutitoare, fie din platforme fixatedecheuri. Locuri le de acostare sînt legate de căile de comunicafie prin rampe sau scări de acces (cînd există o diferenfa mare de nivel); în oraşe, aceste locuri sînt înzestrate uneori cu clădiri de deservire a traficului şi pot fi amenajate cu elemente arhitectonice, constituind ansambluri decorative urbanistice.în porturi, locurile de acostare se numesc dane (v.). 5. Acov, pl. acoave. Ind. făr.: Butoi de mărime mijlocie (50••■60 1), mai mare decît balerca. (Oltenia şi Banat). 6. Acree, reacţia Iui Chim.: Reaefie calitativă penfru recunoaşterea proteinelor, care consistă în adăugarea la solufia proteică a unui volum egal de solufie 0,002% formaldehidă, care confine urme de clorură ferică şi căreia i se adaugă acid sulfuric. Cînd se găsesc în solufie proteine, la suprafafa de contact dintre acidul sulfuric şi solufia de cercetat se formează un inel violet. 7. Acrid. Agr. V. sub Vifa de vie. s. Acridină. Chim,: Dibenzo-piridină. Subsfanfa de bază a unei clase de materii colorante şi ^ ^ \-\ a unor medicamente. în cantităfi CCC mici se găseşte în gudroanele căr- # \ / ^ bunilor de pămînt. Sintetic, se pre- HC C C CH pară din difenil-amină. E foarte j_|q q q CH stabilă şi formează cristale incolore ^ / \ # \ // sublimabile. Solufii le ei prezintă C N C fluorescenfă albastră, caracteristică ^ ^ şi pentru derivafii săi. Acridină are o aefiune iritantă asupra epidermei. Unele aminoacridine au aefiune bactericidă. 9. Acridină, coloranfi de Ind. chim.: Coloranţii derivafi de Ia acridină, cu formula generală: în general, se obfin ^ H H prin reaefia unei m-di- CCC amine cu o aldehidă aii- ur^8\r/ 9^1 r ~ ,• ~ c HL 7 2trl tatica sau aromatica, be j n | | formează intermediar un C6 r C in C i3C—NX2 derivat tetraminodifenil ^ \ ^ \ ^ metanie, care, cu acizii 2 j_| ^ tari, pune în libertate amoniac şi apoi, prin oxidare cu clorura ferică sau cu aer, trece în coloranfii respectivi: H H ML1 u .. H H2N. ,C. NH, H2N C Nh2H2N c ^ xNH2 R—CHO-f-2 || | ->HâO+ | HC' 'C scy xch8 h8c %c/ \h/ \c^ v H CH, H h*\c/cvAcAc/nhs ■ NHS+ n I I î HgC-7 V/ ^CHj, H I H + 0 h2o + + H /H% NH, / \ H c/C^c/' I H R Cînd radicalul R e un radical fenil, provenit prin condensarea benzaldehidei, se obfine colorantul numit Benzoflavină, care vopseşte bumbacul mordansat şi nemordansaf, în portocaliu. Coloranfii derivafi de la acridină sînf coloranfi bazici, cu nuanfa în galben-roşir, în brun. Rezistenfele coloranfilor la agenţi fizici sînt slabe şi în prezent ei sînt puţin întrebuinfafi la vopsirea pieilor, a hîrtiei, a alimentelor. Unii derivafi ai acri-dinei au fost întrebuinfafi ca desensibilizatori în Fotografie. Pe scară mică, sînt întrebuinfafi şi la vopsirea bumbacului mordansat cu tanin şi emefic şi, mai pufin, la vopsirea lînii, a mătăsii şi a iutei. Derivafii mai imporfanfi din această clasă, cu oarecare întrebuinfare în prezent, sînt următorii: Galbenul de acridină G, GR, auracina G: H H«C—C^ xc/ H C h2n- I II -C C H V H H C-CH3 l C-NH2 Cl“ Clorhidrat de 2.8 diamino 3.7 dime-tilacridină; se obfine prin condensarea m-toluilen-diaminei cu formaldehidă în mediu de acid sulfuric diluat. Baza obfinută e spălată şi încălzită cu acid clorhidric, după care se oxidează cu solufie de clorură ferică. Colorantul vopseşte bumbacul mordansat cu tanin şi emetic în galben, cu fluorescenfă verzuie. Auracina G e formiatul bazei respective. Portocaliu de acridină 2G, L, rodulinorange NO, eucrisin 3RX: H H H „c-cV •c'Sh hah/CvVV\/0)* H3C/ H H H \CH3 Ci 6 Acrilic, acid ~ 82 Acrilici, polimeri ~ Se înfrebuinfează la vopsirea pieilor şi a bumbacului ™°r dansat. Vopseşte mătasea direct din baia de săpun, cu rescenfă verzuie. Eucrisina 2GNX: H CH3 I -\v H C h,cycy~Y~'x H H H CH3 c-nh2 Cl“ Se obfine prin condensarea m-toluilendiaminei cu acetakle-hida şi se întrebuihfează la vopsirea pieilor tăbăcite vegeta . CHS H N ^,CMUr' Na03S—C -ilfonare j HC. '\/+xc7/ I i :'VS \ / c—nh2 C—S03Na Fosf ina (cri sani I i na): Colorant galben-brun,întrebuinfat mult ( la vopsirea pieilor, .. ~ care prin sul trece în galbenul pen- . 1W tru piele GS. ^ Prin alchilarea. diferiţilor coloranfi, cu alcooli şi acizi minerali, sau cu haloge-nuri de a!chil,se obfin fosfinele strălucitoare sau fosfinele patent, întrebuinfate, în spe- t . in pu_ cial, la vopsirea pieilor. Derivafii asimetrici se disting terea de egalizare şi prin rezistenfă la var. Ecarlatul de acridină J se obfine prin dibromu -tocaliului de acridină. Are o rezistenfă buna la clo ■ ^ vafi din clasa coloranţilor de acridină sînt între bum ■ie gicide (monoacildiaminoacridinele), iar alţii smt m -foarte importante. i. Acrilic, acid Chim.: CH, = CH-COOH. Acid organ.c .c HC NC—SCV I II HVCH H î?? 1,4224, sn UY 92 90 231 Pa 227 „Ac AcK 227 RdAc 223 An AcX 3 211 215 211 211 AcA -> AcB -> AcC -> AcC 84 82 83 | 84 ; 207 l 8,A 207 * AcD it1 15. Actinocamax. Paleont.: Belemnitid cu rosfrum cilindric, neted, cu capătul inferior terminat prin mucron, iar cel superior, cu tăietură alveolară ventrală. Deoarece peretele alveolei nu era calcifiat, nu s-a păstrat prin fosilizare, astfel îneît rosfrumul apare conic la ambele capete. Specia Actinocamax quadrafus Blainv., caracterisfică Cre-tacicului superior, se întîlneşte în Dobrogea, la Murfatlar. io. Âcfinocrisină. Chim. biol.: Antibiotic produs de Acfinomyces crysomallus, cu activitate asupra germenilor grampozitivi, bacteriostafică în dilufii de 1/20 000 000-1/100 000 000. Acfinocri-sina e o ciclopeptidă cu [a]}/ = 310°, pufin solubilă în apă, solubilă în solvenfi organici. Sin. Acfinomicină C. 17. Acfinografie. 1. Poligr.: Procedeu fofome-canic de pregătire a unui clişeu, folosind un negativ obfinut cu raze X. îs. Aclinografie. 2. Poligr.: Imaginea reprodusă prin tipărirea cu un clişeu pregătit prin procedeul de sub Acfinografie 1. 19. Âcfin&lst. Mineral. V. Actinof. 20. Actinometrie. 1. Meteor.; Capitol al Fizicii, care se ocupă cu studiul radiafiilor electromagnetice din atmosfera (radiaţia solară, radiaţia terestră, radiafia atmosferică), Actinocamax quadratus. Actinomefrie 87 Acfivare 1. Âcfînosneffie. 2. Meteor.: Operafia de măsurare a radiaţiilor electromagnetice din atmosferă. 2, Âctin&metnir pl. actinometre. Meteor. V, sub Radiafia solară, instrumenta de măsură pentru 3. Âciînomicefe. BioL: Microorganisme cari se găsesc în sol şi constituia o formă de Irecere între bacterii şi mucegaiuri, Se prezintă sub formă de micelii monocelulare ramificate, Multe actinomicete produc diferifi pigmenfi colorafi în roz, roşu, verde, brun sau negru. Numeroase actinomicete au un rol important în transformarea diferitelor substanfe din sol. Unele actinomicete produc boli la oameni şi la animale (actino-micetoză). Din alte actinomicete se obfin antibiotice importante; de exemplu, din Actinomyces grisaus sa obfine streptomicina. Sin, Ciuperci radiante, 4, Actinomicină. Chim. biol,: Antibiotic produs de Actinomyces (Streptomyces) O O antibioticus, activ .fafă ii II H de germenii gram- ,C C pozitivi, gramnegativi HO—C C C CH şi fungi. E bacferio- II II II I static, bacfericid şi H3C—C C C C—CH3 fungistatic în diluiiide C N C 1 1000-120/000000. II ! Act i nom ici na e solu- O OH bilă în solvenfi organici şi foarte pufin solubilă în apă, s. Aciinomicoză. Ind, alim.: Boală infecfioasă cronică, specifică cornutelor mari, întîlnită mai rar la alte specii de animale domestice, şi care poate fi transmisă omului. Acfino-micoza e produsă de ciuperca Actinomyces, în asociafie cu bacterii grampozitive şi cu coci, cari se localizează la cap (pe maxjlarul inferior sau pe limbă) ori în alte regiuni ale . corpului, Dacă Ia expertiza sanitară veterinară de abator se constată leziuni de actinomicoză, părţile respective se înlătură şi nu se dau în consum; pot fi folosite însă în scopuri industriale. — Sin. Tragău, e. Actinon. Fiz.: An. Isotopul de masă 219 al elementului cu numărul atomic 86. Actinonul se produce prin dezintregrarea cu emisiune de particule a a actiniului X. El se dezintegrează, cu emisiune de particule Catalizatorii micşorează energia de activare şi declanşează (respectiv inhibesc) astfel reacţiile. 2. Activarea focurilor. Nav.: Operafia de ridicare a presiunii în căldările marine, fie la o presiune mai joasă decît presiunea de regim, pentru a stafiona (şedea) cu focurile la gura focarului, fie la presiunea de regim, penfru plecare. La căldările cu combustibil solid (cărbuni), operaţia consistă în: răspîndirea cărbunilor strînşi Ia gura focarului, alimentarea focarului şi arderea cărbunilor necesari penfru atingerea presiunii necesare, şi strîngerea cărbunilor la gura focarului, după realizarea presiunii. — La căldările cu păcură, operaţia consistă numai în ridicarea presiunii, prin arderea combustibilului. 3. Activarea moleculei. Chim.: Proces prin care fiecare cuantă de radiaţie electromagnetică e absorbită de o singură moleculă de substanţă, pe care o face capabilă să reacţioneze fofochimic. 4. Activat, complex Chim. fiz.: Sistem fizicochimic care se găseşte, în cursul unei reacţii chimice, într-o stare intermediară între starea lui iniţială (ca sistem de reactanţi) şi starea Iui finală (ca sistem de produşi de reacţie), stare caracterizată printr-o nouă distribuţie a legăturilor de valenjă şi a energiei între atomi. Două sau mai multe molecule, cari au energie suficientă, dau după ciocnire un complex activat, din care rezultă produsul de reaefie: H H H • • • H H — H | + | —* | | —> + I I I ••• I I — I reactanfi complex produşi activat de reaefie Pentru fiecare reacţie există un complex activat caracteristic. Complecşii activaţi se admit şi în reacţiile monomole- culare; în ei se produce, înainte de reacţie, rearanjarea atomilor şi redisfribuţia energiei. 5. Activate, molecule Chim. fiz.: Molecule a căror energie depăşeşte limita la care sînt capabile să reacţioneze chimic. Energia minimă pe care trebuie să o posede moleculele, pentru ca să poată reacţiona, e aproximativ egală cu energia de acfivare Wa (v. Activare, energie de ~). Ele iau acest surplus, prin schimburi de energie în timpul ciocnirilor, sub formă de energie cinetică de translaţie, de rotaţie, de vibraţie, sau electronica. Numărul de molecule activate prin ciocnire într-un proces bimolecular e foarte mic fafă de numărul total de ciocniri. Intr-un gaz în echilibru termic, fraefiunea din numărul total de molecule, cari se activează prin ciocnire, e dată de factorul W a exponenţial e ,jKTdin teorema lui Bolfzmann din Mecanica statistică, unde Wa e energia de activare, R e constanta gazelor, T e temperatura absolută şi e e baza logaritmilor nepe-rieni. Acest număr creşte deci cu temperatura. în factorul lui Boitzmann, energia de activare, Wa, corespunde numai energiei cinetice de translafie şi nu cazului general (energie de rofafie, de vibrafie sau electronică). Reacfiile monomoleculare se pot explica, de asemenea, admifînd ipoteza activării prin ciocnire. în reacfiile fotochimice, activarea sau excitarea moleculelor se datoresc energiei radiante adsorbite de moleculă, care provoacă o creştere a energiei electronice: CH3COCH3.+ hv = CH3- COCH3*. Molecula excitată se descompune după ce energia s-a repartizat în aşa fel, îneît stabileşte legăturile dintre atomi : CHS • CO • CH3* -> C2H6 + CO. în alte cazuri, reaefia se produce cînd molecula excitată se ciocneşte cu o moleculă de acelaşi fel, neactivată NOCI* + NOCl -> 2 NO + Cl2. 6. Activator, p!. activatori. 1. F/z.: Substanfă care, adăugată în mici cantităfi în masa unei alte subsfanfe, induce în aceasta proprietatea de a deveni fosforescentă după iradiere. Atomii activatorului intră în refeaua cristalină a substanfei pe care o activează, şi devin centre de fotoluminescenfă. Activatorii obişnuifi sînt: cuprul sau argintul, în cazul sulfurii de zinc sau al sulfurii de cadmiu; manganul, în cazul silicafului de zinc; cuprul, plumbul, bismutul sau metale din familia pămîntu-rilor rare, în cazul sulfurilor metalelor alcalino-pămînfoase, etc. Cantităfi le de activator necesare sînt de ordinul a 10~"6 g pentru 1 g de substanfă fosforescentă, iar introducerea lor în masa substanfei se face prin calcinarea împreună la circa 1000°. 7. Activator. 2. Chim. biol.: Substanfă a cărei prezenfă e necesară şi indispensabilă penfru dezvoltarea acfiunii enzima-tice. Numeroase enzime sînt inactive din punctul de vedere biochimic, dacă în mediul de reaefie lipsesc subsfanfele activatoare. Sărurile minerale, ionii metalelor grele, ca şi anumite combinaţii organice, pot fi activatori de enzime. Exemple: Amilaza devine inactivă în lipsa completă a clorurii de sodiu; fermentaţia alcoolică nu se produce în lipsa ionilor de magneziu; arginaza e activată de ionii de mangan, etc. Alte substanţe sînt activatori specifici; astfel, papaina şi cafepsina sînt activate de hidrogenul sulfurat şi de acidul cianhidric, iar fripsina rămîne inactivă în lipsa enterochinazei, Activator de vulcanizare 89 Activitate geomagnetică 1. Activator de vulcanizare. Ind. chim.: Substanfă capabilă de a mări aefiunea acceleratorilor de vulcanizare. 2. Activină. Ind. chim.: Cloramina acidului paratoluensulfonic; e o substanfă înfrebuinfată la albirea fesăturilor celulozice, la scindarea amidonului din apreturile pentru încleirea urzelilor, la apretarea fesăturilor şi ca aglutinant (v.) în imprimerie. s. Activitate. Chim fiz.: Mărime caracteristică unui gaz sau unei solufii reale, depinzînd de concentrafia ei şi utilizată spre a caracteriza abaterea comportării gazului sau solufiei reale de la comportarea gazului ideal, respectiv a solufiei ideale, primul fiind un gaz care are ecuafia de stare pV~NRT, iar solufia ideală fiind o solufie care urmează legea lui Raoult (v.). Variafia potenfialului chimic parfial molar ^ al unei substanţe, cînd trece, la temperatura T, dintr-o solufie 1 într-o solufie 2, e dată în cazul solufiilor ideale de relafia Activitatea chimică a unui gaz, respectiv a unei solufii reale, e acea funefiune a de concentrafia C a ei, prin care trebuie înlocuită concentrafia, pentru ca variafia potenfialului chimic molar să păstreze această formă şi în cazul solufiilor reale: u — |i0=RT In — • ai Rezultă că, la diluări mari a->C. Spre a exprima valoarea actuală a adivifăfii, se consideră, pentru fiecare component din solufie, o stare standard, pentru care activitatea se ia, în mod arbitrar, egală cu-unitatea. Dacă ai = 1, variafia potenfialului chimic parfial molar devine %i — In a. Activitatea e deci o măsură relativă a acestui potenfial chimic. Dacă activitatea unei subsfanfe e aceeaşi în două faze în contact, substanfa nu are nici o tendinfă să treacă dinfr-o fază în cealaltă. Activitatea se aplică în stadiul solufiilor de electro-lifi, de neelectrolifi, şi gaze. în relafia RT In a — RT In C + RT in fa, mărimea RT In fa, în care fa e coeficientul de activitate (v.), exprimă abaterea solufiei reale fafă de solufia ideală. în principiu, orice fenomen termodinamic care conduce la măsurarea potenfialului termodinamic permite să se determine activitatea. Metodele cel mai des utilizate se bazează pe măsurarea tensiunii de vapori, pe scăderea punctului de înghef sau pe determinări de tensiuni electromotoare. 4. coeficient de Chim. fiz.: Raportul ~ = ţa dintre activitatea unei substanfe a şi concentrafia ei C. Coeficientul de activitate depinde în special de temperatură. El e factorul prin care trebuie înmulfite ccncentrafiile ionilor şi ale moleculelor nedisociate, pentru ca legea acfiunii maselor să fie verificată şi de el ectrol if ii tari, factorul cu care trebuie înmulfite concentrafiile componenfilor unei solufii reale, pentru ca să verifice legea lui Raoult, respectiv factorul cu care trebuie înmulfite concentrafiile componenfilor unui amestec de gaze reale, pentru ca să se comporte ca un gaz perfect. 5. Activitate capilară. Fiz.: Micşorarea tensiunii superficiale a unui lichid prin disolvarea în el a unei substanfe. Substanfele cari, prin disolvare, produc micşorarea tensiunii superficiale, se numesc substanfe capilar active; ele au o tensiune superficială mai mică decît aceea a solventului şi sînt adsorbite la suprafafa liberă a solufiei. Concentrafia superficială c, — cantitatea de substanfă capilar activăadsorbită pe 1 cm2 de suprafafă a solufiei, — e dată de ecuafia de adsorpfie a lui Gibbs: _ C d y C~ ~ ~RT dC ' în care: C e concentrafia în masa solufiei; y e tensiunea superficială; R e constanta gazelor perfecte şi T e temperatura absolută. Substanje tipic capilar active sînt substanfele organice ale căror molecule confin un lanf lung de hidrocarbură, terminat printr-o grupare polară: —COOH, —OH, —NH2, etc., adică acizii graşi, alcoolii, aminele, cum şi săpunurile, etc. Activitatea capilară a unei substanfe se caracterizează prin coeficientul b din ecuafia lui Szyskowski 70-7 = log (1 +bC), în care Yo e tensiunea superficială a solventului, iar y e tensiunea superficială a solufiei. Valorile lui b (care e numit adeseori activitate capilară specifică) variază foarte mult de ia o substanfă la alta. într-o serie omologă, raportul activităfilor capilare specifice a două substanfe, cu «4-1, respectiv cu n atomi de carbon în moleculă, e egal cu 3. 6. Activitate elecfrochimică indusă. Expl. petr.: Proprietatea rocilor de a se stabili în ele, la trecerea unui curent electric, şi de a păstra, după întreruperea acestuia, un cîmp electric de polarizafie indusă, ca urmare a unor procese fizico-chimice dispersate sau localizate (procesele de oxidare-reducere indusă, electroosmoză, polarizafie în volum, formare de capacităfi, polarizafie de concentrafie, etc.). Activitatea elecfrochimică indusă se determină cu ajutorul carotajului electrolitic (v.). 7. ~ elecfrochimică spontană. Expl. pefr.: Proprietate a rocilor colectoare de petrol de a avea un cîmp electric de polarizafie spontană, datorită: activităfii de difuziune-adsorpfie a ionilor şi electrolifilor din solufie, proceselor de oxidare-reducere din rocă şi fenomenelor de electrofilfrafie. Activitatea de difuziune-adsorpfie a ionilor şi electrolifilor în solufie (în apa care saturează rocile) e condiţionată de factorii: compozifia mineralogică a rocii; compozifia chimică a electrolifilor şi natura ionilor din apa care saturează roca colectoare; coeficientul de saturafie în apă al rocii; densitatea spafială a rocii (complementul porozităfii); gradul de dispersiune al rocii, respectiv suprafafa specifică activă a rocii. Procesele de oxidare-redu-cere din rocă sînt mai intense în prezenfa sulfurilor, în prezenfa oxizilor metalici (modificarea gradului de oxidare) şi în rocile bituminoase. Fenomenele de electrofiltrafie sînt condi-fionate în special de permeabilitatea efectivă (v.) a rocii, de saturaţia cu apă a rocii, de permitivitatea ei şi de potenţialul electrocinetic (v.) al lichidului din roca respectivă. Activitatea elecfrochimică spontană provoacă potenţialul electric spontan (v.), care se măsoară în sonde şi se înregistrează pe curbele de carotaj electric (v.). s. Activitate geomagnetică. Geofiz.: Ansamblul de fenomene cărora le sînt datorite abateri ale valorilor elementelor cîmpului geomagnetic, într-un interval de timp dat, de la mersul pe care l-ar fi avut în absenfa perturbafiilor neregulate; activitatea geomagnetică nu se referă Ia variafiile periodice regulate ale cîmpului geomagnetic. în opozifie cu variafiile periodice în cari se manifestă efectul emisiunii solare de radiafii ultraviolete, activitatea geomagnetică rezultă din suprapunerea tuturor variafiilor cîmpului geomagnetic cari sînt un efect al emisiunii corpusculare a Soarelui, cu excepfia celor datorite efectelor magnetice ale erupfiilor solare cromosferice (deşi şi acestea constituie o perturbafie neregulată în ce priveşte apariţia şi;' variabilifafea ei de |a un caz la altul), CH3 C HC^ XCH I II HC CH \/ I S02—N CI Na Activitate opfică 90 Adivitafoa tonilor Legată genefic de activitatea soiară, activitatea geomagnetică prezintă o evoiufie în timp în care se pot distinge: perioada de 27 de zile a rotafiei solare, prin tendinfa de repetare a perturbafiilor după acest interval; intervalul de un an, după care pozifiile relative ale Pămîntului şi Soarelui se repetă (cu maxime de activitate geomagnetică în apropierea echinoxurilor), şi perioada undecenală a activităţii solare. După intensitatea şi forma evolufiei în timp a elementelor cari o constituie, activitatea geomagnetică se poate prezenta ca agitafii (v.), fluc-tuafii (v.), perturbafii (v.) sau furtuni magnetice (v.). 1. Activitate Gpfîcă. F/z.; Proprietatea unor subsfanfe de a roti, înjurul direcfiei de propagare, planul de polarizafie al cîmpurilor unei radiafii electromagnetice polarizate linear. Substanfele cari au această proprietate se numesc substanfe optic active. Ele sînt dextrogire, dacă rotafia s-a făcut în sensul rotirii acelor unui ceasornic — pentru un observator către care se propagă lumina — şi levogire în cazul contrar. Activitatea optică dextrogiră se numeşte şi pozitivă, iar cea levogiră, şi negativă. Unghiul cu care s-a rotit planul de vibrafie e dat de a = [a]/, pentru o substanfă în stare cristalină, şi de a — [a]lc (legea lui Biot), pentru o solufie, l fiind grosimea de strat parcurs de lumină; c, concentrafia solufiei, iar [a] — numit şi rotafie specifică sau putere rotaforie specifică — o constantă care depinde de natura substanfei, de temperatură şi de lungimea de undă a radiafiei. Ultima dependenfă constituie fenomenul de dispersiune rotatorie. Activitatea opfică a subsfanfelor anorganice provine din asimetria refelei lor cristaline, adică apare numai în starea cristalină. Activitatea optică a subsfanfelor organice poate proveni atît din asimetria refelei lor cristaline cînd sînt cristalizate, cît şi din asimetria moleculei lor, adică poate apărea şi în topifuri, în solufii sau în starea de vapori. Asimetria moleculei e datorită, fie prezenfei în moleculă a unuia sau a mai multor atomi de carbon iegafi la cîte patru radicali diferifi (carbon asimetric), fie prezenfei în moleculă a unor atomi asimetrici de sulf, seleniu, siliciu sau staniu tetravalenfi, sau de azot, de fosfor pentavalenfi, etc. Activitatea optică poate fi considerată ca o birefringenţă circulară a substanfei optic active. Orice radiafie polarizată linear poate fi descompusă în două vibrafii polarizate circular în sensuri contrare. Cînd cele două vibrafii circulare se propagă cu vitese deosebite, se obfine o rotire a direcf iei de vibrafie rezultante. Cum pînă în prezent nu au putut fi sintetizate, în condifii asemănătoare celor din natură, substanfe organice optic active în stare lichidă sau de vapori, activitatea optică a unor lichide sau a unor vapori e considerată ca o dovadă a provenienfei lor din regnul vegetal sau animal. Activitatea optică a fifeiului este în acest sens, în sprijinul teoriei originii saie organice şi pare a fi datorită, în special, derivafilor colesferinei şi fifo-sferinei proveniţi din materia organică din care s-a formai ţiţeiul. — Activitatea optică se constată din primele fracţiuni cari disiilă după 200° şi atinge maximul în fracţiunea care disfilă între 250 şi 300°, la 12--* 15 mm presiune, ca şi în cazul distilatului rezultat din colesterină. Cele mai multe ţiţeiuri prezintă activitate optică pozitivă; mai rar se întîlnesc ţiţeiuri cu activitate optici negativă (în Java, Borneo). V. şi Isomerie opfică, Polarimetrie, Polarimetru, Zaharimetrie, Zaharimetru. Sin. Putere rotatorie. 2. Activitate solară. Astr., Meteor.: Totalitatea fenomenelor cari se produc în păturile exterioare ale Soarelui, începînd cu fotosfera, şi cari pot avea influenţă directă asupra fenomenelor atmosferice şi asupra magnetismului terestru: producerea de pete solare, flocule şi protuberanţe. Petele solare sînf imense vîrtejuri cari se produc în fofo-sferă şi al căror diametru atinge uneori 200 000 km. Temperatura petelor e mai joasă decît a fofosferei şi de aceea petele par, — prjn contrast, — întunecate, în jurul petelor şe disting regiuni mai strălucitoare decît fondul fofosferic, numite tacule Petele sînf înconjurate de cîmpuri magnetice foarte puternice, de 2000-4500 G. Floculele sînt nori strălucitori de vapori de calciu, situaţi în cromosferă, deasupra regiunilor vecine cu petele. Profuberanţele sînt caracteristice cromosferei, avînd aspectul unor imense flăcări cari ţîşnesc din fotosferă şi ajung ia sute de mii de kilometri, aspectul unor nori imenşi sau a! unor munţi imenşi sprijiniţi pe fotosferă. Faculele, floculele şi protuberanţele însoţesc petele solare; uneori ele apar însă şi în regiuni fără pete. Toate aceste fenomene dovedesc existenţa unor perturbaţii importante în atmosfera Soarelui, numite furtuni solare. Din categoria acestor fenomene fac parte şi erupţiile cromosferice, cari consistă în creşterea rapida a unei porţiuni mici dinfr-o faculă şi nu durează mai mult decît o oră. Desfăşurarea în timp a furtunilor solare — adică activitatea solară-—se exprimă prin numerele relative ale lui Wolf. Numărul relativ al unei zile e R = K{ 10 g+f), unde g e numărul grupurilor de pete, iar / e numărul total al petelor observate în acea zi; K e un coeficient care depinde de observator şi de caracterele optice ale lunetei cu care se fac observaţiile. Numărul R e proporfional, într-o oarecare măsură, cu suprafafa ocupată de pete. Cu ajutorul numerelor lui Woif s-a constatat că frecvenţa şi amploarea furtunilor solare oscilează periodic, între limite mari. Perioada principală de 11,5 ani în medie, se numeşte perioada undecenală. în epocile de calm, Soarele emite o radiaţie de natură electromagnetică, practic constantă penfru lungimile de undă mai mari decît 0,1 jx şi variabilă sub această limită. Totodată Soarele emite şi o radiafie corpusculară (constituită din ioni, protoni, electroni şi neutroni de energii foarte mari). în timpul, furtunilor solare se mai produc alte două emisiuni, — numite eruptive, — una electromagnetică, produsă de facule, profube-ranţe şi, în special, de erupţiile cromosferice, şi una corpusculară, produsă de zonele ocupate de petele solare. Erupţiile cromosferice produc în special perturbaţii ionosferice, iar electronii şi protonii revărsaţi de petele solare produc aurore polare, variaţii ale magnetismului terestru, cum şi perturbaţii ionosferice. Acţiunea erupţiilor e imediată; cea a petelor se produce după 1—4 zile, timpul necesar sosirii pe pămînt a particulelor emise de Soare. s. Activitate vulcanică. OeoL: Totalitatea fazelor în cari se produc fenomenele în legătură cu apariţia la suprafaţă a lavei în timpul erupţiilor vulcanice (v. şi sub Vulcanism). Ea se manifestă prin emanaţii de gaze (rezultate din degazeificarea magmatică), prin curgeri de lavă sau prin azvîrlire de produse solide (rezultate din exploziile gazelor pe coşul vulcanului). Se deosebesc, în ordine succesivă: faza eruptivă, faza de consolidare a lavei şi faza emanaţiilor de gaze. în legătură cu ultima fază, se deosebesc trei etape: activitate fumaroliană: emanaţii de gaze fierbinţi în timpul erup- ţiei (v. Fumarole); activitate solfatariană: emanaţii de gaze după erupţie, cu o temperatură cuprinsă între 40 şi 100° (v. Sol-fatare); activitate mofetică: emanaţii de gaze reci, sub 40°, bogate în C02 (v. Mofete). Din punctul de vedere al modului de apariţie a lavei la suprafaţă, activitatea vulcanică poate fi: centrală (cînd lava apare la suprafaţă pe un singur orificiu principal), difuză (cînd lava iese la suprafaţă pe mai multe orificii) şi areală (cînd vulcanul se manifestă pe suprafaţă mare, fără a se putea preciza pe unde aruncă lava). 4. Activitatea ionilor. Chim. fiz.: Concentraţia efectivă a ionilor. Soluţiile de electrolifi tari se abat de la comportarea ideală, din cauza forţelor electrostatice dintre“Joni. O conrv Aciomiozina 91 Acţionare portare ideală o au soluţiile de electrolifi tari al căror coeficient de activitate mediu e egal cu unitatea. Forţele electrostatice dintre ioni acţionează ca şi cînd concentraţia analitică ar fi mai mare sau mai mică decît în realita4e. Astfel, în soluţiile diluate de electroliţi tari, activitatea ionilor e mai mică decît concentrafia analitică; ea e mai mare decît concentraţia analitică în soluţiile concentrate. La diluţie infinită, activitatea tinde către concentraţia analitică. In acest caz, coeficientul de activitate mediu va fi egal cu 1. Solufia se comportă ca o soluţie ideală, î. Acfomiozină. V. Actină. tn Actual. Sfratigr,: Sin. Holocen (v.). 3. Actuală, energie ~ . F/z,; Energie a cărei valoare depinde de vitesele instantanee ale particulelor materiale faţă de un sistem de referinţă inerţial. V. şi sub Energie. 4. Actualismului, principiul V. sub Geografie strafigrafică. 5. Acţionare, pl. acţionări. Tehn^ Operaţie care consistă în realizarea prin comenzi a unor regimuri de funcţionare (mişcare) ale unui sistem tehnic (maşină, vehicul) şi în antrenarea Iui într-un anumit mod. Pentru acţionarea unui sistem tehnic e necesar un echipament de antrenare, constituit dintr-o sursă de energie (în general un motor) şi din mecanisme de transmitere a energiei la sistemul tehnic acţionat, cum şi un echipament de comandă, prin intermediul căruia se stabileşte regimul de funcţionare a acestui sistem ,(v. fig. /). După felul sursei de energie stereomecanică se deosebesc: acţionări manuale sau . pedaliere (cu comanda şi antrenarea efectuate de om), acţionări animale şi acţionări mecanizate (cu comandă manuală,- semiautomată sau automată). Acţionă- 1 __j" rile ia cari se consumă exclu-ziv energie musculară au astăzi o importanţă izolată (gospodării rurale, casnice); ele au fost înlocuite în industrie de acţionările mecanizate, bazate pe transformarea în energie stereomecanică a energiei eoliene, hidraulice, a aburului, pneumatice, electrice, nucleare, etc. S-au dezvoltat succesiv roţile de vînt, roţile de apă, turbinele hidraulice, motoarele cu abur, motoarele cu ardere internă, motoarele electrice. — Motoarele electrice sînt cele mai răspîndite în prezent — fiind utilizate aproape în excluzivitate la acţionarea maşinilor de lucru şi, alături de motoarele cu abur şi de motoarele cu ardere internă, în tracţiune.-—Motoarele hidraulice servesc la acţionarea generatoarelor electrice (domeniu în care se folosesc şi maşinile cu abur sau motoarele cu ardere internă), a gaterelor, a unor maşini-unelte, a preselor. — Motoarele cu abur servesc la acţionarea locomotivelor, a navelor şi a instalaţiilor staţionare de putere mică şi mijlocie (motoarele cu piston) şi de mare putere (turbinele cu abur), iar motoareb cu ardere internă păstrează supremaţia în acţionarea maşinilor rutiere şi a avioanelor. — Motoarele pneumatice sînt introduse în acţionarea maşinilor de transportat şi de ridicat (în special miniere) şi, alături de cele electrice şi hidraulice, în automatizarea instalaţiilor. — Acţionarea electrică are o serie de calităţi penfru cari e preferată, şi anume: uşurinţa alimentării cu energie electrică (transmisibilă la mari distanţe şi cu di vizi bi litate ilimitată), posibilitatea obţinerii unei game foarte largi de puteri (10~0 ** 105 kW) şi de vitese (de la zeci la sute de mii de rotaţii pe minut), cinematică variată (impulsuri, reversiuni, variaţii de vitesă programate, mişcări sincrone ale unor arbori independenţi mecanic), construcţie compactă şi adaptabilă mecanismului acţionat, randament relativ mare, capacitate de suprasarcină, adaptabilitate la comenzi automate şi la automatizări complexe. I. Schema de principiu a acţionării. 1) motor de antrenare? 2) echipament de comandă; 3) transmisiune; 4) sistemul tehnic acfionat. Acfionările pot fi clasificate după numărul de maşini deservite de un motor sau după numărul de motoare cari lucrează într-un agregat în acfionări colective, individuale şi indivi-dual-multipie. — La acfionările colective, mai multe sisteme tehnice sînt antrenate de un singur motor. Aceste acfionări, cari se mai folosesc destul de rar (în special în cazul motoarelor termice sau hidraulice de puteri mari), au randament mecanic scăzut, deoarece mişcarea se transmite de la motor la mecanism prin transmisiuni, în generai cu curele, cu pierderi însemnate de energie. — La acfionările individuale, un sistem tehnic e antrenat de un motor individual. La âcţiona-rea cu motor electric, motorul poate fi cuplat la arborele maşinii acfionate direct sau prin transmisiune. Randamentul acţionării şi producţia maşinilor antrenate sînt superioare celor ale acfionării colective, iar prin înlăturarea transmisiunilor intermediare devine posibilă independenfa acfionării, iar în unele cazuri chiar preluarea de către motor a unor funcfiuni ale maşinii de lucru (ia perforatoare, ventilatoare, polizoare). — La acţionările individual-mulfipJe, un sistem tehnic e acţionat de mai multe motoare, cîte un motor pentru o mişcare sau pentru un grup de mişcări. La aceste acţionări, randamentul în distribuirea energiei în interiorul maşinii creşte, şi devin posibile comenzile automate ale organelor separate. în prezent, aceasta e forma superioară a acţionării electrice şi e aplicată la msşinile-unelte de aşchiere, la maşinile de lucru din metalurgie, din industria textilă, poligrafică, a hîrtiei, etc. Acţionările individual-multiple se numesc independente cînd între motoare nu există decît legături de inferblocare şi dependente cînd mişcările motoarelor sînt într-o legătură determinată, realizată prin acuplaj mecanic (rigid sau suplu) sau electric (arbore electric). La baza studiului tuturor acţionărilor moderne complexe stă rezolvarea ecuaţiei mişcării sistemului de acţionare individuală, ecuaţie ai cărei parametri sînt cuplurile dezvoltate de motor şi de sistemul antrenat. în cazul general, rezultat din echilibrul energetic al acţionării, ecuaţia are forma: d) _i_ w . w rdco , d] co ±M±Mţ = /-r- + -r.-- » 5 J dt dt 2 unde mărimile sînt considerate în raport cu arborele motorului de turaţie co, şi care pentru const. (caz aproape obişnuit) devine: ■ dt A (2) unde M (kgm) e cuplul motor, Ms (kgm) e cuplul rezistent în regim permanent (cuplul static), Md (kgm) e cuplul rezistent în regim liber (cuplul dinamic) datorit variaţiei energiei cinetice a maselor în mişcare, / (kgm-s2) e momentul de inerţie echivalent al organelor în mişcare ale instalajiei (incluziv sistemul tehnic acţionat) şi 03 (rad/s) e vitesa unghiulară; cuplurile motor şi static intervin în ecuaţie cu semnul (-b)sau (—), după cum sînt active (întreţin mişcarea)sau rezistente (se opun mişcării). In practică, relaţia (2) se foloseşte sub forma (*\ . 1/f, 1, __ GD2 dn ~ ~ s~ 375 dt' unde GD2 (kgm2) e momentul de giraţie echivalent raportat al organelor în mişcare, iar n (rot/min) este turaţia motorului, în cazul unui sistem cu mişcări de rotaţie şi de translaţie, cuplul Ms raportat la arborele motorului se determină din relaţia: t=r1 li ;=1 în care Msm şi F- sînt cuplul şi forţa dezvoltate de organele maşinii acţionate, ^ = — e raportul de transmisiune de la ar-• f0* Taberele i ia arborele motor, ?j — — e raportul dintre vitesa d§ Acfionare 92 Acţionare translaţia şi vitesa unghiulară a motorului, iar şi rj;- sînt randamentele transmisiunilor de Ia organele maşinii la motor. Momentul de giraţie echivalent raportat, respectiv cuplul dinamic, se determină din relaţia: 365 G0 1 GD2 = Giym 4- ^ GD\ -p + în care GD^ e momentul de giraţie al motorului, GDf e momentul de giraţie al organului mobil i, Gq e greutatea maselor în mişcarea de translaţie, iar v e vitesa de translaţie. în cazul funcţionării în regim stabil, ecuaţia mişcării (2) devine: (4) M~MS = 0. Pentru obţinerea acestui echilibru între cuplul rezistent şi cuplul motor, la toate motoarele — cu excepţia celor electrice — se folosesc regulatoare de alimentare; motoarele electrice pot să-şi menţină automat echilibrul dinamic la variaţia cuplului rezistent. Cum, obişnuit M — fi(n), stabilizarea mişcării este posibilă dacă şi M$~f2{n); aceste funcţiuni sînt numite caracteristicile mecanice ale motorului, respectiv ale maşiniL Caracteristica mecanică a maşinii Ms = f(n) poate fi o curbă de înălţime constantă (v. fig. 11-1) Ms — const. sau o curbă hiperbolică (v, fig. 11-2) ori parabolică (v. fig. 11-3), adică M — k/n , respectiv M, = M,f + kn* , unde MSJ este cuplul de frecare (constant), iar k şi p sînf constante (v. fig. II); dacă p~2, caracteristica se numeşte centrifugă şi se poate exprima aproximativ prin Ms ~ =0,15 +CM Msn Msn Şi nn fiind valorile nominale 185 (5> cuplului şi turaţiei. Modul M[Kgrrr) II. Caracteristici mecanice Ms—f (n) uzuale. 1) cupiu constant (maşini de găurit, maşini de prelucrat prin aşchiere, etc.); 2) cuplu invers proporfional cu turafia (caracteristică hiperbolică); 3) cuplu funcţiune de pătratul tura-fiei plus o constantă (caracteristică parabolică); 4) cuplu care creşte proporţional cu turafia; 5) cuplu funcţiune de pătratul turajiei. toarelor electrice. /) caracteristica motorului de curent continuu cu excitafie în derivafie (practic, o linie dreaptă); 2) caracteristica motorului de curent continuu cu excitafie în serie; 3) caracteristica motorului asincron; 4) caracteristica motorului sincron. de variaţie a cuplului în funcţiune de vitesă e caracterizat prin coeficientul de rigiditate d M P = dn ' care e derivata cuplului în raport cu vitesa în fiecare punct al caracteristicii mecanice. Rigiditatea caracteristicii diferă atît la maşinile de lucru, cît şi la motoarele de antrenare. Astfel, motoarele electrice (v. fig. III) au caracteristici: absolut rigide, 13=00, (motorul sincron), rigide, (3<0, (motorul derivaţie şi motorul asincron), suple, |3<0, la cari viţesa variază apreciabil cu cuplul (motorul serie). în general, cunoscîndu-se caracteristicile mecanice ale maşinii şi motorului se pot studia regimurile fransitorii mecanice ale sistemului (pornirea, frînarea, reversiunea), prin rezolvarea ecuaţiei mişcării. Relaţiile M—f(t, q) şi n — f(t, c2), în cari Ci şi c2 sînt constante determinate din condiţiile iniţiale, cum şi relaţia duratei procesului transitoriu t = f(M, Ms, n, GD2), servesc atît la alegerea corectă a puterii motoarelor, şi a schemei lor de comandă, cît şi a metodelor de reducere a consumului de energie în timpul pornirii, frînării sau reglării vitesei (fapt important în special la acţionările de mare putere cu reglaj des al vitesei, cum şi ia cele cu funcţionare intermitentă). La determinarea parametrilor regimului staţionar al acţionării se foloseşte caracteristica mecanică totală, obţinută prin însumarea caracteristicilor mecanice ale motorului şi maşinii. Condiţiile de stabilitate rezultă: la n>n regim » Ia n0 şi Mm>0 Ia |3tof<0 se obţine funcţionare stabilă la (3fof>0 se obţine funcţionare instabilă Deci, — penfru asigurarea stabilităţii — motoarele de acţionare trebuie să aibă, la vitesă de regim şi cuplu date, caracteristici mecanice de formă corespunzătoare caracteristicii mecanice a maşinii. Astfel, de exemplu, la acfionările electrice cu caracteristici mecanice rigide (maşini-unelte de prelucrare prin aşchiere, etc.) se folosesc motoare asincrone cu rotor în colivie, motoare derivaţie şi motoare sincrone, iar Ia cele cu caracteristici mecanice suple (tracţiune, maşini de ridicat), — motoare serie. La baza alegerii puterii motoarelor stau diagramele de sarcină Ms = f(t) ale maşinii acţionate; corectitudinea alegerii se verifică prin calculul uniformităţii încărcării, al încălzirii, al capacităţii de suprasarcină, al cuplului de pornire, etc. încălzirea motorului depinde de regimul de funcţionare al maşinii, care poate fi regim de durată, în care temperatura motorului atinge o valoare de regim; regim de scurtă durată, în care temperatura motorului atinge o valoare admisibilă şi în timpul pauzei motorul se răceşte pînă la temperatura mediului ambiant; regim intermitent, cu porniri şi opriri frecvente, în care temperatura motorului nu atinge o valoare de regim şi pauza nu e suficientă penfru ca motorul să se răcească pînă la temperatura mediului ambiant (de ex. la ascensoare şi macarale). Pentru serviciul de durată şi cu sarcina constantă sau puţin variabilă, puterea motorului trebuie să corespundă sarcinii maşinii antrenate. Pentru serviciul de durată şi cu sarcină variabilă, puterea motorului electric se determină, de obicei, considerînd curentul echivalent, adică un curent care arproduceaceleaşi pierderi şi aceeaşi încălzire ca şi curentul real absorbit, a cărui expresie e: ,=V S 1% th £ lk în care Ik e curentul real absorbit de motor în timpul tk, conform diagramei de sarcină I — fn (t), iar £ tk e durata totală a ciclului de variaţie a sarcinii; uneori se foloseşte şi cuplul echivalent [h E tk sau puterea echivalentă -iW- unde Mk şi Pk sînt cuplul şi puterea corespunzătoare duratei tk. Pentru serviciile de scurtă durată şau intermitent, puterea mg- Acţionare, calandru de ~ 93 Acţiune torului se determină pe baza curentului echivalent sau a pierderilor reale, ultima metodă fiind recomandată la acţionări cu circa 600***800 de conectări pe oră. Acţionările se clasifică după posibilitatea de variaţie forţată a vitesei în: Acţionări nereglabile, la cari vitesa nu poate fi modificată prin comenzi asupra motorului sau sistemului de transmisiune. Acţionări reglabile, la cari vitesa poate fi modificată prin comenzi manuale sau automate de trecere a motorului de la funcţionarea pe caracteristica naturală, corespunzătoare vitesei nominale, pe o caracteristică artificială, corespunzătoare noii vitese de regim. La acţionările neelectrice, vitesa se reglează, de obicei, prin intermediul lanţului cinematic (transmisiunea); la acţionările electrice moderne, vitesa se reglează prin modificarea parametrilor electrici ai motorului. Ca motoare electrice în acţionările reglabile se folosesc în special motorul derivaţie de curent continuu, la care reglajul se realizează prin variaţia rezistenţei rotorice, a fluxului de excitaţie sau a tensiunii de alimentare, şi motorul asincron trifazat cu inele colectoare, la care reglajul se realizează prin varierea rezistenţei rotorice, schimbarea numărului de poli, modificarea frecvenţei de alimentare. — Sistemele tehnice moderne, cum sînt vehiculele, maşinile de ridicat şi de transport, maşinile-unelte de prelucrare a metalelor, maşinile din industria textilă, a hîrtiei, etc. reclamă acţionări reglabile, cu calităţi deosebite în ce priveşte intervalul de reglaj al vitesei l , continuitatea reglajului, randamentul \nmin * reglajului, variaţia cuplului admisibil în intervalul de reglaj, etc. Astfel, la maşinile-unelte de aşchiere e necesar un raport TI Yl 4/1».«40/1, iar la unele laminoare -m-— = 100/1 —20/1; de nmin nmin asemenea, iaminoarele puternice, rabotezele, frezele, maşinile de ridicat, etc. reclamă un număr cît mai mare de trepte de vitesă într-un interval anumit de vitese, adică o cît mai mare continuitate a reglajului. — Sistemele moderne de reglaj în acţionările electrice au permis obţinerea unor performanţe însemnate. Astfel, alimentarea motorului derivaţie cu tensiune variabilă de la un generator propriu (grupul generator-motor) permite un interval de reglaj total pînă la 120/1, renunţarea la elementele. mecanice de comandă, o mare continuitate a reglajului, pierderi mici de energie,etc.; în prezent, la motoarele de curent continuu s-au mărit intervalul de reglaj al vitesei, rapiditatea acţiunii şi randamentul acţionării prin alimentarea de la mutatoare ionice comandate. Motoarele de curent alternativ nu permit un interval prea mare de reglare c! vitesei şi nici o continuitate a ccmenzii ca grupul generator-r^otor, dar sînt mai simple constructiv şi mai economice în ex| îoatare. Rezultate mai bune în această privinţă dau motoarele asincrone cu frecvenţă variabilă (alimentate prin convertisoare) sau schemele cu motoare asincrone cuplate în cascadă. După comportarea în serviciile transitorii cauzate de perturbaţii sau de comenzi, acţionările se clasifică în modul următor: Acţionare static stabilă, la care sistemul revine în starea iniţială de serviciu staţionar, după ce a încetat perfurbaţia pe care a suferit-o. Acţionare dinamic stabilă, la care sistemul trece dintr-o stare de serviciu staţionar în alta, serviciul transitoriu fiind de durată finită şi aperiodic sau oscilatoriu amortisat. Transmisiunea, care e mecanismul prin intermediul căruia se comunică mişcarea de la motorul de antrenare la sistemul tehnic antrenat, poate fi: mecanică, dacă cuprinde elemente rigide, flexibile sau elastice; hidraulică sau pneumatică, dacă cuprinde şi elemente fluide; electrică, dacă cuprinde şi elemente ori dispozitive electromagnetice sau electronice. Echipamentul de comandă permite stabilirea unui anumit regim de funcţionare: pornirea, frînarea, reversiunea, reglarea vitesei, etc. Comenzile manuale sau automate se exercită asupra sursei de alimentare cu energie, asupra parametrilor motorului sau transmisiunii. Comanda poate fi realizată prin mijloace mecanice, pneumatice, hidraulice sau electrice. Acţionările electrice moderne au comandă electrică automată, care se realizează prin: automatizarea în circuit deschis, folosind unui aparataj cu relee şi contactoare (cea mai răspîndită în prezent); automatizarea în circuit închis, folosind maşini electrice amplificatoare, cari permit comanda continuă; automatizarea iono-electronică, folosind mutatoare ionice şi tuburi electronice. La alegerea sistemului de comandă trebuie să se ţină seamă de următoarele criterii: condiţiile proprii ale acţionării (durata pornirii, acceleraţiile maxime admisibile, frecvenţa pornirilor, indicii reglajului de vitesă, felul frînării, durata frînării, exactitatea opririi), condiţiile de emitere a impulsiilor de comandă (amplasarea postului de impuls, gradul de automatizare, mijloacele de semnalizare, etc.), condiţiile de protecţie şi de siguranţă a funcţionării, (dispozitive de protecţie contra funcţionării nepotrivite, protecţia la depăşirea valorilor limită ale* parametrilor cinematici, blocarea contra comenzilor greşite), condiţiile de funcţionare în ansamblul procesului de producţie (legăturile funcţionale între mecanisme, automatizarea complexă). î. Acţionare, calandru de Ind. hîrf. V. sub Calandru. 2. defîbrator de Ind. hîrt. V. Defibrator, 3. Acţionarea locomotivelor electrice. Transp.: Sin. Antrenarea locomotivelor electrice (v.). 4. Acţiune, pl. acţiuni. 1. Mec.: Forţă, respectiv sistem de forţe exercitate de un corp asupra unui punct material, respectiv asupra altui corp. Acţiunea e opusă reacţiunii exercitate de punctul material, respectiv de al doilea corp, asupra primului. Pentru a o deosebi de acţiune în sensul de produs al energiei prin timp, acţiunea 1 se numeşte şi acţiune ponderomotoare. 5. ~ de cîmp. V. Acţiune din aproape în aproape. o. ~ din aproape în aproape. Fiz.: Acţiune ponderomotoare care e complet determinată de starea fizică instantanee dintr-o regiune oricît de mică din jurul punctului în care se exercită. — Dacă nu există decît acţiuni din aproape în aproape, starea fizică din orice punct e complet determinată de starea fizică a unei regiuni oricît de mici din jurul lui. Ea nu implică o simultaneitate absolută. — Forţele cari se exercită în cîmpul electromagnetic asupra sarcinilor electrice sînf acţiuni din aproape în aproape. Conform Teoriei relativităţii, şi acţiunile de gravitaţie — şi toate celelalte acţiuni fizicochimice — sînf acţiuni din aproape în aproape. — Sin. Acţiune de cîmp. 7. ~ dinamică. Rez. mat., Cs. V. sub Multiplicator dinamic; Solicitare dinamică. s. ~ indirectă. Rez. mat., Cs. V. Acţiunea vîntului (sub încărcare incidentală); Solicitare dinamică; Şerpuire. o. ~ la distanţă. Fiz.: Acţiune ponderomotoare determinată de starea fizică instantanee din unu sau din mai multe puncte, sau dintr-o regiune la distanţă finită de punctul în care se exercită. Ea implică o simultaneitate absolută. Dacă există numai acţiuni ia distanţă, starea fizică dintr-un punct oarecare e determinată complet abia de starea fizică instantanee a întregului univers.— Fqrţele cari se exercită, în virtutea principiului acţiunii şi reacţiunii, asupra a două puncte materiale la distanţă finită unul de altul, sînt acţiuni la distanţă. Forţele de gravitaţie sînt, după teoria lui Newton, acţiuni ia distanţă. Dezvoltarea recentă a Fizicii a arătat că nu există acţiuni la distanţă, ci numai acţiuni din aproape în aproape. P1 io. Acţiune. 2. Mec.: Integrala 1 2 E dt privitoare la miş- *o carea unui sistem material, unde E e energia cinetică a sis- Acţiune, constanta de ~ 94 Aefiunea cutremurelor ternului, iar t e timpul. E egală cu suma integralelor de linie ale impulsurilor punctelor materiale ale sistemului, în intervalul de timp considerat: h _ _ m.ivi dvi f *0 1. Acţiune, constanta de Fiz. V. Constanta lui Planck. 2. Acţiunea cutremurelor. Rez. mai., Cs.: Solicitare a unei construcfii sau a unui element de construcfie, datorită forfelor seismice produse de cutremurele de pămînt puternice (macro-seisme). Forfele de zguduire provocate de macroseisme au, în general, o componentă verticală şi una orizontală. Componenta verticală produce daune mai mici; componenta orizontală poate produce deplasări laterale mari, cari pot provoca prăbuşirea construcfiei. Pentru a evita efectele cutremurelor de pămînt puternice, construcfiile trebuia calculate la solicitările produse de forfele seismice şi executate după anumite reguli (v. sub Construcfii antiseismice). Penfru calculul solicitărilor produse de forfele seismice, se determină întîi gradul de intensitate macroseismică a regiunii în care se va amplasa construcfia, pe baza hărfilor de zonifi-care a intensităfilor macroseismice (v. sub Cutremur de pămînt); se determină apoi gradui de intensitate seismică teoretică pentru calculul construcfiei, corespunzător zonei respective, în funefiune de felul, destinafia şi dimensiunile construcfiei, de natura terenului de fundafie, etc. Din observafiile de pînă acum asupra efectelor cutremurelor de pămînt s-a constatat că nu e necesar să se fină seamă de aefiunea cutremurelor decît la construcfiile situate în regiuni cu gradul de seismicitate cel pufin 7. Gradele de intensitate seismică teoretică, pentru diferite feluri de construcfii, sînt date în tabloul alăturat. Forfele seismice, cari sînt forţe inerfiale, se introduc în calcule sub forma de sarcini statice. Se considera că aceste forfe lucrează orizontal şi că ele se aplică în centrul de greutate al construcfiei sau al elementului de construcfie (de ex., la construcfiile cu etaje, la nivelul planşeelor; la castele de apă şi la rezervoare, în centrul de greutate al lichidului). Penfru simplificare, se admite că ele au valori diferite, după cum se aplică asupra construcfii lor în ansamblu, sau numai asupra elementelor sau a pieselor componente. Forfele seismice produse de oscilaţiile cu perioade lungi se determină cu formula în care k\ e coeficientul de seismicitate, iar P\ e încărcarea constituită din greutatea proprie a construcfiei şi o parte din sarcinile utile şi incidentale, după felul construcfiei. Se utilizează ia verificarea rezistenfei sau a stabilităfii construcfiilor în ansamblu, sau a fiecărui element ori a fiecărei piese componente. Forfele seismice produse de oscilaţiile cu perioade scurte şi cu acceleraţie mare se determină cu formula S2 = k2P2, în care k2 e coeficientul de seismicitate, iar P2 e încărcarea la care sînt depăşite limitele de rezistenţă la forfecare a îmbinărilor. Se utilizează la verificarea ansamblurilor construcţiilor în formă de turnuri şi la verificarea rezistenţei şi a defor-maţiei îmbinărilor şi a reazemelor. Forţele produse de oscilaţiile verticale se calculează cu formula ^8 = ^1, în care kz e coeficientul de seismicitate, iar P\ are semnificaţia de mai sus. Se utilizează la verificarea rezistenţei'şi a stabilităfii elementelor de construcfie în consolă, a strivirii reazemelor, cum şi la verificarea rezistenţelor datorite forfelor tăietoare. Grade de intensitate seismică feoretică, după felul construcţiei şi zona de intensitate macroseismică Felui construcfiei Zone de intensitate macroseismică VII VII! I i IX i Construcţii industriale înalte pînă la 5 m şi cu cel mult 25 de lucrători 7 7 8 Construcţii industriale mai înalte decît 5m şi cu mai mult decît 25 de lucrători 7 8 9 Clădiri cari adăpostesc transformatoare, căldări de abur, compresoare, centrale, generatoare, pompe, turbine, etc. Rezervoare de apă, staţiuni de decantare a apei, depouri de cale ferată, etc. 7 8 9 Clădiri de serviciu: staţiuni locale de pompare, de încărcare, de încălzire centrală, depouri, garaje, etc. 7 7 8 Clădiri pentru birouri, laboratoare, dispensare, dormitoare, cămine, cluburi, locuinţe ,in întreprinderi, etc.: — ^ un etaj 7 7 8 — cu mai multe etaje 7 8 I y Clădiri pentru locuinţe: — cu un etaj 7 7 8 — cu mai multe etaje 7 8 9 Construcţii izolate înalte: turnuri de răcire, coşuri de fabrică, ziduri de sprijin, pi-loane de antene, eşafodaje permanente, tribune, etc. 7 8 9 Conducte de canalizare, de alimentare cu apă, cu gaze sau cu alte lichide, etc. 7 8 9 Gări, teatre, cluburi, cinematografe, muzee, biblioteci, centrale telefonice şi de radio, spitale, şcoli, creşe, cazărmi, etc. 7 8 9 Clădiri industriale cu mai puţin decît 25 de lucrători, dar cu utilaj special, valoros sau important 7 8 9 Clădiri secundare a căror dărîmare nu produce moartea oamenilor şi a animalelor sau distrugerea unui utilaj valoros 7 Valorile coeficienţilor k\, k2 şi k3, în funefiune de gradul de intensitate seismică (teoretică) de calcul, sînt date în tabloul de mai jos. Coeficienţi de seismicitate k\, k2, k$ Coeficienţi de seismicitate Gradul de intensitate seismică teoretică de calcul 7 I 8 9 h 1/40 1/20 1/10 h 1/8 1/4 1/2 h - 1/40 1/20 La construcfiile înalte, se consideră că valoarea coeficientului k\ variază linear de la k\ (la bază) la 2 k\ (la vîrf). Pentru elementele cari depăşesc acoperişul (de ex. frontoane, coşuri, ornamente exterioare, etc.), valorile lui k\ pot fi reduse la jumătate, pentru gradele 7 şi 8 de intensitate seismica (teoretică). Cînd se consideră că forţele seismice lucrează concomitent cu încărcările permanente, accidentale sau extraordinare, elementele de construcţie se verifică la coeficientul de siguranţă minim, care e 1,5, pentru construcţiile de beton armat, şi 1,25 pentru construcţiile de zidărie armată. La construcţiile metalice, Aefiunea vîntului 9S Acţiunii, iegea ~ maselor tensiunile nu trebuie sa depăşească limita de curgere, iar la construcţiile de lemn, să nu depăşească 0,8 din rezistenţa de rupere. în cazul verificării la forţele seismice, coeficienţii admisibili de stabilitate la răsturnare şi la translaţie se reduc cu 20%. Pentru calculul stîlpi lor, al grinzilor de susţinere şi al pereţilor portanţi, primele două planşee de deasupra celui care se calculează la forţele seismice se consideră încărcate cu întreaga sarcină utilă. încărcările celorlalte etaje pot fi reduse astfel: al treilea etaj se consideră încărcat cu 80% din sarcina utilă respectivă; al patrulea-, cu 60%, iar celelalte, cu 40%. Aceste reduceri de sarcini se aplică în afara celor prevăzute de prescripţii şi de norme în cazul încărcării simultane a plan-şeelor de la clădirile cu etaje. Verificarea construcţiilor la tensiunile date de forţele seismice se face considerînd că acestea nu lucrează simultan cu acţiunea dinamică a utilajelor, cu tensiunile produse de frînare, de sarcinile utile ale macaralelor, etc. De asemenea, încărcarea datorită vîntului se consideră cu o valoare de cel mult jumătate din cea normală. î. Acţiunea vîntului. V. sub încărcare incidentală. 2. Acţiuni, prineipiyl minimei Mec.; Un sistem de puncte materiale are — sub acţiunea unor forţe propriu-zise conservative şi a unor legături scleronome — mişcarea determinată de condiţia ca acţiunea lui totală între două momente tQ şi ti să fie staţionară (minimă), principiul conservării energiei fiind satisfăcut şi pentru mişcările variate, cari lasă neschimbate extremităţile traiectoriilor. s. Acţiunii, coeficientul de vitesă aî ~ utile. Mec.; în dinamica corpului cu masă variabilă aplicată la problema rachetei, raportul t\~ArITa, în care Ar — mvVf e lucrul mecanic efectuat de forţa de reaefiune Ff-mVr, v e vitesa punctului v2 V2r de masă M faţă de axele fixe, iar Tu~m ---4-m — e energia cinetică totală a particulelor "m" evacuate în unitatea de timp, d M 1 d* ( 4. Acţiunii, iagea ~ maselor. Chim.: într-o reacţie chimică reversibilă ia presiune şi temperatură constante, într-un sistem omogen, adică avînd o singură fază, între substanţe iniţiale A, cari au concentraţiile moleculare (în moli pe litru) [A], [5], • • *, şi substanţe finale C, D, ■ • ■, cari au concentraţiile moleculare [C], [£>], ■ • \ reprezentată prin formula: mA-\-nB • • ■ r C4-5D 4 ■ • se stabileşte echilibru dinamic (adică nu se produce în nici unul dintre cele două sensuri posibile şi deci nu mai variază în timp compoziţia sistemului), dacă e satisfăcută relaţia: [Ar-[Br.--=K [C]r-[£>]’•■■ “ în care mărimea Kc, consianta de echilibru a reacţiei, depinde numai de temperatura comună substanţelor (v. Isocoră de reacţie)# iar m, n, r şi s sînt numărul de moli de substanţe cari iau parte la reacţie. Pentru aceleaşi condiţii exterioare se ajunge totdeauna la aceeaşi stare de echilibru, indiferent de sensul în care se produce reacţia reversibilă. în general, legea acţiunii maselor are forma K — ~------j-----' aC'aD‘" unde termenii a reprezintă activităţile substanţelor la echilibru. La -reacţiile în fază gazoasă, dacă substanţele A, B, etc. şi C, D, etc. se comportă ca gaze ideale, activitatea fiecărei avînd substanţe e proporţională cu presiunea ei parţială şi cu concentraţia ei molară şi rezultă, fie enunţul de mai sus, fie forma următoare a legii jn n Pa-Pb••• P J .S Pc' Pd' * * Kp depinde de temperatură; dacă gazele nu sînt ideale, ea depi nde şi de presiune. Kp-=-Kc cînd reaejia evoluează fără o variaţie a numărului de molecule. Kp — Kc (RT)*y, unde Sv = (r + ^4* • ■ ') — (tn + n-ţ- • • •), cînd reacţia evoluează cu o variaţie a numărului de molecule. Legea acţiunii maselor se aplică la toate reacţiile reversibile cari se produc în soluţii sau în topituri. Ea se aplică şi sistemelor eterogene. Exemplu: CaCOss Ca0s4*C02ff* Prin convenţie, activitatea substanţelor solide pure, în stare standard, se ia egală cu unitatea. DeC! aCaO * aCO> K =---------------* aCa C08 Dacă gazul e în condiţii de gaz ideal, atunci Kp~Pc 02- Constanta de echilibru se calculează pe două căi: Pe cale cinetică. Vitesa reacţiei -> e dată de relaţia v = K[A]m-[B]n---, iar vitesa reacţiei inverse <- e dată de relaţia *v — K'[C]r • [Z)]s* ■ ■; K şi K' sînt constante de vitesă. La echilibru, vitesele celor două reacţii inverse sînt'egale: K [AT • [B]n- --^K' [Cf - [Df- ■ d’"'d* .. *' M--W- V£ k [cr. [z)]s- • • Pe cale termodinamică. Se notează cu G4, GB, Gc, G1)t etc. potenţialele termodinamice (isobare) ale substanţelor inifiale şi ale produşilor finali. Variaţia potenţialului termodinamic(isobar) care însoţeşte reacţia va fi: A Gr ~ (rGc 4- AGjj H—) — (wG4 4-^GjB4- •*•)• De altă parte, potenţialul termodinamic (isobar) molar al fiecărei substanţe e dat de relaţia: G = G° + RT In a, în care G° reprezintă potenţialul termodinamic (isobar) în stare standard, adică pentru a= 1. Atunci AG = [r (Gq 4- RT In ac) + s(G°D + RT In *D)+...]_ ~[m{G°A + RT In aA) + n{G°B +RT In aB) + - • •] aA, dB, ac, aD * • • sînt activităţile componenţilor sistemului, în stări arbitrare, Regrupînd relaţia de mai sus, se obţine: m n Cl A * Cl D “ * * AG = DG*-RT In —----------------. ac La echilibru, AG = 0, dacă presiunea şi temperatura sînf constante. Atunci (jn n \ , AG° = RT I arată cj activităţile substanţelor sînt ale stării de echilibru. Acfiunii, legea ~ ponderomotoare 96 Acuitate vizuală binocuîară Activitatea substanfelor în stare standard fiind egală cu unitatea, e constant; atunci (= \ arc-a*D ■■■/, = const. — K, aC'aD temperatura fiind constantă. Cu ajutorul legii acţiunii maselor pot fi urmărite unele reacfii chimice; prezintă interes tehnic special cele cu importanţă industrială. Exemplu: reaefia de sinteză a amoniacului N2 + 3 H2->2NH3 satisface relafia _ £n2' PZH2. P NHo presiunile parţiale ale fiecărui component se calculează cu relafia p — xP, în care x e fracţiunea molară a unui component şi P e presiunea totală a sistemului. Dacă se notează cu x fracţiunea molară (gradul de formare) a amoniacului şi cu 1 — x suma fraefiunilor molare ale hidrogenului şi azotului, se obfine: xn2= \ 0 _x); xn,= y(1 -*); atunci x2 P2 256 x2 P NH» 27 (1 - x)4P2' *V?H, -i- (1 _ jc) (, —jc)8/»8 Cunoscînd pe Kp la o anumită temperatură, se poate calcula fracţiunea molară a amoniacului penfru diferite presiuni sau se poate evalua presiunea sistemului penfru o anumită Variata ^randamentului unei reacfii cu log K. fracfiune molară. Reprezentarea grafică alăturată arată cum variază randamentul unei reacfii cu log K. In aceasta, prin randament se înfelege raportul dintre cantitatea de substanfă formată şi cantitatea unuia dintre componenfii inifiali, sau frac-fiunea dintr-un component care s-a transformat pînă la un moment dat considerat. Electrolifii în solufie se disociază, iar între ionii formafi şi moleculele nedisociate se stabileşte un echilibru de tipul Lă acest echilibru e satisfăcută legea acfiunii maselor. Elec-frolijii tari nu verifică această lege decît dacă se înlocuiesc concentrafiile cu activităfile K = B* în cazul electrolifilor, constanta de echilibru se numeşte constantă de disociaţie. Această constantă e o mărime care indică tăria acizilor şi a bazelor. La acizii polibazici se determină o constantă de disociaţie pentru fiecare treaptă de disociaţie. Exemplu: H3PO4 ^H2POr + H+ Ki = 7,52 X10~3 H2P04“ ^HP04~ " + H+ K2 — 6,22 X10”8 HP04"“^P07“~+H+ #3 = 4,8 X10-12 Acizii 2 fi 3 sînt foarte slabi. 1. Acţiunii, legea ~ ponderomotoare a cîmpului electric. Elf.: Forţa F pe care cîmpul electric local, de vector cîmp electric E, o exercită asupra unui mic corp punctiform, de sarcină electrică adevărată q e egală cu produsul sarcinii electrice adevărate prin vectorul cîmp electric local F = qE, Din această lege se obţine, în cazul sarcinilor eledrice adevărate cu densitatea de volum 9 în rredii isotrope, a căror permitivitate absolută £ (în unităţi nsraţionalizate) depinde de densitatea lor 5, următoarea expresie a densităţii de volum / a forţei exercitate de intensitatea (macroscopicăj E a cîmpului electric asupra mediului: 7= qE- £2grad s + ~ <3™d (~£i O Jt O Jţ \ 2. Acfiunii, legea ~ ponderomotoare a cîmpului magnetic. Elf.: Forţa F pe care cîmpul magnetic local, de vector inducţie ma<~m *locală B, o exercită asupra unui corp punctiform de sarcina electrică adevărată q, animată de vitesa v, e egală cu produsul sarcinii electrice adevărată prin produsul vectorial dintre vitesa ei şi vectorul inducţie magnetică locală F = qvXB. Din forma de mai sus a legii se obţine, pentru cazul unui curent electric de densitate /, în medii isotrope, de polarizaţie magnetică remanentă M$ şi de permeabilitate magnetică |xf (constantă faţă de situaţia cu remanenţă), următoarea expresie a densităţii de volum / a forţei exercitate de inducfiamagnetică macroscopică B şi de intensitatea macroscopică locală a cîmpului magnetic FI: -4 jt M0) — H2 grad div ( — Afo)- OK 3. Acfiunii şi reacţiunii, principiul Mec.: Dacă un punct material M\ exercită o forţă F sau un cuplu C asupra unui punct material M2l punctul material M2 exercită în acelaşi timp asupra lui M\ o forţă — F sau un cuplu — C, de valoare absolută egală, însă de sens contrar cu F, respectiv cu C. Principiul acţiunii şi reacţiunii implică acţiunea (instantanee) la distanţă. — Sin. Principiul interacţiunii. 4. Acuaplex. V. sub Alchidali. 5. Acuarelă, pl. acuarele. 1. Arte gr.: Pictură executată pe carton sau pe hîrtie albă, cu culori de apă. Acuarela se deosebeşte de pictura în ulei sau guaşă, prin faptul că se întrebuinţează culori transparente, solubile în apă. 6. Acuarelă. 2: Termen impropriu penfru vopseaua solidă care, subţiată cu apă, se întrebuinţează în pictura acuarelă (v. Acuarelă 1). 7. Acuitate vizuală binocuîară. Opt.: Diferenţa de para-laxă stereoscopică minimă dintre două puncte vecine unghiular, între cari ochiul mai percepe o diferenţă de distanţă. în vederea binocuîară normală, fiecare ochi fixează separat obiectul observat şi face acomodarea; liniile de vizare ale celor doi ochi converg. Organic, şi prin obişnuinţă, se stabileşte o legătură strînsă între convergenţă şi acomodare. La ochii normali, în repaus, liniile de vizare sînt paralele; pe măsură ce privesc obiecte mai apropiate, ochii converg din ce în ce mai mult, acomodînd, în acelaşi timp, astfel îneît actul convergenţei antrenează pe cel al acomodării. Unghiul de convergenfă constituie paralaxa stereoscopică. Creierul primeşte impresiile optice trimise de cei doi ochi şi exteriorizează sensafia într-un punct unic, probabil datorită unei legături nervoase între puncte corespondente ale celor două fovea. Acuitate vizuală monoculară 97 Acumulator de abur Dacă ochii Oi, 02 fixează un punct P, un alt punct Q, de exemplu mai apropiat, e văzut dubiu; se constată, totuşi, că există pozifii particulare pentru cari punctul Q e văzut unic; locul acestor poziţii (numit horopter) e cercul determinat de punctele Oi, 02, P. Vederea binocuîară permite aprecierea distantei Ia care se găseşte un obiect. Aprecierea distanfei absolute e nesigură, pe cînd diferenfa distanfei dintre două puncte e percepută cu o precizie destul de mare, dacă cele două obiecte sînt apropiate unghiular. Dacă punctul Q se apropie de P, ajunge la aceeaşi înălfime şi apoi îl depăşeşte, se constată, în aprecierea diferenfei de distante, o zonă de incertitudine; există două pozifii Qi şi Q2, sensibil echidistante de P, între cari este imposibil să se constate vreo diferenfă de distanfă. Experienfa arată că un bun operator percepe că există o diferenfă de distanfă între punctele P şi Q unghiular vecine, dacă diferenfa de paralaxă stereoscopică dintre aceste puncte e de cel pufin 10" (pentru un operator mijlociu se admit 15 ■••20"). Zona de incertitudine e de 20" pentru un bun operator şi de 30 — 40" pentru unui mijlociu. Sin. Acuitate vizuală stereoscopică. 1. ~ vizuală monoculară. Opt.: Unghiul minim sub care două puncte apropiate pot fi distinse unul de altul. Acuitatea normală a ochiului e de 60". Un con cu vîrful în centrul optic al ochiului şi cu deschiderea de 60" întretaie retina după cercul de difuziune tolerat al cărui diametru e de aproximativ 4,5 |ji. O mică suprafafă-obiect produce aceeaşi sensafie ca şi un punct-obiect, dacă suprafafa-imagine e egală sau mai mică decît cercul de difuziune. 2. Acuitatea rezonantei. Fiz. V. sub Rezonanfă. 3. Acumulare, pl. acumulări. 1. Tehn.: Strîngerea la un loc, în general în volum restrîns sau pe arie restrînsă, a unor elemente determinate, eventual pentru a le utiliza cînd e necesar. Exemplu: Energia poate fi acumulată sub formă electrică în acumulatoare electrice, sub formă hidraulică în apa dintr-un basin la un nivel înalt, sau sub alte forme. 4. Acumulare. 2. V. Retenfiune. 5. Acumulare. 3. Geol.: Strîngerea la un loc şi depunerea pe suprafefe restrînse a materialului detritic de origini diferite, transportat de agenfii externi (apa, vîntul, etc.). Cele mai cunoscute forme geomorfologice de acumulare sînt: conurile de dejecfie (la torenfi), deltele şi unele formafiuni aluviale (la rîuri), barcanele şi dunele (formate prin aefiunea vîntului), morenele fronatle ozerele şi drumlinurile (forme de acumulare, glaciară), etc. 6. Acumulare, punct de Mat.: Pentru o mulfime infinită de numere sau pentru o mulfime lineară, p e punct de acumulare sau punct limită, dacă în intervalul p — s, p+& există totdeauna o infinitate de puncte ale mulfimii, oricît de mic ar fi s<0. Orice mulfime de numere, mărginită şi infinită, are cel pufin un punct de acumulare. (V. Bolzano-Weierstrass, teorema ~). Definifia se extinde cum urmează la spafiul aritmetic cu n dimensiuni: Punctul p (£, r|, £,...) e punct de acumulare al unei mulfimi M, dacă în orice vecinătate a lui p, adică în orice interval (x —£)<£, (y — r])<£, (z —£)<£, etc., există o infini- tate de puncte ale Iui M, oricît de mic ar fi s>0. în general, într-un spafiu topologic S, p e punct de acumulare al unei mulfimi M a spafiului S, dacă orice mulfime deschisă de puncte ale lui S şi care confine punctul p, conjine o infinitate de puncte ale lui M. 7. Acumulator, pl. acumulatoare. Mş.: Aparat sau rezervor peniru strîngerea energiei sub diferite forme, sau pentru purtători de energie. 8. de abur. Mş.: Rezervor de înmagazinare a aburului, folosit pentru reglarea debitului şi uneori a presiunii, în refe-lele de abur. Acumulatoarele colectează abur proaspăt, prelevat sau uzat, în timpul golurilor de sarcină, pentru a-l reda refelei în timpul încărcărilor de vîrf; el poate fi folosit şi ca tampon între maşinile primare cu emisiune intermitentă, pentru a asigura alimentarea continuă a maşinilor cu abur uzat. După presiunea sub care se realizează acumularea şi debitarea aburului, se deosebesc acumulatoare cu cădere de presiune şi acumulatoare cu presiune constantă. Acumulatoarele cu căderede presiune sînt acumulatoare de abur în cari presiunea creşte la încărcare şi scade la descărcare, şi cari se construiesc pentru presiuni maxime pînă la 20 ata (deoarece la presiune mai înaltă folosirea lor devine în general neeconomică, din cauza grosimii prea mari a perefilor). Aceste acumulatoare pot fi clasificate după presiunea medie (pm) sau maximă (pmax) de serviciu, şi anume: acumulatoare de înaltă presiune, cu =612 ata şi pmax^20 ata; acumulatoare de medie presiune, cu pm — 2’"6 ata; acumulatoare de joasă presiune, cu pmax^^i^ ata. Alegerea presiunii de funefionare a acumulatorului depinde de presiunea aburului disponibil şi de pozifia acumulatorului în refea. Acumulatoare ia de înaltă şi de medie presiune sînt rezervoare închise (de tablă de ofel, sudate sau nituite), de formă cilindrică, montate Orizontal sau vertical (v. fig. I şi II). TI 1) manta; 2) dom de colectarea aburului; 3) înveliş izolator; 4) îmbrăcăminte de tablă; 5) gură de vizitare; 6) conductă de golire; 7) termometru; 8) supapă de aerisire; 9) supapă de siguranţă; 10) conductă de la pompa de alimentare cu apă; 11) conductă de abur; 12) conductă de încărcare; 13) refinător pentru admisiune; 14) reţinător pentru descărcare; 15) valve de închidere; 16) ajutaj; 17) conductă distribuitoare; 18) injector; 19) pulverizatoare; 20) tub pentru favorizarea amestecului. Aceste acumulatoare sînt echipate cu dispozitive penfru admi-siunea şi evacuarea aburului, şi cu aparate de control şi de reglare. Acumularea se realizează prin condensarea aburului în apă, care la plină sarcină ocupă 90•••95% din volumul util al rezervorului. — încărcarea se face automat în timpul reducerii consumului, cînd aburul în exces din refea pătrunde în acumula» tor printr-un refinător şi prin dispozitivul de injecfie şi amestec. O dată cu condensarea aburului, presiunea în acumulator creşte. Datorită aportului de entalpie a aburului introdus, entalpia apei din acumulator creşte cu: / \ i*» t • \ (1) di ~G unde di' (kcal/kg) e creşterea entalpiei apei după încărcare, G (kg) e cantitatea de apă din acumulator înainte de încărcare, dG (kg) e cantitatea de abur acumulat, iar r şi isi (kcal/kg) sînt căldura latentă de vaporizare şi entalpia de supraîncălzire a aburului introdus. Prin integrarea ecuafiei (1) se obfine relafia: în care G\ şi G2 sînt cantităfi le de apă din acumulator în două 7 Acumulator de abur 98 Acumulator de abur situaţii oarecari în timpul încărcării, iar #1 şi $2 s'nt valorile funcţiunii de temperatură 7 f t=ts di' 3>=e^t=0 r+hi • integrată între temperatura zero şi temperatura momentană de saturaţie ts a apei din acumulator (valori uzuale sînt <£=1"-1,5). Dacă se consideră stările extreme ale acumulatorului (complet încărcat-com-plet descărcat), relaţia (2) devine (3) G <& w max rttax = 1+: II. Acumulator de abur cu cădere de presiune, vertical. 1) manta; 2) suporturi; 3) conductă de încărcare; 4) injectoare; 5) şi 6) şicane pentru dirijarea autocirculajiei apei; 7) colector de abur; 8) conductă de descărcare. unde C=Gmax-Gmin e capacita-tea de acumulare a rezervorului, care depinde de volumul acumulatorului şi de intervalul de presiune în care funcţionează acesta; de exemplu, un acumulator cu volumul util de circa 300 m3 (cu diametrul de 4,5 mşi înălţimea de 20 m), lucrînd între 13 şi 0,5 ata, poate acumula circa 40 t abur. — Descărcarea acumulatorului se face automat* în orele de vîrf, cînd presiunea din reţea scade sub presiunea din rezervor. Aburul, produs în mod continuu prin scăderea presiunii, părăseşte rezervorul trecînd prin reţinătorul dispozitivului de evacuare (uneori şi printr-un ajutaj con-vergent-divergent, limitor de debit). Pentru evaluarea cantităţilor de abur debitate de acumulator se foloseşte tot formula (1), în care ^ = 0 (acumulatorul debitînd numai abur saturat). Acumulatoarele cu cădere de presiune, de înaltă presiune, pot fi folosite pentru alimentarea turbinelor cu abur acumulat (v.), sau cu dublă alimentare (v.), în scopul preluării vîrfurilor de sarcină (v.fig. ///şi IV), în centralele termoelectrice a căror exploatare se caracterizează prin [oscilaţii mari ale consumului de energie electrică; folosirea acumulatoarelor în locul căldărilor de rezervă e cu atît mai raţională, cu cît vîrfurile de sarcină sînt mai mari (25-*50% din sarcina nominală) şi dedurată mai scurtă (15'*»1f5 h). Uneori, în centralele mixte se intercalează un acumulator între reţeaua ‘energetică (reţeaua de alimentare a turbinelor) şi cea de termificare (reţeaua de abur tehnologic sau de încălzire), pentru a asigura alimentarea con~ L-t C r± :i &L IV. Schema legăturilor unul acumulator cu echi-presiune de înaltă presiune, î) căldare; 2) turbină; 3) condensator; 4) prize nereglate; 5) preîncălzitoare regenerative ale apei de alimentare a căldării; 6) acumulator; 7) regulator de nivel; 8) pompă de condensat; 9) pompă de alimentare a acumulatorului; 10) pompă de alimentare a căldării; 11) conductă de ocolire; 12) generator electric. III, Schema parţială a unei centrale termoelectrice echipate cu turbină cu abur cu dublă alimentare. 1) căldare de abur; 2) turbină; 3)generafor; 4) condensator; 5) acumulator; 6) valvă de reglare automată a reglării cu abur acumulat; 7) valvă de reglare automată a admisiunii în acumulator. tinuă a refelei de termificare în timpul vîrfurilor de sarcină. în centralele moderne, acumulatoarele cu cădere de presiune se folosesc numai ca elemente de reglaj ale căldărilor cu volum mic de apă complet automatizate, pentru A ca reglarea să se rea- r~^ Uzeze lin şi fără pendulări. Acumulatoarele de joasă presiune sînt rezervoare închise, montate în general vertical, cari pot fi cu spaţiu sau fără spafiu de apă. Acumulatoarele de joasă presiune cu spafiu de apă sînt formate dintr-un recipient (metalic) închis, montat vertical, a-vînd în interior şicane în formă de talere (v. fig. V), dispuse în straturi suprapuse; un tub central, coaxial cu mantaua exterioară, serveşte la vizitarea rezervorului pentru control. Aburul uzat pătrunde pe la partea inferioară a acumulatorului şi trece de jos în sus printre şicane, condensîndu-se în talere. La oprirea admisiunii aburului de încărcare şi la scăderea presiunii în conducta de descărcare (datorită deschiderii admisiunii la maşina cu^abur uzat), acumulatorul debitează aburul format prin vaporizarea apei din talere. Acumulatoarele cu talere nu se mai construiesc azi, deoarece capacitatea de acumulare a rezervorului cu talere e foarte mică, din cauza intervalului[mic de presiune în care poate lucra. Acumulatoarele cu presiune constantă sînt acumulatoare de abur în cari presiunea e aceeaşi la încărcare şi la descărcare şi ceri se construiesc penfru presiuni de circa 20 cta. Aceste acumulatoare pot fi clasificate, după presiunea medie de serviciu, în: acumulatoare de înaltă presiune şi acumulatoare de joasă presiune. Sin. Acumulator cu echipresiune. V. Acumulator de abur cu talere, î) manta exterioară; 2) tub de vizitare; 3) şicane cu talere; 4) gură de vizitare; 5) supapă de siguranţă; 6) intrarea aburului; 7) ieşirea aburului; 8)evacuarea condensatului;9)conductă de apă pentru completarea apei din talere; 10) fundaţie. Acumulator^hidraulic 99 Acumulator hidraulic Acumulatoarele de înaltă presiune sînt rezervoare închise, în general verticale, cu spafiu de apă. Constructiv, ele sînt asemănătoare acumulatoarelor, cu cădere de presiune, sînt echipate cu regulator de nivel (pentru menfinerea nivelului constant al apei din rezervor) şi se folosesc penfru alimentarea cu apă preîncălzită a căldărilor de apă. Ele constituie, de obicei, în sistemul de preîncălz-jre regenerativă a apei de alimentare a căldărilor, ultimul etaj de preîncălzire prin amestec, în timpul încărcărilor mici ale centralei, aburul în exces (produs de căldări sau prelevat de la turbină) e introdus în acumulator, unde încălzeşte rezerva de apă de alimentare folosită în orele de vîrf. în timpul vîrfurilor de sarcină, căldarea se alimentează numai cu apa preîncălzită în acumulator, astfel îneît aburul necesar preîncălzirii apei rămîne disponibil pentru producerea energiei electrice, evitîndu-se creşterea consumului specific de abur în centrală; în acest interval de timp, condensatul neîncălzit e adus direct în acumulator, la partea inferioară a Iui, urmînd să fie încălzit în timpul golurilor de sarcină. Capacitatea maximă de debitare a acumulatorului (în timpul alimentării căldării excluziv cu apă de acumulator) se exprima prin relafia: 1 1 ac în care G'max (kg/s) e debitul maxim al acumulatorului, G" (kg/s) e produefia de abur a tamburului căldării, iar i", i'ai şi i'ac sînt entalpia aburului care părăseşte tamburul, a apei de alimentare şi a apei preîncălzite din acumulator. Capacitatea de acumulare a rezervorului, care e cantitatea maximă de abur condensată la presiune constantă în apa rezervorului (cînd debitul de abur al tamburului e nul), se exprimă prin relafia: (5) 1 ~l al în care C (kg) e capacitatea de acumulare a rezervorului; Gac (kg) e confinuful de apă al acumulatorului, iar i", i’ai şi i’ac au semnificafiile din relafia (4). în general, domeniile de folosire a acumulatoarelor de înaltă presiune, cu presiune constantă şi cu cădere de presiune, nu pot fi delimitate precis, funefiunile lor fiind asemănătoare, în anumite cazuri, de exemplu la exploatări cu vîrfuri pronunţate de sarcină, se folosesc amîndouă tipurile de acumulatoare,— cele cu cădere de presiune pentru acoperirea zonei superioare a vîrfurilor şi cele cu presiune constantă pentru acoperirea zonei inferioare a acestora. Acumulatoarele de joasă presiune se construiesc numai ca rezervoare fără spafiu de apă, pentru abur uzat. Aceste acumulatoare, a căror construcfie e asemănătoare cu cea a rezervoarelor de gaz cu volum variabil (v.), sînt aproape abandonate, din cauza volumului mare, datorit capacităfii de acumulare foarte reduse. î. ~ hidraulic. Mş.: Aparat de înmagazinare a apei sub ' presiune, folosit în unele instalafii de prese hidraulice, pentru asigurarea continuităfii alimentării preselor în timpul vîrfurilor de sarcină, şi pentru amortisarea oscilafiilor de presiune în refeaua de refulare a pompelor. Capacitatea de înmagazinare a acumulatoarelor hidraulice, care în general depinde de caracteristicile preselor alimentate şi de debitul pompelor de alimentare al acestora, poate fi calculată, pentru o singură presă, cu formula: Vac = Vt-%. în care Vac (I) e capacitatea de acumulare a rezervorului de apă, Vpr (I) e volumul de apă consumat de presă într-un ciclu complet de lucru, t (s) e durata unui ciclu complet de lucru al presei, iar Qp (I/s) e debitul pompei. în cazul în care acumulatorul alimentează mai multe prese, capacitatea de acumulare şi debitul pompelor se calculează finînd seamă de caracterul procesului tehnologic la presele respective. După modul în care se realizează presiunea în acumulator, se deosebesc acumulatoare hidraulice cu greutate şi acumulatoare pneumohidraulice, Acumulatoarele hidraulice cu greutate sînt acumulatoare hidraulice în cari apa e înmagazinată într-un cilindru, sub presiunea unui piston a cărui forfă de apăsare se datoreşte greutăfii proprii şi unor greutăfi auxiliare. Acest acumulator (v. fig. I) cuprinde: un batiu 1, solidarizat (prin presare) cu un cilindru 2, în care se deplasează pistonul 3; traversa 4, care se reazemă pe extremitatea superioară a pistonului şi care susfine — prin intermediul unor bare (tiranfi) 6 — o tobă 7 (de tablă sudată) cu seefiune inelară, încărcată cu lest care consistă, de obicei, din 50% fier vechi (bucăfi mari) şi 50% hematit. Pistonul are la partea inferioară un sistem de canale 10, prin care se scurge apa din cilindru, cînd pistonul depăşeşte pozifia extremă superioară (în cazul defectării dispozitivului de siguranfă). Toba, care e ghidată prin rolele 8, se sprijină pe grinzile de lemn 9, cînd acumulatorul e descărcat; lestul L Acumulator hidraulic cu greutate, se echilibrează pentru a 0 batiu; 2) cilindru; 3) piston; 4) traversă; preveni uzura presgarni- 5) presgarnitură; 6) tirani; 7) tobă; 8) rolă de turii 5, care asigură etan- ghidare; 9) grindă-opritor; 10) canale de şarea dintre piston şi ci- descărcare, lindru. Fig. II reprezintă schema instalafiei unui acumulator hidraulic cu greutate, care în principal cuprinde: acumulatorul 1, comutatorul automat 2, regulatorul de descărcare 3 şi valva de siguranfă 4. Comutatorul decuplează sau cuplează automat pompa, după cum nivelul lichidului din acumulator depăşeşte nivelul maxim, respectiv scade sub acesta. Decuplarea pompei se realizează prin ridicarea supapei 11, astfel îneît apa refulată de pompă e dirijată, prin conducta de ocolire 6, spre rezervorul de alimentare 7 al pompei. Cuplarea se realizează prin închiderea supapei 11, apa sub presiune trebuind să treacă prin conducta 5 spre presă şi acumulator. Regulatorul de descărcare asigură aşezarea lină a tobei pe grinzile de reazem, la descărcarea completă a acumulatorului. în timpul funefionării acestuia, resortul 13 menfine deschisă supapa 15; cînd toba se apropie de pozifia extremă inferioară, pîrghia 14 închide supapa şi împiedică scurgerea rapidă a apei din cilindru, lăsîndu-i numai o seefiune mică de trecere printr-un canal în formă de T din corpul supapei. în timpul funefionării normale a instalafiei, valva de siguranfă 4 e deschisă permanent. în caz de accident (de ex. spargerea conductei principale de presiune), supapa se închide acfionînd ca supapa mecanismului de reducere. Acumulatoarele hidraulice cu greutate, cari pot fi folosite pentru presiuni de 5Q*-*320 ata, au de obicei capacitatea de 7* Acumulator de gaî 100 Acumulaior electric acumulare de 35-«-1 500 I, cursa pistonului de 3*-7 m şi greutatea lestului de 40,,,180 t. Avantajele acestor acumulatoare, datorită cărora folosirea lor e încă relativ răspîndită, slnt următoarele: II. Schema instalaţiei unui acumulator hidraulic cu greutate. 1) acumulator; 2) comutator automat; 3) regulator de descărcare; 4) valvă de siguranfă; 5) conductă principală de presiune; 6) conductă de ocolire; 7) rezervor de alimentare al pompei; 8) limitor; 9) cablu; 10) pîrghia comutatorului; 11) supapa comutatorului; 12) supapa de refinere a comutatorului; 13) resortul valvei de descărcare; 14) pîrghia regulatorului de descărcare; 15) supapă de descărcare; 16) scurgere spre canalizare; 17) refulare (de la pompăj; 18) aspirafie (la pompă). simplicitatea construcţiei, siguranfă în funcfionare şi menfinerea constantă a presiunii. Dezavantajele sînt: uzura relativ rapidă a pieselor în mişcare relativă (pistonul, presgarnitura, etc,), loviturile de berbec provocata la variafii bruşte de sarcină şi faptul că, în general, nu pot deservi decît o singură presă. Acumulatoarele pneumohidraulice sînt acumulatoare hidraulice verticale, în cari apa e înmagazinată într-un recipient închis, sub presiunea unei mase de aer în contact direcf cu suprafafa liberă a lichidului. Acest acumulator e format din unu sau din mai multe rezervoare (închise) de apă şi din mai multe rezervoare de aer comprimat, fiecare rezervor de apă avînd un anumit număr de rezervoare de aer (3--10), cum şi din aparatura de comandă şi de control. Rezervoarele, de formă cilindrică şi cu capace emisferice, se confecfionează fie dintr-o bucată (de tablă de ofel), fie din mai multe bucăfi sudate (de table subfiri suprapuse, de tronsoane cilindrice sudate la capete, de mantale cilindrice subfiri cu frete, etc.). Rezervoarele de aer (v. fig. III) sînt legate în paralel la o conductă comună, care uneşte rezervorul de apă cu un compresor de aer, folosit III. Schema instalafiei unui acumulator pneumohidraulic. 1) rezervor de apă; 2) rezervoare de aer; 3) aparat de comandă şi de control; 4) contacte electrice; 5) tablou central de comandă; 6) compresor de aer; 7) indicator optic de nivel; 8) valvă de siguranfă; 9) teu; 10) conductă principală de presiune. relor de apă e de 800-*-3000 I, iar cea a rezervoarelor de aer se determină astfel, îneît amplitudinea oscilafiilor de presiune (rezultate din variafia nivelului de apă din acumulator) să nu depăşească 10% din presiunea nominală. De exemplu, la o capacitate de 1800 I a rezervorului de apă rezultă un volum necesar de aer de 18 000 I, în care caz instalafia cuprinde un rezervor de apă şi şase rezervoare de aer (ocupînd un volum de 5,4X2,5X8,3 m3). Aparatul de comandă şi de control poate fi cu contacte electrice sau cu relee. — Aparatul cu contacte electrice, care e legat de tabloul de comandă şi de control al întregii instalafii, consistă dintr-un bloc paralelepipedic (de ofel sau de alamă), cu două cavităfi cilindrice comunicante, pline cu mercur pînă la un anumit nivel; una dintre cavităfi e în legătură cu rezervorul de apă, iar cealaltă, cu rezervorul de aer. O dată cu creşterea nivelului apei în rezervorul cu apă, nivelul mercurului din cavitatea respectivă scade şi cel din cavitatea legată de rezervorul de aer creşte, raportul dintre creşterea nivelului apei şi creşterea nivelului mercurului fiind egal cu valoarea reciprocă a raportului dintre greutatea specifică a mercurului şi cea a apei. în timpul ridicării nivelului de mercur în cavitatea cu aer, mercurul ajunge în atingere cu o serie de contacte de control, cari declanşează sistemele de semnalizare optică a nivelului de apă, cuplînd sau decuplînd concomitent organele de comandă respective (de ex. cuplarea şi decuplarea pompei). — Aparatul cu reiee are mai multe relee cu celulă fotoelec-trică, montate chiar pe rezervor, cari aefionează cînd nivelul de apă din rezervor trece prin dreptul lor. Fafă de acumulatoarele hidraulice cu greutate, acumulatorul pneumohidraulic prezintă următoarele avantaje: funcfionare liniştită, absenfa loviturilor de berbec în timpul funefionării, şi posibilitatea de extindere a instalafiei prin mărirea numărului de rezervoare (racordate în paralel la aceeaşi refea). 1. ~ de gaz: Sin.parfialGazometru. Sin. Rezervor degaz(v.). 2. Acumulator electric. Elf.: Pilă galvanică (v.) secundară, ale cărei mase active (v.) pot fi regenerate trecînd prin ea un curent electric exterior (încărcare), de sens .contrar curentului pe care-| debitează printr-un dipol pasiv pe care-! alimentează Acumulator cu cadmiu-nichel 101 Acumulator cu cadmiu-niche! (descărcare). Ea e constituită dintr-un lanf electrochimic (v.), format din doi electrozi M\ şi M2, metalici, sau dintr-un electrod metalic şi unul de oxid metalic, legafi între ei prin solufia unui electrolit puternic (în general, un acid sau o bază puternică). Lanful electrochimic are deci forma: + M\ | solufie electrolit [ 3/2— • Cînd acumulatorul debitează, masele active ale electrozilor se epuizează, iar electrozii se polarizează electrochimic. Prin trecerea prin el a unui curent de sens invers, acumulatorul funefionează ca o celulă de electroliză; electrozii se depola-rizează şi revin la starea inifială. Dacă reacfiile ar fi reversibile, sarcina electrică adevărată totală, necesară pentru a regenera acumulatorul şi a-l aduce în starea inifială, ar fi egală cu cea debitată de acumulator la descărcare. Acumulatoarele se caracterizează prin următoarele mărimi electrice şi electrochimice principale: tensiunea electromotoare Ue\ tensiunea la borne inifială de descărcare sau de încărcare Uq (măsurată la bornele acumulatorului, cîteva secunde după legarea lui în circuitul de descărcare, respectiv de încărcare); tensiunea finală Uf, pînă la care e permisă, descărcarea, respectiv încărcarea; caracteristicile de descărcare şi încărcare (curbele reprezentînd variafia tensiunii la borne Ub în funefiune de timpul de descărcare sau de încărcare, la curent constant), în fiecare moment, tensiunea la borne Ub = Ue±(Uep + r I), unde semnul plus indică încărcarea şi semnul minus descărcarea, şi unde Uep, tensiunea contraelectromotoare, e datorită polarizatei electrochimice a electrozilor, iar r e rezistenfă ohmică a acumulatorului, şi 7 e curentul care traversează acumulatorul. Tensiunea de polarizafie a electrozilor şi rezistenfă ohmică (în mai mică măsură) cresc odată cu înaintarea descărcării sau a încărcării; curbele pot fi aproximate prin parabole: Ub = Uo±b'\Jt. Alte caracteristici: tensiunea medie Um e determinată ca valoare medie din curba Ub~i(t). Rezistenfă interioară totală Ra e o rezistenfă la trecerea curentului continuu, cuprinzînd rezistenfă electrolitului, a electrozilor, a contactelor, etc., cum şi cea provenită din fenomenele de polarizafie Ra = r-h~ Ut jp I tensiunea finală: Q -f. I dt, Q fiind determinat cu ajutorul şi randamentul în energie: Qah înc. ^Wh dese. ^Wh înc. numărul ciclurilor de încărcare-descărcare sau al amper-orelor cari pot fi obfinute pînă la scăderea capacităfii cu 20% din cea inifială. Acumulatoarele sînt folosite atît în instalafii stafionare, cît şi ca surse transportabile de energie electrică. Orice pilă galvanică reversibilă ar putea funefiona ca acumulator. Practic se utilizează însă pe scară mare numai acumulatoarele cu plumb, cele cu cadmiu-nichel şi cele cu fier-nichel; acumulatorul cu electrozi de plumb şi peroxid de plumb (v.) are ca electrolit acid sulfuric (-) Pb | H2SO4I Pb02 (+); acumulatorul cu electrozi de oxid de nichel şi de cadmiu (v.) are ca electrolit hidroxid de potasiu sau de sodiu (-) Cd | KOH | Ni2Q3 ’(+); acumulatorul cu electrozi de oxid de nichel şi de fier (v.) arexa electrolit hidroxid de potasiu sau de sodiu (-) Fe|K0H|Ni203 (+). Ultimele două tipuri se numesc acumulatoare alcaline, deoarece folosesc un electrolit alcalin, spre deosebire de acumulatorul cu plumb, în care electrolitul e acid. De curînd a început să fie folosit şi tipul de acumulator alcalin cu electrozi de peroxid de argint şi de zinc, avînd ca elec-trolit hidroxid de potasiu: (-) Zn|K0H|Ag202 ( + ). 1. Acumulator cu cadmiu-nichel. Elf.: Acumulator care are un electrod de oxid de apoasă de hidroxid de sodiu sau de potasiu ca electrolit. Masa activă a electrodului pozitiv (v. fig. I) e oxidul de nichel, amestecat cu grafit pentru a mări conductivitatea masei; electrodul negativ e confecfionat din cadmiu nichel, unul de cadmiu, şi solufie (Sepa- rarea celor doi termeni se face prin măsurarea rezistenfei ohmice în curent alternativ). Capacitatea e sarcina, în amper-ore, pe care o poate furnisa un receptor la descărcarea lui pînă ' masei active care ia parte la reacfii în timpul descărcării şi care se calculează pe baza legii de electroliză a lui Faraday (v.). Energia acumulată W e energia pe care o poate furnisa acumulatorul la descărcare cu un curent 1 pînă la tensiunea finală IV~Um-Q. Coeficientul de utilizare a maselor active e raportul dintre greutatea teoretică a masei active şi greutatea reală necesară pentru crearea capacităfii stabilite. Cantitatea de masă activă depăşeşte cu mult pe cea teoretică. Randamentul e raportul dintre cantitatea de electricitate sau de energie debitată la descărcare şi cantitatea de electricitate sau de energie primită la încărcare. Se deosebesc: randamentul în sarcină electrică: Qah dese. *lAh=, Autodescărcarea e pierderea parfială a capacităfii, atît în timpul inacfivităfii, cît şi în timpul funefionării, produsă de reacfii între electrozi şi electrolit în circuit deschis şi în special de prezenfa impurităfilor în electrolit. Viafa acumulatorului e I, Placa (electrodul) acumulato- II. Acumulator alcalin cu cadmiu-nichel. rului Cd-Ni. 1) placa pozitivă; 2) placa negativă; 3) sepa- a) placă (pozitivă sau negativă) rator de ebonită; 4) puntea de legătură montată; b) casetă elementară. între plăci de aceeaşi polaritate; 5) cutie; 6) dop cu dispozitiv de ventilaţie; 7) bor- meialic CU structură spon- "fle d,e conexiune pozitivă şi negativă; , r. 8} spaţiul pentru gaze; 9) tampon de di- gioasa, amestecat cu fier ' r stanfare. spongios; ca electrolit se utilizează o solufie apoasă de hidroxid de potasiu sau de sodiu cu greutatea specifică de 1,18-1,20, la care se adaugă (5-15%) hidroxid de litiu (v. fig. II). La descărcare, oxidul de nichel se reduce parfial (la electrodul pozitiv), iar cadmiul se oxidează (la electrodul negativ). La încărcare, procesul se produce în sens invers. Reaefia se indică în general sub forma: Ni„Om+Cd descărcare Ni»0»-, +cd°. Acumulafor cu fier-nichel 102 Acumulafor cu peroxid de argint şi z\ c Aefiunea elecfrolifului nu apare în reaefia finală’de funcfionare; concentrafia elecfrolifului nu se modifică mulf în timpul funefionării; de aceea ea nu poate servi ca indice al stării de încărcare sau de descărcare a acumulatoare lor. Caracteristicile electrice ale acestor acumulatoare sînt următoarele (v. fig, III): Tensiunea electromotoare, 1,36 V; tensiunea inifială de descărcare, 1,28 V; la regimuri normale de descărcare şi încărcare, tensiunea finală de descărcare, 1 1 f 1 V; tensiunea medie de descărcare, 1,2-1,25 V; tensiunea finală de încărcare 1,75—1,80 V; Rezistenfă interioară e relativ HI. Caracteristicile de descărcare şi încărcare ale acumulatoarelor alcaline (cadmiu-nichel şi fier-nichel). Aţ) acumulafor fier-nichel, încărcare; A2) acumulafor fier-nichel, descărcare; Bt) acumulafor cadmiu-nichel, încărcare; B2) acumulafor cadmiu-nichel, descărcare. tensiunea medie de încărcare, 1,65 V. 0,35-0,4 , . mare, r=--------—-----«2, deci, de circa patru ori mai mare decît a acumulatoarelor cu plumb. Cînd sînf necesari curenfi mari de descărcare, rezistenfă interioară mare constituie un dezavantaj. Capacitatea acumulatorului: Consumul teoretic e de 4,09 g hidrat de nichel Ni(OH)3 şi .2,09 g cadmiu pentru fiecare amper-oră. Are un coeficient de utilizare a maselor active de circa 40%. îmbunătăfirea coeficientului de utilizare constituie problema de bază în fabricafia acestor acumulatoare. Capacitatea variază pufin cu creşterea curentului de descărcare (v. fig. IV). Capacitatea descreşte cu coborîrea temperaturii (temperatura minimă de funcfionare, — 20?C) şi cu creşterea temperaturii peste anumite limite (funefionarea la temperaturi mai înalte decît 30—35°C nu e permisă). Energia specifică a acumulatorului e de 25 Wh/kg şi de 67 Wh/dm3» Viafa lui e de minimum 500 de cicluri descărcare-încărcare în condifii normale de exploatare. Randamentul, în Ah, e de 75***80%, iar în Wh, de 60—65%. Autodescărcarea e mult mai mică decît la acumulatoarele cu plumb, fiind de 0,5% pe zi. Acumulatoarele cu cadmiu-nichel pot fi păstrate în stare descărcată fără a se deteriora. Fabricarea electrozilor cuprinde următoarele operafii mai importante: confecfionarea unor casete dreptunghiulare (cutioare plate) din tablă de ofel perforată; umplerea acestora cu mase active, pozitivă şi negativă; asamblarea casetelor prin introducerea lor în rame profilate şi apoi presarea pentru fixare. în acest mod se obfin electrozii (plăcile) pozitivi şi negativi (v.fig./), cari sînt supuşi apoi electrolizei (formării maselor active prin încărcare) în cuve cu solufie de hidroxid de potasiu sau de sodiu. Un procedeu mai nou de fabricare a electrozilor consistă în confecfionarea unor plăci poroase prin sinferizare în forme de grafit, la temperaturi de 500—900°, fără presare, şi în atmosfera inertă de azot a unor compuşi (carbonil) de nichel sau de fier. Se obfin plăci cu o porozitate mare (60—90%). Ele se impregnează apoi cu mase active, prin cufundări repetate în solufie de săruri de nichel sau de cadmiu, şi apoi sînt supuse electrolizei şi sînt asamblate în cutii. Sin. Acumulator Cd-Ni. IV. Variafia tensiunii penfru diverse regiuni de descărcare ale acumulatoarelor alcaline. 5:h î. ~ cu fier-nichel. Elf.: Acumulator care are un electrod de oxid de nichel, unul de fier, şi solufie apoasă de hidroxid de potasiu sau de sodiu ca electrolit. Se deosebeşte de acumulatoarele cadmiu-nichel numai prin înlocuirea cadmiului cu pulbere de fier amestecată cu oxid de mercur în masa activă a electrodului negativ, ceea ce conferă acestor acumulatoare unele proprietăfi diferite, în special în privinfa autodescărcării şi a funefionării la temperaturi joase (v. fig.)» Caracteristicile electrice ale acestor acumulatoare sînt următoarele: Tensiunea electromotoare, 1,41 V; tensiunea inifială, 1,28 V; tensiunea finală, la regimuri de descărcare normale, 1,0—1,1 V. în aceste condifii, tensiunea medie la descărcare e de 1,2 V. Tensiunea finală la încărcare: 1,80“* 1,85 V, iar tensiunea medie, circa 1,7 V (v. fig. III sub Acumulafor cu cad-miu-nicheh. Consumul teoretic al maselor active penfru 1 Ah e de 4,09 g hidrat de nichel Ni(OH)3 şi 1,05 g fier. Coeficientul de utilizare a maselor active e de numai 17—20% penfru masa activă negativă. Energia specifică e de 31,2 Wh/kg. Efectul variafiei temperaturii asupra capacităfii: la —15°, acumulatorul fier-nichel are numai 15% din capacitatea lui nominală (la 20°). Utilizarea lui e limitată, de fapt, la temperaturi cuprins, între —5 şi +45°. Autodescărcarea e de 2% din capacitatea inifială în 24 h. Fabricafia easemănătoare cu cea a acumulatoarelor cadmiu-nichel. La unele tipuri, masa electrozilor pozitive e introdusă în tuburi, în loc de casete. Sin. Acumulator Fe-Ni. 2. ~ cu peroxid de argint şi zinc. Elf.: Acumulator cu electrolitul format dinfr-o solufie apoasă de hidroxid de potasiu, şi care are electrodul pozitiv constituit din argint acoperit cu peroxid de argint obfinut electrochimic, iar electrodul negativ, din zinc spongios, cu izolafia dintre electrozi prin separatoare în for- Plăci acumulatorului pozitive ale fier-nichel. a) placă montată; b) tub elementar. mă de pungă în jurul electrodului pozitiv (v. fig. /), separatoarele fiind formate din trei straturi de materiale plastice (derivafi ai celulozei), cel din mijloc avînd o compozifie care-i conferă proprietatea de schimbător de ioni, necesară împiedicării migrafiei ionilor de zinc şi de argint de la un electrod la altul. Hidroxidul de potasiu e în mare parte absorbit în masa separatoarelor şi a electrozilor. Bacul (vasul) elementului e, de obicei, de material plastic transparent, iar uneori, de ofel. Un element de acumulator are, în general, mai mulfi ‘electrozi pozitivi şi negativi, numărul de electrozi negativi fiind cu unu mai mare decît numărul de electrozi pozitivi. zinc. I) bornă terminală negativă; 2)bornă terminală pozitivă; 3) conexiuni pozitive; 4) electrod pozitiv; 5) separator exterior; 6) separator „schimbător de ioni"; 7) separator inferior; 8) electrozi negativi; 9) conexiuni negative; 10) vas de material plastic transparent. Acumulafor cu plumb 103 Acumulafor cu plumb Reacţia globală de funcţionare a acumulatorului, în care nu apare acţiunea elecfrolifului, se poate scrie sub forma: descărcare Ag202 4* Zn + H20 încarci A9 + Zn(OHN2. incarcare de circa 2 V V.— La regimuri lente de descărcare, tensiunea se menţine la valori apropiate de 1,7 V pînă Acumulatorul are tensiunea electromotoare şi tensiunea iniţială de descărcare de 1,75—1,8 jri lente de V k; 10 20 30 2 1 50 80 ' 80 90' 100 110 % din capacitatea maximă a acumulatorului II. Caracteristicile de încărcare şi descărcare ale acumulatorului argint-zinc. t) curba de încărcare la regim normal; 2) curba de descărcare la regim normal (10 ore); 3) curba de descărcare într-o oră. S\. cînd acumulatorul a debitat 25-30% din capacitatea lui nominală (v. fig. II).— Tensiunea scade apoi la circa 1,5 V, valoare la care se menţine pînă la circa 95% din capacitate, coborînd apoi repede, pînă la valoarea finală de 1 V. încărcarea începe la circa 1,5 V şi se termină Ia2,1 V; peste această valoare, creşterea tensiunii e dăunătoare. — Capacitatea specifica a acumulatorului argint-zinc e de 35—75 Ah/kg, iar energia specifică, de 90—115 Wh/kg. Capacitatea e influenţată puţin de regimul de descărcare, de variaţiile de temperatură (între —20 şi +60°C) şi de variaţiile de presiune. — Descărcarea spontană a acumulatorului e .sensibil mai mică decît la alte tipuri. Viaţa e mică: 10—30 de cicluri de descărcare-încărcare la regimuri intense şi 90—100 de cicluri la regimuri normale. î. ~ cu plumb. Elf.: Acumulafor care are un electrod de plumb, unul de peroxid de plumb, şi soluţie apoasă de acid sulfuric ca electrolit. Conform teoriei dublei sulfatări, masele active ale celor doi electrozi se fransfor- ilIiiOllIlillMfHlliiîlll llfilll!!!lllll!lii!li!i cr-rsl P — I. Plăcile (electrozii) acumulatorului cu plumb. 3) placă de mare suprafafă; b) placă cu pastă, neprotejată; c) placă cu pastă, protejată cu foi de plumb; d) placă cu pastă, protejată în tuburi de ebonită; e) seefiune prin fuburile de ebonită. mă, în timpul descărcării, în sulfat de plumb; prin încărcare, ele sînt readuse în starea iniţială: descărcare , _ Pb02+Pb + 2 H2S04 2 PbS04+ 2H20. încărcare La descurcare apare în electrolit apă, ceea ce face ca densitatea (concentraţia) elecfrolifului să scadă; Ia încărcare, din cauza formării din nou a acidului sulfuric, densitatea electro-litului creşte. Această variaţie a densităţii elecfrolifului e utilizată uneori pentru a determina starea de descărcare sau de încărcare a acumulatoarelor cu plumb. Electrozii acumulatoarelor cu plumb se fabrică după două metode diferite: Plăcile (electrozii) de mare suprafaţă (Plante) se execută din plumb foarte pur, turnat sau prelucrat din foi; ele au profil special, pentru crearea unei suprafeţe mari de contact cu electrolitul (v. fig. I a). Masele active se formează din plăcile de plumb pur, pe cale electrolitică, în soluţie apoasă de acid sulfuric; pentru a mări vitesa de formare a plăcilor, se introduc în soluţie acceleratori de atac al suprafeţei plumbului (perclorat de potasiu, etc.), cari se îndepărtează apoi prin spălarea plăcilor.— Formarea maselor active e oprită cînd grosimea stratului atinge20—30 ţi. Acest strat se îngroaşă prin încărcări şi descărcări succesive,întimpul funcţionării acumulatoarelor. Plăcile de mare suprafaţă se utilizează, în general, ca plăci pozitive ale acumulatoarelor staţionare. Ele au durată de viaţă mare (peste 10 ani). Plăcile pastate (Faure) se execută din grătare turnate din aliaj de plumb şi antimoniu (90—95% Pb, 5***10% Sb), pe care se aplică o pastă constituită din oxizi de plumb, amestecaţi cu acid sulfuric şi apă distilată. Oxidul de plumb se transformă în mase active, pozitivă şi negativă, prin electroliză în cuve cu acid sulfuric, făcînd să funcţioneze plăcile ca anozi sau cafozi. Plăcile cu oxizi de plumb se execută, fie cu suprafafă liberă, neprotejată contra căderii pastei (v. fig. I b), sau protejată cu foi de tablă de plumb perforate (plăci-sac, v. fig. I c), în unele execufii, masa activă a plăcilor protejate e introdusă în tuburi sau în cochile (v. fig. I d) perforate, construite din materiale plastice (ebonită, clorură de poliviniI) cari nu sînt atacate de acidul sulfuric; în acest caz, grătarul de plumb antimonios e constituit dintr-o bară inferioară orizontală, purtînd barete verticale cari u se acoperă cu plăcile protectoare; în jurul acestor barete se presează pulberea de oxid de plumb umezită. Extremifăfile superioare ale barete-lor se sudează la o bară superioară orizontală. Diferitele feluri de plăci se folosesc cum urmează: Plăcile pas-tafe neprotejafe: în acumulatoare transportabile, cari nu sînt expuse la trepidafii mari; cele protejate cu tuburi sau cochile: ca plăci pozitive în acumulatoare transportabile, cari sînt supuse unor trepidafii mai mari ^fracfiune, iluminatul trenurilor); cele protejate cu tablă de plumb(plăcile- cr. ____________ ezia c~—=3 t-zrid tr—^3 Er-rrrJ tr:rru=1 fc— fcrzrj c~p:--ri p"z.-rq er£-3 b---=. c~—.rj p- =3 e=£3 EE-£5| cr--d crr-d trra tz-z3 mim Ez:fcdi^--3 cl--S iz-zB (-ci~—~z3 Er35i E = ==i EEriî C-Z-Z-i E-3-Z-3 &l-£j £2~'3 sssâ hm sac): ca plăci negative în acumulatoare stafionare. Asamblarea acumulatoarelor cu plumb se face prin sudarea plăcilor de aceeaşi polaritate la barete (punfi) de plumb antimonios, formîndu-se un electrod multiplu (grup de plăci). Apoi plăcile pozitive se intercalează între plăcile negative (v. fig. II). — Plăcile de polarităfi diferite se izolează între ele prin separatoare de lemn, de vată de sticlă sau de materiale plastice poroase sau perforate. — Grupurile de plăci se introduc în vase (baie, cuvă) de acumulator, în cari se toarnă electrolit: solufie apoasă de acid sulfuric cu greutatea specifică 1,18—1,30 g/cm3. Vasele se acoperă parfial cu plăci de siiclă (|a acumulatoare stafionare) sag se închid etanş (la acumula- Acuplaj 104 Acuplaj foare transportabile) cu capace, prevăzute cu orificii astupate cu dopuri de construcfie specială, La fabricafia acumulatoarelor cu plumb se dezvoltă gaze toxice. Caracteristicile electrice ale acumulatoarelor cu plumb sînt: Tensiunea electromotoare U^=- 2,04 V, la 25° şi la o greutate specifică a electrolitu-lui de circa 1,27 g/cm3. Ea creşte cu concentrafia electrolitului şi cu temperatura.— Tensiunea finală la descărcare: 1,7-—1,9 V (în general, 1,8 V), iar Ia încărcare, 2,40*''2,7 V. — Tensiunea medie la descărcare, 1,85- —1,98 V, iar la încărcare, 2,2***2,4 V. Curbele Z7 = f(£) Ia descărcare şi încărcare sînt reprezentate în fig. III, IV şi V. Variafia tensiunii e mult mai mică la regimuri de descărcare şi încărcare normale (cu un constructoare) sau lente II. Acumulator cu plăci de plumb (penfru telecomunicaţii). 1) placă pozitivă; 2) placă negativa de mijloc; 3) placă negativă de margine; 4) bornă pozitivă; 5) bornă negativă; 6) fub de sticlă pentru susfinerea plăcilor; 7) şi 8) fub izolator de sticlă; 9) piciorul plăcii negative; 10) vas de sticlă; 11) capac de ebonită; 12) inel de porţelan; 13) şi 14) şurubul bornei; 15) şaibă; 16) dop cu gaură de ventilaţie. curent nominal prescris de fabrica (v. fig. V, curbele 1 şi 3), decît la •regimuri accelerate (curent mai mare decît cel nominal) (v. fig. V, curbele 2, 4 şi 5). Rezistenfă (ohmică) se calculează cu relafia 0,1 -0,2 " 0,7 Q ' în care Q e capacitatea acumulatorului, în Ahr pentru un regim de descărcare de 10 h. (Conform ecuafiei dublei sulfatări, pentru fiecare amper-oră sînt necesare: 3,866 g Pb; 4,463 g u:v) [g/cn^l t (g/cm3) ZflO ts ţs 0,50 QS 6 â 10 12 1V 16 18 20 h Timpul de descărcare hi. Caracteristicile de descărcare ale acumulatorului cu plumb. /\) începutul descărcării (~2, 13 V); B) sfîrşiiul descărcării (1,75 ••• 1,8 V); C) terminarea repausului (revenirea acumulatorului ~ 2 V); BC) repaus; BD) descărcare completă. 0,50 qs- damentul în Ah, circa 85%, iar randamentul în Wh, 65»**75%. Autodescărcarea normală, circa 1 % pe zi din capacitatea nominală. Sulfatarea acumulatoarelor cu plumb se manifestă prin aparifia Ia electrozii descărcafi a unei pojghife albe de sulfat de plumb „inactiv", care nu mai poate fi adus, prin încărcare, în peroxid de plumb şi plumb spongios. Sulfatarea e produsă de: păstrarea acumulatoarelor în stare descărcată sau la temperaturi mai înalte, folosirea unui electrolit prea concentrat, etc. Remedierea (desulfatarea) se oirfine prin încărcări repetate ale acumulatoarelor cu un curent redus şi cu electrolit diluat (sau chiar numai cu apă distilată). — Viafa acumulatorului e de cîteva mii de cicluri de descăr-care-încărcare, pentru acumulatoarele stafionare cu plăci pozitive de mare suprafafă şi cu plăci negative-sac; de 200—300 de cicluri pentru acumulatoarele transportabile cu plăci pastate neprotejafe, şi de 500—1000 de cicluri pentru acumulatoarele transportabile cu plăci cu pastă, protejate. i. Acuplaj, pl. acuplaje. Organ care asigură legătura între doi arbori, unul de antrenare şi altul antrenat, fără a permite decuplarea acestora în timpul serviciului. Acuplajele se numesc semipermanente sau permanente, după cum decuplarea (cînd nu sînf în serviciu) poate fi efectuată cu sau fără demontarea pieselor componente. După modul de realizaie a asamblării celor doi arbori, se deosebesc acuplaje rigide şi acuplaje suple. Sin. Cupla (termen folosit în special penfru acuplajele vehiculelor feroviare). Acuplaj rigid: Acuplaj la care legătura între cei doi arbori asigură mişcarea de rotafie comună a acestora, fără a permite însă modificarea pozifiei axelor arborilor asamblafi. în general, un astfel de acuplaj e constituit din două piese (de obicei identice), numite semiacuplaje, cari se solidarizează pe capetele celor doi arbori şi se leagă între ele prin elemente de asamblare (şuruburi, pene, lanf, etc.); uneori acuplajul e constituit dintr-o singură piesă, iar alteori cuplarea se poate realiza numai prin elemente de asamblare (capetele arborilor avînd proeminenfe corespunzătoare). La acest acuplaj, momentul de torsiune în serviciu permanent — transmis de arborele de antrenare celui antrenat — W—“— ni — Regiunea încărcării utile - r urtf ¥ 6 8 10 12 n 16 18 20 22 h Timpul de Încărcare IV. Caracteristicile de încărcare ale acumulatorului cu plumb. A) începutul încărcării (^ 2,05 V); B) începutul formării gazelor (~ 2,2 V); C) sfîrşitul încărcării; CD) supraîncărcare; DE) repaus. funefiune de curenf. 1) încărcare la curenf nominal, /n; 2) încărcare la 1,3, Jn; 3) descărcare la curent nominal,ln; 4) descărcare la 1,7 ln; 5) descărcare la 2 ln. Pb02 şi 3,660 g H2SO4). Capacitatea acumulatoarelor cu plumb descreşte cu mărirea curentului de descărcare; de aceea, la indicarea capacităfii trebuie precizat şi regimul de descărcare. Coeficientul de utilizare a masei active variază între 25 şi 50%. Energia specifică a acumulatorului e: 10 Wh/kg sau 30 Wh/dm3 la acumulatoare stafionare cu plăci pozitive de mare suprafafă şi cu plăci negative-sac; 17 Wh/kg sau 50 Wh/dm3 la acumulatoare cu plăci pastate, protejate, şi 25 Wh/kg sau 71 Wh/dm3 Ia acumulatoare cu plăci pastate şi neprotejafe. Ran- e echilibrat de momentul forfelor de frecare dintre cele două semiacuplaje (în stare sfafionară) sau de momentul de natură elastică numai al materialului elementelor de asamblare (în care caz acestea sîntsolicitate la forfecare),şi poate fi calculat cu relafia: kP Mt = 71 620— (kgf-cm), în care P (în CP) e puterea, n (rot/min) e turafia şi &=1—6 e un coeficient (a cărui valoare depinde de tipul şi de carac- Acuplaj 105 Acuplaj ferisiicile constructive ale maşinilor cuplate, cum şi de suprasarcinile incidentale). Datorită rigidităjii elementelor de asamblare, puterea şi turaţia sînt transmise integral arborelui antrenat 0 dată cu punerea în serviciu a maşinii de antrenare. Aceste acuplaje prezintă dezavantajul că, în serviciu, nu pot amorfi-sa şocurile la pornire sau cele provocate de variaţia bruscă a sarcinii sau a turaţiei. Acuplajele rigide sînt folosite, în general, la cuplarea arborilor cu turaţie relativ joasă, montaţi în paliere rigide şi coaxiale (aliniate), la cari influenţa jocurilor şi a oscilaţiilor de încovoiere (flexionale) sau de torsiune (torsionale) pot fi neglijate. După felul pieselor componente, se deosebesc diferite tipuri de acuplaje rigide: Acuplajul cu buc ele are legătura realizată cu două bucele conice identice, situate simetric şi spintecate de-a lungul unei generatoare, folosind trei şuruburi şi un manşon comun ca elemente de asamblare, eventual şi o pană longitudinală penfru asigurare (v. fig. /). Datorită strîngerii şuruburilor şi elasticităţii bucelelor (obţinută prin tăietură), momentul de torsiune e transmis prin frecarea dintre manşon şi bucele şi dintre acestea şi arbore (fiind preluat parţial, cînd e cazul, şi de pană). Bucelele şi rrrnşonul sînt turnate din fontă sau sînf uzinate (prin sfrunjire) din bară de oţel. Dimensiunile constructive principale, în funcţiune de diametrul d al arborelui, sînt următoarele: diametrul manşonului D—2,3d-b 4-30 mm; lungimea manşonului 1 = d + 30 mm; diametrul şuruburilor ds — 0,2 d + 5 mm. Aceste acuplaje sînt folosite, în special, cînd deplasarea axială a arborilor la montare-demontare nu e posibilă. Acuplajul cu flanşe are legătura realizată cu două flanşe dispuse Ia capetele celor doi arbori, cu sau fără inel de distanţare între ele (v. fig. //), folosind şuruburi normale sau păsuite (corespunzător găurilor din flanşe) ca elemente de asamblare. Planşele sînt uzinate din oţel (în general OL-OO) sau sînt turnate din fontă, şi pot fi monobloc cu arborele sau caiafe demontabil pe a-cesta (prin pene longitudinale). La strîngerea cu şuruburi normale, mis datorită frecării dintre cels /. Acuplaj rigid cu bucele. 1) bucea conică (semiacuplaj); 2) manşon. //. Acuplaj cu flanşe. a) fără inel de distanfare; b) cu inel de distanţare; 1) flanşă; 2) inel de distanfare. momentul de torsiune e trans-( două flanşe, iar la strîngerea cu şuruburi păsuite, momentul e transmis (teoretic integral) numai de şuruburi (solicitate la forfecare). — Penfru arbori cu diametrul ^ = 25—200 mm, flanşele au, în ţara noastră, dimensiunile standardizate (de ex. diametrul exterior de 160—600 mm). Penfru arbori cu diametrul mai mare decît 200 mm, dimensiunile flanşelor se calculează cu următoarele relaţii: grosimea butucului 5 = 0,4 d+ 10 mm; diametrul exterior De — (2,5—3) d\ diametrul şuruburilor ds = (0,2—0,24)d\ distanţa dintre axele a două găuri de şurub situate în acelaşi plan diametral — (116---2,3) d. Numărul necesar de şuruburi (cel puţin patru) se determină cu relaţia 2 = 8 MJk \i d2s Dq oaţ pentru w f "f ^.-1| —-i!i- III. Acuplaj cu lanf. 1) roată dinţată: 2) lanf articulat; 3) carcase. şuruburi normale (^ = 0,15—0,25 fiind coeficientul de frecare uscată, şi Gatl rezistenţa admisibilă la tracţiune), sau cu relaţia 2 = 4Q/rcd2s %af, pentru şuruburi păsuite (în care Q e sarcina preluată de un şurub, iar xat e rezistenţa admisibilă la forfecare). Acuplajele cu flanşe sînf folosite în locuri strîmte, deoarece permit montarea-demontarea fără a reclama deplasarea axială a arborilor; uneori pot fi folosite şi ca roată de transmisiune pentru curea plată (cînd flanşele au diametri egali) sau ca tobă de frînă. — Sin. Acuplaj cu discuri. Acuplajul cu lanf are legătura realizată prin două roţi dinţate, asamblate Ia periferie printr-un lanţ articulat. Uneori acuplajul e protejat de o carcasă cilindrică, con- * ? stituită din două bucăţi asamblate după un pian diametral, cu şuruburi (v. fig. III). Roţile dinţate, confecţionate din fontă sau din oţel, şi rolele lanţului, confecţionate din oţel şi cementate, sînt solicitate la forfecare. Penfru dimensionare se aleg numărul de dinfi ai roţi- lor (în general, 2 = = 9**-19) şi pasul lan- ţu!ui(p= 10 — 50 mm), de unde rezultă diametrul primitiv al roţii D0-p sin k/z şi diametrul exterior a! roţii De = D0 + 0,8d (d fiind diametrul arborelui). Aceste acuplaje se folosesc pentru cuplarea arborilor coaxiali sau aproape coaxiali şi, în generai, acolo unde se impun condifii de spafiu, datorită construcfiei compacte (gabarit mic). Acuplajul cu manşon are legătura dintre cei .doi arbon realizată cu un manşon confecfionat din una sau din două bucăţi. La acuplajele cu manşon monobloc (de forma unei bucele cilindrice), acesta îmbracă cele două capete ale arborilor respectivi, legătura fiind asigurată fie prin împănare, cu pene longitudinale (v. fig. IV) sau transversale, fie prin înşurubare, cînd capetele arborilor au filet dreapta şi stînga; la acuplajele cu manşon constituite din două bucăfi, cele două semiacuplaje sînt asamblate pe arbori prin şuruburi, uneori fiind asigurate şi prin pene longitudinale. Man-şoanele se confecfionează din ofel turnat sau forjat (în special cele monobloc), ele trebuind să aibă rezistenfă arborilor cuplafi. Dimensiunile principale ale elementplor acuplajului se aleg în funefiune de diametrul d al arborelui, şi anume: la manşon, lungimea L — (3-4)d şi grosimea 5 = (0,3—0,4) d; la penele transversale (cu seefiune rotundă), diametrul dp — Q,25d, verifieîndu-se ulterior la forfecare; la şuruburi ^=0,250, iar numărul necesar de' şuruburi e 2 = 4 MJk d\ d Gu(. Avantajeleacuplajelor cu manşonconsistăînconstrucfiasimplă, în dimensiunile reduse şi în preful de cost mic; aceste acuplaje reclamă însă o coaxialitate perfectă a celor doi arbori, iar montarea-demontarea implică deplasarea axială a acestora. Sînf folosite, în general, (acuplarea arbori lor cu diametri de 25*-*160 mm, la cari corespund acuplaje cu lungimea de 130—560 mm şi cu diametrul maxim de 110—390 mm. IV. Acuplaj cu manşon. 0 manşon; 2) pană longitudinală. Acuplaj 106 Acuplaj Acuplajul cu şuruh-melc are legătura dintre cele două semiacuplaje realizată prinfr-un angrenaj cu şurub-melc (v, fig. V). Unul dinfre semiacuplaje e constituit dinfr-o flanşă cu obada prelungită, formînd o carcasă în care e montat (pe rulmenfi) A | Secţiune AB j V777/S77?/'/. V. Acup'aj cu şurub-melc, t) semiacuplaj cu roată melcată; 2) şurub-melc; 3) semiacuplajul arborelui antrenat. un şurub-melc, iar al doilea semiacuplaj e constituit dinfr-o roafă melcată care angrenează cu şurubul-melc. Şurubul şi roafa melcată, uzinafe (prin frezare) din otel aliat, sînt solicitate la încovoiere şi la strivire. Acest acuplaj e folosit pentru arbori perfect coaxiali, în special la reglarea unghiulară fină dintre arbori (unul dinfre arbori fiind considerat fix). — Sin. Acuplaj tangential. Acuplaj cu discuri: Sin. Acuplaj cu flanşe (v.). Acuplaj tangenţial: Sin. Acuplaj cu şurub-melc (v.). Acuplaj suplu: Acuplaj la care legătura dintre cei doi arbori asigură mişcarea de rofafie comună a acestora, şi care permite varierea unghiului dintre axele arborilor asam-blafi, eventual şi deplasări axiale, în direcfie normală pe axă sau combinate. Aceste deplasări sînt posibile, fie datorită unor elemente de asamblare flexibile (de ex. curea, discuri subfiri, etc.), elastice (de ex. rondele de cauciuc, panglică de ofel, resorturi, etc.) sau de fricfiune (de ex. metalasbest, pulberi, etc.), fie datorită unor legături cu mobilitate relativă (de ex. articulafii). Majoritatea acuplajelor suple amortisează oscilafiile sau şocurile produse de variafia cuplului de torsiune sau de încovoiere, iar unele compensează inexactităţile de montaj sau permit dilstafia şi contracfiunea arborilor sub influenfa variafiilor de temperatură. Semiacuplajele sînt, în general, de fontă sau de ofel (OL38 şi OL42), însă elementele de asamblare pot fi metalice sau nemetalice (piele, cauciuc, textoiit, lemn, etc.). Elementele de asamblare a semiacuplajelor sînt solicitate în general la strivire; în acest caz, presiunea efectivă de contact trebuie să satisfacă relafia: 2MC Pel~D-A^ P“' în care Mc e momentul transmis (momentul de calcul), D e diametrul cercului pe care sînt dispuse elementele de asamblare, A e aria totală a elementelor de asamblare, pa e presiunea de contact admisibilă (a cărei valoare depinde de felul materialului). Acuplajele suple sînt folosite la transmiterea puterilor cuprinse între 0,5 şi 27 000 CP şi la turafii cuprinse între 400 şi 24 000 rot/min. Din punctul de vedere constructiv, acuplajele suple se clasifică în: acuplaje elastice, acuplaje cu fricfiune, acuplaje deplasa-bile şi acuplaje articulate. Acuplaj elastic: Acuplaj suplu, la care semiacuplajele sînt asamblate prin elemente elastice sau flexibile, şi care, în general, limite mai largi ale arborilor amortisare a şocurilor şi a amortisează şocurile datorite variafiilor bruşte ale cuplurilor de torsiune, permifînd totodată o deplasare unghiulară (pînă la 5°) între axele celor doi arbori. Unele acuplaje elastice permit şi deplasări axiale (4***20 mm) sau transversale (0,5-10 mm), Elemente'e de asamblare pot fi metalice sau nemetalice; acuplajele cu elemente de asamblare nemetalice, cari sînt cel mai mult folosite, transmit cupluri de torsiune mai mici decît cele metalice, permit deplasări în şi au o capacitate mai mare de oscilafiilor. în general, acuplajele elastice sînt folosite la cuplarea maşinilor cu variafii bruşte de sarcină, cînd trebuie amortisate şocurile la pornire sau cînd trebuie compensate inexactităfile de montaj. După felul elementului de asamblare folosit, se deosebesc diferite tipuri de acuplaje elastice: Acuplajul cu bandă elastică e constituit din două semiacuplaje în formă de disc cu dinfi frontali, tăiafi la periferia acestora, şi dintr-o carcasă, discurile fiind solidarizate printr-o bandă elastică înfăşurînd în serpentină dinfii discurilor (v. fig. VI). Carcasa cilindrică serveşte atît la menfinerea panglicii în locaşurile respective, cît şi ca rezervor pentru lubrifiant; pentru a evita scurgerea lubrifiantului din carcasă, la capetele semiacuplajelor sînt montate inele de etanşare. Discurile, avînd fiecare 64--80 de dinfi cu pasul de 12---24 mm, sînt turnate din fontă sau sînt forjate din ofel (dinfii fiind frezafi ulterior); carcasa e de fontă, iar banda elastică e formată dintr-o bandă de ofel de VI. Acuplaj cu bandă elastică. 1) disc; 2) bandă elastică. arc, cu secfiunea dreptunghiulară şi avînd grosimea foarfe mică în raport cu lăfimea. Fiecare segment de panglică cuprins între doi dinfi acfionează ca o grindă încastrată Ia ambele capete, solicitată de forfe egale (plasate simetric la jumătatea lungimii dinfilor) şi de cele două momente de încastrare; cînd acuplajul lucrează în suprasarcină, banda e solicitată şi la forfecare. Acuplajul are rigiditate variabilă, în funefiune de pozifia relativă a dinfilor semiacuplajelor, şi anume: la pornire, rigiditatea acuplajului e constantă, banda de ofel fiind tangentă la flancul dinţilor în punctele extreme; cu creşterea cuplului de încovoiere, banda se aşază pe flancul dintelui, de unde rigiditatea acuplajului creşte cu mărirea zonei de contact dintre bandă şi flancul dintelui, iar la şocuri, această zonă atinge valoarea maximă (contact pe toată lungimea flancului dinfilor). Aceste acuplaje, cari permit deplasări axiale de 4—20 mm, deplasări transversale de 0,5*"3 mm şi abateri unghiulare de cel mult 1°15f, sînt folosite pentru turafii ?z = 450,,,15 000 rot/min şi puferi A/r = (0,005*--38)w, putînd fi montate pe arbori cu diametrul de 15-*305 mm (cărora le corespund un diametru de acuplaj de 95***1370 mm şi lăfimea de 124-**456 mm); de asemenea, sînt folosite la amortisarea variafiilor mari şi bruşte de sarcină. Sin. Acuplaj Bibby. Acuplajul cu bandă flexibilă e constituit din două semiacuplaje în formă de coroană segmentată la periferie, cari se montează pe capetele a doi arbori, peste segmentele coroanelor fiind înfăşurată alternat o bandă flexibilă (curea lată de piele) fără fine, prin intermediul căreia se transmite mişcarea între cei doi arbori (v, fig. VII). Acuplaj 107 Acuplaj Semiacuplajele se toarnă din fontă cenuşie şi sînf prelucrate ulterior prin strunjire. Coroanele segmentate se consideră încastrate în periferia discului şi se calculează la încovoiere. VIII, Acuplaj cu buloane. I) şi 2) semiacuplaje; 3) carcasă; 4) bulon. şuruburi) pe capetele arborilor de asamblat, iar mişcarea se transmite de la un arbore la celălalt prin intermediul buloanelor, cari pot fi de cauciuc, de textolit, de fag fiert sau de ofel. Buloanele şi semiacuplajele sînt solicitate Ia strivire şi la forfecare, carcasa (în general de fontă) fiind solicitată la torsiune. Aceste acuplaje, cari permit deplasări transversale de 1—6 mm (după materialul buloanelor) şi deviafii unghiulare de maximum 1° ale arborilor, sînt folosite pentru arbori cu diametrul de 40—340 mm, eventual cînd trebuie amortisafe şocurile sau oscilafiile. Sin. Acuplaj elastocompensator, Acuplaj cu bolfuri. Acuplajul cu burduf e constituit din două bucele solidarizate cu un burduf metalic (v. fig. IX). Bucelele se ca- }) şi 4) semiacuplaj; 2) coroană segmentată; 3) bandă flexibilă. Curelele sînt solicitate la întindere; se folosesc, în general, curele simple sau duble, cu dimensiuni standardizate. Se deosebesc de celelalte acuplaje elastice prin capacitate mare de amortisare a şocurilor şi a oscilafiilor, datorită flexibilităţi curelei, deşi segmenfii nu permit deplasări relativ pronunfate. Diametrii acuplajelor cu bandă sînt cuprinşi între 205 şi 1400 mm şi lăfimea lor (în stare montată) e cuprinsă între 100 şi 660 mm, — dimensiuni corespunzătoare unor diametri de arbori de 50—240 mm. Acest tip de acuplaj, care se construieşte pentru turafii « = 250—1700 rot/min şi puteri N = (0,01 —5,25)n, e folosit cînd trebuie amortisafe şocurile la pornire şi eventuale suprasarcini de scurtă durată apărute în serviciu. Sin. Acuplaj cu curea. Acuplajul cu buloane e constituit din două semiacuplaje în formă de disc şi dinfr-o carcasă, între periferia exterioară a semiacuplajelor şi periferia interioară a carcasei fiind montate buloane, introduse în găuri semicilindrice practicate la aceste periferii (v, fig. V///). Semiacuplajele se calează (prin pene sau Serfiune prin A AB'8 IX. Acuplaj cu burduf. J) şi 2) semiacuplaje (bucele); 3) burduf metalic. lează (de ex. prin pene) pe capetele arborilor de asamblat, iar mişcarea se transmite de la un arbore la altul prin intermediul burdufului, care amortisează totodată şocurile sau oscilafiile (datorită elasticifăfii lui). Aceste acuplaje, cari permit dezaxări şi bătăi frontale de circa 0,05 mm ale arborilor, sînf folosite la maşini de putere mare şi turafie înaltă, ai căror arbori se centrează cu dificultate sau se pot descentra în serviciu (de ex. la turbine cu abur). Acuplajul cu discuri e constituit din două semiacuplaje în formă de butuc cu trei brafe, în consolă, decalate între ele cu 120° şi solidarizate prin 1—4 discuri flexibile (v. fig. X). Semiacuplajele se calează (prin pene sau şuruburi) pe capetele arborilor, braful unuia dintre semiacuplaje fiind decalat cu 60° fafă de braful simetric al celuilalt, iar mişcarea se transmite de la un arbore la celălalt prin intermediul discurilor (fixate prin şuruburi de bra-fele semiacuplajelor), cari pot fi de ofel sau de cauciuc. Brafele semiacuplajelor (turnate din fontă monobloc cu butucul, sau sfrunjife din ofel şi asamblate prin sudură) sînt solicitate la încovoiere, iar discurile sînt solicitate la încovoiere, la forfecare şi la strivire în punctele de contact cu şuruburile. Aceste acuplaje, cari permit deviafii unghiulare înfre arbori de cel mult 5°, sînt folosite la transmiterea puterilor relativ mici (pentru arbori cu diametrul pînă la 80 mm), iar acuplajele cu discuri de cauciuc pot amorfisa şî eventualele şocuri la pornire sau oscilafiile datorite variafiilor bruşte de sarcină. Acuplajul cu manşon e consti- 2- tuit din două flanşe solidarizate cu un manşon de cauciuc. Flanşele sînt calate pe capetele arborilor prin presare sau prin îm-pănare (prin pene longitudinale), iar mişcarea e transmisă de la un arbore la celălalt prin inter- mediul manşonului care e fixat de flanşe cu ajutorul unor discuri, prin şuruburi (v. fig. XI). Flanşele şi discurile sînf confecfionate prin strunjire din ofel, iar manşonul de cauciuc, care e solicitat în principal la răsucire, are, în general, 2—4 inserfii de pînză. Aceste acuplaje, cari permit deviafii unghiulare mari ale arborilor, sînt folosite la transmi ferea puterilor relativ mici şi cînd construcfia nu permite de plasarea arborilor în vederea demontării acuplajului, X. Acuplaj cu discuri. 1) şi 2) semiacuplaje; 3) disc flexibil. n XI. Acuplaj cu manşon, sem.'acuplaj (flanşă); 2) manşon de cauciuc; 3) disc. Acuplaj 108 Acuplaj Acuplajul cu resorfuri e constituit din două semiacuplaje în forma de disc, solidarizate cu resorturi elicoidale (cilindrice) sau lamelare (eliptice). Fig. XII reprezintă un acuplaj cu resorturi elicoidale. Discurile (de fontă) sînt prevăzute cu 4*”6 locaşuri dispuse simetric, în cari sînt montate resorturile, ambele semiacuplaje fiind montate într-o carcasă cilindrică, echipată cu o nervură de distan-fare^e fafa interioară a obezii). Resorturile sînt solicitate în principal fa torsiune. — Fig. XIII reprezintă un acuplaj cu resorturi lamelare. Unul dintre discuri (de fontă) are două proeminenfe dispuse simetric fafă de axa de rotafie, iar pe celălalt disc sînt montate patru resorturi lamelare de ale căror bride sînt legate cîte o placă articulată care apasă (în perechi) asupra XII. Acuplaj cu resorturi elicoidale. 7)disc; 2)carcasă; 3)resort;4) nervurădedistanfare. XIV. Acuplaj cu rondele. 1) disc; 2) rondelă; 3) bulon. XV. Acuplaj cu tampon. /) bucea; 2) tampon de cauciuc. XIII. Acuplaj cu resorturi lamelare. a) seefiune prin AA\ b) vedere din B; /) disc; 2) proeminenţă; 3) resort; 4) bridă; 5) placă articulată. proeminenfelor primului semiacuplaj, datorită forfei elastice a resorturilor montate cu o anumită săgeată inifială. Resorturile sînt solicitate în principal la încovoiere. Acuplajele cu resorturi, cari permit deplasări unghiulare mici între axele arborilor, sînt folosite pentru a transmite momente de torsiune de 1,5*" 1000 kgm; ele pot fi montate pe arbori cu diametrul de 20-**165 mm (la cari corespund diametrul de 200***900 mm, lăfimea de 95” 470 mm şi greutatea de 15--380 kg ale acuplajului); de asemenea, sînt folosite la amortisarea progresivă a şocurilor la pornire şi a variafiilor bruşte de sarcină, acuplajele cu resorturi elicoidale fiind folosite, în special, la transmisiunile autovehiculelor. Acuplajul cu rondele e constituit din două semiacuplaje în formă de disc şi din mai multe rondele sau manşoane flexibile montate pe nişte buloane, fixate cu un capăt (prin filet şi piulifă) în unul dintre discuri, celălalt capăt fiind introdus liber în găuri practicate în al doilea disc ,(v. fig. X/V). Semiacuplajele (de fontă sau de ofel) se calează (prin pene longitudinale) pe capetele arborilor, iar mişcarea se transmite de la un arbore la celălalt prin intermediul rondelelor (2—5 rondele pe bulon), cari pot fi de piele sau de cauciuc, şi al buloanelor de ofel (4"-12 buloane, în funefiune de valoarea momentului transmis). Buloanele sînt solicitate la încovoiere, iar rondelele, la strivire. Aceste acuplaje, cari permit deplasări unghiulare relativ mici între axele arborilor, sînt folosite pentru turafii pînă la « = 6300 rot/min şi puteri JV = 7,24 n, putînd fi montate pe arbori cu diametrul de cel mult 12"-220mm, la cari corespund diametrul de 90 **760 mm şi greutatea de 1,5--*950 kg ale acuplajului; de asemenea,sînt folosite Ia amortisarea şocurilor, în special la pornire. Uneori, discul se construieşte cu obada lată, bine prelucrată şi centrată, aceasta fiind folosită în acelaşi timp ca tobă de frînă cu saboţi sau curea (de ex. la maşinile de ridicat). — Sin. Acuplaj cu discuri. Acuplajul cu tampon e constituit din două bucele solidarizate cu un tampon de cauciuc de formă dublu tronconică (v. fig. XV). Bucelele, sfrunjite din ofel, pentru arbori cu diametru mic, sau tirnate din fontă, penfru arbori cu diametrul mai mare decît 60 mm, sînf caiafe, de obicei prin şuruburi montate axial, pe capetele arborilor, iar mişcarea se transmite de la un arbore la celălalt prin intermediul tamponului de cauciuc (vulcanizat de capetele bucelelor), care permite totodată deplasări combinate ale arborilor şi amoriisează şocurile (datorită elasticităţii lui). Tamponul de cauciuc e solicitat numai la răsucire, cînd arborii sînt colineari, iar dacă în serviciu intervin şi deplasări unghiulare între axele celor doi arbori, tamponul e solicitat periodic şi la întindere-compresiune astfel îneît acuplajul trebuie dimensionat şi verificai şi la oboseală. Aceste acuplaje, cari au construcfie simplă, decuplare uşoară, dar durabilitate mică (datorită îmbătrînirii cauciucului sau desfacerii legăturilor dintre macromoleculele create prin vulcanizare), sînf folosite pentru transmiterea puterilor relativ mici şi Ia cuplarea arborilor cu diametri egali sau aproape egali. Acuplaj Bibby: Sin. Acuplaj cu bandă elastică (v.). Acuplaj cu bolfuri: Sin. Acuplaj cu buloane (v.). Acuplaj cu curea: Sin. Acuplaj cu bandă flexibilă (v.). Acuplaj cu discuri: Sin. Acuplaj cu rondele (v.). Acuplaj elastocompensator: Sin. Acuplaj cu buloane (v.). Acuplaj cu fricfiune: Acuplaj suplu, la care cele două semiacuplaje sînt finute în contact prin frecarea unor materiale de fricfiune (de ex. garnituri de metalasbest, perii, pulberi, etc.). Unele dintre aceste acuplaje se decuplează automat cînd turafia arborelui conducător sca- ^ de sub o anu- ' mită valoare. După felul materialelorde fricfiune folosite, se deosebesc diferite tipuri de acuplaje cu fricfiune: Acuplajul cu metalasbest , Acup,ai cu meialasbest. 0 butuc; 2) tobă; 3) sabot; 4) bucea flexibilă; 5) bară econstltuitdin- de legătură; 6) placă de fixare, tr-un butuc pe care sînt monfafi 4 — 8 sabofi, şi dintr-o tobă, contactul dintre cele două semiacuplaje efectuîndu-se prin frecarea garniturii de metalasbest (de pe sabofi).pe suprafafa interioară Acuplaj 109 Acuplaj a tamburului (v. fig. XVI). Butucul e calat prin împănare pe arborele conducător, sau prin bulonare pe o placă intermediară; sabotii sînt montafi pe butuc prin articulatii con- stituite dintr-o bară, solidarizată de sabot printr-un bulon introdus într-o bucea de cauciuc, iar de butuc printr-un bulon introdus într-o bucea de cauciuc presată într-un tub de ofel dispus în locaşul din butuc. Mişcarea se transmite de la un arbore la celălalt prin intermediul sabofilor, al barelor şi al bucelelor flexibile, modul de acfionare fiind următorul: Ia pornire, bara de legătură (legată elastic de butuc) e dirijată spre exterior şi înainte fafă de sensul de rotafie şi forfează sabofii spre periferie, dînd întregului sistem un efect de rigiditate, creîndu-se totodată un joc milimetric între garnitura de metalasbest şi suprafafa tamburului, valabil pînă la o anumită turafie, în funefiune de dimensiunea şi greutatea sabofilor; cînd turafia arbore- lui conducător atinge o anumită valoare, se creează contactul dintre butuc şi tambur, datorită forfei centrifuge care, învingînd rezistenfă bucelelor elastice, împinge spre periferie sabofii, obfinîndu-se astfel o cuplare progresivă a arborelui condus. Turafia la care se efectuează cuplarea, şi deci transmiterea mişcării, poate fi reglată prin modificarea compresiunii exercitate de barele de legătură asupra bucelelor elastice (cari aefionează ca un resort) din butuc, iar puterea transmisă (pentru orice vitesă periferică) poate fi modificată variind greutatea sabofilor, cari pot fi con-feefionafi din aliaje uşoare, din fontă sau din bronz. Aceste acuplaje, cari permit deplasări în orice direefie, elimină sau reduc oscilafiile de torsiune, efectuează cuplarea progresiv şi fără şocuri, prezintă siguranfă în serviciu datorită decuplării automate la supraîncărcarea uneia dintre maşini, iar montarea-demontarea efectuîndu-se uşor, sînt folosite pentru turafii de cuplare de 250***750 rot/min şi penfru puteri de 100*"200 CP. Sînt folosite ca acuplaje permanente, libere la demaraj, ca acuplaj de alunecare (liber la demaraj, cuplînd la o anumită valoare a furafiei, dar reglat penfru a aluneca la anumite valori ale cuplului motor), ca acuplaj automat, ca frînă pentru depăşirea viteselor admisibile sau pentru controlul acestora, sau pentru oprirea mersului în sens invers al anumitor maşini de transport (de ex. elevatoare, transportoare, etc.). Acuplajul cu perii e constituit din două semiacuplaje în formă de discuri, contactul dintre acestea efectuîndu-se prin frecarea unei coroane de perii (montate pe fafa laterală a discului arborelui conducător) pe suprafafa plană a unei coroane confecfionate dintr-un material diferit de al periilor (înglobată pe fafa laterală a discului arborelui condus) (v. fig. XVII). Discurile (în general de fontă) sînf calate pe capetele arborilor, şi anu-me cel de pe arborele con- xwl Acup|aj cu perii. ducător prin pene sau şuruburi, iar cel de pe arborele condus prin pană de alunecare, putînd fi deplasat manual sau automat, ceea ce permite reglarea momentului de torsiune în funefiune de încărcarea arborelui condus. Periile sînt confecfionate din ofel de arcuri, iar coroana ds frecare, din bronz, din ofel sau din materiale plastice. Aceste acuplaje, cari permit cuplarea arborilor dezaxafi sau ale căror axe formează un unghi relativ mare, sînt folosite pentru maşini de putere mică şi cu regim de lucru variabil, cum şi ca acuplaje de siguranfă (decuplarea efectuîndu-se automat la depăşirea valorii momentului transmis stabilit). Acuplajul cu pulbere e constituit dintr-un rotor cu două proeminenţe (aripioare) sau dintr-un rotor canelat şi o carcasă, contactul dintre acestea efectuîndu-se prin frecarea de perefi a unei cantităfi de pulbere metalică, introdusă între rotor şi carcasă. Acuplajul cu rotor cu aripioare (v. fig. XVIII), care poate fi confecfionat prin laminare, are rotorul calat (de ex. prin pană) pe arborele conducător, iar carcasa cilindrică, calată pe XVIII. Acuplaj cu pulbere, cu rotor cu aripioare, a) în repaus; b) în serviciu normal; c) în suprasarcină; î) rotor; 2) aripioară; 3) carcasă cilindrică; 4) pulbere. arborele condus; el are şanfuri după generatoarea cilindrului, o gaură de umplere şi un resort montat Intr-o renură 6m capacul carcasei, care indică printr-un zgomot caracteristic alunacarea (la punerea în funefiune sau la suprasarcină). Mişcarea se transmite de la un arbore la celălalt prin intermediul pulberii metalice (de fontă sau de ofel, cu dimensiunea de 0,1 *■•0,4 mm), modul de acjionare fiind următorul: la demarare, pulberea e refulată de forfa centrifugă şi umple şanfurile din carcasă, formînd apoi două valuri în fafa aripioarelor din rotor cari, opunînd rezistenfă (datorită forfei centrifuge crescînde) acestora, stabileşte contactul între rotor şi carcasă, antrenînd-o în mişcare de rotafie; turafia de sincronism e atinsă în cîteva secunde, mersul fără alunecare al celor două semiacuplaje manifestîndu-se prin absenfa zgomotului caracteristic al resortului. în suprasarcină, valurile de pulbere nu rezistă presiunii crescînde a aripioarelor, pulberea scur-gîndu-se prin orificii foarte mici, dispuse în aripioare, în urma rotorului, ceea ce are ca efect micşorarea turafiei carcasei (rotorul menfinîndu-şi turafia nominală) şi deci efectul de alunecare, semnalizat prin zgomotul caracteristic al resortului sau prin încălzirea acuplajului. Acuplajul cu rotor canelat (v. fig. XlX), care e turnat în întregime, funefionează pe acelaşi principiu ca acuplajul cu rotor cu aripioare. Atît rotorul, cît şi carcasa, sînt prevăzute cu alveole cari permit cuplarea treptată a a-cestora (avînd rolul şanfurilor din carcasa cilindrică a celuilalt tip de acuplaj). Aceste acuplaje, construite pentru transmisiunea de puteri în general pînă la 250 CP, sînt folosite, datorită robustefei lor şi înfrefi-nerii uşoare, la acfionarea ventilatoarelor, a maşinilor-unelte, a amestecătoarelor, a podurilor rulante, a transportoarelor, etc. Acuplaj dephsabil: Acuplaj suplu care, în general, asigură deplasarea relativă axială sau fransversal-paralelă a arborilor. Datorită elementelor de asamblare rigide, el nu poate amor- XIX. Acuplaj cu pulbere, cu rotor canelat. î) rotor; 2) carcasă; 3) gaură de umplere; 4) pulbere. Acuplaj 110 Acuplaj tisa şocurile la pornire sau cele provocate de variaţiile bruşte ale sarcinii sau ale turafiei, momeniul de torsiune fiind transmis integral, împreună cu eventualele şocuri ale arborelui condus. Unele acuplaje permit şi o deplasare unghiulară a celor doi arbori coaxiali sau o deviaţie unghiulară între axele acestora. Aceste acuplaje au o construcţie mai simplă şi sînt mai rezistente decît acuplajele elastice» Sînt folosite cînd momentul de torsiune trebuie transmis integral şi la cuplarea maşinilor cari funefionează în general fără şocuri sau variafii de sarcină. Sin. Acuplaj mobil. După felul pieselor componente, se deosebesc diferite tipuri de acuplaje deplasabile: Acuplajul cu dinfi e constituit din două semiacuplaje în formă de bucea, cu o coroană dinfată la exterior, şi dinfr-o tobă (manşon) cu dinfi interiori, contactul dintre acestea fiind efectuat prin angrenarea coroanelor dinfate ale. bucelelor cu dinfii interiori ai tobei. Bucelele sînt calate prin pene sau şuruburi pe capetele arborilor şi au dinfii cu profilul h evol-ventă (cu un unghi de angrenare de 20°) şi cu vîrfurile teşite după o sferă cu centrul pe axa arborilor (v. fig. XX), sau cu dinfii rotunjifi (v. fig. XX/), cari angrenează cu tofi dinfii cu toba, chiar cînd arborii nu sînt colineari. Toba, care e turnată sau forjată (ca şi bucelele), e, în general, constituită din două bucăfi asamblate prin flanşe şi şuruburi. Unele acuplaje cu dinfi au o singură bucea dinfată; cealaltă bucea, prevăzută cu flanşe, se asamblează 1) 4) {obă cu cor°ană dinţată la prin şuruburi CU toba, care an- inferior; 2) şi 5) bucea cu coroană grenează, printr-o singură CO- dinfată la exterior; 3) flanşa tobei 4; roană dinfată, CU prima bucea. 6) inel de etanşare; 7) gaură pentru Aceste acuplaje, cari permit ulei- deplasări transversale ale arborilor de 0,7—10,5 mm şi variafii unghiulare pînă la 1°30f între axele arborilor, sînt folosite pentru turafii de 200—3000 rot/min şi momente de torsiune de 100—200 000 kgm, putînd fi montate pe arbori cu diametrul de 20—650 mm, la care corespund diametrul de 170—1450 mm, lăfimea de 115—1000 mm şi greutatea de 10—6400 kg ale acupla-jului. în general sînt folosite la cuplarea maşinilor la cari centrarea e dificilă, la cele la cari pozifia relativă a arborilor se schimbă în serviciu şi, în general, la maşini la cari nu apar vibrafii provocate de centrarea defectuoasă (de ex. turbină cu abur, turbosuflantă, etc.). Sin. Acuplaj cu angrenaj. Acuplajul cu fălci e constituit din două semiacuplaje în formă de disc, contactul dinfre acestea efectuîndu-se printr-o piesă intermediară, de exemplu un disc cu proeminenfe pe fefele laterale dispuse în cruce (v. fig. XXII a), o prismă (v. fig. XXII b), etc., cari intră în canale practicate pe fafa interioară a semiacuplajelor. Discurile sînt, în general, de fontă, iar piesa intermediară, de ofel şi, uneori (pentru puteri mici), de aluminiu sau de mase plastice.— Suprafeţele canalelor sînt solicitate la strivire. XXL Acuplaj cu dinfi rotunjifi. 1) şi 6) bucea; 2) dinfare exterioară; 3) şi 7) tobă; 4) dinfare interioară; 5) capac de etanşare. XX. Acuplaj cu dinfi drepfi. Aceste acuplaje, de construcţie simplă, cari permit deplasări transversale ale arborilor în timpul funcţionării, sînt folosite pentru turafii « = 40—200 rot/min şi puteri iV = (0,1 —30)«, putînd fi montate pe arbori cu diametrul de 40—300 mm, la care cores- XXIII. Acuplaj cu gheare. pund diametrul de 120—600 mm, lăfimea de 170—900 mm şi greutatea de 10—1250 kg ale acuplajului. Dezavantajul acestui acuplaj consistă în deplasarea axială a arborilor, în cazul demontării acestuia. Acuplajul cu gheare e constituit din două semiacuplaje echipate cu cîte 2—3 gheare (v. fig. XXIII), contactul dintre acestea efectuîndu-se prin introducerea ghearelor unuia dintre semiacuplaje în golurile dinfre ghearele celuilalt semiacuplaj. Semi- a) cu disc cu creste în cruce; acuplajele sînt calate (prin pene sau b) cu prismă intermediară; 1) şi şuruburi)pe capetele arbori lor, avînd 3) semiacuplaje; 2) disc cu pro- între ele şi un inel de centrare, iar eminenfe; 4) prismă. mişcarea se transmite de la un arbore la celălalt prin apăsarea ghearelor între ele. phearele sînt solicitate I3 strivire, în calcul considerînd numai jumătate din numărul acestora, pentru a compensa solicitările inegale pe suprafefele în contact, datorite inexactităţilor de prelucrare. Aceste acuplaje de construcţie simplă, cari permit deplasări axiale ale arborilor, se pot monta pe arbori cu diametrul de 45—125 mm, la care corespund diametrul de 130—300 mm, lăţimea de 200—400 mm şi greutatea de 10—125 kg ale acuplajului, şi sînf folosite ia maşini la cari e posibilă contracţiunea sau dilataţia arborilor, şi cînd nu e necesară amortisarea şocurilor sau a vibrafiilor. — Sin. Acuplaj de dilatafie, Acuplaj de compensafie. Acuplaj cu angrenaj: Sin. Acuplaj cu dinfi (v.). Acuplaj de compensafie: Sin. Acuplaj cu gheare (v.). Acuplaj de dilataţie: Sin. Acuplaj cu gheare (v.). Acuplaj mobil: Sin. Acuplaj deplasabil (v.). Acuplaj articulat: Acuplaj suplu, la care semiacuplajele sînf asamblate prin articulafii, ceea ce permite cuplarea arborilor concurenfi ale căror axe se intersectează sub un unghi pînă la 30°, modificînd vitesa unghiulară a arborelui condus în funefiune de unghiul dinfre axele arborilor. Acuplajele articulate nu pot amorfisa şocurile sau oscilafiile primite, trans-mifîndu-le integral arborelui condus. Cînd variafia vitesei unghiulare a arborelui condus influenfează funefionarea maşinilor cuplate, se folosesc două acuplaje articulate şi un arbore intermediar care, prin suprapunerea efectelor, egalează şi menfine constantă vitesa unghiulară a celor doi arbori. După felul articulafiei, se deosebesc diferite tipuri de acuplaje articulate: Acuplajul cu articulaţie în cruce e constituit din două semiacuplaje în formă de furcă cu două braje, asamblate printr-o articulafie în formă de cruce cu patru fusuri (v. fig. XX/V) sau în formă de inel, în care caz fusurile sînt plasate la capetele bra-felor semiacuplajelor. Semiacuplajele (turnate din ofel), cari au brafele monobloc cu butucul sau asamblate prin sudură cu acesta, sînt calate pe capetele arborilor. Legăturile articulate (palierele) pot fi cu bucele sau cu rulmenfi radiali cu ace, Acuplare 1.11 Acustica sălilor XXIV. Acuplaj cu articulaţie în cruce. 1) şi 3) turci; 2) cruce. de obicei în construc-, Sin. Acuplaj cardanic, dintr-un semi-introduce capătul sferic XXV, Acuplaj cu articulaţie sferică, î) şi 4) semiacuplaje; 2) sferă; 3) spin. La acuplajele cu cruce, fusurile sînf solicitate la strivire, la acuplajele cu inel, acesta e solicitat la încovoiere. Aceste acuplaje, cari permit cu- /tFV^ '3 plarea arborilor cu r axele dispuse sub. vun unghi pînă la 30°, se construiesc, în general, cu diametrul de 190--450 mm, lăţimea de 170—340 mm şi greutatea de .■15—130 kg, fiind folosite pentru puteri mici şi mijlocii, fia automobilelor şi a maşinilor-unelta Acuplaj universal. Acuplajul cu articulaţie sferică e constituit acuplaj cu o cavitate sferică, în care s al celuilalt acuplaj, mişcarea fiind transmisă prin intermediul unui bulon care străbate sfera perpendicular pe axa arborelui respectiv (v.fig.XXV). Semiacuplajele se construiesc, în general, din ofeluri aliate, iar bulonul şi sfera se cementează sau se călesc superficial. Aceste acuplaje, cari au mobilitate mare şi permit cuplarea arborilor ale căror axe fomează un unghi pînă la 10°, sînt folosite, în general, în construcjia maşinilor-unelte şi pentru momente de torsiune pînă la 300 t-m. Sin. Acuplaj cu genunchi. Acuplaj cardanic: Sin. Acuplaj cu articulaţie în cruce (v.). Acuplaj cu genunchi: Sin. Acuplaj cu articulajie sferică (v.). Acuplaj universal: Sin. Acuplaj cu articulaţie în cruce (v.). 1. Acuplare: Sin. Cuplare (v.). 2. Acuplare de frînă. C.f.: Sin. impropriu penfru Cuplă de frînă (v.). V. şi sub Frînă. 3. Acustic, filtru F/z. V. Filtru acustic. 4. Acustic, raport Fiz.: Raportul dintre intensitatea sunetului radiat de o sursă sonoră, cînd el se propagă direct pînă lâ urechea ascultătorului (sau la microfon), şi intensitatea aceluiaşi sunet reverberat într-un spaţiu închis. Raportul depinde de depărtarea de sursa sonoră, de repartiţia polară a puterii sonore radiate şi de timpul de reverberaţie al încăperii. 5. Acustic, sondaj Meteor. V. Sondaj meteorologic. 6. Acustică. Fiz.: Ramură a Fizicii, care studiază vibratile corpurilor şi în special vibraţiile lor cari produc sensaţia de sunet. Posibilitatea de producere pe cale electronică a sunetelor şi a ultrasunetelor, posibilitatea de amplificare, de înregistrare şi redare a sunetelor şi posibilitatea de a măsura mărimile acustice şi ds a combate zgomotele nocive, au determinat numeroase ramuri ale Acusticii: Acustica teoretică, Electroacustica (v.), Ultraacustica (v.), Acustica arhitecturală, Hidroacustica (v.), Acustica fiziologică şi Acustica muzicală. — Acustica arhitecturală se ocupă cu problemele cari rezultă din punerea în valoare a sunetelor utile şi din combaterea zgomotelor dăunătoare în construcţii. Acustica fiziologică se ocupă cu perceperea sunetelor de către ureche, cu modul în care ele sînt percepute şi cu efectele pe cari le au asupra organismului omenesc. Acustica muzicală se ocupă cu sunetele din punctul de vedere muzical. Acustica teoretică se ocupă cu problemele relative la producerea şi propagarea sunetelor şi ultrasunetelor. 7. Acustica sălilor. Fiz.: Ramură a Acusticii, care are ca obiect condiţiile de propagare şi percepere a sunetelor în spaţii închise de dimensiuni mari (de obicei în sălile de spectacol). Se spune că o sală are o „acustică" bună, dacă sunetele produse într-un punct oarecare al ei sînt auzite cu aceeaşi intensitate auditivă în orice punct al sălii, cînd cuvintele se aud inteligibile, iar muzica, clară şi nedeformată. O bună acustică se realizează prin formă şi dimensiuni adecvate ale sălii, prin timp adecvat de reverberaţie, prin condiţii bune de difuziune a sunetului şi prin nivel de zgomot potrivit. Pentru a evita crearea într-o sală a unor unde acustice staţionare, adică a unor fenomene de rezonanţă acustică (în special sub 100 Hz), trebuie să se evite, pe cît posibil, paralelismul suprafeţelor cari delimitează sala; trebuie evitate suprafeţele concave, cari produc focalizări ale sunetului, sau, dacă astfel de suprafeţe sînt necesare, ele trebuie să aibă o astfel de concavitafe, îneît punctul de focalizare să se găsească fie deasupra, fie sub locul ocupat de auditori. Tavanul, ca şi pereţii laterali, constituind un factor important pentru reflexiunea sunetului, în special pentru locurile depărtate de sursa sonoră, trebuie înclinat astfel, îneît să dirijeze sunetele spre acele locuri. E util ca înălţimea tavanului să fie aproximativ 2/3 din lungimea sălii. în sălile cu balcon, adîncimea acestuia nu trebuie să depăşească de două ori înălţimea deschiderii. Cum auditorii constituie un puternic absorbant, e necesar să se dea o pantă pardoselii. Unghiul de înclinare variază între 8 şi 15°. Din acelaşi motiv se plasează şi sursa sonoră la oarecare înălţime faţă de pardoseală. Volumul sălii depinde de natura emisiunii sonore şi de capacitatea dorită. în general, se caută să nu se depăşească volumul de 25 003 m3 pentru teatre sau săli de conferinţe şi volumul de 30 000 m3 pentru săli de muzică. Dimensiunile medii ale unei săli se aleg astfel, îneît între înălţime, lăţime şi lungime să existe raporturi determinate, ca, de exemplu: 1:1,26:1,58 sau 1:1,58:2,5, etc. Valoarea timpului de reverberaţia se alege în funcfiune’de volumul şi destinaţia sălii. Timpul de reverberaţie fiind cu atît mai scurt cu cît absorpţia sunetelor e mai intensă, obţinerea timpului de reverberaţie optim se realizează prin alegerea convenabilă a materialelor din cari e construită încăperea respectivă. Auditoriul fiind un absorbant puternic, pentru a nu se produce variaţii în valoarea timpului de reverberaţie în funcţiune de numărul persoanelor^din sală, se folosesc scaune capitonate cu pluş sau cu o altă stofă absorbantă, cari au un coeficient de absorpţie apropiat de cel al unei persoane. Pentru a evita producerea ecoului, diferenfa de parcurs între unda reflectată şi unda directă cari ajung la urechea auditorilor în sala respectivă trebuie să nu depăşească 17 m în cazul vorbirii şi 12 m în cazul muzicii. Difuziunea sunetului măreşte uniformitatea repartifiei spa-fiale a presiunii sonore. Ea e mărită de obiectele din interiorul încăperii şi de neregularităfile suprafefelor delimitatoare. Scaunele, mesele, tapiseriile, coloanele, ornamentafiile în relief sînt folositoare, contribuind la difuzarea sunetelor. Eficacitatea e mărită cînd dimensiunile corpurilor şi ale neregularităfilor suprafefelor delimitatoare sînt de ordinul de mărime al lungimii de undă a sunetului. Un alt mijloc penfru mărirea difu^ ziunii sunetului într-o încăpere e distribufia neregulată şi alternată a suprafefelor reflectante şi absorbante de sunet. în general, difuziunea într-o încăpere creşte cu frecvenfă. Nivelul de zgomot depinde de destinafia sălii. La sălile de teatru, de conferinfe sau de cinematograf, el e de 25 —35 foni, iar la studiourile de radio şi de cinematograf, de 20 —25 foni. Pentru atingerea acestui nivel minim e necesar să se realizeze o bună izolare fonică contra zgomotelor exterioare şi să se elimine cauzele cari ar produce zgomote perturbatoare în interiorul sălii. Zgomotele exterioare pot pătrunde în încăpere prin suprafefele de delimitare a acesteia şi prin canalele de ventilafie. De aceea, perefii şi planşeele se execută masiv, pentru a realiza izolafia necesară, iar în canalele de ventilafie se montează amortisoare de zgomot (v. şi Izolare fonică). Acusfochimie 112 Acvitanian i. Acusfochimie. Fiz., Chim. fiz.: Ramură a Fizicii şi a Chimiei fizice, care se ocupă cu producerea sunetelor în urma transformării energiei chimice în energie sonoră (de ex., înfr-o explozie), cum şi cu acţiunea chimică a undelor sonore sau ultrasonore (de ex., în cazul depolimerizării polimerilor înalţi, în cazul emulsjonărilor, etc.). а. Acvaforfe, pl. acvaforte. 1. Poligr.: Tipar adînc de artă (v.). Forma se objine prin desen manual pe o placă de cupru, supusă apoi gravării chimice. Placa se acoperă cu un lac protector; după execuţia desenului, prin zgîrierea lacului cu un ac sau prin răzuire cu dăltifa de răzuit, trebuie aşezată placa într-o baie acidă, care atacă părţile descoperite. s. Acvaforfe. 2. Poligr.: Siampă objinufă prin procedeul de sub Acvaforfe 1. 4. Acvamarin. Mineral.: Varietate transparentă de berii (v.), de culoare albăstruie, folosită ca piatră preţioasă. Sin. Aqua-marin. 5. Acvariu, pl. acvarii. 1. Cs.: Vas sau basin, cu dimensiuni relativ mici, de obicei de sticlă, în care se întrefin în viată plante şi animale de apă dulce sau sărată, în scopuri ştiinfifice (în muzee, institute de învăfămînt sau de cercetări, etc.). sau decorative (în apartamente, holuri, etc.). б. Acvariu. 2. Cs.: Construcfie specială sau încăpere (sală) care adăposteşte acvarii în sensul de sub 1. în acvariile speciale, basinele sînt situate astfel, îneît să fie iluminate dinspre partea opusă celei din care se priveşte, fie cu lumină naturală, fie cu lumină artificială. Publicul sau cercetătorii stau în coridoare întunecoase, din cari privesc în basine pe ferestre amenajate special, sau direct prin peretele de sticlă al acestora. Secţiune transversală prin clădirea unui acvariu. I) coridoare îniunecoase pentru observaţie; 2) coridoare pentru îngrijitorii acvariilor; 3) terase-grădini; 4) subsoluri; 5) luminătoare; 6) acvarii cu apă de mare; 7) acvarii cu apă dulce; 8) acvariu pentru crocodili; 9) ferarii; 10) rezervoare pentru apă de mare de rezervă; 11) rezervor pentru apă dulce de rezervă. Afară de basinele pentru păstrarea animalelor, acvariile sînt echipate cu basine de păstrare a apei de rezervă, dulce sau sărată, cu instalafii de pompare, de filtrare şi de aerisire a apei, cu laboratoare, etc. în unele acvarii sînt expuse şi animale terestre (în terarii) şi insecte (în inseefarii). 7. Acyasfaf, pl. acvastafe. Tehn., Inst. san.: Aparaî de supraveghere şi de control al temperaturii apei dintr-o căldare de încălzire centrală sau dintr-un încălzitor electric de apă, constituit, în principal, dintr-un .întreruptor electric şi un sezisor. Sezisorul poate fi construit pentru imersiune în mediul de controlat sau penfru contact cu peretele căldării sau al unei conducte. — Sezisorul pentru imersiune poate fi un tub cu mantaua ondulată şi umplut cu un lichid foarte volatil, o elice de bimefal, un cuplu de două bare metalice cu coeficisnfi de dilataţie diferifi (solidarizate la extremitatea imersă), etc.; sezisorul pentru contact e, de obicei o capsulă plată, umplută cu un lichid uşor volatil. — înfreruptorul (cu contacte de ridicare sau cu contacte de mercur) poate comanda închiderea-deschiderea circuitului electric de încălzire a apei sau poate comanda un dispozitiv de semnalizare, un injector automat sau semiautomat de păcură, etc. Sin. întreruptor-regulator automat de temperatură a apei. s. Acvatic. Geobot.: Calitatea unei specii, a unei asociafii sau a unei vegetafii în general, de a trăi în apă, sub una din formele: submersă, emersă sau plutitoare. Aceste specii, asociafii, sau vegetafii se pot dezvolta: în ape dulci, de exemplu nufărul (Nymphaea), trestia (Phragmites); în ape sărate continentale, de exemplu şovarul (Bolboschoenus maritimus); în apa mării, de exemplu iarba de mare (Zostera maritima), etc. 9. Acvatinia. 1. Poligr.: Variantă a tiparului adînc de artă(v.), în care pregătirea formei se face prin desen manual şi coroziune chimică, iar ca rezultat se obfine o imagine în semitonuri. Desenele se schifează pe placa de cupru zgîriind uşor conturele cu acul de gravat; apoi placa e acoperită cu pulbere fină de colofoniu care, prin încălzire, se topeşte şi formează o suprafafă de mici granule rezistente la acid, între cari însă poate să pătrundă solufia corozivă. Corodarea e întreruptă de repetate ori; se acoperă treptat cu lac regiunile cu tonuri deschise şi se continuă corodarea pe restul plăcii, astfel îneît se obfin mai multe suprafefe atacate din ce în ce mai profund,cari dau semitonurile. Se înfrebuinfează Ia gravuri şi stampe de lux cu tiraj limitat. (V. şi Calcografie). Sin. Acuatinta. 10. Acvafinta. 2. Poligr.: Stampă obfinută prin procedeul de sub Acvafinta 1, 11. Acvafipie. Poligr.: Procedeu de tipar rezultat din tiparul înalt sau din tiparul plan litografic, combinat cu tiparul cu şabloane, în care tipărirea se face cu maşini speciale şi cu cerneluri foarte fluide. Şabloanele penfru acvatipie se decupează din plăci subfiri de zinc şi se fixează în formă; cerneala e întinsă deasupra şabloanelor, cu perii. Acvatipia imită pictura manuală în acuarelă şi se foloseşte pentru tiraje relativ mici de tablouri artistice, pentru ilustraţii în reviste de modă şi în alte lucrări similare, la cari se caută realizarea de efecte picturale mai frumoase, cu ajutorul unui procedeu relativ simplu. 12. Acvatoriu, pl. acvatorii. Hidrot.: Tofalifafea suprafefelor de apă dintr-un port. Limitele acvaforiului au un caracter convenfional şi sînt stabilite de organele competente portuare şi de navigafie. Un acvatoriu e constituit din suprafefele de apă afectate danelor de acostare situate în lungul malului, din suprafefele basinelor inferioare de operafii, adăpostire, reparafii, etc., cum şi din suprafefele şenalelor de navigafie din interiorul portului, şi suprafafa radelor. 13. Acvifer. Hidr.: Purtător de apă. V. Strat acvifer. 14. Acvinită. V. Cloropicrină. 15. Acvitanian. Stratigr.: Etajul terminal al Oligocenului (sau primul etaj al Miocenului), avînd ca depozite marine tip falune|e de Bazas şi de Soucats din Basinul Aquitaine (Franja), iar ca fosile caracteristice Melongena lainei şi Ostrea aginensis, cum şi Potamides plicatus, Turitella desmaresfi, Trochus angu-lafus, Cerithium margaritaceum, etc., dintre cari unele trăiesc şi azi. Depozitele lacustre tip ale Acvitanianului (molasa cenuşie de Lausanne, calcarul cenuşiu de Agenais) confin o bogată faună de mamifere, caracterizată prin sărăcirea în forme stam-piene, prin lipsa genului Anthracotherium şi în care nu se remarcă aparifia de forme noi. Prin faciesurile sale continentale şî prin fauna sa de mamifere, Acvitanianul fine net de seria Oligocenului, iar prin paleogeografia depozitelor sale marine (marchează pe alocuri o uşoară discordanfă fafă de termeni mai vechi), el se individualizează ca un termen de trecere de la Oligocen la Miocen. Din această cauză, prin raport cu stratigrafia regiunii cercetate, Acvifanianul poate fi atribuit fie Miocenului (prima serie), fie Oligocenului (ultima serie). Adacna 113 Adaptarea antenei la feeder în Acvitanian s-au produs importante mişcări orogenice (faza savică). în fara noastră, se atribuie Acvitanianului Stratele de Sîn Mihai din Basinul Transilvaniei, o parte din depozitele purtătoare de cărbuni din Basinul Petroşani, partea inferioară a Stratelor de Antal din Subcarpafii Moldovei, Stratele de Cornu din- Muntenia şi complexul gipsurilor inferioare din Depresiunea getică. Sin. Aquitanian. 1. Adacna. Paleont.: Lamelibranhiat din familia Limnocar-diidae. E un lamelibranhiat de apă salmastră, cu valve oval-alungite, trunchiate la partea posterioară şi deschise la ambele extremităfi; platoul cardinal e lipsit de dinfi; impresiunea palială, cu sinus adînc. Pe partea externă e ornamentat cu coaste ra-diare. Trăieşte şi azi în Marea Caspică. Specii fosile se întîlnesc în special în Pliocen. 2. Adalină. Farm.: ^Hs^CBr^CO • NHCONH2. a-brom-a-etilbutiriluree (v. Ureide). Substanfă care se prezintă ca o pulbere albă, cu p.t. 116—118°, insolubilă în apă rece, solubilă în etanol şi în eter. E folosită ca medicament hipnotic şi sedativ indicat în stările de anxietate, în neurastenie şi în insomnia nervoasă, în doze de 0,1 •••1,2 g. Sin. CarbromaL— Derivatul acetilat, abasina, se foloseşte în aceleaşi scopuri. 3. Adamantin, lucru Mineral. V. sub Luciu. 4. Adamelif. Pefr.: Rocă magmalică intruzivă, intermediară între granit şi granodiorit, constituită din proporfii egale de ortoză şi plagioclaz, al cărei tip a fost găsit în masivul Ada-mello din Alpii Lombardiei. — Sin. Monzonif cuarfifer. 5. Adamkiewicz, reaefia Iui Chim.: Reaefie cu ajutorul căreia se recunoaşte triptofanul (amino-acid). în prezenfa acidului glioxilic, triptofanul dă un inel violet specific. Proteinele naturale cari confin triptofan dau de asemenea această reaefie. e. Adamsif. Mineral.: Varietate de muscovit (v.). 7. Adamsita. Tehn. mii.: 10-clor-5-10-dihidrofenarsazină sau ^ j H difenilaminoclorarsină. Substanfă to- q y\s q xică de luptă din grupul substan- HC^ XC/ XCH felor iritante-stranutatoare. A fost | || I II întrebuinfată pe scară mică spre f-jQ C C CH sfîrşitul primului război mondial. ^^ N ^ ^cf Adamsita e o substanfă solidă, ^ j ^ galbenă cînd e pură (verde cînd se H prezintă ca produs tehnic), cu p. t. 195»*196° şi p. f. 408—410° la 760 mm col. Hg (cu descompunere). E insolubilă în apă, greu solubilă în solvenfi organici şi cel mai uşor în acetonă. * Principalele proprietăfi chimice ale adamsitei se apropie de ale arsinelor halogenate secundare aromatice. Cu apa şi cu solufiile apoase ale alcaliilor hidrolizează încet. Se hidrolizează repede şi complet cu solufiile alcaline în solvenfi cari disolvă şi adamsita, ca: apă-alcool, apă-acetonă. E rezistentă ia temperaturi înalte, nu atacă metalele, fiind stabilă în contact cu aerul. E una dintre cele mai iritante substanfe; are pragul de iri-tafie 0,0001 mg/l, limita de suportabilitate 0,0004 mg/l. Are miros aromatic foarte slab. Pe cîmpul de luptă aefionează excluziv siib forma de aerosol, obfinut prin topirea şi pulverizarea substanfei în munifia chimică-explozivă, sau prin condensarea vaporilor formafi Ia arderea luminărilor toxice. Protecfia contra adamsitei se asigură prin [măşti contra gazelor, deoarece aefiunea ei asupra aparatului respirator încetează odată cu depunerea aerosolului. -■ 8. Adaptare, pl. adaptări. 1 . Elf.: Alegerea impedanfelor parfiale ale generatoarelor, translatoarelor şi receptoarelor în serie ale unei instalafii electrice, astfel îneît puterea electromagnetică transmisă să fie maximă, adică să se evite pierderile de putere transmisă, prin reflexiune. 9. Adaptare. 2. Elf.: Varierea valorilor impedanfelor individuale ale generatoarelor sistemelor de transmisiune şi ale receptoarelor în serie ale unei instalafii electrice, astfel îneît puterea transmisă să fie maximă; varierea poate fi făcută, fie la receptor, sistemul de transmisiune fiind dat, fie în sistemul de transmisiune, receptorul fiind dat. _ Dacă un dipol generator care are impedanfa interioară Zit şi e încărcat cu un dipol pasiv de impedanfă 2, puterea activă cedată de dipolul generator dipolului pasiv e maximă cînd valorile absolute ale celor două impedanfe sînt egale, reactanfele lor fiind egale şi de semne contrare. Adaptarea unui cuadripol la dipolul pasiv pe care-l alimentează se realizează cînd impedanfa caracteristică a cuadripolului e egală cu impedanfa dipolului pasiv alimentat. în .acest caz, impedanfa de intrare a cuadripolului devine egală cu impedanfa lui caracteristică, iar raportul de transformare a curenfilor devine egal cu raportul de transformare a tensiunilor. 10. Adaptarea antenei la feeder. Te/c.: Combinafie de impedanfe aşezate între feeder şi antenă, pentru a suprima unda reflectată şi a asigura transferul maxim de putere către antenă (v. fig.). ST, —| 7 7 *JL» r 7r -ih -O 3 Cuadripoli reactivi cu trei elemente, foiosifi ia adaptarea antenei la feeder. a) introduce un defazaj mare în urmă; b) introduce un defazaj mic în urmă; c) introduce un defazaj mare înainte; d) introduce un defazaj mic înainte. Cuadripolii (v.) reactivi în T şi în ÎI se folosesc pe scară mare la adaptarea antenei la feeder. Ei asigură, la sfîrşitul acestuia, o sarcină egală cu rezistenfă caracteristică a feeder-ului. Cu ajutorul unui astfel de cuadripol, orice sarcină rezistivă pe care o prezintă sistemul antenei se poate transforma într-o rezistenfă echivalentă de valoare dată, care poate asigura feeder-ului o rezistenfă de sarcină egală cu impedanfa lui caracteristică. în acelaşi timp, cuadripolul poate introduce un defazaj de valoare dorită. Elementele cuadripolului pot fi calculate cu relafiile următoare, în funefiune de impedanfele imagine şi R2l cum şi de unghiul £ de întîrziere a tensiunii de ieşire fafă de tensiunea de intrare. Pentru o celulă în T: .Ri cosp — Vi^ii^2 sin p ^2= “j . R2 COS p--Vi?! #2 7 .V*l*2 23=”;1TnF' Pentru .0 celulă în II: 7 ^i#2sing ^ Z. 4 —• } ■ ,_—’ jC n — 1 R2 cos p —"y R\R2 2c*/^2*sin p cosp RiR2 sin p Ri cc*p-VrtrV Âdapfarea elicei 114 Adaus penfru stîlpi 1. Adaptarea elicei. Av.: Determinarea diametrului, a pasului şi a vitesei de rotafie a unei elice, în funefiune de turafia motorului (respectiv a reductorului), în vederea obfinerii celor mai bune caracteristici pentru un zbor bine determinat. Elicea poate fi adaptată, de exemplu, pentru a obfine: o vitesă ascensională maximă, o vitesă orizontală maximă, o decolare scurtă sau alte performante. La elicele cu pas reglabil, adaptarea consistă în determinarea diametrului şi a vitesei de rotafie, pasul variind după cerinfele cazului de zbor, la comandă sau automat. 2. Adaptarea ochiului. F/z.: Modificarea diametrului irisului, provocată de o schimbare a fluxului luminos primit de ochi. 3. Adaptor, pl. adaptoare. 1. Elf. V. Pick-up. 4. Adaptor. 2. Elf.: Circuit sau cuadripol constituit din elemente pasive sau active (rezistente, reactanfe, tuburi electronice, etc.), care se intercalează între un generator şi un receptor, sau între un transmifător şi un receptor, pentru a adapta una la alta impedanfele acestora. Cuadripolul adaptor trebuie să aibă impedanfa imagine la intrare Zqi adaptată cu impedanfa internă Z\ a generatorului (Zqi—Zi), impedanfa imagine Ia ieşire Zq2 adaptată cu impedanfa Z2 a sarcinii (Z§2 — Z2) şi partea reală a exponentului său de transfer (atenuarea") practic nulă. 5. Adaptor, pl. adaptoare. 3. Ind. petr.: Piesă pentru adaptarea uneltelor de foraj de diferite dimensiuni la acelaşi utilaj. Exemple: adaptor de pene lungi (pentru adaptarea penelor de prăjini lungi la mese rotative obişnuite), adaptor de cîrlig (pentru adaptarea cîrligului de foraj de 3001 laoperafii deforaj saudetubaj). 6. Adaus, pl. adausuri. 1. Tehn.: Piesă amovibilă, de cele mai multe ori de metal, care se montează la organe de maşină, la unelte, dispozitive, etc., în diferite scopuri (umplerea /. Adaus de menghină. (la prima montare), pentru a evita înlocuirea prematură a lor din cauza uzurii. Adausurile se scot — parfial sau total — pentru corectarea jocului, după ce cusinetul a căpătat o anumită uzură, prin funcfionare. 9. ~ de menghină: Adaus constituit din bucăfi de tabla de metal relativ moale (de ex. plumb, aluminiu, cupru), cu cari se îmbracă fălcile unei menghine pentru a permite prinderea diferitelor piese (de ex. tije filetate), fără pericol de deteriorare a părfii strînse între fălci (v. fig. /). 10. ~ de pană: Adaus constituit dintr-o piesă de metal pentru umplerea locului rămas într-un gol de pană, cînd golul de pană e mai mare decît dimensiunea acesteia. Adausul de pană e folosit, de obicei, la îmbinarea cu pană transversală (v. fig. II). 11. ~ la cîrmă. Nav.: Piesă metalică sau de lemn, care se adaugă la safranul (pana) cîrmei unei nave maritime de comerf, la navigafia pe un fluviu, pentru a corespunde condifiilor de guvernare cerute de navigafia fluvială. Lăţimea adausului depinde de deplasamentul şi de lungimea navei, iar capătul adausului trebuie nivelul apei cu cel pufin trei picioare. 12. ~ penfru stîlpi. Elf.: Piesă montată la partea inferioară a inui stîlp de lemn pentru suporturile liniilor aeriene de energie electrică, de telecomunicaţii sau de fracfiune, în scopul II. Adaus de pană. 1) pană transversală; 2) adaus. să depăşească I i ( ilp» i I « 3 >1 l | ! III. Adaus pentru stîlpi, de iemn. a) simplu; b) dublu; 1) stîlp; 2) adaus; 3) legătură prin matisare. IV. Adaus penfru stîlpi, de befon. a) simpli; b) dublu (cleşte Ritter); î) stîlp; 2) a daus; 3) legătură prin buloane. V. Adaus pentru sfîlpi, de ofel. a) din bare profilate, înglobate parţial în beton; b) cu colivie construită din bare profilate; î)sfîlp; 2) adaus; 3) legătură prin buloane; 4) legăfură prin cercuri de ghidare. unor goluri, crearea unor distanfa, protecfia piesei la care e adăugată sau a celei care e prinsă de aceasta, etc.). Exemple: 7. ~ de chilă: Sin. Chilă falsă (v,). 8. ~ de cusinet: Adaus constituit din bucăfi de tablă de metal de diferite grosimi, cari se introduc între fefele diametrale de separare ale cusinefilor confecfionafi din două bucăfi de a preveni putrezirea părfii inferioare a suportului sau de a-l prelungi, acolo unde e necesar. Adausul trebuie să susfină suportul fără a-i reduce rezistenfă mecanică. De obicei se confecţionează din lemn, din beton sau din ofel. Adausurile de lemn se execută din lemn de esenfă tare, impregnat, ca adaus simplu (v. fig. III a) sau dublu (v. fig. III b). Adaus 115 Adaus de aliere Asamblarea cu stîlpul se poate realiza cu buloane sau, preferabil, prin înfăşurare cu sîrmă de ofel zincat (matisare). Adausul poate fi schimbat şi cînd linia e în funefiune. Adausurile de beton se executa ca adaus simplu (v. fig. IV a) sau dublu (cleşte Ritter) (v. fig. IV b) şi sînt utilizate, de obicei, în soluri mlăştinoase, inundabile, etc. Asamblarea cu stîlpul se realizează cu buloane. < Adausurile de ofel se utilizează de obicei în interiorul oraşelor. Asamblarea cu stîlpul se realizează prin buloane (v. fig. V a) sau prin cercuri de ghidare (v. fig. V b). Sin. Adaus la stîlp. 1. Adaus, pl. adausuri. 2. Tehn.: Element sau material adăugat în procesul de elaborare sau de preparare a unor materiale, pentru a influenfa aceste procese tehnice sau pentru a modifica unele proprietăfi (fizicochimice, tehnologice, rneca- (Mn, Ni, Cr, W, Va, Ti, Mo, Sn, Cu, etc.) sau metaloide (C, Si, P, N, etc.), şi au efecte foarte diferite; ele se introduc în topitură în stare metalică sau sub formă de prealiaje ori de feroaliaje, fie în stare solidă (uneori preîncălzite), fie în stare topită. în tehnică, adausurile de aliere în aliajele fier-carbon prezintă o importanfă deosebită. Adaus de aliere în aliajele fier-carbon: Adaus de aliere folosit Ia elaborarea fontelor şi a otelurilor, care influenfează proprietăfile acestora prin modificarea compozifiei chimice a fazelor, prin deplasarea diferitelor temperaturi de transformare şi prin modificarea structurii. în aliajele fier-carbon, adausurile de aliere se pot separa în stare structural liberă, sau pot forma: solufii solide a şi y, faze intermetalice, combinafii chimice (carburi); fazele pe cari adausurile de aliere le formează cu elementele componente li □ Na □ Be 0 tlg 0 □ Reţea cubica Q Reţea hexagonala R Reţea cubică centrată jX] Reţea de diamant [X] Reţea cubica cu feţe centrate [\ Reţea romboedrica Q Reţea tetragonaiă 0 Reţea de seleniu 0 Domeniu/ t închis O Domeniul r deschis C) Domeniul r îngustat © Domeniu/ 3,7%; cele cu cifre cu indicativul prim, peniru fontă cu C-{—1 /B Si<3,7%). a) fontă obişnuită; b) fontă modificată; 1) şi V) rezistenfă de rupere la încovoiere; 2) şi 2') săgeată f^o! 3) rezilienfă; 4) şi 4') duritate Brinell. schimbă forma^a-cestor curbe. — Cromul se introduce în fonta topită fie sub formă de ferocrom, în oală sau pe jgheab, fie sub formă de fontă aliată; uneori se introduce chiar în încărcătura cuptorului, sub formă de ferocrom, Cuprul influenţează favorabil grafitizarea pînă la un confinut de 3,5% Cu şi finisează grafitul numai la un confinut mai mare decît acesta, dar are o influenfă negativă asupra tinetei granulafiei eutecticului. Cuprul măreşte capacitatea de prelucrare, măreşte mult rezistenfă la uzură (chiar la un confinut redus în 0,5 ••■0,6% Cu), măreşte rezistenfă VII. Influenfa manga-nului asupra caracteristicilor mecanice ale fontei. 1) fontă cu 3,89% C; 2) fontă cu 3,39% C; 3) fontă cu 3,08% C; 4) fontă cu 2,79% C. la coroziune (în apa măreşte coeficientul de mare, în acid clorhidric, în atmosferă), de djlatafie lineară, măreşte rezistenfă la Adaus de aliere 118 Adaus de aliere vibrafii la eforturi reduse (15—20% din limita de rezistenfă). Influenfa cuprului asupra celorlalte caracteristici mecanice e redată în fig. VI; cuprul măreşte conductibilitatea electrică (la un confinut peste 1 %) şi micşorează permeabilitatea magnetică a fontei. Manganul se disolvă în ferită şi în cementită, e antigrafitizant, finisează separările grafitice şi coboară brusc temperatura de transformare y^a. Manganul micşorează rezistenfă la coroziune în acizi şi în apă, micşorează refractaritatea şi rezistenfă la umflare, micşorează capacitatea de prelucrare şi măreşte rezistenfă la uzură (la uni confinut mai mare decît 1,5%). Influenfa manganu-lui asupra unora dintre caracteristicile mecanice ale fontei e redată în fig. VII; manganul micşorează conductibilitatea electrică şi permeabilitatea magnetică; măreşte domeniul y. — Man-ganul se introduce în fontă sub formă de feromangan (ca şi fero-cromul),în oală sau pe jgheab. Molibdenul formează carburi complexe de tipul (Fe, Mo^C, cum şi compuşi intermetalici de tipul (Mo, Fe)4 şi Mc2Fe. La un confinut mai mare decît 0,5% Mo, el frînează grafitizarea. <9 b ^300 f 0 0.2 0.6 10 0 Q4 0.3 12 Molibden, în % VIII, Influenfa molibdenulu* asuprarproprietăfiîor mecanice^ale^fontei (curbele însemnate cu^cifrele simple, pentru fontă cu C-j-1/3 Sr>3,7%; cele cu cifre cu indicativul prim, pentru fontă cu C-f-1/3 Si<3,7%). a) fontă obişnuită; b) fontă modificată; I) şi î') rezistenfă de rupere la încovoiere; 2) şi 2') săgeată fg00; 3) şi 3') rezilienfa; 4) şi 4') duritate Brinell. Molibdenul finisează separările de^grafii şi granuîafia eutecti-cului, micşorează vitesa critică de călire, măreşte capacitatea de prelucrare (pînă la 0,5% Mo), măreşte rezistenfă la uzură; influenfează pozitiv rezistenfă la coroziune şi micşorează coeficientul de dilataţie lineară. Influenfa molibdenului asupra celorlalte caracteristici mecanice ale fontei e redată în fig, VIII; molibdenul micşorează, în oarecare măsură, permeabilitatea magnetică şi saturafia, măreşte forfa coercitivă, deplasează spre dreapta curbele de transformare isotermică a austenitei şi micşorează domeniul Y- — Molibdenul se poate introduce în oala de turnare sau pe jgheab, sub formă de feromolibden fărîmifat, sau în încărcătura cuptorului, Sub. formă de fontă aliată cu IX. Influenfa nichelului asupra uzurii 1,0-8,5% Mo. , fonfei* Nichelul am pfprf nrafifi/ant 2) * 3) s^uctură perlitică; 3)-.-4) struc-a l ” are erect graîluzanţ tură Iroostitosorbitică (creşterea rezis- pina la un confinut de 8—9% Ni tentei la uzură cu confinuful în ni- (-V. fig. III). Finisează granu- che|); 4>'*5) Structură martensitică. lafia eutecticului, reduce vitesa critică de călire, măreşte capacitatea de prelucrare, măreşte rezistenfă la. uzură (în special cînd confinuful în nichel depăşeşte 5%, v. fig. IX), măreşte rezistenfă la coroziune în acid sulfuric ţJa peste 15% Ni) şi în alcalii (chiar la un confinut redus în nichel), măreşte pufin rezistenfă la umflare şi refrac- rSî 1fî\ o ¥< : P ■s T "T T ? 4- s*- o n* o - } ? 2' f T -r t V 1 0 1fi 20 0 Of Nichel,îti% tS 2.S X. Influenfa nichelului asupra proprietăţilor mecanice ale fontei (curbele însemnate cu cifre simple, pentru fontă cu C-f-1/3 Si>3,7%;cele însemnate cu cifre cu indicativul prim, pentru fontă cu C-J-1 /3 Si<3,7%). I) şi V) rezistenfă de rupere la încovoiere; 2) şi 2') săgeată fgoo; 3) şi 3') rezilienfa; 4) şi 4’) duritate Brinell. faritatea (la concentrafii mai mari), micşorează coeficientul de dilatafie lineară. Influenfa nichelului asupra celorlalte caracteristici mecanice ale fontei e redată în fig, X; nichelul micşorează conductibilitatea electrică şi permeabilitatea magnetică, deplaseeză spre stînga punctul eutectic şi spre dreapta curbele de transformare. — Nichelul se adaugă în stare metalică în oala de turnare ori pe jgheab sau, uneori, ca fontă aliată, în încărcătura cuptorului. Siliciul e unul dintre cele mai grafitizante elemente (v. fig. XI). Măreşte pufin capacitatea de prelucrare, micşorează rezistenfă la uzură prin frecare de alunecare şi măreşte rezistenfă la 1 .... t , i î / / *«•** *2\ i i Vv K1 i . i 1 3 f 3 6 Siliciu, in y0 XI. Infiuenfa stliciului asupra cantităfii de grafit din fontă, 1) confinut în carbon (global); 2) confinut în grafit; I) primul confinut critic în siliciu, corespunzător unui salt al gradului de grafifizare şi schimbării aspectului suprafefei de ruptura (fonta albă devine cenuşie); II) al doilea confinut critic în siliciu, corespunzător începutului scăderii gradului de grafifizare. Siliciu, h% XII. Influenfa siliciu Iul asupra uzurii fontei cenuşii. a) uzura la frecare prin alunecare; b) uzura la frecare prin rostogolire; 1) fontă în stare nerecoaptă; 2) fontă recoaptă. uzură prin frecare de rostogolire (v. fig. XII); are o influenfa variabilă asupra rezistenfei la coroziune (v. fig. XIII). La confinut mic, siliciul micşorează rezistenfă la umflare şi refractaritatea, însă la un confinut în siliciu peste circa 6%, influenfa lui asupra acestor proprietăfi e favorabilă. Influenfa siliciului asupra celorlalte caracteristici mecanice ale fontei e redată în fig. X/V; siliciul măreşte rezistenfă electrică şi acfionează favorabil asupra proprietăfi lor magnetice, micşorează domeniul y şi deplasează spre stînga punctul eutectic.— Siliciul se adaugă în fontă, în oala de turnare sau pe jgheab, sub formă de ferosiliciu. Titanul formează carburi speciale. Finisează granuîafia eutecticului şi, adăugat peste 0,1 •••0,2%, produce separarea grafitului în Adaus de aliere 119 Adaus de aliere fonta turnată; intensifică tendinfa de formare a grafitului infer-dendritic şi măreşte rezistenfă la uzură. — Titanul se adaugă în fontă prin introducerea de fontă aliată în încărcătură. 0 > 32 î 55 B 2¥ X 2 t 6 Silictu.m % lî* ll'/5L ^ 95 ţ'l W| -S? s ."fe Ofi î* V * o / A \ / 7 ■ / / / y \ /' r "" 35 **] |*i? C-#/7 / / f - ■— T y '"y u10 2 ¥ 6 8 1D n SUiciu în % tS Siliciu, fn'% 2,0 2,5 XIII. influenfa siliciului asupra coroziunii fontei, a) în acizi; b) în alcalii; î) în solufie 20% HCI; 2) în solufie 20% CHgCOOH; 3)în solufie 10% KOH; 4) în solufie 10% NaOH. XIV. Influenfa siliciului asupra pro-prietăfilor mecanice ale fontei, la confinut variabil în carbon. a) rezistenfă de rupere la întindere; b) rezistenfă de rupere la încovoiere; c) săgeată; 1)fontă cu 3,5% C; 2) fontă cu 3,3% C; 3) fonta cu 3% C; 4) fontă cu 2,75% C. VanadiuI formează carburi complexe de fipul (Fe, V^C, cum şi compuşi intermetalici (VC). Are aefiune antigrafitizantă, diului asupra caracteristicilor mecanice ale fontei e redată în fig. XV.— Vanadiul se adaugă în fontă în oala de turnare, sub formă de ferovanadiu. Wolframul formează carburi simple de fipul WC sau W2C sau carburi complexe de tipul (Fe, W)3C. Are tot efect anti-grafifizant şi acţionează asupra procesului de cristalizare secundară ca şi cromul; acfionează favorabil asupra caracteristicilor mecanice, ameliorîndu-le într-o măsură redusă. — Wolframul se adaugă în fontă în oala de turnare, sub formă de ferowolfram. Adaus de eliere în ofel: Adaus (metal sau metaloid) introdus în timpul elaborării pentru obfinerea otelurilor aliate. Influenfele elementelor de adaus au fost specificate sub Adaus de aliere în aliajele fier-carbon (v. şi sub înnobilare). Cele mai importante elemente de adaus sînt următoarele: Aluminiul, care are afinitate mare pentru oxigen şi pentru azoi» se introduce în topitură pentru dezoxidare sau la turnare pentru calmarea oţelului. De asemenea, se adaugă în oteluri de nitrurare sau în oţeluri pentru carbonitrurare, deoarece dă nitruri stabile, cari măresc duritatea superficială. Oxid?ndu-se uşor, aluminiul formează oxizi superficiali, cari împiedică oxidarea ulterioară a oţelului. Aluminiul micşorează greutatea specifică a oţelului, măreşte coeficientul de dilataţie lineară (la un conţinut mai mare decît 7—8% Al), nu influenţează rezistenfă oţelului, dar micşorează alungirea, gîtuirea şi rezi-lienfa acestuia; la un confinut mare (6—7%), reduce mult plasticitatea ofeluiui, măreşte rezistenfă electrică şi permeabilitatea magnetică. Aluminiul micşorează fluiditatea ofeluiui topit şi sudabilitatea, măreşte granuîafia structurii şi segregafia den-dritică, favorizează separarea carbonului sub formă de grafit (împiedică formarea cementitei), micşorează domeniul y, ca şi siliciul. — Aluminiul ss adaugă în ofel la descărcarea lui în oală sau pe jgheab, în stare metalică. Azotul e solubil în ofel în stare lichidă sau solidă, contribuie la mărirea rezistenfei (stabilităfii) la oxidare şi la finisarea structurii (înlocuind nichelul); favorizează producerea suflurilor în cursul procesului de elaborare. Măreşte rezistenfă de rupere la întindere şi limita de elasticitate, şi micşorează alungirea (v, fig. XVI); face ofelul casant (fragil) şi îi măreşte duritatea. Calitatea de 80 .*! < I110 3 y / r2 / ✓ 1 n nn 9 nnu nnnr, ffîOfi 7 fii? XV. Influenfa vanadiului asupra propriefăfilor mecanice ale fontei (curbele ’nsemnafe cu cifre simple, pentru fontă cu 2,5% C şi 2% Si; cele cu cifre cu indicativul prim, penfru fontă cu 3,2% C şi 1,5% Si), a) fontă obişnuită; b) fontă modificată; 1) şi 1') rezistenfă de rupere la încovoiere; 2) săgeată f30o; 3) rezilienfa; 4) şi 4*) duritate Brinell. finisează granuîafia separărilor de grafit şi deplasează spre dreapta curbele de transformare isotermică a austenitei. Influenfa vana- XV/. Irf luenfa azotului asupra caracteristicilor de rezistenfă ale ofeluiui de fuziune, moale, î) alungire; 2) limită de elasticitate; 3) rezistenfă de rupere la întindere. XVII. Influenfa beriliului asupra durităţii ofeluiui turnat. J) ofel cu 0,04% C; 2) ofel cu 0,12% C; 3) ofel cu 0,5o/o C. a durcisa ofelul prin formarea n itrurilor (Fe2N şi Fe4N) e folosită în tratamentul de nitrurare, pentru durcisare superficială. — Adaus de aliere 120 Adaus de aliere Azotul e folosit ca adaus în ofeluri le cu crom, unde se introduce odată cu cromul (sub formă de ferocrcm nitrurat). Beriliul mărsşie duritatea ofeluiui (v. fig. XVII), fără a-i mări în aceeaşi măsură rezistenfă de rupere şi limita de curgere şi fără a-i reduce plasticitatea şi rezilienfa. Numai la un confinut mic în beriliu, duritatea ofeluiui creşte după călire, iar la > 1,5% Be, duritatea scada după călire. Beriliul micşorează tendinfa de fragilitate la revenire şi măreşte călibilitatea; măreşte, de asemenea, forfa coercitivă şi inducfîa remanentă. Borul se combină cu carbonul, dînd carbura de bor, şi cu fierul, dînd borura de fier. Are o influenfă mică asupra caracteristicilor mecanice, ameliorînd rezistenfă de rupere şi duritatea după revenire la temperaturi joase. La confinut mic în bor, măreşte călibi litatea ofeluiui (v. fig. XVIII), fiind folosit frecvent în acest scop. Cobaltul formează solufii tatea, rezistenfă de rupere şi 10 102 103 104 Timp, in 5 10 102 103 10* Timp, in 5 tea termică, măreşte rezistivitatea ofeluiui, micşorează vitesa critică de răcire şi deci măreşte adîncimea de călire. La cfelurile cu confinut mic în carbon, creşterea confinutului în crom peste 12% măreşte brusc rezistenfă la coroziunea provocată de apă, acizi şi gaze fierbinfi. Cromul măreşte refractaritatea şi rezistenfă la Distanţa c/e la marginejn mm XVIII. Influenţa borului asupra călibilităfii ofeluiui (la ofeluri cu 0,4% C şi 1,25% Mn, călit la 830°). î) ofel fără bor; 2) ofel cu 0,0004% B; 3) ofel cu 0,0006% B;4)ofel cu 0,0008% B; 5) ofel cu 0,0014% B. solide a şi y. El măreşte duri- Iimita de curgere şi micşorează plasticitatea şi rezilienfa; după călire, duritatea ofeluiui creşte cu micşorarea confinutului în cobalt. Pînă ia un confinut de 10—15% Co, micşorează conductibilitatea termică şi cea electrică, cari apoi cresc, atingînd valori maxime Ia 50 -60% Co; măreşte forfa coercitivă şi inducfia magnetică; favorizează decarburarea ofeluiui Ia încălzire; pînă la 15-**20% Co, ridică punctul de transformare A3 şi apoi îl coboară; ridică tempe- ratura de revenire; micşorează cantitatea de austenită reziduală. Cromul formează solufii solide a şi y (ultima, cu zonă închisă) şi carburi stabile. Măreşte duritatea şi rezistenfă a b mr 600 m X. Diagrama sistemului fier-crom. a) fier a; y) fier Yi ff) compus interme-faiic FeCr; I) aliaj lichid (fopifură) omc-gen. Domeniul y e restrîns în partea stîngă a diagramei. XIX. Influenfa nichelului (a) şi a cromului (b) asupra diagramei de transformare isofermă a austenitei (la ofeluri cu 0,5% C). aj) bl) ofel carbon cu 0,5% C; a2) ofel cu 0,5% C şi 1% Ni; a3) ofel cu 0,5% C şi 2,9% Ni; a4) ofel cu 0,5% C şi 4,6% Ni; b2J ofel cu 0,5% C şl 2,2% Cr; b8) ofel cu 0,5% C şi 4,2% Cr; b4) ofel cu 0,5% C şi 8,2% Cr. martensitei, măreşte cu 8—10 kgf/mm2 rezistenfă de rupere la tracţiune pentru fiecare procent de adaus, alungirea scăzînd cu numai „1,5%; micşorează greutatea specifică şi conductibilita- oxidare, favorizează formarea de carburi şi micşorează granuîafia structurii (pînă Ia 3% Cr), măreşte remanenfa şi forfa coercitivă. Cromul deplasează spre draapta curbele de transformare isotermică a austenitei (v. fig. X/X) şi ridică punctul de transformare Ai, urcînd prin aceasta temperaturile de călire şi de revenire; ridică punctul de transformare As şi coboară punctul A4, astfel îneît domeniul y e limitat la partea stîngă a diagramei (v.fig.XX); deplasează spre stînga punctul perlitic şi punctul E (de începere a formării ledebu-ritei) din diagrama fier-carbon (v. fig. XXIV). — Cromul,care e folosit ca adaus în foarte multe ofeluri (ca în ofelurib de nitrurare), se introduce în ofel în cuptor, la sfîrşitul elaborării, sub formă de ferocrom cu confinut mare sau mic în carbon. Cuprul formează solufii solide a şi y. Adăugat pînă la 2%, cuprul măreşte duritatea, rezistenfă de rupere şi limita de curgere în ofelul recopt; adăugat pînă la 0,5%, măreşte plasticitatea. Influenfează favorabil rezistenfă la coroziune atmosferică (la un confinut de 0,15—0,25% Cu). Rezistivitatea creşte pînă la 0,4% Cu, după care scade; forfa coercitivă creşte la confinuturi mari în cupru. Cuprul limitează prelucrabilitatea plastică'la cald, care e posibilă pînă Ia 2% Cu, la un confinut mijlociu în carbon, respectiv pînă ia 7% Cu (adăugat în cantităfi mici), la un ^ confinut mic în carbon; măreşte mult călibilitatea ofeluiui, cînd se măreşte domeniul y. Manganul măreşte rezistenfă de rupere Ia traefiune şi limita de elasticitate cu circa 10 kg/mm penfru fiecare procent de adaus (pînă Ia 7 % Mn), fără a micşora mult alungirea. Măreşte rezilienfa, duritatea (v. fig. XXI) şi greutatea specifică, micşorează conductibilitatea termică şi măreşte coeficientul de dilatafie lineară, micşorează vitesa critică de călire (v. fig. XX//); măreşte rezistivitatea, adîncimea de călire, rezistenfă la coroziune şi tendinfa de mărire a cristalelor la încălzire prelungită, şi face ofelul sensibil la supraîncălzire. La confinut în carbon mai mare decît 0,9%, un confinut.în mangan mai mare decît 12% dă ofeluiui 2 3? Mangan, în*/, XXI. Influenfa manganului asupra unor caracteristici de rezistenfă ale ofeluiui (la ofeluri cu 0,55% C, cu structură perlifică lamelară). 1) limită de elasticitate; 2) rezistenfă ia fracfiune; 3) duritate Brinell; 4) alungire ia rupere. Adaus de aliere 121 Adaus de aliere austenitic tenacitate mare şi rezistenfă la uzură, care se măreşte prin ecrui.sare, Manganul coboară punctele de transformare Ai şi As, înfluenfînd însă pufin punctul A4, astfel îneît lărgeşte domeniul y. — Manganul se introduce în ofel sub formă de feromangan, în cuptor, la sfîrşitul elaborării. 2 3 Conţinut in elemente c/e ahere,înX XXII. Influenfa elemenfelor de aliere asupra vifesei crifice de călire. 1) mangan şi crom, la călire la 1050°; 2) wolfram, la călire la 1050°; 3) nichel,Jla călire la 1050°; 4) şl 5) vanadiu, Ia călire la 1100°, respectiv Ia 950°; 6) cobalf, la călire la 1050°. 0,2 0,1 (}6 0,811,2 1/1 iŢ 18 Carbon, în % XXIV. Deplasarea punctului E din diagrama fier-carbon prin influenfa unor mente de aliere (Mo, W, Cr), I) ofeluri perlifice; II) ofeluri ledeburitic •r ^1 i ? / 1 ! / / 7 y~ 1 1 \ \ / 8 -V- / 'v 2 / £ /r ! v V 7 /\ 1 20 W 60 Nichelîn% 80 100 om ^ 0,123 ^ 0,122 o,m •!' 0,120 § 0,119 y 0,118 | 0117 ^ XXV. Variafia conducfibilităfii termice şi a căldurii specifice a aliajelor fier-nichel, cu confinut în Ni. 7) conducfibilitate termică; 2) căldură specifică. Mo/ibdenîn% XXIII. Influenfa molibdenului asupra caracteristicilor mecanice ale ofelu-lui (la ofeluri cu 0,44*-.0,5% C) după călire la 930° în ulei şi revenire la 500 •••550%. 1) rezistenfă ia traefiunej 2) limită de curgere; 3) gîtuire la rupere; 4) alungire. 1600 & 7200 800 ¥00 Molibdenul are aceleaşi efecte ca şi cromul sau wolframul, rezistenfă crescînd în proporfie mai mică cu confinutul în molibden; el menfine însă tenacitatea şi măreşte stabilitatea la revenire. Măreşte rezistenfă Ia oboseală chiar Ia temperaturi înalte, măreşte adîncimea de călire şi influenfează caracteristicile mecanice, în special după tratamentul termic (v. fig. XXIII); măreşte refractaritatea, împiedică fragilitatea de revenire şi favorizează formarea carburilor, măreşte căldura specifică, micşorează conductibilitatea termică, micşorează rezistivitatea la ofelurile cu confinut mare în carbon (0,9**-1,2% C) şi o măreşte dacă e adăugat în fier pur. Măreşte forfa coercitivă şi magnetismul remanent, cum şi stabilitatea chimică a ofelurilor inoxidabile în acizi şi în unele solufii alcaline. Molibdenul ridică punctul de transformare Ai, făcînd să crească astfel temperaturile de călire şi de revenire; coboară punctul de transformare A4 şi deplasează spre stînga punctul perlitic 5 şi punctul E din diagrama fier-carbon (v. fig. XX/V), mai mult decît cromul sau wolframu 0 >- *4^ l )s -“v i+r \ r y\ %) \ \ «\ \ i 1—’ \ \ 0 20 ¥0 80 100 le- Se adaugă în ofel ca fero-molibden, în cuptor, în orice fază a elaborării, deoarece nu se arde Ia topire. Nichelul măreşte rezistenfă de rupere Ia traefiune (cu circa 4 kgf/mm2 pentru un spor de 1% Ni) şi ridică limita de elasticitate, micşorînd însă în proporfie mică alungirea. împiedică creşterea cristalelor din structură şi măreşte adîncimea de călire, măreşte greutatea specifică a ofeluiui, refractaritatea, rezistenfă Ia atac prin acizi sau baze şi rezistenfă la oxidare; reduce coeficientul de dilatafie lineară, în special de Ia 25% la 36% Ni, după care îl măreşte, Influenfează proprietăfile termice (v. fig. XXV), electrice şi magnetice, nu formează carburi (ci se disolvă în masa aliajului) şi favorizează fragilitatea de revenire. Nichelul coboară mult ^ punctul da transformare Ai şi coboară punctul As (ca şi manganul), influenfînd însă pufin pozifia punctului A4 şi, prin aceasta, măreşte domeniul y (v. fig. XXVI şi fig. X/X b). — Nichelul e introdus în ofel, în stare metalică, în orice fază a elaborării. Niobiul formează solufii solide, cum şi compusul intermetalic FegNb. Micşorează pufin rezistenfă de rupere, mărind rezilienfa şi limita de curgere, dar măreşte rezistenfă Ia coroziune a ofelu-lui, fiind folosit frecvent în acest scop; micşorează dimensiunile elementelor structurii ofeluiui călit,micşorează sensibilitatea Ia supraîncălzire, micşorează duritatea ofe-lului după recoacere şi călire, cum şi căii-bilitatea. Deplasează spre dreapta punctul perl itic. Siliciul măreşte rezistenţa de rupere Ia traefiune şi limita de elasticitate (cu 10 kgf/mm2 pentru 1% Si), micşorînd foarte pufin alungirea pînă la 2,2% Si, iar la un confinut mai mare în siliciu, alungirea şi gîtuirea la rupere se micşorează brusc. Micşorează vitesa critică de răcire, astfel îneît ofelurile cu siliciu se călesc în adîncime, şi măreşte stabilitatea la revenire; în proporfii mari, favorizează formarea de structuri grosolane, iar la un confinut mai mare decît 12% Si măreşte rezistenfă la atac prin acizi şi gaze oxidante, chiar la temperaturi înalte. Micşorează conductibilitatea termică, măreşte permeabilitatea magnetică; re-zistsnfa electrică creşte mult cu confinutul în siliciu, fără ca proprietăfile magnetice să sufere. Siliciul influenfează proprietăfile tehnologice astfel: favorizează formarea de retaşuri la turnare, reduce forjabilitatea 60 Nichel, în % XXVI. Diagrama sistemului fier-nichel. a) fier a; . y) fier y; 5) fier 5; /) lichid (fopifură) omogen; Cn) şi Cnt) curba punctelor de începere a formării, respectiv de terminare a formării structurii mariensifice la răcire. Domeniul y e extins. 16 I I 10 % * 0, Sa pi f I °f -7~- i t t / / A ii A J / ✓ -'nt ... 8 A / -3^ / £ w. 1 Temperatura c/e călire, în °0 XXVII. Influenfa siliciului asupra adîncimii de călire la ofeluri eutectoidice cu siliciu (pe piese cu diametrul de 30 . mm). J) ofel cu 0,05% Si; 2) ofel cu 0,17% Si; 3) ofel cu 0,43% Si; 4) ofe cu 1,23% Si; 5) ofel cu 2,53% Si. Adaus dezoxidant 122 Adaus modificator şi sudabilitatea, reduce deformabilitatea la rece, măreşte adîncimea de călire (v. fig, XXVII). Prezenta siliciului în otel împiedică formarea carburii de fier, astfel îneît uneori, la răcire, o parte din carbon se depune sub formă de grafit, care apare în structură sub formă de solzi; ofelul prezintă, în acest caz, defectul de ruptură neagră (v.) într-un anumit domeniu. Siliciul micşorează şi închide domeniul y, însă carbonul frînează această tendin-fă; astfel, la un ofel cu urme de carbon, domeniul y dispare cu totul la 1,8% Si, iar la un ofel cu 0,1 % C, domeniul y se lărgeşte, Kpînă la un confinut de 3,5% Si. Siliciul ridică punctele de transformare (cu 50° pentru 1 % Si), favorizează formarea unei structuri grosolane şi face să crească şi temperatura de recris-talizare. — Siliciul se introduce în ofel sub formă de ferosilicju. Titanul formează solufii solide, cum şi compusul interme-talic Fe3Ti şi carbura TiC. Are un caracter dezoxidant, micşorează cantitatea de incluziuni nemetalice (Ti02 trece uşor în zgură) şi finisează mult structura. Micşorează duritatea ofeluiui după călire şi, concomitent, rezistenfă de rupere; măreşte limita de curgere, rezilienfa şi alungirea. Titanul măreşte brusc forfa coercitivă, măreşte rezistenfă la coroziune, reduce tendinfa de formare a crăpăturilor în ofelurile inoxidabile. Deplasează spre dreapta punctul perl itic. Vanadiul se disolvă în ferită în orice proporţie, iar cu carbonul form ează şi carburi. Are un puternic efect dezoxidant şi de degazei-ficare. Măreşte pufin rezistenţa de rupere şi limita de curgere, însă nu micşorează tenacitatea, datorită efectului de finisare a granula-fiei structurii; duritatea se micşorează cu confinutul în vanadiu, însă creşte după călire la temperaturi înalte. îmbunătăfeşte caracteristicile mecanice la temperaturi înalte; măreşte rezistivitatea şi forfa coercitivă şi reduce coroziunea atmosferică. Vitesa critică de călire se micşorează la un confinut mic în vanadiu şi se măreşte la creşterea confinutului în vanadiu. Temperatura de revenire e înaltă, obfinîndu-se creşterea durităfii şi a re-zistenfei de rupere odată cu creşterea confinutului în vanadiu. Ofelul cu vanadiu se forjează şi se laminează uşor; temperatura de călire e mai înaltă. Vanadiul coboară punctul A\ şi la maximum 8% W, măreşte forfa coercitivă (v. fig. XXIX); micşorează mult sensibilitatea la supraîncălzire. Cu creşterea confinutului în wolfram scade confinutul în carbon al punctului XXVIII, Influenfa vanadiului asupra îngustării domeniului y. ,a ofelurile cu confinut diferit în carbon. î) cu 0,0% C; 2) cu 0,05% C; 3) cu 0,16% C; 4) cu 0,25% C; 5) cu 0,30% C; , 6) cu 0,70% C; 7) cu 1,0% C. ridică punctul A& astfel îneît domeniul y se micşorează (v. fig. XXVIII).—Vanadiul se introduce în ofel sub forma de ferovanadiu, după dezoxidarea băii metalice. Wolframul formează carburi simple şi carburi complexe şi, prin aceasta, măreşte duritatea ofeluiui, mai ales cînd se formează carbura dublă Fe3 W3 C, care măreşte şi puterea de autocălire a ofeluiui. El are aceleaşi influenfe ca şi cromul: măreşte mult greutatea specifică a ofeluiui, măreşte rezistenfă de rupere şi limita de elasticitate (cu cîte 4 kgf/rrm2 pentru fiecare procent de wolfram) şi micşorează pufin alungirea (2% pentru un spor de 1% wolfram), astfel că nu face să scadă tenacitatea ofeluiui în aceeaşi proporfie ca şi cromul', măreşte rezistivitatea pînă I' JOO '.jr * I' ; m I • 20 . 100 60 t 20 § 100 50 / * /, 3 li 0 sa m SL O ,2 u X k £ W“ V /f/f bj -JL QO SI A 7L r\ V j L a fi 3 3 n { f / 12000 10000 8000 6000 ¥000 2000 Q 12000 70000 3000 mo mo 2000 o I i Temperatura efe revenire în X 6 XXIX. Influenfa wolframului şi a mperafurii de revenire asupra unor caracteristici ale aliajelor fier-woifram (după călire la 1430°). a) aliaj Fe-W cu 21,1% W; b) aliaj Fe-W cu 27,8% W; 1) forfă coercitivă; 2) induefie remanentă; 3) duritate. perl itic S şi al punctului E (de începere a formării ledebu-ritei), din diagrama fier-carbon (v. fig. XXX). — Wolframul se introduce în ofel în stare metalică sau sub formă de ferowolfram ori de carburi de wolfram, după dezoxidarea băii topite. 1. ~ dezoxidant. Me/g. V. sub Adaus pentru procesul tehnologic. 2. ~ la cerneluri. Poligr.: Substanfă care se a-daugă unei cerneli poligrafice pentru modificarea vreuneia dintre pro-prietăjile ei fizice: adezivitatea, consistenfa, nuanfa, sicativi-tatea, etc. Pentru tipar înalt şi pentru tipar plan se înfrebuinfează ca adausuri: firnis, glicerină, grăsimi, paste, petrol, săpun, sica-tive şi tincturi. Pentru tipar adînc se înfrebuinfează lianfi şi solvenfi. Adausurile trebuie întrebuinfate cu precaufie, deoarece cele mai multe nu produc numai efectul dorit, ci influenţează şi celelalte proprietăfi ale cernelurilor, în majoritatea cazurilor în mod defavorabil. V. şi sub Cerneluri poligrafice. 3. ~ modificator. Mefg.: Adaus folosit la elaborarea fontei, pentru modificarea structurii ei. Adausurile pentru modificarea structurii se adaugă în fonta topită, supraîncălzită la minimum 1400°, în oală. După influenfa pe care o au asupra structurii grafitului, se deosebesc: adausuri modificatoare cari favorizează formarea grafitului lamelar, împiedicînd aparifia cementitei; adausuri modificatoare cari favorizează repartţfia qv'qs q3 ' ţb« ţz ţv ţf Car boţ în% XXX. Proiecfia diagramei spafiale a sistemului ternar f ier-carbon-wolfram. 1) locul punctului S (perlitic) şi 2) locul punctului E (de începere a formării ledeburifei), în funefiune de confinutul în wolfram; /) ofeluri subperlitice; II) oteluri supraperlitice; III) ofeluri ledeburitice. Adaus oxidant 123 Adaus de retragere interdendritică a grafitului foarte fin, de formă lamelară; adausuri modificatoare cari favorizează formarea grafitului nodular. Sin. Modificator. Din prima categorie de adausuri fac parte: siliciura de calciu, ferosiliciu! cu 90,75 sau cu 45% Si, carbura de siliciu, aliajele pe bază de cupru, etc. Acestea se adaugă în pro-porfie de circa 0,1 •■•0,7% în fonte cu conţinut mic în carbon şi în siliciu, şi, au ca efect: mărirea gradului de grafitizare; împiedicarea apariţiei cementitei libere; obţinerea unui grafit fin de formă lamelară; obţinerea unei structuri de bază per-litice, omogene în întreaga secfiune. Modificatori din categoria a doua sînt aluminiul, titanul şi borul, cari se adaugă în fontele pentru maleabilizare şi cari au ca efect scurtarea duratei tratamentului termic de maleabilizare. Modificatori din categoria a treia sînt magneziul şi calciul, cum şi litiul, bariul, stronţiul, etc.; ei se adaugă în fonte cu conţinut mare în carbon şi în siliciu, dar cu conţinut mic în fosfor şi în sulf, pentru a împiedica formarea cementitei şi a obţine grafitul în formaţiuni nodulare. Cel mai folosit e magneziul — care se adaugă în fontă fie în stare metalică, fie slab aliat (sub formă de elektron), fie ca prealiaj cu siliciu, nichel sau cupru — şi anume aproximativ 0,3 •••0,5% Mg pentru piesele mici şi subţiri, şi 1,0•••1,2% Mg pentru piesele mari şi groase. 1. ~ oxidant. Metg. V. sub Adaus pentru procesul tehnologic. 2. ~ pentru formarea zgurii. Metg. V. -sub Adaus pentru procesul tehnologic. 3. ~ pentru procesul tehnologic. Metg.: Adaus întrebuinţat la elaborarea aliajelor feroase sau neferoase, care se încarcă în cuptor odată cu amestecul de topire, sau se introduce în topitura metalică, în cuptor sau în oală, pentru alimentarea cu oxigen a băii topite (adaus oxidant), pentru îndepărtarea oxigenului în exces în baia topită (adaus dezoxidant) sau pentru formarea zgurii (adaus pentru formarea zgurii). Adausurile oxidante sînt folosite în special la elaborarea oţelului, pentru oxidarea elementelor însoţitoare (C, Si, P). Adausurile folosite cel mai mult sînt minereurile de fier, arsura, minereurile de mangan şi aglomeratele din aceste materiale, cari se introduc în cuptor în încărcătură sau după perioada de topire.— Minereul de fier trebuie să conţină minimum 52% Fe, de preferat sub formă de hematit; magnetitul are putere de oxi-dare mai mică, iar limoniiul conţine apă de constituţie, care e un balastşi prezintă pericol de explozie în cuptor. — Arsura e prea uşoară şi se disolvă în zgură, avînd deci un efect oxidant slab. în lipsa hematitului se foloseşte aglomerat de minereu de fier, arsură şi aşchii, cum şi de zgură sudată. — Minereurile de mangan trebuie să conţină minimum 32% Mn, sub formă de oxid de mangan (piroluzit) sau, uneori, de carbonat de mangan. — Uneori se folosesc aglomerate sub formă de brichete, confecţionate din minereu praf, arsură şi 4% var (liant), cari conţin însă puţin oxigen. — în unele metode moderne de elaborare, se suflă oxigen pur deasupra băii metalice din cuptor (în convertisoare Bessemer sau Thomas şi, uneori, chiar în cuptoare Martin). Adausurile dezoxidante sînt folosite la elaborarea oţelului şi a unor aliaje neferoase, şi diferă după aliajul elaborat şi după procedeul de dezoxidare aplicat. La elaborarea oţelului cu aplicarea procedeului de dezoxidare prin precipitare se introduc în oţel mangan, siliciu, titan sau vanadiu sub formă de aliaje, calciu sub formă de combinaţie chimică, ori aluminiu în stare metalică. Aliajele folosite curent sînt: feromangan cu minimum 70% Mn, care se introduce în cuptor înainte de descărcare; ferosiIiciu cu 45—90% Si, care se introduce în cuptor, în oală sau pe jgheab; fontă-oglindă cu 10—25% Mn, folosită la predezoxidare;silicomangan, cu 9—17% Si şi 50 — 65% Mn, folosit atît la predezoxidare, cît şi. la dezoxi- dare; ferotitan cu minimum 18% Ti; ferovanadiu cu minimum 35% V. Calciul se adăugă sub formă de siliciură de calciu, cu 60 — 65% Si şi 33 •••35% Ca, care se introduce pe jgheab. Aluminiul se adaugă în stare metalică, în oala de turnare sau în lingotiere. La elaborarea otelului cu aplicarea procedeului de dezoxidare prin difuziune, adausurile dezoxidante curente sînt: cocsul măcinat sau carbidul (C2Ca), folosite în special la cuptorul Siemens-Martin, adăugîndu-se pe zgură; amestecuri dezoxidante, cari formează zgură dezoxidantă, şi cari se compun din 5 •••6 părţi de var ars, 1—4 părţi de fluorin şi o parte cocs (zgura albă, folosită la oţelurile moi), sau din 5 — 6 părţi de var ars, 1,5 — 2 părţi de fluorin şi 2 părţi de cocs (zgura carbidică, folosită la oţelurile tari), şi cari se adaugă deasupra băii de oţel, după îndepărtarea zgurii de topire; zguri sintetice, cari pot conţine 40-60% Si02, 15% Al203, 5-15% CaO, 4% Mn, 10-25% Na20 sau K20, şi cari se adaugă prin turnarea oţelului în oala de turnare care conţine zgură sintetică. — în general, adausurile dezoxidante (şi anume: manganul, cocsul, carbidul, zgura carbidică, zgurile sintetice) au şi acţiune de desulfurare. La elaborarea bronzurilor sau a alamelor, cari se oxidează în atmosf2ra cuptorului, se folosesc ca adaiîsuri dezoxidante: siliciu, sub forma Si-Cu; fosfor, sub forma P-Cu sau P-Sn; cadmiu, magneziu, plumb, cărbune de lemn, lemn verde, etc. La bronzuri, cel mai folosit adaus dezoxidant e cuprul fosforos, iar la alame, însuşi zincul din compoziţia alamsi e principalul element dezoxidant. La elaborarea aliajelor uşoare se folosesc adausuri de protecţie contra oxidării (amestec de NaCI cu CaCl2 sau săruri de fluor), cari izolează baia de atmosfera cuptorului. Adausurile pentru formarea zgurii se folosesc la elaborarea oţelului, a fontei de turnătorie, şi, numai rareori, la elaborarea aliajelor neferoase, cînd au doar rolul de protecţie la oxidare. Sin. Fondant. La elaborarea oţelului se folosesc: calcar cu minimim 50% CaO, maximum 0,10% S, maximum 1% (Fe2C>3-f- Al203), maximum 3•••4% Si02 şi maximum 2% MgO, care se descompune în oxid de calciu şi bioxid de carbon (CaO trece în zgură, unde e necesar pentru legarea oxizilor acizi şi amfoteri cari au rezultat din oxidarea elementelor însoţitoare, şi cari au fost aduşi în încărcătură sau au curs de pe boltă ori de pe pereţi; bioxidul de carbon se degajă, producînd agitarea băii lichide); var ars, uscat, care are acelaşi efect ca şi CaO din calcar; fluorin cu minimum 75% CaF2 (maximum 1% din greutatea încărcăturii), care se adaugă pentru fluidificarea zgurii; bauxit, care înlocuieşte fluorinul. La elaborarea fontei se foloseşte ca fondant calcar cu minimum 50% CaO (25 — 40% din greutatea cocsului), pentru legarea oxizilor acizi, şi fluorin, pentru fluidificarea zgurii. Calcarul e înlocuit uneori cu dolomit cu 28—30% CaO şi 19—22% MgO sau cu zgură Martin cu 35•••40% CaO, 10••• 14% MnO şi maximum 30% Si02. 4. Adaus, pl. adausuri. 3. Tehn.: Surplus de material care se dă unui obiect, impus de procesul său tehnologic, şi care urmează să fie înlăturat prin unele operaţii, sau să rămînă ca atare pe obiectul prelucrat. — Sin. Surplus. 5. ~ de contracjîune. Metg. V. Adaus de retragere. V. şi sub Retragere. c. ~ de retragere. Metg.i Adaus la valorile intenţionate ale dimensiunilor obiectelor turnate, care se prevede la modelul de turnătorie pentru compensarea retragerii lui de turnare (v. sub Retragere). El se indică prin cîtul dintre dimensiunile lui şi dimensiunile obiectului, sau în procente din aceste dimensiuni. Adausul de retragere se determină după coeficientul de retragere linear al metalului turnat, care se consideră că are aceeaşi valoare după toate direcţiile. Depinde de compoziţia chimică a metalului şi variază în raport invers cu mărimea Adaus tehnologic 124 Adăpătoare obiectelor turnate. El are, de exemplu, următoarele valori: la fonta cenuşie, 0,4--1,2%; la fonta albă, 1,5•••2%; la otelul carbon, 1,4 — -2,2%; la oţelul austenitic, 2,5 — 2,8%; la aliajele de cupru, 0,8*** 1,6%; la aliajele de aluminiu şi la aliajele de magneziu, 0,3—1,2%; la cupru, 1,42%; la aluminiu, 1,7 — 1,8%; la plumb, 1,09%; la staniu turnat în amestec de formare, 0,225%; la staniu turnat în cochile metalice, 0,695%; la zinc, 1,60%. La trasarea desenelor pentru executarea modelelor se foloseşte metrul de turnătorie (v.), gradat, fie pentru retragere simplă (pentru piesele turnate după model de lemn), fie pentru retragere dublă (pentru piesele turnate după model metalic, pre-văzîndu-se adaus pentru retragerea ia turnarea modelului şi adaus pentru retragerea metalului, la turnarea obiectului). — La pregătirea turnării în serie a pieselor complicate, în vederea calculului adausurilor de retragere reale, se fac turnări cu model de probă, pentru măsurarea dimensiunilor realizate. Sin. (impropriu) Adaus de contracfiune. i. tehnologic, Metg.: Surplus de material fată de cel corespunzător desenului obiectului prelucrat, pe fefele obiectelor turnate, brute — impus de procesul tehnologic de turnare sau de operaţiile de prelucrare ulterioare, necesare. După turnare,-adausul tehnologic poate fi înlăturat prin alte operaţii (de ex. de aşchiere), sau, în unele cazuri, rămîne ca atare pe obiectul prelucrat. Adausurile tehnologice cari nu sînt înlăturate prin prelucrare măresc greutatea obiectelor. Adausuri tehnologice sînt, de exemplu: adausurile de prelucrare (v.)f adausurile cari produc înclinările, conicităţile şi teşiturile necesare pentru a uşura scoaterea modelului din formă Adausul de prelucrare se numeşte adaus total, cînd e necesar pentru executarea tuturor fazelor tehnologice, de la semifabricatul brut pînă la piesa finită, — respectiv adaus intermediar, cînd e necesar pentru executarea unei singure faze tehnologice. Adausul de prelucrare intermediar, corespunzător unei faze tehnologice, se obţine ţinînd seamă de valoarea toleranţei dimensiunii de realizat în acea fază, la care se adaugă înălţimea medie a asperităţilor microscopice şi adîncimea stratului superficial necorespunzător, rezultate din faza tehnologică precedentă (cari depind de proprietăţile materialului prelucrat, cum şi de metodele şi condiţiile de obţinere sau de prelucrare a semifabricatului). De asemenea, se ţine seamă de următoarele elemente: abaterile spaţiale (abateri de la coaxialitate sau de la perpendicularitate, curbări, deplasări, etc.) provocate de defor-maţiile produse de tensiunile proprii din solidificare, din tratamente termice, etc.; erorile spaţiale la executarea formelor de turnătorie, respectiv a matriţelor de forjat; erorile în poziţia relativă a elementelor de lucru ale maşinii de prelucrare.— Pentru a obţine adausul de prelucrare total, se determină succesiv adausurile intermediare corespunzătoare diferitelor faze — înce-pînd de la dimensiunea limită conform desenului — şi se însumează. 2. Adaus, suprafafare prin Sin. Acoperire (v. Acoperire 3. V. şi Suprafaţare). 3. Adăpătoare, pl. adăpători. 1. Zoof.: Locul în care se adapă vitele. 4. Adăpătoare, pl. adăpători. 2. Zoof.: Instalaţie de lemn, de ciment sau metalică, folosită penlru adăpatul vitelor. Se construiesc, fie adăpători colective în formă de jgheab, lîngă fîntîni, cu capacitatea de circa 100 l, înclinat cu 5 — 10° şi avînd un orificiu pentru scurgerea apei stătute sau murdare, Adausuri fehnologice. a) piesă cu îngroşări; b) piesă cu nervuri de contracfiune; c) pîesă cu con-citate; 1) piesa turnată; 2)maselofă; 3) îngroşare pentru dirijarea solidificări; 4) nervură de contracfiune; 5) conicîtate pentru uşurarea extragerii modelului; 6) adaus de prelucrare, (v. sub Model), maselotele şi îngroşările pentru dirijarea soli-dificării, nervurile de contracfiune (retragere), etc. (v. fig). Adaus de prelucrare: Surplus de material, care se dă unui obiect pe toate feţele cari urmează să mai fie prelucrate, şi care se îndepărtează apoi prin prelucrare. Adausurile de prelucrare prea mari pot provoca: înrăutăţirea caracteristicilor mecanice ale obiectului prelucrat (prin îndepărtarea straturilor superficiale de metal, mai rezistente la uzură); mărirea manoperei necesare în procesul de lucru; mărirea consumului de metal, de energie electrică şi de unelte, deci a costului de producţie. Adausurile de prelucrare prea mici nu asigură posibilitatea de a îndepărta straturile superficiale cu defecte (de ex. decarburate, la piese turnate) şi nici posibilitatea de a obţine calitatea necesară a suprafeţelor prelucrate; ele pot provoca mărirea procentului de rebuturi şi deci mărirea costului de producţie. După felul prelucrării, se deosebesc: adaus pentru prelucrarea prin deformare plastică, la debitarea de materiale cari urmează să fie forjate, matriţate,. presate, etc.; adaus pentru prelucrare prin aşchiere, de exemplu la turnarea ori la forjarea de piese sau la debitarea de materiale cari urmează să fie prelucrate prin aşchiere. — La obiecte, adausurile de prelucrare pot fi simetrice (la prelucrarea feţelor de rotaţie, exterioare sau interioare şi, uneori, a feţelor plane opuse) sau asimetrice (la prelucrarea feţelor plane, opuse, cînd adausurile au valori diferite). fie adăpători automate individuale (pentru fiecare stand), în interiorul grajdului, în formă de cupă cu capacitatea de 4—5 I, racordate la conducta de alimentare cu apă. După modul de alimentare, adăpătorile automate se împart în adăpători cu alimentare continuă şi adăpători cu alimentare discontinuă, Adăpost 125 Adăpost subteran Adăpătoarea cu alimentare continuă e o instalafie constituită dintr-un număr de cupe (cîte una la fiecare stand) acoperite, de obicei, cu un capac oscilant, montate în paralel la aceeaşi înălfime şi racordate la conducta de alimentare cu apă a grajdului; alimentarea se face de la un rezervor de apă instalat astfel, îneît nivelul apei să corespundă nivelului din cupe. Instalafia funefionează după principiul vaselor comunicante, nivelul apei rămînînd constant în timpul adăpatului; umplerea rezervorului de la refeaua de apă curentă se face prin intermediul unui robinet cu plutitor aefionat de nivelul apei din rezervor. La unele adăpători, pentru a evita transmiterea bolilor de la un animal la altul, cupa e prevăzută la partea inferioară cu un refinător, care însă nu e eficient. Adăpătoarea cu alimentare discontinuă e o instalafie folosită pentru adăparea vitelor, după necesitatea fiecărui animal. Se compune dintr-o cupă de adăpare fixată de corpul unui robinet cu supapă pentru racordarea la conducta de alimentare a grajdului (v. fig.). Supapa e comandată de o pîrghie al cărei capăt inferior, dispus în interiorul cupei, e lăfit şi perforat. în fundul cupei se găseşte în permanenfă o cantitate de apă; animalul, căutînd să ajungă la ea, împinge cu botul pîrghia, care aefionează asupra supapei şi permite astfel alimentarea cu apă a cupei. închiderea robinetului e comandată de un resort, la ridicarea botului de pe pîrghie. Se construiesc adăpători simple (cu o singură cupă) pentru standuri individuale, şi adăpători duble (cu două cupe) pentru două standuri vecine. 1. Adăpost, pL adăposturi. 1. Arh.; Loc de refugiu şi de protecfie contra intemperiilor sau a pericolelor, pentru oameni sau animale. 2. ~ de tunel. Cs.: Nişă mare amenajată în peretele unei galerii de tunel pentru adăpostirea lucrătorilor şi a materialelor în timpul trecerii trenurilor. V. sub Tunel. 3. ~ pentru animale. Zoot.: Construcfie de cărămidă, de piatră, de blocuri de beton, de prefabricate, de lemn sau, uneori, de chirpici, folosită pentru adăpostirea animalelor contra intemperiilor. Adăposturile pentru animale se amplasează pe terenuri uscate (cu stratul de deasupra permeabil), pufin ridicate, orizontale sau uşor înclinate, în apropierea păşunilor şi a surselor de apă cu debit suficient şi continuu. Orientarea lor trebuie făcută astfel, îneît direcfia vînturilor şi a curenfilor dominanfi de aer să fie paralelă cu planul diagonal vertical al adăpostului, iar fafada acestuia să fie însăorit în cea mai mare parte a zilei. Adăposturile trebuie să asigure animalelor condifii optime de trai în. ce priveşte temperatura, iluminarea, volumul şi ventilafia naturală şi artificială a interiorului. Temperatura interioară a adăposturilor trebuie să fie constantă şi adecvată fiecărei specii de animale. Iluminarea trebuie să fie suficientă şi uniformă, iluminarea naturală fiind asigurată prin ferestre aşezate la partea superioară a perefi lor. între suprafafa ferestrelor şi suprafafa pardoselii trebuie să existe un anumit raport. în general, animalele cu productivitate mai mare, reproducătorii, cum şi animalele tinere, au nevoie de o suprafafă şi de un volum mai mare de adăpost. Pe lîngă fiecare adăpost trebuie să existe următoarele anexe: un padoc, o cameră de - furajare, cu toate instalafiile necesare; o cameră pentru păstrarea şi prelucrarea laptelui; turnuri sau basine penfru însilozarea nutrefurilor; gropi de purină şi platformă de băligar, cari trebuie aşezate la o. distanfă de 100--200 m de adăposturile animalelor şi la o distanfă de 300•■•400 m de locuinfele oamenilor; un izolator pentru animalele suspecte de boală, care trebuie aşezat la circa 300 m de adăpost. 4. ~ subteran. Mine: Lucrare minieră subterană în formă de cameră, izolată, asigurată cu aer propriu pentru respirafie, în care se adăpostesc muncitorii surprinşi de o explozie de gaz metan, de praf de cărbune sau de erupfii de gaze. Adăposturile sînt apropiate, pentru a putea fi parcurse cu ajutorul aparatelor de autosalvare. în adăpost se găseşte o rezervă de aparate de salvare, de lămpi şi de alte mijloace necesare. în funefiune de utilaj, se deosebesc trei tipuri de adăposturi subterane: Adăposturi improvizate (v. fig. I), create în □ J T J i. I. Adăpost subferan improvizat, î) uşa înfundată; 2) uşă; 3) baraj. timpul sau îndată ce s-a produs avaria, de muncitorii cari au simjit semnele accidentului şi trebuie să se protejeze contra gazelor. — Adăposturi de tip uşor (v. fig. II), constituite II. Adăpost subferan de tip uşor penfru 15---50 de oameni. 1) aparat regenerator pe raft; 2) baloane cu oxigen; 3) aparat de reanimare; 4) tobă cu rezervă de adsorbant chimic; 5) conductă penfru alimentarea cu aer comprimat; 6) extinctor; 7) telefon; 8) ceas; 9) masă; 10) scaune; 11) pat; 12) bănci; 13) butoi penfru apă; 14) găleată; 15) uşi metalice ermetice; 16) uşă de lemn; 17) conductă cu diametrul de 100 mm, cu supapă care se deschide în exterior. din galerii cari nu sînt folosite pentru transport şi cari sînt utilate special penfru izolarea de gaze a muncitorilor unui sector. Se deosebesc de adăposturile improvizate prin faptul că sînt alimentate cu aer proaspăt, cu ajutorul unor instalaţii speciale. — Adăposturi centrale (v. fig. III), speciale, III. Adăpost subferan central pentru 100 de oameni. 1) instalafie de regenerare; 2) depozit cu rafturi; 3) closet; 4) aparate de reanimare; 5) brancarde; 6) farmacie mică; 7) extinctor; 8) şi ?) mese; 10) vase cu apă; 11) raffuri pentru dormit; 12) paturi pentru bolnavi şi răni fi; 13) bănci. construite pentru o capacitate mare de adăpostire, echipate cu un utilaj important şi constituind principalul punct de salvare pentru oamenii dintr-o mină, dintr-un sector, etc., cari nu au avut posibilitatea de a fi) evacuafi rapid pe căile cele mai scurte. Adăpost 126 Adăpostire IV. Schemă tip a unei instalaţii de alimentare cu aer, prin regenerare. 1) balon cu oxigen; 2) robinetul de închidere a colectorului; 3) suport; 4) reductor; 5) injector; 6) cartuş regenerator. Adăposturile trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie amplasate, pe cît posibil, în apropierea locurilor de aglomerare a oamenilor în mină; să fie calculate pentru adă-postirea celui mai mare număr de oameni cari se pot găsi în zona respectivă; să izoleze în mod sigur pe cei cari se salvează; în adăpost să fie pregătite apă, hrană, medicamente, etc., cum şi mijloace de alimentare cu aer pentru respiraţie pe un timp mai lung; presiunea aerului din adăpost, în timpul utilizării, să fie totdeauna pozitivă; să fie prevăzute măsuri pentru salvarea oamenilor, în cazul unei avarii a adăpostului propriu-zis sau a utilajului lui. La amenajarea adăposturilor trebuie să se ţină seamă de timpul- staţionării în adăpost (în medie 12*“ 15 ore) şi de procedeul de alimentare cu aer, cel mai potrivit şi mai ieftin procedeu fiind regenerarea cu folosirea aerului comprimat (v. fig. IV). 1. Adăpost. 2. Arh.: Construcţie, în general izolată (în munţi, în zone puţin populate), pentru protecţia oamenilor sau a animalelor. 2. Adăpost. 3. Arh., Cs.: Construcţie specială, loc amenajat special sau loc adăpostit, pentru apărarea populaţiei contra atacurilor aeriene, executată în general masiv, din beton sau din zidărie, în general subterană, echipată cu instalaţiile necesare pantru o şedere îndelungată a unui număr mare de oameni. Sin. Adăpost de apărare pasivă, Adăpost antiaerian. s. ~ antiafomic. Cs..* Lucrare de fortificaţie militară, sau construcţie civilă, servind la protecţia oamenilor contra exploziilor nucleare şi a substanţelor radioactive de luptă, şi anume contra undei de şoc, a emisiunii de lumină, a radiaţiei penetrante şi a infecţiunii radioactive. Pentru a rezista acţiunii undei de şoc, adăpostul se execută masiv, cu tavan şi cu pereţi groşi, cu uşi rezistente şi cu toate comunicaţiile cu exteriorul (conducte de ventilaţie, coş de fum, canal de scurgere, etc.) echipate cu dispozitive antişoc. Acţiunea radiaţiei luminoase e evitată mai uşor dacă se iau măsuri pentru protecţia contra incendiului a părţilor lemnoase sau inflamabile din exteriorul adăpostului (galeria de acces, uşile, etc.). Protecţia contra radiaţiei penetrante se realizează prin acoperirea adăpostului cu un strat de materişl dens (fier, baton, etc.), a cărui grosime depinde de natura materialului (cu cît materialul e mai dens, cu atîf coeficientul de reducere a radiaţiei e mai mare la grosime de strat dată). Pentru oprirea neutronilor sînt mai active materialele confecţionate din substanţe cu greutate atomică ,mică (apă, parafină, etc.). Pentru oprirea infecţiunii radioactive cu produse de fisiune sau cu substanţe radioactive de luptă se utilizează aceleaşi procedee şi materiale ca şi cele folosite la adăposturile antichimice. De obicei, adăposturile se amenajează şi se folosesc atît pentru protecţia antiatomică, cît şi pentru cea antichimică. 4. ~ anfichîmic. Cs.: Lucrare de fortificaţie militară, sau construcţie civilă, servind la protecţia oamenilor contra acţiu- nii dăunătoare a substanţelor chimice de luptă. După destinaţie, adăposturile antichimice militare pot fi pentru personal, sanitare, şi de conmndament. Adăposturile antichimice civile pot fi sanitare, pentru uzul publicului, sau pentru uzul serviciilor ori al comandamentelor cari îşi continuă activitatea şi în timpul atacurilor chimice. Adăposturile antichimice sînt etanşe faţă de substanţele chimice de luptă. Etanşarea se obţine prin construirea adecvată a pereţilor şi a tavanului, cim şi a intrărilor cari, în acest scop, sjnt echipate cu antecamere. Factorul care determină volumul, utilarea şi folosirea adăposturilor antichimice, e cantitatea de aer necesar oamenilor din adăpost; acest factor se calculează ţinînd seamă, fie de consumul de oxigen sau de eliminarea de bioxid de carbon de către cei adăpostiţi în timpul unui atac, fie de umiditatea maximă sau de temperatura maximă pe care poate să o atingă aerul din adăpost în timpul folosirii acestuia. De obicei, volumul de aer necesar se calculează pe baza consumului de oxigen sau a eliminării de bioxid de carbon. în primul caz se determină un volum minim de aer necesar pentru ca, prin consumul de oxigen datorit respiraţiei oamenilor, volumul de oxigen din aer să nu fie mai mic de-cît 18% din volumul de aer. în al doilea caz, se determină un volum minim de aer, astfel încît volumul de bioxid de carbon eliminat prin respiraţie să nu fie mai mare decît 2% din volumul de aer din adăpost. Volumul de aer necesar e asigurat, fie prin volumul de aer închis în adăpost (la adăposturile cu volum de aer fix), fie prin ventilaţie (la adăposturile cu ventilaţie). Ventilaţia poate fi în circuit închis, în circuit deschis, sau mixtă. La ventilaţia în circuit închis, aerul din adăpost circulă numai prin instalaţia de ventilare, în care bioxidul de carbon e reţinut, iar cantitatea de oxigen e mărită prin adăugare de oxigen proaspăt. Adausul de oxigen poate proveni, fie din butelii de oţel, în cari oxigenul e comprimat Ia circa 150 at, fie prin reacţia dintre paroxizii sau superoxizii alcalini şi bioxidul de carbon, ori prin încălzirea unor brichete confecţionate dintr-o substanţă care dezvoltă oxigen. La ventilaţia în circuit deschis, aerul necesar e adus din exterior şi e filtrat în prealabil, pentru a îndepărta substanţele chimice de luptă. La ventilaţia mixtă se folosesc ambele tipuri de ventilaţie: la început se pune în funcţiune instalaţia în circuit închis, iar dacă atacul chimic se prelungeşte, se pune în funcţiune instalaţia în circuit deschis; cînd în aerul pompat în adăpost apare o substanţă chimică de luptă care nu e reţinută de instalaţie, se repune în funcţiune ventilaţia în circuit închis. Adăposturile antichimice sînt executate pentru a rezista şi la acţiunea exploziilor. De obicei, un adăpost antichimic pentru populaţia civilă se compune din următoarele încăperi: galeria sau coridorul de acces; două antecamere la intrarea principală; camera sau camerele principale, în cari stă populaţia civilă în timpul atacului chimic; camera de duşuri, pentru spălarea obiectelor şi a persoanelor infectate; camera pentru controlul medical; camera de comandă; closetul; camera pentru instalaţia de ventilaţie; antecamera de la ieşirea de siguranţă; puţul ieşirii de siguranţă. 5. Adăpost. 4. Si/v. V. Adăpostire. e. Adăpost, basin de V. Basin de adăpost. 7. Adăpostire. Silv.: Protecţia contra gerului, contra vîntului, insolaţiei, precipitaţiilor (spălarea şi bătătorirea solului, etc.), vegetaţiei erbacee, insectelor dăunătoare, etc., a unui arboret tînăr (seminţiş) sau a unui arboret care se naşte — realizată, în general, de un arboret matur. Adăpostirea poate fi: adăpostire sub acoperiş, cînd provine de la un arboret acoperitor, sau adăpostire laterală, cînd provine de la un arboret din imediata vecinătate. Adăpostirea poate proveni de la un arboret natural sau de la asociaţii vegetale artificiale, create prin semănare sau prin plantare. Adenază 127 Aderentă Arboretele îmbătrînite, în curs de rărire prin tăiere sau prin căderea arborilor putrezi, constituie o adăpostire naturală pentru arboretele noi, cari se nasc din însămîntări naturale, şi anume o adăpostire complexă: adăpostire sub acoperiş de diferite gra-dafii şî adăpostire laterală (din partea arborilor înconjurători) pentru seminfişurile din golurile (ochiurile) create. Pentru puietii de specii delicate (de ex. puietii de brad, de molid, fag), cari urmează să compună arboretul viitor, adăpostirea se realizează prin împădurire provizorie prealabilă, cu specii rezistente fată de factorii climatici dăunători (de ex. cu mesteacăn, anin, salcie căprească). Tăierile succesive în ochiuri (tăieri progresive), în margine de masiv, cum şi ordinea de succesiune — în raport cu punctele cardinale şi cu direcfia vîntului dominant — a tăierilor rase înguste, sînt determinate şi de considerente de adăpostire laterală pentru arboretele cari se nasc, din partea arboretelor în rînd de tăiere. Tăierile rase, pe suprafeţe mari, nu dau adăpostire şi sînt justificate numai cînd arboretul nou nu reclamă adăpostire. Pentru adăpostirea reclamată de arboretele mature contra influentelor dăunătoare datorite mediulu/ înconjurător, cum sînt influenta vînturilor (spulberarea litierei sau a zăpezii, uscarea solului, etc.), pătrunderea insectelor dăunătoare, etc., se înfiinţează — de-a lungul marginilor exterioare şi a marginilor inferioare (determinate de drumuri, poieni, goluri) ale arboretelor — brîie, mantale sau benzi dese de vegetafie arborescentă şi arbustivă. Sin Adăpost. 1. Adenază. Chim. biol.: Enzimă din clasa amidazelor, care catalizează reacţia de desaminare a adeninei cu formare de hipoxantină. E o purindesamidază care se găs^ o în ficatul mamiferelor, activitatea ei asupra acizilor nucleici avînd loc înaintea reaefiei de hidroliză care conduce la formarea acidului uric. 2. Adenilic, acid Chim. biol.: N = C—NH2 I I HC C—N II II • N—c—N (9) CH OH OH (1) I (2) I (3) c—c—c—c H H H H (4) (5) OH -CH2—O—P^O OH Nucleotid liber a cărui moleculă e constituită dintr-o bază purinică — adenina —, un rest glucidic — riboza —, şi acid fosforic. Se cunosc doi isomeri, cari diferă prin poziţia pe care o ocupă restuL de acid fosforic în moleculă: acidul adenilic din muşchi, sau acidul adenozin-5-fosforic (formula de mai sus) şi acidul adenozin-3-fosforic prezent în drojdia de bere. Acidul adenilic, sau adenozin-monofosforic (AMF), poate cupla încă o moleculă de acid ortofosforic, trecînd în adenozin-difosforic (ADF), sau o moleculă de acid pirofosforic, formînd acidul adenozin-trifosforic (ATF): (5) II II “CH2— P—0~ P—OH I I OH OH (ADF) (5) -CH2- O O O II II II P—o 1 ~P—O i ~p—( 1 OH OH OH (ATF) \ II II ^ N—C—N CH De asemenea, ADF şi ATF sînt componenţi activi ai unor enzime şi intervin în metabolismul anaerob al glucidelor, în procesele de fosforilare şi defosforilare. 3. Adenină. Chim. biol.: 6-amin-opurină N = C—NH2 prezentă în plante (în frunzele de ceai şi de I I trifoi) şi în organismele vii. E o bază nucleică ^C C NH importantă, care intră în constituţia acizilor j| nucleici (v. Adenilic, acid ~ ). 4. Adenozin-desaminază. Chim. biol.: Enzimă din clasa amidazelor; transformă adenozina în hipoxantină. Desaminaza acidului adenilic descompune, în muşchi, acidul adenilic în acid inozinic. (V. Hipoxantină, Inozinic, acid ~). 5. ~-difosforic, acid V. sub Adenilic, acid o. ~-monofosforic, acid V. sub Adenilic, acid 7. ~-pirofosfatază. Chim. biol.: Enzimă care catalizează scindarea hidrolifică a acidului adenozin-trifosforic, cu formare de acid adenozin-difosforic şi de acid fosforic, şi cu eliberare de energie. Enzimă e identică cu miozină musculară. (V. şi Miozină). 8. ~-frifosforicr acid V. sub Adenilic, acid 9. Adenozină. Chim. biol.: Nucleozid constituit din adenină şi d-riboză. Se obfine prin hidroliza polinucleofidelor sau a acidului adenilic. Se găseşte sub formă liberă în organismul animal, în special în materia cenuşie a creierului. Adenozina poate fi considerată drept „hormon tisular", care intervine în procesul de reglare a tensiunii arteriale. (V. Adenină, Adenilic, acid Nucleici, acizi ~). 10. Adeps lanae: Sin. Lanolină (v.). 11. Aderen)ă. 1. Transp.: Frecarea de repaus, tangenţială la suprafafa de contact dintre roata propulsoare a unui vehicul motor (de ex. locomotivă, automotor, tramvai, automobil, etc.) şi calea de rulare, avînd direcfia şi sensul vitesei de înaintare a vehiculului, cînd roata se rostogoleşte fără alunecare. Valoarea aderentei e egală cu produsul dintre greutatea Gr pe care roata o transmite căii (greutatea pe roată plus greutatea proprie a ei) şi un coeficient \i (numit coeficient de aderenfă), adică : T7 = iiG,,. Aderenja reprezintă reaefiunea orizontală a căii fafă de rofile motoare, cînd vitesa relativă dintre punctele instantanee de contact ale acestora e nulă, şi determină condifiile de rulare a vehiculului. — Penfru a realiza rostogolirea roţilor fără alunecare, e necesar să fie îndeplinită condifia; /. Vifesele cari intervin în rularea rofii pe cale. Vq) vitesa de înaintare a centrului (C) al roţii; coR (vitesa lineară corespunzătoare vitesei unghiulare co a roţii; V^) vifesa de alunecare a punctului A, Aceşti trei acizi pot trece unul în altul prîn cedare sau fixare de acid fosforic, îndeplinind astfel rolul de transportor de acid fosforic în reacfiile biochimice din fesuturile vii. Legăturile între resturile de acid fosforic (notate cu ~ ) prin desfacere hidrolifică eliberează o cantitate mare de energie (circa 11000 cal/g mol fosfat). Acidul adenozintrifosforic reprezintă astfel un „rezervor energetic" important, eliberînd energie în fenomenul de confracfiune musculară. între forfa de traefiune Fp la periferia rofilor motoare şi aderenta Fa. în acest caz, vitesa de înaintare Va a punctului de contact A dintre roată şi cale e egală cu vitesa lui de rotafie coR) deci yA = V,-mR = 0, adică vitesa relativă VA fafă de calea de rulare a punctului de contact e nulă (v. fig. I şi II), punctul A fiind centrul instantaneu de rotafie al rofii. — Dacă forfa de traefiune Fp depăşeşte valoarea aderenfei, Fp Fa' cele două vitese în punctul de contact A nu sînt egale şi apare alunecarea rofilor pe cale, condiţionată de frecarea de alunecare dintre cele două suprafefe de rulare în contact. După cum vitesa de înaintare a punctului de contact e mai mare sau mai mică decît vitesa lui de rotafie, rularea rofii pedale va Aderenţă 128 Aderenţă fi cu mers-sanie (regim de frînare cu blocarea roţilor), respectiv cu patinare. în acest caz, centru! instantaneu de rotaţie al FD>Fa II. Rularea rofii pe cale în funcţiune de ajerenfă. a) rostogolire pură V = ooR; b) rulare cu patinare de alunecare (mers-sanie); c) rulare cu patinare de rostogolire; A) punctul de contact dintre periferia rotii şi cale; C) centrul rotii; C') centrul rofii după intervalul de timp d/; Fa) aderenta; Fp) forfa de propulsie exercitată la periferia rofii motoare (respectiv cuplate); O) centrul instantaneu de rotafie; V) vitesa de înaintare a centrului rofii, adică a vehiculului; Vdf) drumul parcurs de centrul rofii; coRd/) drumul parcurs în mişcarea de rotafie de punctul periferic A, al rofii. roţii nu se mai găseşte în punctul A, ci se deplasează pe ver- ticala AC. Aderenţa totală a unui vehicul cu n roţi motoare, respectiv a unei locomotive cu n roţi cuplate, se exprimă prin relaţia în care Ga~nGr(\) e greutatea aderentă. Mărirea aderenţei e posibilă prin: mărirea coeficientului de aderenţă ^i, care la vehicule feroviare se obţine prin nisipare, iar la vehicule rutiere se obţine prin îmbunătăţirea bandajului (de ex. la anvelope, profilînd banda de rulare), armarea cu lanţuri a roţii (de ex. pentru zăpadă) sau folosirea şenilelor; mărirea numărului n de roţi motoare sau cuplare; mărirea greutăţii Gr, repartizînd cea mai mare parte din greutatea vehiculului pe roţile motoare sau cuplare. în fracţiunea feroviară, întregul efect util al locomotivei e bazat pe realizarea în condiţii bune a aderenţei între roţi şi şine, ceea ce determină valoarea maximă posibilă a forţei de tracţiune utilizabile. Pentru a putea utilizata maximum forţa de tracţiune produsă în motorul locomotivei, trebuie ca alura caracteristicii de tracţiune = să fie cît mai apropiată de curba de variaţie a limitei de aderenţă în funcţiune de valoarea vite-sei de mers. La autovehicule, aderenţa poate influenţa: efectul util de tracţiune şi acceleraţia de demarare, dacă roţile încep să patineze cînd forţa de tracţiune la jantă e sub valoarea corespunzătoare întregii puteri a motorului; comportarea pe cale a vehiculului, dacă acesta derapează în viraj, cînd rezultanta rezistenţei la mers şi a forţei centrifuge (v. fig. I/I) e mult sub valoarea corespunzătoare puterii maxime a motorului, respectiv a vitesei maxime de rulare; frînarea, dacă roţile merg sanie cînd forfa de frînare e sub valoarea corespunzătoare blocării lor. şi începe alunecarea roţii. Limita de aderenţă e cea mai mare aderenţă posibilă între roata de propulsie şi cale, care nu poate •fi depăşită de forţa de tracţiune la periferia roţii, fără să se producă alunecarea acesteia. La limita de aderenţă, rularea roţilor e determinată de frecarea de alunecare. Aderenţa critică e valoarea aderenţei la care roata începe să alunece cu intermitenţă, cînd forfa de tracţiune la periferia roţii depăşeşte valoarea aderenţei. Coeficientul de aderenţă e raportul dintre aderenţă (în kgf) şi greutatea totală (în t) pe care roata o transmite căii, şi e diferit la fiecare tip de vehicul. Acest coeficient se numeşte, în special la transporfuLferoviar, şi coeficient de aderenţă fizic. La vehicule feroviare, coeficientul de aderenţă fizic depinde de mulţi factori, după felul vehiculului motor, şi în principal de starea actuală a suprafeţelor de rulare (determinată de condiţiile atmosferice şi de gradul de curăţenie al şinelor) şi de vitesa de mers. — Coeficientul de aderenţă poate fi: \i «1/3 pentru şine şi bandaje de roţi, curate, în stare foarte uscată pe timp călduros sau după o ploaie abundentă; tu« 1 /10 pentru bandaje sau şenile umede, murdare, cu depuneri de gheaţă, cu picături de ulei, cu frunze căzute pe şine. Valoarea minimă a coeficientului de aderenţă, independent de depunerile de substanţe modificatoare ale condiţiilor de aderenţă, apare în nopţi senine şi reci (cînd se depune pe suprafeţele de rulare o rouă fină), pe timp de furtună (cînd şinele se umezesc intermitent), pe timp de ceaţă şi în tunele (unde există în permanenţă picături de apă). Valoarea maximă se obţine printr-o nisipare fină a suprafeţelor de rulare. în medie, valoarea coeficientului de aderenţă fizic se poate considera ^,1= 1/4,5 la vitese de mers mici (sub 40 km/h), iar practic se alege ti = 1 /5 pe timp cu atmosfera liniştită. — Vitesa de mers a vehiculului provoacă variaţia coeficientului de aderenţă fizic. Pe baza experienţelor efectuate, se admit: variaţia parabolică, conform relaţiei f V \2 ,11 = 110—0,0015 .|q / • în care 0,250 pentru şine curate şi uscate sau pio —0*400 pentru şine nisipate (limită maximă), iar V (km/h) e vitesa de mers; variaţia hiperbolică, conform relaţiei »=w+c' în care A, B şi C sînt coeficienţi numerici (cari au valori diferite după felul vehiculului), iar V (km/h) e vitesa de mers. La autovehicule, coeficientul de aderenţă variază mult cu felul şi starea căii, cu presiunea de umflare şi starea bandajului roţilor, şi cu vitesa de mers. Pentru autovehiculele echipate cu pneuri (în bună stare) se folosesc coeficienţii (în kg/t) indicaţi în tabloul care urmează; în calcule aproximative se poate admite, 0,5. III. Forfele cari se exercită în viraj. R) rezistenfa la mers; Fc) forfa centrifugă; Rv) rezultantaforfelorRşi Fc; p)razade curbură a virajului. Felul căii Starea căii uscată umedă şi curată umedă şi murdară înghefată (cu polei) Nisip 0,4 Drum de pămînt 0,5 — 0,2 Şosea asfaltată 0,5 0,3 0,2 Şosea cu calupuri 0,5 0,35 0,25 Şosea gudronată 0,5 0,35 0,25 Şosea cu pavele de lemn 0,55 0,4 0,3 ><0,2 Şosea cu pavele de piatră 0,6 0,4 0,3 Şosea betonată 0,65 0,5 0,35 Şosea de macadam 0,7 0,5 0,4 Limita de aderenţă e valoarea aderenţei la care încetează repausul relativ dintre suprafeţele de contact ale roţii şi căii, Coeficientul de aderenţă real e produsul dintre coeficientul de aderenţă fizic şi un coeficient de corecţie y<1, adică unde coeficientul Y/ numit şi coeficient de calcul, permite determinarea aderenţei în funcţiune de forţa de tracţiune medie în timpul unei rotaţii complete a roţilor motoare. — La loco- Aderentă 129 Aderentă motivele cu motor cu abur cu piston, la cari forţele tangenţiale au o variaţie sinusoidală, factorul y e egal cu raportul dintre forfa de traefiune medie şi forfa de traefiune maximă. — La locomotivele electrice sau la locomotivele Diesel cu transmisiune electrică şi cu motoare electrice de traefiune individuale, la cari cuplul motor e uniform în timpul unei rotafii, factorul y e egal cu raportul dintre cuplul motor mediu (obfinut din cuplurile motoare ale tuturor motoarelor) şi un cuplu motor maxim, în general, la aceste locomotive y=1; deci = astfel se explică condifiile de aderenfă mai favorabilă la locomotivele electrice şi Diesel-electrice, în raport cu locomotivele cu abur. La Căile farate romîne, pentru locomotiva cu abur, se utilizează următoarele formula uzuale de determinare a coeficientului de aderenfă real: ^ ^ după categoria locomotivei. Pentru locomotivele electrice şi Diesel-electrice se utilizează formulele: ’i—TTTÎÎ “■',6 Şl 75 + 0,161, K+44 în cari V (km/h) e vitesa de mers. Aderenţa totală e aderenfa unui vehicul feroviar motor care are toate rofile motoare. Prin aderenfă totală, greutatea vehiculului e folosită la maxim în realizarea forfei de traefiune. în construcfia locomotivelor electrice sau a locomotivelor Diesel cu transmisiune electrică şi hidraulică se tinde să se introducă aderenfa totală; înscrierea în curbă a locomotivelor e asigurată prin aplicarea de boghiuri mdtoare (cu aefionare individuală a osiilor). Greutatea aderentă e partea din greutatea unui vehicul motor care reazemă pe osiile motoare sau cuplate (ultimul caz corespunde locomotivelor). între greutatea aderentă Ga (t) şi forfa de traefiune maximă Fmax (kg) a vehiculului motor trebuie să existe relafia v ^ penfru a evita patinarea rofilor. — La autovehicule, greutatea aderentă depinde de fipul vehiculului şi de felul traefiunii. Tinînd seamă de repartifia greu- IV. Repartifia forfelor cari se exercită asupra unui vehicul, a) în rampă, la demarare; b) în pantă, la trînare; Rr) rezistenfă la rulare; Ra) rezistenfă aerodinamică; R,-) rezistenfă de declivitate (rampă, respectiv pantă); Rw) rezistenfă de accelerare; G) greutatea totală a autovehiculului; Gn) componenta greutăfii G, normală pe suprafafa căii; Mc) cuplul de cabrare' ff) distanţa dintre centrul de greutate şi osia din fafă; lfr) şi I/p) proiecfiile orizontale ale distanfei If, cînd vehiculul e în rampă şi în pantă; {►) unghiul de declivitate. tăfii totale Gt (t) a vehiculului pe rofile motoare şi purtătoare, aderenfa vehiculului se poate exprima prin relafia ?av=llkGf în care k = GJGt e raportul dintre greutatea aderentă şi greutatea totală, care are aproximativ următoarele valori: &s»1/2 pentru autoturisme cu traefiune în spate sau în fafă; &«*2/3 pentru autocamioane cu traefiune în spate; k^\ pentrutrac-toare cu patru rofi motoare. Repartifia greutăfii între roţile motoare şi cele purtătoare variază în timpul rulării vehiculului pe cale (v. fig. /V), fie prin supraîncărcarea roţilor din spate, datorită cuplului de cabraj, rezistenţei aerului, demarajului sau urcării rampelor, fie prin supraîncărcarea roţilor din faţă, datorită frînării sau coborîrii pantelor. î. Aderenfă. 2. Mefg.: Fenomen care consistă în prinderea, pe zone superficiale ale obiectelor, la turnarea acestora, a unei cruste de amestec de formare concreţionat, cu sau fără conţinut de metal. Aderenţa provoacă defecte de turnare de suprafaţă (asperităţi, nisip ars), cari duc uneori la rebutarea piesei Aderenfa poate fi: mecanică, termică sau chimică. Aderenfa mecanică se produce prin pătrunderea metalului lichid şi a unor oxizi metalici în spafiile infergranulare ala amestecului de formare, cînd granulele sînt prea mari sau cînd metalul e foarte fluid. Pe suprafafa obiectului turnat rămîne un strat de amestec de formare prins într-o refea de vine subfiri de metal, care e greu de îndepărtat. Aderenfa termica se produce prin topirea amestecului de formare, cînd acesta are refractaritate joasă sau cînd temperatura de turnare e prea înaltă. Pe suprafafa obiectului se formează o crustă de amestec de formare concrefionat, care se desprinde uşor de pe piesă, datorită diferenţei mari dintre retragerea metalului şi cea a amestecului de formare. Aderenfa chimică se produce prin reaefia dintre oxizii de pe suprafafa metalului lichid şi granulele amestecului de formare, avînd ca efect formarea unor compuşi şi a unor amestecuri uşor fuzibile, cari pătrund în spafiile infergranulare ale amestecului de formare. Aderenfa chimică se produce, de obicei, simultan cu aderenfa mecanică; ea e cu atît mai accentuată, cu cît granuîafia amestecului de formare e mai grosolană, în-desarea lui mai mică, refractaritatea mai joasă şi cantitatea de oxizi metalici de pe suprafafa metalului lichid mai mare. Crusta produsă de aderenfa chimică nu poate fi îndepărtată, iar obiectul, de cele mai multe ori, trebuie rebutat. Aderenfa chimică e dăunătoare în special la turnarea ofeluiui. Pentru a evita aderenfa, se iau următoarele măsuri: întrebuinfarea de amestecuri de formare cu granulafie adecvată şi cu refractaritate suficientă; îndesarea puternică a stratului superficial al formei, pentru a realiza o porozitate superficială minimă; folosirea de adausuri în amestecul de model; folosirea de pudre sau de vopsele de protecfie. Adausul pentru evitarea aderenfei se introduce în amestecul de formare, în cantităfi cari cresc cu grosimea perefilor piesei.— Pulberea fină de cărbune e adausul cel mai des întrebuinfat. în timpul turnării, cărbunele încălzit degajă substanfe volatile, constituind un film care împiedică contactul dintre metalul lichid şi perefii formei; substanfele volatile ard în parte — şi funinginea depusă pe suprafafa formei constituie un nou strat izolant, iar gazele de ardere produse constituie o atmosferă reducătoare, care frînează producerea oxizilor la suprafaţa metalului turnat. <— Alte adausuri folosite pentru evitarea aderenţei sînt: smoala amestecată cu praf de cărbune, păcura, motorina, ţiţeiul, etc. Pudrele de protecfie sînt materiale sau amestecuri de materiale fin măcinate, cari se aplică pe suprafaţa formelor şi a miezurilor crude, pentru a împiedica aderenfa prin formarea unui film izolant de gaze sau a unui strat de mare refractaritate între perefii formei şi metalul turnat. — Cărbunele de lemn fin măcinat e folosit la turnarea obiectelor mici cu perefi subfiri, filmul izolant fiind constituit de gazele de ardere a mangalului care se aprinde; el nu e indicat pentru obiecte cu perefi groşi, deoarecs arde înainte de solidificarea perefilor acestora. — Pudra de grafit şi pudra de făină de cuarf (marşalitul) se folosesc în 9 Aderenţa 130 Adevin special Ia obiecte cu pereţi groşi, pentru formarea unei cruste cu refractaritate înaltă, care împiedică contactul direct al amestecului de formare cu metalul lichid. Vopselele de protecţie contra aderenţei sînt întrebuinţate la forme şi miezuri uscate. La turnarea fontei şi a neferoaselor se folosesc vopsele pe bază de grafit (rareori se întrebuinţează amestec grafit-bentonită sau talc-bentonită), iar la turnarea otelului se folosesc făină de cuarţ, magnezit sau crom-magnezit; materialele, mărunţite fin, se amestecă cu apă şi cu un liant care asigură aderarea vopselei la suprafaţa formei. Acoperirea cu vopsea se face cu pensule sau prin împroşcare cu vopsea pulverizată. La obiecte mari, acoperirea se face cu două straturi de vopsea de protecţieJ î. Aderenţă, pl. aderenţe. 3. Metl.: Prinderea pe suprafaţa obiectelor turnate a unei cruste de amestec de formare concre-ţionat, cu sau fără conţinut de metal (v. Aderenţă 2), care reprezintă un defect de suprafaţă. Termenul se utilizează în special la plural. Aderenţe sînt, de exemplu, asperităţile şi nisipul ars. V. şi sub Defecte de turnare. 2. Aderenţă, nisip de Transp, V. Nisip de aderenţă. 3. Adermină. Chim.: Sin. Vitamina Bq. V. sub Vitamina B. 4. Adevărata valoare a unei expresii nedeterminate. Mat.: Fiind dată o funcţiune F (x), definită pentru a0 într-o vecinătate xs=b x—b 1 la stînga lui x — b. Se reduce la cazul 1, punînd Kx)=j^y Ş*1 9^=i(x)şi deci F^= !(*) - h(*) i(x)-h(x) 5. Cazurile numite 0,1 şi oo cu f(x)>0, limitele lui f(x) şi g(x) bolul respectiv; prin trecere la logaritmi, se reduc precedentei sînt date de F(x) = f(*) fiind cele indicate în sim-a cazurile Cazurile fundamentale 1 şi 2 pot fi tratate adeseori prin aplicarea simplă sau repetată a următoarei „reguli a lui Hopital": f(x) Limita raportului F(x)=-y—r , cînd f(x) şi g(x) satisfac condiţiile 9W enunţate sub 1 (respectiv sub 2), e egală cu limita raportului f'(x) cp(x) =—7T-% » condiţia de valabilitate fiind ca cp(x) să fie definit g (x) într-o vecinătate la stînga lui x — b, adică derivatele f'(x) şi g‘(x) să existe şi g'(x) să fie diferit de zero în această vecinătate, iar cp(x) să aibă o limită cînd x-+b. 5. Adevărată mărime. 1. Geom.: Mărimea reală a unui segment din spaţiu, reprezentat în proiecţie paralelă — ortogonală sau oblică. în cazul proiecţiei ortogonale, ea se determină grafic, aducînd segmentul, printr-una dintre metodele geometriei descriptive (v. Rabatere, Rotaţie, Schimbare de plan de proiecţie) astfel, încît să fie paralel cu unul dintre planele de proiecţie. în cazul proiecţiei conice, segmentul adus paralel cu tabloul nu se prezintă în adevărata mărime, ci într-o mărime, redusa la scara planului frontal respectiv. e. Adevărată mărime. 2. Geom.: Mărimea reală a unui unghi din spaţiu reprezentat în proiecţie. Se determină grafic prin raba-terea planului unghiului pe unul dintre planele de proiecţie sau pe un plan paralel cu unul dintre acestea, în jurul dreptei de inter-secţiea planului format de unghi cu planul pe care se face rabaterea. 7. Adevărată mărime. 3. Geom.: Mărimea reală a unei figuri plane — poligonală sau curbă —, respectiv a unei sec- ţiuni plane printr-un poliedru sau printr-un solid mărginit de o suprafaţă curbă, care e reprezentată în proiecţie cu deformaţii le inerente. Se determină grafic prin rabaterea planului figurii, respectiv a planului secant, pe unul dintre planele de proiecţie sau pe un plan paralel cu acestea. s. Adevin. Ind. chim.: Clasă de adezivi, pe bază de acetat de polivinil în emulsie (Vinacet E) combinat cu soluţii de alcool polivinilic (Vinacetol). — Primul produs de acest gen a fost Adevin B, un adeziv cu priză rapidă şi cu elasticitate, întrebuinţat pentru cărţi necusute. Ulterior s-a introdus Adevinul PCD, care înlocuieşte amidonul şi cleiul de piele în industria poligrafică, şi Adevinul S, pentru lipirea pegamoidului şi a pielii artificiale pe carton şi hîrtie. — Produsele se obţin din Vinacet EP 20, în care se adaugă ca plastifiant dibutilftalat şi 5% Vinacetol 80 ±5 P între 40 şi 100° sub forma de soluţie apoasă, astfel ca adezivul final să aibă un conţinut în materiale solide de 45-"50%. — Cifra de saponi-ficare a Vinacetolului se alege în funcţiune de viscozitatea Vinacetului EP 20 şi de viscozitatea pe care trebuie să o aibă Adevinul. Pentru majoritatea cazurilor, aceasta trebuie şă fie de 90±10 P. — La Adevinul S se adaugă 5 * - * 10 % solvent organic, de exemplu acetat de etil. — Adevinul e miscibiI cu apa în orice proporţie, ceea ce permite reglarea consistenţei pentru fiecare loc de aplicare, cum şi curăţirea uşoară a uneltelor şi a aparatelor. Adevinul, aplicat în strat subţire pe hîrtie, pe carton sau pe altă substanţă poroasă, se usucă imediat — pentru a fixa coperta, în cazul cărţilor, sau piesa care trebuie lipită. Imediat după tratament, rezistenţa e suficientă pentru a permite asamblarea, iar după cîteva ore, ea devine superioară materialului celulozic lipit. Pelicula finală e transparentă, flexibilă şi stabilă în timp şi rezistentă faţă de agenţii cu cari pot veni în contact o carte, un caiet, etc. Prin întrebuinţarea Adevinului în industria poligrafică se suprimă secţia de preparare a cieiurilor, consumul de energie la aparatele cari lucrau cu clei de piele, etc. De asemenea, operajiile de broşaresau legare a unei cărţi se reduc la întinderea adezivului şi la aplicarea copertei, sau a unei foi de tifon pentru fixarea copertelor tari. Adeziune 131 Adeziv 1. Adeziune, t. Fiz.: Fenomen de aceeaşi natură cu coeziunea, care se manifestă prin faptul că trebuie să se aplice forfe spre a separa două corpuri cari au ajuns în contact intim, datorit forfelor de atracfiune dintre particulele vecine aparfinînd celor două corpuri şi ajunse la distanfe moleculare una de alta. Forfa de adeziune depinde de natura suprafefelor celor două corpuri şi a contactului lor. Ea e deosebit de mare în cazul corpurilor solide aduse în contact prin intermediul unui strat de lichid care ulterior se solidifică. Pe acest principiu se bazează lipirea, încleirea şi chituirea. 2. ~ selectivă a fluidelor. Expl. pelr.: Mărime caracteristică interacfiunii dintre moleculele fluidelor cari saturează rocile colectoare şi suprafafa liberă a refelei cristaline a mineralelor acestora, egală cu energia specifică de adeziune (erg/cm) şi manifestată prin modificarea unghiului de contact în echilibru. Semnul unghiului determină umidibilitatea (v.) suprafefei respective fafă de lichidele în contact cu ea. Ca şi unghiul de contact, adeziunea depinde de natura solidului şi a fluidelor în contact, de impurităfi le capilar active confinute de acestea şi de trecutul suprafefei (natura şi durata fluidelor anterior în contact). în cazul particular al contactului hidrocarburilor lichide cu mineralele, prin adeziune selectivă se refin în zăcămînt canti-tăfi de fifei mai mari decît în cazul udării totale de către apă a mineralelor. (V. Coeficient de exfracfie în fifei). s. Adeziune. 2. Transp. V. Aderenfă. 4. Adeziv, pl. adezivi. 1. Ind. chim.: Produs sintetic care permite încleirea lemnului, a metalelor, a sticlei, a materialelor plastice, a cauciucului, etc. atît între ele, cît şi între două sau mai multe materiale diferite. După origine, adezivii pot fi împărfifi în adezivi naturali şi în adezivi sintetici. Cleiurile de origine animală şi vegetală (adezivi naturali) au început să fie înlocuite din ce în ce mai mult cu adezivi sintetici, ale căror proprietăfi sînt net superioare. Adezivii sintetici, spre deosebire de cei naturali, sînt rezis-tenfi la apă, la solvenfi, la fungi, bacterii şi insecte. Se deosebesc numeroase tipuri de adezivi sintetici: Adezivi pe bază de fenophste şi aminoplaste: Polimeri de răşini fenolice sau aminice, cari au o structură tridimensională şi excelente proprietăfi aderente. Acest tip de adezivi au produs o revolufie în industrializarea lemnului. S-au putut obfine, astfel, materiale stratificate cu calităfi superioare celor obfinute cu cleiurile naturale, şi cu o economie de material şi de timp, cari au permis o productivitate mare. Aceşti adezivi pot fi folosifi pentru încleiri atît sub formă lichidă sau solidă (praf), cît şi sub formă de filme cu sau fără suport (benzi de hîrtie impregnate); ei permit întrebuinfarea umpluturilor cari conduc atît la economii, cît şi, mai ales, Ia modificarea, în limite largi, a proprietăfi lor adezivilor: pot fi aduşi în stare insolubilă şi infuzibilă, prin presare atît la cald, cît şi la rece, într-un timp destul de scurt, după calitatea şi cantitatea agentului de întărire folosit. De exemplu, un adeziv fenolic cu presare la cald (presiunea 10 kg/cm2), întrebuinfat la fabricarea unui material stratificat, 8/40 cm, are următorul timp de întărire: 8 minute la 150°, 10 minute la 140°, 15 minute la 130°. Adezivii cari se întăresc la rece prezintă dezavantajul că după ce au fost amestecafi cu agentul de întărire, nu pot fi conservafi decît cîteva ore, după care devin inutilizabili. Adezivii sintetici, în special cei fenolici, rezistă Ia aefiunea prelungită a apei fierbinfi; această calitate permite un tratament cu abur, C3re înmoaie materialul stratificat şi face astfel posibilă îndoirea sau formarea lui în diverse forme. Adezivii pe bază de polimeri ureo-formaldehidici prezintă, fafă de fenoplaste şi fafă de cleiurile de cazeină, avantajul că nu produc o închidere a culorii lemnului (în special a tipurilor cari confin tanin). Spre deosebire de cei fenolici, ei au o rezistenfă mai mică Ia apă. Adezivii pe bază de condensate de melamină (sau amestec de uree şi metamină) şi formaldehidă au, totuşi, o rezistenfă bună a liniei de încleire, chiar după fierbere prelungită în apă. Rezistenfă la forfecare a unui adeziv cu 5% melamină e de 8,37 kg/cm2; cu 10% melamină atinge 18 kg/cm2, iar cu 15% poate depăşi 20 kg/cm2. Adezivii pe bază de alcool furfurilic sînt polimeri obfinufi din alcool furfurilic, fie cu priză (întărire) . la temperatură înaltă, întrebuinfafi în special la lipirea pieselor metalice, fie cu priză la temperatura ordinară, întrebuinfafi în special la încleirea lemnului, a maselor plastice, etc. Adezivii cu priză la temperatura ordinară prezintă interes deosebit pentru industria aeronautică, deoarece nu cer utilaj de încălzire, greu realizabil pentru suprafefe mari. Adezivii din această categorie pot fi aplicafi cu sau fără solvenfi. Cei fără solvent sînt livrafi de obicei ca produse pure (100%), termoreacfive; toate tipurile lichide sînt stabilizate, putînd fi conservate un timp indefinit. Pentru accelerarea timpului de priză se adaugă un catalizator care permite întărirea adezivului la temperatura camerei. Adezivii puri sînt întrebuinfafi şi la lipirea materialelor stratificate, de exemplu a celor cu fenoplaste. După priză, adezivul din îmbinare are o rezistenfă mecanică superioară stratificatului (rezistenfă la forfecare e de circa 240 kg/cm2, Ia care valoare stratificatul e complet distrus). Timpul de priză al adezivului e de aproximativ 12 ore la 50° şi de mai multe zile la 30°; priza efectuată Ia temperaturi mai înalte micşorează sensibil rezistenfă la forfecare. Răşinile pure sînt întrebuinfafe la fabricarea placajelor, deoarece, neconfinînd apă sau solvenfi organici, S3 evită defor-mafiile placajelor, iar linia de încleire e rezistentă la apă fierbinte. Tipurile de adezivi cu solvenfi au fost întrebuinfafe, în special, la lipirea aluminiului şi a alamei. Cu aceiaşi adezivi s-au putut obfine îmbinări destul de bune între metale şi mase plastice sau lemn. Adezivii pe bază de polimeri epoxidici (etoxilinici) sînt polimeri obfinufi prin condensarea epiclorhidrinei cu difenoli sau cu polialcooli, avînd proprietăfi adezive remarcabile şi structura: CH2—ch—ch2— xc/ ch3 I OH -0C6H4“C-C6H4~0-CH2-CH-CH2 ch3 ch3 I —o—c6h4— c—c6h4- I ch3 ch2—ch2—ch2 \/ Polimerii de acest tip sînt friabili şi solubili în diferifi solvenfi. în stare pură au adezivitafe. mediocră, însă prin modificare cu amine sau cu acizi bibazici devin duri şi insolubili. Polimerii astfel modificafi au adezivitafe excepfională pentru lemn, pentru metale, mase plastice, etc., cari pot fi lipite foarte solid între ele, cum şi pentru combinafiile dintre aceste materiale sau altele. Polimerii modificafi cu amine sau cu acizi bibazici pot fi întărifi atît la temperatura obişnuită, cît şi la cald. îmbinările Ia temperatura camerei trebuie lăsate cîteva zile, pe cînd la 120° procesul de întărire se termină în cîteva ore. După întărire, polimerii au rigiditate dielectrică mare, sînt stabili la apă, la acizi, alcalii, uleiuri, benzină, hidrocarburi aromatice, etc. Rezis-tenfa la forfecare a îmbinărilor de metale cu polimeri epoxidici, întărifi la cald, e dată în tablou. Materialul Rezistenfă Ia forfecare kg/mm2 Tablă de aluminiu 5,7 Ofel 4,9 Ofel fumat 5,4 Cupru 5,0 Bronz fosforos 5,4 Alamă 4,6 Adeziv 132 Adeziv Adezivii pe bază de polimeri alchilfenolacetilena sînt produse obţinute din aichilfenoli şi acetilenă, la presiune şi în prezenţa catalizatorilor, în cari polimerul finit are structura: OH I C HC^ XCH catalizator | II +CHEECH HC CH 210 ,14af OH I C -C? XC—CH-I II I HCx CH CH3 xcy — n unde R e un radical terţiar alchilic cu patru sau cu mai mulţi atomi de carbon. Polimerii de acest tip sînt produşi solizi cu greutăţi moleculare de 800---1100 (n~4—6). Produsul comercial cel mai cunoscut e Korezina, care se prepară din p-terţiar butilfenol şi acetilenă; raportul molar dintre aceşti doi reactanţi poate fi 1:1'»*1:1,4, iar catalizatorul, nafîenatul de zinc. Korezina e un polimer tare, fărîmicios, avînd aspectul colofoniului; se disolvă în acetonă, în benzen, ciclohexan, eter de petrol, acetat de etil, etc. şi se amestecă bine cu cauciucul natural şi cu cel sintetic (butadienă-stiren). Afară de cîteva excepţii, se pare că acţiunea de lipire a Korezinei e specifică pentru cauciucurile sintetice pe bază de butadienă-stiren. Pentru a obţine un amestec de lipire bun sînt necesare 5-**10 părţi de Korezină la 100 de părţi de cauciuc sintetic. Korezina îmbunătăţeşte, de asemenea, termoplasticitatea compoziţiilor de cauciuc. Acest adeziv e întrebuinţat la confecţionarea materialelor textile cauciucate, chiar în cazul textilelor apretate. Adezivii pe baza de poliuretani sînt polimeri obţinuţi cînd un isocianat bifuncţionai (un diisocianat) reacţionează cu un alcool polivalent, avînd structura: I ^ II ^ ^ I OH -f 0=C=N—R—N=C=0 -}~ HO—R—OH + 0=C=N—R—N=Cr=0 -f HO R R | 4 I OH CO—NH—R—NH—CO—O—~R—O—CO—NH—R—NH—CO OH A A I I R—O— —O—R Poliuretanii se formează deci printr-o poliadiţie, proces complet diferit de policondensare, care se produce cu eliminare de apă, de amoniac, etc. în poliadiţie se produce o simplă înlănţuire a unor molecule diferite, cu formarea unei macromolecule. Reacţia e exotermă şi se produce în condiţii blînde (adeseori chiar la temperatura camerei). După alcoolul întrebuinţat, se pot prepara diferiţi polimeri înalţi, cu structură lineară sau cu legături tridimensionale (mai mult sau mai puţin împînzite), ale căror proprietăţi depind de structura realizată. Procesul chimic de formare a poliuretanilor fiind simplu, prelucrătorul îşi poate fabrica singur polimerul. Industria prelucrătoare e pusă în situaţia de a-şi varia singură şi în mare măsură proprietăţile produselor finite, adaptîndu-le diverselor utilizări. Ca adezivi se folosesc, în special, poliuretanii termo-reactivi, adica cei cari pot căpăta structură tridimensională. Polialcoolli sînt cunoscuţi în comerţ sub numele de „Desmofen", iar isocianaţii, sub cel de „Desmodur". Polialcoolii conţin cel puţin două grupări —OH, iar isocianaţii conţin două pînă la trei grupări —N = C = 0. Deoarece Desmodurii reacţionează uşor cu substanţe cari conţin hidrogen activ, care împiedică reacţia normală între Desmodur şi Desmofen, prin blocarea grupărilor reactive ale Desmodurilor, la prelucrările cu aceşti adezivi, trebuie să se evite solvenţii cari conţin alcooli sau acizi organici, cum şi cei cari au umiditate, deoarece apa reacţionează cu isocianaţii cu degajare de bioxid de carbon şi formare de derivaţi ai ureei, conform reacţiei: 2 R—N = C = 0 + H20----------> R— N H—CO—N H—R+C02. Isocianaţii, în special cei volatili, reacţionează puternic cu proteinele şi de aceea sînt foarte toxici. Trebuie deci să se ia măsuri de protecţie a organelor respiratorii şi a pielii (toxic de contact). Suprafeţele de piele cari au venit în contact cu Desmodur trebuie spălate repede cu alcool (dacă vaporii au ajuns la ochi e necesar un tratament cu uleiuri vegetale). Amestecurile Desmofen-Desmodur, cari au o mare adezivi-tate, sînt întrebuinţate în operaţiile de încleire, atît sub formă de clei rece, cît şi sub formă de clei cald (pînă la 200°). Adezivii de acest tip sînt întrebuinţaţi aproape în toate domeniile (se pot lipi cu ei chiar şi metalele). De asemenea, s-au dovedit foarte buni la încleirea lemnului, a pielii pe piele, a pielii pe cauciuc, cum şi la încleirea produselor ceramice şi a maselor plastice. în principiu, adezivii preparaţi pe această bază sînt soluţii de Desmofen, cărora li se adaugă în momentul întrebuinţării Desmodur în proporţii determinate. Durata de întrebuinţare a amestecului e de maximum 10 ore. îmbinările realizate cu astfel de adezivi se caracterizează printr-o foarte bună stabilitate faţă de apă şi solvenţi, printr-o elasticitate satisfăcătoare în cele mai multe cazuri şi o bună rezistenţă la căldură. Adezivii diverşi sînt întrebuinţaţi în tehnică în special la încleire. Au calităţi de adezivi numeroase produse. Acefatul de poli-vinil (adeziv universal) e întrebuinţat atît sub formă de soluţie, cît şi sub formă de emulsie apoasă (Movilit). Prin amestecare cu anumite cantităţi de nitroceluloză, plastifianţi şi răşini naturale sau sintetice, proprietăţile acestor tipuri de adezivi pot fi îmbunătăţite (v. şi sub Acetat de polivinil). — Cleiul carbinol e un adeziv special preparat din vinilacetilenă şi acetonă, în prezenţa unui solvent şi a hidroxidului de potasiu drept catalizator. întărirea se face cu peroxid de benzoil; are proprietăţi comparabile cu ale polimerilor epoxidici. — Cauciucul natural „ciclizat" sau „hidroclorurat" e un adeziv întrebuinţat, în special, la lipirea cauciucului pe metale. Tipul „hidroclorurat" (întrebuinţat în soluţie sau în amestec cu sulf, cu accelerator şi plastifiant) poate lipi cauciucul natural şi pe cel sintetic pe o serie de materiale ca: porţelan, sticlă, lemn, hîrtie, etc. — Clorura de polivinil clorurată pînă ta un procent de clor de 58*”64% devine solubilă în solvenţi obişnuiţi (ex. amestec de acetat de etil, benzen şi acetonă). Astfel de soluţii (deşi inferioare poliuretanilor) se întrebuinţează ca adezivi, în special în industria încălţămintei, la lipirea cauciucului pe piele. — Polietilenimina e un adeziv obţinut prin polimerizarea etileniminei, care începe chiar la temperatura camerei şi e puternic accelerată de acizi. Polimerul adăugat în cantitate de 1*-2% (raportat, în stare uscată, la hîrtia uscată), în pasta de hîrtie în holender, conferă hîrtiei finite, în stare umedă, o bună rezistenţă la tracţiune. — Nitroceluloza plastifiată, cunoscută sub numele de „clei Ago", se întrebuinţează în cantităţi relativ mari, cu şi fără adăugare de solvenţi puri sau în amestec (acetonă, acetat de etil, de butii, de amil; amestec de 40% acetat de amil cu 60% acetonă, etc.) la încleirea textilelor, a textilelor pe piele, etc. Tabloul care urmează cuprinde rezistenţa la întindere şi la forfecare (kg/mm2) a unor adezivi naturali şi sintetici, pe suporturi diferite: Adeziv 133 Adifamenfelor, metoda ~ Adezivul Nitrat de celuloză Acetat de poli-vinil Rezorcină- formaldehidă Cazeină Gumă arabică Cauciuc T=întin- dere F=for- fecare Suportul 1.52 1,10 2.52 2,07 0,35 0,13 0,08 0,0? 0,18 0,19 1,05 0,95 2,28 2,50 0,07 0,08 0,07 0,23 0,27 0,18 0,60 1,17 0,74 1,73 0,59 0,96 0,48 0,72 0,44 0,31 0,11 0,09 0,76 1,17 1,70 1,61 0,02 0,18 0,15 0,02 0,03 0,77 0,97 0,67 1,39 0,83 1,35 0,71 1,17 0,28 0,44 0,12 0,11 0,41 0,70 0,28 0,44 0,94 0,41 0,09 0,10 0,22 0,17 0,09 0,13 13. 14. 16. 17. 1. Adeziv. 2. Agr.: Substanfă adăugată în preparatele anti-parazitare agricole, pentru a obţine o fixare mai bună a lor pe suprafefele vegetalelor. 2. Adezivitafe. Fiz.: Forţa de adeziune raportată la unitatea de arie a suprafeţei de contact a două corpuri, între cari se manifestă adeziunea. 3. Adezivitafe, punct de ~.Ped.: Procentul de apă conţinut în sol (reprezentat prin apa adsorbită de coloizii organici şi minerali ai solului şi prin apa conţinută în porii acestuia), pentru care solul începe să adere, prin lipire, la un corp străin (de ex.: la unelte de lucru). Se determină umezind treptat o probă de sol, frămîntată continuu pînă în momentul cînd masa, care a devenit plastică, începe să se lipească de o spatulă metalică; se dozează apoi conţinutul în apă prin încălzire la 105°. Punctul de adezivitafe eo constantă fizică importantă penfru practică, deoarece indică gradul de umezeală peste care lucrarea solului e îngreunată sau chiar imposibilă (v. şi sub Argilă). Sin. Punct de aderenţă. 4. A.D.F. Chim. biol.: Abreviaţie a numelui acidului ade-nozin difosforic (v.). 5. Adiabată, pl. adiabate. 1. Tehn.: Sin. Curbă adiabatică. V. sub Transformări de stare. e. Adiabafăr pl. adiabate. 2. Meteor.: V. sub Diagramă aerologică. 7. Adiabatic, invariant Mec.: Mărime care depinde şi de un parametru foarte încet variabil a {t) al unui sistem de puncte materiale, şi care rămîne invariantă pentru variaţii infinit lente ale parametrului. Dacă un sistem canonic de puncte materiale e cuasiergodic, deci dacă există o singură integrală primă uniformă, volumul V2n______1 închis în spaţiul fazelor R2n de către varietatea H (qr, pr, ci (j)) = W e singurul invariant adiabatic (teorema Iui Gibbs-Hertz), dacă H e funcţiunea Iui Hamilton, W e energia totală, qr sînt coordonatele generale, •ar Pr sînt impulsurile generale conjugate lor. Cele n integrale ciclice ale lui Sommerfeld /= §prdqfi cari intervin în legea de cuantificare pe modele (v. sub Cuantelor, teoria ~) sînt invarianţi integrali şi adiabafici pentru sisteme multiplu-periodice de tip Stăckel (teorema lui Burgers). Invarianţii adiabafici au un rol important în teoria pe modele a cuantelor şi au aplicaţii în Astronomie. 8. Adiabatic, parametru Mec.: Parametru a (*) dependent de timp, care are proprietatea că, dacă variază infinit lent, funcţiunea lui Hamilton a unui sistem canonic de puncte materiale depinde de timp numai prin intermediul lui, avînd forma H = H(qr,pr, a(0); (r= 1, 2, •••, n), unde qr sînt coordonatele generale sau lagrangiene, iar pf sînt impulsurile conjugate lor.—în dinamica corpului cu masă varia- bilă în timp m (t), dacă variaţia masei e infinit lentă, masa are rolul unui parametru adiabatic. 9. Adiabatică: Sin. Adiabată. 10. Adiabatică, curbă V. sub Transformări de stare. 11. transformare V. sub Transformări de stare. 12. Adiacente, poliedre V. sub Poliedru, poligoane V. sub Poligon, unghiuri V. sub Unghi, Adiafor. V. sub Maşină de adunat. Adifenină. V. Trasentină. Adinole. Petr.: Roci metamorfice de contact, formate prin transformarea şisturilor argiloase sub acţiunea intruziunilor de diabaze. Prin adăugarea de bioxid de siliciu şi oxid de sodiu din magma infruzivă, se formează cuarţ şi albit în roca argiloasă. i8. Adipic, acid Chim.: HOOC—(CH2)4—COOH, butan- dicarbonic 1-4. Acid carboxilic bibazic saturat, care se prezintă în prisme monoclinice albe, cu p. t. 151 153° şi p. f. 265°/100 mm; soIubiIita+ea în apa la 15°: 1,4 părţi acid la 100 de părţi deapă; constanta de disociaţie electrolitică e K = 3,8X 10~5. Acidul adipic se obţine industrial prin oxidarea în fază lichidă a ciclohexanului separat din fracţiuni de benzină sau obţinut prin hidrogenarea fenolului. în prima fază se obţin ciclohexanol şi apoi acid adipic, după reacţiile H2 h2 C C H2c/ NCH2 o, H-fS XCHOH H2C yCH2 h2c ch2 h2 120° 10at catalizator nattenat de cobalt HNQ8 100° 10at CH2— ch2- h2 -COOH CH2—CH2—COOH Pentru fabricarea industrială a acidului adipic s-a mai propus următoarea reacţie dintre tetrahidrofuran (preparat din acetilenă şi formaldehidă sau din furfurol) şi oxid de carbon şi apă: H2C-------CH2 270°, 200 at ^2^ CH2 | I + 2 CO + H20 -Mil , I I h2cv ,ch2 NiJs catallzator H2c ch2 HOOC COOH Acidul adipic prezintă importantă deosebită în urma dezvoltării industriei fibrelor sintetice, poliamidice, fiind întrebuinţat la fabricarea fibrelor de tip „Nylon", prin policonden-sare cu hexametilendiamină. 19. Adipif. Mineral.: Chabasit. (Termen vechi, părăsit.) 20. Adipoceluloză. Ind. chim.: Compus celulozic, în care celuloza e asociată cu uleiuri, grăsimi şi ceruri, cum şi cu alţi compuşi necelulozici neidentificaţi. Formează ţesuturile cuti-culare ale plantelor. Un exemplu tipic de adipoceluloză e pluta. 21. Adipocerit. 1. Ind. petr.: Produs ceros imputrescibil, rezultat prin bituminizarea substanţelor organice animaleîn absenţa aerului. 22. Adipocerit. 2. Mineral.: Varietate de piroclor (v.) descompus. 23. Adipocrom. Chim. biol.: C36He4. Hidrocarbură alifatică nesafurată, care colorează grăsimea animală în galben. Se găseşte în cantitate mare în grăsimea tumorilor canceroase. Se presupune că e un catalizator al proliferaţiei celulare. 24. Aditament, pl. aditamente. Geod.: Termen adiţional mic, corectiv logaritmic, care serveşte la calculul logaritmului lungimilor laturilor din triunghiurile sferice mici, în triangulaţiile geodezice. V. şi sub Aditamentelor, metoda 25. Aditamentelor, metoda Geod.: Metodă de calcul al lungimii laturilor triunghiurilor sferice mici (de obicei cu laturi sub 60***70 km pe Pămînt), în triangulaţiile geodezice, expusă mai jos. Rezolvarea acestor triunghiuri sferice se poate reduce la rezolvarea unor triunghiuri plane corespunzătoare, fie aplicînd teorema lui Legendre (v.), fie prin metoda aditamentelor, Adifiv 134 Aditiv Dacă A, B, C sînf unghiurile sferice şi a, b, c sînt lungimile laturilor opuse respective, dintr-un triunghi sferic, geodezic, aplicat pe o sferă cu raza de curbură medie R, socotită pentru latitudinea medie a vîrfurilor acelui triunghi, neglijînd termenii de ordinul al patrulea, se poate scrie: , . / sin B\ jx b2 a2 . /sin B\ log b= log [a— - l + ^ = log [a-— ) ' sin At 6R2 6 R2 ' sin A' __\ib2 + Ah-Aa unde: Ab 6R2 A -11 a a 6R2 sînt, respectiv, aditamenfele laturilor b şi a, iar (x = Iog e = = 0,434294482 e modulul de transformare a logaritmilor naturali în logaritmi zecimali, Punînd log£' = log(<*Jj^)-Aal rezulta: log b = log b' -f- Ab. Calculul laturilor triunghiurilor sferice prin metoda aditamenfelor. Dacă una dintre laturi, de exemplu latura a, luată drept bază, are o lungime cunoscută, şi dacă se cunosc valorile unghiurilor sferice A, B, se calculează: log tf' = log a — Aa = log a - \iaz 6R2' Cunoscînd pe log a', se rezolvă triunghiurile ca într-o refea de triunghiuri plane, folosind ca bază pe a' şi, ca unghiuri ale refelei plsne, unghiurile sferice ale refelei, şi astfel se determină log b— log b' + Ab, log c= log c' + Ac, log^ = log d’ + Ad. Aditamentul unei laturi s de triunghi sferic, pe sfera cu raza medie R, se mai poate exprima sub forma: ^s=l°g^ - log sin— Pentru uşurarea calculelor, se construiesc tabele de adita-mente, î. Aditiv, pl. aditivi. 1. Ind. petr.: Substanţă organică sau organometalică, în general cu structură complexă, care, adăugată în proporţii mici (0,01—5%) produselor petroliere, le conservă, le ameliorează sau le conferă calităţi noi. Fenomenele cari se produc în produsele petroliere şi pe cari aditivii trebuie să le prevină pot fi grupate în fenomene de oxidare, reologice, superficiale, de cristalizare (tixotropice), etc. şi în fenomene nedorite, specifice combustiei. întrebuinţarea aditivilor a luat o mare dezvoltare de cînd construcţia motoarelor moderne impune produselor petroliere condiţii de calitate din ce în ce mai riguroase. Eficienţa aditivilor e cu atît mai mare, cu cît produsul petrolier în care sînt introduşi e de calitate mai bună. După proprietatea pe care o îmbunătăţesc, sau pe care o transmit produselor petroliere, cum şi după fenomenul pe care-l împiedică, se deosebesc aditivi antioxidanţi, regulatori de combustie, anticorozivi, detergenţi, măritori ai viscozităţii, de onctuozitate, antispumanţi, depresanţi sau anticoagulanţi, contra ruginirii, cum şi aditivi cu mai multe funcţiuni. Aditivii antioxidant sînf substanţe cari măresc stabilitatea produselor petroliere Ja oxidarea sub acţiunea aerului şi Ia temperaturi înalte. Se cunosc aditivi antioxidanţi (inhibitori de oxidare) specifici inhibirii oxidării produselor petroliere la temperatura obişnuită şi aditivi antioxidanţi cari inhibesc oxidarea Ia temperaturi moderate, Oxidarea Ia temperatura obişnuită se produce frecvent în fracţiunile petroliere albe, cum sînt benzina sau petrolul lam-pant, într-un timp relativ scurt, pentru produsele puţin rafinate sau în cele cari conţin o proporţie mare de hidrocarburi ne-safurate (benzina cracată). Oxidarea acestor hidrocarburi, în timpul stocării, conduce la formarea unor produşi de polimeri-zare înaintată (macromolecule), cunoscuţi sub numele de gume. Formarea gumelor are ca urmare micşorarea rezistenţei benzinelor la detonaţie, ceea ce periclitează buna funcţionare a motoarelor printr-o ardere defectuoasă în ele; prezenţa gumelor în benzine conduce şi la înfundarea ţevilor de alimentare ale motorului şi la blocarea supapelor. Aditivii antioxidanţi specifici combaterii oxidării la temperatură obişnuită, cum sînt fenolii, aminele, aminofenolii, etc., adăugaţi în cantităţi mici (0,001 •••0,1 %) în carburanţi, previn formarea gumelor, asigură stocarea lor pe durate mari de timp şi deci măresc rezistenţa benzinelor la deto-naţie. Acţiunea lor nu e permanentă, ci încetează după un anumit timp în funcţiune de concentraţie, de eficacitate (specificitate) şi de condiţiile în cari e stocat carburantul. Eficacitatea anfioxidanţilor de acest tip depinde de greutatea lor molecu- ' Iară, de poziţia diferitelor grupări funcţionale în moleculă, de concentraţia în care sînt adăugaţi, etc. Astfel, dintre cei trei crezoli, isomeru! meta are activitatea antioxidantă cea mai mică; isomerul orto are o activitate antioxidantă medie, iar isomerul para are activitatea antioxidantă cea mai pronunţată. Pentru prevenirea colorării (oxidării) petrolului lampanf în timpul stocării se întrebuinţează inhibitori de oxidare ca piro-galolul, hidrochinona sau tiocarbanilida în concentraţii de 0,001%. Aditivi antioxidanţi specifici inhibirii fenomenului de oxidare la temperatura obişnuită se întrebuinţează şi în cazul bitumului, cînd acesta e utilizat pentru acoperirea unor suprafeţe pe cari trebuie să le protejeze de contactul cu agenţii atmosferici. Prezenţa anfioxidanţilor de tipul fenil-|3-naftilamină, aldol-a-naffilamină, dibufil-p-fenilendiamină, în masa bitumului, evită crăparea lui cînd e sub formă de strat, cum şi dezagregarea şi solubilizarea Iui parţială în apă. Fenomenele de oxidare a uleiurilor de motoare, cari se produc la temperaturi apropiate de 100° (moderate), sînt mult mai intense şi mai complexe decît cele cari se produc Ia temperatura ordinară deşi, în acest caz, produsele sint bine rafinate şi nu mai conţin hidrocarburi nesaturate. Oxidarea uleiurilor la temperaturi moderate se produce prin reacţii în lanţ, puternic ramificate, declanşate prin formarea peroxizilor hidrocarburilor componente. Complexitatea reacţiilor produse se reflectă prin formarea unei serii întregi de substanţe, de natură acidă sau neutră. Astfel, în uleiurile uzate au fost identificate substanţe ca alcooli, aldehide, cetone, lacfone, esteri, estolide, acizi, produşi de condensaţie ai acestora, ca răşini, asfaltene şi carbene, cum şi săruri ale acizilor organici. Prezenţa substanţelor de oxidare în masa uleiului e nedorifă, deoarece unele, cum sînf acizii, atacă anumite părţi metalice ale motorului, iar altele, cum sînf răşinile, asfaltenele sau carbenele măresc viscozitatea iniţială a uleiului, producînd uzura motoarelor (în special iarna, la pornire), sau se depun pe unele piese ale acestora, înfundînd sistemul de ungere ori blocînd segmenţii. Toate aceste consecinţe ale oxidării uleiului pot fi total sau parţial înlăturate, prin adăugarea inhibitorilor de oxidare specifici oxidării la temperaturi moderate, în uleiurile întrebuinţate în motoarele cu ardere internă. Printre substanţele întrebuinţate ca inhibitori de oxidare pentru uleiurile de motoare sînt reprezentanţi din cele mai variate clase de combinaţii organice, ca, de exemplu, derivaţi organici ai fosforului (tricreziIfosfiţi, trialchiIcreziIfosfifi, alchilfosfine, arilfcsfine, etc.), derivaţi organici ai sulfului (sulfuri de alchil, sulfuri de arilalchil, sulfuri de fenoli simpli sau alchilaţi (fioeferi), arilsulfonaţi, etc.), derivaţi organici ai azotului, cum sînt aminele (a-naftilamina, anframina, parafenilendiamina, paradiaminodifenolsulfura, etc.), aminofenolii (paraoxidifenilamina), derivaţi ai tioureei simetric substituite, derivaţi organici ai arsenului, antimoniului şi telu-ruluj, derivaţi organic? aistaniuluidetipul(CH3)3Sn = Sn(CeH5)fetc. Aditiv 135 Aditiv Activitatea antioxidanfilor de acest tip depinde de natura uleiului, de gradul lui de rafinare, de condifiile de lucru din motor, de concentrafia în care sînt adăugafi (aceeaşi substanfă, adăugată în concentrafie mai mare sau mai mică decît cea optimă, poate determina un efect contrar celui aşteptat), de natura metalelor cu cari ajunge în contact uleiul, etc. Aditivii anti-oxidanfi specifici temperaturilor moderate se înfrebuinfează şi la prezervarea uleiurilor de transformatoare, unde servesc atît ca mediu de răcire, cît şi ca izolant electric. Prin întrebuinfarea aditivilor antioxidanfi, uleiurile de transformatoare îşi menjin proprietăfile, timp de mai mulfi ani, fără să producă prin oxidare substanfe de natură acidă sau depuneri de natură asfaltoasă. Aditivii regulatori ai combustiei corectează detonafia, auto-aprinderea şi ancrasarea bujiilor, cari se produc la carburanţii uzuali: benzina şi motorina. Detonafia (v.) se produce prin aprinderea bruscă a întregii mase gazoase comprimate în cilindrul motorului, pufin timp după inifierea combustiei normale prin scînteia de la fcujie. Ea se intensifică pe măsură ce raportul de compresiune al motorului creşte. Analiza experimentală a fencmenului demonstrează că el se produce prin intermediul peroxizilor, substanfe foarte instabile, a căror descompunere aproape instantanee şi violentă provoacă formarea unei unde de compresiune. în aceste condifii, căldura de ardere (de reaefie) nu poate fi îndepărtată, ceea ce are ca urmare o creştere apreciabilă a temperaturii locale a amestecului de reaefie, iar arderea nu se mai produce printr-un sistem de reacfii în lanf, ca în arderea normală, deoarece moleculele amestecului au o energie de activare sporită, arderea produeîndu-se aproape instantaneu. Ca urmare se produce o adevărată lovitură de ciocan pe capul pistonului, înainte ca acesta să fi ajuns la punctul mort superior, ceea ce provoacă deteriorarea motorului. Pentru regularizarea arderii, prin împiedicarea formării peroxizilor în concentrafie prea mare şi a descompunerii lor instantanee, se introduc în masa carburantului aditivi antidefonanfi (antioxidanfi) ca amine, fenoli, alcooli, cetone, oxicetone, compuşi organomefalici, etc. Dinfre aceştia, rezultate excepţionale a dat tetraetilul de plumb care, adăugat în benzină în proporfie de numai 0,3%, împiedică formarea instantanee a peroxizilor şi producerea detonafiei. Pe lîngă o bună stabilitate, tetraetilul de plumb prezintă şi avantajul unei totale insolubiIitâfi în apă, proprietăfi cari i-au asigurat o înfre-buinfare generată. Efectul tetraetilului de plumb e cu atît mai pronunfat, cu cît benzinele sînt mai bine rafinate, deoarece cercetările au dovedit că prezenfa compuşilor cu sulf în benzine reduce apreciabil activitatea lui. Autoaprinderea şi ancrasarea bujiilor sînt fenomene de ardere anormală, cari se produc în motoarele moderne de automobil, cari au un mare raport de compresiune; ele se evită prin întrebuinfarea unui tip special de aditivi antioxidanfi. în acest scop s-au propus numeroase substanfe, dar dintre toate acestea, cel mai mult întrebuinfat pînă în prezent e tricrezilfosfatul, în proporfie de un sfert fafă de tetraetilul de plumb introdus în benzină. Pentru regularizarea arderii motorinei în motoarele Diesel de înaltă turaţie, prin asigurarea unei aprinderi neîntîrziafe după injectarea ei în cilindrul .motorului, se folosesc aditivi cari promovează oxidarea hidrocarburilor. în acest scop se întrebuinţează numeroase substanţe, cum sînt nitrafii sau nitrifii de etil, de butii, de isopropil, de amil, etc., nitroderivafi aromatici, peroxizi organici (peroxid de benzoil, tetralină, metiletilcetonă, etc.), aldehide, cetone, oxime, chinone, etc. Aditivii anticorozivi se înfrebuinfează la combaterea acţiunii, asupra metalului, a produselor acide cari r£'mîn în uleiuri chiar cînd se întrebuinţează aditivi antioxidanfi, produse cari corodează piesele metalice cu cari uleiul ajunge în contact, în special cusinefii fabricafi din aliaje colorate. Aditivii anti-corozivi neutralizează aefiunea metalului asupra produselor de oxidare. Aditivii de acest tip trebuie să formeze un film persistent pe suprafafa metalului, constituit dintr-un strat (probabil monomolecular) de compuşi organomefalici, care se formează prin aefiunea directă a inhibitorului asupra metalului sau/asupra produselor acide rezultate din oxidarea uleiului cu aditiv. Există deci o strînsă legătură între proprietăfile antioxidante şi cele anticorozive ale aditivilor. Se recunosc, în această clasă de aditivi anticorozivi, combinafii organice avînd structurile cele mai diferite, ca, de exemplu: compuşi organici ai fosforului, arsenului, stibiului, cromului, bismutului, mercurului, sulfuri alchilice sau arilice, amide ale acizilor graşi superiori, sulfon-amide, sulfuri şi polisulfuri de xantogenafi, uleiuri minerale sulfurizate, etc., cari aefionează după mecanismul expus, formînd pe metalul cusinefilor un film monomolecular, aderent şi im-peimeabil, care neutralizează aefiunea metalului asupra produselor acide din ulei. Aditivii detergenţi previn şi îndepărtează din motor depunerile de calamină şi lacurile formate pe piston sau pe segmenfi. Printre produsele rezultate din oxidarea uleiurilor din motoare sînt gudroanele, răşinile şi produşii de natură asfaltoasă, substanfe cu greutate moleculară mare, cari sînt insolubile în ulei şi pot astupa sistemul de ungere al motorului. Din cauza temperaturilor înalte ale cilindrului şi pistonului, aceştia pot forma lacuri rezistente, în special pe segmenfi, pe cari îi blochează. Prin aefiunea aditivilor defergenfi, depunerile de cărbune, cele răşinoase şi cele în formă de lacuri de pe pistoane şi de pe alte piese ale motorului dispar; aceste piese ale motorului în funefiune rămîn curate, iar uleiul are o culoare mult mai închisă, din cauza subsfanfelor carbonoase în.suspensie fină. Ei au deci rolul unui coloid protector pentru produşii macromoleculari de oxidare, împiedicînd flocularea şi depunerea lor, adică stabiIi-zînd sistemul coloidal format din ulei şi din produşii de descompunere înaintată — şi au o aefiune de spălare a depunerilor moi de pe piesele motorului. Aditivii defergenfi pot fi săpunuri, fenolafi, fosfafi, sulfonafi şi acriloizi. Săpunurile pot fi, de exemplu, naftenafi de aluminiu, naftenafi de cobalt, naftenafi de calciu, sărurile de calciu ale acizilor abietic şi fenilsfearic, sărurile de cobalt şi de bariu ale acidului salicilic alchilaf cu parafină, etc, Fenolafii pot fi, de exemplu, octilfenolaful de calciu, fenolafii de cobalt şi de bariu alchilafi cu o parafină, diamilsulfura fenolafuiui de bariu, sulfuri şi polisulfuri ale sării de bariu a fenolilor alchilafi, etc. Fosfafi i pot fi, de exemplu, sărurile diesterilor acidului fosforic cu greutate moleculară mare, produşi de condensafie între pentasul-fura de fosfer şi hidrocarburi cu greutate moleculară mare sau olefine şi hidrat de potasiu. Sulfonafii pot fi, de exemplu, sărurile de calciu sau de sodiu ori de alte metale ale derivafilor sulfonici obţinuţi la rafinarea la incolor a uleiurilor uşoare. Acri-loizii pot fi, de exemplu, unii metacrilafi cu grad înalt de polimerizare. Aditivii pentru mărirea indicelui de viscozitate micşorează variafia viscozităfii uleiurilor cu temperatura, îmbunătăfind astfel viscozitafea, sau raportul dintre viscozitafile cinematice la două temperaturi. Indicele de viscozitate reprezintă o mărima convenţională, care caracterizează variafia viscozităfii cu temperatura pentru uleiurile lubrifiante, pe baza valorilor viscozităfilor la temperaturile de 100° F şi 200° F. Caracterizarea se face în raport cu două uleiuri etalon cari aparfin la două serii extreme: unul din seria H (uleiuri pensilvanice), cărora li s-a atribuit indicele 100, iar celălalt din seria L (uleiuri gulf-coast), cărora li s-a atribuit indicele zero, cu ajutorul formulei: în care U, L şi H sînt viscozităfile Saybolt la 100° F penfru uleiul examinat U şi pentru cele din seriile L şi H. Raportul viscozităfilor cinematice la două temperaturi, pentru un acelaşi ulei, e de asemenea o constantă caracteristică, Aditiv 136 Aditiv Fenomenele reologîce din uîei prezintă importantă deosebită pentru viafa motoarelor, în special a celor cari nu funcţionează continuu, cum sînf cele de automobil. Un ulei reduce la minim uzura motorului, dacă ungerea pe care o exercită asupra pieselor mobile ale acestuia e de tipul ungerii fluide (v.) şi aceasta e asigurată numai dacă viscozitafea uleiului are o anumită valoare de regim şi nu suferă variafii bruşte în timpul serviciului. Cu cît variafia viscozităfii uleiului introdus în motor, între temperatura de pornire şi temperatura de regim, e mai mică, cu atît ungerea motorului e mai bună şi uzura lui e mai mică. Exploatarea curentă a motoarelor cu mers continuu (industriale), la cari perioadele de oprire-pornire sînf neglijabile în raport cu perioada de regim, a confirmat existenfa unei uzuri minime, tocmai datorită variaţiilor mici produse în visco-zitatea uleiului. Corectarea acestei sifuafii Ia motoarele de automobil se face adăugînd uleiului lubrifiant substanfe cu viscozitate mărită şi cu greutate moleculară mare, cu molecule filiforme cari, la temperaturi joase se sfrîng în formă de ghem („se închircesc") şi nu împiedică curgerea uleiului, iar la temperaturi înalte se desfăşoară în fire lungi, formînd, împreunăcu moleculele uleiului, unsistem cu frecare internă importantă, mărind rezistenfă la curgere. Din numărul mare de substanfe propuse pentru micşorarea variafiei viscozităfii cu temperatura se înfrebuinfează, pentru calităfile lor excepfionale, poliisobufilene, voltolii, polimetacrilafii şi polimerii eterilor vinilici. Aditivii de acest tip trebuie să fie stabili în condifiile de funcfionare ale motorului, adică să nu se oxideze uşor şi să nu se depolimerizeze termic sau prin forfecarea între piesele mobile ale motorului. Ameliorarea indicelui de viscozitate prin aditivi de acest gen e însofită totdeauna de creşterea viscozităfii. S-a constatat că, pentru atingerea unui anumit indice de viscozitate, creşterea viscozităfii e cu atît mai mare, cu cît greutatea polimerului e mai mică, ceea ce dovedeşte că folosirea polimerilor cu greutate moleculară mare e mai avantajoasă. Aditivii de onctuozitafe sînt subsfanfe cari, adăugate în uleiurile de uns, le măresc capacitatea de lingere prin crearea unui film aderent la suprafefele metalice ale organelor în mişcare din motoare, micşorînd uzura pieselor în frecare, ceea ce are ca urmare reducerea pierderii puterii motoarelor. Onctuozitatea e proprietatea unui lubrifiant de a menfine un film continuu, sau un film a cărui continuitate se reface, între două suprafefe metalice cari alunecă sub presiune mare una pe alta — adică proprietatea lui de a asigura ungerea cu frecare mică, chiar în cazul frecării semifluide. Onctuozitatea depinde de polaritatea moleculelor lubrifiantului şi de afinitatea lui penfru suprafefele metalelor între cari se găseşte, cum şi de o serie de factori cum sînt compozifia metalului din lagăr, gradul de polizare şi gradul de oxidare al suprafefei metalului, etc. Onctuozitatea uleiurilor minerale nu variază apreciabil cu natura lor. Unele date experimentale, cari atribuie uleiurilor minerale de natură asfaltoasă şi naffenică afinităfi mai mari, penfru formarea filmului de ulei pe suprafefe metalice, decît cele parafinoase, nu prezintă imporfanfă practică în ce priveşte onctuozitatea. Onctuozitatea e o proprietate de bază a lubri-fianfilor, prezenfînd imporfanfă la pornirea autovehiculelor, la mersul încet (cînd vitesa e mai mică decît cea necesară spre a forma filmul de lubrifiant pentru frecare fluidă), la mişcările alternante (în cursul cărora vitesa trece şi prin valoarea zero), la şocuri cu solicitări mari şi de scurtă durată, Ia viscozitate prea mică penfru a asigura continuitatea filmului de lubrifiant în condifiile ungerii hidrodinamice, sau Ia un debit insuficient de lubrifiant. Lubrifianfii cu onctuozitafe mică pot fi corectaţi adăugîndu-Ie canfifăfi minime de substanfe, cari au grupări polare în molecula lor, cunoscute sub numele generic de aditivi de onctuozitafe. Filmul (care poate fi eventual numai monomolecular) pe care aceste subsfanfe îl creează Ia suprafafa metalului, produce un cîmp de forfe în care se orientează apoi şi moleculele nepolare ale lubrifiantului, pe o grosime de cîteva sute de molecule. S-au propus şi au fost întrebuinfafe ca aditivi de onctuozitafe numeroase substanfe, dar clasificarea lor e dificilă, deoarece unele dintre ele au o structură care sugerează că aefiunea lor se datoreşte altor cauze decît cele cari pof fi puse în evi-denfă prin teoria actuală a ungerii. Astfel, printre aditivii de onctuozitafe folosifi curenf sînt: acizii alifatici şi esterii lor simpli sau clorurafi (acid oleic, stearic, stearat de metil, acidul a-clor-stearic), amide halogenate ale acizilor alifatici (crtotolilstearin-amida dorurată, ortotolilstearinamida sulfoclorurată), produşi de condensafie între acidul stearic clorurat şi difeniloxid, produşi de condensafie ai acizilor clorurafi cu eteri halogenafi, nitrili, amine, acizi şi esteri naftenici, etc. Alegerea şi întrebuinfarea aditivilor de acest tip trebuie să se facă cu multă atenfie, deoarece ei pot influenfa şi în sens negativ calităfile uleiului a cărui onefuo-zitate o ameliorează. Aditivii anfispumanfi sînt substanfe cari, adăugate în uleiurile lubrifiante, suprimă sau micşorează capacitatea lor de spumare în timpul circulafiei în motor, cînd sînt în contact cu aerul sau cu gaze de ardere. Acest fenomen superficial se remarcă, în special, la uleiurile cari confin aditivi defergenfi şi antioxidanfi. S-au propus şi au fost încercate numeroase substanfe cari, adăugate în uleiurile ce confin aditivi defergenfi şi anti-oxidanfi, să micşoreze sau să prevină formarea spumei în timpul funefionării uleiului în motor. Dintre acestea s-au dovedit suficient de stabile şi deosebit de active combinafiile organice ale siliciului, cunoscute sub numele de siliconi. Siliconii, ca, de exemplu, dimefilsiliconul, diefilsiliconul, dibutilsiliconuI, adăugafi în proporfie de cîteva părfi la un milion, împiedică complet formarea spumei lauleiurilecari confinadifivi antioxidanfi sau defergenfi. Aditivii depresanfi sau anticongelanfi sînt subsfanfe cari coboară temperatura de congelare a uleiurilor de natură parafinoasă, asigurînd mobilitatea lor la temperaturi joase, ceea ce are ca urmare reducerea uzurii motorului. Prezenfa parafinei în uleiuri, nu e dorită, deoarece uleiurile parafinoase au o temperatură de congelare înaltă, ceea ce conduce Ia o circulafie nesatisfăcăfoare în motoarele cari funefionează în regiuni cu climă rece. Circulafia defectuoasă a uleiurilor în motor în anotimpurile reci ale anului, în special la pornire, cînd motorul e rece, determină uzuri mari la piesele în frecare, adică scurtează apreciabil durata de serviciu a motorului. Dacă însă circulafia uleiului în motor poate fi asigurată, funefionarea acestuia depinde, în primul rînd, de viscozitafea reală a uleiului, şi nu de temperatura de congelare. Prin urmare, aditivii anticongelanfi fac posibilă întrebuinfarea uleiurilor parafinoase în timpul anului, garantînd buna funcfionare a circuitului de ungere. Congelarea e un fenomen care se produce ca urmare a cristalizării parafinei, prin formarea unei refele spafiale, neregulate, care înglobează faza lichidă uleioasă, imobilizînd-o. Se formează, astfel, un tip special de gel, care prezintă tixofropie şi are multe dinfre proprietăfile gelurilor. Uleiurile de natură parafinoasă (cari, în general, au un indice de viscozitate mare) pot fi folosite fără nici un inconvenient, dacă confin substanfe cu activitate superficială, cari împiedică formarea gelurilor de parafină la temperaturi joase. Au fost studiate numeroase subsfanfe organice cari au aefiuni depre-sante, car de exemplu: stearaful de aluminiu, hidroxisfearafii de zinc şi de magneziu, produşii de polimerizare ai esferului viniliccu un alcool nesaturaf, cauciucul natural sau sintetic hidrogenat, etilenglicolul distearaf, ceara de albine, produsul condensării parafinei clorurate cu naftalina, produsul condensării fenolului alchilat cu anhidrida ftalică, etc. Dintre acestea, foarte mult folosite în exploatarea curentă a autovehiculelor sînt numai două categorii de substanfe, cunoscute sub numele comerciale de Aditiv 137 Adifie, reacfii de ~ paraflow-uri (produsele obţinute la condensarea naftalinei cu parafină clorurată) şi de santopur-uri (produsele condensării fenolilor alchilaţi cu anhidrida ffalică). Fenomenele fizicochimice pe cari se bazează acţiunea de depresare pe care o exercită aditivii anficongelanţi asupra uleiurilor minerale nu sînt încă destul de bine cunoscute. Se presupune că aditivul, fiind o substanţă capilar activă, e ad-sorbit te suprafaţa muchiilor cristalelor incipiente de parafină (unde există un cîmp de atracţie mai mare), ceea ce evită formarea reţelei cristaline de parafină şi imobilizarea fazei uleioase. Adsorpţia aditivului anticongelant împiedică totodată solvatarea cristalelor de parafină şi uşurează aglomerarea lor în granule mici, cu dimensiuni şi axe egale. Astfel de aglomerări cristaline de parafină nu pot împiedica în mare măsură mişcarea uleiului prin motor. Eficacitatea aditivilor anficongelanfi depinde, în primul rînd, de natura uleiului asupra căruia acţionează, de viscozitatea acestuia (efectul anticongelant e cu atît mai puternic, cu cît uleiul are o viscozitate mai mică), de gradul de deparafinare al lui (peste un anumit procent de parafină în ulei, efectul anti-congelantului e anulat), de dimensiunile cristalelor de parafină din ulei (uleiurile cari conţin brighsfock sînf mai puţin sensibile la acţiunea anticongelanţilor, din cauza microcristalelor de parafină din ele), de stabilitatea termică a anticongelantului, etc. Aditivii contra ruginii sînt substanţe, în general polare, cari, prin acţiunea surperficială pe care o exercită asupra suprafeţei metalelor feroase (aderenţă mare Ia metal), protejează aceste substanţe contra ruginii. în acest scop, în vaselinele de protecţie, în uleiurile de turbine, de transmisiuni hidraulice şi în uleiurile pentru presiuni înalte, se adaugă (în cantităţi mici) substanţe cu structuri foarte diferite din clasa eterilor, esterilor, derivaţilor organici ai azotului, ai sulfului, săpunuri metalice, etc. Aditivii contra ruginii, deşi sînt substanţe polare, nu trebuie să reducă tensiunea interfacială dintre ulei şi apă, ceea ce implică multă atenţie în determinarea concentraţiei lor optime. AdiHvii cu mai multe funcţiuni sînt amestecuri constituite din mai multe substanţe cu acţiune specifică pentru proprietatea respectivă (aditivi unifuncţionali) sau substanţe cari au în moleculă mai multe grupări sau o structură particulară, datorită cărora pot ameliora sau corecta două sau mai multe deficienţe ale uleiului în care se introduc. De obicei, astfel de aditivi sînt întrebuinţaţi pentru a combate corozivitatea, oxidabilitatea, deter-genţa şi formarea lacurilor, sau congelarea la temperatură relativ înaltă a uleiurilor şi lipsa lor de defergenţă, etc. Un exemplu tipic de aditivi polifuncţionali sînt voltolii (amestecuri de uleiuri minerale şi vegetale, cari au suferit acţiunea descărcărilor electrice de înaltă tensiune), întrebuinţaţi la ameliorarea indicelui de viscozitate, a congelării şi a onctuozităţii. Aditivii multifuncţionali sînf întrebuinţaţi, cu rezultate foarte bune, atît în uleiurile cari se introduc în motoarele Diesel, cît şi în cele de automobil. Tendinţa actuală e de a introduce şi de a folosi, din ce în ce mai mult, aditivi de acest gen. 1. Aditiv, pl. aditivi. 2. Mat. cs.: Sin. Adaus (v.). 2. Aditivă, constantă Mat. V. Constantă aditivă. 3. funcţiune Mat. V. sub Funcţiune. 4. proprietate Chim. fiz. V. Proprietate aditivă. 5. Aditivă, metodă C/'nem.: V. sub Film în culori. 6. Adiţie, formulă de ~ algebrică. Maf. O funcţiune f (z) admite o formulă de adiţie algebrică, dacă între t(z\-\-Z2), f (zi) şi f (z2) există o relaţie algebrică cu coeficienţi independenţi de z\ şi în general, o formulă de adiţie dă pe f (21 + 22) în funcţiune de f (21), f (22) şi de derivatele (în număr finit) ale funcţiunii f în punctele z\ şi 22. 7. Adiţie, polimerizare prin reacţie de Chim. V. sub Adezivi (poliuretani). 8. reacţii de Chim.: Termen comun pentru reacţii de reunire. Acestea nu reprezintă totdeauna transformări chi- mice, deoarece, uneori, se numesc compuşi de adiţie diferiţi compuşi instabili, formaţi prin reacţii între molecule cari conţin atomi cu valenţele saturate (de ex. hidraţii sărurilor anorganice, combinaţii complexe). în aceşti compuşi de adiţie se formează, fie noi reţele cristaline (hidraţii sărurilor anorganice), fie combinaţii interstiţiale, fie legături coordinative; în alte cazuri nu se cunoaşte încă natura legăturii chimice nou formate.— în Chimia organică sînf considerate reacţii de adiţie atît reacţiile prin cari se formează legăiuri coordinative (semiionice), cît şi reacţiile prin cari se formează numai legături covalente. în prima categorie sînt cuprinse reacţiile combinaţiilor cari au la unul dintre atomi electroni neparticipanţi,de exemplu: formarea sărurilor de oxoniu prin reacţia dintre eteri şi acizi minerali tari: H3C—6—CH3+H:CI: rH3cx.. 1+..- ,C -> H :C|: , -H3C' J " sau formarea sărurilor cuafernare de amoniu: R3N: + R=X: -> [R3N:R]+ :'x:"V Numeroase reacţii de adiţie din Chimia organică sînt reacţii de formare a legăturilor covalente prin adiţia unei combinaţii AB („addend") la un accepfor XY care conţine legături multiple duble sau triple (ca, de ex.:^C = C^, ^C=C, —C~C—, — C—N, etc.), cu formarea unui produs de adiţie AXYB. Reacţiile de adiţie din această categorie se clasifică după mecanismul formării legăturilor covalente în reacţii de adiţie omo-litice şi eterolitice (v. şi Mecanism de reacţie, Hemoliză, Eteroiiză). Astfel, reacţia de adiţie a clorului la benzen, în prezenţa luminii, cu formare de hexaclorciclohexan, e o reacţie de adiţie omolitică, ce are loc prin intermediul radicalilor liberi, după următorul lanţ de reacţii: H C HC7 HC H ^c\r/ci + cr- in Cl2 . HC CH HC CH HC HC H ^CV/H '\ CI H I. /c\ •/ HC Ck C H H CI \/ /C\ /CI l .H C' ,/c\ci + cr - -\ ck H' CI V-Xcl H H CI \/ C HC. V H H CI \/ C CI C!2 V ><„ /CI + CI’, etc. Hx \c/ XH /\ H CI Se cunosc numeroase reacţii omolitice de adiţie la dubla legătură olefinică în prezenţa peroxizilor, ca, de exemplu, adiţia acidului bromhidric, a tetraclorurii de carbon, a unor radicali liberi oxigenaţi, etc. Reacţiile de polimerizare în lanţ sînt, de asemenea, reacţii de adiţie homolitice. Adifională, constantă ~ 138 Adîncime critica Reacfiile de adifie eterolitice se clasifică, după modul formării legăturii covalente, în reacfii de aditie nuclecfile şi reacfii de adifie electrofile, după cum combinaţia AB care se adiţionează (adendul) formează cu „acceptorul" XY legături covalente prin electronii săi, sau prin nucleele sale (v. Mecanism de reacţie nucleofil şi electrofil). Un exemplu de reacţie de adiţie nucleofilă (AdN) e adiţia amoniacului la acetaldehidă, cu formarea de aldehidă-amoniac: ✓OH CH3—CH = 0 + NH3 -> CH3—CH A snh2 în acest caz, adiţia se produce prin intermediul electronilor neparticipanţi ai atomului de azot care se fixează la nucleul atomului de carbon carbonilic. Adiţia grupărilor HO-, CN~, ROH la grupări carbonilice sau la gruparea nitril (—CEEN) e, de asemenea, o reacţie de adiţie nucleofilă. Reacţii de adiţie electrofilă sînt reacţiile de adiţie în solvenţi polari a halogenilor sau a hidracizilor la dubla legătură oie-finică; de exemplu, adiţia brcmului la etilenă, cu formare de dibrom etan, CH2—CH2 + Br2 -» CH2—CH2Br—Br CH2—CH2Br + Br -> CH2Br—CH2Br, sau adiţia acidului clorhidric la propilenă, cu formare de clorură de isopropil (conform regulii lui Markownikow): ch3—ch=ch2 -> ch3—ch—CH2 CHb—CH—CH2 + H+[Ci]~ -> CH3—Ch'—CH3 + Cl” -» ch3—chci—ch3 şi, de asemenea, adiţia ionilor hidroxoniu la olefine, cu formare de alcool: R—CH=CH2 + HsO+ -> R—CH—CH3 + H+. I OH Se cunosc, astfel, multe reacţii de adifie de ambele tipuri; unele dinfre cele mai importante reacţii de adiţie la duble legături olefinice şi carbonilice sînt clasificate în tabloul care urmează: Reacfii de adiţie nucleofile (AdN) şi electrofile (AdE) R=H, grupă alchil sau arii; X=R, CR sau —NR2 Adend Acceptor Produs Reacfii nu c I e o f i 1 e Metale disolvafe (de ex. Zn+:+, H20) R2C—0 R2CH—OH RMgX 70 n II O R'2C—OMg-X 1 HO", H20 R2C=0 R r—h2o -j r2c(oh)2 - ~> r2co NH,X R2Cr=0 R2C(CH)—NHX [-* R2Cr=NX] CN r2c=o R2C(OH)—cn' HO-, H20 R—CeeN R—COO- h2s R—C~N R—CS—NH2 Reacfii electrofile Mn04, H20 R2C—cr2 R2C(OH)—CR2(OH) h3o+ 70 O II n 73 R2CH-CR2(OH) h2so4 R2C —cr2 R2CH-CR2(0.S03H) Halogeni (Cl2, Br2lJ2) r2c=cr2 R2C (Halogen)-CR2 (Halogen) Halogeni ROH r2c=cr2 R2C (Halogen) CR2(OH) HOCI, H3G+ r2c—cr2 R2C(CI)-CR2(OH) HCI o II o R2CH—CR2(CI) NOCI r2c—cr2 R2C(NO)—CR2(CI) Reacţiile de adiţie la legături multiple au numeroase aplicaţii industriale: hidrogenarea dublelor legături olefinice (de ex.: hidrogenarea acizilor nesafuraţi din grăsimi, hidrogenarea diisobutilenei în isooctan, hidrogenarea unor fracţiuni de petrol, etc.), hidrogenarea dublelor legături aromatice (hidrogenarea naftalinei în tetralină sau în decalină, hidrogenarea fenolului în ciclohexanol), adifia halogenilor şi a hidracizilor la duble legături carbon-carbon olefinice sau aromafice (de ex. fabricarea dicloretanului şi a dibrometanului, a clorurii de etil, a hexaclorciclohexanului, etc.), adifia apei la dubla legătură ole-finică (de ex. fabricarea alcoolilor etilic, isopropilic şi butilic din etilenă, propilenă, butilene), adiţia acidului sulfuric la dubla legătură olefinică (de ex. esterii sulfurici utilizaţi ca detergenţi), adifia halogenilor, a hidracizilor şi a acizilor carboxilici la acetilenă (de ex. fabricarea tricloretilenei, a clorurii de vinii şi a acetatului de vinii), adifia apei şi a alcoolilor la âcefilenă (de ex. fabricarea acetaldehidei şi a eterilor vinilici prin reaefia de „vinilare"); adifia hidrogenului la dubla legătură carboni-lică permite fabricarea alcoolilor (de ex. alcool etilic din acef-aldehidă), iar produşi de adifie ia dubla legătură carbonilică (combinafii bisulfitice, acetali, cianhidrine) se întîlnesc frecvent ca produşi intermediari în unele fabricaţii. 1. Adi|ionalăr constantă Ms..* Constantă care trebuie adăugată valorii unei mărimi deduse din citirile unui aparat sau ale unui instrument, spre a obfine valoarea pe care o are de fapt acea mărime. Constanta adifională c caracterizează, de exemplu, aparatele topografice (în special fahimefrele cu lunete construite după sistemul Rcmsden) şi se adaugă, în acest caz, la lungimea dedusă din citirea pe stadie, în vederea determinării distanfei D dintre punctul de stafie al aparatului tahir metric şi punctul de stafie al stadiei vizate: D — c + k'l, unde c e constanta adifională, l e segmentul de lungime citit pe stadie şi k e constanta multiplicatoare. 2. Adiţionare. Expl. pefr.: Deschiderea ulterioară, prin perforare, a unei porfiuni dintr-un strat productiv, care inifial a fost deschis pe o grosime mai mică decît grosimea Iui efectivă în dreptul sondei, sau deschiderea, de asemenea ulterioară, a unui nou strat productiv, străbătut de aceeaşi coloană de exploatare. Cînd intervalul sau stratul deschis ulterior sînt situate deasupra intervalului sau stratului deschis inifial, adifionarea se numeşte superioară sau adifionare în sus. Cînd intervalul sau stratul deschis ulterior sînt situate dedesubt, ea se numeşte inferioară sau adifionare în jos. Sin. Perforare adiţională. 3. Adîncime. 1. Gen.; Cofa unui punct situat sub planul de referinfă (corespunzător suprafefei libere a mării sau a terenului). 4. ~ critică. Hidr.: Adîncimea unui curent de apă cu suprafafă liberă, în mişcare uniformă, la care energia masică a secfiunii are valoarea minimă. Energia masică a secfiunii, adică raportul dintre energie şi greutatea lichidului considerat, e suma energiilor pofenfială (altimetrică şi piezomefrică) şi cinetică, exprimată prin relafia E = h + ~ = h + ^-, 2g * + 2gA*’ în care h e adîncimea curentului, Q e debitul, A e secfiunea vie, v e vitesa medie, g e accelerafia gravitafiei şi a e coeficientul de corecfie al energiei cinetice masice medii. Prin adîncimea critică (hcr) se caracterizează o stare critică a curentului, la limita de separafie dintre regimul de curgere lent sau fluvial, în care adîncimea curentului e mai mare decît cea critică şi predomină energia pofenfială, şi dintre regimul de curgere rapid sau torenfial, în care adîncimea curentului e mai mică decît adîncimea critică şi predomină energia cinetică. Adîncimea critică a apei freatice 139 Adîncime de fundare Pentru a determina adîncimea critică, se anulează derivata în raport cu h a energiei masice a secţiunii curentului d£ _ aQ2 dh „ g A3 în care B e lăţimea albiei obţine expresia Bcr" S ' din care rezultă că adîncimea critică depinde numai de debit şi de forma albiei, fiind independentă de panta fundului sau de rugozitatea pereţilor. La albiile dreptunghiulare, adîncimea cri-tică hcr = Acf/Bcr e dată de formula la partea superioară a apei, şi se _aQ2 -=v? în care q Q/Bcr e debitul pe unitatea de lăţime a albiei. în curgerea neuniformă, la care vitesa variază între două puncte de-a lungul cursului de apă, trecerea de la un regim la altul se produce prin salt hidraulic, pentru care q)2 Fr~- =1 unde Fr e numărul lui Froude al secţiunii care are adîncimea medie efectivă hm şi vitesa medie vm. Adîncimea critică poate fi considerată, de asemenea, ca adîncimea la care debitul e maxim, pentru o anumită energie masică specifică a secţiunii. 1. ~ crifică a apei freatice. Ped.: Adîncimea minimă pe care trebuie să o aibă apa freatică, pentru ca să nu se producă sa ii-nizarea solului (depunerea în orizonturile superioare ale solului a sărurilor conţinute în soluţie, chiar cînd se află în concentraţii slabe) prin creşterea curentului capilar ascendent, intensificarea evaporării, etc. Prin acumulare succesivă, sărurile pot deveni dăunătoare vegetaţiei. Adîncimea critică variază cu anotimpul (e mai mică primăvara decît toamna), cu condiţiile climatice (mai mare, cu cît clima e mai aridă), cu gradul de mineralizaţie al apei freatice (mai mare, cînd mineralizaţia e mai puternică), cu textura solului şi a rocii mame (mai mică în rocile nisipoase sau argiloase şi mai mare în rocile lutoase şi, în special, în cele de tip loessoid), Adîncimile critice cele mai frecvente în condiţiile existente în ţara noastră sînt de 1*-4. m. 2. ~ crifică de deferiare. Hidr.: Adîncimea la care forţele inerţiale de la creasta unui val împreună cu forţele de frecare cari apar în zona de fund, provoacă spargerea (deferlarea) valului. Cuplul acestor forţe se datoreşte faptului că rugozitatea fundului frînează oscilaţiile particulelor de fluid din imediata vecinătate a Iui, astfel încîf valul îşi pierde simetria faţă de axa verticală, se înclină din ce în ce mai mult în sensul de propagare şi, în dreptul adîncimii critice, deferlează. Fenomenul e influenţat de trei parametri principali: amplitudinea valului, proporţional cu care variază şi adîncimea critică; acţiunea vîntului, care poate mări sau poate micşora cuplul amintit, prin direcţia şi intensitatea lui; natura fundului, care influenţează forţele de frecare, prin relieful şi prin gradul Iui de rugozitate. Măsurătorile făcute pînă în prezent, cu diverse valori pentru cei trei parametri, au stabilit că adîncimea crifică de deferiare variază între h ş\ 5 b (h fiind amplitudinea valului). De exemplu, în cazul cînd nu intervine acţiunea vîntului, se recomandă ca în calculele inginereşti să se ia Hcr =3 h, pentru fund neted, şi FIcr — 4h, pentru fund neregulat şi rugos. a. ~ de afiliere. Hidr. V. sub Afuiere, 4. ~ de afac. Nav.: Adîncimea chilei unui submarin în raport cu nivelul apei, cînd acesta se găseşte în poziţie de atac, periscopul fiind complet ridicat şi ieşit din apă cu 0,5 m. Adîncimea de atac depinde de dimensiunile submarinului şi de lungimea periscopului. 5. ~ de camuflaj. Nav.: Adîncimea minimă de Ia care un submarin nu poate fi văzut de un avion. Această adîncime depinde de culoarea fundului, de poziţia Soarelui şi de starea mării; pe un fund alb, de nisip, submarinul e vizibil pînă la adîncimea de 60**’70 m, iar pe un fund negru, de mîl sau de stînci, nu mai poate fi văzut sub 20 m. 6. ~ de cufundare a ţevilor de extracţie. Expl. petr.: Adîncimea la care se găseşte sabotul coloanei de ţevi de extracţie sub nivelul lichidului negazeificat din sondă. Valoarea ei e dată de relaţia: /j = 10(/>i-P2)| Y în care Pi e presiunea la sabotul ţevilor de extracţie, P2 e presiunea la gura sondei (considerată apropiată de presiunea atmosferică) şi y e greutatea specifică a lichidului. Adîncimea de cufundare se numeşte: statică, atunci cînd reprezintă distanţa, măsurată pe verticală, de la sabotul ţevilor de extracţie pînă la nivelul static al sondei; dinamică, cînd se raportă la nivelul dinamic. Dacă L e lungimea coloanei de ţevi de extracţie şi Hs e nivelul static, cufundarea statică e es-=L — Hs, iar dacă Fîd e nivelul dinamic, cufundarea dinamică e sd — L—Fld. Dacă aceste valori se raportă la lungimea coloanei de ţevi de extracţie (L), se obţine adîncimea de cufundare relativă statică (Şs), respectiv dinamică (§^)f adică: §s = - L-//c -’4- L-H, • 1 — Hd La sondele în erupţie (naturală sau artificială), valoarea adîndmii de cufundare e fictivă. Sin. Submergenţă. 7. ~ de extracţie. M/ne : Distanţa pe verticală, dintre nivelul rampei superioare a pufului de extracţie (rampa de descărcare) şi nivelul rampei inferioare a acestuia (rampa de încărcare), La o instalaţie de extracţie cu mai multe orizonturi de lucru pot exista mai multe adîncimi de extracţie. în ccest caz e necesară o instalaţie de extracţie specială, care să permită adaptarea ei la fiecare adîncime (de ex. cu tobe cilindrice, conice, etc., sau cu bobine). Adîncimea de extracţie poate varia în cursul unei zile. La instalaţiile de extracţie cu roată de fricţiune există o singură adîncime de extracţie, care nu se poate modifica decît cînd se adînceşte mina şi se înlocuieşte cablul de extracţie, în general, rampa superioară a puţului de extracţie se găseşte la suprafaţă; sînt însă cazuri cînd ea se găseşte tot în subteran (de ex., de obicei la puţurile oarbe şi excepţional Ia puţurile principale la zi). La extracţia prin puţuri sau planuri înclinate, afară de distanţa pe verticală, se indică şi unghiul de înclinare şi distanţa măsurată pe înclinare. Uneori adîncimea de extracţie e egală cu adîncimea minei (v.). 8. ~ de fixare. Expl. petr.: Adîncimea faţă de suprafaţă a locului de instalare, în interiorul găurii de sondă, a diferitelor părţi componente ale utilajului de fund, ca: sabotul coloanei de exploatare, sabotul coloanei de ţevi de extracţie, pompa de • adîncime, packerul, reperele, supapele de pornire, etc. 9. ~ de fundare. Fund., Cs.: Adîncimea sub nivelul terenului natural, la care trebuie să fie situat planul de rezemare a fundaţiei unei construcţii. Stabilirea adîncimii de fundare depinde, în principal, de următorii factori: adîncimea de îngheţ a terenului; caracteristicile geologice şi hidrologice ale terenului (natura rocilor, starea lor de alteraţie, înclinarea şi grosimea Adîncime de inundare 140 Adîncime de cementare stratelor, goluri, nivelul apei subterane şi variafiile lui sezoniere, etc.); caracteristicile fizice şi mecanice ale pămîntului din stratul pe care se fundează (umiditate, consistenţă, porozi-tate, capilaritate, permeabilitate, gelivitate, compresibilitate, ta-sare, etc.); felul şi importanfa construcfiei; mărimea şi felul încărcărilor cari solicită fundafia; prezenfa în teren a unor fundafii vechi, a unor construcfii subterane, a unor fundafii de maşini, etc.; adîncimea fundaţiilor construcţiilor învecinate; afuierile posibile la fundafiile în ape curgătoare, cînd nu se iau măsuri speciale de protecfie; prezenfa sau posibilitatea infiltrării îri teren a unor ape agresive; posibilitatea modificării caracteristicilor fizice şi mecanice ale pămîntului (sub influenfa construcţiilor). La fundafiile obişnuite (fundafii de beton simplu sub ziduri, fundafii cu blocuri de beton simplu sau armat, fundafii cu tălpi, cu grinzi, cu bolfi răsturnate, cu planşee-ciuperci) şi la radiere, adîncimea de fundare se măsoară de la nivelul terenului natural pînă la fafa inferioară a fundafiei. La fundafiile pe pilofi, adîncimea de fundare se măsoară de la nivelul terenului natural pînă la nivelul planului care trece prin vîrfurile pilofilor. La fundafiile cu chesoane şi cu pufuri, adîncimea de fundare se măsoară de la nivelul terenului natural pînă la nivelul planului tangent la vîrful cufitului chesonului sau al pufului. Adîncimea de fundare trebuie să fie totdeauna mai mare decît grosimea stratului de pămînt vegetal şi cel pufin egală cu adîncimea de înghef. Penfru fundafiile zidurilor şi coloanelor interioare ale clădirilor încălzite, adîncimea de fundare se stabileşte indiferent de adîncimea de înghef, dacă terenul poate fi apărat de umezeală şi de înghef în timpul construcfiei, pînă la darea în folosire a clădirii. — în pămînturile macroporice, adîncimea de fundare se stabileşte în funefiune de importanfa şi de mărimea construcfiei, ca şi în funefiune de pozifia fundafiei respective în construcfie (adîncimea de fundare a zidurilor inferioare e mai mică decît a zidurilor exterioare). în aceste pămînturi, adîncimea de fundare trebuie să fie mai mare decît adîncimea la care terenul prezintă mai mult decît două găuri de rozătoare pe metru pătrat. 1. ~ de inundare. Hidr. V. sub Irigafie. 2. ~ de îngheţ. Meteor.: Grosimea măsurată de la supra- fafă, pe care îngheafă un teren. Ea depinde de aşezarea şi de clima locului, cum şi de calitatea solului. La o climă ca aceea a fării noastre, adîncimea de înghef e de 0,8 — 1 m. Pămînturile necoezive (nisip, pietriş) îngheafă pe adîncimi mai mari decît cele coezive (argilă, lut). 3. ~ de lansare. Nav.: Adîncimea minimă necesară pentru ca torpila, formînd sacul de lansare (v.), să nu atingă fundul apei. Această adîncime depinde de înălţimea de la care e lansată torpila şi de timpul de imobilizare a cîrmelor de adîncime. 4. ~ de parafinare. Expl. pefr.: Diferenţa de nivel dintre suprafaţă şi locul în care începe în sondă, în condiţii favorabile, depunerea de hidrocarburi solide, numite ceruri de petrol sau, impropriu, parafină. Adîncimea de parafinare depinde de temperatura şi de presiunea din sondă (ele trebuie să scadă sub valorile critice), de vitesa de circulafie a fluidelor ascendente şi de proprietăfile lor fizice şi chimice. 5. ~ de pătrundere. Tehn. mii.: Adîncimea pînă ia care un proiectil pătrunde într-un mediu rezistent, datorită atît energiei cinetice pe care o are proiectilul în momentul în care pătrunde în acel mediu, cît şi capacităfii proiectilului însuşi de a nu se distruge pr.n aefiunea de pătrundere. 6. ~ de pătrunderea piloţilor. Cs., Fund. V. Baterea piloţilor, sub Pilot. 7. ~ de perforare. Tehn. mii. V. sub Plăci de blindaj. 8. ~ de pozare. Edil.: Adîncimea la care trebuie aşezate în teren o conductă de apă sau un canal. Se măsoară de la nivelul terenului pînă la axa conductei metalice, la reţelele de distribuţie a apei, şi pînă la faţa superioară a radierului, la reţelele de canalizafie. Stabilirea adîncimii de pozare depinde de condifiile de scurgere a apei, de obstacolele de pe traseu cum şi de adîncimea specifică de înghef (v.). 9. ~ de probă. Nav.: Adîncimea minimă a apei, necesară pentru ca vitesa navei să nu fie influenţată de reacţiunea fun- dului. Această adîncime se determină cu relaţiile: A/P = 5,6 VIL}12 pentru K/Z.,/2< 1,60 sau AjP = 9+ 10 (K/£1/2-1,60) pentru K/L,/2> 1,60, în cari A (m) e adîncimea, P (m) e pescajul, L (m) e lungimea navei şi V (în noduri) e vitesa navei. 10. ~ de repaus. Nav.: Adîncimea la care un submarin poate naviga în imersiune fără a mai fi sensibil faţă de acţiunea valurilor. Această adîncime, în general de 20-t-40 m, depinde de starea mării şi de adîncimea fundului. 11. ~ de stropire. V. sub Irigaţie. 12. ~ de umezire. Hidr. V. sub Irigaţie. 13. ~ navigabilă. 1. Nav.: Adîncimea minimă a apei, pentru ca navele să poată naviga. Se obţine adăugînd la pescajul navei rezerva pilotului, de o jumătate de picior englez (0,155 m) la rîuri şi de un picior englez (0,31 m) la fluvii; la mare, adîncimea navigabilă variază în funefiune de starea mării (flux şi reflux). 14. ~ navigabilă. 2. Nav.: Adîncimea minimă a apei, pentru ca un submarin să poată naviga în imersiune fără a fi văzut de la suprafafa apei; ea depinde de dimensiunile submarinului şi de starea mării (calmă sau agitată). 15. ~ normală. Hidr.: Adîncimea la care, pentru un anumit debit şi pentru o pantă a fundului dată, curgerea apei cu suprafafa liberă e uniformă. Cunoaşterea adîncimii normale e importantă în studiul mişcării permanente neuniforme, deoarece diferitele tipuri de curbe de remuu pot fi obfinute din ecuaţia mişcării neuniforme, în funcţiune de această adîncime şi de adîncimea critică (v.). V. Mişcarea neuniformă a curenţilor cu suprafafă liberă. 16. ~ specifică de îngheţ. Edil.: Adîncimea minimă la care trebuie îngropate lucrările subterane cari conduc sau confin ape (conducte, canale, rezervoare, etc.), pentru a evita îngheţarea apelor din ele. Depinde de clima regiunii, de temperatura şi de vitesa de scurgere a apei în conducte şi în canale, de posibilităţile de pătrundere a aerului rece la suprafafa liberă a apei, etc. în fara noastră, adîncimile specifice de îngheţ variază între 1,0 şi 1,50 m şi se măsoară de la suprafaţa terenului pînă la axa conductei, la reţelele de distribuţie a apei, sau pînă la faţa superioară a radierului, la reţelele de canalizaţie. 17. ~ subcritică a apei freatice. Ped.: Adîncimea maximă, caracteristică solurilor umede, de la care apa freatică influenţează regimul de apă al solului, putînd da plantelor umezeala necesară, fără a saliniza însă orizonturile superioare ale solului. Existenţa apei freatice la niveluri situate între adîncimea critică (v.) şi adîncimea subcritică poate influenţa favorabil proprietăţile productive ale solului. Variaţiile nivelului adîncimii subcrifice sînt dependente de aceiaşi factori ca şi variaţiile nivelului adîncimii critice a apei freatice. în condifiile de stepă şi de silvostepă din ţara noastră, adîncimea subcritică a apei freatice se găseşte, în general, la 3--*6 m. De existenţa adîncimii subcrifice se ţine seamă în practica irigării solurilor, luîndu-se măsuri să se evite salini-zarea secundară prin ridicarea nivelului apei freatice pînă la adîncimea critică. 18. Adîncime. 2. Gen.: Prin extensiune, distanţa de la suprafaţa unui corp pînă la suprafafa sau stratul în care se produce un fenomen. 19. ~ de aşchiere. Tehn. V. sub Aşchiere. 20. ~ de carburare. Mefg. V. sub Carburare. 21. ~ de călire. Mefg. V. sub Călire. 22. ~ de cementare. Mefg. V. sub Cementare, Adîncime de focar 141 Adîncire 1. de focar. F/z.: Sin. Adîncime de imagine (v.). 2. ^ de imagine. F/z.: Distanţa dintre planele de punere |a punct extreme P'e şi P"e pentru cari punctele unui plan-obiect au imagini nete într-un sistem optic convergent. Adîncimea de imagine e datorită faptului că imaginea unui punct poate fi un mic cerc (cercul de difuziune tolerat) şi nu un punct, din cauza puterii separatoare a elementului receptor care poate fi ochiul, placa fotografică, etc. Pentru cazul vizării la infinit, la un sistem convergent avînd diametrul D şi distanţa focală /, adîncimea de imagine numită adîncimea de focar are expresia: U -2 8 f . f D ' în care 8 e diametrul cercului de difuziune tolerat. Pentru cazul general al unui punct-obiect care se găseşte Ia distanţa a, iar conjugatul său la distanţa a' faţă de sistemul optic, adîncimea de imagine are expresia: 2 eu' D 3. ~ de lucru. Tehn. V. sub Angrenaj. 4. ~ de modulaţie. Telc. V. Grad de modulaţia. 5. ~ de pătrundere. Elf.: Adîncimea de la suprafaţa unui conductor, la care intensitatea cîmpului electromagnetic alternativ el egală cu a 1/e-a parte (a 0,368-a parte) din intensitatea fui de la suprafaţă. Adîncimea e utilizată în special în teoria eectului pelicular net. 6. Adîncimea literei. Poligr. V. sub Literă tipografică. 7. Adîncimea unei mine. Mine: Distanţa pe verticală, dintre nivelul suprafeţei (la planuri înclinate) sau cota gurii puţului principal de extracţie (rampa de descărcare) şi nivelul rampei celei mai de jos (rampa de încărcare). La o mină pot exista mai multe adîncimi de extracţie, însă o singură adîncime a minei. Adîncimea minei se poate schimba în timp, prin adîncirea puţului principal de extracţie. Dacă mina are mai multe puţuri de extracţie, de adîncimi diferite, adîncimea cea mai mare se consideră drept adîncime a minei (v. şi sub Adîncime de extracţie). Dacă cel mai de jos nivel al minei nu se atinge cu un puţ principal de extracţie, ci cu un puţ orb, adîncimea minei se consideră de Ia zi pînă la rampa inferioară a puţului orb. 8. Adîncimea unei sonde. 1. Expl. petr.: Adîncimea atinsă de sapă la sondele în foraj. 9. Adîncimea unei sonde. 2. Expl. petr.: Adîncimea sa-botului coloanei de exploatare la sondele în producţie. 10. Adîncimea unei sonde. 3. Expl. petr.: Adîncimea oglinzii de ciment deasupra ultimului strat părăsit, cînd sonda a fost retrasă la un strat superior. 11. Adîncimea unui dren. H/drot.: Diferenţa de nivel dintre suprafaţa terenului natural şi nivelul radierului sau al stratului pe care se aşază tuburile de drenaj. La captările de apă potabilă şi industrială, se recomandă ca adîncimea drenurilor să fie mai mare decît adîncimea stratului de pămînt impermeabil pe care sînt aşezate drenurile, pentru a asigura captarea cît mai completă a apei din stratul acvifer de deasupra. La drenajele pentru desecări, adîncimea drenurilor se stabileşte în funcţiune de natura terenului şi de adîncimea la care trebuie coborît nivelul pînzei de apă subterană. V. şi Captare de apă, Desecare, Direnare. 12. Adîncimea unui orizont. M/ne: Distanţa (în m) pe verticală între nivelul suprafeţei sau cota gurii puţului principal de extracţie şi nivelul galeriei de transport de la baza orizontului considerat. Adîncimea unui orizont (v. şi sub Orizont de bază) nu trebuie confundată cu cota unui orizont, care se măsoară faţă de nivelul mării. 13. Adîncimea unui puţ. 1. Mine: Distanţa pe verticală, dintre cota gurii puţului şi cota inferioară a jompului de co- lectare a apelor (v. şi sub Adîncime de extracţie, şi sub Adîncimea unei mine). 14. Adîncimea unui puţ. 2. Hidrof.: Diferenţa de nivel dintre suprafaţa terenului şi fundul săpăturii unui puţ pentru captarea apelor subterane. Adîncimea puţurilor de captare a apei e condiţionată de a-dîncimea stratului a-cvifer.de grosimea a-cestuia şi de debitul care se captează. în funcţiune de raportul dintre adîncimea puţului şi adîncimea stratului de pămînt impermeabil de sub stratul acvifer, puţurile se clasifică în pufuri perfecte, la cari acest raport e supraunitar, şi în puţuri imperfecte, la cari acest raport e subunitar (v. fig.). La puţurile forate, adîncimea se măsoară pînă Adîncimea pufurilor. N.H.) nivelul pînzei de apă subterană; Pj) puf imperfect; Pp) puf perfect; 1) piesă de fund; 2) strat impermeabil. la talpa piesei de fund a puţului. V. şi sub Captare de apă. 15. Adîncimi conjugate. Hidr.: Adîncimile secţiunilor vii ale unui curent de apă cu suprafaţă liberă, între cari se formează saltul hidraulic, la trecerea de la un regim de curgere rapid la unul de curgere lent. Dacă hcr e adîncimea critică, adîncimile conjugate sînt h hcr. Diferenţa dintre a-dîncimile conjugate [h2—h\) reprezintă înălţimea saltului. Relaţia dintre a-dîncimile conjugate rezultă din funcţiunea saltului: Q2 . gAi în care A\ şi A2 sînt suprafeţele secţiunilor vii, înainte şi după salt, y\ şi y2 sînt adîncimile centrelor de greutate ale suprafeţelor A\ şi A2, Q e debitul, iar g e acceleraţia gravitaţiei. Cunoscînd una dintre adîncimi şi debitul, se poate determina a doua adîncime conjugată, prin încercări sau prin construirea graficului funcţiunii saltului. La canale de formă dreptunghiulară, adîncimile conjugate se stabilesc cu formulele: • Salt hidraulic, hj) şi h2) adîncimi conjugate; hcr) adîncimea crifică. Q2 +y =-j^-+y2^2i -KV’+iîr ’) în cari q e debitul pe unitatea de lăţime a albiei. V. şi Salt hidraulic; Funcţiunea saltului. ie. Adîncire. 1. Expl. petr.: Reluarea forajului, în vederea exploatării unor orizonturi petrolifere inferioare, la sondele cari au exploatat orizonturi superioare. 17. Adîncire. 2. M/ne: Operaţia de săpare şi de susţinere a unei lucrări miniere verticale sau înclinate (puţ vertical, puţ înclinat, plan înclinat, coborîtoare), care se execută descendent. Adîncîre 142 Adîncitor 1. Adîncîre. 3. Metf.: Operaţie de prelucrare prin aşchiere a suprafefelor frontale (plane, conice, profilate) exterioare sau interioare ale găurilor (înfundate ori străpunse, cu sau fără praguri), executată cu adîncitorui (v. fig. /). Uneori prin adîn-cire se înfelege şi prelucrarea ulterioară, cu burghiul sau cu lărgitorul, a suprafefei laterale a unei găuri cilindrice, adică lărgirea acestei găuri; de fapt, operaţia de adîncire e însofită inevitabil şi de o lărgire sau cel pufin de o netezire a suprafefei laterale a găurii al cărei fund sau prag se prelucrează, însă ea se deosebeşte de lărgire prin scopul tehnologic urmărit, care e prelucrarea suprafefei frontale a unei găuri. a I. Adînciri. aj adîncirea unei găuri înfundate; b) adîncirea unei găuri, străpunse cu prag plan; c) adîncirea unei găuri străpunse, cu prag conic; d) supratafa de aşchiaf (a găurii prealabile); e) suprafafa de aşchiere şi supratafa aşchiată. Adîncitorui efectuează adîncirea printr-o mişcare principală de rotire în jurul axei sale şi printr-o mişcare de avans după direcfia acestei axe, care coincide cu direcfia axei găurii care se adînceşfe. La prelucrarea unor găuri cu mai multe praguri sau a pragurilor cu anumite profiluri, adîncirea se execută cu adîncitoare în trepte şi cu adîncitoare profilate, cari asigură precizia necesară a formei şi a dimensiunilor, cum şi o productivitate mare. Parametrii cari determină secfiunea transversală a aşchiei sînt indicafi în fig. II. Deoarece tăişurile frontale ale adîncitoru-lui sînt situate în acelaşi plan normal pe axa seu lei (respectiv pe aceeaşi suprafaţă conică, în cazul adîncitoru-lui conic, pe aceeaşi suprafafă sferică în cazul adîncitorului sferic,etc.)şi descriu fiecare aceeaşi elice (unghiul de înclinare a elicei e 0 = arctq —unde s e avan-jt D sul şi D e diametrul adîncito-rului), grosimea echivalentă a tuturor aşchiilor (v. fig. III) se obfine prin aefiunile egale ale celor z tăişuri. De aceea, la un avans relativ mare s al sculei, fiecare tăiş contribuie cu o grosime de aşchie relativ mică at, fapt care permite mărirea avansului şi deci a productivităţii operaţiei (avansul admisibil e de 0,2 —0,6 mm/rot, după diametrul găurii). La adîncire, vitesa de aşchiere economică se alege de acelaşi ordin de mărime ca la burghiere. Valoarea, în kgf, a forţei tangenţiale de aşchiere totale (corespunzătoare tuturor celor 2 tăişuri) e dată de relaţia P,M. unde t (mm) e adîncimea de aşchiere, st (mm) e avansul pe tăiş (corespunzător rotirii sculei cu unghiul dintre două tăişuri succesive), 2 e numărul de tăişuri şi pz^ (kgf/mm2) e apăsarea specifică tangenţială la tăiş; apăsarea pz , variabilă cu avansul II. Secfiunea aşchiei la adîncire. d) suprafafa de aşchiat (a găurii prealabile); s) avans (corespunzător unei ro-tafii a sculei); Sţ ) avans pe tăiş (corespunzător unei rotiri a sculei cu unghiul dintre două tăişuri succesive); /) adîncime de aşchiere; a) grosimea (totală) a aşchiei; af) grosimea de aşchie desprinsă de un tăiş; b) lăfimea aşchiei. (grosimea aşchiei), are aceleaşi valori ca la strunjire şi se consideră valoarea corespunzătoare avansului pe tăiş st H)- III. Desfăşurata traiectoriilor tăişurilor frontale ale adîncitorului. 1, 2 şi 3) pozifia dinfilor frontali ai adîncitorului; D) diametrul adîncitorului. z) numărul de tăişuri (în cazul reprezentat, trei tăişuri); s) avans (total); Sfj avans pe tăiş; 0) unghi de înclinare a elicei care reprezintă traiectoria unui tăiş; a) grosimea (totală) de aşchie ^ a= - - — ^ grosimea de aşchie pe tăiş st {at (a 5> Momentul de aşchiere M (mnvkgf) şi puferea de aşchiere W„(kW) se calculează analog ca la burghiere, cu relaţiile: Z)o+1 z toi. 5' z tot. ' V 6120 găurii prealabile (care se adîn- în cari Dq (mm) e diametrul ceşte), iar v (m/min) e vitesa de aşchiere, 2. Adîncitor, pl. adîncitoare. Metf.: Sculă aşchiefoare cu două sau cu mai multe tăişuri, penfru prelucrarea suprafeţelor frontale (plane, conice, profilate) exterioare sau interioare ale găurilor înfundate ori străpunse, cu sau fără praguri. — Uneori se numeşte adîncitor şi scula care serveşte la mărirea diametrului găurilor cilindrice, însă scopul acestei prelucrări e obţinerea unei găuri mai largi şi numirea corectă a acestei scule e lărgitor. După forma suprafeţei prelucrate, se deosebesc: adîncitoare plane (v. fig. / a); adîncifoare conice (v. fig. I c), numite uzual I. Diferite forme de adîncitoare. a) adîncitor plan (frontal); b) adîncitor cilindrp-trontal; c) adîncitor conic (teşitor); d) adîncitor în trepte; e) adîncitor profilat; f) adîncitor combinat. teşitoare; adîncitoare în trepte (v. fig. I d); adîncitoare profilate (v. fig. I e); adîncitoare combinate (v. fig. / f). După modul de lucru, se deosebesc: adîncitoare cari lucrează excluziv cu partea frontală (v. fig. / a), a căror ghidare se face de gaura prealabilă prin cepul de ghidare al adîncitorului, — şi adîncitoare cilindro-frontale, cari aşchiază şi suprafaţa cilindrică a găurii (v. fig. I b) şi cari sînt ghidate Adjoncfiune 143 Admisiune prin cep, şi de gaura prelucrată prin faţetele tăişurilor de pe partea cilindrică a sculei. Adîncitoarele cu acţiune excluziv frontală nu au tăişuri pe suprafaţa cilindrică, ci uneori numai canale pentru evacuarea aşchiilor de la dinţii frontali; ele se folosesc, de obicei, la planarea bosajelor exterioare sau interioare (v. fig. //). După execuţia părţii de prindere, se deosebesc: adîncitoare cu coadă (v. fig. I b) şi adîncitoare cu gaură pentru calare pe tijă (v. fig. I a). După modul de execuţie a dinţilor, se deosebesc: adîncitoare cu dinţi monobloc, cari pot fi prelucraţi (frezaţi, turnaţi, matrijaţi, etc.) sau a-plicaţi (lipiţi sau sudaţi) — şi adîncitoare cu dinţi raportaţi. Dinţii monobloc prelucraţi (inamovibili) sînt executaţi din acelaşi material cu corpul adîncitorului, adică din oţel de scule, sau din oţel aliat de scule; dinţii monobloc aplicaţi (inamovibili) şi dinţii raportaţi (amovibili)sîntexecutaţi, de obicei, din oţel special de scule sau din materiale metalo- Planarea bosajelor. a) a unui bosaj exterior; b) a unui bosaj inferior; 1) fijă (dorn) de antrenare; 2) adîncitor plan; 3) bosaj; 4) şurub de fixare, de ghidare. Unghiurile a şi y se măsoară faţă de planale radiale cari trec prin muchiile tăişurilor şi cari se consideră ca plane de bază. Unghiul de atac x rezultă din forma şi orientarea suprafeţelor frontale cari se prelucrează, iar unghiul X de înclinare a tăişului se execută pozitiv, de 8•••15°. 1. Adjoncţiune. Mat. V. Extindere. 2. Adjunct, cerc V. sub Triunghi. 3. Adjunct, grup V. Grup continuu finit. 4. Adjunct, sistem diferenţial Mat.: Sistemul de ecuaţii diferenţiale lineare şi omogena (s-) dYţ dx ’ - Yi aki (x)rk{x)=o, A=1 (i=1,.2,~f n) care se deduce dintr-un sistem de ecuaţii diferenţiale lineare şi omogene (s) +M?*(•*)=°- (»=1, 2,-,») înlocuind coeficientul aik{x) cu — aki (*). Dacă {y\, y2i”'iyn) e osoluţieasisfemului(S)şi(FilK2-,*,« Yn) e o soluţie a sistemului (S1), yiYi+y2Y2 + ••• -LynYn=C. Deci, dacă se cunosc n sol jţii {Y^\ Y^\ ••*, Y^), unde k=1, 2, , n ale sistemului (S'), cari formează un sistem fun- damental, integrala generală a sistemului (S) se deduce rezolvînd sistemul de ecuaţii lineare y,r{*)+y2ri,l)+~+y„y(*)=c/i, unde k= 1, 2,"*, n, Dacă dyi i T7+ L‘îrtW),*W = /jW = tel e un sistem neomogen şi (y\, y2l , yn) e o soluţie a lui, no-tînd cu S' sistemul diferenţial adjunct al sistemului omogen corespunzător şi cu (Fj, Y2,"9, Yn) o soluţie a lui, există relaţia III. Adîncitoare de lamat. a) lamare de suprafeţe conice; b) lamare de suprafeţe plane; c) lamare de adîncime; J) tija (dorn) de antrenare; 2) pană de fixare; 3) lamă aşchiefoare (dinte); 4) obiect prelucrat. ceramice. Se folosesc şi adîncitoare cu doi dinţi, constituiţi de o lamă fixată într-o tijă, numite adîncitoare de lamat (v. fig. III). Adîncitorul are o zonă activă, care e stratul în care sînt practicate tăişurile — şi o zonă de prindere, care poate fi o suprafaţă cilindrică, conică, filetată, etc., exterioară sau interioară. Zona activă a adîncitorului are o porţiune aşchietoare şi o porţiune de ghidare. Porţiunea aşchietoare are două sau mai multe tăişuri principale, dispuse pe partea frontală (de atac) a adîncitorului, perpendiculare sau înclinate faţă de axa acestuia; tăişurile secundare pot lipsi uneori (la adîncitoarele excluziv frontale) sau, în caz contrar, sînt dispuse pe suprafaţa cilindrică de ghidare a adîncitorului, avînd rolul principal de conducere a acestuia în gaura prealabilă care se adînceşte, şi rolul secundar de lărgire şi netezire a acestei găuri, simultan cu adîncirea ei prin prelucrarea suprafeţei frontale. Forma şi orientarea tăişurilor principale, faţă de axa sculei, depind de forma şi orientarea feţei frontale a găurii care se prelucrează. Toate tăişurile cari prelucrează o aceeaşi suprafaţă frontală a găurii sînt situate în aceeaşi suprafaţă (plan, con, calotă sferică, etc.). Valorile uzuale ale parametrilor geometrici principali ai adîncitoarelor sînt următoarele: unghiul de degajare y e de 0"*5° la prelucrarea materialelor dure, de 6*”12° la prelucrarea materialelor de duritate mijlocie, şi de 20*** 30° la prelucrarea materialelor moi sau foarte moi; unghiul de aşezarea e de 8”'12° la tăişurile principale şi de 5•••6° pe porţiunea +ynYJ=flY1 + f2Y2+.~ + fnYn de unde se deduce printr-o cuadratură: -7- (yi Yi+yz y2+ 1 ax yiYl+ysri+ ... +ynYn = \ (/iF, + f2r2 + ... +fnYn)dx + C. *0 Deci, dacă se cunosc n soluţii (F^, Y^\*'9,Y^) ale sistemului adjunct m al sistemului omogen, (&=1, 2, n)f cari formează un sistem fundamental, se deduce integrala generală a sistemului neomogen rezolvînd sistemul de ecuaţii lineare yiY[k) + y2Yik) + -+y„Y^ = = \(fi Y[l,) + hY^ + - + ynY^)dx+Ck, Xq unde k—\, 2,««, n. 5. Adjunctă, formă Maf. V. sub Formă pătratică. 6. Admisiune. 1. Mş..* Intrarea dirijată, forţată, a unui fluid într-o maşină de forţă. Ea se poate face, fie prin suprapresiunea fluidului, faţă de presiunea din spaţiul de admisiune, fie prin depresiunea din spaţiul de admisiune, faţă de aerul atmosferic. Admisiunea prin suprapresiune e folosită la motoarele cu ardere externă *>au pneumatice, cum şi la unele maşini generatoare sau la unele motoare cu ardere internă (de ex. la motoarele cu supra- Admisiune 144 Admisiune alimentare); admisiunea prin depresiune, numită aspiraţie, e folosită în general la maşinile generatoare sau la motoarele cu ardere internă cu piston. Admisiunea poate fi continuă, la maşinile cu rotor, sau intermitentă, la maşinile cu piston. Admisiune continuă: Admisiunea neîntreruptă a fluidului energetic într-o maşină de forfă cu rotor. Ea poate fi variabilă sau constantă, după specificul funefionării maşinii. — Admisiunea variabilă se foloseşte la motoarele cu sarcină variabilă, la cari consumul d3 fluid se modifică în funefiune de variafiile de sarcină. Admisiunea variabilă se obfine prin intermediul mecanismului de reglare al motorului, care poate fi cu aefiune directă, modificînd secţiunile libere de trecere a fluidului spre motor, sau cu acţiune indirectă, reglînd producerea fluidului motor (numai la turbinele cu gaz). La motoarele cu rotor se deosebesc, în general, două etape ale admisiunii fluidului: prima etapă e pătrunderea reglată sau nereglată din conducta de aducţiune în stator (de obicei într-o cameră specială a statorului, cum e camera supapelor la turbinele cu vapori, sau camera de admisiune la turbinele hidraulice cu reacţiune), iar a doua etapă e pătrunderea reglată sau nereglată din stator spre rotor, De obicei, dacă se reglează admisiunea de la stator la rotor (de ex. la majoritatea turbinelor hidraulice), nu se reglează admisiunea înaintea statorului, şi invers (de ex. la turbinele cu abur sau la motoarele pneumatice); la turbinele cu gaz nu se folosesc, în general, organe speciale pentru reglarea vreuneia dintre etapele admisiunii, dar se poate obţine admisiune variabilă, prin modificarea consumului de fluid motor, acţionînd asupra generatoarelor de fluid ale motorului (compresorul şi camera de combustie). — Admisiunea constantă se foloseşte la motoarele cu sarcină aproape constantă, cari nu au, în general, mecanisme de reglare. Independent de felul admisiunii, constantă sau variabilă, toate motoarele cu rotor — cu excepţia turbinelor cu gaz — sînt echipate cu o valvă, prin care sînt racordate la sistemul de distribuţie a fluidului energetic şi care deschide (la pornire) sau întrerupe (la oprire sau în caz de accident) admisiunea fluidului. După direcfia vinelor de fluid faţă de axa rotorului, direcţie imprimată de stator, se deosebesc numeroase tipuri de ad-misiuni: Admisiunea frontală, la care vinele de fluid sînt astfel dirijate de elementele directoare ale statorului, îneît direcţia vinei să fie tangentă la suprafaţa laterală a unui cilindru sau a unui con coaxial cu axa rotorului, şi înclinată cu un unghi a>0 faţă de axa rotorului (de ex. la turbinele cu abur axiale, la turbinele cu gaz, la ciocanul pneumatic, etc.). Sin. Admisiune axială. Admisiunea laterală, la care vinele de fluid sînt astfel dirijate de elementele directoare ale statorului, îneît direcţia vinei să fie cuprinsă într-un plan perpendicular pe axa rotorului. Admisiunea laterală se numeşte: radială, dacă vinele de fluid intersectează cercul mediu al rotorului, sensul lor de curgere fiind centripet (de ex. la turbinele hidraulice centripete) sau centrifug (la turbinele cu abur radiale); tangenţială, dacă vinele de fluid sînt tangente la cercul mediu al rotorului (de ex. la turbinele hidraulice cu cupe). Admisiunea înclinată, la care vinele de fluid sînt astfel dirijate de elementele directoare ale statorului, îneît direcţia vinei să fie tangentă la suprafaţa laterală a unui trunchi ds con coaxial cu rotorul şi orientat cu baza mică spre rotor (de ex. la unele turbine hidraulice centripete sau elicoidale). Această admisiune e intermediară între cea frontală şi cea laterală. După mărimea relativă a secţiunii libere de trecere a statorului se deosebesc, de asemenea, mai multe feluri de admi-siuni la motoarele cu rotor: Admisiunea totală,care se obţine în rotorul unei turbine al cărei stator are elementele directoare (ajutaje sau injectoare) dispuse de-a lungul întregii suprafeţe laterale sau frontale a rotorului, secţiunea liberă de ieşire a fluidului din stator fiind aproximativ egală cu cea liberă de intrare în rotor. Admisiunea totală e folosită la toate turbinele cu reacţiune şi la unele turbine cu acţiune. Admisiunea parfială, care se obfine în rotorul unei turbine al cărei stator are elementele directoare dimensionate pentru a acoperi numai o parte din suprafaţa laterală sau frontală a rotorului. Raportul dintre lungimea arcului de cerc ocupată de elementele directoare şi lungimea cercului mediu corespunzător pozifiei elementelor directoare se numeşte gradul de admisiune al turbinei. Admisiunea parfiaiă e posibilă şi e folosită numai la turbinele cu aefiune. Admisiunea intermitentă: Admisiunea periodică a fluidului energetic în cilindrul unei maşini de forfă cu piston (motor cu abur, pneumatic sau cu ardere internă supraalimentat). Această admisiune constituie o fază a distribuţiei maşinii, celelalte faze fiind expansiunea şi emisiunea, iar în unele cazuri, compresiunea (de ex. la motoare cu ardere internă) sau numai compresiunea prealabilă (la motoare cu abur şi pneumatice). Fluidul intră în cilindru prin orificii a căror închidere şi deschidere se realizează»prin obturatoare (sertare sau supape), acţionate de mecanisme de distribuţie (numite distribuţie exterioară la motoare cu abur) cari primesc mişcarea de la arborele motor. Admisiunea intermitentă, care în general se exprimă în procente din cursa pistonului, poate fi constantă sau variabilă, după specificul de funcfionare al motorului. — Admisiunea variabilă se foloseşte Ia motoarele cu sarcină variabilă, la cari cantitatea de fluid care pătrunde în cilindru — la fiecare cursă a pistonului — depinde de variafia de sarcină. Motorul cu încărcare variabilă funefionează economic la o singură admisiune, numită admisiune economică, pentru care e dimensionat şi care corespunde regimului de funcfionare recomandat. La motoarele cu abur, admisiunea variabilă se obfine acfionînd în general asupra distri buf iei exterioare (v.), manual sau cu ajutorul unui regulator axial; la aceste motoare, admisiunea poate oscila între limite foarte largi, începînd de la 0**’5% la mersul în gol şi pînă la 85% la mersul în sarcină, în special la motoare cu variafii mari de sarcină în serviciu (de ex. motoarele de locomotivă, motoarele de acţionare a iaminoarelor, etc.). După tipul distribuţiilor cu sertar, la motoarele cu abur cu piston se deosebesc trei tipuri de admisiuni: Admisiunea exterioară, care e o admisiune a fluidului (abur sau aer comprimat) din camera de distribuţie în cilindrul unui motor cu piston, învăluind exteriorul sertarului. Asupra sertarului, ale cărui acoperiri de admisiune sînt limitate de muchiile exterioare ale suprafeţelor obturatoare (v. fig. I), se exercită presiunea fluidului (din camera sertarului), ceea ce asigură etanşeitatea dinfre sertar şi oglinda lui. Admisiunea exterioară, care se foloseşte în general la sertarele plane şi uneori la sertarele cilindrice, prezintă dezavantajele următoare: necesitatea etanşării tijei sertarului penfru diferente mari de presiune (egale cu suprapresiunea aburului proaspăt sau a aerului comprimat) şi lucrul mecanic rezistent produs de sertar în mişcarea lui pe oglindă (reme-diabil prin echilibrarea sertarului). /. Sertar plan cu admisiune exterioară. 1) sertar-cochilie; 2) oglinda sertarului; 3) admisiune; 4) emisiune; e) acoperire exterioară (de admi-siur.e); /) acoperire interioară (de emisiune). Admisiune 145 Admitanfă directă de scurf-circuit Admisiunea interioară, care e o admisiunea fluidului în cilindrul unui motor cu piston, prin interiorul unui sertar cilindric (v. fig. //). Asupra sertarului, ale cărui acoperiri de admisiune sînt limitate de muchiile interioare ale suprafefelor obturatoare, nu se exercită decît o mica fracfiune din presiunea fluidului, sertarul fiind echilibrat. Admisiunea interioară, care e posibilă şi se foloseşte numai la sertarele cilindrice (echilibrate), prezintă avantajul că tija sertarului trebuie etanşată numai pentru diferente mici de presiune (adică diferenfa dinfre presiunea fluidului de emisiune sau din camera sertarului şi presiunea atmosferică). Admisiunea anticipată e dată la deschiderea obturatorului pentru admisiune, la motoarele cu abur cu piston, înainte de punctul mort, ca să se obfină presiunea de admisiune în spafiul vătămător la sfîrşitul cursei de compresiune. Mărimea admisiunii anticipate se exprimă, ca şi fazele de distribufie, în procente din cursa pistonului; ea e, în general, de 0,5-**2% din cursă şi e cu atît mai mare, cu cît presiunea la sfîrşitul compresiunii prealabile e mai mică şi turafia motorului e mai înaltă. Admisiunea anticipată poate fi variabilă, în limite strînse, cu turafia motorului. 1. Admisiune. 2. Mş..* Fază a ciclului teoretic de funcfionare a motoarelor cu piston (cu abur sau pneumatice), care corespunde aportului de căldură în ciclu, la presiune constantă. 2. Admitanfă. 1. Elf.: Mărime reală Y, caracteristică unui dipol electric linear pasiv sau pasivizat, alimentat sub tensiune electrică armonică, cum şi frecvenfei acestei tensiuni, egală cu cîtul dintre valoarea efectivă a intensităfii curentului care trece prin dipol şi valoarea efectivă a iensiunii electrice de alimentare. Dacă bornele dipolului sînt deschise, tensiunea e suma dintre tensiunea aplicată la bornele lui şi tensiunea electromotoare indusă din exterior; dacă bornele sînt închise, tensiunea e chiar tensiunea electromotoare indusă din exterior. Admitanfa e mărimea reciprocă impedanfei şi e egală cu radicalul din suma pătratelor conductanfei G şi susceptanfei B a dipolului: Y=^G* + B2 . Admitanfa unui dipol pasiv se numeşte şi admitanfa lui echivalentă. Admitanfa unui dipol activ pasivizat se numeşte (__B\ şi admitanfa lui interioară. — Unghiul i|> = ardg ) , cu semnul — corespunzînd unei susceptanfe inductive, şi cu semnul + corespunzînd unei susceptanfe capacitive, se numeşte unghiul admitanfei. Dacă dipolul are rezistenfă R şi reactanfa X, pozitivă cînd reactanfa e de natură inductivă şi negativă cînd e de natură capacitivă, există relafiile p= R2 • n __ R* + X* ° R2 + X 2' 3. Admitanfa. 2. Elf.: Mărime în general complexă Y, caracteristică unui dipol electric linear pasiv sau pasivizat, alimentat sub tensiune electrică armonică, cum şi frecvenfei acestei tensiuni, egală cu cîtul dintre expresiile în complex I ale intensităfii curentului care trece prin dipol şi expresia în complex U a tensiunii electrice de alimentare: Y—-L-. Dacă U G şi B sînt conductanfa şi susceptanfa dipolului, ____ Y — G—jB, unde j = Y— 1, B fiind pozitiv, respectiv negativ, după cum e de natură inductivă, respectiv capacitivă.— în regim deformant, se defineşte admitanfa pentru fiecare armonică (de ordinul k) a tensiunii electrice de alimentare. în acest caz se defineşte şi admitanfa aparentă|F'Ja circuitului, drept cît al valorii efective a intensităfii curentului prin valoarea efectivă a tensiunii electrice de alimentare. Ea se pune sub forma: Y'-TY, unde Y e admitanfa lui în regim sinusoidal, corespunzînd armonicei fundamentale. în aceste condifii: / &+{bl-bcy * / Se observă că T<1 dacă circuitul e inductiv şi T>1 dacă circuitul e capacitiv. Unitatea de admitanfă în sistemul de unităfi MKSA se numeşte siemens (S) şi e egală cu admitanfa unui dipol linear care, pus sub o tensiune electrică periodică avînd valoarea efsctivă de un volt şi frecvenfă la care se referă admitanfa, e parcurs de un curent electric a cărui intensitate e egală cu un amper. — Unitatea siemens se numea în trecut mho. 4. Admitanfă. 3. Elf.: Mărime complexă Y, caracteristică unui dipol electric linear pasiv sau pasivizat, şi depinzînd de un parametru complex p = — c + jft, unde c>0, egal cu cîtul dintre transformata (imaginea) Laplace a intensităfii i(t) a curentului care trece prin el şi transformata (imaginea) Laplace a tensiunii electrice u(t) aplicată dipolului: Sin. Admitanfă operafională. 5. Admitanfă de electrod (a unui fub electronic). Telc.: Admitanfa de intrare, de scurt-circuit, dintre un electrod al tubului electronic şi un punct de referinfă, măsurata direct la electrod. e. ~ de ieşire de scurf-circuit (a unui fransductor cu fub electronic): Admitanfă de scurt-circuit la bornele de ieşire fizic accesibile ale unui soclu dat, pe care sînt montate tubul electronic şi circuitele respective. 7. ~ de intrare (a unui tub electronic): Raportul dinfre componenta alternativă a curentului care circulă către o bornă terminală a tubului electronic, şi componenta alternativă a tensiunii aplicate între acea bornă şi o bornă de referinfă, toate celelalte borne avînd terminafii arbitrare. — în această definifie se admite că sistemul e linear şi că tensiunile aplicate sînt continue, sau alternative de aceeaşi frecvenfă. s. ~ de intrare de scurt-circuit (a unui fransductor cu fub electronic): Admitanfa de intrare de scurt-circuit la bornele fizic accesibile ale unui soclu dat, pe care sînt montate tubul electronic şi circuitele respective. a. ~ de intrare de scurt-circuit (a unui tub electronic): Admitanfa dintre o bornă a tubului electronic şi un punct de referinfă, toate celelalte borna avînd componentele alternative ale tensiunilor nule fafă de punctul de referinfă. io. ~ de transfer de scurt-circuit (a unui tub electronic): Admitanfa de transfer de la o bornă la alta a unui tub electronic, toate bornele, afară de prima, avînd componente de tensiune nule fafă de un punct de referinfă. u. ~ dintre electrozii unui tub electronic: Admitanfa de transfer de scurf-circwit dintre doi electrozi ai unui fub electronic. 12. ~ directă de scurf-circuit (a unui fransductor cu tub electronic): Admitanfa de transfer de scurt-circuit dintre borna II. Sertar cilindric cu admisiune interioară, î) sertar; 2) oglinda sertarului; 3) admisiune; 4) emisiune; /) acoperire interioară (de admisiune); e) acoperire exterioară (de emisiune). 10 Admitanfă inversă de scurt-circuit 146 Adonidae de intrare fizic accesibilă şi borna de ieşire fizic accesibilă ale unui soclu, pe care sînt montate tubul electronic şi circuitele respective. 1. ~ inversă de scurt-circuit (a unui fransducfor cu tub electronic): Admitanţa de transfer de scurt-circuit dintre borna de ieşire fizic accesibilă şi borna de intrare fizic accesibilă ale unui soclu dat, pe care sînt montate tubul electronic şi circuitele respective ale transductorului. 2. ~ unui tub electronic. V. Admitanfă de intrare, Admi-tanţă de electrod, Admitanta dintre electrozi, Admitantă directă de scurt-circuit, Admitanfă inversă de scurt-circuit, Admitanfă de intrare de scurt-circuit, Admitanfă de ieşire de scurt-circuit, Admitantă de transfer de scurt-circuit. 3. Admitanfă de intrare a unui amplificator. Telc.: Raportul dintre valoarea efectivă, respectiv complexă a intensităfii curentului prin grila de control şi valoarea efectivă, respectiv complexă a tensiunii dintre aceasta şi catodul unui tub electronic amplificator. Admitanfa de intrare a unui amplificator poate fi reprezentată printr-o capacitate shuntată de o rezisfenfă, numite, respectiv, capacitate de intrare şi rezisfenfă de intrare. 4. Admitanfă indicială. Elf.: Funcfiunea de timp a curentului care frece printr-o impedanfă la aplicarea unei tensiuni-treaptă unitate, condiţiile iniţiale în impedanfă fiind tensiune nulă şi curent nul. în cazul unei impedanfe formate din rezis-tenfă şi inductivitate în ssrie, admitanfa indicială e: 5. Admitanfmetru, pl. admitanfmefre. Elf.: Instrument electronic pentru măsurarea admitanfei, de obicei la radiofrecvenfe (v. fig. /). Generatorul etalonat de radio-frecvenfă e cuplat foarte slab prin capacitatea C la circuitul rezonant format din condensatorul variabil Cv, inductivi-tatea fixă L, rezistenţa variabilă Rv fiind la început deconectată. Admitanfa de măsurat se conectează la bornele X-X şi se aduce circuitul L-Cv la zGxi-jBX Bx — co (Q —C2). II. Circuit pentru obţinerea unei rezistenţe mari variabile în înaltă frecvenţă. /. Schema de principiu a unui admitanţmetru. G) generator etalonat de radiofrecvenţă; L) bobină; Cy) condensator variabil; Rv) rezistenţă variabilă; V) voltmetru electronic; X-X) bornele la cari se conectează admifanţa de măsurat. (/ = --) a generatorului, va-' 2 K' Se citeşte indicafia volt- rezonanfă pe frecvenfa de lucru riind capacitatea condensatorului metrului electronic V. Se deconectează apoi admitanfa şi se readuce circuitul la rezonanfă cu ajutorul condensatorului Cv. Din variafia capaci-tăfii Cv se deduce partea reactivă a admitanfei necunoscute Y, Se conectează pe circuit rezisfenfă Rv, care se reglează pînă cînd tensiunea la bornele circuitului revine la valoarea citită la volfmefrul V în prima măsurare. Valoarea conductanfei necunoscute e atunci reciproca valorii date rezistenfei c--i; Rezisfenfă Rv necesară e de obicei mare. Deoarece nu pot fi obfinute rezistenfe variabile bobinate de valoare mare şi cari să-şi menfină etalonarea la radiofrecvenfe, se foloseşte un circuit cu rezisfenfă echiva* lentă mare (v. fig. II). între bornele a-b se leagă în serie o diodă cu vid înaintat cu încălzire indirectă şi o rezisfenfă de joasă frecvenfă de valoare convenabilă, mult mai mare decît rezisfenfă interioară a diodei ri% Cînd la bornele a-b ale acestei combinafii se aplică o tensiune alternativă sinusoidală, prin rezisfenfă R va trece un curent cu mersul în timp în jumătăfi de sinusoidă, iar puterea absorbită e sensibil egală cu puterea care s-ar consuma într-o rezisfenfă echivalentă Rv:=2 R sub aceeaşi tensiune. Aceasta e rezisfenfă pe care o prezintă circuitul la bornele a-b. Combinaţia din fig. II se foloseşte în locul rezistenţei Rv din fig. I. Pentru funcţionare normală, trebuie ca r^ = const.; de aceea, încălzirea catodului se menţine constantă cu ajutorul unui circuit care stabilizează curentul de încălzire a filamentului. Pentru a obţine variaţia cu frecvenţa a componentelor impe-danţei măsurate, se pot lua diferit^ frecvenţe la generatorul etalonat; dacă gama de frecvenţe e mare, se schimbă în trepte inductanţa L, pentru a putea obţine acordul cu acelaşi condensator Cy. 6. Admitere. Geochim.: înlocuirea unui element constitutiv al unui mineral printr-un element cu valenţă inferioară. Din punctul de vedere energetic, acest proces e opus captării. Exemplu de admitere e substituirea Mg++ cu Li+, în siIicati şi fosfaţi. 7. Adneth, calcare de Geol.: Calcarele nodulare mar-noase, roşii, cu Cefalopode, ale Liasicului inferior, reprezenfînd în ansamblu un facies de adîncime al Hettangianului şi al Sine-murianului, uneori şi al Lotharingianului. Au dezvoltarea cea mai caracteristică în Alpii tirolezi, în pînza bavareză. In ţara noastră se întîlnesc în Munţii Perşani (Valea Tepea, Pietrele Albe), unde sînt asociate cu porfire bostonitice, în Masivul Hăghimaş la Curmătură, cum şi în regiunea Cîmpulung-Moldovenesc, în Masivul Rarău pe Dealul Praşca. 8. facies de Geol.: Faciesul marin batial al Liasicului din catena alpină (tipic în Alpii tirolezi), reprezentat prin calcare roşii, roşcate sau brune, feruginoase, cu o bogată faună de Amoniţi (cele mai frecvente sînt genurile: Arietites, Phyllo-ceras, Rachophyllites şi Schlotheimia). în ţara noastră, acest facies, în care e cuprins Liasicul inferior şi în parte şi cel mediu, e dezvoltat în regiunile cu calcare de Adneth (v. Adneth, calcare de ~). 9. Adnotafie, pl. adnotafii. Poligr.: Text explicativ pentru completarea sau comentarea textului principal. Adnotaţiile pot fi intercalate chiar în text; ele pot fi aşezate lateral sau reunite la sfîrşitul capitolului sau al lucrării. în acest din urmă caz se adaugă în text numere de ordine, cari corespund cu numerele adnotaţiilor. Adnotaţia se deosebeşte de notă (v.), care de obicei se culege şi se aşază în partea de jos a paginii. io. Adonidae. Bot.: Gen de plante din familia Ranunculaceae, tribul Anemoneae. Cuprinde plante anuale sau vivace, cultivate ca plante ornamentale. Au proprietăţi iritante şi terapeutice, în ţara noastră se găsesc speciile: Adonis aestivalis Linn., Adonis autumnalis Linn., Adonis vernalis Linn., etc., cunoscute sub numele de cocoşei şi ruşcuţă. Adonidină 147 Adsorpfie OH ! CH2OH—C— I H OH OH j I -C C—CH2OH I I H H 1. Adonidină. V. sub Adonis vernalis. 2. Adonis vernalis. Bot.: Plantă din genul Adonidae, familia Ranunculaceae, care creşte spontan în regiunile temperate, alături de alte specii, ca: Adonis aestivalis Linn., Adonis autum-nalis Linn., Adonis cupaniana Guss., etc. E o plantă erbacee, mica (10—30 cm), cu frunzele alterne, sesile; cu florile terminale, solitare, hermafrodite, reticulate, gălbui; cu fructele achene, numeroase şi dispuse în spice, reticulate, cu vîrful ascufit. Conţine un glucozid, adonidina, care se prezintă sub formă de pulbere gălbuie, higroscopică, inodoră, cu gust foarte amar, solubilă în apă şi în alcool, mai pufin solubilă în eter şi cloroform; mai conţine un zahar, adonita, şi acid adonidinic. Planta se întrebuinfează în medicină, sub formă de decoct, infuzie sau extract, ca înlocuitor al digitalei; adonidina are aceleaşi indicaţii. Sin. Ruşcufă. 3. Adonita. Chim.: Alcool alifatic, pentavalent, optic inactiv, cristalizînd în prisme cu p. t. 102°. Se disolvă în apă, în alcool la cald şi e insolubil în eter, în ligroină şi în alţi solvenfi apolari. Are gust dulceag şi nu reduce soluţia Fehling. A fost indentificată pentru prima oară în Adonis vernalis. 4. Ados. Ind. petr.: Reziduul de la redistilarea în vid a uleiului total (asfaltos), rafinat în prealabil cu acid sulfuric şi neutralizat prin încorporarea unei soluţii concentrate de hidrat de sodiu. Adosul e constituit în cea mai mare parte din naf-tenaţi de sodiu, sulfonaţi, uleiuri grele şi răşini asfaltice. Cînd neutralizarea uleiului total se face cu oxid de calciu (în realitate cu hidroxid de calciu, deoarece se adaugă şi apă), reziduul corespunzător se numeşte „cados" (v.). în prezent, adosul constituie un deşeu şi intră în compoziţia unor combustibili a căror calitate o afectează defavorabil din cauza conţinutului său mare în substanţe minerale (cenuşă). 5. Adragant: Sin. Gumă tragantă (v.). 6. Adrenalină. Chim. biol.: 1-(3',4'-dihidroxifenil)-metil- amino-etanol; cristale albe, cu p.t. 215°, [a]p = —53,3°, puţin solubile în apă. E un qj_j I H ° C—C H H simpatina, care transmite impulsia simpatice postganglionare (nervii hormon produs in glandele suprarenale; primul hormon izolat în stare pură. Adrenalina, împreună cu nor-adrenalina (v.), formează mediatorul chimic, nervoasă de la fibrele 7. Adrenocrom. Chim. biol.: Produs de oxidare al adrena-linei, prezent în organismul animal. Se formează din adrenalină, printr-un proces de ciclizare urmat de oxidarea hidroxililor feno-ici în grupări chinonice. Prin dehidrogenare dă pigmentul melanic ortochinon-indolic O H2 CH3II /C\Ux o=c, -CHOH I ch2 '✓V ch3 Pigment melanic. O h2c A* °v Ci 1 h2 ch3| c/CMh /c\ C I c- ch2 I ch2 ,ch2 c-V h2 Adrenosteron. H adrenergici) la organul efector (v. Ârterenol). Administrată intravenos, adrenalina produce aceleaşi efecte ca excitarea sistemului nervos simpatic: tahicardie, contracţiunea vaselor sangvine (afară de cele coronare), dilataţia pupilei, relaxaţia muşchilor bronhiei, scăderea motiIităţii intestinului, adică efecte opuse celor produse de acetilcolină (v.). în opoziţie cu insulina (v.), adrenalina are o acţiune hiperglicemiantă, prin solu-bilizarea glicogenului depus în ficat. Adrenalina se poate obţine prin extracţie din glande proaspete sau, mai uşor, prin sinteză din pirocatechină şi din clorura acidului cloracetic. Se întrebuinţează sub formă de clorhidrat uşor solubil în apă (soluţie 0,1%) în sincope şi în toate cazurile în cari se cere o stimulare rapidă a sistemului cardiovascular, cum şi în crizele astmatice acute. Cantitatea cea mai mare se foloseşte în anestezia locală (v.\ împreună cu medicamentele de tipul novocainei, impiedi-cînd difuziunea rapidă a acestora din locul de aplicaţie, prin efectul său vasoconstrictor. Adrenalina e reprezentantul medicamentelor simpaticomimetice (v.). Sin. Epinefrină, Supranefrină, Suprarenina. 8. Adrenosteron. Chim. biol.: Hormon de constituţie ste-rolică, avînd structura: 3, 11, 17-trioxo-androsten 4. E prezent în glanda corticosuprarenală, fără a avea acţiune cortico-hor-monală. Adrenosteronul are o activitate fiziologică asemănătoare cu cea a hormonului sexual masculin. 9. Adresograf, pl. adresografe. V. sub Maşini poligrafice, Maşini de adresat. 10. Adrianol. V. m-Sinefrină. 11. Adsorbant. pl. absorbanţi. ChimJiz.: Substanţă pe suprafaţa căreia se adsoarbe o altă substanţă. Activitatea unui adsorbant depinde de întinderea suprafeţei lui pe gram de substanţă şi de natura acestei suprafeţe. Exemple: diferite varietăţi de cărbune: negru animal, cărbunele activat; silicagelul; pămîn-turile decoiorante; etc. Metalele fin pulverizate, Pd, Pt, Cu, Ni, etc., în special în stare spongioasă, adsorb mari cantităţi de hidrogen. Un anumit metal poate adsorbi foarte puternic un gaz şi mult mai puţin un altul; nichelul, de exemplu, adsoarbe puternic hidrogenul şi foarte puţin azotul. V. sub Adsorpţie. 12. Adsorbat, pl. adsorbaţi. Chim. fiz.: Substanţă adsorbită pe suprafaţa unui adsorbant. V. şi sub Adsorpţie. 13. Adsorber: Sin. Adsorbitor (v.). 14. Adsorbitor, pl. adsorbitoare. Tehn.; Aparat sau instalaţie în care se produce, în principal, un proces de adsorpţie. V. şi sub Adsorpţie. 15. Adsorptiv. Chim.: Substanţa care e adsorbită în suprafeţe. Sin. Adsorbendum. 16. Adsorp|ie. Chim. fiz.: Fenomenul în care un solid ■— adsor-bantul — reţine pe suprafaţa lui substanţe gazoase, lichide, dizolvate sau în suspensie din mediul înconjurător, numite adsorbaţi. Capacitatea de adsorpţie a unui adsorbant reprezintă cantitatea de substanţă adsorbită de un gram sau de un centimetru cub de adsorbant şi se exprimă în g/g sau în g/cm3. Capacitatea de adsorpţie depinde de natura adsorbantului, de natura adsorbatului, de concentraţia sau de presiunea parţială a adsorba-tului în amestec şi detemperatură. Gazele sînt cu atît mai adsorbite cu cît au temperatura critică mai înaltă şi cu cît greutatea lor moleculară e mai mare. Termenii unei serii omologe sînt adsorbiţi în cantităţi cari cresc cu greutatea moleculară; de exemplu, un gram de cărbune activ adsoarbe 1,6 mmol acid formic, 1,8 mmol acid acetic, 2,4 mmol acid propionic, 3,6 mmol acid butiric din soluţiile apoase (0,4 molare) ale acestor acizi. Fig. I reprezintă capacitatea de adsorpţie a unui cărbune activ pentru vaporii cîtorva substanţe organice. Variaţia capacităţii de adsorpţie cu concentraţia sau cu presiunea parţială, la temperatură constantă, se reprezintă prin isoterma de adsorpţie (v. fig. II). Capacitatea de adsorpţie creşte cînd scade temperatura. Au fost propuse mai multe expresii pentru isoterma de adsorpţie: Relaţia lui Freundlich: x~apn sau x ~=a’cn, într-o 10* Âdsorpjiâ 148 Âdsorp}ie diagramă logaritmică cu log p, respectiv log c în abscise şi log x în ordonate, această isotermă de adsorpfie e o dreaptă cu coeficientul unghiular n. Constanta n e subunitară, de cele I. Capacitatea de adsorpfie a cărbunelui activ fafă de cîteva substanfe organice Ia diferite concentrafii. 8 10 12 JV &ncef7trgţfcîngazu/ iniţia/ II. Isotermele de adsorpfie ale bioxidului de sulf pe gelde silice. mai multe ori cu valori în jurul lui 0,5. — Relaţia Iui Langmuir: x = ApBj{\ + Ap) stabilită pe considerarea adsorpfiei şi desorp-fiei simultane (adsorpfia la un moment dat e proporfională cu suprafafa încă liberă, iar desorpfia, cu suprafafa ocupată de adsorbat). — Relafia lui Schmidt: A— xe s —kcs. Notafiile folosite în aceste ecuaţii au următoarele semnificafii: x reprezintă cantitatea de adsorbat adsorbită de un gram (sau de un centimetru cub) de adsorbant; p e presiunea parfială a adsorbatului în faza gazoasa; c e concentrafia adsorbatului în faza lichidă sau gazoasă; a, k, n, s, A, B sînt constante. Se deosebesc tipurile de adsorpfie: fizică şi chimică, în adsorpfia fizică, adsorbatul formează un strat, probabil ‘monomolecular, la suprafafa adsorbantului, moleculele substanfei adsorbite fiind refinute prin forfe van der Waals; prin adsorpfie se dezvoltă căldură. în adsorpfia chimică, adsorbatul formează un complex cu substanfa adsorbantului. în cazul adsorpfiei fizice, căldura de adsorpfie e egală cu căldura de condensafie; în cazul adsorpfiei chimice, căldura dezvoltată e, în general, mai mare decît la adsorpfia fizică, putînd atinge 10*-100 kcal/mol de adsorbat. Adsorpfia e selectivă în sensul că adsorbanfii reţin prefe-renfial unele substanfe; de exemplu, gelul de silice adsoarbe bine vaporii de apă, pe cînd cărbunele activ nu e un adsorbant eficace penfru vaporii de apă. Fenomenul prin care substanfa adsorbită e pusă în libertate se numeşte desorpfie. Pentru aceasta, adsorbantul trebuie adus în condifii defavorabile adsorpfiei, prin încălzire (indirectă), încălzire directă cu gaz sau cu vapori de apă, sau prin coborîrea presiunii. Metoda de desorpfie cea mai folosită e desorpfia cu ajutorul vaporilor de apă. După desorpfie, adsorbantul trebuie uscat şi răcit înainte de a fi folosit din nou. Cînd, după ad-sorpfii şi desorpfii repetate, capacitatea de adsorpfie scade (ca urmare a depunerii unor compuşi grei — de exemplu a unor ceruri cari astupă porii adsorbantului), — se face o regenerare (sau o reactivare), de obicei prin calcinarea adsorbantului. Deşi toate substanfele solide adsorb gaze şi lichide pe suprafafa lor, există relativ puf ini adsorbanfi cu capacitate de adsorpfie suficientă pentru aplicafii practice. Adsorbanfii cu capacitate mare de adsorpfie sînt materiale foarte poroase. Selectivitatea şi capacitatea de adsorpfie ale adsorbanfi lor, şi deci aplicafiiIe lor, nu pot fi prevăzute din proprietăfile adsorbantului şi ale adsorbatului; pentru fiecare aplicafie practică de adsorpfie sînt necesare încercări experimentale. Următorii adsorbanfi au aplicafii industriale importante: Cărbunele active întrebuinfat la rafinarea zahărului, a uleiurilor vegetale şi animale, a grăsimilor şi a cerurilor, la decolorarea lichidelor, la purificarea apelor (dezodorizare, decolorare, de-clorare, defenolare, etc.), la purificarea solvenfi lor, de la spălătorii le chimice, la recuperarea solvenfilor, la separarea gazolinei din gazele de sondă, la separarea benzenului din gazele de cocserie, la dezodorizarea şi purificarea gazelor (de ex. a aerului condi-fionat, a bioxidului de carbon), în măşti contra gazelor, la recuperarea metalelor, în scopuri medicinale. Cărbunele activ se obfine prin arderea unor materiale vegetale (lemn, sîmburi, pleavă, melasă, etc.), cu sau fără adaus de substanfe anorganice, urmată de activare prin tratare cu aer, cu vapori de apă, oxid sau bioxid de carbon, clor, etc. Gelul de silice e întrebuinfat la uscarea şi purificarea gazelor, la condiţionarea aerului, la rafinarea produselor petroliere, la eliminarea gumelor, separarea hidrocarburilor aromatice din fracfiuni petroliere (procedeul arosorb), în măşti contra gazelor, drept catalizatori. Gelul de silice se obfine prin tratarea silicatului de sodiu cu acid sulfuric, spălarea gelului rezultat de sulfatul de sodiu format şi uscarea produsului în condifii bine controlate. Proprietatea principală a gelului de silice e selectivitatea fafă de vaporii de apă (refine pînă ia 40% din greutatea proprie). Argilele şi pămînturile decolorante sînt întrebuinfafe ca adsorbanfi pentru rafinarea produselor petroliere şi la rafinarea uleiurilor şi a grăsimilor vegetale şi animale. Dintre produsele naturale, cele mai active sînt pămîntul Fuller şi bentonitele; produsele activate prin tratare cu acid sulfuric sau clorhidric sînt. de 3-”5 ori mai active decît cele mai bune pămînturi decolo-ranfe naturale. Se pare că un raport mare de Si02/Al203 în compozifia pămîntului decolorant caracterizează pămînturile decolorante active. Regenerarea pămînturilor decolorante se face prin calcinare la 500-"750Q. Regenerarea poate fi repetată de cîteva zeci de ori (activitatea descreşte treptat cu numărul regenerărilor). Bauxita activată are proprietăfi adsorptive comparabile cu cele ale pămînturilor decolorante. E întrebuinfată în special la tratarea produselor petroliere. Alfi adsorbanfi importanfi sînt: magnezia (pentru îndepărtarea mercaptanilor din benzine, regenerarea şi recuperarea solvenfilor în spălătoriile chimice), alumina (pentru uscarea gazelor şi a lichidelor), cărbunele de oase (pentru rafinarea zahărului). După mişcarea relativă a materialului de tratat şi a adsorbantului, se deosebesc următoarele grupe de procedee de adsorpfie: Procedee statice sînt cele în cari lichidul de tratat e agitat, într-un amesfecător obişnuit, cu praf de adsorbant; după agitare, lichidul e decantat sau filtrat. în acest mod sînt tratate lichidele cari confin pufine impurităfi (cari dau miros, gust, culoare); de exemplu, sînt rafinate uleiurile minerale sau ce/e vegetale. Procedee dinamice sînt cele în cari lichidele sau gazele sînt trecute printr-un filtru pe care se găseşte un strat de adsorbant în pulbere. Gazele sînt tratate numai prin procedeedinamice: ele sînt trecute prin adsorbitoare cari confin unul sau mai multe straturi groase de adsorbant granulat. Cînd concentrafia adsorbatului în amestecul gazos e mare şi cînd căldura dezvoltată în adsorbitor ar ridica prea mult temperatura stratului", se introduc dispozitive de răcire în sau între straturile de adsorbant. Fig. 11/ reprezintă un adsorbitor pentru cărbune activ. O instalafie de adsorpfie dinamică lucrează în patru faze: adsorpfia, desorpfia, uscarea şi răcirea. în instalafiile mari se lucrează simultan cu două sau cu mai multe adsorbitoare. Penfru a folosi întreaga capacitate de adsorpfie a adsorbantului şi pentru a nu avea pierderi de adsorbat cînd adsorbantul se apropie de epuizare, se obşnuieşte să se prevadă pentru faza de adsorpfie cîte două adsorbitoare, montate în serie; cel de al doilea adsorbitor, cu material proaspăt regenerat, serveşte la refinerea urmelor neadsorbite în primul adsorbitor, Adsorpţie, complex de ~ 149 Aduc! Procedeu! continuu se bazează pe circulafia adsorbantului, în contracurent cu gazul. Schija din fig. /V reprezintă o instalaţie de adsorpţie continuă cu gel de silice (praf), în care ad-sorbantul coboară prin adsorbitorul 1 în contracurent cu gazul şi trece apoi în desorbitorul încălzit 2, unde eliberează adsor-batul (desorbatul), care se condensează în condensatorul 3; după desorpfie, adsorbantul e readus pneumatic la partea superioară a adsorbitorului, cu ajutorul unei părţi din gazul purificat. Se numeşte hipersorpfie sau rectisorpfie un procedeu prin care se separă componenţi din amestecul iniţial de gaze, bazat pe selectivitatea adsorbantului (cărbune activ). Procedeul permite obfinerea unui desorbat pur; principiul e asemănător rectificării amestecurilor lichide, cu ajutorul refluxului. Fig. V reprezintă partea principală a unei instalaţii de hipersorptie, în care cărbunele coboară prin coloana înaltă de 20*30 m, trecînd succesiv prin zonele de răcire, de adsorpţie, de fracţionare (rectificare) şi de desorptie, cărbunele fiind apoi readus pneumatic |la vîrful coloanei. clorargentosilicic (sila^gel) şi cărbune de argint, argocarbonul (un cărbune pulverulent, activ, cu o peliculă de argint la suprafaţă). Se mai întrebuinţează carbolufenul, care e o combinaţie între un produs de condensare a aldehidei formice şi fenol, cu cărbune şi argilă albă; se obţine, astfel, o acjiune astrin-gentă, dezinfectantă şi adsorbantă. Dintre produsele adsorbante natu) rale se întrebuinţează (în medicină-amestecurile de plante, sub formă de ceaiuri (flori de muşeţel şi de nalbă, seminţe de in, agar-agar, etc.). în uzine şi în laboratoare, cu II. Adsorbiior (adsorber) pentru cărbune activ, 1) corp; 2) grătar; 3) distribuitor de abur; 4) Intrarea amestecului de abur şi aer; 5) ieşirea gazelor neadsorblte. IV. Instalaţie de adsorpţie continuă, cu gel de silice. J) adsorbitor; 2) desorbltor; 3) condensator; 4) rezervor; 5) suflantă; 6) răcitor; 7) ciclon; 8) separator de praf. V. Coloană de hipersorpfie. 1) rezervor de cărbuneactiv; 2) răcitor tubular; 3) grătare de repartizare; 4) zonă de adsorpţie; 5) zonă de fracţionare; 6) încălzitor tubular pentru desorpţie; 7) elevator pneumatic; 8) suflantă; 9) intrarea amestecului gazos; 10) ieşirea gazului neadsorbif; 11) ieşirea desor-bafelor; 12) încălzire. 1. complex de Ped, V.Complex argilo-humic. 2. ~t isoterma de Chim. fiz. V. sub Adsorpţie. 3. Adsorpfie, rafinare prin Ind. petr. V. sub Rafinare cu pămînturi şi Degazolinare. 4. Adsorpfie, substanţe de Farm.: Substanţe naturale sau de sinteză, cari creează condiţii de mai mică mobilitate pentru unele medicamente solubile, deci de moderaţie a iri-tatiei mucoasei gastrice şi intestinale. Adsorptia se produce încet şi treptat; ea e favorabilă pentru ţesuturi, prevenind fenomenele patologice provocate de contactul lor cu substanţele iritante. Unele pulberi fine şi substânje poroase (de tipul cărbunelui vegetal sau animal) au calitatea de a adsorbi şi de a retine substanţe disolvate, sau sub formă de gaze. Mucilagiile (v.) şi unele gume, cari sînt atacate cu greutate . de fermenţii digestivi, sînt, de asemenea, indicate în acest scop. în terapia^adsorptivă se întrebuinfează, de asemenea, substanţe alimentare curente, ca: laptele, albuşul de ou, geleurile lichide şi semilichide, decocturi strecurate de griş, de orez, ovăz, orz, mei, etc. în unele cazuri se urmăreşte nu numai adsorptia substanţelor toxice, din tubul digestiv, ci şi distrugerea acestora (prin oxidare), cum şi a microorganismelor, fixate pe suprafaţa substanţelor adsorbante. în acest scop se adaugă compuşi ai argintului, de exemplu adsorganul, care e un amestec de acid ajutorul substanţelor adsorbante se previn şi se combat noxele provocate de unele materii prime, intermediare sau produse finite, cu cari se lucrează sau cari se produc. 5. Aducere în rezonanfă. Fiz.: Operaţia de modificare a caracteristicilor unui sistem oscilant, în scopul modificării frecventei proprii a circuitului, astfel încît aceasta să coincidă cu frecventa acţiunii exterioare care produce oscilaţia. 6. Aducere Ea acelaşi numitor. Mat. V. sub Numitor. 7. Âducf, pl. aducji. Chim.: Tip de combinaţie chimică (combinaţie moleculară) între două specii diferite de molecule, în care una sau mai multe molecule mari închid (oclud) în reţeaua lor, într-un raport proporţional, molecule mici. Combinaţii de acest tip sînt cele pe cari le dau, de exemplu, hidrochinona cu bioxidul de carbon, bioxidul de sulf, alcoolul metiîic, gazele nobile, etc., sau ureea cu hidrocarburile saturate lineare (cu mai mult decît opt atomi de carbon în moleculă), alcoolii lineari superiori, acizii graşi, etc. în cazul aducfilor hidrochinonei, structura lor e aceea a (3-hidroxichinonei, în care trei molecule de hidrochinonă închid în spaţiul liber al reţelei o moleculă străină. Raportul moleculelor străine fată de cel al moleculelor hidrochinonei nu e stoichiometric în cazul aductilor, ci poate lua diferite valori, cari depind de natura şi de forma moleculelor ocluse; în cazul aductilor hidrochinonei, el poate atinge o valoare maximă de Aducjie de apa 150 Aer Refelele aducfilor sînt refele de adifie (ocluziune, înmagazinare), adică refele ale căror interspafii formează una sau mai multe refele complexe, în cari interspafiile sînt ocupate total sau în cea mai mare parte cu atomi, ioni sau molecule străine. Sin. Clatrat. V. şi sub Combinafie moleculară. 1. Aducfie de apă. V. Apeduct. 2. Aduiar. Mineral.: Varietate de ortoză (v.) cu habitus pseudoromboedric scurt, prismatic, transparentă, incoloră şi cu aspect sticlos. Cristalizează în sistemul monoclinic, cu simetrie optică biaxială şi cu indicii de refracfie: «£=1,519; n„,= 1,523; 1,525. Apare frecvent în filoane hidrotermale, pe crăpături şi în geode alpine. 3. Adunare. Mat.: Operafie algebrică fundamentală, care are ca model adunarea numerelor naturale. Aceasta are următoarele proprietăfi: a şi b fiind întregi, a+b e un întreg determinat şi unic; operafia e asociativă, adică {a + b) +c~a-f ~\'(b~\~c) şi comutativă: a + b=b + a.— Orice operafie între elementele unei mulfimi (numere, funcfiuni, vectori, matrice, transformări, etc.) care are următoarele proprietăfi, se numeşte adunare: a şi b fiind două elemente ale unei mulfimi, a + be un element al aceleiaşi mulfimi, şi operafia e numai asociativă şi comutativă. 4. Adunarea acceleraţiilor. Mec, V. Accelerafiilor, compunerea 5. Adunarea vifeselor. Mec. V. Viteselor, compunerea 6. Adunat. Silv., Ind. lemn.: Grupul de operafii din procesul de scoatere a lemnului, prin cari acesta e adus, cu diferite mijloace, de la locul recoltării pînă la unu sau la mai multa puncte de adunare —ţdin interiorul sau de la marginea suprafefelor exploatate — de unde urmează să fie transportat |a depozite de încărcare în vehicule sau la instalafii permanente de transport. V. şi Exploatarea pădurilor. 7. Adunatul colilor. Poligr.: Operafie de legătorie care consistă în strîngerea colilor sau a fasciculelor din cari se compune o lucrare, şi în aşezarea lor în ordinea necesară pentru a fi broşate sau legate. în prealabil, colile întocmite (fălfuite) sînt aşezate în stive una lîngă alta, pe mese de lungime potrivită sau pe mese circulare rotitoare. Fiecare stivă cuprinde aceeaşi coală a cărfii, iar succesiunea stivelor e cea corespunzătoare paginafiei. Lucrătorii frec prin fafa stivelor (sau stau pe loc, în cazul meselor circulare semiautomate), iau din fiecare stivă cîte o coală, aşezîndu-le în ordinea indicată de signatură, şi alcătuiesc broşura, cartea, etc. Adunatul se poate face şi mecanizat, cu maşina automată de adunat coli, care are un dispozitiv de adunat cu sorburi. V. şi sub Legătorie, maşini penfru s. Adunăfor, pl. adunăfoare. Agr.: Maşină folosită, în recoltarea divizată, la strîngerea cerealelor şi a fînului, după ce acestea au fost secerate şi zvîntate. Se prinde în fafă sau lateral de o combină fără heder, de un căpifător sau de o presă de balotat mobilă, constituind un agregat. Adunătorul consistă dintr-un mecanism de adunat, format din mai mulfi cilindri prevăzufi cu dinfi elastici de ofel, dintr-un transportor cu o porfiune orizontală şi una înclinată, din două tălpi reglabile penfru stabilirea înălfimii de lucru a adunătorului,* şi dintr-un cadru suspendat sau cu roată de transport. Prin deplasarea agregatului, dinfii mecanismului de adunat apucă recolta secerată şi o aruncă pe porfiunea orizontală a transportorului, care o conduce, fie în fafa aparatului de batere al combinei, penfru a fi treierată, fie în colectorul căpifătorului, fie în coşul de alimentare al presei de balotat. Sin. Pick-up. 9. Advectiv, echilibru Mefeor. V. sub Atmosferă. 10. Advecfie. Mefeor. V. Mişcările aerului, sub Aer. Sin. Ad-vecfiune. 11. Adventiv, crater ^.Geo/.: Crater vulcanic secundar, situat fie în afara craterului principal, pe flancurile vulcanului, fie în interiorul craterului vechi, însă cu altă ieşire decît a craterului principal. Aegoceras capricornus. La un vulcan se pot foima mai multe cratere adventive, cari dau conuri vulcanice, a ceror înălfime atinge uneori 300 m.— Sin. Crater parazit. 12. Adventive, specii Geobot.: Specii vegetale aduse din locuri depărtate de pe glob, cari, negăsind condifii climatice şi de sol asemănătoare celor din locul de origine, nu lasă urmaşi şi deci dispar. 13. Adyfon. Arh. V. Absidă. t4. Aegoceras. Paleont.: Amonoid din familia Aegoceratidae, cu cochilie evolută, larg ombilicată, cu secfiunea turei sub-pătratică, cu coastele rare şi proeminente, cari frec neîntrerupt peste partea ventrală. Specia Aegoceras capricornus Schloth. a fost identificată în fara noastră în Triasicul de la Berzasca (Banat), iar alte specii au fost identificate la Racoşul-de-Jos sau la Valea Seacă. 15. Aelia. V. sub Ploşnifele cerealelor. io. Aer. 1. Mefeor.: Amestec de gaze care constituie atmosfera Pămîntului. Proprietăfile fizicochimice ale aerului. Compozifia chimică a aerului uscat, exprimată în procente de volum, valabilă penfru toată froposfera (v. Atmosferă), e următoarea : azot, 78,09; oxigen, 20,95; argon, 0,93; bioxid de carbon, 0,03; neon, 1,8-10“3; heliu, 5,24-10-4; cripton, 1,0-10~4; hidrogen, 5,0* 10~5; xenon, 8,0-10~6; ozon, 1,0-10~6; radon, 6,0-10“18. Confinutul în bioxid de carbon, în ozon şi radon variază, de la un loc la altul şi în timp, în jurul valorilor medii indicate mai sus. La înăifimi mari există o uşoară strati-ficafie a gazelor componente, după greutatea lor moleculară. Aerul e totdeauna umed, iar confinutul de vapori variază între 0,1 (în regiuni foarte reci ale Siberiei) şi 5 procente de volum (în regiuni ecuatoriale maritime). Datorită stării permanente de agitafie, aerul uscat din froposfera formează un amestec omogen. în condifiile atmosferice naturale, aerul satisface legea de stare a gazelor ideale. — Constanta gazelor pentru aerul uscat are valoarea Ru~2.87-106 erg/g grad = 6,86-10“2 cal/g grad, iar cea pentru vapori = 1,615*106 erg/g grad= 1,10*10~1 cal/g grad. Constanta gazelor penfru aerul umed depinde de umiditatea specifică s a aerului (v. Umiditatea aerului) şi e dată de Z£ = (1 +0,608 i) Ru. — Greutatea moleculară medie a aerului troposferic e de 28,97. — Densitatea aerului uscat, în condifii normale, adică la 0°, 760 mm col. Hg şi la latitudinea de 45°, e Qo = OiO0129305 g/cm3 (mărime aleasă ca unitate pentru exprimarea densităfii gazelor). Densitatea aerului e media ponderată a densifăfilor aerului uscat şi a vaporilor de apă cu ponderile egale cu confinuturile în aer uscat şi în abur, deci cu formula %(1-°'378 S. p—e e -y+o'622ic J RuT\ în care p e presiunea atmosferică totală (aer şi vapori) în mm col. Hg, 8 e tensiunea vaporilor (v. Umiditatea aerului), exprimată în aceleaşi unifăfi, şi T e temperatura absolută. Din relafia de mai sus rezultă că densitatea aerului umed e mai mică decît a aerului uscat. Mărimile meteorologice de cari depinde densitatea aerului şi cari caracterizează starea acestuia prin valorile lor instantanee sînt temperatura şi umiditatea; ambele mărimi variază în funefiune de mulfi parametri, de la un moment la altul şi de la un loc la altul. Căldura specifică a aerului variază pufin cu temperatura, variafia fiind neglijabilă în domeniul temperaturilor obişnuite din froposferă. Căldurile specifice ale aerului uscat sînt Aer 151 Aer Cpu — 0,242 cal/g grad la presiune constantă şi Cvu = 0,172 cal/g grad la volum constant, iar căldurile specifice ale vaporilor sînt, respectiv, C^= 0,446 cal/g grad şi Cvv = 0,331 cal/g grad. Căldura specifică a aerului umed la volum constant sau sub presiune constantă se obfine din căldurile specifice ale aerului uscat şi vaporilor, folosind formula c-(1-*) C„+sCt, în care s e umiditatea specifică. Entropia aerului (notată în Fizică şi în Tehnică cu S şi în Meteorologie cu , respectiv cu cp, după cum e raportată la o masă oarecare, respectiv la unitatea de masă) e, pentru aerul uscat Vu = cpu ln T~ARu ln P + K' unde Cpu e căldura specifică sub presiune constantă, T e temperatura absolută a aerului, A e inversul echivalentului mecanic al caloriei, Ru e constanta caracteristică a aerului uscat, p e presiunea atmosferică, iar K e o constantă. Formula se mai scrie V Cu valori medii pentru g şi r, corespunzătoare nivelului mării, valoarea numerică a gradientului e, în unităfile practice ale gravimefriei aplicate (în miligali pe metru): (ăf)o“'~0'3086 mGK ceea ce face ca reducerea în aer liber să fie, în cadrul acestei aproximafii, rA = + 0,3086 Ă mG, pentru o sfafiune la altitu- dinea de h metri. Dacă se fine seamă de forma elipsoidală a Pămîntului şi de efectul rotafiei lui asupra accelerafiei gravitafiei se obfine, pentru gradientul vertical al acestei mărimi, expresia dg f 1 1 \ 2 —- =— g [— = —) —2 oj2, ah \r—rW ţt> VI. Sisfem de aeraj diagonal în cadrul pianului general de aeraj al minei. mai constantă şi mai mică şi, deci, funcfionarea ventilatoarelor cu un randament mai mare; putere mai mică a motorului ventilatorului şi consum mai mic de energie; securitate mai mare (trei ieşiri, în loc de două); posibilitatea de a închide treptat galeria superioară de aeraj. Dezavantajele sistemului sînf: intrarea mai tîrzie în exploatare a minei; cheltuieli mari de investiţie (trei pufuri, în loc de două); supravegherea necorespunzătoare a funcţionării ventilatoarelor; transportul de energie mai costisitor; în unele cazuri, pierderi mai mari de substanfe minerale utile în stîlpii de siguranfă ai pufurilor; adîncirea pufurilor e mai complicată; dificultăfi în folosirea pufurilor din flancuri, pentru coborîrea oamenilor şi extracfia substanfei minerale utile; dificultăfi sau imposibilitatea inversării curentului de aeraj. Sistemul de aeraj în cazul a două lucrări miniere, legate între ele, în afară de punctele inifial şi final, prin una (v. fig. Vil a) sau prin mai multe ramuri laterale suplemenfare (v. fig. VII b), numite diagonale, e de asemenea un aeraj diagonal. Legătura printr-o singură diagonală constituie un sistem diagonal simplu, iar legătura prin două sau mai multe diagonale, un sistem diagonal compus. Caracteristica legăturilor diagonale o constituie prezenfa uneia sau a mai multor lucrări miniere prin cari aerul poate circula în sensuri opuse sau prin cari nu circulă de loc, în funefiune de mărimea rezistenfelor celorlalte lucrări miniere. Aeraj în paralel: Aeraj în care două sau mai multe lucrări miniere se ramifică într-un anumit punct şi se reunesc în altul (sistem cu circuit închis), fără ca lucrările miniere să mai fie legate între ele prin căi de aeraj, în alte locuri (v. fig. VIII). Sistemul în care curenf ii de aer, deşi nu se unesc din nou într-un punct, au aceleaşi puncte terminale reprezentate prin căile de ieşire a aerului din lucrările miniere (puf, __ galerie de coastă) în atmosferă (v. fig. IX), constituie un sistem de aeraj în paralel cu circuit deschis. în cazul aerajului în paralel, depresiunile curenţilor de aer, independent de lungimea şi de rezistenfă căilor de acces, cum şi de cantitatea de aer care circulă prin ele, sînt totdeauna egale. Aproape toate schemele de aeraj cuprind atît porfiuni legate în paralel, cît şi porfiuni legate în diagonală (aeraj combinat). în cadrul săpării lucrărilor miniere, se combină instalafiile de aeraj refulant cu cele de aeraj aspirant, VIII. Aeraj în paralel, cu circuit închis. wmw A r V. J IX. Aeraj în paralel, cu circuit deschis. pentru obţinerea unui aer curat pe toată lungimea lucrării miniere (v. fig. X). Sin. Aeraj în buclă. tâi.Ai&L ÂiSHn ,jL*2k JL W Aftx i&S&. -.............—j. VII. Aeraj diagonal. a) sistem diagonal simplu; b) sistem diagonal compus. X. Aeraj combinat aplicat la săparea unei lucrări miniere orizontale. Aeraj în serie: Aeraj în care curentul de aer trece dinfr-o lucrare minieră în alta, fără a se ramifica (v. fig. XI). Din punctul de vedere al modului în care cantitatea de aer e trimisă în lucrările subterane, se deosebesc aeraj principal şi aeraj secundar. Aeraj principal: Aeraj în care aerul proaspăt e trimis în cantităţi suficiente, în locurile de muncă din lucrările miniere (de transport, circulaţie, aeraj şi fronturi de abataj), astfel îneît acestea sînt traversate direct de curentul principal de aer trimis de instalaţia de aeraj a minei. Aeraj secundar: Aeraj folosit în lucrări miniere în fund de sac (lucrări de pregătire în curs de săpare şi unele fronturi de abataj din minele de minereuri, la anumile -metode de exploatare), care consistă’ în a trimite în aceste lucrări o cantitate relativ mică de aer pe o distanţă de cîteva zeci, iar uneori de cîteva sute de metri, aer care se evacuează prin aceeaşi lucrare minieră. Căile de aducere şi de evacuare a aerului trebuie prelungite mereu şi aduse în apropierea frontului de lucru, pentru ca XI. Aeraj în : Aeraj 159 Aerarea apei aerajul lucrării miniere să se facă în permanentă în curent de aer curat. în funcţiune de metoda de aducere a aerului în frontul de lucru şi de evacuare din front a aerului viciat, aerajul secundar se poate realiza cum urmează: cu ajutorul unor pereţi despărţitori longitudinali (de pînză de cort, de lemn sau de cărămidă) folosiţi, numai la săparea galeriilor în roci tari şi a lucrărilor de pregătire scurte, datorită îngustimii spaţiului şi pierderilor mari de aer, în cazul unor presiuni mici ale rocilor din acoperiş; cu ajutorul unor lucrări miniere conjugate folosite, în special, la săparea galeriilor, a planurilor înclinate, a suitorilor, etc., din minele de cărbuni, datorită simplicităţii, posibilităţii de a transmite în front o cantitate relativ mare de aer cu o depresiune nu prea mare, cum şi faptului că lucrările miniere nu se complică cu instalaţiile de aeraj; cu ajutorul unor lucrări miniere paralele, formate în urma înaintării pe un front larg (cu intrînduri), şi prin lăsarea în rambleu a unei galerii scurte de circulaţie nerambleată, numită diagonală în rambleu; cu ajutorul tuburilor de aeraj (de lemn, de pînză sau de oţel), fără ventilatoare; sub influenţa depresiunii create de ventilatorul principal sau de tirajul natural; cu ajutorul ventilatoarelor secundare (de aeraj parţial), în cazul cînd nu există un ventilator principal sau cînd folosirea acestui ventilator nu e raţională, din cauza de, resiunii mari necesare; cu ajutorul ejectoarelor (v. fig. XII), Âer comp/t/mst XII. Aeraj parţial realizat cu ajutorul ejecforului, cari creează o presiune (la începutul conductei) sau o depresiune (Ia capătul conductei); prin combinarea ultimelor două metode, la aerajul lucrărilor miniere orizontale şi înclinate, cum şi a planurilor înclinate; cu ajutorul puţurilor de sondă comunicînd cu suprafaţa, cînd zăcămîntul se găseşte la o adîncime mică, pentru aerajul lucrărilor de pregătire. Sin. Aeraj parţial. 1. Âeraj. 3. M/ne; Totalitatea amenajărilor (adică a construcţii- lordeaeraj) realizate în mină, pentru asigurarea aerajului în accepţiunea 2, de cari depinde adeseori mărimea depresiunii generale a minei, cum şi cantitatea de aer debitată de ventilator. Acestea trebuie să fis? bine executate, peniru a opune o rezistenţă aerodinamică minimă, pentru a lăsa să treacă prin ele cît mai puţin aer şi pentru a corespunde condiţiilor lor specifice de lucru, cari sînt: presiunea rocilor, caracterul provizoriu al majorităţii construcţiilor de aeraj, spaţiu mic de construcţie. După destinaţia lor, construcţiile de aeraj se împart în construcţii pentru trecerea aerului prin ele (canale de ventilare, puţuri de aeraj) şi construcţii pentru oprirea trecerii aerului (diguri, uşi,, ecluze, uşi cu ecluze, supape, clădirile puţurilor), cari trebuie să oprească complet aerul. (V. şi sub Căi de aeraj). 2. Aeraj inversat. Mine: Aeraj (v. Aeraj 2) în care aerul proaspăt din atmosferă se refulează în mină pe aceleaşi căi pe cari se aspiră în m:>d obişnuit aerul viciat, cu ajutorul ventilatoarelor. Se efectuează cu ajutorul ventilatoarelor centrifuge obişnuite, cari nu-şi schimbă sensul normal de rotaţie, însă, cu ajutorul unor registre speciale, aspiraţia de aer viciat, din interior, se transformă în refulare de aer proaspăt, din exterior. Metoda aerajului inversat se foloseşte în cazul incendiilor în minele de cărbuni. Sin. Aeraj răsturnat. 3. Aerai. Metg., Av. V. sub Aluminiu, aliaje de 4. Aerare. Tehn.: Introducerea unei cantităţi de aer într-un mediu lichid sau granular, pentru creşterea cantitativă a conţinutului de aer, al acestuia. Uneori, prin aerare se realizează şi un proces tehnic, cum e răcirea. 5. Aerarea cerealelor. Agr.: Operaţia de răcire a cerealelor depozitate în celulele unui siloz, prin introducerea în celule a aerului sub presiune sau, în mod primitiv, prin lopătare. 6. ~ apei. Tehn. san.: Operaţia de mărire a cantităţii de aer în apa din instalaţiile de alimentare cu apă, în apa din instalaţiile de epurare a apei de canalizare sau în apa tehnică de circulaţie ori de recirculaţie din anumite instalaţii (de ex. apa de răcire a motoarelor cu ardere internă), pentru a obţine o suprafaţă de contact cît mai mare între aer şi apă şi, eventual, agitarea masei de apă. Aerarea se face pentru: degajarea şi îndepărtarea din apă a gazelor cari înrăutăţesc calitatea apei (de ex. H2S, CO2, CH4); înlăturarea mirosului neplăcut, datorit unor uleiuri etsrice produse de plante; mărirea conţinutului în oxigen disolvat în apă, pentru a favoriza — la tratarea apei potabile — anumite reacţii chimice (de ex. oxidarea unor compuşi solubili din apă, cum sînf Fe(0H)2 sau MnCOs, pentru transformarea acestora în compuşi insolubili, uşor separabili prin decantare şi filtrare) sau pentru favorizarea anumitor procese biochimice în instalaţiile de epurare biologică a apelor de canalizare (cum sînf biofiltrul şi basinul de nămol activat); uşurarea răcirii apei în anumite instalaţii (de ex. turnurile şi basinele de răcire). Aerarea apei se face, fie prin introducerea forţată şi dispersarea aerului în apa tratată, fie prin dispersarea apei în picături mici şi trecerea acestora prin aerul atmosferic. Procedeele de aerare prin introducerea forţată a aerului diferă după felul instalaţiilor în cari se găseşte apa tratată (instalaţii cu recipiente deschise, avînd nivel liber în contact cu atmosfera, sau instalaţii cu recipiente închise, sub presiune) şi după gradul de agitare permis în acestea. Ele pot fi procedee pneumatice, mecanice sau mixte. Aerarea pneumatică consistă în introducerea aerului în apă printr-un sistem de repartizare situat în recipient, la nivelul cel mai jos, pentru ca aerul să străbată toată înălţimea stratului de apă, datorită forţei sale ascensionale. Sistemul de repartizare a aerului e constituit, fie din tuburi orizontale (metalice sau nemetalice) cu peretele perforat (cu găuri cu'diametrul de 2*"3 mm, dirijate în jos, cu înclinaţia de 45°), fie din canale fixe sau din cutii metalice amovibile, acoperite cu plăci ceramice poroase. Aerarea pneumatică se aplică atît la recipiente deschise, cît şi la recipiente sub presiune; cînd gradul de agitare a apei e limitat sub valori mici (de ex. la basine de nămol activat), conductele de difuzare a aerului sînt aşezate jos, numai pe laturile basinului. Cantitatea de aer introdus depinde de felul tratamentului. — Instalaţia cuprinzînd şi o sursă de aer comprimat (staţiunea de compresoare) e costisitoare, ea comportînd — pe lîngă cheltuielile de întreţinere a sistemului de difuzare (ale cărui orificii se îmbîcsesc în timpul serviciului) — şi cheltuieli mari de instalare şi de întreţinere a staţiunii de compresoare. Aerarea mecanică se poate face, fie prin agitare lentă a întregii mase de aer, fie prin agitare energică superficială a apei. — Aerarea cu agitare lentă se realizează cu ajutorul unor roţi cu palete, cu axe orizontale, cufundate parţial în apă şi antrenate mecanic în mişcare de rotaţie cu turaţie joasă (de ex. 4 rot/min, la basinele de nămol activat); aerarea e influenţată favorabil de bulele de aer din spuma formată la intrarea paletelor în apă, prin contactul dintre aerul atmosferic şi picăturile cari se desprind de pe palete, cum şi de apa care se prelinge în filme subţiri pe corpul roţii. — Aerarea cu agitare energică la nivelul oglinzii apei se realizează cu ajutorul unor perii circulare de nuiele (de salcie sau de mesteacăn), cu diametrul de circa 50 cm, cu axele de rotaţie verticale, şi antrenate în mişcare de rotaţie (vitesa periferică atinge 3*~4 m/s). Se realizează o creştere sensibilă a conţinutului în oxigen din stratul de la suprafaţă şi curenţi de mică vitesa în întreaga masă de apă. Aerarea betonului 160 Aerarea apei Aerarea mixtă consistă în combinarea celor două procedee de aerare şi se aplică, fie la recipiente (basine) deschise (cînd necesitatea de aer e mare), fie la recipiente sub presiune, în care caz dispozitivul de agitare mecanic e complet înecat şi se numeşte amestecător (de ex. la deferizarea sau la deman-ganizarea apei). Procedeele de aerare prin dispersarea apei se aplică în două feluri de instalaţii: instalatii cu ajutaje de pulverizare şi instalatii cu picurare prin cădere liberă. La instalaţiile cu ajutaje de pulverizare, apa e dusă sub presiune pînă la ajutaje, prin cari e împrăştiată în vine subţiri, pentru ca apoi să cadă — aerată şi răcită — într-un basin, sub formă de stropi. — La instalaţiile cu picurare, apa e ridicată la o înălţime oarecare, de unde — după o răspîndire prealabilă — e lăsată să curgă prin gravitaţie peste un sistem de şicane (lese, fascine, panouri), unde e transformată în picături; apa aerată şi răcită e colectată într-un basin. Instalaţiile cu picurare sînt îmbrăcate într-o carcasă, care asigură formarea unui curent de aer în contracurent. La tratarea apei pentru alimentarea cu apă, pulverizarea se face în încăperi închise, ferite ds lumina solară şi menţinute la temperatură joasă, pentru a reduce pierderile prin evaporare şi a mări procentul de oxigen disolvat în apă. —Uneori (de ex. la demanganizare), cînd sînt necesare prelungirea timpului şi mărirea cantităţii de oxigen introdus în apă, aerarea se face prin două sau trei treceri prin instalaţii de aerare cu ajutaje. — Sin. Aeraţia apei; Sin. popular Vînturarea apei. 1. betonului. V. sub Beton; Beton aerat. 2. ~ solului. Ped.: Procesul de pătrunderea aerului în sol. Sin. (impropriu) Aerisirea solului. V. sub Aerul solului. 3. Aerator, pl. aeratoare. Metg. V. sub Afînat, maşină de 4. Aerafie. 1. Tehn.: Sin. Aeraj 1. 5. Aeraj ie. 2. Tehn.: Sin. Aerare. e. ~ a apei. Tehn. san.: Sin. Aerarea apei (v.). 7. Aerel. 1. Bot.: Ferula Assa foetida Linn.; plantă erbacee, vivace, din familia Umbelifera6, care creşte în Iran, în Nordul Indiei, în Afganistan, etc. La noi cresc speciib: Ferula salsa şi Ferula tartarica, prin locuri sărate; Feruia Henffelii, la Porţile de Fier şi Ferula Sadleriana, în regiunea Turdei. Aerelul face parte dintre marile umbelifere, atingînd înălţimea de 1,5—2 m, cu tulpina aproape golaşă, cu frunzele reduse (aproape numai la teacă), cu rădăcina dezvoltată, pivotantă, ramificată, împlîn-tată într-un sol pietros. Canalele secretoare, localizate în pa-renchimul cortical şi în liberul secundar normal şi anormal al rădăcinii, produc o gumă rezină, Assa foetida (v,). Recoltarea plantei se face în lunile mai şi iunie, colectîndu-se sucul ex-sudat, prin decuparea rădăcinii Ia nivelul coletului (care desparte rădăcina de tulpină), urmată de alte secţionări. — Are proprietăţi medicinale, antispasmodice şi vermifuge. 8. Aerel. 2. Farm.: Gumă rezină extrasă din rădăcina plantei Ferula Assa foetida (v.). — Sin. Assa foetida (v.). 9. Aerian. Elt.: Conductă sau ansamblu de conducte aeriene, utilizate pentru emisiunea sau recepţionarea undelor electromagnetice, adică termen comun pentru antena electromagnetică în sens restrîns, şi pentru cadrul electromagnetic. 10. Aerian, lucru. Av.: Operaţie de utilitate publică sau privată, efectuată cu ajutorul aerodinelor. Din această categorie fac parte diferitele utilizări ale aviaţiei: în agricultură, penlru combaterea dăunătorilor, din avion; la supravegherea unor regiuni întinse, pentru combaterea incendiilor; în meteorologie, pentru studii diferite; în porturi sau în diferite staţii de încărcare şi descărcare a mărfurilor, în cari se folosesc elicoptere în locul maşinilor de ridicat. Pentru efectuarea lucrului aerian se folosesc avioane special construite sau amenajate, cari constituie aviaţia de lucru. u. Aeriană, stereofotogrammetrie V. sub Stereofoto-grammetrie. 12. Aerisire. 1. Gen./ Introducerea unei cantităţi de aer proaspăt într-o încăpere sau într-un mediu, pentru modificarea calitativă a aerului viciat, prin înlocuirea parţială sau totala a acestuia. Exemple.' 13. ~a apei. Tehn. san.: Procesul de împrospătare continuă, naturală, prin contactul cu atmosfera, a conţinutului de aer din apele de suprafaţă, pentru a menţine condiţiile de viaţă ale vieţuitoarelor din ele şi pentru a întreţine procesele de auto-epurare, — respectiv a conţinutului de aer din apele instalaţiilor de alimentare cu apă potabilă, pentru a menţine calităţile lor fizicochimice şi organoleptice. Procesul de aerisire directă se produce prin degajarea liberă în atmosferă a unor gaze conţinute în masa de apă (fie exis-tînd ca un excedent natural, fie produse în cursul unor procese biochimice, cum sînt hidrogenul sulfurat, bioxidul de carbon, metanul) şi prin disolvarea lentă dar continuă a unei cantităţi de oxigen din aerul atmosferic. Aerisirea se realizează pretutindeni unde aria oglinzii de apă e mare în raport cu adîncimea apei şi unde oglinda e curată (liberă de pojghiţa formată cu timpul de plancton). Aerisirea e favorizată de anumiţi factori ca: starea de agitare a apei (agitare superficială, datorită valurilor, sau agitare în masă, datorită unor curenţi interiori); starea de mişcare a atmosferei, la suprafaţa de contact cu apa; temperatura joasă a aerului şi a apei; starea vegetaţiei terestre şi subacvatice; prezenţa unei faune piscicole; etc. — Procesul de aerisire indirectă — în special creşterea conţinutului de oxigen disolvat în apele stătătoare — se poate produce datorită unui aport permanent de apă proaspătă, foarte bine aerată (cu oxigen disolvat în exces), şi prin oxigenul degajat de plantele subacvatice, ca efect al activităţii lor cloro-filiene. Starea de agitare a apei activează degazarea ei şi favorizează disolvarea oxigenului, prin înlăturarea unor zone stagnante în masa de apă, prin realizarea unei suprafeţe efective de contact între apă şi aerul atmosferic (mult mai mari decît cea corespunzătoare echilibrului static) şi prin producerea de bule de aer şi spumă la nivelul suprafeţei. Oxigenul din aer se disolvă în exces în stratul superficial al apei, de unde difuzează pînă în straturile inferioare; aerisirea e mai completă cînd adîncimea apei e mică în raport cu suprafaţa liberă în contact cu atmosfera şi cînd, la apele adînci, exjstă curenţi între straturile de adîncime (ia cari oxigenul disolvat, difuzat de la un strat de apă la altul, nu mai ajunge) şi zonele superioare. — Starea de mişcare a aerului favorizează îndepărtarea gazelor degajate şi coboară temperatura stratului superficial de apă, ceea ce contribuie la creşterea solubilităţii oxigenului în apă. în natură, aerisirea apei se realizează cel mai bine: în lacurile cu suprafaţă liberă mare şi adîncime relativ mică, agitate de valuri şi cari au un aport de apă de împrospătare (cazul lacurilor din regiunile de munte); în cursurile de apă cu albia cu pantă pronunţată şi cari au „patul" plin de ne-regularităţi (cari provoacă o scurgere şicanată, foarte turbulentă); în căderi de apă (cascade, deversări de mică înălţime, etc.). — în interiorul instalaţiilor de alimentare cu apă (de ex. în rezervoarele de înmagazinare), aerisirea e asigurată prin crearea unui contact între spaţiul de deasupra apei şi aerul atmosferic. Cercetări recente de igienă a apei au arătat că, la apele foarte curate (cum sînt apele din instalaţiile de alimentare cu apă potabilă), aerisirea se poate reduce aproape complet, deoarece, neexistînd în apă gaze excedentare şi procese biochimice cu consum de oxigen, apa nu are nevoie de prezenţa unui contact cu aerul atmosferic, pentru a-şi conserva calităţile tehnice-sanitare (în special proprietăţile organoleptice). Lipsa unei aerisiri suficiente în apele de suprafaţă (în special la cele stătătoare, ca lacuri, heleşteie) stînjeneşte viaţa faunei piscicole şi a faunei acvatice în general, şi reduce pro- Aerisirea însfalafiei de canalizare m Aerocarlog^â? cssele de autoepurare, ceea ce. poate avea consecinfe foarte grave: distrugerea faunei; amorsarea unor procese de putrezire a substanţelor organice, pe baza activităfii bacteriilor anaerobe (cu creare de mediu acid,.diminuarea calităfilor tehnice-sanitare şi degajare de gaze nocive), avînd ca efect pierderea apei respective pentru sectorul economic şi stabilirea în zonă a unor condifii insalubre. în acelaşi timp, substanţele organice cari au putrezit în condifii anaerobe duc la formarea de mem-brarie la suprafafa apei, , cari se asociază cu planctonul şi cu elementele activităfii vitale ale acestuia, „închizînd" definitiv suprafafa de contact a apei cu aerul atmosferic. Astfel, după ce procesul de neaerisire a apei a apărut, el capătă un ritm accelerat, cu consecinfe periculoase. Măsurile de îmbunătăfire a aerisirii, cari intervin în special în amenajările piscicole, pot fi: măsuri de împiedicare a murdăririi („închiderii") suprafeţei libere a apei; crearea unor cursuri de -âpă de împrospătare; dacă e necesar un exces de oxigen biochimic, crearea unor derivaţii din cursul de împrospătare, pe cari se amenajează mici cascade, sau din cari apa e lăsată să .pătrundă în masa de apă prin .picurare de pe muchia unui jgheab cu lungime cît mai mare; etc. O contribuţie esenfială în vederea aerisirii satisfăcătoare a apelor de suprafafă consistă în îngrădirea severă a poluărilor nereglementare, în special cu ape reziduale sau industriale prin canalizări — ceea ce reduce consumul accidental masiv de oxigen biochimic. — Sin. (popular) Primenirea apei; (impropriu) Ventilarea apei. 1. ~ instalaţiei de canalizare. Tehn. san. V. Ventilarea instalaţiei de canalizare, sub Canalizare. 2. ~ refelei de canalizare. Tehn, san. V. Ventilarea refelei de canalizare, sub Canalizare. a. Aerisire. 2. M/ne. V. Aeraj, Ventilare. 4. ~ a încăperilor. Tehn. san.: Sin. Ventilare naturală neorganizată. V. sub Ventilare. 5. Âerisire.3. Tehn.san.: Sin. impropriu pentru Dezaerisire(v.). e. Aerisirea apei. Tehn. san.: Sin, impropriu pentru Aerarea apei (v.). 7. Aerisirea formei. 1. Mefg.: Fază a formării, care consistă în executarea unor canale în masa de amestec de formare a miezurilor şi a formelor de turnătorie sau în separa-fiile formelor, pentru a uşura evacuarea din formă a aerului şi a gazelor produse în timpul turnării, la suprafafa da contact metal-formă. Ansamblul acestor canale constituie refeaua de aerisire a formei. Canalele de aerisire pot fi drepte sau curbe şi răspund, fie în fefele formelor în contact cu atmosfera sau cu patul de turnătorie, fie în şanfuri de aerisire practicate pe separafiile formelor şi comunicînd cu atmosfera. Canalele de aerisire drepte se obfin prin împunge-rea amestecului de formare cu ace sau cu vergele drepte de aerisire; canalele curbe se obfin, fie prin împungerea cu vergele curbe de aerisire, fie prin to- planele de separare, pirea— în timpul uscării , for- 1) f°rmă de amestec de formare; melor — a unor şnururi de 2) separaţie; 3) canal curb de aeri-ceară aşezata în amestecul de sire<' 4) ?ant de aerisire; 5} şanf de formare, în faza de îndesare protejare; 6} unealtă (lanfefă). a amestecului. în jurul şanţurilor de aerisire se execută, cu lanfeta sau cu troela, şanfuri de protecţie; crestele acestora se turtesc, la aşamblarea formelor, şi împiedica la Jurnare — pătrun- derea metalului topit în refeaua de aerisire datorită neefan-şeităfii dintre suprafeţele de separafie (v. fig.). Aerisirea incorectă ori insuficientă a formelor sau în special a miezurilor, nepermifînd evacuarea rapidă a aerului din formă şi a gazelor produse la turnare, prin masa de amestec de formare îndesat, o parte din aer şi din gaze ies în atmosferă prin metalul lichid din formă, ceea ce provoacă aparifia defectului de sufluri în piesele turnate. La executarea formelor pentru piese cu configuraţie inferioară complicată, executarea unei reţele de aerisire cu legătură corectă între canalele de aerisire ale miezurilor şi ale formei constituie una dintre fazele cele mai importante pentru obţinerea de piese fără defecte. s. Aerisirea formei. 2. Metg.: Sin. Refea de aerisire a formei. (V. sub Aerisirea formei 1). 9. Aerisirea solului. Ped. V. sub Aerul solului. 10. Aerliff. Expl. petr.: Metodă de exploatare a sondelor, prin erupfie artificială, la care antrenarea fifeiului la suprafafă se face cu ajutorul aerului comprimat, în loc de gaze comprimate, ca la metoda gazlift (v.). Din cauza inconvenientelor pe cari le prezintă (formarea de amestecuri explozive, degradarea parfială a calităfii gazelor, etc.), acest procedeu e utilizat mai rar în industria petrolieră din fara noastră şi mai des Ia exploatarea apei din pufurile adînci. — Sin. Erupfie artificială cu aer. (V. Erupfie artificială). 11. Aerob. Biol.: Calitatea unor microorganisme de a se dezvolta numai în prezenfa oxigenului, spre deosebire de cele cari se dezvoltă în absenţa acestuia şi cari se numesc anaerobe obligatorii, cum şi de cele cari sînt mai mult sau mai pufin indiferente fafă de oxigen şi cari se numesc anaerobe facultative. Unele microorganisme aerobe sînt întrebuinţate în tehnică la sinteza unor materii prime importante (acid acetic, etc.), iar altele, la distrugerea unor bacterii nocive. Astfel, în alimentările cu apă, unele biofiltre au o membrană biologică, servind la limpezirea ap3i de suprafafă. Prin dezvoltarea microorganismelor aerobe în această membrană se oxidează materiile organice din apă şi se distrug bacteriile dăunătoare organismului omenesc. — Sin. Aerobiotic. 12. Aerobibtic: Sin. Aerob (v.). 13. Aerobioză. Chim. biol.: Totalitatea proceselor de oxido-reducere de natură biochimică, cari se produc sub influenţa directă a oxigenului liber, molecular. Organismele aerobe sau oxibiotice îşi procură oxigenul, necesar oxidărilor celulare prin respiraţie. în anaerobioză, procesele de oxido-reducere se produc sub influenţa oxigenului cedat de alte combinaţii oxigenate. Fiinţele anaerobe sau anoxibiotice îşi procură oxigenul necesar prin fermentaţie. Potenţialul de oxido-reducere al sistemelor aerobe e totdeauna pozitiv, în timp ce sistemele anaerobe au un potenţial oxido-reducior negativ relativ mare. Cele două procese, respiraţia şi fermentaţia, nu sînt antagoniste şi, la acesaşi fiinţă vie, în cursul metabolismului intermediar, aceste procese pot fi concomitente sau succesive. De asemenea, între clasele microorganismelor aerobe şi anaerobe pot fi intercalate grupele microorganismelor aerobe şi anaerobe facultative. 14. Aerobrand. Prep. min.: Cianură de calciu industrială, care conţine circa 70% CaCN. E întrebuinţată la cianurarea minereurilor de aur şi de argint, în locul cianurii de sodiu. 15. Âerocartograf, pl. aerocartografe. Fotgrm.: Aparat aero-fotogrammetric cu ajutorul căruia se exploatează stereoscopic fotogramele aeriene corespondente, în vederea întocmirii de planuri şi hărţi topografice sau pentru măsurarea şi detarmi-narea coordonatelor rectangulare tridimensionale ale punctelor caracteristice ale suprafeţelor corpurilor dublu fotografiate. Aerocartograful e constituit dintr-un sistem de două proiectoare cari realizează proiectarea centrală a fotogramelor, dintr-un sistem de dublă observare stereoscopică materializat de o lunetă stereoscopică cu binocular, care realizează examinarea vizuală a modelului stereoscopic format în aparat şi punctarea, cu . ajutorul mărcilor stereoscopice, a punctelor caracteristice de îl Âerocarîogrâfie Aerodrom măsurat; aceste două sisteme sînt articulate între ele şi legate la dispozivul de măsurare şi la sistemul de raportare şi desenare, dinfre cari cel dintîi înscrie la contoarele de coordonata coordonatele X, Y şi Z ale punctelor observate, iar cel de al doilea permite realizarea grafică automată a unui plan topografic sau a unei hărfi. Aparatul e caracterizat prinfr-o dublă proiecfie optico-meca-nică, realizată prin lentile şi prisme cari conduc razele vizuale conjugate de la clişeele aşezate în port-clişeele adiacente, la ochii observatorului aşezafi în fafa binocularelor lunetei stereo-scopice. El permite exploatarea automată a stereogramelor şi întocmirea de planuri şi de hărfi prin cuplarea aparatului la planşeta de desenat a unui coordonatograf; desfăşurarea dese-nuiui se urmăreşte, simultan, ătîf la planşeta coordonatografuIui, cît şi pe un cilindru de raportare situat în fafa operatorului, sub binocularul lunetei stereoscopice. Mişcările planimetrice, pe direcfiile X şi Y, sînt transmise la un dispozitiv de raportare şi desenare echipat cu creionul de trasare, prin intermediul căruia se realizează proiecţia în plan orizontal a punctelor caracteristice vizate ale stereomo-delului din aparat, adică se obfine planimetria figurii; aifimetria stereomodelului se trasează prin intermediul unei mişcări perpendiculare şi se materializează prin curbe de nivel, la echi-distanfe stabilite de operator; astfel se obfin, în mod automat şi obiectiv, harta sau planul topografic. t. Aerocartografie. Fotgrm.: Tehnica întocmirii planurilor şi hărfilor cartografice cu ajutorul aparatelor fotogrammetrice automate de cartare de tipul aerocartografului (v.), pe bază de fotograme aeriene. 2. Aerodinamk, corp V. Corp aerodinamic. 3. Aerodinamică. Mec.: Ramură a Mecanicii fluidelor, care se ocupă cu studiul mişcării aerului şi în general a gazelor, cum şi cu mişcarea corpurilor solide în aer sau în gaze. Daca vitesele de deplasare ale aerului sau vifesele relative dintre corpurile solide şi aer nu depăşesc anumite limite, fluidul poate fi considerat incompresibil şi metodele de studiu ale Aerodinamicii sînt acelea ale Hidrodinamicii. Penfru vitese mai mari, com-presibiIitafea are un rolesenfial—şi ramura Aerodinamicii care sa ocupă cu studiul acestor mişcări se numeşte Dinamica gazelor. 4. ^ fizică. Meteor.: Capitol al Aerodinamicii, dezvoltat şi aplicat la studiul fenomenelor meteorologice, în care se fine seamă de caracteristicile fizice ale gazelor reale, ca: variafia temperaturii în timpul transformărilor adiabafice, frecarea şi viscozitafea dinamică şi moleculară, etc. 5. Aerodină, pl. aerodine. Av.: Aeronavă mai grea decît aerul, cu sustentafie dinamică, V. şi sub Aeronavă. 8. Aerodrom, pl. aerodromuri, aerodroame. Av.: Teren amenajat, pentru decolarea şi aferisarea aeronavelor, înzestrat cu construcfiile şi instalafiile necesare circulafiei aeriene. Aerodromurile se aşază pe traseul liniilor aeriene sau lîngă centrele mari deservite. Terenul aerodromului trebuie să satisfacă anumite condifii, şi, de obicei, reclamă lucrări de amenajare; de exemplu înierbarea sau construirea de piste betonate. M“ 3 Condifiile de rulare pe sol la aterisareşi decolare impun următoarele: înclinafia terenului fafa de orizontală trebuie să fie mai mică decît 1/40—1/80, iar raza de curbură a ondulafiilor terenului, mai mare decît 5000 m; lungimea deundă a ondulafiilor trebuie să depăşească 400 m (v. fig. /); solul trebuie să aibă rezistenfă suficient de mare pentru a suporta sarcinile transmise de trenul de aterisare (uzual, 4 kg/cm2 pentru bechie şi 100 kg/cm de lăfime a rofilor principale). I. Elemente ale profilului terenului unul aerodrom. î) suprafafa terenului; a) lungimea de undă şi r) raza de curbură a ondulafiilor terenului. ii. Poligonuldirecfiilor AB, BCf •••, DE, EA, de utilizare maximă laafe-risare şi decolare* Executarea manevrelor de decolare şi aterisare, în bune condiţii, impun o anumită situafie orografică: se evită aşezarea în depresiuni sau în imediata vecinătate a dealurilor. Condiţiile meteorologice locale au următoarele influenţe; intensitatea şi direcfia dominantă a vînfurilor determină direcfiile preferate de decolare şi aterisare (trasînd o diagramă vectorială — ca în fig. II, în care, pentru diferite azimuturi, o serie de vectori O A, OB,”,OE au lungimile proporţionale cu produsul dintre intensitatea şi duraia anuală a vîntului pe direcfia respectivă — poligonul ABC'"E indică, fafă de polul O, direcfiile de utilizare maximă a terenului); cantitatea anuală de meteori apoşi influenfează vizibilitatea, accesibilitatea f3renului, cum şi importanfa lucrărilor de drena re. Calităfile considerate ale solului sînf următoarele: solul trebuie să aibă feifilitate suficientă penfru a permite cultivarea gazonului care fixează terenul; el trebuie să nu fie friabil (penfru a evita formarea prafului care poate provoca uzura materialului volant) şi să fie permeabil, pentru a evita formarea de porfiuni mocirloase pe vreme de ploaie. Condifiile de evitare a accidentelor sînt următoarele: la trafic normal, spafiul mărginit de teren şi de o suprafafă laterală cu gene-ratoareleînclinate cu 1/15 fafă de orizontală (v. fig.///) trebuie să ------------ fiedegajatde obsfacole(clădirile aferente, de ex. hangare, aero-gara, etc., nu trebuie sa împiedice manevrele pe sol şi în aer ale aerodinelor); forma geometrică a aerodromurilor e aleasă astfel, îneît în toate direcfiile de decolare şi aterisare lungimea liberă să fie de minimum 600 m. Teritoriul, construcfiile şi utilajul aerodromurilor cuprind trei zone distincte: de zbor, de serviciu, şi să aibă legături comode, atît între ele, rutiere, respectiv feroviare.'— După numărul, dimensiunile şi rezistenfă îmbrăcămintei benzilor sau ale pistelor de zbor, cum şi după felul acceselor, zonele de siguranfă şi fipul de aeronave cari pot avea acces, aerodromurile se împart în clase sau categorii, cari defsrminăşi clasificarea aeroportului în compunerea căruia intră (v. clasificare^ sub Aeroport).— După aviajia deservită, se deosebesc: aerodromuri civile, cari asigură activitatea aviaţiei de transport (pasageri şi bunuri civile) şi poştală, cum şi activitatea aerocluburilor, a şcolilor de zbor, sanitare, etc.; aerodromuri militare, cari asigură activitatea aviafiei militare şi a şcolilor militare de aviafie.— După durata şi caracterul folosirii, aerodromurile sînt definitive sau provizorii (sau de cîmp).— După imporfanfă şi mărime, aerodromurile se clasifică în: aerodromuri principale, cari satisfac toate condifiile de mai sus, corrportă amenajări speciale şi au suprafafa de circa 200 ha sau mai mare; aerodromuri secundare, cari au suprafafa de circa 100 ha; aerodromuri auxiliare, cari au suprafefe mai mici (circa 50 ha) şi amenajări pufine sau sînt fără amenajări, şi cari cuprind şi terenuri de lucru (dotate numai cu construcfiile strict necesare zborului în timpul zilei şi în condifii favorabile), terenuri de ajutor (repartizate de-a lungul căilor aeriene, penfru aterisări incidentale sau accidentale), terenuri de degajare (situate în apropierea aerodromurilor sau aeroporturilor, III. Profilul spafiului degajat al unui aerodrom. 1) limitele terenului aerodromului; 2) limitele clădirilor în spafiul înconjurător; 3) spafiul corespunzător aerodromului. de locuit, cari trebuie cît şi cu căile publice Aeroelasficiiate 163 Aerofar ' penfru a servi la descongestionarea acestora, sau în momentele de vîrf ale traficului). 1. Aeroelasficifafe. Av., Mş..* Ramură a Fizicii, care studiază comportarea sistemelor de solide elastice sub acfiunea forjelor aerodinamice. —O caracteristică a problemelor de aero-elasticitate consistă în faptul că forfele aerodinamice cari se exercită asupra unui corp elastic îl deformează, iar în urma deformafiilor se schimbă, în general, forfele aerodinamice exercitate şi, deci, înseşi deformafiile, etc. Aceasta poate provoca fenomene periculoase. în aeroeiasticitatea avioanelor apar în principal următoarele fenomene: amplificarea şi anihilarea efectului aerodinamic al comenzilor, fluturarea şi buffeting-ul. Amplificarea efectului comenzilor se produce cînd axa centrelor de presiune e în fafa axei de încovoiere. în cazul deformabiNfăfii la răsucire, variafia de portanfă provoacă o creştere de incidenţa, care provoacă o nouă creştere de portanfă şi fenomenul poate continua pînă la rupere. Amplificarea se produce la comenzile compensate lateral şi la comenzile compensate cu servoflettner. Anihilarea efectului comenzilor se produce cînd se exercită un moment suplementar asupra aripii, datorit mutării centrului de presiune, de exemplu bracînd o aripioară pentru a mări local portanfa aripii. Uneori efectul total poate fi nul, în urma defor-măfiei aripii, ceea ce depinde de rigiditatea acesteia la răsucire. Fluturarea e o oscilafie autoexcitata, în care energia necesară creşterii amplitudinii se obfine din mediul înconjurător. Ea se poate produce la orice structură aerodinamică elastică, în special la aripi, la suprafefele de comandă sau la flett-nere, cum şi la palete de turbină, elice, pale de elicopter, etc. Dacă centrul de presiune nu coincide cu centrul de greutate al secfiunii, la variafii de sarcină se produc o încovoiere şi o rotire, deformafii cari schimbă sarcina, iar sarcina astfel modificată şi masa proprie provoacă oscilafii cari depind de vitesa de deplasare, deoarece sarcinile depind de această vitesă; dacă axa elastică coincide cu axa care trece prin centrul de greutate al secfiunilor transversale, vibrafiile sînt numai de încovoiere sau numai de răsucire. Dacă centrul de presiune se găseşte pe axa de încovoiere şi de inerfie, nu se mai produce acest fenomen. Sin. Flufter. Fluturarea poate fi asociată curgerii potenfiale şi poate consista în mişcări complexe, câ de exemplu: oscilafii de încovoiere cu răsucire; oscilafii de încovoiere a aripii, asociate cu osci-lafiife aripioarei; oscilafii de răsucire a aripii, asociate cu osci-lafii ale aripioarei; oscilafii de încovoiere şi răsucire a aripii, asociate cu oscilafii ale aripioarei, etc. Fluturarea poate fi con-difionată şi de decalajul dintre forfele aerodinamice şi mişcare; de exemplu, la paletele de turbină există fenomenul numit «stoll flutter", iar la aripioare, fenomenul „aileron buzz". Fluturarea poate fi eliminată prin mărirea rigidităfii, micşorarea cuplajelor, schimbarea repartiţiei maselor şi mărirea amor-tisării. Rigiditatea la încovoiere şi răsucire, în special la avioanele de mare vitesă, trebuie stabilită Ia proiectare, finînd seamă şi de fluturare. Buffeting-ul e vibrafia neregulată care rezultă din curgerea nestafionară. Se produce la avioane grele (încărcate) la vitesă relativ joasă, la avioane în viraj sau la avioane în regimul trans-sonic. Efectele cele mai neplăcute sînt produse de efectul vîr-tejurilor de la marginile aripii asupra ampenajelor. 2. Aerofar, pl. aerofaruri. Av.: Dispozitiv optic penfru semnalizarea Ia distanfe mari, situat de-a lungul liniilor aeriene, care serveşte ca punct de reper pentru avioanele în zbor. Farurile se compun dintr-un turn avînd în vîrf o sursă emifătoare de lumină şi un sistem optic care concentrează după una sau mai multe direcfii fluxul luminos emis. Turnul, care are înălfimea de 15**»30 m, e în general o construcfie metalică în formă de grindă cu zăbrele, iar rareori e o construcfie de zidărie sau de beton. Penfru faruri cu înălţimi mai mici se pot realiza construcfii ieftine şi uşor demon-tabile, prin suprapunerea mai multor virole de tablă tronconice, de secfiune descrescătoare către vîrf (v. fig. /). — Ca sursă luminoasă se folosesc, fie arcul electric sau lămpi cu filament concentrat, pentru a obfine un randament cît mai mare, fie surse cu o suprafafă mare, pentru a obfine o disper-siune pronunfată a fasciculului luminos în planul f /. Turnul unui aerofar, construit din virole (corpuri) de tablă tronconice. II. Sistemul optic al unui far. 1) sursă de lumină; 2) lentilă; 3) sistem f)fundatie; 2) virolă tronconlcă. dioptrie; 4) sistem catadioptric; 5) reflector. vertical sau orizontal. De obicei, alimentarea cu curent electric se face de la refea sau de la o centrală proprie; în multe cazuri, penfru asigurarea confinuifăfii în funefionare, se prevăd simultan ambele posibilităfi. Sistemul optic poate fi sistem dioptrie (constituit din lentile de tip Fresnel), fără reflexiune totală pe suprafefele de separafie cu mediul înconjurător, sau sistem catadioptric, la care apare şi reflexiunea totală (v. fig. II). Se deosebesc: faruri cu focuri fixe, la cari lentilele formează un corp de revolufie în jurul axei AB şi se realizează o co/icentrare a fluxului luminos numai în planul vertical; faruri cu focuri cu sclipiri intermitente, Ia cari axa sistemului e CD şi se realizează o concentrare a fluxului luminos într-un unghi solid. La farurile cu sclipiri se pot alătura mai multe sisteme optice în jurul axei AB, iar sclipirile se obfin prin rotirea ansamblului. în unele cazuri se aşază în spatele sursei un sistem optic reflector 5, format din lentile sau din oglinzi, penfru a spori concentrarea fasciculului luminos. Uneori, sistemul optic e completat cu sticle roşii sau verzi interpuse în fafa sursei, ceea ce asigură o separare mai bună fafă de alte lumini înconjurătoare, dar produce o scădere mare a randamentului optic, intensitatea scăzînd pînă la 1/5 din valoarea maximă inifială. Acest dezavantaj e compensat parfial de creşterea vizibilităţii, datorită lungimii de undă a razelor colorate. Grupul optic se mişcă de obicei cu vitesă de rotafie uniformă. La unele construcfii se realizează o pendulare a sistemului fafă de o direcfie orizontală AB (v. fig. III), care e caracterizată prin trei sclipiri repezi la timpuri scurte egale. în interiorul unghiului 2 8 apar, de asemenea, trei sclipiri la intervale de timp inegale, urmate de o întunecare mai lungă a farului, iar în unghiul exterior jx — 2 s nu se observă decît o trecere a fasciculului luminos la intervale mai lungi şi egale. Există astfel posibilitatea de a baliza o direcfie AB sau de a III. Schema mişcării pendulare a unui far. AB) direcfie orizontală; e) unghi de pendulare. Âerofiifm 164 Aerogara menţine avioanele în zbor în interiorul unui secfor avînd unghiul la centru 2 e, vîrful acestuia fiind în punctul unde e situat aero-farul. Eventual se pot realiza mai multe direcfii balizate, dar comanda mişcării ansamblului optic se complică mult. Intensitatea practică îp a ansamblului optic al farului se exprimă prin relafia Ip^PXCXI, în care P e un factor caracteristic modului de funcfionare al farului, C e o constantă şi 7 e valoarea instantanee a intensităfii. Caracteristica principală a farurilor optice aeriene e bătăi3 lor, care rezultă din formula lui Allard f-1 Ip £) 2' sau log-— —D log b—2 log D, p în care u = 0,3 e intensitatea minimă perceptibilă, b e o constantă care depinde de absorpfia atmosferică, iar D (km) e bătaia. Fig. IV reprezintă o diagramă, cu distanfele pe axa absciselor şi cu valorile log y pe axa ordonatelor, din care se lP poate deduce uşor bălaia D, determinînd abscisa punctului de intersecfie a curbei 2 log D cu dreptele avînd coeficientul unghiular log b şi ordonata la origine log . Din această diagramă p rezultă că pierderile datorite absorpfiei atmosferice sînt mult mai mari penfru farurile cu surse de mare intensitate, deoarece &\M ^ ^2m “* ^2 A IM D2m în adevăr, pentru o absorpfie nulă, b= 1 şi 0 = 0, iar D~DM are valoarea maximă; deci, pentru bătăi mari, Z)>150 km, farurile optice nu sînt economice şi e util să fie înlocuita cu radiofaruri. Penfru mărirea bătăii, fasciculul luminos are axul dirijat cu 1—2° deasupra orizontalei. înălfimea h (m) la care se găseşte sursa luminoasă depinde de înălfimea H (m) a avionului în zbor şi de bătaia D (km), şi se deduce din relafia £> = 3,85(V£+V*0. care fine seamă de curbura pămîntului. V. şi sub Far. Se deosebesc mai multe feluri de aerofaruri: AerofaruriSe principale cu sclipiri sînt situate pe aeroporturi sau pe înălfimi în vecinătatea acestora şi au o bătaie de 60—80 km (excepfional pînă Ia 200 km) la absorpfie atmosferică normală. Aceste aerofaruri cuprind 3—5 grupuri opiice, fiecare dinfre ele fiind alimentat de o sursă de circa 1,5 kW. Focurile de jalonare balizează liniile aeriene de-a lungul cărora sînt situate şi au o bătaie de 20—25 km pe timp limpede. Aceste aerofaruri sînt distanfate la 10—15 km, penfru a asigura vizibilitatea pe tot parcursul, focurile fiind perceptibile pe o perioadă reprezentînd 90% dintr-un an; puterea consumată de un foc e de 2—6 kW; iar tensiunea de alimentare, 2500—5000 V. Uneori focurile de jalonare au, în locul sistemului optic şi al sursei luminoase, tuburi cu neon. Aerofaruri le de reperare a aeroporturilor iluminează în mod egal în toate azimufurile, sistemul optic fiind o ceniură de lentile; ele au o bătaie de 20—40 km. Aceste aerofaruri, la Ceri culoarea focului e albă, au posibilitatea de a emită semnale în alfabetul Morse, cu indicativul aeroportului deservit; puterea consumată e de circa 1,5 kW. î. Aerofilfru, pl. aerofilfre. Canal.: Termen impropriu penfru biofilfru cu aerafie artificială (v. sub Biofiltru), 2. Aeroffoat. Prep. min.: Reactiv de flotafie cu funefiune dublă, d 3 spumant şi colector, obfinut prin aefiunea pentasulfurii de fosfor asupra crezolului. E un amestac complex de compuşi ai sulfului, în care predomină compusul de forma: S li ch3—c6h4—o—p—o—c6h4— ch3 I SH în care hidrogenul din grupul SH poate fi înlocuit cu sodiu sau cu potasiu. După caniitatea de penfasulfură de fosfor întrebuinţată la fabricarea lui, se obfin diferite calităţi, dinfre cari cele mai uzuale sînt Aerofloatul 15, 25 şi 30%. E întrebuinfat în special la flotafia selectivă a minereurilor complexe, favorizînd flotafia sulfurilor de plumb, de zinc şi de cupru. 3. Aerofofofrafie. Fctgum.: Tehnica fotografierii unei zone teresfre sau a unui obiectiv cu ajutorul unui fotoaparat instalat la bordul unui vehicul aerian. 4. Aerofofagramă, pl. aerofofograme. Fotgrrn.: Perspectivă centrală fotogrammetrică, luată dintr-un va hi cui aerian. 5. Aerofâfsgrammefrie. Foigrm.: Fotogrammetrie care foloseşte fotograme aeriene pentru măsurători şi reprezentări grafice în vederea determinării mărimii corpurilor, a poziţiei lor în spaţiu, cum şi în vederea întocmirii de planuri şi de hărfi topografice. e. Aerogara? pl. aerogări. Av.: Clădire sau grup de clădiri din cadrul unui aeroport, care adăposteşte serviciile tehnice, administrative şi de exploatare necesare pentru deservirea traficului de călători şi de mărfuri al liniei ae iene (v. fig,). Mărimea aerogării depinde de mărimea traficului. Pentru asigurarea funcţiunilor pe cari trebuie să le îndeplinească (funcţiune trafic de călători, funcţiune comercială şi funcţiuni tehnice-administrative), aerogara comportă două părfi: blocul tehnic şi cel de trafic. Cele două blocuri pot fi amplasate în clădiri separate sau în aceeaşi clădire, în ultimul caz, blocurile fiind saparale pe aripi sau pe etaje. Blocul tehnic cu- T:I,T T “ “aur1 16 n Planul unei aerogări. 1) aerodrom; 2) birouri; 3) exploatare; 4) birou de paşapoarte; 5) vamă; 6) hali; 7) birouri de trafic; 8) ghişete; 9) depozit de bagaje de mînă şi mesagerii; Î0) depozit de vamă; 11) birou de control vamal al pachetelor; 12) poşta; Î3) restaurant şi sală de aşteptare; 14) bufet; 15) bucătărie; 16) camera de serviciu; 17) lavabouri. prinde încăperi pentru serviciile cari conduc şi protejează circulafia aeriană (serviciile meteorologic, radio şi radiogoniometrie, medicale şi de ajutor; gestiunea aeroportului, administraţia vămii; companiile străine cari folosesc aeroportul, etc., cum şi postul, supraînălţat, de comandă a traficului întregului aeroport).— Blocul trafic cuprinde serviciile comerciale penfru călători, mărfuri şi poştă (casele de bilete, serviciile de primire şi expediere a mărfurilor, serviciile vamale şi poştale, restauranta, săli de aşteptare, birouri administrative). — Uneori, aerogara cuprinde şi locuinţa pentru comandantul aeroportului şi pentru personalul permanent, camere pentru personalul navigant, etc. V. şi sub Aeroport. Aerogengaz 165 Aeromagnefometru 1. Aerogengaz. Tehn.: Amesfec de vapori de hidrocarburi uşoare cu aer, obfinut prin trecerea unui curent de aer prin gazolină. Se întrebuinţează în locul gazului de iluminat, în special în laboratoare şi în localităţile unde nu există gaz aerian. 2. Aerograf, pl. aerografe. Poli gr.: Aparat folosit penfru acoperirea obiectelor de fotografiat cu un strat de vopsea, necesar obţinerii unor bune negative pentru clişee, sau, la executarea afişelor mari originale, pentru acoperirea unor suprafeţe mai mari cu o singură culoare uniformă sau cu nuanţe de la închis spre deschis. Aerograful e un pulverizata care se compune dintr-un rezervor în care se pune culo3rea sau cerneala de stropit (de consistenţă siropoasă, pentru a nu se scurge singură), echipat cu un ajutaj cu orificiu (reglabil cu ajutorul unui ac ascuţit, care poate fi mişcat înainte şi înapoi) prin care circulă un curent puternic de aer sau de acid carbonic comprimat. La ieşirea lui din aparat, fluidul antrenează şi o cantitate de „culoare", care e pulverizată şi împrăştiată pe suprafaţa care se colorează. a. Aerogramă, pl. aerograme. Meteor.: Sin. Diagramă Refsdal. V. sub Diagramă aerologică. ; 4. Aerolift: Sin. Pompă Mammuth, Pompă cu vînă de aer (v.). 5. Aeroiif, pl. aerolifi. Mineral.; Corp (meteorit, pulbere) care cade pe Pămînt, din spaţiul interplanetar. ■ * 6. AerologtCr sondaj V. Sondaj meteorologic. 7. Aerologic, teodoiit V. sub Teodolit. s. Aerologîe. Meteor.: Ramură a Meteorologiei, care se ocupă cu repartiţia în înălţime a diferitelor elemente meteorologice şi a fenomenelor sau a mişcărilor legate de eie. în Aerologie se studiază, în special, problemele de Statică, Dinamică şi Termodinamică în atmosfera liberă. 9. Aeromagnefomefrie. Geofiz.: Tehnica ridicărilor şi a prospecţiunilor magnetice din avion, cu ajutorul aeromagnefo-metrelor (v.). Asromagnetomeîria serveşte, în special, la recunoaşteri şi la ridicări regionale, fiind utilă pentru completarea dafşlor privitoare la regiunile greu accesibile sau chiar inaccesibile procedeelor obişnuite ale ‘Magnetomefriei. Ridicările aeromagnetometrice de ia diferite altitudini permit, fie conturarea anomaliilor cu caracter local (determinări după profiluri dese la altitudini mici, lirrita inferioara fiind impusă de gradul de variaţie al formelor reliefului), fie punerea în evidenţă a caracteristicilor importante ale variaţiei regionale a cîrrpului magnetic (determinări după profiluri rare ia aifitudini mari, limitele în acest sens fiind legate de plafonul avionului utilizat). Ridicările ia niveluri diferite asigura şi posibilitatea determinării componentelor veHicale ale gradientului potenţialului cîrrpului, Costul mai mare, precizia relativ mai mică a datelor aero-magnetomefrice şi dificultăţile reperării exacte a punctelor terestre cărora le corespund constituie principalele dezavantaje ale metodei. în parte, eie sînt compensate de rapiditatea cu care se obţin datele, de posibilitatea executării determinărilor la diverse altitudini şi, deci, de adaptarea simplă a deterrr i-nărilor la ridicări cu caracter mai mult local sau mai mult regional, cum şi de continuitatea informaţiilor pe profilurile înregistrate, care contrastează cu caracterul disconiinuu cl datelor Magnetomefriei terestre, şi permite Aeromagnetometriei să semnaleze cu siguranţă orice anomalie pe un profil ridicat. O caracteristică importantă a ridicărilor aeromagnetometrice consistă în faptul că ele dau direct valorile cîmpului geomagnetic total (v. sub Aeromagnefometru). io. Aeromagnefomefriir pl. aeromagnetometre. Geofiz.: Aparat folosit în ridicările şi prospecţiunile magnetice din avion, pentru evaluarea diferitelor elemente geomagnetice (în particular, a componentei verticale Z şi a cîmpului total 7") sau a variaţiilor lor de la un punct la altul, respectiv penfru înregistrarea automată a valorilor acestor mărimi. Se construiesc aeromagnetometre cu inducţie electromagnetică şi aeromagnetometre cu inducţie magnetică, Primele se bazează pe inducţia electromagnetică dată de fluxul geomagnetic într-un .cadru care se roteşte în jurul unei axe orizontale de azimut magnetic A. Se produce un curent a cărui intensitate medie, după redresarea printr-un colector-comufator, e im~C (Z cos 6 + // sin A sin 0), unde C e un coeficient care depinde de numărul de spire ale cadrului, de aria lui, de rezistenţa circuitului şi de vitesa unghiulară, şi 2, respectiv H, e componenta verticală, respectiv orizontală, a inducţiei cîmpului magnetic pămîntesc (în aer), iar 0 e unghiul dintre planul de comutaţie şi planul comutaţiei care se produce în momentul în care normala la planul cadrului e conţinută în planul vertical în care se găseşte axa de rotaţie. Principial, se pot determina deci cele două componente ale inducţiei cîmpului geomagnetic, dacă se cunoaşte C şi se măsoară im. în practică e interesantă, în special, determinarea componentei verticale şi se face reglarea comutării astfel, încît 0 — 0, caz în care im — CZ, axa de rotaţie a cadrului puiînd avea orice direcţie în planul orizontal, adică, practic, zborul avionului putîndu-se efectua în orice azimut. Aşezînd cadrul rotitor în interiorul unei bobine prin care se trimite un curent de infensitafe I reglabilă, se poate compensa componenta verticală a inducţiei cîmpului geomagneiic prin inducţia B, creată de bobină. La compensare (a cărei realizare se constată prin anularea curentului de inducţie din circuitul cadrului rotitor), B — Z şi, deci, cum B — kl, iar z=J¥- R0+R ' R0+R ' k fiind constanta bobinei compensatoare, V tensiunea bateriei de alimentare a circuitului ei, Rq, rezistenţa bobinei, şi R, rezistenţa exterioară reglabilă, cu ajutorul căreia se variază intensitatea I pînă la valoarea care asigură compensarea. Acest procedeu prezintă următoarele avantaje: independenţă de vitesa de rotaţie a cadrului, metodă de zero (im— 0), evaluare simplă a unui singur parametru (R), cu posibilitatea efectuării de înregistrări mecanice. * Penfru a evita trecerea unui curent de intensitate prea mare prin bobina compensatoare, cea mai mare parte a valorii lui 2 e compensată de inducţia magnetică a unor magneţi permanenţi. Aeromagnetometrele cu inducţie electromagnetică pot fi folosite, ‘printr-o reglare convenabilă, şi pentru determinarea cîmpului geomagnetic total T sau a variaţiilor lui. Aeromagnetometrele cu inducţie electromagnetică au trei părţi: cadrul rotitor sau inductorul, aşezat în interiorul bobinai compensatoare, înregistratorul cu rezistenţa reglabila şi bateria de alimentare. Aeromagnetometrele cu inducţie magnetică se bazează pe proprietatea aliajelor cu permeabilitate magnetică mare (de tipul permalloy), situate într-un cîmp magnetic alternativ suprapus peste unul constant, de a avea o permeabilitate faţă de cîmpui magnetic alternativ care depinde de intensitatea celui constant. în consecinţă, la alimentarea cu curent alternativ a unei bobine primare, înfăşurată pe un miez în formă de cilindru alungit, confecţionată dintr-un astfel de aliaj, se induce înfr-o bobină secundară o tensiune electromotoare, a cărei valoare depinde de componenta, după direcţia axei cilindrului, a intensităţii cîmpului magnetic în care se găseşte dispozitivul. Dacă acest cîmp magnetic e cel terestru, prin măsurarea tensiunii electromotoare de inducţie, respectiv a intensităţii curentului corespunzător, sau printr-o compensare în condiţii cunoscute, se pot obţine valorile elementelor geomagnetice (sau ale variaţiilor lor), potrivit orientării axei miezului cilindric. — Variantele acestui tip de aeromagnetometre, folosite cel mai mult, sînt cele în cari tensiunea eleciromotoare din bobina secundară ia naştere datorită armonicelor pare (practic, cele de ordinul al doilea) Aeromobil 166 Aeronavă cari apar în urma acfiunii cîmpului magnefic constant. în montajele utilizate în practică pe baza acestui principiu, nu se măsoară de fapt tensiunea electromotoare din bobina secundară, corespunzătoare armonicelor pare. Ea serveşte, prin anularea ei numai ca indicator pentru compensarea cîmpului constant de evaluat prin cîmpul unei bobine compensatoare în care e aşezat dispozitivul magnetomelric. Astfel, mărimea de măsurat e — ca şi în cazul celorlalte aeromagnetometre — intensitatea curentului din bobina compensatoare, proporfională cu intensitatea cîmpului magnetic. Dispozitivul utilizat în practică asigură compensarea automată. — Un alt dispozitiv folosit în aeromagnetometrele cu inducfie magnetică comportă un sistem primar constituit din două bobine înfăşurate, pe cîte un miez cilindric permeabil, în aşa fel îneît, legate în serie şi străbătute de un curent alternativ, cîmpurile lor magnetice să fie egale şi opuse şi, în consecinfă, momentul magnetic total al ansamblului celor două miezuri identice să fie nul. Bobina secundară cuprinde în interiorul ei cele două bobine primare. în ea se induce o tensiune electromotoare numai în prezenfa unui cîmp magnetic exterior, cînd apare o componentă constantă a inducţiei. Pentru un dispozitiv cu caracteristici date, intensitatea medie a curentului creat de această tensiune electromotoare e proporfională cu inducţia cîmpului magnetic B. Dacă B reprezintă unul dintre elementele geomagnetice 2, B sau T ■—ceea ce s@ obfine prin orientarea convenabilă a miezurilor bobinelor din sistemul primar, cu axa lor comună în direcfia componentei a cărei măsurare se urmăreşte,— evaluarea elementului respectiv e posibilă cunoscînd constantele dispozitivului şi măsurînd intensitatea curentului compensator. Şi în acest caz se preferă, însă, un procedeu de compensare, analog celui din cazul precedent. — Spre deosebire de aeromagnetometrele cu inducfie electromagnetică, cari sînt adaptate pentru măsura atît a cîmpului geomagnetic total, cît şi a componentei lui verticale, aeromagnetometrele cu inducfie magnetică sînt utilizate în practică excluziv pentru determinarea cîmpului total. Aceasta se datoreşte faptului că, de o parte, orientarea axei miezului permeabil în lungul liniilor de forţă ale cîmpului geomagnetic se realizează mult mai uşor şi că, de altă parte, sensibilitatea determinării cîmpului total la eventuale erori de orientare e mai mică decît sensibilitatea determinării componentei verticale la abateri de la verticală ale axei respective. Dispozitivele folosite sînt complet automatizate, atît în privinţa orientării axei miezului după direcţia cîmpului total — asigurată de nişte servomotoare acţionate de bobine cu miez permeabil suplementar —, cît şi în privinţa realizării compensării cîmpului, 1. Aeromobil, pl. aeromobile. Av.: Corp care se mişcă în aer, cu consum de energie din interior sau din exterior. Aeromobile sînt aeronavele (de ex. avioane, elicoptere, planoare, baloane, etc.), proiectilele (de ex. gloanţe, obuze, bombe, etc.), zmeuri le, etc. Forţele sub acţiunea cărora se mişcă aeromobilele pot fi forfe de traefiune (la aeronave cu elice tractive, de ex. avioane, dirijabile), forfe de împingere (la aeronave cu elice împingă-toare sau cu reactoare, de ex. avioane, dirijabile), forfe ascensionale (la aeronave cu rotoare portante, de ex. elicoptere sau auto-gire; la aerostate, de ex. baloane sau dirijabile; la zmeuri), forfe descensionale (ia planoare sau la paraşute) sau forfe de impulsie inifială (la decolarea avioanelor prin fuzee sau catapulte, la proiectile). 2. Aeromodel, pl. aeromodele. Av.: Model de avion, în general cu un mijloc de propulsie (un mic motor cu benzină sau declanşor de cauciuc), care poate zbura fără pilot o distanfă apreciabilă, ampenajele fiind fixate inifial în pozifia optimă de zbor sau putînd fi comandate de un mecanism de ceasornic. 3. Aeromodelism. 1. Av.: Ramură a tehnicii, care se ocupă cu studiul şi construcfia aeromodelelor (v.), adică a aeronavelor la scară redusă, 4. Aeromodelism. 2. Av.: Activitate sportivă în care se folosesc aeromodele. 5. Aeromotor, pl. eeromofoare. V. Motor eolian. 6. Aeron. Metl., Av. V. sub Aluminiu, aliaj de 7. Aeronaut, pl. aeronaufi. Av.: Persoană care conduce sau călătoreşte cu un vehicul aerian. Termenul e folosit în special în legătură cu aerostatele, uneori la dirijabile şi rareori în legătură cu aerodinele (avioane, elicoptere, etc.). 8. Aeronautică. Av.: Tehnica construirii sau a conducerii aeronavelor, cum şi a navigaţiei aeriene. Se deosebesc: aeronautica civilă, aeronautica militară terestră, şi aeronautica militară navală. V. şi Aviaţie. 9. Aeronautică navală. Nav.: Totalitatea mijloacelor aeriene (de ex. avioane, baloane, etc.) cari deservesc o navă sau un grup de nave. 10. Aeronavă, pl. eeronave. Av.: Vehicul aerian care se menţine în spaţiul atmosferic datorită reaefiunii aerului, folosit penfru transpcriul oamenilor sau al bunurilor, în scopuri comerciale, militare, turistice, sportive, etc. în general, aeronava se ccmpune c!intr-un ccrp (numit, în unele cazuri, fuzelaj), din organe de sustentafie, din echipamentul de deplasare pe soi (aterisor) sau pe apă (amerisor), şi din echipamentul de propulsie (de ex. grupuri motopropulsoare, reactoare); la unele aeronave, corpul acestora e şi organul de sustentafie (de ex. balonul, paraşuta, etc.), iar altele nu au echipamentul de deplasase pe sol (de ex. paraşuta, zmeul, etc.) sau echipamentul de propulsie (de ex. planorul). — Sin. Aerovehicul, Aeronavele se grupează în aerodine şi aerostate. Aerodină: Aeronavă mai crea decît aerul, cu sustentafie dinamică, obfinută prin realizarea unei mişcări relativ® între organele sale de sustentafie şi aerul înconjurător. Pentru a asigura sustentafia, aerodinele au o suprafafă portantă (de ex. aripi la avioane, elice purtătoare la elicoptere sau la autogire), asupra cărora se exercită forfa portantă (portanfa), care e diferenţa dintre presiunile pe intradosul şi extradosul acestei supra-fefe (suprafafa aripii, respectiv a palei elicei), condiţionate [de circulafia unui curent de aer în jurul ei (Ia vitese subsonice) sau de fenomene de expansiune-compresiune ale aerului (la vitese suprasonice). După felul în care se realizează mişcarea relativă dintre aerodină şi aer, se deosebesc: aerodine cu consum de energie din interior, echipate cu grupuri motopropulsoare sau cu reactoare, cum sînt avioanele, elicopterele, autogire le, etc.; aerodine cu consum de energie din exter/or, folosind deflsxiunea aerodinamică a vîntului (provocată de relieful solului) sau curenfi ascensionali (provocaţi de dife-renfe în temperatura solului), cum sînt planoarele, paraşutele de transport (nu cele de salvare), zmeurile port-aparate (cu greutate mai mare decît 5 kg),etc. Aerodină se deplasează pe orizontală datorită unei forfe de propulsie, care poate fi o forfă de traefiune sau de împingere, produsă fie de grupuri motopropulsoare sau de reactoare (la avioane, elicoptere, autogire, etc.), fie de rezultanta dintre portanfă şi o fracfiune din greutatea sa proprie (la planoare, zmeuri, etc.). După felul organelor de sustentafie, se deosebesc: Aerodine cu suprafefe portante imobile: Aerodine la cari organul de sustentafie poate fi o aripă solidarizată cu corpul lor sau numai corpul acestora. Sustentafia se obfine prin mişcarea de înaintare a aeronavei, ceea ce provoacă exercitarea unei forfe (numită portanfă) pe suprafafa portantă a organelor de sustentafie. Aerodină cu aripi are corpul pisciform (numit fuzelaj) şi aripi cu contur profilat aerodinamic, iar aerodina cu corp sustentor are forma unei suprafefe strîmbe sau plane. Aerodine cu aripi sînt: Avionul, în general cu una sau două aripi imobile şi cu aterisor (v.), şi care e dotat cu echipament de propulsie pentru deplasarea în direcfia de zbor. Unele avioane sînt echipate şi cu dispozitive de hipersustentaţie, cari permit scurtarea lungimii Aeronavă 167 Aeronavă de aferisare şi decolare. Avionul se numeşte monoplan, respectiv biplan sau sescviplan, după cum are una sau două aripi; avioane cu decolare foarte scurtă se numesc vertiplane. V. şi sub Avion. Vertiplanul. V. mai sus. Hidroavionul, în general cu una sau două aripi imobiie şi cu amerisor (v.)f şi care e dotat cu echipament de propulsie pentru deplasarea în direcfia de zbor. V. şi sub Hidroavion. Coleopterul, cu suprafafa portantă în formă de for, şi care e dcfjf cu echipament de propulsie penfru deplasarea în direcfia de zbor. Sin. Toropter. Toropteruh Sin. Coleopter. Planorul, în general cu o aripă imobilă şi cu aferisor (v.)f şi care nu e dotat cu echipament de propulsie, putîndu-se deplasa în direcfia de zbor datorită greutăfii proprii şi încărcăturii. Unele planoare, numite motoplanoare, au un echipament de propulsie numai pentru zborul la altitudini mari; planoarele de transport .se deplasează fiind tractate de avioane-remorcher. V. şi sub PÎanor. Mofoplanorul. V. mai sus. Aerodine cu corp sustentor sînt: Paraşuta de transport, cu suprafafa portantă strîmbă (în formă de umbrelă), care poate avea o mişcare descendentă, datorita greutăfii proprii şi încărcăturii. Nu e pliabilă, ceea ce o deosebeşte de paraşuta de salvare. Zmeul port-aparate, cu suprafafă portantă plană sau multiplână, care poate avea o mişcare ascendenta, fiind lansat şi manevrat de la sol. Are o greutate mai mare decît 5 kg. Aerodine cu suprafeţe portante mobile: Aerodine la cari organele de sustentafie sînt rotoare antrenate sau neantrenate. Sustentafia se obfine prin învîrtirea rotorului, ceea ce provoacă exercitarea unei forje (numită portanfă) pe suprafafa portantă .a palelor rotorului. Rotoarele, asamblate cu corpul aeronavei, pot fi în formă de elice sau de rofi cu zbaturi; rotorul antrenat e cuplat direct sau indirect cu un motor, iar cel neantrenat se roteşte datorită curentului de aer produs prin mişcarea relătivă dintre aeronavă şi mediul înconjurător. Aerodine cu rotoare antrenate sînf: Elicopterul, cu un rotor în formă de elice purtătoare-pro-pulsoare, avînd axa aproximativ în direcfia axei de girafie şi pasul reglabil (fig. I a), şi care nu e dotat cu alt echipament d© propulsie, putîndu-se deplasa în direcfia de zbor prin înclina- JT* r% c (f I. Aerodine cu rotoare antrenate, a) elicopter; b) glrodină; c) ciciogir; d) elicoplan; J) fuzeiaj; 2) rotor; 3) elice propulsoare; 4) aripă. rea adecvată a axei rotorului sau prin varierea ciclică a pasului palelor rotorului. • G/rod/na, cu un rotor în formă de elice purtătoare, avînd iXa aproximativ în direcfia axei de girafie (fig. I h), şi care e dotat cu echipament de propulsie penfru deplasarea în direcfia de zbor. Ciclogirul, cu două rotoare în formă de rofi cu zbaturi, avînd axele în direcfia axei de tangaj şi incidenfa palelor variabilă (fig. I c), şi care nu e dotat cu alt echipament de propulsie, putîndu-se deplasa în direcfia de zbor prin mişcarea rotoarelor. Elicoplanul, cu rotoare (două sau mai multe) în formă de elice purtătoare-propulsoare, avînd axele în direcfia axei de ruliu şi pasul reglabil (fig. I d), şi care nu e dotat cu alt echipament de propulsie. Aerodine cu rotoare neantrenate sînf: Aulogiiul, cu rotoare (^două sau mai multe) în formă de elice purtătoare, avînd axele în direcfia axei de girafie (fig. II), şi care e dotat cu echipament de propulsie pentru deplasarea în direcţia de zbor. Ciroplancrul, cu roicare (unul szu mai multe) în formă de elice purtătoare, avînd axele în direcţia axei de giraţie, şi care nu e dotat cu echipament de propulsie, putîndu-se deplasa în direcţia de zbor datorită greutăţii proprii şi încărcăturii. II, Autogir, I) fuzeiaj; 2) rotor; 3) elice propulsoare, IU. Convertopîan, }) fuzeiaj; 2) rotor; 3) elice propulsoare; 4) aripă. Aerodine cu suprafeţe portante combinate: Aerodine la cari organele de sustentafie sînt aripi solidarizate cu corpul lor şi rotoare antrenate, Sustentaţia se obţine prin învîrtirea rotoru-lui, ceea ce provoacă exercitarea unei forţe (numită portanţă) pe suprafaţa portantă a palelor rotorului şi a aripii, Exemplu: Ccnvertoplanul, cu aripi imobile şi cu rotoare antrenate (fig. I!l), care e dotat cu echipament de propulsie, putîndu-se deplasa în direcfia de zbor şi prin înclinarea adecvată a axe? rotorului. La convsrtoplan se poate obfine o sustentafie supie-menfară şi propulsie verticală, după pozifia axei rotoarelor, Aerodine cu suprafeţe portante batante: Aerodine la cari organele de sustentafie sînt aripi cari efectuează mişcări asemănătoare celor ale aripilor păsărilor, Exemplu: Ornitopterul, cu aripi batante, care e dotat şi cu echipament de propulsie penfru deplasarea în direcfia de zbor (fig. /V). Aerostat: Aeronavă mai uşoară decît aerul, cu sustentafie statică obfinufă prin dife-renfa dintre greutatea volumului de aer dezlocuit şi greutatea sa proprie (sustentafie bazată pe principiul lui Arhimede). Pentru a asigura sustentafia, aerostatele sînt umplute cu un gaz mai uşor decît aerul (de ex. heliu, hidrogen, gaz de iluminat), deplasarea.în altitudine fiind obfinufă prin varierea raportului dintre greutatea gazului şi a lestului de la bord. Se deosebesc: aerostate legate de pămînt, cum sînf baloanele captive; aerostate libere, la cari deplasarea orizontală sau aproape orizontală e datorită numai curenţilor de aer, cum sînt baloanele libere; aerostate cu autopropulsie, de exemplu echipate cu grupuri mofopropulsoare penfru deplasarea în direcţia de zbor, cum sînt dirijabilele. — Din punctul de vedere al organelor de deplasare pe sol sau pe apă, se deosebesc: Aeronavă terestră, echipată cu un aterisor cu rofi, cu şenile sau cu tălpi, în general escamotabiL Exemplu: avionul. IV. Ornitopfer, 1) fuzeiaj; 2) aripă batantă; 3) direcţiile pozifiilor instantanee ale [aripii în mişcare. Aeronivelment 168 Aeroport Aeronavă marină, echipată cu un amerisor cu flo-toare sau la care fuzelajul serveşte şi ca amerisor, Exemple: hidroavionul cu flotoare şi hidroavionu! cu cocă. Aeronavă amfibie, care e un hidroavion echipat cu un aterisor escamotabil. s 1. Aeronivelment, pl. aeronivelmente. Fotgrm.: Sistem de aerotriangulafie prin care se determină coordonatele spaţiale ale punctelor terestre caracteristice dintr-o regiune aerofoto-grafiată, cu ajutorul unor elemente astronomice-geodezice (spre deosebire de aerotriangulafia obişnuită, care nu se poate efectua decît în regiuni în cari s-auarealizat în prealabil triangulafiile geodezice de ordinele întîi, al doilea şi al treilea). Fotogramele aeriene sînt obfinute cu camere aerofotogram-mefrice automate, la cari sînt cuplate fotoaparate cari înregistrează elemente specifice, ca: imaginea Soarelui, imaginea orizontului, imaginea cadranului cu pozifia acului magnetic al unei busole giroscopice, imaginea indicafiei unui statoscop altimetric, etc.; prin restituirea numerică a acestor înregistrări fotografice (efectuate simultan cu aerofotograma Ia care se referă) se obfin atît elementele astronomice ale fotogramei, cari permit orientarea ei în raport cu pozifia astrului (Soarelui) în momentul fotografierii, cît şi elementele geodezice ale fotogramei, cari permit orientarea în raport cu suprafafa Pămîntului. Aceste date astronomice-geodezice fac inutilă cunoaşterea a numeroase puncte geodezice, respectiv fac independentă aerotriangulafia fofogram-metrică de existenta triangulafiei geodezice. Se utilizează mai multe procedee de aeronivelmenf. Aeronivelmentul asfronomic-geodezic e caracterizat prin înregistrarea aerofotogramelor de la înălfimi mari (/7f>5000 m), • ar simultan cu fotografierea succesivă pe şiruri a regiunii sînt înregistrate atît direcfiile razelor solare, — prin intermediul unui periscop solar (v.), aşezat deasupra camerei aerofotogram-metrice şi care permite fotografierea, pe clişeul fotogramei, a imaginii Soarelui, — cît şi indicafiile de timp ale unui cronometru, altitudinea relativă dată de un statoscop, deciinafia magnetică indicată de o busolă, etc. Acest sistem de aerotriangulafie dă rezultate foarte bune, dar aplicarea lui cere o muncă de laborator şi calcule foarte laborioase. Sin. Aeronivelment sistem Santoni. Aeronivelmentul fotogeodezic e caracterizat prin înregistrarea aerofotogramelor de la înălfimi mari, iar simultan cu fotografierea succesivă pe şiruri a regiunii sînt înregistrate, atît două orizonturi sub cari apare scoarfa terestră din centrul de perspectivă al fotogramei, cît şi altitudinea relativă indicată de statoscop şi timpul indicat de cronometru; cele două orizonturi sînt orientate perpendicular unul pe altul şi sînf fotografiate cu o cameră-orizonf (v.) cuplată la camera aerofotogrammetrică principală, iar altitudinea relativă de zbor şi de fotografiere e luată cu camera-stafoscop situată în fafa unui barometru diferenfial, cuplată, de asemenea, la camera principală aerofotogrammetrică. Sin. Aeronivelment sistem Nenonen. 2. Aeroplan, pl. aeroplane.: Sin. Avion (v.). 3. Aeropoligonafie. Fotgrm.: Triangulafie fotogrammetrică spafială, care se desfăşoară pe şiruri de fotograme de lungimi mici (8—15 km) şi are ca scop determinarea coordonatelor' punctelor terestre caracteristice ale regiunii corespunzătoare şirului de fotograme. în general, densitatea punctelor triangu-late pe această cale e de 1—2 puncte pe 1 km2. Aeropoligonafia aparfine sistemelor I şi II ale aerofriangu-lafiei (v. sub Aerotriangulafie) şi se efectuează după una dintre metodele cari caracterizează aceste sisteme, fără a fine seamă de corecfiile de curbură a Pămîntului, de corecfiile de refracfie aerofofogrammetrice, etc., suprafefele ferestre fotoperspectivate şi înălfimile de fotografiere fiind mici. Aeropoligonafia se poate desfăşura, fie pe cupluri independente, fie pe şiruri în catene, fie prin incluziune. Aeropoligonafia se efectuează cu stereorestitutoare (v,); uneori ea prezintă un caracter expeditiv şi, înconsecinfă, determină coordonatele noilor puncte triangulate cu o precizie mică. Aeropoligonafia de precizie se aplică în ridicările aerofofogrammetrice la scări mari, cînd penfru fiecare cuplu sînt necesare cel pufin 3—4 puncte de reper şi de control; în acest caz, ea se efectuează cu precizie, dă rezultate cu erori foarte mici şi constituie o aerotriangulafie de detalii, la scări mari. 4. Aeroport, pl. aeroporturi. Nav. a.: Ansamblul constituit dintr-un aerodrom civil şi terenul, clădirile, amenajările şi instalafiile necesare atît pentru decolarea, aterisarea, manevrarea, în-trefinerea şi adăpostirea materialului volant, cît şi pentru deservirea sau adăpostirea pasagerilor şi a personalului tehnic şi administrativ corespunzător. Aria aeroporturilor depinde de condifiile geografice, climatice şi topografice, cum şi de necesităfile traficului; ea nu e mai mică decît 100 ha şi poate atinge 2000—3000 ha. Zonele de siguranfă şi de limitare a obstacolelor fac ca servitutea aeroporturilor să se întindă pînă la 5 km în jurul centrului de greutate al benzilor de zbor şi pînă la 15 km, de la extremitatea, acestor benzi, în direcfia axei lor. Terenul aeroportului cuprinde: un aerodrom (v.), în general cu piste betonate (la construcfii moderne, cu lăfimea de 70 m şi lungimea de 800— 3000"m), o piafă de circulafie penfru autovehicule, spafii de parcare, etc. Numărul pistelor (benzi de zbor) şi mărimea lor depind de numărul de operafii (aterisări şi decolări) efectuate în orele de intensitate maximă a traficului (care poate atinge, de exemplu, valori de 20—360 de operafii pe oră). Sectorul clădit, care trebuie grupat pentru a nu sfînjeni circulafia aeronavelor, cuprinde aerogara (v.) cu blocul-trafic şi blocul tehnic, clădiri de ___ adăpostire şi asistenfă teh- nică a navelor (hangare, ate- / X liere), clădiri administrative, / \ centrală termică şi de forfă, / ' depozite de carburanfi şi de j ulei cu sfafiunile de alimen- i tare, garaje de autovehicule, ! clădiri penfru cazarea perso-. \ naiului permanent, consfrucfii \ de adăpost pentru instalafii \ de protecfie a circu laf iei aeriene şi pentru aterisarea fără vizibilitate, etc. Clădirile sînt aşezate în linie sau într-un secfcr, în general aproape de centrul trenului (v. fig. I , Deplasarea clîdiiilor aporturilor în Şl Tig. i O ‘ ' ' secfor, în apropierea centrului aerodro- Amenajări şi instalafii ale mulul, aeroportului sînt, de exemplu: ,, aerogarî. 2)hangar; 3)dlr<,ctl.avîniU- balizajul limitelor terenului lui; 4) şi 5) traiect de aterisare, respectiv prin Semnale vizibile atît de decolare, corespunzătoare acestei cj- a, • i /iw . . rec fii; 6) autostradă. ziua cit şi noaptea (lămpi şi 1,7 dispozitive optice adecvate); balizajul pistelor de decolare şi aterisare (de obicei cu lămpi cu vapori de sodiu, aşezate pe marginile pistelor), completat cu bare de lumini transversale (cari dau indicafii asupra distanfelor parcurse de avion de-a lungul pistelor); balizajul cu lumini roşii, al tuturor obstacolelor situate în cîmpul de manevră al avioanelor; dispozitive de semnalizare a direcfiei şi a intensităfii vîntului; proiectoare pentru aterisarea în cursul nopfii pe piste sau pe direcfii diferita de cele folosite de obicei în acest scop; faruri optice şi radio-faruri pentru teleghidarea avioanelor; instalafii radioelectrice (radiobalize, radiofaruri indicatoare de direcfie şi de pantă) pentru materializarea traiecforiei; instalafii de radiogoniometrie pentru determinarea pozifiei avioanelor în zbor; instalafii de semnalizare pentru reglarea circulafiei avioanelor în zona aeroportului; sfafiuni de radioemjsiune şi de radiorecepfie, pentru Aeroproiecfor multiplex 169 Aeroproiecfor multiplex legătura cu echipajele avioanelor în zbor sau pentru conducerea circulafiei în zona aeroportului; etc. Aeroporturile trebuie să fie legate de localităţile pe cari le deservesc prin căi de comunicaţie rutiere, feroviare sau navigabile, şi distribuite pe suprafafa unui stat astfel, încît să deservească în bune condifii întregul teritoriu.— cel mai frecvent la construcţia rapidă de planuri şi de hărţi topografice, în special la scările 1:25000 şi 1:50000; pentru aceste lucrări cartografice, precizia aparatului e satisfăcătoare, iar preful de cost şi randamentul de lucru sînt optime. Piesa principală a aparatului o constituie „podul bazelor", adică bara longitudinală orientată orizontal şi pe care sînt suspendata r---------~ ' a ea E3 sa 1500 m L __j II, Tipuri de aeroporturi de diferite clase, a) aeroport clasa i, cu clădirile grupate în [inie, cu piste de 800 m; b) şi c) aeroporturi de clasele II şi III, cu clădirile grupate în sector, cu piste de 850 m, respactiv de 1100*• • 1500 m; d) aeroport de clasele IV şi V, cu clădirile grupate în sector, cu piste de 1850 m, respectiv cu piste mai mari decît 1850 m; 1) aerogara; 2) hangare; 3) piste; 4) drum de acces; 5) autostradă. După locul unde sînt amplasate, pe linia aeriană, aeroportul se numeşte aeroport terminus, dacă e la capăiul liniei, respectiv aeroport de escală, dacă e situat într-un punct, pe linie,— După imporfanfă (numărul, dimensiunile şi rezistenţa pistelor sau ale benzilor de zbor), aeroporturile se clasifică în cinci categorii sau clase (v. şi fig. II a•• d): clasa l cu una sau două piste de 600—900 m, pentru avioane de pasageri şi turism, cu tonaj redus; clasa II, cu 1«*«3 piste de 850-*1100 m, pentru avioane de circa 20 de locuri, cu greutatea de 8—12 t; clasa III, de obicei cu patru piste cu lungimea de 1100—1500 m, penfru trafic mediu (circa 40 de operaţii pe oră) de avioane cu media de 30 de locuri şi greutatea pînă la 25 t; clasa IV, de obicei cu opt piste cu lungimea medie de 1850 m, pentru trafic intens (circa 240 de operaţii pe oră) de avioane cu greutatea mai mare decît 25 t; clasa V de acelaşi tip, însă cu lungimea pistelor mai mare decît 1850 m. Clasificarea se schimbă cu progrssul tehnicii.-— După felul traficului, se deosebesc: aeroporturi interne, destinate excluziv traficului intern al unui sfat; aeropcriuri mixte, pentru trafic intern şi trafic infernafional; aeroporturi internaţionale, destinate traficului infernafional şi cari cuprind, în plus fafă de cele interne, şi puncte de vamă, de transit sau, eventual, o zonă „port franc". Aeroporturile mixte şi interna-fionale sînt situate în apropierea marilor oraşe-, spre deosebire de gările feroviare cu puncte vamale, cari sînt situate de-a lungul granifelor unui stat. i. Aeroproiecfor muSfîplex, pl. aeroproiectoare multiplex. Fotgrm.: Aparat de restitufie fotogrammetrică destinat prci setării spafiale simultane a mai multor fotograme aeriene (3---21 de fotograme) dintr-un şir dat, cu scopul de a întocmi planul sau harta topografică a regiunii fotoperspectivate în acel şir, sau de a executa aerotriangulafia punctelor terestre caracteristice ale regiunii. Aeroproiectorul multiplex e un fotorestitutor (v.) de ordinul al doilea de precizie; e aparatul cel mai răspîndit în fările cu mari şuprafeţe terestre şi cu densitate mică a populafiei, fiind folosit proiectoarele, în număr variabil (3—21). Podul bazelor se poats deplasa în înălţime de-a lungul unor coloane verticale filetate, sprijinifepesuporturi transversale, aşezate pe şuruburi calante cari permit orientarea absolută a podului, respectiv a şirurilor de fascicule fotogrammetrice proiectate de camerele suspendate pe bară. Lungimea barei longitudinale a podului bazelor variază, după tipul aparatului, de la 1,7 m, pentru aeroproiectorul multiplex normal, pînă la 2,90 m penfru aeroproiectorul multiplex aero-triangulator. Fiecare proiector are o cameră de proiecţie, un obiectiv fotogrammetrie, un condensator, port-clişeul şi dispozitivul de iluminare electrică; în port-clişeu sînt introduse şi orientate clişee de 4X4 cm (4,5X6,0 cm), cari rezultă din reducerea fotogramelor aeriene de 18X18 cm, 30X30 cm, 24X24 cm, etc. cu ajutorul unui fotoreduefor special construit penfru aeroproiecfor; la partea de jos a condensatorului se găseşte locaşul penfru introducerea filtrelor colorate complementar. Observarea în relief se face pe baza procedeului anaglifului (v.), folosindu-se în acest scop ochelari coloraţi, cu sticle de culori complementare, Măsdrarea, raportareaşi desenarea se fac prin intermediul unei măsuţe de restituţie. Fotogramele aeriene trebuie să fie nadirale sau să aibă înclinări ale axei de fotografiere mai mici decît 10 grade, de o parte şi de alta a verticalei care trece prin centrul de perspectivă al fotogramei. Pe lîngă aeroproiectorul normal pentru aerofotograme nadirale, avînd f~l, se construiesc şi aeroproiectoare grandangulare, cari servşsc la proiectarea spaţială simultană a mai multor fotograme aeriene nadirale, obţinute cu camere aerofotogrammefrice grandangulare. Proiectoarele grandangulare cuprind unghiuri de cîmp de fotografiere, respectiv de proiectare, de 90* *140°, pe cînd proiectoarele normale au unghiuri de cîmp de 40—70°. Lungimea barei longitudinale e de 1,7 m şi poate alinia 6—7 proiectoare grandangulare. Acest aparat are un randament de restituţie mult mai mare decît al aeroproiecforului normal. în ultimul timp s-a construit un aeroproiecfor care permite exploatarea aerofotograme lor convergente. Aeroproiectoarele Aero reactor 170 Aerofehnică convergente au un dispozitiv special de ancorare la bara longitudinală şi asigură o acoperire longitudinală de 100% a aerofotogramelor corespondente; aparatul permite restjtuirea a diferite aerofotograme, avînd înclinări nadirale de 30, 45, 60 şi 70° şi are acelaşi grad de precizie ca şi aeroproiactorul normal. î. Aeroreacfor, pl. aeroreactoare. Av.; Reactor la care comburantul necesar arderii combustibilului (în camera de combustie) e aerul atmosferic, precomprimat numai prin efect aerodinamic sau prin efect aerodinamic şi mecanic. După felul comprimării aerului, se deosebesc: staforeacfoare şi pulsoreactoare, cu precomprimare aerodinamică, la cari presiunea aerului intrat în reactor (prin orificii de captare) e datorită numai mişcării relative dinfre acestaşi aerul înconjurător; turboreactoare şi moforeactoare, cu recomprimare mecânică, la cari aerul intrat în reactor e recom-primat într-un compresor (radial sau axial), înainte de a intra în camera de combustie. După felul arderii, se deosebesc: aeroreactoare cu ardere continuă, deci cu flux continuu de fluid activ, la cari arderea se produce la presiune aproape constantă (de ex. turboreactoare sau statcreactoare); aeroreac-toare cu ardere intermitentă, deci cu flux pulsatoriu de curent activ, Ia cari arderea se produce la volum aproape constant (de ex. pulsoreactoare), V» şi sub Reactor, 2. Aerosimplex. FotgrmAparat fotogrammetrie de stereo-restitufie, folosit pentru construirea de hărfi topografice la scările 1:1000—1:100000, pe baza fotogramelor aeriene. Aerosimplexul e un sfereoresfifutor de ordinul al doilea de precizie, bazat pe.proiecfia optică directă» Observarea în relief se face stereoscopic, prin intermediul unei lunete stereoscopice similare celei de la aerocartograf (v,); aercfotogramele cari pot fi exploatate în acest aparat trebuie să fie aerofotograme nadirale sau cu mici înclinări laterale (qp<9°), 3. Aerosol, pl. aerosoli. Chim., Ind, chim,, Tehn. mii.: Sistem dispers în care faza continuă e un gaz. Aerosolul a cărui fază dispersă e un lichid se numeşte ceafă, iar aerosolul a cărui fază dispersă e un solid se numeşte fum. Fumurile pot fi datorite, fie unei arderi incomplete (fum constituit din particule de cărbune), fie pulverizării intenfionate sau neinfenfio-nate a unui anumit material. Aerosolii au numeroase aplicafii. — în agronomie se înfrebuinfează aerosoli pentru combaterea unor parazifi dăunători. în cosmetică, unele produse sînt aplicate sub această formă, în acest scop, produsele cosmetice sînt ambalate în flacoane speciale, din cari produsul cosmetic e împrăştiat, sub formă de ceafă sau de spumă, de un gaz sub presiune, — în medicină, aerosoli de antibiotice (penicilină) sînf întrebuinfafi la tratarea unor afeefiuni de nas, gît şi căi respiratorii,'—sau se fac tratamente cu aerosoli cu săruri din diferite izvoare de ape minerale. — în tehnica militară, aerosolii se înfrebuinfează, fie ca subsfanfe fumigene, fie ca gaze de luptă. Aerosolii toxici sau radioactivi se pot obfine, fie prin dispersiune, fie, în special, prin condensare. Substanfele (de ex. arsinele) sînt vaporizate din cauza căldurii dezvoltate prin descompunerea substanfei explozive din proiectilul care confine acele subsfanfe. Vaporii se condensează în contact cu aerul, dînd aerosoli. Analog se formează aerosolii radioactivi la exploziile de fisiune nucleară şi termonucleară. Condensarea vaporilor e însofită uneori de o reaefie chimică cu vaporii de apă din atmosferă; această condensare e folosită pentru obfinerea cefii artificiale cu ajutorul lichidelor fumigene. Aceste subsfanfe (de ex. trioxidul de sulf, acidul clorsulfonic), fin pulverizate în aer, reaefionează cu vaporii de apă din atmosferă, formînd picături de acid sulfuric şi producînd ceafă artificială. 4. ~ atmosferic. Mefeor.; Sistemul format din particulele solide sau lichide în suspensie în atmosferă, şi din aerul în care se găsesc în suspensie. Aerul atmosferic confine în suspensie cantităfi variabile de impurităfi lichide sau solide: particule reprezentînd resturi minerale şi vegetale, nisipuri şi argile foarte fine, pulbere vulcanică, particule foarte mici de nichel şi de feronichel provenite din volatilizarea mefeorifilor, polen, bacterii şi importantul grup al nucleelor de condensafie, de sublimare şi înghefare. Dimensiunile acestor impurităfi sînt foarte variate; ele nu depăşesc cîfiva microni, fiindcă la dimensiuni mai mari -sînt prea grele pentru a putea rămîne mai mult timp în aer. Impurităfi le ajung pînă în stratosferă. în medie, concentrafia lor scade exponenfial cu înălfimea. Impurităfi le atmosferice provoacă în atmosferă numeroase efecte optice. Cele mai importante dinfre particulele cari constituie, împreună cu aerul, aerosolul atmosferic, sînt nucleele de condensafie, cari produc condensafia vaporilor şi transformarea lor în picături foarte mici, nucleele de sublimare, pe cari se produce condensafia vaporilor în faza solidă, şi nucleele de înghefare, în prezenfa cărora se produce înghefarea picăturilor în supra-fuziune. Picăturile, cristalele şi picăturile înghefafe constituie elementele noroase, adică particulele cari formează norii. Cele mai numeroase nuclee de condensafie sînt în stare de picături şi se numesc nuclee-picăfuri sau picături-germeni; ele au dimensiuni de ordinul a 0,01 fi, sînt higroscopice şi au origine marină şi industrială, — Nucleele marine sînt formate din microcristale de săruri, în special de clorură de sodiu; ele se formează prin evaporarea picăturilor de apă cari se răspîn-dese în aer prin spargerea valurilor şi apoi sînt aduse de curenf ii aerieni deasupra continentelor. De obicei, aceste microcristale, foarte higroscopice, se transformă în picături foarte mici, cari aefionează ca nuclee.* — Nucleele de origine industrială sînf picături foarte mici de acid sulfuric (provenite din oxidarea bioxidului de sulf) şi de acid azofos sau azotic (provenite din combinarea apei cu oxizii de azot, rezultafi din procese de combustie). Nucleele de sublimare şi cele de înghefare sînt studiate mai pufin, Se ştie că ele sînt inalterabile şi insolubile, şi ca nu devin eficace decit sub anumite temperaturi, sub 0°. Un cristal de gheafă foarte mic funefionează atît ca nucleu de sublimare, cît şi ca nucleu de înghefare, Ploaia artificială se obfine prin însămînfarea unui nor cu crisfab de iodură de argint sau de iodură de cadmiu (nuclee de înghefare artificială). Nucleele de condensafie se numără în aparate de tipul aparatului lui Aitken, toate construite după acelaşi principiu. Prin detentă, aerul e răcit, umiditatea lui relativă creşte, şi nucleele de condensafie se transformă în mici picături de apă vizibile cu lupa, 5. Aerosporină. Chim. biol.: Antibiotic secretat de Bacillus aerosporus Green, de natură polipeptidică şi avînd un caracter bazic. E activă fafă de bacteriile gram-negafive. (V, şi Antibiotice), 6. Aerostat, pl. aerostate. Av.; Aeronavă mai uşoară decît aerul pe care îl dezlocuieşte, avînd sustentafie statică. V. şi sub Aeronavă. 7. Aerostatică. Mec.; Ramură a Mecanicii fluidelor, care se ocupă cu studiul condifiilor echilibrului unui gaz (de ex. aer) în repaus sau în repaus relativ. 8. Aerosfafie. Av.; Ramură a Aeronauticii, care se ocupă cu studiul, consfrucfia şi manevrarea aeronavelor cu susten-fafie statică. 9. Aerostier, pl. aerostieri. 1. Av.: Persoană care se ocupă cu aerosfafia. De exemplu: pilot de baloane, arimor, observator de baloane, etc. 10. Aerostier, pl. aerostieri. 2, Av.: Soldat care aparfine aero-stafiei militare. 11. Aerotanc, pl. aerotancuri. Canal.: Basin de nămol activat (v.). (Termen impropriu.) 12. Aerotehnică. Av.; Disciplină care se ocupă cu stabilirea dimensiunilor constructive ale aercdinelor (avioane, elicoptere, etc.), pe baza rezultatelor teoretice şi experimentale ale Aşro* dinamicii şi a|e Mecanicii zborului, Aeroferm 171 Aerofrîangulafie î. Aeroferm, pl. aeroferme. Tehn. san.: Agregat penfru încălzirea locală a aerului din încăperi cu volum mare, folosit în sistemul de încălzire cu aer cald sau în sistemul de încălzire combinată cu ventilafie, constituit în principal dinfr-un schimbător de căldură şi un ventilator antrenat da un motor, montate înfr-o carcasă de tablă de ofel. — Schimbătorul de căldură e o bateria de încălzire construită din fevi de ofel (rareori de cupru sau de alamă) cu aripioare, străbătute de agentul încălzitor la inferior — şi care cedează căldură aerului /, Aeroterm cu acţionare electrică, monfabil pe perete, t) carcasă; 2) ventilator centrifug; 3) electromotor; 4) baterie de încălzire; 5) jaluzele la ieşirea aerului cald; 6) şi 7) conducta de intrare, respectiv de Ieşire a agentului termic; 8) Intrarea aerului în ventilator; 9) cutie de amestecare a aerului proaspăt cu aerul recirculat. trimis de ventilator, Agentul încălzitor poate fi apă caldă, apă supraîncălzită, abur de joasă ori de înaltă presiune (în accepţiunea folosită în încălzirea centrală) sau gaze de ardere (la aerofermul cu încălzire cu foc direct), — Carcasa aparatului are unu sau două orificii pentru intrarea aerului şi unu sau mai multe orificii pentru ieşirea aerului cald, cu jaluzele penfru dirijarea curentului de aer; la intrarea în aparaf sînt montate site sau, uneori, filtre pentru aer, — Ventilatorul, centrifug sau axial, poate fi acfionat electric sau, rareori, de o turbină cu abur. Aerofermul poate fi construit penfru montare pe perete, pe sfîlp sau pe pardoseală, ori penfru agăţare de plafon sau de grinzi (v. fig. I şi II). Se construiesc aero-terme penfru debite de căldură cuprinse între limite largi (de ex. 3000 şi 200000 kcal/h), vitesa i) baterie de încălzire; 2) ventilator axial; aerului (3***20 m/s)depin- 3) turbina cu abur; 4) conductă de abur, zînd de locul unde e aşe- pentru turbină şi baterie; 5) conductă de zat agregatul. — Uneori condensat, a bateriei; 6) regulator de admise folosesc agregate ae- siune a aburului, roterme cu încălzire cu foc direct, la cari schimbătorul de căldură e constituit dintr-o baterie de fevi cu aspirafie, încălzite la interior de gazele de ardere produse în focarul de combustibil gazos, montat la partea inferioară a bateriei; la partea superioară a bateriei se găseşte colectorul de gaze de ardere răcite prin încălzirea aerului, avînd legătura cu coşul echipată cu o pîlnie de siguranţă penfru prevenirea stingerii prin contrapresiunile în coş, provocate de vînt. Da cele mai multe ori, aparatul e echipat cu un regulator al debitului de gaze combustibile, după nevoile încălzirii, şi cu un sistem de asigurare constituit de un robinet cu clapă, care permite trecerea gazului numai cînd ventilatorul e în funcţiune şi flacăra de siguranfă e aprinsă, — Pentru debite mari de căldură se folosesc, în locul aeroter-melor obişnuite cu încălzire, cu foc direct, agregate încălzitoare de aer, la cari venfilaforul nu face corp comun cu schimbăforul de căldură (v. fig. III). Aerotermele pof fi utilizate penfru încălzirea încăperilor ds locuit sau de lucru cu volum mare (săli de spectacol, haSs industriale, etc.), uscătorii, insfalafii industriale (de ex. butoaie de retanat sau de impregnat, din industria pielăriei), etc. şi poate funcfiona cu recircularea aceluiaşi aer luat din încăpere sau cu absorbirea aerului proaspăt din exterior, cu sau fără amestecul acestuia cu aerul recirculat. Sin. Aparat de încălzire cu aer cald, încălzitor de aer, Termon. 2. Aeroferm, agregat ~-ventilator. Tehn, san. V, sub Aeroferm. s. Aerofermodinamică* Mec.: Ramură a Termodinamicii, care se ocupă cu studiul fenomenelor termice cari însofesc mişcarea aerului şi, în general, a gazelor. în Aerofsrmodinamică se studiază în special transmisiunea căldurii între o suprafafă solidă şi un gaz care se mişcă în lungul ei. 4. Aerofopograf, pl. aerofopografe. FotgrmJ Aparat fotogrammetrie de restitufie, pentru construcfia de hărfi şi de planuri topografice la scări mari (1:1000—1:10 000). 5. Aerotopografie. Fofgrm,: Tehnica măsurătorilor terestre cu ajutorul fotogramelor aeriene. 6. Aerotransportor, pl. aerotransporfoare. N\ş. transp.: Sin. Transportor pneumatic prin gravitafie, Transportor ponderopneu-mafic, V. sub Transportor. 7. Aerofriangulafie. Fofgrm..' Tehnica defeiminării foto-grammetrice a coordonatelor spaţiale al punctelor terestre caracteristice, folosind aparate fofogrammetrice, fără măsurători pe teren şi lucrări de construcţie de piramide, turnuri geodezice, etc. Aerofriangulaţia se deosebeşte de fofofriangulaţia (v.) plană, care determină numai poziţia planimetrică a punctelor friangulate. O regiune terestră căreia îi lipseşte triangulaţia geodezică de ordinele l—V, poate fi triangulată rapid, economic şi cu precizia corespunzătoare ordinului, pe cale fotogram-metrică, dacă se fotografiază aerian de la o înălţime de zbor calculată şi dacă se cunosc pafru sau mai multe puncte geodezice de ordinele întîi şi al doilea, distribuite uniform în cuprinsul regiunii. O regiune în cuprinsul căreia se cunosc punctele de friangulaţie geodezică superioară e fotografiată aerian în benzi sau în şiruri de aerofotograme, fiecare şir fiind constituit din 13"*15 fascicule fofogrammetrice IU. Agregai aeroterm cu ventilator distinct de schim-băforul de căldură. 1) carcasa bateriei de încălzire; 2) focar cu arzător de gaz; 3) legătura la coş cu pllnîe de siguranfă; 4) ventilator centrifug. Aerotriangulafie 172 Aerotriangulafie înlănfuite pe linii poligonale. Pe baza elementelor geometrice şi numerice ale fotogramelor aeriene din diferitele şiruri de fascicule aerofotogrammetrice, folosind stereorestitutoare (v.) de măsurare, se determină coordonatele geodezice ale punctelor de triangulafie principale (de ordinele II •■•V), cum şi ale oricărui punct secundar sau auxiliar dorit, în sistemul de coordonate geodezice în care sînt date punctele de bază, sistem în care sînf orientate şi exploatate fotogramele cari au fotoper-spectivat întreaga regiune. Refeaua punctelor de aerotriangulat se compune din triunghiuri, din patrulatere sau din romburi; acest din urmă caz e mai frecvent la fototriangulafia plan-radială (v.). Pentru determinarea cît mai precisă a coordonatelor geodezice ale punctelor de trianculat pe cale fotogrammetrică e necesară, în practică, cunoaşterea a cîfor 3—4 puncte geodezice în cuprinsul fiecărei benzi sau al fiecărui şir de fotograme, şi anume cîte două puncte la începutul şi unul sau două puncte la sfîrşitul benzii de fotograme, iar cînd acestea sînf mai lungi decît 20—30 km, se recomandă sa se cunoască coordonatele unui punct geodezic situat în inferior şi către mijlocul benzii de aerotriangulat. Prima pereche de fotograme vecine, avînd o acoperire de peste 60%, orientate atît reciproc, est şi absolut, în sfereores-titutorul aerotrianguiator, constituie stereomodelui (v. Stereo-model) parfial de la începutul şirului, numit stereomodelui parfial de origine, în spafiul căruia trebuie să fie date punctele geodezice de orientare şi de constrîngere; celelalte ste-reomodele parfiale, numite stereomodele intermediare, se înlănţuie, sprijinindu-se pe primul stereomodel parfial, ajungîndu-se la'stereomodelui parfial de la capătul şirului, numit stereomodel parfial de închidere şi de control. în acelaşi timp se confruntă rezultatele determinărilor instrumentale ale coordonatelor punctelor geodezice de la sfîrşitul şirului cu valorile coordonatelor cunoscute de la triangulafiiie geodezice de bază ale regiunii; discordanfa dintre aceste valori şi coordonatele instrumentale ale punctelor reprezintă diferenfele pe baza cărora se face compensarea şirului de fotograme triangulaf, reparfizîndu-se fiecărui stereomodel parfial intermediar corecfia necesară consfrîngerii celor i stereomodele ale şirului, astfel îneît datele stereomo-delului general al şirului să determine coordonate citite la aparat (coordonate instrumentale) identice cu coordonatele geodezica cunoscute, penfru punctele de la începutul, de la mijlocul şi de la sfîrşitul şirului de fotograme. Stereomodelui general al diferitelor şiruri inferioare se sprijină pe punctele ferestre comune dintre cele două şiruri vecine din zona acoperirii transversale existente, începînd cu şirul al doilea şi continuînd cu celelalte şiruri intermediare. Stereomodelui general al ultimului şir se obfine în mod analog cu cel al primului şir, penfru aceasta fiind necesare puncte geodezice de coordonate cunoscute, pe baza cărora se face orientarea absolută a şirului de închidere. Se procedează apoi la obfinerea stereomodelului general al şirului de închidere şi pe baza punctelor comune din zona de acoperire transversală cu şirul penultim, fără a fine seamă de valorile coordonatelor punctelor geodezice date; se obfin astfel rezultate pentru coordonatele futuror punctelor terestre caracteristice ale şirului, deosebite de cele precedente, fiindcă sînt afectate de erorile instrumentale ale aparatului şi de erorile metodei utilizate; discordanfele dinfre valorile coordonatelor obfinute prin cele doua orientări ale şirului de închidere (pe baza punctelor geodezice şi, apoi, pe baza punctelor comune cu şirul penultim, fără afine seamă de coordonatele punctelor geodezice), constituie elementele de compensare a şirurilor intermediare interioare, în vederea obfinerii stereomodelului general al blocului de şiruri. Deformafiile stereomodelului general al unui şir sînt datorite erorilor sistematice dep de înclinare (numite erori de oblicitate) şi erorilor de convergenfă da ale razelor fasciculului. Aceste erori provoacă stereomodelului generai al şirului deformafii de scară: ^-dq) + AMi, unde D e lungimea totală a şirului, b e înălfimea plafonului de zbor şi e eroarea de scară a stereomodelului parfial de origine; deformafii de înălfare, la capătul modelului: &ht = — 2D • dqp 4* h^M\; deformafii de confracfiune a lungimii şirului: = - j ■ D2 • dqj + D ■ ; deformafii de micşorare a înălfimii ia capătul şirului: Aif-=4-• fi2-da+v-ZJ, b unde b e baza mijlocie de fotografiere şi v e eroarea de înclinare a stereomodelului parfial de origine. Se deosebesc trei sisteme de aerotriangulafie: Aeioîrianguidfia directă sau de prima spefă e tehnica definită prin faptul că aerotriangularea se face numai pe baza elementelor aerofotogramelor, orientate şi compensate întîi pe şiruri de fotograme şi apoi, în bloc, pe grupe de şiruri; acest sistem de aerotriangulafie reclamă executarea zborului aero-fofogrammefric în condifiile prescrise de proiectul de aero-foforidicare a regiunii date, apoi realizarea unor aerofotograme cît mai clare, şi, în fine, cunoaşterea de puncte geodezice, de coordonate date, în cuprinsul fiecărui şir. — Aerotriangularea fotogramelor se face cu ajutorul unui sfereoresfifutor (v.) de ordinul întîi, al doilea sau al treilea de precizie. Din acest sistem fac parte: Aerotriangulafia pe şiruri, în care aerotriangularea se efectuează numai asupra unui şir, independent unui de altul, iar compensarea discordanfelor se face numai în spafiul stereomodelului generai al şirului. Aerotriangulafia pe şiruri poate fi: aerotriangulafie pe şiruri prin incluziune, sau aerotriangulafie pe şiruri prin cuple independente. Se numeşte aerotriangulafie pe şiruri prin incluziune, aerotriangulafia în care stereorrodeieie parfiale inter» mediare se obfin înlănfuif, în modul urmjtor: după obfinerea în aparat a stereomodelului parfial de origine, orientat absolut pe baza punctelor geodezice cunoscute de la începutul şirului, se include fasciculul fotogrammetrie în elementele stabilite ale stereomodelului de origine şi astfel se obfine stereomodelui parfial intermediar următor, orientat absolut pe baza elementelor primului stereomodel parfial; se procedează în acelaşi fel, în continuare, incluzîndu-se succesiv fiecare fascicul fotogrammetrie în elementele stereomodelului parfial precedent, etc.f pînă la stereomodelui parfial de închidere, care se obfine finînd seamă atît de elementele stereomodelului parfial penultim, cît şi de valorile coordonatelor punctelor geodezice date la sfîrşitul şirului, spre a determina discordanfele de compensare a ' elementelor întregului stereomodel al şirului. Se numeşte aerotriangulafie pe şiruri prin cuple independente, aerotriangulafia în care toate sfereomodelele parfiale se obfin în aparat independent unul de altul, în care scop sînt necesare puncte geodezice date mai numeroase. Aerotriangulafia bloc sau aerotriangulafia pe grupe de şiruri, în care se efectuează o compensare primară pe şiruri şi apoi o a doua compensare, cea definitivă, pentru ansamblul şirurilor de fotograme ale regiunii date. Aerotriangulafia supraorientată sau de a doua spefa e tehnica avînd în plus elemente de orientare auxiliare; ea e caracterizată prin faptul că aerotriangularea foloseşte, pe lîngă datele precizate la primul sistem, şi elementele de orien- Âero vehicul m Afecfafie fare spafială înregistrate de camera-statoscop (v.) şi de camera-orîzont (v.)f astfel încît rezultatele triangulafiei sînt mai precise pentru condifii de lucru identice, instrumentale şi regionala. ' Un caz special al acestui sistem de aerotriangulajie e aeronivelmentul (v.).— Aerotriangulaţia prin radar, sau aerotriangulafia cire foloseşte elementele radiolocafiei e caracterizată prin faptul că aerotrian-gularea foloseşte, pe lîngă datele precizate de primul sistem (cu puncte geodezice în număr minim), şi elementele fotogrammetrie! prin radar (v.). Desfăşurarea operafiilor de aerotriangulare ale primelor două sisteme se efectuează, cu ajutorul stereorestitutoarelor, după metode diferite; se deosebesc trei grupuri de metode de aerotriangulafie: Grupul întîi: Metode grafice-analitice, plan-radiale, cari fac transifia între aerotriangulafie şi fototriangulafie (v.), dintre cari mai importante sînt: metoda nadirală a diferenfelor de înăl}ime (metoda Wolf), metoda gabaritelor cu corecfii altitudi-nale, etc. Grupul al doilea: Metode spaţiale instrumentale, analitice, grafice şi grafice-analitice; ele sînt caracterizate prin aparatele cari se folosesc: aerotriangulafia la stereoplanigraf (v.), aero-iriangulafia la aeroproiectorul multiplex (v.), aerotriangulafia la stereocartograf (v.), aerotriangulafia la autograf (v.), etc. Cînd aceste metode se desfăşoară pe suprafefe cu întinderi mici şi determină poligoane spaţiale ferestre, eie aparfin aero-poligdnafiei (v.). Grupul al treilea: Metode numerice sau prin calcul (aerotriangulafie analitică), dintre cari cel mai frecvent utilizată e metoda coordonatelor. Uneori sînt necesare mai multe aerofotografieri ale aceleiaşi regiuni, de la înălfimi diferite, spre a putea efectua triangula-rea punctelor noi, în special cînd în regiune nu se cunosc decît foarte pufine puncte geodezice situate la distanfe foarte mari (circa 30 km).* — După gradul de extensiune a aerotriangulafiei şi du a ordinul de mărime al triangulării f undelor noi, se deosebesc: aerotriangulafie geodezică şi aerotriangulafie topografică. Aerotriangulaţia geodezică are ca obiect determinarea coordonatelor punctelor terestre caracteristice, situate la distanfe mari unui de altul şi putînd fi grupate în categoria punctelor geodezice de ordinele l—IV. Aerotriangulafia geodezică se efectuează după diferite metode cari aparfin aerotriangulafiei generale enumerate mai sus, cu deosebirea că sînt necesare, în plus, calcule de corecfie suplementare, şi anume: calcule de corecfie a influenfei curburii Pămîntului la şiruri de fotograme mai lungi decît 10 km, şi calcule de corecfie a influenfei refracfiei fotogrammetrice (v.), cînd înălţimea de aerofotogra-fiere e mai mare decît 6***10 km. Corecfiile datorite influenfei curburii Pămîntului se aduc coordonatelor punctului triangulat într-un. sistem de coordonate rectangulare avînd originea în proiecfia ortogonală a centrului- de perspectivă al primei fotograme pe planul de referinţă II, respectiv XOY. Aceste corecfii se calculează cu ajutorul relaţiilor: . A >7 „ 1 £>2 2 jţ ' în cari h e înălfimea medie, Di e lungimea şirului pînă la punctul triangulat, şi R e raza mijlocie a Pămîntului. Aerotriangulaţia topografică are ca obiect determinarea coordonatelor punctelor terestre caracteristice situate la distanfe mici unul de altul (între 2 şi 5 km); cînd aceste distanfe sînt mai mici, triangularea respectivă e încadrată în categoria metodelor de aeropoligonafie. 1. Aerovehicul, pl, aerovehicule. Av.: Sin. Aeronavă (v.). 2. Aerul solului. Ped.: Constituent al solului, care, împreună cu apa din sol, umple toate spafiile lacunare dintre particulele solide, fie singur, fie disolvat în apă. Cantitatea de aer din sol şi compozifia lui, cum şi aerisirea solului (schimbul de gaze dintre sol şi atmosferă) prezintă mare importanfă pentru regimul biologic al acestuia. Se consideră că solurile cari confin sub 10% (în volum) aer, deci confin prea multă apă, trebuie să fie drenate. Plantele de cultură au nevoie de un volum de aer în sol între 10 şi 20 %, pe cînd vegetafia ierboasă de fîneafă umedă are nevoie de numai 6***10%. O parte din aerul din sol provine din atmosferă, iar altă parte provine chiar din sol, unde se produc diferite gaze prin descompunerea substanfelor organice, respirafia microorganismelor, a rădăcinilor, etc. Compozifia aerului din sol, apropiată de cea a aerului atmosferic, depinde de procesele biologice din sol şi diferă de ia un sol la altul cu natura lui, iar pentru acelaşi sol, cu anotimpul, cu activitatea microorganismelor, cu natura vegetafiei, etc. în aerul din sol, afară de azot (70 — 80%) şi de oxigen (10 ••■20%), se găseşte totdeauna mai mult bioxid de carbon decît în atmosferă (0,1 ••• 10%), putînd ajunge pînă la de 200 de ori mai mult (sub muşchi); se găsesc, de asemenea, amoniac, hidrogen sulfurat şi metan (în special în solurile mlăştinoase), vapori de apă, etc. Lipsa oxigenului în sol provoacă fenomenul de deni-frificare (v.). Cu adîncimea, confinutul în bioxid de carbon creşte, iar confinutul în oxigen şi, mai pufin, în azot, scade. Aerisirea solului, indispensabilă creşterii plantelor şi fertilităfii solului (trecerea azotului din humus în azotafi asimilabili), e asigurată prin porozitatea lui (mărită printr-o activitate biologică intensă, o structură glomerulară şi o compozifie granulometrică bogată în nisip) şi prin acţiunea unor factori externi şi interni ca: osci-lafiile de temperatură (între 12 şi 50°) şi variafiile de umiditate (între 10 şi 15%); vînturile şi osci lat i i le presiunii atmosferice; difuziunea gazelor (bioxidul de carbon din sol în atmosferă); formarea şi consumul gazelor în sol (de către microorganisme, rădăcini); prezenfa carbonatului de calciu (solurile fără calcar fiind acide, nu sînt fertile, chiar dacă au cantităfi mari de humus). 3. Afac, ochi Fiz.: Ochiul căruia i s-a scos cristalinul prin operafie chirurgicală. Ochiul afac se comportă ca un diopfru ale cărui constante sînt: raza (corneei) 8 mm; indicele de refracţie 4/3; distanfa focală anterioară / = 24 mm; distanfa focală postsrioară /' = 32 mm. Ochiul afac e hipermetrop; pentru vederea la distanfă/ se corectează cu lentile convergente, de 11 12 dioptrii. 4. Afanîfică, structură Petr.: Structură a rocilor mag- matice, în care mineralele constitutive se prezintă sub formă de granule mici, cari se pot deosebi greu cu ochiul liber. Sin. Structură masivă. . 5. Afara. Silv., Ind. lemn.: Sin. Limba (v.). 6. Afecfafie. Silv.: Numire folosită în trecut pentru subdiviziunea teritorială a unei serii de exploatare, care era „afectată" unei anumite perioade de exploatare şi de regenerare; numărul de afectaţii ale unei serii de exploatare era egal cu numărul de perioade ale unei revolufii. Termenii folosifi actualmente în amenajamentele forestiere sînt: suprafafă periodică, pentru afec-tafie; unitate de producfie, fpentru serie de exploatare forestieră; ciclu de producfie, penfru revolufie (v. şi sub Amenajarea pădurilor). Inifial, afectafia trebuia să aibă limite permanente şi să fie formată dintr-o singură bucată; după expirarea revolufiei, fiecare afectafie ajungea să cuprindă o anumită clasă de vîrstă şi r— în decursul unei revolufii — pădurea, respectiv seria, se normalizau sub raportul claselor de vîrstă. Dat fiind aspectul neregulat al pădurilor, condifia de a avea limite permanente şi de a fi constituită dintr-o singură bucată nu se putea realiza decît în mod excepfional; astfel s-a ajuns la afectafia cu limite „revocabile" la fiecare revizuire a amenajcmentului şi care e constituită din mai multe bucăfi, — Afectafia confinînd arborstelş Aferenf 174 Afînanf mai în vîrsfă constituia afectafia „în rînd" şi în cuprinsul ei se făceau, în timpul „perioadei în curs", tăierile de regenerare. In celelalte afectafii „afară din rînd" se făceau numai tăieri de ameliorare. 1. Aferent* Mat.: Relafia dintre două elemente, care consistă în faptul că ele se corespund într-o reprezentare sau într-un sistem. 2. Afet, pl. afete. Tehn. mii.: Partea anumitor guri de foc care constituie suportul fevii în timpul tragerii şi, da cele mai multe ori, în timpul transportului sau în depozit, şi pe care sînt montate cele mai multe mecanisme sau dispozitive de ochire, de fixare la sol sau la platformă, de protecfie, etc. La gurile de foc portabile (portative), uşoare, acest suport al ţevii e un simplu mîner-suport, la revolver sau pistolet, şi se numeşfe pat (cu gît şi uluc) la puşcă, la carabină şi automat; la puşca-mitra-lieră patul e completat cu un reazem pe sol, care, în general, e un biped (numit adesea crăcan). — La mitraliere, afetul realizează reazemul complet al gurii de foc pe sol, pe tanc, etc. şi poartă dispozitivele de ochire şi, uneori, mijloace de deplasare şi de protecfie a trăgătorilor contra gloanţelor inamica.— La gurile de foc de artilerie, afeful are dimensiuni şi forme diferite, în raport cu misiunea gurii de foc respective. Exemple: Afetul de gură de foc de artilerie de cîmp e constituit, în principal, dintr-o parte (numită şi afet superior) cu pivot care permite rotirea fevii în jurul unui ax vertical şi din fălce-lele (cari constituie afetul inferior) cari fac legătura cu solul (în repaus şi la tragere) sau cu mijlocul de traefiune (în timpul transportului). Afetul (v. fig. /) poate avea o singură fălcea, cînd e numit afet monofleş, sau două fălcele, cînd e numit afet bifleş. Pe el sînt montate: aparatele de ochire, mecanismul pentru rotirea fevii în jurul unui ax vertical şi cel pentru rotirea acesteia în jurul unui ax orizontal (în vederea ochirii), organele de rulare, dispozitivul de fixare la sol şi scuturile de protecfie a servanţilor. Afetul de gură de foc antiaeriană permite rotirea fevii în jurul unui ax orizontal pînă la înclinări de aproape 90° fafă de orizontală şi de orice unghi (chiar >360°) în jurul unui ax vertical. Afetul e consfifuit în general dintr-un soclu, o platformă şi patru fălcele (cari sa pot strînge penfru transport) pentru contactul cu solul. Uneori fălcelele sînt înlocuite cu suporturi de fixare la teren sau cu un cadru pe rofi cu bandaje de cauciuc. Pe afet sînt montate dispozitive de ochire pentru comandă individuală şi pentru comanda centralizată a mai multor guri de foc, specifică tragerii contra finte-lor aeriene, cari se deplasează cu vitesă mare. Afetul de gură de foc de pe nave e caracterizat prin volum mic şi trebuie să asigure un cîmp de tragere vertical corespunzător cel pufin bătăii maxime, cum şi un cîmp de tragere orizontal mare (uneori de 360°). E plasat adeseori într-o turelă blindată şi în acest caz pe el se montează mecanisme de alimentare, de încărcare, de evacuare a tuburilor trase, de ventilare, etc. Afetul de gură de foc de cale ferată trebuie să suporte greutatea considerabilă a fevilor gurilor de foc de cale ferată şi forfele de tragere respective, cu valori foarte mari. El se sprijină pe boghiuri cu mai multe osii, corespunzător greutăfii gurii de foc ^v. fig. II), şi e construit astfel, îneît permite tragerea la înclinări mari fafă de orizontală şi în direcfii cu abateri mari fafă de direcfia căii, permifînd uneori rotirea fevii cu 360* în jurul unui ax vertical. I. Afet monofleş penfru II. Afef de gură de foc de cale ferafă, pe trei boghiuri, Afetul de gură de foc de pe tancuri permite ca rezemarea şi mînuirea gurii de foc să fie făcuteîntr-un spafiu mic, şi care asigură un mare cîmp de tragere orizontal şi un cîmp de tragere vertical comparabil cu cel al gurilor de foc ale artileriei de cîmp. Afeful de gură de foc de fortificaţii trebuie să ocupe, ca şi afetele de pe tancuri şi de pe nave, un spafiu cît mai mic şi e echipat cu mecanisme de alimentare, de încărcare, de evacuare a tuburilor trase, de ventilare, efc. — Unele afefe de guri de foc de forfificafii de coastă, numite afet cu eclisă, sînf construite asffel, îneît după tragere permit coborîrea gurii de foc în spatele unui parapet. a. Affriffti. Ind. text.: Varietate de bumbac, cultivată în Egipt, cu fibre a căror lungime de rupere e de 25-*28 km. 4. Afidă, pl. a- fide, Hort. V. Pă- duchi de frunze. 5. Afin,pl.afini, 5/7vs.s Vaccinium myr» fillus L. şi Vaccinium uliginosum L. Arbust arfileri. de ctmp. micsau subarbusf din genul Vaccinium L.f familia Ericaceae, care creşte în regiunea muntoasă (etajul montan, subalpin şi alpin), apărînd adeseori în masă — sub formă de afinişe dese şi întinse — în golurile arborefelor rărite, pe soluri acide, turboase, sărace. Aparifia Iui indică existenfa unor condifii de vegetafie defavorabile, şi împiedică mult regenerarea naturală în pădurile de molid şi de brad. Planta confine substanfe tananfe în proporfii apreciabile. Fructele (afine) au forma de bobife negre-albăstrui, sînt comestibile în stare proaspătă şi sînt întrebuinfafe şi în industria alimentară (în patiserie, ca dulceafă, marmeladă, siropuri, băuturi alcoolice); uscate, sînf folosite ca medicament (sub formă de infuzie) în boli de stomac. Frunzele sînf folosite penfru ceai. 8. Afin, spafiu Geom. V. sub Spafiu. 7. Afinaj. Metl.: Sin. Afinare (v.). 8. Afinant, pl. afinanfi. Ind. st. c.: Substanfă care, adăugată amestecului de materii prime pentru obfinerea sticlei, produce în timpul topirii gaze cari, prin agitare, provoacă omogeneizarea masei topite şi antrenarea celorlalte gaze din Alinare Y7B Afinare topitură. Afinanfii mai importanţi sînt: trioxidul de arsen, care are şi acţiune chimică de decolorare. Cantitatea care se adaugă e de 0,1 —0,5 kg de trioxid de arsen pentru 100 kg de sticlă topită. Prin adăugarea unor cantităţi prea mari se produce o spumă groasă la suprafafa băii topite, care are şi o acţiune de coroziune a pereţilor şi a bolţii. Trioxidul de antimoniu se comportă ca şi cel de arsen. Azotatul de sodiu sau de potasiu se întrebuinţează adeseori împreună cu trioxid de arsen (0,2 kg de trioxid de arsen şi 1,5 kg de salpetru/100 kg de sticlă). Azotatul de sodiu sau de potasiu ameliorează solubiiitatea substanţelor greu solubile din amestec şi înlătură coloraţia datorită cărbunelui sau gazelor reducătoare. Sulfatul de sodiu are o acţiune de limpezire, prin faptul că dezvoltă bioxid de sulf. (Se adaugă 1,5*• -3%; peste această limită se formează o spumă gălbuie pe suprafafa sticlei). Gipsul, în special alabastrul, se foloseşte în locul sulfatului de sodiu, deoarece e mai' puţin costisitor. Carbonul şi sulful (acesta e deosebit de eficace) sînt afinanţi, însă dau *sficlei o culoare galbenă; de aceea au o întrebuinţare limitată, dependentă de culoarea care urmează să fie obţinută. Sin. Agent de limpezire. î. Alinare, pl. afinări. 1. Metg.: Proces metalurgic care consistă în îndepărtarea impurităţilor sau a unor materiala străine din metale sau din aliaje brute, pentru a obţine metale sau aliaje tehnic pure. Pentru purificarea produsului de afinare, afinarea poate fi urmată de rafinare, în C3re, fie că se continuă procesele afinării (penfru înlăturarea resturilor de impurităţi), fie că se efectuează procese contrare celor ale afinării, pentru înlăturarea unor substanţe produse în exces în cursul afinării (de ex. rafinarea oţelului e dezoxida-rea oţelului produs prin afinare, prin reducerea oxizilor în exces). Afinarea se realizează, în majoritatea cazurilor, prin procedee pe cale uscată (afinare pe cale uscată, anhidră sau pirometalurgică) şi, mai rar, pe cale umedă (afinare pe cale umedă sau hidrometalurgică). Afinarea pe cale uscată se bazează, fie pe reacţii chimice de oxidare sau de reducere, fie pe fenomene fizice, ca, diluarea, licuaţia, absorpţia, distilarea. Procedee de afinare pe cale uscată sînf următoarele: Afinarea prin oxidare se realizează prin prăjire oxidantă sau prin topire oxidantă. — Afinarea prin prăjire oxidantă se face prin încălzirea în stare solidă (prăjire, calcinare) a materia-ielor de afinat, la o temperatură mai joasă decît temperatura de topire într-un mediu oxidant (aer, aer îmbogăţit cu oxigen, oxigen pur, sau diferite adausuri oxidante), astfel că impurităţile se oxidează, iar oxizii sînt îndepărtaţi prin volatilizare sau prin disolvare. Exemple: afinarea aliajelor Au-Ag prin prăjire urmată de disolvarea (într-o soluţie acidă) a cuprului oxidat; afinarea aliajelor nobile prin prăjire, cu volatilizarea oxizilor de As şi Sb. — Afinarea prin topire oxidantă se face prin încălzirea materialelor de afinat la o temperatură mai înaltă decît temperatura de topire, într-un mediu oxidant, astfel încît impurităfile sînt oxidate; o parte din oxizi ies cu gazele de ardere, iar oxizii insolubili în masa topită trec în zgură. Exemple: afinarea fontei în convertisoare (Bessemer sau Thomas) prin suflarea de aer pur, de aer îmbogăţit cu oxigen, sau, în procedeele moderne, de oxigen pur (oxigenul — prin intermediul oxidului feros şi, în măsură mai mică, nemijlocit — formează cu siliciul, cu manganul, carbonul, fosforul, etc. oxizi cari trec în zgură sau în gazele de ardere); afinarea fontei în cuptorul Siemens-Martin sau în cuptorul electric, prin oxidarea impurităţilor cu oxigenul conţinut în minereuri oxidante, adăugate în acest scop; extragerea argintului din plumbul argentifer prin cupelare (suflarea unui curent puternic de aer asupra băii topite produce oxidarea metalelor din baie, cu excepţia argintului şi, eventual, a aurului din baie); curăţirea plumbului de antimoniu, arsen, staniu, zinc, prin supunerea masei topite la acţiunea aerului sau a unor oxidanfi adăugaţi în acest scop în baia metalică. Afinarea prin reducere se realizează prin topirea reduc-toare a produselor intermediare cari ccnţin oxizi metalici rezultaţi la topirea oxidantă, solubili în topitura în care s-au format şi cari, deci, nu s-au putut separa din această masă; această operaţie urmează totdeauna după afinarea oxidantă. Ea consistă în reducerea oxizilor solubili cu ajutorul unor substanţe (dezoxidanţi) cari — conţinînd elemente cu afinitate mai mare faţă de oxigen decît cea a elementelor din oxizii solubili — formează cu aceştia alţi oxizi insolubili în baia metalică, cari trec în zgură şi sînt îndepărtafi. Exemple: dezoxidarsa finală a oţelurilor prin ferosiIiciu şi feromangan (uneori şi prin aluminiu); dezoxidarea cuprului —- cu îndepărtarea oxidului cupros — prin fosfor (introdus în baie sub formă de cupru fosforos), care e mai avid de oxigen decît cuprul, şi care dă un oxid de fosfor insolubil în cuprul din baia topită; afinarea bronzului şi a alamei prin reducerea cu cadmiu, magneziu, siliciu, fosfor; afinarea aliajelor de nichel cu mangan sau cu magneziu. Afinarea prîn diluare se realizează topind şi amestecînd materialul de afinat cu un metal sau cu un aliaj cu grad de puritate înalt, reducîndu-se în modul acesta procentul de impurităţi al celui dintîi. Exemplu: afinarea fontei în procedeul Siemens-Martin cu fier vechi (diluarea fontei prin topirea ei cu fier vechi, capete de lingouri, etc.). Afinarea prin licuafie se realizează prin topirea selectivă a aliajului sau a metalului brut; impurităţile cu punct de topire mai înalt rămîn în stare solidă, iar metalul sau aliajul pur — cu temperatura de topire mai joasă — se separă de acestea în stare topită, astfel încît se poate scurge lichidul sau se poate scoate faza solidă. Uneori se produce fenomenul invers: metalul pur rămîne în stare solidă, iar impurităţile cu temperaturi de topire mai joase se topesc şi pot fi evacuate. Exemple: dezargintarea plumbului prin procedeul patinsonării; îndepărtarea cuprului (şi a altor impurităţi metalice cu temperaturi de topire mai înalte decît cea a plumbului) din plumbul brut, prin încălzirea lui la o temperatură cu puţin mai înaltă decît temperatura de topire a plumbului pur; afinarea zincului — ca fază solidă — prin separarea lui de plumb; afinarea staniului prin separarea lui de fier. Sin. Afinare prin segregare, Afinare prin sedimentare. * Afinarea prin absorpfie se realizează prin absorpfia fără reacfii chimice a unor impurităţi în stare lichidă, de către altă fază lichidă; de exemplu de anumite metale sau aliaje introduse în baia metalică. Exemple: dezargintarea plumbului cu zinc prin procedeul Parkes (adăugînd băii de plumb argentifer o anumită cantitate de zinc şi amestecînd, se formează la suprafaţa băii o crustă de aliaj Pb-Zn, care absoarbe aproape tot argintul conţinut în plumb; repetînd operaţia şi îndepărtînd crusta zincoasă de la suprafafa băii, se poate scoate din plumb toată cantitatea de argint); extragerea, prin acelaşi procedeu, a aurului conţinut în plumb ca impuritate. Afinarea prin distilare poate fi considerată atît ca procedeu de elaborare a unor metale cu temperaturi joase de topire (de ex. mercur, cadmiu), cît şi ca procedeu de rafinare, adică de obţinere a unor metale cu puritate înaintată. Exemple: oxidul de mercur încălzit la circa 400° se descompune în oxigen şi în vapori de mercur cari, prin răcire şi condensare, dau mercurul metalic; prin distilarea fracţionaH a aliajelor de zinc şi cadmiu se obţine cadmiu cu puritatea dorită (eventual repetînd operaţia); prin distilarea fracţionată a zincului electrolitic şi, în special, a zincului obţinut pe cala pirometalurgică (care conţine, de obicei, ca impurităţi foarte dăunătoare, plumb şi cadmiu) se poate obfine zinc cu puritatea de 99,999%. Afinarea pe cale umedă se bazează, fie pe precipitarea impurităţilor dintr-o soluţie a materialului de afinat, fie pe Afinarea fontei 176 Alin Hale electroliza acestor soluţii; în ultimul caz obfinîndu-se metale de puritate înaintată, această afinare poate fi considerată procedeu de rafinare.— în ultimul timp au luat o mare dezvoltare procedeele de purificare cu schimbători de ioni şi cu solvenţi organici, aplicate în metalurgia metalelor rare (uraniu, thoriu, etc.), prin cari se obfin metale de puritate nucleară (confinînd impuri--tăţi de ordinul milionimilor). Există două procedee uzuale de afinare pe cale umedă: Afinarea prin precipitare, folosită în metalurgia metalelor neferoase, se realizează: prin disolvarea directă a metalului da afinat (de ex. disolvarea aurului în cianură de potasiu), fie directă, fie în urma transformării prealabile a acestuia într-o sare solubilă (de ex. sulfura de argint, insolubilă, e transformată — prin prăjire — în sulfat sau în cforură de argint, solubile), urmată de precipitarea impurităfilor sau a metalului; prin descompunere chimică (de ex. cu hidrogen sulfurat, la argint); prin evaporare (de ex. din solufia de oxid de zinc în carbonat de amoniu se evaporă — prin fierbere — amoniacul şi anhidrida carbonică) sau prin disolvarea altui metal care are tensiunea de disolvare mai înaltă decît a metalului care trebuia precipitat (de ex. precipitarea argintului din soluţie acidă de salpetru, prin mercur), Afinarea prin electroliză se realizează prin electroliza solu-fiei unei sări a metalului de afinat, metalul impur fiind folosit ca anod, iar catodul fiind format din metalul respectiv, tehnic pur. Curentul folosit trebuie să aibă intensitate şi tensiune constante, iar electrolitul, o compoziţie de asemenea constantă. La trecerea curentului, metalul din sarea disolvata disociată se depune pe catod, iar electrolitul se regenerează prin disolvarea anodului (impurităfile rămîn la anod şi cad la fund sau se disolvă în electrolit, stricîndu-i compozifia). Afinarea prin electroliză poate fi considerată şi ca o rafinare, obfinîndu-se metale cu puritate înaintată. Exemple: afinarea cuprului, elec-irolitul fiind o solufie de CuS04~f-H2S04; afinarea argintului, electrolitul fiind o solufie de AgNOa-f HNO3; afinarea aurului, electrolitul fiind o solufie de AUCI3; afinarea plumbului, elec-trolitul fiind o solufie de fluosilicat de plumb hidratat (PbSiFg • 4 H20); ofcfinerea fierului electrolit ic, electrolitul fiind o solufie de FeS04 + MgSC>4-f H2SO4 sau de FeC^-f MgCI2-f HG. Sin. Afinare electrolitică. 1- ~a fontei. Metg.: Proces metalurgic prin care se micşorează proporfia anumitor* elemente din fontă, mărindu-se confinutul în fier, în vederea obfinerii ofeluriior. Se micşorează, de exemplu, cum urmează, confinutul în următoarele elemente: de îa 4***2,8% carbon la minimum 0,02%; de la 3,5-"1,5% mangan la minimum 0,30%; de la 4—1 % siliciu la urme; de la 2I5—0,5% fosfor la mai pufin decît 0,04%; de la 0,6-*-0,08% sulf la mai pufin decît 0,04%. Fonta poate fi afinată în stare păstoasă sau în stara lichida. Afinarea fontei în stare pastoasă se aplică la elaborarea ofelului de pudlaj; ea se face în cuptoare de pudlare, cu ajutorul oxigenului din gazele de ardere, din zgura formată în cursul elaborării şi din zgura sau oxizii de fier adăugafi în încărcătură. Afinarea fontei în stare lichidă se .aplică la elaborarea ofelului de fuziune, procedeul fiind numit afinare pe vatră sau convertisare, după cuptorul în care se face elaborarea. în cuptoarele cu vatră, . cum sînt cuptoarele Siemens-Martin şi cuptoarele electrice, încărcătura e topită (eventual) şi menţinută în stare de fuziune prin aport de căldură din exterior (arzînd un combustibil sau folosind efectul termic al unui curent electric). în cuptoarele Martin, oxidarea impurităfilor se face cu ajutorul oxigenului (din gazele de ardere, din zgura formată şi din oxizii de fier introduşi sub formă de rugină pe fierul vechi sau sub formă de minereu, de arsură, etc.) şi prin difuziunea oxizilor de fier şi de mangan în baia metalică. în cuptoarele electrice, oxigenul necesar e introdus numai sub formă de minareu şi de arsură. Afinarea pe vatră durează 2-“3,5 ore.-— în convertisoare Bessemer sau Thomas, în cari încărcătura e introdusă în stare topită, reacţiile de oxidare, exotermice, sa produc fără aport de căldură din exterior, iar oxidarea impurităfilor se face cu ajutorul oxigenului introdus, fie prin aerul rece suflat prin fundul convertisorului sau lateral şi oblic pe suprafafa băii, fie — la aplicarea unor procedee mai noi — cu ajutorul oxigenului pur suflat de sus, perpendicular pe suprafaţa băii, Afinarea în convertisoare e urmată de faza de recar-burare, iar întregul proces durează 12—20 de minute. V. şi sub Elaborarea ofelului. a. ~ anhidră.Mefg.;Sin. Afinarepecaleuscată. V.sub Afinare. s. ~ hidrometaîurgică. Metg.; Sin. Afinare pe cale umedă. V. sub Afinare. 4. ~ pe vatră. V. sub Afinarea fontei. 5. ~ pirometalurgică. Metg.: Sin. Afinare pe cale uscată. V. sub Afinare. e. Alinare, pl. afinări. 2. Ind. alim.: Operafie efectuată în scopul îmbunătăfirii calităfii zahărului brut. Se spală cristalele de zahăr brut, direct în centrifuge, cu un'sirop a cărui, puritate e mai mare decît a siropului aderent la suprafafa cristalelor. Zahărul afinat obfinut se disolvă în zeamă de saturaţia a doua sau în apă, se decolorează cu cărbune activ şi se fil-terază, pentru a se obţine un sirop numit clersă sau refontă, care se concentrează pentru obţinerea zahărului rafinat. 7. Afinare, pl. afinări. 3. Ind. st. c.: Eliminarea completă a gazelor cari se dezvoltă la formarea sticlei, constituita în cea mai mare parte din bioxid de carbon. Dacă afinarea e incompletă, rămîn în sticlă gaze sub forma unor bule (băşici). Afinarea se poate face: cu ajutorul unor substanţe volatila, numite afinanţi, sau prin ridicarea temperaturii de lucru; astfel se măreşte fluiditatea fopiturii şi creşte vitesa de ridicare a unei bula de gaz (de la 1300---1400°, vitesa ascensională creşte de 3,2 ori); acest procedeu de afinare e limitat de refractaritatea materialelor şi de consumul mare de combustibil. 8. Afină, pl. afine. Silv.: Fructul afinului (v. sub Afin). 9. Afină, conexiune V. sub Conexiune. 10. geometrie V. sub Geometrie. 11. AHne, coordonate Geom. V. sub Coordonate. 12. Afiniş, pl. afinişe. Silv.: Suprafaţă de teren acoperită cu afini (v.). 13. Afinitate, pi.afinităţi. 1. Reprezentare univocă a unui spaţiu numeric Sn(x 1, X2,...,xw) pe el însuşi sau pe un alt spaţiu numeric S'n (xj, realizată de un sistem de relaţii liniare ***.*+*»■ o, /?=1,2,■*-, h— 1 numite ecuaţii de afinitate, în cari xh, x\t aai sînt numere reale sau complexe. Reprezentarea afină e continuă. Dacă determinantul A = | di |, numit modulul corespondenţei, e diferit de zero, afinitatea sa numeşte proprie şi reprezentarea e biunivocă: unui punct M din Sn îi corespunde un singur punct M' din S'n şi, reciproc, un punct M' din S'n e corespondentul unui singur punct M din Sn în afinitatea considerată. Dacă modului afinităţii e nul, există între polinoamele x\'-ai un număr de n — p relaţii de dependenţă, p fiind rangul matricei j| l; (*. 1, 2,-, n), punctele spaţiului Sn sînt reprezentate pe punctele unui spaţiu linear Lp conţinut de S'n — şi corespondenţa se numeşte afinitate singulară. Afinitate 177 Afinifafe Afinitafiie proprii formează un grup continuu finit cu n (w+ 1) parametri, numit grupul afin general sau grupul linear general, jar transformările cari realizează o corespondentă afină se numesc transformări afine. Mulfimea transformărilor afine pentru cari A= +1 formează un subgrup cu n (« + 1)— 1 parametri al grupului afin general, numit grupul afin unimodular. Afinităţile transformă varietăfile reprezentate prin ecuafii lineare în varietăfi reprezentate de asemenea prin ecuaţii lineare. — Considerăm în particular vectorii. Două puncte, considerate într-o ordine determinată A (d;), B (bf), formează o figură, numită vector V—AB, căruia i se asociază sistemul de numere — ai, numite componentele vectorului. Componentele vectorului transformat sînt date de relaţiile omogene: xh. h Vectorii V\, V2,‘",Vp se numesc linear dependenţi, dacă există un sistem de p numere X\,...,Xp, cari nu sînt toate nule, astfel îneît componentele vectorilor să verifice o aceeaşi relafie lineară -f + 'kpXp~ 0, dependenfa lineară notîndu-se cum urmează: hVi + " + kpVp= o. Dacă p vectori V\r",Vp sînt linear dependenfi, corespon-—> —> denfii lor V[,...,Vp sînt linear dependenfi, coeficienţii relaţiei de dependenfa fiind aceiaşi. Dacă există deci relaţia X\V\ H-----------------------------Y'kpVp-0, există şi relaţia Invarianţa relaţiilor de dependenţă lineară a vectorilor e o proprietate fundamentală a corespondenţelor afine. Afinitate între două plane. Raportînd planele P, P1 la două repere cartesiene generale, ecuaţiile unei corespondenţe afine sînt / x’ = aix + biy + ci \ y'~a2x+b2y + c2 cu r' A = 1*1 bi I . I ^2 b2 | într-o afinitate singulară (A = 0), transformatele punctelor planului P sînt situate, în P’t pe dreapta x,-ci_y’-c2 _ d\ d2 Exemplu. între două plane P, P' — cari se intersectează după dreapta d — se stabileşte o afinitate singulară, făcînd să corespundă unui punct M, din P, punctul M* din P', în care perpendiculara pe P dusă prin M intersectează această dreaptă,— Afinităţile proprii (A=i=0) stabilesc o Corespondenţă biunivocă între punctele a două plane. Exemplu. Două plane P, P' sînt puse într-o corespondenţă afină proprie printr-o operaţie de proiecţie paralelă a cărei dreaptă directoare nu e paralelă cu dreapta de intersecţie a planelor P, P\ Afinităţile plane proprii formează un grup continuu cu şase parametri, (Ge). Fiind date, în mod arbitrar, două triunghiuri ABC în P, A'B’C' în P\ există o singură afinitate proprie care realizează corespondenţa A<—>A\ B+--+B1, C«~>C’. O afinitate proprie e deci determinată, dacă se stabilesc corespondenţele a trei puncte date.— în special, dacă doi vectori sînt paraleli, ei sînt linear dependenţi: UVi + Wz^O, numărul fiind numit raportul dintre vectorii paraleli V\ şi V2. Corespondenţii lor verifică aceeaşi relaţie de dependenţă vectorială: liV[ + l2Vi = 0' adică sînf paraleli şi în acelaşi raport. De asemenea, puncte colineare se transformă în puncte colineare, cu păstrarea raportului simplu MiMş _ M\M\ M2Mz ~ M'2M’z Colinearitatea şi paralelismul sînt proprietăfi invariante ale grupului afin plan. Transformările afine proprii sînt singurele transformări plane continue şi biunivoce cari transformă dreptele în drepte. Ariile a două figuri orientate corespondente F, F' sînf legate de relafia a(n=A-a(io. Dacă A>0, corespondenfa păstrează orientarea figurilor şi se numeşte afinitate directă; dacă A<0, orientarea e schimbată şi se numeşte afinitate inversă. Raportul ariilor a două figuri e un invariant numeric înfr-o afinitate proprie oarecare g(Fl)=a(F1) a (Fs) a (F2) Dacă A= + 1, ariile sînt invariante, afinitatea e directă şi se numeşte afinitate unimodulară. Dacă se raportă planele P, Pf la repere cartesiene Oxy, O'x’yformate din drepte corespondente, ecuafiile unei afini-făti iau forma mai simplă: x'=ax, y' — by, k~ab.— Proprietăţile triunghiurilor enunţate de teorema lui Ceva (v. Ceva) şi de teorema lui Menelaos (v. Menelaos) sînf invariante într-o afinitate proprie oarecare.— Afinităţile proprii ale unui plan dat P cu el însuşi formează un grup continuu cu şasa parametri, cu subgrupuri remarcabile, ca subgrupul translafiilor, al asemănărilor, al isometriilor, cel centroafin şi cel unimodular direct. Grupul translafiilor G2: x’=x+ci, y'~y + c2 invariază componentele unui vector arbitrar. (Indicele simbolului G arată numărul de parametri ai afinităfii). Grupul asemănărilor G4: x' =s K (a\x + b\y)4- c\ y' — K(a2x + b2y) + c2 păstrează mărimile unghiurilor. Determinantul \aibi Al=\a2b2 e ortogonal. Cazul Ai ~ + 1 dă grupul asemănărilor directe, care invariază unghiurile orientate. 1? Afinitate 17S Afinitate Grupul isometriilor G$: fx' = aix + biy-h ci ai bi \y,^a2x + b2y + c2 a2b2 invariază lungimile, modulul lor fiind ortogonal (A2 = 1). Cazul A = + 1 dă grupul mişcărilor din plan cari realizează congruenfa directă a figurilor corespondente. Grupul centroafin G4: {.x’-aix + biy y' — a2xJrb2y e constituit de mulfimea afinităţilor cari lasă fix un punct dat. Grupul unimodular direct G§ x'^aix + hy + ci y’ = a2x + b2y + c2 A=a1b2- a2b\ = +1 invariază ariile figurilor orientate. — Mulfimea afinităfilor directe (A>0) formează un grup (Ge), însă afinităţile indirecte (A<0) nu formează grup, produsul a două afinităfi indirecta fiind o afinitate directă.— Translafia, afinitataa omologică şi afinitatea centrală, numita afinităfi primitive, au rol important în studiul structurii grupului afin. Afinitatea omologică sau omologia afină e o corespondentă afină în care doua puncte corespondente arbitrare sînt situate pe o dreaptă paralelă cu o direcfie fixă 5 din plan (direcfia afinităţii), iar două drepte corespondente d, d1 se intersectează pe o dreaptă fixă co a planului (axa de omologie), sau sînf paralele cu ea. Dacă co e perpendiculară pe 6, afinitatea omologică se numeşte ortogonală, iar dacă co e paralelă cu 6, ea se numeşte specială.— O afinitate omologică e determinată de axa de omologie (co) = ax + by + c — 0 şi de o pereche de puncte corespondente M0 (x0, }’0.) M'0 (x'c, yi). Ecuafiile afinltăfii omologice sînt (XO-XQ )W + h + C) axQ+byo+c ■ (y'o-yo) (ax+by + c) axQ+by0+c modulul ei fiind ax'Q + by'0 + c axQ+byş + c Valoarea lui, numită caracteristica afinităfii, e egală cu valoarea raportului simplu Mp j-t Mq\jl ţt fiind punctul în care MqM’q intersectează axa co.— Pentru A= — 1, afinitatea omologică se numeşte şi simetrie oblică. O astfel de afinitate e involutorie, adică transformata unei figuri F prin aplicarea succesivă a aceleiaşi simetrii oblice de două ori e însăşi figura F. Afinităţile omologice formează o familie cu patru parametri; ele nu formează însă un grup. Ecuafiile unei afinităfi omologice se pot pune şi sub forma j x' -aix + biy + ci \ y’ — K {a\x-\'biy^ci)-'KxJtyy ©cuafia axei de omologie fiind {ai — 1) x \^bi q = 0. Afinităfile omologice intervin în problemele gecmBfriei descriptive. în problema rabaterii, de exemplu, se dă într-un pian Pq o figură Fq, care e proiectată paralel pe un plan P, după o figură F. Se roteşte planul Pq în jurul dreptei d, adu-cîndu-se intersecfia planelor Pq, P în coincidenfă cu P. Figura Fq se suprapune, după această operafie, unei figuri Fq din P, care e o transformată afină a figurii F într-o afinitate omologică ortogonală, care are dreapta d ca axă de omologie. Afinitatea centrală e o afinitate cu punct fix, numit centrul transformării: x’ — aix + biy y'=a2x + b2y. Mulfimea afinităfilor cu acelaşi centru formează grupul centroafin G4. Dacă A <^±hj, există două drepte cari frec prin centru şi coincid cu corespondentele lor; afinitatea se numeşte hiperbolică şi, raportînd planul la reperul format de dreptele invariante, ecuafiile centro-afinitătii hiperbolice iau forma x'~ax, y’~bya Ea cuprinde cazul particular: a — b, care dă omotefiiie cu centru comun.— Dacă A=^i±^2, există o singură dreaptă invariantă (centroafinitate parabolică), iar dacă A>(^2)2. nu există nici o dreaptă invariantă (centroafinitate eliptică). Orice afinitate centrală e produsul a două afinităfi omologie© cu axe concurente în centrul afinităfii. Cea mai generală corespondentă afină într-un plan dat poate fi obfinută ca produs de afinităfi primitive; de exemplu, fie o translafie şi o afinitate centrală, fie trei afinităfi omologice şi o translafie (care poate fi nulă), fie o omotetie directă, o translafie şi o afinitate omologică. Afinităfi In spafiu. Fafă de un reper cartesian general Oxyz, ecua(iile unei afinităfi sînt x1 = a\x + b\y + C\z + di ' /= a2x + b2y + c2z + d2 (i = î, 2, 3), z1 ~asx + b3y+egz~lrd$ Dacă A — \aiblci \ e nul şi rangul matricei IhMl e egal cu 2, punctele spafiului sînt transformate în puncte ale planului {x — d{) + X2 {y — d2) + {z — d3) ~ 0, fiind solufiile sistemului linear şi omogen E <*<*<=°> ££,•*■< = o. Sc,'>.i=o i i i şi afinitatea se numeşte afinitate singulară de prima specie. Dacă rangul matricei e egal cu 1, există trei relafii de forma: (aix + bi y + ciz)~li(ax + by + cz) i = 1, 2, 3 şi punctele spafiului sînt transformate în puncte ale drept si x—d\ _y~~d2 ^z — ds Xi X2 iar afinitatea se numeşte afinitate singulară de a doua specia. Afinitate 179 Afinitate Afinităfile singulare de prima specie sînt folosite, sub diferite forme, în problema reprezentării plane a figurilor în spafiu prin proiecfii paralele (v. Geometrie descriptivă) sau prin reprezentări axonometrice (v. Axonometrie), cari sînt obfinute compunînd o proiecfie paralelă cei o asemănare.—Orice transformare afină singulară de prima specie exprimă o reprezentare axonometrică. Afinităfile singulare de specia a doua nu sînt folosite. Se obfine o astfel de afinitate făcînd să corespundă unui punct M punctul de intersecfie M% al unei drepte fixe d cu un plan prin M perpendicular pe d. Afinităfile cu modul diferit de zero se numesc afinităţi proprii; ele formează un grup continuu cu 12 parametri (G12). Există o singură afinitate proprie care transformă patru puncte date M\, M2, M§, M\ necoplanare în alte patru puncte necoplanare date M[, M'2t Mi Mi astfel îneît punctului Mi să-î corespundă punctul M[ (i= 1, 2, 3, 4). Proprietăfile generale ale afinităfilor plane sînt şi proprietăfi ale afinităfilor în spafiu. Afinităfile proprii invariază relafiile de dependenfa lineară a vectorilor, coeficienţii unei relafii fiind invarianfi numerici ai corespondenjei. Puncte colineare se transformă în puncte colineare cu păstrarea raportului simplu, iar punctelor coplanare le corespund puncte coplanare. Planul şi dreapta sînt figuri invariante ale grupului afin G12. Volumele a două figuri orientate, echivalente fafă de o afinitate de modul Ar verifică relafia v {F') = A* v (F). Deci, pentru A>0» afinitatea păstrează sensul (afinitate directă), iar pentru A<0 schimbă sensul (afinitate inversă). Raportul volumelor a două figuri e un invariant al grupului afin v{f:)=v{f1) V (F'2) V (F2) Afinităfile cu A ~ “M păstrează volumele figurilor orientate şi se numesc afinităţi unimodulare. — Subgrupuri importante ale grupului afin general G12 sînt grupurile translafiilor, asemănărilor, isometriilor, cel centroafin şi unimodular. Grupul translaţiilor G3 e x' — x + di, y'-y + d2l z' — z + dfr Grupul asemănărilor G7 e x' = K(ciix + b\y 4 ciz) 4* di y' = K(a2x + b2y 4- c2z) 4- d2 z' = K(a3x + hy 4- c3z) + d3, unde K>0 e raportul de asemănare, iar determinantul A' = I h cf | e ortogonal: A'2= 1; cazul A' = +1 caracterizează grupul asemănărilor directe. Grupul isometriilor Gg e x' = aix + hiy + ciz-j-di y1 = a2x 4- b2y + c2z 4- d2 zl = a3x 4- hy 4* c3z 4 d3 cu modul ortogonal A2=1, care conjine grupul mişcărilor (A=4-1). Grupul centroafin Gg e x' ■= aix + biy + Ciz y' ss a2x 4” b2y 4* c2z [ z' = asx 4- bgy + C3Z, format din afinităţi cari transformă originea reperului în ea însăşi» Grupul unimodular direct Gn are A— 4*1. — Afinităfile primitive ale grupului afin din spafiu sînt trans-lafia, afinitatea omologică, cea axială şi cea centrală. Translaţia (V.). Afinitatea omologică (sau omologia afină) e o corespondentă afină în care două puncte corespondente oarecari sînt situate pe o dreaptă paralelă cu o direefie fixă din spafiu b, iar două drepte corespondente au un punct comun situat într-un plan fix II (planul de omologie) sau sînt paralele cu acest plan. Dacă planul de omologie e perpendicular pe d, afinitatea omologică se numeşte ortogonală. Raportul simplu k=E^. My. determinat de două puncte corespondente M, M' şi de punctul ji în care dreapta MM' taie planul FI, se numeşte caracteristica afinităfii omologice şi valoarea lui e egală cu modulul A- Afinităţile omologice formează o familie cu şase parametri care nu e un grup. Ecuafiile unei afinităţi omologice sînt: ( x'^aix + biy + ciz + di < y'=ski(aix + biy + ciz + di)—kix-{-y [ z' = k2(aix + biy + ciz-\-di)—k2x4*z, ecuafia planului de omologie fiind U~{ai — 1 )x 4- h y 4- c\ z 4* di = 0. Fafă de un reper cartesian ale cărui axe Ox, Oy sînt în planul de omologie, iar Oz e paralel cu 5, ecuafiile afinităfii omologice sînt x' — x, y'=y, z' — kz, k fiind caracteristica transformării. Afinitatea omologică intervine în sculptura în relief, adică în reprezentarea în relief a unui model spafial, astfel îneît dimensiunile să fie reduse într-un raport determinat; se construiesc şi aparate mecanice cari realizează afinitatea omologică. Afinitatea axială e o afinitate în care două puncte corespondente sînt pe o dreaptă paralelă cu o direefie fixă 5 şi două drepte corespondente au un punct comun pe o dreaptă fixă, numită, axa afinităfii. O afinitate axială arbitrară se poate obfine compunînd două afinităţi omologice ale căror plane de omologie confin axa afinităfii. Afinitatea centrală e o afinitate care transformă un punct determinat — centrul afinităfii — în el însuşi. Orice afinitate centrală se poate compune cu trei afinităţi omologice ale căror plane de omologie confin centrul transformării. într-o afinitate centrală arbitrar dată există o dreaptă d şi un plan II, cari trec prin centrul afinităfii şi cari coincid cu transformatele lor. Cea mai generală corespondenfă afină din spafiu se poate obfine ca produs de afinităţi primitive: o translafie şi o afinitate centrală; cel mult patru afinităfi omologice; o omotetie directă, o translafie şi o afinitate axială. Afinitate tangentă unei transformări punctuale. O afinitate tangentă e o transformare afină asociată unei transformări punctuale definite de ecuafii de forma: x'=f(x, y, z), y' = g{x, y, z), z' = h(x, y, z), în cari funcfiunile }, g, h sînt definite şi continue într-un domeniu dat (D) din spafiu, pe care îl transformă punctual într-un do-menij determinat (D'). Se consideră două puncte în (Z)) M0{x0r yo, z0)t M(x, y, z), astfel îneît I*—*0|<&, l:v“:yol<8» \z—z 0i zoHb'-^ok^o, yo, ^oH + (2~^ok^o( yo. z0) + (e)y z,— ZQ-{x-xo)hx{xo, y0, zQ)i-{y-yo)by{xQ, y0l z0) + + (z ~ z0)hz{x0l y0l z0) + (e), în cari (e)^, (e)v, (s)g sînt trei funcţiuni cari tind către zaro simultan cu 8. — Afinitatea tangentă în punctul Afo transformării punctuale date e definită de relaţiile lineare şi omogene: {X' = f^+fyY + fzZ y = i,X+SyY+SzoZ {Z’ = h,X + hyY + htZ în cari X, Y, 2 sînt componentele unui vector cu originea în Mq Ea e proprie, respectiv singulară, după cum valoarea jaco-bianului P (/> g, h) D {x, y, z) în Mo e diferită de zero, respectiv e nulă. Prin considerarea afinităţii tangente unei transformări punctuale se obţine semnificaţia geometrică a jacobianului funcţiunilor cari definesc transformarea. Valoarea jacobianului într-un punct Mq e dată de relaţia: K ^ = V* Va), \D(x, y, z)Jo în care V\, V2, V3 sînt trei vectori necoplanari cu originea comună în Mq, V\ sînt transformaţii lor prin afinitatea tangentă, iar v(Vh V2, Vs) e volumul paraleiepipedului orientat, construit pe vectorii V^ Dacă afinitatea e singulară, vectorii transformaţi sînf co- planari, oricari ar fi vectorii Vi consideraţi. 1. Afinitate. 2. Ind. texf.: Proprietatea coloranţilor din flota de vopsire de a se fixa pe materialul textil. Afinitatea depinde de natura colorantului, de natura materialului de vopsit, de temperatură, de mordant, de gradul de dispersiune al colorantului, de gradul de umflare al fibrelor, etc. 2. Afinitate chimică. Chim.: Lucrul mecanic maxim pe care un sistem fizicochimic îl poate efectua asupra exteriorului, cînd trece reversibil din starea lui iniţială în starea finală, în condiţiile impuse reactanţilor şi produşilor unei reacţii chimice. Se spune că, cu cît e mai mare acest lucru mecanic — care depinde de natura elementelor sau a compuşilor prezenţi în sistemul chimic dat, de concentraţie, de temperatură şi de presiune —, cu atît elementele sau compuşii au o tendinţă mai mare de a reacţiona între ei. Afinitatea chimică se poate calcula în raport cu funcţiunile termodinamice (v.), stabilind potenţialul termodinamic în condiţiile impuse evoluţiei reactanţilor şi produşilor reacţiei. Dacă sistemul chimic reacţionează isocor, adiabatic (şi reversibil), potenţi.aiul termodinamic e energia internă dU = TdS—p dv — b A'max, unde U e energia internă, T e temperatura absolută, S e en-tropia, p e presiunea, v e volumul şi A'm(lx e lucrul mecanic maxim efectuat de sistem asupra exteriorului, egal cu. afinitatea -chimica a reacţiei. în condiţiile impuse (d2 + + AI2O3) să fie echiunitar sau supraunitar (aglomerat cu fon-dant). Introducerea fondanţilor în şarja de aglomerare conduce la obţinerea de aglomerate mai pufin rezistente şi, în general, la o înrăutăfire a indicilor tehnologici, deficienfi, compensate însă în mare măsură de avantajele oferite de procesul metalurgic de folosire a unui material autofondant (v. Aglomerat autofondant). — 11. instalafie de Prep. min.: Instalafie complexă pentru aglomerarea minereurilor, care se compune din mai multe secţii, dintre cari cele mai importante sînt (v. fig. /) următoarele: Secţia de primire şi de preparare mecanică a materiilor prime, în care se fac insilozarea minereului, a cocsului şi a diferitelor adausuri, concasarea şi clasarea lor pe ciururi. Secţia de' dozare şi de amestecare a şarjei e formată dintr-o serie de silozuri din cari se dozează, cu ajutorul meselor de dozare, materiile prime cari constituie şarja. Dozarea se face pe benzi de cauciuc cari transportă amestecul în aparate de amestecare şi de omogeneizare (tobe de amestec, amestecă-tor cu melc), în cari se face şi umectarea şarjei. Secţia de aglomerare e formată din maşini de aglomerare, incluziv dispozitivele pentru aprinderea şarjei. Secţia de aspiraţie a gazelor de ardere şi de captare a prafului e formată din colectorul de gaze, legat cu camerele de absorpfie ale maşinii de aglomerare, din exhaustoarele de gaze şi din instalafia de captare a prafului. în funefiune de gradul de afînare a şarjei, de înălţimea ei şi de natura minereurilor supuse aglomerării, depresiunea din camere le de absorpfie variază între 600 şi 1000 mm col. apă. Capacitatea exhaus-toarelor (în general exhaustoare centrifuge) e calculată pentru absorpfia a 4000--6000 m3/h şi m2 de suprafafă de aspiraţie Aglomerare, instalaţie de ~ 191 Aglomerare, utilaj de ^ Captarea prafului se face în cicloane sau în multicicloane, aşezate în încăperi închise sau în aer liber, şi montate înaintea exhaustoarelor. 4 I. Schema unei insfal 1) vagoane de cale ferată; 2) silozuri; 3) alimentatoare; 4) transportor spre se casor; 8) transportor spre silozuriie de dozare; 9) transportoare de minereu d< foare-dozatoare; 13) transportor de şarjă; 14) transportor pentru şarje, spre 17) gaz; 18) banda de aglomerare; 19) colector de gaze; 20} camere de praf penfru praf; 25) transportoare penfru retur; 26) concasoare pentru aglomerat; \ răcit; 30) site vibratoare; 31) şi 32) transportoare penfru aglomeratul preparat; B) secfia de dozare şi amestecare a şarjei; C) Secţia de preparare şi de răcire a aglomeratului e formată din aparate psntru fărîmarea aglomeratului (concasoare Cu cilindri dinţaţi), ciuruirea materialului pe grătare fixe sau mobile, II. Răcirea cu aer a aglomeratului în cutie. răcirea aglomeratului şi depozitarea Iui. Răcirea aglomeratulu (care la ieşirea din aglomerator are temperatura de 600**800°) tinde să fie generalizată Ia toate uzinele noi, şi se face cu aer (v« fig, II) sau cu apa, fie pe banda de aglomerare, fie în instalatii speciale. Răcirea cu aer, care prezintă avantajul de a forma un aglomerat mai rezistent, se face pe bandă, în vagoane, în depozit sau în cupe speciale. Răcirea pe bandă, care e cea jfii de aglomerare. cfia de preparare; 5) si fă vibrafoare; 6) pîlnie penfru material mărunt; 7) con-* ia depozit; 10) transportor distribuitor; 11) silozuri penfru şarjă; 12) alimenfa-corpul principal de aglomerare; 15) alimentatoare de şarjă; 16) amestecătoare; ; 21) cicloane; 22) exhausfoare; 23) coş de fum; 24) transportoare colectoare 7) silozuri pentru răcire; 28) alimentatoare; 29) transportor pentru aglomeratul 33) aglomerat; A) secfia de primire şi preparare mecanică a materiilor prime; :ecfia de preparare şi de răcire a aglomeratului. mai simplă şi evită manipulări suplementare, prezintă dezavantajul de a reduce sensibil productivitatea benzii de aglomerare şi de a provoca o oxidare parfială a aglomeratului. în instala-fii le moderne se foloseşte mai des răcirea în cupe speciale, dispuse pe o platformă circulară, care se roteşte cu vitesa de 2,5*“3 rot/min. Răcirea cu apă se efectuează prin stropire Ia încărcarea aglomeratului în vagoane şi în silozuri, procedeu care prezintă dezavantajul de a dezvolta cantităţi mari de vapori, de a reduce sensibil rezistenţa aglomeratului şi de a mări uzura instalaţiilor. La unele instalaţii de aglomerare, răcirea prin stropire cu apă se face pe banda de aglomerare. Procedeul cel mai raţional de răcire consistă în răcirea cu apă a aglomeratului răcit în prealabil cu aer pînă Ia 250-3000, procedeu combinat, prin care se obţine un aglomerat mai rezistent. ^, utilaj de Prep. min.: Utilaj pentru aglomerarea minereurilor, în care aglomerarea se face continuu (benzi şi mese de aglomerare, cuptoare rotative de aglomerare, cuptoare de aglomerare în stare de suspensie) sau intermitent (în cutii). Minereurile de fier sînt supuse aglomerării în special pe benzi şi, într-o mai mică măsură, în cutii de aglomerare şi în cuptoare rotative. în metalurgia metalelor neferoase se aplică, în special, aglomerarea pe benzi şi pe mese de aglomerare, şi aglo-mererea în cutii. Aglomerarea în stare de suspensie nu a fost introdusă pînă în prezent pe scară industrială decît în cazuri izolate, Aglomerarea în maşini cu benzi, mese şi cutii se face Aglomerare, utilaj de ~ 192 Aglomerare, utilaj de ~ aproape excluziv cu absorpfia aerului prin stratul de minereu, procedeul de aglomerare cu aer suflat prin strat fiind utilizat în cazuri izolate. Bandă de aglomerare: Maşină de aglomerare de mare capacitate, constituită dintr-un batiu pe ghidajul căruia se deplasează un sistem de plăci articulate, alcătuite din elemente de grătar, cari formează o bandă transportoare înfăşurată pe două tobe cu rofi dinţate, dintre cari una e toba de acţionare (v. fig. Q. Partea superioară a benzii se găseşte camera de tr-o platformă inelară, alcătuită din elemente de grătar, calată pe un ax vertical care se roteşte cu 1---2 rotaţii pe oră. Suprafaţa inelară se deplasează deasupra camerelor de aspirajie, legate prin conducte dispuse radial, de conducta de aspiraţie a suflantei. Diametrul exterior al mesei variază între 6 şi 12 m, iar lăţimea, între 1 şi 1,2 m. Descărcarea aglomeratului se face cu ajutorul unui raclor. Avantajul acestor maşini consistă în folosirea mai raţională a suprafeţei de aglomerare (circa 80%), dar prezintă dezavantajele de a reclama un spaţiu mai mare, I. Maşină de aglomerare cu bandă. 1) batiu; 2) cameră de absorpfie; 3) alimentator pentru material de aglomerat; 4) alimentator pentru pat; 5) dispozitiv de aprindere; 6) tobă de acfionare. aspirare (sau de presiune, în cazul cînd aglomerarea se face cu aer refulcf), care e legată prin conducte cu exhausto-rul sau cu suflanta maşinii. Alimentarea cu material se face la partea dinspre toba de acţionare, placa încărcată cu şarja trecînd imediat sub aprinzător, care produce aprinderea combustibilului din şarjă, în stratul său superior. După ieşirea plăcii de sub arzător, arderea cărbunelui din şarjă se face excluziv sub influenţa aspirării aerului prin şarjă. Aglomeratul format se desprinde de pe placă, !a celălalt capăt al benzii. Din suprafaţa totală a benzii lucrează efectiv numai circa 40%, restul reprezentînd cursa în gol, încărcarea şi descărcarea.. Lăţimea benzii variază între 1,5 şi 3,5 m, iar lungimea de lucru, între 11 şi 50 m, suprafaţa de aspiraţie fiind cuprinsă între 16 şi 180 m2. Productivitatea medie a benzilor de aglomerare e cuprinsă între 0,9 şi 1,2 t/h şi m2 de suprafaţă, iar vitesa de deplasare a benzii, între 1 şi 4 m/min. Cantitatea de aer variază între 0,25 şi 0,4 m3/m2/suprafaţă/s, iar depresiunea, între 400 şi 1000 mm col. apă. Sin. Maşină de aglomerare cu bandă. Masă de aglomerare: Maşină de aglomerare folosită pentru capacităţi mai mici, care funcţionează după acelaşi principiu III. Cutii de aglomerare, a) rotundă; b) dreptunghiulară; 1) cutie de aglomerare; 2) grătar; 3) cameră de aspirafie; 4) tub de aspirafie. (G| Pi Pl (Ol ~5T (Q! (ol H 0 lD) folii I II. Masă de aglomerare. 1) platformă inelară; 2) tuburi de aspirafie. ca şi benzile de aglomerare, de care se deosebeşte prin forma suprafeţei de aglomerare (v. fig. II), Aceasta e constituită din- de a fi mai complicate din punct de vedere constructiv şi mai greu de întreţinut şi de reparat. Cutie de aglomerare: Maşină de aglomerare cu mers discontinuu, pentru capacităţi mai mici, cu camera de lucru constituită din cutii metalice dreptunghiulare, pătrate sau rotunde cu fundurile formate din grătare (v. fig. III). ,Cel mai frecvent utilizate sînt cutiile dreptunghiulare, cari au două funduri, dintre cari cel superior e alcătuit din grătare. Spaţiul dintre a-ceste două funduri constituie camera de aer, care comunică prin două axe tubulare — în jurul cărora cutia poate bascula — cu exhausforul sau cu suflanta. Cutiile sînt aşezate în linie, deasupra lor depla-sîndu-se un siloz mobil din care se face • încărcarea şarjei. Aprinderea şarjei se face cu un aprinzător mobil, concomitent cu cuplarea exhaustorului. După terminarea procesului de aglomerare, care durează între 20 şi 30 de minute, exhaus-torul se decuplează şi aglomeratul se descarcă automat cu ajutorul unui mecanism de basculare a cutiei, 'în jurul axelor tubulare ale acesteia, după care cutia îşi reia poziţia iniţială. — Cutiile pătrate şi cutiile rotunde se deosebesc de cele dreptunghiulare, atît prin mărime, cît şi prin modul de încărcare şi descărcare a lor. Cutiile pătrate sau rotunde sînt transportate, pentru descărcare, cu un pod rulant, pe un aparat special de basculare, situat în afara încăperii de aglomerare, sînt descărcate într-un siloz, şi apoi sînt transportate pe un cărucior de alimentare, sub silozurile cu material, după care, cu ajutorul podului rulant, sînf readuse în încăperea de aglomerare şi aşezate pe locaşul fix al aglomeratorului, care e cuplat cu instalaţia de aspiraţie. — Cutiile dreptunghiulare au o suprafaţă de aspiraţie de 3,,,30 m2, iar cele rotunde şi cele pătrate, de 4*“9 m2. — Productivitatea cutiilor de aglomerare şi indicii de consum nu diferă sensibil de cei ai maşinilor de aglomerare con- Aglomerat 193 Aglutinant tinuă, fafă de cari au însă avantajul de a realiza o aglomerare mai eficientă în cazul materialelor foarte fine. Un alt avantaj al acestui utilaj de aglomerare consistă în posibilitatea unei mai uşoare adaptări a condifii lor de lucru în funcfiune de variaţiile cari pot interveni în natura materialului supus aglomerării. Dezavantajul lor principal consistă în discontinuitatea procesului tehnologic, pentru care motiv sînt folosite în instalatii le mai mici, a căror capacitate nu justifică instalarea unei maşini de aglomerare cu mers continuu. Cuptor rotativ de aglomerare: Cuptor tubular căptuşit cu material refractar, avînd diametrul de 2,5—4 m şi lungimea de 20—80 m, înclinarea de 2—4° şi 1,5—2,5 rot/min, folosit pentru aglomerarea minereurilor de fier. Materialul supus aglomerării se încarcă la capătul superior al cuptorului şi se deplasează către capătul opus, unde se face injectarea combustibilului necesar procesului, care — spre deosebire de celelalte sisteme de aglomerare — nu e introdus în şarja de minereu. în treimea superioară a cuptorului au loc uscarea şi preîncălzirea şarjei, care circulă în sens opus gazelor; în treimea mijlocie se produce trecerea materialului în stare plastică; în ultima porţiune, unde temperatura gazelor e de 1500 -1600°, se produce aglomerarea propriu-zisă. în cuptoarele vechi, secfiunea cuptorului fiind constantă, se producea o deplasare a zonei temperaturilor înalte către capătul de încărcare, ceea ce conducea la formări de cruste cari micşorau secfiunea cuptorului şi împiedicau desfăşurarea normală a procesului. în construcfiile moderne, aceste deficienfe sînt eliminate, prin mărirea secţiunii cuptorului în zona temperaturilor înalta. Avantajele acestor cuptoare de aglomerare consistă în productivitatea lor mai mare, în simplicitatea lor şi în producerea de aglomerat mai rezistent. Dezavantajele— cari au restrîns aplicabilitatea cuptoarelor rotative — consistă în consumul mai mare de combustibil (de 1,5—2 ori mai mare decît în cazul maşinilor cu aspiraţie), în întrefinerea mai costisitoare cerută de uzura pronunfată a căptuşelii şi în pierderile mari de praf antrenat (25—30%, fafă de 7—10% în cazul maşinilor cu aspirafie). Cuptor de aglomerare în stare de suspensie: Cuptor cu cuvă pentru aglomerarea materialelor foarte fine pe parcursul căderii lor în cuptor, sub acfiunea unui curent ascendent de gaze fierbinţi. Materialul, fin măcinat şi uscat în prealabil, e introdus sub presiune la partea superioară a cuptoru-lui, care are o secfiune circu-Iară şi e căptuşit cu cărămidă refractară (v. fig. IV). Gazele fierbinţi — în general gaze de cocs preîncălzite pînă la 350° — sînt introduse la partea inferioară prin arzătoare, deasupra cărora sînt ajutaje pentru introducerea aerului suplementar necesar combustiei. Datorită vitesei tangenfiale a materialului şi a gâzelor, cei doi curenfi se deplasează în sensuri contrare după traiectorii în elice, materialul aglomerat colectîndu-se la periferia cuptorului. Din cauza imperfecfiuniîor dispozitivelor de eliminare a aglomeratului, a pierderilor importante de praf şi a coeficientului redus de utilizare a combustibilului, procedeul nu are pînă în prezent aplicaţii industriale, IV. Schema unul cuptor penfru aglomerare cu suspensie. 1) alimentator penfru minereu; 2) traseul minereului; 3) injecfoare de aer; 4) arzător; 5) traseul aerului injectat; 6) traseul gazelor. 1. Aglomerat, pl. aglomerate. 1. Petr.: Rocă de origine vulcanică, constituită dintr-un material foarte variat ca mărime şi ca formă, provenind din exploziile vulcanice, şi care acoperă atît conul vulcanic, cît şi împrejurimile, sub forma unei pături a cărei grosime e de cîţiva metri pînă la zeci de metri. E caracterizat, fie printr-o vagă stratificaţie, blocurile mari fiind mai frecvente la baza depozitului, fie prin aglomerate haotice, în cari nu se poate distinge nici o urmă de stratificaţie şi nici o ordine în aranjarea materialului, aceasta datorită fie consolidării lavelor fierbinţi, fie acţiunii de eroziune a apelor curgătoare asupra unor lave cari, prin răcire, se separă în plăci sau în prisme. Materialul erodat e transportat şi transformat într-un cîmp de blocuri care, cu materialul rezultat dintr-o explozie anterioară, se consolidează sub forma unui sediment. în masa aglomeratului se întîlnesc frecvent şi cristale de augit, de leucit şi de alte minerale, individualizate înainte de explozia vulcanică. Din punctul de vedere al formei elementelor componente, se deosebesc: elemente cu forma iniţială colţuroasă sau cu forma rotunjită (dacă materialul provenit din explozia vulcanică a fost rostogolit pe distanfe mari de apele curgătoare). Prin cimentarea lor se formează, în primul caz, roci piroclastice breciforme, iar cu elementele rotunjite, conglomerate piroclastice. Compozifia mineralogică şi chimică a aglomeratelor e asemănătoare cu aceea a lavelor vulcanice din cari au provenit şi din acest punct de vedere se deosebesc: aglomerate ande-zitice, dacitice, bazaltice, trahitice, etc. Aceste roci sînt foarte frecvente în fara noastră, în lanful vulcanic Căliman-Harghita, fotmînd în mare parte conurile vulcanilor stinşi ai acestui lanţ — şi mai pufin frecvente în Munfii Apuseni şi în vulcanii terfiari din regiunea Baia Mare. Aglomeratele vulcanice constituie un excelent material de construcfii, fiind întrebuinfate în special ca piatră spartă penfru drumuri. 2. Aglomerat, pl. aglomerate. 2. Prep. min.: Produs obţinut prin aglomerarea minereurilor. în general, confinutul în metal util al aglomeratului e cu 1—2% (în unele cazuri cu 10--15%) mai mare decît al minereului supus aglomerării, iar confinutul în sulf e cu 40--80% mai mic decît al minereului inifial. Rezistenfa mecanică a aglomeratului se determină prin încercări într-o tobă (cu diametrul de 1000 mm şi lăţimea de 650 mm), care e încărcată cu 20 kg de material în bucăfi cu dimensiunile cuprinse între 25 şi 100 mm. După rotirea tobei, timp de 4 minute^ cu 25 rot/min, se clasează materialul pe ciururi cu ochiurile de 5,10 şi 25 mm. Indicele de rezistenfa al aglomeratului e dat de fracfiunea 0—5 mm, care, pentru aglomeratele bune, nu trebuie să depăşească 10%, iar pentru aglomeratele acceptabile, 27%. 3. Aglomerat abraziv. Tehn.: Corp compact, natural sau artificial, rezultat prin aglomerarea unor granule abrazive, liantul fiind un material organic sau anorganic. 4. Aglomerat autotondant. Prep. min.: Aglomerat în compoziţia căruia raportul dintre (CaO + MgO) şi (SiC^-f AI2O3) e egal cu unitatea. Datorită legăturii strînse dintre acizi şi baze, existentă în aceste aglomerate, funcfionarea furnalului e mai lină, coeficientul de utilizare a volumului util al acestuia se îmbunătăţeşte, şi capacitatea lui creşte. 5. Aglomerator, pl. aglomerafoare: Sin. Maşină de aglomerat, Cuptor de aglomerare. V. sub Aglomerare, utilaj de e. Aglomerafie, pl. aglomerafii. Urb.: Termen pentru Aşezare (v.). 7. Aglutinant, pl. aglutinanji. 1. Ind text*: Substanţă vîscoasă, preparată din amidon, dextrină, gumă tragant, albumină, carboxi-meiilceluloză, alginaţi şi alcool polivinilic, care, adăugată în pasta de imprimat produsele textile, limitează difuzarea colorantului în ţesătură, asigurînd limitele desenelor, prin împiedicarea absorpţiei capilare în porţiunile neimprimate. 8. Aglutinant, 2. Paleont«.* Jestul unor foraminifere, rezultat din alipirea unor particule străine (fire de nisip, spicule de 13 Aglutinai, cărbune ^ 194 Aglutinară spongieri, efc.) pe membrana de materie organică. Aceste particule sînt luate din mediul înconjurător cu ajutorul pseudopodelor şi apoi sînt eliminate din endopiasmă la suprafafa corpului, unde rămîn prinse de membrana exterioară. Unele foraminifere selecţionează particulele, alipind fire de nisip de aceeaşi culoaresau de aceleaşi dimensiuni, fluturaşi de mică, sau numai spicule de spongieri. 1. Âglufinant, cărbune Ind. ch.: Tip de cărbune bitu-minos, care prezintă fenomenul de aglutinare şi deci e potrivit penfru fabricarea cocsului metalurgic. (V. Aglutinare). 2. Aglutinare, pl. aglutinări. 1. Chim. biol.: Procesul de coagulare a bacteriilor, provocat de aglutinină, ca substanfă coloidă care e absorbită Ia suprafafa microorganismelor, dupâ ce s-a produs flocularea numai în prezenta electrolifilor. s. Aglutinare, pl. aglutinări. 2. Ind. text.: Operaţie de încorporare a colorantului în aglutinant, pentru formarea pastei de imprimat fesăturile şi tricoturile. 4. Aglutinare, pl. aglutinări. 3. Ind. cb.: Reunirea, prin adeziune la cald sub presiune, a particulelor de cărbune prin substanfele vîscoase cari se produc în timpul încălzirii acestora, în cazul carbonizării industriale a cărbunilor bifuminoşi. Cărbunele bittminos supus încălzirii fără accesul aerului (la o temperatură anumită penfru fiecare cărbune) se transformă înfr-o masă plasiică şi aceasta, prin continuarea încălzirii se întăreşte, transformîndu-se în semicocs (la 450—600°) sau în cocs (la 900—1100°). Calitatea cocsului format depind? de proprietăfile masei plastice care se formează. Schematic, fenomenele cari se produc în timpul încălzirii cărbunelui bitumos, cînd temperatura creşte treptat, sînt următoarele: la aproximativ 100°, cărbunele pierde apa; — între circa 100° şi 325••*450° distilă bitumul care începe să se descompună, volumul rămînînd constant pînă la temperatura de înmuiere; de la temperatura de înmuiere pînă la 375"*500°, volumul scade (deoarece prin înmuiere se micşorează inter-spaf îi le) pînă se atinge temperatura de infumescenfă, cînd încep să se formeze bule de gaz în masa cărbunelui (fază care poate fi considerată ca prima treaptă a cocsificării); de la temperatura de infumescenfă pînă la 600°, volumul creşte (cărbunele se umflă) datorită formării de bule de gaz, pînă cînd, la 600°, tot gudronul s-a eliminat; de la sfîrşitul expansiunii, masa începe să se întărească, cu contracfiune de volum (8»-27%), dînd ia sfîrşit cocsul. Faza de început a proceselor termice e faza în care e afectat însuşi materialul combustibil: la 400° încep descompunerea bifumenelor din cărbune şi micşorarea soiubilităfii compuşilor mai greu fuzibili, în bitumenele topite. Puterea de aglutinare e determinată de desfăşurarea proceselor chimice de desccmpunere a bifumenelor. Penfru ca un cărbune să fie cocsificabil şi să dea un cocs bun, substanfele cărora ii se datoreşte. aglutinarea trebuie să fie tei mDsfabile. Agenfii de aglutinare sînf bitumenele uleioase, pe cînd agenfii de umflare sînf bitumenele solide. Rolul bifumenelor uleioase e de a coborî temperatura de topire a bitumenului total ,dînd un disol-vant pentru bitumenele solide. Temperatura de început al descompunerii termice poate fi, după fipul cărbunelui, deasupra sau dedesubtul temperaturii de topire. Cărbunii a căror temperatură de încăput de descompunere termică e deasupra temperaturii de topire se numesc „cărbuni de clasa întîi" şi, pentru aceştia, temperatura de topire (cum şi temperatura de infumescenfă) coboară, dacă încălzirea se face încet. încălzirea permite ca pe granula de cărbune să se formeze, eventual, un strat de cocs care prezervă restul granulei, întîrziind cocsificarea. Temperatura de topire nu depinde de confinutul în cenuşă, însă creşte cînd scade confinutul în materii volatile. — După ce a fost topit şi resolidificat, cărbunele nu mai poate fi retopit — şi capătă o oarecare refractaritate. — Prin încălzire se produc în cărbuni reacfii chimice a căror natură precisă nu e cunoscută: se produc© o nouă mixtură, cu o temperatură de topire superioară.. Umflarea se poate face fie sub presiune, fie* liberă. Unii cărbuni se pot umfla mai mult cînd suportă o sarcină, decît cînd sînt liberi. Se consideră temperatură de început al umflării, temperatura la care creşterea volumului ajunge la 10%.-Umflarea e influenţată de ritmul de încălzire şi depinde de con-stitufia cărbunelui respectiv. Umflarea a fost atribuită constituenţilor cari pot fi extraşi cu piridină, cloroform sau benzen; unele experienţe au arătat că, cu cît procentul de mateiii volatile e mai mare, cu atît procentul de expansiune e mai mic. între conţinutul în materii volatile şi conţinutul în hidrogen există o relafie aproape lineară; pentru un anumit confinut de materii volatile, cărbunele cu mai pufină cenuşă dă o umflare mai mare; adăugarea de fuzif micşorează gradul de umflare; umflarea şi coerenfa reziduului cocsificării descresc aproape linear, pe măsură ce descreşte confinutul în carbon. Cînd cărbunele nu se poate umfla, în masa lui apar tensiuni cari constituia presiunea de expansiune. Această presiune depinde da originea şi de fipul cărbunelui, cum şi de condifiile în cari s-a făcut încălzirea. Ea creşte cu greutatea volumetrică (care, la rîndul ei, depinde de granulafie şi de gradul de îndesare) şi scade cu creşterea procentului de nmterii volatile, cu granuîafia (la greutate volumetrică constantă), cu creşterea umidităţii pînă la 5%, sau prin adăugarea de diluenţi. Presiunea de expansiune depinde de natura substanţelor cari se topesc, de natura substanţelor cari nu se topesc, şi de ritmul de încălzire. Cărbunii cu mult durif sînf depresanţi (produc, în amestec cu alţi cărbuni, scăderea presiunii de expansiune). Din punctul de vedere al pericolului de deformare sau de fărîmare a pereţilor - cuptoarelor şi ai retortelor (după mărirea respectivă a presiunii de expansiune), se deosebesc: cărbune sigur, posibil periculos, periculos, foarte periculos. în laborator, studiul plasticităţii cărbunilor pentru determinarea capacităţii de aglutinare se face în două moduri: prin Exemplu de grafic plasfomefric. X) contracfiune plastică; Y) grosimea maximă a stratului plastic; t) fimpul, în minute; T) temperatura stratului inferior al cărcăfurii de cărbune, în °C; H) distanfa de la fundul cuptorului,în mm. încercări asupra dilatării (efectuate cu un dilatomefru), asupra penetrării (cu penetrometrul), asupra curgerii gazelor, rezistenţei mecanice la torsiune, extrudării, presiunii de umflare; apoi, prin încercări asupra comportării cărbunelui faţă de diferiţi solvenţi (de ex. piridina) în relaţie cu plasticitatea, asupra influenţei unor adausuri (de ex. acid boric), etc. Plasticitatea se determină cu plastomefrul şi se bazează pe măsurarea concomitentă a grosimii stratului plastic şi a confracţiunii plasfometrice. Timpul în care există curgere plastică e proporţional cu grosimea stratului plastic, care, la rîndul ei, e proporţională cu capacitatea de aglutinare şi e o măsură pentru aceasta (v. fig.). Aglufinîne 195 Agonă ~ Penfru ridicarea temperaturii, cărbunele de la fundul aparatului începe să se înmoaie — şi nivelul superior ai cărbunelui înmuiat se ridică treptat, stratul de cărbune plastic îngroşîndu-se. Grosimea maximă a stratului plastic Y (de obicei între 500 şi 630°) e, în acest procedeu, o măsură a capace tăfii de aglutinare a cărbunelui. Odată cu graficul stratului plastic se trasează curba presiunii de umflare, care la poziţia minimă dă, fafă de linia 0, contracfiunea plastică. Mărimea X, al doilea indice al capacităţii de cocsificare, însumează degajarea gazelor în inferiorul stratului plastic şi ieşirea lor. în plastometru se controlează de asemenea: caracterul degajării gazelor; intervalul plastic (limitele da temperatură); viscozitatea masei plastice; configuraţia fizică a reziduului (aspectul picăturii reci de cocs); capilaritatea; fisurarea cocsului (caracterul fisurilor); caracterul topirii (afînat, aglutinat, topit); aspectul spărturii. Grosimea stratului plastic e o proprietate aditivă.— Contracfiunea piastometrică nu e aditivă şi metoda de evaluare a acestui indice pentru un amestec de cărbuni e mai laborioasă şi mai complexă. După un alt procedeu de apreciere a proprietăţilor de cocsificare, şi care a fost propus penfru clasificarea cărbunilor (în special pentru tipurile la limită, insuficient caracterizate prin alte proprietăfi), se utilizează nofiunea de indice al puterii de aglutinare. Prin cercetarea înmuierii cu penetrcmBtrul se constată următoarele: înmuierea creşte cu temperatura pînă la un maxim şi apoi scade; curbele de înmuiere trasate sînt caracteristice fiecărui cărbune şi depind de preîncălzire: temperatură, vitesă, durată. Un alt procedeu de cercetare a comportării cărbunilor la încălzire foloseşte schimbarea rezistentei la curgere a unui curent de gaz inert, produsă de contrapresiunea dezvoltată într-o coloană de cărbune încălzit. în legătură cu comportarea cărbunilor faţă de piridină, s-a observat: gradul de umflare (în piridină) e cu atît mai mare, cu cît presiunea de expansiune e mai mică; absorpţia de piridină a cărbunilor bătrîni, cu raportul C/H mai mare decît 20, e neînsemnată; cu cărbunii tineri: vitritul absoarbe cei mai mult; fuzitul absoarbe cel mai pufin; nu s-a găsit o relaţie netă între conţinutul în volatile şi absorpţia în piridină. Prin cercetarea comportării cărbunilor la carbonizare, în prezenfa unor aditivi, s-a pus în evidenfă, de exemplu, acţiunea acidului bor ic (0,5%) asupra presiunii de expansiune. S-a constatat că mulfi dintre produşii volatili sînt „fixaţi” de acidul boric (rezultatele experimentatorilor fe contrazic în parte). Tabloul care urmează cuprinde informativ unele cifre minime şi maxime obţinute în laborator, după diferite procedee, penfru diferite tipuri de cărbuni bituminoşi din regiuni diferite: Materii Punctul de înmuiere °C Punctul de solidificare °C Zona de umflare Zona de plasticitate maximă °C . volatile % începe °C sfîrşeşfe °C % umflare 17,3 461/474 515/537 468 509 19 | 482--.490 20,7 402/405 512/527 425 487 97 433-.-483 23,3 380/407 473/506. 400 471 146 410--473 28,2 384/400 493/505 . 398 461 75 423-.. 457 32,6 375/377 461 /462 — — 412---444 î. Âglufinine. Chim. biol.: Anticorpi produşi de organismul animal cari îl apără de o proteină străină. Aglutininele se precipită împreună cu proteina străină; ele coagulează astfel bacteriile cari pătrund în organism. V. Anticorpi. 2. Aglufinoscop, pl. aglutinoscoape. Ind. alim.: Aparat pentru observarea fenomenului de aglutinare a bacteriilor sau a unor componenţi celulari, sub influenţa acţiunii serului sangvin cşre conţine aglutinine. E constituit din două teci metalice, cari permit introducerea a două tuburi cu microorganisme. Razele luminoase, colectate de o oglindă, sînt trimise prin fantele tecilor metalice, traversează tuburile şi imaginea obţinută e mărită cu ajutorul unei lupe. Se foloseşte penfru identificarea anumitor boli microbiene, s. Âgmanfină. Chim.: H2N —CH2 —(CH)3—NH —C —NH2. II NH Derivat al guanidinei (4-guanidino-bufilammă), care se formează prin decarboxilarea argininei; în stare liberă se găseşte în ergot şî în polenul unor flori. 4. Âgnafa. Paleont.: Vertebrat acvatic inferior, asemănător cu peştii, cu caractere primitive; are schelet cartilaginos, e lipsit de maxilare, şi are membre perechi. Diversele specii de Agnata au evoluat în două genuri: Ostracodermii, cari au trăit în Silurianul superior şi în Devonian, adaptaţi la viaţa bentonică, ceea ce a contribuit la dezvoltarea unui schelet exterior de apărare format din plăci osoase, şi Ciclostomii actuali, cari duc viaţă semiparazită şi sînt necunoscuţi încă în stare fosilă. 5. Agilivâ. Pisc. V. sub Plasă. 6. Agnosfus. Palecnf.: Trilobit isopigidian din familia Agno-sfideae. Are numai două segmente abdominale, iar cefaloforacele şi pigidiul au aproape acelaşi aspect şi aceleaşi dimensiuni. Agnosfus pisiformis Linn. e specia clasică, întîlnită în Cam-brianul din Europa şi din America de Nord. 7. Ago. 1. Ind. piei: Clei de nitroceluloză, întrebuinţat în industria confecţiilor de piele. s. Aga. 2. Ind. piei.: Sistem de confecţionare folosit în industria încălţămintei. V. sub Tălpuire. 9. Agon: Sin. Apoenzimă (v. Enzime). io. Agonă, pi. agone. Geofiz.: Isolinie geomagnetică, loc geometric al punctelor cu declinaţie nulă de pe suprafaţa globului terestru, în cari acul magnetic indică exact nordul geografic. Datorită necoincidenţei polilor magnetici cu cei geografici, există două astfel de isolinii: una între polul geografic nord (N) şi polul magnetic austral (A)— şi alta între polul geografic sud (S) şi polul magnetic boreal (B). Polii din aceeaşi emisferă (N şi B sau S şi A) sînf uniţi prin cîte o isogonă de declinaţie D~ 180°. în 1955, agona NA, agona euro-africano-asiatică — avînd la început, după o inflexiune anormală în zona polară, un aspect regulat— trece peste'Scandinavia şi Europa Centrală, lăsînd la estul ei teritoriul ţării noastre; după ce străbate Nord-Estul Africii, între Egipt şi Somalia, îşi manifestă caracterul anormal, re-curbîndu-se spre nord-est. Trecînd peste Nordul Indiei, ea înconjură pe trei părţi un mare oval care ocupă Estul Siberiei şi al Chinei, şi anume străbate de la sud spre nord Siberia centrală, sa arcuieşte peste Oceanul Arctic şi trece, de la nord spre sud, peste Oceanul Pacific, prin Estul Japoniei. Porţiunea anormală a acestei agone se termină printr-o ultimă încovoiere peste Indochina, după care isolinia îşi reia mersul regulat între Sumafra şi polul magnetic austral, trecînd prin Vestul Australiei. Porţiunea asiatică a agonei NA pune în evidenţă o mare anomalie magnetică continentală, cu centrul în Nord-Estul Siberiei. Agona americană BS are un mers aproape normal, conform prevederilor permise în cadrul ipotezei după care Pămîntul ar prezenta o magnefizare uniformă în direcţia care formează, într-un plan convenabil orientat, un unghi de aproximativ 11°,5 cu axa de rotaţie. în acelaşi an (1955), această agonă se' întinde ca un meridian magnetic peste cele două Americi, pre-zenfînd un mers neted pe la vest de golful Hudson, peste Cuba, basinul central al Amazoanelor şi, începînd de la La Plata, peste Sudul Oceanului Atlantic, spre Antarctica. împreună cu cele două isogone de 180°, cele două agone împart suprafaţa Pămîntului în două regiuni: regiunea declinaţilor estice, cuprinzînd Estul Europei, o mare parte din Asia, în exteriorul arcului descris de agona NA, o mică porţiune din Nord-Estul Africii, aproape întreaga Australie, cum şi jumătatea 13* Âgonîafîtes 196 Agrafă de prins da vast a celor două Amaricî şi, evident, întreagă suprafafă a Oceanului Pacific; ■— regiunea declinafiilor vestice, formată din centrul şi Vestul Europai, jumătăfile da est ale Americilor, aproapa întreaga Africă şi, binaînfeles, Oceanul Atlantic, cum şi Ocaanul Indian. în legătură cu fara noastră, e de semnalat că agona NA trecea, în 1920, imediat la est de teritoriul romîn, care se găsea, deci, în zona declinafiilor vestice; această agonă a măturat suprafafa fării, deplasîndu-se de la est spre vest, în circa un sfert da secol. în 1935, ea străbătea aproximativ mijlocul fării, urmărind linia Carpafilor orientali şi trecînd pe la est de Ploieşti şi Bucureşti. Jumătatea de est a fării avea deci decli-nafii estica (întră 0° şi + 1o30'), iar în jumătatea de vest, daclinafiila erau vestica: între 0° şi —2° (toate mici în valoare absolută). în prezent, din pozifia indicată pentru porfiunea agonei NA rezultă că fara noastră se găseşte în întregime în zona declinafiilor estice, anume în partea de vest a acesteia, aşa că are declinafii estica, în genaral fot mici, cuprinse între aproximativ 0°30' în vestul fării şi +4° în estul ei. 1. Agoitiatttas. Paleonf.: Goniatitoid din familia Gyrocera-tidae. Are o cochilie cu tura de spiră înaltă, cu părfile laterale plata şi marginea externă (sifcnală) trunchiată. Linia lobară e simplă, formată dintr-un lob extern foarte îngust şi din cîte un lob lateral adînc. Specia Agoniatites occultus Barr. e caracteristică pentru Devonianul superior. 2. Agora, pl. agorale. Arh.: Piafa publică principală, în oraşele antica greceşti, care servea ca loc de discufii şi de plimbare, unde se fineau adunările populare şi se făceau schimburi şi transacfii comerciale (v. fig.). Agoraua era aşezată •! o < 1 a e «m 3 IO 3. Agpaifică, magmă Geochim.: Magmă alcalină în care suma concentrafiei elementelor alcaline (Na + K) e mai mare decît concentrafia aluminiului (Al). 4. Agrafă, pl. agrafe. 1. Tehn.: Element simplu de legătură, în general metalic, pentru asamblarea dezmembrabilă a două sau a mai multor piesa (metalice, textile, de piele, de hîrtie, de piatră, etc.) sau penfru asigurarea unei astfel de asamblări. 5. ^ de broşat. Poligr.: Mică bucată de sîrmă, cu lungimea de 10**»12mm, ale cărei capete sînt petrecute prin mai multa foi de hîrtie şi apoi sînt îndoita, formînd o agrafă pentru a lega foile între ele. Broşarea cu agrafe se execută în legătorie cu maşina de cusut cu sîrmă. Există şi aparate acfionate manual, folosite în birouri. 6. ~ de curea. Tehn.: Agrafă pentru îmbinarea cap în cap sau prin suprapunere a tronsoanelor de curea de transmisiune. Se folosesc diferite tipuri, ca de exemplu: Agrafă cu placă cu dinfi. Sin. Agrafă-eclisă de curea (v.). Agrafa-eclisă de curea, care acoperă pe o parfa rostul dintre extremităţile curelei, e constituită dintr-o plăcufă de fontă °:<5 °:

: Tv=- | I ! ©■ ( I )— — —\ d — j Pianul agoralei din Âîena, 1) agora; 2) basilică; 3) porticuri; A) silozuri. în centrul de activitate al oraşului, înconjurată de porticuri sub cari magistraţii împărfeau dreptatea; în spafiul liber se ridicau iernile, altare, coloane, cor.sirucfii votive, statui ale zailor sau ale oamenilor eminenţi, etc. în jurul agoralai sa găsaau alte edificii importante. Din punctul de vedere al etapelor da dezvoltare a agora-lelcr, se daosabesc tipurile arhaic, hipodomian şi elenistic. Agoraua de tip arhaic nu avea formă geometrică regulată şi era înconjurată cu porticuri dispuse fără ordine şi fără legătură între ele. Agoraua de lip hipodomian a apărut odată cu generalizarea planului de oraş rectangular; avea formă dreptunghiulară şi era înconjurată cu porticuri (cu unul sau cu două caturi) legate între $le şi dispuse pe trei sau pe patru laturi ale pieţei, astfel îneît ferma un ancadrament arhitectonic unitar. Curentele de circulafie erau tangenţiale, iar accesele în piafă nu erau marcate în mod special. Agoraua de tip elenistic avea forma alungită, apărînd o coordonată dominantă care integrează piaţa în peizaj, sau se îndepărtează de la sobrietatea formei rectangulara, transformîndu-$© în cn:adramer.fa circulare, ovals, eliptica, etc* Agrafe de curea, a) îmbinare cu agrafă— eclisă; b) îmbinare cu agrafă arficulafă; c) îmbinare cu agrafe de sîrmă; d) îmbinare cu agrafă, cu şuruburi. maleabilă cu o fafă bombată, cealaltă fafă fiind plană şi echipată cu dinfi ascufifi, perpendiculari pe ea; dinfii se înfig în curea, prin batere pe fafa bombată (v. fig. a). — Sin. Agrafă cu placă cu dinfi. Agrafa articulată de curea e constituită din două plăcufe de fontă maleabilă, una avînd ochiuri, iar a doua, cîrlige (cari, la îmbinare, se petrec prin ochiuri); ambele plăcufe au pe o fafă dinfi ascufifi, perpendiculari pe ea, pentru fixarea — prin batera — la capetele curelelor (v. fig. b). Agrafa de curea, de sîrmă e constituită dinfr-o bucată de sîrmă de ofal îndoită în U, cu extremităfile ascufite şi curbate, formînd cîte o gheară. La fiecare capăt al curelei de îmbinat sa fixează — înfigînd ghearele agrafelor în curea, prin apăsare — cita un grup de agrafe dispuse parai sl (pe un suport de carton), iar îmbinarea curelei se obfine tracînd un fir de sîrmă sau de coardă flexibilă prin ochiurile astfel formate de agrafele petrecute ale celor două grupuri (v. fig. c). Agrafa de curea, cu şurubuti, folosită la îmbinarea prin suprapunere a capetelor de curea, e constituită din două piese în forma de ciupercă, cu marginea discului curbată şi ascufită, piesele fiind asamblabile prin şuruburi cu cap înecat (v. fig. d); la strîngerea şurubului, agrafa formează o ciupercă dublă, iar extremităfile discurilor se înfig în curea şi o fixează. Agrafa cu şuruburi e folosită rar. 7. ~ de prins. Gen..* Piesă de sîrmă nichelată, încolăcită de două ori şi folosită pentru prinderea şi fixarea laolaltă a mai multor foi de hîrtie. Sin. Clamă* Agrafă de sfrîns 197 Agrafă Piese îmbinate, sfrînse cu agrafe, î) îmbinare de colt; 2) îmbinare prin suprapunere; 3) agrafă de st.îns. 1. ~ de sfrîns. Ind. lemn.: Dispozitiv constituit dintr-o bară elastică de ofel, curbată în C, care serveşte la fixarea a două sau a mai multor piese cleite pentru îmbinare, şi la exercitarea unei apăsări asupra acestora, pînă la întărirea cleiului. Pentru apl icare, agrafe I a sînt d es-chise cu ajutorul unor cleşte de agrafe. Agrafele exercită apăsări mici şi se folosesc cînd e greu să se aplice cleşte sau prese (v. fig.). 2. ~ penfru furfun de cauciuc. Tehn.: Agrafă pentru asigurarea legăturii între două bucăfi de furtun pentru unelte pneumatice. E constituită din două rozeta cu gheare (confecţionate, de obicai, din tablă de ofel, prin decupare şi presare), caiafe pe un tub metalic de racord şi îmbinate prin puncte da sudură. La montare, după introducerea tubului de racord în csle două capete de furtun, ghearele rozetelor sînt strînse pe acest2a. s. Aorafă, pl. agrafe. 2. Cs.: Piesă metalică în formă de plăcufă, de scoabă sau da cîrlig, ori da formă specială, solicitata în principal la întindere şi folosită, fie pentru solidarizarea unor piesa între ela, Agrafă pentru furtun de cauciuc. 1) tub de racordare; 2) rozetă cu gheare; 3) punct de sudură. fia pantru ancorarea sau fixarea unor piese pe un element-suport. în lucrările de con- Agrafele penfru zidăria de placare servesc Ia ancorarea şi la fixarea blocurilor sau a plăcilor acesteia pe fafa zidăriei placate. Forma şi dimensiunile acestor agrafe sînt foarte variata. Se folosesc agrafe fixe şi a-grafe mobile. Agrafele fixe sînf de două tipuri: agrafe-distan-fiere şi agrafa obişnuite. — Agrafela-distanfiara servesc atît la ancorarea pieselor de placare, cît şi la menfinerea lor ia o anumită distanfă de zidăria placată (v. fig. II a ). — Agrafele obişnuita au forma unui cîrlig, la care unul dintre capate e îndcit în unghi drept şi se introduce într-o scobitură făcută în marginea piasei de placare, iar calălalt capăt e prelucrat cu dinfi şi sa încastrează în zidăria placată (v. fig. IIb). Pentru blocurile grela sa folosesc cîrlige duble, cari au un cioc îndoit în sus şi altul îndoit în jos (v. fig. II e), şi cari asigură o legătură mai puternică. Uneori se folosesc cîrlige-furculife, al căror capăt îndoit e bifurcat, penfru a putaa fixa două piase de placare alăturate (v. fig. II d). — Agrafele ll. I. Agrafe pentru blocuri de piatră. f)-*-3) scoabe speciale; 4) placă în formă de coadă de rîndunlcă. strucfii, agrafele se folosesc cel mai des pentru legarea blocu rilor de piatră ale zidăriilor, pentru ancorarea şi fixarea zidărie de placare, penfru fixarea învelitori-lor, pentru fixarea jgheaburilor, cum şi penfru legarea armaturilor pieselor da beton armat. Agrafele penfru blocurile de piatra sînt constituite, fie din plă-cufe în formă de coadă de rîndu-nică (lungi da 100 ••• 150 mm şi groase de 60 mm), fie din scoabe speciale (lungi de 100 — 500 mm şi cu secfiunea de 20X20 mm sau de 10X25-15X30 mm) (v. fig. /). Pentru pietre provenite din roci vulcanice şi calcaroase, aceste agrafe se fac din ofel, iar pentru marmură, din bronz, din alamă sau din ojel galvanizat ori arămit. — III. Ancorarea zidăriei de placare, cu agrafe mobile, a) şi b) ancorare cu agrafe culisante de ofel lat; c) ancorare cu cîrlige culisante; f) zidărie de placare; 2) zidărie placată; 3) ghidaj aşezat între zidăria placată şi zidăria de p'acare; 4) agrafă pentru ancorarea ghidajului; 5) agrafă pentru ancorarea zidăriei de placare; 6) ghidaj înglobat în beton; 7) vergele de ghidare pen.'ru agrafe; 8) cîrlig pentru ancorarea vergelelor de ghjdare; 9) cîrlig dublu pentru ancorarea zidăriei de placare; 10) cîrlig simplu pentru ancorarea zidăriei de placare. Ancorarea zidăriei de placare, cu agrafe fixe. a) ancorare cu agraf e-distanfiere (sfîn-ga: agrafa montă,â; dteapta: agrafă cu braţele depărtate prin baterea unui priboi); b) ancorare cu cîrlig simplu; c) ancorare cu cîrlig dublu/ mobile se pot deplasa pe nişte d) ancorare cu cîrlig-furculifă; I) zi-ghidaje verticale, astfel încît darie de placare; 2) zidărie placată; prezintă avantajul că pot fi aşa- 3) strat de mortar; 4) agraf ă-dist-zate exact în rosturile zidăriei, enfier; 5) cîrlig simplu; 6) cîrlig Se folosesc trei tipuri: agrafe cari dublu; 7) cîriig-lurculijă. culisează pe nişta profiluri metalice, aşezate la oarecare distanfă de fafa zidăriei placate, unele dintre agrafe servind la ancorarea acestor profiluri în zidăria, iar alta!a. Ia ancorarea pieselor zidăriei de placare (v. fig. III a); agrafe cari 'culisează pe profiluri metalice înzi- dite, si cari servesc numai la ancorarea zidăriei de placare (v. fig. III b); agrafe 7 în formă de cîr- lige, cari culisează pe nişta vergele metalice rotunde, şi dintre cari uneia servesc la ancorarea vergelelor, iar altele, la ancorarea zidăriei de placare (v. fig. III c). — Agrafele penfru învelitori servesc la fixarea pieselor învelito-rii pe elementul-supcrt (astereală, şipci, profiluri laminate). Forma şi dimensiunile lor diferă după felul învelitorii.-^Agra-fel a penfru înve-litoarea de tablă sînt formate din mici bucăfi de tablă, cari au unul dintre capete fixat în cuie pe astereală, iar celălalt capăt e introdus în falful orizontal sau vertical cu care se îmbină două foi de tablă Agrafă chirurgicală 198 Agregat destrămător-bătător alăturate (v. fig. /V). Agrafele pentru înve!itorile de ardezie şi de asbociment sînt fasonate din sîrmă groasă sau din platbande înguste, de otel zincat, de cupru sau de aluminiu. Unul dintre capete e îndoit cu 180°, for-mînd un cioc în care se sprijină piesa învelitorii. Celălalt capăt poate fi îndoit în unghi drept şi înfipt în şipca de susţinere, sau poate avea o îndoitură mai largă, în care poate intra şipca sau profilul laminat de susţinere (v. fig. V a*"c). La agrafele confecţionate din platbande, capătul care se sprijină pe suportul învel itori i e fixat de acesta cu un şurub, dacă învelitoarea e aşezată pe şipci, sau cu ajutorul unor piese speciale, dacă suportul e constituit din profiluri laminate. învel itori le confecţionate din plăci fde asbo- IV * b Agrafe penfru înveliforî de fabiă de ofel. a) agrafă penfru falf vertical; b) agrafă penfru falf orizontal. ■gxi- ' « l4. fi V. Fixarea înveliforilor de ardezie sau da asbocimenf, a) ••• c) fixarea plăcilor de ardezie sau de asbociment; d) h) fixarea foilor ondulate de asbocimenf; /) căprior de lemn; 2) şipcă; 3) căprior de mefal; 4) bară de metal; 5) pană de lemn; 6) pană de metal; 7) placă de ardezie sau de asbocimenf; 8) foaie ondulată de asbocimenf; 9) agrafă de ofel roiund; 10) agrafă de ofel lat; 11) agrafe speciale; 12) piese penfru prinderea agrafei de pană. ciment se fixează cu agrafe numai la marginea inferioara a versantului acoperişului, iar pe versant se fixează cu ajutorul unor cuie speciale cu rondele. învelitorile de asbociment ondulat se prind şi pe versant cu a-grafe, fie de tipul celor descrise mai sus, fie de tipuri speciale (v. fig. V d"-h). — Agrafele pentru învelitorile constituite din foi de plumb sau de cupru sînt asemănătoare cu cele folosite pentru prinderea falfului orizontal de la înveli-forile de tablă, şi sînt confecfionate din cupru. — învelitorile de zinc se fixează cu agrafe de zinc. Cele pentru prinderea falţu- VI. Fixarea înveliforilor de tablă de zinc. a) fixare cu agrafă^aşezafă deasupra şipcii; b) fixare cu agrafă aşezafă sub şipcă; J) asfereală; 2) şipcă; 3) tablă de zinc; 4) agrafă. lui orizontal sînf asemănătoare cu agrafele folosite la învelitorile de tablă, iar cele penfru prinderea marginilor ridicate pe părţile laterale ab şipcilor sînt constituite dintr-o bucată de tablă îndoită în formă de U, dacă agrafa e aplicată deasupra şipcii, sau în formă de U cu capetele îndoite peste marginile foii de zinc, dacă agrafa e aplicată sub şipcă (v. fig. V/). — Agrafele pentru jgheaburi sînt de două feluri: agrafe penfru fixarea marginii libere a jgheabului de cîrligul de susţinere, şi cari sînf constituite dintr-o bucată de platbandă îngustă, fixată pe cîrlig cu un nit şi îndoită peste marginea jgheabului; agrafe penfru ancorarea marginii libere a jgheabului de acoperiş, şi cari sînt constituite dintr-o platbandă fixată la un capăt pe astereală, celălalt capăt fiind îndoit şi nituit pe cîrligul jgheabului (v. fig. VII). — Agrafele pentru legarea armaturilor pieselor de be- v//. Agrafe penfru jgheaburi. Ion armat s.nt constituite dm a) agrafă pen)ru marg|nea heabu_ bare subfin de oţel beton, ,ui; b) agrafs de ancorare a jgheabullJ. CU ciocurile de ^ la capete jgheab; 2)cîrlig penfru jgheab;3)agrafă- îndoite în acelaşi plan, dar în sensuri opuse. Servesc la legarea armăturilor de rezisfenfă (la grinizi, stîlpi şi prefi), aşezate faţă în faţă şi cari nu sînt legate prin efriere, penfru a împiedica desprinderea lor din beton, sub acţiunea încărcărilor. 1. Agrafă chirurgicală. Tehn. med.: Piesă mică, formată dintr-o lamă metalică (inoxidabilă), lungă de 10 mm şi lată de 1 mm, care are la ambele capete cîrlige ascuţite, folosită în tehnica chirurgicală pentru a menţine pielea în poziţia dorită. 2. Agregare, stări de V. Stare de agregare. 3. Agregai, p!. agregate. 1. Mat. cs.: Material inert, constituit din granule minerale de diferite forme şi mărimi, după provenienţă şi scop, întrebuinţat la confecţionarea betoanelor, a mortarelor, a mixturilor asfaltice, a straturilor filtrante sau de egalizare şi a îmbrăcăminfelor rutiere, — sau din granule, aşchii, fibre sau fîşii de origine organică, folosit la confecţionarea unor materiale de construcţie, prin aglomerare cu un liant. 4. Agregat, pl. agregate. 2. /Vis.: Sistem tehnic con- stituit din unităţi funcţional distincte, asamblate între ele. Exemple: strung, automobil, locomotivă, batoză, combină, etc. 5. Âgreaaf. 3. Mş.; Grup de maşini distincte, legate cinematic între ele. Exemple; grup furbogenerafor, grup motor-generator penfru sudură electrică, grup motor-compresor, agregat rutier, grup adunător-căpiţător, grup adunător-presă de balotat, grup plug-grapă. g. ~ aer ©ferm. Tehn. san. V. sub Aeroterm. 7. ^ de carde. Ind. text. V. Sortiment de carde. s. ~ de cimentare. V. sub Cimentarea sondei. 9. ~ de sudură. V. sub Sudură, generator de 10. ^ de vigonie. Ind. text. V. Sortiment de vigonie. 11. ~ destrămător-băfăfor, pl. agregate destrămătoare-bătătoare. Ind. text.: Grup de maşini reunite în aceeaşi construcţie, constituind ultima parte a instalaţiei secţiei de curăţire, din filaturile de bumbac. Agregatele desfrămătoare-bătătoare au, în generai, trei maşini cu organe de lovire, (v. fig.), deci trei puncte de prelucrare a bumbacului, primul fiind o tobă des-trămătoare orizontală cu cuie, al doilea un volant bătător cu două sau cu trei lineale şi al treilea un volant bătător cu cuie (tip Kirschner). Agregatul desfrămător-băfător mai are un dispozitiv de formare şi presare a păturii şi un dispozitiv de înfăşurare a păturii pe sul. Păturile obţinute la agregatul destrămător-bătător au o bună uniformitate, greutatea obişnuită a unui sul Agregai 199 Agricultură de pătură fiind de 14---18 kg. Sînt însă şi agregata cari produc pături mari, cu greutatea de 60 -90 kg. Unele agregate de tip mai vechi au numai ultimele două organe de lovire, urmate de dispozitivele de calandrare şi înfăşurare a păturii. în general, operafiile de destrămare, amestecare şi curăfire a bumbacului se efectuează în agregatele moderne destrămă-foare-bătătoare, de fipul celor descrise mai sus. sau aciculare, dispuse astfel, îneît să ocupe spafii sferoidala (fosforit, marcasit); reniforme, constituite din cristale fibroase, în formă de rinichi (malachit, hematit, limonit, etc.). După gradul de umplere a spafiului, se deosebesc agregate compacte şi agregate poroase. 4. Agregate, specii Geobot.: Specii vegetale ai căror indivizi formează mici grupuri în sînul sineciei (v.). >0 Schema unui agregai destrămător-bălător. 1) tobă destrămătoare cu cuie; 2) volant bătător cu lineale; 3) volant bătător cu cuie; 4) dispozitiv de înfăşurare c păturii pe sul. 1. Agregat. 4. Mş..* Grup de mai multe maşini de acelaşi fel, cari lucrează concomitent. în acest sens, termenul agregat se foloseşte în special penfru maşinile agricole. De exemplu, se cuplează mai multe pluguri, grape, semănători, cositori, etc. pentru a reduce timpul de prelucrare a unei suprafefe de sol şi a utiliza cît mai mult din forfa de traefiune dezvoltată de tractor. 2. Agregat structural al solului. Ped.: Element component al stfucturii solului. Poate fi stabi! sau instabil fafă de apă — şi coerent sau pufin coerent, după gradul de rezistenfă la forfele de presiune şi de forfecare (v. Structura solului). s, Agregate minerale, sing. agregat mineral. Mineral.: Asociafii de cristale (indivizi) de aceeaşi specie minerală sau de specii minerale diferite, avînd, în general, formă, mărime şi dispozifie spafială deosebite, concrescute în urma cristalizării sau solidificării unei solufii sau a unei topituri. Agregatele minerale sînf foarte variate ca structură şi caractere morfologice, unele dintre ele fiind atît de tipice, ineît au numiri speciale (de ex.: druzele, oolitele, etc.). După natura mineralelor componente, se deosebesc: agregate monominerale (constituite dintr-o singură specie minerală) şi agregate poliminerale (constituite din diferite specii minerale). Agregatele poliminerale şi, în unele cazuri, şi agregatele monominerale (de ex. marmura) sînt numite, de obicei, roci. După forma indivizilor constituenţi, se deosebesc următoarele feluri de agregate: granulare, avînd aproximativ aceeaşi mărime sau mărimi diferite şi fiind aproape egal dezvoltate după diferite direcfii în spafiu (cuarf, granat, efc.l; tabulare (baritină, gips, etc.); foioase (mice); solzoase (talc, dorite, serpentine, etc.); prismatice (feldspafi, piroxeni, staurolit, etc.); aciculare (stibin, rutil, etc.); bacilare (apatit, turmalin, etc.); fibroase (asbest, aragonit, piroluzit, gips). După mărimea relativă a cristalelor, se deosebesc: agregate fanerocristaline sau macrocr/sfaline (cu cristale cari pot fi deosebite uşor cu ochiul liber); agregate microcristaline (cu cristale cari pot fi deosebite numai cu ajutorul lupei) şi agregate criptocristaline (cu cristale cari pot fi deosebite numai cu ajutorul microscopului). După orientarea în spafiu a cristalelor constituente, se deosebesc agregate: paralele, constituite din cristale prismatice, aciculare sau fibroase cu dispozifie paralelă (cuarf, gips, asbest); radiare, constituite din cristale prismatice sau aciculare dispuse radiar (fosforite, turmalin, prehnif, etc.); în snopi, constituite din cristale aciculare sau fibroase dispuse în formă de snopi (turmalin, deşmin); sferoidale, constituite din cristale prismatice 5. Agregafie, material de V. Material de agregafie. o. Agresiv: Calitatea unor substanfe chimice de a exercita o afiune nocivă asupra organismului, sau de a ataca unele materiale. 7. Agresivitate. 1. Gen..* Proprietatea unei subsfanfe de a afaca chimic, singură sau în amestec, materialele corpurilor cu cari ajunge în contact. s. Agresivitate. 2. Agr.: Proprietatea agenfilor patogeni de a ataca organismele. Agresivitatea e o proprietate pofenfială, independentă de virulenfă. 9. Agresivitatea apei. Tehn.: Proprietatea unei ape (care confine disoivate diferite substanfe chimice) de a ataca materialele cu dari ajunge în contact. V. şi Apă agresivă. io. Agricol, teren Agr.: Teren pe care cresc produse întrebuinfafe ca hrană pentru oameni sau penfru animale. Exemple: terenuri arabile, păşuni, fînefe naturale, vii, livezi, grădinarii. tt. Agricolii. Mineral.: Varietate de eu litiu (v.), cristalizat în sistemul monoclinic. Are culoarea galbenă pînă la verzuie; uneori e brun sau incolor. Se prezintă sub formă de granule sferice cu structură radială. 12. Agricultură." Agr..* Ramură de produefie, care se ocupă cu operafiile şi metodele de obfinere de produse agricole (ve-getale) şi de produse zootehnice (animale), pentru hrana necesară populafiei, penfru materii prime în industrie şi pentru reproducerea animalelor de traefiune (de ex.: creşterea cailor, etc.). Agricultura cuprinde următoarele ramuri: Fitotehnia, care se ocupă cu cultura plantelor de cîmp (culturi de cereale, de plante industriale, de plante medicinale, etc,), cultura fînefelor artificiale (plante furajere), horticultura şi pomicultura, viticultură, legumicultura, etc.— şi Zootehnia, care se ocupă cu creşterea cailor, a vitelor cornute mari, a oilor, aporcilor, cu sericicultura,apicultura, pescuitul, etc. Se include adeseori în Agricultură ca ramură specială, Economia forestieră, cum şi prelucrarea primară a produselor agricole (de ex.: fabricarea untului, spălarea lînii, curăţirea bumbacului, prelucrarea primară a inului şi a cînepei, etc.), cînd aceasta nu s-a încadrat într-o ramură industrială aparte. Marele număr ai ramurilor de produefie cari intră în componenfa Agriculturii determină varietatea proceselor de produefie agricolă: de ameliorare şi prelucrare a solului, de însămînfare, de reproducere şi îmbunătăfire a materialului de însămînfat, de cultivare a unor noi soiuri de plante agricole, de îngrijire a plantelor şi strîngere a recoltei, etc.; de îngrijire a animalelor, de folosire a acestora în economie şi de crearea de noi rase; de prelucrare primară şi de păstrare a produselor agricole, etc. Agricultura are legături cu mult5 alte ramuri ale ştiinfei (de ex.: Geologia, Pedologia, Fiziologia plantelor şi a animalelor, Meteorologia, Meeanica, etc.) şi explică aparifia multiplelor ştiinfe agricole Âgrimensor 200 Agurijoară (de ex.: Agronomia, Agrotehnica, Agrobiologia, Economia agricolă, etc.). în Agricultură, diferenfa dintre timpul de produefie şi perioada de muncă e legată de procesul creşterii şi dezvoltării organismului viu al plantelor şi al animalelor (de ex.: produefia cerealelor în zona temperată durează, în funefiune de perioada vegetativă, 4*** 11 luni; reproducerea cornutelor mari durează cîfiva ani), proces care poate fi accelerat: printr-o hrană mai rafională a animalelor, printr-o prelucrare specială a seminfelcr înainte de semănat, prin îngrijirea plantelor în timpul coacerii, etc. Cantitatea şi calitatea produselor obfinute depind în mare măsură de efectuarea lucrărilor la anumite termene (de ex.: întîr-zierea în recoltarea cerealelor conduce la pierderi de boabe; întîrzierea în recoltarea inului are ca urmare scăderea calităfii fibrelor de in, etc,). O particularitate a Agriculturii e faptul că, pe cînd în industrie procesul de produefie duce la uzura principalelor mijloace de produefie şi deci la înlocuirea lor,cu timpul, prin altele, într-o Agricultură rafională pămîntul nu secătu-ieşte, ci se îmbunătăţeşte, iar fertilitatea lui creşte. Cea mai importantă ramură a Agriculturii e produefia de cereale, dintre, cari cele principale sînt: grîul, secara,orzul, ovăzul, porumbul şi orezul. î. Âgrimensor, pl. agrimensori. Topog.: Inginer sau tehnician care efectuează măsurători terestre în zonele rurale. 2. Agrimensură* Topog.: Ramură a tehnicii măsurătorilor terestre, care se ocupă cu stabilirea metodelor de determinare a suprafefelor de parcele, de comasare a mai multor parcele, de parcelare a zonelor teresfre mari, de sistematizare a suprafeţelor agricole, de delimitare a regiunilor rurale şi de rectificare a limitelor de hotare. s. Agriş, pl. agrişi. Silv.: Ribes grossularia L. Arbust spinos de circa 1,5 m înălţime, din genul Ribes L., familia Saxifra-gaceae. Creşte sporadic în locuri stîncoase şi în tăieturile din pădurile montane şi subalpine. Nu are importanţă silviculturală deosebită, însă e apreciat ca arbust fructifer, în culturi Forti^ cole. Fructele lui, verzi-gălbui sau roşietice (agrişe, acrişe sau borboane) sînf dulci-acrişoare, aromate şi răcoritoare, şi sînt comestibile în stare proaspătă. Ele sînt întrebuinţate şi în industria alimentară (pentru fabricarea de compot, marmeladă, peltea, dulceaţă, sirop, etc.). —■ Sin. Borboană. 4. ~ negru. Silv.: Ribes nigrum L. Arbust de 1*-2 m înălţime, din genul Ribes L., familia Saxifragaceae. Creşte spontan în pădurile muntoase şi subalpine din Carpaţii nordici, pe soluri umede şi bogate în humus, în lunci şi pe lîngă mlaştini; e întîlnit şi în culturi, ca arbust fructifer, în deosebi în Nord-Vestul Moldovei. Fructele lui, de culoare neagră, cu nuanţă albăstrie (agrişe negre, coacăze negre sau struguri negri) au gust dulce-acrişor, miros tămîios plăcut, conţin vitamina C în proporţie apreciabilă şi sînt comestibile în stare proaspătă. Ele sînt folosite şi în industria alimentară (pentru fabricarea de marmeladă, jeleu, dulceaţă, suc, lichior, etc.). Fructele sînf întrebuinţate şi în Medicină, sub formă de sirop sau de infuzie, în boli de ficat, de splină sau de intestine. — Sin. Coacăz negru, Smorodin, Struguri negri. 5. ~ roşu: Sin. Dracilă (v.). 6. Agrişă, pl. agrişe. Silv.: Fructul comestibil al agrişului (v.). 7. ~ neagră. Silv.: Fructul agrişului negru (v.). — Sin. Coacăză neagră, Struguri negri. 8. Agrobiologie. Gen.; Ştiinţa care se ocupă cu studiul legilor biologice pe cari se bazează cultura pămîntului (Agricultura) şi creşterea animalelor (Zootehnia) şi care constituie baza teoretică a Agronomiei. Agrobiologia cercetează şi stabileşte cauzele fenomenelor pe cari trebuie să le dirijeze agricultorul la cultivarea plantelor agricole sau crescătorul de vite la folosirea şi înmulţirea animalelor domestice, urmărind prevenirea şi înlăturarea efectelor secetei, asigurarea unor recolte mari şi stabile, sporirea fertilităţii solului, crearea şi aclimatarea unor noi forme de plante, modificarea dirijată a naturii plantelor, îmbunătăţirea calităţilor de rasă ale animalelor, etc. 9. Agrochimie: Sin. Chimie agricolă. V. sub Chimie. 10. Agrofizică. V. sub Agrotehnică. 11. Agrogeologie. 1. Ped.: Ramură a Pedologiei, care studiază factorii pedologici-petrografici în formarea, evoluţia şi proprietăţile solurilor. 12. Agrogeologie. 2. Ped.: Fază în dezvoltarea Pedologiei» în care se punea accentul pe caracterul geologic-petrografic al formării solurilor. 13. Agrogeologie. 3. Ped.: Sin. mai vechi pentru Pedologie. 14. Agrologie. Agr.: Disciplină a Ştiinţelor agricole, care se ocupă cu studiul factorilor de vegetaţie şi al mijloacelor tehnice penfru influenţarea lor. 15. Agrominim. Agr.: Ansamblul regulilor agrotehnice din sectorul producţiei vegetale, cari constituie un minim recomandat penfru obfinerea unor recolte sigure şi abundente» Aceste reguli se referă la lucrările solului, la îngrăşăminte, la condifiile pe cari trebuie să le îndeplinească seminţele, la semănat, la igiena cîmpului, etc. Pentru fiecare cultură principală în parte (legume, pomi, vii, etc.), recomandaţiile din agrominim arată cum trebuie executate lucrările de bază ale solului (dezmiriştif, arături, etc.), semănatul, lucrările de întreţinere (grăpat, plivit, prăşit, copcit, omizit, etc.), cum şi momentul optim de însămînţare, de plantare, recoltare, şi, în general, modul de executare a lucrărilor. ie. Agronom. Agr.: Tehnician sau cercetător care se ocupă cu aplicarea pe teren a Agronomiei sau cu studiul ei. 17. Agronomie. Agr.: Totalitatea Ştiinţelor aplicate cari au drept scop cultura sistematică şi intensivă a solului. 18. Arropedolcgie. Ped.: Ramură a Pedologiei, care se ocupă cu sistematizarea şi aplicarea metodelor de sporire continuă a fertilităţii solurilor, bazate pe proprietăfile şi con-difiile naturale ale acestora. 19. Agrotehnică. Agr.: Ştiinfa care se ocupă cu studiul îngrăşămintelor, al lucrărilor şi al metodelor de cultură şi de asolamente cari trebuie aplicate solului pentru a-i mări fertilitatea, în scopul ofcfinerii unei produefii cît mai mari şi de calitate cît mai bună. Agrotehnica e coordonată cu Pedologia, care studiază şi stabileşte legile de formare şi de dezvoltare a solurilor şi proprietăfile lor, cu Fitotehnia, care se ocupă cu studiul plantelor agricole şi cu tehnica culturii lor, cu Zootehnia, care se ocupă cu creşterea, înmulfirea şi ameliorarea animalelor domestice, cu Agrobiologia, ştiinfa legilor biologice cari aefio-nează în agricultură şi în creşterea animalelor, cu Agrochimia şi Agrofizică, ştiinfe cari studiază, din punctele de vedere fizic şi chimic, folosirea îngrăşămintelor, alimentarea şi protecfia plantelor. 20. Agrozootehnică. Agr.: Ramură a Agronomiei, care se ocupă cu ameliorarea şi amenajarea păşunilor sau a terenurilor cultivate cu plante furajere, necesare creşterii vitelor. 21. Agrume, sing. agrumă. Ind. alim.: Nume generic penfru fructele citricelor (lămîi, portocale, mandarine, etc.). 22. Agud, pl. sguzi. Silv.: Numire pentru speciile Morus alba L. şi Morus nigra L. (Moldova). V. sub Dud. 23. Agudă, pl. agude. Silv.: Fructul compus al agudului. 24. Aguridar, pl. aguridari. Agr.: Sin. Vifă de vie (v.). 25. Aguridă: Fructele necoapte ale vifei de vie. 26. Agurijoară, pl. agurijoare. Agr.: Portulaca grandiflora, familia portulacaceae. Plantă anuală, suculentă, cultivată pentru florile ei divers colorate (roşu-violet la planta tip), involte şi cari se desfac numai în timpul zilelor mai pufin însorite. Creşte bine printre pietre, în nisip, şi chiar în borduri. Se înmulţeşte prin seminfe semănate în rasadnifă şi pe brazde* Ablfeldit 201 Ajusfaj t. Ahlfeldit. Mineral.: Crustă de alterafie, formată din cristale triclinice ale unui seleniat de nichel. 2. Ahrens, maşină Ind. alim. V. sub Ţigaretă. 3. Aikinit. Mineral.: Pb Cu Bi S3. Varietate de bournonit (v.) care nu formează serie isomorfă cu alte minerale de bismut ca acesta. Se găseşte în ganga cuarfoasă a unor filoane aurifere. Cristalizează în sistemul rombic, în cristale aciculare lungi. Are culoarea cenuşie de plumb, pînă la cenuşie de ofel, adeseori pestrifă cu brun şi negru; are luciu metalic şi spărtura conco-idală; e casant; are duritatea 2,5 şi gr. sp. 6,1 •••6,7. 4. Ainalif. Mineral.: Varietate de casiterit (v.) care con-fine tantal. 5. Ainşlag, pl. ainşlaguri. Poligr.: Sin. înveliş (v.). 6. Ainşfraih, pl. ainştraihuri, Mine: Element de susţinere care transmite presiunea rocilor asupra cadrelor de susfinere ale unei galerii sau presiunea zăcămînfului asupra susfinerii abatajului. (Termen minier folosit la exploatările din Valea Jiului). 7. Airy, funcţiunea luiV. Elasticităfii, problema plană a 8. Aitken, aparatul lui Meteor. V. sub Aerosol atmosferic. 9. Aitov, proiecţia lui Cart. V. sub Proiecfie cartografică. 10. Ajkait. Mineral.: Mineraloid din grupul chihlimbarului. 11. Ajungere la pămînt. Elf.: Legătura accidentală sau incidentală a unei conducte electrice cu pămîntul, cînd impedanfa legăturii e neglijabilă, — spre deosebire de punerea la pămînt (v.), care e o operafie voită. Dacă ajunge la pămînt o singură fază, ajungerea se numeşte monofazată. Dacă ajung la pămînt, în acelaşi loc sau în locuri diferite, simultan două sau mai multe faze diferite, ajungerea e bifazată sau polifazată. Ajungerea la pămînt se numeşte intermitentă, cînd se stabileşte prin intermediul unui arc electric care se stinge cînd curentul instantaneu trece prin valoarea zero şi se reaprinde după o jumătate de perioadă, moment în care se stabileşte o tensiune înaltă în punctul ajungerii la pămînt. 12. Ajur, pl. ajururi. 1. Ind. text.: Broderie făcută pe o fesătură (fafă de masă, şervete, etc.) sau pe un obiect de îmbrăcăminte, după ce s-au scos grupuri de fire în anumite condifii, conform unui model (v. şi Ţesătură ajur). 13. Ajur. 2. Ind. text.: Tricot cu desene formate din ră-rituri obfinute prin deplasarea, în timpul tricotării, a unor ochiuri sau a unor jumătăfi de ochiuri, de pe un ac pe altul vecin, prin eliminarea din lucru a unor ace, prin producerea de ochiuri pe cîte două ace, sau prin buclarea mai adîncă a firelor cu o platină specială. (V. şi Tricot ajur). 14. Ajur. 3. Arh., Artă: Deschidere mică amenajată într-un perete exterior, pentru a permite iluminarea (slabă) a unei încăperi. 15. Ajur. 4. Arh.: Ornament perforat, de piatră (naturală sau artificială), de lemn sau de metal, cu goluri de forme geometrice sau florale şi cu fefele văzute ale plinurilor netede sau sculptate, care se aşază într-o deschizătură (amenajată în peretele exterior al unei încăperi, în canatul unei uşi fără geamuri, în peretele unui dulep, etc.), pentru a o masca, permifînd iluminarea şi aerisirea interiorului, sau care serveşte la decorarea unui element de arhitectură (de ex. a unei balustrade). io. Ajurare. Ind. text.: Operafie de producere a unor desene (rărituri) în structura fesăturii sau a tricotului, în timpul feserii, respectiv a tricotării lor. Ajurarea fesăfurilor se obfine în timpul feserii, prin lăsarea unor căsufe libere ale spetei şi prin înaintarea urzelii fără fir de bătătură, iar a tricoturilor, cu dispozitive speciale, adaptate la maşinile de tricotat (v. Ajurare, dispozitiv de ~). 17. dispozitiv de Ind. text.: Dispozitiv adaptat la maşina de tricotat, cu care se fac diferite ajururi în tricot (v. Ajur). După modul de lucru şi după tipul maşinilor de tricotat, se deosebesc următoarele dispozitive de ajurare: dispozitivul «Disc", adaptat la maşinile circulare cu maieze; dispozitivul „Zwirkel", dispozitivul „Tambur" şi dispozitivul Jacquard",adaptate la maşinile „Cotton"» Dispozitivul „Disc", adaptat Ia maşinile circulare .cu maieze (v. fig. a), se compune, în general, dintr-o roată de ajurare 1 şi din roata de antrenare 2, ambele fiind calate pe axul 3, dintr-o roată ajutătoare 4, o roată de retragere 5, o camă de refra- Dîspozitîvul de ajurare „Disc" (a) şi acfiunea rofii de ajurare a dispozitivului „Disc" (b). 1) rcată de ajurare; 2) roata de antrenare; 3) ax; A) roafă ajutătoare; 5) roată de retragere; 6) cama de retragere; 7) camă de aruncare; 8) şi 9) ace; 10) tricot ajurat. gere 6, şi o camă de aruncare 7. Odată cu rotirea fonturii, roata 2 fiind ^antrenată de baza tijelor acelor 8 şi 9 cu cari angrenează, primeşte o rotafie corespunzătoare mişcării fonturii, pe care o transmite şi rofii de ajurare 1. Datorită formei lor speciale, dinfii rofii de ajurare pătrund printre acele 8, pe cari urmează să se transfere ochiurile de tricot, şi presează acele 9, de pe cari urmează să se facă transferul, deplasîndu-le sub primele (v. fig. b). Prin mişcarea rofii de ajurare pentru deplasarea acelor 9, capetele cîrligelor acestora se deplasează spre centrul fonturii, astfel că jumătăfi din ochiurile tricotului 10, cari se deplasează spre baza tijelor acelor 8, sub acfiunea camei de retragere 6, trec şi pe acele 8. Sub acfiunea unei prese desenatoare, a rofii de retragere 5 şi a camei de aruncare 7, acele 8 cedează jumătăfile de ochiuri acelor 9, formîndu-se astfel tricotul ajurat 16. îs. Ajusfaj, pl. ajustaje. Tehn., Mş.: Relafia dintre dimensiunile efective a două sau ale mai multor piese asamblabile prin întrepătrundere, din punctul de vedere al diferenfei dintre dimensiunile esenfiale ale suprafefelor lor de contact. Diferenfa dintre dimensiunile asociate poate fi pozitivă, nulă sau negativă, adică piesa cuprinzătoare şi cea cuprinsă pot fi cu joc, respectiv cu joc nul, sau cu strîngere. în scopul rafionalizării producfiei, sistemele de ajustaje au fost standardizate; în fara noastră, cele mai cunoscute sisteme de ajustaje sînt sistemele STAS, ISO, GOST şi DIN. După caracterul ajustajului, se deosebesc: ajustaje cu joc, ajustaje cu strîngere şi ajustaje intermediare. — Ajustaj cu joc: Ajustaj caracterizat prin existenfa unui joc pozitiv minim între piesele asamblabile,dimensiunile minime ale piesei cuprinzătoare (de ex. alezaj) fiind mai mari decît dimensiunile omologe maxime ale piesei cuprinse (de ex. arbore). La acest ajustaj, cîmpul de toleranfă (v.) al alezajului e situat în întregime deasupra cîmpului de toleranfă al arborelui(v. fig. la), astfel încît deplasarea relativă a pieselor asamblate e uşor posibilă. Ajustajul cu joc se foloseşte la asamblarea pieselor cari realizează deplasări relative în timpul funcfionării sau la asamblarea pieselor cu toleranfe largi (cînd nu trebuie să se realizeze şi centrarea pieselor). Mărimea jocului se alege după condifiile de funcfionare, finînd seamă de sensul şi de vitesa de deplasare a pieselor, de lubrifiantul folosit, de diferenţa de temperatură dintre piese, eţc, Âjusfaj 202 Ajusfaj Ajusta] cu sfrîngere: Ajustaj caracterizat prin existenţa unui joc negativ (numit strîngere) minim între piesele asamblabile, dimensiunile maxime ale piesei cuprinzătoare (de ex. alezaj) fiind mai mici decît dimensiunile omologe minime ale piesei cuprinse (de ex. arbore). La acest ajustaj, cîmpul de toleranţă al aleza-jului e plasat în întregime sub cîmpul de toleranţă al arborelui (v. fig. / b), astfel îneît se asigură calarea pieselor întrepătrunse I. Ajustaje. a) ajusfaj cu joc; b) ajustaj cu strîngere; c) ajustaj intermediar; 1) alezaj; 2) arbore; 2j) arbore cu supradimensiune; 22) arbore cusubdimensiune; 3) cîmpul de foleranfă al alezajului; 4) cîmpul de toleranfă al arborelui; imax şi Jm/n) joc maxim, respectiv minim; Smax şi Sm;n) strîngere maximă, respectiv minimă. (datorită deformafii lor elastice), fără a fi necesare alte elemente de îmbinare (pene, şuruburi, cuie spintecate, etc.). La alegerea strîngerii se fine seamă că forfa de frecare între suprafefele de contact trebuie să fie suficient de mare ca să împiedice deplasarea relativă a pieselor, fără ca, totuşi, presiunea pe suprafefele de contact să depăşească rezistenfă admisibilă a materialului. în acest scop, strîngerea trebuie verificată prin calcul, luînd în considerafie atît strîngerea minimă, pentru verificarea solidarizării pieselor, cît şi strîngerea maximă, pentru verificarea presiunii pe suprafefele de contact; în unele cazuri se fac şi verificări experimentale. Ajusfaj de trecere: Sin. Ajustaj intermediar (v.). Ajustaj intermediar: Ajustaj caracterizat prin exisfenfa unui joc pozitiv sau negativ maxim între piesele asamblabile, care permite asamblări cu joc sau cu strîngere, în funefiune de dimensiunile efective ale pieselor considerate. La acest ajustaj, cîmpul de foleranfă al alezajului se suprapune parfial sau complet peste cîmpul de toleranfă al arborelui (v. fig. I c). Penfru a împiedica deplasarea relativă a pieselor cu ajustaje intermediare trebuie folosite anumite elemente de îmbinare, de exemplu pene, şuruburi, cuie spintecate (şplinturi), etc. La alegerea ajustajelor intermediare se fine seamă de condifiile de funcfionare, de montare şi de demontare, ştiind că strîngerea îmbun = tăfeşte centrarea pieselor, dar îngreunează montarea şi demontarea. Ajustajul intermediar se foloseşte în asamblările cu sfrîngeri mici sau cu jocuri mici, scopul principal fiind de a asigura, în asamblări fixe, o cît mai bună centrare a pieselor. — După numărul pieselor cari constituie simultan ajustaje, se deosebesc: ajustaje simple şi ajustaje multiple. Ajustaj simplu: Ajustaj format cu numai două piese (v. fig .Ha). II. Ajustaje. a) simplu; b) multiplu. Ajustaj multiplu: Ajustaj format cu trei sau mai multe piese (v. fig. II b). La ajustajul multiplu se deosebesc: o piesă interioară, o piesă exterioară şi una sau mai multe piese intermediare.— Ajustajele se împart în două mari sisteme: alezaj unitar şi arbore unitar. Ajustaj sistem alezaj unitar: Sistem de ajustaj în care, la aceeaşi dimensiune nominală, caracterul diferit al asamblării se obfine menfinînd constant diametrul alezajului şi variind diametrul arborelui (v. fig .lila). Astfel, pozifia cîmpului de toleranfă al alezajului fafă de linia zero (v.) se menfine neschimbată, diferitele ajustaje obfinîndu-se prin schimbarea poziţiei cîmpului de toleranfă al arborelui, fafă de linia zero (v. fig. III b). La acest sistem de ajustaj, diametrul minim al alezajului e egal cu diametrul nominal al acestuia, abaterea inferioară (diferenfa dintre dimensiunea minimă şi cea nominală) a alezajului e nulă, iar abaterea superioară (diferenfa dintre dimensiunea maximă şi cea nominală) e egală cu tole-ranf3 alezajului; abaterea superioară a arborelui e egală cu jocul minim, respectiv cu strîngerea maximă. III. Ajustaj alezaj unitar. a) fără indicarea cîmpului de tolerantă b) cu indicarea cîmpului de tolerantă; 1) alezaj; 2) arbore; 3) cîmpul de tolerantă al arborelui; 4) cîmpul de tolerantă al alezajului; 5) linia zero; N) dimensiunea nominală; T) toleranta alezajului. în industria construcfiei de maşini, sistemul de bază e sistemul alezaj unitar, deoarece în acest sistem se obfine mai uşor precizia necesară. Ajustaj sistem arbore unitar: Sistem de ajustaj în care, la aceeaşi dimensiune nominală, caracterul diferit al asamblării se obfine menfinînd constant diametrul arborelui şi variind diametrul alezajului (v. fig. IV a). Astfel, pozifia cîmpului de toleranfă al arborelui fafă de linia zero se menfine neschimbată, diferitele ajustaje fiind obfinute prin schimbarea pozifiei cîmpului de toleranfă al alezajului, fafă de linia zero (v. fig. IVb). La acest sistem de ajustaj, diametrul maxim al arborelui e egal cu diametrul nominal al acestuia, abaterea superioară a arborelui e egală cu zero, iar abaterea inferioară a arborelui e egală cu toleranfa acestuia; abaterea inferioară a alezajului e egală cu jocul minim, respectiv cu strîngerea maximă. în general, realizarea preciziei necesare e mai dificilă în sistemul arbore unitar, decît în sistemul alezaj unitar (v.). Totuşi, sînt cazuri în cari sistemul arbore unitar e preferabil sistemului alezaj unitar; de exemplu: la arbori lungi, calibrafi prin tragere, şi cari nu mai sînt pre- mrmmwmş IV. Ajusfaj arbore unitar, a) fără indicarea cîmpului de tolerantă; b)cu indicarea cîmpului de tolerantă; \) alezaj; 2) arbore; 3) cîmpul de toleranfă a! arborelui; 4) cîmpul de toleranfă al alezajului; 5) linia zero; N) dimensiunea nominală; T) toleranfa arborelui. lucrafi prin aşchiere; la arbori pe cari se montează, cu jocuri şi cu strîngeri diferite, mai multe piese (arborii cutiilor de vitesă, etc.). Sistemul arbore unitar e folosit, împreună cu sistemul alezaj unitar, în mecanica fină, în construcfia de aparate, în consţrucţia de maşini electrice, la mQnfarea rulmenţilor, efe, Ajusfaj In prelucrarea lemnului 203 Ajustaj în prelucrarea lemnului Ajustaje, sistem de ~ STAS: Sistem de ajustaje folosit în fara noastră, ajustajele fiind clasificate după pozifia cîmpului de toleranfă (v. tabloul). Ajustajele sînt sistematizate în ordinea Sistemul de ajustaje STAS (după STAS 1918-52) Caracterul ajusta-jului Ajustaje cu strîngere Ajustaje intermediare Ajustaje cu joc Numirea ajustajului Ajustaje presate special Ajustaje presat la cald (fretat) Ajustaj presat Ajustaj presat uşor Ajustaj blocat Ajustaj forţat Ajustaj aderent Ajustaj cu frecare Ajustaj alunecător Ajustaj semiliber Ajustaj liber Ajusfaj larg Ajusfaj foarfe larg Simbolul pozifi-ei cîmpului de toleranfă Alezaj Arbore SX SV SU SC SB SA TD TC TB TA JE JD JC JB JA fd tc fb ta je jd jc jb ja descrescătoare a jocurilor medii, atît pentru sistemul alezaj unitar (v. fig. V a), cît şi pentru sistemul arbore unitar (v. fig. V b). se încadrează, fie în sistemul alezaj unitar, fie în sistemul arbore unitar. în cazuri particulare, justificate de condifii tehnice-eco-nomice speciale, se pot realiza ajustaje combinînd un cîmp de toleranfă din sistemul alezaj unitar cu un cîmp de toleranfă din sistemul arbore unitar. Simbolul unui ajusfaj se formează ca fracfie ordinară, din simbolul cîmpului de toleranfă al alezajului, scris la numărător, şi din simbolul cîmpului de toleranfă al arborelui, scris la numitor; de exemplu, — e simbolul unui alezaj fretat, în sis- JC temui alezai unitar, iar t~ e simbolul unul ajusfaj liber, în sis-je temui arbore unitar. Alegerea ajustajelor se face în funcfiune de condifiile de funcfionare, de execufie şi de montare, finînd seamă totodată de uzura în timp a suprafefelor şi de variaţiile de temperatură a pieselor cari constituie ajustaje. î. Ajusfaj în prelucrarea lemnului. Ind. lemn.: Ajustaju! pieselor de lemn asamblabile prin întrepătrundere, cu aceeaşi semnificafie de relafie între dimensiunile efective corespunzătoare ale pieselor asociate în serviciu, ca şi în metalotehnică (v. Ajusfaj). — După caracterul ajustajului, se deosebesc trei tipuri de ajustaje, şi anume ajustaje cu joc, ajustaje cu strîngere şi ajustaje intermediare (sau de trecere), caracterizate prin exisfenfa jocului pozitiv sau negativ, respectiv prin pozifia cîmpului de toleranfă V. Sistemul de ajusfaje STAS. a) alezaj unitar; b) arbore unitar; I) alezaj; 2) arbore; Tj) foleranfa alezajului; T2) foleranfa arborelui; ja), jb), jc), jd) şi je) ajusfaje cu joc la arbore; JA), JB) JC), JD) şi JE) ajustaje cu joc la alezaje; ta) tb), fc), şi td) ajustaje intermediare la arbore; TA), TB), TC) şi TD) ajustaje intermediare la alezaje; sa), sb) sc), su), sv) şi sx) ajustaje cu strîngere la arbore; SA), SB), SC), SU), SV ) şi SX) ajusfaje cu strîngere la alezaje. Simbolurile literale ale ajustajelor indică poziţiile cîmpuriior de toleranfă fafă de linia zero. Simbolul se compune din două litere, majuscule pentru alezaje şi minuscule penfru arbori, fiecare literă avînd următoarele semnificaţii: prima literă e ini-fiala cuvîntului care caracterizează ajustaju], adică S (s) strîngere, T(f) trecere sau intermediar şi J(j) joc; a doua literă precizează — în ordine alfabetică — natura ajustajului, adică litera A(a) corespunde jocului maxim sau strîngerii minime, iar litera X(x) corespunde jocului minim sau strîngerii maxime (v. fig. V a şi V b). Ajustajele cu un anumit simbol se obfin prin asamblarea arborilor cari au acel simbol, cu alezaje cu simbolul JE (v. fig. V a), respectiv prin asamblarea alezajelor cari au acel simbol, cu arbori cu simbolul je (v. fig. V b). Astfel, ajustajele în acelaşi fel ca ajustaje din metalotehnică. Ajustajul cu strîngere e ajustaj presat, cel intermediar e ajustaj aderent, iar cel cu joc poate fi ajustaj alunecător sau larg; la piesele cari permit precizie de prelucrare mică (clasa II de precizie), ajustajul larg e eliminat din cauza abaterilor prea mari, cari îl apropie de asamblarea cu dimensiuni libere. în prelucrarea lemnului se folosesc două sisteme de ajustaje: sistem scobitură unitară, corespunzător sistemului alezaj unitar din metalotehnică, şi cu aceleaşi caracteristici; sistem cep unitar, corespunzător sistemului arbore unitar din metalotehnică, şi cu aceleaşi caracteristici .(v. Ajustaj sistem alezaj unitar şi Ajustaj sistem arbore unitar, sub Ajustaj). Alegerea ajustajelor se face în funcţiune de posibilităfile de prelucrare a lemnului pe maşini, de calitatea şi precizia Ajusfaj, joc de ~ 204 Ajusfor reclamate pentru îmbinări, de preful de cost al manoperei, de condifiile de microclimă (de ex. condifiile de temperatură şi de umiditate) în cari se fac prelucrarea, păstrarea şi montarea pieselor cari constituie ajustaje, etc. Exemple de aplicare a ajustajelor: Ajustajele presate se aplică la îmbinările cep-scobitură, cu sau fără clei, cînd scobiturile sînt la o distanfă fafă de capătul piesei mai mare decît 30 mm (de ex. fundul sertarelor de mobile, în canalul ramei, la lăfime; cepul .spifelor de roată, în scobitura butucului, la ambele dimensiuni, etc.). — Ajustajele aderente se aplică la încheieturi în cep-scobitură (de ex. îmbinări în lambă şi uluc sau în coadă de rîndunică) cu sau fără clei, dacă scobiturile sînt la o distanfă fafă de capătul piesei mai mică decît 30 mm; de obicei, ajustajul aderent e consolidat prin legături de metal, colfare, şuruburi, etc. (de ex. lamelele de parchet, pana de fixare a cufitului în rindea, etc.).— Ajustajele alunecătoare se aplică la încheieturi la cari piesele componente şi legăturile se aşază la loc cu mîna sau prin lovire uşoară cu ciocanul de lemn (de ex.: rigleta riglei de calcul sau capacele penarelor în locaşul Jor, şuruburile de lemn în piu-lifele de lemn, etc.). — Ajustajele largi se aplică la asamblarea de piese cari reclamă un anumit joc în serviciu (de ex. cutiile de chibrituri în tocurile lor, uşa în focul ei, sertarele mobilelor în locaşul lor, etc.). 1. Ajustajr joc de V. sub Joc. 2. Ajustare, pl. ajustări. 1. Ind. fexf.: Operafie folosită în aprefură, care consistă în măsurarea, tăierea în bucăfi de anumite dimensiuni, sortarea după defecte, marcarea şi împachetarea produselor textile. s. Ajustare, pl. ajustări. 2. Tehn.: Operafie de prelucrare, de obicei finală, prin care se realizează precizia prescrisă în dimensiuni, formă şi netezime a suprafefelor unor obiecte de asamblat, cu un anumit ajustaj (cu joc, cu strîngere, sau intermediar). Uzual, prin ajustare se înfelege numai prelucrarea manuală de adaptare, prin pi lire, dăltuire, răzuire, rodare, etc., efectuată pentru obfinşrea unei precizii mai mari decît cea realizată prin prelucrare mecanică anterioară, corectarea abaterilor de execufie, potrivirea (adaptarea) formei şi a unor dimensiuni a două piese în vederea asamblării corecte (cu un anumit ajustaj), realizarea preciziei impuse a unui lanf de dimensiuni, format din dimensiunile mai multor piese asamblate între ele. — în industria lemnului, ajustarea se face cu unelte manuale (rindele, pile, etc.), pentru a corecta sau a completa o prelucrare mecanică anterioară, fie ca fază de pregătire a încleirii, fie ca fază de finisare. în înfeles general, ajustarea poate fi executată atît manual, cît şi mecanic, prin aşchiere (pilire, răzuire, broşare, strunjire de precizie, rectificare, şeveruire, etc.), prin deformare (trefilare, mandrinare, îndreptare, etc.), prin electroerodare, prin depunere (cromare dură, etc.), etc. în fabricafia de serie mare şi de masă prin folosirea de maşini-unelte, de unelte, dispozitive de lucru şi de control perfecfionate şi precise, se pot obfine direcf, la ultima operafie mecanică, precizia impusă a dimensiunilor, a formei geometrice şi a netezimii suprafefelor pieselor cari se asamblează şi, implicit, şi precizia ajustajului respectiv. Prin aceasta se înlătură operafia separată, suplementară, de ajustare manuală, asigurîndu-se interschimbabilitatea pieselor fără nici o intervenfie suplementară asupra oricărei piese din lotul uzinaf. De aceea, această operafie mecanică finală poate fi considerată ea însăşi ca ajustare. Din^cauza^costului mare şi a calificării necesare, ajustarea individuală nu mai e deci justificată decît la produefia de serie mică (cu bucata). 4. banc de Mett.: Masă de lucru, robustă şi stabilă, pe care o foloseşte ajusforul pentru efectuarea lucrului său. Bancyl poate fi metalic şau de lemn. Bancyl de lemn (v. fig.) are o tăblie masivă de lemn, fixată Ia o înălfime de 750...800mm şi acoperită de obicei cu tablă de ofel, penfru a fi apărată contra loviturilor şi pentru ca piesele şi uneltele mărunte să nu cadă în crăpăturile dintre scîn-durile tăbliei. Sub tăblia bancului se prevăd sertare culisante pentru păstrarea uneltelor, a instrumentelor de măsură, a desenelor şi a pieselor mici aflate în lucru. Bancul poate fi cu un singur loc de lucru sau cu mai multe locuri de lucru. în acest din urmă caz, menghinele se fixează pe tăblia bancului la distanfa de 1000---1200 mm, de preferinfă în dreptul picioarelor bancului. Pe tăblia bancului, afară de menghină se mâi âşâză de obicei lampa, suportul pentru desene, placa de îndreptat, placa de verificat, etc., cum şi materialele şi uneltele nece-sera pentru lucrarea dată, astfel îneît aceasta să Banc de ajustare, î) tăblie; 2) picior; 3) sertar pentru păstrarea documentaţiei tehnice şi a desenelor; 4) sertar pentru păstrarea instrumentelor de măsură; 5) sertar pentru unelte de pilit şi răzuit; 6) sertar pentru alte unelte; 7) placa de verificare; 8) suport pentru desen; 9) polifa pentru instrumente de măsură; 10) lampa; 11) piese cari se ajustează; 12) menghină; 13) suport pentru unelte; 14) piese ajustate; 15) placă de îndreptare. poată fi executată cu un consum minim de fimp şi de energie.— Sin. Banc de lăcătuşerie, Masă de lăcătuşerie. 5. Ajustare. 3. Clc. e.; Operafia prin care se determină o curbă ^ = f(x) care să reprezinte corespondenfa dintre valorile unei perechi de mărimi x şi y cari variază împreună şi penfru cari au fost determinate experimental perechile de valori (xi, y{)t (*2f y2)i"’,{xni yn)' curba j = f(x) trebuind să îndeplinească următoarele condifii: să fie continuă; să confină un număr de parametri mult mai mic decît numărul n al perechilor de valori determinate experimental; să reprezinte corespondenfa dinfre mărimi cu o sumă cît mai apropiată de zero a abaterilor medii pătra-tice după ordonate. Determinarea parametrilor curbei (ăl căror număr se alege în prealabil) se face, fie pe cale grafică, prin tatonări, fie prin metoda celor msi mici abateri în valoare absolută, fie prin metoda celor mai mici pătrate. 6. Ajustare. 4. Ind. lemn.: Operafie manuală efectuată cu rindeaua, cu gealăul, cu pila sau cu alte unelte, pentru a corecta sau a completa prelucrarea la maşini, fie în vederea asamblării unor piese prin încleire, fie ca operafie de finisare. 7. Ajustarea clişeelor. Poligr.: Totalitatea operafiilor necesare penfru ca un clişeu, după ce a fost executat şi monfaf pe suport, să poată fi folosit la tipărire, adică să aibă o înălfime normală, o suprafafă activă perfect plană şi laturile perfect dreptunghiulare, penfru a putea fi aşezat în formă. Operafia ajustării unui clişeu cuprinde următoarele faze: desprinderea clişeului de pe suport, şlefuirea suportului, fixarea din nou a clişeului, potrivirea plană, potrivirea înălfimii normale şi controlul clişeului ajustat. Ultimul control al clişeului ajustat se face cu aparatul de control al clişeelor (v. Prepotrivire). s. Ajustarea gradului de măcinare. Ind. hîrf. V. Grad de măcinare, sub Măcinarea pastei de hîrtie. 9. Ajustarea literelor. V. sub Litere tipografice. 10. Ajustarea tragerii. Tehn. mii. V. Reglarea tragerii. 11. Ajustor, pl. ajusfoare. Poligr.: Unealtă folosită pentru contrQlyl Ijterelor dş diferite corpuri, Ajustoryl şşamşnă cy Ajusîor 205 Ajutaj un culegar (v.), însă nu are al doilea perete lateral mobil. El se fabrică din ofel, din alamă sau din nichel, în diferite lungimi, cu suprafeţe interioare perfect plane şi bine polisate. Literele cari se controlează se aşază în ajustor; între ele se introduce ofelul de control (v.); prin tact şi examinare sa controlează dacă toate literele au exact aceeaşi înălfime şi dacă ele păstrează linia. în general, literele de rîndcari se controlează se aşază la mijloc, între patru litere m, două în dreapta şi două în stînga lor; literele majuscule se aşază în acelaşi fel, între patru litere H. 1. Ajustor, pl. ajustori. 1. Mett.: Lucrător calificat care execută operafii de ajustare a unor piese prelucrate în prealabil, folosind unelte manuale sau maşini-unelte. 2. Ajustor, pl. ajustori. 2. Poligr.: Lucrător specializat în operafia de ajustare a matrifelor cu cari se toarnă litere. s. Ajutaj, pl. ajutaje. Tehn.: Piesă profilată în lung, avînd în interior o cale de curent de secfiune variabilă sau constantă, folosită pentru accelerarea sau frînarea unui curent de fluid în vederea obfinerii unei vitese sau a unei presiuni date, cum şi pentru a imprima curentului de fluid o anumită direcfie. Forma ajutajului, condifionată de legea de variafie a secfiunii transversale, diferă, în principal, după scopul în care e folosit (accelerarea sau frînarea fluidului) şi după regimul de curgere (subsonic sau supersonic). Ajutajul poate fi (v. fig. /): convergent, divergent, conver-gent-divergent sau cilindric (cu secfiune constantă). Conturul secfiunii longitudinala e, în general, independent da gradientul ariei secfiunii transversale în direcfia curgerii, şi poate fi rectiliniu (conic), curbiliniu sau reodina-mic (cu rezisfenfă minimă la curgere). Lungimea ajutajului e determinată, în general, numai de pierderile reodina-mice, iar direcfia axei şi forma secfiunilor transversale b W77777777,. I. Tipurî de ajutaje, a) convergent; b) convergent-divergent c) divergent; d) cilindric. Şl V2) dg=di + ^(cdc) + Adlt, aplicabile fluidelor compresibile şi confin, ca un caz particular, şi legile de curgere a fluidelor incompresibile: (T) Q-Sw (20 *«+J_ (cdc)+— d (c «) = 0, Y g u sînt determinate de destinafia ajutajului. Ajutajele pot avea axa rectilinie sau curbilinie, ultima folosindu-se, de obicei, ia maşini cu rotor, la cari axa curba e impusă de traiectoria fluidului. Secfiunea transversală a ajutajului poate avea formă circulară ori dreptunghiulară sau formă de coroană circulară ori de sector de coroană circulară. în studiul teoretic al curgerii fluidelor prin ajutaje se folosesc legea continuităfii şi legea generalizată a conservării energiei, ale căror expresii, în ipoteza curgerii stafionare fără frecare şi negjijînd lucrul mecanic al gravitafiei, sînf următoarele: (1) G=Sw y unde G (kg/s) e debitul de fluid, S (m2) e secfiunea transversală a ajutajului, w (m/s) şi y (kg/m3) sînt vitesa şi greutatea specifică a fluidului în secfiunea S, <\q (kcal/kg) e căldura absorbită (lucru termic) din mediul exterior de elementul de curent, limitat de pereţii ajutajului şi de două secfiuni transversale infinit vecine, di (kcal/kg) şi — (cdc) (kgm) sînt diferentele de entalpie şi de energie cinetică specifică, între două secfiuni transversale infinit vecine (c fiind vitesa absolută a fluidului prin ajutajul presupus în mişcare), dlt (kgm) e lucrul mecanic tehnic specific schimbat de elementul de curent cu mediul exterior, A (kcal/kgm) e echivalentul caloric al lucrului mecanic şi g e accelerata gravitaţiei. Ecuafiile (1) şi (2) sînt unde Q(m3/s) e debitul ajutajului, dp (kg/m2^ e diferenfa de presiune dintre două secfiuni transversale infinit vecine, — d(cw&) (kgm) e energia cinetică schimbată de elementul de curent cu mediul exterior— u (m/s)fiind vitesa periferică a elementului de curent din ajutajul presupus în mişcare de rotafie uni-formăşi cu,proiecţia vitesei absolute afluidului pedirecfia vitesei#; 1 S, c şi — (cdc)au semnificafiile din formulele (1) şi (2). Lucrul mecanic tehnic, respectiv energia cinetică, schimbate de fluid cu mediul exterior şi exprimate în ecuafiile (2) şi (2') prin simbolurile dlt, respectiv — d(cw^), au valori diferite de zero numai Ia ajutajele în mişcare (la ajutajele fixe, d^ = d (cuu)~ 0). Mărimea &q se consideră în general nulă, deoarece evolufiâ fluidelor compresibile în ajutaje, din cauza viteselor mari de curgere şi a lungimii relativ mici a ajutajelor, poate fi considerată adiabatică. Ecuafiile (1) şi (T) se folosesc, în general, la dimensionarea ajutajului — la debit dat —, sau la calculul debitului unui ajutaj dat, condifi.ile la limită (mărimile de stare ale fluidului Ia intrarea şi la ieşirea din ajutaj) fiind cunoscute; ecuafiile (2) şi (2;) servesc, în general, la stabilirea regimului de curgere prin ajutaj (determinarea vitesei fluidului în fiecare secfiune, în funcfiune de căderea de presiune sau de entalpie, şi invers) şi a schimburilor de energie cu mediul exterior. Pentru calculul vitesei de curgere a fluidelor compresibile (Ia evolufiâ adiabatică a acestora, deci d# = 0) prin ajutaje fixe (d/, = 0), relafia (2) devine: r- 2? (3) w = £wj+— (io-*)J , unde w şi i sînt vitesa şi entalpia fluidului într-o secfiune oarecare, iar wq şi i$ sînt vitesa inifială a fluidului şi entalpia inifială a lui; diferenfa (*o — *) se poate deduce direct dintr-o diagramă entalpoentropică a fluidului respectiv. La fluidele incompresibile, la cari volumul specific rămîne practic constant la variaţiile de presiune, legea calitativă de variafie a secfiunilor transversale ale ajutajului e determinată excluziv de vitesa fluidului, ajutajul executîndu-se convergent, sau divergent, după cum se urmăreşte accelerarea sau frînarea curentului. La fluidele compresibile, profilul longitudinal al ajutajului se determină finînd seamă de variafia simultană relativă a volumului specific şi a vitesei fluidului, cu căderea de presiune (respectiv de entalpie), de unde rezultă că acest profil poate să difere, în anumite condifii, de cel admis pentru fluidele incompresibile (de ex. dacă volumul specific al unui gaz care expandează creşte sensibil mai repede decît vitesa Iui de curgere, pentru accelerarea fluidului se foloseşte un ajutaj divergent). Limita pînă Ia care se face profilarea ajutajelor pentru fluide compresibile după criteriile admise la fluidele, incompresibile e starea critică la care vitesa gazelor devine egală cu vitesa sonică locală; peste această stare (la regim supersonic), criteriul de profilare se inversează, ajutajele pentru accelerare executîndu-se divergente şi cele pentru frînare, convergente. Ajutajele se clasifică: după profilul axial (modul de variafie a secfiunilor transversale în sensul curentului), în ajutaje convergente, ajutaje divergente, ajutaje convergent-divergente şi ajutaje cilindrice; după direcfia curentului, în ajutaje cu axa dreaptă şi ajutaje cu axa curbă; după vitesa fluidului, în ajutaje subsonice, ajutaje sonice şi ajutaje supersonice; după pozijia Ajutaj 206 Ajuiaj secjiunii de ieşire fafă de axa curentului, în ajutaje cu seefiune de ieşire dreaptă şi ajutaje cu seefiune de ieşire înclinată. Ajutajele se folosesc, fie ca elemente ale unui mecanism sau ale unui dispozitiv (de ex. canalele convergente ale rotoarelor de reaefiune, respectiv directoarele sau difuzoarele statoarelor maşinilor cu rotor), fie ca parte componentă a unor aparate (de ex. ejectoare, injectoare, debitmetre, reactoare, etc.). După profilul axial al ajutajelor, se deose- q besc ajutaje convergente, divergente, convergent-divergente şi cilindrice. Ajutaj convergent: Ajutaj ale cărui secfiuni transversale descresc în sensul curgerii. E folosit, în general, pentru accelerarea pînă la vitese sonice a fluidelor incompresibile sau compresibile. Creşterea energiei cinetice a fluidului se obfine prin transformarea energiei potenfiale (la fluidele incompresibile), prin folosirea unei căderi de entalpie (ia fluidele compresibile), sau prin exercitarea unei acţiuni mecanice din exterior. Conturul secfiunii longitudinale a ajutajului poate fi rediliniu (conic), curbiliniu sau reodinamic (v. fig. II), şi se racordează, de obicei, tangent la planul secfiunii de intrare a ajutajului, sau prelungeşte continuu conturul secfiunii axiale a unei conducte. Forma seefiunilor transversale depinde, în. general, numai de destinaţia ajutajului; ea poate fi o formă circulară (de ex. la ajutajele de măsură), una de coroană circulară (de .ex. la injectoarele cu ac ale turbinelor hidraulice cu cupe), de sector de coroană circulară (de ex. la ajutajele statorului turbinelor 0) a în domeniul w>0 (în domeniul w>a), sau M>\t trebuie ca d5>0, ajutajul executîndu-se divergent.— La dimensionarea ajutajului convergsnt-divergent (determinarea secfiunii transversale minime şi a secfiunii de ieşire) şi a regimului de curgere prin ajutaj, cînd se cunosc condifiile la limită (mărimile de stare ale fluidului la intrarea şi la ieşirea din ajutaj), se utilizează ecuafiile (6) şi (1); cunoscînd dimen« siunile caracteristice ale ajutajului şi condifiile inifiale, se poate determina debitul şi se poate stabili regimul de curgere penfru orice confrapresiune finală a ajutajului (v. fig, X). La contra» Ajufaj 208 Ajuta X. Reprezentare grafica a regimului de curgere şi a debitului unui ajutaj convergenf-divergent cu contra-^ presiune variabilă, a) diagrama de variafie a presiunii de-a lungul axei de curgere a ajutajului; b) seefiune axială prin ajutaj; c) diagrama debitului funefiune de contrapresiune; p0) presiunea ipifială a ajutajului; I) lungimea ajutajului; A) starea inifială a fluidului; B) starea finală a fluidului la regimul de calcul; C) starea critică: A, C, Dl, Ei» E1) •••) evolufia fluidului la contrapresiuni finale superioare celei de calcul (p3); A, C, B) evolufia fluidului la regimul de calcul. presiuni ale ajutajului pQ>p>p*, po fiind presiunea inifială şi pl contrapresiunea maximă lâ care vitesa fluidului poate atinge valoarea vitesei sonice în secţiunea minimă, regimul de curgere prin ajutaj rămîne subsonic în toate seefiunile, gâzul expandînd în partea convergentă şi compri-mîndu-se în cea evazată, iar debitul are valorile corespunzătoare 0p>pi,pi fiind contrapresiunea ajutajului la regimul de calcul (contrapresiunea pentru care se dimensionează ajutajul, pentru un debit dat), apar perturbaţii în regimul de curgere, datorite, fie şocurilor de compresiune oblice după ieşirea din ajutaj, fie şocurilor frontale în inferiorul părţii divergente a acestuia, în funcţiune de valoarea confrapresiunii. La confra-presiuni p0 pînă la atingerea vitesei sonice şi dlt<0 pentru obfinerea mai departe â viteselor supersonice). Practic, un astfel de ajutaj, numit şi ajufaj mecanic, poate fi realizat într-o con~ duefa cilindrică în care fluidul, expandînd adiabatic, acţionează Ajutor 209 Alabandinâ o turbină axial concentrică, şi se accelerează pînă la vitesa fonică, fiind apoi absorbit şi refulat de o suflantă axială (care primeşte energie stereocinetică din exterior), pentru a fi accelerat peste vitesa sonică. Pentru dS=d^ = 0, relafia (9) caracterizează curgerea printr-un ajutaj cilindric, fără schimb de lucru mecanic cu mediul exterior, singura acfiune asupra curentului fiind lucrul termic primit sau cedat de fluid. în acest caz, creşterea vitesei de curgere în regim subsonic (Af< 1) se obfine datorită căldurii cedate curentului de mediul exterior (dg>0), iar de la secfiunea în care M— 1, respectiv dq — 0, trebuie ca, pentru obfinerea unei vitese supersonice, fluidul să cedeze căldură mediului exterior (dg<0). Un astfel de ajutaj se numeşte şi ajutaj termic* La curgerea fluidelor compresibile prin ajutaje supersonice, înfluenfa pierderilor se manifestă, în general, prin deplasarea secfiunii critice în sensul curgerii.— Sin. Ajutaj supracritic. După scopul în care sînt folosite, se deosebesc ajutaje de măsură şi ajutaje de reacfiune. Ajutaj de măsură: Ajutaj convergent sau convergent-divergent cu regim subsonic, folosit ca orga^ principal ăl debitmetrelor sau al vitesometrelor penfru fluide (v. fig. XII şi X///). Ajutajul de măsură e echipat cu un manometru diferenţial, pentru măsurarea diferenfei de presiune la intrare şi în secfiunea minimă, necesară pentru determinarea vitesei sau a debitului, cu relafia: (10) G = 3600 ass }JTg Vlft-Pz) Yi, în care G (kg/h) e debitul măsurat de ajutaj, Yi (kg/ma) e greutatea specifică XII. Ajutaj de măsură con*» vergenf normalizat, d) diametrul secfiunii minime; D) diametrul conductei; î) orificiul de racordare a manometrului diferenţial. a fluidului corespunzătoare presiunii p\, s e secfiunea minimă a ajutajului, a e un coeficient de corecfie al debitului (care depinde de numărul lui Reynolds, iar peste anumite valori ale acestuia, numai de raportul dintre diametrul minim al, ajutajului şi diametrul conductei), 8 e un coeficient de corecfie care fine seamă de variafia volumului la expansiunea gazelor, proporfional cu căderea relativă de presiune (pi — p2)/pi şi cu coeficientul adiabatic x (la fluidele compresibile, 8= 1). Unele manometre diferenţiale ale ajutajului de măsură au un mecanism indicator sau un contor, cu ajutorul cărora, printr-o eta-lonare corespunzătoare, se poate citi şi înregistra direct debitul care trece prin ajutaj. Ajutaj de reacfiune: Partea componentă â unui reactor sau a unei rachete, care serveşte la accelerarea gazelor evacuate din turbina de gaz sau direct din camera de combustie, prin folosirea entalpiei acestora, în vederea realizării propulsiei direct reactive a aparatului de zbor (avion cu reacfiu^-ne său proiectil teleghidat). Ajutajul de reacfiune poate fi convergent pentru vitese subsonice ale aparatului de zbor, sau convergent-divergent, pentru vitese supersonice. El se construieşte, în general, din tablă subfire termorezistentă, uneori izolată |ermic de mediul exterior (pentru evitarea pierderilor prin radiaţie şi, pentru protecţia contra încălzirii a pieselor apropiate ale aparatului de zbor), şi formează, de obicei, corp comun XIII. Ajutaj de măsură convergent-divergent* 1) la manometrul diferenţial; 2) sensui de curgere a fluidului. cu carcasa aparatului (reactor sau rachetă)* La rachete cu combustibil lichid, peretele ajutajului de reacfiune se răceşte, de regulă, cu combustibilul de alimentare a camerei de combustie. La turboreactoare se foloseşte, uneori, ajutajul de reacfiune reglabil cu ajutorul unui ac profilat reo-dinamic (v. fig. XIV). în general, folosirea ajutajului reglabil complică mult construcfia turboreactorului; de aceeâ e preferat nu- XIV. Ajutaj de reacţiune cu secţiune reglabila, mai în cazuri Specifi- de turboreactor, ce, cînd asigură creş- î) ajutaj; 2) cameră intermediară; 3) con de referea esenfială a pro- glare; 4) mecanismul de acţionare al conului; pulsiei sau O face 5) cremalieră. mai economică, sau cînd asigură şi funcfionarea stabilă şi sigură, în orice condifii de utilizare a avionului. Ajutaj geometric: Sin. Ajutaj convergent-divergent. V. şt sub Ajutaj supersonic. Ajutaj Laval: Sin. Ajutaj convergent-divergent. Ajutaj mecanic. V. sub Ajutaj supersonic. Ajutaj subcritic: Sin. Ajutaj subsonic. Ajutaj supracritic: Sin. Ajutaj supersonic, Ajutaj termic. V. sub Ajutaj supersonic. Ajutaj Zolly: Sin. Ajutaj convergent. 1. Ajutor, pl. ajutoare: Sin. Lucrător industrial, Lucrător ajutor (v.). 2. Akalâ. Ind. text.: Varietate de bumbac, cultivată în Turcia, cu lungimea de fibră 26/28 mm, alb, curat, indicat pentru fire cu finefea pînă la Nm 54. 3. Akciaghyl, sfrafe de Stratigr.: A treia subdiviziune a Pliocenului din basinul Mării Caspice, corespunzînd cu partea superioară a Kimmeridgianului din basinul euxinic şi cu Dacianul din basinul dacic şi panonic. Sin. Akciaghylian. 4. Âkermanif. Mineral.: Mg-2CaO*2SiC>2. Silicat de calciu şi de magneziu natural care e, în acelaşi timp, şi unul dintre componenfii mineralogici principali ai zgurii metalurgice de furnal (în special al zgurilor bazice). Se formează şi la fabricarea refractarelor dolomitice stabilizate cu zguri metalurqice acide (silicioase). E un compus chimic congruent, care race parte din sistemul ternar SiC>2—CaO—MgO şi are o structură cristalochimică stratificată. Se topeşte la 1450°. Intre akermahit şi gehlenit (2Si02 * AI2O3 • 3 CaO) se formează seria isomorfă a meliiitelor. 5. Akon. Ind. text.: Fibră din categoria perilor vegetaţi. 6. Akrif. Metg.: Produs, din grupul stei iţelor, cu duritatea Brinell 800 şi rezistenfa de rupere la încovoiere 200 kg/mm*; fuzibil la flacăra oxiacetilenică. Se întrebuinţează ca material dur la încărcarea matrifelor şi a supapelor de la motoarele cu combustie internă, a pieselor de maşini cari lucrează la temperaturi înalte şi în medii oxidante, etc. 7. Al Chim.: Simbol literal pentru Aluminiu. 8. Alabandinâ. Mineral.: MnS. Mineral care se găseşte pe filoanele extruzive de aur, în zona de oxidafie a minereurilor de mangan. Alabandina apare sub formă de mase granulare compacte, masive, împreună cu carbonafi de mangan, blendaf pirită, galenă, etc. E neagră-brună, cu urmă verzuie şi cu luciu semimetalic; e opacă şi are clivaj perfect; e casantă (duritatea 3,5—4), isotropă cu simetrie optică (nL! =2,70) şi cristalizează rar în sistemul cubic (octaedre). Colorează perla de borax în violet sau în roz. 14 Alabastru 210 Alambic * Ivirf mineralogice există în' unele regiuni miniere din tara noastră (Roşia Montană, Săcărîmb, Baia de Arieş, Capnic), în Asia Mică, în Japonia, Mexic, Peru, U.S.A. E întrebuinfat ca minereu de mangan. 1. Alabastru. 1. Mineral.: Varietate compactă de gips (v.). Are, în general, aspect de marmură albă lăptoasă, galbenă ca mierea sau roşcată, fin granulară, cu vinişoare translucide. Se înfrebuinfează în sculptură (a fost foarte mult folosit în Antichitate şi în Evul Mediu), la confecfionarea unor obiecte de artă (camee, cupe, vase, etc.), de ornament (basoreliefuri şi statui) şi chiar pentru elemente de construcfie (coloane). Se întrebuinţează şi ca afinanf în industria sticlei, în locul sulfatului de sodiu. 2. Alabastru. 2. Arfă: Vas cu dimensiuni mici, alungit, aproximativ cilindric sau în formă de pară, cu gît foarte scurt, fără foarte, uneori cu una sau cu două mici urechi găurite, prin cari se frece un fir. Era folosit în antichitatea greacă penfru păstrarea esenfelor prefioase, în special a parfumurilor (v. fig.). 3. Alaif. Mineral.: V2 O5• H2 O. Mineral care se găseşte probabil în unele bauxite sau laterite cari confin vanadiu. Se prezintă ca mase fibroase slab colorate în roşu închis. 4. Alaman, pl, aiamane. Pisc.: Unealtă de pescuit inelafă, folosită Ia pescuitul prin încercuire şi adunare a bancurilor de peşti marini. După caracterul hidrografic al fondului piscicol de exploatare şi după speciile de peşte penfru care e destinat, alamanul Două tipuri de alabastru, se construieşte de dimensiuni diferite şi cu mici daosebiri de formă. ■— Se deosebesc aiamane de hamsii şi aiamane de chefali. Alamanul de hamsii e constituit din următoarele elemente confecfionate din plasă (v. fig. /): sacul central (în care se adună (odgoanele cari servesc la lansarea sau la strîngerea alamanului), vertliugele sau fapfele (cele două armaturi cari fixează capetele ______________________________________ _ „ 6 ! 111 !,']! i ~T , 1 T ; i\ \ !| ii; i;; rri]TŢTT; [ 111 >: ! 1 * ! !!! î!! i! *! J i« 11;! Mii ;i! 11;!!fI iLL ii ■1 ‘ ;;;; 1 t i 1 1 i i ! I lu, IUI i! J i]_ I, Alaman de hamsii. 1) 'priton; 2) subprifon; 3) privod (cisfine); 4) clece; 5) vipuşca; 6) cromcă peştele) format din priton (partea superioară) şi subprifon (partea inferioară), privodul sau cisfinele, clecele, vipuşca sau sardonul format din două fîşii de plasă numite pofpuşcă sau atpuşcă (montate la extremităfile plaselor alamanului şi pe toata lungimea acestuia) şi dintr-o fîşie de plasă numita cromcă (montată Ia partea inferioară, între plasele alamanului şi pofpuşcă). Alamanul de chefali e diferit oarecum, ca formă şi dimensiuni, de alamanul de hamsii, şi e constituit din următoarele elemente confecfionate din plasă (v. fig. II): sacul central (pri-tonul şi subpritonul), privodul, vipuşca (plasa de deasupra prifonului), aripile sau crilele (plasele în continuarea privodului), clecele şi perdeaua (montate la partea superioară a alamanului), ultima servind la bararea drumului de ieşire a peştelui, din sacul central, în timpul inelării alamanului. Elementsla auxiliare ale alamanului sînt următoarele: odgonul plutei (odgonul de la partaa superioară), camăna (odgonul de la partea infarioară, de care se atîrnă greutăfi, da exemplu bolovani, bucăfi de Ianfuri, etc.), gîr-gîrul (odgonul care serveşte la strîngerea sau inelarea alamanului), alergătorile sau codolele II. Alaman de chefali. a) desfăşurat; b) în stare de posădlre; 1) priton; 2) subpriton; 3) privod; 4) aripă (crilă); 5) vipuşca; 6) odgonul plutei; 7) camănă; 8) verfliugă; 9) gîr-gîr; 10) bridă. inferioare ale gîr-gîrului de camănă, pentru a împiedica răsucirea acesteia, Ia inelare), inelele (fixaie de camănă cu bride), etc, Lansarea alamanului se face de pe barcaze, & finînd seamă de direcfia de înaintare a bancurilor de peşti şi de sensul şi tăria curenfilor. 5. Alamă. Mefg. V.sub Cupru, aliaje de e. Alamă, frigurile turnătorilor de Ig. ind.: Boală a turnătorilor din turnătoriile de alamă şi de bronz, datorită intoxicaţiei cu vaporii de zinc produşi în timpul fabricării aliajului. 7 Alambic,pl.alambicuri. Ind. chim.: Insfa-lafie de distilare simplă, cu funcfionare intermitentă. Se compune (v. fig. a) din următoarele părţi principale: o blază de distilare 1, un capac 2, cu dom, conducta înclinata de legătură 3, un răcifor-con-densator 4, în formă de serpentină, în care se condensează vaporii. Alambicul poate fi înzidit în cuptor, încălzirea făcîn-du-se, în acest caz, cu foc direcf, sau poate fi încălzit pe baie de ulei. Alambicurile moderne se încălzesc cu abur care circulă prin serpentine (v. fig. b) sau printre pereţii fundului dublu. La unele construcţii, distilarea e îmbunătăţită printr-un deflegmator (alambic cu rectificator) montat deasupra căldării de disfilare (v. fig. c) sau prin preîncălzirea lichidului de distilat (alambic cu preîncălzitor). -{= Tipuri de alambicuri, a) cu încălzire directă ; b) şi c) cu încălzire indirectă; 1) blază de distilare; 2) capac cu dom; 3) conductă de legătură; 4) racitor condensator» Alanînă 211 Alaun Alambicul e folosit pentru distilări1 periodice, în cari produsul distilabil e în cantitate mică, în industria chimică, în industria alimentară, în industria farmaceutică, etc. V. şi sub Distilare. 1. Alanînă. Chim., Chim. biol.: CH3—CH (NH2)—COOH. Aminoacid foarte răspîndit,fiind componentul tuturor proteinelor, în natură se întîlneşte sub forma de I ( + ) alanină (a). Forma dl se găseşte mult mai rar (în fibroina mătăsii). E un aminoacid heesenfial, gluco-formator. Prin desaminare oxidativă trece în acid piruvic, din care poate fi sintetizat printr-un proces invers. Sin. Acid a-amino-propionic. (3-alanina H2N—CH2—CH2—COOH, e singurul (3-aminoâcid întîlnit în natură; e optic inactiv. Nu se găseşte sub formă liberă, ci că un component al cârnozinei şi al anserinei, cum şi al acidului pantotenic. Sin. Acid |3-ămino-propionic. 2. Alanfal. V. sub Aluminiu, aliaje de 3. Alanfoicază. Chim. biol.: Enzimă pezentă în organismul batracienelor şi al peştilor, care, poate să hidrolizeze acidul alantoinic, în două molecule de uree şi una de acid glioxilic: HN O * 11 / OC C l I / HN—CH—NH OH NH2 I ,CO + h2o nh2 I COOH 2 CO + I I CHO nh2 4. Alanfoinaiă. Chim. biol.: Enzimă vegetală care catalizează desfacerea hidrolitică a ciclului imidazolic din molecula alântoinei, cu formare de acid alantoinic: H2N l OC O II C- -NH \ HN-----CH- / -NH ;CO HN O OH I OC c HN-----CH- NH2 \ CO / -NH 5. Alantoina. Chim. biol.: Produs natural, rezultat al degraT dării acizilor nucleici din organismul animal. Alantoina e un produs de excrefie, provenit din oxidarea acidului uric sub influenfâ uricazei: HN- I OC HN- -CO I C—NH II /CO -C-—NH HN I OC O II C- -NH CO HN —CH —NH La majoritatea animalelor, alantoina reprezintă produsul ultim de degradare a bazelor purinice. La maimufele antropoide şi la om, degradarea purinelor se opreşte la stadiul de acid uric, care se elimină din organism, 6. Alară, sarcină Av.: Raportul dintre greutatea totală a avionului şi aria suprafeţei portante a aripii. — Sarcina alară a fost sporită odată cu dezvoltarea construcţiilor aeronautice, atingînd, la avioanele moderne, valori de aproximativ 300 kg/m2. Posibilitatea sporirii sarcinii alare se datoreşte măririi vitesei de zbor a avioanelor şi perfecţionării dispozitivelor de hiper-sustentafie. în adevăr, portanţa unui avion e direct proporţională, de o parte cu suprafaţa aripii, iar de altă parte, cu pătratul vitesei de zbor (dacă se face abstracţiune de variaţia coeficientului de portantă cu numărul lui Reynolds). Astfel, mărirea vitesei permite micşorarea suprafeţei portante, însă provoacă sporirea vitesei de decolare şi de aterisare, cum şi mărirea distanţelor de decolare şi de aterisare. De aceea se folosesc dispozitive de hipersustentaţie perfecţionate, sau se majorează vitesele admisibite la decolare şi aterisare; în cazuri extreme, se recurge la decolarea asistată, cu ajutorul rachetelor cari măresc vitesa avionului în timpul decolării, iar pentru aterisare se folosesc, de asemenea, dispozitive de frînare speciale. Aceste ultime procedee sînt aplicate, în special, pe vasele portavioane, cari au spafii disponibile mici. Din punctul de vedere constructiv, sporirea sarcinii alare a fost posibilă datorită perfecţionării construcţiei aripilor de avion şi ameliorării calităţii materialelor întrebuinţate. 7. Alarmă-piiof. Telc.: Partea din dispozitivul de control al nivelului de recepţie la telecomunicaţiile pe fir, în legătură cu receptorul frecvenţei pilot (v. Indicator-pilot). Poate cuprinde indicatoare optice (lămpi de alarmă) şi acustice (sonerii de alarmă), pentru avertisare, cînd nivelul pe linia de telecomunicaţii scade sub anumite limite. Alarma-pilot poate fi folosită atît la sistemele cu reglare automată a nivelului, cît şi la cele cu reglare manuală. s. Alaskaif. Mineral.: Pb (Ag, Cu)2 BÎ4 Sg. Mineral înrudit cu galenobismutinal, de care se deosebeşte prin conţinutul în argint. Cristalizează în sistemul rombic şi se prezintă sub formă de mase compacte. 9. Alaskit. Petr.: Varietate de granit constituit numai din feldspaţi şi cuarţ cu adaus de muscovit. V. sub Granit. 10. Alathon: Sin. Polietilenă (v.). 11. Alaun, pl. alauni. Chim.: Nume generic pentru seria iso-morfă desulfaţi dubli, corespunzînd formulei Mf M!!!(S04)2-12 H2O, în care M1 e un metal monovalent, care poate fi Na, K, Rb, Cs, TI, sau poate fi NH4, iar M^e un metal trivaient, care poate fi Al, Cr> Fe, Mn, Ni, V şi TI. Alaunii cristalizează în ocfaedre regulate; soluţiile lor în apă au gust dulceag, astringent, şi reacţie acidă. Prn încălzire se lichefiază. în apa lor de cristalizare şi, dacă se continuă încălzirea, pierd aceasta apă şi se transformă într-o pulbere amorfă. Alaunul de potasiu, KAl (SO^ • 12 H^O, e cel mai cunoscut; el se topeşte în apa lui de cristalizare la 92 . «Alaunul neutru" se obţine adăugînd într-o soluţie de alaun carbonat de sodiu, pînă cînd începe să se precipite hidroxidul de aluminiu. Se obţine prin reacţia directă, în proporţii echimoleculare, între sulfatul de potasiu şi cel de aluminiu. Cantitatea necesară de sulfat de potasiu se disolvă în cît mai puţină apă caldă. Soluţia se adaugă, sub agitare continuă, peste o soluţie caldă de sulfat de aluminiu. Prin răcire sub agitare, alaunul cristalizează' în cristale mărunte. Un alt procedeu industrial se bazează pe descompunerea nefelinului cu acid sulfuric: (Kf Na)2 OAI2 O3 2 Si02 + 4 H2 S04 + 24 H20 = = (K, Na)2 SO4 AI2(S04)3 * 24 H2 0 + 2 Si02. Nefelinul e calcinat pentru îndepărtarea umidităţii şi a impurităţilor organice; apoi e măcinat şi tratat la 70° cu acid sulfuric (40•■•50%). Influenţa concentraţiei acidului sulfuric asupra vitese] de descompunere e prezentată în figură. Wr Soluţia care conţine un amestec de alauni de s.odiu şi de potasiu se diluează pînă la densitatea 1,16—1,23; apoi se filtrează nămolul de silice. Soluţia filtrată e tratată cu o soluţie de clorură de potasiu; printr-un dublu schimb, se obfine numai alaun de potasiu: (Na, K)2 SO4 Al2 (S04)3 • 24 H20 + KCI = = K2 S04AI2 (S04)3 • 24 H20 + NaCr> Solufia se concentrează pînă la un conţinut de 10,5—12,5% Al203 şi se răceşte; se obţin astfel cristale de alaun. Alaunul de sodiu se găseşte în natură sub formă de mineral (mendozit) foarte solubil în apă şi foarte greu de purificat-La prepararea lui e preferabil să se amestece soluţiile de sulfat de sodiu şi de sulfat de aluminiu, la rece, şi să se evapore la o temperatură care să nu depăşească 60°. La 0°, 100 de părţi de apă disolvă 110 de părji de alaun de sodiu. —• t4* Concentraua acidului sulfuric lnfluenfa concentratei acidului sulfuric asupra vitesei de descompunere a nefelinului, f) timpul Jpentru atingerea temperaturii maxime, în minute. Alărriărîe 212 Albastru Alaunii ferici se obfin prin cristalizarea unui amestec de sulfat feric cu un sulfat alcalin; de exemplu sulfatul de potasiu, KFe (SO^ • 12 H2O; în stare pură, ei sînt incolori; de obicei, sînt colorafi în violet, cu urme de mangan. Alaunul de crom se obfine lăsînd să cristalizeze (în octaedre mari, de culoare violetă) o solufie de sulfat cromic violet cu sulfat de potasiu. Se poate obfine şi prin reducerea bicroma-filor alcalini în solufie apoasă de acid sulfuric, cu unele substanfe organice ca glucoza, zahărul sau rumeguşul de lemn, cum şi ca produs secundar la fabricarea alizarinei. în tablou se indică solubilitatea de unor alauni în 100 de părfi de apă: Temperatura Alaun de potasiu Alaun de rubidiu Alaun de cesiu Alaun de amoniu 0° 3,9 0,71 0,19 2,62 10° 9,52 1,09 0,29 4,5 50° 44,11 4,98 1,235 15,9 80° 134,47 21,60 5,29 35,2 100° 357,48 70,83 Alaunii de rubidiu şi de cesiu sînt mult mai pufin solubili, în alauni, cei doi sulfafi nu formează un complex: solufiile, cari sînt complet disociate, confin tofi ionii, — şi măsurările de conductibilitate au demonstrat că ele confin un amestec al celor doi sulfafi. Alaunul întrebuinfat cel mai multe alaunul de potasiu, care e folosit ca mordant în vopsirea materialelor textile, în industria făbăcăriei, la tăbăcirea „albă" a pieilor, şi în industria hîrtiei, la încleirea hîrtiei (pe hîrtie neîncleită, cerneala se întinde). Alaunii „arşi", adică deshidratafi, se folosesc uneori în tratamentul transpirafiei excesive. Sin. Alun. 1. Alămărie, pl. alămării. 1. Gen.; Fabrică sau atelier în care se confecfionează obiecte de alamă. 2. Alămărie. 2. Gen..' Obiecte de alamă. 3. Alămire, pl. alamiri. 1. Ind. chim. V. Lipirea cauciucului pe metale. 4. Alămire, pl. alamiri. 2. Tehn., Meft.: Operafia industrială de suprafafare a obiectelor metalice, prin acoperire cu un strat de alamă depus prin galvanostegie, pentru protecfie contra coroziunii sau contra atacului prin acizi, pentru aspect, penfru a asigura aderenfa unei acoperiri cu cauciuc presat Ia cald pe obiecte de ofel, pentru a crea un strat lipsit de pori la cromare sau un prim strat de acoperire Ia argintarea obiectelor de metale feroase, de nichel, de cositor şi de plumb (cari sînt mai pufin elecfropozitive decît argintul). De obicei, alămirea se face în băi cu cianură complexă de cupru, cianură complexă de zinc, şi cianură de sodiu, anodul fiind format din fîşii de tablă de alamă. Pentru a obfine un strat aderent se foloseşte un curent electric cu densitatea de curent 0,1 ••• 0,3 A/dm2; la intensitate mai mare, hidrogenul produs la catod atacă piesa şi împiedică aderenfa stratului acoperitor. Alama depusă are compozifia apropiată de cea cu compozifia 60—70% Cu şi 40***30% Zn (v. şi sub Baie de metalizare prin electroliza). La distribuire neuniformă a curentului pe suprafafa obiectelor, la aşezare nepotrivită a obiectelor fafă de anod şi la variafia temperaturii băii poate apărea defectul de depunere de alamă de diferite compozifii, şi deci de culori diferite, pe diferitele zone ale unui obiect sau pe fefele diferitelor obiecte supuse alămirii. 5. Alb. 1. Fiz.: Proprietatea specifică unor ansambluri de radiafii electromagnetice de a produce, chiar şi la intensităfi specifice egale, aceeaşi sensafie vizuală ca şi lumina care are lungimile de undă cuprinse între valorile extreme corespunzătoare intervalului de radiafii vizibile şi avînd, fie intensităfi specifice Spectrale egale (alb de egală energie, alb standard), fie inten- sităţile specifice spectrale din radiafia termică a corpului negru care are aceeaşi temperatură ca pătura superficială a Soarelui (alb solar). Ansamblul radiafiilor cari au această proprietate se numeşte lumina albă. 6. 'v de ordin superior. Fiz.: Culoarea albicioasă, obfinută într-un dispozitiv de interferenfă sau de difracfie, prin suprapunerea într-un singur loc, pe un ecran, a maximelor de intensitate ale radiafiilor de diverse lungimi de undă din spectre de diferite ordine. 7. Alb. 2. Fiz.: Proprietatea comună sensafiilor vizuale provocate de lumina albă (v. Alb 1). 8. Alb. 3. Tehn.: Proprietatea materialului de la suprafafa unor corpuri de a reflecta difuz lumina albă. Materialele cari au această proprietate se numesc materiale albe. 9. Alb. 4. Tehn.: Colorant sau pigment alb (v. Alb 3). 10. ~ acoperitor. Poligr.: Cerneală preparată cu bioxid de titan, caracterizată prin putere mare de acoperire, înfrebuinfată la tiparul înalt şi la tiparul plan la reducerea concentrafiei cerneluri lor colorate, pentru obfinerea tonurilor mai deschise de aceeaşi nuanfă, cari se tipăresc pe hîrtie sau pe carton puternic colorat. O varietate specială e albul uitraacoperitor, întrebuinfat în acelaşi scop, cum şi la tipărirea de tonuri albe pe fond închis. Sin. Decvais (termen în curs de dispariţie). 11. ~ amestec. Poligr.: Cerneală poligrafică albă, preparata cu sulfat de bariu şi alumină coloidală, înfrebuinfafă la diluarea şi la deschiderea fonului cernelurilor folosite la tiparul înalt şi la tiparul plan, cînd tiparul se execută pe hîrtie sau pe carton alb. Sin. Mişvais (termen în curs de disparifie). 12. ~ de Crems. Poligr.: Cerneală poligrafică preparată cu ,alb de zinc sau cu alb de titan şi sulfat de bariu.’Se întrebuinţează la tiparul înalf şi la tiparul plan, penfru diluarea concentrafiei cernelurilor, în vederea obfinerii de tonuri deschise cari se tipăresc pe hîrtie sau pe carton slab colorat. Sin. Crems-ervais ^termen în curs de disparifie), 13. ~ de indigo. Chim. V. sub Indigo. 14. ~ de magneziu. V. sub Magneziu. 15. ~ de mangan. V. sub Mangan. 16. ~ de plumb. V. sub Plumb. 17. ~ de titan. V. sub Titan. îs. ~ de zinc. V. sub Zinc. 19. ~ indofenol. Chim. V. Albastru a-naftol. 20. ~ permanent. Ind. chim.: Amestec de sulfat de bariu cu sulfura de zinc, folosit ca pigment cu bună putere de acoperire, care nu se înnegreşte sub aefiunea hidrogenului sulfurat. Se înfrebuinfează în industria pielăriei, la opacizarea pergamentului, efc. 21. ~ transparent. Poligr.: Cerneală poligrafică albă, preparata din alumină coloidală, caracterizată prin transparenţa ei, înfrebuinfată la tiparul înalt şi plan, multicolor, penfru diluarea concentrafiei cernelurilor, în vederea obfinerii de tonuri deschise transparente, cari se imprimă peste o altă culoare. 22. Alb, nivel de Te/e. V. sub Nivel de transmisiune. 23. nivel de referinfă V. sub Nivel de transmisiune. 24. Albastru. 1. Fiz.: Proprietatea specifică anumitor ansambluri de radiafii electromagnetice dea produce, chiar şi la intensităfi specifice egale, aceeaşi sensafie vizuală ca şi o radiafie electromagnetică (lumină) monocromatică avînd lungimea o de undă cuprinsă între circa 4000 şi 5100 A, sau ca lumina formată dintr-un amestec al acestor radiafii electromagnetice şi alb standard. Radiafii le cari au această proprietate se numesc lumină albastră. 25. Albastru. 2. Fiz.: Proprietatea comună sensafiilor vizuale provocate de lumina albastră (v. Albastru 1). 26. Albastru. 3. Gen.: Proprietatea materialului de la suprafafa unor corpuri de a reflecta difuz numai lumina albastră (albastru-prin difuziune). Materialele cari au această proprietate se numesc materiale albastre. Albastru, fragilitate la ~ 213 Albastru Meldola 1. fragilitate la Mefg. V. Fragilitate la albastru, 2. Albastru. 4, Gen.: Proprietatea unui material de a fi transparent numai pentru lumina albastră (albastru prin transparentă). 3. Albastru. 5. Tehn.: Colorant sau pigment albastru. 4. acid Ind. chim.: Materie colorantă preparată prin tratarea 1,5-dinitroantrachinonei cu acid sulfuric fumans de 40% SO3 în prezenta aci- QH O OH du lui boric. Produsul | li f format prin oxidare şi C C C reducere simultană e Na03S—C C C C—OH tratat cu gheată şi | II II I apoi e încălzit la 50°, HO—C / \ // —^03Na cînd grupări le aminice C C C I OH O OH sînt înlocuite cu grupări hidroxilice. Vopseşte lîna fără mor- • danfi în roşu, cu săruri de aluminiu în violet şi cu mordant gramic în albastru. Sin. Albastru de alizarină, Acid BB. 5. ~ alcalin. Chim.: Derivatul sulfonic al albastrului de anilină (v.). E un colorant pentru lînă şi mătase. Se foloseşte ca indicator pentru titrarea acizilor slabi din uleiurile minerale. 6. ~ a-naffol. Chim.: Colorant de cadă din clasa indo-fenolilor. Are o rezistentă slabă fafă de acizi, dar bună fafă de lumină şi la spălare. Leucoderivatul său e comercializat sub numele de alb de indofenol. Sin. Indofenol. 7. ~ Ciba. Chim.: Produs care cuprinde diferifi derivafi bromurafi ai indigoului (v.), cu 1-*5 atomi de brom în moleculă, în pozifiile 4, 5, 7. E un colorânt de cadă pentru bumbac şi mătase. s. ~ de alizarină. V. sub Alizarină, coloranfi de 8. ~ de anilină. Chim.: H H C6H5-NH--C6H4 /C=C )c = c( )c = N* C6H5—NH-~C6H4 C= C H H -c6h5 cr Clorhidratul trifenil-para-fucsinei. Materia colorantă din clasa trifenil-metanului. Sub forma derivafilor săi sulfonici, solubili în apă, se întrebuinţează în vopsitorie. 10. ~ de apă. Chim.: Derivafi'i di-, tri- şi tetrasulfonici ai albastrului de anilină (v.). Derivatul disulfonic se întrebuinfează ca materie colorantă pentru mătase. Amestecul de derivafi tri- şi tetrasulfonici e un colorant pentru bumbac. Dă frumoase colorafii albastre, rezistente Ia lumină. 11. ~ de azur. V. sub Cobalt. 12. ~ de beriliu. V. sub Beriliu. 13. ~ de Berlin: Sarea ferică a acidului ferocianhidric (v. şi sub Fier). 14. ~ de cobalt. V. sub Cobalt. 15. ~ de crom. V. sub Crom. io. ~ de fier. V. sub Fier. 17. ~ de* indantren. Chim. V. sub Indantren, coloranfi de îs. ~ de mangan. V. sub Mangen. 19. ~ de molibden. V. sub Molibden. 20. ~ de munte. V. sub Azurit. 21. de Paris: Variantă a albastrului de Berlin. 22. ~ de Prusia. V. sub Fier. 23. ~ de tricromie. Poligr.: Cerneală de tipar transparentă, cu o nuanfă de albastru dozată astfel, încît poate fi întrebuinţată la tiparul în tricromie sau la cel în patru culori (v. şi sub Cerneluri normale). 24. ~ de wolfram. V. sub Wolfram. 25. ~ de zinc. V. sub Zinc. 26. ~ hidron. Chim.: Materie colorantă de sulf, cu structura necunQSQută, Se prepară dintr-un jndofeno! al carbazoluluj, Dă, pe bumbac, colorafii mai rezistente decît indigoul, pe care îl înlocuieşte adeseori. 27. ~ imedial pur. Chim.: Materie colorantă de sulf, care se prepară prin topirea cu sulfuri alcaline a indofenolului. Dă colorafii albastre, vii, pe bumbac. 28. ~ lac. Poligr,: Cerneală de tipar fabricată pe bază de pigmenfi organici. Poate fi fabricat penfru toate procedeele de tipar în nuan}e diferite. Exemple: albastru lac azur, albastru lac verzui, albastru lac roşcat, etc. 29. ~ Meldola. Chim.: Colorant al clasei de coloranfi oxa^ zinici, primul reprezentant din seria coloranfi lor naftofenoxazinici. Albastru Meldola se fabrică prin încălzirea (3-naftolului cu exces de clorhidrat de p-nitrozodimetil-anilină (I); excesul de nitrozoderivat serveşte ca agenf de oxidare pentru ciclizareâ la oxazină (III) a indaminei formate intermediar (II) H HC l HC o / I H CH HON C II : c O \ \riI + i C CH „HC i l II HC COH C ^cx _ H H (D CH V, N(CH3)2 Ch H HC CH HC N C xxcy V l . II HC COH HC ^cy H N(CH3)2 HC I HC H //CX CH (IO N ci- H C H HC I HC 'c'S- -c i li I HC C C ^ xc^ H orfo-chjnoid "h H C * XCH II H I II HVV H CH l + CN(CH3)2 Cl“ N CH C cr 'n(ch3)2 H _ para-chinoid (ni) Oxidarea poate fi accelerată prin suflarea aerului în masa de reacfie. Atomul de hidrogen din pozifia a- al restului naftil, în para fafă de azotul azinei, e reactiv —• şi colorantul poate reacfiona în condifii oxidante cu nitrozoderivafi, cu amine (p-aminodimetilanilina, hidrojuj lui Michler). Albastru de mefilen 214 Albastru Victoria, coloranfi ~ Un timp, albastrul Meldola a fost întrebuinfat ca înlocuitor ieftin al indigoului. Vopseşte cu rezistenfe bune pe bumbac mordansat. în prezent e întrebuinfat mult la vopsirea pieilor, î. ~ de metilen. Chim.: H H (CH3)2NC c xc c I II I I HC C C CH ^ \ # \ # C N C N(CH3)2 H H Cf~ Cel mai important reprezentant al clasei de coloranfi fiazinici (v.). în fabricarea albastrului de metilen se porneşte de la p-aminodimefilanilină (I), care, tratată cu solufie apoasă de tiosulfat de sodiu şi oxidată cu bicromat de potasiu (sau sodiu), se transformă în acid tiosulfonic (II): H H C (CH&Hf SCH ^ HC^CNH. [OJ C (ch3)2nc/ cs—so8h I II +h2o. hc^cnh. H H 0) t (II) Acidul tiosulfonic, în prezenfa dimetilaniljnei şi a bicro-matului de potasiu, a acidului sulfuric sau a sulfatului de cupru la 90°, formează acidul tiosulfonic al indaminei cu formula (III). S03-------------j H | H I .C% ,S ,N(CH3)2 (ch3)2nC HC * \e// HC C C CH ^ N Xc^ fierbere cu acid diluat hi H (ud H H CSC -------- (ch3)2nc^ xcx xc^ XCN(CH3)s I II I II HC, C C CH XC N XC H H (IV) care, la fierbere cu acid diluat, se descompune în teframefil-diaminodifenilamină (leuco-albastru de metilen) (IV), substanfă galbenă cu p. t. 185°, uşor oxidabilă în colorant. în practica curentă, colorantul se obfine direcf prin oxidarea derivatului (III). Randamente mari se obfin întrebuinfînd sulfat de aluminiu, deoarece tiosulfatul de aluminiu disociază mai uşor şi e un agent mai eficient de fiosulfonare, Colorantul e întrebuinfat sub formă de sare dublă cu clorură de zinc (Albastru de mefilen ZBN). Clorhidratul poate fi obfinut cu 99,7% puritate, prin neutralizarea produsului brut cu carbonat de sodiu, acidu lare cu acid clorhidric diluat şi recristalizare din alcool. Albastrul de metilen e întrebuinfat la vopsirea bumbacului mordansat cu fanin, penfru obfinerea de nuanfe strălucitoare, dar unde rezistenfă nu e de prima imporfanfă; de asemenea, la vopsitul iutei, în amestec cu alfi coloranfi în pielărie, în industria hîrtiei şi a zahărului, deşi în prezent e înlocuit mult de alfi coloranfi cu rezistenfe mult superioare. Albastrul de metilen ZF (fără zinc), mai solubil, poate fi înfre-buinfat la imprimarea pe bumbac, acolo unde 5© cer nuanfe vii, însă cu rezistenfe mici. Albastrul de metilen BP e întrebuinfat în cercetările bacteriologice şi istologice> la încercările bacteriologice ale produselor alimentare (ex. laptele), în medicină, ca analgezic şi antiseptic blînd, etc. Coloranfi înrudifi: Albastrul de mefilen ZAM, omologul albastrului da metilen, fiind preparat din aminodimetilahilină şi metil-anilina; — noul albastru de metilen NSS, NN, care se obfine înfre-buinfînd ca materie primă N-efil-o-foluidină, în locul p-amino-dimetilanilinei, şi care vopseşte nuanfe mai roşcate decît albastrul de metilen şi cu rezistenfe la lumină mai bune; —albastrul de metilen MT, care se prepară prin condensarea acidului p-ami-nodimetilanilintiosulfonic, cu mefil-o-toluidină, şi care are o solubilitate excepfională în apă rece şi e foarte indicat pentru fabricarea cernelurilor hectografice* 2. ^ milori. Poligr.: Cerneală de tipar fabricată în diferite nuanfe, pe bază de albastru de fier, pentru toate procedeele de tipar. Exemple: albastru milori verzui, albastru milori roşcat, etc. Cernelurile albastru milori se caracterizează printr-o bună rezistenfă la lumină şi prin putere mare de colorare, dar au un luciu metalic arămiu, o aciditate mare şi nu rezistă la influanfe alcaline. 3> ~ pinacrom. Foto., Poligr.: Colorant bazic din grupul cianinelor, întrebuinfat la sensibilizarea emulsiilor pentru plăci fotografice uscate. Albastrul pinacrom sensibilizează aproape uniform întreaga regiune de roşu şi portocaliu. E folosit şi ca filtru de radiafie, Ia prepararea negativelor. parfiale de roşu, pentru, clişee de fricromie şi de tefracromie. 4. ~ ulframarin. V. Ultramarin. 5. ~ Victoria, coloranţi Ind. chim.: Clasă de coloranfi friarilmetanici, din seria coloranfilor friamino-triazin-metanici, Coloranfii albastru Victoria sînf coloranfi difenil-nafti l-metan ici cu structura: H H x2n-c6h4x /C“C\ * C=C 'C=NH—Y C|- X2N-C6h/ C=C HC^ XCH c—c _ h h Coloranfii de acest tip se fabrică prin reaefia cetonei lui Michler (sau etil-cetona), cu amine secundare sau ferfiare, în prezenfa oxiclorurii de fosfor. în practică se pleacă de Ia dimefi lani lină, care sa condensează cu fosgenul în prezenfa ZnCl2 (AICI3), fără a se face însă separarea cetonei; se lucrează într-o singură fază; reaefia de fosgenare e mai lentă, cu o creştere trepfată a temperaturii, în timp ce reaefia a doua, de condensare cu amina, e rapidă. Reprezentanfii mai pufin bazici din serie se sulfonează, penfru a da coloranfi acizi. Reprezentanfii imporfanfi sînt următorii: Numele comercial X Y Tipul 1 Albastru Victoria B ch3- CeHg- 2 Albastru Victoria R ch3- c2h5- Coloranfi 3 Albastru Victoria UR ch3— CHg • N • C6H§~ bazici 4 Albastru pur Victoria BO c2h5- C2H5— 5 Albastru de lînă G CHS- f3-Ci0H7- Coloranfi acizi 6 Albastru de lînă R ch3— —CfiH5CH3(p) 7 Albastru de lînă N ch3- -C6H5 - OC3H5(p) în fabricafie, pentru a obfine coloranfi cu solubi litate satisfăcătoare, e necesar să se îndepărteze clorura de zinc din cetona brută. Operafia ; e dificilă, deoarece ZnCI2 formează complecşi cu cojo.ranfii; s-a constatat că AICI3 ppate fi* utilizat Albastru xilen VS 215 Albie ca agent, Ia reacţia de condensare cu fosgen, în locul Zn’C^, deoarece nu formează complecşi şî poate fi spălat uşor. în cantităţi mari sînt fabricafi coloranţii 1 şi 4. Coloranţii 2 şi ’3 servesc la huanţarea colorantului 4. Colorantul 4 e conslituantul unor elemente figurative rezistente la lumină de tip Fanai: Albastru Fanai B, BT, BR, Coloranţii albastru Victoria, deşi au o rezistenţă slabă la lumină, sînt valoroşi pantru vopsitul lînii şi al mătăsii, datorită nuanţelor albastre vii. , ~ xilen VS. Ind. chim.: Colorant din clasa de coloranţi H //c\, HC friaril-metanici, seria celor diaminofriaril-metanici mai simplu dm’re coloranţii albastru „Patent".^ H Albastrul xilen VS sefa-^-2 52 r brică din acidul benzal-dehid-2,4-disu!fonic(acid toluendisulfonic oxidat cu sulfat manganic) şi dietil-anilină.E un colorant acid, care vopseşte lîna în culori vii, albastre-verzui, cu stabilitate slabă. Sin. Noul Albastru Patent V. 2. Albastrul lui The-nard. V. sub Aluminiu. ' luiTurnbuIhSa- -C^CH l H HC C \ C u H i HC^ XC-î II HC CH SOsNa (v.)i (c2h5)2 I ^N+ CH SOI rea feroasă a acidului fericianhidric. (V. şi sub Fier). 4. Albăstreala lemnului. Ind. lemn.: Defect al lemnului, care consistă în alterarea lui, însoţită de o coloraţie anormală, de cele mai multe ori albasfră-cenuşie, a albumului sau a dura-menului, provocată de unele ciuperci, — însă care nu influenţează caracteristicile fizico-mecanice şi compoziţia chimică a lemnului. Din materiale cu albăstreală se obţin celuloze cu proprietăţi tehnice obişnuite. Albăstreala înlesneşte însă creşterea în Semn a altor ciuperci xilofage, cari duc cu timpul la putrezirea Iui sau — după caz — la uscarea arborelui. Dezvoltarea ciupercilor e condiţionată de prezenţa aerului în lemn, de umiditatea acestuia, de temperatură, etc. Ciupercile cari provoacă albăstreala răşinoaselor pot pătrunde în lemn şi se pot dezvolta numai cînd acesta a pierdut o.parte din apa pe care o conţine în mod natural şi lemnul are un grad de umiditate cuprins între 38 şi 65%, la temperatura de 20---300. La sortimente prelucrate, albăstreala se numeşte superficială sau adîncă, după cum e pătrunsă pînă Ia 2 mm sau Ia adîncime mai mare decît 2 mm. în pădure, albăstreala e prevenită şi combătută prin evitarea, rănirii arborilor în creştere, prin extragerea arborilor bolnavi, prin crearea unor condiţii bune de vegetaţie, etc. ■— în depozitele de buşteni şi de cherestea, combaterea albăstrelii se face prin stivuire aerisită, care înlesneşte uscarea rapidă a materialelor, cum şi prin cufundarea completă a buştenilor în apă sau prin stropirea lor abundentă şi repetată. 5. Albăstreală. Ind. chim.: Sin. Sineală. V. Ultramarin. e. Albăstrire, pl. albăstriri. Metf.: Tratament chimic de acoperire a pieselor de oţel cu un strat de oxid de fier colorat în albastru, pentru a le proteja contra coroziunii. Tratamentul consistă în decaparea pieselor, urmata de cufundarea lor într-o baie de ulei mineral şi, apoi, de menţinerea lor într-o baia cu un amestec topit cu 55% azotat de sodiu şi 45% azotat de potasiu, încălzit la temperatura de 300—550°. V. şi sub Baie de oxidare, şi Proiecţia metalelor. 7. Albe, produse Ind. petr.: Fracţiunile cari se obţin la distilarea atmosferică a ţiţeiului, şi anume: benzina uşoară şi cea grea, white-spirit-ul, petrolul pentru reactoare, petrolul lampant şi motorina. s. Albeaţa făinurilor. Ind. alim.: Culoarea făinurijor de « şau de secară, rezultată atît din culoarea alb^ gălbui© a păr- ţilor provenite din endosperm, cît şi din culoarea închîsă a tărîţelor prezente în făină. Culoarea făinurilor e cu atît mai deschisă, cu cît acestea conţin o fracţiune mai mică de fărîţa, deci cu cît corespund unui grad de extracţie mai mic. Albeaţa făinurilor e folosită pentru stabilirea gradului de extracţie al unei faini, prin comparaţie, cu ajutorul unui dispozitiv de pacarizare. 9. Albeaţă, pl. albeţe. ind. lemn., Silv.: Sin. Alburn (v.% 10. Albedof pl. elbedouri. 1. Fiz.: Mărimea fotometrică egală cu fracţiunea din energia luminoasă incidenţă, radiată difuz de un corp. Un corp asupra căruia cade radiaţia solară apare cu atît mai alb, cu cît albedoul său e mai apropiat da unitate. Astfel, valori'e mijlocii ale albedoului, penfru unele substanţa, sînt următoarele: magnezia, 0,95; zăpada, 0,85; calcarul grăunţos, 0,4; gipsul, 0,3. Un interes deosebit prezintă cunoaşterea albedoului diferitelor corpuri cereşti, ale cărui valori sînf următoarele: Venus, 0,59; Marfe, 0,15; Jupifer, 0,56; Saturn, 0,63; Neptun, 0,73; Luna, 0,07; Pămîntul, 0,37. Albedoul Pămîntului variază cu nafura suprafeţei, astfel încît în regiunile acoperite de zăpadă e 0,85, în zonele acoperite de verdeaţă 0,26, în cele argiloase 0,20, etc. Albedoul norilor depinde de nafura Ier şi e, în medie, 0,6"-0,8. Aceste valori ale albedoului norilor explică valorile mari ale albedoului planetelor înconjurate de nori (Venus, Jupiter, Saturn, Neptun). 11. Albedo. 2. Ind. alim.: Stratul intarior, alb, al cojii fructelor citrice, întrebuinţat la obţinerea pectinei, pe care o conţine în proporţie de 34"**35%. Pectina pulbere, preparată c'in albedo, se deosebeşte de cea obţinută din fructe fără albedo prin caracterul său acid şi printr-un conţinut foarte mic în arabani* 12. Alberfipie. Poligr. V. Albertotipie. 13. Alberfif. Petr.: Rocă bituminoasă din clasa asfalturilor naturale, răspîndifă în Cuba, în Mexico, Utah (U.S.A.). V. şi sub Asfalt. 14. AJberfol. Ind. chim.: Tip de răşini fanolice modifiede cu colofoniu. V. sub Fenoplaste modificate cu colofoniu, 15. Albertotipie. Poligr,: Tipar colografic (v.) în culori, Sa care, pentru prepararea formei se foloseşte un strat de gelatină sensibilizată cu o sare de. crom. Cu acest procedeu se obţin imagini frumoase în semitonuri, cari, prin lăcuire, produc efecte foarte bune. Pregătirea formei e uşoară şi necostisitoare, însă productivitatea e mică (200—300 de imprimata pe oră). Da aceea, alberfotipia se foloseşte numai pentru tiraje rrici, de calitate superioară. — Sin. Alberfipie. V. şi Fofocolografie. 10. Albeţr pl. albefe. Ind. lemn,,' Silv.: Sin, Alburn (v.), t7. Albian, Stratigr,: Etaj situat Ia partea superioară a Cre- facicului inferior, cuprins între zona cu Acanthohoplitas bi-goureti şi Psrahoplites melchioris a Apţianului superior (orizontul de Clansayes) şi zona cu Turrilites hugardianus a Vrs-conianului inferior. Fosilele caracteristice Albianului sînt: Arr.o-niţii, reprezentaţi prin Hoplites fardefurcatus şi Douvillaiceras mammillatum (pentru Albianul inferior), Hoplitas dsntatus, Anahoplites splendens şi Dipoloceras subdelarue (penfru Albianul mediu), Hysteroceras varicosum, Pervinqueria înfiata şi Dipoloceras cristatum (pentru Albianul superior), apoi Neohi-bolites minimus, Hamifes attenuatus, Bendanticeras bendanfi, Inoceramus sulcafus. în Albian sînt foarte răspîndite gresii, marne şi calcare glauconitice. în ţara noastră se cunosc depozite ’albiene în Dobrogea (Valea Cara-Su, Seimeni), pe Dunăre în împrejurimile oraşului Giurgiu şi în zona FlişuIui din Carp'aţii Orientali (la partea superioară a şisturilor negre). îs. Albie, pl. albii. 1. Hidr.: Suprafafa de teren care constituie canalul natural udat de o apă curgătoare. Se deosebesc: albia minoră sau patul rîului, corespunzînd apelor mici şi medii ale cursului de apă; (la cursurile de apă de şes, aceasta e de Albie 216 Albire obicei încadrată distinct de maluri cu înălfime mică) — şi albia majoră sau lunca, corespunzînd apelor mari şi exfraordi-• nare ale cursului de apă (cuprinde zone active şi zone inactive de scurgere a apelor). Albiile cursurilor de apă de munte, de deal etc. se diferenfiază prin forma în plan, prin profilul fundului, rugozităţi şi natura solului. 1. Albie, pl. albii. 2. Ind. făr,, Ind. lemn.: Vas de lemn sau de alt material (de ex. de tablă), folosit la spălatul rufelor. în industria fărănească, albia de lemn e confecţionată prin cioplire, dintr-un trunchi gros de plop sau de salcie; albiile se confecţionează şi din doage asamblate şi legate cu cercuri metalice (ca şi alte vase pentru păstrarea lichidelor, de ex. covata), cu sau fără căptuşeală de tablă (de obicei de zinc). 2. Albie, pl. albii. 3. Ind. făr.: Vasul de lemn folosit la frămîntatul aluatului de pîine. — Sin. Covată, Copaie. 3. Albie, pl. albii. 4. Ind. făr.: Formă de lemn cu fundul cilindric, folosită la legănatul pruncilor. 4. Albinărif. Ind. făr.: Meseria creşterii albinelor, a îngrijirii stupilor şi a producerii de miere de albine. Sin. Stupărit, Apicultura. 5. Albinfsm. Zoof.: Depigmentarea parţială sau totală a pielii, a părului sau a irisului. e. Albire, pl. albiri. 1. Ind. chim.: Colorarea foarte slaba â textilelor, cu un colorant albastru, — spre deosebire de albirea chimică, prin care se distrug coloranţii existenţi pe fibră. Albastrul fiind complementar nuanţei gălbui at exfilelor de origine vegetală, nealbife, se obţine un efect de alb intens. Se întrebuinţează curenf, de mult timp, albăsfreala penfru rufe, albesfrul de cadă sau ultramarinul pentru zahăr. Acest gen de albire se aplică, în special, la fibrele celulozice. în prezent se înfrebuinfează, în canfifăfi de 0,01 •■■0,1 g/l, diferite produse de sinteză, cari se numecs: Blancofori, Leucofori, Ulfrafori, Uvifex, Tinofal, Lximogen, uşor solubile în apă caldă, cari au o substanfivitafe foarte bună, ia albirea hîrtiei în pastă, sau ca adausuri la pastele pentru ronjare, pentru a intensifica albul obfinut. De asemenea, sînf adăugate în săpunuri şi, în general, în substanfele de spălare, în proporfie de 0,02**'0,05%. Marea majoritate a agenfilor de albire rezistă în general la fierbere, la călcat, sau Ia acţiunea peroxizilor. Prin acilarea acidului diaminostilbendisulfonic cu clorură cianurică şi tratare cu anilină, se obţine produsul: N R—HN—CX C- -HN- H H C=C -C ^C—CH xc— cy H so3h l li VN CI H H N yC=C\ R— HN—CX C—-NH—C C—CH I II Nv N i so3h Cl * ^c— c H Agenţii de albire de tip ureic au formula H H C=*C R—C6H4 • NH • CO • NH • C^ ^C“~CH H SOaH R—C6H4 • NH • CO • NH • C H H ,c=c. *c—■ c I H c— CH în care R e un radical fenil, cunoscut sub numele de Blancofor B. Acesta are o foarte bună subsfantivitate şi dă un alb cu nuanţă puţin verzuie. Dacă în acest produs clorul e înlocuit prin hidroxil, se ob- ţine Ultrasan, primul produs fluorescent aplicat cu rezultate bune. Ulfrasanul reacţionează cu formaldehida şi dă un produs simi- lar maselor plastice de fipul melaminei, care serveşte la ame- liorarea rezistenţelor la umed ale coloranţilor direcţi pe bum- bac, avînd jn acelaşi timp acţiune de ajbire, so3h în care R e H sau — NH2. Ei se obţin prin acţiunea isociâna-tului de fenil asupra acidului diaminosfilbendisulfonic. Pro-, dusul în care R e — NH2 se numeşte Blancofor R şi dă un alb, cu o nuanţă puţin roşietică. Un ameşfec de Blancofor R cu Verde Anfralan GB e cunoscut sub numele de Blancofor RG. Derivaţii benzoilaţi, deşi cu rezistenţe bune la lumină şi cu un alb pur, nu pot fi întrebuinţaţi, din cauza sensibilităţii Ia agenţi oxidanţi. . Unele azometine, ca de exemplu Galben deschis Lumogen: H H H H HCX %C/ HC/ \h II I I II I I HC C C C C CH Xc^ xc^ xoh hc/ V- ^ hi i h CH—N------------------N=CH sînf întrebuinfafe, de asemenea, la albire. Fibrele de natură proteinică sînt albite cu derivaţi aj imidazolului, cum e, de exemplu, Blancofor WT: (v. formula alăturată), care se obţine SO3H prin condensarea benzoi- H | nei cu uree, urmată de ^ C=C sulfonare. Sin. (impropriu) C6H5—C----------C— C CH Albire opfică. 7. Albire, pl. albiri. N ^Nf-I j_| ^ 2. Ind. fexf.: Operaţia de C tratare ia fibrelor, a fire- tfl lor, a ţesăturilor sau a O tricoturilor cu agenţi oxidanţi (cloriţi şi hipocloriţi alcalini, apă oxigenată şi persăruri), sau cu agenţi reducători (bioxid de sulf, hidrosulfit de sodiu), în scopul distrugerii şi eliminării din fibre a pigmenţilor naturali, pentru obţinerea gradului de alb dorit şi pentru mărirea hidrofiliei materialelor textile. în procesul de albire se produc şi efecte cari scad valoarea textilelor şi anume: reducerea rezistenţei lor din cauza degradării chimice, reducerea alungirii la întindere din cauza deformaţii lor suferite în maşini, pierderea din greutate din cauza disolvării pigmenţilor şi a unor impurităţi, scurtarea firelor şi „intrarea" în lăţime a ţesăturilor. Materialele textile vegetale, cum sînf fibrele, firele, ţesăturile şi tricoturile de bumbac, de in, cînepă, ramie, etc., se albesc numai prin procedee de oxidare; materialele confecţionate din fibre animale se pot albi atît prin procedee de oxidare, cît şi prin procedee de reducere. Procedeele de albire a maferialelor textile de natură vegetală pot fi: cu substanţe cloroase, cu persăruri, sau combinate (cu clor şi persăruri). Procedeele de albire cu subsfanfe cloroase se bazează pe proprietatea aceşfora de a libera indirect oxigenul care frebuiş Albire 217 Albirea fontei să âcfioneze asupra pigmenfilor. Astfel se comportă clorură de var şi hipocloritul de sodiu: /OC I Ca + C02 + H20 HOCI + CaC03 +HCI I | XCI . 2 HOCI -» 2 O + 2 HCI • ( NaOCI + C02 + H20 HOCI + NaHC03 II 1 2 HOCI ->20 + 2 HCI. Alcalinitatea solufiei de albire temperează vitesa de albire, pe cînd aciditatea o măreşte. în apropiere de punctul neutru al soluţiei de albire, celuloza (componentul principal al fibrelor vegetale) suferă o degradare maximă. De aceea se folosesc solufii alcaline, iar pentru ca reacfia să nu fie violentă, ajbirea se face la rece, După albire, materialele se spală, se neutralizează cu acid clorhidric sau cu acid sulfuric, se tratează cu o solufie apoasă de anticlor (bisulfit de sodiu, blan-kit I, etc.) şi se spală. Albirea cu substanfe cloroase comportă o fierbere prealabilă a materialelor cu solufie alcalină sub presiune. Procedeele de albire cu peroxid se bazează pe proprie- tatea unor substanfe oxigenate de a libera direct oxigenul. Apa oxigenată şi persărurile se comportă astfel: H2O2--------* H2O + O. Albirea se face cu solufii la 60’ *90°. Vitesa de albire creşte cu temperatura şi cu alcalinitatea solufiei. Ca moderatori ai reacfiei se folosesc adausuri de peroxid de magneziu, silicat de sodiu, fosfat de sodiu sau pirofosfat de sodiu. — Albirea" cu substanfe oxigenate nu mai reclamă o fierbere anterioară. Operafia se efectuează mai simplu şi e mai uşor reglabilă; de aceea acest procedeu e aplicat din ce în ce mai mult, dînd şi rezultate mai bune, cu un grad de alb mai înalt şi mai stabil.— După albire, materialul se clăteşte la rece, apoi la cald. Procedeele de albire mixte comportă două faze, şi anume: albirea parfială cu substanfe cloroase, urmată de albirea cu persăruri, Ele întrunesc următoarele avantaje: costul mic, care caracterizează albirea cu substanfe cloroase, şi obfinerea de alb superior, care caracterizează albirea cu persăruri. Materialele textile de provenienfă animală, cum sînt cele de lînă, se pot albi şi prin expunere în mediu de bioxid de sulf gazos. Procedeul tinde să dispară şi să fie înlocuit cu albirea cu apă oxigenată sau cu alte persăruri. 1. Albire, pl. albiri. 3. Metl: Operafia de atac chimic al obiectelor confecfionate din aliaje de argint şi de cupru de culoare albă-roşietică, prin care cuprul din straturile superficiale e scos din aliaje, astfel încît acestea capătă o culoare albă strălucitoare, caracteristică argintului. Tratamentul consistă în încălzirea obiectelor în aer liber — pentru formarea unui strat superficial de oxid de cupru — şi în cufundarea lor într-o solufie de acid sulfuric (20 g acid sulfuric la 1 I apă) care fierbe, şi apoi într-o solufie rece de bisulfat de potasiu, pentru disolvarea oxidului de cupru. 2. Albire. 4. Metl.: Acoperirea obiectelor mici de ofel (de ex. cîrlige, ochefi, ace, etc.) cu un strat foarte subfire de cositor, prin cufundarea într-o solufie de tartrat acid de potasiu şi clorură de staniu (obfinufă prin disolvarea tartratului în proporfie de 5 g tartrat la 1 I apă şi adăugarea a 2 g clorură de staniu), care fierbe. Obiectele sînf cufundate în baie individual sau în coşuri de sită metalică. 3. Albire, pl. albiri. 5. Ind. alim.: Spălarea cristalelor de zahăr tos pentru îndepărtarea siropului intercristalin care aderă Ia suprafafa lor, pentru a obfine zahăr tos de consum, nerafinat. Operafia se execută în centrifuge, stropind cristalele cu apă amoniacală fierbinte (75--800), în proporfie de 2% fafă de greutatea masei I centrifugate. După albirea cu apă urmează albirea cu abur supraîncălzit, în proporfie de 2% fafă de greutatea masei; aproximativ jumătate din cantitatea de abur se condensează şi condensatul spală cristalele. în acelaşi timp, aburul menfine zahărul Ja o temperatură înaltă şi înlesneşte uscarea Iui ulterioară, Pentru acoperirea colorafiei slab gălbui a cristalelor de zahăr, uneori se adaugă, în apa de albire, mici cantifăfi de ultramarin» 4. Albire, pl. albiri. 6. Ind. alim.: Operafie industrială de decolorare parfială a uleiurilor vegetale. E o fază importantă în procesul de rafinare a uleiurilor vegetale, care urmează după demucilaginare şi neutralizare şi precedă dezodorizarea. Pe cale chimică, se face prin oxidare cu perhidrol, peroxid de sodiu, perborat de sodiu, bicromafi, hipoclorifi, oxigen din aer, etc.; prin reducere cu bisulfifi, hidrosulfifi (blankit), etc. Albirea chimică e pufin practicată, în special la uleiurile comestibile. Se foloseşte la rafinarea uleiului de bumbac prin insu^ fiare de aer în timpul neutralizării, urmată şi de o decolorare prin adsorpfie (însăşi neutralizarea produce un început de de-? colorare). — Pe cale fizică, se face prin adsorpfie pe cărbune activ, pămînturi decolorante sau pe un amestec al lor. Albirea cu adsorbanfl e practic unanim aplicată în industria uleiurilor vegetale; se execută concomitent cu „uscarea" (deshidratarea) uleiului şi consistă în încălzirea acestuia, în eliminarea apei, adăugarea adsorbantului, agitarea uleiului cu acesta; filtrare. Se folosesc trei grupuri de procedee: Albirea discontinuă în vase deschise, la presiuneaatmosferică, la temperaturi de lOO-'IOS0, care afectează uneori gustul uleiului. — Albirea discontinuă sub vid e procedeul cel mai răspîndit actualmente în industria uleiurilor vegetale. — Albirea continuă sub vid eun procedeu recent, în curs de introducere. în stadiul actual, investiţiile necesare sînf mari, dar penfru capacifăfi mari şi în timp e mult mai rentabil decît celelalte procedee, aducînd şi o ameliorare sim(itoare a calităfii uleiului. Se realizează în contracurent, cu folosirea puterii adsorbante reziduale a pămînturilor sau a cărbunelui uzat. Albirea se controlează prin măsurarea intensităţii culorii, colorimetric sau prin metoda „culorii de iod". Pentru uleiurile comestibile, culoarea e limitată Ia anumite valori a|e culorii de iod, prin standardele respective. Sin. De-colorarea uleiurilor. 5. Albire, pl. albiri. 7. Ind. alim.: Operafie de fixare a culorii legumelor supuse conservării, inactivîndu-se enzimele oxidante, realizată prin opă-rire cu apă sau prin aburire. 70 Dacă opărirea e insuficientă, se obfin produse calitativ in- ^ ferioare (cu miros de fîn) şi £ ^ cu conservabilitafe minimă; ^ o prelungire a procesului de vo opărire produce pierderi im- ^ portante, prin solubilizarea § 30 zaharurilor, a sărurilor mi- | nerale şi a vitaminei C. Inactivarea enzimelor se ^ 10 urmăreşte prin reacfia peroxi-dazei sau a cafalazei. o e. Albirea fontei. Metg.: Formarea unui strat de fontă dură de culoare albă în spar- Variaţia grosimii straiului de fonta albit* , v ..... .. ,n 'Uncjiune de conţinutul m carbon şi in fura, constituit din cementita siliciu, liberă înfr-o structură de ba- J) fontăcu3(1 %0,2) fontăcu3r3—3,5% q ză de perlită, la suprafafa ,onts cu 3£g ^ CC; 4) ton,a cu pieselor turnate din fontă ' 0 cenuşie. Stratul cementific-perîific apare la vitese mari de răcire (de ex. la turnarea în forme metalicesau la turnarea în forme crude a pieselor subfiri), grosimea lui scăzînd cu confinutul în carbon şi în siliciu, din cauza acfiunii grafifizantea acestor elemente (v.fig.); acest sfraf are duritate mare (400•'•£00 Hg), făcînd dificilăprş- lucrarea prin aşchiere. Cromul şi mang-anul măresc grosimea şi duritatea stratului dur, iar nichelul micşorează grosimea acestui st at. La piesele turnate din fontă cenuşie, albirea constituie un defect, cînd nu se urmăreşte formarea unei cruste dure, rezistente tef uzură. Corectarea structurii din stratul de fontă albită se face prin recoacere la temperatură înalta (800--^OO0),care depinde de grosimea stratului şi. de dimensiunile pieselor. Crusta dură (de ex, la cilindri de laminor, tăvăluguri, rofi Griffin, etc.) se obţine prin micşorarea conţinutului în siliciu sub 1,0%, în funcţiune de grosimea necesară a stratului alb, de dimensiunile piesei turnate şi de vitesa de răcire. î. Albit. Mineral.; Na (AlSiaOs). Feldspat sodic din grupul isomorf al plagioclazilor, care se întîlneşte în rocile magmatice mai acide (granit, sienit), în cavităţile miarolitice din pegmatite sub formă de geode sau de agregate, ca produs de metaso-matoză în unele pegmatite, pe crăpăturile de fb alpin, în procesul de metamorfism regional (în gnaisuri) şi în unele calcare. Are structură cristalină; cristalizează în sistemul tricli-nic. Se prezintă în cristale cu habitus tabular sau tabular prismatic, formînd frecvente macle polisintetice complexe. E incolor sau colorat în alb-ver-zui ;şi roşietic; e transparent, are clivaj foarte bun pe unele feţe şi : spărtură concoidală după alte feţe; are luciu sidefos pe faţa de clivaj şi sticlos pe celelalte feţe; e biax, cu indicii de refracţie rip = 1,525, nm = 1,529, 1,536; are gr. sp. 2,61 şi duritatea 6**’6,5. E întrebuinfat ca fondant în ceramica fină (dă eufectice la temperatura de 1020°), cum şi la prepararea glazurilor brute pentru porţelanuri şi faianţe. 2. Albit, maşină de de acidulat şi de spălat ţesături. Ind. fexf..- Maşină folosită la albirea, acidulerea şi spălarea ţesăturilor de bumbac (v. fig.) cari, în timpul funcţionării maşinii, circulă în formă de ştreang. Ea cuprinde o cadă 1, căptuşită cu faianţă, cilindri conducători rotativi 2, ochiuri de conducere (de porţelan), o instalaţie de alimentare cu apă şi cu reactivi, şi uneori o maşină de lărgit fesătura 3. "Aceiaşi cilindri rotafivi 2 au şi rolul de a stoarce ţesătura la ieşirea ei din maşină. s. maşină de ~ bobine de in. Ind. fexf.: Maşină folosită la. albirea firelor de in înfăşurate în cruce, pe bobine (v. fig.). Ea Maşină de albit, de acidulat şi de spălat ţesături, f) cadă; 2)cilindri conducători; 3) maşină de lărgit. Maşină de albit bobine de in. 1) cadă; 2) suport; 3) pompă; 4) interspajii; 5) conductă de evacuare. cuprinde: o cadă 1, care se încarcă cu bobine suprapuse, astfel încîf suporturile jor să formeze tuburi vşrticale bine în- cheiate 2, înfundafe Ia capul superior; o pompă 3, care împinge lichidul de albire prin bobine. Lichidul străbate straturile de fire de pe bobine şi iese prin golurile 4 dintre ele, de unde pompa îl aspiră prin conducta 5. Circulaţia lichidului se face continuu, pînă la albirea completă a bobinelor de inv 4. maşină de ~ fire. Ind. fexf.; Maşină folosită Ia albirea firelor textile prin tratarea lor cu oxidanţi sau printr-un alt mijloc de albire, care depinde de natura fibrelor textile de albit. Se deosebesc: maşina de albit în scul, care poate fi cu cadă închisă sau deschisă; maşina de albit suluri de urzeală; maşina de albit în bobine. în maşina de albif în scul, cu cadă închisă, firele depuse în sculuri se albesc cu soluţie alcalină de peroxid de sodiu (Na202); maşina are o cadă închisă (de lemn, de piatră sau de gresie), echipată cu ţevi de racord de gresie, cu pompe de porţelan şi cu ţevi demontabile de plumb, prin cari circulă aburul de încălzire. Sculurile se umezesc, se aşază în cadă repartizate uniform, şl se acoperă cu o ţesătură; apoi se aplică un cadru de lemn, care împiedică ridicarea materialului, după care cada se închide cu un capac. Soluţia de albire, care se pompează dintr-un rezervor, intră prin partea de jos a cadei şi stră-bate sculurile; cînd cada se umple, pomparea se face în sens invers; în acest timp, soluţia se încălzeşte pînă la 45° şi, la această temperatură, circulaţia alternantă în ambele sensuri continuă timp de 3**-6 ore. A1 I. Maşina de albit In scul, cu cadă deschisă. 1) cilindru motor;„2) cilindru con-~ ducător; 3) cilindru de presare; Maşina de albit cu cada închisa cgd„ poate fi folosită şi Ia albirea semitonurilor. Maşina de albit în scul, cu cadă deschisă, cuprinde o cadă cu soluţia de albif, în care firele grupate în sculuri sînf antre- nate în mişcare, fiind susţinute deasupra de cilindri mofori, iar la capul opus, de cilindri conducători,- afundaţi în basin (v. fig. /), Maşina de albit suluri de urzeală, la care sulurile pot fi aşezate în plan vertical (v. fig. II.) sau orizontal, e constituită dinfr-o cameră în care un cap al suporturilor perforate se montează la o gură de pompare 1, prin care se pompează soluţia, iar capul opus se închide cu un capac 2; pompa 3 trimite soluţia de albire prin conducta 4, care pătrunde apoi prin tubul supor- II. Maşină de albit suluri de urzeală, f) gură de pompare; 2) capace; 3) pompă; 4) conductă de refulare; 5) suluri de urzeală;6) cameră de albire; 7) conductă de evacuare. turilor sulurilor 5 şi prin urzeală, şi ajunge în camera 6, de ynde e aspirată prin conducta 7, Această circulaţie durează Albit, maşina de ~ şi de fiert 219 Albumîne Maşină de aibif şî de fiert. 1) cadă; 2) tund fals (perforat); 3) capac perforat; 4) pompă. care consistă în hidroliza pla-oxid de calciu, şi a unei Procesul se produce la tampe-acţiunea apei şi a bioxidului cîteva ore. La unele maşini, încărcarea cu suluri şi descărcarea se fac mecanizat, cu ajutorul unor macarale. Maşina de albit în bobine e asemănătoare cu maşina de albit în scul, cu deosebirea că bobinele se aşază cap Ia cap, spre a forma un fel de coloane, pe la baza cărora se presează solufia de albire, pentru a străbate prin perforafiila suporturilor şi prin spirele bobinelor. i* maşină de ~ şi de fiert. Ind. text.: Maşină simplă pentru albirea şi fierberea fibrelor, a firelor în sculuri sau în suluri, şi a fesăturilor. Ea cuprinde o cadă confecfionată din doags de lemn î, care are un fund perforat 2 şi un capac perforat 3, care distribuie uniform lichidul trimis de pompa 4 în cadă. Cada se încarcă cu materialul care trebuie albit, iar pompa 4 asigură circulaţia lichidului de albit. 2. Albitizare. Petr.: Procesul din metamorfismul de contact, în care se formează albit stabil şi gioclazilor, cu eliminare de părfi din sescvioxidul de aluminiu, râturi mai joase, sub 400°, sub de carbon. 3. Albîtofire. Petr.: Porfirite de diferite tipuri, în cari feld-spatul plagioclaz e reprezentat prin albit. Din punct de vedere chimic, sînt roci intermediare, cari conţin 52*"68% SiC>2. 4. Albitorie, p|. albiforii. Ind. text.: Secţie a întreprinderilor textile, în care materialele fibroase se albesc cu reactivi capabili să distrugă pigmenţii fibrelor. Extinderea, utilarea şi modul de organizare a albitoriei diferă după felul fibrelor (bumbac, lînă, etc.), după gradul de prelucrare a materialului care se albeşte (fibre, fire, ţesături), după nafura agenfului de albire utilizat (substanţe oxidante, substanţe reducăfoare) şi după procedeul de albire (discontinuu sau continuu). — De exemplu, albitoria dintr-o tesăforie de bumbac cuprinde o subsecţie de pregătire a albirii, o subsecţie de albire propriu-zisă şi o subsecţie de finisare a materialelor albite. în subsecţia de pregătire a albirii, ţesăturile crude (în starea în care ele sînf produse la războaie) sînt verificate sub raportul conţinutului de defecte de ţesere, li se elimină prin tăiere nodurile prea mari şi capetele de fire, li se spală petele de grăsimi cu soluţie de săpun, li se măsoară lungimea şi lăţimea, şi se prinde o ţesătură de alta prin coasere J(cap la cap" pentru alcătuirea unei parfizi mai mari; apoi ţesăturile se pîrlesc penfru eliminarea pufului de pe feţele lor se descleiază pentru eliminarea apretului de încleire (care a fost aplicat urzelii), se spală la rece, se storc, se fierb s*ub presiune cu leşie de carbonat de sodiu şi hidroxid de sodiu pentru eliminarea unor substanţe însoţitoare ale celulozei (ceruri, grăsimi, hemiceluloze, substanţe proteice, etc.), făcîndu-se posibilă pătrunderea adîncă a agenţilor de albire în fibre, se spală şi se depun într-un basin de aşteptare, lîngă maşina de albit (v. Albit, maşină de ~). în subsecţia de albire se tratează fesătura cu soluţia apoasă a agentului de albire (clorură de var, hipoclorit de sodiu sau de potasiu, peroxid de sodiu, perman-ganat de potasiu, perhidrol, etc.), apoi se calandrează pentru spălare, pentru stoarcere de apa încărcată cu impurităţi liberate prin albire şi pentru întindere în lăţime. în subsecţia de finisat, ţesăturile albite se usucă, se măsoară în lungime şi se depun în falduri sau se înfăşoară în forme comerciale, după care se stampilează şi se ambalează. 5. Albitură. 1. Poligr.: Elemente tipografice netipăritoare, cu înălţimea mai mică decît a literelor — de 51 sau de 54 de puncte — fojosife penfru completarea la cules, pe forma de tipar, a spaţiilor cari rămîn albe la tipărire. Albitura care se intercalează între cuvinte, uneori şi între literele unui cuvînt, are acelaşi corp ca şi literele şi poartă numele de spaţii (v.) sau păfrişori (v.), iar cea de dimensiuni mai mari se numeşte cuadraţf (v.); albitura care se intercalează între rînduri are grosimi variabile şi se numeşte inter linii sau durşus (v.). Regleţii (v.) sînf elsmentele mai mari cu cari se completează sau spaţiile albe ale unei pagini sau forma tipografică, cînd se fixează în rama presei de tipărire. e. Albitură. 2. Ind. alim.: Amestec în diverse proporţii de plante rădăcinoase, ca pătrunjelul, păstîrnacul şi felina, folosit, în stare proaspătă sau sub formă deshidratată, Ia preparatele culinare sau la fabricarea conservelor. 7. Albucid. Chim.: H2N—CşH4—S02NHC0CH3. Sulfanil-acetamidă; subsfanfă incoloră, cristalizată, cu p. t. 181*-184°, greu solubilă în apă, solubilă în acizi minerali di luaţi şi în a leal i i. Pentru întrebuinţări, v. sub Sulfamide. Se deosebeşte de celelalte sulfamide prinfr-o solubilitate mai mare în urină şi deci prin tendinţă mai mică de a produce cristalurie. Solufia apoasă a sării de sodiu e utilizată în oftalmologie, în tratamentul infeefiunilor oculare. Sin. Sulfacefamidă. 8. Albului, compresiunea. ~ Te/c.: V. sub Compresiunea semnalelor. 9. ~r saturaţia Te/c.; Distorsiune a semnalului de televiziune, care consistă în compresiunea puternică a porfiunti de „alb" a semnalului şi care e, de obicei, rezultatul depăşirii nivelului de alb de referinţă de către amplitudinea semnalului. 10. Album, pl. albume. 1. Poligr.: Carte cu file albe sau colorate, de hîrtie mai groasă sau de carton subţire, cu filele prinse în scoarţă după felurite procedee,,uneori putînd fi detaşate şi înlocuite, cîtefodată şi cu posibilitatea de intercalare a altor file, penfru completare. —- Albumele se folosesc la păstrarea pe filele lor a fotografiilor, a mărcilor poştale, ca ierbare şi în alte scopuri similare. 11. Album, pl. albume. 2. Poligr.: Ansamblu de reproduceri tablouri, fotografii, schiţe, etc., legate într-un volum. 12. Albumeală. Agr.: Boală a plantelor, în special a celor din familia Cruciferae, produsă de ciuperca parazită Cysfopus candidus. Se manifestă prin apariţia, pe tulpini şi frunze, a unor pete de culoare albă strălucitoare. Plantele atacate suferă deformaţii, produc flori, însă nu mai produc fructe. în dreptul petelor, ciuperca fructifică, formînd mase de conidii sferice, dispuse în lanţuri pe conidiofori simpli. ----^ îs. Albumen, pl. alhumene. Bot.: Ţesut de rezervă care înconjură embrionul din sămînţă şi care serveşte embrionului ca rezervă de hrană în timpul germinaţiei. 14. Albumină bicromatată. Foto.: Soluţie de albumină sensibilă la lumină, constituită din albumină, bicromat de amoniu, amoniac şi apă, în diverse proporţii. Serveşte la sensibilizarea plăcilor cari se întrebuinţează la executarea unor clişee fotografice. îs, Albumîne, sing. albumină. Chim.: Grup de substanfe proteice foarte răspîndife în regnul animal şi în cel vegetai şi cari, împreună cu globulinele, sînf proteinele componente ale protoplasmei, în care se găsesc într-un echilibru instabil. Se deosebesc însă de globuline prin faptul că sînt solubile în apă şi nu conţin glicocol în moleculă. Sînt precipitate din soluţiile apoase prin saturare cu sulfat de amoniu şi coagulează la 75°. Se cunosc mai multe tipuri de albumine, numite după originea lor: ovalbumină (din ou), lacfoalbumină (din lapte), serumalbu-mină sau serină (din serul sangvin), legumelină (din mazăre), leucozină (din embrionul bobului de grîu), etc. Nu toate aceste albumine sînt combinaţii unitare; de exemplu, se-rina poate fi fracţionată, prin electroforeză, în trei fracţiuni albuminice diferite. Alte albumine pot fi obţinute sub formă cristalizată. Greutatea moleculară a ovalbuminei e de 43 000, jar a serinei, de 70 200, Sînf relafiv stabile în soluţie, deoarece Albumoze 220 Alcaline, metale ~ la suprafafa moleculei se găsesc grupări ionizabile de acelaşi semn (4*), csea ce împiedică aglomerarea moleculară şi formarea de micelii. în organismul animal, albuminele serice au un rol important în reglarea schimburilor de apă dintre plasmă şi ţesuturi, deter-minînd nivelul presiunii coloid-osmotice a sîngelui. Ovaibumina are întrebuinţări multiple în industria alimentară, iar serumalbumina e întrebuinţată în vopsitorie, în fotografie, în tăbăcărie şi, în general, în industria cleiurilor speciale. t. Albumoze, sing. albumoză. Chim. b/of.: Polipeptide cari se obţin prin hidroliza parţială a substanţelor proteice. Nu coagulează la cald nici chiar în mediu acid, însă se pot salifica. Şe deosebesc de peptone prin faptul că sînt precipitate de sulfatul de amoniu sau de sulfatul de magneziu în solufie saturată. 2. Alburn. Silv., Ind. lemn.: Partea colorată mai deschis a lemnului, situată la periferia trunchiului arborilor, între duramen (inimă) şi liber, formată din celule prin cari circulă seva şi în cari sînt depozitate substanfele nutritive de rezervă. în primii ani de viaţă ai arborelui, lemnul său e format aproape excluziv din alburn. De cele mai multe ori, linia de separaţie dinfre alburn şi duramenul trunchiului arborelui matur nu urmează conturul unui inel anual. La arborii maturi, grosimea albumului diferă după specie (uneori grosimea diferă chiar Ia arborii din aceeaşi specie), după vîrstă, după condiţiile edafo-climatice de dezvoltare, etc.; de exemplu, Ia un stejar de circa 80 de ani, albumul constituie uneori 25—40% din suprafafa secţiunii transversale la baza trunchiului, pe cînd Ia pinul de aceeaşi vîrstă, el constituie chiar 30—50% din aceeaşi seefiune. Lemnul de alburn are proprietăfi fizico-mecanice pufin diferite de acelea ale lemnului de duramen, însă e mai pufin durabil. Uneori, lemnul trunchiului unor arbori prezintă, pe lîngă zona exterioară de alburn, şi inele de alburn izolat în interiorul zonei de duramen, cari constituie anomalia numită lunură; aceasta se întîlneşte mai mult la stejar şi prezintă uneori începuturi de putrezire, 3. Alcadiene, sing. alcadienă. Chim.: Hidrocarburi ali-fatice cu două duble legături în moleculă şi cu formula generală CnH2„-2* V. sub Hidrocarburi. 4. Alcadiine, sing. alcadiină. Chim.: Hidrocarburi alife-tice cari au o legătură dublă şi una triplă în moleculă.— Sin. Alchenine, V. sub Hidrocarburi. 5. Alcalice, soluri Ped.: Soluri în al căror complex de adsorpfie se găsesc săruri solubile ale metalelor alcaline sau alcalino-pămîntoase, în proporfii uneori apreciabile, şi în cari. se produc efecte dăunătoare plantelor cultivate. Apar ca soluri intrazonale în regiunile aride şi semiaride, ocupînd locurile joase ale reliefului (depresiuni, văi). Se împart în soluri saline (v.) sau sărături şi în soluri alcaline (v. Alcaline, soluri ~). 8. Alcaliceluloză. V. sub Celuloză. 7. Alcaliir sing, alcalin. Chim.: Hidroxizii rpetalelor alcaline litiu, sodiu, potasiu, rubidiu şi cesiu, ale căror solufii în apă au aefiune corozivă asupra multor materiale (de unde derivă şi numele de alcalii caustice). Alcaliile corespund formulei generale Me (OH); cei mai cunoscufi şi mai întrebuinfafi în practică sînt cei de sodiu şi de potasiu, ~ subsfanfe incolore, uşor fuzi-bile, putîndu-se volatiliza fără descompunere, cu excepfia celui de litiu, care pierde apa şi şe transformă în LiO. Prin topire dau lichide incolore, cu mare fluiditate: LiOH NaOH KOH RbOH CsOH p.t. 445° 328° 360° 301° 272° Hidroxizii metalelor alcaline se disolvă uşor în apă şi în alcoolii metilic şi etilic (CH3OH şi C2H5-OH). în solufii apoase, diluate, Sînt practic complet disociaj-i în ioni Me+ şi OH' şi, deoa- rece confin ioni oxidril în concentrafie mare, constituie bazele cele mai puternice. în solufii concentrate intervin forfele de atraefiune electrostatice, cari leagă ionii între ei, redueîndu-je mobilitatea şi deci „activitatea", Forfele de atraefiune electrostatice sînt cu atît mai puternice cu cît raza ionilor e mai mică şi sarcina lor mai mare. Se explică, astfel, pentru ce hidroxizii metalelor alcaline sînt baze mai puternice decît hidroxizii metalelor alcalino-pămîntoase, cum şi creşterea bazicităfii lor, de-a lungul seriei de la litiu la cesiu, ceea ce se dovedeşte prin creşterea coeficientului de conductibilitate în solufii de concentrafii egale (0,03 n la 25°): L OH NaOH KOH RbOH CsOH Coeficient de conductibilitate 0,918 0,935 0,938 0,944 0,955 Disolvarea hidroxizilor metalelor alcaline e însofită de căldură. Solubilitatea alcaliilor creşte cu temperatura (grame NaOH şi KOH în 100 g de apă): Temperatura 0° 20° 50° 100° Hidroxid de sodiu 42 109 145 342 g % Hidroxid de potasiu 97 112 140 178 g % Fenomenul se explică prin faptul că ionii pozitivi din solufie se hidratează, dînd hidrafi (de ex. hidroxidul de potasiu formează mono-, di- şi tetrahidrafi), a căror căldură de formare e mai mare decît căldura absorbită Ia disolvarea hidroxidului. Hidroxidul de sodiu (soda caustică) are foarte numeroase întrebu-infări industriale (producţia mondială anuală atinge cîteva milioane de tone): la fabricarea celulozei (procedeul cu sulfat), la rafinarea uleiurilor vegetale şi a petrolului, la mercerizarea bumbacului, la fabricarea mătăsii artificiale, în industria materiilor colorante şi a medicamentelor, etc. Cea mai mare parte din hidroxidul de sodiu se obţine prin electroliza clorurii de sodiu (a sării). Hidroxidul de potasiu (potasa caustică) e întrebuinţat la fabricraea săpunurilor moi, şi în unele sinteze organice. Alcaliile prezintă importanţă deosebită în tehnologia produselor refractare. Ele facilitează: mulitizarea (v.), forsterizarea (v.) şi tridimitizarea (v.) produselor refractare respective, aefio-nînd ca mineralizatori (în unele cazuri au însă şi o influenţă dăunătoare). Alcaliile contribuie, de exemplu, Ia disocierea disiIicaţilor şi a trisilicaţilor. Alcaliile sînt întrebuinţate în mod curent, cu bune rezultate, la fluidizarea argilelor refractare. 8. Alcalimetrie. Chim. V. Acidimetrie şi Alcalimetrie. 9. Alcalin. Chim.: Calitatea unei substanţe de a avea. proprietăţi alcaline. V. şi sub Alcaline, metale 10. Alcalină, staţiune V. Stuficultură. 11. Alcaline, metale Chim.: Familie de metale apar-finînd grupului l al sistemului periodic al elementelor, din care fac parte litiul, sodiul, potasiul, rubidiul şi cesiul. Toate metalele alcaline au în învelişul exterior de valenfă un singur electron, pe care-I pot pierde uşor, formînd cationii corespunzători. Sînt metalele cari au caracterul cel mai electro-pozitiv, acesta accentuîndu-se odată cu creşterea greutăfii atomice; au cea mai mare afinitate pentru oxigen dintre toate metalele (desfacerea oxizilor lor reclamă cea mai mare cantitate de energie). Metalele alcaline sînt totdeauna monovalente, iar oxizii lor dau cu apa solufii alcaline, cari sînf baze puternice. Metalele alcaline nu se găsesc niciodată în stare liberă în natură, iar concentrafiile în cari se găsesc în scoarfa Pămîntului variază foarte mult; astfel, pe cînd sodiul şi potasiul sînt con-şideraţe printre elementele ge|e mai răspîndjte, constituind Alcaline, mefafe ~ 221 Alcaline, metale ~ respectiv, 2,6 şi 2,4% confinutul în litiu e de numai 0,02%, în rubidiu de 0,004% şi în cesiu de 0,00009%, acestea două din urmă putînd fi considerate elemente rare. Sodiul şi potasiul şe găsesc în cantităfi mari în silicafi, din cari, sub acfiunea agenţilor atmosferici, au trecut sub formă solubilă; ionii de sodiu şi de potasiu unindu-se cu ioni de clor, au format clorurile respective, cari au fost spălate de apa ploilor, duse în rîuri şi apoi în apa mărilor, Potasiul, însă, e absorbit în cea mai mare pârte de substanfele coloide ale solului, din cari trece în plante, pentru cari constituie un aliment indispensabil, Apa mărilor şi a oceanelor confine în medie 2,8% clorură de sodiu, din care, în cursul epocilor geologice, s-au format (după regresiunile marine) uriaşe masive de sare cristalizată (sare igemă). Unele dintre aceste masive, cum sînt cele de la Stass-ffurt, confin, în părfi le lor superioare, depozite de clorură de potasiu şi de magneziu, spre deosebire de cele din fara noastră, jcari nu confin astfel de substanfe. Litiul se găseşte în unii silicafi, ca spodumenul, LiAI[(Si03)2], şi în unele izvoare minerale, iar rubidiul şi cesiul se găsesc aproape totdeauna în cantităfi mici, însofind sodiul şi potasiul în unele dintre mineralele lor. Constantele fizice ale metalelor alcaline sînt cuprinse în tabloul următor: Elementul "îo 6 fO Z ol CL Densitatea 20° Duritate scara mineralogică Căldura specifică cal/g°C Conductibilitate electrică Hgrt fO — îc c (0 c 01 -CO-* Q Litiu (Li) 6,940 3 186° 1336° 0,534 0,6 0,84 11 Sodiu (Na) 22,997 11 97,7° 883° 0,971 0,4 0,288 21 0,07 Potasiu (K) 39,096 19 63,5° 770° 0,862 0,5 0,177 14 0,037, Rubidiu (Rb) 85,48 37 39° 696° 1,532 0,3 0,0802 8 0,022 Cesiu (Cs) 132,91 55 28,5° 690° 1,903 0,2 0,0522 5 0,015 Metalele alcaline au duritate mică: toate pot fi tăiate cu cu}itul, iar cesiul, cel mai moale dintre ele, are consistenfa cerii. Vaporii metalelor alcaline sînt intens coloraţi: cei de sodiu au culoarea roşie-violetă a unei soluţii diluate de per-manganat; cei de potasiu sînt verzi-albăstrui, iar cei de cesiu şi de rubidiu, albaştri-verzui. Soluţiile lor coloide, obţinute prin evaporarea într-un arc electric şi disolvarea vaporilor într-un solvent inert, cum e eterul (Svedberg), au aceleaşi culori ca şi vaporii respectivi. Disolvate în amoniac lichid, metalele alcaline dau soluţii colorate în albastru închis. Metalele alcaline colorează flacăra neluminoasă a unui bec Bunsen în culori caracteristice: litiul în roşu, sodiui în galben intens, potasiul, rubidiul şi cesiul, în violet. Metalele alcaline dau linii spectrale caracteristice; astfel, pentru sodiu: un dublet în galben (589,6 mjx şi 589 mpi), care coincide cu raza D din spectrul solar; al doilea dublet al seriei se găseşte în ultraviolet (330,2 mii); pentru potasiu (la o temperatură nu prea înaltă), un dublet în roşu la 769,9 mii şi 766,5 mtu (la o dispersiune slabă, apare ca o, singură linie) şi o linie slabă în violet la 404,4 m^i; pentru litiu, o linie în roşu, la 670,8 mjx; pentru rubidiu, un dublet în violet la 421,2 şi 420,2 rr»}x; pentru cesiu, două linii în albastru la 459,3 şi 455,3 m^t. Datorită tendinţei puternice pe care o au atomii metalelor alcaline de a pierde electronul de valenţă, transformîndu-se astfel în ioni monovalenţi, aceste metale sînt foarte reactive, activitatea lor chimică crescînd de la litiu la cesiu. La aer ele se oxidează repede, acoperindu-se cu un strat de oxid şi pier-zîndu-şi astfel luciul metalic intens, pe care-l au în tăietură proaspătă; ele se păstrează sub petrol. Cu apa reacţionează energic, formînd hidroxizi şi degajînd hidrogen; în cazul litiu-iui şi al sodiului, temperatura nu creşte suficient spre a aprinde hidrogenul; cu potasiul, hidrogenul se aprinde şi arde cu flacără albăstrie; cu rubidiul şi cu cesiul, reacfia cu apa ia caracter exploziv. De asemenea, în contact cu oxigenul, rubidiul şi cer siul se aprind spontan, pe cînd celelalte metale alcaline nu se aprind decît la temperatură mai înaltă. în prezenta urmelor de umezeală, metalele alcaline se aprind în atmosferă de clor. Potasiul, rubidiul şi cesiul reacfionează exploziv cu bromul lichid, pe cînd litiul şi sodiul, la temperatura ordinară, nu re acţionează decît la suprafafă; cu iodul, metalele alcaline reacfionează numai la cald. Cu azotul şi carbonul, numai litiul se combină direct, dînd azoîura LÎ3N, chiar la temperatura camerei, şi carbura de litiu, Li2C2, care se produce numai la cald; la temperaturi mai înalte, carbura de litiu se descompune în ele^ mente. încălzite în atmosferă de hidrogen, metalele alcaline formează hidruri de tipul MeH, în cari ionul negativ e H~. Cu sulful, metalele alcaline se combină energic; prin amestecare în mojar, amestecul face explozie. La arderea metalelor alcaline în exces d6 oxigen se formează: Li20 Na202 ko2 Rb02 CsO? Culoarea alb alb galben galben galben dintre cari numai primul e un oxid normal, ceilalfi fiind per-oxizi. Oxizii normali ai metalelor alcaline, cu excepfia litiu lui, se pot obfine pe cale indirectă.— Metalele alcalina se prepară în general prin electroliza clorurilor sau a hidroxizilor în stare topită. Litiul se obfine industrial prin electroliza clorurii de litiu singure sau cu adaus de clorură de potasiu, în stare topită, cu anod grafitat şi cu. catod de ofel. Se poate obfine litiu foarte pur, aproape fără urme de alte metale alcaline, prin electroliza unei solufii de clorură de litiu în piridină, sau prin descompunerea amidurii de litiu, Nh^Li, în vid, la 50“*60°. Sodiul se prepară industrial prin electroliza hidroxidului NaOH topit, cu electrozi de fier. Electroliza clorurii de sodiu prezintă dezavantajul că, la temperatura ei de topire, o parte din sodiu se pierde prin volatilizare. Se mai obfine sodiu industrial încălzind la 1250"‘1300° un amestec de carbonat de sodiu, Na2C03, cărbune şi carbonat de calciu, în vase de fier; metalul format distilă şi vaporii sînt prinşi sub petrol. Se poate prepara sodiu tehnic şi prin reducerea la roşu a hidroxidului cu cărbune: 4 NaOH-f-2 C -> 2 Na + Na2C03-f 2 H2 + CO. Potasiul se obfine industrial prin electroliza hidroxidului topit, sau prin încălzirea carbonatului de potasiu cu pulbere de magneziu în atmosferă de hidrogen, sau prin încălzirea hidroxidului de potasiu cu un amestec de carbură de fier şi cărbune, în ultimele două procedee, potasiul metalic distilă şi vaporii sînt prinşi sub un strat de petrol. Potasiu foarte pur se obfine prin disocierea termică a azoturii de potasiu, K3N, în curent de azot sau în vid. Rubidiul şi cesiul se prepară prin acfiunea cărbunelui asupra carbonaţi lor respectivi şi distilarea metalului; prin electroliza clo-^ rurilor topite, prin reducerea hidroxizilor cu magneziu metalic în curent de hidrogen, prin reducerea clorurilor cu calciu metalic, sau prin reducerea carbonaţilor cu pulbere de magneziu. —- Elementele din această familie au puţine întrebuinţări în stare metalică. Sărurile lor prezintă însă importanţă deosebită, atît în tehnică, cît şi pentru viaţa animalelor (sodiul) şi a plantelor (potasiul). Litiul e folosit în unele aliaje speciale, în proporţii foarte mici, iar sodiul, în aliajele antifricţiune pe bază de plumb. Cantităţi mari de amalgam de sodiu se întrebuinţează la extragerea aurului. Potasiul metalic e mai puţin întrebuinţat decît sediul, din cauza preţului său mare. Rubidiul şi cesiul se întrebuinţează în special la fabricarea tuburilor de vid şi a celulelor fotoelectrice (stratul fotosensibil de pe supra^ faţa sticlei). 222 î. Alcaline, roci Geol.: Roci eruptive caracterizate chimic printr-un confinut mare în a I ca Iii, în raport cu silicea (Si02) şi alumina (AI2O3). în rocile alcaline subsaturate, între componenfii mineralogici predomină feldspatoizii (nefelin şi leu-cit), iar în rocile paraalcaline predomină piroxenii şi amfi-.bolii sodici. 2. Alcaline, soluri Ped.: Soluri alcalice (v.) cu reaefie puternic alcalină, datorită unui important procent de carbonat de sodiu (mai mult decît 12%, iar la solonefuri, chiar peste 20%). Se deosebesc soluri alcaline salinizate sau sărăturate (cu pH peste 8,7), din cari fac parte şolonef-solonceacurile (v.), şi soluri alcaline levigate, sărăcite în săruri în orizontul superior şi îmbogăfite în adîncime (cu ptt chiar peste 10), din cari fac parte cele mai multe solonefuri (v.). 3. Alcalinifate actuală. Chim.: Concentrafia actuală a Ionilor hidroxil, prin care se defineşte cantitativ caracterul bazic al unui lichid. 4. ~ de titrare. Chim.: Numărul echivalenfilor de acid folosiţi pentru neutralizarea unei soluţii alcaline pînă ia pundul de echivalentă al sării care rezultă. E egal cu suma dintre alcalinitatea actuală şi al calinitatea pofenfială. 5. ~ potenţială. Chim.: Totalitatea ionilor hidroxil pe cari un echivalent de bază îi poate pune treptat în iiberfale. Exemplu.* în- timpul neutralizării, cînd, pe măsură ce ionii disociaţi sînt neutralizafi, se disociază o nouă cantitate de bază. 6. Alcalinizarea celulozei. Ind. text.: Operafie în procesul de fabricajie a fibrelor textile de viscoză, care consistă în cufundarea celulozei sub formă de foi, de sul sau de solzi, într-o solufie de hidroxid de sodiu cu concentrafia de circa 18%, la temperatura de 16“*20°. în timpul alcalinizării celulozei se produc următoarele fenomene: ruperea unor legături de hidrogen între macromolecule, creşterea reactivităfii şi a higroscopicităfii materialului celulozic, umflarea materialului, îndepărtarea hernicelulozelor, oxidarea parfială şi reducerea indicelui de polimerizare, şi formarea alcalicelulozei cu indicele de esterificare y=100--150. Procedeul de alcalinizare a celulozei sub formă de foi se foloseşte mai mult, utiIizînd în acest scop o cadă cu presă cu descărcare pe deasupra (cu macarale) sau frontală. Aceestă cadă e compartimentată cu plăci de ofel şi în fiecare compartiment se aşază pe'muchie 20*-»30 de foi de celuloză de 80X60 cm. teşia de hidroxid acoperă foile timp de cel pufin o oră; apoi se goleşte cada, iar foile se storc cu ajutorul unei prese, pînă cînd greutatea foii de alcaliceluloză ajunge de trei ori mai mare decît greutatea ei inifială. Urmează descărcarea maşinii şi defibrarea foilor de alcaliceluloză. 7. Alcalino-pămîntoase, metale ~.Chim.: Familie de metale, aparfinînd grupului al doilea, subgrupul I al sistemului periodic, din care fac parte: calciul, stronfiul, bariuI şi radiul. Ele se numesc alcalino-pămîntoase pentrucă oxizii lor dau cu apa solufii alcaline, a căror bazicitate e intermediară între aceea a metalelor alcaline şi a celor pămîntoase (aluminiu, etc.). Răspîndireâ lor sub formă de combinafii în scoarfa Pămîntului e următoarea: calciul, 3,4%, stronfiul, 1,7-10 2%, bariul, 4,7* 10-2%, iar radiul, numai 1*10~10%. Calciul, stronfiul şi bariul se găsesc în natură sub formă de silicafi complecşi, însă în special sub formă de carbonafi şi de sulfafi: CaCOs— calcit; CaS04 — anhidrit; SrC03 — stron-fianit; S2SO4 — celestin; BaCC>3 —witerit; BaS04 — barit. Carbonatul de calciu e cel mai răspîndit dintre mineralele de calciu, formînd munfi întregi; principalele lui varietăfi sînt piatra de var şi creta, formată prin sedimentarea scoicilor de foraminrfere pe fundul mărilor. Marmura e o varietate micro-cristalină de carbonat de calciu aproape pur; în cantităfi foarte rriari se găsesc dolomitul, carbonat dublu de calciu şi magneziu, :cum şi,sulfatul de. calciu, cristalizat cu două molecule de apă (gipsul, CaS04»2H20) şi mas pufin anhidritul, sulfat de calciu fără apă. Carbonatul de calciu cristalizează în două forme: calcitul, romboedric — şi aragonitul, rombic. Spatul de Islanda e o varietate cristalină de calcit, foarte curată, bire-fringentă. Alabastrul e o varietate foarte pură de gips. Stron-fiuI şi bariul sînt mâi raspîndifi sub formă de sulfafi decît car-bonâfii, iar radiul se găseşte în cantităfi infime (0,3 g/1 t) în minereurile de uraniu. Metalele alcalino-pămîntoase au culoarea albă-argintie şi luciu metalic; ca şi metalele alcaline, lăsate lâ aer pierd repede luciul metalic. în tablou sînf date unele dintre constantele lor fizice: Calciu Stronfiu Bariu Rad iu Greutatea atomică Numărul atomic Densitatea Punctul de topire,°C Punctul de tierbere 40,08 20 1,6 850 1440 87,63 38 2,6 770 1370 137,36 56 3,6 705 1540 226,05 88 5 960 1140 Metalele alcalino-pămîntoase colorează flacăra în culori caracteristice: calciul, în galben-portocaliu; stronfiul şi radiul, în roşu carmin, iar bariul, în verde. Această proprietate e folosită lâ recunoaşterea lor analitică. Metalele alcalino-pămîntoase au doi electroni de valenfă, pe cari îi pierd cu uşurinfă, formînd ioni cu configurafia gazelor nobile; de aceea, ele sînt active din punctul de vedere ;chimic, dînd compuşi ionici. în toate combinafiile lor sînt bivalente. Cationii lor sînt incolori; majoritatea sărurilor pe cari le formează sînf greu solubile sau insolubile în apă (nu se disolvă în apă decît compuşii halogenafi, azotafii, azotifii şi ace-,tafii). Calciul, stronfiul şi bariul dau cu apa hidroxizi, mult mal pufin solubili decît cei alcalini; cu elementele puternic elecfro-negative, ca halogenii şi sulful, se combină energic, iar cu azotul formează, între 100 şi 500°, nitruri ionice (bariul chiar la temperatură mai joasă). Cu amoniacul lichid formează solufii de culoare albastră închisă, prin evaporarea cărora se obfin amoniacafii respectivi, de culoare galbenă aurie, avînd compozifia Me(NH3)f+, în care anionii ar fi electroni liberi. Aceste combinafii se âprind spontan la aer şi* păstrate mai, mult timp în absenfa aerului, se transformă în amidele respective, Me(NH2)2* Dacă se tratează astfel de solufii diluate cu oxid de carbon, se pot izola sub formă de pulberi albe, ne-volaiile, carbonilii respectivi, de compozifie Me(CO)2. Prin calcinare cu cărbune, formează carburi cari, tratate cu apă, reaefionează cu producere de acetilenă. Carbonafii metalelor alcalino-pămînfoâse sînt insolubili în apă şi prin încălzire se disociază cu formârea oxidului respectiv şi degajare de bioxid de carbon. Temperatura la care presiunea de disociere a bioxidului de carbon devine egală cu o atmosferă creşte în ordinea: calciu 900°, stronfiu 1150°, bariu 1350°. Atît solubi litatea hidroxizi lor, cît şi bazicitatea lor, cresc cu greutatea atomică a elementului, pe cînd solubi litatea sulfafi-lor variază în sens invers, sulfatul de bariu fiind cel mai greu solubil. în tablou se dau solubilităfile cîtorva dintre sărurile metalelor alcalino-pămîntoase: Solubilitatea în mol. g I a litru Calciu Stronfiu Bariu Hidroxid 2,0-10-2 8,3-10-2 2,7-10"1 Carbonat 1,3*10-4 6,8-10-5 8,8-10-5 Cromat 1,4-10-1 6,0-10_1 1,5-10-5 Oxalat 6,2-10-5 3,8-10-4 5,0-10-4 Sulfat 1,2-10-2 6,2-10-4 1,1-10-5 Toate metalele alcalino-pămîntoase pot fi preparate prin. electroliza clorurilor lor topite sau a unui amestec de clorură şi fluorură. Electroliza clorurii de stronfiu e mai dificilă decît, a clorurii de câl.ciu, temperatura de topire a clorurii de Al călită 223 Âlcaloizi stronfiu fiind mai înaltă (872°, la CâCI2, 830°) şi, de aceea, centru a coborî temperatura, se adaugă uneori, în loc de fluo-rură de stronfiu, clorură de potasiu, care formează cu clorură de stronfiu un eutectic cu punctul de topire 628° (KCI 15%). Electroliza clorurii de bariu topite, din cauza marii solubilităfi a bariului în topitură, se foloseşte numai la obfinerea aliajelor de bariu cu metale grele utilizate drept catod lichid. Prin acest procedeu se obfin aliaje de bariu cu plumb (25---30% Ba) şi de bariu cu staniu. Bariul mai poate fi obfinut prin distilarea în vid a aliajelor sale cu siliciu, ferosiliciu sau aluminiu, preparate prin reducerea oxidului de bariu cu aceste metale. — Calciul se întrebuinţează uneori la obfinerea aliajelor, în special ca dezoxidant şi rafinator. în cantităţi mici (0,4‘-2,75%) e adăugat în unele aliaje antifricţiune pe bază de plumb (bab-bite de sodiu-calciu, babbite de calciu, satco-metal, etc.). De asemenea, calciul e întrebuinţat ca reducător al oxizilor de zirconiu, titan, etc. (metale rare). — Stronţiul nu are întrebuinţări practice. Bariul e întrebuinţat în cantităţi mici ca adaus în babbitele de plumb (ulco-metal 1,36% Ba, lurgi-metal 2,8% Ba) şi ca aliaj tipografic în locul aliajului pk mb-antimoniu. Radiul nu are întrebuinţări în metalurgie, fiind un metal rar şi costisitor. — în general, întrebuinţările metalelor alcalino-pămîn-toase în metalurgie sînt limitate, din cauza prea marii lor activităţi în stare pură. î. Alcalifa. Expl,: Exploziv aparfinînd clasei amestecurilor explozive de siguranfă, constituit din 53 % nitrat de amoniu, 8,5% nitrat de potasiu, 23% clorură de sodiu, 1,5% aluminiu pulbere, 14% trinitrotoluen. Acest amestec exploziv a fost întrebuinţat ca exploziv ănti-grizutos. Azi e interzisă întrebuinţarea ca exploziv antigrizutos a amestecurilor explozive cari conţin aluminiu. 2. Âlcaloizi, sing. alcaloid. Chim., Farm.: Substanţe organice cu structură moleculară complexă şi caracter bazic, conţinînd azot eterociclic, răspîndite în numeroase plante, în unele organisme animale, sau cari pot fi obţinute prin sinteză. Alcaloizii se obţin în stare pură, cristalizaţi sau amorfi, prin extragere cu solvenţi organici, cu apă, etc. în majoritatea cazurilor, alcaloizii vegetali şi animali trebuie consideraţi hormoni, adică produse de secreţie internă a ţesuturilor şi a glandelor din aceste organisme, cari însoţesc procesul de dezvoltare în tot timpul vieţii. Primul alcaloid pur extras a fost morfina (din amestecul complex al opiului); în prezent se extrag mai mult decît două sute de alcaloizi. A fost sintetizată coniina, însă morfina, chinina, etc. nu au putut fi sintetizate pînă în prezent. Prezintă interes distribufia în plante a acestei clase de substanfe: astfel, din alge şi muşchi n-au putut fi izolafi alcaloizi; din ciuperci se obfin greu; din criptogamele vasculare şi din gimnosperme s-au obfinut pufini alcaloizi; din monocotiledonate, mai mulfi, însă cei mai mulfi alcaloizi au fost extraşi din dicotile-dqnate. Unele familii de plante (gramineele, compozeele, etc.) sînt foarte sărace în alcaloizi, spre deosebire de ranunculacee, solanee, papaveracee, etc., cari confin numeroşi alcaloizi; dintre animale, şopîrla confine baze asemănătoare, din toate punctele de vedere, cu alcaloizii tipici vegetali. — De obicei, un alcaloid e limitat la un singur gen sau ordin (berberinele se găsesc în mai multe ordine). Ansamblul alcaloizilor dintr-o plantă e constituit dintr-un amestec de mai multe baze, adeseori strîns legate şi în cantităfi diferite (de ex. aconitine). — Cantitatea de alcaloizi e, de obicei, mai mare în plantele mature şi la extremitafile lor sau în părfile cari hibernează, de exemplu în rădăcină, şi variază, în diferitele organe; la cantitate egală, mugurii tinerLşi frunzele tinere conţin mai mulfi alcaloizi decît Ja maturitatea lor. Alcaloizii confin azot eterociclic, avînd o structură moleculară complexă, şi sînt solubili în solvenfi organici în amestec cu ,apa, Aceste caracteristici nu se găsesc, de obicei, la ami- nele şi betainele simple, derivate din aminoacizii proteinelor, nici la coline sau la alte baze organice. — Se cunosc diferite procedee de extracfie a alcaloizilor din plante sau din animale, unde se găsesc în stare liberă sau sub formă de săruri ale acizilor organici. De obicei se extrag din droga pulverizată, cu ajutorul alcoolului. După distilarea alcoolului, sînt izolafi din reziduu, prin tratare cu acizi, sub formă de săruri; după tratarea cu un alcaliu (amoniac, carbonat de sodiu, etc.) se izolează baza liberă. Astfel se extrage toată cantitatea de alcaloizi din plantă. Unii alcaloizi stabili se extrag din planta pulverizată, cu apă de var sau cu oxid de magneziu şi un solvent organic; în alte cazuri (cafeină), se practică ex-tracfia cu apă fierbinte. Astfel, se obfin „alcaloizii totali", amestecuri din cari se separă alcaloizii principali, prin fracfionare cu ajutorul hidroxidului de sodiu, al eterului, al cloroformului, al acizilor, etc., după care se filtrează, se purifică şi se cristalizează pur sau sub formă de sare, cu acidul cel mai potrivit. — Cei mai mulfi alcaloizi puri sînt solizi, de obicei cristalizaţi. Coniina, nicotină, etc. sînt lichide şi volatile, la cald; în vid, alcaloizii complecşi (ex. stricnina) pot fi distilafi sau sublimaţi; mulfi alcaloizi sînt optic activi; sînt insolubili sau pufin solubili în apă; sînt solubili în cloroform, mai pufin în eter, în benzen, alcool amil ic, eter de petrol; solufii le apoase sînt, de obicei, puternic alcaline, dar se cunosc şi unii alcaloizi foarte slab bazici, ca, de exsmplu; colchicina, cofeina, pipe-rina, etc., cu cari nu se obfin săruri. — Cei mai mulfi atca^ loizi sînt baze terfiare; baze secundare sînt pufine, ca, de exemplu, efedrina, citizina, carpaina (betainele, berberinele, columbaminele, etc. sînt cuaternare). Baze primare se găsesc numai printre amine şi ele provin din transformarea aminoaci-zilor proteinelor. — Cei mai mulfi alcaloizi sînt baze mono-acide; chinina e un alcaloid diacid. Alfi alcaloizi au grupări metoxi, metilendioxi (derivafii chinolinei sau isochinolinei) funcfiuni alcoolice (codeina), etc, Se cunosc alcaloizi cari sînt derivafi ai piridinei, ai chino-* leinei, ai bazelor purinice, cum şi combinafii construite după tipul amoniacului şi al aminelor din clasa grăsimilor şi a sub-stanfelor aromatice; cei mai mulfi confin oxigen şi azot. Uneori, plante diferite pot da alcaloizi asemănători, prin structura, lor chimică; de exemplu, atropina şi scopolamina, cu cocaina; cofeina cu teobromina; hidrastinina, cu unii alcaloizi ai opiului, etc.; Există, de asemenea, o înrudire în're alcaloizii vegetali şi cei animali; de exemplu, cofeina şi teobromina, derivafi puri-nici, sînt asemănătoare adeninei, xantinei, hipoxantinei, etc.; muscarine asemănătoare colinei şi neurinei; betaina a fost obfi-nută atît din plante, cît şi din fesuturi animale. Prin descompunerea şi putrefacfia cadavrelor se formează datorită microorganismelor, numeroase toxine cadaverice, unele fiind identice, după acfiunea lor fiziologică, cu anumifi alcaloizi vegetali. După structura lor chimică şi după caracterul lor fiziologic, toxinele eliminate de bacterii şi de ciuperci pot fi considerate, uneori, ca alcaioizi, Această apropiere se datoreşte originii asemănătoare, fiind formafi din derivafi ai aminoacizilor şi ai aminozaharurilor. Din punctul de vedere fiziologic, alcaloizii prezintă o ac-fiune selectivă asupra unor organe sau asupra unui sistem, cum şi asupra diferitelor grupuri de celule; de exemplu asupra aparatelor terminale ale unor nervi, asupra unor centri ai creierului sau ai bulbului, asupra musculaturii netede, etc. Numeroşi al^ caloizi acfioneaza asupra organismului viu, în doze foarte mici, de miligrame, existînd o afinitate stereochimică între alcaloizii cari acfionează şi diferite părţi din moleculele protoplasmei celulei, supuse reacţiei, analogă acţiunii fermentativ-catalitica. Orice modificare în molecula alcaloidului duce la schimbarea acţiunii lui fiziologice. Alcaloizii folosesc plantelor şi animalelor ca mijloace de apărare, datorită' calităţii lor de a otrăvi Alcaloză 224 Alchidalj După aefiunea lor fiziologică, alcaloizii se împart în următoarele grupuri mai importante: grupul curarei şi al curarinei (curara, curarina, tesina); grupul stricninei (brucina, harmina, ..harmalina); grupul cafeinei (teofilina, teobromina, cofeina); grupul cocainei (cocaina); grupul atropinei (atropina, hioscia--mina, scopolamina); grupul parasimpaticotropilor (colina, pilo-icarpina, fizostigmina, ezerina, muscarina); grupul morfinei (morfina, codeina, iebaina, narcotina, papaverina); grupul ccniinei (sparteina, temulina); grupul aconitinei (aconitina, veratrina, colchicina, solanina); grupul chininei (chinina, chinidina, cninr conina, cinconidina). După natura inelului eterociclic pe care-l confin, alcaloizii *se împart cum urmează: Alcaloizi cu nucleu pirolidinic (higrina, cuskhigrina); alcaloizi cu nucleu piperidinic sau piridinic (coniina, N-metil-coniina, conhidrina, pseudoconhidrina, coniceina, lobelina, arecolina, guvacina, guvacolina, arecolidina, ricinina); alcaloizi cu nuclee piridinice şi pirolidinice (nicotină); alcaloizi cu nuclee piroli-dinice şi piperidinice condensate (atropina, hiosciamina, scopolamina, cocaina, pseudopelletierina sau N-metil-granatomina); alcaloizi cu nuclee chinofinice şi chinuciidinice (chinina, cin-conina, cinconidina, chinidina); alcaloizi cu nucleu isochinolinic (mezcalina, anhalamina, morfina, pseudomorfina, codeina, te-baina, narcotina, papaverina, laudanozina, laudanidina, lauda-nina); alcaloizi cu nucleu, indplic (fizostigmina sau ezerina, harmina, harmalina, harmalolul, yohimbina, ergotamina, ergo-ioxina, ergotinina); alcaloizi cu nucleu imidazolic (pilocarpina). Alcaloizii >au întrebuinfări numeroase, în principal sub formă de săruri, în medicină şi în industria medicamentelor. 1. Alcaloză. Chim. b/o/.; Mărirea alealinităfii sîngelui, datorită unor tulburări funcfionale. E caracterizată prin creşterea exponentului de hidrogen al sîngelui peste 7,45 (normal 7,35*"7,45). Alcaloza se observă în cazurile în cari cantitatea de bioxid de carbon scade în sînge (alcaloză gazoasă), sau cînd cantitatea de bicarbonat de sodiu creşte (alcaloză fixă). Se determină, fie prin măsurarea rezervei alcaline, fie cu ionometrul (acidoză), ori după metoda Van Slyke. 2. Âlcani, sing. alean. Chim.: Hidrocarburi alifatice saturate, avînd formula generală CnH2n_j_2- — Sin. Hidrocarburi parafinice. V. sub Hidrocarburi. s. Aicapton. Chim. biol. V. sub Alcaptonurie. 4. Alcaptonurie. Chim. biol.: Proces patochimic caracterizat prin aparifia în urină a acidului omogentisinic (acidul 2,5 dihidroxi-feni l-acetic), numit şi aicapton. Acest acid se formează în urma procesului de desaminare oxidativă a tirozinei; brganismul normal poate oxida complet alcaptonul. Alcaptonuria e un fenomen teratologic, adeseori ereditar. o. Alcătuire granulometrică. Mat. cs.: Sin. Compozifie granulometrică. V. sub Granulometrie, Beton, Mortar. 6. Alces. Paleont.: Mamifer paridigitat din familia Cer-vinăe, cu coarne mari, cilindrice la bază şi apoi lăfite, cu aspect pal-mat. E cunoscut încă din Pliocen şi a trăit în Europa pînă în timpurile istorice. Specia Alces palmatus Smith a fost găsită în fâra noastră în Cuaternarul de la Puturosu (Ploieşti), de la Arminiş şi Noul Săsesc (Turda). 7. Alchene, sing. alchenă. Chim,: Hidrocarburi alifatice cari au o dublă legătură în moleculă şi formula generală CwH2n —■ £in. Hidrocarburi olefinice, V. sub Hidrocarburii HO- CH2—COOH I C HC^ XC—OH I II 'VCH H Alces palmatus. 8. Alchidali, sing. alchidal. Chim.: Polimeri obfinufi prin reacfii de policondensare între poliaicooli şi acizii polibazici sau anhidridele lor. Polimerii rezultafi din anhidridă ftalică şi poliaicooli se numesc şi polimeri ftalici, iar cei cu glicerina, gliptali. Alchidalii modificafi se obfin prin introducerea în reaefie a unor agenfi reactivi ca: uleiuri sicative, semisicative, nesicative (sau acizi din astfel de uleiuri), răşini fenolice, răşini naturale, etc. Mecanismul reaefiei de esterificare depinde de natura re~ actanfilor, de numărul de grupări hidroxil şi carboxil, dar în special de raportul dintre aceste grupări reactive: bialcool/ acid bibazic ••• raport: 2:2; trialcool/acid bibazic ••• raport: 3:2; trialcool/acid bibazic+acid gras, etc. raport: 3:3. — în funefiune de natura reactanfilor şi de raportul dinfre grupările reactive, se obfin polimeri solubili în diferifi disol-vanfi, polimeri cu comportare diferită la aer şi polimeri cu comportare diferită la încălzire. O clasă specială o constituie polimerii cari se obfin din reactanfi bifuncfionali, în cari unul sau ambii sînt nesaturafi (ex. glicol şi anhidridă maleică, alcool alifie şi anhidridă ftalică). Astfel de polimeri se numesc poliesteri nesaturafi şi au aplicafii practice importante. Prin esterificarea unui bialcool G (glicol) cu un acid bibazic D se obfine un poliester cu structură liniară, de fipul: —D—G—D—G—D—G—. Grupările funcfionale terminale ale lanfului sînt, fie două grupări hidroxil, fie două grupări carboxil, fie o grupare hidroxil şi una cerboxil, fiecare dintre aceste posibilităfi depin^ zînd de numărul total de molecule cari reaefionează pentru formarea lanfului macromoleculei. Poliesterii obfinufi din reactanfi bifuncfionali saturafi se obfin prin încălzirea glicolulyi cu acizi bibazici aromatici sau alifatici, în atmosferă de gaz inert: CH2—■"* ■ c°v A '0H CHâOH / NC^ NCH I +0' | || - CH2OH \ C CH ccr H HC' CH2 CH2 1 1 ~ ch2 1 I 1 0 0 i 0 0 1 1 1 11 0 (1 u 0 II u C=OC—OH \ / \ / n 1 n C—C ch Hcf \h-' ^c=c/ h h ■n H H Poliesterii astfel obfinufi sînt tari şi fărîmicioşî şi nu pot fi transformafi prin încălzire pînă la fază insolubilă şi infuzibilă-, ramînînd permanent termoplastici. Cu anumifi acizi bibazici alifatici se obfin polimeri semisolizi sau lichizi, cunoscufi sub numele de paraplex, întrebuinfafi ca plastifianfi pentru nitroceluloză, sau alfi polimeri, ori la fabricare de adezivi, etc. Din anumifi reactanfi bifuncfionali saturafi se pot obfine polimeri filabili. Astfel, din acid tereftalic (respectiv esterul metilic) şi glicol se obfine fibra sintetică numită „Terilena" (v. Fibre sintetice). Poliesterii obfinufi din reactanfi bifuncfionali nesaturafi se obfin din acid maleic sau fumărie şi etilenglicol sau polietilen-glicoli, prin încălzire pînă la un anumit grad de condensare (indicele de aciditate 30*”120 mg KOH/g). în această fază, poliesterii sînt solubili şi fuzibili, şi pot fi transformafi prin încălzire în produşi insolubili şi infuzibili prin legături C—C în locurile unde polimerul are duble legături; apar astfel legături tridimensionale şi polimerul rezultat e de forma: O H H O H2 H2 O H H2 O II I I II II II I I II ----O—C—C=C—C—O—C—C—O—C—C—C—C—O-------------------- O H H2 O H2 H2 O II I t II II II -O—C—C—C—C—O—C—C—O—C—C~C—C- H O -o- o II -C~ HO H2 H2 I II I I =C—C-O-C—C~ O H H O II I I II •O—C—C=C—C—O— ■ Alchidali 225 Âlchidai! Transformarea termică a poliesferilor lineari nesafurafi e accelerată de lumină, de căldură şi de unii catalizatori, — ca sărurile de cobalt, peroxidul de benzoil —, şi încetinită de inhibitori tipici de polimerizare, ca hidrochinona. Poliesterii lineari nesaturaţi pot fi transformafi în produşi insolubili şi infuzibili prin oxidare în prezentă sau în absenţă de agenfi sicativanfi. Din acest punct de vedere, aceşti poliesteri se aseamănă cu uleiurile sicative. S-a putut realiza o gamă de poliesteri modificafi cu acizii din uleiurile sicative; aceşti poliesteri pot fi transformafi mult mai uşor de oxigen, pînă la stadiul infuzibil şi insolubil. Poliesterii lineari obfinufi prin încorporarea unei mici can-tităţi de acizi nesaturafi pot fi transformafi pînă la stadiul cu legături tridimensionale, prin simplă încălzire sau prin încălzire cu catalizatori peroxidici. Cînd gradul de polimerizare al unui poliester e suficient de mare şi cînd numărul de grupări metilenice cari separă carboxilii reactanfilor inifiali e destul de mare (de ex. poliesteri obfinufi din acid sebacic şi etilenglicol, poliesteri modificafi cu acid maleic), se obfin produşi cari au, după atingerea structurii tridimensionale, un aspect asemănător cauciucului, chiar dacă înainte de transformare poliesterii lineari erau tari, ceroşi ori mai mult sau mai pufin cristalini. înainte de transformare, aceşti poliesteri pot fi amestecafi pe valf cu materiale de umplutură, ca oxid de fier, carbonat de calciu, etc. (negrul de fum nu e indicat, deoarece distruge activitatea catalitică a peroxidului de benzoil). Poliesterii de acest tip, ajunşi în starea cu legături tridimensionale, pot avea rezistenfa la întindere de 600"-900 kg/cm2şi alungirea de 200-*450%. Aceşti produşi sînt relativ pufin rezistenţi la uleiuri sau la solvenfi (după 7 zile de imersiune în alcool etilic sau în benzen, la temperatura de 20° suferă o imbibare de 5%, respectiv de 55%). Poliesterii lineari saturafi pot fi transformafi în starea cu legături tridimensionale prin încălzire cu 4-"5% peroxid de benzoil, cînd se formează punfi între lanfurile de poliesteri, şi anume între atomii de carbon adiacenfi grupărilor carboxil esterificate. Poliestarii lineari nesaturafi, cu un grad înalt sau foarte înalt de nesaturaţie (obfinufi din acid maleic şi etilenglicol sau polietilengiicol), pot fi transformafi pînă in starea cu legături tridimensionale nu numai prin simplă încălzire, ori prin încălzire cu peroxizi sau cu oxigen, dar chiar prin vulcanizare cu sulf, ca şi cauciucul; ei sînt folosifi, din această cauză, în multe compozifii de elastomeri. Acestea vulcanizate sînt mult mai rezistente la acfiunea hidrocarburilor decît cauciucul natural şi nu se întăresc prin îmbătrînire. Poliesterii lineari nesaturafi pot fi copolimerizafi cu numeroşi monomeri nesaturafi, ca acetatul de vinii, stirenul şi metacrilatul de metil; din astfel de copolimeri se fac stratificate cu fesături de sticlă, cari au proprietăţi mecanice excepfional de bune. Poliesterii obfinufi din reactanfi polifunc|ionaii au structură tridimensională, dacă acidul sau alcoolul care reacţionează are mai mult decît două grupări funcţionale şi reacţia e condusă pînă la terminare. De exemplu, un | acid bibazic D şi glicerina G dau —G—D—G—D—G—D-— un polimer cu structura alăturată. I I Poliesterii de acest tip nu mai ? ? sînt solubili şi nici nu se mai topesc; q__q_q [)__(3 p, l D I -G—D—G— D—G—D— cu rezultatele experimentale. Polimerii de acest tip pot fi obţinuţi, atît prin reacţia dintre poliacizi şi polialcooli-poli-esteri nemodificaţi, — cît şi prin reacţia dintre aceste doua tipuri de reactanţi, cu adăugarea unui component reactiv, poliesteri modificaţi. Poliesteri nemodificaţi sînt, de exemplu, polimerii rezultaţi prin încălzirea glicerinei cu anhidridă ftalică la temperatura de 160—190°. După răcire, produsul gelificăt e tare, fărîmicios, insolubil şi infuzibil, din cauza apariţiei legăturilor tridimensionale (chiar dacă mai conţine componenţi fuzibili, ei pot fi reduşi la o fracţiune minimă, prin continuarea încălzirii). Se poate atribui acestui polimer (deşi, probabil, se produc reacţii secundare cari fac ca produsul să aibă o structură mai complicată) structura: H n r Q O---- \ ^ ^ hc c-c-o-ch2-ch-ch2-o I II // HC C-C—O-CH9-CH-CH2—O—C. xx0 - o ‘H C HC xXc-c^ H H O: 0 O 1 II = c C-0-CH-CH2-0- I I o această stare e numită uzual stare de gel. S-a putut determina prin calcul această stare, folosind ecuaţii cari permit precizarea gradului de reacţie la care se produce gelificarea. I I Astfel, în cazul reacţiei dintre acidul succinicşi glicerină, calculul arată că gelificarea se produce cînd aproximativ 4/5 din numărul de grupări reactive su reacţionat, în concordanţă foarte bună C = C HC/ XCH ! %C—C/ : H H Reacfia de esterificare se urmăreşte în permanenţă prin măsurarea cantităţii de apă dezvoltată şi determinarea suc- cesivă a indicelui de aciditate. în funcţiune de durata încălzirii, cînd au proprietăţi diferite, poliesterii pot atinge diferite stadii de reacţie (A, B şi C), ca şi polimerii fenolaldehidici, după gradul de esterificare atins. în stadiul A sînt solubili în acetonă şi au un punct net de topire; acest stadiu e bine marcat şi durează pînă în momentul galificării. Demarcaţia dintre stadiile B şi C e mult mâi puţin netă. în aceste stadii, polimerii pot fi formaţi prin presare cu destul de mulie dificultăţi, fiind necesară o încălzire prelungită, care produce o descompunere parţială cu dezvoltare de gaze, ceea ce limitează numărul prafurilor de presare din acest poliester. Fiind solubili într-un număr mic de solvenţi, gliptalii au puţine întrebuinţări industriale. Astfel, gliptalii A sub formă de soluţii în acetonă sînt întrebuinfafi ca adeziv pentru lipit plăcile de mică şi care, după evaporarea d.isolvantului, se presează la cald pînă la atingerea .stadiului C. Penfru obţinerea plăcilor de mică flexibilă se folosesc poliestsri modificaţi cu uleiuri vegetale. Poliesterii obţinuţi din glicerină şi un amestec de acid ftalic şi maleic sînt tari şi fărîmicioşi. Cei fabricaţi cu acizi bibazici polimetilenici sînt mai mult sau mai puţin flexibili; temperatura de înmuiere şi flexibilitatea se măresc pe măsură ce creşte lungimea lanţului (de ex. de la acid succinic spre acid sebacic). De aceea, prin efectuarea reacfiei dintre anhidrida ftalică şi glicerină şi în prezenţa altor reactanţi poli-funcţionali (etilenglicoli, acid succinic, adipic, său sebacic, etc.) se pot obţine numeroşi gliptali C, cu diferite proprietăţi fizico-mecânice (v. tabloul, p. 226). Poliesteri modificaţi se obţin prin introducere de acizi monobazici sau de alcooli monohidroxilici, cu formarea polimerilor solubili în disolvanţii obişnuiţi. Modificările cu acizi 15 Âlchîdaîî 226 Alchidali ro C *“ i!t|^ r' w .H — - a> {LSo£| 1:1 2:1 4:1 6:1 8:1 10:1 Foi furnafe 9; 97 95 83 63 55 Foi laminate Observaţii 33 33 95 95 100 100 100 74 49 39 43 88 95 răşina tare, foarte tenace răşină tare, tenace, cu posibilităţi de îndoire răşină tenace, flexJ= bilă răşină tenace, foarte flexibilă răşină asemănătoare cauciucului, extrem de flexibilă răşină asemănătoare cauciucului graşi superiori (provenind din uleiuri nesicătive, semisicafive sau sicativa) au condus la polimeri mai solubili şi mult mai elastici, cum şi la o compatibilitate mărită cu alfi polimeri (în special cu nitroceluloza, cu etilceluloza şi cu clorcauciucul), fafă de a poliesteri lor nemodificafi. Compatibilitatea se defineşte drept capacitatea unui monomerde a se copolimeriza cu alfi monomeri. Poliesterii modificafi cu uleiuri vegetale ău proprietăfi cari depind de procentul de ulei adăugat. Astfel, s-au creat poli-estsri modificafi cu o cantitate mică de ulei, de 25—50%; cu o cantitate medie de ulei, de 50'*-65%; cu o cantitate mare de ulei, pînă la 80%. Aceste tipuri de polimeri pot fi transformate prin încălzire în starea C (cu legături tridimensionale), cărora li se poate atribui următosma structură în care R e un radical acid: 0=C—O—CH2 h2o h2c- h2L -o—c- H \ -c^ \h hc—o—cf O C=C I R n // H H V 2 -°“CN O -o—c=o HC C—Cv CHr-CH—CH2—O— I II vo' I HC CH I % ~> C6H5— N = CH—CH3 -pj^hr-» C6H5—NH—C2H5 eiiliden-anilină N-eiil-anilină Alchi'larea unor amine terfiare cu derivafi halogenafi sau cu esteri sulfurici conduce la formarea unor săruri cuaternare de amoniu, după reacfia: R3N + R'CI -> [R3 NRr]+C|-. Sărurile cuaternare de amoniu nu se pot forma însă cu aminele terfiare aromatice, datorită bazicităfii slabe a acestora, Reacfia de alchilare descrisă e aplicată industrial la prepararea unor săruri cuaternare de amoniu întrebuinfate ca agenfi capilar activi —, de exemplu clorură de dimetil-octi l-benzi l-amoniu r ch3 1 c8h-,~n—ch3 i ch2-c6h5„ şi a unor săruri şi hidroxizi cuafernari de amoniu, întrebuinţaţi ei înşişi ca agenţi de alchilare —, de exemplu clorură de frimsfil-fenil-amoniu [C6H5N(CH3)3]Xr, menţionată mai sus, şi hidroxidul de trimetil-fenil-ampniu [C6H5 —N(CH3)3]+OH", la prepararea fenetolului, a entipirinei şi a piramidonului. Alchilarea hidrocarburilor. Reacţiile de alchilare a hidrocarburilor prezintă importanţă industrială deosebită de cînd s-au dezvoltat industria carburanţilor antidetonanţi şi industria produşilor macromoleculari (cauciuc, fibre sintetice). Principalele eplicefii industriale ale reacţiilor de alchilare a hidrocarburilor sînt: alchilarea hidrocarburilor parafinice cu olefine, pentru fabricarea hidrocarburilor isoparafinica cu pro-prietăfi antidetonante, şi alchilarea hidrocarburilor aromatice (cu diverşi agenfi de aichilare ca alcooli, derivafi halo-gensţi, olefins), penfru fabricarea atît a unor hidrocarburi cu proprietăfi antidetonante, cît şi a unor materii prime penfru industria cauciucului şi a fibrelor sintetice. Alchilarea hidrocarburilor parafinice cu olefine după reacţia reprezentată formal prin ecuaţia generală: R\ RH + R'CHsCHR'-* | 'CH—CH2—R' r/ poate fi realizată fie termic, fie în prezenţa unor catalizatori de tipul: H2SO4, HF, H3PC>4, AICI3. Mecanismul acestei reacţii (încă discutat) implică formarea unui ion pozitiv Rf — CH —CH2 —R' prin adiţia unui proton cedat de catalizatorul acid, reacţia acestuia cu hidrocarbura parafinică şi cedarea protonului. în acelaşi timp se produc reacţii secundare (isomerizare, hidrogenare intermoleculară şi intramoleculară, polimerizare, etc.), cari conduc Ia hidrocarburi parafinice şi isoparafinice superioare şl la hidrocarburi alchil-cicloparafinice, Proporţia relativă de + CI” produşi depinde, în unele cazuri, de condiţiile de lucru; astfel, în reacţia de alchilare termică a isobutanului cu etilena: CH3 ch3 CH3—CH + CH2 = CH2 CH3—C—CH2—CH3 I I CH3 CH3 2-2-dimefilbufan (neohexan) cea mai mare parte din produsul rezultat e 2-2-dimetilbutan, pa cînd în prezenţa clorurii de aluminiu, produsul principal e 2-3-dimetilbutan (55 — 70%); ch3 ch3 ch3 I AICI* ^ ^ CH3—CH + CH2^CH2 —CH3—CH—CH—CH3. 1 2-3-dimetilbutan ch3 Industrial se întrebuinţează amestecuri de hidrocarburi ole-finice şi parafinice (fracţiuni C4 sau C3+ C4).— Schema din fig. I arată mersul alchilării termice a iso-butanului cu etilena. Fracţiunea de etilenă (fracţiune care conţine etan şi propan) e absorbită în fracţiunea de isobutan şi /. Schema instalaţiei de alchilare termică (neohexan). I) alimentare cu isobutan; 2) alimentarea cracării: etan, propan, butan sau amestec (poate conjine şi pufin metan); 3) gaze de cracare cu etilena; 4) compresoare; 5) cantitate mică de benzină de cracare; 6) isobutan-f-efi-lenă; 7) hidrogen şi metan; 8) isobutan proaspăt pentru alimentare; 9) pompa de alimentare; 10) partea de alchilare sub presiune (493 - 515°, 320 at) II) neohexan brut la fracţionare; 12) propan şi etan (nu se formează metan); 13) recirculare isdbufan, partea de cracare (760- -810°, sub 20 at). introdusă în instalaţia de alchilare. Prin cuptorul tubular de alchilare se recirculă isobutan, iar soluţia de etilenă-isobutan se introduce în mai multe puncte în zona de reacfie a cuptorului.; Din cauza concentraţiei mici a etilenei, se formează în zona de reacţie numai o mică proporfie de hidrocarburi mai grele decît cele cari constituie benzina. La temperatura de 510°, timpul de reacfie necesar e de 2•••7 s şi depinde de hidrocarburile cari se supun reaefiei, cum şi de cantitatea de iso-butilenă recirculată. Randamentul produsului lichid, care cuprinde neohexanul cum şi hidrocarburile din intervalul de fierbere al benzinei, e aproximativ 70% în greutate asupra fracţiunilor de etan-propan şi de isobutan consumate. Procedeul de alchilare catalitică folosit cel mai mult e cei cu acid fluorhidric, în care isobutanul se combină cu isobutilena pentru obfinere de isooctani, cu isopentanul pentru prepararea de isononani sau cu propilena, pentru a obfine isoheptani,; Alchilare* reacţie de ~ 229 Alchilare, reaefie de ^ Schema din fig. II arată mersul ălchiiării isobufanului cu iso-butilena. Prin instalafie se recirculă şase părfi de isobutan cu o parte de isobutilenă, iar în reactoare se menfin temperatura de 24 — 40° şi presiunea de 7—10 at. în reacţie se formează aproximstiv|6% hidrocarburi grele (reziduu). —o~ -Cl isobutan trebuis să fie de 5**'8 ori mai mare decît a butilenelor. Timpul de contact necesar e de cinci minute, dar instalcfiiie industriale folosesc timpi de 20 -‘40 de minute. Acidul întrebu-intet are concentrafia de 98% H2SO4; proporfiâ lui e dublă fafă de materia primă. Concentrafia acidului se reduce la 90%, în • special prin diluare cu hidrocarburi şi cu unele produse de oxi-dare. Acest acid poate fi întrebuinfat, însă, pentru diferite operafii de rafinare. Temperaturile folosite sînt de 32•■■50°. Randamentul de alchilat e de 185--215% fafă de olefinele din materia primă. AlchilatuI confine 75•■•95% benzină cu temperatura finală de fierbere de 150° şi cu cifra octanică 87—93, Hidrocarburile aromatice se pot alchila cu halogenuri de alchil, cu olefine, alcooli sau esteri, în prezenfa unui mare număr de catalizatori (clorura şi bromura de aluminiu, clorura de zinc, clorura ferică, clorura stanică, fiuorura de bor, tetraclorura de titan, clorura de antimoniu, sarea dublă a clorurii de aluminiu cu clorura de sodiu, etc. şi acizii sulfuric, fosforic, fluorhidric, etc.). Industrial se înfrebuinfează însă clorura de aluminiu, acidul sulfuric şi acidul fosforic. Astfel, mari cantităfi de etil benzen se fabrică prin alchilarea benzenului cu etilenă în prezenfa clorurii de aluminiu, care reaefionează cu benzenul printr-o reaefie de substitufie conform schemei: H2C = CH2 + HCI AICI, CH3— CH2Cl AICI, [CH3~-CH2]* AICI4 combinajie moleculară Instabilă II. Schema instalafiei de alchilare cu acid fluorhidric. 1) tracţiunea butani-bufilen, uscaji; 2) reactor; 3) apă ; 4) acid; 5) abur; 6) aparat pentru regenerarea acidului; 7) aparat pentru deisobutanizare; 8) aparat pentru eliminarea acidului fluorhidric; 9) isobutan fără acid; 10) alchilat de aviaţie; 11) coloană de redistilare; 12) reziduu de alchilare; 13) n-butan; 14) reziduu; 15) sodă caustică diluată; 16) aparat pentru debutanizare; 17) turnuri de tratare. Procedeul cu acid sulfuric se aplică Ia alchilarea isobufanului cu butilene (v. fig. III). Deoarece absorpfia butilenelor se produce cu vitesă mult mai mare decît absorpfia isobu- III. Schema instalafiei pentru alchilarea isobufanului cu acid sulfuric, 1) alimentare cu olefine; 2) alimentare totală cu hidrocarburi; 3) completare cu acid; 4) pompă de recirculare; 5) reactor; 6) răcitor; 7) recirculare de la separator; 8) separator; 9) acid uzat; 10) spălător cu soda caustică; 11) aparat pentru debutanizare; 12) aparat penfru depropanizare; 13) alchilat total; 14) degajare; 15) coloană pentru fracţionarea isobufanului; 16) butan proaspăt sau fracfiune C4 saturată; 17) n-butan. fânului, acesta trebuie să fie recirculat în mare exces pentru a menfine în acid o concentrafie convenabilă din ambii componenfi. Cu cît e mai mare proporfiâ de isobutan fafă de butilene, cu atît cifra octenică a alehilatului e mai mare, randamentul e mai mare şi consumul de acjd e mai mic, De aceea, proporfiâ de + H CH__ C HC/ XCH * _ HCy \-C2H5 I! I +[CHa~CH2]+ AICI4-» li I +HCI+AICI3. HC CH HC CH C V'' H H Se obfin însă şi poliefil-benzeni, cari pot fi dezalchilafi datorită reacfii lor de disproporfionare reversibile în prezenfa clorurii de aluminiu, de tipul: AlCIg C6H4(C2H5)2 4- C6H6 ^=±2C6H5-C2H5, diefil-benzen monoefil-benzen în cursul reaefiilor catalizate de eforura de aluminiu se produc şi reacfii secundare de adifie de dublă descompunere, hidro-genare-dehidrogenare, isomerizare, haiogenare, etc. în special e important faptul că, datorită reaefiilor de isomerizare, se obfin catene laterale ramificate, alchilarea produeîndu-se de pre-ferinfă la atomii de carbon terfiar sau — în absenfa acestora — ia cei secundari. Instalafiile industriale de fabricare a etil-benzenului lucrează în sistem continuu prin barbotarea etilenei perfect uscate prin turnuri de reaefie, la 40•••80°, în cari se află o suspensie de clorură de aluminiu în benzen. Alchilarea benzenului cu propilenă cu producere de cumen (isopropilbenzen) s-a făcut în măsură mare în timpul ultimului război mondial, deoarece cumenul permite, în motoarele cu pistoane, performanfe foarte bune penfru amestecurile bogate. Alchilarea benzenului cu fraefiunea propanpropilenă se face cu acid fosforic depus pe un suport poros. în aceasta se foloseşte (v. fig. /V) o proporfie de benzen de trei ori mai mare decît cea de propilenă. Benzenul e purificat în prealabil prin tratare cu acid sulfuric, iar propilenă e spălată cu sodă caustică pentru eliminarea mercaptanilor. Odată cu cei doi reactanfi se introduce şi o mică proporfie de apă, penfru a menfine catalizatorul la gradul de hidratare optim. Temperatura în reactor e de 255°, iar presiunea, de 27 at. Proporfiâ de propilenă transformată e de 94%. Produsul rezultat confine 88% cumen. Afară de acid fosforic, s-a mai întrebuinfat pentru această alchilare şi acid sulfuric. Fabricarea cumenului a pierdut din importanfa Alchimie 230 Alcool penfru industria petrolului, Ia sfîrşitul războiului, dar acest procedeu prezintă interes pentru industria chimică, deoarece cu-menul constituie materia primă a unui procedeu penfru obfinerea fenolului sintetic, IV. Schema instalaţiei penfru fabricarea cumenului. î) fracfiune Cgf* 2) benzen; 3) scurgere; A) injecfie de apă; 5) abur; 6) reactor; 7) coloană de depropanizare; 8) apă; 9) propan; 10) coloană pentru distilarea benzenului; 11) coloană de redistilare; 12) cumen; 13) reziduu. Recent se alchilează foluenul penfru producerea paraxile-nului, întrebuinfat în cantităfi mari Ia fabricarea acidului fereftaIic din care se produc fibre sintetice (ferilenă). Alchilarea combinafiilor aromatice confinînd grupări funcţionale (formare de legături-C-alchil). Introducere agrupări lor alchil în nucleul combinafiilor aromatice cari au şi grupări funcţionale se produce, în general,în condifii analoge alchilării hidrocarburilor; vitesa reaefiei de substitufie a grupării alchil în nucleu depinde de natura grupării funcfionale preexistente şi scade după natura acesteia, în ordinea următoare: OH (sau GCH3)>^CH3)2N> >-*CH3>H>CI (sau Br, J) > CHO (sauCO —CH3). Pe măsură ce caracterul electronegativ al subsfifuentului preexistent creşte, scade deci şi reactivitatea nucleului penfru reacfii de substitufie de tipul elecfrofil. Astfel, fenolii pot fi alchilafi în condifii mai blînde decît benzenul. Procedeul e folosit Ia fabricarea butilfe-nolilor terfiari, a timolului şi a cârvacrolului. Se pot întrebuinţa ca agenfi de alchilare fie alcooli, fie derivafi halogenafi, obfinîndu-se amestecuri de isomeri şi polialchil-derivafi. AIchil-fenolii sînf întrebuinfafi ca antioxidanfi, ca antiseptice şi ca produse intermediare în industria chimică. Producerea metal-alchililor. Numeroşi derivafi alchilici ai metalelor alcaline, alcalino-pămîntoase, ai măgneziului, zincului, aluminiului, mercurului, plumbului, etc. prezintă interes teoretic şi practic. Derivafii alchilici ai metalelor alcaline (de ex. mefil-sodiul CH3Nâ, etil-litiul C2H5Lif etc.) sînt foarte instabili şi se întîlnesc în special ca produşi intermediari în reacfii. Imporfanfă preparativă au alchiIderivafii mieşti şi simetrici ai măgneziului (compuşi Grignard) şi ai zincului (de ex. iodura de mefil-magneziu JMgCH3, dimetil-magneziul Mg (^3)2, dimetil-zincul Zn (^3)2, etc.). Aceştia se obfin prin tratarea metalelor (sau a aliajelor lor) cu halogenuri de alchil (în cazul măgneziului, reaefia are Ioc în prezenţa unui eter); de exemplu: JCH3 + Mg -> JMgCH3; JCH3 + Zn -> JZnCH3. iodură de iodură de metii-magneziu mefil-zinc Derivaţii orgâno-zincici mieşti se disproporfionează Ia încălzire, dînd derivafi, alchilafi simetrici, după reacţia: 2 JZnCH3 —» Zn(CHs)2 4 ZnJ2. iodură de dimetil mefil-zinc zinc Derivaţii organo-magnezieni mieşti (compuşi Grignard) sînt întrebuinţaţi într-un număr mare de sinteze diferite de hidrocarburi, alcooli, cetone, acizi. O importanţă deosebită au căpătat foarte recent derivaţii alchilaţi ai aluminiului, în special friefil-aluminiul, întrebuinţat drept catalizator Ia polimerizarea efilenei la presiunea atmosferică, în produse macromoleculare sau în a-olefine inferioare şi la sinteza alcoolilor primari. Triefil-aluminiul se poate obţine prin alchilarea directă a aluminiului cu etilenă în prezenfa hidrogenului: 3CH2 = CH2 4- IV2 H2 4* Al -> A!(C2H5)3. Un alt alchil-derivat metalic de imporfanfă industrială e tetraetil-plumbul Pb(C2H§)4, care se fabrică prin alchilarea unui aliaj de plumb şi de sodiu cu clorură de etil, după reacţia: PbNa4 4- 4 C2H5Ci -> Pb(C2H5)4 4 3 Pb + 4 NaCl. 1. Alchimie. Chim.: Disciplina care s-a ocupat în secolele 1V***XV ale erei noastre cu problema transformării metalelor ordinare în metale nobile, cu ajutorul operaţiilor chimice. Transformarea substanţelor ordinare în metale preţioase s-ăr face, după concepţia alchimiştilor, cu ajutorul unei proprietăţi fundamentale a „pietrei filosofale", care ar comunica substanţelor ordinare, puse să reacţioneze, acele proprietăţi ale metalelor nobile cari lipseau materialului supus transformării. După ce, timp de 1200 de ani, se strînsese în Alchimie un bogat material de cunoştinţe, ea a părăsit treptat cercetările referitoare la transmutaţie şi a început să evolueze spre Chimia modernă, după ce contribuise indirect, prin materialul experimental adunat, la dezvoltarea de mai tîrziu a acesteia, prin descoperirea multor elemente şi combinaţii chimice. 2. Âlchine, sing. alchină. Chim.: Hidrocarburi alifatice care au o legătură triplă în moleculă şi formula generală CmH2m__2« Sin. Hidrocarburi acetilenice. V. şi sub Acetilenice, hidrocarburi 3. ASelad. Mefg., Av.: Bimefal consfifuit din duralumin cu un înveliş de aluminiu pur. Are rezistenţă mare la coroziune. E utilizat mult în structurile de rezistenţă din construcţiile aeronautice. 4. Alcool. Chim.: CHS—CH2—OH. Alcoolul etilic; alcool alifatic care derivă de la etan prin înlocuirea unui atom de hidrogen cu o grupare hidroxil. E un lichid incolor cu p» f. 78,4°, df =0,788, »$ = 1,3610. Alcoolul etilic e întrebuinţat în cantităţi mari în industria chimică, farmaceutică, alimentară, etc. Se fabrică, fie pe cale sintetică, fie prin fermentaţia materiilor prime cari conţin zaharuri. Alcoolul etilic sintetic se poate obţine prin mai multe procedee (v. sub Alcooli), Fabricarea alcoolului etilic prin fermentafie. Drojdiile transformă monozaharidele (glucoza şi fruefoza) în alcool etilic şi bioxid de carbon. Zaharuri le sau polizaharidele, pentru a fermenta alcoolic, trebuie să fie transformate întîi în glucoză sau în fruefoză. în cazurile zaharozei şi mâlfozei, această transformare o efectuează chiar celulele de drojdie, cu ajutorul enzi-melor pe cari Ie conţine, în timp ce penfru polizaharide e necesară o hidroliză prealabilă. Ecuaţia globală de transformare a glucozei său a fruefozei în alcool şi bioxid de carbon e următoarea: C6H1206 = 2 C2H5OH 4 2 C02. în industrie, transformarea monozaharidelor se produce în proporţia de numai 94'**95%. Restul de zahăr se transformă în substanţă celulară şi în produse secundare ale fermentaţiei alcoolice (acetaldehidă, giicerină, acid acetic, acid succinic, acid Alcool 231 Alcool cifric, acefoină, 2,3-buiiJen-gIicol). Transformarea glucozei sau a fructozei în alcool şi bioxid de carbon se produce după schema: d-glucoza (I) i f ± H3P04 6-fosfat da d-glucoză (esterul Robinson) (II) n 6-fosfat de d-fructoză (estsrul Neubsrg) (III) ±H3PO«, 1,6-difosfat de d-fructoza (esterul Harden-Young) (IV) jr fosfaf de 3-glicerinaldehidă ~ fosfat de dioxiacetonă U ±H3P04±H2 il +h2 acid d-1,3-difosfogîiceric fosfat de 1-a-glicerină glicerină + H3PO4 4 I ±h'sP04 acid d“3“fosfogliceric acid d-2-fosfogliceric 11 ±h2o acid fosfopiruvic* forma enolică acid piruvic 4* H3PO4 acetaldehidă + CO2 II ±h2 alcool etilic Toate reacfiile din această schemă sînt reversibile, cu excepfia transformării acidului piruvic în acetaldehidă şi în bioxid de carbon şi a transformării fosfatului de glicerină şi acid fosforic (reacţiile X, respectiv IV), Reacfia I e catalizată de hexochinază, donatorul de acid fosforic fiind sistemul acidului adenilic; reacfia II e catalizată de isornerază (fosfo-hexochinază); reacfia III e catalizată de sistemul acidului adenilic; reacfia IV e catalizată de ăldo- lâză (zimohexază), La începutul fermentaţiei, între fosfatul de 3-glicerinaldehidă şi fosfatul dioxiacetonei formate şi o moleculă de apă are loc o reacfie de tip Canrizzaro, cu formare de acid fosfo-d-gliceric şi fosfat de glicerină. Această reacfie e catalizată de sistemul oxidoreductor al cozimăzei legat de o proteină (reacfia V). în timpul oxidoreducerii se produce şi reacfia de fosforilare, formîndu-se acidul d-1,3-difosfo-gliceric, Reacfia VI de defosforilare parfială e catalizată de o enzimă proteică, Acidul fosforic e acceptat de sistemul acidului âdenilic. Reacfia VII e catalizată de fosfoglicero-mutază, în care acidul 2,3-difosfo-gliceric funcfionează ca coenzimă; reacfia VIII e catalizată de enolază, cînd se elimină o moleculă de apă cu formarea acidului fosfo-piruvic, forma enolică; reacfia IX de transformare a acidului fosfo-piruvic, în acid piruvic e îndeplinită de sistemul acidului adenilic, care are rolul de donator şi de acceptor de acid fosforic, în toate reacfiile de fosforilare şi de defosforilare, trecînd fie din acid adenozin-trifosforic în acid adenozin-difosforic fie invers. Reacfia X, catalizată de carboxilază, conduce la acetaldehidă şi bioxid de carbon. Cînd acetaldehida a atins o anumită concentrafie, ea devine acceptor de hidrogen în locul fosfatului de dioxiacetonă şi se reduce în alcool. Fosfatul de dioxiacetonă nu se acumulează, ci, printr-o reacfie de epimerizare, se transformă în fosfat de glicerinaldehidă. în faza stafionară a fermentafiei se formează nymai alcool şi bioxid de carbon, (V) (VI) (VII) (VIII) (IX) (X) Dacă o enzimă din sistemul enzimafic normal e inhibită sau dacă unul dintre produşii intermediari e blocat, se produc fer-mentafii deviate. Unele dintre acestea âu importanfă practică. Astfel, prin blocarea acetaldehidei cu bisulfifi, în mediul de fermentafie se acuplează acetaldehidă şi glicerină. Prin conducerea fermentafiei în mediu alcalin, acetaldehida, în loc să servească drept acceptor de hidrogen, printr-o reacfie de dis-mutafie, dă acid acetic şi alcool. Ac-ste două feluri de fer-mentafii deviate servesc la fabricarea glicerinei prin fermente f ie. în mediile fermentate alcoolic apar şi alcooli superiori: propilic, butilic şi amilic, în urma reacţiilor de desaminare şi decar-boxilare, provocate de drojdii, pe cari le suferă amino-acizii din mediul de fermentafie. Materiile prime pentru fabricarea alcoolului sînf produsele naturale cari confin hidrafi de carbon cari pot fi fermentaţi direct sau după hidroliză. Procedeele de fabricafie diferă după natura hidratului de carbon şi după materia primă în care se găseşte acesta. în acest scop se întrebuinţează materii prime cari conţin, fie zaharuri cari sînf fermentate fără să fie nevoie de hidroliză (sfeclă de zahăr şi sfeclă furajeră, melasa, diferite fructe), fie amidon (cartofi, cereale, castane, efc.\ fie inulină (fopinambur şi cicoare), cum şi produse hic'rolizate, prehidrolizâta, soluţii bisulfitice provenite prin hidroliză din materii prime celulozice, etc. Fabricarea alcoolului din materii prime cari conţin amidon, folosind pentru zaharificare cereale germinate. Drojdia, fiind lipsită de amilaze, nu poafe fermenta direct amidonul. Pentru aceasta e necesar ca amidonul să fie hidrolizat în zaharuri. Hidro-liza se realizează industrial, fie cu enzime, fie cu acizi, Hidro-liza enzimatică se poate face, fie cu amiîazeîe din cerealele germinate, fie cu amiîazeîe produse de microorganisme, Cereala folosită curent penfru pregătirea malţului e orzul. Pentru ca acesta să poată germina în bune conciţii, trebuie să aibă o umiditate cuprinsă între 42 şi 45%, în acest scop se înmoaie orzul în vase construite din tablă de oţal, în formă de pîlnie, cari, pe lîngă înmuierea propriu-zisă, permit cfîf spălarea cu apă care conţine un antiseptic, de ob ici apă de var, penfru distrugerea microflorei de pe boabe, cît şi aerisirea. Orzul muiat e supus germinării, în scopul producerii enzimelor necesare hidrolizei amidonului. Germinarea se face, fie pe arii, fie în instalaţii pneumatice, la o temperatură care nu trebuie să depăşească 22°. în bob eu loc modificări ale componenţilor corpului făinos, cari sînt solubilizaţi şi întrebuinţaţi treptat la dezvoltarea noii plante. Menţinerea condiţiilor de germinare, la germinarea pe arie, se face prin stropire cu apă (dacă e nevoie) şi prin întoarcerea malţului cu lopata, în cursul căreia se produc aerisire şi răcire şi se evită, totodctl, împîslirea malţului datorită radicelelor. La germinarea în instalaţii pneumatice, reglarea temperaturii, a umidităţii, şi aerisirea, se fac cu aer condiţionat, Aceste instalaţii prezintă avantajul că nu sînf voluminoase şi germinarea e mai bine condusă. După cum temperatura de germinare e mai înaltă sau mai joasă, sau după cum se prepară un maJţ cu râdicele mei scurte seu mai lunoi, germinarea poate să dureze 8»”14 zile. Din 100 kg de orz se obţin 135** 145 kg de malţ verde. EnzimHe ceri efectuează Hc’roliza amidonului şi enzimele cari degradează substanţei^ proteice se găs?sc în boabele de orz germinate. Ele sînf solubih în apă şi, prin zdrobirea şi măcinarea malţului cu apă, trec în soluţie şi pot acţiona asupra materiei prime cu care se amestecă malţul. Amidonul se găseşte în celule sub formă de era nule. Hidro-lizarea amidonului în stare nativă de către arr.ilaze s3 face greu, deoarece suprafaţa de contact dintre enzimă şi granulele de amidon e mică. Pentru ca hidroliză să decurgă mei repede, amidonul trebuie trecut în soluţie, astfel încît hidroliză să se producă în fază lichidă. Trecerea amidonului în soluţie coloidală se poate face prin simplă fierbere la presiunea atmosferică, însă amidonul din materiile prime fiind închis în celule, fierberea Alcool 232 Alcool sirrpiă nu e suficientă penfru a eliberă complet amidonul şi a-l face accesibil atacului enzimelor. De aceea, materia primă e fiartă sub presiune, în fierbatoare. La evacuarea din fierbăfoare în urma scăderii bruşte a presiunii, se produce o evaporare intensă a apei din celule, membranele celulare sînt rupte şi confinutul celular e evacuat. Cînd se prelucrează cartofi, cari confin în medie 18% amidon şi 75% apă, în fierbăfor se introduce apă în aşa fel, îneît să se atingă în 40—45 de minute presiunea maximă de 2,5—3,5 et, la care se menţin cartofii încă 5—10 minute şi apoi se începe suflarea masei fierte în zaharificafor. Folosirea de presiuni mai înalte şi de durate de fierbere mai lungi duce la caramelizarea amidonului, prin urmare la pierderi. Cînd se prelucrează porumb, măcinat sau întreg, se adaugă o cantitate de apă de 2—2,5 ori cantitatea lui. Conducerea fierberii se face astfel, îneît masa din fierbător să fie în continuă agitâtie, ceea ce se realizează lăsînd ventilul de evacuare a aburului mai mult său mâi puţin deschis. Presiunea se ridică întîi la 3 at, se ţine 1/2 oră sau 3/4 oră şi apoi se ridică la 4—4,5 at. După terminarea fierberii se face suflarea materiei prime în zaharificator. în laptele de malf, afară de a- şi |3-emilaze cari hidrolizează amidonul, există şi esteraze inactive. Optimul de activitate al amilazelor e la 55°. Produsele zaharificării sînf: circă 80% zahăr fermentescibil (în cea mai mare parte maltoză), iar restul, dexfrine cari nu fermentează. Deoarece amilazele rămîn acfive în masa zaharificafă, în timpul fermentaţiei, pe măsură ce măltoza e fermentată, amilazele continuă zaharificarea dex- trinelor şi, la sfîrşif, tot amidonul existent inifial în materia primă e transformat în alcool şi bioxid de carbon. Zaharificarea se fâce în vase de formă cilindrică, cu agitator şi serpentină de răcire. Laptele de malţ se introduce în zaharificator în porfiuni, pe măsură ce acesta se goleşte. Lă început, temperatura se menfine la 55°; spre sfîrşif ea e ridicată la 60—61°, penfru distrugerea microflorei dăunătoare fermentaţiei, care e adusă de laptele de malţ. După ce zaharificarea s-a terminat, se face răcirea pînă la temperatură necesără fermentaţiei, chiar în zaha-rificăfor, şi fot acolo se face şi amestecul cu drojdia. Pentru fermentaţie se folosesc rase de drojdii selecţionate, cari fermentează puternic şi pot să suporte concentraţii de alcool pînă la 10• • 12%. Aceste drojdii sînf înmulţite astfel, îneît să se obţină o cultură pură, neinfectată cu bacterii şi foarte viguroasă. Din plămadă principală zaharificafă se ia o parfe, circa 8%, i se adaugă o nouă cantitate de malţ şi se repetă operaţia de zaharificare, de data aceasta în vasul de pregătit drojdia. Excesul de malf adăugat aduce substanfe hrănitoare necesare înmulţirii drojdiei. După ce zaharificarea s-a terminat, plămada se antiseptizează, penfru a împiedica dezvoltarea bacteriilor dăunătoare fermentaţiei alcoolice, în special a bacteriilor butirice. Anfiseptizarea se fâce, fie cu antiseptice, fie prin acidificare, coborînd pH-ul plămezii la 4, în care caz bacteriile dăunătoare sînt oprite în dezvoltare, pe cînd drojdiile continuă să se înmulţească. Acidificarea plămezilor pînă Ia pH-ul corespunzător se poate face, fie prin fermentaţie lacfică, fie prin adaus de acizi minerali. Cînd acidificarea se face prin fermentaţie lactică, plămada zaharificafă se răceşte la 56—57° şi se însămînfează cu o cultură pură de bacterii lacfice fermofile Delbrucki. După terminarea fermenfafiei şi după ce a fost refinută cantitatea de plămadă fermentată necesară penfru o nouă fermentafie, se face sterilizarea plămezii, prin pasteurizare la 70—75°, timp de 15 minute, penfru ca bacteriile lacfice să nu ajungă în plămadă principală de fermentafie. Apoi se răceşte repede plămada la temperatura de însămînfare. Acidificarea cu acizi minerali se face cu acid sulfuric diluat. La anfiseptizarea cu antiseptice, cele mai bune rezultate se obfin cu sărurile acidylui fluorhidric (fluo-rură de amoniu sau de sodiu), Însămînfarea plămezii cu drojdie se face Ia 30°, însă temperatura plămezii se coboară pînă la 16—14°, penfru a o feri şi pe această cale de infeefia cu bacterii, acestea avînd optimul de temperatură de dezvoltare mai înalt decît al drojdiilor. Pe măsură ce se produce înmulţirea drojdiei, cresc atîf temperatura, cît şi concentraţia în alcool, care contribuie, de asemenea, la prevenirea infecţiilor. Temperatura Ia sfîrşitul fermentaţiei trebuie să nu depăşească 28°. Drcjdia se consideră mafură cînd a fermentat aproape fot zahărul uşor fermentescibil şi rămîne în plină activitate. Plămezile de drojdie ău o concentrafie inifială de 20—22° Bllg. Cînd drojdia ă ajuns lă maturitate, plămezile au 4—5° Bllg (un grad Ba!ling = 1 g de zahăr la 100 g de plămadă). În plămada din zaharificator răcită la 15—18° se introduce, prin pompare, drojdie mafură (în proporfie de 8% fafă de plămadă); apoi plămada însămînfafă se frece în tancul de fermentare. Se produce întîi o fermentafie primară, apoi una principală şi alta secundară. În fermenfafia primară se produce o dezvoltare intensă a celulelor de drojdie. După 20—25 de ore de la însămînfare începe fermenfafia principală. La o concentrafie de 5% alcool, înmulţirea drojdiei încetează; fermentaţia confinuă însă foarte intens. Cînd temperatura atinge 28° şi are tendinţa să crească, se răceşte tancul de fermentare prin stropire cu apă. După ce a fermentat cea mai mare parte din maltoză, intensitatea fermentaţiei scade şi cu aceasta începe faza fermentaţiei secundare, cînd dexfrineje reziduale sînf zaharificate de ami-laze şi fermentate de drojdie. în mod obişnuit, fermentaţia se termină după 72 de ore. Bioxidul de carbon care se degajă în timpul fermentaţiei se spală de vaporii de alcool pe cari îi antrenează, în vase speciale umplute cu apă, şi se evacuează în atmosferă sau se comprimă în tuburi de ofel. , Celelalte materii prime amidonoase se prelucrează după scheme asemănătoare cu cele cari au fost descrise penfru cartofi şi porumb. în cazul ovăzului şi al orzului, cari au coajă groâsă, e necesară decojirea, deoarece cojile influenfează defavorabil fermenfafia. Concentrafia alcoolului etilic în plămezile fermentate e de 8—10% în volume. Separarea alcoolului din plămada fermentată, de părfile solide şi de substanfele disolvate nevolafile, se face prin distilare în instalafii cu coloane de distilare continuă. Se obfin astfel: alcool brut, impurificat cu acetaldehidă, cu acizi volatili, cu diferifi esteri şi alcooli superiori. Prin rectificare se obfine alcool rectificat, alături de mici cantităfi de alcool impur (alcool frunfi şi cozi). In alcoolul frunfi sînt concentrate toate impurităfile mai volatile decît alcoolul, iar în cozi, cele mai pufin volatile (în cea mai mare parte alcooli superiori). Din cozi, prin prelucrare, se obfine fuzelul sau se fabrică alcool denaturat penfru ars. Rectificarea se face în instalafii cu funcfionare periodică sau cu funcfionare confinuă. Prin rectificare discontinuă se obfin 75—80% din totalul alcoolului din alcoolul brut, sub formă de alcool de 95—96°, restul fiind frunfi, cozi şi pierderi. La rectificarea continuă, randamentul în alcool rafinat e de 90—93%. O instalafie de distilare cu funcfionare confinuă pentru obfinerea alcoolului brut se compune din coloane de epuizare a plămezii de alcool şi din coloana de concentrare a alcoolului, cari pot fi suprapusei formînd un singur corp, — cum şi dintr-un deflegmafor, un răcifor, felinarul de control, aparate de înregistrare a cantităfii de spirt distilat, un regulator de abur şi un regulator de evacuare a borhotului. Plămada fermentată intră în coloana de plămadă-concenfrare pe primul taler superior; apoi trece prin preaplinuri de pe un taler pe altul, iar în sens invers circulă vaporii de apă şi de alcool, cari barbotează prin ea şi o epuizează în alcool, astfel îneît Ia ultimul taler e complet epuizaiă. Curentul de vapori apă-alcool şi impurităfi volatile se concentrează mereu în alcool şi ajunge la defleg-mator cu concentrafia maximă. în deflegmafor, concentrafia în alcool creşte prin condensarea unei noi porfiuni din vaporii Alcool 233 Alcool apă-alcool. Vaporii frec din deflegmafor în răcitor, şi sînf condensaţi. Condensaful frece prin felinarul de confrol şi apoi, prin aparaful de înregistrare, la depozit. Vaporii necesari distilării sînf admişi la baza coloanei cu regulatorul de vapori, care asigură în coloană o presiune con-sfarifă în tot timpul distilării. Concentrafia alcoolului brut care se ob}ine depinde de construcfia coloanei şi e de 80 -90° sau chiar mai mult. Plămada epuizată de alcool (borhotul) e evacuată pe la baza coloanei, cu un regulator de borhot, şi e întrebuinţată ca furaj penfru vife. O instalafie de rafinare discontinuă se compune dintr-un cazan de fierbere, dintr-o coloană, un deflegmator, un răcitor, un felinar de control, un aparat de înregistrare a cantifăfii de alcool distilat şi un regulator de vapori. Rectificarea discontinuă er de fapt, o distilare fraefionctă. Alcoolul brut se diluează la 45***50° şi uneori se adaugă sodă şi permsnganat de potasiu, penfru neutralizarea acidităfii volatile şi oxidarea aldehidelor. Prin distilare, componenfii mai volatili decît alcoolul distilă cu primele porfiuni de alcool şi se obfin frunfile. Apoi distila alcool din ce în ce mai pur. La sfîrşif distila, împreună cu alcoolul, şi componenţii greu volatili (alcoolii superiori) şi se obfin cozile de distilare. Instalaf ii le de rectificare continuă pot funcfionă fie independent, fie cuplate cu coloanele de distilare, formînd insfalafii de distilare-rectificere continue. O instalafie de rectificare continuă se compune dintr-o coloană de epurare şi o coloană de rectificare. Coloana de epurare funcfionează atît drept coloană de epuizare a componenfilor volatili, cît şi drept coloană de concentrare a acestora. Pe la partea superioară se evacuează fracfiunea bogată în esteri şi în aldehide, iar pe la partea inferioară, alcoolul diluat epurat. Alcoolul epurat trece în coloana de rectificare, unde se produc epuizarea alcoolului şi concentrarea la 96*~97% (în volume). Separarea cozilor de distilare se face la talerul din coloană pe care concentrafia alcoolului e de 40***45°. Deşi au temperaturi de fierbere peste 100°, la concenfrafii mici de alcool în apă alcoolii superiori sînf antrenai în faza gazoasa. La concenfrafii cari depăşesc 40—45° ei se comportă că produşi greu volatili. Pentru zaharificarea alcoolului şi răcirea continuă a plămezii se utilizează procedee continue, prin completarea instalaţiilor periodice cu un rezervor interpus între fierbăfor şi zaharificafor pentru recepfionarea masei fierte, cu un dozator de lapte de malf şi de masă fiartă şi un răcitor între zaharificafor şi tancul de fermentare. în aceste instalafii, fierberea continuă ă cerealelor se face cu cereale măcinate în fevi izolate sau în aufoclâve speciale, la temperaturi de 192—193°. Durata trecerii materialului prin fevi e de 2***7 minute. Materialul fiert e trecut apoi prin nişte fevi, pentru zaharificare continuă cu lapte de malf. Fabricarea alcoolului din materii prime amidonoase, prin zaharificare cu amilaze de microorganisme. La acest tip de zaharificare se aplică procedeul Amylo (v.), sau se întrebuinţează, în locul malfului, culturi de Aspercillus oryzae sau de Aspergillus niger, bogate în amilaze obfinute separat prin dezvoltarea acestor mucegaiuri pe substraturi ieftine (tarife, deşeuri din fabricile de bere, sau borhot de porumb). Dezvoltarea culturilor pe substraturi solide se poate face în insfalafii pneumatice asemănătoare cu cele" folosite pentru germinarea orzului, sau, cînd substratul e lichid, după procedee asemănătoare procedeelor de fabricare a drojdiei. Fabricarea alcoolului din materii prime amidonoase, prin hidroliză cu acizi. întrebuinfarea acizilor pentru hidroliză amidonului nu e economică, deoarece borhotul nu poate fi folosit la hrănirea animalelor. în procedeele mai noi, se face o hidroliză continuă cu acizi, asemănătoare fierberii continue, între-buinfînd solufii de acid sulfuric 0,2 n, la temperatura de 182°, cînd în timp de trei minutele* hidrolizează'95% amidon, Zaharificarea se desăvîrşeşte prin adaus de pufin malf. Fabricarea alcoolului din materii prime zaharoase. Cînd se înfrebuinfează sfecla de zahăr, se tratează fie direct sfecla, fie zahărul extras prin difuziune sau presare. Cînd se prelucrează sfecla, se poate aplica procedeul de fierbere în fierbătoare. Plămezile sînt însă vîscoase şi e necesar să se adauge 1% malf care, prin enzimele lui, reduce visco-zitafea plămezilor. Procedeul cel mai răspîndit e procedeul de fermentare a sucului extras din sfeclă. în acest procedeu se deosebesc următoarele faze: spălarea sfeclei, tăierea sau mă-runfirea, aciduiarea cu acid sulfuric, extragerea sucului, fermentarea şi distilarea-recfificareă. Penfru exfracfia zahărului prin difuziune, sfecla e tăiată în făiefei, iar pentru exfracfia cu ajutorul preselor continue, e mărunfită fin prin răzuire. Sucul de sfeclă e foarte uşor atacat de bacterii. Pentru prevenirea infecţiilor, se acidifică cu acid sulfuric chiar sfecla tocată, ceea ce uşurează difuziunea. Fermentarea sucului de sfeclă se face continuu şi, datorită acidificării, se poate păstra puritatea fermen- fafiei. Fermentafia durează 20*'*24 de ore. Uneori se înfrebuinfează melasa de sfeclă, care confine 76***80% subsfanfă uscată, din care 45***50% zahăr (în cea mai mare parte zahâroză), restul fiind format din săruri minerale, în special săruri de potasiu, şi din cantităfi mici de combinafii cu azot sub formă organică sau anorganică. O melasă normală are o reacfie neutră sau slab alcalină. Datorită confinutului mare în extract, melasa nu e alterată de microorganisme, însă prin diluare fermentează repede, datorită, în special, bacteriilor. Melasa nu confine toate subsfanfele necesare dezvoltării drojdiilor. De aceea, fermentarea ei nu se poate face numai după simpla diluare la concentrafia de zahăr adecvată şi ajustarea acidităfii, ci trebuie să i se adauge săruri nutritive, cari confin azot şi fosfor. Afară de aceasta, melasa confine substanfe inhibitoare pentru înmulfirea drojdiei (caramel şi coloizi). Din această cauză, înmulfirea drojdiei în plămezi de melasă e mai dificilă decît la cereale. Penfru ă uşura înmulfirea, în faza de pregătire a drojdiei se lucrează cu plămezi diluate, prin aceasta micşorîndu-se efectul inhibitor al substanfelor dăunătoare. La fermentarea alcoolică a melaselor se pregătesc două feluri de plămezi: una destinată înmulţirii drojdiei, care se acidulează şi căreia i se adaugă sulfat de amoniu, superfosfat, şi care se sterilizează prin fierbere, şi alta destinată fermentaţiei fără adaus de acid şi de săruri nutritive, în care sînf întrebuinţate drojdii speciale, rezistente, adaptate pentru fermentarea melasei. înmulfirea drojdiei se face treptat, întîi într-o instalafie în care se lucrează steril, apoi în vase numite pre-fermentatoare. Plămada de drojdie reprezintă 40% din volumul total al plămezii fermentate. înmulfirea drojdiei în condifii sterile se face în vase închise, echipate cu instalafie de aerisire, instalaţii de răcire prin stropire cu apă, conducte de abur şi robinete de evacuare a bioxidului de carbon (aparate Lindner). Plămada necesară înmulţirii drojdiei se prepară în stare concentrată şi se diluează la gradul necesar pe măsură ce se întrebuinţează. înmulţirea drojdiei se face la 28--300 şi, în timpul înmulţirii, se suflă aer steril în plămadă. Cînd concentraţia plămezii a scăzut la 6°Bllg, drojdia e matură şi se ‘ trece o cantitate în prefermentafor, penfru continuarea înmulfirii, iar restul, în alt aparat Lindner, pentru a întrefine cultura. Sînt necesare cel pufin trei aparate Lindner, cari funcfionează alternativ. La cultura de drojdie trecută în prefermentafor se adaugă treptat plămadă de melasă diluată şi se lasă să fermenteze. Fermentafia se produce în tancuri închise, echipate cu instalaţii de aerisire şi răcire. La începutul fermentafiei se face aerisirea şi în tanc. Cînd temperatura a depăşit 30---320, tancul e răcit prin stropire cu apă. Alimentarea tancului cu plămadă se poate face şi în mod continuu. După fermentare, drojdia poate fi întrebuinfată din nou. Se foloseşte şi o metodă continuă de fermentare a melasei, unde atît înmulfirea drojdiei, cît şi fermentarea, se fac continuu» Plămezile de melasă ag concentraţia Aicooi absolut 234 Âicool brut de 8—9% alcool şi sînt distilate în aceleaşi instalafii ca şi plămezile de cereale. Borhotul de melasă poate fi întrebuinfat ca furaj, în amestec cu alte furaje, însă de obicei se concentrează şi se arde, obti-nîndu-se o cenuşă bogată în săruri de potasiu. Fabricarea alcoolului din materii prime cari confin inuiină. în acest scop se înfrebuinfează în special tubercule de topi-nambur. Produefia de topinambur la hectar e mare şi cultivarea plantei e uşoară; de aceea, fopinamburul e o materie primă ieffină pentru industria alcoolului. Inulina nu poate.fi fermentată de drojdie, ci trebuie hidro-lizată în fructoză. Prelucrarea topinamburului e asemănătoare prelucrării sfeclei, cu deosebirea că trebuie să se efectueze şi zaharificarea inulinei, care se poate face fie prin fierbere sub presiune, fie prin hidro liză cu acizi, fie prin hidro liză cu inulaza care se găseşte în tuberculele de topinambur. Singurul procedeu economic consistă în fierberea sub presiune, care se aplică după anumite reguli, pentru a evita caramelizarea fructozei. Fabricarea alcoolului din materii prime celulozice. Prin tratare cu acizi în anumite condifii, celuloza hidrolizează şi dă glucoza. Hia'rolizarea lemnului, a deşeurilor de- lemn şi a altor deşeuri cari confin celuloză se poate face la rece cu acizi con-centrafi, sau cu acizi diluafi prin fierbere la presiuni şi la temperaturi înalte în autoclave speciale. De obicei, penfru fabricarea alcoolului se utilizează două procedee de hidroliză. Hidroliza-fele obfinute după această metodă au o concentrafie de circa 2% substanfe reducătoare. înainte de a fi supuse fermentafiei alcoolice, hidrolizafele de orice provenienţă trebuie neutralizate cu lapte de var pînă la exponentul de hidrogen corespunzător fermentafiei, după care urmează adăugarea de săruri nutritive necesare dezvoltării drojdiei şi fermentafiei, — filtrarea sau decantarea hidrolizafului de produsele precipitate în operafiile de neutralizare şi de adausul de săruri, potrivirea temperaturii şi a exponentului de hidrogen. Fermentarea hidrolizatelor se face după metoda de fermentare coniinuă, prin alimentarea şi evacuarea continuă a plămezii fermentate. în condifiile normale de lucru nu există pericol de infeefie, deoarece mediul de cultură e defavorabil dezvoltării altor microorganisme. Dezvoltarea drojdiei nu e împiedicată prin prezenfa alcoolului, deoarece concentrafia din hidrolizat nu depăşeşte 1%. La rafinarea alcoolului brut din hidrolizafe e necesară o coloană penfru separarea alcoolului produs în timpul hidrolizei, şi care rămîne, în mare parfe, în hidrolizat. Borhotul rămas de la distilare confine penfoze cari nu fermentează alcoolic şi din cari se poate fabrica drojdia furajeră. Fabricarea alcoolului din leşii bisulfitice. Leşiile bisulfitice rezultă în cantitate mare la fabricarea celulozei din lemn după procedeul bisulfific* Valorificarea lor, prin fermentafie, pentru fabricarea alcoolului sau a drojdiei furajere, prezintă mare impor-tanfă tehnică, deoarece se ieftineşte produsul principal, celuloza, şi totodată se evită poluarea rîurilor prin solufiile bisulfitice. Solufiile bisulfitice confin în medie 2,5% substanfă redu-căfoare, din care circa 70% fermentează, dînd alcool şi bioxid de carbon, restul fiind penfoze cari, după fermentarea alcoolică şi distilarea plămezii, pot servi la fabricarea drojdiei furajere. Penfru ca solufiile bisulfitice, respectiv hidrolizafele, să poafă fi fermentate alcoolic, trebuie să se îndepărteze bioxidul de sulf şi substanfele volatile dăunătoare înmuifirii drojdiei (prin insuflare de aer în leşie fierbinte), să se neutralizeze leşia cu lapte de var pînă la pH = 5—5,5 şi să se adauge sulfat de amoniu şi superfosfat; de asemenea, trebuie să se facă limpezirea prin decantare şi răcirea pînă la temperatura de fermentare, care e de 30—34°. Fermentarea leşii lor bisulfitice se face, ca şi la hidrolizafe, după procedeul continuu. i. ~ absoiuf. Ind. chim.: Alcool liber de apă şi de alte impurităfi, cu un confinut în alcool etilic de minimum 99,8% în greutate» Alcoolul absolut e înfrebuinfaf ca reactiv în sinteza chimică. Canfifăfi mari de alcool absolut sînt întrebuinfafe în unele ţări lipsite de zăcăminte petrolifere, drept carburant în motoarele cu explozie. Alcoolul etilic de 95,57% (amestecul azeofropic), amestecat cu 25—30% benzină sau benzen, nu poate fi întrebuinfat drept carburant, deoarece aceste amestecuri nu sînt stabile şi după cîfva timp se separă în două straturi, ceea ce nu mai permite funcţionarea motorului. Alcoolul absolut se amestecă cu benzina în orice proporfie, dînd amestecuri stabile, ori-cari ar fi natura şi compozifia hidrocarburilor constituente. Alcoolul absolut măreşte cifra octanică a benzinei cu cifră octanică mică. Proporfiâ optimă de alcool e de 20—30%. Carburantul cu alcool e superior benzinei, deoarece are un efect antidetonant mai mare şi nu are efect coroziv (ca în cazul benzinei amestecate cu tefraefil de plumb), iar motorul are un regim de funcfionare mai bun. Alcoolul • absolut poate fi fabricat prin distilare, plecînd de la alcool brut de 94—96°, sau direct de la plămezile fermentate. Procedeele folosite pot fi grupate cum urmează: Procedee la cari se folosesc, peniru deshidratare, subsianfe solide sau lichide, care reaefionează cu apa, şi procedee bazate pe distilarea azeofropică la presiunea atmosferică sau sub presiune mai înaltă. în primele procedee se înfrebuinfează ca deshidratanfi carbonat de potasiu, oxid de calciu, carbură de calciu, sulfat de calciu anhidru, etc. Dinfre aceste procedee, cel mai mult folosit în industrie şi cel mai economic e procedeul cu gips deshidratat, la care se lucrează în mod continuu. La alte procedee, cu aplicare limitată, se înfrebuinfează ca agent deshi-dratanf glicerină anhidră, care conţine 25% carbonat de potasiu arihidru, crezol, lauroacetat de potasiu, etc. Procedeele în cari se efectuează distilarea azeofropică sînf cele mai mult folosite azi în tehnică şi au Ia bază următorul principiu: dacă se adaugă amestecului binar alcool etilic-apă un al treilea corp, numit corp antrenor, se modifică condiţiile echilibrului azeofropic şi se obţine, prin distilare, separarea totală a alcoolului de apă şi de corpul antrenor. Ca substanţe antrenoare se întrebuinţează mai ales benzenul şi tricloretilenul stabilizat (drawinolul). în procedeul de distilare la presiunea obişnuită, cu benzen ca antrenor, se adaugă amestecului alcool efilic-apă (de circa 90°) benzen în proporţie de 1:1. în acesfe condiţii, la temperatura de 64°,85, disfilă un amestec azeotrop ternar compus din 18,5% (în greutate) alcool etilic, 74,1% benzen, 7,4% apă, pînă cînd toată apa a fost îndepărtată. Distila apoi, la 68°,25, un amestec azeofropic binar compus din: 32,4% (în greutate) alcool etilic, 67,6% benzen, pînă cînd tof benzenul a fost îndepărtat. în cazanul de distilare rămîne alcool absolut, care distilă la 78°,32. Amestecul aicooi etilic-apă supus deshidratării nu trebuie să aibă o concentraţie mai mică decît 80% alcool (în volume), înainte de a i se adăuga benzenul. Cînd distilarea azeofropică e condusă la presiunea de 10 at, în loc de presiunea obişnuită, cantitatea de benzen întrebuinţată ca antrenor se micşorează mult. Astfel, compoziţia amestecurilor azeofropice, ternar şi binar, se modifică în modul următor: Azeofropul ternar Azeofropul binar Presiunea 1 at 10 at Presiunea 1 at 10 at Punctul defierbere Alcool % Benzen % Apă % 64° ,85 18,5 74,1 7,4 144° 21,3 60,7 18,0 Punctul de fierbere Alcool % Benzen % 68°,25 32,4 67,6 149° 62,0 38,0 Procedeul e economic din punctul de vedere industrial. 2. ~ brut. Ind. chim.: Alcool obţinut prin distilarea plă-mezjlor fermentate, Deşi conţine proporţie mare în alcool etilic Alcool cozi 235 Alcooli (pînă la 95,57% în greutate), conţine însă impurităfi constituite CH3-CH = 0-^22-^CH3-C00H alcool etilic acetaldehidă acid acetic Oxidarea alcoolilor secundari conduce la cetone: CH3- CH(OH)-CH3^5-> CH3-CO-CH3; A#298=-43 kcal alcool isopropilic acfetonă în condiţii analoge, alcoolii terţiari nu reacţionează, iar în condiţii mai energice dau produşi de degradare cu un număr mai mic de atomi de carbon. Aldehidele şi cetonele pot fi obţinute din alcooli şi fara intervenţia unui agent de oxidare, prin dehidrogenare în faza de vapori în prezenţa unui catalizator de dehidrogenare (cupru sau aliaj de cupru-zinc) în reacţie endofermă: 400° CH3-CH2OH-^->CH3-CH = 0 + H2i iff2,s= + 15 kcal şi, în mod analog, CH3— CH(OH) - CH3£i^ -» CH3-CO-CH8+ H2 AH298= 14f7 kal/mol Ambşle reacţii sînf aplicate industrial, Caracteristicile fizice ale unor alcooli Substanfe Formula P.t.°C P.f.760 D20 â 20 nD Starea substanţei metanol CHsOH — 97,0 64,5 0,7913 1,3287 lichid efanol C2H5OH — 114,5 78,3 0,7893 1,3614 lichid propanol-(l) C3H7OH — 126,2 97,2 0,8036 1,3853 lichid propanol-(2) (CH3)2CHOH -89,5 82,4 0,7851 1,3793 lichid butanol-(1) C4H9OH — 90,2 118,0 0,8096 1,3992 lichid meti!propanol-(1) (CH3)2CH~CH2OH — 108 108,1 0,8020 1,3957 lichid bufanol-(2) CH3-CH2— CH(OH)-CH* — 114,7 99,5 0,8069 1,3971 lichid meii/propanol-(2) (CH3)8C(OH) + 25,6 82,5 0,7867 1,3878 cristalizat pentanol-(l) CH§—(CH2)3—CH2OH — 78,8 138,2 0,8147 1,4099 lichid 2-metilbutanol-(4^ (ch3)2—ch-ch2-ch2oh -11 7,2 132 0,8092 1,4065 lichid pentano!-(2) CH3(CH2)2CH(OH)CH3 — 119,9 0,8090 1,4060 lichid 2-metilbutanol-(2) (CH3)2C(OH)C2H5 -8,6 102,4 0,8088 1,4052 lichid penfanol-(B) (CH5)2CHOH — 75 116,1 0,8204 1,4104 lichid 2-metilbutanoi»(1) ch3-ch2-ch(ch3)—ch2oh — 70 128,9 0,8193 1,4107 lichid 2-metilbufano!-(3) (CH§)2CH—CHOH—CH§ — 112 0,8180 1,3973 (D) lichid dimetilpropar.ol (CH?)3-C-CH2OH + 52 112,1 0,812 — cristalizat aicooi alilic ch2=ch—ch2oh — 129 97,1 0,8540 1,4153 lichid alcool c rotii ic CHg—CH=CH—CH2OH + 30 118 0,8539 1,4240 cristalizat alcool propargilic CHeeC—ch2oh — 17 115 0,9715 1,4306 lichid butin-(1 )-oI-(3) CHeeC—CH(OH)—CHs — 107 0,8858 1,4265 lichid hexanol CHa—(CH2)4—CH2OH — 46,1 157,5 0,8189 1,4178 lichid 2-etibufanol (1) (C2Hs)2CH-CH2OH — 14774§ 0,8334 1,4224 lichid 4-metilpentanoI (2) (CH3)2—CH—CH2—CHOH—CHg — 132 0,80225° 1,408925 lichid heptanol-(l) CHg—(CH2)5—CHâŞH - 33,8 176,8 0,8224 1,4245 lichid heptanol-(2) CH3— (CH2)4— CHOH—CH* — 157 762 0,8167 1,4204 lichid heptanol-(4) (CH3— CHâ—CH3)2CHOH -41,5 155;55 0,8183 1,4205 lichid octanol-(1) CH3(CH2)6—ch2oh -16,3 195 0,8244 1,4242 lichid octanol-(2) CHs(CH2)§CHOH—CHg -38,6 179 0,8205 1,4265 lichid nonanol-(l) CHg—(CH2)7—CH2OH — 5 213 0,8271 1,4310 lichid nonanol-(5) (CH3-CH2CH2CH2)XHOH — 194748 0,823 1,428918 lichid decanol-(1) CHs(CH2)8-CH2OH + 7 233 0,8247 1,4368 lichid undecanoi-(l) H3C(CH2)9—ch2oh + 15,8 245 0,8115 1,4404 lichid dodecanol-(l) H3C(CH2)10—ch2oh + 24 260 0,8132 — cristalizat fridecanol-(l) H3C—(CH2)jj—CH2OH + 30,6 î 46jo mm 0,8147§o — cristalizat tetradecanol-(1) H3C~(CH2)J2~CH20H + 38 15810 mm 0,815750 — cristalizat pentadecanol-(l) HgC—(CH2)13—CH2OH — 17010 0,817350 — lichid hexadecanol-(l) h3c—(CH2)14—ch2oh + 49 18110 0,81805 1,426279 cristalizat heptadecano|-(1) H3C-(CH2)15—ch2oh — 19210 0,81905J — lichid octadecanol-(l) h3c—(CH2)16—ch2oh + 58 202la 0,819750 — cristalizat Alcooli 237 Âlcooli Reacfia alcoolilor cu acizii, cu formarea esterilor organici şi anorganici, are numeroase aplicafii: ROH + R'COOH l' — COOR + H20 esfer al unui acid carboxilic ROH + HOSO3H ROSO3H + H20 esier sulfuric ROH + HCI RCI + H20. derivat halogenaf (esfer al unui hidracid) (V. Esteri, Esterificare, Derivafi halogenafi). Hidroxilul alcoolic din moleculă poate fi înlocuit, în condifii energice, cu un rest de amoniac (fenomen numit „amonoliză", v.): 250° c„h2,+1oh + nh3- ZnCU c„h2„+1nh2 + h2o, Alcoolii pot suferi reacfii de deshidratare intramoleculară sau intermoleculară, cu formare de hidrocarburi olefinice sau de eteri; ^CH2=CH2 4- H20 CH3-CH2OH (c2H5)2o + h2o. O reacfie mult aplicată în ultimul timp e reacfia de adifie a alcoolilor la acetilenă: CH3OH + HC—CH -» CH3OCH = CH2, metilvinilefer reacfie care permite sinteza unui număr de eteri vinilici ca „monomeri" în industria polimerilor înalfi. Cu isocianafii de arii, alcoolii dau combinafii —uretani — în general bine cristalizate, CH—CH HCC _ CH = CH -N = C = 0 HC, CH—CH V isocianat de fenil servesc la caracterizarea H C- ROH 4* CIOC-C^ \-XC=:C^ ■ROOC—C no2 H I // % 'c-c' CH + HCI. H no2 H I no2 Grăsimile naturale confin, uneori, pe lingă esteri ai glice-rinei cu acizi graşi, şi esteri ai alcoolilor monovalenfi (de ex. esteri ai alcoolului cetilic CH3—(CH2)14— CH2OH şi ai alcoolului oleic CHs—(CH2)7—CH=CH—(CH2)7—CH2OH, alcooli sterinici, etc.). Alcooli se produc şi prin procesele de fermentafie a hi-drafilor de carbon şi a proteinelor naturale. Alcoolul metilic se obfine industrial la distilarea uscată a lemnului. Se cunosc numeroase procedee de sinteză a alcoolilor, dintre cari cele folosite în industrie sînt următoarele: Principalele reacfii aplicate în acest scop se pot grupa în modul următor: reacfii de hidroliză, reacfii de oxidare şi reacfii de hidrogenare. — Hidroliză esterilor e aplicată industrial Ia separarea alcoolilor din esterii naturali, cum şi la fabricarea anumitor alcooli prin hidroliză derivafilor halogenafi sau a esterilor sulfurici respectivi. Hidroliză se poate realiza cu apă, cu hidroxizi alcalini sau cu acizi. Industrial, reacfia de hidroliză a derivafilor clorurafi se aplică la fabricarea alcoolilor amilici, întrucît producfia acestora din „fuselul" obfinut la fabricarea prin fermentafia hidrafilor de carbon a alcoolului etilic e mică. In acest scop se clo-rurează amestecul de pentan normal şi isopentan (care se separă din fracfiunile uşoare de fifei), iar monoclorpentanii obfinufi sînt hidrolizafi cu hidroxid de sodiu sub presiune la 170°, în prezenfa oleatului de sodiu (care acfionează ca emulgator şi, se pare, şi ca un catalizator). Reacfiile sînt următoarele: C5Hi2 + Cl2 * CgHnCI + NaOH C5H11CI 4- HCI » C5H11OH 4- NaCI. C—NH— COOR CH = CH f eniluretan cari servesc la caracterizarea alcoolilor. în acelaşi scop se înfrebuinfează derivatul de „acilare" al acidului 3,5-dinitro-benzoic: no2 I -C alcoolilor cu clorură Se fabrică în felul acesta un amestec de alcooli amilici primar şi secundar. Hidroliză derivafilor clorurafi cu obfinere de alcooli se mai aplică industrial la: hidroliză clorurii de etil în alcool etilic, fază intermediară Ia fabricarea glicerinei din propilenă, la fabricarea alcoolului polivinilic prin hidroliză clorurii de polivinil, la fabricarea alcoolului benzilic prin hidroliză clorurii de benzii, etc. — Hidroliză esterilor sulfurici se aplică industrial la fabricarea alcoolilor etilic, isopropilic, butilic secundar şi butilic terfiar din olefinele existente în gazele rezultate Ia cracarea fracfiu-nilor de fifei. O mare parte din producfia mondială actuală de alcool etilic se obfine plecînd de la etilenă, fie prin hidro-liza esterilor sulfurici respectivi, fie prin „hidratare" directă. Procedeul comportă în prima fază adifia acidului sulfuric la olefine, după reacfia' generală: CnH2n4-l°S°3H- Numeroşi alcooli se găsesc în natură fie în stare liberă, fie sub formă de esteri, în special în regnul vegetal. Astfel, în uleiurile eterice se întîlnesc alcoolii monovalenfi din seria terpenilor (linalol, geraniol, nerol, terpineol, mentol, etc.) şi esterii lor (acetafi, butirafi, antranilafi, etc.). S-a putut stabili uneori şi prezenfa în vegetale a alcoolilor metilic şi etilic în stare liberă. în cerurile naturale vegetale şi animale (ceara de bumbac, ceara „montană", ceara de albine) se găsesc alcooli cu formula generală CH3—(CH2)M—CH2OH cu 24, 26, 28, 30, 32 şi cu 34 de atomi de carbon, Vitesa reacfiei de adifie a acidului sulfuric creşte cu greutatea moleculară a olefinei, fiind mai mare pentru olefinele cu catenă ramificată. Adifia se face la carbonul cel mai sărac în hidrogen, astfel încît se obfin, în cazul omologilor etilenei, alcooli secundari sau terfiari, însă nu alcooli primari. Temperaturile şi concentrafiile de acid optime sînt specifice fiecărei olefine. Simultan, au loc reacfii secundare de formare a esterilor neutri: 2 RCH = CH2 4- H2S04 [ch3—ch]so4. I Formarea esterilor neutri e favorizată de concentrafii mari ale acidului, de raporturi mari olefină/acid şi de presiuni înalte. E avantajos să se evite formarea unei concentrafii prea mari de esteri neutri, întrucît pe de o parte aceştia se hidrolizează Alcooli 238 Aicooii greu, iar pe de alfa parte reacţionează cu alcoolul format la hidroliză, dînd esteri: R2S04 + 2 ROH----------> 2 R—O—R + H2S04. Pe lîngă aceasta se produc şi reacfii de polimerizare, cu atît mai uşor, cu cît creşte greutatea moleculară a olefinei şi cu cît se lucrează la concentraţii de acid mai mari. Din această cauză, în unele procedee se preferă să se lucreze cu acid mai diluat sub presiune înaltă. în general se lucrează la 14*--17 at cu acid sulfuric de circa 98% în cazul etilenei şi la 10 at şi 25° cu acid de 85% în cazul propilenei. Esterii sulfurici sînt relativ stabili în condifiile de preparare indicate; hidroliza lor după reacţia C„H2„+10$03H + H20 —» CnH2n+1OH + H2S04 se produce cu vitese mari prin diluarea amestecului de reaefie pînă la o concentrafie a acidului sulfuric de 25—40% şi prin o uşoară încălzire. Schema circulaţiei materialelor înfr-o instalafie de fabricare a alcoolului etilic prin hidratarea indirectă a efilenei cu acid sulfuric poate fi urmărită în fig. I. Adiţia directă a apei la olefine e practic posibila în prezenfa unor catalizatori ca acizii sulfuric, fosforic, fosfafii de cupru, mangan şi în special oxizii de wolfram. -z măsură ce creşte numărul atomilor de carbon, conducerea reacţiei de oxidare şi limitarea ei la produşi de oxidare intermediară, cum sînt alcoolii, sînt mai uşoare ia presiuni înalte. Se obţin produşi diferiţi (alcooli, aldehide, acizi, cetone). La presiuni înalte se formează alcooli cu unu sau cu doi atomi de carbon mai puţin în moleculă decît hidrocarbura de la care se pleacă, pe cînd la presiuni joase se formează alcooli cu un număr mult mai mic de atomi de carbon (alcooli inferiori). în procedeele de oxidare cu aer la presiuni relativ joase (20—30 at) se lucrează de obicei cu raporturi aer/hidrocarburi mari (3/1 '--5/1), iar întregul amestec e diluat cu vapori de apă în proporfie de 1/3—1/6 (amestec/abur). în procedeele de oxidare la presiuni înalte (100—300 at) se lucrează de cele mai multe ori cu raporturi aer/hidrocarburi mici (1/1 — 1/10). Oxidarea sub presiune a hidrocarburilor saturate cu 2—4 r —£s>3k-. 4 4 y / / .0001 0,002 i/T* 0003 II- Variaţia consfanfei de echilibru cu temperatura, pentru reacfiile de hidratare a etilenei. 13 u ffîfSi r 13 h2so^ __t WCâ Ir®-!, |MM| |L®-H l-©-li i*-dnJ !l /. Schema fabricării alcoolului etilic prin hidratarea etilenei cu acid sulfuric. 1) spălător de gaz reziduar; 2) absorbitor; 3) amestecăfor; 4) hidrolizor; 5) coloană de separare; 6) încălzitor; 7) spălător de alcool; 8) colector de alcool brut; 9) coloană de eter; 10) spălător de eter; 11) coloană de rectificare a alcoolului; 12) coloană peniru separarea produşilor de vîrf; 13) apă; 14) gaz r«zi • duar; 15) gaz bogat în etilenă; 16) gaz evacuat; 17) vapori de apă; 18) saramură; 19) acid 10% la recuperare; 20) alcool brut; 21) alcool liber de eter; 22) produşi de vîrf la înmagazinare; 23) eter la înmagazinare; 24) alcool la înmagazinare. de carbon Reaefia de adifie directă a apei Ia etilenă: CH2=CH2+H2O^CH3—CH2OH; Atf=-10,9 kcal/mol 6 exotermă şi deci formarea alcoolului etilic e favorizată de femperafuri joase şi de presiuni înalte, cum se poate urmări ţn diagramă. Vitesa de reaefie e însă foarte mică la femperafuri joase, iar concentrafiile de echilibru în alcool sînt mici la presiunea atmosferică; de aceea, pentru aplicafii industriale e necesar să se lucreze la temperaturi şi la presiuni relativ înalte (100—250° şi 50—300 at). Vitesa reacţiei de hidratare creşte cu greutatea moleculară a olefinelor, ca şi vitesa reacţiei secundare de polimerizare. Reacţiile de oxidare ale hidrocarburilor alifatice permit, în anumite condifii, obfinerea alcoolilor alături de alţi produşi de oxidire. Hidrocarburile alifaiice se oxidează mai uşor; pe atomi de carbon în moleculă e aplicată curent pe scară in-dustriala. Prin oxidarea efanului la 10 at şi 262® cu oxigen în raportul oxigen/etan de 1/4 şi timpul de contact de 40 s se obţin circa 67% produşi de oxidare repartizaţi astfel: 22,6% alcool etilic, 10,5% alcool metilic, 6,2% acetaldehidă, 0,04% formaJdehidă, 27,2% acid acetic, 0,8% acid formic. Restul etanului e transformat în produşi de ardere completă. Rezultate analoge se obţin la oxidarea propanului şi a butanului. Aplicarea industrială a acestor procedee e legată de posibilitatea de separare economică a produşilor de reacţie dintr-un amestec afît de complex. Recent s-a aplicat procedeul de oxidare în fază lichidă la fabricarea ciclohexanolului din ciclohexan. Reacfiile de hidrogenare sînt aplicate mult în tehnologia fabricării alcoolilor. Se poate obfine astfel alcool prin hidro- Alcooli graşi sulfonafi 239 Alcooliza genarea combinaţiilor carbonilice (oxid de carbon, aldehide, cetone), a acizilor sau a esterilor. De asemenea se poate trece prin’hidrogenare de la alcooli nesaturafi la alcooli saturafi şi de la fenoli la alcooli cicloparafinici. Astfel, se fabrică prin acest procedeu alcool metilic şi alcooli superiori, prin hidrogenarea oxidului de carbon. Amestecurile de oxid decarbon şi hidrogen („gaz de sinteză") sînf întrebuinfate pe scară industrială mare în scopuri foarte diferite: sursă de hidrogen sau de oxid de carbon, fabricare de benzină sintetică, de alcool metilic sau de alcooli superiori. Nafura şi distribuţia produşilor formafi în cursul reacfiei de reducere depind, printre altele, de raportul H2/CO din amestecul inifial, de temperatură, depresiune şi de natura catalizatorilor. Presiunea, în special, are influenfă hotărîtoare; la presiuni inaPte se formează procente mari de alcooli, iar la presiuni joase sau la presiunea atmosferică se formează procente mari de hidrocarburi. S-a ajuns astfel Ia fabricarea pe scară mare atît a alcoolului metilic şi a omologilor lui, cît şi a benzinei sintetice. Reducerea oxidului de carbon cu hidrogen se produce după reacfia reversibilă, exotermă: CO + 2H2^CH3OH; Atf= -26 kcal. Consecutiv se mai poate produce reacfia de formare a alcoolilor superiori formulată în mod general: n CO + 2 n H2 CWH2„+, OH + (» - 1) H20. Simultan mai pot avea loc reacfiile de formare a hidrocarburilor (v. Benzină sintetică, Gaz de sinteză). Pe lîngă aceste reacfii se produc şi numeroase reacfii de condensare cari duc la compuşi oxigenaţi sau la hidrocarburi cu diverse greutăfi moleculare. Mici schimbări în condiţiile de lucru provocă mari variaţii în compoziţia procentuală a amestecului de reacţie rezultat. Zona temperaturilor între cari vitesa de reacfie şi compozifia de echilibru sînt favorabile unei aplicafii industriale e foarte îngustă; astfel, din calculul compozifiei de echilibru pentru reacfia de formare a alcoolului metilic, formulată mai sus, rezultă că la presiunea atmosferică şi la 200° se formează — cu vitesă foarte mică— circa 12% din cantitatea teoretică de alcool metilic, pe cînd la 400° se formează — cu vitese mari — o cantitate foarte mică 10~5X0,8% din cantitatea teoretică. Mărirea presiunii permite însă mărirea apreciabilă a conversiunii, reacfîa producîndu-se cu micşorare de volum. Astfel la, 200° şi la 300 at se formează la echilibru 98% alcool metilic. în instalafiile industriale cunoscute se lucrează la temperaturi între 300 şi 350° şi la presiuni între 250 şi 300 at în prezenfa unui catalizator care confine, în general, 60% oxid de zinc, 30% oxid de crom şi grafit. Dacă la catalizatorul întrebuinfat la fabricarea alcoolului metilic se adaugă 1 % oxid de potasiu sau se lucrează Ia temperaturi mai înalte cu catalizatori cari confin fier, se obfine un condensat cu următoarea compozifie medie (% greutate): alcool metilic 50—55%, apă 22•■■25%, dimetil-eter 1—3%, alcool propilic 1 •■•2%, alcool isobutilic 11 — 12%, omologi superiori 3—5%. Alcoolii superiori obfinufi astfel se înfrebuinfează la fabricarea unor esteri folosifi ca plastifianfi, ca disoivanfi, iar cei cu peste 12 atomi de carbon servesc la fabricarea detergenfilor. Hidrogenarea aldehidelor şi a cetonelor în alcooli primari şi secundari e mai rar aplicată. în funcfiune de conjunctura economică specifică unor fări, s-a fabricat astfel alcool etilic prin hidrogenarea acetaldehidei; alteori însă s-a aplicat reacfia inversă, de dehidrogenare a alcoolului, penfru fabricarea acetaldehidei necesară industriei cauciucului sintetic. Se aplică industrial reacfia de hidrogenare selectivă a furfu-rolului pentru fabricarea alcoolului furfurilicşi tetrahidrofurfurilic: HC—-------CH II I! HC------CH II II HC C — CH=0 o/ H2C CH-CH2OH xo/ alcool tetrahidrofurfurilic în general, combinaţiile carbonilice se pot reduce cu amalgam de sodiu, zinc şi acid acetic, sau cu hidrogen molecular, în prezenfă de piatin, nichel, paladiu. Hidrogenarea acizilor şi a esterilor se aplică industrial pentru fabricarea alcoolilor superiori utilizaţi în industria detergenfilor. De exemplu: CH3-(CH2)18-C00R CH3-(CH2)i6CH2OH + ROH. esfer al acidului stearic alcool ocfadecilic Acizii liberi se reduc în condifii mai energice: CH3-(CH2)16COOH —0-Ş*_- ch3-(ch2)16-ch2-oh. 325° ,* 280 at acid sfearic alcool ocfadecilic Recent, reacfia de reducere cu alcool şi sodiu topit a fost larg aplicată în industrie. Alte reacfii de preparare a alcoolilor au mai pufine aplicafii industriale sau sînt aplicate pe scară semiindustrială. Exemplu: prepararea alcoolului feniletilic utilizat în parfumerie: HCI C6H5MgBr + CH2—CH2—CeH5—CH2—OMgBr — bromură de fenil magneziu ^ oxid de efilen -» C6H5CH2OH 4- CIMgBr» alcool feniletilic 1. ~ graşi sylfonafi. V. sub Alcooli. 2. AkooSiză. Chim.: Reacfie de reesterificare, în care s© înlocuieşte restul alcoolic dintr-un ester cu restul unui alt alcool, ca, de exemplu, în reacfia: CH3—COOC2H5 + HOCH3 CH3—COOCH3 + HOC2H5 acetat de efil alcool acetat de metil alcool metilic ' etilic Reacfiile de alcooliză sînt un caz particular de reacfii de esterificare, iar constanta de echilibru a acestor reacfii poate fi calculată din constantele de echilibru ale reacfiilor de esterificare ale celor doi alcooli — în care K e constanta . 2 de echilibru a reacfiei de alcooliza, iar K\ şi K2 sînt, respectiv, constantele de echilibru ale reacfiilor de esterificare ale alcoolilor metilic şi etilic cu acidul acetic). PosibiIităfile de deplasare a echilibrului într-un sens sau în altul depind deci de valoarea relativă a acestor constante; astfel, practic, nu se va putea înlocui un alcool primar cu unul terfiar, iar la înlocuirea unui alcool primar cu unul secundar se vor obfine randamente mici. Vitesa reacfiilor de alcooliză e mărită în prezenfa catalizatorilor întrebuinfafi la esterificare (acizi tari) sau în prezenfa unor catalizatori de alt tip, ca, de exemplu, etilatul de sodiu (numai în mediu anhidru), alcoolafii de aluminiu Al(OR)3, car-bonatul de potasiu, amoniacul, piridină sau oxizii de cupru, zinc, calciu, acid p-toluen sulfonic. y 7o o hc c—ch2oh o alcool furfurilic h2c- ■ch2 Aîcoolmeîrie 240 Aldehide Reacfiile de alcooliza sînt folosite frecvent în industrie. Cînd se urmăreşte înlocuirea unui alcool mai volatil cu unul mai pufin volatil, echilibrul reaefiei de alcooliza se poate deplasa către formarea esterului mai pufin volatil, prin distilarea, pe măsura ce se formează, a componentului celui mai volatil. în cazul alcoolizei gliceridelor cu alcool etilic după reaefia: CH2OCOR ch2oh I I CHOCOR + 3 C2H5OH CHOH + 3 RCOOC2H5 I I CH2OCOR CH2OH glicerina formată se separă din sistem datorită insolubilităfii ei în esterii etilici ai acizilor graşi rezultafi, astfel îneît echilibrul reaefiei se deplasează către formarea acestora. Reacfiile de alcooliză de acest tip se aplică industrial, în măsură din ce în ce mai mare, la modificarea uleiurilor sicative. 1. Alcoolmefrie. F/z., Ind. chim.: Ramură a areometriei, care cuprinde metodele rapide şi exacte de determinare a confinutului în alcool al amestecurilor alcool etilic-apă, prin determinări de greutate specifică. Confinutul procentual în volume depinzînd de temperatură, se indică temperatura normală cînd se defineşte scara alcoolmetrică, iar rezultatul determinărilor se corectează pentru temperatura normală. Pentru evitarea calculelor de corecfie se utilizează tabele alcoolmetrice speciale, cari dau fie corecfia respectivă, fie direct concentrafia în alcool, cînd se cunosc temperatura amestecului, temperatura normală a scării alcoolmetrului şi concentrafia aparentă indicată de acesta. Confinutul procentual în greutate e independent de temperatură şi de contracfiunea de volum, iar concentrafia reală nu are nevoie de corecfii de temperatură, afară de cele datorite dilatafiei instrumentului. 2. Akoolmefru, pl. alcoolmetre. Fiz.: Areometru cu greutate constantă sau cu greutate variabilă, folosit pentru determinarea concentrafiei în alcool a solufiilor de alcool etilic în apă. Se deosebesc următoarele tipuri: Alcoolmetru cu greutate constantă, gradat în două scări diferite, după cum indică confinutul în alcool absolut în procente volumetrice (grade Tralles-Brix sau Gay-Lussac) sau în procente în greutate (Richter). Alcoolmetru cu greutate variabilă, numit şi spirtometru, a cărui sensibilitate e mai mică decît a alcoolmetrelor cu greutate constantă. V. şi Areometru. 3. Âkooisel, pl, alcoolsoli. Chim. fiz.: Soi car3 are ca mediu de dispersiune alcoolul. 4. Âkooxîl. Chim.; Gruparea CwG2>î4-i—O, provenită prin îndepărtarea atomului de hidrogen de la gruparea OH a alcoolilor alifatici. 5. Âkyon. Astr.: Stea de mărimea a treia, din grupul Pleiadelor, aparfinînd constelafiei Taurului. E o stea de tipul B. 6. Âlcyonarîa. Paleont.: Animale excluziv marine, cari fac parte din clasa celenteratelor antozoare şi trăiesc în colonii, jjnde duc viafă sedentară. Indivizii au corpul în formă de sac, cu o singură deschidere, gura înconjurată de opt tentacule penate şi cavitatea gastrică împărfită în opt loje prin perefi radiari (sarcosepte). Celule speciale (scieroblaste) din mezoglee dau naştere scheletului mineral (constituit din aragonit şi carbonat de magneziu) sau cornos, care se prezintă fie ca spiculi independenfi, fie, prin cimentare, ca schelet tubuiar (Tubipara actuală) sau ca ramuri compacte (Corallium rubrum, mărgeanul). Spiculii se găsesc în abundenfă în unele roci sedimentare. Se cunosc din Silurian pînă astăzi. Sin. Octocorallia. 7. ÂSdarsonă. V. Fenarsonă. 8. Âldazîne, sing. aldazină. Chim.:Clasă de combinafii organice obfinute prin combinarea a două molecule de aldehidă cu gn« de hidrazină, avînd formula generală R-—CH ~ N—N«CH—R. 9. Âldebaran. Astr.: Stea de mărimea întîi, din grupul de stele Hyade, aparfinînd constelafiei Taurului, la o depărtare de 59 de ani lumină de Pămînt. 10. Aldehide, sing. aldehidă. Chim.: Derivafii hidrocarburilor cari au gruparea funefională carbonilică: —C = 0 Ia sfîrşitul II H unei catene alifatice sau pe un ciclu aromatic. Aldehidele constituie o mare clasă de substanfe organice, importante atît ca mijloc de sinteză, cît şi ca produşi naturali, avînd formula generală: O R-C f H. După o clasificafie răspîndită, aldehidele se împart în: mono-aldehide, dialdehide, polialdehide şi aldehide nesaturate. Numele aldehidă, care se dă acestei clase de combinafii organice, derivă din primele silabe ale cuvintelor alcool dehidro-genat, indicînd că aldehidele pot fi obfinute prin dehidrogenarea alcoolilor primari (v. şi sub Acceptor de hidrogen). După nomenclatura stabilită la Geneva, numirea aldehidelor derivă de la numirea hidrocarburii cu acelaşi număr de atomi de carbon, la a cărei terminafie se adaugă terminafia-al. De exemplu: H—CHOmetanal, CH3—CHO etanalşiCH3—CH2—CHO propanal sînt numirile ştiinfifice şi rafionale pentru aldehidele cari derivă de la CH4 metan, CH3—CH3 etan, CH3—CH2—CH3 propan. O altă nomenclatură, mai veche, dar care se foloseşte încă în Chimia organică, e aceea prin care aldehidele sînt numite după numele vulgar al acizilor saturafi cari au acelaşi număr de atomi de carbon în moleculă. Astfel, aldehida cu formula CH3—CHO se numeşte aldehidă acetică sau acetaldehidă, aldehida CH3—CH2—CHO se numeşte aldehidă pro-pionică, aldehida CH3—CH2—CH2—CHO se numeşte aldehidă butirică, etc. Aldehidele inferioare sînf lichide, cu miros înţepător, uneori înecăcios (afară de aldehida formică, gazoasă la temperatura ordinară), miscibile cu apa; aldehidele cari urmează după cele inferioare sînt numai parfial solubile, iar cele superioare sînf insolubile în apă. Toate sînt însă uşor solubile în alcool şi în eter. Aldehidele superioare au, în general, miros plăcut, multe dintre ele constituind principiile active din esenfe naturale extrase din flori sau din plante. Tabloul de la p. 241 cuprinde constantele fizice ale primilortermeni dinfiecare clasă de ajdehide. Aldehidele sînt combinafii puternic reactive, ale căror reacfii se produc chiar şi la temperatura ordinară. Din acest punct de vedere, reacfiile aldehidelor sînt asemănătoare numeroaselor reacfii din celulele vii, cari se produc la această temperatură. O astfel de reactivitate excepfională, care se manifestă prin reacfii de adifie, de substitufie, de oxidare, de condensare şi de polimerizare, se datoreşte grupării funcfionale carbonil, parfial polarizată (legătura dintre carbon şi oxigen e parfial polarizată din cauza electronilor k, cari sînt puternic atraşi de oxigen). Aldehidele dau reacfii de adifie cu hidrogenul, cu sulfitul acid de sodiu,cu acidui cianhidric, şi cu combinafiile organo-metalice. Cu hidrogenul, trece în alcooîi primari R—CHO+H-> ->R—CH2—OH; cu sulfitul acid de sodiu dă combinafii bisulfitice: OH l R—CHO + H—SOaNa--------------► R—CH I S03Na2 subsfanfe frumos cristalizate, în cari atomul de sulf e legat direct de atomul d@ carbon şi cari servesc la izolarea şi la Aldehide 241 Aldehide Proprietăţile fizice ale principalelor aldehide Ţlpul aldehidei Monoaldehide Polialdehîde Formula şi numele aldehidei H—CHO mefanal (aldehida formică) CHâ—CHO etanal (aldehida aceiică) CH3—CH2—CHO propanal (aldehida proplonică) CHS—CH2—CH2—CHO bufanal (aldehida butirică) CH3— CH(CH3)—CHO 2-meiiIpropanal (aldehida isobuflrică) CH3—CH(CHS)—CH2—CHO 3-mefilbuianal (aldehida isovalerianlcă) CH3—(CH2)8—CHO hepfanal (aldehida oenanfilică) CH3—(CH2)14—CHO hexadecanal (aldehida palmifică) CH3—(CH2)i6—CHO ocfodecanal (aldehida sfearică) CH2=CH—CHO propenal (aldehida acrilică) CHg—CH=CH—CHO bufenal (aliehida crofonică) CH8—CH=C(CH3)—CHO 2-metil-bufenal (aldehida tiglică) CH—C—CHO propinal (aldehida propiolică sau propargilică) CH2=C—(CH9)3—CH—CH2—CHO 2,6-dimetil-l-ocfenal (cifronelal) I “ i CH3 CHg CHg—C~CH(CH )2—C = CH—CHO 2,6-dimeiil-2I6-ocfenaî (geranial) ! ' ! ch8 ch3 CgHs—CHO benza'dehidă /C H8 (4) CgH4 4-mefilbenza!dehida (p-tolualdehida) \CHO (t) /CH3 (2) CeH^ 2-metllbenzaldehida (o-tolualdehida) \CHO (1) /CHS (3) QH4 3-metilbenzaldehida (m-foluaidehida) \CHO (1) >CH2-CHO (1) CeH^ 2-metilfenilaceialdehida (o-folilacetaldehida) \CHS (2) /CH2— CHO (1) CgH4 3-mefilfenilacefaldehida (m-folilacetaldehida) Vh, (3) /CH2-CHO (1) C^hX 4-metilfenilacetaldehida (p-folilacefaldehida) \CH3 (4) /CH(CH8)2 (4) CsHţf 4-isopropilfenilaldehida (p-isopropilbenzaldehida, \CHO cuminaldehida) CgH.,—CH2—CHO feniiaceia'dehida CfiH5—CH=CH—CHO fenilpropenal (aldehida cinamică) p. f. OHC—CHO diformii (glioxal) OHC—CH2—CH2—CHO diaidehidoefan (aldehida succinică) c«h. CeH^; c6h4: /CHO (D [\CHO (2) /CHO (1) \cho 0) /CHO (1) *\CHO (4) 1.2-dialdehidobenzen (o-ffa:aldehida) 1.3-dialdehidobenzen (m-ffalaldehida) 1.4-dialdehidobenzen (p-ffalaldehida) - 92° -122,6° - 81° 42° 34° 55° 87° 26° 40° 33---340 —7,5° p. f. — 19,2° 20,8° 49,1° 75° 64° 92° 155° 200---202°/29 mm 212-.-213°/22mm 52° 104-.-105° 116,5--. 117,5° 59—610 204--.205° 226- .228° 179 204-..205° 197® 1?9° 219-.*221° 99..-100°/18mm 221- -222° 235 .236° 195° 252° j20 »20 nD 0,7800 0,8070 0,8170 0,7940 0,7850 0,8170 0,8410 0,8575 0,8710 0,8550 0,8868 1,0504 1,0194 1,0386 0,9775 1,0272 1,0497 15° 89-.-900 51° 169 *1 70° 245--.248° 1,1400 1,0690 1,3316 1,3636 1,3843 1,3730 1,3902 1,4125 1,3997 1,4475 1,4875 1,5470 1,5490 1,5410 1,0241 1,5301 1,5255 1,6194 1,3826 1,4261 purificarea aldehidelor; cu acidul cianhidric formează combinafii instabil, care se polimerizează într-un produs final stabil, numit numite cianhidrine: aldehidă-amoniac: nw 3 R—CH = NH-----» R—CH—NH—CH—R; °H i i I NH—CH—NH R—CHO + HCN-------» R— CH I I R rN1 cu combinaţiile organometaiice dau derivaţi organomagnezieni: OMgJ amoniacul dînd întîi produsul intermediar numit aldimină: r—GHO 4- R'MgJ-► R—CH r-cho+nh3—>h2o+r-ch=nh, nR' Aldehide 242 --------------1 Aldehide cari, prin descompunere cu apă OMgJ R—CH + HOH I R' R—CH—OH 4- Mg I R' /0H J trec în alcoolii corespunzători. Aldehidele dau reacfii de substitufie: cu pentahalogenurile de fosfor, trecînd în derîvsfii halogenafi respectivi: R—CHO + PCIs -* R—CHCI2+ POCl3; cu hidroxilamina înlocuind oxigenul grupării carbonil cu azdî: R—CHO 4- H2N—OH R—CH = N—OH 4- HsO, cu formarea combinafiilor numite aldoxime; cu hidrazina, care înlocuieşte oxigenul aldehidic cu azot: R—CHO + H2N—NH2 -> H20 4- R—CH = N—NH2 şi dă hidrazone, sau cu formarea aldazinelor, cînd au reâcfio-nat două molecule de aldehidă cu una de hidrazină: R—CHO 4- H2N—NH2 -f- OHC—R -> R—CH = N—N = CH—R; hidrazonele, sub influenfa hidroxizi lor alcalini sau a alcoola-filor, se descompun catalitic, degajînd azot: 2 R—CH = NH2 “► 2 R—CH3 + N2, şi frec în hidrocarbura respectivă (reaefia Kijner-Wolff); cu semicarbazida dau reaefia: R—CHO 4- H2N—CO—NH—NH2 R—CH = N—CO—NH—NHL« cu formarea semicarbazonelor, subsfanfe frumos cristalizate, întrebuinfafe Ia izolarea şi obfinerea aldehidelor în stare pură. Aldehidele se oxidează în acizi organici, în mediu apos, cu agenfi oxidanfi cum sînt permanganatul de potasiu, acidul azotic, apa oxigenată şi unele săruri de metale grele. Imporfanfă teoretică şi practică prezintă oxidarea directă a aldehidelor cu oxigen molecular, numită autooxidarea lor: R—CHO 4- O -» R—COOH, conducînd fet la acizi organici. Autooxidarea aldehidelor sa produce prin reac ii în lanf, cari se pot inifia şi întrerupe pe perete, lanţurile de reaefie fiind propagate prin radicali acil şi prin radicali peroxidici, după schema: R* 4- R—CHO RH 4- R— C xXo o—o- R—C 4- 0 = xo R—C / % (reacţia de iniţiere) ,0—0* R—C O OH 4- R—CHO R—C 4* R—C\ O etc. O—OH R—C 4- R—CHO 2 R—COOH. O Mecanismul de reaefie formulat e general şi analog cu cel întîlnif la autooxidările hidrocarburilor şi eterilor. La unele substanţe din această clasă, tendinţa de autooxi-dare e atît de mare, îneît, în anumite condifii de reaefie, oxidarea unei molecule de aldehidă se poate produce pe seama alteia, care se reduce (reaefia Cannizzaro): R—CHO 4- H20 4- OHC—R R—COOH 4- R—CH2OH. Această disproporfionare se produce, în solufii concantrate de hidroxid de sodiu, net la acele aldehide la cari gruparea funcţională aldehidă e -legată de un atom de carbon terfiar, şi e împiedicată la cele cari se condensează aldolicîn prezenfa alcaliilor. Aldehidele se condensează, adică dau reâcfii în cari se formează molecule mai mari din molecule mai mici, prin formarea de noi legături de valenfă între atomii de carbon, uneori cu eliminare de apă sau de alte molecule simple. Astfel, în anumite conc'ifii de lucru (sub aefiunea catalitică a acizilor sau a alcaliilor), condensarea se face prin legarea unui atom de hidrogen din gruparea metil sau mefilsnică învecinată cu gruparea carbonil, de atomul de oxigen al grupării carbonil din alta rr.olaculă: R—CH2—CHO 4“ R—CH2—CHO -* R—CH2—CH—CH—CHO, 1 1 OH R conducînd la o nouă substanfă, care confine concomitent atît gruparea alcool, cît şi gruparea aldehidă, numită aldol (după care condensarea se numeşte aldolică). Cînd, în anumite condiţii de lucru, reacţia se produce cu eliminare de apă şi cu formarea unei duble legături carbon-carbon: R—CH2— CHO 4- CH?—CHO R—CH2—CH = C—CHO, î ’ I R R condensarea se numeşte crotonică. Aldehidele aromatice (cu excepţia nitrobenzaldehidelor) se transformă în cetone-alcooli, prin încălzire, sub aefiunea catalitică a cianurii de potasiu, în solufia alcoolică: O O O ^ ^ CN~ ^ R—CH + R—CH —-* R—C—CH2—OH (condensare benzomică sau aciloinica). Aldehidele se polimerizează, adică mai multe molecule se unesc în una cu greutate moleculară multiplă şi avînd aceeaşi compozifie chimică, prin intarmediul atomului de oxigen al grupării carbonil, sub aefiunea acizilor sau a bazelor. Astfel, dintre aldehidele alifatice, formaldehida, prin evaporarea soluţiilor ei apoase, trece în polimerul numit paraformaldehidă sau polioximetilenă, care are macromolecule fiiiforme: - ch2—o—ch2—o—ch2—o—ch*—o—ch2—o—ch2—o ••• şi care are gradul de polimerizare de 10-**50. Acetaldehida se polimerizează în prezenţă urmelor de acid sulfuric concentrat, la temperatura obişnuită, dînd un trimer: CHS CH 3 CH3— CHO : O / \ CH3—HC 0 1 CH- \/ ■CHâ, iar la temperatură joasă, în prezenfa acidului clorhidric, dînd o macromoleculă filiformă, numită metaaldehidă: • ■ • CH—O—CH—O—CH—O—CH—O—CH—O ■ ■ • I i I I I ch3 ch3 ch3 ch3 ch3 Alte aldehide superioare se polimerizează după scheme analoge, obfinîndu-se polimeri ale căror proprietăfi depind de gradul lor de polimerizare. Aldehidele pot fi sintetizate prin următoarele procedee generale: Sinteza directă, din oxid de carbon şi hidrogen, la temperatura de 360--38Q0 şi presiunea de 200 at, în prezenţa unor catalizatori (oxizi de cobalt, de cupru, de magneziu şi de zinc), conduce la obfiner?a unui amestec de aldehidă formică, acetică, propionică cu ălte aldehide superioare. Afdehidmufazâ 243 Aldoxlme Prin acfiunea ozonului asupra olefinelor şi descompunerea ozonidelor se formează aldshide, conform reacfiei: R—CH = CH—R' 4- O3 -> R—CH—CH—R' R«—CH—CH—R' I 1 4- HOH 0-0-0 0-0-0 R—CHO -f R#—CHO. OH Prin dehidrogenarea alcoolilor primari: R—CH2—OH---------► R—CHO 4- H2 peste cupru metalic, nichel, paladiu, platin sau pentaoxid de vanadiu se formează de asemenea aldehide. Cu ejutorul compuşilor organomagnezieni de tipul MgRX (R fiind un radical organic, X un halogen, de obicei iod) asupra formiatului de etil, se formează aldehide conform reacfiilor: H—COOC2H5 4- MgRX -» HCR(OMgX)OC2H5 HCR(OMgX)OC2H5 4- H20 -> R—CHO + C2H5OH + Mg! 'X Descompunerea termică a acizilor ot-hidroxicarboxilici conduce Ia sinteza aldehidelor, conform reacfiei: R—CH—COOH ~> R—CHO 4- H20 4- CO. I OH Descompunerea termică a unui amestec infim de formiat de calciu, cu sarea de calciu a unui acid organic, permite sinteza aldehidelor: (HCOO)2 Ca 4- (R—COO)2Ca -* 2 CaC03 + 2 R—CHO. Din hidrocarburi aromatice, prin condensare cu clorură de formil (CO-f HCI), în mediu anhidru, sub acfiunea clorurii de aluminiu (reacfia Gatterman, v.) se obfin aldehide; de exemplu, din toluen se obfine tolualdehida: CH3— C6H4 + HCOCI -^2-* CH3—C6H4— CHO + HCI, sau prin condensarea fenolilor cu acid cianhidric şi acid clor-hidric gazos (în condifii analoge); de exemplu: C6H5—OH + HN = CHCI HN = CH—C6H4—OH 4- HCI HN = CH—C6H4 -f H20 -> HO—C3H5—CH3 4- NH3. Din fenoli, prin fierbere cu cloroform în prezenfa alcâliilor di luaţi (reacfia Tiemann-Reimer): HO—C6H5 4- CHCI3 4- 3 NaOH HO—C6H5—CHO 4- 4* 3 NaCI 4- 2 H20 se obfin de asemenea aldehide. Analitic, aldehidele pot fi recunoscute cu una dintre următoarele reacfii: Prin reducerea ionilor metalelor grele în solufie alcalină, aldehidele reducînd solufiile amoniacale de argint cari confin hidrOxid de sodiu, din care depun metalul sub forma unei oglinzi; în mod analog, aldehidele reduc solufia Fehling care confine sulfat de cupru, hidroxid de sodiu şi tartrat de sodiu, precipitînd oxidul cupros; — prin reacfia Schiff, grupările aldehidice colorînd în roşu intens o solufie diluată de rozani-lină decolorată în prealabil cu bioxid de sulf; — prin reacfia Angeli-Rimini: aldehidele reacfionează cu benzen-sulfonil- hidroxilamina (obfinută din clorură acidului benzensulfonic şi hidroxiiamină), dînd acizi hidrox3mici cari, cu clorură ferică, dau colorafie roşie intensă; — prin reacfia cu dimedonă, dimedona (dimetildihidrorezorcina) condensîndu-se, cantitativ, cu aldehidele, şi dînd un precipitat insolubil, care poate fi dozat gravimetric. Multe aldehide au miros plăcut; de aceea sînt întrebuinfate în cosmetică şi în parfumerie. Altele, în special aldehide inferioare, sînt materii prime folosite în industria maselor plastice şi în industria de sinteză organică. 1. Aldehidmufazi. Chim. biol.: Enzimă ajutătoare desmolizei, ca e catalizează rsacfia de oxidoreducere a aldehidelor (reacfia Cannizzaro). (V. şi Enzime). 2. Âidimine, sing. aldimină. Chim.: Derivafi ai aldehidelor, cu formula generală: R—CH = NH. 3. Aldine, sing. aldină. Poligr.: Caractere tipografice cu floarea corespunzătoare caracterelor drepte de acelaşi corp şi din aceeaşi familie, însă cu liniile mai groase. Se folosesc intercalate în text ca litere de subliniere, iar separat, ca litere de titlu. Sin. Semigrase, Seminegre. 4. ASdohexoze, sing. aldohexoză. Chim.: Oze (v.) cu şase atomi de carbon în moleculă, în cari o grupare alcool primar e transformată în grupare aldehidică, obfinută prin reducerea oxiacizilor monobazici polivalenfi corespunzători (acizi aldo-nici; v. Aidonici, acizi ~). 5. Aldolază. Chim. biol.: Enzimă din grupul desmolazelor, obfinută şi sub formă cristalizată. Aldolaza catalizează reacfia de depolimerizare aldolica, scindînd molecula esterului Harden-Young (fructoză-1,6-difosfat) în fosfatul dioxi-acetonei şi alde-hida-3-fosfoglicerică, conform reacfiei: CH2—O—PO3H9 I HO—C-------—; I | CH2—O—PO3H2 CHO HO—C—H I I I j O C = 0 4- CH—OH H—C—OH j I I 1 | CH-?—OH CH2—O—POsH2 H—C—--------^ i CH2—o—po3h2 Activitatea acestei enzime atinge optimul la exponentul de hidrogen pH = 7,4 şi ia temperatura de 2.0°. 6. Aidonici, acizi Chim.: HOCH2-(CH-OH)x-COOH. Oxiacizi monobazici polivalenfi, obfinufi prin oxidarea blîndă a grupării aldehidice a aldozelor cu apă de clor, de brom sau cu acid azotic diluat. Astfel, prin oxidarea blîndă a grupării aldehidice din aldoză, se obfine acid aldonic: HO CH2- (CHOH)4- CHO - HO-CH2 - (CHOH)4- COOH, care a dat numele seriei omologe. Din manoză, prin oxidare blîndă se obfine acid manonic, etc. Acizii aidonici pot elimina cu uşurinfă apă şi trec în y-lactone (ciclizare între atomii de carbon 1 şi 4): HO—CH2—CH—CHOH—CHOH—CHOH—CO cari, prin reducere cu amalgam de sodiu, trec în aldozele inifiale. Aceste propriefăji ale acizilor aidonici sînt folosite în Chimia organică pentru sinteza ozelor, trecîndu-se de la monozaharide inferioare la monozaharide superioare. Astfel, prin adifia acidului cianhidric la glucoză se obfine nitrilul: CH2 - OH - (CHOH)4 — CH -OH - CN care, prin saponificare, frece în acidul glucoheptonic: HOCH2 - (CHOH)4- CHOH - COOH; prin reducerea lactonei acestui acid se obfine o aldoheptoză, monozaharidă cu un atom de carbon în plus fafă de cea ini— fială, de la care a pornit sinteza. 7. Aldoilil. Expl.: Exploziv aparfinînd clasei amestecurilor explozive de siguranfă (amonitric), alcătuit din 81% nitrat de amoniu, 17% trinitrotoluen şi 2% făină de paie de secară. Se înfrebuinfează ca exploziv minier, cu excepfia minelor de cărbuni grizutoase, deoarece nu e un exploziv antigrizutos. 8. Aidoxime, sing. aldoximă. Chim.: Crup de combinafii organice în cari oxigenul grupării aldehidice e înlocuit cu radicalul = N — OH, derivat din hidroxiiamină (H2N —OH); are formula generală: R—CH = N —OH. Aldoză 244 Alegere manuală 1. Aidoză. Chim. V. sub Monozaharide. 2. Aldrey. Mefl.: Aliaj de aluminiu cu 0,4*"0f7% Si, 0,3-‘-0,5% Mg şi 0,2—0,3% Fe, ameliorabil şi piasticizabil, cu bune proprietăfi ds conductibilitate electrică şi cu mare rezistenfă la coroziune, folosit pentru condude electrice în aer liber. 3. Aîdrin. Ind. chim.: Nume convenfional al compusului 1,2,3,4,10,10-hexaclor-1,4,4a,5,8,8a-hexahidro-1 ,4.5,8-dimetano-naftalen. C^HgCle. E o substanfă cristalină, insolubilă în apă, solubilă în solvenfii organici, întrebuinfată ca insecticid foarte activ. 4. Aldural. Mefg., Av.: Bimetal în formă de plăci sau de benzi de duralumin învelite pe ambele fefe cu cîte un strat de aluminiu de mare puritate, avînd fiecare grosimea pînă la 5% din grosimea materialului. Are mare rezistenfă la coroziune. E întrebuinfat în construcfii aeronautice. 5. Aleatorie, variabilă V. Variabilă aleatorie. $. Âlacfryonia. Paleont.: Lamelibranhiat monomiardin familia Ostreidae, subgenul Ostrea, cu valve arcuite (îmbucate după o linie în zig-zag) şi ornamentate cu coaste cari pornesc de la o creastă mediană. A apărut în Triasic, însă maximul de dezvoltare l-a atins în Cretacic. Specia Alectryonia macroptera Sow. a fost identificată în Cretacicul inferior de la Cochirleni (Dobrogea). 7. Alee, pl. alei, 1. Arh.: Drum mărginit (de obicei în lungul ambelor părfi laterale) de elemente arhitectonice sau peizajere asemănătoare, cu caracter decorativ, monumental, festiv, religios, etc. Exemple: alee de plopi, alee de sfincşi, alee de menhiri, etc. s. Alee. 2. Urb.: Stradă scurtă şi relativ îngustă, care comunică la unul dintre capete cu o altă stradă, din care se ramifică de obicei în unghi drept, celălalt capăt al ei fiind închis de clădiri. La capătul închis se amenajează, de obicei, o lărgire de formă circulară, ovală sau poligonală, penfru a permite vehiculelor să întoarcă. Lărgirea poate avea întreaga suprafafă carosabi lă, sau poate avea la mijloc un refugiu, o peluză sau un scuar. Sin. In-trare.V. şi Buclă de întoarcere. 9. Alee. 3. Urb., Drtim.: Drum îngust, trasat şi amenajat special într-un spafiu plantat (grădină, parc, scuar, pădure, etc.), şi destinat, de obicei, numai pentru circulefia pietonilor. Traseul, elementele geometrice şi modul de construcfie al acestor alei se stabilesc odată cu proiectarea spafiului respectiv, 4n funefiune de dimensiunile şi destinafia acestuia, ca şi de modul de amenajare a spafiului din punctul de vedere estetic, îmbrăcămintea trebuie să fie rezistentă, să nu favorizeze producerea prafului, a noroiului sau a bălfilor şi să fie adecvată spafiului plantat. Poate fi executată dintr-un strat de pietriş mărgăritar, din cărămizi, calupuri, pavele, dale de piatră, dale de befon, dintr-un strat de asfalt, etc. m. Alee. 4. Drum., Urb.: Fîşie dintr-o arteră rutieră largă, mărginită cu arbori şi destinată unei circulafii speciale (pentru pietoni, bicidişti, motociclişti, călărefi, etc.), pe ea neputînd circula vehiculele obişnuite (automobile, camioane, cărufe), amenajată, fie ca fîşie laterală a părfii carosabile a arterei, fie ca fîşie despărjitoare a căilor unidirecfionale ale acesteia. Elementele geometrice ale acestor alei se stabilesc odată cu întocmirea proiectului arterei respective. Partea circulabilă a aleii poate fi la acelaşi nivel cu partea carosabilă a arterei sau poate fi înălfată fafă de aceasta (în specia! la aleile penfru pietoni). Ea poate să rămînă nepavată (la aleile pentru călarefi), sau poate avea o îmbrăcăminte adecvată felului de circulafie de pe alee. ii. Alee, p|. alei. 5. Zoof.: Spafiu liber amenajat în adăposturile pentru animale, destinat circulafiei animalelor, cum şi a oamenilor, în vederea introducerii şi scoaterii aşternutului, a îndepărtării gunoiului şi a introducerii furajului. Lăfimea şi aşezarea aleilor diferă după destinafia lor, după felul adăpostului (de cabaline, taurine, sau porcine) şi aşezarea animalelor în adăpost. V. şi sub Grajd. t2. Aief, pl. alefi. Mat.: Numărul cardinal al unei mulji.mi infinite, bine ordonate. Alefii se notează cu (prima literă a alfabetului ebraic), la care se adaugă un indice ordinal. Exemplu: e numărul cardinal a! mulfimilor numerabile. 13. Alegere, pl. alegeri. Farm.: Operafie farmaceutică de separare a subsfanfelor medicamentoase solide de particulele inutile sau vătămătoare. Alegerea se face, fie manual, de exemplu la decorticsrea seminfelor, la separarea frunzelor de specii diferite, etc., fie prin cernere, de exemplu înlăturarea pămîn-tului sau a nisipului de pe rădăcini, tulpini, etc., fie mecanizat, cu ajutorul unor dispozitive şi al unui curent de aer, care curăfă, separă şi antrenează impurităfiie plantelor, pleava, praful, etc. Sin. Curăfire, Triere. 14. Alegere manuală. Prep. m/n..'Operafie manuală de sortare (separare) a minereurilor şi a cărbunilor, de materialul steril (care nu intră în prelucrare), din produsele miniere brute. Se bazează pe diferenfa de culoare, de luciu şi, uneori, de formă, a bucăfi lor de steril şi de substanfă utilă. Procedeul se aplică, în general, bucăfilor de dimensiuni mai mari, cari nu pot fi tratate prin procedeele obişnuite de concentrare (gravimetrică, magnetică, etc.), şi urmăreşte, fie realizarea unei pre-concentrări, prin îndepărtarea un€i părfi din steril (cazul cel mai frecvent), fie alegerea părfilor utile din minereurile mei bogate. Dată fiind productivitatea mică a alegerii manuale (în funefiune de mărimea bucăfilor supuse alegerii, ea variază între 0,1 t h şi om şi 1,0 t/h şi om), procedeul e limitat la produsele miniere brute în cari bucăfi Ie ce trebuie alese (steri l sau util) nu depăşesc 10*-20% din cantitatea totală supusă alegerii. Dimensiunea minimă a bucăfilor e determinată de valoa- H HC^ I I! CH2 I "\l/ H Cl C CCI2 CCI II .CCI ICI Alegerea foilor de tutun 245 Alergător £Z JL i~ Masă de alegere cu ax central, î) masă de alegere; 2) ax centrai; 3) dispozitiv de acţionare; 4) raclor pentru eliminarea produsului neales. rea intrinsecă a substanţelor utile (50••*80 mm pentru cărbuni şj 20 — 30 mm — excepţional pînă la 10 mm— pentru minereuri), iar cea maximă, de efortul fizic care trebuie depus pentru îndepărtarea bucăfi lor alese (200-300 mm pentru minereuri şi 300 — 400 mm pentru cărbuni). Alegerea manuală reclamă o preclasare a materialului pentru îndepărtarea claselor mărunte cari împiedică alegerea, şi, în unele cazuri, o spătare prealabilă pentru îndepărtarea mîlului şi a prafului depuse pe bucăfi. Operafia se efactuează uneori în mină, în fronturile de abataj, însă în majoritatea cazurilor se efectuează la suprafafă, pe mese (fixe sau rotative) şi pe benzi de alegere. Pentru o deosebire mai uşoară a materialului care trebuie ales, se folosesc uneori lămpi cu lumină colorată şi lămpi cu vapori de mercur. Sin. Claubaj. Mesele de alegere sînt folosite excluziv pentru sortarea minereurilor. în instalafii rudimentare se mai folosesc mesele fixe, dar actualmente cele mai răspîn-dite sînt cele mobi le. Acestea sînt formate dintr-o platformă inelară, cu diametrul de 4—9 m şi lăfimea de 60 — 100 cm, care e acfionată, fie de rofi dinfate şi elicoidale, fie cu cabluri fără fine (v. fig.)- Masa, în jurul căreia sînt aşezafi lucrătorii cari efectuează alegerea, se roteşte cu vitesa periferică de 0,15 •••0,3 m/s. Benzile de alegere sînt folosite în cazul cărbunilor şi în instalafiile de mare tonaj pentru prepararea minereurilor. Ele sînt confecfionate, fie din cauciuc, fie din plăci metalice articulate între ele, şi, mai rar, din împletituri metalice. Lungimea benzilor de alegere (5—30m) e determinată de cantitatea de material care trebuie ales, respectiv de numărul de lucrători necesari penfru efectuarea operafiei, considerîndu-se pentru fiecare dintre ei un spafiu de 1,2—1,5 m. Lăfimea benzii e de 0,6 —1,5 m, iar vitesa de deplasare e de 0,1 0f2 m/s. în ulti- mul timp, alegerea manuală tinde să fie înlocuită cu alegerea mecanizată, bazată pe conductivitatea electrică diferită a sterilului şi a utilului (cărbuni), pe emanafiile radioactive ale anumitor minerale (de uraniu şi de toriu) şi pe sensibilizarea diferită,a unei celule fotoelectrice, pe diferenfa de luciu şi de culoare a diferitelor minerale. De asemenea, pentru cărbuni şi, mai pufin, pentru minereuri, alegerea manuală e pe cale de a fi înlocuită cu procedeul separării în medii dense. î. Alegerea foilor de tutun. Ind. alim.: Operafie de sortare a foilor de tutun, care se efectuează în trei stadii ale procesului de producfie: Alegerea foilor verzi, după recoltare, se face după gradul de coacere, mărimea şi pozifia pe care acestea au avut-o pe tulpină, cu scopul de a obfine ioturi omogene de tutun şi de a favoriza dospirea şi uscarea. ^ Alegerea foilor uscate sau fermentate se face după confinutul lor în apă, după culoare, consistenfă, deteriorări mecanice sau produse de boli, ofcfinînd 5 — 6 calităfi industriale şi diferen-fiind astfel caracteristicile tutunurilor de Ia o calitate la alta. Alegerea foilor înainte de tăierea tutunului pentru figarete, îndepărtînd foile necorespunzătoare. 2. Alegerea lăstarilor pentru coroană. Agr.: Alegerea a 3—5 lăstari, rezultafi din mugurii unui pom altoit de 1—2 ani, lăstari cari vor forma coroana, fiind lăsafi să crească în voie; ceilaifi lăstari se ciupesc. 3. Alegerii, principiul V. Principiul alegerii. 4. Alelotropie. Chim.: Termen vechi pentru isomeria de echilibru. Amestecurile lichide în echilibru a două forme iso-mere cari au existentă reală (forme desmotrope) se numesc amestecuri „aieiotrope". Astfel, esterul acetil acetic e compus dintr-un amestec în echilibru al celor două forme desmotrope, enolică CH3—C = CH—COOC2H5 OH şi cetonică CH3—C—CH • COOC2H5; O la temperatura ordinară, acest amestec confine 7% din esterul enolic şi 93% din esterul cetonic (v. şi sub Isomerie). 5. Alenă. Chim.: H2C = C = CH2. Primul termen din seria alenelor (v.), cu p. t. —136° şi p. f.— 34,3°. Alena se poate prepara după reacfia: H2C = CBr—CH23r + Zn 1,2-dibrompropenă H2C = C = CH2 + ZnBr2. alenă Existenta dublelor legături cumulate explică instabilitatea alenei, astfel încît aceasta se isomerizează uşor Ia încălzire, în prezenfa sodiului, în metilacetilenă H2C = C = CH2 H3C—C=CH. metilacetilenă Derivafii alenei în cari cei patru hidrogeni au fost substi-tuifi prin radicali diferifi de la difenil-dinaftilalenă C6^5\ /C6H5 ;c=c=c( C10H7 C10H7 prezintă fenomenul de isomerie optică fără carbon asimetric, întrucît pot exista în două forme enantiomorfe. Sin. Propandienă. e. Alene. ’Chim.: Clasă de hidrocarburi cu duble legături cumulate, cu formula generală R = C=R\ 7. Aleppo. Ind. piei.: Coaja pinului de Alep (Pinus hale-pensis), întrebuinfată ca material tanant, în special în fările din jurul basinului mediteranean. Coaja recoltată în Algeria şi în Tunisia se numeşte „coajă Snouba", e netedă (fără ritidom) şi confine în medie 25% substanfe tanante. Coaja recoltata în Dalmafia şi în Franja meridională se numeşte „scoarfă roşie" (sau „Pin roşu"), are ritidom şi confine în medie numai 14% substanfe tanante. Majoritatea substanfelor tanante se găsesc în fesutul parenchimatos liberian (scoarfa vie). Pieile tăbăcite cu aceste coji au culoarea roşie. Se mai înfrebuinfează Ia conservarea plaselor de pescuit şi la vopsirea în roşu a materialelor textile. 8. Alergătoare, pl. alergători. 1. Ind. text.: Unealtă folosită în industria textilă casnică, ca suport pentru mosoarele cu fire din cari se face urzeală. 9. Alergătoare, pl. alergători. 2, Pisc.: Sin. Codolă. V. sub Năvod. 10. Alergătoare, pl. alergători. 3. Ind. far.: Piatra unei mori de apă sau de vînt, în formă de cilindru scund care are o gaură cilindrică axială, cu axa verticală, şi care se roteşte deasupra pietrei fixe, pe care se aplică, pentru a măcina boabele. 11. Alergătoare, roată V. Roată alergătoare. 12. Alergător, pl. alergătoare. Ind. text.: Cilindru cu ace, montat Ia periferia tobei cardelor de lînă, paralel cu aceasta, între ultimul grup cardator şi cilindrul perietor, care se roteşte cu vitesă mare şi scoate la suprafafă fibrele din garnitura tobei, pentru a înlesni trecerea lor pe garnitura cu ace a perietorului. Alergătorul are de obicei diametrul (fără garnitură) de300 mm şi se roteşte cu vitesa de 600 — 750 rot/min, stabilită astfel, încît vitesa periferică la vîrful acelor să fie cu 15—40% mai mare decît vitesa periferică a tobei. Garnitura de ace a alergătorului 1 (v. fig.) e constituita din, benzi late de piele, în cari sînt înfipte scoabe de sîrmă de ofel cu lungimea acelor de 25 mm şi înclinarea de 65°, astfel încît înălfimea garniturii, incluziv baza, e de 24 mm. Alergie 246 Alezaj Cilindru alergător la oardele de lînă. î) cilindru alergafor; 2) toba principală; 3) cilindru întor-căfor, Pentru îmbrăcarea unui cilindru alergător se fixează în lungul generatoarei şase benzi, cu spafii libere între ele. îmbrăcarea se poate face şi cu bandă continuă înfăşurată în elice, lăfimea benzii fiind de 46 mm. Distanfa dintre tobă şi alergător se alege astfel, îneît âcele alergătorului sa pătrundă în garnitura tobei cu 0,6 —1,5 mm, pe o porfiune de pătrundere cu lăfimea de 25 " 40 mm, lăfime care se determină prin ştergerea urmei de cretă de pe suprafafa tobei de către âcele cilindrului alergător. Sin. Volant cu ace. 1. Alergie. Biol.: Mod de a reac-fiona (de a se comporta) al organismului, diferit de cel obişnuit, sub aefiunea unor substanfe vii sau a unor subsfanfe chimice, numite, în general, alergene, antigene sau reactogene. în alergie, reacfiile modificate ale organismului se produc după unu sau mai multe contacte prealabile cu aler-genele respective, conducînd la intoleranţă sau la sensibilizare fafă de acestea. Sensibilizarea se numeşte monovalentă, cînd e datorită unui anumit alergen, şi polivalentă, cînd se datoreşte mai multor tipuri de alergene. De exemplu, o persoană poate ingera unt un număr de ani, fără nici un efect dăunător, dar la un anumit moment, după fiecare ingerare de unt, poate să apară o criză de urficarie (alergie monovalentă); în alte cazuri, alergia se instalează îndată ce persoana ingerează alimente înrudite, ca unt, lapfe, brînză (alergie polivalentă). Alergia se tratează prin desensibilizare cu ajutorul unor substanţe specifice, ca antihistaminicele, hiposulfitul de sodiu, barbituricele, adrenalina, etc. 2. Alesatură, pi. alesaturi. 1. Ind. ţar.: Articol obţinut pe războiul de ţesut prin alegerea firelor (covor, catrinfă, etc.)i 3. Aiesifură. 2. Ind. făr.: Desen de flori sau de alte motive, într-o ţesătură. 4. Aiesifură. 3. Ind. făr.: Desene săpate în piatră. k. Alefhopferis. Paleonf.: Frunze compuse, cu foliolele (pinulela) oval-alungite, unite prin bazele lor, avînd nervuri secundare dihotomice. Considerata în trecut ca ferigi, azi sînt trecute în grupul pte-ridospermelor (Cycadofilicineae), planta cari, prin caracterele colective, fac legătura între criptogamele vasculare şi gimnosperme. Specia AIsfhopferis dentata Gopp. e cunoscută în ţara noastră din Triasicul de la Anina (Banat). o. Alefrină. Ind. chim.: ch=c: CHS ch3 CH3 CH r H3C\ / \ C — CH— COO—HC C—CH2—CH = CH2 H3C h2c—c=o Numele convenţional al esterului acidului dl-crisantemmono-carbonic cu dl-4-oxi-2-a!il-3-mefil-A2-ciclopenten-l-on: dl-crisan-temmonocarbonat de dl-aletrolon, CigH2603. E un compus sintetic cu structură asemănătoare piretrinei } (v.), întrebuinfat ca insecticid. 7. Aleurcmetru, pl. aleurometre. Ind. alim.: Instrument folosit la determinarea calităfii glutenului unei făini,în raport cu umflarea acestuia, care se produce prin încălzirea glutenului un anumit timp, în condifii speciale, la 150°. 8. Aleuron. Ind. alim.: Strat de celule cu perefii îngroşafi, care se găseşte imediat sub învelişurile bobului (de cereale), la periferia endospermului. E constituit din materii proteice cornoase şi, în mică proporfie, din materii grase, sub forma de picături foarte fine, dispersate în masa proteinelor. în acest strat lipsesc amidonul şi substanfele protaice cari dau glutanul. împreună cu embrionul şi cu învelişul bobului formează, prin măcinare, tărîfeie. Sin. Strat aleuronic. 9. Aleuronaf. Ind. alim.: Preparat dietetic bogat în proteine, în special penfru diabetici. Se obfine din gluten de făină de grîu şi nu confine proteine din stratul aleuronic. Se prezintă ca o pulbere cu următoarea compozifie: proteine 82 — 86%, hidrafi de carbon 5,7 — 7%, celuloză 0,45%, săruri 0,1 %, apă 6,5 — 8%. Cum numai din pulbere de aleuronat nu se obfine un preparat culinar plăcut, e întrebuinfat, în amestec cu făină de grîu, la prepararea a diferite produse dietetice (pîine, prăjituri, supe, etc.), 10. Aleurona. Chim.: Substanfă azotoasă, care se găseşte în seminfele plantelor făinoase şi uleioase din grupul fanero-gamelor, cum şi în unele latexuri, constituind, ca şi amidonul, materialul de rezervă necesar încolfirii seminfelor. Aleurona se prezintă sub formă de boabe de diferite mărimi, depozitate în endospermul sau în cotiledoanele seminfelor. Boabele de aleu- ronă sînf formate dintr-o proteină amorfă, în care e incrustată proteina „cristaloidă" (după aspect), şi dinir-un corp globoid, constituit în principal din fosfat dublu de calciu şi magneziu (fitină). Aceşti componenfi au Ia suprafafă un strat de proteină greu solubil (ca şi confinutul). Substanfa azotoasă din aleu-ronă nu e o rezervă de hrană a embrionului verde, ci e înfrebuinfată de planta tînără, la aparifia ei, pînă cînd îşi poate produce, singură, hrana necesară. Aleurona nu e solubilă în eter, în alcool, în glicerină şi în uleiuri. 11. Aleurenie, strat V. Alauron. 12. ASevsn, pl. alevini. Pisc.; Pui de peşte, în stadiu! dintre faza de larvă abia ieşită din ou şi cea de formare a solzilor, în general, cu alevini se populează amenajările piscicole (iazurile şi heleşHiele). îs. Alevinaj. Pisc.: îngrijirea şi hrănirea puietului tînăr de paşte (alevini), obfinut în crescătoriile sistematice. 14. A8evrif&r sing. alevrîf. Pefr.: Roci sedimentare detritice, microfragmentsre, ds formafiune marină, lacustră, fluvi3tilă sau eoliană, cu dimensiunile granulelor de 0,05 *-0,01 mm (de ex.: loassul, luturile loessoide şi mîlurile marine). Astfel de roci pot fi transportate de vînt sau se depun ca mîl în albiile majore, pe terasele nurilor sau sub formă de mîl pelagic. Mineralogic sînf constituite din granule de cuarf frecvent colfuroase, din minerale argiloase şi din carbonat de calciu. Au următoarele caracteristici: lipsa sortării, lipsa de stratificare, porozitste fină, permeabilitate şi, parfial, confin unele minerale hidrofile; se tasează uşor în contact cu apa; frecate între degete, dau o masă pulverulentă care, spre deosebire de argile, nu murdăreşte pielea. is. ÂSevrolite, sing. alevrolit. Petr.: Alevrite (v.) cimentate cu alumină. Se întîlnesc în basinul Karaganda, în depozitale carbonifere şi jurasice, cum şi în marnele seriei fatarice din estul părfii europene a URSS. io. Alexandri!. Mineral.: B9AI2O4. Varietate verde de criso-beril (v.), care confine o cantitate mică de crom; se găseşte în minele de smarald din Urali. Devine roşu la lumina electrică, iar la acfiunaa intansă a razelor solare capătă o culoare violetă cu nuanfe albăstrui. E întrebuinfat ca piatră prefioasă. 17. Alexandrolif. Mineral.: Varietate de bol (v.) cromifer. 38. Alezaj, pl.alezaje. Tehn.: Diametrul unei găuri cilindrice. Uneori, acest termen se foloseşfa impropriu pentru a indica o suprafafă de revolufie, inferioară. Alezai unitar 24 7 Alezor 1. Alezaj unifar. V. Ajustaj, sistem alezaj unitar. 2. Âlezare, pl. alezări, Meft.: Operaţie de prelucrare finală semifină sau fina, prin aşchiere, a suprafeţei laterale a unei găuri (de obicei cilindrică sau conică), pentru a îmbunătăfi netezimea şi precizia în dimensiuni, eventual şi forma geometrică prescrisa, în general în vederea unei asamblări. Alezarea se poate efectua manual sau la o maşină-unealtă. Alezarea manuală e folosită pentru calibrarea* găurilor cu diametru mic (pînă la aproximativ 30 mm) şi se execuţi cu alezorul. Alezarea la o maşină-unealtă se poate face, fie cu alezorul, de obicei la strung sau la maşina de burghiat, fie cu o altă unealtă, de obicei un cufit sau o lamă ascufită, fixate într-o bară port-un3altă antrenată de maşina-unealtă respectivă (strung, maşină de burghiat, maşină de alezat, maşină de găurit şi de frezat, etc.). La alezarea efectuată cu alezorul, acesta e centrat şi condus de gaura care se alezează, executată anterior; în acest caz, dimensiunile obfinute prin prelucrare sînt determinate de diametrul alezorului, iar direcfia şi pozifia relaiivă a axei găurii nu pot fi modificate de alezor, care e condus de gaura executată în prealabil. Dacă alezorul e fixat rigid în arborele principal al maşinii-unslte, el poate modifica atît direcfia, cît şi pozifia relativă a axei găurii, iar diametrul final al găurii va fi diferit de cel al alezorului. La alezarea cu altă unealta (lamă, cufit, etc.), dimensiunea dorită se obfine prin reglarea uneltei, iar dir3cfia şi pozifia relaiivă a axei găurii care se alezează sînt determinate de direcfia şi de pozifia relativă a axei geometrice a arborelui principal sau a bucşelor de conducere a barei port-unealtă, ceea ce face posibilă corectarea direcfiei şi a pozifiei găurii. Elementele aşchierii la alezarea cu alezorul sînt reprezentate în fig. /. Adîncimea de aşchiere t e egală cu jumătate din adausul de prelucrare măsurat pe diametru, adică . D*~Dg , 2 unde Da e diametrul alezorului şi Dg e diametrul găurii care se alezează (penfru alezarea de degroşare se lasă.un adaus de prelucrare de 0,25 -0,5 mm, iar pentru alezarea de netezire, unul de 0,05”*0,15 mm). Avansul s poate fi ales într-un interval destul de larg (0,2 •••3,5 mm/rot), în funcfiune de diametrul găurii (rezistenfa opusă alezorului) şi de gradul de netezime dorit. Vitesa de aşchiere optimă e de circa 10 m/rr.in, peniru a evita, de o parte, formarea depunerii pe tăiş şi, de altă parte, încălzirea excesivă şi uzura rapidă a alezorului. La alezoare armate cu aliaje dure, prin lucrul cu vitese mari de aşchiere se obfin suprafeţe foarte netede. Pentru a obfine prin alazare găuri precise ca formă şi dimensiuni şi cu supra-fefe netede, gaura obfinută prin burghiere trebuie întîi îndreptată şi netezită cu lărgi-torul sau cu cufitul de sfrung,şi apoi alezată. în cazul executării incorecte a alezării, suprafafa interioară prelucrată se degradează (diametrul găurii se măreşte cu circa 5 — 50 ji, depăşind dimensiunea maximă admisă, iar suprafafa prelucrată se zdrenfu/eşta şi se ecruisează neuniform). Cauzele principale ale degradării sînt: bătaia alezorului, nauniformitatea parametrilor geometrici ai tăişurilor părfii de netezire (cali-brare), uzura şi bontirea muchiilor aşchiatoare şi a muchiilor de netezire, formarea depunerii pe tăiş şi prezenfa unor particule mici de aşchii sau de corpuri străine cu proprietăfi abrazive sau cari pot produce mici gripaje între fafa de aşezare a tăişului şi alezaj. Degradarea prin bătaia alezorului e produsă de excentricitatea acestuia, cum şi de anaxialitaiea găurii prelucrate cu arborele principal al maşinii. De aceea trebuia să se evite conducerea dublă (forfată) a alezorului, impusă atît de gaură, cît şi de arborele maşinii. Pentru obfinerea unei suprafefe alezate curate şi cu diametrul egal cu diametrul alezorului, trebuie permisă conducerea liberă a alezorului excluziv de gaura C3re se alezează. Aceasta se obfine prin alezarea manuală sau prin antrenarea alezorului de către arborele principal al maşinii-unelte, prin intermediul unei articulaţii sau al unui port-alezor articulat (v. fig. II). Degradarea suprafeţei prelucrate datorită depunerilor II. Port-alezor articulat (cu reducţie articulată), f) piesă de prindere; 2) reducfie articulată; 3) tijă solidară cu 1; 4) tija solidară cu 2; 5) piesă^ de articulaţie; 6) inel limitor; 7) siguranfă. pe tăiş şi gripajelor se manifestă cu precădere în cazul prelucrării unor materiale tenace şi în cazul unor adausuri de prelucrare foarte rri:i. Uzura muchiilor aşchietoare şi bontirea muchiilor de netezire (de calibrare) duc în toate cazurile la degradarea suprafefei alezate; de aceea, mărimea degradării acestei suprafefe determină uzura admisibilă a alezorului. Durabilitataa economică a alezorului Tec poate fi stabilită în funcfiune de diametrul Da al acestuia, prin relafia empirică Tec = C60** 150) Da, iar vitesa economică vec, corespunzătoare durabilităfii Tec, prin relafia: C„ • £>* I. Elementele aşchierii la alezare. 1) alezor; 2) obiect; Da) diametrul alezorului; Dg) diametrul găurii prealabile (care se alezează); f) adîncime de aşchiere; Sf) avansul pe tăiş (corespurzălor unei roiiri a alezorului cu unghiul dintre două tăişuri succesive); a) grc-simea^aşchiei; b) lăfimea aşchiei. T"c • t%v ■ syy în care Da e diametrul alezorului, t e adîncimea de aşchiere, s e avansul, iar Cv, z, m, x„ şi yv sînt constante cari, la lucrul cui alezoare de ofel rapid, au următoarele valori: Materiali I prelucrat cv * m Ofel - Fontă 10.5 15.6 0,3 0,2 o o UJ V 1 0,2 0,1 0,65 0,5 Alezarea se aplică în diferite ramuri ale teLnicii; de exemplu la motoare cu ardere internă (alazarea cilindrilor), la cutii de vitesă (alezarea găurilor), la alezarea fevilor gurilor de foc al căror interior s-a uzat prin tragere (pentrj a îndepărta stratul de metal uzat, astfel încit să se poată introduce un tub interior nou sau să se obfină o gură de foc recondifionafă, cu un calibru pufin mai mare), etc. 3. Alezor, pl. alezoare. Mett.: Sculă aşchietoare pentru prelucrarea semifină şi fină a suprafefei laterale a găurilor. Alezarea cu alezorul constituie o operafie finală de prelucrare a găurilor (cilindrice sau conice) pentru a realiza o netezime mai mare a suprafefei, cum şi dimensiuni mai precise decît cele obfinute prin prelucrările anterioare (burghiere, sirunjire, adîncire, etc.). Pentru o prelucrare foarte precisă şi fină se folosesc, de obicei, două alezoare: întîi un a'ezor de degroşare (nr. 1) şi apoi un alezor de netezire (nr. 2). — Alezor 248 Alezor După modul de utilizare, se deosebesc alezoare de mînă (v, fig, I) şi alezoare de maşină (v. fig. II). — După forma găurii aplicafi (sudafi sau lipifi), şi alezoare cu dinfi raportafi, Dinfii monobloc sînt inamovibili, cei prelucrafi fiind execufafi din a) vedere b) detaliu de seefiune prin porjiunea aşchietoare; c) detaliu de seefiune prin porţiunea de netezire (de calibrare); L) lungimea alezorului; lj) lungimea zonei active; l2) lungimea zonei intermediare (a gîtului); J8) lungimea zonei de prindere (a cozii); 1*) lungimea porţiunii aşchietoare; i’j) lungimea porflunii netezire (calibrare); D) diametrul alezorului; 2h) unghiul la vîrf; x) unghi de atac; a) unghi de aşezare; |3) unghi de ascuţire; 5) unghi de aşchiere; 1) c pătrat pentru antrenare; 2) dinte; 3) cana!; f) fafeta cilindrică de ghidare. de cap prelucrate, se deosebesc alezoare cilindrice (v. fig. I şi II) şi alezoare conice (v.fig. III).—După execufia părfii de prindere, II. Alezor cilindric de maşină. 1) zonă activă; 2) zonă intermediară (gît); 3) zonă de prindere (coadă conică); 4) antrenor. III. Alezor conic de mînă. t) zonă activă; 2) zonă intermediară (gît); 3) zonă de prindere (coadă cilindrică); 4) cap pătrat de antrenare. 53 deosebesc alezoare cu coadă, care poate fi cilindrică (v. fig. I şi II) sau conică (v. fig. III), şi alezoare cu gaură, (V. Alezor cu gaură (conică). 1) dinte; 2) corp; 3) gaură conică; 4) crestătură de antrenare. acelaşi material cu corpul alezorului (ofel de scule, ofel aliat de scule), iar cei aplicafi, ca şi cei raportafi (cari sînf amovibili), sînt executafi, de obicei, din ofel special de scule sau din materiale metaloceramice. în general, alezoarele cu dinfi raportafi sînt reglabile.— După posibilităfiIe de reglare a diametrului, se deosebesc: alezoare fixe, alezoare extensibile (v. fig. V) 4) şurub; 5) plăcufă de fixare; 6) bucşă excentrică de fixare. şi alezoare reglabile (v. fig. VI), cari pot fi cu dinfi deplasa-bili, cu dinfi înşurubafi, cu dinfi zimfafi, etc. Alezoarele extensibile au o zonă îngustă de reglare a diametrului (0,1 •••0,5 mm), pe cînd cele reglabile au o zonă mai largă (0,5—3 mm). Un tip de alezoare speciale sînt alezoarele de cazangerie (v. fig. Vil), penfru a lezarea găurilor de nit, în table suprapuse. V. Alezoare extensibile*(spintecate), a) cu con interior; b) cu bilă; 1) corp; 2) dinte; 3) spintecăfură; 4) coadă; 5) cap pătrat de antrenare; 6) cap pătrat de reglare; 7) tijă de reglare; 8) con de reglare; 9) şurub de reglare; 10) bilă. pentru calare pe dornuri (v. fig. IV). — După modul de execufie a dinfilor, se deosebesc alezoare cu dinfi monobloc cu corpul (v. fig. /•••/V), cari pot fi prelucrafi (frezafi, matrifafi, etc.) sau VII. Alezor de cazangerie (penfru găuri de nit). 1) zonă activă; 2) zonă intermediară (gît); 3) zonă de prindere (coadă conică); 4) antrenor. Zona activă a alezorului (v. fig. /) are o porfiune aşchietoare şi o porfiune de netezire (de calibrare), cu tăişurile în continuare. Tăişurile dispuse pe porfiunea aşchietoare (conul de atac al alezorului) reprezintă tăişurile principale cari îndepărtează cea mai mare parte din adausul de prelucrare. Tăişurile de pe porfiunea de calibrare sînt tăişurile secundare cari Alfa 249 Alfâbef netezesc şi calibrează suprafafa găurii şi ghidează scula; pentru aceasta, ele prezintă fafete înguste (de 0,05—0,4 mm), ascufite sub un unghi de aşezare de 30f—1,5°. Conul de atac are generatoarea înclinată fafă de axa alezorului sub un unghi de atac x (v. fig. I), egal cu 0,5—1,5° la alezoarele de mînă, cu 12*» 15° la alezoarele de maşină penfru prelucrarea of aluri lor, şi cu 3—5° I3 cele pentru prelucrarea materialelor dure şi fragile. Unghiurile de atac mari dau o netezime mai mare a suprafefei prelucrate, dar măresc rezis-tenfa de avans la aşchiare şi, de aceea, nu se utilizează decît la alazoarele de maşină. Diametrul mic al conului de atac (diametrul vîrfului alezorului) se execută mai mic decît diametrul alezorului, cu o lungime de cel pufin 1,3—1,4 ori adausul de prelucrare pe diametru. De asemenea, muchia circulară de la vîrf se teşeşte la 45°, pentru a uşura introducerea alezorului în gaura care se prelucrează şi a preveni inconvenintele în cazul unor adausuri de prelucrare mai mari sau în cazul prezenfei unor neregularităfi ale suprafefei găurii care se alezează. Numărul de dinfi ai alezorului se alege, în funefiune de diametrul acestuia, între 6 şi 24, de obicei par. Pasul dinţilor se execută, de cele mai multe ori, neuniform (v. fig. VIII), pentru a obfine o suprafafă alezată netedă şi cilindrică (încărcarea pe dinte variază în timpul unei rotafii a alezorului, datorită neomogeneităfii materialului şi incluziunilor din acesta; la o distribufie uniformă a dinfilor pe circumferinfa secfiunii transversale a alezorului, maximele şi minimele încărcării se repetă periodic, rezultînd o gaură cu seefiune poligonală, cu suprafafă neregulată). La tăişurile principale, unghiul de degajare y se execută, de obicei, egal cu zero, iar unghiul de aşezare a, de 6—8°; la alezarea materialelor mai dure, unghiul de degajare poate fi executat negativ, de —3— — 5°, iar la materiale moi, pozitiv, de +10—15°. Pentru micşorarea frecării, porţiunea de netezire (calibrare) a ale- vil!. Distribuia neunlformă • zorului nu se execută cilindrică, ci dinfilor la alezor. cu o foarte mică conicitate inversă (diametrul scade de la vîrf spre coada alezorului) pe întreaga ei lungime sau pe o parte a acesteia. 1. Alfa. Bof. V. Esparto. 2. AIfabefr pl. alfabete. 1. Gen.: Sistem de simboluri grafice prin cari se reprezintă sunetele unei limbi, servind la redarea în scris a vorbirii. Se cunosc diferite alfabete: latin, elen (v. tabloul 1), gotic (v. tabloul 2), rusesc (v. tabloul 3), etc. Penfru corespondenfa secretă se folosesc uneori alfabete speciale, numite cifruri, Tabloul 1. Alfabetul elen Numele Simbolul Corespunzătorul lafin ilîm îl Q_ Numele Simbolul Corespunzătorul latin Pronunţarea clasică Numele Simbolul * 0 Si N c c 3 5: *> “ O 3 U Pronunţarea clasică Majusculă Minusculă Majusculă Minusculă Majusculă >J0 "3 u 3 C I Alfa A I a a ă, a Iota I l i ti i Ro P P r(h) r Beta B P b I b Kappa K X k k Sigma s • € s s Gamma 11 Y g ! 9 Lambda A X I I Tau T X t t Delta A a d : d Mii M V m m Ypsilon r 0 y u Epsilon E s e ! e2 Nu N V n n Fi 0 * ph ph Dzeta Z i C z I dz Xi S 6 x ks Hi4 X X ch kh Eta H | -n e ! e3 Omicron 4 0 0 0 o2 Psi w + PS ! ps Theta e | & 0 th | th pr n IC I p P Omega Q d) 0 o3 i i) în Aftica, în secolul V î. e, n.; 2) sunet închis; 8) sunet deschis; 4) ca sunetul hii din cuvîntul stihii. Tabloul 2. Alfabetul gotic Caractere de tipar Scriere Pronunfa-re clasică Caractere de tipar Scriere Pronunfa-re clasică Caractere de tipar Scriere Pronunţare clasică Minuscule Majuscule Minuscule Majuscule Minuscule Majuscule Minuscule Majuscule Minuscule Majuscule Minuscule Majuscule a % sVL OL a j 3 / 3 1 feb — Uf ? a » Vt d e t 51 Ol k U — f m «», 1* b $ I b l £ I <£ 1 & - P — s c d A/ X i m m m m t 3T 4 7 f b 5) # d n . at 4l> dt n & — 4 — t e CB 'TV r Q 0 £ ir (X 0 U u M/ Vt u f 9 / s f 0 & v- a 0 ii u ii ift ii 9 n f gh P $ P P \> s 40 V f f) / h q a Vf q m m <40 m V d) — 1/ 4 ch r m v- R r K 3 W Pl a 6 B r A e e m 3 H H Jl 35 % r JD e £ M 3 două clorofiie — xantofila şi carotena —, iar din unele alge verzi, şi iactoflavina, sub formă de teiraacelil-îactoflavină. Algele au numeroase şi variata întrebuinţări în alimentafie, în industrie, în terapeutică şi în agricultură. în fările maritime rllor, inelelor, în ^algebra lineară, teoria formelor, divizibilitatea polinoamelor, teoria eliminării, rezolvarea ecuaţiilor, teoria lui Galois,etc.,—se disting şi prin preocuparea de a da problemelor solufii exhaustive. 2. Algebră (abstractă). 2. Mat.; Disciplina matematică în care se studiază structurile algebrice (v. Algebrică, structură ~). Nofiunea de operafie algebrică — cele mai cunoscute fiind cele patru operafii ale aritmeticii elementare: adunarea, scăderea, înmulfirea şi împărfiraa, — restrînsă la început la numerele naturale şi la mărimile scalare (lungimi, arii, volume, etc.), şi-a lărgit domeniul (pe măsură ce se generaliza nofiunea de număr), ajungînd să se aplice unor elemente cari nu mai au caracter numeric; de exemplu permutărilor unei mulfimi, mulţimii transformărilor unei muifimi în ea însăşi sau în altă mulţime, etc. Aceste elemente se notează cu simboluri literale (şi pot fi, în particular, numere aritmetice). A efectua o operafie algebrică asupra a două elemente a, b dintr-o mulfimeîDl înseamnă a face să corespundă petechii (a, b) un al treilea element bine determinat c din mulfimea , adicăa da o funcfiunedefinită pe mulfimea produs ŞJl X9)f, şi care să iavalorilesale tot în mulfimea 2DÎ. O asemenea funcfiune se numeşte lege de compozifie internă, e mulfimea numerelor reale, operafiile după ce se usucă parfial şi după ce suferă un început de^fefl at^ De exemplu, dacă SOI din Nordul Europei se înfrebuinfează, ca îngrăşămînt adfFica&ip®^^ adunare, scădere, înmulfire şi împărfire sînt legi de com- 'eJ^| pozi}ie internă în 9)1. . Alături de legile de compozifia internă, se consideră în algebră şi legile de compozifie externă, în cari, afară de mulfimea SEft, intervine o mulfime auxiliară ale cărei elemente sînt numite operatori, legea externă făcînd ca unei perechi (a, a), — formată dintr-un operator a din şi un element a din SDi, — să-i corespundă un al doilea element b din 5DI. De exemplu, dacă e o muljime ale cărei elemente sînt vectori, şi dacă 0, de. pe semidreapta reală pozitivă R+ = [0, 00], prin următoarele leci de compozifie: 1. O lege de adunare, operafie comutativă şi asociativă: (a) x + y = y + x; {x + y) + z = x + {y + z) pentru x,y,z(zC(R+). 2. O lege de înmulfire, operafie comutativă şi asociativă, definită prin produsul de compozifie (sau de convolufie): t t (b) y*x = x*y= j**(£ —j)j/(*)dy= J x{s)y(t—*)d*; xty£C(R+). o o 3. O lege de compozifie externă, între elemente dintr-un inel comutativ de operatori A avînd un element unitate 8 şi funefiuni din C (i£+), şi care satisface următoarele axiome: mentafie, numeroase specii de Fucus şi de Lamijiawe; uscat şi supuse prăjirii, se întrebuinţează Ia ^bftnerea ioduk^, potasei şi a sodei, pe cari le confin; spălate şi uscate «^complet, se folosesc la confecţionarea saltelelor,^a ifrltor obiecte de tapiserie şi ca aşternuturi pentru animale. Algele constiiuie o materie primă importantă în industria alimentară (la prepararea geleurilor, a cremelor, etc.); în industria textilă (la prepararea mucilagiilor folosite la apretarea firelor sau a tesăturilor); în terapeutică (datorită proprietăţilor vermifuge, purgative, etc.); în bacteriologie; în alimentafie, în supe şi sosuri sau ca salate, conserve, etc. (Ulva lactuca, Rhodimenia palmata, Laurencia pinnatifida, etc.), în special, în fările din Extremul Orient (China, Japonia, Hawai). Algele au, de asemenea, un rol important în, dezinfectarea rîurilor infectate. în rezervoarele de apă, unele alge produc o alterare a gustului, iar altele blochează sau produc şocuri în procesul de filtrare. Aceste dezavantaje pot fi evitate tratînd apa cu o solufie slabă de sulfat de cupru. 1. Algebră. 1. Maf.: Ramură a Matematicelor, în care se studiază legile unui număr finit de operafii de adunare, scădere, înmulfire şi împărfire, independent de valorile numerice cari intervin în ele, numerele fiind înlocuite cu simboluri literale în^ tehnica operafii lor. Operafiile caracteristice Algebrei conduc lâ nofiunile de polinom şi de funcfiune rafională (cu coeficienfi dintr-un corp dat C). Calculul cu polinoame conduce la considerarea de ecuafii algebrice şi Ia rezolvarea lor, adică la determinarea rădăcinilor, cari sînt elemente ale corpului C sau ale unei extensiuni a lui şi verifică ecuafia respeciivă. Teorema fundamentală a Algebrei stabileşte că o ecuafie algebrică de gradul nt cu coeficienfi dintr-un corp C de numere, admite n rădăcini cari aparfin corpului numerelor complexe. Ea se extinde la ecuafii cu coeficienfi din anumite corpuri C de elemente, în care caz rădăcinile aparfin unei extensiuni determinate a corpului C. Există distinefie între rezolvarea numerică, adică determinarea, eventual aproximativă, a rădăcinilor, prin operafii asupra coeficienfilor considera}i ca numere —şi între rezolvarea algebrică a ecuafiilor algebrice, care consistă în determinarea rădăcinilor prin expresii rafionale de rădăcinile altor ecuafii, a căror obfinere e precizată şi rezolvată prin teoria lui Galois. Capitolele Algebrei dezvoltate axiomatic —în cari conceptele primitive sînt definite, adică, implicit, prin axiome, şi din cari rezultă apoi proprietăfile cuprinse în teoriile corpurilor, grupu- (c) a(x 4- y) = ax + ay (d) (a + |3)x = a* + (3* (e) a((3x) = (a|3)x (f) ex — x (g) a(x * y) = (ax) * y = (x * ay), oricari ar fi a,$£A şi x,y£C (#+)• Algebra exterioară 252 Algebră topologică Din formulele de mai sus se deduce următoarea formulă de distributivitate: (S a, *,) *(213/ >’,')= SK (-r, * y ■). ai> P/ € A-, Xp y^ (z C (/?+). Sin. Algebră de convolufie. t. ~ exterioară: Fie A £91, ^l-modulul sumă directă a tuturor modulelor A"3)l =1=0, pentru 0. Definifia produsului exterior (v. Produs exterior) permite să se definească pe A 5)1 o structură de algebră după cum urmează: Orice element z£A9ft se pune într-un singur mod sub 00 forma z=S zt, unde z# e un p-vector (v. ^-vector) nul afară ţ=Q F y oo de un număr finit de indici. Dacă2f=S z\ e un al doilea £=0 element din A9ft> se pune (1) 2Az'=I! zpA z . Pa v q înmulfirea astfel definită în A e dublu distributivă fafă de adunare; ea e de asemenea asociativă, iar de altă parts (2) a(zA2') = WAz' = 2:A(o[2')» pentru orice scalar a. Mulţimea A 3)1 dotată de o parte cu legile de compozifie internă definite de adunare şi de înmulfire (1), iar de altă parte cu legea de compozifie extarnă (2), determină pe A9)î o structură de algebră numită algebră exterioară. 2. ~ hfpercomplexă: Orice inel cu operatori 5ft, a cărui lege externă are ca mulfime (domeniu) de operatori un inel comutativ A avînd un element unitate e, şi care defineşte, cu adunarea în o structură de ^4-modul unitar pe . în cazul cînd inelul A e un corp K (comutativ), avem o algebră pe un corp K. Dacă legile de compozifie internă definite pe $fl sînt adunarea şi înmulfirea, şi dacă legea externă e notată multiplicativ, o algebră pe A e un inel 9)1 care satisface următoarele axiome: (1) a(x 4* y) = ax -f ay (2) (a+(3)x = ax-t-(3x (3) a((3x) = (a|?)x (4) ex = x (5) a {xy) ~(ax)y = x(ay), pentru orice a £A şi x,y£Wl. Din aceste axiome rezultă formula generală de distributivitate: (6) (E (X; X,) (E (3 ■ y •) = E (a; 0•) (x • yX a^fj-6 A; x{, 971. i 7 »,/ ' ' ' Pe o algebră 3)1, structura de inel cu operatori opusă celei a lui SD? e încă o structură de algebră pe A, numită algebra opusă algebrei date.— Sin. Sistem hipercomplex. s. ~ lineară: Capitol al Algebrei, în care se studiază structurile algebrice de modul, de spafiu vectorial şi de algebre (sau sisteme) hipercomplexe. 4. ~ muif(lineară: Capitol al Algebrei, care cuprinde studiul structurilor de produs tensorial, de spafiu tensorial, de algebră tensorială, de algebră exterioară, şi studiul determi-nanfilor. 5. ~ normată: Fie K un corp valorificat (v. Corp valorificat) şi A o algebră pe K. Se spune că o normă /?(x) pe A {A fiind considerată ca un spafiu vectorial pe K) e compatibilă cu structura de algebră a lui A, dacă topologia definită de această normă pe A e compatibilă cu structura de inel a lui A. O algebră pe K, dotată cu structura definită de o normă compatibilă cu structura sa de algebră, se numeşta algebră normată. Norma || x |j pe o algebră normată A se defineşte astfel, îneît ]j xy || -<|| x || •!! y |], de unde, prin recurenfă pentru M în-treg >0, jj xn || < | * f. Exemplu: Fie mulfimea funefiunilor ţ definite într-o mulfime Wl şi cu valori într-un corp valorificat K, şi astfel îneît | f(x) j să fia mărginită în 9)î . Z?(9)?) e o algebră pe K', norma iî/||= sup | /(x) | e compatibilă cu structura de inel a xem lui B( $fl), daoarece H fg j| = sup | /(x) g{x) j sup ( | f(x) | • x£$ft x6îD? ■ I g(x) l) < sup I f{x)! • sup |g(x)|=ii/Hs’!. e. ~ normată cît: Fie A o algebră normată, şi ct un ideal bilateral închis în A. Dacă în algebra cît A/ci punem || x || = inf II x obfinem pe Ajd o normă care defineşte topologia cît a topologiei algebrei A prin idealul bilateral a; cum această topologie cît e compatibilă cu structura de inel cît a lui A/a, algebra cît A/ci, dotată cu norma ||x||, e o algebră normată cît. 7. ~ normată completă: Fie A o algebră normată pe un corp (comutativ) valorificat K, Inelul completat A al lui A e dotat cu o structură de spafiu vectorial în raport cu completatul K al lui K, iar pentru t£K, x£A, y£A avem t (xy) = = (tx)y~x (ty) după principiul prelungirii identităfilor; A e deci o algebră pe K. Cum, de altă parte, norma pe A se prelungeşte prin continuitate înfr-o normă care defineşte topologia pe A, se observă că A, dotată cu această normă, e o algebră normată completă pe K. s. ~ produs: Fie (9ttt)t£/ o familie de algebre pe acelaşi inel A, comutativ şi avînd un element unitate. Inelul cu operatori 9tt = n 2D?t, produs al algebrelor SD? f e o algebră pe i € J A, numită algebră produs a algebrelor 9)11. 9. ~ tensorială: Dacă 9)1 e un ^4-modul unitar, şi dacă e yl-modulu! sumă directă a tuturor puterilor tensoriale P ® SDî, cînd p parcurge mulfimea N a numerelor întregi ^ 0, atunci nofiunea de produs a doi tensori permite să se definească pe jT(9)Î) o structură de algebră în raport cu inelul unitar A, cum urmează: Orice element z^T(^!(l) se pune într-un singur mod sub 00 forma z=Y> zh, unde z* e un tensor contravariant de ordi-*=0 p nul p (nul afară de un număr finit de valori ale lui p). Dacă co z' — Yi z'j, e un al doilea element din T($fl), se pune pzrO v zz’= Yi Zj,z‘ . înmulfirea astfel definită în e dublu p'q. distributivă fafă de adunare; ea e asociativă în virtutea relaţiei (zp zq)zf — Zp(zq zr) între tensori avînd respectiv ordinele p, q, r. De altă parte, a{zz') — (az)z' = z(az'), pentru orice scalar a^^4, deci !T(3)l ) e o algebră pe A, care se numeşte algebra tensorială a modulului £0?. 10. ~ topologică: Fiind dat un corp topologic K (comutativ), se numeşte algebră topologică pe K o mulfime $Jl dotată cu o structură de inel cu operatori pe K şi cu o topologie compatibilă cu structura de inel a lui £91 (v. Inel topologic) şi cara satisface în plus următoarea axiomă: aplicafia (X, x)~*Xx a lui Â'XSDl în 3)1 e continuă. Algebră a unui monoid 253 Algonkian 1. ~ a unui monoid: Fie A un inel comutativ avînd un element unitate; S un monoid presupus notat multiplicativ; modulul combinaţiilor lineare formale (cu coeficienfii în A) ale elementelor din S. Baza canonică a acestui medul fiind identificată cu mulţimea S, orice element din Sft se scrie într-un singur mod sub forma: £ a *s, cu s£S şi as^A. în aceste condifii se poate s€«S defini pe o structură de algebră în raport cu A, luînd ca produs a două elemente s, t din baza canonică S, produsul lor st pentru legea de compozifie a monoidului S. Cu această definifie, condifiile de asociativitate sînt saiisfăcute. Algebra astfel definită se numeşte algebra monoidului S relativ la inelul A. Dacă x = S s, s sînt două elemente ale aces- tei algebre, avem: xy- S ( £ fa sţS \tu—s J Dacă S e comutativ, algebra A^ e comutativă; dacă S admite un element neutru e, e e de asemenea element neutru al algebrei A^S\ Dacă T e o parte stabilă din monoidul S (adică dacă T*TQ T), mulfimea elementelor^S^a^ e o subalgebră din isomorfăcu algebra A{7) a monoidului T, ş\ care se identifică în general cu aceasta din urmă. Dacă monoidul 5 e un grup, iar inelul A e un corp, algebra A^ e o algebră de grup relativ la un corp. Algebrele de grupuri relative la corpuri sînt cele mai importante dintre algebrele de monoizi. 2. Algebrică, funcţiune Mat. V. sub Funcfiune. 3. ~,sfrudură Mat.: Structură determinată pe o mulfime de una sau de mai multe legi de compozifie internă între elemente din , şi una sau mai mulle legi de compozifie externă între domenii de operatori e, hipereutectic, procesul de solidificare e asemenea cu cel al aliajelor hipoeutactice, însă cristalele în exces sînt de component B. Aliajul eutectic rămîna în întregime lichid pînă Ia temperatura eutectică Ia care apar spontan cristale fine de componenţi A şi B în amestec cu structură omogenă. Solidificarea aliajului eutectic se face la temperatură constantă, la care va exista pe curba de răcire un II. Diagrame de echilibru ale unor sisteme binare de tipul 1. a) cu punct minim; b) cu punct maxim; c) cu punct de inflexiune; f) temperatură; Cg) concentrafia în componentul B; As) punctul de solidificarea componentului A\ Bs) punctul de solidificare a componentului B; Nj), N3) ş i Ns) punctul minim, respectiv punctul maxim, respectiv punctul de inflexiune; n) concentrafia în componentul B, corespunzătoare punctelor Nlt N2 şi Ns. aliajele Fe-Cr, Cu-Au, Cu-Mn, Au-Ag, Fe-V, etc.; Ia un maxim (v. fig. II b), ca la aliajele Mn-Nif Pb-Te; Ia un punct de inflexiune (v. fig. II c), ca la aliajul Mg-Cd. Pe diagramele de echilibru termic ale acestor aliaje, curbele liquidus şi solidus sînt tangente în punctul de maxim, de minim sau de inflexiune. Sistemul binar de tipul 2 are componenţii solubili în orice proporfie în stare lichidă şi insolubili în stare solidă, cari nu formează compuşi chimici. La o anumită concentraţie e, aliajul se numeşte eutectic (v. şi Aliaj eutectic). La un aliaj de concentrafie m) solufie lichidă -f- solufie solidă |3; III) cristale de solufie solidă a; IV) cristale de solufie solidă |3; V) cristale de solufie solidă a-{-eufectic (a 4~P)î ^0 cristale de solufie solidă |3-ţ-eutecfic (a4"P)i J) curba de răcire a componentului A; 2), 3), 5) şl 6) curbele de răcire ale a'iajelor de concenfrafie Cg r=m%, n%, o%, p%; A) curba de răcire a aliajului eutectic; 7) curba de răcire a componentului B. altul în stare lichidă şi parţial solubili în stare solidă, formînd soluţii terminale (solufie solidă a de component B în compo- Aliaj 257 Aliaj nent A şi solufie solidă (3 de component A în component B) — şi linie eutectică. Curba liquidus e identică cu aceea a sistemului binar de tipul 2; de asemenea, şi porfiunea centrală a .Of o o ] —-- Transformarea peritectică ss exprimă prin reacfia reversibilă: solufie solida^ + solufie iichidăc ^ solufie solidă^, unde indicele indică concentrafia solufiei — şi se face la tem- / V, Curbe de răcire ale unor aliaje din sistemul binar de tipul 3A< a) curba de răcire a unui aliaj hipoeutectic; b), c) şi d) reprezentare schematică a modificării structurii (intervalele h—/; i—j; l—k); e) curba de răcire a aliajului care formează solufie solidă, cu separarea ulterioară a unei faze secundare; 7); g); h) şi ;) reprezentare schematică a modificării structurii (intervalele g—b; h—J; i—/; /—k). curbei solidus (linia eutectică); părfile laterale ale acestei curbe, Asd şi fBs, sînt identice cu cele ale unui sistem de tipul 1, însă la aliajele de concentrafie cuprinsă între d şi d\ respectiv între f şi solubilitatea mutuală a componenţilor scade, la răcirea după solidificare, după curbele d—d' şi /—/' (v. fig. /V). Mersul solidificării acestui tip da sistem binar e identic cu cel al sistemului de tipul 1 pentru aliajele de concentrafie m şi p (mf) şi identic cu cel al sistemului de tipul 2 (v. fig. V) pentru aliajele de concentrafie n, e şi o (n>d ş i o < f). Amestecul eutectic (de concentrafie e) e compus din cristale de solufie solidă a şi de solufie solidă |3. Exemple de aliaje binare de tipul 3a sînt sistemele Fe-FeS, Cu-Ag, Pb-Sn, etc. Un caz particular al sistemului binar de tipul 3A e cazul în care solufia terminală e numai într-o singură parte (v. fig. VI); de exemplu aliajele Al-Si, Mg-Mn, Cu-P, etc. Sistemul binar de tipul 3B are componenfi V/. Diagrama de echilibru a unui sistem binar de tipul 3A, cu solufie terminală într-o singură parte. t) temperatura; Cg) concentrafia în componentul 8; >45) punctul de soli, dificare a componentului A; Bs) punctul de solidificare a componentului B; E) punct eutectic; ASEBS) curba iiqui-dus; AsdEFBs) curba solidus; d—d') curba de solubilitate în stare solida. parfial solubili în stare solidă, formînd solufii terminale—şi linie peritectică. Aliajele de concentrafie m şi p (mb) se solidifică conform diagramei de tipul 1, iar cele de concentrafie n şi o (c4sghBs) curba solidus; cgh) linia peritectică; g—g1) şi h—h‘) curbe de solubilitate în stare solida; i) soiufie lichidă; H a) solujie lichidă 4- solufie solidă a; li 5) solufie lichidă -f- solufie solidă |3; III) cristale de solufie solidă a; IV) cristale de solufie solidă (3; V) cristale de solufie solidă a -{- cristale de solufie solidă |3; 1) curba c'e răcire a componentului A; 2), 3), 4) şi 5) curbele de răcire a aliajelor de concentrafie Cg = m%, n%, °%r ?i P%; 6) curba de răcire a componentului B. peratură constantă (palier al curbei de răcire). Reacfia durează pînă ia transformarea totală a cristalelor de concentrafie h. Temperatura scăzînd, ia £4 se solidifică întregul aliaj ca solufie solidă de concentraţie n. — Transformarea peritectică există şi în cazul aliajului de concentrafie o, însă reacfia dintre solufia solidă de concentrafie h şi solufia lichidă de concentrafie c, cu formarea cristalelor de concentrafie q, durează pînă la epuizarea lichidului de concentrafie c. La sfîrşitul transformării peritec-tice coexistă, deci, o solufie solidă de concentrafie g şi o solufie solidă de concentrafie b, formînd amestec neomogen. După solidificare, solufiile solide din zonele III, IV şi V se descompun parfial după curbele g—g' şi h—b' {v. fig. Vil şi VIII). Exemple de aliaje binare de tipul 3B sînt aliajele Cu-Sn, Cu-Zn, Al-Zn, Sn-Sb, Hg-Cd, etc. Sistemul binar de tipul 4A are componenfii solubili în stare lichidă şi insolubili în stare solidă, cari formează, la o anumită concentrafie, un compus chimic stabil pînă la punctul de topire. Acest compus chimic se solidifică la o temperatură constantă, curba de răcire avînd un palier. Ramura verticală, care apare prin punctul de compozifie corespunzător compusului chimic, împarte diagrama unui astfel de sistem în două părfi, fiecare parte putînd fi studiată separat, după unul dintre tipurile de sisteme binare. Astfel, la un aliaj cu componenfi A şi B cari ■— la concentrafia m în componentul A şi n în componentul B — dau compusul chimic AmBn, diagrama poate fi studiată ca două diagrame separate ale sistemelor A~AmBn VIII, Cur ba de răcire a unui aliaj la care, după terminarea reacfiei peritectice, rămîne în exces solufie solidă, a) curba de răcire;' b), c) şi d) reprezentare schematică a modificării structurii (intervalele g—h; h—i; I—/). 17 ASiaj 258 Aliaj şi AmBn-B. Fiecare dintre acesfe două diagrame poate fi de orice tip simplu de sisiem binar. Diagrama din fig. IX a e compusă din două diagrame de tipul 2, iar cea din fig. IX b e IX. Diagrame de echilibru ale unor sisteme binare de fipul 4A, cu compus chimic stabil. a) diagramă compusă din două diagrame de tipul 2; b) diagramă compusă din diagrame de t'pul 3A şi de f:pu! 1; f) temperatura; Cg) concentrafia în componentul B; As) punctul de solidificare a componentului A; Bs) punctul de solidificare a componentului B;(i4mBn)s) puncfui de solidificare a compusului chimic AmBn;n)concentrafiaîhcomponer>ful B,corespunzătoare compusului chimic AmBn; E) punctul eutectic al sistemului A-AmBn; E') puncfui eutecfic al sistemului AmBn-B; ASE (AmBn)s) curbele liquidus pentru sistemul A~AmBrt> (AmBn)s)E'Bs) (^mBn)sBs) curbe!e licluidus Pentru s‘stemul AsDEF(AmBn)s) şi AsdEf(AmBn)s) curbele solidus pentru sistemul /4--4mBn; (AmBn)sD'E,F,Bs) şi (AmBn)sBsj curbele solidus penfru sistemul AmBn-B. compusă din diagrame de fipul 3A şi de t/pul 1. Exemple de aliaje binare de tipul 4A sînt aliajele Pb-Mg, Ag2S-Sb2S3, Mg-Ca, Si-Mg, Si-Al, etc. Există şi sisteme binare între cari se formează mai mulfi compuşi chimici. Sistemul binar de tipul 4B are componenfii solubili în stare lichidă şi insolubili în stare solidă, cari formează, la o X. Curbele de răcire şi diagrama de echilibru,. a!e unui sistem binar de tipul 4g, cu compus chimic instabil. t) temperatura; t) timpul; Cg) concentrafia în componentul B; A$) puncfui de solidificare a componentului A; Bsj punctul de solidificare a componentului B; E) puncfui eutectic; AmBp) compus chimic instabil; n) concentrafia în componentul B, corespunzătoare compusului chimic AmBn; A sEcBs) curba liquidus; AsDEFghBs) curba solidus; cgh) linia peritectică; /) solufie lichidă; II a) solufie lichidă-j-cristale primare A; 11^) solufie lichidă -f- crisfaie AmBn; llc) solufie lichidă -f- cristale primare B; III) cristale primare A -}- eutectic (,4-j-AmBn); IV) crisfaie AmBn -j- eutectic (A + AmBn); V) cristale AmBn -f cristale primare B; 1) curba de răcire a componentului A; 2) 3) şi 4) curbele de răcire a aliajelor de concentrafie Cg = m%, o% şi P%; 5) curba de răcire a componentului B. anumită concentrafie, un compus chimic instabil, care se descompune înainte de a ajunge la punctul de fuziune. Pe această diagramă apare deci o porfiune verticală — la compozifia corespunzătoare compusului chimic AmBn — însă această porfiune nu atinge maximul curbei liquidus de pe diagramă; la temperatura de descompunere apare o orizontală peritectică. La încălzire, compusul chimic AmBn se descompune, la temperatura corespunzătoare liniei peritectice, în două faze: solufie lichidă de concentrafie c şi crisfaie de component B\ la răcire, reaefia se produce în sens invers şi se formează compusul chimic. Transformarea peritectică poate fi exprimată prin relafia: compus AmBn<^ cristale B + solufie lichidă de concentrafie c. Transformarea peritectică se produce Ia toata aliajele cari au concentrafii cuprinse între limitele c şi h ale liniei peritectice (v. fig. X). Amestecul eutectic e compus din cristale A şi AmBn. Exemple da aliaje binare de tipul 4B sînt aliajele Fe-P, Fe-B, Cu-Al, Mg-Ni, etc. Sistemul binar de tipul 5 are componenfii insolubili unui în altul, atît în stare lichidă, cît şi în stare solidă. în stare lichidă, componenfii sînt separafi în două straturi, dupa greutatea lor specifică. Prin încălzire la temperaturi mult deasupra curbei liquidus, de cele mai multe ori cela două lichide devin treptat solubile unul în altul. Pe diagramă, curba AsmC limitează zona de insolubilitate în stare lichidă (v. fig. XI). La răcire, un aliaj în stare de solufia lichidă omogenă intrînd în domeniul A$mC se separă în două straturi, fiecare fiind o solufie saturată. Componentul A se va solidifica complet la temperatura As, iar componentul B, la temperatura Bs. Se obfin două straturi separate de cristale A şi B. lichid; III) component A solid -f-component B solid. XI. Diagrama de echilibru a unui sistem binar de tipul 5, cu insolubilitate parfială în stare lichidă. t) temperatura; Cg) concentrafia în componentul B; As) puncfui; de solidificare a componentului A; Bs) puncfui de solidificare a corn-Uneori, insolubilitatea în stare li- ponentuiui fi; AsmC) limita de chidă cuprinde numai O parte a insolubilitate în stare lichidă sistemului de aliaje. Exemple de ^SC) linia solidus pentru compo-aliaje binare de tipul 5 sînt aliajele nentuM; DBS) linia solidus pentru Pb-Zn, Pb-Cu, Pb-Al, etc. componentul B; / a) solufie lichidă; Sisteme binare cu transformări 1 b) s°lufii conjugate; II) compo-polimorfe. La sistemele de tipurile neri A solid + component B 1 •••5 s-au arătat în diagrame transformările primare legate de procesul de cristalizare al aliajului lichid. Există sisteme binare cu transformări polimorfe, la cari diagrama superioară corespunde cristalizării primare, iar cea inferioară, cristalizării secundare sau chiar celei ferfiar?. Forma şi tipul diagramei de echilibru depind de compuşii cari se formează între formele alotropice ale ambilor componenfi. Exemple: Aliaj în cere componentul A are două forme alotropice: Aa şi Ap; prima formă alotropică (existentă la temperatură joasă) e isomorfă cu componentul B şi poate forma cu acesta o solufie solidă cu solubilitate ilimitata (v. fig. XII a). Domeniul CDP e domeniul de existenfă a două solufii solide a şi (3. Concentrafia fiecărei solufii solide e determinată de curbele CD şi CP. Orizontala DPF e linia de transformare peritectică, unde la răcire se formează solufia solidă a. — Cînd cristal sie componentului B sînt isomorfe modificafiei A de la temperaturi înalte, diagrama va avea forma din fig. XII b. Domeniul CDF e domeniul de existenfă în echilibru a două solufii solide. — Dacă ambii componenfi A şi B au cîte doua modificafii (Aa şi Ap, şi Ba şi Bp), Ap şi Bp fiind isomorfe şi formînd solufii solide cu solubilitate ilimitată, diagrama are aspectul din fig. XII c, cu două domenii de stări în echilibru, Alia) 259 Aliaj _crjstaiizînd în primul rînd solufia solidă (3, care apoi se transformă în intervalul de temperatură în solufie solidă a. — Cînd solufia solidă P se descompune, în stare solidă, în doi componenfi A şi B complet insolubili unul în altul, se formează eutectoidul (A + B), iar diagrama are aspectul din fig. XII d. 'I 11 100% XII. Diagrame de echilibru ale sistemelor de aliaje cu transformări polimorfe, a) component A cu două forme alotropice, dintre cari cea existentă ia temperatura joasă isomorfă cu componentul B, şi formînd cu acesta o solufie solidă cu solubilitate iIim fată; b) cu cristalele componentului B isomorfe modificatei A de la temperaturi înalte; c) cu ambii componenţi A şi B cu cîte două modificafii, Ap şi B^, isomorfe şi formînd soluţii cu solubilitate iIimitată; d) soluţia solidă |3 se descompune în doi componenţi A şi B, complet insolubili unui în altul; t) temperatura; Cg) concentraţia în component B; L) aliaj topit; a) soluţie solidă a; |3) soluţie solidă |3. Solidificarea sistemelor de aliaje ternare se reprezintă în diagrame de echilibru spafiale, fiindcă în acest caz apare fafă de sistemele binare o nouă variabilă independentă: concentrafia celui de al treilea component. Pentru a desena complet întreaga diagramă ternară, astfal încît variafia concentrafiei fiecărui component să fie reprezentată la aceeaşi scară, se ia ca bază a diagramei un triunghi echilateral, numit triunghiul de concentrafie, pe care se reprezintă concen-  w 2Q 3g 5Q 60 70 80 gomB trafia celor trei componenfi, pentru întregul sistem. Pentru un sistem de aliaje ternare, vîrfurile triunghiului de concentrafie corespund componenfi lor puri A, B, C ai sistemului; laturile lui corespund sistemelor binare A-B, B-C, şi C-A, iar fiecare punct din interiorul triunghiului corespunde unui aliaj ternar, de compozifie determinată. Lungimea perpendicularelor XIII, Triunghiul de concentraţie unui sistem ternar. fvfbS'fc coborîte dintr-un punct / (v. fig. XIII) din interiorul triunghiului pe laturile componenfilor A, B, respectiv concentrafie /. Dar /. + /* + /,« A* = BB' * cc = 100 % lui, reprezintă concentrările C, în aliajul considerat, de (deoarece suma perpendicularelor coborîte dintr-un puncf pe laturile unui triunghi echitateral e egală cu înălfimea lui). Fiecare înăîfime din triunghi, împărfită în 100 de părfi egale, indică, deci, concentrafia respectivă a fiecărui component în aliajul ternar; o înăîfime corespunde la 100% din componentul situat în vîrful corespunzător. Compozifia unui aliaj ternar se citeşte, fie pe înălfimile triunghiului, fie pe laturile lui; în ultimul caz, se trasează în triunghi drepte paralele cu laturile triunghiului, cari împart laturile neparalele în cîte 100 de părfi egale între ele. De exemplu, aliajul ternar f va avea compozifia 20.% C + 30% 5 + 50% A. Solidificarea făcîndu-se la presiune constantă şi aplicînd legea fazelor la presiune constantă, care apare sub forma 1/«C-F+1, se obfine l/= 1; deci solidificarea e univariantă, cu excepţia cristalizării invariante a eufectici*lui ternar, care se produce ia temperatură constantă. Pentru construirea diagramei de echilibru a sistemului ternar se determină punctele critice, după curbele de răcire. Transpunînd aceste puncte pe verticalele de temperatură ale fiecărui aliaj se obfine, în spafiu, sistemul punctelor critice superioare şi inferioare. Prin unirea tuturor punctelor critice superioare, respectiv a tuturor punctelor critice inferioare, prin suprafefe continue, se obfine diagrama ternară spaţială, formată din două suprafefe: suprafafa liquidus, corespunzătoare începutului solidificării, şi suprafafa solidus, corespunzătoare sfîrşitului solidificării. în funcfiune de natura componenfilor pot exista diferite aspecte ale diagramei. Cele mai simple cazuri sînt: sistemul cu trei componenfi solubili unul în altul, atît în stare lichidă, cît şi în stare solidă; sistemul cu cei trei componenfi solubili unul în altul în stare lichidă şi complet insolubili în stare solidă; sistemul cu cei trei componenfi solubili unul în altul în stare lichidă şi parfial solubili în stare solidă. Sistemele terna»*e cu componenfi solubili unul în altul, atît în stare solidă cît şi în stare lichidă au, în diagrama de echilibru, suprafafa liquidus convexă şi o suprafafă solidus concavă. Se poate urmări* solidificarea unui aliaj de concentrafie d, după punctele de intersecfie a verticalei corepunzătoare compozifiei aliajului, cu suprafefele diagr3mei (v. fig. XfV a). Punctul indică începutul solidificării cristalelor de solufie solidă ternară, iar d$, sfîrşitul solidificării. Modelele de diagrame spafiale fiind XIV. Diagrama unui sistem ternar, în cazul solubiiitâţii complete a corn» ponenţilor. a) reprezentare spaţială; b) aceeaşi diagrama, rabătuta. greu de construit se pot folosi, pentru o apreciere generală, diagrame ternare în plan, obfinute prin rabaterea cu 90° a supra-fefelor laterale ale prismei diagramelor în spafiu (v. fig. XIV b). Diagrama rabătută poate înlocui diagrama în spafiu, cînd se trasează isoterme (de ex. din 40 în 40°) pe suprafefele liquidus 1 7* Aliaj 260 Aliaj şi solidus, şi se proiectează acesfe isoferme pe planul bazei. Triunghiul concentraţiilor va avea aspecte diferite pentru cele două suprafefe (v. fig. XV a şi XV b). (v. fig. XVII) se vor separa cristale de component B, iar compoziţia lichidului va varia după prelungirea dreptei BM, pînă cînd reprezentarea fazei lichide va ajunge în puncfui b, situat XV. Proiectarea isotermelor liquidus şi solidus pe planul bazei diagramei unui sistem ternar cu componenfi complet solubili unul în altul. a) proiecfia isotermelor liquidus; b) proiecfia isotermelor solidus. Sistemele ternare cu componenţi solubili unul în altul în pe linia eutectică E\E (în domeniul E\BE) care reprezintă stare lichidă şi complet insolubili în stare solidă au patru puncte cristalizarea eutecticului binar A + B (v. fig. XVI b). Va începe critice de solidificare, cel de al patrulea corespunzînd soli- cristalizarea eutecticului A + B, iar compoziţia lichidului se va XV/. Diagrama de echilibru a unui sistem ternar — cu componenfi complet insolubili • un eutectic ternar, a) reprezentare spaf ia lă; b) aceeaşi diagramă rabătută. - formînd XVII. Gurba de răcire a amestecului ternarde compozifie M, cu formarea unor eufectice binare şi ternarede componenfi puri A, B şi C (v. şi fig. XVI b), t) temperatura; t) timpul; g) începutul solidificării cristalelor de compozifie A; h) începutul solidificării eutecticului binar A-f-B; /—/') palierul de solidificare a eutecticului Â-f-B-fC. dificării eutecticului ternar (v.fig. XVI). Pe diagramă, suprafaţa liquidus e formată din trei suprafeţe descendente spre punctul care reprezintă eutecticul ternar (v. fig. XVI a). Aceste diagrame mai pot fi prezentate rabătînd pe planul de bază feţele prismei (v. fig. XVI b). Punctele E\, E% şi £3 sînt proiecţiile punctelor eutectice ale sistemelor binare A-B, B-C şi, respectiv, C-A, iar punctul E reprezintă eutecticul ternar. Pe liniile E\E, E2E şi EqE, poziţia punctelor de eutectic binar variază sub aefiunea celui de al treilea component. SuprafeţeleE\BE2E, E2CE3E, E§AE\E reprezintă suprafefe liquidus, de la cari începe separarea cristalelor primare de componenfi B,C şi A. Liniile EB, EC şi EA împart fiecare dintre aceste suprafeţe liquidus în cîte două domenii cari determină natura cristalelor primare şi a eutecticelor binare ale amestecului ternar respectiv (v. tabloul). La răcirea amestecului ternar de compozifie M îmbogăfi în componentul C după linia bEC, pînă la compoziţia punctului E, cînd se solidifică amestecul eutectic ternar A +B+ C. Pozifia punctului de concentrafie în domeniul Structura E1BE B+(B + A) + (A+B + C) E.>BE B+(B + C) + (A+B + C) E.2CE C + (C+B) + (A+B+C) E^CE C + (C + A) + i.A + B + C) E%A E A -J- (A -j- C) -f- (A -}- B -}- C) EiAE A -}- (A -j- B) -f (A 4- B + C) După solidificare se vor obfine cristale primare de B, în amestec de cristale de eutectic binar A-\-B şi de eutectic ternar Aliaj antifricfiune 261 Aliaj antifricfiune A+2?+C. Pentru aprecierea temperaturilor de transformare se proiectează, şi în acest caz, pe planul bazei, isotermele trasate pe suprafefele liquidus. Sistemele ternare, cu componenţi solubili unul în altul în sfare lichidă şi parfial solubili în stare solidă prezintă următoarea succesiune a cristalizărilor: cristale (3 (respectiv a sau y), cristale de eutectic binar a + |3 (respectiv a-fy sau P+y) cristale de eutectic ternar a + (3 + Y (a, |3 şi y fiind soluţiile solide formate de componenfii Â, B şi C). Penfru a obfine o reprezentare mai simplă a diagramelor de echilibru ale aliajelor ternare, se utilizează secfiuni orizontale ale modelelor spafiale. în acest caz se examinează numai o parte a sistemului ternar, şi anume: fie (v. fig. XVIII) mă) prin diagrama ternară de echilibru din fig. XVI a jj(secţiune corespunzătoare unei temperaturi inferioare temperaturii de fopire a eutecticulul ternar). XIX, Secjlune verticală (paralelă cu latura AB) prin diagrama ternară de echilibru din fig. XVI a. a'—c') începutul solidificării cristalelor de component A; b'—c‘) începutul solidificării cristalelor de component B; a"—d') începutul solidificării eufecti-cului A-f-B; b"—e') începutul solidificării .eutecticulul B-J-C; a'”—b"’) începutul solidificării eutecticului ternar. toate aliajele la aceeaşi temperatură (în secfiune orizontală), fie (v. fig. XIX) un anumit grup de aliaje la diferite temperaturi (în secfiune verticală). Secfiunea verticală se numeşte diagramă pseudobinară (se aseamănă cu o diagramă binară), însă nu indică compozifia şi numărul de faze. Sistemele ternare în cari se formează compuşi chimici stabili dubli (tip AmBn) şi tripli (tip AmBnCp) au diagramele şi mai simple. Unind punctele reprezentative ale compuşilor chimici, fie între ele, fie cu vîrfurile triunghiului concenfrafii lor, se obfin în interiorul acestuia diverse triunghiuri, reprezentînd diagrame pseudoternare. Fiecare dintre aceste triunghiuri are linie de eutectic binar şi punct de eutetic ternar, proprii. Astfel de diagrame formează, de exemplu, aliajele industriale de AfeOa, MgO, CaO, FeO, Si02, MnO, cari dau compuşi chimici de tipul: Si02*Fe0, Si02*2Fe0, 2 CaO • AI2O3 • 2Si02, Ca0*Si02, CaO • MnO *Si02, MgO • Si02, CaO • MgO • Si02, etc. Toate zgurile metalurgice se studiază după diagramele ternare. Exemple de aliaje numite după proprietăfi caracteristice şi după întrebuinfarea lor în industrie: 1. Aliaj antifricfiune. Mefg.: Aliaj care poate fi folosit la căptuşirea cusinefilor, datorită următoarelor proprietăfii: rezistenfă mare ia compresiune; coeficient de frecare mic; rezistenfă mare la temperaturile relativ înalte cari se pot produce în serviciu, cu păstrarea proprietăţilor fizicochimice; conductivitate termică mare; temperatură de topire joasă (pentru a se turna uşor direct pe cusinefi) şi aderenfă bună la perefii cusinefilor; pref de cost mic. Aliajul antifricfiune trebuie să poată fi retopit uşor, fără a-şi schimba compozifia prin arderea unora dintre componenfi. Oricare ar fi compozifia lui, aliajul antifricfiune trebuie să aibă o structură formată din incluziuni dure — în cantitate determinată şi cu dimensiuni determinate — dispersate uniform într-o masă de bază, relativ moale şi plastică. în serviciu, masa de bază moale se adaptează repede şi uşor la suprafafa fusului, fără să o roadă, iar incluziunile dure suportă apăsarea transmisă de fus şi nu permit masei de bază să se lipească de fus; masa moale se roade repede şi formează, în jurul incluziunilor dure, depresiuni în cari se depozitează ulei, uşurîndu-se astfel formarea unei pelicule continue de ulei între suprafefele în frecare, asigurîndu-se o frecare fluidă sau cel pufin semiuscată. Numărul granulelor de constituenfi trebuie să fie mic, pentru a nu se atinge între ei; proporfia de constituenfi duri trebuie să fie cu atît mai mare, cu cît cusinetul trebuie să suporte presiuni mai mari. Aliajele antifricfiune se împart în aliaje cu puncf înalt de fopire şi în aliaje cu punct jos de topire. Cele cu punct jos de topire sînt numite de obicei compozifii pentru paliere şi sînt aliaje pe bază de staniu sau de plumb; cele cu punct înalt de fopire sînt bronzurile, unele dintre aliajele de aluminiu, fontele pentru cusinefi, unele produse concrefionate. Compozifii penfru paliere folosite mult sînt: aliaje ternare Sn-Sb-Cu, Sn-Sb-Pb, etc.; aliaje cuaternare Sn-Sb-Cu-Pb; aliaje complexe pe bază de plumb (de ex. bahnmetallul). La noi sînt standardizate două grupuri din aceste aliaje: un grup (cu trei tipuri) de compozifii pe bază pe cositor şi un grup (cu două tipuri) pe bază de plumb (v. tabloul). De exemplu, la compozifia YSn 83, masa de bază e constituită din solufia Compozifii penfru paliere Grupul Numirea Simbolul Compozifia chimică întrebuinţări Compozifii cu bază de staniu Compozifie cu staniu 83 YSn 83 83% 5n-f*11 % Sb+6% Cu. Impurităţi: Pb, Fe, Zn, Si, As, Bi, max. 0,25% Cusineţi penfru turbine cu abur, turbocompresoare, motoare Diesel de turaţie înaltă, electromotoare, etc. Compozifie cu staniu 80 YSn 80 80% Sn-f-12% Sb-f-6% Cu+2% Pb Impurităţi: ca mai sus Cusinefi pentru motoare cu abur cu piston, sfaţio-nare şi marine, electromotoare, generafoare,etci Compozifie cu staniu 10 YSn 10 10% Sn-f-15,5% Sb-f-1% Cu -f 73,5% Pb Impurităţi: ca mai sus Cusinefi penfru biele de locomotive pentru osii de locomotive de mare vitesă, etc. Compozifii cu bază de plumb Compozifie cu plumb 98 YPb 98 0,65-*-0,72% Ca;0,58"-0,66% Na;0,22---0,25% Mg; 0,02-••0,04%) Al; restul Pb Impurităţi: total admis 0,20% Cusineţi pentru vagoane, locomotive de marfă, diverse axuri cu roţi (turaţie 300---400^ rot/min) Compozifie cu staniu 70 J YPb 70 6% Sn; 17% Sb; 0,7..-0f8% As; 0,8-.-0,9% Cd; 0,8-'1,1% Na; restul Pb Impurităţi: total admis 0,30% Cusineţi penfru maşini cu turaţia pînă la 500 rot/min Aliaj Darcef 262 Alianţă soiîdă pe bază de staniu, iar constituenfii duri sînt compuşii Cu3$n şi SnSb. Aceiaşi compuşi sînf constituenfi duri şi în celelalte compoziţii pe bază de staniu, cuprul adăugîndu-se în aliaje cu scopul de a constitui compuşi duri şi de a împiedica segregeraa compusului SnSb, La compoziţiile pe bază de plumb, masa de bază e plumb aproape curat (se adaugă în cantităfi mici sodiu şi calciu pentru a durifica pufin această masă), iar constituenfii duri sînt compuşii definifi ai plumbului cu elementele de adaus (PbCa, PbCa£, PbgCa, Na2Pb, etc.). la bronzurile cu staniu (v. sub Bronz şi sub Cupru, aliaj de ~), masa de bază moale şi plastică o formează solufia solidă a, Î3r incluziunile dure sînt formaţiunile de eutectoid (a4 Cu3Sn). •— La bronzurile cu plumb, masa de bază e plumbul, iar constituentul dur e cyprul. La aliajele de aluminiu pentru paliere (v. Aluminiu, aliaj de ~), foarte numeroase, constituenfii duri sînf diferifir compuşi ai aluminiului cu elementele de adaus. La fontele penfru cusinefi, masa de bază plastică o formează ferita, isr constituenfii duri sînt graunfii de perlită şi refeaua (sau insulele) de eutectic fosforos. Unele produse ale metalurgiei pulberilor (v.) pot fi bune materiale antifricfiune (de ex.: bronzurile grafitate; amestecurile concrefionate fier-cupru, grafitate; fierul grafitat; etc.). Aceste produse rezultă poroase din concrefionare şi, dacă sînt inifial imbibcte cu ulei, pot funcfiona ca material de cusineji, timp îndelungat, chiar după ce uleiul din baie s-a consumat (de aceea se numesc cusinefi cu autoungere). 1. ~ Darcef. V. Aliaj Rose, sub Aliaj uşor fuzibil. 2. ^ de aluminiu. V. Aluminiu, aliaj de 3. ~ de argint. Metg. V. sub Argint. 4. ^ de aur. Mefg. V. sub Aur. s. ~ de cupru cu zinc, Mefg. V. Cupru, aliaj de o* ~ de cupru, nichel şi zinc. Mefg, V. Aliaj ternar de cupru, sub Cupru, aliaj de 7. ~ de cupru şi nichel. Mefg. Sin. Cupronichel. V. sub Cupru, aliaj de 8. ~ de magneziu. Mefg. V. Magneziu, aliaj de u. de plumb. Mefg. V. Plumb, aliaj de u. ~ Delta. Mefg.; Alamă specială cu fier, mangan, aluminiu şi nichel. V. sub Cupru, aiiaj de n. ~ dur. V. Metal cur. 12. ~ monetar. V. sub Baterea monetelor. îs. ~ nemefalic. Mefg.: Numire dată uneori materialelor rezultate din solidificarea solufiei lichide a unor elamente chimice nemetalice sau a unor compuşi ai metalelor sau ai metaloizilor (de ex. oxizi), cum sînt, de exemplu, zgurile. 14. ~ pentru tipografie. Mefg. V. sub Plumb, aliaj de îs, ~ refractar. Mefg.; Aliaj care-şi păstrează, ia tempera- turi înalte, atît stabilitatea (rezistenfă) chimică, cît şi rezistenfă mecanică mare. Pînă ia temperaturi cuprinse între 350 şi 500° se întrebuinţează ofeluri aliate, din clasele perlitice şi farifice, cu confinut mare în crom, siliciu şi molibden (de ex.: ofelurile sovietice SH 8, SH 12, cari confin 8—12% Cr şi 2—4,7% Si) sau ofeluri cu un confinut mare în crom şi siliciu şi cu un mic adaus de molibden. — Pentru temperaturi pînă fa 650° sînt recomandate ofelurile aliate austenitice cu 13—20% Cr sau cu 8 —30% Ni, ori ofeluri cu confinut mare în crom şi nichel şi cari mai au uneori 2—3% W sau, alteori, 0,2—6% Mo şi alte elemente de adaus în procente reduse (Ti, Nb, Co, etc.). — Penfru temperaturi de peste 650° sînt folosite aliaje cu pufin fier (deci nu ofeluri) cu conţinut mare în cobalt sau nichel, cari au refractaritatea cea mai mare; de exemplu: aliajul vifalium (65% Co, 28% Cr, 3% Ni, 6% Mo, 0,25% C şi restul fier) şi aliajul S 816 (43% Co, 20% Cr, 20% Ni, 3,5% W, 3,5% Mo, 0,40% C şi restul fier), ambele rezisfînd la femperafuri de peste 800°; aliajul inconel (75% Ni, t 14% Cr, 3%Ti, 0,5% Mn, 0,03% C şi restul fier) aproape tot atît de refractar ca aliajele pe bază de cobalt;. aliajul nimonic (75% Ni; 20% Cr; 3% Ti; 1% Al; 0,1% C restul fier) cu proprietăfi apropiate de ale inconelului. Aliajele cu bază de cobalt se înfrebuinfează numai în stare turnată (în piese obfinute prin turnare de precizie), cu sau fără tratamente termice; cele cu bază de nichel se înfrebuinfează după prelucrare la cald şi tratamente termice; iar ofelurile, după prelucrare şi tratamente termice. Aliajele refractare se înfrebuinfează în construcfia de piese supuse în timpul funefionării la femperafuri înalte (de ex. piese pentru motoare cu ardere internă, în special Ia avioane, pentru reactoare, turbine de gaze, etc.). m ~ subeutectic. V. Aliaj hipoeutectic, sub Aliaj, ir. ~ subeufeefoid, V Aliaj hipoeutectoid, sub Aliaj, îs. ^ supraeutectic. V. Aliaj hipereufecfic, sub Aliaj. i«. ~ suprasutectoid. V. Aliaj hipereutectoid, sub Aliaj. 20. ~ uşor fuzibil. Mefg..* Aliaj cu punct de topire jos, constituit de cele mai multe ori dintr-un eutectic (sau care are compozifia apropiată de a unui eutectic pur) ternar sau cuaternar sau, uneori, dintr-un euîeciic cu cinci componenfi. Aliajele uşor fuzibile folosite cel mai mult în practică au drept component principal bismutul, componenfii de aliere fiind plumbul, sfaniul, cadmiul, etc. Aliajele uşor fuzibile sînt folosite la confecfionarea de si-guranfe electrice, de siguranfe penfru boilere, dopuri de siguranfă la instalafii automate de stins incendiile, siguranfe pentru conducte de gaze, dispozitive de alarmă în caz de incendiu, etc. Exemple de aliaje uşor fuzibile binara şi ternare: Aliajul eutectic binar Bi-Pb are compozifia 56%Bi + 44%Pb şi punctul de topire 125°. Aliajul Lichfenberg e constituit din eutecticul ternar Bi-Pb-Sn, cu compozifia 50%Bi 4- 30%Pb 4- 20%Sn şi are punctul de topire la 92°. Aliajul Rose are o compozifie foarte apropiată de cea a eutecticului ternar Bi-Pb-Sn (50 % Bi + 25%Pb 4- 25%Sn)şi punctul de topire la 94°. Sin. Aliaj Darcef. Aliajul Newton are compozifia 53 % Bi -f 26%Sn 4* 21 %Cd şi punctul de topire ia 103°. Exemple de aliaje uşor fuzibile cuaternare: Aliajtil Wood e constituit din eutecticul cuaternar al sistemului Bi-Pb-Sn-Cd, cu compozifia 50%Bi 4* 25%Pb 4- 12,5% Sn 4* 4* 12,5%Cd şi are punctul de topire 60°. Aliajul Lipowifz are aceiaşi componenfi, însă compozifia lui e apropiată de cea a eutecticului, şi anume: 50%Bi 4* 4- 26,7%Pb 4- 13,3%Sn 4- 10%Cd, din care cauză are punctul de topire pufin mai sus, la 70°. Aliajul Benda e o variantă a aliajului Lipowifz, cu compozifia 49,4 % Bi 4- 27,7 %Pb 4- 12,9%Sn 4* 10%Cd şi are punctul de topire la 71°. Exemple de aliaje uşor fuzibile, cu cinci componenfi: Aliajul fuzibil cu indiu e un aliaj complex, cu compozifia 40,95 % Bi 4- 22,10%Pb + 18,10%ln + 10,65%Sn + 8,20%Cd, care are punctul de topire foarte jos, la 46,5°, şi care se obfine dacă se adaugă indiu la aliajul cuaternar care dă aliajul Wood. Aliajul cerrodent care, pe lîngă cele patru elemente ale cuafernarelor amintite, confine şi sfibiu; el are compozifia 49%Bi 4- 28%Pb 4* 13,7%Sn 4- 5%Cd 4- 4,3% Sb şi punctul de topire la 70°. si. Aliaj de dezarămire. Tehn. mii.: Aliaj care se adaugă la încărcăturile de azvîrlire ale gurilor de foc, pentru a se alia cu cuprul rezultat din roaderea brîului forfator, pentru ca acesta să nu se depună pe peretele gurii de foc. Sin. Compozifie anfiarămire. (V. sub Arămirej. 22. Alianţe, pl. alianfe. Oeobot.: Unitate geobofanică de grad superior, în care sînf grupate asociafii cari se înrudesc prin compozifie floristică analogă şi printr-un număr de specii cari lipsesc din alte asociaţii de pe teritoriul ocupat de alianfă, Aiicărie 263 Alidada La numirea alianfei se adaugă sufixul u-ion". Exemplu: Phrag-mition. Sin. Grupă de asociafii. 1. Aiicărie. Cs.: Material constituit din bucăfi de cărămidă, de bolovani sau de piatră naturală, de dimensiuni relativ mici, rezultat din dărîmarea construcfiilor şi din prelucrarea blocurilor mai mari sau prin încărcarea şi descărcarea acestor materiale. Poate fi constituit dintr-un singur fel de material sau din materiale diferite. Alicăria de cărămidă se foloseşte ca agregat la prepararea unor betoane uşoare sauf amestecată cu moloz, ca material de umplutură la planşee şi sub pardoseli. Alicăria provenită din bolovani şi din piatră spartă se foloseşte Ia executarea pavajelor provizorii de trotoare şi de curfi, la consolidarea acostamentelor, ca strat de fundafii sub îmbrăcămintea trotoarelor, ca material de umplutură (de ex. la drenuri), etc. 2. Alice, sing. alică. 1. Tehn.: Proiectile sferice de plumb aliat cu antimoniu, cu suprafafa polisată, întrebuinfate în cartuşele fevilor lise ale puştilor de vînătoare. Alicele se acoperă uneori cu un strat de crom, de cupru sau de nichel. Alicele au diametri de 2V2 mm, 3 mm, 3V2 mm, 4 mm şi mai mari, dimensiunea lor depinzînd de vînatul pentru care e pregătit cartuşul. De exemplu, pentru vînatul becafinelor, 2 mm; pentru fazani şi rafe sălbatice, 3 mm; pentru gîşte sălbatice, 3V2 mm şi 4 mm; pentru iepuri mari, 3V2 mm, etc. 3. Alice, sing. alică. 2. Tehn.: Material granular, de obicei cu neomogeneitate de formă şi dimensiuni, folosit în operafii de foraj sau de curăfire prin împroşcare. (V. sub Alice, foraj cu ^). 4. Alice de curăfire: Sin. Alice de sablare (v.). 5. ~ de faraj. Mine, Expl. petr.: Alice de fontă dură cu dimensiunile lineare de 1,25—5,50 mm, folosite în forajul de carotaj, în roci semitari sau tari, efectuat cu sondeze echipate cu carotiere cu freze (coroane) speciale pentru alice; forajul cu coroane cu alice înlocuieşte uneori forajul cu coroane cu diamante, cari sînt mult mai costisitoare. Alicele de fonta se obfin prin pulverizarea unei vine de fontă lichidă (cu ajutorul unui curent de aer sub presiune) deasupra unui recipient cu apă, în care granulele cad şi se solidifică. Uneori, alicele de fontă sînt înlocuite cu cilindri scurfi de ofel dur, obfinufi prin tăiere, din sîrmă provenită de la cabluri de funi-cular reformate (lungimea cilindrului = diametrul sîrmei = 4,5 m). 6. ~ de sablare. Tehn., Meii.: Material constituit din gra- nule metalice, colţuroase şi dure, folosit pentru curăfirea suprafefei pieselor (în special a celor metalice) prin sablare, adică prin împroşcarea lui cu ajutorul unui curent de aer sub presiune. Alicele de sablare se obfin prin pulverizarea unei vine de metal lichid (ofel sau fontă), deasupra unui recipient cu apă, în care granulele cad şi se solidifică. Alicele de sablare trebuie să aibă următoarele dimensiuni: 0,5—1 mm pentru piese mici; 1 1,5 mm penfru piese mijlocii; 1,5*’—2,5 mm pentru piese mari. V. şi sub Sablare. Sin. Alice de curăfire, Nisip metalic. 7. Alice, foraj cu Expl, petr.: Procedeu de foraj în roci cel pufin semitari, cu folosirea unei carotiere simple, fără prinză-tor de carotă şi avînd o coroană (freză) specială, care se roteşte pe un strat de alice de foraj introduse la talpă cu ajutorul unui alimentator cu alice. Carotiera are deasupra un tub penfru detritus, deschis la partea superioară (v. fig.). Procedeul poate fi aplicat numai în găuri în cari e posibilă circulafia cu apă sau cu un fluid pufin vîscos, în loc de noroiul de foraj obişnuit, şi unde înclinarea găurii fafă de verticală nu depăşeşte 40° (sau, dacă gaura are diametru mic, 60°). Cu cît rocile sînt mai tari, cu atît se folosesc alice cu diametru mai mic. Cînd freza se roteşte apăsînd pe stratul de alice, acestea se rostogolesc spărgîndu-se în parte, rozînd şi dezagregînd terenul. Nisipul de rocă şi fărîmăfurile rr.ici de alice sînt ridicate de curentul de apă pînă deasupra tubului pentru detritus, unde, secfiunea d© circulafie a fluidului creşte şi, deci, vitesa fluidului scade, iar particulele solide, nemai putînd fi finute în suspensie, se depun în inferiorul tubului. Cînd nu se mai poate avansa, ruperea carotei şi prinderea ei penfru a o extrage se fac intro-ducînd prin prăjini pietriş fărîmat fin, care e adus de fluidul de foraj între carotă şi tubul frezei, unde se împănează şi permite ruperea carotei la ridicarea şi rotirea garniturii. Alimentarea cu alice se face la anumite intervale şi în rafii cari cresc cu diametrul găurii şi cu tăria rocii. Determinarea exactă a rafiei şi a intervalului de timp penfru alimentare se face experimental pe teren, astfel încît să existe pe talpă în permanenfă cel pufin un rînd de alice. Rafia de alice e de 700—1000 g pentru o freză cu diametrul de 85 mm, care lucrează în gresie. Consumul de alice variază de la 3—40 kg/m, după duritatea rocii şi după diametrul găurii. Diametrul găurii rezultate e mai mare decît diametrul frezei cu de 2,5 ori diametrul alicelor folosite. Dacă se pun încărcături mari de alice, diametrul găurii se măreşte. Talpa nu trebuie să rămînă fără alice, pentrucă s-ar micşora diametrul găurii şi s-ar mări diametrul carotei, iar apoi, Ia introducerea unei noi rafii de alice, carofa s-ar putea rupe prin înfepenire cu alice, şi aceasta ar cere extragerea garniturii de foraj. Presiunea necesară pe talpă e de 10—25 kg/cm2, după tăria rocii. f) alice; 2) coroană Turafia prăjinilor la forajul cu alice e de pentru atice; 3)caro~ 60—200 rot/min, şi anume trebuie să fie cu tă;4)tu ulcarotierei; atît mai mare, cu cît diametrul frezei e mai mic. red^c*!ei d®~ Debitul fluidului de foraj trebuia să fie limitat, penfru a nu antrena in curentul ascen- pentru foraj, dent alicele de la talpă. (Ex.: pentru freze cu diametrul de 85—145 mm e suficient un debit de 25—45 litri/min). 8. Alicina. Chim. biol.: CH2 = CH—CH2—S—S—CH2—CH = CH2. I O- Produs cu proprietăfi antibiotice, extras din usturoi şi făcînd parte din grupul fitoncidelor. E activ fafă de germenii gram pozitivi (1 :250 000), dar e şi foarte toxic. Activitatea anfibiotică a alicinei e datorită posibiIităfilor ei de interferare cu enzimele celulare cari confin grupări cisteinice, (V. şi sub Fitoncide). 9. Alicotă, parte Gen.: Parte a unui tot, confinută în el de un număr întreg de ori. 10. Aiidad, cerc ^ . Topog,: Cercul care are rolul de ali-dadă Ia un teodolit (v. şi sub Alidada). Un teodolif de tip clasic are două cercuri: cercul gradat sau limbul, pe care se citesc diviziunile unghiurilor, şi cercul alidad, care are aceeaşi axă verticală cu limbul şi pe care sînt aşezate diametral opus dispozitivele de citire a unghiurilor. Cercul alidad e purtător al suprastructurii teodolitului cu furci şi cu lunetă (care se roteşte, în timpul vizărilor, cu acelaşi unghi orizontal ca şi linia vernierelor alidadei, unde se citesc unghiurile măsurata). 11. Alidada, pl. alidade. Topog.: Riglă de lemn sau de metal, completată cu un vizor, care serveşte la desenarea unghiurilor pe aparatele goniografice, cum şi la măsurarea lor pe aparatele goniometrice. Partea principală a unei alidade topografice e vizorul, care poate fi o simplă pereche de pinule (v.) cu fante sau o lunetă topografică (v.). Din acest punct de vedere, se deosebesc două clase de alidade topografice: alidade cu pinule şi alidade cu lunetă. 7^m Forajul cu alice. Aliere 264 Aligote Alidada cu pinule (v. fig. /) ’e constituită dinir-o riglă a ds 30—50 cm lungime, care are una dintre muchii teşită penfru a permite trasarea de linii. Perpendicular pe riglă se pot ridica, în jurul unor balamale c, două pinule b cari constituie I, Alidada cu pinule. vizorul prin care se vizează punctele topografice de pe teren. Dacă alidada e aşezată pe hîrf/a unei planşete orizontale, marginea teşită a alidadei e paralelă cu direcfia de vizare şi permite desenarea acesteia pe hîrtia de pe planşetă. Acesta e tipul cel mai simplu de alidada, însă nu poate fi folosit decît la determinarea şi trasarea de direcfii sau de unghiuri orizontale. Alidada cu lunetă (v. fig. II) e constituită dintr-o riglă de metal, care are la mijlocul ei un montant fix vertical e, în capul căruia e prins un ax orizontal scurt, în jurul căruia se poate roti o lunetă b, care constituie un vizor mulf mai precis decît pinulele. Solidar cu luneta se roteşte un braf d, care are la extremifafe un „ Al,dadi cu lune)s_ index cu vernier. Gradafiile acestuia defilează, odată cu rotirea lunetei, prin fafa unui fragment de eclimefru c (v. Eciimefru). Lunefa e o lunetă topografică obişnuită, echipată, de cele mai multe ori, cu fire stadimefrice pentru măsurarea indirectă a distanfelor. Cu ajutorul acestor alidade cu lunete se pot trasa direcfii şi unghiuri orizontale, se pot măsura atît unghiuri de pantă, cît şi, indirect, disfanfe, a căror proiecfie orizontală se află prin calcul, în funefiune de unghiul de pantă respectiv, din Dq-Kg cos2a — Kg sin2z, unde Dq e distanfa redusă la orizont, a e unghiul de panta, z e unghiul zenifal, K e o constantă stadimetrică a aparatului (în general ^=100), g e numărul generator, adică numărul de centimetri citifi pe miră între firele stadimefrice extreme ale lunetei. Alidadele cari dau direct pe Dq se numesc alidade aufo-reductoare. Se folosesc atît alidade autoreductoare cu pinule, cît şi alidade autoreductoare cu lunetă. Alidadele autoreductoare cu pinule dau valoarea directă a distanfelor reduse ia orizont, după principiul schemafizaf în fig. IH. Alidada AB poartă două pinule, Pi fixă şi P2 putînd luneca de-a lungul riglei AB, care e gradată. Pi are un orificiu mic O, iar P2, o fereastră F, mobilă de=a lungul ei. Pe o miră aşezată în Q se pun două panouri fixe, M şi M', la distanfă cunoscută unul de altul. Se vizează prin O şi se manevrează pinula P2, cum şi fereastra F, astfel ca firele sfadi-metrice m şi m' ale lui F să se aşeze peste centrele panourilor M şi M\ Din figură rezultă că Valoarea distanfei Dq, în metri, e egală cu numărul d de diviziuni citit pe rigla AB* Alidadele autoreductoare cu lunetă sînt de doua tipuri curente, şi anume: alidade de tip Sanguet (alidade de contact) şi alidade cu diagrame (v. Sfadimetru auforeducfor). Se folosesc şi alte tipuri de alidade, de exemplu: Alidada nivelatoare, constituită dintr-o riglă de lemn îungă de 20 cm, avînd la extremifăfi cîte o pinulă verticală; prima pinulă are trei orificii mici, numite ochi, dispuse pe o verticală axială a pi-nulei; cealaltă pinulă are o fantă verticală, în axa căreia e întins un fir. Pe marginile fantei sînt trasate gradafii de cîte 2 mm, dispuse în sens crescător pe una dinfre margini (penfru cifit înălfimi le) şi în sens descrescător pe cealaltă (pentru citit depresiunile). Rampele se vizează prin ochiul de jos şi se citesc pe scala gradată crescînd. Pantele se vizează prin ochiul de sus şi se citesc pe scala gradată descrescînd, iar direcfiile orizontale se vizează prin ochiul din mijloc. Instrumentul dă de-a dreptul tangenta unghiului de rampă sau de pantă, gradafiile verticale valorînd 1/100 din lungimea riglei orizontale. Precizia de determinare cu aceste inslrumente e de aproximativ 25 cm/100 m. Ele pot fi întrebuinfafe numai penfru pante sau rampe de maximum 40%. Alidada holometrica serveşte Ia măsurarea unghiurilor de înclinare fafă de planul orizontal. Ca alidade holometrice se folosesc, în special, alidadele cu lunetă şi cele cu eclimefru, î. Âîiere. Mefg..* Proces metalurgic (industrial, de laborator, etc.) pentru obfinerea, prin difuziune, a unui aliaj din două sau din mai multe elemente chimice, amestecuri de elemente sau substanfe definite. De obicei, alierea se face la cald, prin topire sau prin retopire, folosind aceste elemente în proporfii cari sînt determinate de compozifia aliajului urmărit; alierea se mai poate face prin disolvare la rece (cînd unul dinfre elementele constitutive ale aliajului e mercurul), prin condensare din stare gazoasă a corpilor amesfecafi, prin precipitare din solufii apoase, etc. — Obfinerea unui aliaj de mercur şi un alt metal se numeşte amalgamare. V. şi sub Aliaj. 2. ASifafică, combinaţie ^. Chim,: Combinafie organică fără inele sau cicluri în moleculă, constituită din atomi de carbon legafi unul de altul în formă de lanf liber la cele două capete. V. şi sub Aciclică, combinafie 3. Aliforme. Paleont.: Prelungiri cu aspect de aripioare, egal sau inegal dezvoltate, în regiunea cardinală a unor lamelibranhiafe fosile (Pecfen, Voia, Avicula, Halobia, etc.). 4. Aligote. Agr.: Varietate de struguri penfru vin, cu răs- pîndire aproape generală. Ciorchinii, de obicei cîte trei pe coardă, sînf cilindroconici, cu bobife îndesate, mici, rotunde, cu pielifă groasă şi elastică, de culoare verde-gălbuie, cu miezul zemos, cu circa 80% randament în must. Epoca de coacere: a doua. E o varietate cu flori normal constituite şi cu polen fertil. Poate fi cultivată singură, fără a fi amestecată cu alte variefăfi. Cere o tăiere lungă, ia 10*«*12 ochi, deşi poate fi tăiată şi scurt, la 3*»-4 ochi, dacă butucul are creştere slabă. Se complace pe porf-alfoaie obişnuite în cultură. Rezistă bine Ia oidium; e sensibilă Ia mană. în toamnele ploioase, strugurii sînt expuşi putrezirii, datorită diferitelor mucegaiuri. Produefia mijlocie la hectar e de 500*”600 dai. Vinul, de bună calitate, confine, în medie, 11 ••• 12° aicooi, şi are aciditatea normală de 4--4f5%0f exprimată în acid sulfuric. în anii buni, poafe constitui un produs de bună calitate penfru şampanizare. Alit 265 Altlici, polimeri ~ 1. Alil. Chim.: Radicalul CH2=CH —CH2 —, derivat din propi-lenă (CH2=CH —CH3) prin îndepărtarea unui atom de hidrogen. 2. Aliiic, alcool Chim.: CH2 = CH“-CH20H. Alcool linear, confinînd o dublă legătură în moleculă, obfinut prin încălzirea glicerinei cu acid oxalic. E un lichid cu miros înţepător, mis-cibil cu apa, cu p.f. 96,7° şi ^4° = 0,854. Alcoolul alilic are proprietăfi atît de alcool primar, cît şi de hidrocarbură nesaturată. Astfel, prin oxidare trece în acroleină, CH2 = CH — CHO, iar prin bromurare, în alcool dibrompropilic BrCH2 — CHBr —CH2 — OH. s. Âliiîci, polimeri Chim.: Polimeri ai alcoolului alilic, CH2 = CH —CH2OH (primul termen stabil din seria omologă a alcoolilor alifatici confinînd o grupare vinii), sau ai derivafilor lui. Din cauza distanfei mărite între gruparea polară şi dubla legătură vinilică, tendinfa de polimerizare e mult mai mică decît la derivafii alcoolului vinilic. — Alcoolul alilic şi esterii săi cu acizi monobazici saturaţi formează oligomeri cari conţin 12—15 meri în catenă. — Oligomerii alcoolului alilic pot fi folosiţi capolioli în fabricarea poliesterilor (v. Alchidali).— Monomerii alilici cari conţin două grupări vinilice în moleculă (metacrilatul de alil, dialilftalatul) formează structuri tridimensionale rezistente la abraziune şi cari transmit bine lumina vizibilă, formînd sticle organice cu proprietăţi valoroase.— Din cauza tensiunii mari de vapori, aceşti monomeri se pot polimeriza, fără pericol de evaporare, ceea ce a permis întrebuinţarea lor la fabricarea stratificatelor de contact din ţesături de fibre de sticlă. — Stratificatele prezintă raporturi rezistenţă/greutate specifică superioare celor ale metalelor neferoase şi apropiate de ale oţelurilor carbon, ceea ce a permis folosirea lor ca materiale structurale în locul metalelor (caroserii de automobil, bărci, aripi de autovehicule, etc.). Deoarece în procesul de polimerizare se produc contracfiuni importante cari apar sub formă de tensiuni interne în produsul finit, în ultimii ani s-a introdus procesul combinat cu poliesteri nesaturaţi. în acest proces se pleacă de la un poliester nesaturat (v. Alchidali), care se disolvă în monomerul alilic, şi cu această soluţie se impregnează ţesăturile penfru stratificat.— Prin scăderea conţinutului în monomer polimerizabil se reduc contracfiunea şi timpul de polimerizare. — La polimerizare iau parte şi dublele legături din poliesteri, astfel încît se obţine un produs macromolecular tridimensional omogen. Recent, în locul monomerilor alilici cu două grupări vinilice s-au introdus monomeri cu trei grupări, cum e trialil-cianuratul, care formează stratificate cu o rezistenfă mare la descompunere termică, ceea ce lărgeşte şi mai mult domeniul lor de utilizare. — Există numeroşi polimeri alilici: Alcoolul polialilic e un alcool care nu polimerizează în lipsa catalizatorilor chiar la 100°. Peroxidul de benzoil nu acţionează decît în cantităţi mari (10%), cînd are rol de oxidant, ca şi oxigenul* în acest caz se obfin polimeri cu gradul de polimerizare 5-«-10, rezulta}i printr-o oxidare avansată. Polimerul e insolubil în apă. Penfru a obfine un polimer solubil în apă se hidrolizează esteri polialiiici cari au gradul de polimerizare 12—15. Aceştia pot fi folosiţi ca lubrifianţi insolubili în uleiuri minerale, dar pentru a obţine polimeri solizi trebuie să se recurgă la alte reacţii, cum sînt reacfiile cu diisocianafi. Se foloseşte ca poiiol, care, prin esterificare cu acizi graşi nesaturafi, formează uleiuri sicative; prin reacfie cu colofoniu se obţin esteri *cu temperatură de înmuiere mai înaltă şi cu duritate mai mare decît ale esterilor corespunzători ai glicerinei. Polimerii esterilor alilici cu acizi monobazici: Formiatul şi acetaful de alil polimerizează cu iniţiatorii normali de polimerizare etenică, dar se obţin numai oligomeri cu gradul de polimerizare 12—15. Pot fi folosiţi la prepararea alcoolului polialilic sau ca plastifianţi. Polimerii esterilor alilici cu acizi bibazici: Polimeri cari au vitese diferite de polimerizare, după structura acidului. Vitesa de polimerizare a unor esteri alilici (80°, 72 de ore) e dată în tablou: Monomerul Peroxid de benzoil 0/ /o Densitatea g/C3 Indicele de refracţie Conversiune Dialilftalat 3 1,275 1,572 64 Metalillactat- aiilcarbonaf 3 1,209 1,496 59 Etilenglicol- bisalilcarbonat 3 1,347 1,505 72 Trietilenglicol- bisalilcarbonaf 3 1,294 1,501 70 în practică, pentru a obţine o vitesă de polimerizare constantă, se ridică treptat temperatura, în funcţiune de conversiune şi de grosimea plăcii. Astfel, pentru polimerizarea di'etilenglicol-bisalilcarbonatului, cu 3% peroxid, se recomandă următorul regim de temperatură: Grosimea plăcii mm Durata totală h Temperatura Iniţială după 5 ore după 10 ore după 15 ore după 20 ore finală 10-.12 24 39 43 46 50 58 105 3-*-9 17 44 49 60 85 — 105 2---3 15 45 52 64 105 — — Sub 2 12 48 54 73 ■ 90 Contracfiunea la polimerizare e de 10—13%, care în polimerii rigizi se manifestă prin aparifia de fisurări. Polimerii esterilor acizilor alifatici cu un număr mare de atomi de racord (sebacic) nu crapă, dar sînf prea elastici, ceea ce îi face proprii pentru straturi de acoperire. Polimerii dietilenglicol-bisaIîIcarbonatuiui sînt destul de elastici pentru a polimeriza fără crăpături şi totuşi destul de rigizi pentru a fi utilizaţi ca sticle organice. Faţă de metacrilatul de alil prezintă avantajul unei rezistenţe mărite la abraziune şi la temperatură: d20 1,31; n^° 1,50; duritatea Shore 87; duritatea Rockwell M 15/100; rezistenţa la abraziune cu vînă de şmirghel (sticla minerală =10) 8/10; rezistenţa la tracţiune kg/cm2 (25°) 350—420; rezistenţa la încovoiere kg/cm2 (25°) 560—700; rezistenţa la încovoiere kg;cm2 (50°) 350—420; modulul de elasticitate la încovoiere kg/cm2(25°) 1,7—2,3X 104; coeficientul de di la-taţie lineară(—• 10—+ 25°)pe°C8,7X 10~5; conductibilitate termică kcal/s/m2/cm/°C48 X 10~4; temperatura de utilizarecontinuă80°; temperatura de utilizare intermitentă 150°; vitesa de ardere 0,75 cm/min; transmitere de lumină 89—91%; absorpţie de apă 0,2—0,4%; tensiunea de străpungere 14 kV/mm; permiti-vitatea relativă 3,92 Ia 1 kHz, respectiv 3,74 la 1 MHz. La polimerizarea alilică se observă trei faze, ca şi la răşinile fenolice, şi -anume: o primă fază în care polimerul e solubil, disolvat în restul de monomer; o a doua, în care polimerul formează un gel în cadrul căruia polimerizarea continuă, şi faza finală, în care s-a format o structură tridimensională, mai mult sau mai puţin compactă. Creşterea moleculei se face arborescent şi numai un număr redus de legături există între macromoleculele învecinate, pe cînd o parte din dublele legături rămîn inutilizate. Aceasta face să se renunţe din ce în ce mai mult Ia polimerii dialilici simpli şi să se folosească cele patru posibilităţi de legare ale acestor monomeri (două grupări etenice) pentru a „vulcaniza" (a lega prin punţi) alţi polimeri nesaturaţi, de obicei poliesteri nesaturaţi. în acest proces, un poliester nesaturat (de ex.: poliesterul obţinut din anhidridă maleică şi etilenglicol) e disolvat în cantitatea minimă de monomer eteaic — şi soluţia respectivă se amestecă cu fesăiuri sau cu fibre (material de umplutură), se formează şi se pune în condifii Alilsenvol 266 Aliment de polimerizare, obfinîndu-se un polimer cu structura tridimensională. Reaefia poate fi exprimată astfel: R—+ -CH = CH- -> -CH- 4- M —M—CH I I R—CH- R—CH — unde R—e radicalul în creştere, iar M e o moleculă de monomer. Radicalul în creştere se leagă la unul dintre atomii dublei legături, iar la al doilea atom apare un radical prin care se continuă creşterea noii catene. în modul acesta se produce o nouă catenă încrucişată cu aceea a poliesterului (reprezentată prin puncte), realizîndu-se structura tridimensională. Dintre monomerii obişnuifi, acetatul de vinii şi stirenul au putere de disolvare şi reactivitate suficiente pentru această reaefie, dar tensiunea de vapori e mare; de aceea trebuie să se lucreze în matrife sub presiune. Folosirea amestecului de polimer şi monomer a permis să se creeze tehnica de formare a stratificatelor de contact, unde presiunea se obfine cu ajutorul unui sac de cauciuc în care se creează vid. (V. Tehnologia polimerilor sintetici). Pentru aceasta sînt necesari monomeri pufin volatili, condifie pe care o îndeplinesc esferii dialilici, în special dialilftalatul. Proprietăfile stratificatelor sînt determinate în mare măsură de proprietăfile materialelor în foi cari constituie scheletul stratificatului: Materialul de umplutură Preprietafi 25° j Proprietăfi 70c > Scăderea faţade 25° 0' /o Rezistenfă i la traefiune kg/cm2 Alungirea rupere % Rezistenfă jAiungirea J la traefiune j rupere ; kg/cm2 ; % Fără ! 267 ! 1,5 I ! 225 1,5 —14 Ţesătură de doc 555 j 3 ! 359 4,0 —35 Ţesătură muslin 540 ! 3,5 i 450 — —19 Hîrtie cratt 955 ! 4,0 750 — —21 Hîrtie de zdrenfe ! 696 2,5 ! 528 — —24 Ţesături de sticlă ! 1950 3,5 l j 1751 — — 10 Stratificatele de mai sus sînf realizate cu urzeala diferitelor straturi încrucişate, în scopul obfinerii unui mctsrial uniform. Modul de aşezare a straturilor produce variafii importante în rezistenfă stratificatului, care depăşeşte pe a multor materiale structurale metalice: Modul de rezistenfă kg/cm2X105 Rezistenfă lai Materialul i | încovo- iere kg/cm2 încovoiere dinam. Izod kg-cm/cnr.2 Trac- ţiune kg/cm2 Compre- siune kg/cm2 Stratificat de fesături de sticlă în paralel 3,36 j ' 6750 250 5300 2980 Stratificat de fesături de sticlă, încrucişat 1,54 i 2660 163 2100 1050 Stratificat de pîslă şi de fibre de sticlă, încrucişat 0,7 I 1430 11,4 1260 1080 Aluminiu 24 St — I 2740 4650 4700 Ofel S A E 1030 j — | 1880 — 5300 5000 Aliaj de magneziu ; — — 3130 2340 Prin combinarea stratificatelor de contact cu fesături de sticlă şi poliesteri vulcanizafi s-au obfinut materiale structurale al căror raport rezistenfă/greutate e de 27 800 fafă de 6400 pentru ofel. Stratificatele se folosesc pentru caroserii de autovehicule, pentru bărci, foi ondulate penfru acoperişuri, antene de avion, etc. Prin folosirea triali Icianuratu lui ca monomer, se obfin stratificate a căror rezistenfă depăşeşte 250°. De asemenea, stratificatele cu dialiifeniIfosfonat rezistă la flacără. Prin copoli-merizarea cu metacrilat de metil se obfin polimeri cu acelaşi indice de refracfie ca sticla, ceea ce permite obfinerea stratificatelor cu fesături de sticlă transparente. Odată cu aparifia acestor stratificate a apărut necesitatea unor inifiafori mai activi, cari să permită reducerea la minim a timpului de vulcanizare. Folosind hidroperoxid de bufii terfiar şi alfi hidroperoxizi noi în combinafie cu substanfe cari formau complexe, s-a redus timpul de vulcanizare de la cîteva ore Ia cîteva minute. Prin aceasta a devenit economic să se folosească poliesterii vulcanizafi în forme de comprimare de metal, mult mai uşoare şi reclamînd prese mult mai mici decît masele plastice obişnuite. Poliesterii cu fibre de sticlă au proprietăfi superioare răşinilor fenolice sau de melamină cu fibre textile: Proprietatea Polimeri fenolici cu textile tocate Polimeri melaminici Poliesteri cu fibre de sticlă Presiunea de formare, kg/cm2 300- -600 300-400 20-'..50 Greutatea specifică, g/cm^ 1,4 1,5 1,7- 1,9 Rezistenfă la încovoiere, kg/cm2 Rezistenfă dinamică, kg cm/cm2 750 750 1000 14,0 9,0 30,0 Contracfiune la apăsare, % 0,4 0,4 0,1 Contracfiunea(200 ore la 130°),% 0,6 0,5—0,6 0,2 Unghide pierderi electrice, 800 Hz 0,1 0,1 0,02 Permitivitatea la 800 Hz 5 5 I 3 Rezistivitatea, Qcm ion 10H ! 1014 Rigiditatea dielectrică, kV/cm 140 ! 130 140 Absorpfia de apă (4 zile), mg Absorpfia de apă (fierbere 150 ; 150 j 250 30 min},% 0,6 j 0,6 | 0,4 Poliesterii prezintă şi avantajul unei rezistenfe la arcul electric de circa 60 de minute fafă de circa 30 de minute penfru melamină şi sub 8 minute pentru fenoli. Masele plastice obfinute din poliesteri vulcanizafi cu fesături de sticlă au apărut recent, astfel îneît e greu să se prevadă dezvoltarea lor, însă pare probabil că vor constifui o completare importantă la stratificatele de contact, cari să înlocuiască avantajos metalele. î. Alilsenvol. Chim.: CH2 = CH-CH2—N = C = S. Ester al acidului isofiocianic cu alcoolul alilic; lichid cu p. f. 150°, d4 =1,010, care se obfine prin aefiunea tiocianafului de potasiu asupra iodurii de alil, cînd se formează tiocianat de alil care, prin isomerizare, frece în alilsenvol. Se mai poate obfine prin hidroliza sinigrinei S-CeHnOs I ch2=ch—ch2—n=c i o—so3k un glucozid care se extrage din muştarul negru (Sinapis nigra) sub aefiunea unei enzime, mirozina. Alilsenvolul are un miros foarte pătrunzător, aefiune lacrimogenă şi, în contact cu pielea, produce arsuri. 2. A limb. Nav.: Partea din marfă care se descarcă dintr-o navă (în generai dintr-un şlep), penfru a permife acesteia trecerea peste un obstacol înfîlnit în cursul transportului. Sin. Limb. 3. Alimbare. Nav.: Operafia de transbordare a unei părfi din marfă dinfr-o navă în alta, uşurînd nava şi permifîndu-i astfel, datorită pescajului mai mic, să poată frece peste un obstacol (prag, banc sau bară). 4. Aliment, pl. alimente. Ind. alim.: Produs comestibil necesar organismului pentru formarea fesuturilor noi, înlocuirea celor uzate şi producerea energiei necesare activitsfii (viefii). — Alimentele consumate de om trebuie considerate ca factori importanfi, din mediul exterior, prin cari se influenfează favorabil, atît dezvoltarea fizică şi cerebrală a omului, cît şi sănătatea şi capacitatea lui de muncă. Aliment 267 Aliment După modul de obflnere şi de prezentare, alimentele se împart cum urmează: alimente naturale (carne, legume, fructe, etc.), alimente industriale (pîine, paste făinoase, conserve, etc.) şi alimente cari au suferit un proces de transformare în gospodărie (alimente culinare). Deşi numărul substanfelor existente în natură e foarte mare, totuşi, în stare normală, Ia procesele metabolice participă numai cele cari sînt susceptibile de a deveni asemănătoare materiei vii a organismului, cum şi cele cari contribuie la desfăşurarea proceselor biologice normale. — Prin alimente, organismul primeşte materialul necesar pentru’elaborarea substanfelor proprii (roi trofic), cum şi energia necesară sintezelor şi proceselor biologice (rol energetic). Creşterea (procesul de formare a protoplasmei, a celulelor, a ţesuturilor şi a organelor) se realizează din materialul alimentelor. Experienfele cu factori nutritivi, marcafi cu isotopi radioactivi, au dovedit că substanfele cari constituie organismul se află în echilibru dinamic cu cele absorbite din tubul digestiv; substanfa vie se reînnoieşte continuu, datorită alimentelor. Acest rol trofic (plastic) al alimentelor se observă Ia adultul normal şi, în principal, Ia copii, Ia femei, în timpul gravidităfii, la convalescenţi, etc. — Glucidele şi lipidele au rol energetic; protidele (alimentele plastice) şi unele elemente minerale au rol trofic, iar vitaminele şi alte elemente minerale (fierul, cobaltul, iodul, cuprul, etc.) au numai rol catalitic. Dezechilibrul care rezultă din excesul unui factor sau din insuficienfa altuia e dăunător sănătefii. Relafii metabolice între diferite elemente minerale (calciu şi fosfor, sodiu şi potasiu, cupru, fier şi cobalt, etc.), cum şi între acestea şi alimentele simple, sau între vitamine şi ceilalfi factori nutritivi (Bi şi glucide, B2 şi protide, B6 şi lipide, D şi calciu, etc.) impun prezenfa în alimentele cari se consumă. Raportul dintre glucide şi lipide prezintă importanfă deosebită pentru capacitatea de muncă şi randament; prin ingerarea lecitinelor se obfine o creştere a capacităţii de muncă fizică, însofită de diminuarea solicitării funcfionale şi a energiei necesare producerii aceluiaşi lucru mecanic exterior. în activitatea intelectuală, ca şi în eforturi Ie musculare intense, e necesară o cantitate mai mare de fosfor; dacă nu e introdusă prin alimentele corespunzătoare, capacitatea de muncă scade. Cantităfi de căldură egale, liberate de diferitele alimente, au aceeaşi valoare utilă: alimentele sînt isodinamice. Diferite substanfe energetice din alimente pot fi înlocuite, unele prin altele, în raport cu căldura lor de ardere dezvoltată în organism. După această lege, 1,0 g grăsimi corespunde la 2,27 g protide sau glucide, fiind energetic identice (isodinamice); excepfiile sînt minime. — Proteinele au un rol deosebit, existînd nevoia unei cantităfi minime, care nu poate fi înlocuită de grăsimi sau de glucide; proteinele au cea mai mare acfiune dinamică spe- Surplus Vitamine Apă % Pro- tide % Lipide % Glucide % K mg Na mg Ca mg Mg mg Fe mg P mg CI mg baze(-j-) sau acizi (-) A u. f. Caro- ten Y D u. i. I ! c mg | Bi Y b2 Y PP mg | Calori Lapte de vaci integrai (lapte bătut, lapte aci-dofil) 87,5 3,5 3,5 4,8 158 42 124 10 0,05 93 97 + 3,3 200 35 3 2,0 45 200 0,2 67 Unt 14,2 1,0 84,0 0,5 16 6 16 1,8 0,2 18 3 — 6,0 3500 700 50 — — - — 787 Brtnză de vaci (din lapte degresat) 76,0 14,0 1,2 4,0 515 50 150 660 6 350 350 — 4,5 50 7 1,0 50 250 0,5 363 Carne (grasă) de vită 55,0 18,0 24,0 0,3 270 50 9 15,6 3,0 280 50 -37,3 60 6 — — 120 130 — 307 Carne (grasă) de porc 49,0 15,0 35,0 0,3 330 35 12 30,6 2,0 215 50 . —12,5 60 4 — 0,5 800 150 — 39 01 Carne de găină 74,0 20,0 : 5,0 0,0 460 95 10 37,0 3,0 250 60 —24,3 60 15 — 3,0 150 160 8,0 128 Peşte slab (biban, ştiucă, şalău, lin) 79,5 18,0 0,5 __ 330 100 35 26 5,6 220 240 —19,5 — _ 200 1,0 160 250 5,0 80 Peşte semigras (crap, che-fal, plătică, ciortan, păstrăv) 77,5 18,0 3,0 260 50 35 19 1,0 250 150 — 16,6 400 100 Peşte gras (somn, cegă, nisetru, scrumbie) 65.0 18,0 14,0 __ 260 130 60 73 3,0 280 280 — 8,3 ; 300 1500 1,0 120 180 4,0 619 Slănină sărată'şi afumată 16,0 10,0 74,0 — 150 590 6 7,8 1,0 94 770 — 8,6 10 — — — 400 100 2,0 72, Ou de găină integral 74,0 13,0 12,0 0,6 153 146 55 13,0 3,0 220 130 —22,2 2000 1200 100 — 120 350 0,2 166 Grîu 13,4 12,0 2,0 68,7 350 60 35 150,0 4,0 400 70 —11,3 200 — — 450 200 5,0 348 Porumb 13,3 9,4 4,1 69,4 310 10 20 120,0 3,0 250 40 — 5,4 __ 250 — — 350 200 1,1 362 Griş 13,0 9,4 0,2 75,9 138 80 20 44 1,5 104 58 —10,2 — 150 — — 150 80 2,0 352 Pîine Integrală de grîu 44,0 8,5 1,5 42,0 190 170 25 44 3,0 146 380 — 5,0 — — — — 250 150 2,0 215 Pîine a’bă 40,0 8,0 1,0 50,0 130 360 10 30 2,0 120 480 — 5,0 — — — — 100 50 1,0 248 Fasole uscată 11,0 24,0 2,0 56,0 1075 25 100 134 8,5 450 56 + 8,7 — 150 — — 500 j 300 2,5 346 Cartofi vechi 75,0 2,0 0,2 20,0 550 20 15 35 1,0 55 50 + 4,1 __ — — 14 120 ■ 100 1,5 92 Mazăre veche 13,8 23,8 2.0 56,0 820 20 90 112 7,5 400 36 + 3,4 — 150 — — 700 j 350 1,0 343 Varză verde 80,5 4,9 0,9 10,3 475 30 46 23 1,0 30 37 4- 8,2 — 80 — 50 100 80 0,3 71 Nuci 7,0 16,7 58,5 13,0 44 51 110 92 3,0 400 . 101 — 19,2 100 — — — 450 l ““ — 660 Salată verde 95,0 1,4 0,3 1,9 320 58 45 38 2,0 30 79 4 14,1 — 2000 — 30 100 j 120 0,2 16 Spanac 93,0 2,3 99,4 0,2 740 70 75 57 3,0 55 127 +13,1 — 5000 — 60 150 220 0,8 20 Zahăr 0,1 0,0 0,0 99,8 410 Mere 84,0 0,4 0,6 13,3 68 12 8 3,2 , O,5 11 1,5 + 1,7 — 50 — 5,0 45 30 1,0 59 Prune 80,0 0,8 0,9 16,8 256 10 20 13 0,5 26 1,5 -f- 6,1 — 450 — 5,0 120 60 0,3 76 Struguri 79,0 0,8 0,80 18,0 450 22 20 14 0,6 30 15,0 + 7,2 — 10 — 3,0 50 20 0,4 80 Lămîi 81,0 0,7 5,3 8,4 456 3 20 28 0,6 15 4,5 + 16,1 — 250 — 60 50 30 0,3 55 Portocale 85,0 0,8 1,2 11,5 460 4 35 28 0,4 23 4,4 + 17,1 — 250 — 50 60 | 40 — 53 Caise 85,0 0,9 1,27 11,1 215 14 14 8 0,6 25 0,8 + 7,5 — 1500 — 6 40 60 54 Alimentare 268 Alimentare cu energie electrică cifică şi dau aminoacizii, indispensabili, pe cari organismul nu-i poate sintetiza. Prin dezaminări, prin creşterea unghiilor şi a părului, prin secrefia glandelor, se pierd mereu proteine, eli-minîndu-se azot, care trebuie compensat din proteinele din alimente. Eliminarea azotată minimă variază între 13 şi 26 g pe zi; minimul fiziologic proteinic e de circa 30 — 40 g pe zi. Acest minim trebuie depăşit pentru a da organismului întreaga capacitate de lucru şi rezistenfă. Există un „minim proteinic practic" sau „igienic", care e de circa 80 g; de obicei, albu-minele trebuie să acopere circa 15% din caloriile necesare, înfr-o alimentafie constituită din proteine diferite, mai multe proteine cu valoare biologică mică pot da un amestec cu o valoare biologică completă. Pentru stabilirea valorii nutritive a alimentelor, se consideră următorii factori: valoarea calorică şi proporfiile componenţilor de bază (proteinele, glucidele,, lipidele, substanfele minerale şi vitaminele). Necesitatea nutritivă în calorii depinde de sex şi de vîrstă; de exemplu, femeile au o necesitate nutritivă mai mică; copiii, mai mare (metabolism de bază mai mare, energie necesară construirii fesuturilor). — Necesitatea calorică, ia diferite vîrste, calculată pe baza necesităfii medii de 3000 cal a bărbatului adult (fixată egală cu 1), e: bărbat 1,00; femeie 0,83; băiat (peste 14 ani) 1,00; fată (peste 14 ani) 0,88. Necesitatea In săruri e legată de aceea de apă (2,5 I zilnic). Penfru un adult de 70 kg sînt necesare zilnic: 0,8 g calciu, 1,5 g fosfor, 15 ••• 20 mg fier, 0,15 — 0,30 mg iod. Pentru sugaci, 2 g calciu (care se ia din lapfe), 2 g fosfor, etc. Pentru a institui o alimentafie rajională, trebuie cunoscută compozifia alimentelor cari se consumă. (V. Tabloul de la p. 267). Alimentele de origine vegetală şi, în special, cele de origine animală, păstrate, îşi pierd proprietăfile inifiale, din cauza acfiunii microorganismelor şi a agenfilor atmosferici naturali (aer, lumină, căldură, umiditate). Cînd modificările au atins caracteristicile principale (aspect, gust, miros, consisfenfă, valoare nutritivă), alimentul e impropriu penfru consum (alterat). Dacă modificările caracteristicilor principale sînt numai parfiale (valoarea alimentară nefiind decît parfial afectată), alimentul se consideră degradat. Principalele forme de alterare provocate de microorganisme sînt fermenfafia, mucegăirea şi putre-facfia. Pentru împiedicarea acfiunii microorganismelor, alimentele sînt supuse conservării prin mijloace fizice, chimice şi biologice. î. Alimentare. 1. Tehn.: Furnisarea confinuă de materiale, de materii prime sau auxiliare, de piese, combustibil sau energie, unui sistem tehnic, unei localifăfi sau regiuni, necesare pentru consum, prelucrare, funcfionare, întrefinere sau evolufie normală. Exemple: 2. ~ cu energie electrică. Elf.: Furnisarea energiei electrice necesare unui receptor, unui consumator, unei localifăfi sau regiuni. Alimentarea receptoarelor se poate face din centrale electrice proprii sau din refeaua electrică a unei întreprinderi energetice, la care se leagă prin racorduri instalafiile receptoare. Alimentarea se face în joasă tensiune penfru puteri racordate mici (de ordinul kilowaţilor) şi în înaltă tensiune penfru puteri racordate mai mari (zeci, sute sau mii de kilowafi). La alimentarea cu energie electrică trebuie să fie asigurate o tensiune constantă la bornele receptoarelor alimentate în paralel (iar în curent alternativ şi o frecventă constantă), cum şi continuitate în alimentare. După gravitatea efectului întreruperii alimentării cu energie, consumatorii industriali se împart cum urmează: consumatori importanfi, a căror întrerupere provoacă pericol pentru viefi omeneşti, deteriorarea utilajului, rebuturi în produefie, oprire îndelungată pentru restabilirea procesului tehnologic, dezechilibrarea transporturilor electrificate, turburarea viefii unui mare oraş; consumatori importanfi, a căror întrerupere provoacă reducerea produefiei; consumatori pentru cari întreruperile nu duc inevitabil la reducerea produefiei (regiuni agricole, ateliere auxiliare, etc.). în instalafiile radioeiectrice se deosebesc: Alimentarea catozilor tuburilor electronice, pentru catozii încălzifi direct sau indirect. Catozii încălziţi direct pot fi aii-menfafi fie în curent continuu (baterii, acumulatoare, refea de curenf continuu sau din redresarea unei tensiuni alternative), fie direcf în curent alternativ (refea sau generator). Acest din urmă fel introduce totdeauna un zgomot de fond (brum). Penfru a-l reduce trebuie ca legăturile de la anod şi grilă să se termine în puncte la acelaşi potenfial ca mijlocul filamentului (v. fig. /). Alimentarea în curent alternativ se face numai în tuburile cari primesc un semnal puternic (etajele finale de la receptori, sau amplificatoare pentru difuzări publice), putînd să înnăbuşe zgomotul de fond. La catozi încălzifi indirect, efectul tensiunii alternative e înlăturat şi zgomotul provine numai din cîmpul magnetic al curentului care alimentează filamenful. Acest zgomot poate fi redus antiinductînd firele filamentului. I. Dispozitive pentru înlăturarea zgomotului de fond. a) alimentare directă; b) alimentare prin transformator; 1) rezistenţă de nega-tivare a grilei; Zs) impedanfa de sarcină. Alimentarea grilelor de control (cari sînt în general nega-tivafe).—Pentru preamplificatoareşi amplificatoare de putere mică, funcfionînd în clasa A, negativarea se face de obicei montînd o rezistenfă între catod sau punctul central al filamentului (v. fig. I) şi conexiunea grilei Ia polul negativ ai alimentării anodice.— O parte din tensiunea acesteia din urmă e astfel utilizată penfru negativare. Penfru tuburile electronice de putere mare (negativări importante) se folosesc redresoare urmate de filtre. în acest caz e necesar să se conecteze o rezistenfă de sarcină la bornele filtrului pentru a permite închiderea curentuluî de grilă la catod. - Alimentarea anozilor şi a grilelor-ecran, Sursele uzuale de alimentare ale acestora sînt redresoare (folosite din cauza suplefii, economiei şi comodifăfii lor) urmate de filtre (v.), grupuri convertisoare (alimentate de la baterii de acumulatoare şi folosite pentru emifătoarele mobile, în special de tip militar), refeaua de curent continuu (pentru receptoare proiectate în acest scop), baterii uscate (receptoare portabile, în localifăfi lipsite de refele electrice publice, etc.) şi vibratoare alimentate de la baterii de acumulatoare. Vibratoarele sînt folosite în special la receptoarele montate pe automobile sau pe avioane. Un contact vibrant permite ridicarea tensiunii cu ajutorul unui transformator(v. fig.//). Curentul redresat şi filtrat furnisează apoi tensiunea anodică.— Rezistenfă R şi condensatorul Cj absorb seînfeia care s-ar produce la contacte. Condensatorul Q mai filtrează şi curenf ii fransitorii, Alimentare în tensiune 269 Alimentare cu apă produşi prin întreruperea curentului continuu, şi cari ar produce parazifi. ~ Tensiunea din secundarul transformatorului asociat e redresată de o dublă diodă avînd filamentul izolat de catod şi alimentat de la ^aceeaşi baterie de acumulatoare. II. Schema unei alimentări cu vibrator. R) rezistenfă de absorpţie; C1; C2 şi C8) condensatoare de absorpfie; £) condensatoare electrolitice; S) şocuri de radiofrecvenfă; F) şoc de joasă frecvenfă; B) baterie de 6 V; /A) anod; K) conexiune la filamentele tuburilor. 1. ~ în tensiune. Te/c.: Furnisarea unor tensiuni constante, aplicate între electrozii unui tub electronic, în scopul realizării unor anumite condiţii de funcfionare a acestuia, fără a implica în mod necesar un consum de energie sensibil de la sursa respectivă. Exemplu: negativarea grilelor de control. V. şi sub Alimentare cu energie electrică. Sin. Polarizarea electrozilor unui tub electronic. 2. Alimentare. 2. Tehn.: Instalafie penfru realizarea alimentării în accepfiunea 1 a unei clădiri, a unei localifăfi, a unui sistem tehnic, etc. Exemple: 3. ^ cu apă. Alim. apa.: Ansamblul construcfii lor şi al insfalafiilor folosite pentru colectarea, conducerea, corectarea calităfilor, înmagazinarea şi distribuirea apei în cenfrele populate şi industriale. Elementele componente ale unei alimentări cu apă sînt următoarele: captarea, stafiunea pentru corectarea calităfilor apei, apeductul, stafiunea sau stafiunile de pompare, rezervoarele şi refeaua de distribufie a apei. Captarea cuprinde totalitatea consfrucfiilor şi a insfalafiilor folosite pentru a colecta apa în locurile unde natura*o pune la dispozifie şi pentru a o strînge într-un singur Ioc, de unde să poată fi condusă către locul de folosinfă. Captările sînt elemente cari nu pot lipsi dinfr-o alimentare cu apă. Construcţia lor diferă după felul sursei de apă: apa subterană se captează cu pufuri, cu drenuri şi cu galerii; apa din rîuri se captează cu camere de captare aşezate în mal, cu crib şi cu baraj de priză; apa din lacuri se captează cu crib, cu turn de priză sau cu camere de captare aşezate în mal (v. şi Captare). Stafiunea pentru corectarea calităfilor apei cuprinde totalitatea consfrucfiilor şi a insfalafiilor folosite pentru îmbunătăfirea calităfilor apei din natură, din punctul de vedere organoleptic, fizic, chimic şi bacteriologic, pentru a corespunde cerinfelor consumatorului. Apa din rîuri şi din lacuri e, în general, turbure, astfel îneît trebuie limpezită şi sterilizată pentru a deveni potabilă; apa subterană e, în general, limpede, însă conjine uneori prea mulţe subsfanfe disoivafe (săruri de calciu, de magneziu, de fier, de mangan, etc.), cari trebuie eliminate pentru a putea fi folosită. în unele cazuri se poate obfine direct de la sursă o apă ale cărei calităfi se încadrează în limitele admisibile şi nu mai reclamă nici o îmbunătăţire ulterioară, astfel îneît staţiunea de corectare a calităfilor apei poate lipsi din unele alimentări cu apă. Apeductul serveşte la conducerea apei de la captare la stafiunea de corectare a calităfilor apei şi, de la aceasta, la rezervorul de înmagazinare, astfel îneît nu poate lipsi din nici o alimentare cu apă (v. Apeduct). Rezervoarele asigură înmagazinarea, în apropierea locului de folosire, a unei cantităfi de apă necesară pentru a realiza compensarea zilnică a debitelor de consum cu cele de alimentare, penfru a asigura continuitatea funefionării distribuţiei în cazul unei defectări a insfalafiilor din amonte de rezervor, şi pentru a asigura rezerva de apă necesară penfru stingerea incendiilor. în cazul cînd rezervoarele sînt situate la un nivel mai înalt decît cel mai înalt punct al locului de folosire, ele servesc şi spre a asigura, în refeaua de distribufie, presiunea necesară pentru ca apa să poată fi distribuită în toate punctele acestui Ioc. Stafiunea de pompare a apei are rolul de a ridica presiunea apei în conducte, cînd unul dinfre celelalte elemente ale alimentării se găseşte la un nivel mai înalt decît elementul din amonte de el, astfel îneît ea poate să lipsească din unele alimentări cu apă. Ea poate fi amplasată, fie la captare, dacă stafiunea de corectare a calităfilor apei se află la un nivel mai înalt decît captarea, fie la stafiunea de corectare a calităfilor apei, daca rezervorul e situat Ia un nivel mai înalt decît al acesteia, fie în aval de rezervor, dacă refeaua de distribufie se află la o cotă superioară sau dacă sînt necesare presiuni mai mari decît presiunea realizată cu ajutorul rezervorului. Refeaua de distribufie a apei e constituită din totalitatea conductelor, a pieselor de legătură şi a armaturilor de pe suprafafa locului de folosire a apei şi asigură transportul acesteia de la rezervor la orice punct de consum (v. şi Distribufia apei). Alcătuirea unei alimentări cu apa depinde de felul sursei de apă, de relieful terenului şi de calităfile şi presiunea pe cari trebuie să ie aibă apa la locul de folosire. Fig. I a, b şi c reprezintă schematic modul de alcătuire a unei alimentări /. Trei scheme de alimentări cu apă potabilă, a) alimentare cu rezervor pentru asigurarea presiunii în refea; b) alimentare cu sfafiune de pompare în aval de rezervor; c) alimentare cu sfafiune de pompare în amonte de rezervor; /Ap) apeduct; C) captare; D) refea de distribufie; Pj) prima stafiune de pompare; P?) a doua sfafiune de pompare; R) rezervor; Sf.C) sfafiune de corectare a calităfilor apei. cu apă potabilă, iar fig. II reprezintă modul de alcătuire a unei alimentări cu apă industrială de răcire, în circuit închis. Proiectarea unei alimentări cu apă se face pe baza unor studii hidrologice, hidrogeologice, topometrice, geotehnice şi tehnologice de laborator. Studiile hidrologice cuprind măsurările de nivel, ds vitesă şi de debit, ale apelor de suprafafă, cum şi măsurările de debit ale izvoarelor; studiile hidrogeologice se referă la cercetarea caracteristicilor cantitative şi calitative ale stratelor de apă subterană; studiile topometrice cu- Alimenfare cu apă rece a clădirilor 270 Alimentare cu apă rece a clădirilor prind cercetarea, măsurarea şi reprezentarea reliefului terenului pe care se amplasează construcţiile; studiile tehnologice se re- II. Schema unei alimentări industriale cu apa de răcire, în circuit închis, ^c) reîea de apă caldă; Ag) agregate de maşini; Ar) refea de apă de răcire; C) captare; I) conductă de întoarcere a apei; Pj) şi P2) stafiuni de pompare; R) rezervor; St, c) sfafiune de corectare a calităfilor apei; St. r.) stafiune de răcire. feră la cercetarea transformărilor calitative la cari trebuie supusă apa brută, pentru a satisface anumite condifii de calitate. 1. ~ cu apă rece a clădirilor. Insf. san.: Instalafie care cuprinde conductele (de feavă de presiune de fontă, de feavă de ofel galvanizată sau de plumb), obiectele sanitare şi armaturile cuprinse între sursa de apă (de ex. o conductă de stradă a alimentării cu apă a oraşului, o sursă locală de apă, etc.) şi punctele de consum din clădiri, necesare pentru a introduce şi a distribui în aceste puncte apa sub presiune. După caracteristicile sursei de apă şi cerinfele specifice ale clădirilor, se folosesc următoarele sisteme de alimentare şi de distribufie a apei în clădiri: cu refele de conducte de distribufie comune pentru toate felurile de apă (potabilă, menajeră, industrială, contra incendiilor şi penfru stropit spafiile verzi, terasele, curfile, etc.); cu refele de conducte parfial comune pentru anumite feluri de apă; cu refele de conducte complet separate pentru fiecare fel de apă. — Sistemul de alimentare cu refele de conducte comune se aplică dacă sursa de apă satisface în permanenfă consumul tofal de apă şi dacă ea dispune de o presiune corespunzătoare cerinfelor tuturor punctelor de consum. Dacă sursa de apă nu dispună de această presiune, dacă nu are regim de funcfionare permanent sau dacă debitul său e insuficient, şi se fac instalafii auxiliare pentru remedierea acestor lipsuri, refeiele de distribufie vor fi comune numai dacă aceste instalafii auxiliare sînt şi ele comune, satisfac prin debit şi presiune toate punctele consumatoare de apă — oricare ar fi destinafia lor — şi corespund normelor sanitare cu privire la calităfile apei. — Sistemul de alimentare cu refele de conducte parfial comune pentru anumite feluri de apă se aplică dacă sursa de apă potabilă existentă nu satisface consumul total de apă al clădirilor alimentate şi dacă procesul de fabricafie în aceste clădiri permite folosirea apei nepotabile, care se procură din surse locale, pentru alte consumuri (de ex. o refea de distribufie comună pentru apa industrială, contra incendiilor şi pentru stropit, şi altă refea comună pentru apa potabilă şi pentru cea menajeră). — Sistemul de alimentare cu refele de conducte complet separate penfru fiecare fel de apă se aplică în următoarele cazuri: dacă sursa de apă nu satisface diferitele consumuri ale clădirii şi, fie că nu are presiunea reclamată de punctele de consum, fie că are regim de funcfionare intermitent (e necesar să se prevadă — pentru remedierea acestor lipsuri — instalafii auxiliare cu utilaje ale căror caracteristici sînt diferite pentru fiecare refea de distribufie a apei); dacă nu pot fi respectate normele sanitare cu privire la calităfile apei, în cazul rezervoarelor de înmagazinare a apei sau în cazul surselor locale de apă; dacă — în cazul clădirilor industriale — pe lîngă elementele de mai sus se adaugă faptul că procesele de fabricafie reclamă apă cu calităfi speciale; dacă se prelucrează materiale şi obiecte uşor inflamabile şi dacă protecfia muncii, a instalaţilor, a produselor, etc. reclamă instalafii speciale cu apă contra incendiilor; dacă sînf necesare instalafii speciale cu apă contra incendiilor, de exemplu în clădirile cu aglomerări mari de oameni (teatre, cinematografe, etc.).— Elementele componente ale unei alimentări cu apă a clădirilor sînt următoarele: branşamentul, punctul apometric, refeiele de conducte pentru distribuţia apei şi punctele de consum de apă. Branşamentul e conducta de legătură dintre surs3 de apă şi refeaua de alimentare cu apă a clădirilor, fiind delimitat de sursă şi de pundul apometric; acesta se găseşte fie într-un cămin de inspec-fie amplasat la limita proprietăfii (v. fig. I a), fie chiar în clădire — cînd clădirea e amplasată la tro-toar — într-o încăpere uşor accesibilă şi uşor de supravegheat (v.fig. I b). Pe branşament se montează armatura de concesiune subterană manevrabilă numai de întreprinderea de distribufie a apei (v. fig. II).— Dacă o clădire necesită mai multe bran- Branşamente de apă. şamente, acestea a) cu punctul apometric în cămin de inspeefie; b) cu se leagă la con- punctul apometric în clădire; 1) stradă; 2) trotoar; duete diferite ale 3) clădire; 4) sursă de apă (conductă publică); 5) bran-sursai de apă, iar şament; 6) Cămin de inspecţie (cu punct apometric); dacă sursa are O 7) punct apometric (în clădire); 8) conducta princi-singură conductă, Pa^< ex^erioa'’ă, a refelei de alimenfare cu apă a între branşamente clădim; 9) gard. vor fi distanfe de m. între branşamente se prevede o armatură de trecere şi de oprire, în vederea separării porfiuni lor defecte pe conducta sursei sau pe' branşamente. în cazul mai multor branşamente, pe fiecare se montează o armatură de refinere spre a evita pierderile de apă printr-un branşament defectat, cum şi transitul de apă prin refeiele inferioare de distribufie, în cazul diferenfelor de presiune în conductele sursei de apă la punctele de branşament. Punctul apometric cuprinde costrucfiile de amplasare (căminul de inspeefie cu accesoriile lui), instrumentele de măsură a consumului de apă (apometrul), şi armaturile de trecere şi de oprire a apei (v. fig. II). II. Branşament şi punct apometric, f) stradă; 2) trotoar; 3) cămin de inspeefie; 4) capac amovibil; 5) sursă de apă (conducta publică); 6) branşament; 7) armatură de concesiune; 8) apo-metru; 9) armatură de trecere şi de oprire; Î0) conducta principală, exterioară, a refelei de alimentare cu apă a clădirii. Refeiele de conducte pentru distribufia apei cuprind conductele pentru transportul apei, echipate cu armaturile respective de trecere şi de oprire a apei, de refinere, de golire, Alimentare cu apă rece a clădirilor 271 Alimentare cu apă rece a clădirilor de reducere a presiunii şi de siguranţă, Ele sînt limitate de Conductele de distribuţie (sau conductele principale) sînt punctele apometrice şi de armaturile de serviciu ale punctelor conducte cari alimentează coloanele. La sistemul cu distribuie consumatoare de apă (v. planşa, fig. a). inferioară, ele se montează fie pe plafonul subsolurilor sau în Scheme de reţele de conducte de alimentare cu apă rece a clădirilor (elevaţie), a) reţea cu distribuţie interioară; b) reţea cu distribuţie superioară; c) reţea cu rezervor de înălţime alimentat de sursă; d) reţea cu rezervor de înălţime alimentat cu porrpă; e) reţea cu staţie de hidrofor cu rezervor-tampon; f) reţea cu alimentare prin pompe; 1) stradă; 2) trotoar; 3) gard; 4) punct apometrlc (cu armatură de trecere şi de oprire, şi cu apometru); 5) clădire; 5^) subsol; 5^) parter; 5^) şi 5^) etaje; 5^) pod; 6) conducta sursei de apă; 7) branşament; 8) armatură de concesiune; 9) conductă de distribuţie inferioară; 9') conductă de distribuţie superioară; 10) conductă de alimentare (a rezervorului) şi de distribuţie; 11) rezervor de înălţime; 12) coloană; 13) şi 13') armatură de trecere şi de oprire fără descărcare, respectiv cu descărcare; 14) punct consumator de apă; Î5) legătură între coloană (respectiv conducta de distribuţie) şi punctul consumator de apă; 16) pompă; 17) conductă de ocolire; Î8) reţirător; 19) robinet pentru rezervor, cu plutitor; 20) plutitor; 21) automat de comandă a pompei ia atingerea nivelurilor maxim (nmax) şi minim (nm;n); 22) rezervor-tampon; 23) recipient de presiune, pentru hidrofor; 24) automat de comandă a pompei, influenţat de presiunea aerului din recipientul (23). Refelele de distribuţie a apei se execută în general din fevi de ofel trase, zincate. în cazuri speciale se pot utiliza şi fevi de sticlă, de cupru, de cupru cositorit sau de ofel inoxidabil. — Elementele refelelor de conducte pentru distribuia apei în clădire sînt următoarele: conductele de distribuţie, coloanele, conductele de legare a punctelor de consum. canale sub pardoseala parterelor (v. planşa, fig. a), iar la sistemul cu distribufie superioară (v. planşa, fig. b), ele se montează în pod sau la plafonul ultimului etaj. Sistemul cu distribuţie superioară prezintă, faţă de cel cu distribufie inferioară, următoarele dezavantaje: refeaua e expusă la îngheţ (în pod); aspect inestetic (la plafonul ultimului etaj), întreţinere şi supra- Alimentare cu apă rece a clădirilor 272 Alimentare cu apa rece a clădirilor veghere mai grele. Tofuşi distribufia superioară cu conductele montate la plafon se foloseşte la clădirile industriale fără subsol. III. Scheme de refele de conducte de alimenfare cu apă rece a clădirilor (plan). a) refea arborescentă (ramificată); b) refea ine iară; î) stradă; 2) trotoar; 3) gard; 4) punct apometric; 5) clădire; 6) conducta sursei de apă; 7) armatură de concesiune; 8) conductă de distribufie; 9) coloană; 10) armatură de trecere şi de oprire (cu sau fără descărcare). în ambele sisteme, refeiele de distribufie pot fi fie arborescent sau cu ramificaţii (v. fig. III a), fie cu circuite închise (v. fig. III b). Distribufia inelară prezintă, fafă de cea arborescentă, avantajul că — în caz de defectare — permite scoaterea din funefiune a porfiunii defectate, prin armaturile de trecere şi de oprire, fără a se întrerupe complet distribufia apei. Coloanele sînt conductele verticale cari transportă apa la etajele clădirilor. în sistemul cu distribufie inferioară se montează la baza coloanelor armaturi de trecere şi de oprire cu descărcare, în vederea izolării şi golirii în cazuri de defectări şi reparafii. în sistemul cu distribufie superioară se montează în acelaşi scop, după legătura cu conducta de distribufie, numai armaturi de trecere şi de oprire, întrucît golirea se face prin robinetele de serviciu ale obiectelor sanitare de la nivelul cel mai de jos. Conductele de legătură leagă punctele consumatoare de apă de la fiecare etaj cu coloanele respective. Pe ele se montează armaturi de trecere şi de oprire, pentru izolarea şi repartifia armaturilor de serviciu ale punctelor consumatoare de apă. — Schemele de execuţie a refelelor de conducte pentru distribufia apei în clădiri diferă în funefiune de anumite elemente: caracteristicile sursei respectiv regimul de funcfionare; debitul şi presiunea ei minimă de regim; caracteristicile clădirilor pe cari ie deservesc (destinafie, înălfime executate inelar sau Refeaua cu alimentare directă e folosită cînd sursa de apă are regim de funcfionare permanent, debit suficient şi presiunea minimă de regim capabilă să asigure funcfionarea normală a tuturor punctelor consumatoare de apă (v. planşa, fig. a şi b). Refeaua cu rezervor de înălfime alimentat de sursă e folosită cînd presiunea sursei scade în anumite ore din zi (ore de consum maxim) şi nu poate asigura în permanenfă debitele la presiunea de utilizare a punctelor consumatoare de apă. Alimentarea şi umplerea rezervorului se fac în orele cînd sursa are presiunea maximă, prin intermediul unui robinet cu plutitor care închide şi deschide ventilul de admisiune a apei în funefiune de fluctuafiile nivelului apei din rezervor. Coloana de alimentare cu apă a rezervorului poate fi utilizată şi pentru distribufia apei, cu condifia ca pe conducta dintre rezervor şi coloană să se monteze un refinător care împiedică alimentarea rezervorului pe la partea lui inferioară. La baza coloanei de alimenfare se montează, de asemenea, o armatură de refinere care împiedică descărcarea rezervorului, cînd scade presiunea sursei, în orele cu presiune minimă la sursă, punctele consumatoare de apă de la etajele superioare sînt alimentate de rezervor, iar cele de la etajele inferioare, de sursă (v. planşa, fig. c). Refeaua cu rezervor de înălfime alimentat cu pompă e folosită cînd presiunea sursei de apă e, în permanenfă sau penfru intervale de timp lungi, mai mică decît cea necesară penfru a asigura buna funcfionare a punctelor consumatoare de apă şi nu poate alimenta nemijlocit nici rezervorul de înălfime. Pompa — cu aspirafie directă V 12 : 3* 15 -t*!—► 72*- IV. Schema refelei de conducte de alimentare cu apă a clădirilor, cu două zone (elevafie). 1) stradă; 2) trotoar; 3) gard; 4) punct apometric; 5) clădire; 5*) subsol; 5^) parter; 5^)---5^) etaje; 5^M) pod; 6) conducta sursei de apă; 7) branşament; 8) armatură de concesiune; 9) conductă de distribufie inferioară, penfru zona inferioară; 9') conductă de distribufie inferioară penfru zona superioară; 10) coloană penfru zona inferioară; 11) coloană penfru zona superioară; 12) coloană pentru hidranfi inferiori de incendiu; 13) armafură de trecere şi de oprire; 14) punct consumator; 15) hidrant inferior de incendiu; 16) rezervor-tampon; 17) pompă; 18) recipient de presiune pentru hidrofor; 19) refinător; 20) robinet pentru rezervor, cu plutitor; 21) automat de comanda a pompei, influenfat de presiunea aerului din recipientul 18. din sursa de apă sau cu aspirafie dintr-un rezervor-fampon — se intercalează pe conducta de alimenfare. La defectarea pompei sau la întreruperea curentului electric, alimentarea cu apă a clădirii se face direct de ia sursă — în măsura posibilifăfilor a-c astei a — cu ajutorul unei conducte de ocolire. Pe conductele de alimentare se montează refinătoare pentru a evita golirea rezervorului şi scurtcircuitarea pompei. Pornirea şi oprirea pompei sînt comandate de nivelul maxim şi de cei minim al apei din rezervor, prin intermediul unui în-treruptor automat, cu plutitor şi contragreutate (v. planşa, fig. d). Refeaua cu sfafiune de hidrofor, cu presiune variabilă, e folosită cînd sursa de etc.). — în practica curentă, pentru ca apa să ajungă la punctele de consum cu debitul şi cu presiunea cerute de ele, în vederea unei funcţionări normale, se folosesc scheme de execuţie a reţelelor de conducte pentru distribuţia apei. Schemele tipice sînf numeroase. apa nu are presiunea reclamată de instalaţiile inferioare de distribuţie a apei. Rezervorul de înălţime (indicat în schemele precedente) e înlocuit cu recipiente de hidrofor (recipiente de presiune), cari se montează de obicei în subsolul clădirilor. Alimentarea cu refea cu sfafiune de hidrofor mai are nevoie de următoarele: pompe pentru crearea presiunii, Alimentare, canal de ~ 273 Alimentari, coloranţi ~ cari absorb apa, fie direct din conducta sursei, fie din rezervoare-tampon intermediare, fie din rezervoare de înmagazinare a apei sau chiar din pufuri; aparataj pentru automatizarea instalaţiei (întreruptoare de presiune); compresoare de aer mecanice sau manuale, ori injectoare automate de aer, penfru realizarea presiunii inifiale în recipientele de presiune. Pe conductele pompelor penfru refularea apei se montează armaturi de reţinere, cari împiedică golirea recipientelor Ia oprirea pompelor (v. planşa, fig. e). — Faţă de reţeaua cu rezervoare de înălţime, această schemă prezintă următoarele avantaje: nu are nevoie de amenajări constructive suplementare; iarna instalaţia e ferită de îngheţ, iar vara, de încălzire excesivă; e mai igienică. Refeaua cu pompe penfru ridicarea presiunii şi fără rezervoare de înăîfime sau recipiente de presiune e folosită cînd presiunea sursei de apă nu corespunde cerinţelor instalaţiilor interioare şi care e raţională numai în industrii în cari există consumuri uniforme de apă la diferitele utilaje sau agregate industriale (v. planşa, fig. /). Refeaua cu doua zone e folosită cînd punctele consumatoare de apă de la etajele inferioare ale clădirii pot fi alimentate direct de sursă, iar cele de la etajele superioare trebuie să fie alimentate printr-o staţiune de hidrofor (v. fig. /V). Penfru ambele zone, instalaţia contra incendiilor e deservită de staţiunea de hidrofor, dacă refeaua acesteia e executată în sistemul cu refele de conducte comune. Pentru necesitatea eventuală ca şi punctele de consum din zona inferioară să fie alimentate prin stafiunea de hidrofor, se execută o legătură între conductele de distribuţie ale celor două zone. Punctele de consum sînt locurile la cari apa trebuie să ajungă cu debit şi presiune suficiente pentru a fi utilizată. Ele sînt constituite din armaturi, aparate sau instalaţii industriale (de ex. condensator de abur, instalaţie de răcire a motoarelor, injectoare de alimentare a căldărilor de abur, etc.) sau din armaturi de conductă cari deservesc obiecte sanitare (de ex. cuvete, spălătoare, băi, duşuri, sobe de baie, etc.) sau alte instalaţii (de ex. guri de incendiu, de stropit, rezervoare de depozitare, recipiente de hidrofor, etc.). Sin. Instalaţie de alimentare cu apă rece a clădirilor. 1. Alimentare, canal de Metg.; Alimentator (v.). V. şi sub Turnare, reţea de ~. 2. dispozitiv de Tehn.: Sistem tehnic (mecanism, aparat, maşină) care serveşte la alimentarea cu materiale, cu materie primă sau cu semifabricate a unei maşini de prelucrare ori a unei linii tehnologice, sau la alimentarea cu combustibil a unui injector sau a unui grup de injectoare. La alimentarea cu material pulverulent, mărunt sau în bucăfi, a unei linii tehnologice, dispozitivul de alimentare mai poate îndeplini şi funcţiu-nea de distribuire, dozare sau orientare (aranjare într-o anumită poziţie) a materialului. Principiul de funcţionare, forma, dimensiunile, cum şi felul acţionării, depind de mai mulţi factori, între cari şi următorii: natura şi unele caracteristici fizico-chimice ale materialului deplasat; forma, dimensiunile şi greutatea acestuia; debitul necesar. în general, dispozitivele de alimentare pot cuprinde următoarele părţi şi elemente de construcţie: un suport sau un recipient (buncăr, magazin, etc.) pentru material (uneori acesta e o pîlnie sau un coş de alimentare); un mecanism sau un grup de mecanisme transportoare (unul dintre aceste mecanisme sau tot grupul sînt numite alimentator); un echipament de acţionare a diferitelor mecanisme; un mecanism de blocare şi de deblocare a materialului în anumite faze ale alimentării; mecanisme de orientare, de aruncare, de predare; etc. Dispozitivul de alimentare poate fi acţionat fie mecanizat (continuu sau intermitent), fie manual; funcţionarea dispozitivelor mecanizate poate fi automată, comandată de însuşi procesul de lucru respectiv. Exemple de dispozitive de alimentare: dispozitivele automate de alime tare cu sîrmă sau cu bandă ale maşinilor de ştanţat; dispozitivele de alimentare cu semifabricate în bucăţi (v. fig.) matriţate, turnate sau prelucrate parfial Ja o altă maşină-unealtă; lada alimentatoare folosită în industria textilă (v. Alimentatoare, ladă *); alimentatoarele folosite în diferi- Schema unui dispozitiv de alimentare cu magazin, la un strung automat* a) vedere din direcfia k; b) vedere laterală; î) magazin; 2) întrerupfor electric pentru deconectarea motorului strungului, în cazul cînd se termină semifabricatele din magazin; 3) separator (pentru reţinerea semifabricatelor în magazin în timpul deplasării alimentatorului); 4) alimentator; 5) împingător (pentru introducerea semifabricatului din alimentator în bucşa elastică de strîngere); 6) bucşa elastică de strîngere; 7) aruncător (penfru scoaterea pieselor prelucrate din bucşa de strîngere); 8) mecanism penfru primirea pieselor prelucrate; 9) arbore de comandă cu came. tele ramuri ale industriei (v. Alimentator în accepfiunea 1, 2 şi 3). Sin. (parfial) Alimentator. 3. filtru de Metg. V. sub Pîlnie de turnare. 4. instalaţie de ~ cu energie electrică. Elf.: Instalaţie prin care se face furnisarea de energie electrică. Pentru consumatorii importanţi se asigură o dublă alimentare, de la două surse independente, caracterizate prin faptul că schimbarea accidentală a regimului normal de funcţionare sau defectarea unei surse nu atrage după sine ieşirea din funcţiune a celeilalte surse. 5. ~r pîlnie de Metg. V. Pîlnie de turnare şi de alimentare, sub Turnare, reţea de 6. Alimentare, circuit de Telc.: Circuit electric pentru alimentarea cu energie electrică a unei instalaţii de telecomunicaţii sau de semnalizare. (V. şi sub Circuit). » 7. Alimentarea antenei. V. sub Linia de transmisiune a antenei. 8. Alimentari, coloranfi Ind. chim.: Coloranţi întrebuinţaţi la colorarea unor produse alimentare (grăsimi, dulciuri, etc.). Coloranţii de acest tip trebuie să nu fie toxici şi să aibă o mare puritate. Astfel, se admit impurităţi metalice pentru plumb maximum (ca Pb) 0,001%, pentru arsen (ca ÂS2O3) 0,00014%, iar pentru celelalte metale grele, urme. Coloranţii alimentari pot fi minerali sau organici, sintetici sau naturali. Coloranţii organici sintetici (cei mai mulţi fiind azoici) sînt cei mai frecvenţi. Se urmăreşte ca aminele formate în organism, prin descompunerea lor, să conţină cel puţin o grupare sul-fonică, penfru a nu fi nocive. întrebuinţarea coloranţilor alimentari e controlată prin legi în toate ţările. Regulamentele noastre recente permit întrebuinţarea unor coloranţi ca: albastru strălucitor F.C.F. (erioglau-cină); indigo carmin (indigotină); verde Guinea B (colorant trifenilmetanic); oranj l (colorant azoic); oranj II (colorant azoic); Ponceau 3 R (colorant azoic); Amarant (naftol roşu S, colorant azoic); eritrozină (colorant xantenic); galben naftol S (colorant nitro); fuchsina (v.) (colorant trifeniI metanie); tartra-zina (v.) (colorant azoic pirazolonic). 18 Alimentatoare, lada ^ 274 Alimentator Dintre coloranfii naturali sînt permise în fara noastră: clorofila, carotenul, saflorul (Carthamus tinctoria), şofranul (Crocus sativus), aleanul (Alcana tinctoria), zahărul ars, sucurile de fructe. Penfru albitul zahărului e admis ulframarinul chimic pur. i. Alimentatoare, iadă Ind. fexf.: Maşină care asigură alimentarea maşinilor destrămătoare-bătăfoare din seefia de curăţire din filaturile de 3 bumbac, respectiv a car- 2 ^ delor de lînă şi a celor de in şi de cînepă. Maşina (v. fig. 0 se compune, .................3.. ?n7Z77ZZZZZZ777Z77/7Z///y///s Y^//L^S./J//2//////fZZ2Z I. Ladă alimentatoare la maşinile destrămăfoare din filatura de bumbac, î pînză urcătoare cu cuie; 2) tobă destrămăfoare-egalizafoare; 3) fobă des-prinzăfoare; 4) perete oscilant pentru comanda automată (la distanfă) a opririi şi a pornirii maşinilor precedente; 5) şi 6) pînze fără fine, transportoare. în principal, dintr-o cutie în care se aduce materialul fibros şi care în loc de peretele din spate are o pînză urcătoare cu cuie i, înclinată, mişeîndu-se ca o bandă fără fine. La lăzile alimentatoare pentru bumbac, materialul fibros luat pe cuiele pînzei urcătoare e adus în dreptul unei tobe cu cuie 2, care prin ro-tafie produce destrămarea şi egalizarea strafului rămas pe pînza cu cuie; acesta e adus apoi pe partea cealaltă, unde e scos de o tobă cu cuie desprinzătoare 3. în lada alimentatoare se mai află un perete oscilant 4, care comandă (la distanfă) oprirea şi pornirea alimentării, cînd în ladă e material în exces sau cînd lipseşte. Ghemotoacele prinse pe cuiele tobei destrămătoare - egalizatoare sînt scoase de un cilindru curăfitor, Exemple de alimentatoare folosife în industria minieră: Alimentatoarele penfru reactivi sînt aparate pentru dozarea reactivilor folosifi în diferite procese chimice de elaborare sau de preparare. Pentru alimentarea cu reacfivi solizi se folosesc dispozitive de alimentare cu bandă, cu melc, cu disc (în funefiune de mărimea materialului şi de cantităfile de reactivi). Pentru alimentarea cu reactivi lichizi se folosesc aparate speciale, în funefiune de viscozitafea, natura şi cantitatea reactivilor folosifi (de ex. dispozitive cu cupe, cu cilindri, etc.), numite dozatoare (v. şi sub Dozare). Alimentatoarele cu bandă se compun dintr-un sistem de plăci metalice cu borduri, articulate pe inelele unor lanfuri fără fine articulate, formînd astfel o suprafafă plană, pe care cade minereul. Plăcile se deplasează sprijinite pe un sistem de role monfatepe un batiu. Vitesa de deplasare a plăci lor e de 0,2*-0,3 m/s. Capacitatea de transport a acestor alimentatoare poate atinge, în cazul minereurilor în bucăfi mari (pînă ia 1000*** 1500 mm), 1000 t/h. Alimentatoarele cu bandă se folosesc şi pentru minereuri cu dimensiuni mai mici, pînă la 10'“15 mm. Cînd II. Ladă alimenfafoare !a carda unui sorfimenf de carde pentu lînă. 1) pînză urcătoare cu cuie; 2) pieptene oscilant egalizator; 3) pieptene oscilant desprinzăfor; 4) cutia cîntarului automat; 5) masa alimenfafoare a cardei. cu palete. Prin reglarea vitesei pînzei cu cuie şi a ecartamentului dintre cuiele pînzei şi cele ale tobei destrămătoare-egalizatoare se variază gradul de afînare al bumbacului şi productivitatea lăzii. — La unele maşini se folosesc două lăzi alimentatoare succesive.— în filatura de bumbac se folosesc şi lăzi alimentatoare verticale. La lăzile alimentatoare cu pînză urcătoare cu cuie, pentru lînă, şi la cele pentru cîlfi, egalizarea şi, uneori, desprinderea, se fac cu ajutorul unor piepteni oscilanfi (v. fig. II). Lada e echipată cu un cîntar automat, penfru reglarea alimentării. 2. Alimentator, pl. alimentatoare. 1. Tehn.: Dispozitiv de alimentare a unei maşini, a unui aparat, etc., cu combustibil, cu materie primă, etc. I. Dispozifiv de alimentare cu bandă, pe cărucior mobil, f) cărucior mobil; 2) rofi de rulare; 3) rulouri de susfinere; 4) plăci purtă- toare; 5) mecanism de antrenare; 6) dispozitiv de închidere, dispozitivele de alimentare cu bandă trebuie să deservească un număr mai mare de silozuri, ele sînt montate pe cărucioare mobile, cari se deplasează sub gura silozurilor (v. fig. I). Alimentatoarele cu lan- ? furi se compun dintr-un sis- c : 1 tem de lanfuri fără fine, paralele, antrenate în mişcare, de o tobă poligonală cu turafia de 7“-20 rot/min. Datorită greutăfii lanfurilor, materialul care iese din siloz e frînat în căderea lui pe jgheabul de alimenfare, şi poate să alunece numai cînd lanfuri le sînt puse în mişcare prin rotirea tobei (v. fig. II). Dispozitivele sînt folosite la alimentarea aparatelor de sfărîmare şi ciuruire, cu material grosolan pînă la 300-**350 mm. Alimentatoarele cu sanie, folosite pentru materia-\i lele de mărime mijlocie, se'n^f compun,în principal, dintr-un jgheab oscilant orizontal, rezemat pe un sistem de role şi aşezat sub pîlnia de alimentare de sub siloz. Prin mişcarea oscilantă imprimată jgheabului, printr-un meca- II. Dispozifiv de alimenfare cu lanf. 1) jgheab; 2) lanf; 3) tobă poligonală; 4) pîlnie de ieşire din siloz; 5) mecanism de antrenare. Dispozitiv de alimenfare cu sanie. I) jgheabul săniei; 2) role de reazem; 3) mecanism de aefionare; 4) pîinie de alimentare; 5) sertar de reglare a debitului. nism cu arbore cu excentric, materialul căzut pe jgheab e deversat la capătul Iui, la cursa de înapoiere (v. fig. III). Alimentatoarele cu disc, folosite pentru materiale mărunte, se compun, în principal, dintr-un disc orizontal aşezat sub gura silozului, care e antrenat în mişcare de rotafie de un ax, şi dintr-un dispozitiv de reglare. Prin rotirea discului, materialul e trans- Alimentator cu alice de loraj 275 Alimentator disc. /) disc rotativ (masă de alimentare rotativă); 2) manşon pentru reglarea debitului; 3) racletă; 4) pîlnie de alimentare; 5) jgheab de eliminare. portat lateral şi e descărcat cu ajutorul unei raclete. Cantitatea de material transportat e determinata de: înălţimea spafiului dintre discul rotitor şi cilindrul mobil (care poate fi variată prin deplasarea acestuia pe direcfia verticală), de pozifia racletei şi de diametrul şi vitesa de rotafie a mesei (v. fig. IV). Alimentatoarele cu melc sînt folosite mai rar şi numai pentru materiale foarte mărunte şi sînt formate dintr-un jgheab orizontal cu fundul în semicilindru circular, în care se roteşte un melc care deplasează materialul către extremitatea opusă capătului de alimentare. 1. ~ cu alice de fora]. Expl. petr.: Dispozitiv de diferite construcţii, folosit la forajul cu alice pentru introducerea acestora la talpa găurii de sondă, prin prăjini, fără a întrerupe forajul. De obicei, alimentatorul cu alice e instalat în turlă, deasupra capului hidraulic, şi introduce alicele în furtunul de noroi. Cînd capul hidraulic are două racorduri (lulele), — unul mare pentru furtunul de noroi prin care se face circulafie curentă •— şi altul penfru furtunul cu diametru mic (1" sau 3/4"), pentru circulafie redusă,— alimentatorul poate fi montat la claviatura pompei de noroi; curentul de apă antrenează alicele în sus, pînă la capul hidraulic, de unde cad la talpă prin prăjini. ' Alimentatorul de construcfie simplă din figură are o cameră în care pot fi introduse pînă la 2 kg alice, în timpul introducerii alicelor, robinetul inferior se fine închis; pentru introducerea alicelor în furtun, se închide robinetul superior şi apoi se deschide cel inferior. 2. ~ de cerneală. V. Val alimentator. s. ~ de coli de hîrtie. Poligr.: Aparat adaptabil oricărei maşini de tipărit care tipăreşte hîrtie tăiată în coli şi, în general, oricărei maşini care prelucrează coli de hîrtie, cum sînt maşinile de fălfuit — şi care serveşte spre a lua coala de hîrtie din stivă şi a o introduce în maşină, în pozifia corectă. Se deosebesc două construcfii principale de alimentatoare de hîrtie: primele transportă colile prin frecare, imitînd felul de introducere a colilor folosit la alimentarea manuală; al doilea grup foloseşte principiul pneumatic, prin absorpfia aerului cu ajutorul mai multorventuze sau sorburi. Alimentatorul decoli contribuie la automatizarea funcfionării preselor de tipărit şi a altor maşini poligrafice şi e necesar, în acelaşi timp, tuturor preselor de construcţie modernă cu tiraje mari de peste 2000 de coli pe oră, la cari introducerea manuală nu ar mai fi posibilă. Sin. Puitor automat. 4. ~ de metal. Poligr.: Aparat folosit la maşini de cules şi de turnat litere, pentru alimentarea automată cu aliaj Alimentator cu alice de foraj, î) pîlnie de încărcare; 2) cameră; 3) şi 4) robinete cu cep; 5) şi 6) legaturi cu conducta de refulare a pompelor, respectiv cu capul hidrauli c . a căldării maşinii. La toate aceste maşini, capacitatea căldării e relativ mică; de aceea, în timpul lucrului, ea trebuie umplută continuu cu aliaj, penfru a menfine cît mai constant nivelul aliajului topit şi o temperatură cît mai uniformă. Alimentatorul e echipat cu un plutitor de aluminiu, gol în interior, care pluteşte pe suprafafa aliajului topit. Cînd nivelul aliajului scade, plutitorul cuplează un dispozitiv, care cufundă treptat în aliajul topit o bară de aceeaşi compoziţie. 5. Alimentator, pl. alimentatoare. 2. Ind. text.: Maşină de desfacere a baloturilor de bumbac. Alimentatoarele sînt folosite în * baterii de cîte 4*-6, fiecare alimentator prelucrînd 30--200 kg/h şi toate alimentatoarele debitînd bumbacul desfăcut pe aceeaşi masă transportoare-alimentafoare, ceea ce realizează o amestecare mai bună a materiei prime. Pe această masă se formează un strat, care se introduce apoi într-o singură maşină, alimentatorul principal (v.). Alimentatorul e construit asemănător cu lada alimentatoare (v. Alimentatoare, ladă ~) cu pînză urcătoare cu cuie, vitesa pînzei cu cuie fiind de 10-**30 m/min, iar desimea cuielor, de 400 de bucăfi pe metru pătrat. Lăfimea de lucru e de 900 mm. Sin. Alimentator-desfăcător. 6. ~ principal. Ind. text.: Alimentator aşezat în capul mesei transportoare-amestecătoare, de aceeaşi construcfie ca şi un alimentator-desfăcător, dar avînd o mai mare capacitate a lăzii, şi desimea cuielor de 500 de bucăfi pe metru ^pătrat. Rolul Iui e de a continua desfacerea şi amestecarea şi ae a servi ca ladă alimentatoare maşinii destrămătoare cu tobă cu cufife care e aşezată în continuare. 7. Alimentator, pl. alimentatoare. 3. Ind. text.: Dispozitiv la maşina de egrenaf cu ferestraie (v. sub Egrenat, maşină de ~), care afinează, uniformizează şi curăfă bumbacul înainte de a fi supus operaţiei de egrenare. Se folosesc alimentatoare. cu patru cilindri şi alimentatoare cu ciiîndru rotitor, curăfitor de frunze. Alimentatorul cu patru cilindri cuprinde (v. fig. /): o cutie 1 în formă de pîlnie cu perefi metalici şi cu o gură de ali- I. Alimentatorul maşinii de egrenat. 1) cutie; 2) gură de alimeniare; 3) cilindri alimentatori; 4j), 42), 4S) şi 4*) cilindri bătători-scufurători; 5) evacuarea bumbacului brut spre camera de lucru a maşinii de egrenat; 6) grătar penfru separarea impurHăfiior; 7) transportor-melc. mentare 2, care are în inferiorul ei doi cilindri alimentatori stelaţi 3, cari se rotesc în sensuri contrare, cu vitesă reglabilă, în opt trepte, asigurînd alimentarea continuă şi cu debit constant a maşinii de egrenat; patru cilindri 4\, 42l 43 şi 4\ bătători-scuturători cu ţepuşe, cari se rotesc în acelaşi sens (prelucrînd materialul succesiv, în perechi) afînînd şi scuturînd bumbacul neegrenat, eliminîndu-l apoi spre camera de lucru a maşinii de egrenat, prinfr-o deschidere 5; un grătar 6, care căptuşeşte fundul alimentatorului şi prin care cad impurităfile; un transportor-melc 7, care scoate din maşină impurităţile căzute prin grătar. 18* Alimentator 276 Efectul de curăfire şi de afînare e asigurat şi prin turafia relativă a cilindrilor: 1,37—8,90 rot/min la cilindrii stelafi de alimentare 3; 337 rot/min la cilindrul cu fepuşe 4\\ 200rot/min la cilindrii cu fepuşe 42, 43 şi 44. Alimentatorul cu cilindru rotitor, curăfitor de frunze Ia maşina de egrenat e constituit din: o cutie (v. fig. //); doi cilindri stelafi 1 de alimentare, cari se rotesc cu vitesă mică; un cilindru rotitor cu fepuşe 2, care primeşte bumbacul de la cilindrii alimentatori, îl afinează şi îl aruncă pe un perete oblic 3; un cilindru rotitor 4, îmbrăcat cu garnitură cu dinfi de ferestrău, care zdrobeşte frunzele din bumbacul căzut de pe peretele înclinat şi-l transportă mai departe; un cilindru egalizator 5, care reglează debitul; un cilindru perietor 6, care detaşează bumbacul de pe cilindrul 4; cinci cilindri cu fepuşe 7i, 72, 73, 74,75, cari se rotesc în acelaşi sens, mărunfind, scuturînd şi egalizînd masa fibroasă; trei cilindri cu ace 8\, 82 şi 83, cari ajută la conducerea, afînarea şi curăfirea materialului; o rigolă de evacuare 9, spre camera de lucru a maşinii de egrenat; un grătar 10\ prin care impurităfil© cad într-un melc de evacuare 111; un grătar 102l prin care impurităfile cad pe un melc de eliminare M 2. în acest alimentator, bumbacul neegre-nat poate face un circuit complet; uneori (cînd bumbacul are fibra mai mare), circuitul poate fi scurtat cu ajutorul unei clape basculante 12i în jurul unui ax, care poate fi împinsă spre stînga, dirijînd bumbacul prelucrat de cilindrul 2, direct spre rigola de evacuare 9. Pentru bumbacul CU i/. Alimentator cu cilindru rotitor, curăfitor de grad de impuritate frunze, mi jlociu, circuitul poa- î) cilindri stelafi de alimentare; 2) cilindru cufepuşe; te fi SCUrtat CU aju- 3) perete oblic; 4) cilindru rotitor cu garnitură torul unei clape 122 cu dinfi de ferestrău; 5) cilindru egalizator; 6) ci-basculante în jurul lindru perietor; 7i), 72), 73), 74) şi 75) cilindri cu unui ax, care poate fi fepuşe pentru mărunfirea, scuturarea şi egalizarea împinsă spre dreapta, masei fibroase; 81), 82) şi 83) cilindri pentru con-pentru a dirija bum- ducerea, afînarea şi curăfirea materialului; 9) rigolă bacul Sa cada pe pe- de evacuare; 10}) şi Î02) grătare; 11j) şi H2) melc reţele înclinat 1 3, pînă de evacuare, respectiv de eliminare; Î2j) şi J22) claia cilindrul 73, penfru pe; 13) şi 14) perefi înclinaff. a fi prelucrat de a- cesta, împreună cu cilindrii 74 şi 7s, de unde e împroşcat pe peretele 14 şi cade apoi pe jgheabul de" evacuare 9. v Alimentator. 4. Mş.\ Mecanism la dispozitive de alimentare automată cu semifabricate în bucăfi a maşinilor-unelte aşchietoare, care serveşte la transportul periodic al semifabricatelor de la acumulator (jgheab, feavă, magazin) la zona de acfiune a sculei aşchietoare. Forma, dimensiunile şi mecanismul de acfionare al alimentatoarelor sînt foarte variate şi depind de construcfia maşinii-unelte, de pozifia relativă a semifabricatului şi a sculei aşchietoare, cum şi deforma şi materialul semifabricatelor transportate. După caracterul mişcării, se deosebesc alimentatoare cu mişcare de translafie alternativă, cu mişcare de oscilafie, cu mişcare de rotafie, cu mişcare complexă. Alimentatoarele cu mişcare de translafie alternativă efectuează transportul semifabricatelor cu ajutorul unui culisou ghidat într-un locaş. în pozifia inifială, locaşul culisoului e în dreptul orificiului de ieşire al magazinului, şi primeşte semifabricatul care cade din magazin. Prin deplasarea culisoului, semifabricatul e adus în dreptul arborelui principal al maşinii-unelfe sau în zona de lucru a sculei, şi apoi e împins afară din alimentator de un împingător. Culisoul revine apoi în poziţia inifială şi ciclul se repetă. Aceste alimentatoare asigură o pozifie precisă a semifabricatului şi nu ocupă zona de lucru a sculei, magazinul putînd fi plasat la o distanfă mare de această zonă. Prezintă dezavantajul că nu pot fi folosite pentru debit mare de piese, vitesa mare nepermifînd semifabricatelor să cadă din magazin în locaşul alimentatorului, — şi dezavantajul uzurii mari şi rapide a pieselor. Alimentatoarele cu mişcare de oscilafie efectuează transportul semifabricatului cu ajutorul unui sector prevăzut cu un locaş pentru obiectul transportat, care are o mişcare de oscilafie în jurul axei unei articulafii. Ciclul de lucru al alimentatorului oscilant e asemănător cu cel al alimentatoarelor cu mişcare de translafie alternativă. Alimentatoarele cu mişcare de oscilafie au o construcfie simplă, o funcfionare sigură, şi nu reclamă ghidaje ca primele. Alimentatoarele cu mişcare de rotafie sînt constituite de obicei dintr-un disc cu locaşuri pentru semifabricate, care are o mişcare de rotafie intermitentă sau continuă, într-un singur sens. Prin rotire, fiecare locaş trece pe rînd în dreptul orificiului de ieşire al magazinului, primeşte cîte o piesă şi o transportă în zona de lucru a sculelor. Datorită numărului mare de locaşuri practicate în disc, aceste alimentatoare asigură o productivitate mare la vitese periferice mici ale discului; ele au funcfionarea silenţioasă şi nu se dereglează. Prezintă dezavantajul că nu pot fi folosite oricînd, deoarece discul se află permanent în zona de lucru a sculei. Alimentatoarele cu mişcare complexă reprezintă un tip intermediar, ale cărui elemente au o mişcare complexă, de exemplu o mişcare de translafie combinată cu o mişcare de rotafie sau cu o mişcare de oscilafie. 2. Alimentator, pl. alimentatoare. 5. Metg.: Ultimul element al refelei de turnare, prin care metalele şi aliajele lichide trec din canalul de distribufie sau din colectorul de zgură în cavitatea formei (v. fig.). Extremitatea alimentatorului (de ex. cea legată de cavitatea formei) e uneori sfrîmtată, şi în acest caz ea e numită atac (v. Atac 2). Alimentatoarele pot avea diverse forme şi pot ocupa pozifii diferite în raport cu cavitatea formei (v. Refea de turnare), cari depind de configurafia piesei şi de procedeul aplicat la turnare. După dezbaterea formei, alimentatoarele sînt detaşate de piesele turnate, prin rupere efectuată prin lovire cu ciocanul (de ex. la aliaje ----------------i cu plasticitate mică), prin tăiere piesS fuma)Si cu re)eaua de cu flacără (de ex. la ofeluri obiş- turnare nuite) sau prin tăiere prin aşchiere, ,, plesS; 2) 3) piciorul cu ferestraie cu dISc ori cu dalta. pî]niei; 4) cana, ori2onta| de Resturile alimentatoarelor ramase pe distriDutie şi colec)or de zguli. piesă sînt îndepărtate prin polizare. 5) a,imenta,or. Sin. Canal de alimentare. s. Alimentator, pl. alimentatoare. 6. Tehn. mii.: Piesa, ansamblul de piese sau numai spafiul în care e adus şi aşezat cartuşul înainte de a fi introdus în camera de încărcare. La revolvere, alimentatorul e constituit dintr-un butoiaş echipat cu locaşuri cilindrice, cari au rolul unor camere de încărcare, în cari sînt introduse cu mîna cartuşele. Butoiaşul se roteşte astfel în jurul axului său, încît cartuşele ocupă, succesiv şi automat, pozifie în prelungirea dinapoi a fevii şi sînt trase cînd ocupă această pozifie, lansînd proiectilul de-a lungul fevii. Alimentator 277 Alimentator La pistolete, automate, puşti şi carabine, nu există o piesă ■pA distinctă cu rolul de alimentator, ci cartuşele sînt împinse, cu ’C? ajutorul unui arc de alimentare, din încărcător în spafiul dina- i '( poia culatei (spafiu de alimentare), de unde sînt deplasate şi introduse de închizător în camera de încărcare. La mitraliere, alimentatorul e o piesă în interiorul căreia sînt aduse cartuşele din banda de cartuşe, prin deplasarea benzii. La gurile de foc de artilerie, ca şi Ia aruncătoare, nu există, în general, o asemenea piesă. i. Alimentator, pl. alimentatoare. 7. 7e/c., Cinem.: Aparat electric folosit penfru furnisarea tensiunilor continue şi alternative necesare funefionării unor aparate electronice. Cînd tensiunile continue, produse de alimentator, sînt obfinute prin redresarea tensiunii alternative de Ia refea, aparatul se numeşte şi redresor. Alimentatoarele se folosesc, de obicei, ca aparate portabile în laboratoare sau ca unităfi distincte ale unor instalajii portabile de electrocomunicafii. Realizarea unor unităfi separate e utilă şi în instalafiile fixe, pentru deservirea comună a mai multor amplificatoare, etc. în cinematografie, alimentatoarele se folosesc în special la amplificatoare, la lămpi de ton şi la microfoane-condensatoare. Alimentatoarele pentru amplificatoare (v. fig. I) stabilesc tensiunea anodică şi de filament necesară tuburilor electronice ' din amplificator. Tensiunea anodică e totdeauna redresată şi Tensiunea de refea e transformată şi redresată în mod obişnuit în aceste alimentatoare, iar apoi e filtrată pentru înlăturarea pulsaţiilor componentei alternative. înlăturarea acestor pulsafii f. Alimentator perfru amplificatoare. filtrată şi, de obicei, are valorile cuprinse între 60 şi 300 V (v. Tub electronic; v. şi Amplificator). Tensiunea de filament e de obicei mai joasă (4»-8 V) şi neredresată. Se foloseşte însă şi alimentarea filamentelor în curent continuu, obfinut prin redresare şi filtrare, în special penfru etajele de preamplificare în audiofrecvenfă. De obicei, în montajele amplificatoarelor, ca şi în ale aparatelor de radiorecepfie, sînt încorporate unităfi de alimentare. Folosirea unor alimentatoare separate e justificată şi de necesitatea de a depărta unităfile de alimentare de amplificatorul propriu-zis, care trebuie ferit de căldură sau de tensiuni perturbatoare. Cînd cerinfele tehnice impun folosirea unor tensiuni stabilizate, alimentatoarele pot fi echipate cu tuburi stabilizatoare speciale, cu descărcări în gaze de tipul stabilivoltului (v.), cu stabiliz-bare feromagnetice sau chiar cu montaje stabilizatoare speciale, cu mai multe tuburi electronice (v. Stabilizator de tensiune). Curentul produs de alimentatoare poate fi stabilizat, de asemenea, cu tuburi speciale, numite baretoare (v.). Alimentatoarele pentru lămpi de ton (v. fig. II) furnisează mici tensiuni continue (4, 6 sau 12 V) la curenfi destul de tari (5—10 A), pentru alimentarea lămpilor de ton (v.), folosite la înregistrarea sunetului pe peliculă şi la redarea lui de pe peliculă cu ajutorul celulelor fotoelectrice (v. înregistrarea şi redarea sunetului). II. Alimenfafor pentru lămpi de fon. e necesară deoarece, cu toată inerfia mare a lămpilor de ton, pulsafiile duc Ia variafii ale fluxului luminos produs de lampa de ton şi deci provoacă un zgomot de fond (numit zgomot de sector). Alimentatoarele pentru microfoanele-condensafoare servesc la obfinerea tensiunilor necesare preamplificatoarelor acestor microfoane (v. Microfon-condensator), Preamplificatorui de micro-fon-condensator, împreună cu capsula, constituie de fapt microfonul propriu-zis. Pentru funcfionare, el are nevoie de o tensiune de filament (4«*6,3 V, etc., după tubul folosit), care se recomandă să fie continuă spre a reduce zgomo- r" tul de fond al micro- ! ...W*"" fonului, şi de o tensiune continuă, necesară anodului tubului şi pentru polarizarea capsulei microfonului-condensator. Aceste alimentatoare sînt de două tipuri: alimentatoare cu acumulatoare şi cu baterii (v. fig. III), şi alimentatoare conectate la refea (v. fig. IV), Alimentatoarele obişnuite sînt formate dinfr-o cutie de tablă care cuprinde unu sau două acumulatoare necesare pentru tensiunea de filament a tubului preamplificator, o baterie anodică pentru tensiunea de placă f şi dispozitivele de comutare şi de măsură necesare. J/l. Alimenfafor cu acumulafor şi cu baterie. 1) baterie anodică; 2) acumulafor penfru filament. 20 k 20k 20 k —fUT_nr—j^irlrir^^injir -f------Cv VCV /CH ^c^ ^c^ c/ 1 II 1 OH 0 OH Albastru marin 13 Roşu de alizarină W, WS Color, 1:2 anii derivafi de ta acizii h i d r o x i O OH H II I HC^ ^C^ ^C^ ^C—OH 1 II II 1 H II H 0 a n f r a c h Roşu aprins pe mordant de aluminiu i n 0 n sulfonici Sulfonarea directă a alizarinei ( Pe mordant de crom, roşu bordo. Gruparea sul-fonică îl face mai solubil decît alizarina. Egalizează foarte bine. Se fabrică în cantităfi mari. Utilizat şi ca indicator [pH 3,7-galben — pH 4,2-violet] 14 Albastru acid de alizarină BB 1:2:4:5:6:8 OH 0 OH 1 II 1 CCC NaOsS—Zy/ NsC/ ^C^ ^C—OH 1 II II 1 HO—Cs C ,C C—SOgNa \c/ V' 1 H I OH O OH Albastru marin încălzirea 1,5-dini-fro-antrachinonei cu unamestec deoleum, sulf şi acid boric la 130°; hidroliza chi-nonlminei cu apă; reducerea antradichi-nonei cu S02 Vopseşte lîna din baie acidă în nuanfa roşie, care după cromare dă un albastru foarte rezistent la piuă, la acizi şl alcalii, la lumină 15 Albasiru de alizarină X 1:2 Coloranfi a 1 i z a r i n-c h i n o O OH H II I c c c HC^ NC^ ^C^ XC—OH 1 II li 1 HC C Cv .C . Xc/ ^C7" N H II | || O HC v CH H liniei Albastru Prin reaefie Skraup: adaus de glicerina într-un amestec de 3-amino- şi 3-nitro-alizarină în solufie de H2SO4 Astăzi e pufin folosit Atizee 284 Alleghanyit (continuare) Numirea comercială Pozifia grupărilor ; Formula —OH Nuanfa (pe mordant de aluminiu) Fabricarea tehnică 16 Verde de alizarină S 1:2:5:8 OH O OH 1 ii 1 j .ccc ! HC"^ N^C/ XC/ ^ C—OH ; l 11 11 I 1 HCv ,cv ,cv : XXC7 C7 "'C'7 XCH 1 li 1 îl OH O N .CH I H i 1) Din 4-amino-aliza-rină cu glicerină tn h2so4 2) Albastru de alizarină tratat cu oleum concentrat Astăzi pufin utilizat sub forma compusului bisul-fitic (S) 17 i Negru de aiizarir\a P 1:2:6 0 OH H || | KC'7 N"C/ ^C7 ^ C—OH I II II I ho— r ccc. ^c^ ^C7 ^C^ N H II | li 0 HC CH C H i Din 3-nitrof lavo-pur-purină prin reacfie Skraup Combinafia bisulf itică (S), solubilă în apă, e utilizată la imprimat pe bumbac pentru a da o nuanfă rezistenfă violetăcenuşîe sau neagră | 18, Alizarin purpur Alizarin cardinal C 1:2 0 1 0 r a n f i derivafi de la amin o-h i d r 0 OH H II | HC7 ^C7 ^C'7 XC—OH 1 II 1 II HC C r CH V7 V' H II | 0 NH» ■ 0 x i a n t r Roşu- albăstrui a c h inone Reducerea 4-nitro-alizarinei Folosit mult la imprimat; cu mordant de fier dă 0 nuanfă mai albastră, iar pe crom, bordo 19 Aiiza in cianin G 1:2:5:8 OH O OH 1 !l 1 HC^ XC/ ^C— OH l II ! " H2N v ,c. C CH xc7 c7 ^c 1 II H OH 0 Albastru- verzui Oxidarea chinalizari-nei cu Mn02în H2S04 şi tratare cu NH8 Dă un albastru mai verzui decît (10). Numele de Alizarin cianin e dat unei serii de coloranfi cari sînt amestecuri de amine-hidro x lan trac hi none, obfinute prin încălzirea polihidroxian-frachinonelor cu NHS (v. punctul 11) 20 I Alizarin j cianin GG i H.N 0 OH H “I II | HO—C^ ^CH C^ ^C^ ^C^ ^C—OH 1 1 1 II II ! /Sc/C-CxXc/CXc/CXc^CH H00C H | « | HO 0 NH2 Din dichinona chin-alizarinei, prin condensare cu acid sali-cilic şi tratarea produsului cu NHg E unul dintre cei mai valoroşi din grupa coloranţilor alizarin cianinici î. Alîzee. Meteor. V. Circulaţia generală a atmosferei. 2. Alkanna. Chim.: Substanfă colorantă, extrasă din rădăcinile plantei Alkanna tinctoria L. Tausch, familia Boranginaceae. Se înfrebuinfează în tehnica microscopică. 3. Alkafhene. Chim.: Nume comercial pentru polietilenă. V. sub Polietilenă. 4. Âlkiron. Chim. V. 2-Tiouracil. o. Alkydharz. Chim.: Sin. Alchidal, 6. Allactif. Mineral.: Mn7[(OH4) | ASO4]. Arseniat de mangan, care cristalizează în sistemul monoclinic, în cristale mici roşii-brune, cari se aseamănă cu cele de vivianif (v,). Are duritatea 4,5 şi gr, sp, 3,8, 7. Allanr procedeul Ind. petr.: Procedeu de distilare atmosferică (v.) a ţiţeiului în blaze, abandonat de mult timp şi înlocuit cu distilarea în instalaţii moderne cu cuptor tubular şi coloane de fracţionare (v.). 8. Alianţa!. Metg., Av.: Bimetal constituit din Jantal (v. sub Aluminiu, aliaje de ~) cu un înveliş de aluminiu pur. Are rezistenţă mare Ia coroziune. E folosit în construcţii aeronautice. 9. Alleghanyit. Mineral.: Mn5[(0H)2|(Si04)2].Silicat de mangan care se întîlneşte — sub formă de granule mici, roşii, strălucitoare,— împreună cu alte minerale de mangan, în zăcăminte man-ganifere,cum şi în ganga cuarţoasă a unor filoane auroargentifere. Cristalizează în sistemul rombic. Ars duritatea 5,5 şi gr. sp. 4,02. Aliemoniit 285 Alofartoid 1. Âllemonfif. Mineral.: Amestec eutectoid de stibioarsen, fie cu arsen, fie cu stibiu. în cele mai multe cazuri, are o structură caracteristică de cristale concrescute, care arată că e un produs de descompunere a cristalelor mixte la temperatură înaltă,-care se formează între stibiu şi arsen. 2. Âllen Hazen, coeficientul lui Geof. V. Neuniformi-fate coeficient de 3. formula lui Hidr. V. sub Coeficient de infiltraţie. 4. Allingif. Mineral.: Mineraloid din grupul chihlimbarului. 5. Allonal. Farm.: C10H14O3N2+C13H17N3O. IsopropilaiiIbar-biturat de piramidon. Combinafie echimoleculară între piramidon şi alilisopropilmaloniluree. E o pulbere gălbuie cristalină, cu gust amar, pufin solubilă în apă, solubilă în alcool. Se înfrebuinfează ca hipnotic, sedativ, analgezic. . 6. Âlluaudif. Mineral.: Na^^Mn", Fe'' ^[POJ. Produs isomorf de oxidare a natrofilitului (v.). 7. Allweiler, pompă V. sub Pompă. 8. Almanah, pl. almanahuri. Poligr.: Lucrare calendaristică, în care calendarul propriu-zis, completai cu date astronomice şi meteorologice, reprezintă numai o parte secundară a lucrării, în timp ce confinuful principal e constituit din diferite date: cronica evenimentelor din anul expirat, nuvele, povestiri, articole ştiinfi-fice, politice sau lucrări de specialitate pentru cei cărora le e destinat almanahul. Se deosebeşte de calendar atît prin forma lui de carte, cît şi, în special, prin execufia cu multe ilustrafii şi tabele. 9. Almandin. Mineral.: Fe3Al2(SiC>4)3. Aluminosilicat de fier, care face parte din grupul granafilor. Constituie o serie isomorfă împreună cu piropul şi spessartinul. Se formează prin aefiunea magmelor acide (graniţe, pegmatite) asupra rocilor metamorfice bazice (în special gnaisuri şi micaşisturi cu hornblendă) sau prin metamorfoza unor roci bogate în aluminiu şi în fier. Apare sub formă de cristale distincte, de granule rotunjite, de agregate granulare grosolane sau fine, compacte. Are culoare roşie, roşie-brună sau neagră; e translucid sau opac, cu luciu sticlos gras; are spărtură concoidală, duritatea 7—7,5, gr. sp. 4,25, E isotrop, cu indicele de refracfie «=1,83. Iviri mineralogice mai importante sau regiuni producătoare: Bavaria, Boemia, Spania, U.S.A., Canada, Ceylon, India, Burma, Brazilia, Australia. Varietatea comună, opacă, se înfrebuinfează ca abraziv, iar varietatea limpede, translucidă, ca piatră semiprefioasă. 10. Almucanfaraf, pl. almucsntarate. Geod., Astr.: Cerc mic de intersecfie a sferei terestre sau a sferei cereşti cu un plan paralel cu orizontul şi ale cărui puncte au aceeaşi distanfă zenitală (v.). în proieefiile azimutale oblice (orizontale) şi transversale (ecuatoriale), refeaua normală nu coincide cu cea principală, ci corespunde cu refeaua de verticaluri (reprezentate prin drepte concurente sub unghiuri egale cu diferenţele de azimut ale verticalurilor respective) şi de almucantarafe (cercuri concentrice în puncfui de intersecfie a verticalurilor). 11. Âineon. Mefg.:' Aliaj dintr-un grup de aliaje de aluminiu turnate şi ameliorabile, confinînd 75—90% Al, 2—3% Cu, 22—27% Zn şi 0,5—1% alfi componenfi, incluziv cei de înnobilare. i-2. Âloharbifai. V. Dial. îs. Alocaină. V. Novocaină. 14. Alocarea benzilor de frecvenfe. V. Benzilor, alocarea ~ de frecvenfe. îs. Âloca)ie. Tehn.: Cantitatea dintr-un anumit fel de material, care se stabileşte (ca fiind normală) să fie consumată pentru efectuarea unei anumite operafii. ie. Alocinamie, acid —. Chim. V. sub Cinamic, acid 17. Alocromafic. 1. Fiz.: Calitatea unui cristal fotoconductor de a avea sensibilitatea la radiafie fie datorită unor impurităfi, fie cîştigată prin aefiunea prealabilă a razelor X sau a altor agenfi. Exemple: halogenurile alcaline, cele de argint, etc. îs. Alocromafic. 2. Mineral.: Calitatea unui mineral de a prezenta fenomenul de alocromatism. 19. Alocromatism. Mineral.: Proprietatea unor minerale de a prezenta culori deosebite, datorită incluziunilor, în dispersiune, de diverse substanfe colorate (cromofori). Astfel, cuarful lipsit de impurităfi apare incolor şi transparent (cristal de stîncă), în timp ce varietăfîle impurificate cu diferite incluziuni prezintă diverse culori alocromatice şi au diferite numiri: varietatea galbenă se numeşte citrin; varietatea violetă, ametist; varietatea brună închisă pînă la negru, morion, etc. Corindonul comun semitransparent e, de obicei, cenuşiu-gălbui, pe cînd varietăfile transparente prezintă culori deosebite şi au şi numiri diferite: varietatea incoloră se numeşte leucosafir; cea albastră, safir; cea roşie, rubin; cea galbenă, topaz oriental; cea violetă, ametist oriental; cea verde, smarald oriental, — toate, cu excepfia corindonului comun, sînt utilizate ca pietre prefioase. Intensitatea culorii pe care o poate lua mineralul depinde nu numai de cantitatea de substanfă străină (cromofor), ci şi de gradul de dispersiune al acesteia. «o. Âloe. Farm.: Sucul îngroşat şi amar, extras din frunzele unor plante din familia Liliaceae, genul aloe, cari cresc în regiunile calde şi aride ale Africii meridionale şi orientale, în India, Spania, America, etc. Speciile cele mai importante, din cari se extrage sînt: Aloe vulgaris Lam.; Aioe vera L., var. chinensis Bak.; Aloe soco-trina Lam.; Aloe ferox Mill., etc. Aloe se găseşte numai în unele celule ale ţesutului aloifer (periciclic), cari sînt mari, neregulate (de 4—5 ori mai lungi decît late), cu membrane subfiri. După mărunfirea frunzelor, se obfine din acestea o licoare, prin curgere liberă, prin presare, prin macerafie şi decocfie, sau numai prin decocfie; produsul obfinut se concentrează fie prin evaporare în aer liber, fie prin încălzire. După procedeul şi temperatura la care s-au executat operafiile, se obfine un produs transparent şi cu aspect sticlos, sau o masă opacă brună, cu aceleaşi proprietăfi. Aloea uscată are d — 1,300. Se disolvă uşor în alcool de 80° şi mai greu în alcool de 90°. E parfial solubilă în cloroform şi insolubilă în eter şi în sulfură de carbon; e solubilă în apă caldă sau în apă rece în care s-a introdus carbonat de sodiu; solufia apoasă are o reaefie acidă; prin oxidare cu bicromat de potasiu şi acid sulfuric, se obfine o tetraoximetilantrachinonă (aloexan-tina) Ci4H302(CH3) (OH)4. Confine: un ulei eteric care-i dă mirosul specific; o răşină (12—13%), formată din aloerezitanol şi un acid aromatic (cincmie, paracumaric, etc.); un principiu activ (12• • *30%), aloina (v.); un derivat antrachinonic; un derivat metilat al oxicrizazinei (0,15—0,25%), emodina, şi substanfe amorfe, solubile (60—65%). în cantităfi mici (0,05—0,10 g), aloea e indicată, ca stomahic, în dispepsii atonice, în digestiile lente, în constipafii, iar în doze mai mari 0,5—2,0 g, ca purgativ. Sin. Aloes. 21. ^f tinctură de V. sub Tinctură. 22. Aloe, lemn de Ind. lemn.: Lemn produs de arborele Excoecaria agaloelia Linn. şi de alte specii din genul Agaloelia (neînrudite cu plantele din genul Aloe), a căror tulpină are acelaşi gust amar ca şi lemnul de aloe din China, India, Japonia, Mexic, Malaca, etc. Lemnul e brun-roşietic, cu vine subfiri (ca penele păsărilor), brun sau brun-verzui; e dur şi compact; degajă un miros aromat, la încălzire şi ardere; confine rezine foarte aromate, folosite ca medicamente şi la par-furnarea caselor, în India. Lemnul de aloe serveşte la confecfionarea unor obiecte ornamentale mici, de lux, şi în tîmplărie. 23. Alofan. V. sub Silicat de aluminiu şi sub Argiloase, minerale 24. Alpfanoid, pl. alofanoizi. Ind. st. c.: Amestec de geluri care, fără a fi un compus obişnuit, are o formulă chimică bine Alofanfon 286 Alpaca definită. Alofanoizii sînt compuşi diverşi de tipul hidrosilicaţilor de aluminiu, cu formula: ^ ÂI2O3 : y Si02 : 2 H2O, în care, spre deosebire de argile şi caolinuri, raportul dintre cei trei oxizi variază între limite foarte depărtate una de alfa. 1. Alofanfon. Agr..* Prototip al alumosilicafilor secundari din solul arabil; e un gel coloidal natural, rezultat din procesul de coagulare mutuală a acidului silicic şi a hidroxidului de aluminiu, în prezenţa carbonatului de calciu şi de sodiu. 2. Alogen. 1. Pefr.: Calitatea unui mineral de a fi format înainte, într-un loc diferit de cel al rocii din care face parte. Din minerale alogene sînt constituite, în mare parte, rocile sedimentare detritice; în rocile magmatice, astfel de minerale se întîlnesc foarte rar, sub forma unor cristale transportate de curgeri de lavă. 5. Alogen. 2. Hidrof.: Calitatea unui rîu care curge într-o ţară sau într-o regiune, de a fi format într-o altă ţară sau într-o altă regiune. 4. Alohfon. 1. Petr.: Calitatea unui zăcămînt de cărbuni de a proveni din transportul de trunchiuri şi de ramuri de plante de către ape, prin depunerea acestora în basine sedimentare, în cari s-a produs incarbonizarea. Se deosebesc: zăcăminte primar alohtone, al căror material de origine a suferit transportul înainte de a fi diagenizat (in-carbonizat) — şi zăcăminte secundar alohtone, cari au suferit transportul după formarea şi diagenizarea (incarbonizarea) lor (roci caustobiolite în zăcămînt secundar sau caustobiolite rese-dimentate). Zăcămintele alohtone se deosebesc de celelalte zăcăminte prin caracterele lor specifice (utilul e nestratificat sau are stratificare torenţială-haotică, cu fotul neconcordantă cu aceea a culcuşului şi a acoperişului; are o formă neregulată, lenticulară sau de cuib inform; se întinde, de obicei, pe suprafeţe mici, în cadrul cărora prezintă variaţii mari ale grosimii; e foarte bogat în substanfă minerală străină; resturile de frunze din acoperiş lipsesc, sau sînt foarte fărîmate) şi prin unele caractere particulare (zăcămîntul e cuprins între roci psammi-tice grosiere; constituenţii petrografici ai cărbunelui au o structură clastică; fuzitul prezintă celule fărîmate). 5. Alohfon. 2. Pefr.: Calitatea unui pachet de strate de a fi formate din roci diferite, de vîrstă mai veche, cari stau pe formafiuni de vîrstă mai tînără, datorită mişcărilor de cutare ale scoarfei, cînd, printr-o translafie orizontală, produsă uneori pe întinderi de zeci de kilometri, se produc încălecări de strate vechi peste altele mai noi (fenomenul de şariaj). Suprafafa de contact sau de alunecare se numeşte suprafafă de şariaj şi poate fi orizontală sau înclinată. Partea de alohfon care se păstrează izolat peste autohton, ca un semn evident al fenomenului de încălecare, se numeşte petic de acoperire. 6. Aloină. Farm.: Principiu activ conţinut în diferitele specii de aloe din familia liliaceelor cu următoarea structură: ,--------O---------■ CH—[CH2—OH]2CH • CH3OH OH 0 1 OH hc'VS'Sh I II I I H\/Cxc//Cxc//C-CH2°H H H H bucăţi neregulate, de culoare brună închisă, cu reflexe verzui; are gust amar şi miros particular. Se întrebuinţează ca purgativ. 7. Alosa. Paleonf.: Peşte din ordinul teleosteenilor, familia Clupeidae, cu operculul caracteristic, pe ^suprafaţa căruia sînt După provenienţă, se numeşte barbaloină, nataloină, cap-aloină, etc. Obişnuit se întrebuinţează saburul, răşină obţinută din sucul foilor plantei cu acelaşi nume. Se prezintă în dezvoltate striaţiuni radiare, cari pornesc din unghiul anterior, de sus, spre marginea lui liberă. Specia Alosa nordmanni Ant. a fost identificată în sedimentele meoţiene de la Tîrgu-Jiu. 8. Alosomi. Agr.: Pereche de cromosomi cari diferă de ceilalţi prin formă, mărime şi colorabilitate. Sin. Cromosomi accesorii, Eterocromosomi, Cromosomi sexuali. 9. Alofriomorfism. Mineral.: Proprietatea unora dintre mineralele cristalizate, constituente ale rocilor, de a cristaliza în forme diferite de forma lor de cristalizare obişnuită. Aceste minerale sînt limitate de suprafeţe neregulate, în loc de feţe cristalografice, şi se întîlnesc în a doua fază de consolidare a rocilor, cînd, datorită faptului că spafiul în care s-au dezvoltat era ocupat parfial de mineralele cari au cristalizat înaintea lor, nu au putut lua forma lor cristalografică obişnuită. Mineralele alotriomorfe mulează mineralele idiomorfe(de ex.: cuarful din graniţe şi granodiorite mulează feldspaţii, micele şi amfibolii; augiful din diabaze mulează feldspaţii). Un anumit mineral poate apărea uneori alotriomorf, alteori idiomorf (v.). Astfel, cuarţul e de obicei alotriomorf, în roci, şi idiomorf în geode; augitul e idiomorf în andezite, şi alotriomorf în diabaze. Sin. Xenomorfism. 10. Alofropie. Chim.: Proprietatea elementelor de a se prezenta în diferite modificări primare (formă cristalină, stări de agregare). Existenţa formelor alotrope e favorizată cînd moleculele elementului respectiv sînt constituite din mai mulţi atomi. Astfel, prin deplasarea poziţiilor relative ale atomilor, cum e cazul sulfului monoclinic şi rombic constituit din molecule cu opt atomi, se formează, după împrejurări, una dintre cele două forme. Alotropia e un fenomen cu caracter general şi se întîlneşfe la multe elemente. Se cunosc trei feluri de alotropii: Cea descrisă mai sus, numită în general alotropie; alotropia de descompunere sau de depolimerizare (cum e în cazul ozonului şi al oxigenului 03^02), care se numeşte şi monotropie, — şi alotropia dinamică, în care cele două forme sînt într-un echilibru care se poate deplasa cu temperatura (de ex.: fosfor roşu, fosfor alb). Adeseori se numeşte alotropie numai fenomenul legat de starea solidă a materiei. 11. Aloxare. Chim. fiz. V. sub Oxidare electrolitică. 12. Aloxif: Material artificial care se foloseşte pentru rectificat (şlefuit) şi are o compoziţie asemănătoare cu a corindonului. 13. Alpaca. 1. Zoof.: Animal rumegător din familia cămilei (Lama pacos), care trăieşte în America de Sud. Produce anual 3***4 kg de păr cu lungimea medie de 150 mm, alb sau negru, folosit ca fibră textilă. Fibra de alpaca e rezistentă, fină, moale, cu luciu mătăsos, asemănătoare lînii, dar fără ondulaţii. Se filează prin pieptenare în amestec cu lînă, iar din firele obţinute se fac ţesături pentru îmbrăcăminte. 14. Alpaca. 2. Ind. fexf.: Ţesătură (stofă) fină, confecţionată din păr de alpaca. 15. Alpaca. 3. Metl.: Aliaj ternar de cupru, nichel şi zinc şi uneori cu alte elemente de adaus în cantitate mică, cu compoziţia: 45***65% Cu, 10—22% Ni şi restul zinc. Are aspectul argintului şi e practic inalterabil în atmosferă. Se întrebuinţează la Aipax 287 Alterare, proba de ~ fabricarea facîmurilor, a instrumentelor medicale şi optice, a aparatelor de electrotehnică, etc. V. şi sub Cupru, aliaje de 1. Âlpax. Metg., Av.; Aliaj aluminiu-siliciu din grupul silu-minului (v. sub Aluminiu, aliaje de ~). 2. Alpin, sistemul muntos Sfrafigr.: Ansamblul catenelor muntoase a căror ridicare a început în Cretacic şi s-a terminat în Terfiar. Principalele lanfurî ale sistemului muntos alpin sînt, în domeniul mesogen: Pirineii, Atlasul, Alpii, Apeninii, Dina- ricii, Carpafii, Munfii Taurus din Asia Mică, catenele iraniene, Himalaya, catenele din partea de vest a Birmaniei, prelungite în Indonezia (Sumatra, lava), şi în domeniul circumpacific: Munfii Stîncoşi şi Anzii. Catene alpine în formare sînt insulele circum-pacifice şi Antilele. Sistemul alpin e caracterizat printr-o intensă activitate vulcanică, încă în curs, şi printr-o puternică activitate orogenică, manifestată în structura foarte complexă a pînzelor de şariaj (Alpii, Carpafii şi Himalaya), comparabile cu cele ale sistemului caledonian de pe marginea vestică a Scutului baltic. Din punct de vedere minier, în cafenele alpine se întîlnesc: filoane de suifuri complexe, filoane aurifere şi argentifere, etc., cum şi unele formafiuni sedimentare, cum sînt: minereuri de fier, fosfafi, sare, petrol şi cărbuni (în special lignit). Pe teritoriul fării noastre, în timpul Cretacicului au fost puse în loc Pînza de Codru (în Munfii Apuseni) şi Pînza getică (în Carpafii meridionali), iar la sfîrşitul acestei perioade s-a desfăşurat faza erupfiilor banatitice. în a doua jumătate a Terţiarului (în Miocen) s-a pus în Ioc Pînza Gresiei de Tarcău (în Carpafii Orientali) şi a început o puternică activitate vulcanică (continuată pînă la sfîrşitul Pliocenului), în urma căreia s-a format în interiorul arcului carpatic lanful munfilor vulcanici Har-g-hita, Căliman, Jibleş, Gutîi, Ouaş. Cutările cele mai tinere (faza valahică), manifestate în Subcarpafi, au avut drept con-secinfă formarea cutelor diapire, de cari sînf legate bogate zăcăminte de sare şi de petrol. 3. Alpine, soluri Ped.: Solurile de regiuni muntoase (montane) cari se găsesc deasupra zonei pădurilor, la altitudini de peste 1800 ••• 2000 m. Sînf soluri schelete şi de pajişti, în cari, din cauza temperaturii joase, procesul alterării e redus, iar humusul brut se poate acumula în cantităfi foarte mari. 4. Alsil. Chim.: Hidrosilicat de aluminiu, activat cu acizi minerali, în special acid clorhidric, şi întrebuinfat ca pămînt de-colorant. s. Alstonit. Mineral.: Sin. Barioaragonit (v.). 6. Alfair. Astr.: Stea de mărimea întîi din constelaţia Vulturul. 7. Âltaif. Mineral.: Pb Te. Minereu rar, care confine 61,8% Pb şi 38,2% Te. Apare în natură sub formă de granule compacte, mai rar în cristale cubice sau cubooctaedrice, găsindu-se în filoane hidrotermale împreună cu aurul şi cu alte felururi. E opac, cu luciu metalic puternic; are culoare albă de staniu spre gălbui, şi spărtura concoidală. în secfiuni lustruite e isotrop. Are duritatea 2,5 — 3 şi gr. sp. 8,1 *-8,2. Iviri mineralogice există în URSS (în Munfii Altai), în. U. S .A., în Canada, Chile, Australia, iar în tara noastră, în Munţii Apuseni (la Săcărîmb). s. Altar, pl. altare. 1. Arh.: Monument de dimensiuni mici, de obicei în formă de masă, folosit de popoarele antice şi de unele popoare de astăzi pentru depunerea ofrandelor şi săvîr-şirea sacrificiilor, în cultul domestic sau public. Se deosebesc altare improvizate şi altare fixe. Ultimele erau alcătuite dintr-un piedestal de granit, porfir, marmură, metale prefioase, etc., decorat cu sculpturi şi cu inscripţii, la partea superioară a căruia erau amenajate o cavitate pentru foc şi şanfuri pentru scurgerea sîngelui animalelor sacrificate. Altarele fixe destinate cultului domestic erau situate în interiorul locuinţelor. Altarele fixe destinate cultului public aparţineau unui templu, fiind aşezate în interiorul sau în fafa acestuia, ori erau independente. Altarele independente sînt monu- mente somptuoase, de dimensiuni mari, cu peroane şi scări monumentale şi cu decorafii sculpturale. 9. Altar. 2. Arh.: în arhitectura creştină, masa, acoperită adesea de un baldachin, în fafa căreia se oficiază serviciul religios. Sin. Pristol. io. Altar. 3. Arh.: în arhitectura creştină ortodoxă, prin extensiune, întreaga încăpere (absida) care adăposteşte altarul (pristolul). u. Altar, pl. altare. 4. Tehn.: Perete scund, construit din material refractar, de obicei la marginea din spate a anumitor focare (pe grătar, pe vatra cuptorului, etc.), pentru a conduce flăcările spre boltă sau pentru a le împrăştia uniform. Ca şi bolta, el are şi rolul de a uşura aprinderea combustibilului la introducerea în focar, înmagazinînd sau cedînd căldură, la schimbările de temperatură din focar, E construit, de obicei, fix; uneori e mobil, putînd fi deplasat pentru a varia suprafafa focarului, respectiv a vetrei. La focare cu temperaturi înalte, altarul poate fi răcit de un curent de aer sau de apă (v. şi sub Focar). 12. Alterare. Chim., Fiz.: Complexul de transformări fizico-chimice pe cari le suferă un material sub acfiunea atmosferei, hidrosferei, biosferei şi luminii: disolvarea, hidroliză, hidratarea, oxidarea, reducerea, carbonatarea, etc. i?„ Alterare atmosferică. Geol.: Totalitatea proceselor de transformare pe cari le suferă rocile şi mineralele de la suprafaţa scoarţei terestre, sub influenţa agenţilor atmosferici. Alterarea atmosferică poate fi de natură fizică sau de natură chimică (v. şi Dezagregarea rocilor); alterarea e de natură fizică, dacă procesul de fărîmare a rocilor se produce în mod static, datorită diferenţei de temperatură de la zi la noapte şi de la un anotimp la altul, şi pregăteşte terenul pentru alterarea chimică; alterarea e de natură chimică, dacă cuprinde procesele mai intime de descompunere a rocilor şi a mineralelor sub influenţa componenţilor chiînici ai atmosferei (v. şi sub Alterarea rocilor), şi de natură biochimică, dacă acţiunea atmosferei asupra mineralelor şi a rocilor e combinată cu cea a microorganismelor. Rezultatul principal al acestui ultim proces e formarea solurilor (v. şi sub Sol). 14. ~ isoelectrică. Agr.: Procesul în urma căruia complexul argilo-humic din sol tinde să-şi modifice compoziţia astfel, încît punctul isoelecfric al produsului rezultat să coincidă cu valoarea exponentului de hidrogen al solufiei de sol. în general, odată cu creşterea raportului Si02:R203, punctul isoşjectric al complexului argilos se deplasează spre valori mai mici ale exponentului de hidrogen. De aceea, cînd reacfia solufiei de sol e alcalină, tinde să se mobilizeze acidul silicic şi complexul rezidual se îmbogăţeşte în sescsHoxizi (procesul de laterizare), pe cînd la reacţii acide există tendinţa spre o mobilizare a sescvioxizilor şi complexul rezidual se îmbogăţeşte în acid silicic (procesul de podzolire). Consideraţiile de mai sus sînt valabile numai pentru regiunile foarte umede. 15. probă de Ind. petr.: încercare de laborator pentru determinarea stabilităţii uleiurilor minerale, care se face într-un timp scurt şi în condiţii cît mai apropiate de cele de întrebuinţare. La oxidarea uleiurilor în serviciu, care se produce de obicei la temperaturi apropiate de 100°, se formează numeroase substanţe oxigenate, de la cele mai simple pînă la cele mai complexe. Astfel, s-a constatat în uleiurile uzate prezenţa tuturor funcţiunilor oxigenate: alcool, aldehidă, carb-oxil, cetonă, lactonă, etc., cum şi a produselor lor de conden-saţie, ca: esteri, răşini, asfaltene, carbene. Prin bilanţul oxigenului absorbit în alterarea artificială s-au putut pune în evidenfă toate substanfele formate prin oxidare. Prezenfa substanfelor de oxidare e nedorită, deoarece, în cazul uleiurilor de motoare, unele atacă metalele (acizii), altele ridică viscozitatea uleiului (răşinile, asfaltenele), altele se depun pe piesele motorului sau înfundă sistemul de ungere (asfaltenele, carbenele), iar la temperaturi mai înalte, unele Alterarea carotelor 288 Alterarea imaginii în culori depuneri se solidifică sub formă de lacuri, cari pot bloca seg-menfii. în cazul uleiului de transformator, produsele de oxidare reduc rezistenfă dielectrică, iar la uleiurile de turbine, măresc emulsibilitatea cu apă. Alterarea artificială se bazează pe oxidarea uleiului, la temperatură înaltă, cu aer sau cu oxigen la presiunea atmosferică sau mai mare, uneori în prezenfa cuprului metalic sau de săruri de cupru solubile în ulei, etc., pentru accelerarea fenomenului. Condifiile de oxidare sînt alese astfel, îneît să se poată obfine o accelerare suficientă a fenomenelor de alterare cari se produc în cursul utilizării uleiurilor pentru motoare, turbine, transformatoare, etc. La uleiul alterat se determină aciditatea, produsele de oxidare insolubile în benzină normală, viscozitafea, etc. Metodele de alterare artificială nu permit să se prevadă în mod sigur comportarea uleiurilor de motoare. Aceasta se determină mai bine prin folosirea unor motoare mici, speciale, cu piese standard confecfionate din diferite metale. Penfru astfel de motoare s-au stabilit condifii speciale de lucru (durata, temperatura lichidului de răcire, temperatura din baia de ulei, durata încercării, turafia, etc.), în vederea accelerării fenomenelor specifice de alterare, după condifiile din serviciu. Pentru uleiurile de transformator şi de turbină au fost elaborate metode de alterare artificială standard, cari permit să se prevadă cu destulă siguranfă comportarea uleiului în serviciu. Printre acestea se menfionează metoda VTI (GOST), care prevede oxidarea uleiului prin barbotare cu oxigen la 120°, timp de 14 ore, în prezenfă de fier şi de cupru; metoda Kissling (GOST), în care alterarea se face prin barbotare de oxigen, dar fără catalizator, timp de 120 de ore la 120°, etc. Aciditatea şi cantitatea de substanfe insolubile în benzină normală, care se formează în timpul oxidării, constituie criteriile după cari se apreciază stabilitatea uleiului examinat. în metoda de alterare Brown-Boveri (STAS), care se aplică numai la uleiurile de turbine (72 de ore la 110° în prezenfă de cupru), se determină la uleiul oxidat şi vitesa de dezemulsionare cu apa. 1. Alterarea carotelor. Expl. pefr.: Ansamblu de fenomene în cari proprietăfile fizice ale carotelor se modifică înfr-o astfel de măsură, îneît ele nu mai pot servi la determinarea proprie-tăfilor rocilor respective. De exemplu: infiltrarea de apă din noroiul de săpare, care produce: creşterea saturafiei în apă, micşorarea saturafiei în hidrocarburi, micşorarea salinităfii apei din pori, înrăutăfirea caracteristicilor mecanice ale rocii, creşterea gradului de hidratare al mineralelor argiloase (v.), creşterea rezistivităfii rocii, micşorarea permeabilităfîi absolute (v.), prin reducerea porozităfii efective(v.)şi prin efectul desupapă(v.); trecerea la presiuni mult inferioare celor de zăcămînt, prin extragerea la zi, ceea ce provoacă: expansiunea elastică a fluidelor inifial confinute în pori (apă şi fifei), ieşirea din solufie a gazelor inifial disolvate, expulsarea de către aceste gaze a unei mari părfi din hidrocarburile inifial confinute. Alterarea carotelor se combate preventiv prin folosirea de noroaie de săpare cu filtrafie nulă (v.), în general anhidre, respectiv prin recoltarea şi extragerea sub presiune a carotelor, folosind carotiere speciale. 2. ~ porozităfii. Expl. pefr.: Micşorarea porozităfii efective a rocilor colectoare, datorită umflării prin creşterea gradului de hidratare ai mineralelor argiloase (v.), la infiltrarea în strat a ap3i din noroiul de săpare (v. şi Alterarea carotelor). Practic, fenomenul modifică valoarea coeficientului de porozitate dedusă din analiza curbelor de carotaj electric. 3. ~ productivităţii stratului. Expl. pefr.: Ansamblu de fenomene a cărui consecinfă e micşorarea indicelui de productivitate (v.) al unei sonde, echivalent unei micşorări a permeabilităţi efective (v.) a rocii din zona imediat vecină găurii de sondă. La acest efect contribuie: efectul de umflare a mineralelor argiloase prin creşterea gradului de hidratare cu apa infiltrată din noroiul de săpare sau de reparafie; amplificarea activităfii molecular-superficiale (în special prin creşterea me-niscului curburii din cauza micşorării diametrului canalelor capilare); efectul de supapă la micşorările de seefiune ale canalelor de pori, datorit elementelor mai fine ale rocii puse în mişcare de vitese de filtrafie (v.) depăşind limita de stabilitate a rocii; depunerea din fazele fiuide a unei faze solide în canalele de pori cu reducerea secfiunii acestor canale sau obturarea lor totală (depozite de săruri, de parafine, de asfaltene). Fenomenul se combate prin tratamente corespunzătoare: acidizare (v.)f spălare (v.), deparafinare (v.)f etc. 4. ~ rocilor. Geol.: Transformarea chimică a mineralelor din roci în contact cu apa, cu aerul şi cu alfi agenfi naturali, care se produce fie ca proces de natură pur geologică (ex.: procesele de diageneză, etc.), fie ca proces pedogenetic în cadrul procesului complex de solificare (v.). în rocile sedimentare poroase şi cu granulafie măruntă sau fină, alterarea se produce de la început pe o mare suprafafă de contact între particulele minerale şi factorii de alterare. în rocile tari, alterarea începe şi înaintează paralel cu dezagregarea fizică a acestora, dar se manifestă mai activ numai după ce această dezagregare a dus la o sfărîmare şi o afînare înaintată a materiei minerale. Alterarea materiei minerale a rocilor-mame în procesul de solificare şi, ulterior, a materiei minerale a solului, consistă într-o serie de procese de ordin fizic, chimic, fizicochimic şi biochimic, cari aefionează asupra mineralelor în mare parte cu caracter antagonist, cum sînt: dispersarea (v.), disolvarea (v.), oxidarea (v.), hidratarea (v.), hidroliza (v.), carbonatarea (v.) şi, respectiv, coagularea (v.), precipitarea (v.), insolubilizarea (v.), reducerea (v.), deshidratarea (v.), decarbonatarea (v.). Aceste procese conduc la descompuneri înaintate (pînă la ruperea completă a refelei cristaline a mineralelor), cum şi la diverse sinteze sau combinafii chimice, cu formare de compuşi noi secundari de alterare (solubili molecular în apă sau dis-persabili coloidal în apă), mai simpli şi ma istabiii decît mineralele primare din cari au provenit. Factorii principali cari provoacă alterarea rocilor şi iau parte la dezvoltarea proceselor de mai sus sînt următorii: apa (din precipitaţii şi de la suprafafa scoarfei pămîntului) şi ionii ei de H+; bioxidul de carbon şi oxigenul; solufiile de săruri, acizi şi baze; substanfele acide ale humusului (acizii humici şi în special acizii crenici); microorganismele (aefionează direcf şi indirect prin producere de acizi humici, diverşi acizi organici şi bioxid de carbon) şi rădăcinile plantelor (prin bioxid de carbon eliminat şi acizii organici secretafi). Intensitatea alterării mineralelor primare creşte cu sporirea gradului de umiditate, a temperaturii solului, a concentrafiei ionilor de H+ şi a gradului de mărunfire a mineralelor alte-rabile. Sin. Dezagregare chimică. 5. Alterarea imaginii în culori. Cinem.; Denaturarea culorilor unei imagini colorate, care se produce în timpul păstrării materialelor developate, datorită descompunerii coloranfilor cari formează imaginea, sub aefiunea agenfilor fizici: lumină, temperatură, umiditate. Se recomandă păstrarea la întuneric, la temperatură şi umiditate constantă (15»*18° şi 40***60% umiditate relativă). Peliculele negative şi pozitive colorate, cari se depozitează pentru o perioadă mai lungă, trebuie bine spălate (circa 45 de minute, în apă curgătoare) şi apoi introduse în cutii de tablă închise, cari trebuie să fie pline, sau să aibă cît mai pufin spafiu gol. HîrtiiIe fotografice în culori, developate, pot fi păstrate nealferate un timp cu atît mai lung, cu cît au fost spălate mai bine (30--40 de minute, în apă curgătoare de 18°). Dacă fotografiile în culori se lipesc pe hîrtie sau pe carton, solufia de lipit trebuie să nu fie acidă. Altfel culorile fotografiei se alterează, oricît de bine ar fi fost spălată aceasta. Păstrarea îndelungată a imaginii în culori poate fi îmbunătăfită prin stabilizarea ei cu solufii de stabilizare. Alterarea soluţiilor de relevator 289 Altimefru 1. Alterarea soluţiilor de revelator. Foto., Cinem.: Oxidarea solufiilor de revelator, care se produce în timpul păstrării acestora, datorită acţiunii oxigenului din aer. Gradul de alterare al revelatorilor alb-negru depinde, în mare măsură, de cantitatea de sulfif de sodiu din soluţie. Oxidarea revelatorului şi a sulfi-tului e un proces conjugat de oxidoreducere, prin care se obţin alte produse finale decît în cazul oxidării separate a acestor substanţe. Alterarea revelatorilor alb-negru, în timpui păstrării lor, poate fi limitată prin depozitarea soluţiei în vase închise ermetic, în absenţa aerului. Revelatorii color sînt de asemenea instabili la acţiunea prelungită a oxigenului din aer, soluţiile lor schimbîndu-şi culoarea în timpul păstrării şi depunînd, în faza finală, un precipitat amorf de culoare închisă, format din produsele de oxidare ale substanţei revelatoare (v. sub Revelator). Cei cari confin, afară de sulfit de sodiu, şi hidroxiiamină, sînt mult mai rezistenţi la alterare. Oxidarea revelatorilor color cari confin numai sulfit nu e încetinită cînd se măreşte cantitatea de sulfit, deoarece oxigenul din aer nu atacă preferenfial sulfitul, ci atît substanfa revelatoare, cît şi sulfitul. Vitesa de oxidare a revelatorilor color cari confin sulfit creşte în prezenţa unor cantităţi mici de săruri de cupru. Cei cari confin sulfit şi hidroxil-amină se oxidează mai greu, fiindcă în acest caz oxigenul acfionează în primul rînd asupra acestor doi componenţi, lăsînd substanţa revelatoare neatacată. Oxidarea substanţei revelatoare începe numai dacă concentraţia sulfitului şi a hidroxilaminei a scăzut mult. — Pentru o păstrare mai îndelungată a revelatorilor color se recomandă, de asemenea, depozitarea soluţiilor în absenţa aerului. 2. Alteraţie. Silv., Ind. lemn.; Compozifie anormală a lemnului, provocată pe cale fizicochimică, fiziologică sau mico-logică. V. sub Lemnului, anomaliile şi defectele s. Alteraţie, complex de Ped.: Partea din sol de origine secundară, rezultată din alteraţia chimică a silicafilor primari, din compozifia căreia fac parte atît produsele cu caracter rezidual (complexul argilos), cît şi cele solubile, precipitate fie în locul de formare, fie după ce au fost transportate din altă parte (săruri ale metalelor alcaline şi alcalino-pămîntoase, oxizi sau hidroxizi ai siliciului, fierului, mang3nului). Partea minerală a complexului argilos e compusă dintr-un complex A, ai cărui componenfi coloidali cu raportul SiOg: AI2O3 = 3-*6 (fracfiune alofanoidă) sînt solubili în acid clorhidric concentrat la cald, şi cinfr-un complex B, cu o compozifie asemănătoare caolinitului, avînd raportul Si02.’Al203 = 2**-3 (argilă feldspatică reziduală), solubil la cald în acid sulfiric concentrat şi insolubil în acid clorhidric. Deşi se admite că partea minerală a complexului e identică cu fracfiunea argilă extrasă din sol şi s-a constatat că acizii concentrafi atacă şi o parte din mineralele neaîterate, analiza extrasului în acid clorhidric (după metoda van Bemmelen-Hiasink) se mai utilizează şi astăzi, cu rezultate satisfăcătoare atît pentru caracterizarea genetică a solului, cît şi pentru aprecierea rezervelor de substanfe nutritive din sol. 4. AEfernant, grup Mat. V. sub Grup. 5. Alternantă, funcfiune Maf. V. sub Funcfiune. e. Alternantă, pl. alternante. 1. Fiz.: Totalitatea valorilor dintr-o semiperioadă a unei mărimi alternative, cuprinsă între două momente în cari valoarea mărimii e nulă. 7, îege de Fiz.: Paritatea multiplicităţii termenilor spectrali atomici alternează cînd se trece de la o coloană a tabloului periodic la coloana vecină. 8. Alternanţă. 2. Geol.: Repetarea succesivă pe verticală a două sau a trei tipuri de roci sau de formafiuni geologice cari au grosimi aproximativ egale în coloana stratigrafică a unei regiuni. Exemplu: Alternanfa gresiilor glauconifice, cu argilele negre-cenuşii din orizontul superior al şisturilor negre din Flişul Carpaţilor Orientali. Sin. Alternare. 9. Alternare, operaţie de CIc. f.; Operaţie de obţinerea unui tensor asimetric prin permutarea a doi indici de aceeaşi variantă a componentelor unui tensor, de exemplu tskm tks, şi scăderea lor; tensorul antisimetric obţinut e tensorul = tsk~~th$‘ 10. Alternativ, curent electric V. Curent electric alternativ. ti. Alternativă, măiime V. sub Mărime variabilă. 12. Alfemafor, pl. alternatoare. Elf.: Generator electric care produce tensiune electrică alternativă monofazată sau polifazată. V. sub Generator electric. 13. Alterne externe, unghiuri V. sub Unghi. 14. ^ interne, unghiuri V. sub Unghi. 15. Alternomotor, pl. alternomotoare. Elf. V. Motor de curent alternativ. io. Aitigraf, pl. altigrafe. Av.: Altimetru barometric înregistrator, care dă o diagramă a altitudinii avionului în zbor, în funcfiune de timp. Are o construcţie asemănătoare cu a unui barograf aneroid. 17. Alfimefiic. Gen.: Calitatea de a se referi la înălfimea fafă de un anumit nivel. îs. ÂSfimefric, dispozitiv V. Altitelemetru. 10. Alfimefncă, curbă de nivel Topog. V. sub Curbă de nivel. 20. Alfimefrie. 1. Topog.: Totalitatea operaţiilor de teren (măsurători altimetrice sau de nivelment) şi de birou (calcule de altitudini şi de diferenţe de nivel, cum şi reprezentarea pe planuri a reliefului) prin cari se stabileşte altitudinea punctelor caracteristice ale suprafeţei topografice a scoarţei terestre, respectiv a diferenţelor lor de nivel unele faţă de altele şi ale tuturor punctelor caracteristice faţă de suprafaţa de nivel mijlociu a mării de referinţă (suprafaţa de nivel zero), presupusă prelungită pe sub continente. în ţara noastră, această suprafaţă de nivel e materializată printr-un reper (reper de zero fundamental), care se găseşte la Constanţa, pe malul Mării Negre. e 21., Alfimefrie. 2. Topog.: Parte a Topografiei, care se ocupă cu măsurarea reliefului terestru. Sin. Hipsometrie. 22. Altimefru, pl. altimetre. Av., Meteor.: Instrument pentru măsurarea altitudinilor, faţă de un nivel de referinţă fix (suprafaţa de nivel zero) sau faţă- de o anumită cotă a unor puncte de pe teren (v. fig.). Se deosebesc altimetre absolute şi altimetre barometrice. Alfimetrul absolut indică altitudinea prin măsurarea distanţei dintre avion şi teren, masurînd timpul de propagare a unei unde sonore sau ultrasonore de la avion la teren şi înapoi (altimetru acustic), al unei unde electromagnetice modulate (radioaltimetru) sau al unei sonde electromagnetice pulsate (altimetru radar). Altimetrul barometric e un barometru aneroid (v. sub Barometru), a cărui scară indică înălţimile în locul presiunilor, în condiţii atmosferice medii şi în partea inferioară a atmosferei, presiunea des-crescînd cu 10 m/bar pentru o urcare de 100 m. Scara alti-metrului e mobilă şi se reglează corespunzător presiunii de la sol. înălţimile măsurate de altimetru sînt cele corepunzătoare atmosferei standard (v. Atmosferă 1), adică unei atmosfere în care descreşterea temperaturii ascultă de legea valabilă pen- 19 Aliimetru anerold 290 Altitudine tru atmosferă standard. Valori mai precise ale altitudinii pot fi obfinute prin aplicarea unor corecjii a căror valoare depinde de temperatura medie dinfre sol şi nivelul considerat. în general, citirile la altimetru nu diferă de valorile reale cu mai mult decît 5%. Altimefrul barometric e folosit în aviafie, la diverse studii, pentru recunoaşterea terenului, în excursii, în scopul obfinerii unor indicafii rapide, aproximative, fără precizie mare. 1. ~ anercid. V. sub Barometru. 2. ~ barometric. V. sub Barometru. s. ~ standard. Av.; Aliimetru barometric de sensibilitate medie, folosit pentru a indica, de obicei, altitudini fafă de nivelul mării. în aviafie se folosesc instrumente cu intervale de măsură de 1, 3, 6, 8 şi 10 km. 4. Altimetru radioelecfric. V. sub Radar. 5. Alfifelemefru, pl.valtifelemefre. Topog., Av.: Instrument opfic-mecanic, cu care se măsoară altitudinea h a unui obiect O în raport cu orizontala care trece prin pozifia A a instrumentului. E constituit dintr-un telemetru care măsoară distanfa D = AO, dintr-un dispozitiv sitogoniometric, care măsoară unghiul S, format de linia AO cu orizontala AH, şi dintr-un dispozitiv altimetric care calculează înălfimea h a triunghiului dreptunghic spafial, avînd ca ipotenuză distanfa D — AO şi unghiul S^^OAH opus înălfimii h. După felul în care dispozitivul altimetric rezolvă această problemă, se deosebesc: altifelemefre cu pendul, alti-telemefre logarifmice, mecanice şi optice. Âlfitelemefrul cu pendul e constituit dintr-o abacă trasată pe o suprafafă plană perpendiculară pe axa tubului telemetrie; această abacă se roteşte cu unghiul S, odată cu tubul telemetrie. O alidadă pendulară, echipată cu o scară gradată corespunzătoare distanfei D, şi ale cărei oscilafii sînt amortisafe de o baie de glicerină, rămîne mereu verticală. Cunoscînd distanfa D, sa citeşte în dreptul ei, pe abacă, altitudinea h (sau distanfa orizontală OH — D cos 5). Âlfitelemefrul logarifmic rezolvă ecuafia: log /?= log D + 4* log sin S. El se compune dintr-un cilindru cu o canelură în care culisează un bolf solidar cu scara gradată pentru disfanfele D; profilul canelurii e calculat astfel, îneît atunci cînd acest cilindru se roteşte, scara gradată a distanfelor se deplasează cu log D. Un al doilea cilindru, care se roteşte în funefiune de unghiul S, are o canelură care determină deplasarea unei rofi dinfate proporţional cu log sin S. Această roată dinfată angrenează o cremalieră solidară cu scara distanfelor, şi o altă cremalieră, solidară cu scara altitudinilor; în acest mod, scara altitudinilor se deplasează proporţional cu valoarea log D + + log sin S. Există diverse tipuri de astfel de altifelemefre logaritm ice. Âlfitelemefrul mecanic transformă triunghiul spafial AOH într-un triunghi asemenea, ale cărui laturi constituie scările gradate pentru: disfanfele D—AO, înălfimi le h — OH = D sin S şi disfanfele orizontale AH = D cos S. Există diferite tipuri de altifelemefre mecanice. Alfifelemetrele mecanice şi cele cu pendul sînt cele mai simple, dar şi precizia lor de măsurare e mai mică. Altifelemefrul optic rezolvă ecuafia h — D sin S pe cale optică, folosind diverse sisteme optice şi mecanisme optic-mecanice. 6.■ cu pendul. Topog., Av. V. sub Alfifelemefru. 7. ~ logarifmic. Topog., Av. V. sub Altitelemetru. s. Altitudine, pl. altitudini. 1. Geom.: Cofa pozitivă a unui punct situat deasupra unei suprafefe de nivel nul, — suprafafa de nivel mijlociu a mării, presupusă prelungită pe sub continente. 9. Altitudine. 2. Topog., Geod.: Distanfa dintre un punct şi suprafafa de referinfă, pe verticala acelui punct. în Topografie, suprafafa de referinfă e suprafafa nivelului mijlociu al mărilor, prelungita pe sub continente. în primă aproximafie, această suprafafă e considerată plană, iar suprafefele de nivel sînt plane paralele cu planul de referinfă. în unele cazuri e nevoie să se fină seamă de sfericitatea suprafefei de nivel. în acest caz, suprafefele de nivel sînt sfere concentrice cu sfera de referinfă. în Geodezie, suprafafa de referinfă e aproximată printr-un elipsoid, iar suprafefele de nivel nu sînt echidistante, ci sînt mai apropiate între ele la poli şi mai depărtate la ecuator. în acest caz, două puncte pot avea aceeaşi altitudine, măsurată pe verticală şi raportată la suprafafa de referinfă, fără să fie pe aceeaşi suprafafă de nivel, diferenfa de nivel dinfre ele fiind cu atît mai mare, cu cît diferenfa de longitudine între aceste puncte e mai mare. Reciproc, două puncte de pe aceeaşi suprafafă de nivel au altitudini diferite, iar diferenfa de altitudine între aceste puncte depinde de drumul ales pentru a trece de la un punct la altul. Diferenfa de altitudine dinfre două puncte prezintă deci o anomalie datorită lipsei de sfericitate a Pămîntului. Corectarea acestei anomalii se poate face pe două căi, după cum s-a determinat altitudinea ortometrică sau altitudinea dinamică a punctelor. Se numeşte altitudine ortometrică distanfa, măsurată pe verticală, dintre punct şi suprafafa de referinfă. Spre a obfine altitudini ortometrice pentru puncte, indiferent de traseul urmat în măsurători, se foloseşte formula de corecfie 8 mm=-Kh\ km ^d(p^km Q ) în care K e un coeficient care depinde dş latitudine (între 5C şi 60C, K variază între 0,13 şi 0,78), (p e latitudinea în grade şi minute cenfezimale, hm e altitudinea măsurată în kilometri, d <$/q e distanfa dintre puncte, luată pe hartă în kilometri. Se numeşte altitudine dinamică lucrul mecanic (exprimat în kilogrammefri) consumat peniru a ridica greutatea de un kilogram de la suprafafa de referinfă pînă în punctul A. Corecfia dinamică de adăugat măsurătorilor, pentru a determina altitudinea dinamică, e dată de formula £m=—(a# cos2 cp+ (3 f în care a = 0,0026, (3 = 2X10-7, qp e latitudinea în grade cen-tezimale şi H e altitudinea, măsurată în metri. Dacă într-un punct N e instalat un aparat de nivelat care dă o direefie de vizare orizontală, spre o miră instalată în puncfui A, această direefie de vizare, în principiu, întîlneşte mira în puncfui M şi prinde, pe miră, lectura AM (v. fig.). Din cauza efectului sfericităfii, combinat cu cel al refraefiei, direcfia de vizare întîlneşte mira în M" şi dă lectura AM”, Nivelul adevărat al vizei ar fi NM', din cauza sfericităfii. Din cauza refraefiei, nivelul aparent e NM". Excesul nivelului aparent fafă de cel real e diferenfa NM" — NM' — M'M" şi eegal cu suma erorilor de sfericitate şi de refracfie cu semnele respective, D2 , E=M'M"=—-k Corecfia de exces va fi, deci, Altitudine aparentă şi altitudine adevărată. D2 D2 -k) — f d) Am=-£m=-(1-£) D2 2 R’ unde D e distanfa în kilometri de la N la A, & = 0,13 e coeficientul mediu de refracfie, iar R — 6 370 km e raza Pămîntului. Altitudinea dinamica 291 Alîogravura O formulă mai simplă e următoarea: (2) Am= — 15 Cota sau înălfimea unui punct, adică distanfa pe verticala locului de la un punct pînă la suprafafa de referinfă, se nu» meşte şi altitudine absolută. Diferenfa în metri între înălfimile, cotele sau altitudinile a două puncte se numeşte şi altitudine relativă a unuia dintre puncte în raport cu celălalt, sau diferenfă de altitudine. Altitudinile relative pot fi determinate între puncte independent de altitudinile lor absolute, prin măsurători locale de nivelment geometric sau trigonometric (v. Nivelment geometric, Nivelment trigonometric). î. ~ dinamică. V. sub Altitudine 2. 2. ~ ortometrică. V. sub Altitudine 2. 3. Altitudine. 3. Av.; înălfimea la care zboară un avion, măsurată fafă de nivelul mării. 4. ~ aparentă. Av.; Altitudinea instantanee a avionului, rezultată din indicafiile altimetrului sau ale barogramei. Coincide rareori cu cea reală, deoarece majoritatea aparatelor de măsură determină altitudinea numai în funcfiune de presiunea atmosferică. 5. ~ de adaptare. Av.; Altitudinea pentru care se proiectează avionul, astfel încît organele lui componente să aibă acolo eficienfa maximă. Alegerea acestei altitudini diferă după tipul avionului. 6. ~ de densitate. Av.; Altitudine de zbor corespunzătoare unei densităfi date (qa) a aerului atmosferic, raportată la atmosfera standard. Dacă densitatea aerului la sol (/? = 0) ar fi Qo = 0,124 966 kgf s2/m4, Ia temperatura £o= 15° şi la presiunea atmosferică po^=760 f°rr» densitatea aerului Qh la altitudinea de zbor h se exprimă prin relafia Qh = Qo (1 - 0,225 694 • 10-4 h) 4«2£53f din care se poate calcula altitudinea h. Dacă aerodromul nu e la nivelul mării (b'0^0), deci presiunea atmosferică p'Q şi masa specifică a aerului q'0 nu au valorile normale (adică po^po Şi Qo9^£?o)i altitudinea de densitate b' se determină din formula corectată > 0 - i Po «r în cazul unui şir de fotograme aeriene, altitudinea medie de fotografiere e media aritmetică a altitudinilor relative de fotografiere hfi, br%l br3 la 1 mol de Na2C03 şi 2 moli de CaC03 Ia 1 mol de Si02. Amestecul e calcinat la 1250° pînă aproape de sinterizare. Schema de fabricafie e reprezentată în fig. II. Alumina din bauxit se transformă în aluminat solubil, silicea în silicafi de calciu şi în silicoaluminafi, fierul şi titanul trec în forme insolubile. Masa calcinată e măcinată. Penfru obfinerea unei solufii concentrate, în locul apei se folosesc apele de spălare de la o operafie anterioară. Aluminatul trece în solufie, impurităţile formează un nămol, care se decantează, iar solufia clară e desiliciată prin tratare cu var, în autoclave sub presiune (6—8 at). Silicea se separă prin filtrare sub forma de Si02*2Ca0 insolubil. Solufia filtrată e prelucrată ca în procedeul descris mai sus. Procedee cu obfinere de aluminafi alcalino-pămînfoşi. Pentru a reduce consumul de sodă şi a putea folosi bauxitele cu un confinut mai mare decît 4% Si02, se înlocuieşte soda cu calcar şi se folosesc cuptoare rotative sau electrice. Se obfine o topitură care confine aluminat de calciu şi care e măcinată şi tratată cu o solufie de carbonat de sodiu. Se formează aluminat de sodiu solubil. Calcinarea amestecului de bauxit cu calcar se poate face şi în furnale (procedeul Pedersen) tra-fînd bauxitul ca un minereu de fier, alumina trecînd în zgură. Această zgură se macină înfr-o moară în prezenfa unei solufii de sodă şi se pre-• lucrează apoi mai departe ca în cazul precedent. Procedee electrotermice: Se folosesc mai multe procedee de acest fel: în procedeul Hali, bauxitul amestecat cu cocs şi eventual cu nisip, e aglomerat la 1000° şi topit într-un cuptor electric, unde se formează ferosiliciu şi ferofitan, iar alumina trece în zgură. Aceasta se granulează prin suflare de aer şi vapori de apă, apoi se răceşte. E tratată cu acid sulfuric pentru îndepărtarea totală a titanului şi apoi se extrage alumina^ Tn procedeul Haglund, se introduce un amestec de bauxit, pirita şi cărbune într-un cuptor electric. Se obfine ferosiliciu şi fero-titan, care se separă în cuptor de o zgură fluidă care confine 80% Al203 şi 20% AI2S3. Sulfura de aluminiu e un fondant penfru alumină care scade temperatura de lucru din cuptor-Zgura scursă din cuptor e răcită, concasată şi tratată cu vapori de apă. Se formează: AI2S3+6 H20 = AI2O3 • 3 H20 + 3 H2S. Hidrogenul sulfurat e valorificat ca sulf, iar hidroxidul de aluminiu e calcinat. Procedeul Haglund este indicat pentru bauxitele silicioase şi feroase, eventual chiar pentru argile ca materii prime. Avantajul procedeului consistă în obfinerea unei zguri uşor fuzibile şi într-un consum mai mic de energie decît in procedeul Hali. în procedeul Kuznefov-Jukovski, care se bazeaza pe formare de aluminafi alcalino-pămînfoşi, bauxitul e amestecat cu baritul şi cu carbonat de bariu şi amestecul e topi* într-un cuptor electric la circa 2000°. Se obfin astfel ferosiliciu şi o zgură care confine aluminat de bariu, solubil în apă^ Ferosiliciu! e separat pe cale magnetică, iar zgura e tratata cu o II. Schema instalaţiei penfru fabricarea aluminei din bauxit după procedeul var-sodă. î) siloz; 2) dozator; 3) moară; 4) pompa; 5) rezervor de corecfie; 6) rezervor; 7) cuptor de prăjire; 8) groapă de colectare; 9) valfuri; 70) bandă de transport; 11) difuzor; 12) decantor; 13) vas de diluare; 14) autoclavă pentru desiliciere; 15) filtru; 16) carbonafor. Aiwminlf, 295 Aluminiu jufie de sodă, obfinîndu-se aluminat de sodiu, care e predat ca în celelalte procedee. Schema procedeului Haglund Răcitor Disolvafor rotativ 1 - ! Ctptor CIaus 1 I %pălăfor Dorr I- Sulf 1*———- Acid suifuric îngroşator Spălător cu acizi Filtru rotativ Filtru Nutsche Uscător Uscător Moară ^Alumlng Procedee acide*. Se tratează bauxitul sau un silicat de aluminiu, ca argila, cu acid sulfuric sau cu acid clorhidric, şi se obfin» sulfatul sau clorura respectivă. Produsul obfinut, tratat cu o solufia de sulfit alcalin în prezenfa fierului sau a zincului, dă alumină. Procedeele acide nu au o dezvoltare industrială prea mare. Procedeele termice de reducere, cu producere de fontă şi de zgură cu confinut de alumină, sînt principial aceleaşi ca şi procedeele electrotermice, cu deosebirea că pot fi folosite în acest scop furnalele. — Alumina e înfrebuinfată U fabricarea aluminiului mefalic şi a produselor refractara, în acest scop alumina e măcinată fin. Pulberea de alumină topită nu are nici o plasticitate, aglomerarea ei e obfinută prin adăugare de cîteva procente de argilă refractară sau, la nevoie, de un liant organic şi presare hidrau- lică. Arderea produselor corindonice pure, de aproximativ 95% alumină, se face la 1650°. Prin alegerea unei granulometrii potrivite se obfin produse corindonice cu porozifatea dorită, cari pot fi întrebuinfafe ca filtre, diafragme, etc. Alumina foarte pură mai poate fi aglomerată prin recrista-lizare în stare solidă, fără adaus de elemente fuzibile, prin dispersare în stare coloidală într-un mediu convenabil. Se obfine fie o barbotină care se toarnă în tipare de gips, fie o pastă care se fasonează prin extruziune. Pentru a uşura recristalizarea ulterioară a aluminei, se adaugă 0,2—1 % mineralizafor, sub forma de criolit, clorură de aluminiu, săruri alcaline, etc. După uscare, produsele sînt arse încet pînă la 1750—1800°. Pînă la 1650° se produce o cimentare ceramică, cauzată de aderenfa superficială a particulelor. Numai peste această temperatură contracfiunea la ardere devine importantă şi începe să se producă recristalizarea, care dă o masă foarte densă şi impermeabilă, cu un modul de elasticitate foarte mare. Con-fracfiunea totală e de ordinul a 18—21%, iar cristalele obfinute au diametrul de aproximativ 10—18 [X. Temperatura optimă de ardere depinde de mărimea granulelor inifiale şi de mine-ralizatorii folosifi. Astfel se obfin produse corindonice cu pînă la 99,6% alumină, cu următoarele caracteristici tehnologice: densitatea, 3,8—3,9; porozifatea, 1—4%; căldura specifică, 0,20; coeficientul de dilafafie termică pînă la 1000°, 7,7*10,~6; modulul de elasticitate, 72*10-4 kg/mm2; temperatura de topire, 2025° şi rezistenfă la şocuri termice excelentă. Alumina concrefionafă sau fritată e înfrebuinfată ca izolant electric la temperaturi înalte. 1. Aluminif. Mineral.: AI2 [(OH^SOJ • 7 H2O. Sulfat de aluminiu hidrafat, natural. Se formează sub influenfa apelor acidulate cu acid sulfuric, în argile. Cristalizează în sistemul rombic. Se prezintă în concrefiuni reniforme sau în formă de ciorchine de strugure, cu o structură pămîntoasă şi fin solzoasă. E alb şi transparent; uşor şi fărîmicios; e uşor solubil în acid clorhidric. 2. Aluminifă. Chim.: Sulfat bazic natural de aluminiu, între-buinfat la fabricarea alaunului. 3. Aluminiu. Chim.: Al. Element care face parte din grupul al treilea, subgrupul îniîi, al sistemului periodic al elementelor chimice, trivalenf în toate combinafiile, cu nr. at. 13; gr. at. 26,97; p. t. 658,7°; p. f. 2270°, d 2,705, duritatea 2,9. E foarte răspîndit în natură în diferite minerale, ocupînd procentual locul al treilea, după o^gen şi siliciu. în scoarfa Pămîntului, aluminiul se găseşte sub forma de: oxizi, dintre cari cei mai importanfi sînt corindonul (care nu e întrebuinfat la extragerea aluminiului, din cauza durităfii sale prea mari), fluorinul, criolitul (v,); diferifi silicafi; aluminafi, criscberilul (v.), spineli (v.); oxidul hidratat, bauxitul, cu compozifia AI2O3 • 2 H2O. Bauxitele confin, după uscare, 58—70% alumină, 3—15% substanfe străine, şi 27% silice, oxid de fier şi apă în proporfii variabile. Aluminiul e un metal alb, cu nuanfa asemănătoare cu nuanfa steniului, Cînd e irrpur, sau după şedere prelungită la aer, e colcrat pufin în violet. E maleabil şi ductil şi nu e fero-magnetic. Are conductivitatea termică 0,504 cal grad-1 cm _1 s”1, coeficientul de di lafafie lineară 0,00002268 şi rezistivitatea la 20° între 0,0763 şi 0,0774 Q • nrT1, după felul prelucrării. Aluminiul cristalizează în cuburi cu fefe centrate, cu lungimea o muchiei cubului elementar de 4,05 A. Principalele proprietăfi mecanice ale aluminiului, cari depind de starea metalului, sînt cuprinse în tabloul care urmează, Aluminiu 296 Aluminiu Aluminiu turnai Aluminiu prelucrat sub presiune moa e j (recopt) j dur Rezistenfa de rupere la tracţiune, kg/mm2 Limita de elasticitate, kg/mm2 Limita de curgere, kg/mm2 Alungi ea relativă, % Contracfiunea relativă, % Duritatea Brinei 1, kg/mm2 Rezilienfa, kgm/cm2 Rezistenfa la forfecare, kg/mm2 Rezistenfa de rupere ia compresiune, kg/mm2 9* •-12 3*--4 11-25 40-.-55 24 --32 34 7-.8 12 8***11 2,5*- 3,5 5**8 32**-40 70-90 15— 25 4*..7 15---25 14-.-20 12 --24 4--8 60--85 40--55 Prin încălzire la 600°, aluminiul devine casant şi poale fi pulverizat, dînd aşa-numitul griş de aluminiu. Aluminiul are următorii cinci isotopi: £ E D AI203 + 2 NH3. Carbura de aluminiu, AI4C3, se prepară din elemente la o temperatură de circa 2000°. Reaefia dintre aluminiu şi carbon se efectuează în atmosferă de hidrogen, sub presiune, din materii prime pure. Carbura de aluminiu se înfrebuinfează în sintezele derivafilor organici, cu metalele, pentru îndepărarea oxigenului, a sulfului şi a fosforului din ofeluri, şi la fabricarea clorurii de aluminiu anhidre. Fosfa}ii de aluminiu se pot prepara precipitînd solufia unei sări de aluminiu cu fosfat de sodiu. Waveliful e un fosfat bazic natural. Piatra prefioasă numită - furcoază e. un fosfat bazic Al(P04) • (0H)3*H20, colorat cu urme de cupru. Aluminiu, aliaje de ~ 298 Aluminiu, aliaje de ~ Silicafii de aluminiu sînt foarte abundenfi în natură, intrînd în constitufia celor mai multe roci. Combinafii organice: Aluminiul apare în numeroase combinafii organice, cari au diferite întrebuinţări tehnice. Prezintă importanfă: Acetatul de aluminiu, (CH3—COO)3Al, e o sare normală, neutră, care se obfine prin tratarea hidroxidului de aluminiu cu acidul acetic diluat. E întrebuinfat ca mordant în vopsirea cu coloranfi din clasa alizarinei şi ca agent de impermeabilizare a ţesăturilor hidrofuge. Solufia apoasă de acetat neutru de aluminiu, prin fierbere şi evaporare sub 38°, dă un produs cu formula 113 CH3-COO - A l(OH)2+2/3(CH3 - COO)2 - A l - OH +1V2H20, cunoscut sub numele de acetat bazic de aluminiu. E un produs pufin solubil în apă, cu miros de acid acetic, întrebuinfat ca mordant şi ca agenf astringent în dermatologie. Oleaful de aluminiu, [CH3—(CH2)7—CH = CH—(CH2)7— —COO^AI, e o sare a acidului oleic, obfinută prin tratarea oleatului de sodiu cu o sare solubilă de aluminiu; se prezintă sub forma unei mase gelatinoase, emulsionabilă cu apa, insolubilă în alcool, parfial solubilă în eter. E întrebuinfat la imper-meabilizarea fesăturilor direct pe fibră, ca excipient pentru pomezi medicinale şi ca îngroşător al uleiurilor minerale. Stearatul de aluminiu, [CH3—(CH2)16—COO]3Al, e o sare a acidului stearic, obfinută prin tratarea sfearatului de sodiu cu o sare solubilă de aluminiu; se prezintă sub forma unei mase gelatinoase, albe, emulsionabilă cu apa, întrebuinfafă la imper-meabilizarea fesăturilor textile direct pe fibră şi ca îngroşător al uleiurilor minerale. Tartratul de aluminiu, HO—HC—COO 1 HO—HC—COOJ Al2, e o pulbere 00,5 54% Ou Cu I. Diagrama de echilibru a sistemului de aliaje industriale Al-Cu. t) temperatura; Cqu) concentrafia în cupru; Alsj pune» tul de solidificare a aluminiului (658°); E) punciul eutectic (548° şi 33% Cu); I) solufie lichidă; II) solufie lichidă 4" cristale de solufie solidă 0 (de cupru în aluminiu); III) soluţie lichidă -f- AI2Cu; IV) cristale de soluţie solidă 0; V) cristale de solufie solidă 0 -f- Al2Cu; VI) cristale de soluţie solidă 0 -{- eutectic (0 -f- Al^Cu); VII) AI2Cu -f* eutectic; VIII) cristale de AI2Gu. albă, solubilă în apă, întrebuinfafă în special sub forma de săruri duble, ca dezinfectante. Astfel, acefotarfraful de aluminiu e o pulbere galbenă, solubilă în apă, întrebuinfafă ca astringent şi dezinfectant; borotartratul de aluminiu (Boral) e o substanfă cristalină, solubilă în apă, întrebuinfafă de asemenea ca dezinfectant. Alte combinafii organice ale aluminiului, ca, de exemplu, formiaful de aluminiu, etilaful de aluminiu, isopropilatul de aluminiu, etc. sînt întrebuinfate drept catalizatori în sinteza organică. De asemenea, aluminiul reaefionează, în anumite condifii, cu olefinele, dînd aluminafi de alchil, cu ajutorul cărora pot fi sintetizate numeroase combinafii organice. i. Aluminiu, aliaje de Metg.: Aliaje tehnice al căror component principal e aluminiul, adausurile de aliere putînd fi Cu, Si, Mg, Mn, Zn şi alte elemente. Aliajele de aluminiu prezintă următoarele caracteristici principale: greutate specifică mică, conductivitate termică şi electrică bune, caracteristici mecanice bune (uneori apropiate de cele ale ofelului) şi cari pot fi îmbunătăfite (Ia multe aliaje) prin tratamente termice, rezistenfă la coroziune mare, temperatură de fopire relativ joasă, prelucrabilitate uşoară. — Din punctul de vedere al întrebuinfării lor, aliajele de aluminiu pot fi împărfite în aliaje deformabile (cari pot fi laminate, presate, forjate, etc.) şi aliaje de turnătorie.— Din punctul de vedere al compoziţiei, ele se clasifică în: aliaje binare, aliaje ternare, aliaje complexe. Sistemele binare (cari formează şi baza aliajelor ternare sau complexe) sînt sisle-mele Al-Cu, Al-Si şi Al-Mg; aliaje ternare sînf: Al-Cu-Mg, Al-Cu-Si, Al-Si-Mg şi altele; în aliajele complexe mai intervin ca elemente adăugate infenfionat şi elementele Mn, Zn, Ni, Fe, în funcfiune de proprietăfile cari trebuie să se obţină. Aliajele aluminiu-cupru industriale corespund zonei cu con-ţinut relativ mic de Cu din diagrama acestui sistem binar (fig.1/) şi au următorii constituenfi, în stare solidă: o solufie solidă 0, de cupru în aluminiu, a cărei stare de safu-rafie variază de la 0,5% Cu (la 0°) pînă la 5,7% Cu (la temperatura eutectică, 548°); un amestec de solufie 6 şi compus A^Cu, la concentrafiile de 0,5—5,7% Cu, sub curba de solubilitate DQ; un amestec de cristale de 0 şi de compus definit Al2Cu în eutecticul lor (0 + + Al2Cu),cu exces de cristale 8 la compozifii hipo-eufectice, respectiv cu exces de AI2Cu la compozifii hipereutectice. Orice aliaj cu cel mult 5,7% Cu poate fi transformat în stare monofazică, prin încălzire deasupra curbei de solubilitate şi răcire rapidă, deci dacă e supus unei căliri. Solufia suprasaturată care rezultă e instabilă şi din ea se separă — chiar fără nici o intervenţie din afară — compusul Al2Cu, soluţia solidă ajungînd pînă în cele din urmă la un conţinut de 0,5% Cu (stare de echilibru). Acest proces e numit îmbăfrmire naturală, dacă se produce la temperatura normală, respectiv îmbăfrînire artificială, dacă se produce la temperaturi mai înalte; îmbătrînirea naturală se realizează într-un interval de 5—15 zile dupa călire. Prin călire urmată de îmbăfrînire, proprietăţile mecanice ale acestor aliaje sînt mult îmbunătăfite (de ex. un aliaj Al-Cu cu 4% Cu are pentru rezistenfa la rupere of valorile: crf = 20 kgf/mm2 în stare recoaptă; cry = 25 kgf/mm2 imediat după călire; (^ = 40 kgf/mm2 după îmbătrînire). Aliajele cu mai pufin decît 5,7% Cu şi cari obişnuit au 4—5% Cu se prelucrează mecanic uşor, după călire. Aliajele cu mai mult decît 5,7% Cu confin eutectic şi sînt cu atît mai dure şi mai fragile, cu cît confinutul de Cu (respectiv de compus ÂI2Cu) e mai mare; astfel de aliaje nu pot fi prelucrate prin deformare şi sînf folosite numai în stare turnată, avînd practic 7—16% Cu (v. tabloul). Aliajele aluminiu-siliciu corespund diagramei sistemului bin3r Al-Si, din fig. II, care prezintă: două zone reduse de solufii solide a şi |3 şi un eutectic la 11,7% Cu şi 577° (eutecticul e format din cristale de a şi (3). Aliajele de aluminiu cu 4,5—13,5% Si sînf cunoscute în tehnică sub numele de silumin şi sînt folosite numai în stare turnată. Cele mai mult folosite dintre acestea e siluminul cu 12—13,5% Si (de ex. alpaxul), cari au o structură hipereufectică (cristale de solufie |3, pe un fond grosolan de eutectic a+(3). Pentru finisarea structurii, aceste aliaje sînt supuse operaţiei de modificare (folosindu-se ca modificator Na sau NaF ori amestec de NaF + NaCl, în proporfie de cel mult 1 %), în urma căreia — prin coborîrea temperaturii eufecfice (la 564°) şi deplasarea spre dreapta a punctului eutectic (la circa 14% Si) — aliajul se transformă din hipereutectic în hipoeutectic, iar produsele cristalizării devin mai fine (v. fig. II), Modificarea îmbunătăfeşte mult proprietăţile silumjnurjlor; de Aluminiu, aliaje de ~ 299 Aluminiu, eliaje de ~ exemplu la un silumin cu 13% Si, înainte de modificare caracteristicile materialului aveau valorile 0^=15—16 kgf/mm2 şi §10=4%, iar după modificare, valorile de ar=20 kgf/mm2 şi 810= 13-14%. Pentru îmbunătăfirea şi mai accentuată a proprie- II. Diagrama de echilibru a sistemului de aliaje industriale Al-Si. (în linie confinuă, diagrama Aî-Si; în linie întreruptă, diagrama aliajului modificat cu ajutorul sodiului). a) detaliu; t) temperatura; C$i) concentraţia în siliciu; Als) puncfui de solidificare a aluminiului (658°); Sis) puncfui de solidificare a siliciului (1414° şi 100% Si); E) puncfui eutectic (11,7% Si şi 577°); E') punctul eutectic al aliajului modificat (14% Si şi 564°); /) solujie lichidă; lla) solufie lichidă -{- solufie solida a; !/{,) soluţie lichidă-f-solufie solidă J3; III) cristale de solufie solidă a; IV) cristale de solufie solidă {3; V) cristale de solufie solidă a 4* eu" tectic (a + P)î V/) cristale de solufie solidă {3 -J- eutectic (a-j-P)»' Vf/J zona siluminului cu 12*-*13,5% Si. tăfilor mecanice, se elaborează siluminuri speciale la cari se adaugă magnaziu şi mangan, sau cupru, magneziu şi mangan. Proprietăţile se îmbunătăţesc prin iratament termic (călire la 530—535° cu răcire în apă, urmată da îmbătrînire artificială la 160—180°). La noi sînt standardizata siluminuri cu 11 13,5% Si şi cu adausuri de 0—0,7% Cu şi 0—0,4 Mn (v. tabloul). constituenfi: solufia solidă a, cu solubilitatemaximăamagneziuluiîn Aluminiu la 15,35% Mg şi 451° (solubilitate care variază cu temperatura după curba Z)Q); solufia solidă (3 (după unii autori acesta ar fi compusul chimic AbMg2); un eutectic format din amestecul acestor doi constituenfi. Aliajele cari, la temperatura normală, conjin numai constituent a, pot fi prelucrate prin deformare; celelalte aliaje sînt folosite numai ca aliaje de tunwe (constituentul Al3Mg2 e dur şi fragii). Pentru îmbunătăţirea proprietăţilor mecanice se adaugă siliciu, mangan, etc.; de asemenea, aliajele cu mai mult decît 2% Mg pot fi tratate termic. O caracteristică deosebită a acestor aliaje e marea rezistenfă la coroziune. Aliajele Al-Mg pentru turnătorie sînt standardizate Ia noi sub simbolurile AAT 4/1 şi AAT 4/2 (v. tabloul). Aliajele Al-Cu-Mg sînt formate din: constituenfii binari ai sistemelor AI-Cu şi Al-Mg (solufiile solide a şi 6, compuşii A^Cu şi Al3Mg2); compuşii ternari CuMgA^ (numit şi faza S) şi CuA^Mgs (numit şi faza T). Existenfă constituenţilor duri binari şi fernari permite o durificare accentuată a acestor aliaje, prin tratament termic (călire şi îmbătrînire). De asemenea, aliajele cu confinut mic de cupru şi magneziu pot fi trecute în stare monofazică, prin încălzire şi, astfel, pot fi prelucrate uşor prin deformare. Aliajele Al-Cu-Si sînt fie aliajele binare AI-Cu la cari se adaugă procente reduse de siliciu, fie aliajele binare Al-Si la cari se adaugă cantităfi mici de cupru, cu scopul de a se III. Diagrama de echilibru a sistemului de aliaje industriale Al-Mg. f) temperatura; Cj^g) concentrafie în magneziu; Als) puncfui de solidificare al alumin-iu-iui (658°); D) punctul de sclubilifate maxima a măgneziului în aluminiu (15,35% Mg şi 451°); E) puncfui eutectic (34,5% Mg şi 451°); I) solufie lichidă; II) solufie lichidă -f- solufie solidă a; III) cristale de solufie solidă a; IV) solufie solidă a -f solufie solidă {3 (după unii autori, J3 = AI8Mg2). Aliaje de aluminiu pentru turnatorie Numirea Simbolul Compozifia întrebuinţări Aliaje din recuperări din deşeuri AAT 0 minimum 90% A) Piese fără solicitări: modele de turnătorie, obiecte de ornament, clanţe, mînere, etc. Aliaje Al-Cu AAT 1/1 7--9% Cu; restul Al; impurităfi de Fe, Pb, Mg, Si Piese rezistenfe la temperaturi înalte Pistoane AAT 1/2 10• *• 16% Cu; restul Al; impurităfi de Fe, Pb, Mg, Si Aliaje Al-Cu-Ni AAT 2/1 3---4,2% Cu; 0—1,5 % Mg; 1,5-.. 2,5% Ni; restul Al; im puri fă fi de Fe, Si, Zn, Ti, Mn Pistoane Aliaje Al-Si AAT 3/1 0-0,7% Cu; 11 •••13,5% Si; 0-0,4% Mn; restul Al; impurităţi de Fe, Mg, Zn, Ti Piese cu retragere mică şl rezistenfă mecanică mare Aliaje Al-Mg AAT 4/1 0,1 •••1,5% Si; 4.-12% Mg; 0-1% Mn; 0,-1% Sb; 0---0,3% Ti; impurităţi de Fe, Zn, Cu Piese pentru consfrucfii navale şi penfru industria chimică AAT 4/2 2*--5,5% Si; 0,5—3% Mg; 0—1% Mn; restul Al; impurităţi de Fe, Zn, Ti, Cu Aliajele aluminiu-magneziu cari se înfrebuinfează în practică îmbunătăfi proprietăţile aliajelor binare respective. Constituenţii confin pînă lâ 12% Mg şi corespund zonelor din stînga ale acestor aliaje ternare sînt: solufiile solide a, |3 şi 0, din siste- diagramei binare Al-Mg (v. fig, III), unde există următorii mele binare respective; compusul A^Cu; o solufie solidă fer- Aluminiu, cemenfare cu ~ 300 Aluminotermie nara; un eufecfic ternar. Aliaje industriale din acest sistem folosite mai mult sînt: lantalul (cu compozifia 4—5,5 Cu; 0,2—2% Si şi restul Al, la cari se adaugă uneori şi cantităfi mici — sub 1 % — de magneziu), care e uşor prelucrabil prin deformare şi poate fi îmbunătăfit prin călire şi îmbăfrînire; alcusinul (cu compozifia 7—8,5% Cu; 1—1,5% Si şi restul Al), care e un bun aliaj antifricfiune; alusilul (cu compozifia 1—2% Cu; 20-21% Si, max. 0,7% Ni; restul A0, care e bun pentru pistoane; aeronul (cu compozijia 4% Cu; 1% Si şi restul Al; folosit în aeronautică); etc. Aliajele Al-Mg-Si au următorii constituenfi în stare solidă: solufiile solide binare a ale sistemelor binare Al-Mg şi Al-Si; compuşii Al3Mg2 (solufia |3) şi Mg2Si; o solufie solidă ternară, pe o zonă redusă; un eutectic ternar. Aceste aliaje sînt rezistente la coroziune şi pot fi îmbunătăfite prin călire şi îmbătrî-nire. Sînt întrebuinfate atît ca aliaje pentru turnare, cît şi ca aliaje penfru prelucrări prin deformare plastică. Exemple de aliaje industriale din acest sistem: aldrey (cu compozifia 0,4 —0,7% Si; 0,3 —0,7% Mg, uneori cu max. 0,6% Mn şi restul Al) cari au conductivitate electrică mare; simagal (cu compozifia 0,5—1,5% Si, 0,5—• 1,5% Mg, 0,3—1,3% Mn şi restul Al); panfal (cu compozifia 0,5 — 1% Si, 0,8 — 2% Mg, 0,4—1,4% Mn, max. 0,3% Ti şi restul Al); ulmal (cu compozifia 0,5—2% Mg, 0,3—1,5% Si, 0,5—1,5% Mn şi restul Al). După călire urmată de îmbăfrînire, aceste aliaje pot avea următoarele valori ala caracteristicilor mecanice: Cy = 28—55 kgf/mm2, 510 = 25—30%, #3 = 90-135 kgf/mm2. Aliajele complexe de aluminiu au drept componenfi principali elementele Al, Mg, Si şi Cu; astfel, în structurile lor se găsesc componenfii binari şi ternari specificafi mai sus. Uneori se adaugă şi elementele Mn, Zn, Ni, Cr pentru îmbunătăţirea anumitor proprietăfi mecanice. Se prelucrează uşor prin deformare plastică (rareori, se toarnă), se călesc şi se îmbătrînesc. Reprezentativ pentru această mare clasă de aliaje e duraluminul, a cărui compozifie obişnuită'e 3,8—4,8% Cu, 0,4—0,8% Mg, max. 0,7% Si, 0,4—0,8% Mn (se admite Fe, ca impuritate dăunătoare, în cantitate de max. 0,7%). Călit şi îmbătrînit natural, duraluminul are următoarele caracteristici: o>r = 42 kgf/mm2, 5iq=18%, Hb= 100 kgf/mm2. Prin mărirea confinutului de cupru (pînă la circa 5%) şi de magneziu (pînă la 1,6%), ori prin adăugarea de zinc sau de nichel, aceste caracteristici mecanice pot fi mărite. Datorită proprietăfilor deosebite pe cşri le au (sînt foarte uşoare şi totuşi foarte rezistente), aceste aliaje sînt folosite pe scară mare atît în consfrucfiile aeronautice, cît şi în consfrucfiile mecanice sau de maşini. Aliajele complexe de aluminiu cari se elaborează azi în industrie sînt foarte numeroase: Aliajul V 95, cu compozifia 1,7% Cu, 2,3% Mg, 0,4% Mn, 6% Zn, 0,2% Cr şi restul Al, se căleşte şi se îmbătrînaşte artificial, după care are următoarele caracteristici: <7r = 60 kgf/mm2, 610= 10—15%, Hb — 150 kgf/mm2. El are rezistenfă anticoro-zivă şi plasticitate mai mici decît ale duraluminului. Aliajul Y, cu compozifia 3,8—4,2% Cu, 1,3—1,6% Mg, 0,2% Mn, max. 0,8% Si, 1,8—2,2% Ni şi restul Al, are conductivitate termică mare, coeficient de frecare mic, rezis-terifă bună la temperaturi de 200 -^OO0 (e folosit Ia confecţionarea de pistoane de motoare cu ardere internă cari se toarnă şi se prelucrează prin deformare plastică). Aliajele AK 2 şi AK 4, cu compozifia 2 -4,5% Cu, 0,4—1,8% Mg, max. 0,8% Si, max. 0,2% Mn, 1—2,3% Ni, 0,5—1,6% Fe, 0,05—0,12% Ti şi restul Al, sînt de asemenea rezistente la tem- peraturi înalte. Alte aliaje complexe de aluminiu, cu compozifii mai mult sau mai pufin apropiate de cele ala duraluminului, sînt comercializate sub diferite numiri, cum sînf: avial, avional, aerai (cu adaus de cadmiu), aludur, alugir, alufant, alcuman, alesco, slcadur, alcumag, borofal, delta!, deltumin, ducilium, alferium, finodal, finodur, halthal, heddur, hodur, hidronalium, igedur, rheindur, silal, ulminium alantal sau allantal (v.), etc. şi sînf folosite pe scară mare, în special în construcfii aeronautice. 1. Aluminiu, cemenfare cu Metg.: Sin. impropriu pentru Aluminizare. V. sub Tratament termochimic. 2. oxid de V. Alumina. 3. Aluminiu schimbabil. Agr.: Aluminiul care apare în solufie extractivă, la tratarea solurilor acide cu o solufie de clorură de potasiu. 4. Alumino-argiloase, materiale refractare. V. sub Refractare, materiale 5. Aluminoase, mase Ind. st. c.: Mase cu un confinut de oxid da aluminiu mai mare decît cal corespunzător compoziţiei siiicafilor de aluminiu cari se formează de obicei în masele ceramice normale. La confinut maxim de caolinit (60 — 70% caolinit), masele ceramice normale (preparate din caolin, feldspat, cuarf) conţin maximum 30 — 35 % A1203, legat în parte sub formă de silicafi de aluminiu (mullit, sillimanit) sau sub formă de siicle feldspafice de diferite compozifii. Masele ceramice aluminoase confin, în general, peste 40% Al203, confinutul în A!203 afingînd 80 — 99% în mase de tip special. Oxidul de aluminiu e în parte legat ca în masele ceramice normale (silicafi şi siicle feldspafice), iar excesul de A^Os rămîne liber. Confinutul în AI2O3 liber determină anumite proprietăfi specifice maselor aluminoase, printre cari s‘nt următoarele: refracta-ritate, rezistenfă mare Ia şoc termic, rezislenfe mecanice ma? i (la încovoiere, Ia şoc mecanic), "duritate, rezistenfă Ia acfiunea agenfi lor chimici, şi proprietăţi elecfroizolante. Aceste proprie-tăfi determină întrebuinfarea maselor aluminoase la fabricarea produselor ceramice speciale, cărora li se impun condifii tehnice deosebite: tuburi refractare pentru termoelemente (40—50% AÎ2Os), izolatoare de bujii (45—90% Al203), creuzete refractare şi super-refractare (55 — 99% A^O*)» vase de laborator şi diferite piese utilizate în industria chimică (40 — 90%)şi produse ceramice dure penfru prelucrarea metalelor (80 — 99% AI2O3). 6. Aluminografie. PoHgr. V. Algrafie. 7. Aluminotermie. Metg.: Procedeu metalurgic (industrial sau de laborator) de elaborare a metalelor sau a aliajelor fără aport de căldură din exterior, printr-o reacfie exotermă de tipul reacfiei Goldschmidt Mei + MeO = MeiO+ Me + x kcal/kg, Me şi Mei fiind două metale diferite, şi în care se foloseşte aluminiu drept metal reducăfor. în cazul folosirii aluminiului pentru reducerea magnetitului, reacfia Goldschmidt se produce conform ecuaţiei: 8 AI + 3 Fe3 04 = 9 Fe + 4 AI2 03+975 kcal/kg, iar temperatura atinsă e de 2700—3000°. Tehnica alumin-fermiei e următoarea: Se introduce într-un creuzet un amestec de aluminiu măcinat fin şi de pulbere de oxid al metalului de redus, în cantităţi echivalente, numit fermîf (fermit de fier sau numai termit, termif de crom, termif de vanadiu, etc., după metalul de redus); pe amestec se pune o cantitate mică de amestec de amorsare a reacfiei (de obicei amestec de patru părfi de peroxid de bariu, Ba02, şi o parte de aluminiu, în pulbere); se aprinde amestecul de amorsare (cu un chibrit sau cu o bară de ofel încălzită la roşu), care aprinde fermiful; se produc arderea aluminiului şi reducerea oxidului metalic, reacţii cari se propagă în întreaga masă de termit din creuzet; metalul topit se separă de zgura constituită din alumină topită (care protejează fopitura); se toarnă metalul topit în forme sau la locul de utilizare (prin bascularea creuzetului sau prin scurgerea metalului printr-un orificiu de la fundul creuzetului). — Pentru elaborarea unei cantităţi mari de metal topit, fie că se încarcă în creuzet întreaga cantitate de material necesar, fie că se adaugă — pe măsura reducerii termitului din Alumiiare 301 Alunecare de teren oaia — canfifăfi noi de fermit. în ultimul caz, penfru aplicarea tehnică a procedeului, reaefia trebuie reglată astfel, îneît atît metalul cît şi zgura să fie suficient de fluide, iar vitesa reaefiei să fie destul de mică, pentru a permite adăugarea unor noi cantităţi de termit. Procedeele folosite în acest scop sînf: alegerea unei mărimi potrivite a granulelor de aluminiu; uscarea creuzetului şi a materialelor, penfru îndepărtarea apei (chiar şi a apei legate chimic); folosirea de adausuri pentru fluidificarea zgurii (de ex. calcar, fluorură de calciu, compuşi de sodiu); folosirea a doi oxizi ai metalului de redus, cari dezvoltă căldură de reacţie şi au vitese de reacţie diferite, de exemplu folosirea oxidului şi a bioxidului de mangan, ia ela- borarea manganului după reacţiile: Mn02 + 2/3 A!2 = 2/3 A!203+Mn-f137 kcal/kg MnO+ 1/3 AI2 =1/3 AI2O3 + Mn + 41,2 kcal/kg; în cazul metalelor foarte greu fuzibile, adăugarea unui element pentru obţinerea unui aliaj cu temperatură de topire suficient de joasă; etc. în practică, aluminotermia se aplică în următoarele operaţii: la elaborarea metalelor, omogene şi în stare pură, fără carbon, (de ex. bariu, calciu, cobalt, crom, magneziu, wolfram), din oxizii respectivi; la elaborarea anumitor feroaliaje (de ex. ferocrom, ferovanadiu, ferofitan, feromolibden, ferober, ferocupru) şi a uncr oţeluri speciale; la producerea de căldură în scopuri metalurgice (dezoxidarea oţelului prin adaus de fermit în fopitură, la sfîrşitul elaborării) sau metalotehnice, în specia! la sudarea aluminofsrmică (numita şi sudare fermifică sau sudare prin procedeul Goldschmit), prin topire sau prin presiune (v. sub Sudare); la producerea aluminei care e utilizată, fie ca abraziv, fie ca material de mare refractaritate. 1. Alumifare. Mefg.; Aluminizare. V. sub Tratament termo-chimic. 2. Âlumocalcif. Mineral.: Opal impur. (Termen vechi,părăsit.) 3. Alumogel. Chim., Ped.: Gel de hidroxid de aluminiu, amorf, care se găseşte în stare naturală în unele soluri, sau care poate fi preparat sintefic. în stare pură e alb şi isotrop. De cele mai mulfe cri e puternic impurificat, are diverse culori şi e pătet. Se prezintă în mase amorfe, fărîmicioase, în cari, uneori, se recunoaşte structura mineralelor din cari â provenit; adeseori e oolitic. 4. Âlumosilicafi, sing, alumosilicat. Chim.: Compuşi chimici cu formula: nAl203mSi02pH20. Sin. Silicaţi de aluminiu. 5. Alun, pl.aluni. 1. Silv.: Arbust mare, din familia Betufaceae, reprezentat în flora ţării noastre prin două specii puţin deosebite între ele (Corylus avellana L. şi Corylus tubulosa Wild.), cu înălţimea obişnuită de 3-4m. Creşte spontan, în special în subzona stejarului, în pădurile de şes şi de deal, preferind ra-rişfile, poienile şi marginile de pădure. E valoros din punctul de vedere silvic, prin frunzişul său bogat, care dă un humus bun, ameliorafor al solului. E folosit în cultura forestieră şi, în special, la alcătuirea perdelelor de protecţie a culturilor agricole, ca specie arbusfivă de amestec. Lemnul de alun e alb, frumos, cu nuanfe de roz; nu are duramen; se desface uşor în fîşii (bune penfru împletit coşuri); arde foarte bine, are putere calorifică mare şi dă un mangal de bună calitate. Nuielele (tulpinile şi ramurile tinere) de alun sînt folosite pentru cercuri de butoaie şi de bufi, pentru împletit garduri, penfru confecţionat beţe de schiuri, etc. Frucfele alunului (alune) conţin mult ulei (circa 60%), amidon şi zahăr, şi sînt foarte apreciate în alimentaţie, în stare proaspătă, sau ca materie primă în patiserie. Sin. Alun comun. 6. ~ turcesc. Silv.: Corylus colurna L. Arbore mic din familia Betulaceae, răspîndit în Europa sudică şi în Orient, rar în flora spontană a ţării noastre (în Banat şi în Oltenia), unde atinge înălţimea-de 2 m. Poate fi răspîndit prin cultură, pentru bunele lui calităţi silvice (ameliorafor al solului, datorită frunzişului său) şi pentru lemnul lui. Lemnul de alun turcesc e alb-roz, cu duramen roşu, şi e căutat în tîmplăria de mobilă fină şi în strungăria fină. Creşte mai rar în goluri şi pe margini de pădure, şi fructifică bogat, aproape anual. Alunele turceşti sînf mai mari şi calitativ superioare alunelor comune. 7. Alun. 2. Chim. V. Alaun. 8. Aluna, pl. alune. Silv.: Fructul comestibil al alunului. . (V. sub Alun şi Alun turcesc). 9. Aiundum. Chim. V. Alaun. 10. Alune. Prep. min.:Clasele mărunte de cărbuni (10—20 mm). 11. Alune americane. V. Arahide. 12. ~ de pămînt. V. Arahide. 13. Alunecare. Tehn.: Mişcare relativă a două corpuri în contact, asffel îneît vitesa relativă a suprafeţelor lor de contact să fie dirijată tangenţial la ele. 14. ^ transversală. Drum.: Deplasare transversală pe borrt-bamentul unei şosele, a unui vehicul angajat în lungul ei, sub acţiunea gravitaţiei, din cauza poziţiei înclinate a vehiculului şi a frecării foarte mici dintre roţile lui şi cale (fără să intervină forţa centrifugă). Se produce cînd şoseaua e umedă, cu zăpadă, polei, noroi, etc. Sin. Fringalaj. 15. Alunecarea curelei. 1. Tehn.: Alunecarea unei curele pe roata de transmisiune, ceea ce provoacă o reducere a turaţiei roţii conduse faţă de turaţia roţii conductoare, deci pierdere de putere. ir. Alunecarea curelei. 2. Tehn.: Mărime egală cu un cît al cărui numărător e diferenfa dintre vitesele curelei fără şi cu alunecare 1, numitorul fiind vitesa curelei fără alunecare 1. 17. Alunecare de teren. Geol., Geof.: Fenomenul fizico-geologic de deplasare pe pante în jos, după o suprafafă de alunecare mai mult sau mai puţin regulată, a materialului rezultat din degradarea rocilor de pe versante sau a maselor de roci, în urma perturbării echilibrului interior (stabilit în masa rocilor de la formarea lor), datorită acţiunii simultane a gravitaţiei şi a apei. Alunecările de teren se produc pe toată suprafaţa Pămîntului, în diferite condiţii climatice (în special primăvara, după dezgheţul terenurilor, sau toamna, după ploi abundente), topografice, geologice şi hidrologice, cu vitese mai mari decît orice alt fenomen geologic şi în urma unei perioade de pregătire a numeroşi factori condiţionali. Cauzele cari produc alunecările de teren sînt numeroase şi sînt în legătură, fie cu modificări în aefiunea forfelor exterioare asupra maselor de roci, fie cu schimbări în rezistentele inferioare ale acestor roci. Din primul grup de cauze fac parte; alimentarea cu apă a versantelor (infilfrafii naturale din precipita} ii le atmosferice sau din rîurile şi basinele de apă superficiale, sau infilfrafii artificiale ale apelor din puţuri şi din haznale absorbante, din apeducte şi canalizaţii defecte, etc.); acţiunea apelor subterane (coborîrea artificială a nivelului hidrostatic în timpul executării şi exploatării construcţiilor sau variafiile acestui nivel, ca urmare a construirii de baraje, a regularizării cursurilor de apă, etc.; sufuziunea (v.) chimică şi mecanică sau presiunea hidrodinamică a curentului de apă); aefiunea de eroziune şi de spălare a apelor superficiale (torente, rîuri, mări); încărcarea suprafefei versantului (cu diverse construcfii, stive de materiale, material din săpături, etc. sau numai prin imbibarea rocilor cu apă); aefiunea inginerească a omului la baza versantelor sau pe pante (executarea de săpături, irigaţii, canale, etc., construirea de ramblee pentru căile de comunicafii, talu-zări şi nivelări, crearea de platforme, exploatarea de cariere, etc.); exploziile naturale sau provocate (gaze explozive din minele în exploatare, proiectile de artilerie sau bombe, împuşcături în cariere şi mine); cutremurele de pămînt şi orice fel Alunecare de teren 302 Alunecare de feren de vibra{ii puternice; distrugerea vegetaţiei de pe versant sau folosirea de sisteme agricole nerafionale; variaţiile de temperatură (tnghef, dezghef, insolafii), cari produc în roci crăpături, fisuri, etc, Din al doilea grup fac parte: natura petrografica, structura şi stratificafia rocilor (rocile mai vechi sînt, în general, mai tari, mai compacte şi deci mai stabile); micşorarea unghiului de frecare interioară şi a coeziunii, în urma măririi umiditsfii, a varia}iei complexului de adsorpfie, a disolvării legăturilor structurale de cimentare, a acfiunii forfelor dinamice, etc.; compozifia chimică a rocilor şi a pămînturilor cari constituie versantul, cum şi a apelor subterane, etc. La o alunecare de teren se deosebesc următoarele elemente (v. fig. I): masa alunecătoare (A) (sin. Corpul alunecării, Diluviu de alunecare, îngrămădire de alunecare), care poate fi: neturburată (cu structura internă neschimbată) sau turburată (cu structura internă puternic modificată) şi care se detaşează din versant după ce în prealabil s-au format o serie de crăpături mai mult sau mai pufin adînci, cari la partea superioară creează inifial un amfiteatru de alunecare; terenul de bază (B), care poate fi şi el turburat sau neturburat; suprafaţa de alunecare (C), plană sau concavă, frîntă sau ondulată, cu sau fără semne de şlefuire (oglindă de alunecare); baza alunecării (D), care poate fi mai sus decît baza versantului, poate să coincidă cu aceasta sau să ajungă sub această bază. Alunecările de feren se clasifică astfel: după pozifia fafă de pantă şi de nivelul rîului (alunecări în aer, sub apă, sau mixte, şi la partea superioară a versantului, în lungul lui sau la bază); după structura generală geologică a versantului (alunecări asecvenfe, cari se produc în roci omogene, de aceeaşi natură, nestratificate; alunecări consecvente, a căror suprafafă de alunecare e legată de suprafafa de stratificat ie a stratelor, de exemplu: alunecările pe suprafafa de contact cu roci argiloase, alunecările solului pe roca-mamă, alunecarea diluviului pe roca de bază, etc.; alunecări insecvente, cari afectează toate stra-tele, de natură diferită, ale unui versant); după natura genetică şi petrografică a rocilor cari constituie versantul (soluri pe diluviu sau eluviu, diluviu sau eluviu pe rocile de baza, nisipuri pe argile, argile pe argile, roci diverse pe interca-lafii argiloase, etc.); după caracterul alunecării la începutul mişcării (alunecări detruzive, cari pornesc de la partea superioară a versantului; alunecări delapsive, cari pornesc prin stricarea echilibrului intern la baza versantului; alunecări mixte); după cauza generală a alunecării (alunecări plastice, condifio-nafe de consistenfa rocilor; alunecări sufuzionare, datorite fenomenului de sufuziune; alunecări plastico-sufuzionare); după vîrstă lor (contemporane: mişcătoare, în curs de oprire sau oprite; vechi: deschise sau îngropate), etc.— Cunoscînd factorii cari intervin în producerea fenomenului şi caracteristicile fizicomecanice ale pămînturilor (determinate în laborator), se poate calcula gradul de stabilitate al taluzului sau al versantului de pămînt, prin: metoda cercului de alunecare, metoda fîşiilor, etc. Metoda cercului de alunecare pentru acest calcul se bazează pe ipoteza că masivul alunecă după o suprafafă de alunecare bine determinată, presupusă că e o porfiune dintr-un cilindru circular, de-a lungul căreia sînt atinse valorile limită ale rezistenfei I. Elementele unei alunecări. A) masa alunecătoare; Bjferenul de bază; C) suprafafa de alunecare; D) baza alunecării; E) profilul iniţial al versantului. pămîntului respectiv. Luînd un cerc oarecare, care trece prin masa supusă alunecării (v. fig. II), se defineşte drept coeficient de siguranfă (n) la alunecare, raportul dintre momentele de stabilitate (momentele forfelor cari se opun alunecării, adică forfele de frecare şi de coeziune cari se dezvoltă de-a lungul suprafefei cilindrice AB) şi momentele de răsturnare (momentele tuturor forfelor în jurul centrului O, cari caută să deplaseze masivul ACB de-a lungul cercului AB, adică greutatea proprie a părfii de masiv respective). Construind mai multe cercuri şi determinînd pentru fiecare coeficientul de siguranfă, suprafafa de alunecare cea mai probabilă va fi aceea pentru care acest coeficient are valoarea minimă. în general, pentru »>1, terenul e stabil, iar pentru n < 1, terenul e predispus la alunecare. în practică, pentru găsirea celui mai probabil cerc de alunecare şi pentru determinarea coeficientului de siguranfă respectiv s-au elaborat diagrame şi tabele ajutătoare. Pentru un pămînt coeziv uniform (adică pentru cazul cînd unghiul de frecare interioară cp e nul), coeficientul de siguranfă e dat de relafia: G-xs ‘ cL ~-N, y h în care G e greutatea masivului predispus la alunecare, c e coeziunea pămîntului corespunzător stării sale de umiditate în timpul alunecării, L e lungimea curbei de alunecare, xs e distanfa de la centrul curbei la forfa G. Valorile lui G, xs, L se determină în funcjiune de h (înălfimea taluzului) şi de a (ungfiiul de taluz natural), cu ajutorul valorii Ns, pentru care există diagrame calculate. Pentru unghiurile de taluz natural a mai mari decît 53°, cercul de alunecare trece prin piciorul taluzului, iar penfru unghiuri mai mici are centrul pe verticala care trece prin mijlocul taluzului. Penfru pămînfurile cu unghi de frecare interioară qp^O, se foloseşte metoda fîşiilor (v. fig. III). Se împarte o suprafafă, limitată de suprafafa taluzului şi de un cerc de alunecare ales, în mai multe fîşii. Penfru fiecare fîşie se descompune forfa de greutate proprie într-o componentă tangenfială Tj~gtsin şi una normală7V4- = gt- cos Forfele de rezistenfă cari se exercită de-a lungul suprafefei de alunecare sînt egale cu Ni tg (p şi cA*. Coeficientul de siguranfă se exprimă prin *9 1 în regimul de frînare în contracurent. 1. ~ crifică a maşinii asincrone. Elf.: Alunecarea la care maşina asincronă produce cuplul maxim (cuplul critic sau de desprindere). 2. Alunecător. Gen.: Calitatea unui obiect de a avea o formă sau o suprafafă exterioară care să permită deplasarea relativă prin alunecare fafă de un alt obiect. Sin. Alunecabil. 3. Alunecat ar, pl. alunecătoare. C.Suport metalic cu o suprafafă plană şi netedă, — dispus perpendicular pe placa generală sau direct pe traversă, — pe care alunecă acul de macaz (v.fig.). Alunecătorul care e solidarizat cu placa suport prin buloane sau nituri cu cap înecat sau prinsudură,fixeazăşi talpa contraacului de placă. 4. Aluneî, pl. alu-neturi. Silv. V. Aluniş. 5. Alungire. 1. Rez. mat.: Lungire pozitivă a unei bare supuse la întindere. V. şi sub Lungire. 6. Alungire. 2. Av.: Raportul dintre pătratul anvergurii unei aripi de avion şi suprafafa proiectată în plan a acesteia. Alun-girea se exprimă prin relafia ~s~cm' în care b e anvergura, S e suprafafa proiectată şi Cm e coarda medie a aripii. în regim de curgere fără compresibilitate sau în regim de curgere cu compresiune subsonică, rezistenfa indusă şi unghiul indus al aripii scad pe măsură ce alungirea creşte. Experimental se arată că şi portanfa maximă a unei aripi depinde de alungire; astfel, la aripile dreptunghiulare, portanfa maximă are valorile cele mai mari pentru A,<2, prezintă un minim în jurul valorii X — 2 şi creşte apoi odată cu X. în regimul supersonic de curgere, alungirea influenţează panta curbei care reprezintă coeficientul de portanfă Cz în funcfiune de incidenfa i. La aiungiri mici se constată o creştere dCf accentuată a pantei —— odată cu alungirea; această creştere d 1 e din ce în ce mai redusă, pe măsură ce alungirea creşte. De asemenea, focarul aripii înaintează, cînd alungirea creşte. 7. ~ virtuală. Av.: Alungire corespunzătoare unei aripi de anvergură finită, care din punctul de vedere aerodinamic ar funcfiona în aceleaşi condifii ca o secfiune din pala unei elice. 8. Alungirea cablului. Mine, Expl. petr. V. Cablu de extracfie. 9. ~ prăjinilor de pompare. Expl. petr.: Creşterea lungimii garniturii de prăjini de pompare sub acfiunea greutăfii proprii şi a greutăfii coloanei de lichid care apasă pe pistonul pompei de adîncime, considerate ca sarcini statice. Alungirea prăjinilor sub acfiunea greutăfii proprii (Xg), uniform repartizata, are caracter permanent şi e dată de relafia: __ 1 q* L2‘b IŢe' în care q e greutatea pe metru linear a prăjinilor de pompare, L e lungimea garniturii de prăjini de pompare (în m), b e factorul de cufundare a prăjinilor în lichid, fp e secfiunea prăjinilor (în cm2), E e modulul de elasticitate al materialului prăjinilor (în kg/cm2). Alungirea prăjinilor produsă de greutatea lichidului (Xp) are caracter periodic, apare numai la cursa ascendentă a unităfii de pompare şi e dată de relafia (după legea lui Hooke) y-F-L2 Alunecător. î) placă-suport (placă generală); 2) alunecător; 3) ac de macaz; A) contraac; 5) piesă de consolidare a confraacuiui. lp=- fpE în care y e greutatea specifică a lichidului extras (în kg/m3), F e secfiunea pistonului, (în m2). în cazul cînd garnitura de prăjini e compusă*din tronsoane cu lungimea L\, L2"Ln, avînd secfiunile fp, fp"'fp^ astfel încît + + = alungirea prăjinilor de pompare e: y-F'L /Li I2 L„ io. ~ ţevilor de extracfie. Expl, petr.: Creşterea lungimii coloanei de fevi de extracfie sub acfiunea greutăfii proprii şi a lichidului din fevi, considerate ca sarcini statice. La exploatarea sondelor prin erupfie (naturală sau artificială), alungirea fevilor (Xt) se produce numai sub acfiunea greutăfii proprii.. La exploatarea sondelor în pompă, alungirea se produce atît sub acfiunea greutăfii proprii, cît şi a lichidului din fevi, care are valoarea maximă la cursa descendentă a unităfii de pompare (egală cu greutatea totală a lichidului din fevi), şi minimă la cursa ascendentă (egală cu greutatea totală a lichidului minus greutatea coloanei de lichid care apasă pe pistonul pompei). Diferenţa dintre alungirea ţevilor la cursa descendentă şi alungirea lă cursa ascendentă e dată de relafia: 1 -JlLH în care y e greutatea specifică a lichidului extras (în kg/m8),/7 e secfiunea pistonului (în m2), L e lungimea coloanei de fevi de extracfie (în m), }t e secfiunea metalică a fevilor de extracfie (în cm2), E e modulul de elasticitate al materialului din fev1 (în kg/cm2). Dacă coloana de fevi de extracfie e formată din tronsoanele L\, Lt'-Lnt avînd secfiunea metalică ft, astfel înclt Li + L2 + “"\rLn — L, alungirea ţevilor de extracfie va fi: > =:rI:L(L±+I±+...+^\ Dacă coloana de fevi e ancorată printr-un dispozitiv de ancorare, Xt=0. n. Aluniţ, pl. alunişuri. Silv.: Arboret, în general pasager şi de mică întindere (pîlcuri, grupuri, fîşii), constituit din tufişuri de aluni, la naştere pe cale naturală, în special în tăieturile neregenerate la timp şi păşunate, cum şi în poieni sau Alunii 305 Aluviuni în alte goluri din păduri. Dată fiind starea de luminare plină a tufişurilor, acest arboret permite recolte importante de alune. Sin. Alunet. 1. Alunii. Mineral.: KA^SO^CObOe. Sulfat bazic dublu de aluminiu şi potasiu, natural; deseori jumătate din potasiu e înlocuit cu sodiu (varietatea nătroalunit). E un produs al activităfii vulcanice solfatariene asupra rocilor magmatice bogate în feldspafi bazici (de ex.: trahitu I), pe cari îi descompune, prezenfîndu-se sub formă de impregnafii fin granulare sau fibroase în aceste roci. Se găseşte şi în unele filoane hidrotermale şi, sporadic, de origine exogenă, ca formaţiune concrefională în nisipuri, argile, bauxite. C/istalizează în sistemul trigonal, cu habifus isometric sau tabular; are culoare albă, cenuşie, gălbuie sau roşietică; are luciu sticlos, uneori sidefos (pe fefele de clivaj); duritatea, 3.5—4; gr. sp., 2,6—2,8. Rocile cu alunit sînt o sursă pentru obfinerea alaunilor, a sulfatului de aluminiu şi a oxidului de aluminiu. 2. Alunogen. Mineral.: A^(SO^ • 16 H2O. Sulfat hidratat de aluminiu, natural, întîlnit în minele de cărbuni bruni sau de huilă şi pe haldele acestora, ca produs de descompunere a rocilor cari confin pirită şi minerale argiloase, cum şi în minele de fier şi ca produs al activifăfii solfatariene. Cristalizează în sistemul monoclinic, în crisfaie mici tabulare. Se prezintă în cruste, în formă de ciorchini de struguri, reniform sau stalag-titic, cu structura solzoasă şi granulară. E alb-gălbui, transparent, cu luciu mătăsos; are spărtură neregulată şi prezintă clivaj într-o anumită direefie; are duritatea 1—2 şi gr. sp. 1.6- -1,7; are indicii de refracfie rip = 1,474, nm = 1,476, ng— 1,483. Sin. Keramohalif. 3. Aluraf. Farm.: Acid 5-alil-5-isopropil-barbituric; pulbere O (CH3)2CH c-N ^\r K,/ CH2 C—n II H o c=o albă cu gust amar, cu p. f. 140—141°, greu solubilă în apă. Se înfrebuinfează sub numele de veronal (v.), în doze mai mici (65 — 130 mg). Sin. Aprobarbital (v. Bărbi- CH2 = CH turice). 4. Alură, pi. aluri. Nav.: Unghiul format de planul longitudinal-vertical (diametral) al navei cu direcfia vîntului. Se consideră, în special, Ia navele cu vele, şi se măsoară în carturi (v.), din prova Ia fravers sau de ia travers Ia pupa. După cirecfiavîn- \]int d/n tului fafă de navă, se deosebesc (v. fig.): Alură cu vînt din prova: Alura cu vînful pînă la cinei carturi din prova. Alură cu vînt strîns: Alura cu vîn-tul între cinci şi opt carturi din prova; cînd alura e de aproape cinci carturi, ea se numeşte „alură cu vînt de bulină", nava reclamînd folosirea bulinelor (v.) la unele vele pătrate (vela trincă şi vela mare), pentru a trage „în vînt" spre prova marginea de cădere a acestora. Alură cu vînt de travers: Alura cu vîntul perpendicular pe planul diametral al navei. Alură cu vînt larg: Alura cu vîntul cuprins între travers şi trei carturi spre pupa. travers Aluri Alură cu vînt mare larg: Alura cu vîntul cuprins între trei şi şapte carturi de la travers spre pupa. Alură cu vînt din pupa: Aiura cu vîntul cuprins între şapte şi opt carturi de la travers. 5. Alurgif. Mineral.: Varietate de muscovit (v.) fengitic cu Mn—şi Mn—. 6. Aluviale, formaţiuni V. sub Aluviuni. 7. soluri sing. sol aluvial. Ped.: Soluri formate pe aluviuni recente, în lungul rîuri lor, ale căror caractere nu sînt deloc modificate sau sînt foarte pufin modificate de factorii bioclimatici. După stadiul de dezvoltare a profilului morfo-genetic, variază de ia aluviuni propriu-zise pînă la soluri cu caracterele definite ale unui anumit tip genetic. Jinînd seamă de condifiile locale (vegetaţie, microrelief, textură, apă freatică, salinizare), solurile aluviale pot avea diferite grade de fertilitate. 8. Aluvionară, cîmpie Geol., Geogr.: Suprafafă de teren relativ plană, rezultată din acumularea depozitelor proluviale (y.) vechi, redistribuite, şi a celor aluvionare aduse de apa rîurilor şi a fluviilor. Cîmpia aluvionară e foarte uşor înclinată spre avalul apelor curgătoare cari o străbat. Din punctul de vedere geologic structural, cîmpiile aluvionare sînt situate pe aria de înecare a zonelor de platformă marginală (parageosinclinale), cari servesc de vorland (v.), cum sint: Cîmpia romînă, Cîmpia Gangeluir etc. sau de hinterland (v.), cum sînt: Cîmpia Padului, Pusta panonică, etc., catenelor muntoase actuale cutate. Sin. Cîmpie de acumulare. 9. Aluvionare. Prep. min.: Procedeu de concentrare a minereurilor şi a cărbunilor, bazat pe depunerea materialelor în ordinea greutăţii lor specifice sub aefiunea unui curent orizontal de apă. Operafia se efectuează în jgheaburi metalice (psntru cărbuni) sau de lemn (pentru nisipurile metalifere) pufin înclinate (2 — 5°), avînd lungimi variate (de la 5 —100 m), în funefiune de natura materialelor supuse concentrării şi de dimensiunile particulelor din cari sînt formate. Pentru concentrarea nisipurilor metalifere (aurifere, stanifere, monazitice, etc.) se folosesc jgheaburi lungi (sluice) al căror fund e căptuşit cu bolovani sau cu bandaje de lemn dispuse transversal şi, în unele cazuri, acoperite cu pînze scămoase, cari refin particulele mai grele. Alimentarea se face la capătul superior al jgheabului, cu material în prealabil dispersat în apă (raportul lichid: :soIid = 10:1—20: 1); mineralele mai grele se depun pe fundul jgheabului; restul e antrenat de curentul de apă şi e evacuat Ia capătul inferior al jgheabului. Pentru concentrarea cărbunilor se folosesc jgheaburi căptuşite cu plăci de faianfă sau cu beton, Jgheab pentru aluvionare. *i) *2) ^ strate de material depus în ordinea densităţii; 2) alimenfare; 3) jgheab; 4) evacuarea produselor cu densitate mai mare; 5) evacuarea materialului cu densitate mai mică. la fundul cărora sînt prevăzute, la anumite intervale, aparate de evacuare continuă a particulelor mai grele (sterilul şi mixtele), fraefiunile mai uşoare (cărbunele) evacuîndu-se prin prea-plin, la capătul inferior (v. fig.). Sin. Concentrare prin aluvionare. 10. Aluvium. Stratigr.: Sin. Holocen (v.). 11. Aluviuni. Geol., Hidr.: Materialele provenite din dezagregarea rocilor sub aefiunea eroziunii, a denudării, etc., pecari curentul unui curs de apă le transportă şi le depune pe fundui albiei (bancuri, insule sau ostroave, etc.), pe maluri (terase) sau la vărsare (delte), cînd condifiile de transport (debitul şi 20 Aluviuni fosile 306 Alveolîna vitesa apei, sau panta albiei) se schimbă, dînd naştere la formafiuni aluviale. După dimensiunile particulelor solide predominante, se deosebesc: bolovani (peste 120 mm), pietrişuri (2—70 mm), nisipuri (0,02—2 mm) şi mîluri (sub 0,02 mm), compozifia granulometrică a aluviunilor variind chiar la acelaşi rîu, atît în timp, cît şi pe traseul lui. Mişcarea aluviunilor în curentul de apă depinde de mărimea particulelor solide şi de condifiile hidraulice ale rîului; ea se face, fie în stare de suspensie (aluviuni în suspensie), fie prin tîrîre sau rostogolire (aluviuni tîrîte), în salturi, pe fundul albiei. Cantitatea aluviunilor de fund, în raport, cu aluviunile în suspensie, e de 50•••60% în regiunile de munte, scăzînd pînă la 5—10% la şes. Particulele solide, deşi mai grele decît apa, pot fi menfinute în curentul d? apă în stare de suspensie, datorită turbulentei apei, sau se ridică de la fund şi coboară pe fund (saltă) sub influenfa pulsaţiilor transversale ale vitesei, deplasîndu-se în aceiaşi timp în sens longitudinal cu o vitesă egală cu aceea a curentului. în această situafie există în permansnfă particule cari se depun şi particule cari sînt ridicate de pe fundul albiei şi antrenate de curentul apei. Confinutul şi natura aluviunilor din apa rîurilor variază cu: nafura petrografică şi panta terenului; gradul de acoperire a basinului de colectare; variafia debitului rîului în cursul anului; variafia viteselor de scurgere a apei. Dacă vitesa şi debitul apei rămîn constante, iar albia rîului are o compozifie litologică uniformă, materialele mai mari se depun mai aproape de izvor, iar cele mai mici, transportate mai departe, către vărsare, în porjiunile de rîu cu apă stagnantă, în biefurile amonte ale barajelor, etc. Dacă vitesa şi debitul apei variază, materialele mai mari se depun în timpul viiturilor, iar cele mici, în. timpul apelor mici şi medii. Aluviunile se caracterizează prinfr-o neomogeneitate pro-nunfafă a dimensiunilor particulelor constituente, atît pe verticală, cît şi în plan orizontal; prin forma rotunjită a elementelor (în special a celor mai mari), datorită rulajului lor pe fundul albiei; printr-o stratificajie oblică sau diagonal încrucişată. Din punctul de vedere geologic, aluviunile sînt noi (depuse în Cuaternar) şi vechi (depuse în Terfiar şi chiar mei înainte). Studiul tehnic-geologic al aluviunilor e important pentru: înfiinfarea de balastiere, consfrucfiile de poduri, de viaducte, consfrucfiile hidrotehnice (porturi, baraje), irigafii, etc. în problemele de hidrotehnică e importantă cunoaşterea caracteristicilor mişcării aluviunilor în stare de suspensie: vitesa Ia care particulele solide sînt menfinute în stare de suspensie, debitul solid exprimat în kg/s, distribufia suspensiilor pe adîncimea curentului şi condifiile de depunere. înfr-un curent în care are loc numai transport de aluviuni în suspensie, nu şi pe fund, pierderile de sarcină sînt identice cu cele corespunzătoare apei curate, în aceleaşi condifii, deoarece lucrul mecanic necesar pentru menfinerea particulelor în stare de suspensie e luat din energia de turbulenfă. La mişcarea particulelor pe fundul albiei, caracteristică curenţilor a căror vitesă e mai mare decît vitesa limită de antrenare, particulele se deplasează alunecînd şi rostogolindu-se, cu salturi de scurtă durată, alternînd cu perioade de repaus mai lungi. Pe măsură ce e pus în mişcare un număr tot mai mare de particule solide, pe fundul albiei se formează Ia început rifluri (v.), iar la vitese mai mari, adevărata dune subacvatice de nisip cari, odată cu creşterea vitesei curentului, cresc în lungime şi în înăîfime. în cazul transportului de aluviuni atît în suspensie, cît şi pe fundul albiei, pierderile de sarcină sînt mai mari dacît la un curent de apă curată în aceleaşi condifii. în cazul lucrărilor de amelioraţii şi de irigafii trebuie cunoscute şi cantitatea şi calitatea (compozifia chimică şi meca- nică) aluviunilor, deoarece de acestea depind direct proprietăfi le fizice ale solului şi condifiile de exploatare a canalelor. (Particulele cu diametrul de 0,005 — 0,10 mm micşorează coeziunea solului, dar au o valoare nutritivă pentru plante, rr.ică; particulele cu diametrul de 0,001 —0,005 mm au o valoare nutritivă importantă, dar pot micşora permeabilitatea solului prin colmatare; particulele cu diametrul de 0,10—0,15 mm se depun în canale, reducîndu-Ie secfiunea de scurgere). 1. ~ fosile. Geol.: Acumulări de material detritic vechi (nisipuri şi pietrişuri), transportate şi depuse de apele curgătoare, cari se întîlnesc intercalate în seriile stratigrafice. (Ex.: depozitele detritice din Apfianul de facies confinental-lacustru din Dobrogea da Sud). Uneori, aceste aluviuni confin granule metalice sau de alte minerale utile ca: aur, argint, platin, granafi, magnefif. (Ex.: conglomeratele cretacice de la Pianul de Sus-Hunedoara), 2. ~ metalifere. Geol.: Aluviuni constituite, în general, din nisipuri, în cari s-a concentrat o cantitate mare de granule de diferite minerale metalifere (casiterit, magnefif, etc.), de metale native (aur, platin, etc.), sau de pietre preţioase (diamante). Aluviunile metalifere pot fi aluviuni recente sau terase fluviale mai vechi şi constituie, uneori, importante zăcăminte exploatabile. s. Alvar. Ind. chim.: Masă plastică constituită din acetat de polivinil. 4. Alveolar. Paleont.: Testul unor foraminifere (Fusulinidae, Orbitolinidae) cu structură specială, constituit dinfr-un strat extern calcaros, foarte subfire şi imperforat. Pe partea interioară şi perpendicular pe acest strat sînt dezvoltafi perefi lamelari foarte mici, cari separă una de alta alveole umplute cu calcit globular. 5. Alveolă, pl. elveole. 1. Agr.: Locaşul cu dimensiuni invariabile al saminfelor în distribuitorul cu alveole al semănătorii în rînduri, sau în interiorul cilindrului trior. V. Distribuitor cu alveole, Trior. 6. Alveolă. 2. Arh.: Intrînd asemănător cu o curte de onoare, format prin retragerea de la aliniere a unora dintre clădirile de pe o stradă. 7. Alveolă. 3. Arh.: Loc retras de la alinierea unei alei dinfr-un spafiu plantat, de formă semicirculară sau dreptunghiulară. în general, aceste alveole sînt amenajate cu bănci şi sînt mărginite de arbuşti tunşi. Cînd aceştia sînf mai înalfi, formează nişe de verdeafă în cari se pot plasa vase, statui sau grupuri sculpturale. 8. Alveolîna. Paleont.: Foraminifer bentonic litoral, mare, neperforaf, din familia Alveolinellidae, cu testul fuziform rezultat din răsucirea, după un ax lung, a unei lame spirale (exoschelet). Lama se îndoaie periodic, producînd perefi principali (septe), cari delimitează camere (loje) tubulare, alungite în sensul înrulării. Septele sînt perforate la baza lor de o serie de aperturi rotunde. Lojele tubulare sînt divizate în lojete ovcide, prin perefi secundari (endoschelef), dispuşi paralel cu direcfia de creştere a testului. Fiecare lojefă comunică cu exteriorul prin aperturi, iar legătura dintre lojetele aceleiaşi loje tubulare se face printr-un canal mai mare (preseptal) şi, uneori, şi prin altul, mai îngust (posfsepfal). Primele Alveolinellide, rare, se cunosc din Bathonian, încep să se dezvolte în Cretacicul supericr (Cenomanian) şi ating dezvoltarea maximă în Eocenul inferior şi în Eocenul mediu, cînd formează „calcarele cu Alveolina". Cu Eocenul superior, aria lor de răspîndire se restrînge, iar din Pliocen se retrag spre regiunile tropicale (Neoalveolina, Alveolinella), unde se întîlnesc şi astăzi. Specia Alveolina oblonga d'Orb. e frecventă în Eocenul de la Călimăneşii, de la Perşani şi în calcarul grosier inferior din regiunea Clujului, iar specia Alveolina haueri e cunoscută din Tortonianul de la Bahna. Alvîlis 307 Amalgamare 1. Alvilis. Ind. chim.: Răşină vinilica în formă de pulbere sau de paiete, solubilă în apă şi în cel mai mulfi solvenfi organici. Se înfrebuinfează la fabricarea lacurilor. 2. Âlvif. Mineral.: Varietate de zircon cu oxid de hafniu, toriu şi pămînturi rare (Ce, Y). 3. Aliinox. Farm.: H2N — CH2- COOAl (OH)2. Sare bazică de aluminiu a acidului aminoacetic, obfinută prin tratarea iso-propoxidului de aluminiu cu glicocol. E o pulbere albă, insolubilă în apă şi în disolvanfii organici, înfrebuinfată ca antiacid gastric în tratamentul hiperacidităfii (ulcer peptic). Aefiunea de .tampon e comparabilă cu aceea a gelului de hidroxid de aluminiu. Doza e de 0,5—1 g şi se administrează pe gură. Sin. Alglyn, Aspogen. 4. Am Chim., Fiz.: Simbol literal pentru Americiu (v.). 5. Amagnetîc, material Fiz.: Material neferomagnetic şi de susceptiviţafe magnetică nulă. Nu există materiale riguros amagnefice, însă, practic, toate corpurile paramagnetice şi diamagnetice pot fi considerate amagnetice. Penfru măsurile în cîmpul geomagnetic, prezintă deosebită imporfanfă materialele de construcfie amagnefice, folosite în construirea clădirilor speciale ale observatoarelor magnetice, cum şi metalele şi aliajele amagnefice — în special cuprul, alama şi bronzul — întrebuinfafe la construirea instrumentelor magnetice, în particular a instrumentelor absolute sau normale (de observator). Unele pendule folosite în determinările gravimetrice sînt construite, de asemenea, din materiale amagnetice, pentru a nu fi supuse acfiunii cîmpului geomagnetic. 6. Amalgam, pl. amalgame. 1. Chim.: Aliaj al mercurului cu un metal. Se obfin amalgame cu cele mai multe metale, excepţie făcînd manganul, fierul, nichelul şi cobaltul. Amalgamul se formează, uneori, prin contact direct al metalului cu mercurul, la rece sau la cald; alteori, prin adăugarea mercurului peste solufia unei sări metalice sau prin electroliza ei, în care caz se foloseşte mercurul ca electrod negativ. Dintre metale, formează uşor amalgame sodiul, potasiul, argintul şi aurul; mai greu, zincul, cadmiul, sfaniul, plumbul şi cuprul. Formarea amalgamului de sodiu sau de potasiu se produce cu dezvoltare de multă căldură şi, uneori, cu apa-rijia flăcării. în alte cazuri (de ex.: la formarea amalgamului de aur sau de argint), dezvoltarea de căldură e minimă. Unele amalgame sînt lichide, altele sînt plasiice, iar altele cristaline, în toate cazurile au fost izolafi compuşi a căror compozifie arată că sînt constifuifi diri amestecuri de unu sau de mai mulfi compuşi cari confin mercur în exces. Astfel, de exemplu, în cazul amalgamului de sodiu, au fost izolate combinafii inter-metalice ale mercurului cu sodiu, cu următoarea compozifie: Hg4Na, Hg2Na, Hgi3Nat2r HgNa3, etc. în general, amalgamele cu confinut mic în metal sînt lichide, iar cele cu confinut mare sînt cristaline. Amalgamele sînt instabile la căldură, mercurul disfilînd cînd aliajul e încălzit peste punctul lui de fierbere. Amalgamul de sodiu e întrebuinfat în sinteza organică drept agent reducător şi e un produs intermediar la prepararea alcaliilor. — Amalgamul de staniu, care confine 75---80% mercur, a fost întrebuinfat mult la fabricarea oglinzilor. Un amalgam de staniu cu compozifia: 5 părfi de staniu, 6 părfi de mercur şi 8 părfi de carbonat de calciu e întrebuinfat la albirea alamei sau a obiectelor de cupru. — Amalgamele de cadmiu, de Cadmiu şi staniu, şi cele de cadmiu, bismuf şi staniu sînt întrebuinţate drept chit pentru metale. — Amalgamul de zinc şi cel de zinc şi 5taniu se înfrebuinfează la protecfia plăcilor de zinc din elementele galvanice. în lucrările de stomatologie se înfrebuinfează ca material de plombare, de peste 100 de ani, amalgamul de cupru, care are şi aefiune de combatere a cariilor dentare.— Ca amalgam de calitate superioară se înfrebuinfează, în dentistică, de asemenea, amalgamul de argint şi staniu. — Unele amalgame dentare mai confin, în cantitate mică (pînă la 2%), şi metale nobile ca aur sau. platin, pe lîngă argint, staniu sau cadmiu, metale cari îmbunăfăfesc calităfile necesare pentru lucrările de stomatologie. 7 Amalgam. 2. Mineral.: Hg3Ag2. Aliaj natural de mercur şi argint, înt.lnit foarte rar în zona de oxidare a zăcămintelor de cinabru (Ag2S) şi de minereuri de argint. Cristalizează în sistemul cubic oloedric şi apare sub forma de granule sau de plăcufe de culoare argintie. s. Amalgamare. 1. Chim.: Prepararea unui aliaj de mercur, prin contactul direct, la rece, al unui metal cu mercurul (v. şi sub Amalgam 1). 9. Amalgamare. 2. Prep. min.: Procedeu industrial de extragere a aurului şi a argintului din minereuri, bazat pe proprietatea mercurului de a forma amalgame cu aceste metale. -Aurul şi argintul se combină cu mercurul dînd naştere ia numeroşi compuşi intermetalici (Au2Hg, Au2Hgs, Ag3Hg4), cari formează cu mercurul — în care se disolvă cantităfi mici din aceste metale (de la 0,06% la 20° pînă la 0,25% la 100°) — solufii solide, în cari se găsesc îngjobafi şi grăunfi de aur şi argint amalgamafi superficial. Amalgamul industrial confine un exces de mercur (pînă la 60%) care, prin presare, poate fi îndepărtat parfial (pînă la 30%). Un rol important în procesul amalgamării îl are capacitatea metalelor de a fi udate, care e influenfafă de proprietăfile mineralelor şi ale sărurilor din minereuri şi de proprietăfile fazei lichide — apa — în care are loc amalgamarea. Prezenfa în mercur a unor cantităfi mici de aur, argint, cupru, rodiu, etc. favorizează amalgamarea aurului şi a argintului, în timp ce sulfurile de stibiu şi de arsen din minereuri micşorează capacitatea de udare, respectiv amalgamabilitatea acestor metale. Un rol negativ asupra amalgamării îl are prezenfa în apă a sărurilor de cupru şi de fier, provenite din minereuri, şi în special a substanţelor grase (uleiuri, unsori, grafit, etc.), cari micşorează capacitatea de udare a aurului şi a argintului. De aceea, amalgamarea se face, în general, în medii slab alcaline, folosind ca degresanfi var şi, uneori, canfifăfi mici de cianură. Amalgamarea se aplică, în general, minereurilor în cari metalele prefioase se găsesc în slare nativă. în cazul minereurilor de argint (în cari acest metal se găseşte, în general, sub formă de sulfuri), amalgamarea e precedată de transformarea sulfurilor în cloruri, mai uşor amalgamabile. Înainte de amalgamare, minereul e măcinat fin, penfru a pune în libertate particulele de aur şi de argint, iar amalgamul obfinut e spălat pentru îndepărtarea fragmentelor de gangă refinute, după care e presat pentru îndepărtarea excesului de mercur şi apoi e distilat, obfinîndu-se aurul ars (aliaj poros de aur şi argint, confinînd pînă la 1 % Hg), care se topeşte în creuzete de grafit. Aliajul de aur şi argint e apoi afinat, obfinîndu-se aurul şi argintul pur. Se utilizează mai multe procedee de amalgamare: amalgamarea directă, cînd extragerea metalelor prefioase se face direct din minereuri, în contact cu mercurul; amalgamarea indirectă, cînd metalele sînt preconcentrate prin procedee gravitafionale (pe mese, jgheaburi, maşini de zefaj), supunînd amalgamării concentratele obfinute; amalgamarea interioară, cînd amalgamarea se face simultan cu măcinarea minereurilor, în aceleaşi aparafe; amalgamarea exterioară, cînd amalgamarea are loc cu minereul măcinat în prealabil; amalgamarea electrolitică, cînd procesul amalgamării e intensificat sub aefiunea unui curent electric de joasă tensiune. Amalgamarea minereurilor aurifere se face în diferite moduri, după confinutul în metal al minereului. Minereurile bogate, confinînd în general peste 1 kg Au/f, se amalgamează, în general, în mori de amalgamare, în cari această operafie se efectuează în acelaşi timp cu măcinarea minereului. Minereurile obişnuiie Amalgamare 308 Amalgamare sînt amalgamate pe mese de amalgamare şi în amalgamoare. Extracfia de aur variază, după aparatura folosită şi după dimensiunile particulelor de aur, între 60 şi 85%, iar consumul de mercur, între 1 şi 2 g/g de aur extras. Amalgamarea minereurilor de argint e mai complexă şi mai dificilă, din cauza prezenfei argintului în cea mai mare parte sub formă de sulfuri, de sulfosăruri, cari sînt foarte greu amal-gamabile, Majoritatea procedeelor de amalgamare folosite în cazul minereurilor argentifere se bazează pe amalgamarea clorurilor de argint obfinute prin prăjirea clorurantă (la circa 500—600°, în prezenfa clorurii de sodiu) sau sub acfiunea clorurilor metalice (CuCl, CuCl2, FeCl3, FeCl2)asupra sulfurilor de argint. Procedeul Patio, folosit încă în Mexico, consistă în amestecarea, pe o platformă pavată cu lespezi de piatră, a minereului (măcinat şi umezit) cu sare, cu sulfat de cupru şi cu mercur. Se formează, într-o primă fază, clorură de cupru CuS04+2 NaCI = CuCi2 + Na2S04, apoi clorură de argint 2 CuCI2+Ag2S = 2 AgCI + 2 CuCI + S care, prin adăugare de mercur, dă naştere amalgamului de argint, care se recuperează din amestec prin spălarea acestuia cu apă. Operafia de amestecare a şarjei se efectuează fie cu ajutorul animalelor (în care caz operafia are loc foarte încet, soarele fiind singura sursă de căldură), fie în mori chiliene sau în cuve căptuşite cu plăci de fier. Extracfia de argint e de ordinul a 70—80%, iar consumul de mercur, de 1—2 kg/kg de argint extras. Procedeul Calderon, folosit în special în Chile, consistă în tratarea minereului măcinat cu saramură fierbinte de clorură de sodiu în căldări căptuşite cu plăci de cupru şi încălzite cu vapori de apă. Durata operafiei e de 6—8 ore, iar extracfia de argint, între 85 şi 90%. Extracţii superioare (90—95%) se obfin prin prăjirea prealabilă clorurantă a minereului în cuptoare rotative sau în cuptoare cu vetre, urmată de amalgamarea materialului prăjit în tobe rotative căptuşite cu plăci de fier. Pentru amalgamarea minereurilor obişnuite sînt folosite mese de amalgamare plane, pufin înclinate (4—6°), acoperite cu plăci de amalgamare, de cupru amalgamat. Se deosebesc mese fixe, mese oscilante şi mese cu pînze. Mesele fixe au lungimea cuprinsă între 2,5 şi 3,6 m şi lăfimea între 1,1 şi 1,6 m şi sînt constituite dintr-o suprafafă continuă ori împărfifă în două sau în trei suprafefe plane aşe- zate în trepte. Ele sînt dispuse în continuarea şteampurilor, în cari se face măcinarea umedă a minereurilor pînă la sub 0,5—1 mm şi cu o consisfenfă a furburelii de 5—10% materii solide. Amalgamarea începe chiar în cutia şteampului (care are, în lungimea ei, plăci de amalgamare, cari refin particulele mai mari de aur), dar amalgamarea propriu-zisă se produce pe mese. Productivitatea meselor de amalgamare e de 1—5 t/m2 în 24 de ore; consumul de mercur e de 8"* 10 g/t de minereu, iar extracfia de aur e de ordinul a 60—80%. O amalgamare mai intensă se poate realiza prin suspendarea în turbureală (deaslipra plăcilor de amalgamare) a unor benzi de grafit prin cari e lăsat să treacă un curent de mică tensiune (amalgamare electrolitică). Colectarea amalgamului de pe mese se face prin răzuire cu bucăfi de lemn sau de cauciuc.— Mese/e oscilante permit întrebuinţarea unei turbureii mai consistente (20—30% materii solide), datorita unei răspîndiri uniforme a particulelor minerale pe suprafafa lor, realizată prin mişcarea ce li se imprimă cu un excentric. Un alt avantaj al acestor mese (cari lucrează, în general, cu minereurile măcinate în mori cu bile) e o mai mare productivitate, reducînd astfel suprafafa de amalgamare cu circa 50% fafă de cea reclamată de mesele fixe. Mesele oscilante realizează, în schimb, o extracfie de aur mai mică decît mesele fixe. — Mese/e cu pînze pot fi fixe sau mobile, şi servesc ca aparate de preconcenfrare. Suprafafa acestora e acoperită cu fesături grosolane de pînză păroasă sau de pînză specială pluşată, cari refin particulele de aur mai njari şi o parte din mineralele grele. Materialul refinut de pînze se concentrează cu trocuri sau pe mese de concentrare, obfinîndu-se produse foarfe bogate, cari sînt apoi amalgamate în mori de amalga= mare sau în amalgamoare cu cuvă. — După amalgamare urmează spălarea amalgamului, în cură-fitoare de amalgam cilindrice, echipate cu un agitator de brafele căruia e fixat un disc, astfel încît între disc şi fundul curăfitorului e frecat amalgamul, liberîndu-se din masa lui fragmentele minerale pe cari le confine şi cari sînt spălate cu apă. Excesul de mercur din amalgam e îndepărtat prin presare, fie manual prin pînze dese sau piele de căprioară, fie cu prese cu şurub sau cu prese hidraulice. Amalgamul presat mai con-fine 30*• -50% mercur. Mercurul din amalgamul presate recuperat prin distilare la 360° în retorte de fonta (v. fig. /,), încălzite în cuptoare cu mufă. Vaporii de mercur se condensează prin răcire cu apă. Aurul rezulfaf după distilarea mercurului eporos şi are o puritate de 600' *850 %o» confinînd, afară de argint, diferite impurităfi şi cantităfi mici de mercur (0,1 ••■0,12%), cari se îndepărtează prin topire cu borax, sodă şi salpetru, în creuzete de grafit. Amalgamul şi mercurul antrenate de turburea-la care se revarsă la extremitatea meselor de amalgamare sînt colectate în vase metalice de formă conică (v. fig. II), echipate cu un tub central prin care se introduce furbureala şi care ajunge pînă în apropiere de fundul aparatului; amalgamul şi mercurul rămîn în fundul vasului, în timp ce furbureala părăseşte aparatul prin deversere la partea lui superioară. Pe lîngă mesele de amalgamare şi morile de amalgamare, se folosesc uneori amalgamoare în trepte, cuve de amalgamare şi amalgamoare centrifuge. Amalgamoarele în trepte se compun dinfr-un sistem de placi de amalgamare în formă de L, aşezate înclinat într-o cutie metalică, în fundul căreia se introduce mercur. Turbureala Schema colec)orulu, de e silită să treacă succesiv peste toate amalgamare plăcile de amalgamare,'cari refin aurul 0 alimentator; 2) evacuare, liber, din care o parte se colectează )urburelii. 3) evacuarea ama!- în mercurul din cutia amalgamorului. gBmului Cuvele de amalgamare sînt aparate asemănătoare cu curăfitoarele de amalgam, în cari amalgamarea se face între fundul aparatului şi discul agita- I. Cuptor pentru distilarea amalgamului. * 1) retortă; 2) răcitor. Amalgamare electrolitică 309 Amazonif torului, prin frecarea minereurilor greu amalgamabile sau a concentratelor aurifere cu mercurul adăugat în aparat (v. fig. ///). l Amaltheus|margaritatus. Amalgamoarele centrifuge sînt aparate în cari amalgamarea se face sub aefiunea forfei centrifuge care proiectează particulele de aur, de densitate mai mare, către plăcile de amalgamare cu cari sînt căptuşifi perefii aparatului. în fig. /V e reprezentat un tip de amalgamor centrifug, pe fundul căruia IV. Amalgamor centrifug. se găseşte mercur în care pătrund particulele de aur proiectate de un alimentator centrifug. Minereul părăseşte aparatul prin deversare, amalgamul fiind evacuat la intervale mai mari printr-un orificiu practicat în fundul aparatului. î. ~ electrolitică. Prep. m/n. V. sub Amalgamare. 2. Amalgamare, metalizare prin Metf. V. sub Metalizare. 3. Amalgamor. Tehn. V. sub Amalgamare. 4. Amalgamor, pl. amalgamori. Prep. min.: Lucrător care efectuează amalgamarea. 5. Ama eroii. Ind. fexf.: Alcooli graşi sulfonafi, întrebuinfafi în industria textilă ca agenfi de înmuiere, ca agenfi de suplefă şi, în vopsitorie, ca adjuvanfi. 6. Amaltheus. Paleont.: Amonoid din familia Amaltheidae, caracterizat prin cochilie discoidală, cu spiră îmbrăfişătoare, ornamentată cu coaste fine falciforme şi carenă cardată sifo-nală. Linia suturală e compusă din lobi adînci şi sele late. Specia clasică Amaltheus mar-garitatus Montf., caracteristică Char-moufhianului, se întîlneşte în depozitele liasice din Munfii Apuseni (Pădurea Craiului). 7. Amandină. Chim. biol.: Glo-bulină care se găseşte în sîmburii de migdale, de caise, de prune, ca substanfă azotoasă de rezervă. 8. Amaranf.Gen.:Roşu-purpuriu. 9. Amarant, lemn de Silv., Ind. lemn.: Lemn exotic, produs de arbori din speciile Copaifera brac-teata, Copaifera pubifiora, etc., originare din Brazilia. Lemnul e dur, greu şi casant; cînd e proaspăt debitat, are culoare cenuşie-brună, iar sub aefiunea aerului devine violet sau purpuriu. E întrebuinfat ca furnir şi la intarsii. Sin. Lemn violet, Lemn de purpură. 10. Amarantit. Mineral.: Fe**’(OH I SO4) • 3 H2O. Sulfat de fier hidratat, natural. Cristalizează în sistemul triclinic, în agregate clivabile strălucitoare, cari se alterează uşor în ocru. Are culoare castanie pînă la roşie-brună, cu striajiuni de rugînă gălbuie. 11. Amarare. Nav.: Fixarea unui obiect pe o îmbarcafie sau pe o navă, pentru a nu se deplasa, datorită balansului. Amararea se face, fie prin legarea obiectelor, fie prin aşezarea lor în anumite Jocuri special amenajate. 12. Amargen. Ind. alim.: Solufie apoasă amoniacală de azotat de argint. E un lichid incolor, transparent, cu reaefie bazică şi miros de amoniac. Confine 2,5% azotat de argint şi aproximativ 7,5% amoniac. Solufiile de amargen se prepară şi se păstrează la întuneric sau la lumină roşie. Amargenul exercită o aefiune bactericidă puternică; în concentrafia de 1 : 600000 împiedică dezvoltarea microbilor, iar în concentrafia de 1:250000 distruge streptococii şi stafilococii. E întrebuinfat în industria alimentară şi în special în industria cărnii, penfru dezinfectarea obiectelor de metal. 13. Amarilif. Mineral.: NaFe'"(S04)2 • 6 H2O. Mineral din grupul alaunilor naturali, cristalizat în sistemul monoclinic. Se prezintă sub formă aciculară, în cristale galbene pal. 14. Amarinizare. Nav.: Instruirea echipajului unei nave pentru executarea serviciului şi penfru obişnuîrea cu viafa la bord, ca de exemplu: mersul pe schelă şi pe punte, urcarea şi coborîrea pe scări, folosirea hamacelor (strînsul şi întinsul lor), înotul, trasul la rame, folosirea îmbarcafiilor şi a mijloacelor de salvare, utilizarea vîntului în cazul răului de mare, luarea unei volte (legarea unei parîme), etc. 15. Amatol. Expl.: Exploziv de siguranfă, constituit din nitrat de amoniu şi trinilrotoluen. Se prezintă sub formă de topifură de trinitrotoluen, avînd înglobate în masă cristale de nitrat de amoniu, sau sub formă de amestec pulverulent. Amestecul de 40% nitrat de amoniu şi 60% trinitrotoluen se prezintă sub formă de topifură, iar amestecurile de 80,,,90% nitrat de amoniu şi 20••■10% trinitrotoluen sînt în stare pulverulentă, E un amestec exploziv puternic, întrebuinfat ca exploziv de război la încărcarea proiectilelor şi a bombelor. io. Amator, serviciu de V. sub Radiocomunicafil, servicii de 17. staţiune de V. sub Sfafiuni de radiocomunicafii. îs. Amazonit. Mineral.: Varietate de microclin, în general verde închisă, uneori verde-albăstruie, verde de măr sau în nuanfe de trecere Ia cenuşiu-gălbui sau chiar la galben. Se foloseşte ca piatră semiprefioasă şi ca piatră decorativă pentru confecfionarea de obiecte decorative (vase, scrumiere, etc*V Amăreala vinului 310 Ambalaj 1. Amăreala vinului. Ind. alim.: Boală a vinurilor, în special a celor roşii, mai rar a celor albe, provocată de microorganisme anaerobe, ca: Bacillus vini, B. vini amaracrylus, Micrococcus vini, cari transformă glicerina în acroleină (substanfă cu gust amar) şi în acizi volatili (acid acetic, acid formic). în faza inifială a bolii, vinul îşi pierde luciul şi capătă gust dezagreabil, indefinit; cu avansarea bolii, vinul capătă gust amar, înfepător, cu miros de acizi volatili, îşi schimbă culoarea, căpătînd nuanfe cărămizii şi negre-albăstrii. în ultima fază, vinul formează un sediment de substanfe tanoide şi colorante, capătă gust respingător şi pronunţat amar, şi nu mai poate fi consumat. Apare aproape excluziv la vinurile vechi, păstrate în sticle. Tratamentul amărelii vinului e eficace numai în primele faze ale bolii şi consistă, în primul rînd, în distrugerea microorganismelor cari au provocat-o. Aceasta se obfine, fie prin pasfeurizare (1 minut la 60■•■62°), fie prin tratare cu bioxid de sulf (5■•■10 g/hl). Urmează cleirea sau filtrarea, iar pentru îndepărtarea completă a gustului amar, vinul se fermentează din nou sau se macerează pe boştină proaspătă. Vinurile al căror tratament a reuşit se tanizează uşor (10--20 g/hl) şi se acidulează cu acid cifric (30"*50 g/hl). 2. AMB, îngrăşămînful bacferian Agr.; Turbă compostată cu var, în care s-au înmulţit intens grupuri de microorganisme cari iau parte la descompunerea humusului, creînd substanfe pentru nutrifia radiculară a plantelor. îngrăşămînful bacferian AMB (microfloră autohtonă B) se prepară din turbă acidă, semidescompusă, din straturile superioare (fără vegetafie) ale turbăriilor de locuri joase sau de fransifie, din material calcaros (var sub formă de praf, cenuşă de şist sau de ardezie, efc.) şi din culfură-mamă AMB. îngrăşămînful se aplică pe cîmp, înaintea semănatului (250•■•1000 kg/ha), împrăştiindu-I uniform şi îngropîndu-l imediat; pentru cartofi şi varză se aplică în cuiburi. Aplicarea îngrăşămîntului AMB e foarte eficace la legumele din răsadniţe şi din sere. Dacă din furbă lipsesc fosforul şi potasiul, se adaugă, la fiecare tonă, cîte 500 g de superfosfaf şi 300 g de sare de potasiu. Terenurile în cari se plantează răsaduri obfinute cu aceste îngrăşăminte produc o recoltă mai bogată (pînă la triplă) decît ferenurile-martor, pe cari nu s-a folosit îngrăşă-mînful AMB. Eficacitatea acestuia creşte, cînd e aplicăt pe un fond calcaros şi de îngrăşăminte orqanice şi minerale. Poate fi preparat, în cantităfi Ie necesare, în fiecare gospodărie agricolă. Sin. Microfloră autohtonă B. s. Ambalaj, pl. ambalaje. Gen..* Obiect destinat să cuprindă şi să învelească în mod temporar un produs sau un ansamblu de produse, în timpul manipulării, al transportului, al depozitării sau vînzării, în vederea prezentării şi a protecfiei acestuia contra deteriorării mecanice şi a celei provocafede mediul înconjurător.— După căile de transport cari sînt folosite, se deosebesc: ambalaje terestre, ambalaje maritime, ambalaje fluviale şi ambalaje aeriene. — După destinaţia produsului ambalat, se deosebesc ambalaje pentru uz intern şi ambalaje penfru export, ultimele putînd fi continentale şi tropicale.— : După sistemul constructiv de asamblare, ambalajele se împart în ambalaje fixe, ambalaje demontabile şi ambalaje pliante.— După gradul de impermeabilitate, se deosebesc ambalaje etanşe şi ambalaje neetanşate. Impermeabilitatea ambalajelor etanşe e foarte relativă şi se realizează practic în funcfiune de necesităţi (la apă, la vapori de apă, la substanfe volati le, gaze, etc.).— După materialele principale folosite, se deosebesc: ambalaje de lemn, confecţionate din: cherestea (scînduri, dulapi, şipci, rigle), lamele de lemn, furnire (decupat? sau derulate), plăci stratificate (de ex.: placaje, doage lamelate, etc.), plăci aglomerate (din fibre sau aşchii de lemn), doage (despicate sau ferestruite, din buşteni sau lobde industriale); ambalaje metalice, confecfionafe din: tablă feroasă neprotejată (tablă neagră simplă sau decapafa) sau protejată (galvanizată, cositorită, etc.), tablă neferoasă (aluminiu, aliaje uşoare, alamă, etc.), foife de aluminiu, staniu, plumb, etc. (folosite şi în combinafie cu alte materiale); ambalaje de hîrtie, de carton sau de mucava, confecfionafe din: sortimente de uz general (hîrtie pentru ambalaj, pentru saci, pungi, efc., hîrtie pergaminată, creponată, mătase, etc., carton dur, carton ondulat, mucava); sortimente speciale (hîrtii şi cartoane para» finafe, cretafe, uleiafe, bituminate, gudronafe, lăcuite, gumate, metalizate, efc.), hîrtii acoperite (cu foife de aluminiu, cu eau-ciuc sintetic, cu polietilenă, efc.), hîrtii, alcătuite din straturi încleite (cu bitum, silicat de sodiu, efc.), hîrtii cu fibre sintetice (în a căror compozifie intră, de exemplu, nylon; ambalaje confecfionafe din pelicule celulozice (de ex. celofan); ambalaje confecfionafe din materiale plastice (polietilenă, bache-lifă, policlorură de vinii, etc.); ambalaje de sticlă (incoloră, colorată, armată, efc.); ambalaje confecfionafe din textile (ţesături de bumbac, in, cînepă, iută, etc.); ambalaje confecfionafe din ceramică (porfelan, faianfă, gresie, etc.); ambalaje diverse, de materiale naturale, de origine vegetală sau animală (plută, sorg, stuf, cauciuc, mafe, piei, etc.). — După scopul lor principal, se deosebesc ambalaje de transport şi ambalaje de desfacere. Ambalajele de fransport asigură profecfia produselor în cursul transportului şi depozitării şi uşurează manipularea, astfel încît produsele să poată ajunge Ia destinaţie în aceeaşi stare cantitativă şi calitativă în care au părăsit locul de producfie. Ele constituie ultimul înveliş exterior al produselor ambalate. Ambafajele de desfacere asigură posibilitatea de vînzare şi de distribuire rafională a produselor, cum şi conservarea lor. Ele indică, în general, originea produselor şi garantează cantitatea şi calitatea acestora. Ambalajele de desfacere, efectuate cu scopul de a exercita o atracţie deosebită, se numesc ambalaje de prezentare. Ele au un rol deosebit în comerf. Ambalajele de desfacere cari sînt împachetate într-un ambalaj de fransport (pentru uşurarea manipulării şi îmbunătăfirea protecfiei contra riscurilor de depozitare, de manipulare şi de transport) se numesc preambalaje. Spre deosebire de ambalajele de fransport, preambalajele nu se separă de confinutul lor decît în timpul utilizării sau al consumului. Unele ambalaje de desfacere constituie în acelaşi timp şi ambalaje de fransport (de ex.: lăzi penfru fructe, lăzi penfru marmeladă, etc.). Acestea se numesc ambalaje directe, spre deosebire de ambalajele indirecte, cari cuprind preambalajele (de ex.: ladă pentru unt în pachete, ladă pentru becuri electrice în cutii, efc.).— După rezistenta ambalajului Ia solicitări de deformare, se deosebesc: ambalaje rigide (de ex.: lăzi de lemn, butoaie, etc.); ambalaje semirigide (de ex.: lăzi de carton, coşuri, etc); amba-laje suple (de ex.: saci, baloturi, pungi, etc.).— După modul de folosire în procesul de circulafie, amba= laje le se împart în ambabje cari pot fi folosite de mai multe ori şi ambalaje pierdute, sau nerealizabile. Ambalajele cari pot fi folosite de mai multe ori safisfsc condif/ile de rezistenfă necesare pentru mai multe utilizări succesive (de ex.: lăzi de lemn pentru utilizări multiple, butoaie, butelii, borcane, etc.). Ambalajele de acest fel cari rezistă la cel puţin zece transporturi se numesc ambalaje de durată (de ex.: butoaie de bere, lăzi pliante, butelii, damigene, etc.). Ambalajele penfru mai multe utilizări succesive, de durată, cari circulă fără transmiterea proprietăţii, se numesc ambalaje de inventar. Ele sînt marcate cu semnul proprietarului. Ambalajele de fransport penfru mei multe utilizări succesive, de durată, cari circulă local şi cari sînf restituite sau îrîlocuite cu ambalaje de acelaşi tip se numesc ambalaje-navetă (de ex.: lăzi pentru butelii de sticlă obişnuite, tăvi penfru borcane de iaurt, etc,). Ambalare 311 Ambră Ambalajele pierdute sînt folosibile o singură dată, avînd re-zistent3 suficientă pentru protecfia confinutului pînă la ultima destinafje, respectiv pînă la consumarea acestuia (de ex.: hîrtie de ambalaj, pungi, cutii de conserve, etc.). Aceste ambalaje pierd calitatea lor de ambalaj după o singură folosire. Ele pot fi totuşi recuperate prin colectare, ca material vechi şi redate, după transformare, circuitului economic.— După specificul produsului ambalat, se deosebesc ambalaje, de uz special şi ambalaje de uz general. Ambalajele de uz special sînt confecfionate în funefiune de caracteristicile produsului ambalat şi de condifiile determinate de transport sau desfacere (de ex.: ladă pentru transportul maritim- al negrului de fum, sac pentru ciment, butoi pentru bitum, etc.). Ambalajele de uz general sînt confecfionate pentru ambalarea diverselor produse cari nu reclamă un ambalaj special (de ex.: lăzi, butoaie, damigene, etc.).— După tipul ambalajului, se deosebesc: lăzi, cutii, grătare, butoaie, putini, saci, pungi, plicuri, butelii, borcane, flacoane, fiole, pahare, tuburi, căni, bidoane, baloturi, coşuri, etc. 1. Ambalare. 1. Gen.: Operafia de înfăşurare, învelire sau introducere în ambalaj (v.) a obiectelor sau a materialelor, în vederea proteefiei şi uşurării manipulării, depozitării, conservării sau a transportului acestora dintr-un loc într-altul. La ambalare se fine seamă de următorii factori: starea de agregare (solidă, lichidă sau gazoasă), densitatea şi greutatea, şi eventual necesitatea schimbării stării de agregare (prin deshidratare, comprimare, congelare, etc.) a produsului de ambalat; modul de protecfie contra deteriorării mecanice şi a mediului înconjurător; respectarea standardelor şi a prescripţiilor (sanitare, vamale, fiscale, de asigurare, de protecfie a muncii, etc.); manipularea şi transportul, luînd în considerafie condifiile de stivuire şi depozitare, utilizarea spatiilor de încărcare, mijloacele de transport (terestre, maritime sau aeriene) şi destinafia (internă sau export); modul de distribufie (în unităfi preamba-late, în bucăfi, la greutate, etc.); ciclul de distribufie (durata, temperatura, umiditatea mediului, etc.). La ambalare se mai fine seamă şi de felul ambalajului folosit, şi anume: caracteristicile mecanice ale materialului, aspectul (mat, lucios, neted, aspru, etc.), măsuri de protecfie specială (impregnare, lăcuire, metalizare, etc.), construcfia ambalajului (formă, greutate, dimensiuni), raportul judicios între preful de cost al ambalajului şi ai produsului. Operafia de ambalare consistă în pregătirea produsului de ambalat (care poate fi vărsat, preambalat, etc.), şi anume prin învelire, legare, demontare, ungere, etc.; luarea măsurilor de protecfie pentru evftarea riscurilor de transport, de exemplu prin folosirea materialelor de umplutură, suspendarea confinutului în ambalaj, etc.; asigurarea securităfii confinutului prin închiderea ambalajului, folosind cuie, agrafe, cleme, şuruburi, benzi, colfare, sigilii, etc. 2. Ambalare. 2. Mş.: Depăşirea vitesei nominale a organelor mobile ale unui sistem tehnic (de ex. la maşini) sau a întregului sistem tehnic (de ex. la vehicule), datorită depăşirii cuplului rezistent de către cuplul motor. Ambalarea poate provoca avarii sistemului tehnic sau în exteriorul lui, prin forfele inerfiale ale maselor în mişcare. Pentru a evita ambalarea, unele maşini (de ex. motoare cu abur, turbine hidraulice, etc.) sînf echipate cu regulatoare de turafie. 3. Ambarcader: Sin. Debarcader, (v.). 4. Ambarcaţie, pl. ambarcafii. Nav.; Sin. îmbarcafie (v.). 5. Ambardee. Nav.: Depărtarea bruscă şi neintenfionată a unei nave de la drumul urmat, datorită fie neatenfiei timonierului, fie valurilor, pe vreme rea. 6. Ambargo. V. Embargo. 7. Ambafoarinit. Mineral.: Carbonat complex de stronfiu, cu confinut de pămînturi rare (ceriu, lanfan, disprosiu, etc.). s. Amberglow. Ind. chim.: Răşină formo-fenolică. 9. Amberin. Mineral.: Varietate de calcedonie galbenă-verzuie. (Termen vechi, părăsit.) 10. Amberlite, sing. amberlită. Chim,: Clasă de schimbători de ioni, anion-activi. Spre a-i deosebi unul de celălalt, sa notează cu diferite litere şi cifre; de exemplu: amberlita IRţ. V. sub Polimeri sintetici schimbători de ioni. 11. Amberol. Chim. V. sub Alchidali. 12. Ambiantă, lumină Te/c.; în televiziune, starea de iluminare normală din încăperea în care e situat un receptor, şi care produce reflexiuni pe peretele frontal al tubului catodic şi iluminarea fetei exterioare a ecranului fluorescent. Efectele neplăcute ale luminii ambiante la vizualizarea imaginilor de televiziune se ccmbat şi cu ajutorul filtrelor de lumină (v. Filtru de lumină ambiantă). 13. Ambianfă. Inst. san.: Ansamblul mărimilor cari caracterizează starea fizică a aerului (temperatură, presiune, umiditate, etc.) într-un anumit spafiu. Termenul se utilizează în special în tehnica încălzirii, a veniilafiei şi a condiţionării încăperilor. 14. Ambianţă sonoră. Cinema Ansamblul zgomotelor din coloana sonoră a unui film. • ■ Asamblarea zgomotelor se face în una sau în mai multe benzi de amestec (v.), înainte de înregistrare (mixaj). în cinematografia stereofonică, ambianfa sonoră e redată prin difuzoare amplasate chiar în sala de spectacol (spre deosebire de dialog şi muzică, cari se redau prin difuzoare situate în spatele ecranului). Pe copia standard a filmului, zgomotele sînt imprimate pe un strat magnetic mai îngust decît cele corespunzătoare dialogurilor şi muzicii. Amplasarea şi numărul mare al difuzoarelor cari redau ambianfa sonoră îa filmul stereofonic fac ca efectul produs de aceasta asupra spectatorului să fie mai mare decît la filmul normal. Indicafiile cu privire la ambianfa sonoră sînt consemnate în scenariul regisoral. 15. Ambielaj. Mş. V. îmbielaj. 16. Ambitus. Paleont.: Porfiunea marginală a testului echi-noidelor, prin care fafa dorsală se uneşte cu cea ventrală (orală). V. sub Echinoide. 17. Ambligonit. Mineral.: Li Al [(F, OhO/POj. Fosfat de litiu, natural, alb, cu nuanfe verzui, albăstrui, gălbui, etc., care se întîlneşte în unele filoane pegmatitice, asociat cu alte minerale de litiu. Cristalizează în sistemul triclinic, uneori în cristale mari, imperfecte; prezintă clivaj perfect; e semitransparenf, casant; are duritatea 6, luciu sticlos sau sidefos (pe planele de clivaj) şi gr. sp. 2,98—3,15. is. Amblistegit. Mineral.: Varietate de hipersten (v.>, 19. Amblypterus. Paleont.: Peşte ganoid din familia Palaeo* niscidae, cu solzi rombici de tip ganoid şi coadă eterocercă, cu unele specii răspîndite în Permian (Rothliegendes). 20. Amblypygus. Paleont.: Echinoid atelostom din familia Echinobrissidae. Are testul turtit, cu contur subcircular. Zonele ambulacrare largi sînt petaloide, cu porii şirului intern rotunzi, şi cei ai şirului extern alungifi, unifi prin şanfuri transversale. Peristomul pentagonal e subcentral, iar periproctul, mare, oyal-alungit, are pozifia submarginală. Specia Amblypygus dilatatus Ag. a fost identificată în calcarul numulitic (Lutefian) de la Albeşti-Cîmpulung. 21. Amboina. S/7v., Ind. lemn.: Sin. Padauk (v,). 22. Amborare. Mett. V. Centruire. 23. Ambrazură, pl. ambrazuri. Tehn. mii.: Crenel (v.) pentru armament de artilerie. 24. Ambră. Ind. chim.: Excrement sau produs patologic (calculi) care şe formează în intestinul caşalotului Physeter ca-todon. Ambra se prezintă sub formă de masă neregulată, cenuşie închisă, cu densitatea 0,92, în greutate de pînă la cîteva kilograme; e insolubilă în apă, parfial solubilă în alcool fierbinte, mai solubilă în eter etilic, în grăsimi şi uleiuri. Se topeşte Ambreiaj 312 Ambreiaj la aproximativ 60° şi arde cu flacără cu mult fum. în stare solidă nu are miros plăcut, ci de grăsime sau de ceară; prin disolvare şi diluare devine plăcut mirositoare. Componenfii ei sînt ambraina (substanfă de tipul colesferinei) şi substanfe ceroase. Se înfrebuinfează în parfumerie, atît pentru mirosul plăcut, cît şi pentru proprietăfi le de fixare a substanfelor odorante volatile, al căror miros îl face mai persistent. Există şi o varietate de ambră neagră, de calitate inferioară celei cenuşii. 1. Ambreiaj, pl. ambreiaje. M?..' Organ care asigură o legătură mecanică temporară între doi arbori coaxiali, unul de antrenare şi altul antrenat, şi care permite cuplarea-decuplarea comandată sau automată a acestora şi în timpul serviciului. E constituit din mai multe piese şi trebuie să transmită un cuplu (cuplu de antrenare); MA>Mr = $Mt, unde Mr e momentul rezistent (la arborele antrenat), Mt e momentul de torsiune transmis şi p e un coeficient de supraîncărcare. La cuplarea în timpul serviciului (numită şi ambreiere) se deosebesc trei faze: în prima fază, de scurtă durată, vitesele unghiulare ale celor doi arbori sînt diferite şi o fracfiune din energia transmisă e disipată prin frecare de alunecare, deoarece cuplul rezistent e mai mare decît cuplul de ambreiere, datorită inerfiei; în faza a doua, o fracfiune din energia transmisă serveşte la accelerarea maselor solidare cu arborele antrenat, a cărui vitesă unghiulară creşte pînă la vitesa arborelui antrenant; a treia fază începe în momentul în care vitesele unghiulare ale arborilor devin egale şi între elementele ambreiajului există frecare de repaus, cuplul rezistent fiind mai mic decît cuplul de ambreiere. în general, ambreiajul cuprinde un semicuplaj conducător, montat pe arborele antrenant, şi un semicuplaj condus, montat pe arborele antrenat; mişcarea se poate transmite prin contactul direct dintre semicuplaj3 sau prin elemente intermediare. După felul energiei folosite pentru acf/onarea lor, ambreiajele pot fi stereomecanice, electromagnetice, hidraulice, pneumatice. Ambreiajele sînt folosite la autovehicule (montate între motor şi schimbătorul de vitesă), penfru transmiterea cuplului motor la rofile de propulsie, sau la cuplarea maşinilor de forfă cu maşini de lucru (de ex. maşini-unelte, maşini de ridicat, compresoare, concasoare, malaxoare, maşini de foraj, etc.), pentru a transmite cuplul motor la arborele de lucru al acestora. Ambreiaj stereomecani c: Ambreiaj la care legătura temporară între arbori se obfine prin acfiune mecanică, transmiterea puterii şi a turafiei efectuîndu-se, fie prin contactul rezultat din întrepătrunderea unor proeminenfe ale celor două semicuplaje ale ambreiajului, fie datorită frecării rezultate din apăsarea unui semicuplaj asupra celuilalt. Se deosebesc: ambre-iaje comandate, la cari cuplarea-decuplarea se realizează prin comenzi date din exterior (pe cale mecanică sau electrică), şi ambreiaje automate, la cari cuplarea-decuplarea intervine spontan, cînd turafia sau momentul transmis ating o anumită valoare. Ambreiajele stereomecanice comandate pot fi ambreiaje cu gheare, ambreiaje cu dinfi, ambreiaje cu fricfiune, etc.; ambreiajele stereomecanice automate pot fi ambreiaje centrifuge, ambreiaje semilibere, cu bile, etc. Ambreiajul cu gheare e constituit din două semicuplaje în formă de disc, echipate cu cîte două gheare (fig. I). Semi-cuplajele (de fontă sau de ofel) sînt asamblate pe capetele arborilor, cel conducător fiind calat (prin pene sau şuruburi) pe arborele antrenant, şi cel condus fiind culisant (pe pană de alunecare) pe arborele antrenat, mişcarea transmifîndu-se de la un arbore la celălalt prin apăsarea reciprocă a ghearelor întrepătrunse ale celor două semicuplaje. Ghearele, a căror spinare e racordată la corpul discului prin arce de elice (v. fig. /), sînt solicitate la încovoiere, iar suprafefele de contact ale acestora, la strivire. Forfa de ambreiere-debreiere se calculează cu relafia: D„ ]■ /. Ambreiaj cu gheare, î) semicuplaj conducător; 2) semicupîa; condus; 3) gheară. tg (ct±e) în care Mr e momentul rezistent, Dm e diametrul mediu al discului în dreptul ghearelor, d e diametrul arborelui, (jl' = 0,15«-*0r2 e coeficientul de frecare între semicuplaj şi arbore, a e unghiul de înclinare a ghearelor şi 9 e unghiul de frecare între gheare (semnele + şi — fiind folosite pentru ambreiere, respectiv pentru debreiere\ Acest tip de ambreiaj comandat, care permite am-breierea numai într-un singur sens de rotafie, e folosit pentru transmiterea turaf ii lor şi a puterilor relativ mici. Ambreiajul cu dinfi e constituit din două semicuplaje în formă de disc, avînd pe fafele frontale dinfi cu diverse profiluri (fig. li). Materialul din sînt executate şi care modul de funcţionare sînt aceleaşi ca la ambreiajul cu gheare. Acest tip de ambreiaj, care permite ambreierea comandată numai într-un singur sens de rotafie, e folosit penfru transmiterea furafiilor şi a puterilor relativ mici. Ambreiajul cu fricfiune e constituit din una sau din mai multe piese de fricfiune, cari asigură legătura temporară între cei doi arbori prin frecarea dintre fefele de contact ale acestora, la apăsare# unuia pe celălalt. Aceste ambreiaje, cari sînf comandate, pot fi cu discuri sau cu lamele (ambreiaj lamelar), după cum au una sau mai multe suprafefe de contact. Ambreiajul cu discuri are o singură suprafafă de fricţiune, fiind constituit din două semicuplaje, numite discuri, dintre cari unul e calat pe arborele antrenant şi celălalt e culisant (pe pană de alunecare sau pe caneluri) pe arborele antrenat. Acest ambreiaj se numeşte: ambreiaj conic (v. fig, IH a), dacă suprafafa de fricfiune e conică; ambreiaj plan (v. fig. III b), dacă suprafafa de fricfiune e plană; ambreiaj caneJat (v. fig. III c), dacă suprafafa de fricfiune are şanfuri *sau proeminenfe circulare concentrice. Mişcarea e transmisă de la un arbore la celălalt, prin frecarea pe fefele de contact ale discurilor, solicifafe la strivire. Apăsarea dintre discurile unui ambreiaj conic se determină din relafia: 2 Mr Q = (sin a + H cos a) II. Profiluri de dinfi ale ambreiajului cu dinff. care, pentru un ambreiaj plan, e: Q=- 2 Mr VDm unde Mr e momentul rezistent, Dm e diametrul mediu ai suprafeţei de fricfiune, ji e coeficientul de frecare şi cq, ştiind ca c0 (%) e concentraţia globală medie a unui component (dedusă din cantităţile de com--ponsnfi introduse în vas) şi c4- (%) e concentrafia aceluiaşi component în proba i. Penfru amestecătoare, respectiv pentru agitatoare, puterea necesară de funcfionare în regim normal poate fi calculată cu relafia: (2) N = cD5-2m-nl-m- în care N (kgf • m/s) e puterea de regim, D (m) e diametrul cercului circumscris brafelor, n (rot/s) e turafia, p (kgf • s2/m4) e densitatea lichidului, t] (kgf • s/m2) e viscozitafea lichidului, c e un coeficient depinzînd de forma agitatorului (pentru agitatoarele obişnuite, valoarea lui c variază între 4 şi 8) şi m e un exponent a cărui valoare depinde de forma agitatorului (valorile obişnuite variază între 0,15 şi 0,25); puterea necesară pentru pornire e de aproximativ 2,5-**4 ori mai mare decît puterea de regim. La aceste puteri se adaugă puterile necesare pentru învingerea rezistenfelor în dispozitivele mecanice de acfionare, fixare şi ghidare, cum şi cea a rugozităfii perefilor aparatului, Construcfia aparatului de amestecare depinde de: starea fizică a materialelor, proprietăfile lor fizice (greutate specifică, viscozitate, concentrafie, miscibilitate), proprietăfile cerute produsului, funcfionarea intermitentă (pe şarje) sau continuă (atît pentru debitarea materialelor, cît şi pentru evacuarea produsului), necesitatea transmiterii căldurii (încălzire sau răcire), mărimea şarjei, durata amestecării. Din lipsa unei baze teoretice satisfăcătoare, nu se pot determina univoc parametrii operafiei de amestecare şi dimensiunile amestecăforului; de aceea există în industrie un foarte mare număr de tipuri-de amestecătoare, cele mai multe construite şi recomandate pe baze empirice. S-a constatat că, aproape totdeauna, tipurile simple de amestecătoare sînt de preferat. Amestecătoarele de dimensiuni foarte mari, cum sînt cele folosite în instalafii de alimentare cu apă, se numsse basine de amestecare (v,). După caracteristici constructive se deosebesc, grupate pe categorii, numeroase tipuri de amestecătoare: Amestecător cu barbotare: Aparat constituit dintr-un recipient în care se amestecă gaze sau lichide, folosind un curent de gaz sub presiune, care uneori constituie unul dintre componenţii amestecului. Gazul sub presiune, de exemplu aerul comprimat, aburul, etc., se introduce în recipient prin ţevi perforate (dispuse în serpentină sau în fascicul), prin ajutaje, etc., provocînd barbotarea substanţelor de amestecat. Amestecătoarele cu aer comprimat, introdus prin ţevi perforate sau prin ajutaje, produc barbotarea fluidului de amestecat. Barbotarea, care depinde de debitul specific de aer comprimat, poate fi: slabă, pentru debitul de 0,4 m3/m2 • min; moderată, pentru debiful de 0,8 m3/m2 • min; intensă, pentru debitul de 1 m3/m2 • min. Aerul iese saturat cu vapori ai lichidului amestecat; pentru a evita pierderi, aerul e recirculat sau e supus unei operaţii de recuperare termică (prinabsorpţie, ădsorpţie sau răcire), înainte de a fi evacuat în atmosferă. — Amestecătoarele cu abur, introdus prin ţevi sau in-jectoare, produc barbotarea şi încălzirea fluidului de amestecat. Domeniile de folosire a acestor amestecătoare sînt: în procese hidrometalurgice, de exemplu la cianurarea minereurilor auro-argentifere; în industria petrolieră (v. fig. /), de exemplu la rafinarea cu acid sulfuric şi neutralizarea în proces discontinuu a diferitelor fracţiuni de la distilarea ţiţeiului (amestecarea produsului petrolier cu reactivul se face prin suflare de aer conrn I. Amestecător cu barbotare, pentru rafinarea produselor petroliere. I) încărcare; 2] apă; 3) aer; 4) aerisire; 5) descărcare; 6) scurgere; 7) serpentină de abur. Amesiecător 328 Amestecător primat, iar amestecarea produselor volatile, prin recirculare cu pompe); în procese termice sau termodinamice, cum sînt arzătoarele ori injectoarele pentru arderea în focare, amesfecătoa-rele de gaz-aer penfru arderea în mofoare, becurile Bunsen pentru arderea în aer liber, etc.; în procese de ventilafie sau de condifionare a aerului, cum sînt ventilatoarele, suflantele, etc. Amestecâfor cu cădere: Aparat constituit dinfr-un recipient cu un dispozitiv de pulverizare în interior, în care substanţe lichide sînf pulverizate şi se amestecă în cădere, prin diferenţa de greutate specifică. Fig. II reprezintă un ames-tecăfor cu circulafie exterioară, avînd duşuri, ajutaje sau morişii hidraulice în recipient, pentru pulverizare; lichidul e absorbit din fundul recipientului prin intermediul unei pompe exterioare şi e readus la partea de sus a acestuia, ca să fie pulverizat. Sin. Amestecător prin curgere liberă, Agitator prin curgere liberă. Amestecător cu difuziu-n e: Aparat constituit dintr-un recipient în care substanfe fluide (lichide sau gaze) sînt introduse şi se amestecă prin efect de difuziune, datorită diferenfei de presiune, diferenfei de temperatură sau mişcării moleculare dezordonate. Uneori efectul de difuziune e înlesnit, în special la lichide, prin efectul gravific, datorit diferenfei de greutate specifică a substanfelor introduse Exemple: Amestecător penfru mofoare. Mş.: Aparat pentru preparat amestecul combustibii-aer, la motoarele cu gaz, în afara cilindrilor acestora. E constituit, în principal, dinfr-o cameră de amesfec pe tija supapei de admisiune. Spafiul cilindric interior al sertarului formează camera de amestec, în care accesul gazului combustibil şi al aerului comburant se poate face prin fante II. Amestecător cu cădere, cu circulafie exterioară. în amestecător. III. Amestecător individual, f) cameră de amestec; 2) supapă de adjnisiune şi amesfec; 3) culasa motorului; 4) sensul curentului de combustibil; 5) sensul curentului de aer; 6) sensul curentului de amestec. şi din organele de reglare a debitelor de combustibil gazos şi de aer comburant. Amestecăforul poate fi individual sau colectiv. Amestecăfoarele individuale, montate la admisiunea în fiecare cilindru, şe compun de obicei dintr-un sertar cilindric, calat IV. Amestecător colectiv. 1) cameră de amesfec; 2) clapetă (comandată de regulator); 3) accesul combustibilului (gaz); 4) sensul curentului de combustibil; 5) sensul curentului de aer; 6) filtru de aer; 7) corector de aer. practicate în capacul şi în mantaua sertarului, sau prin canale; în general, debitul de gaz şi de aer e reglabil, iar intrarea în cilindru a amestecului combustibil-aer e comandată de supapa de admisiune (v. fig. III). Amestecăfoarele colective, montate penfru un grup de cilindri,sînt constituite dintr-o cameră de amestec, în comunicaţie cu colectorul de admisiune. în acest amestecător se formează amestecul combustibil-aer pentru fofi cilindrii pe cari îi alimentează, iar debitul de gaz combustibil şi de aer e reglat, de obicei, prin clapete (v. fig. IV). Amestecător de fontă. Mefg.: Recipi-enf-fampon, pe fluxul de material, între furnale şi cuptoarele o-ţelăriei, care serveşte în următoarele scopuri: depozitarea fontei brute lichide de la furnale şi care nu e imediat turnată sau introdusă în cuptoare (de ex. a fontei produse în zilele de repaus); amestecarea diferitelor şarje de fontă brută, pentru omogeneizarea compozifiei şi uniformizarea temperaturii; efectuarea sau continuarea unor procese metalurgice, în special continuarea procesului de V. Amestecător de fontă, în formă de'pară, cu acţionare hidraulică, î) amestecător; 2) şi 3) guri de încărcare, respectiv de descărcare; 4) cilindru hidraulic, de acţionare; 5) căldare pentru transportul fontei Ia amestecător. Amestecător 329 Amestecător desulfurare, la fonta brută lichidă cu care se alimentează cuptoarele Martin. Amesfecătorul de fontă poate fi: amestecă-for ne'incălzit, care lucrează fără încălzirea fontei; amestecător încălzit, care lucrează cu încălzirea fontei, şi anume cu gaze de cuptor înalt, cu gaze de Ia cocserie sau cu păcură. Amestecătoarele de fontă sînt construite din tablă de otel, groasă, şi sînt căptuşite cu cărămidă refractară (de magnezit Sau silimanit). Descărcarea se face prin basculare. Amestecătoarele neîncălzite pot avea forma de pară sau de cilindru (cu guri separate pentru încărcare şi descărcare); amestecătoarele încălzite au forma de cilindru. Amestecătoarele în formă de pară sînf folosite II II rareori, capacitatea lor fiind de maximum ' ' 300 t (v. fig. V), iar cele cilindrice pot fi construite cu capacitatea pînă la 2000 f ii rq (v. fig. Vl). rTn hn- VI. Amestecător de fontă, cilindric, acfionat electric. 1) amestecător; 2) şi 3) gură de încărcare, respectiv de descărcare; 3') poziţia buzei gurii de descărcare, la evacuare; 4) angrenaj conic; 5) mecanism şurub-piulifă-bielă, pentru basculare;- 6) căldare de încărcare. Procesul metalurgic cel mai important din amestecător e desulfurarea, care se desfăşoară conform reacţiei: FeS+Mn = MnS-f Fe + 26450 kcal; sulfura de mangan e insolubilă în fier şi, Ia temperatura înaltă de topire, se ridică la suprafafa metalului. Afară de desulfurare, în amesfecătorul de fontă se mai produc uşoare oxidări ale carbonului, fosforului şi siliciului. Sin. Melanjor de fontă; Melanjor. Amestecător cu agitare: Maşină constituită dintr-un recipient şi un mecanisme de agitare, în cari se amestecă substanfe fluide, prin mişcarea în recipient a unui organ mobil, iar uneori printr-un curent de fluid sub presiune. Mecanismul de agitare, numit agitator, are în recipient un organ mobil cu mişcare rotativă sau oscilantă, şi anume: un ax cu palete sau cu cadru, un ax cu brafe drepte ori curbe, un ax cu elice sau cu melc, un rotor, etc. Uneori, pentru îmbunătăfirea amestecului, în interiorul recipientului sînf dispuse şicane orizontale sau verticale. Aceste amestecătoare sînt cele mai răspîndife, datorită efica-cităfii şi edaptabilităf/i la diverse amestecuri (cu excepfia dispersiilor fine). în general, amestecătoarele cu palete, cadru sau brafe produc o bună agitare în direefie perpendiculară pe axa de rofafie, iar cele cu elice sau cu melc, în direcfia axei de rotafie. Sin. Agitatoare. — După tipul agitatorului, care poate fi antren&t mecanizat ^de ex. cu electromotoare) sau manual, se deosebesc: Amestecător cu palete, la care organul mobil de agitare e un ax cu două sau cu mai multe palete, antrenat din exterior (v. fig. Vil a). Amestecător cu brafe, la care organul mobil de agitare e un ax cu mai multe brafe orizontale (v. fig. Vil b) sau verticale (v. fig. Vil e şi Vil f), cari poHi drepte, curbe, în formă de Z, etc. Uneori, amestecătoarele au şicane în interior (v. fig. Vil c), solidarizate pe perefii recipientului. Unele amestecătoare au agitator planetar (v. fig. Vil d), în care caz brafele efectuează o mişcare de rofafie combinată cu o mişcare de revoluţie. Amestecător cu cadru, la care organul mobil de agitare e un ax cu cadru, antrenat din exterior (v. fig. Vil h). Amesfecător cu elice, la care organul mobil de agitare e un ax cu una sau cu două elice, cu turaţie relativ înaltă (v. fig. VIII a şi VIII b). Elicele, cu mişcare la dreapta sau la stînga, pot fi cu pas constant sau variabil; uneori, pentru îmbunătăţirea circulaţiei fluidului, elicele sînf ecranate prin tuburi, serpentine de ţevi sau fascicule de ţevi (v. fig. VIII c şi VIII d). Aceste amestecătoare se folosesc, în special, cînd există tendinfa de stratificare a fazelor cari trebuie amestecate. Puterea nominală a unui amesfecător cu elice se determină din relafia (2), alegînd valori adecvate pentru coeficienfii c şi ni) de exemplu, la amestecătoare cu elice cu două pale se admit c= 1 şi w = 0,15. Turaţia e de 400—1700 rot/min, pentru lichide cu viscozitafea sub 500 CP, şi de 150—500 rot/min, pentru substanţe mai vîscoase. Amesfecător cu melc, la care organul mobil de agifare e un ax cu melc, eventual ecranat cu un fub sau cu o serpentină de ţevi (v. fig. IX), Sin. Amesfecător elicoidal. Amesfecător elicoidal. Sin. Amestecător cu melc (v.). Amestecător cu rotor, la care organul mobil de agifare e un rotor, în general cu ax vertical, antrenat din exterior. Rotorul aspiră axial lichidul în care e cufundat şi îl refulează spre periferie, unde iese în direcţie aproximativ tangenţiala; unele amestecătoare au şi stator, pentru a se mări efectul de agitare, prin schimbarea direcţiei tangenţiale de ieşire din rotor în direcţia radială de ieşire din stator (v. fig. X). Amestecătoarele cu rotor servesc la amestecul lichidelor cu viscozitate relativ mică. Amestecătoarele cu rotor şi stator, numite şi amestecătoare cu turbină (v. fig. XI), sînt folosite pentru disolvări grele, obţinerea dispersiilor fine (suspensii, emulsii), absorpţia gazelor, etc.; turbodispersoarele sînf amestecătoare cari servesc la obţinerea emulsiilor fine, prin intensificarea laminării lichidelor cu ajutorul unor table intercalate între rotor şi stator, iar turkoabsorbitoarele sînt amestecătoare ceri servesc la disolvarea gezelcr în lichide (gazul e aspirat din faza gazoasă sau e introdus axial în rotor). Puterea nominală a unui amesfecător cu rotor se determină din relaţia (2), alegînd coeficienţii c = 4—10 şi ??? = 0,15—0,20. Sin. Amestecător centrifug. Agitator centrifug. Amesfecător centrifug: Sin. Amesfecător cu rotor (v.). Amesfecător cu turbină. V. sub Amestecător cu rotor. Amestecător cu răvăşire: Maşină în care se amestecă substanţe pulverulente sau granulare, prin producerea unei mişcări relative între particulele substanţelor de amestecat, seu între aceste particule şi un organ mobil al maşinii. Organul mobil poate fi: un melc, de exemplu la jgheabul de amestecare (v.); un rotor cu palete, de exemplu la amesfecătorul cu palele, pentru nisip; tăvălugi şi racloare, de exemplu la moara chiIiană (v,); recipientul în care se face amestecul, de exemplu la amestecătoarele cu tobă, VIL Amestecătoare cu agitare. a) amestecător cu palete; b) amestecător cu brafe drepte orizontale; c) amestecător cu brafe drepte şi şicane; d) agitator planetar; e) amestecător cu ancoră; f) amestecător cu brafe curbe verticale; g) amestecător cu braţe Z; h) amestecător cu cadru. VIII. Amestecătoare cu elice. a) amestecător cu o elice; b) amestecător portabil cu elice; c) amestecător cu elice în tub vertical; d) amestecător cu elice în tub tormat dintr-o serpentină. a) amestecătorui; b) melcul. î) rotor; 2) stator, XI. Tipuri de amestecătoare cu turbină, a) amestecător cu două turbine; b) amestecător cu trei turbine, pentru producţie continuă; c) amestecător „Dreika". Amestecătură 332 Amfiboli Exemple: de amestecătoare cu răvăşire; Amestecător cu tobă: Maşină constituită dintr-un recipient rotativ în jurul unei axe orizontale, antrenat de un mecanism, XII. Amestecător cu tobă. în care se amestecă pulberi sau lichide prin mişcarea relativă dintre acestea şi recipient (v, fig, XII). Diametrul recipientului (în m), care e o tobă cilindrică, se determină în funcfiune de turajia n (în rot/min), din relafia 32/ z35 D ” ~D ceea ce corespunde condifiei ca materialul de amestecat (de ex. pulberea) să nu rămînă proiectat pe peretele recipientului (din cauza forfei centrifuge), pentru a nu împiedica amestecarea; turafia se alege astfel, încît vitesa periferică să fie de circa 1 m/s. Sin. Amestecător rotativ. Amestecător cu sac: Maşină constituită dintr-o manta cilindroconică, avînd în interior un sac conic de piele, al cărui vîrf e acfionat de un cablu, în timpul amestecării sau deşertării xm_ Amestec5tor cu sac. sacului (v. fig. XIII). Aceste amestecă- toare se folosesc, de preferinţă, la amestecarea pulberilor explozive. Amestecător de nisip: Maşină de lucru folosită în instalaţiile de preparare mecanică a amestecurilor de formare, la îmbră-carea (anrobarea) granulelor de nisip cu o peliculă de liant şi la repartizarea uniformă a liantului pe suprafaţa acestora, pentru a micşora — prin omogeneizarea amestecului — cantitatea de liant necesară. Maşinile folosite în turnătorii, în acest scop, sînt: moara chiliană (v.), jgheabul de amestecare (v.) şi amestecătorul cu pale. Amestecătorul cu pale e o maşină constituită, în principal, dintr-o carcasă metalică, în interiorul căreia doi arbori cu pale se învîrtesc în sensuri inverse. Componentele amestecului se încarcă, în stare uscată, pe la una dintre extremităţile carcasei. Palele amestecă şi transportă materialul pînă la mijlocul cutiei, unde — prin intermediul unei fevi — se introduce apă în aparat, şi continuă apoi amestecarea materialului umed; amestecul prelucrat e evacuat continuu printr-un orificiu de la partea inferioară a carcasei. Producfia acestor amestecătoare poate atinge 60 t/h, la o putere instalată de 27,5 kW. — Se construiesc şi amestecătoare de nisip cu pale, cu funcfionare intermitentă, la cari dozarea materialelor se face prin intermediul unor silozuri montate la partea superioara a maşinii, 1. Amestecătură. Poligr.: Amestec de litere tipografice de diferite caractere şi mărimi, produs prin accident (răsturnarea unei forme culese), prin împărfirea neatentă a literelor la desfacerea formei, sau prin strîngerea laolaltă a literelor cari nu se mai folosesc şi se dau la retopit. Sin. Fiş. 2. Âmefisf. Mineral.: Varietate de cuarf, de culoare violetă, întrebuinţată ca piatră semiprefioasă. 3. Amefocaină. Farm.: Sin. Tetracaină (v.). 4. Âmefrop. V. sub Ametropie. 5. Ametropie. Fiz.: Vedere anormală, în care ochiul neaco-modat nu vede obiectele depărtate, fiindcă focarul-imagine nu e situat pe retină. Se deosebesc: miopie (v.), cînd imaginea se formează în fata retinei, — şi hipermetropie (v.), cînd imaginea se formează în spatele ei. Omul care prezintă acest defect se numeşte ametrop. 6. Amfetamina. V. Benzedrină. 7. Âmfibiene, sing. amfibian. Paleont.: Cla:ă de vertebrate tetrapode, cari- trăiesc ca larve în ape, cu respirafie bronhială, iar ca adulfi sînf terestre, cu respirafie pulmonară, în constitufia scheletului au unele caractere de Peşti, iar altele, de Vertebrate superioare. Craniul, incomplet osificat, e articulat la coloana vertebrală, diferenfiată în mai multe regiuni (cervicală, dorsală, sacrală şi codală) prin doi condili occipitali. La amfibienele inferioare, forma vertebrelor e amficelică (bicon-cavă), păstrîndu-se notocordul (Apodae şi Urodae inferioare), însă pot fi şi procelice (concave anterior şi convexe posterior), la Anurae, sau opistocelice (convexe anterior şi concave posterior), la Urodae superioare. Membrele sînt constituite după tipul general al vertebratelor terestre. Amfibienele vechi (identificate numai ca Fosile) sînt cunoscute din Devonianul superior şi au avut maximul de dezvoltare în Per-mian şi în Triasic, cînd au atins şi cele mai mari dimensiuni. Se cunosc următoarele subordine fosile: Ichtyostegidae, Phyllo-spondyli, Lepospondyli, Temnospondyli şi Stereospondyli. Amfibienele actuale sînt reprezentate prin: Urodae, Anurae şi Apodae, ai căror reprezentafi se întîlnesc începînd din Jurasic. Sin. Batraciene (Batrachia). 8. Amfibiu. Tehn.: Calitatea unui vehicul de a se putea deplasa pe uscat şi pe apă, avînd organe de deplasare corespunzătoare (de ex. automobil amfibiu, avion amfibiu). 9. Amfiboli, sing. amtibol. Mineral.: Grup important de minerale constitutive ale rocilor magmatice (cari se găsesc însă şi în unele şisturi cristaline), formate din silicafi complecşi (metasili-caţi), cu compoziţia chimică generală: (OH, F)2X2Y5Z&022/ în. care X = Ca, Na, K şi rar Mn", Fe-, Mg; Y = Mg, Fe”, Fe-, Al, Mn, Ti’**; Z — Si, Al, şi rar P.... sau V....... Spre deose- bire de piroxeni (v.), cu cari se aseamănă, structura cristalină a amfibolilor e mai complicată, ea fiind constituită din lanţuri anionice duble de tetraedre de siliciu şi oxigen (v. fig. /), de compoziţie (Si40n)6' în cari ionul de oxigen rămas intră în compoziţia anionului mono-valent independent (OH)1-. Prezenţa în amfiboli a unui hidroxil şi, adeseori, a fluorului şi a clorului, dovedeşt /. Tipuri de lanţuri simple de tetraedre de siliciu şi de oxigen, a) ianf simplu; b) lanj dublu (fîşie); colturile tetraedrelor îndreptate spre observator sînt îngroşate. că formarea lor e legată de prezenţa unor mineralizatori, cari au determinat cristalizarea ia temperaturi relativ joase. Amfibolii cristalizează în sistemul monoclinic şi în sistemul rombic. Amfibolii monoclinici (tremolitul, actinotul, hornblenda, arfvedsonitul, riebeckitul, glaucofanul) sînt comuni în majori^ Amfibolît 333 Amfoter, electrolit ~ II. Seefiune transversală înfr-un cristal de amfibof, cu direcfiile urmelorde clivaj. tatea rocilor magmatice, în timp ce amfibolii rombici (antofilitul), de obicei de origine secundară, proveniţi din transformarea în special a piroxenilor, apar mai rar în aceste roci. Se prezintă în cristale prismatice, alungite, cu două direcţii de clivaj perfect după faţa de prirmă îndreptată în direcfia de alungire, care se intersectează sub unghiuri de 124°, respectiv de 56° (v. fig. II). în secţiuni subţiri, amfibolii sînt mai accentuat pleocroici decît piroxenii, iar unghiul de extincţie e în general mai mic (c : ng—Q—25°). î. Amfîbolit, pl. amfibolite. Petr.: Rocă metamorfică de culoare cenuşie-verzuie pînă la neagră, cu texfură masivă, parţial şistoasă, şi cu structură, în general, granoblastică sau lepidoblasfică, mai rar porfiroblastică. Din punctul de vedere chimic se caracterizează printr-un conţinut mai mic în bioxid de siliciu (45•••60%), printr-o preponderenţă a oxidului de sodiu faţă de oxidul de potasiu şi printr-o sporire a oxidului de calciu şi a oxizilor de magneziu şi de fier. Se formează din roci magmatice (gabbrouri şi diorite), cum şi din roci sedimentare (în special marne dolomifice), în toate cele trei zone ale metamorfismului general, şi compoziţia lui mineralogică variază astfel: — în catazonă, plagioclazi (de la andezin pînă Ia anorfif), piroxeni (frecvent augit şi diopsid), feldspat potasic (în canfifafe mai mică), amfiboli şi apatit; — în mesozonă, hornblende şi plagioclazi (de fipul andezinului şi al labradorului), epidot şi zoizif, mai frecvent biofit şi mai rar muscovit; — în epizonă, plagioclaz (reprezentat prin albif) şi minerale din grupul epidotului, uneori hornblendă şi clorit, foarte rar talc, carbonaţi şi serpentin. în funefiune de preponderenţa mineralului component, se deosebesc amfibolite eclogitice, zoizitice, scapolitice, plagio-clazice, granatice, epidoto-albitice şi clorito-aibi 1 ice (v. şi sub Eclogit). 2. Amfidromie, punct Hidr.: Punct teoretic, de maree nulă, în jurul căruia pivotează curenţii de maree, cari se propagă în lungul coastelor continentelor, în direcţii diferite. Exemplu: în Marea Nordului, de-a lungul coastei engleze, curenţii de maree au direcţii aproximativ nord-sud, iar în lungul coastei franceze au direcţie inversă, ocolind un punct de maree nulă (punctul amfidromic a! zonei respective). s. Amfineuriene, sing. amfineurian. Paleont.: Clasă de moluşte excluziv marine, cu organizare primitivă asemănătoare, în oarecare măsură, cu cea a clasei viermilor ine laţi, Trăiesc strîns alipite de pietrele de pe ţărmul mărilor, în zona de izbire a valurilor. Corpul e protejat de o cochilie dorsală constituită din opt plăci articulate, cari se acoperă parţial una pe alta, şi de sub cari iese, pe laturile ei, zona marginală a mantalei. Ventral au un picior foarte musculos, lăţit în formă de talpă. Cel mai cunoscut gen e Chiton, ale cărui cochilii, frecvenfe în Miocen, se găsesc încă din Silurianul inferior. •4. Amfion. Chim. V. Amfoter, ion 5. Amfiprosfil. Arh. V. sub Templu. 6. Amfiteatru, pl. amfiteatre. 1. Arh.: în antichitatea greacă şi romană, vastă construcţie, alcătuind o incintă circulară sau ovală, fără acoperiş, amenajată cu gradene în jurul unei arene, în care se dădeau reprezentaţii cu lupte de gladiatori, cu vînători de animale sălbatice, cu jocuri sportive şi nautice, sau reprezentaţii dramatice. Arena era înconjurată cu un zid înalt de 4-*-5 m, care avea la partea superioară o balustradă, penfru a feri pe spectatori de eventualele atacuri ale animalelor sălbatice. La nivelul părţii superioare a zidului era amenajată o platformă (podium) pe care se găseau loiele în cari luau loc înalţii demni- tari ai oraşului. Gradenele începeau de la marginea acestei platforme şi se întindeau pînă la marginea exterioară a amfiteatrului, fiind grupate în tronsoane separate prin spaţii de circulaţie concentrice (vomitoria) şi prin scări cari conduceau la intrări. Rîndul superior de gradene era mărginit către exterior de un portic, care servea şi la fixarea unei apărători de soare confecţionate din pînză (velum). Amfiteatrele erau construite, fie înălţate deasupra terenului, fie înfr-o adîncitură naturală a acestuia, sau lîngă malul unei coline ori al unui platou. Infrastructura era executată din zidărie şi în ea erau amenajate camere pentru luptători, depozite pentru decoruri, adăposturi pentru animale, coridoare de circulaţie, ca şi instalaţiile de apă pentru animale şi pentru concursurile nautice. Amfiteatrele cele mai cunoscute sînt cele din Nîmes, Orange, Arles, Verona, Pompei, şi, în special, Coloseul din Roma, în formă de elipsă, şi care are axa mare de 188 m, axa mică de mrwrrTTTT¥li Seefiune transversală şi vedere (parfială) interioară a Coloseului din Roma. 156 m, perimetrul de circa 524 m şi înălţimea de 48,50 m. Incinta lui era împărţită în patru zone, decorate cu ordine de arhitectură suprapuse, şi avea o capacitate maximă de 100000 de spectatori. 7. Amfiteatru. 2. Arh.: Parte a unei săli de spectacol, cu plan-şeul amenajat în gradene, pentru a permite o vizibilitate mai bună. 8. Amfiteatru. 3. Arh.: Construcţie în gradene, amenajată penfru a permite spectatorilor o bună vizibilitate asupra unui teren de sport, asupra unei estrade sau platforme, etc. 9. Amfiteatru. 4. Arh.: în şcoli şi universităţi, sală de curs cu bănci aşezate pe gradene, drepte sau dispuse în arc de cerc. 10. Amfiteatru de alunecare. Geol. V. sub Alunecare de teren. 11. AmfdEif. Chim. V. Amfofer, electrolit ^ . 12. Amfolitoid. Chim.: Sistem coloid cu particule amfofere (v. sub Amfoter, ion ~). De exemplu: argilele coloide cari conţin hidroxizi de aluminiu şi de fier. îs. Amforă, pl. amfore. Arfă: Vas de pămînt, de formă ovoidă alungită, sfrîmt la bază, cu două toarte (v. fig.), în care se păstrau, în antichitate, diferite lichide (vin, untdelemn, etc.). i4. Amfoter, electrolit ^. Chim. fiz.: Substanţă de natură anorganică sau organică, putînd da ioni pozitivi prin disociaţie în soluţii acide — şi ioni negativi prin disociaţie în soluţii bazice. — Astfel, AI(OH)3, Sn(OH)2, aminoacizii, proteinele, etc. dau ion. amfoteri cînd se găsesc în soluţii cu exponenţi de hidrogen diferiţii La punctul isoelectric, electroliţii amfoteri au solubiIitatea minimă. Sin. Electrolit amfolit. Amf o Amfoter, ion ~ 334 Amide 1. Amfoter, ion Chim. fiz,: !on liberat de un electrolit amfoter, purtînd una sau mai multe cuante electrice pozitive în solufii acide şi una sau mai multe cuante electrice negative în solufii bazice. Exemplu: AI(OH)3 dă cationii AI(OH)J~>AI+++ în solufii acide (pH<10,) sau anionii AI(0H)20~~->ÂI03 în solufii bazice (pH>13). De asemenea, un aminoacid —H2N—R—COOH— în solufii bazice dă ionul amfoter H2N —R—COO~, iar în solufii acide dă ionul amfoter H3N—R—COOH. La punctul isoelectric, elec- frolifii amfoferi dau ioni cari au ambele funcfiuni şi cari, în cazul aminoacizilor, sînt ioni micşti (amfi-ioni), în echilibru cu molecula nedisociată: H2N—R—COOH^HjN—R—COO~. Punctul isoelectric nu corespunde stării . de neutralitate a solufiei (pH = 7). 2. Amia. Paleont.: Peşte ganoid din ordinul Amiceidae, care face trecerea între peştii cu schelet zgîrcios şi cei cu schelet osos. Are coloana vertebrală osificată şi terminată cu coadă de tip eterocerc intern, iar solzii, cu aspect cicloid, se acoperă în parte unii pe alţii. E cunoscut din Eocen pînă astăzi. Âmiant. Mineral.: Varietate de asbest amfibol (asbest-tremolitic, asbesf-actinolitic, etc.). (V. sub Asbest). 4, Amicale, numere ~. Mat. V. Numere amiabile. 5. Amicefină. Chim.: Antibiotic produs de S/reptomyces vinaceus-drappus sau de Streptomyces fasciculatus. Are formula: O ' li H H Cu C-N /C“C\ J 05H28CJ4— N; XC—NH— CO—cf —NH—CO—C—CHoOH ^c = c/ ^0 = / I H H H H CH3 e. Amici, prismă Fiz. V. sub Prismă. 7. Amicron, pl. amicroni. Chim. fiz.: Particulă corporală cu dimensiunile 10-8*** 10'7 cm, dispersată într-un fluid, invizibilă ja ultramicroscop— şi care frece prin ultrafiltrele cele mai fine. în disoivanfi, particulele cu aceste dimensiuni dau solufii veritabile (optic vide). s. Âmicroscopic. Chim. fiz.: Calitafsa unor particule corporale de a fi invizibile la ultramicroscop. Imposibilitatea de a fi văzute poate fi datorită unei dimensiuni prea mici a parii-culelor (sin. Amicron), unei prea mici diferenfe între indicele de refracfie al mediului de dispersiune şi al particulei, sau unei concentrafii prea mari a particulelor în mediu. 9. Amîdaze, sing. amidază. Chim. biol.: Grup de enzime din clasa hidrolazelor. Amidazele desfac prin hidroliză legaturile de tipul ^C—N^. Cele mai importante enzime din acest grup sînt următoarele: ureaza, arginaza, asparaginaza, glufaminaza, hipuraza şi purin-desamidazele. (V. şi Enzime). io. Amide, sing. amidă. Chim.: Derivafi ai amoniacului, obfinufi prin înlocuirea unuia sau a mai multor atomi de hidrogen, fie cu metale (amide metalice), fie cu restul unui acid (amidele acizilor). Amidele metalice, ca, de exemplu, amidura de sodiu, NaNH2, sau amidura de calciu, Ca (NH2)2, sînt combinafii ionice, stabile numai în stare solidă, formînd refele cristaline cari confin ioni NH^ şi ioni Me+ sau Me++ (Me = metal). în soluţie apoasă, combinafiile de acest tip se hidrolizează energic. Ele pot fi preparate direct din amoniac şi metale, conform reacfiei: 2 Na + 2 NH3 B0°:"35°O-> 2 NaNH2 + H2. Procedeul e aplicat industrial în cazul amidurii de sodiu. Prin disolvarea metalelor alcalino-pămîntoase în amoniac lichid se obfin amoniacafi (hexamine), cari trec, în prezenfa platinului, în amide: Ca(NH3)e —Ca(NH2)2 + 4 NH3 + H2. amidură de calciu Amidele metalice sînt întrebuinfate ca agenfi de condensare; una dintre cele mai importante e amidura de sodiu, întrebuinfafă la fabricarea cianurii de sodiu, a azoturii de sodiu, NaN3, şi a indigoului. Amidele acizilor se obfin, în principiu, prin înlocuirea unei grupări hidroxil dinfr-un acid, cu gruparea —NH2. După natura acidului care a reacfionat rezultă amide ale acizilor anorganici sau ale acizilor organici. Amidele acizilor anorganici sînt mai pufin importante; printre acestea pot fi citate amidele acidului hipocloros sau cloraminele R—NHCI, şi sulfonamida S02(NH2)2. Amidele acizilor organici sînt combinafii covalente şi rezultă prin înlocuirea atomilor de hidrogen ai amoniacului cu restul acil R-—-CO—. Se pot obfine, astfel, amide primare: R—CONH2l amide secundara (numite şi imide): (R—CO)2NH, şi amide terfiare (R—CO)3N. Analog, rezultă sulfonamide R—S02NH2l prin înlocuirea atomilor de hidrogen ai amoniacului cu restul sultanii. Amidele se întîlnesc frecvent în natură, ca produse ale metabolismului animal şi vegetal, prin degradarea polipepfi-delor şi a proteinelor. Una dintre amidele cele mai frecvent întîlnite ca produs al metabolismului animal e ureea (H2NCONH2). Amidele acizilor pot fi obfinute prin acilarea amoniacului sau a aminelor primare şi secundare cu agenfi de acilare ca: acizi, anhidride acide, cloruri acide, cetone şi esterî (v. Acilare). Se pot obfine amide ale acizilor şi prin eliminarea apei din sărurile de amoniu ale acizilor carboxilici la temperaturi d^ circa 200°; de exemplu: [r—COO]~ NH4 — RCONH2 + H20 şi [r—coo]- NHCHs —> RCONHCHa + H20. Acilarea amin5lor primare şi a celor secundare conduce la amide substituite la azot de tipul: RCONHR şi RCON(R)2. Afară de formamidă, care e lichidă, amidele acizilor aii-fatici superiori sînt solide şi, în general, sînt frumos cristalizate. Solubilitatea lor în apă scade pe măsură ce greutatea lor moleculară creşte. Amidele acizilor aromatici sînt, în general, mai pufin solubile în apă. în tablou sînt date unele proprietăţi fizice ale cîtorva amide mai importante: Formula şi numele p. f. p. f. j20 4 20 nD hconh2 formamidă 2,5 210,7 1,133 1,44530 CH3-CONH2 acefamidă 82,83 222 1,159 1,54 HaN—CO—NH2 uree 132 descom- punere 1,335 1,484 H2N—CS—Nh'2 fiouree 180 descom- punere 1,405 H2N-CN cianamidă 42 140 cu descompunere 1,083 1,4418 Amidele au caracter slab bazic, formînd cu acizii săruri-de tipul RCONH2*HCI, uşor hidrolizabile, — şi caracter slab acid, putînd da produşi de substituţie cu metalele, de tipul [RCONH] Na. Prin hidroliză sau prin tratare cu acid azotos, amidele formează Amidină 535 Amidon solubil acizii corespunzători. Prin tratare cu hipobromifi alcalini trec în amine primare, avînd un atom de carbon mai pufin (degradarea Hoffman, v.). Se cunosc foarte multe combinaţii cari conţin grupări amidice, atît printre produşii naturali (proteine, polipeptide], cît şi printre produşii industriali de mare consum (uree, tiouree, sulfa-mide, ureide, mase plastice şi fibre sintetice poliamidice, etc.). 1. Amidină. Ind. text.: Varietate de dextrină, obfinută prin prăjirea amidonului de grîu. E înfrebuinfată ca apret în industria textilă. 2. Amidiner sing. amidină. Chim.: Combinafii organice cu NH formula generală R—-C^ f cari se obţin prin reacţia de amo- NH2 noliză a imido-eterilor: ^NH ^NH R—C + NH3 -> R—C + R'OH. OR' XNH2 Amidinele sînf, în general,substanţe solide, cristalizate, cu caracter bazic puternic; ele formează săruri stabile şi pot da, prin condensare, compuşi ciclici (pirimidine şi imidazoli). Unele combinaţii din clasa amidinelor s'nt întrebuinţate în tratamentul bolilor infecfioass (de ex. clorhidratul stiIbamidinei) şi ca anestezice locale. 3. Amîdogen. 1. Expl.: Exploziv de propulsie analog cu pulberea neagră obişnuită, dar care confine puţine tărîţe. 4. Amîdogen. 2. ExpL: Dinamită cu bază de nitroglicerină, la care se adaugă 5% azotat de amoniu şi 5% parafină. 5. Amidoi. Chim.: Diaminofenol, cu grupările amoniu în pozifiile 2 şi 4, care se prezintă sub forma de praf sau de foiţe cristaline albe, uşor solubile în apă, cu p. t. 78 —80°. Se prepară prin reducerea | 2,4-dinitrofenolului cu fier şi acid clorhidric q în exces. Soluţia în hidraţi alcalini se colo- HC^ XC-reaza la aer in albastru. E întrebuinţat, in j ^ special, ca revelator în fotografie. Soluţiile de revelator cu amidoi lucrează energic, chiar şi pentru un confinut mic in alea In. Revelatorii j pe bază de amidoi sînf bine conservaţi în absenţa alcaliilor, durata de păstrare rămînînd, în general, totuşi mică. Revelatorii cu amidoi acţionează rapid şi se întrebuinţează în special la developarea hîrtiei fotografice şi a diapozitivelor. Variaţiile de temperatură ale soluţiei au o mare influenţă asupra vitesei de revelare. Temperatura optimă de revelare e de 18••*20°. Revelatorii cu amidoi sînt foarte sensibili la modificarea concentraţiei de bromura din soluţie. Se recomandă utilizarea lor la scurt timp după preparare, deoarece se oxidează repede şi provoacă voal. Amidolul mai e întrebuinţat şi la vopsirea blănurilor şi a părului. 6. Amidon. Chim., Ind. alim.: (C6HioC>5)„. Substanţă organică (hidrocarbonafă) foarte răspîndifă în natură, primul produs al as imi lat iei clorofiliene. Din produsele sale de hidroliză, plantele sintetizează numeroase substanţe cari se întîlnesc în regnul vegetal. Amidonul se găseşte ca substanţă de rezervă în fructele, în seminţele şi tuberculele plantelor. Se prezintă sub formă de granule cu mărimi şi forme diferite, caracteristice pentru fiecare specie vegetală, cari au o structură cristalină, confirmată prin examenul radiologie, indiferent de provenienţă, în granulele de amidon nativ se deosebesc două componente principale cu proprietăţi diferite: partea mai solubilă din interiorul granulelor (amiloza), şi partea greu solubilă din învelişul granulelor (amilopectina). Amidonul — care e insolubil în apă rece — cînd e încălzit în apă frece într-un gel omogen, lipicios, translucid, — coca de amidon. încălzit cu apă multă, la temperatură mai înaltă, amidonul se disolvă progresiv. Dacă, în acelaşi timp cu încăl- -NH2 zirea, aefionează asupra amidonului diverşi agenfi chimici (acizi, etc.), dezagregarea se produce mai repede, amidonul fiind transformat în mod succesiv în produse cu solubilitate mai mare: amidonul solubil (v.), dexfrinele, glucoza. Sub acţiunea enzimelor, amidonul se descompune hidrolitic în dexfrine, maltoză şi glucoză. Trebuie remarcat că la descompunerea hidrolifică a amidonului în acizi nu se trece şi prin faza maltoză. Amidonul se fabrică aproape în întregime mecanic, între-buinţînd ca materie primă: cartofi, porumb, grîu, orez şi, în mod ocazional, mei, fasole, castane, cum şi alte plante exotice. Conţinutul mediu în amidon al acestora e următorul: pentru cartofi, 18%; pentru porumb, 60%; pentru grîu, 65%; pentru orez, 75%; -pentru mei, 54%; pentru fasole, 45% şi pentru castane, 42%. Procesul tehnologic de fabricare a amidonului din cartofi, după o schemă modernă, e următorul: Cartofii depozitaţi în silozuri sînt aduşi în fabrică cu transportoare hidraulice. Ei sînt ridicaţi, cu elevatoare, şnecuri sau roţi elevatoare, la maşinile de spălat, prin cari apa circuiă în contracurent. Urmează mărunţirea cartofilor cu ajutorul râzătoarelor echipate cu lame de ferestrău. Se obţine un terci constituit din sucul celular diluat cu apă, din granule de amidon, substanţe intercelulare, ţesuturi celulare, etc. Separarea sucului celular se face în separatoare centrifuge sau în centrifuge cu tobă. Urmează spălarea amidonului din terciul brut, prin strecurare pe site semi-cilindrice cu perii, în curenf puternic de apă. După o nouă mărunţire în mori speciale, pentru eliberarea amidonului din celulele nedeschise, particulele mari de pulpă reţinute pe site se readuc în circuit, pe site. Laptele de amidon brut e o suspensie de amidon în apă, amestecată cu substanţe proteice şi cu resturi de ţesuturi foarte fine. Acestea se îndepărtează cu ajutorul separatoarelor centrifuge şi al sitelor vibratoare. Fibrele foarfe fine se îndepărtează apoi prin sedimentarea amidonului pe jgheaburi puţin înclinate. O purificare mai înaintată se obfine în linurile de spălare sau în aparatele mai noi, cu funcţionare continuă, unde are loc concomitent şi concentrarea suspensiei de amidon. Urmează o deshidratare parţială, cu ajutorul centrifugelor, uscarea pe bandă în mod continuu, măcinarea, cernerea şi ambalarea. Procesul tehnologic de obţinere a amidonului din porumb şi utilajul folosit sînt în mare parte asemănătoare cu cele din industria amidonului de cartofi, existînd deosebiri în ce priveşte necesitatea de înmuiere prealabilă a porumbului, zdrobirea grăunţelor, separarea germenilor, etc. Amidonul e întrebuinfat ca materie primă la fabricarea dextrinei şi a glucozei, la aprefarea ţesăturilor, la fabricarea apreturilor pentru industria pielăriei, la fabricarea hîrtiei, la scrobitul rufelor, la fabricarea pudrei (în special amidonul de orez) şi în alimentaţie, constituind un aliment energetic de primul ordin. 7. ~ solubil. Chim., Ind. alim.: Produs obţinut în primul stadiu de degradare a amidonului. Nu formează cocă cu apa fierbinte; se obţine o solufie clară care, după răcire, nu se turbură şi nici nu se prinde în masă. Colorafia dată de amidonul solubil cu o solufie de iod va- riază de la albastru intens la albastru-violet, după gradul de scindare a amidonului. Prin scindare se înţelege nu numai de-polimerizarea macromoleculei de amidon (QHioOs),,, în produse cu un grad de polimerizare mai scăzut, ci orice transformare chimică sau fizicochimică a amidonului, prin care acesta devine mai solubil. Industrial, se prepară din amidon nativ, prin aefiunea acizilor, a bazelor, a oxidanţilor, a enzimelor, obţinîndu-se produse a căror compoziţie şi structură sînt diferite, după modul de formare. ‘ Se întrebuinţează în industria textilă, Ia încleirea urzelilor, la aprefarea ţesăturilor, ca aglutinanf în imprimerie, ca sub- Amidon, solufie de ~ 336 Amilac stanţă de încleire la fabricarea hîrfiei, In cantităţi mici, se foloseşte în laboratoarele de chimie, ca indicator în determinările iodometrice. 1. ~r solufie de Chim.: Soluţie apoasă (1%) obţinută din amidon solubil şi apă distilată fierbinte. Se întrebuinţează ca indicator în dozările iodometrice. 2. Amidon nitrat. Expl.: Exploziv obţinut prin nitrarea amidonului— şi în special explozivul constituit de amidonul nitrat cu mai mult decît 13% azot. A fost întrebuinţat şi ca exploziv de război pentru încărcarea proiectilelor de artilerie de tranşee, în amestec cu trinifrotoiuen, trinitroglicerină, etc., avînd compoziţia: 50% amidon nitrat cu 13% azot, 47,5% nitrat de sodiu, 1,5% ulei de impregnare şi 1% carbonat de sodiu. în prezent se fabrică amestecuri explozive cu o proporţie mare de amidon nitrat. Au compoziţia: 15% amidon nifraf cu 13% azot, 73% nitrat de amoniu, 3% trinifrotoiuen, 2% cărbune pulbere, 6% aluminiu pulbere, 0,5% ulei mineral şi 0,5% oxid de zinc. Carbonaful de sodiu, la primul exploziv, şi oxidul de zinc la explozivul al doilea, au rolul de sfabilizanţi chimici pentru amidonul nitrat. a. Âmidonă. Farm.: Ciorhidrat de 4,4-difenil-6-dimetilami-nohepfan-3-onă. Se prezintă în cristale albe, uşor solubile în HC H H /-Cxx Nc = c/ H H co—c2h5 H H c—c. # % c—c—c CH H H CH2—CH—N • (CH3)2 • HCI. I CHS apă, cu p. t. 232-*;235°. Se prepară sintetic din difenilacefoni-tril, dimetilaminoclorpropan şi bromură de etilmagneziu. E un analgezic (v.) cu acţiune asemănătoare morfinei. Ca şi acest alcaloid, amidona prezintă inconvenientul că organismul se obişnuieşte cu ea. Se foloseşte pentru calmarea durerilor în diverse stări patologice. Doza: 5—15 mg, după intensitatea şi etiologia durerilor. Sin. Metadonă, Dolofină, Polamidonă. 4. Âmidonerie, pl. amidonerii. /nd. al/m.: Fabrică în care se prelucrează cerealele pentru extragerea amidonului. Dacă fabrica prelucrează numai cartofii penfru extragerea feculei, ea se numeşte feculerie (v.). 5. Âmidopirină. Farm. V. Piramidon. 6. Amiezita. Drum.: îmbrăcăminte rutieră permanentă, confecţionată din beton asfaltic preparat la cald, în malaxor, şi aşternut şi cilindrat la rece, bitumul folosit fiind fluidificai cu o substanţă volatilă numită lichefier (amesfec de benzină şi petrol lampanf). După cilindrare, suprafaţa amiezitei se efan-şează cu nisip bifumat. Lichefierui se volatilizează în curs de cîteva săpfămîni, astfel . încît, în acest interval, menţine cleioasă mixtura asfaltică. Datorită acestui fapt, amiezita prezintă proprietatea de reparare automată a urmelor lăsate în îmbrăcăminte de roţile vehiculelor cari circulă în acest timp pe şosea, îmbrăcămintea de amiezită se execută, de obicei, în două straturi: un strat inferior executat cu agregate grosiere, care are rolul de binder, şi un strat superior, executat cu agregate fine. Amiezita a fost printre primele îmbrăcăminte asfaltice utilizate la modernizarea şoselelor din ţara noastră. 7. Amigdala, pl. amigdale. Mineral.: Cavitate veziculară, de formă neregulată (de obicei rotunjită sau lunguiaţă) cu dimensiuni mici, plină cu minerale secundare. Apare frecvent în rocile vulcanice şi în formaţiunile filoniene. s. Amigdaiiformă, textură Pefr.: Textură a unor roci magmatice efuzive bazice (de ex.: melafire, diabaze, etc.), carac- terizată prin umplerea golurilor sau a vacuolelor din rocă cu minerale secundare sau prin înlocuirea feldspaţilor calcosodici cu calcit. — La melafire, vacuolele sînt umplute cu calcit, iar la bazalte, cu calcit, cuarţ, clorit, zeoliţi, etc. 9. Amigdalina. Chim. 'biol.; Glucozid cianhidric care se găseşte în sîmburii fructelor şi, în cantitate mai mare, în migdale. Amigdalina e mandelo-nitril-p-genţiobioză cu structura: H H5C6-C-C-0—c---- I H I CN H—C—OH I HO—C—H O I H—C—OH H -c- hidroliză QjH5—CHO ----—> HCN 2 C6H12O6 CH2OH Prin hidroliză acidă sau enzimatică (emulsină), amigdalina se scindează în acid cianhidric (1 mol), benzaldehidă (1 mol) şi d-glucoză (2 moli). 10. Amigdaloid, sistem Geol.: Asociaţie de cute cari se ramifică dinfr-o cută majoră printr-un fenomen de virgaţie (v.) şi apoi se reunesc într-o singură cută. Apar, deci, ca îngemănarea a două sisteme de cute în virgaţii dispuse mai mult sau mai puţin simetric. Formarea acestor cute se explică uneori prin variaţiile de grosime şi de competenţă (v.) a rocilor în transmiterea eforturilor tectonice. Alteori, aceste sisteme de cute din pătura sedimentară a scoarţei mulează aşezarea actuală în plan a blocurilor fundamentului rigid cari au generat forţele tectonice de cutare. 11. Âmigdalotom, p!. amigdalotoame. Tehn. med.: Instrument medical folosit în otorinolaringologie, penfru extirparea amig-dalelor. De obicei, amigdalotomul e format dintr-o canulă, terminată la un capăt cu un inel de formă eliptică; în interiorul ca-nulei patinează o mandrină, terminată la un căpăt (în dreptul inelului canulei) cu alt inel, tăios, iar la celălalt capăt, cu un mîner, care ajută la manipulare; cînd inelul canulei a cuprins complet amigdala, se trage mandrina, care, prin capătul ei ascuţit o extirpează; înainte de a trage inelul tăios, amigdala e imobilizată cu ajutorul unei anse sub formă de lance (simplă sau dublă), manevrată de o tijă. Se confecţionează din materiale inoxidabile, nichelate, etc., pentru a rezista cu uşurinţă sterilizărilor la flacără, prin fierbere sau în autoclavă. Sin. Ansă amigdaliană. 12. Âmigon. Ind. chim.: Amestec de fosfat şi carbonat de sodiu, întrebuinţat la fabricarea zahărului din trestia de zahăr. Amil, acetat de Chim.: ch3—coo—ch2—ch2—ch2—CH2— CH3. Lichid incolor, neutru, cu miros de pere, cu d4 =0,8792, p. f. 148°/737 mm, care dă cu apa un amesfec azeotrop binar cu p. f. 95,2° (59% esfer şi 41 % apă). Se prepară prin esterifica-rea acidului acetic cu alcool n-amilic. Acefatul de amil e întrebuinţat la fabricarea lacurilor (în special a lacului Zapon), a filmelor, ca adaus în esenţe de fructe, la combaterea dăunătorilor agricoli, la corectarea mirosului substanţelor plăcut mirositoare, cum şi drept combustibil etalon în Fotometrie, la lampa Hefner. Acefatul de amil tehnic, obţinut prin esterificarea acidului acetic cu fuzel, e un amestec constituit din acetat de isoamil, de isopropil şi de etil cu acetat de n-amil. i4- Amiiae. Chim.: Lac cu bază de acetat de amil, de tipul lacului Zapon. Amilacee, materii ~ 337 Amilic# alcool ^ î, Amilacee, materii Chim., Ind. alim.: Materii cari conţin amidon, acumulate de plante, ca substanţe de rezervă, în diferite organe: seminţe (cereale), tubercule (cartofi), fructe (castane), rizomi (arrow-root), tulpini (sago), etc. 2. Âmilaze, sing. amilază. Chim. biol.: Enzime cari hidro-Jizează amidonul. Produsele rezultate din hidroliză sînt: poli-zaharide, cu greutate moleculară medie şi mică, numite dextrine; oligozaharide, formate din tetrazaharide (maltotetraoze), triza-haride (maltotrioze), trizaharide şi tetrazaharide ramificate; maltoză şi isomaltoză şi monozaharida glucoză. Din puncfui de vedere practic, produsele rezultate prin hidroliză se apreciază în zaharuri, cari sînt fermentate de drojdii la alcool şi bioxid de carbon, şi în dextrine, cari nu sînt fermentata. Amilazele sînt foarte răspîndite în regnul vegetal şi în cel animal. Se găsesc în seminţe, în cereale germinate, în pancreas, în salivă şi în multe microorganisme. Amilazele nu sînt enzime unitare. După modul cum acţionează asupra moleculelor de amidon., se numesc zaharogen-amilaze sau (3-amilaze — şi dextrinogenamilaze sau cc-amilaze. Zahârogenamilazele hidrolizează amidonul, producînd multă maltoză şi puţine dextrine. Dexfrinogenamiiazele produc, în schimb, în faza iniţială a hidrolizei, multa dextrine şi puţină maltoză. Zaharogenamiiaza liberează moleculele de maltoză din molecula de amidon sub formă de (3-maltoză. Din acest motiv se numeşte şi (3-amiIază, pe cînd dextrinogenamilaza liberează maltoza sub forma de a-malfoză şi de aceea se numeşte şi a-amilază. (3-amiiaza se găseşte în cerealele negerminate, a-amilaza apare în cerealele germinate, alături de (3-amilază; se mai găseşte în pancreas, în salivă şi în microorganisme, a- şi (3-amilazele de diferite origini nu sînt identice. Ele diferă în ce priveşte condiţiile optime de acţiune referitoare la temperatură şi exponentul de hidrogen, cum şi în ce priveşte sensibilitatea la diferite substanţe cu acţiune stimulentă sau inhibitoare, a-şi (3-amilazele, de diferite origini, au fost obţinute în stare pură, cristalizate. s. Âmiien, hidrat de Chim.: Alcool OH amilie-terţiar; lichid incolor, cu miros mento- I lat, cu p. f. 102°. E un sedativ şi hipnotic H3C O C2H5 întrebuinţat în insomniile nervoase (2---3 g), ^ care produce uneori obişnuinţă. 3 4. Âmilene, sing. amilenă. Chim.: Hidrocarburi cu o dublă legătură în moleculă şi cu formula brută C5H10, corespunzînd următoarelor structuri: CHa—CH2—CH2—CH = CH2f pentenă-1, a-amilenă, propiletilenă, cu p. t, —165,2°, p.f. 30,1°, df = 0,641, nf- 1,3715; H3Cn ^CHr-CHs cis cu p. t. — 151,4°, p.f. 37°, df = 0,656, 1,3822; HsC\ /H /C-C\ H CH2—CH3 trans pentenă-2, (3-amilenă, metiletiletilena simetrică, cu p. t. — 140,2°, p. f. 36,4°, df = 0,649, n„0= 1,3793; H3C— CHo )c=ch2, h3c 2-metilbutenă-1, y-amilenă, 1 -metil-1-etiletilena, metiletiletilena asimetrică, cu p. t.~ 137,6°, p. f. 31,2°, d2® = 0,650, n2^ = 1,3777> H3C CH—CH = CH2, HaC'' 3-metilbutenă, a-isoamilenă, isopropiletilenă, cu p.t.—168,5°, p. f. 20,1°, d\5 ~ 0,633, n2£ = 1,3640; h3c C = CH—CH3, h3c 2-metilbutenă-2, (3-isoamilenă, trimetiletilenă, cu p.t.— 133,6°, p.f. 38,6°, df = 0,662, 40=1,3869. Amilenele se găsesc în fracţiunea cu temperatura de fierbere cea mai joasă din eterul de petrol („cap de amilenă"), obţinut prin cracarea şi piroliza ţiţeiului. Sintetic, amilenele se pot obţine prin deshidratarea catalitică a alcoolilor amilici din fuzel. Amilenele sînf întrebuinţate în sinteza unor derivaţi organici. Sin. Penten. 5. Amilfenol. Chim.: Masă albă, cu p. t. 88°, C5H11 insolubilă în apă, solubilă în solvenţi organici. C6H4 Se întrebuinţează la fabricarea răşinilor formo-fenolice. UH 6. Amilie, alcool Chim.: Fiecare dinfre alcoolii mono-valenţi, saturaţi, cu cinci atomi de carbon în moleculă, avînd una dintre următoarele structuri: CH3—CH2—CH2—CH2—CH2—OH , alcool n-amilic, n-pentanol, cu p. t. —78,2°, p. f. 137,8°, — 0,814, n2£ = 1,4099; CH3 /CH—CH2—CH2OH , CH/ alcool isoâmilic, isobutilcarbinol, cu p. f. 132,1°, d4°=0,814, 1,4058; ch3 CH-—CH2OHr ch3—ch2/ alcool secundar butilcarbinol, alcool d-amilic, cu p. f. 129,4°, df = 0,819, «20=1,4109; CH3— ch2—CH2— CH—ch3 , I • OH metilpropilcarbinol, cu p. f. 119,2°, d2® » 0,813, n2£ = 1,4053; ch3 CH—CH—CH3, CH3X oh metilisopropilcarbinol, cu p. f. 113,3°, <^4° = 0,816, rc^=1,3973; CH3—CH2 /CH—OH, CH3— ch2 dietilcarbinol, cu p.f. 115,7°, d2^ ~0,%22, «^=1)4097; ch3 oh c zh/ nch2—ch3 alcool ferfiar amilie, dimetiletilcarbinol, cu p. t. —8,4°, p. f. 101,7°, df = 0,811, n£= 1,4046; CH, CH3 C ch/ xch2—oh alcool terţiar butilcarbinol, cu p. t. 53°, p. f. 113,5°. 22 Amilobader 338 Amiloza Dintre acestea, se găsesc în uleiul de fuzel alcoolul iso-amilic (isobutilcarbinol), alcoolul d-amilic (alcoolul secundar bu-tilcarbinol) şi, în cantităfi mai mici, alcoolul n-amilic. Uleiul de fuzel se obfine ca produs secundar, pe lîngă alcoolul etilic, în fermentafia alcoolică a cerealelor, şi e separat de acesta prin distilare. — în tehnică prin alcool amilic se înfelege amestecul acestor trei isomeri, care se obfine (68 — 69%) la distilarea fracfionată a fuzelului şi arep.f. 128*" 138°. Alcoolul amilic tehnic sau acetatul lui sînt întrebuinfafi ca solvenfi în industria lacurilor de nitroceluloză, a răşinilor, a grăsimilor şi uleiurilor. Acetatul de amil e întrebuinţat, de asemenea, la prepararea unor lacuri speciale (lacuri de Zapon) şi ca etalon în lampa Hefner. Acetatul de isoamil, în amestec în diferite proporfii cu alfi esteri ai alcoolilor amilici, imită esenfele unor fructe (mere, pere, efc.) şi se între-buinfează în acest scop în industria alimentară. Nitritul de isoamil e întrebuinfat în medicină pentru micşorarea tensiunii arteriale. CH2OH H --------°v I /H \h c OH H ,c I \ I I/ ^ I c—c o gice. Dă o colorafie roşie-cărămizie cu iodul. Amiloidul poate fi pus în evidenfă în secfiuni le histologice din organe, iar afec-fiunea e numită degenerescenfă amiloidă. 8. Amiloid. 2. Ind. text.: Amidon dextrinizat, întrebuinfat în apretură. 9. Amiloiitic. Chim. biol., Ind. alim.: Calitatea microorganismelor, a extractelor din plante sau din organe, a salivei, etc. de a hidroliză amidonul. 10. Amiloliză. Chim. biol., Ind. alim.: Hidrolizarea amidonului de către amilaze. ii. Amiiopectină. Chim.: Component al amidonului, care se disolvă în apă numai prin fierbere sub presiune, dînd solufii foarte vîscoase şi stabile. E constituit din resturi glucozice, unite prin legături gluco-zidice între atomii de carbon în pozifiile 1 şi 4 şi 1 şi 6. Din această cauză, ami-lopectina are o structură ramificată: H OH amilopecfină i. Amilobacter. Chim. biol., Ind. text.: Principalul ferment natural care acfionează la topitul unor plante textile, ca inul, cînepă şi iuta. *. Amilodextrine, sing. amilodextrină. Chim.: Produse de hidroliză ale amidonului, cari se colorează în albastru-violet cu iodul. Sînt solubile în solufii alcoolice cari au concentrafia 25% şi sînt precipitate cu alcool de 40%. Deviafia specifică variază de la [a]p° = +190° 196°. s. Amiloform. Farm.: Produs obfinut prin tratarea amidonului cu aldehida formică. Pulbere albă, care degajă aldehidă formică prin încălzirea cu acizi sau cu alcaiii, sau în atingere cu secrefiile rănilor. Se întrebuinfează ca dezinfectant. 4. Amilogil. Ind. text.: Extrasul de pancreas, întrebuinfat în industria textilă pentru solubilizarea amidonului. 5. Amilograf, pl. amilografe. Ind. alim.: Aparat care înregistrează grafic maximul de consistenfă a gelatinizării amidonului unei faini în funcfiune de temperatură şi de timp. Cu ami-lograful se determină capacitatea de panificafie a făinurilor de secară, utilizînd relafia care există între maximul de consistenfă a gelului de amidon, elasticitatea şi starea de umezire a miezului pîinii. 6. Amilogramă, pl. amilograme. Ind. alim.: Curbă înscrisă la amilograf, care reprezintă variafia consistenfei amidonului unei faini, în funcfiune de temperatură şi de timpul de gela-tinizare. 7. Amiloid. 1. Chim. biol.: Condroproteida anormală care apare în splină, în rinichi şi în ficat, în anumite stări patolo- Aspectul microscopic al celor doi componenfi ai amidonului, amiloza şi amilopectina, e următorul: amiloza Proporfia în care se găsesc cei doi componenfi în diferitele amidonuri e următoarea: Amidon Amiioză % Amilopecfină % cartof 19- -22 78-•*81 grîu 24 76 porumb 21-.-23 77-..'79 orez 17 83 Raportul dintre amiloza şi amilopectina în amidon variază nu numai cu soiul plantei, dar şi cu vîrstă acesteia şi cu locul pe care amidonul îl ocupă în plantă. 12. Amiioză. Chim.: Component al amidonului, cu caracter cristalin, solubil în apă caldă, constituit din resturi de glucoză, legate cu legături .glucozidice în pozifia 1,4: CH2OH CH2OH CH2OH c—O c- h/h \h h/h 9 v oh >9 9\ oh — cr f o—1 f H OH H -o. y\ ! OH k H C Amiioză h/h 9\ 0H IV- I H -O \h c Yl ch2oh I c—o h/h CV OH y~ \h c -o- OH OH Aminare acetilantă 339 Amine Intra în proporfie de circa 20% în compoziţia amidonului. Se prezintă ca o pulbere albă, care poate fi liberată complet de electroliti. Conţinutul în fosfor e foarte mic (pînă la 0,03%). Cu apa dă, la cald, o soluţie clară fără proprietăţi gelatinante; prin răcire sau învechire, amiloza din .soluţie precipită. Dacă se esterifică amiloza cu acid fosforic, esterul obţinut are proprietăţi gelatinante. Amiloza dă cu iodul o coloraţie albastră. E hidrolizată cantitativ, de |3-amilază, în maltoză, iar de a-amilază, în maltoză 87% şi glucoză 13%. Amiloza are greutatea moleculară 32000160000, mai mică decît a amilopectinei. Macromole-cula ei, constituită din resturi glucozice, are o structură lineară, neramificată, cu gradul de polimerizare 100-980. 1. Aminare acefilanfă. Chim. biol. V. sub Aminoacizi. 2. Amină. Av.; Combustibil întrebuinţat la avioanele-rachetă. E un amestec de 57% alcool cu 13% cianură de potasiu şi de cupru disolvată în apă, cu 30% hidrat de hidrazină. Ca oxidant se întrebuinţează perhidrolul, H2O2. E un combustibil cu putere calorifică relativ mică şi de aceea, în prezent, e mai puţin întrebuinţat. 3. Amine, sing. amină. Chim.: Clasă de substanţe organice cari pot fi considerate ca derivaţi ai amoniacului în care unu sau mai mulţi atomi de hidrogen sînt înlocuiţi prin radicali organici alchilici sau arilici. După numărul de atomi de hidrogen ai amoniacului, substituiţi, se deosebesc: amine primare (R—NH2), amine secundare (R2NH), amine terţiare (R3N). După natura radicalului organic substituit, se deosebesc amine alifatice, cum e: CH3—(CH2)w—CH2—NH2; amine aromatice, cum e: H H Cv HC^ .C—NH2; C^C H H amine arilalifatice, cum e: H H C —C\ HC^ )C-(CH2);-CH2-NH2; c—c H H Unele combinaţii conţinînd atomi de azot cari fac parte dintr-un ciclu (amine ciclice secundare sau terţiare) sînt clasificate printre combinaţiile eterociclice (de exemplu piperidina. ch2-ch2 h2c^ \jh. ch2—ch2 Combinaţiile cari, pe lîngă grupări aminice, conţin şi alte grupări funcţionale în moleculă, sînf clasificate după alte criterii (de ex. alcaloizi, unele materii colorante, etc.). Primii termeni din seria aminelor alifatice (metilaminele) sînt gazoşi în condiţiile normale de temperatură şi de presiune; celelalte amine pot fi lichide sau solide. Aminele aromatice sînt lichide sau solide. Aminele inferioare alifatice sînt foarte solubile în apă; pe măsură ce creşte însă greutatea lor moleculară, solubilitatea lor în apă scade (de ex., la 25° se disolvă în 100g apă 95,9 I metilamină, pe cînd la aceeaşi temperatură, n-decilamina e practic insolubilă). Aminele inferioare au, în general, mirosuri neplăcute (metilaminele, de exemplu, au miros de peşte alte-răt)fProprietăţile fizice ale principalelor amine sînt date în tablou. Formula şi numirea j p.t. °C p.t. °C w20 4 20 nD Amine alifatice primare CHg — NH2 metilamină | —92,5 — 6,5 0,7691-70 1,43217,5 ch3—ch2—nh2 etilamină ! —80,6 16,6 0,7059 — ch3-ch2—ch2—nh2 n-propilamină —83 48,7 0,714 1,3901 CHg-CfV-CHg—C!V-NH2 n-butilamină —5 0,5 77,8 0,7401 1,4C 1 Amine alifatice secundare (CH3)2NH dimeiilamină —96 | 7,4 j 0,6894 1,35017 (C2H5)2NH dietilamină —50 55,5 I 0,710818 1,387318 (CH3-CH2—CH2)2NH di-n-prop/lamină —39,6 110,7 i 0,7384 1,4045 Amine alifatice terfiare (CH3)3N iri metilamină —124 3,5 0,662-5 — ic2H5)8N trietilamină — 114,8 89,5 0,722925 1,4003 (CH3—CHâ—CH2)8N tri-n-propilamină —935 156 0,752 1,4175 Pol i a m i n ! e alifatice H2N—ch2—ch2—nh2 etiien-diamină ; 8,5 116,1 0,8994 1,454 CH8-CH-(NH2)-CH2-NH2 propilendiamină (1,2) — 119 (DL) 0,87815 H2N—(CH2)3r—NH2 trimetilendiamină 135,3 0,88425 Amine aromatice c6h5nh2 anilină —6,2 184,4 1,022 1,58'3 c10h7-nh2 a-naftilamină 50 302 1,16020 c10h7~nh2 j3-naftilamină 110,2 306,1 1,06198 o—CH3—C6H4—NH2 o-toluidină —24,4 200--202 1,00820 1,5688 m—CH3—C6H4—NH2 m-toluidină —31,5 203--204 0,99025 1,571122 P—ch3—C6H4—nh2 p-toluidi nă 44,45 200 •• -201 1,04 3 Există mai multe procedee aplicate industrial pentru fabricarea aminelor. • Procedeul alchilării directe a amoniacului sau a aminelor primare şi secundare cu halogenuri de alchil (XR) sau cu esteri alchilsulfurici [(RCO2SO2]: în prima fază a reacţiei se formează o combinaţie elecfrovalentă (o sare a aminei) care reacţionează mai departe cu excesul de amoniac (sau de amină), formînd amina şi o sare de amoniu: H3N: + R:X: [HsNiffJ* :X: " [h3N:R] + :X: + H3N: -» R: NH2 4- [nH4] + :X: “ , Industrial se întrebuinţează ca agenţi de alchilare alcoolii, în prezenţa unui acid mineral (acid clorhidric-sau acid sulfuric). 22* Amino G,j,R, acizii ~ 340 Aminoacizi în cazul fabricării mefilaminelor, alchilarea amoniacului se face cu formaldehidă, în prezenfa acidului clorhidric. Reducerea nifroderivafilor în amine: R—N02 + 3 H2 -» R—NH2 + 2 H20 se poate face, fie în sistem eterogen gaz-lichid cu hidrogen obfinut prin reacfia dintre un metal şi un acid (de ex.: Fe şi HCI), fie în faza vapori, în cataliză eterogenă, cu hidrogen molecular în prezenfa nichelului sau a cuprului drept catalizatori. Ca agent reducător poate fi întrebuinfată şi sulfura de sodiu: R—N02 + Na2S2 + H20 -> R—NH2 + Na2S203. Aminele se mai pot prepara printr-un mare număr de procedee, printre cari: reducerea nitrililor, înlocuirea prin gruparea amino a altor grupări funcfionale ( — OH, —SO3H, halogen), prin reacfia de „amonoliză", hidroliză isoniiriIilor, degradarea amidelor, transpozifia oxinelor, etc. De asemenea, numeroase amine se formează în cursul proceselor de putrefacfie biochimică a proteinelor (putresceina, cadaverina). — Reactivitatea combinafiilor cu azot depinde de densitatea electronică din jurul atomului de azot, iar aceasta depinde de numărul şi de natura radicalilor legafi de atomul de azot. Astfel, amineb alifatice au o bazicitate mai mare decît cea a amoniacului, datorită caracterului radicalilor aichilici de a respinge electronii- Acest fapt apare evident dacă se compară constantele de echilibru (constantele de disociafie) ale reacfiei de formare a hidroxizilor de amoniu la disolvarea aminelor în apă R3N + H20 [R3NH]+ + HO-, cu aceea a amoniacului. în cazul aminelor aromatice, aceste constante de disociafie au valori mai mici decît ale amoniacului, datorită caracterului relativ atrăgător de electroni al radicalilor aromatici. Exemplu: constanta de disociafie a anilinei Ia 25° e 3,8-10~10: a difenilaminei, 7,6* 10~14. —- Aminele pot da un număr mare de reacfii diferite, fie datorită reactivităfii atomilor de hidrogen legafi de azot, cari au o „mobilitate" deosebită (subsfHufie sau adifie), fie prin trecerea atomului de azot de la starea tricovalentă în stare elec-trovalentă (în sărurile cuaternare de amoniu şi în hidroxizii de amoniu, atomul de azot are o legătură ionică şi patru legături covalente), fie, în fine, datorită reacfiilor restului moleculei care poartă gruparea amină. Cele mai importante reacfii aplicate industrial sînf următoarele: Reacfia de alchilare a aminelor, menfionată şi în cadrul procedeelor de preparare; reacfia de acilare, de exemplu: R— NH2 + R—COOH -> [R—NH8]+ R—COO' -> R— NH—CO—R acilamină (amidă) sau: __upi R—NH2 + R—S02CI ------------R—NH—02S—R; sulfanilamină (sulfamidă) reacfia de diazotare a aminelor aromatice (Ar • NH2): Ar—NH2 + HO—NO + HCI [Ar—N=N]+ CI" + H20; sare de diazoniu reacfia e aplicată pe scară mare la fabricarea materiilor colorante azoice.------ în cazul aminelor aromatice, reacfia de substitufie în nucleul aromatic e aplicată industrial pentru fabricarea unui număr foarte mare de amine aromatice confinînd grupări sulfonice, hidroxil, halogen, nitro, etc. — Reacfia de oxidare a aminelor e mai greu de condus şi e mai rar aplicată (de ex. oxidarea anilinai în negru de anilină). . Aminele pot fi caracterizate cu ajutorul sărurilor lor insolubile, ,cari. se formează cu acizii complecşi de tipul acidului platiniclorhidric care formează cioroplatinafi (de ex. în cazul unei amine terfiare PtCl6*[R3NH]2) sau cu ajutorul combinafiilor lor cu acidul picric (picrafii). Aminele primare şi cele secundare se caracterizează, de asemenea, prin derivafii lor acetilafi, benzoilafi sau prin fenil- (sau tolil)-sulfamideIe respective (R—NHCO—CH3, R—NHCO—C6H5, R—NH02S—C6H5). Prin tratare cu acid azotos în solufie apoasă, aminele primare alifatice dau alcooli; în aceleaşi condifii, aminele secundare dau nitrozoamine (R2N—NO), pe cînd cele terfiare alifatice nu reacfionează. Prezenfa aminelor primare poate fi stabilită prin reacfia de formare a isonitrililor cu miros specific puternic: R—NH2 + CHCI3 + 3 NaOH -> R—NC + 3 NaCl + H20. Aminele inferioare alifatice pot fi dozate prin titrare (cînd nu se mai găsesc alfi componenfi bazici în amestec). Aminele primare şi cele secundare pot fi dozate — în mediu anhidru — prin determinarea hidrogenului mobil după Ciugaev-Zerevitinoff; R—NH2 + JMgCH3 -> R—NHMgJ + CH4. Diversitatea proprietăfi lor fizice şi chimice ale combinafiilor din această clasă a determinat o diversitate tot atît de mare a întrebuinţărilor lor industriale. Aminele alifatice (a căror producfie industrială e pînă acum mai pufin importantă decît aceea a aminelor aromatice) sînt întrebuinfate ca materii intermediare în industria medicamentelor, a detergenfilor şi, uneori, ca disoivanfi. Printre cele mai importante amine alifatice sînt: metilaminele şi dietilamina. Aminele aromatice (anilina, alchilanilinele, naftilaminele) sînt fabricate pe scară industrială mare şi constituie baza de materii prime a industriei materiilor colorante (coloranfi azoici), a industriei medicamentelor (sulfamide), a unor produse intermediare, etc. în ultimul timp s-au consumat cantităfi foarte mari la fabricarea stabilizatorilor necesari cauciucurilor sintetice. 1. Amino G,J,R, acizii V. sub Aminonaftolsulfonici, acizi 2. Aminoacizi, sing. aminoacid. Chim., Chim. biol.: Combinafii organice bifuncfionale, avînd drept grupări caracteristice în moleculă radicalii amino (—NH2) şi carboxil (—COOH), cu o largă răspîndire în regnurile animal şi vegetal. —Substanfele proteice de natură animală sau vegetală sînt constituite din resturi de aminoacizi legate între ele prin legături de tip amidic (—CO—NH—), formînd lanfuri şi cicluri cari constituie macro-moiecula proteică. Prin hidroliză substanfelor proteice au fost izolafi şi identificafi pînă în prezent 30 de aminoacizi diferifi. Tofi aminoacizii naturali au o caracteristică structurală comune, prin faptul că gruparea aminică ocupă în moleculă pozifia a fafă de carboxil (cu singura excepfie a |3-alaninei), putînd fi deci reprezentafi (afară de prolină şi oxi-prolină) prin formula generală: R—CH—COOH. I NH2 După structura radicalului organic, aminoacizii pot fi împăr-fifi în aminoacizi aciclici, aminoacizi aromatici şi aminoacizi eterociclici. După numărul grupărilor aminice şi carboxilice din moleculă, cum şi după natura altor subsfituenfi cu caracter funcfional, se pot deosebi următoarele subgrupe: aminoacizi monoamino-monocarbonici, aminoacizi monoamino-dicarbonici, aminoacizi diamino-monocarbonici, oxi-aminoacizi şi tio-amino-acizi. Aminoacizii sînt substanfe solide cristalizate în forme cristaline caracteristice fiecărei combinafii. Sînt solubili în apa (afară de ciştină şi tirozină), gradul de solubilitate depinzînd de natura Aminoacizi 341 Aminoacizi radicalului organic. Afară de glicocol şi de (3-alanină, tofi aminoacizii sînt optic activi, deoarece au cel pufin un atom de carbon asimetric în moleculă. Aminoacizii naturali sînt levogiri. în solufie apoasă, acizii monoamino-monocarbonici sînt aproape neutri, deoarece, prin disociafie, cele două grupări funcfionale, una cu caracter acid (—COOH) şi cealaltă cu caracter bazic (—NH2), se compensează, formînd un ion bipolar (amfion) R—CH—COOH ^ R—CH—COO(-) NH2 nh3(+) NH2 OH; / \ R\—CH C = 0 I Os= C CH—R2 -2 HaO Ri—HC C = 0 I I 0 = C CH—R: Prin cuplarea unui aminoacid cu ureea se obfin acizi ura-minici cari, prin amidificare internă, conduc la hidantoine: ^NH2 h2n-c=o / R—CH \ + / R—CH \ NH- COOH c=o I NH- I NHo —HoO COOH / R—CH V -NH» ,NH—C = 0 -NH Echilibrul dintre cele două forme e deplasat foarte mult către forma disociată, astfel încît, practic, aminoacizii se consideră complet disociafi în solufie apoasă. Prin analiză radio-grafică s-a demonstrat că refeaua lor cristalină e constituită de asemenea din amfioni. Aminoacizii sînt amfolifi, avînd rolul de bază cînd mediul solufiei e acid şi rolul de acid cînd mediul e bazic, putînd fi întrebuinfafi ca sistsme-tampon. Acizii monoamino-monocarbonici au punctul isoelectric în domeniul acid aproape de pH = 7, acizii diamino-monocarbonici, în domeniu bazic (de ex. lizina pH~9,9), iar acizii monoamino-dicarbonici, în zona acidă (de ex. acidul asparagic pH = 2,74). Punctul isoelectric poate fi influenfat uneori şi de alte grupări funcfionale prezente în moleculă; astfel, la tirozină, punctul isoelectric e deplasat în zona acidă (pH = 5,68), datorită caracterului acid al grupării fenolice prezente în moleculă. în prezenfa halogenurilor acizilor organici, aminoacizii se pot aci la, formînd derivafi acilafi de forma: R—CH—COOH I NH—CO—R' Prin alchilarea maximă a grupării aminice se obfin combinafii cari au structura unor săruri de amoniu cuaternare, numite şi betaine: R—CH—COO~ I (CH3)3N+ Aminoacizii se pot condensa între ei, stabilind legături de tip amidic între grupările amino şi carboxil: H2N-CH—COOH + H2N—CH—COOH :=îr5-> R Rr -> H2N—CH—CO—NH—CH—COOH I I R R' Această reacfie e importantă, deoarece un număr mare de molecule de aminoacizi se pot uni printr-o astfel de legătură (numită legătură peptidică), formînd lanfuri macromoleculare cari constituie molecula proteică: .... CO—NH—CH—CO—NH—CH—CO—NH—CH—CO—NH .... I I I Ri R2 R3 De asemenea, printr-o reacfie identică, două molecule da a-aminoacid pot conduce la formarea de derivafi ai diceto-piperazinei: H Prin diazotare, gruparea smlnică din molecula unui aminoacid e înlocuită cu gruparea hidroxilică, rezultînd oxi-acizi, reacfie cunoscută sub numele de desaminare. Aminoacizii formează cu metalele grele (Cu, Co) săruri complexe de tip coordinativ. Prin decarboxilare, aminoacizii conduc la amine: R—CH—COOH I NH2 —co2 R—CH2—NH2, reacfie care are loc şi în intestin, sub acfiunea anumitor bacterii, sau în fesuturi, sub acfiunea unor enzime (aminele proteinogene). Identificarea aminoacizi lor se poate face colorimetric, cu ajutorul ninhidrinei, obfinîndu-se la cald o colorafie albastră. Aminoacizii naturali pot fi obfinufi prin hidroliză substanţelor proteice. Din amestecul de componenfi rezultat, însă, separarea aminoacizilor se realizează greu şi numai unii dintre ei pot fi izolafi, datorită diferenfei de solubilitate a sărurilor complexe pe cari le formează cu unele metale, cum şi a derivafilor acetilafi sau benzoilafi. Aminoacizii sintetici pot fi obfinufi din ceto-acizi, prin transformare în oxime, urmată de reducere: R—CO—COOH^—-> R—C—COOH R—CH—COOH li l NOH NH2 Aminoacizii alifatici pot fi obfinufi, fie prin acfiunea amoniacului în exces, asupra acizilor halogenafi: 2 NHS R—CH—COOH R—CH—COOH + NH4CI, CI NH2 fie prin acfiunea esterilor halogenafi asupra ftalimidei potasice (metoda Gabriel): CO CO QH/ XNK+ R—CH—COOR' ■ \ / I CO CI C6H4. ^N—CH—COOR' ^ / I CO l ! 2H.2Q / hidroliză CeH4' COOH XCOOH + R— OH + R—CH—COOH I NH2 obfinîndu-se un derivat care, — cu ajutorul esterului amino-malonic, care în prima fază se benzoilează, — e supus sodării, şi apoi e condensat cu derivafi halogenafi, produsul rezultat fiind apoi supus hidrolizei şi decarboxilării parfiale: HC(COOR)2 c6h5—coci HC(COOR)2 Na NaC(COOR)2 NH2 NH—COC6H5 NH—COC6H5 Rjd Ri-c(coor)2 hidroiiză Rl-C(COOH)2 ---> I ------> I -----> nh2 NH—COC6H5 rlA^arl-vn v? 1 ^rA Ri—CH—COOH, Amînoacizi-dec arboxilaze 342 Aminoalcooli fie prin tratarea cianhidrinelor cu amoniac şi hidroliza a-amino-nitrilului obfinut: NH2 oh R—CH ncn nh2 R—CH \ CN / R—CH \ COOH Aminoacizii sînt substanfe indispensabile organismelor vii. Sursa principală de aminoacizi o constituie alimentele de natură proteică. Unii aminoacizi pot fi sintetizafi de organismul animal (aminoacizi neesenfiali sau dispensabili); alfii însă nu pot fi sintetizafi în organism din componenfii alimentari (aminoacizi esenfiali sau indispensabili). între procesele de degradare şi cele de sinteză a aminoacizilor în organismele vii se realizează un echilibru permanent, datorită transferului continuu de grupări aminice de la unii aminoacizi la alfi compuşi generatori de aminoacizi. Aminoacizii se degradează în organismul animal pînă la produşii finali, bioxid de carbon, apă şi amoniac, eliberînd energia necesară viefii. Acest proces degradativ are loc în numeroase etape, compuşii intermediari rezultafi avînd un rol fiziologic determinat. Prima etapă a degradării se poate produce: fie prin decarboxilare sub influenfa anumitor enzime, fie prin desaminare şi decarboxilare concomitentă cu formare de alcool şi eliminare de bioxid de carbon şi amoniac, fie prin desaminare degradativă, care poate fi oxidativă, hidrolifică sau reductivă, conform reaefiilor: 4- 1/2 O2 R—CH—COOH- oxidativă 4- h2o •R- -COOH 4- NH3 hidrolifică NH2 4- H2 reductivă R—CH—COOH + NH3 I OH R—CH2—COOH 4- NH3 în organismul animal, desaminarea oxidativă e calea cea mai frecventa a procesului de degradare. Sinteza aminoacizilor se produce prin aceleaşi mecanisme cari intervin în procesele de degradare, reacfiile fiind reversibile. Astfel, în sinteza prin aminare acetilantă, un aminoacid se formează dintr-un ceto-acid şi amoniac, conform reaefiilor: R—CO— COOH nh3 —h2o~ ' R—CH—COOH î NH2 R—C—COOH li NH Iminoacid 4- CH3—COOH —h9o -fCH3— CO— COOH 4-h2o__________ —CH3—COOH —COo R—CH—COOH I NH—CQ—CH3 In acest mecanism, acidul piruvic e inifial donator de hidrogen şi apoi agent acetilant. Atît sinteza, cît şi degradarea aminoacizilor, se pot produce şi după un alt mecanism, cunoscut sub numele de transami-nare (v.). Amoniacul rezultat din procesele de desaminare e eliminat de organismele animale. Celălalt component al procesului degradativ (a-ceto-acidul) poate suferi transformări cari duc, fie la formarea de glucoza, respectiv de glicogen, fie la formarea de combinafii cetonice. Din acest punct de vedere, aminoacizii pot fi împărfifi în aminoacizi gluco-formafori, ceto-formatori şi gluco-ceto-formatori. Aminoacizii neesenfiali sînt şi gluco-for-matori, ceea ce arată că organismul îi poate sintetiza din glu-coză printr-un proces reversibil. Acizii aminafi esenfiali sau indispensabili sînf ceto-formatori, transformarea lor în corpi cetonici fiind un proces ireversibil, de unde şi imposibilitatea organismului de a-i sintetiza, Din cei 22 de aminoacizi principali cari intră în compozifia proteinelor alimenfare, nouă sînf esenfiali organismului uman: valina, leucina, isoleucina, lizina, treonina, metionina, fenil-alanina, histidina şi triptofanul. Unii dinfre aceştia au un rol biologic important. Astfel, triptofanul şi histidina sînt indispensabili menfinerii greutăfii corporale, iar lizina e indispensabilă procesului de creştere a animalului tînăr. — Albuminele din cereale (gliadina din grîu, zeina din porumb) nu confin unii dintre aminoacizii indispensabili şi de aceea nu au o valoare alimentară completă. Pentru hrana omului trebuie să li ss adauge alte proteine complete, ca ovoalbumine sau cazeina din lapte. în organismul animal, aminoacizii, pe lîngă rolul energetic, constituie materialul de bază în formarea proteinelor şi în bio-sinteza enzimelor şi a unor hormoni. 1. ~-decarboxilaze. Chim. biol.: Enzime din clasa carboxi-lazelor, cari catalizează decarboxilarea aminoacizilor, conform reaefiei: R—CH—COOH -> R— CH2— NH2 + C02. I nh2 Sînt active numai fafă de aminoacizii din seria levo, cari confin gruparea aminică sub formă liberă. Se cunosc aminoacizi-de-carboxilaze animale, vegetale şi bacteriene. Ultimele, datorită marii lor specificităţi, sînt întrebuinfafe în metodele microbiologice la dozarea anumitor aminoacizi. 2. ~-oxidaze. Chim. biol.: Enzime cari fac parte din grupul flavinelor, capabile să catalizeze desaminarea oxidativă a aminoacizilor anormali dextrogiri din organismul animal: R—CH—COOH ;r“> R—C—COOH R—C—COOH. nh2 NH O d-aminoacid-oxidaza apare în ficatul şi în rinichiul mamiferelor şi are drept grupare prostetică dinucleotidul adenil-flavinic. 3. Aminoalcooli. Chim.: Clasă de combinafii organice avînd în molecula lor una sau mai multe grupări aminice şi hidro-xilice, primare, secundare sau terfiare, în cari grupările funcfionale îşi păstrează nealterate proprietăfile caracteristice. Aminoalcoolii cu grupare amino primară, de exemplu, se con-denseazăcu aldehidele, iar cei cu grupări amino primare şi secundare formează amide cu acizii, în timp ce aminoalcoolii cu grupări amino primare, secundare şi terfiare reaefionează cu derivafii halogenafi şi dau săruri cuaternare de amoniu, ca şi aminele. în altă clasă de reacfii, gruparea hidroxilică a amino-alcooliior îşi păstrează individualitatea, formînd esteri sau eteri, ca în orice alcool, sau poate fi substituită prin halogeni. Aminoalcoolii sînt substanfe foarte răspîndife în natură, avînd importante funefiuni fiziologice, atît în regnul animal, cît şi în cel vegetal. Astfel, colina (aminoetanolul) face parte integrantă din fosfolipide (esteri complecşi ai acidului fosforic cu aminoalcooli), cari sînt consfituenfi importanfi ai celulei vii. în regnul vegetal (în anumite plante), se găsesc, liberi sau sub forma de esteri, aminoalcooli ca efedrina, chinina, lupinina, fropacocaina, etc., cari au importante proprietăţi terapeutice. Multe medicamente de sinteză ca eucaina, stovaîna, novocaina, etc. sînt derivafi al aminoalcoolilor. Şi în domeniul produşilor industriali cminoalcoolii au o imporfanfă deosebită: etanolaminele (tri-etanolamina) sînt foarte mult folosite în industria cosmetică, a parfumeriei, a tăbăcăriei, cum şi în industria textilă. Aminoalcoolii alifatici sînt subsfanfe lichide; cei aromatici sînt în general solizi. Sînt mai pufin solubili în apă decît aminele sau decît alcoolii corespunzători, cari dau cu apa hidrafi. Solu-bilitatea lor în apă e mai mare la rece decît la cald, ceea ce constituie o caracteristică generală pentru această clasă de combinafii organice. Mirosul aminoalcoolilor e în general amoniacal, afară de cazul în care funcţiunea alcoolică exercită Aminoalcooîi 343 Aminoalcooîi o influen(ă mai mare asupra moleculei, In care caz mirosul lor e plăcut. Tabloul cuprinde cîteva constante fizice ale unor aminoalcooîi, amine şi alcooli corespunzători, cari permit o comparaţie între aceste clase de combinaţii organice: Aminoalcooîi Formula şi numirea CHg—CH2—OH . alcool etilic (etanol) NH2—ch2—ch2oh amlnoetanol (colamina) CHg—CH2—NH2 etilamină CHg—CH2—CH2—OH alcool propilic n (propanol-1} CHS ' r CH; / CH—OH alcool isopropilic (propanol-2) CHg—CH—CH2—NH2 I OH amlno-1-propanol-2 HO—CH2—CH2—CH2—NH2 amino-1 -propanol-3 CHg—-CH—CH2—OH I NH2 amlno-2-propanol-1 CHS—CH,—CH2— NH2 propllamină CHg—CH — CHg I NH2 Isopropllamlnă CHg—CH2-CH2—CH2— OH alcool n-butilic (n-butanol) CHg—CH2—CH—CH2—NH2 I OH amino-1 -butanol-2 CHg—CH2-CH—CH2—OH nh2 amlno-2-butanol-1 CH8-CH2-CH2-CH2—nh2 n-butilamină p. f. 760 78,37° 171° 16,5° 96,3° 82,85° 161° 187.-188° 175-1 76° 49...50° 34° 117° 172° 172-..174° 77,8 0,7895 1,0220 0,7057 0,8035 0,7887 0,973 1,021 U,7209 (16°) 0,6935 (15°) 0,8099 0,7553 0,7640 n 1,36175 1,4390 1,38543 1,37757 1,45 1,3873 1,3770 1,3991 Aminoalcoolii prezintă numeroşi isomeri, atît de pozifie, cît şi isomeri cis şi trans. Aminoalcoolii sînt substanfe în general solubile în solvenţi organici, cu excepfia eterului de petrol. Aminoalcoolii reacfionează cu hidroxizi/ alcalini şi dau, ca şi alcoolii, alcoolafi, dintre cari unii (de ex. trietanolamina trisodică) sînt cristalizati. Aminoalcoolii sînt baze puternice, titrabile, cari formează săruri cu acizii minerali, cum sînt acidul clorhidric, iodhidric, sulfuric, etc.; ei formează săruri duble de toate tipurile şi săruri complexe. Gruparea alcoolică din aminoalcooîi poate fi înlocuită prin halogeni, prin radicalul sulfat, prin fosfat, etc. Aminoalcoolii se pot esterifica; reacfia se produce cu multă uşurinţă cînd funcfiunea aminicăeterfiară. Aminoalcoolii formează amide cînd sînt încălzifi la 200° cu acizi organici, sau cînd sînt puşi să reacfioneze cu esteri. Aminoalcoolii se deshidratează, putînd trece în amine nesaturate, cari sînt stabile cînd gruparea amim'că e deştul de depărtată de dubla legătură. Agenfii reducători hidrogenează aminoalcoolii nesaturafi; în unele cazuri speciale, hidrogenarea e însofită însă şi de o desaminare. Prin oxidare, aminoalcoolii trec în cetonele respective, cu condifia ca agenfii de oxidare întrebuinfafi să nu acţioneze brutal; în acest caz se obfine un amestec de aldehide şi acizi. Aminoalcoolii sînt substanfe cari pot pierde funcfiunea aminică, desaminîndu-se. Adeseori desaminarea e însofită şi de deshidratare, cu formarea unor produşi instabili, cari se transformă în aldehide şi cetone. Desaminarea se poate produce: prin distilarea uscată a aminoalcoolilor, prin fierbere cu acizi concentrafi, etc. Aminoalcoolii pot fi sintetizafi prin trei metode generale de preparare. Prin acfiunea amoniacului sau a aminelor asupra halohidrinelor, de exemplu: 2 NH3 + CICH2—CH2—OH - NH2CI—CH2OH + NH4CI 3 NH3 + 2 CICH2—CH2—OH -» NH(CH2—CH2—OH)2 4- 2 NH4CI 4 NH3 + 3 CICH2—CH2—OH - N(CH2—CH2—OH)3 + 3 NH4CI se obfin, după raportul reactanfilor, aminoalcooîi primari, secundari sau terfiari. Prin acfiunea amoniacului sau a aminelor asupra oxidului de etilenă se obfine un amestec de etanol-amine: CH2—CH2 + NH3 HO—CH2—CH2—NH2 3 ch2—ch2 + NH3 -* (HO— CH2— CH2)3N care poate fi separat în componenfi prin distilare. Procedeul are o largă aplicabilitate industrială. Prin reducerea nitroalcoolilor cu staniu şi acid clorhidric, zinc şi acid clorhidric sau cu fier şi acid clorhidric ori alfi agenfi de reducere, se formează aminoalcooîi. Reducerea se produce în două faze cu formarea, ca produs intermediar, a unei hidroxiiamine, a cărei izolare depinde de natura agentului reducător întrebuinfat. Se cunosc şi metode de preparare speciale, ca, de exemplu, acfiunea diaminelor asupra halohidrinelor şi oxizilor de etilenă, acfiuneă aminelor asupra eterilor halohidrinelor, reducerea amino-cetonelor şi a aminoaldehidelor, etc. Prezintă interes ştiinfific şi tehnic următorii termeni ai seriei aminoalcoolilor: Etanolamina sau alcoolul |3-aminoetilic sau colamina, NH2 — CH2—CH2OH, substanfă care intră în compozifia fosfatidelor (lecitină, cefalină), a germenilor, etc., însofeşte aproape totdeauna colina şi e întîlnită între produsele de fermentafie putridă a serinei. Dietanolamina sau diefilolamina, HN(CH2--CH2 —OH)2, substanfă cu p. f. 270°, ^20= 1,0966 şi wf)0» 1,4776 care, prin distilare cu acid sulfuric, frece în eterul ciclic morfolina: CH2—CH2—OH HN, v CH2—ch2v hn( no ch2—ch2/ CH2—CH2—OH Trietanolamina sau trietilolamina, HN(CH2 —CH2 — OH)3, substanfă cu p. f. 277-279°/150 mm, df= 1,1242, »$ = 1,4852, complet miscibilă cu apa; are numeroase întrebuinfări tehnice. Sărurile trietanolaminei cu acizii graşi superiori (stearic, oleic, etc.) sînt săpunuri neutre, întrebuinfate ca emulgatori în diferite ramuri ale industriei chimice. Solufii le apoase ale trietanolaminei sînt întrebuinfate în industrie pentru recuperarea hidrogenului sulfurat din gazele industriale (procedeele Girdler şi Alkazid). Colina, [HO—CH2—CH2—N(CH3)3]+OH~, e o bază puternică, care absoarbe bioxidul de carbon din aer; e foarte higro-scopică, cristalizînd greu. Se găseşte în organismul animal combinată cu acid glicerin-fosforic şi cu acizi graşi în lecitină. Aminoaldehide 344 Aminoazofoluen Acetilcolina (v.), derivat acefilat al colinei, e un hprmon cu importantă aefiune fiziologică asupra intestinului. Sfingozinul, CH3—(CH2)i2—CH = CH—CH—CH—CH2—OH, I I nh2 oh substanfă cristalizată în ace, al cărei sulfat se topeşte cu descompunere la 233—2340; găseşte în organism în compoziţia sfingomielinelor din creier. Esteri ai unor aminoalcooli cu acizi aromatici ca, de exemplu, Novocaina (v.)f Pantocaina (v.)f Stovaina (v.), etc. au proprietăfi anestezice sau terapeutice. 1. Aminoaldehide, sing. aminoaldehidă. Chim.: NH2—R— —CHO. Clasă de combinafii organice, avînd în molecula lor o grupare aminică şi o grupare aldehidică, şi un radical (R) putînd aparfine seriei alifatice, ciclanice sau aromatice. După pozifia în care se află gruparea aminică fafă de cea aidehidică, aminoaldehidele se pot clasifica în a, [3, y, etc. Aminoaldehidele sînt pufin răspîndite în natură, fie libere, fie sub formă de derivafi sau de săruri, în unele ciuperci veninoase. Ca şi aldehidele, din cari derivă, aminoaldehidele sînt numite prin sufixul -al, de exemplu: aminoetanalul e aminoaldehida care derivă din aldehida etilică; aminopentanalul e aminoaldehida care derivă din aldehida pentilică, etc. în stare liberă, aminoaldehidele sînt substanfe instabile, pufin solubile în apă şi în solvenfi organici, în unele cazuri antrenabile cu vapori de apă. Ele sînt substanfe cu caracter bazic, stabilitatea lor depinzînd direct de exponentul concentrafiei ionilor de hidrogen al mediului. Astfel, ele pot fi distilate, fără descompunere, în prezenfa acizilor minerali concenfrafi, în timp ce în mediu alcalin sau neutru se descompun imediat. Ele sînf substanfe puternic reducătoare, ca şi aldehidele reducînd solufia Fehling, azotatul de argint amoniacal, sau dau cu reactivul Schiff (solufie fuchsinică decolorată cu bioxid de sulf) o colorafie roşie caracteristică. Sub aefiunea agenfilor oxidanfi, aminoaldehidele alifatice se ciclizează; de exemplu: 2 NH2—CH2—CHO 4- 72 02 amlnoetanal CH = CH N( XH—CH pirazlnă Aminoaldehidele dau,ca şi aldehidele, oxime, fenilhidrazone, semicarbazone şi au o pronunfată tendinfa de autocondensare. Anhidridele acide şi clorurile de acil Ie transformă în derivafi acilafi. Fiind subsfanfe cu caracter bazic, aminoaldehidele formează cu acidul clorhidric, sulfuric, etc. clorhidrafi sau sulfafi. Clorhidrafii dau cu clorura de platin complecşi organomstalici de forma: [NH2—R—CHO*HCI]2 • PfCl4, subsfanfe frumos cristalizate, cari dau combinafii de adifie cu alcoolii. Pentru prepararea aminoaldehideior nu există procedee generale, ci numai procedee mai mult sau mai pufin uzuale, cari pot fi aplicate în diferitele serii de combinafii organice, de ia caz la caz. Aefiunea acidului clorhidric asupra aminoacefalilor conduce la formarea clorhidrafilor aminoaldehideior; de exemplu: NH2— CH2— CH(OC2H5)2 4- HCI 4- 2 H20 -> -> NH2—CH2—CHO • HCI 4- 2 C2H5—OH. Aminoacetalii pot fi obfinufi, fie prin reducerea nitroace-taiilor, fie încălzind în autoclavă cloracetali cu amoniac. Hidrogenarea catalitică a aminoacizilor conduce la aminoaldehide, dacă se protejează, în prealabil, gruparea aminică, sau reducerea esteri lor aminoacizilor cu amalgam de sodiu, în solufie acidulată cu acid clorhidric; de exemplu: H2N—CH2-~COOR 4* 2 H -* H2N—CH2—CHO 4- R—OH. Condensarea aldehidelor cu amine alifatice în prezenfa formolului conduce |a formarea aminoaldehideior; de exemplu, isobufanalul cu clorhidratul dimetilaminei şi formol dă a-a-dimetil-(3-dimefilaminopropanaI: (CH3)2NH + HCHO 4- (CH3)2— CH—CHO -» H20 4- (CH3)2N—CH2—C—CHO. (CH3)2 Reducerea nifroaldehidelor şi nitroaldoximelor în prezenfa agenfilor reducători biînzi, ca sulfatul feros şi amoniac, clorură stanoasă şi acid acetic, etc., conduce la formarea aminoaldehideior; d«D exemplu: N02C6H4—CHO —NH2—C6H4—CHO. o- sau m- benzaldehida Aminoaldehidele aromatice sînt subsfanfe intermediare între-buinfate în industria materiilor colorante. Astfel, o-aminobenz-aldehida e înfrebuinfată la sinteza chinolinei sau a derivaţilor ei, a chinaldinei, a chinazolinei, etc. Para-aminobenzaldehida e înfrebuinfată la prepararea a numeroşi derivafi azoici sau diazoaminici, ai căror derivafi N-dialcoolaji au numeroase întrebuinţări în industria materiilor colorante şi în industria farmaceutică. 2. Âminoazobenzen. Chim.: C6H5N = NC6H4NH2. Masă cristalină, gălbuie, cu p. t. 127°, puţin solubilă în apă, solubilă în alcool. Constituie baza mai multor materii colorante. Sin. Galben de anilină. a. Âminoazobenzen-suPfonici, acizi Ind. chim.: Derivaţi sulfonici ai aminoazobenzenului. Acidul aminoazobenzen-monosulfonic: H H H H H03S—C^ ^C—N = N—C/ XC—NH2 c=c Nc=c/ H H H H se întrebuinţează ca intermediar în industria coloranţilor (coloranţi acizi, coloranţi stiIbenici, etc.). Ca atare, e un colorant galben acid, fără întrebuinţare. Se obţine prin două procedee: Prin sulfonarea aminoazobenzenului cu un amestec deacid sulfuric monohidrat şi oleum de 25% S03, la 10*-*25°, timp de circa 40 de ore; se formează acid aminoazobenzen-monosulfonic în amestec cu acid disulfonic; se separă prin diferenţa de solubilitate a sărurilor de sodiu. Prin cuplarea acidului sulfanilic diazofaf, cu acid anilin-oo-metilsulfonic, urmată de hidroliza acidă sau alcalină a grupării metil-sulfonice. Acidul aminoazobenzen-disulfonic: H H H I C — C so3h ^c—Cv NaC3S-—C C—N = N—C c=c/ Nc = c/ c—nh2 H H H H e un colorant galben acid (Galben rezistent), puţin utilizat în prezent pur, din cauza stabilităţii slabe a culorii. E întrebuinţat drept component diazotabil la obţinerea de coloranţi acizi. A fost întrebuinţat drept colorant alimentar pentru grăsimi, sub numele de Galben de unt. Se obţine prin sulfonarea aminoazobenzenului. 4. Aminoazonaffalină. Chim.: Ci0H7 — N = N — Ci0H6 —NHa. Azoderivat al naftalinei, care se prepară plecînd de la naffil-amină. Isomerul (3 se prezintă în crisfaie roşii, cu p. t. 175°, puţin solubile în apă sau în alcool. E întrebuinţat în sinteza unor coloranţi. XH3 5. Aminoazofoluen. Chim.: CHS—C6H4—N = N—C6H3^ NH2 Azoderivat al foluenului, care se prezintă ca o masă cristalină Aminobenzen 345 Aminofenoli colorată, roşie, brună sau galbenă-roşie, aproape insolubilă în apă, solubilă în grăsimi şi în solvenţii lor. 1. Aminohenzen: Sin, Anilină (v.). 2 Amîno-bufiric (a), acidul Chim. biol.: ch3—ch2—ch(nh)2—cooh. Aminoacid care se întîlneşte sub forma I ( + ) în unele proteine. Mai importanţi sînt cei doi derivafi ai săi: treonina şi meti-onina (v.). s. Âminocetone, sing. aminocetona. Chim.: NH2—R—C=0. Clasă de combinafii organice, avînd asociate în moleculă o grupare aminică, şi o grupare cetonică, în care R e un radical putînd aparfine seriei alifatice, ciclanice sau aromatice. După pozifia relativă în care se află gruparea aminică fafă de cea cetonică, aminocetonele se numesc a, (3, y, 6, etc. Ca şi cetonele, din cari derivă, aminocetonele -sînt numite prin sufixul -onă; de exemplu: amino-propanona e aminocetona care,derivă de Ia propanonă, n-amino-butanona e aminocetona care derivă de la n-butanonă, etc, Aminocetonele sînt substanfe instabile, cari se descompun uşor prin distilare şi sînt greu sau pufin solubile în apă sau în solvenfi organici. Prezenfa grupării cetonice exaltă în multe cazuri bazicitatea aminocetonelor, cari sînf reducatori energici. în general, proprietăfiIe fizice ale aminocetonelor sînt asemănătoare celor ale aminoaldehidelor. Aminocetonele se condensează, în mediu alcalin, infra-molecular, formînd derivafi ciclici (urme de săruri mercurice catalizează reacfia), de exemplu a-eminocetonele trec în derivafi alcoilafi ai pirazinelor: R I C —CH 2 R—CO—CH2—NH2 + V2O2 -» N XN + 3 H20 ^CH—C I R (3-y-â-aminocetonele se ciclizează spontan, fără intervenfia agenţilor oxidanfi, în prezenfa unor agenfi deshidrafanfi ca penta-oxidul de fosfor; de exemplu, din benziIfenilaminoacetonă se obfine benziI-1-metil-3-indol: C—CH3 C6H5—CH2—N—C6H5—CO-v-CH3 -* C6H4^ ^CH + h2o. N I CH2-C6H5 Agenfii reducători (de ex. amalgamul de aluminiu, cărbunele paladat) sau reducerea electrolitică transformă aminocetonele în aminoalcooîi. Aminocetonele formează cu clorură de platin sau de aur combinafii organometalice, frumos cristalizate. Aminocetonele aromatice formează combinafii moleculare cu hidrocarburile, cu aminele, cu fenolii, cu acizii organici şi cu eterii, fenolici, cari sînt substanfe frumos colorate. Ca şi amino-aldehidele, aminocetonele recuc solufia Fehling, solufia argentoamoniacală şi dau colorafii cu reactivul Schiff. Aminocetonele pot fi obfinute prin unul dintre următoarele procedee: Reducerea blîndă a nitrocetonelor sau a isonifrozo-cetonelor, ca, de exemplu: N02— c6h4—co—CH3 + 3 H2 NH2—C6H4—CC—CH3. o-nitroacefofenonă o-aminoacefofenonă Acfiunea amoniacului sau a aminelor asupra cetonelor haloge-nate, ca, de exemplu: CICH2—CH2—CO—CH3-f 2 NH3 -* NH4CI +NH2-CH2-CO~CH3 sau BrCH2—CO—C6H5 + C6H5—NH2 HBr -f C6Hd— NH—CH2—CO—C6H5. Condensarea cetonelor cu formol şi clorhidraful unei amine aiifatice conduce la sinteza aminocetonelor, ca, de exemplu: R—CO—CH3 + HCHO -f Rr—NH2 H20 + R'—NH—CH2—CH2— CO—R. Acfiunea acidului sulfuric asupra aminelor acetilenice coftduce, de asemenea, la formarea aminocetonelor. Unele âminocetone sînt materii prime sau intermediare în industria materiilor colorante. Astfel, tetrametil-diamino-benzo-fenona (cetona lui Michler) serveşte la fabricarea crisfalviole-tului. Alte âminocetone, în special aminocetonele aromatice terfiare, sînf substanfe cu proprietăfi anestezice şi sînt folosite în acest scop. Aminocetonele din grupul indolului sînt întrebuin-fate în terapeutică ca antispasmodice. 4. Aminofenazonă. V. Pirsmidon. 5. Aminofenoli, sing. amindtenol. Chim.: H2N—R—OH. Clasă de combinafii organice avînd grefate în moleculă una sau mai multe grupări aminice pe un radical fenolic (R). Cînd grupările aminice se găsesc într-un nucleu aromatic, aminofenolii se numesc nucleari, iar cînd se găsesc pe o caienă laterală, legată de nucleul aromatic, ei se numesc extranucleari. Aminofenolii se numesc, fie prin sufixul (1-ol", adăugat hidrocarburii de bază, caracterizînd prin aceasta funcfiunea fenolică (considerată ca funcfiune principală), precedată de prefixul „amino-", care numeşte funcfiunea amino,—fie folosind prefixul „hidroxi-" înaintea nucleului hidrocarburii, pentru caracterizarea funcfiunii fenolice, urmat /OH 0) de cuvîntul amină. De exemplu, combinaţia CqH4 se poate XNH2 (4) numi, după primul sistem, paraaminofenol; după cel de al doilea sistem, 1,4-hidroxifenilamină. Aminofenolii sînt substanfe pufin răspîndite în natură, cele mai multe fiind produse de sinteză. Astfel, tiramina (HO—CeH4—CH2—CH2—NH2 para-hidroxifenilamina) se găseşte, în timpul sarcinii, în fesuturile pla-centare ale femelelor din regnul mamiferelor; alfi aminofenoli, cu proprietăfi terapeutice, se găsesc în untura de ficat de morun, în extractul de malf, sau în ergotul secarei. Aminofenolii sînt substanfe toxice pentru globulele roşii din sînge; ei trebuie manipulafi cu precaufiune deoarece pot provoca urticarii pe piele. Aminofenolii sînt, în general, substanfe cristalizate, cari sublimează uşor sau se descompun la temperaturi înalte. Punctul lor de topire nu depinde numai de greutatea moleculară, ci şi de pozifia relativă a grupărilor funcfionale; dintre cei trei isomeri: orto-, mefa- şi para-, ultimul are totdeauna cel mai înalt punct de fopire. Punctul lor de fierbere creşte însă progresiv cu greutatea moleculară; dintre isomeri, . cel para are totdeauna cel mai înalt punct de fopire. Aminofenolii sînt uşor solubili în alcool etilic, în alcool amilic şi în eter etilic şi sînt insolubili în benzen, în cloroform şi ligroină. Tofi aminofenolii dau cu apa solufii suprasaturate şi sînf solubili în acizi sau în baze concentrate. De asemenea, amoniacul lichid, dietilamina, butilamina şi isamilamina disolvă aminofenolii, fiind considerafi drept cei mai buni disoivanfi ai acestei clase.- în general, caracterul acid al grupării fenolice e sensibil atenuat de prezenfa grupărilor aminice, deşi se cunosc şi excepţii în cari aciditatea e exaltată de gruparea aminică; de exemplu în cazul aminofenolilor, în cari gruparea aminică e situată în pozifia a a unei catene laterale (salicilamină). Aminofenolii sînt substanfe instabile, cari se descompun repede în prezenfa aerului umed şi sub acfiunea luminii. Tabloul cuprinde cîteva dintre proprietăţile fizice a|e celor mai reprezentativi aminofenoli: Aminofenolsulfonici, acizi ~ 346 Aminonaffolsulfonici, acizi ~ Numirea P. f. j | P. f. Temperatura de sublimare Constanta de ionizare K acid orto-aminofenol 174° 145°/11 mm 153°/11 2,18X10“10/250 mefa-aminofenol • 123° Î45°/I1 mm mm 153°/11 para-aminofenol 186° 164°/11 mm mm 120° <5,6X10-9/15° orfo-salicilamlnă 129° 280° 245° — diaminofenol (1, 2, 4) o o oo co descom- punere 150° firamină (para-hidro-xifeni l-efilamină) 164-••164,5° 195°/13 mm 245° _ hordenina (para-hidroxietil-di metil-amină) 118° 174°/11 mm 150° orto-hidroxidifenjl- amină 68° descom- punere 245° mefa-hidroxldifenil- amină 82° 340° 245° para-hidroxldifenii- amină 70 5 330° 245° rr.efol (para-hidroxi-mefilanilină) 87° 254° 245° Aminofenolii sînf subsfanfe foarfe instabile, datorita prezenfei simultane, pe acelaşi ciclu aromatic, a grupărilor aminice şi fenolice, Stabilitatea lor descreşte cu creşterea numărului grupărilor aminice din moleculă; diaminofenolii şi triaminofenolii sînt atît de instabili, îneît ei se oxidează uşor, deasupra temperaturii ordinare, în special în prezenfa aerului umed şi sub aefiunea luminii. Aminofenolii se disolvă cu uşurinfă în acizi şi în Hidroxizi alcalini, dînd săruri frumos cristalizate, solubile în apă sau în solvenfi organici. Aminofenolii se oxidează cu uşurinfă în solufii apoase. Astfel, dacă se barbotează oxigen înfr-o solufie de paraaminofenol, se precipită o substanfă care e un polimer al nifrozobenzenului: nHO-C6H4—NH2 HzO + (C6H5NO)tt • In solufie amoniacală, aminonaffolii se oxidează după aceeaşi schemă, dînd un compus colorat, foarte condensat, cu formula generală (CioHyNO)^. în general, oxidarea aminofenolilor se produce cu multă uşurinfă în solufii alcaline. Sub aefiunea halogenilor, aminofenolii se transformă în de- rivafii halogenafi ai chinonelor, însă, saturîndu-se rapid cu clor, de exemplu o suspensie de paraaminofenol în acid clorhidric concentrat, se poate obfine triclor-2,3,5 amino-4-fenol: NH2—C6H4—OH -* NH2—C6HCI3—OH + 3 HCI. Aminofenolii se combină (prin încălzire în autoclavă) cu sulful în mediu alcalin, dînd produşi colorafi de natură complexă, cunoscufi sub numele de coloranfi de sulf. Cu acidul sulfuric fumans, aminofenolii dau derivafi sulfonici, gruparea sulfonică intrînd de preferinfă în para. Reaefia prezintă importanfa în seria naftolilor, penfru prepararea unor produşi intermediari în industria materiilor colorante. Gruparea aminică a aminofenolilor reaefionează cu majoritatea acizilor organici, formînd eteri N-acilafi, dintre cari unii, ca, de exemplu, acetiIfenetidina, C2H5—O—CeH4—NHCOCH3 (fenacetina), sînt antitermici puternici. Derivafii halogenafi ai aminofenolilor sînt mult mai stabili decît aminofenolii. Aminofenolii sînt substanfe reducătoare cari reduc solufia de azotat de argint amoniacal. Ei pot fi preparafi prin mai multe procedee. Prin topirea alcalină a acizilor aminosulfonici, ca, de exemplu, prin topirea alcalină a acidului metaaminofenilsulfonic, se obfine metaaminofenol: NH2—C6H4—$OşNa + NaOH -> ŞOşNa? -f NH2—C6H4—OH; Diazofarea eterilor oxamici ai diaminelor aromatice sau a diaminelor aromatice, ca, de exemplu, diazofarea paraamino-benzilaminei cu nifrif de sodiu, conduce la formarea aminofenolilor extranucleari: nh2— c6h4—ch2— NH2 nh2—ch2—c6h4—n = =N0H N2 + NH2-CH2-C6H4-OH. Reducerea nitrofenolilor,cuajutorulagenfilor reducători clasici, conduce la formarea aminofenolilor, ca, de exemplu, reducerea 0-nitrofenolului cu zinc şi acid clorhidric în o-aminofenol: HO— C6H4— N02 —HO—C6H4—NH2 + 2 H20. Aefiunea amoniacului asupra fenolilor sau a clorfenolilor e procedeul tehnic cel mai folosit pentru sinteza aminofenolilor. De exemplu, metaaminofenol se poate obfine din rezorcină, tratînd-o cu amoniac sub presiune: HO—C6H4— OH + NH3 HO—C6H4—NH2 + H20, sau tratînd la 140°, în autoclavă, paraclorfenol cu amoniac concentrat în prezenfa sulfatului de cupru: HO—C6H4—Cl + 2 NH3 -> HO—C6H4—NH2 + NH4CI. Cei mai mulfi aminofenoli sînt excelenfi revelatori fotografici. Dintre aceştia, cei mai întebuinfafi în acest scop sînf: paraaminofenolul (radinol), clorhidratul de diaminofenol 1, 2,4, (amidoi), sulfatul de N-metilparaaminofenol (metol), amino (3-naftolsulfonat de sodiu (iconogen), sulfhidratul de N-metil-ortoaminofenol (ortol) şi clorhidratul de triaminofenol simetric (reducină). Alfi aminofenoli (aminonaftoli) sînt întrebuinfafi ca materii prime sau ca produşi intermediari în industria materiilor colorante, î. Aminofenolsulfonici, acizi Ind. chim.: Derivafii sulfonici ai aminofenolilor. Sînt intarmediari importanfi în industria coloranfilor azoici. Servesc drept componenfi diazotabili. Cel mai important e acidul 2-amino-1-fenol-4-sulfonic, care se obfine, fie prin sulfonarea fenolului, urmată de nitrare şi de reducere, fie prin hidroliza acidului 1-clor-2-nitrobenzen-4-sulfonic, cu o ^ solufia de sodă caustică, la fierbere. Acidul / 1-clor-2-nitrobenzen-4-sulfonic se obfine prin HC C NH2 sulfonarea clorbenzenuiui, urmată de nitrare. Acidul 2-amino-1-fenol-4-sulfonic S3 diazo- \ # tează după procedeul obişnuit şi se întrebuin- ^ fează, în special, la obfinerea de coloranfi de ^ mordanfi, datorită pozifiei grupării hidroxil în 3 orto fafă de gruparea aminogenă (NH2). Unul dinfre aceşti coloranfi e Negrul diamant PV. 2. Aminoferaze. Chim. biol. V. Transaminaze. s. Aminoffif. Mineral.: Ca2 [Be, Al (OH] Si207 4-H20. Mins-ral din grupul meiilitului (v.), cristalizat în sistemul trigonal. E incolor, uniax, cu indicii de refracfie to = 1,647, 8=1,637; prezintă clivaj după (001); are gr. sp. 2,94. 4. Aminofilină. Farm.: Combinaţia teofilinei (v.) cu etilen- diamină. E înfrebuinfată ca diuretic, stimulent al miocardului şi ca vasodilafafor periferic în dispneea cardiacă paroxistică, în respirafia Cheyne-Stokes şi în crizele acute de astm bronhial. Doza: 0,1—0,5 g. Sin. Eufilină, Corfilină. 5. Aminogenir sing. aminogen. Ind■ chim.: Termen comun pentru diferifi acceleratori de vulcanizare. Exemple: aminogen I (a-naftilamină); aminogen II (parafenilendiamină). s. Aminolac. Ind. chim.: Grup de răşini sintetice cu bază ds formol şi uree. Se înfrebuinfează la fabricarea lacurilor. 7. Aminonaffolsulfonici, acizi ~. Ind. chim.: Derivafi sul-fonafi ai aminonaftolilor, intermediari foarfe importanfi în industria coloranfilor, în special a coloranfilor azoici. Cei mai mulfi sînt întrebuinfafi drept componenfi de cuplare (v, Azoici, Aminonaffolsulfonici, acizi ~ 347 Aminonaffolsulfonici, acizi ~ coloranfi ~), iar unii, drept componenfi diazofabili. Acizii aminonaffolsulfonici sînf substanfe solide. în tehnică sînf între-buinfafi, de obicei, sub formă de săruri de sodiu. Unii sînt carac-•ferizafi prin coloraţia pe care o dau cu solufia de clorură fsrică. Se prepară, fie prin sulfonarea aminonaftolilor, fie prin reacfia nitronaffolilor sau a nitrozonaftolilor cu bisulfit de sodiu (reacfia Piria), cînd se produc în acelaşi timp reducerea şi sulfonarea, fie prin înlocuirea grupării aminogene (NH2) prin gruparea hidroxil (OH) sau invers, prin reacţia Bucherer, în prezenfa sărurilor acidului sulfuros, fie prin topirea, alcalină parfială a acizilor naffilamindisulfonici sau trisulfonici. Se observă că grupările sulfonice din poziţiile 2 şi 4 ale a-arninoderivafilor, cum şi grupările sulfonice din pozifiile 1 şi 6 ale (3-aminoderivafilor, sînt greu de înlocuit în modul acesta. Foarte uşor se înlocuiesc grupăr/le sulfonice din pozifiile 5 şi 8. La topirea alcalină se ia în consideraţia faptul că, la temperaturi prea înalte sau la dilufii prea mari, se poate înlocui şi gruparea —NH2 cu gruparea —OH, prin reducerea acizilor azo, nitro, sau nitrozonaftolsulfonici. Acizii aminonaffolsulfonici reacfionează în general uşor cu clorurile acide, sau cu anhidridele acizilor, penfru a da N-acil-derivafi, cari sînt, de asemenea, intermediari valoroşi pentru fabricarea coloranfilor azoici. în tablou sînt prezentafi acizii aminonaffolsulfonici mai im-porfanfi, cu numirea sub care sînt cunoscufi în tehnică. Cei mai mult întrebuinfafi sînt acizii notafi cu semnul 9. Pentru cei mai imporfanfi dintre cei cari servesc drept componenfi de cuplare, săgeata indică pozifia cuplării. Săgeata întreruptă indică pozifia unor cuplări cari se produc numai în condifii grele, sau în proporfie mică. în tablou se indică, de asemenea, utilizările, metodele principale de fabricafie, cum şi proprietăfile principale, printre cari reacfia cu solufia de clorură fsrică. Acizi aminonaftolsulfonici Numirea tehnică Numirea chimică Formula Procedee principale de fabricaţie Utilizări principale Proprietăfi © Acid 1-amino- 2-naftcl-4-sulfo- nic nh3 H I c c HC ^ ^C^ ^C—OH li 1 1 HC C CH \c-'/ \C^ • H I SOsH Se nifrozează J3-naffolul-, Se neutralizează nitrozo J3-naf-tolul, se tratează cu bisulfit de sodiu, apoi se acidulează puternic cu H2SO|. Se încălzeşte la 45 - 60° Component diazofabil foarte important pentru coloranfi acizi croma-tabili şi penfru coloranfi cu complexe metalice, Cuplat cu P-naftol dă coloranţii albastru acid cromafabiî. Component al hîrtiei de heliograf (diazofipie) Ace cenuşii,greu solubile în apă caldă Acid amino- Schăffer Acid 1 -amino-2-naftoI-6-sulfo-nic nh2 H | C C HCX XCX C— OH 1! 1 1 H°sSC\c//C\c//CH H H Pr:n nitrozarea acidului Schăffer (2-naftol-6-sultonic) şi reducerea cu zinc şi acid clorhidric Intermediar pentru coloranfi oxiazinici: Verde de alizarină G. Sarea de sodiu e developator fotografic. Eterul etilic e utilizat la coloranfi di-şi friazoici albaştri Ace albe, greu solubile în apă. Cu FeSlg, albastru închis, la cald, roşu-brun • Acid M Acid 1 -amino-5-naftol-7-sulfo-nic nh2 H , 2 c c HO*SC/ ^C^ XCH<-II f I —>HC .C. . CH NC^ 1 H OH f a) Prin topirea alcalină a acidului 1 -naf tilamin-5,7- disulfonic. b) Din acid 1 -naf ti'amsn-2,5(7-trisulfonic prin topire alcalină şi desulfonare tHilizat la fabricarea coloranfilor azoici. Com-ponenf diazofabil şi component de cuplare. Cuplează o singură dată Foife greu solubile în apă. Cu FeCIg,negru. Sarea de sodiu aref luorescenfă albastră Acid 1-amino-7-naf tol-3-sulfo-nic nh.2 H I v .c. HOC XC XCH 1! 1 1 HC\ //C-SC>H H a) Prin topirea alcalină a acidului 1-naftilamin-3,7- disulfonic. b) Prin sulfonarea l-amino-7-naffolului cu acid sulfuric monohidrait la 20--*30° Pufin utilizat Acid 1 -amino-8-naf tol-3-sulf 0-nic OH NH2 1 1 HC^ ^C^ ^CH II 1 1 hcxc/xc/-s°3H H H Prin fuziunea alcalină a acidului 1 -naftilamin-3,8-disulfonic Pufin utilizat Ace albe, greu solubile în apă caldă. Cu FeCIg, negru-violet Acid Chicago S Acid S Acid 1-amino- 8-naflol- 4-sulfo- nic OH NH2 1 1 yC n /C ->HC VC XCH<-II 1 1 HC\C/\C/H H SO3H Prin topirea alcalină a acidului 1 -naf tilamin-4,8-disul-fonic Utilizat la fabricarea coloranfilor azoici Ace albe, greu solubile în apă. Cu FeCl3, verde de sma-rald Aminonaftolsulfonici, acizi ~ 348 Aminonaftolsulfonici, acizi ^ (continuare) Numirea tehnică Numirea chimică Formula Procedee principale de fabricafie Utilizări principale Proprietăfi Acid 1 -amino-8-naftoi-5-sulfo-nic OH NH2 I I Cx HC XC^ CH II I I HCv /CH \c^ C I H HOgS a) Prin sulfonarea ia temperatu.ă joasă a 1-amino-8- naftolului. b) Prin încălzirea cu acid sulfuric diluat sub presiune a acidului 1,8-nafti!en-diamin-4-sulfonic Pufin utilizat în prezent Acid H ■nonosul-fonic Acid 1-amino- 8-naftol- 6-sulfo- nic OH NH2 I I ,C, ,CV HC ^C^ XCH i! I I HOgS—C C CH H H Prin desulfonarea acidului 1 -amino-8-naftol-4,6-disulfcnic cu praf de zinc Pufin utilizat Acid 2-amino-1 -naftol-4-su|fo-nic OH H I C C HC ^ ^C—NHa H I I HC. C v CH \c^ \c^ H I S08H a) Prin reducerea acidului 2-nitrozo-1-naftol-4-sulfonic, b) Prin tratarea cu bisulîil (reaefia [Piria) a 2-nitrozo-l- naf toiului Pufin utilizat. Anterior, utilizat la fabricarea unor coloranfi oxiazinici Ace incolore, cristalizate cu 1 mol de apă Acid amino L Acid 2-amino- 1-naffol- 5-sulfo- nic OH H | C C HC' ^CX XC—NH2 II 1 1 HC. C CH 1 H ho3s Prin reducerea colorantului azoic format prin cuplarea unui diazoderivat cu acid 1-naftol-5-sulfonic i Pufin utilizat, la fabricarea coloranfilor azoici Acid R Acid 2-amino- 3-naffol-6-sulfo- nic H H HC ^ ^C-NH2 1! 1 ! H°3S“C\C^C\C^C0H H H Prin fuziunea alcalina a acidului 2-naftilamin-3,6-disuf-fonic (amino R) Utilizat pufin în industria coloranfilor azoici Foarfe insolubil în apă Acid A Acid 2-amino- 5-naftoI- 1-sulfo- nic so3h H I /C\ /C\ HC' ^c' ^C—NH2 II 1 1 HC C . CH \:^ Xc^ 1 H HO Prin sulfonarea acidului 2-naftiIamin-1-su!fonic, apoi topire alcalină Utilizat în industria coloranfilor azoici Acid J Acid 2-amino- 5-naftol- 7-sulfo- nic ; 4 H H C Cx HOgS—CX X CX VC—NH2 li 1 1 -►HCV ,CV XH xc^ xc^ 1 H HO a) Prin sulfonarea P-naftilaminei se obfine un amestec de acid 2-naftilamin-1,5,7-trisulfonic cu acid 2-naf filamin-6,8-disulfonic. Se separă amestecul. Primul, prin hidroliza acidă, pierde gruparea sulfcnică din pozifia 1 şi se obfine acidul 2-naftilamin-5,7-disulfonic (acid amino J). Prin topirea alcalină a acestuia se obfine acidul J- Celălalt component al amestecului, acidul 2-naffiJamin-6,8-disul-fonic (amino G) e produs intermediar penfru acidul Gamma b) Pentru a evita p~naffi lamina, produs cancerigen, se pleacă de la acid Tobias (acid 2-naftilamin-1 -sulfonic obfinut din p-naftol). Acesta, prin sulfonare, dă acid 2-naftilamin-1,5,7-trisulfonic. Cu acesta se procedează ca mai sus Unul dinfre cei mai utilizaţi intermediari în industria coloranfilor azoici. Se poate diazola şi cupla. Cu fosgen, dă ureida respectivă, utilizată drept component de cuplare la coloranfi direcfi (v.). Importanfi sînt şi acizii N-fenil J, N-acefil J, N-benzoJI J Greu solubil în apă. Sarea de sodiu e solubilă cu fluorescenfă albastră. Cu FeCIg, precipitat brun-negru Aminonaffolsulfonici, acizi ~ 349 Aminonaffolsulfonici, acizi ~ (continuare) Numirea tehn ică Numirea chimică Formula Procedee principale de fabricafie Utilizări principale Proprietăfi • Acid Gamma W Acid 2-amino-8-naftoî-6-sulf o-nic OH l 1 H C C -»HC ^ %C/ ^C—NH» H 1 1 ho3scv . cv ,ch xc^ H H f a) Prin sulfonarea [3-naffolului se obfine un amesfec de acid R (2-nafto 1-3,6-disuIfonic) cu acid G (2-naftol-6, 8-disulfonic). Se separă. Acidul G se supune amonolizei (amoniac şi bisulfit de sodiu la 40 af). Se obfine acid amino-G (acid 2-mf tiIamin-6,8-disulfonic). Acesta e supus topirii alcaline. b) Acidul G obfinut ca mai sus se supune topirii alcaline şi se obfine acid 2,8-dioxinaftalin-6-sulfonic. Acesta, cu amoniac şi sulfit de amoniu, dă acidul Gamma. Prin procedeele a) şi b) se obfine, ca produs secundar» acidul R. c) Acidul amino G e obfinut prin sulfonarea P-naftil-aminei (v. Acid J). Acidul amino G e supus topirii alcaline. Se evită acest procedeu, din cauza toxicitafii (3-naftil- aminei. Ca produs secundar se obfine acid J Unul dintre cei mai uti-lizafi intermediari în industria coloranfilor azoici. Cuplează o singură dată, în mediu acid sau alcalin. Dă coloranfi di-azotabili pe fibră. Are utilizări mai variate chiar decît acidul H. Acidul N-fenil gamma e de asemenea important în industria coloranfilor Ace greu solubile în apă. Sarea de sodiu e solubila cufluo-rescenfă albastră. Cu FeCl3, roşu-bordo Acid 1-amino- 2-nalfol-3,6-di-sulf onic nh2 H I HC^ ^'C/ XC—OH 1! ! 1 HOgS-C C C—SOsH XC^ xc^ H H Prin reducerea colorantului azoic format prin cuplarea unui diazoderivat cu acid R (2-naftol-3,6-disulfonic) Sarea de sodiu se utilizează ca developator în fotografie Ace albe solubile în apă Acid Chicago SS Acid 2S Acid 1-amino-8-naftol-2, 4-di-sulfonic OH NH, 1 ! c c -4 HC^ ^C/ XC~S03H II 1 ! HC . C. CH \c* \C^ H I SOgH Prin topirea alcalină a acidului 1,8-naftsulfam-2,4-disul-fonic (anhidrida acidului 1-naffilamin-2,4(8-trisulfonic) Utilizat în industria coloranfilor azoici. Cuplează o singură data cu diazoderivafii Uşor solubil în apă. Solufia alcalină are o fluorescentă verde. Cu FeCI3,negru-verzui Acid B Acid 1-amino-8-naffo I-3 ,5-di-sulfonic OH NH2 d lc HC^ ^CH II | I HSCÂC^H 1 H S03H Prin sulfonarea acidului 1-amino-8-naffol-3-sulfonic Se utilizează puf!n în industria coloranfilorazo-ici. Cuplează de două ori cu diazoderivafii Solufia alcalină are o fluorescentă violetă a Acid H Acid 1 -amino-8-naffol-3,6-di-sulfonic OH NH, 1 1 c c -*HC XCX ^CH«-II î 1 H0^C\c//C\c//C-S°3H H H f Prin trisulfonarea naftalinei se obfine acidul 1,3,6-naftalinfrisulfonic. Se nitrează, se reduce cu fier, obfi-nîndu-se acidul 1-naftilamin-3,6,8-trisulfonic (acid T). Prin topirea alcalină a acestuia se obfine acid H E acidul aminonaftol-sulfonic cel mal utilizat în industria coloranfilor azoici. Component dia-zotabil. Component de cuplare, cuplează de două ori cu diazoderi-vafii. Acizii N-fenii H, N-acetil H,N-benzoil H sînt utilizafi pentru obfinerea de coloranfi rezistenţi, roşii şi violefi Cristale incolore, greu solubile în apă. Sarea acidă are fluorescenta roşie albăstruie. Solufia alcalinăaref luo-rescenfă roşie-violetă. Cu FeClâ, roşu-brun Acid K Acid 1 -amino-8-naf tol-4,6-di-sulf onic OH NH2 A A ->HC XC^ XCH<- II ! ! H°3S-C\c^C\c//CH H I SOsH Prin trisulfonarea naftalinei se obfine acid 1,4,6-naftalin-trisulfonic. Acesta, prin r.itrare, reducere şi fopire alcalină dă acid K în prezent pufin utilizat. Derivafii N-benzoilafi sînt utilizafi la prepararea de lacuri Sarea acida de sodiu e solubilă în apă cu fluorescenfă violet albăstruie. Solufia alcalină are fluorescenfă.-verde albăstruie. Cu FeClj, verde închis Aminooxidaze 350 Ammonifico rosso (continuare) Numirea tehnică Numirea chimică Formula Procedee principale de fabricafie Utilizări principale Proprietăfi Acid sulfo-J Acid 2-amino-5-naffol-1,7-disul-f onic so3h H i /C C HOgS—C^ ^ C / ^ C—NH2 II i I ' HCv /CH \Q// \C^ 1 H OH Prin sulfonarea acidului 2-naffilamin-t, 5-disuifonic, apoi fopire alcalină Utilizare restrînsă Acid 2R Acid- 2-aminc- 8-nafto!- 3,6-di- sulfonic OH 1 H c c HC^ ^C^ ^C—NH2 II ! 1 HC3S-SC^C\C^C-SC3H H H Prin fopirea alcalină a 2-naftilamir-3,6,8-trisulfonatului de sodiu Utilizat în industria coloranţilor azoici. E intermediar utilizat la fabricarea sulfamidei cunoscute sub numele de Neoprontosil, Prontosil S sau Streptozon S Uşor solubil în apă. Sarea acidă are o solufief Ito-rescentă violetă-albăstruie. Solufia alcalină are fluorescenfă ver-de-albăstruie. Cu FeCI8,verdeînch h 1. Aminooxidaze, sing. aminooxidază. Chim. biol.: Enzime cari se găsesc în rinichi, în pancreas, în ficat şi în alte fesu-turi, capabile să catalizeze reaefia de oxidare a aminelor cu formare de aldehide: R—CH2—NH2 -f- O2 R—CH = NH R—CHO. — Nliâ Aminooxidaza adrenalinei e inhibită de derivafi aminici, de tipul efedrinei sau al benzidrinei, cari conţin în a, fafă de gruparea aminică, un radical metil substituit. 2. Aminoplasfe, sing. aminoplasfă. Chim.; Mase plastice, răşini macromoleculare, preparate din substanfe chimice cari confin azot în moleculă. Exemple: aminoplastele obfinute din uree, din cazeină, amine, aminoacizi, etc. Macromoleculele lor sînf formate din monomeri dispuşi tridimensional. 3. Aminopoiipepfidaze, sing. aminopolipeptidază. Chim. biol.: Enzime cari fac parte din grupul peptidazelor (erepsine-lor), prezente în sucul pancreatic şi în cel intestinal. Catalizează desfacerea hidrolifică a legăturilor peptidice, dar numai la capătul lanfului molecular, care are o grupare aminică liberă. 4. Aminosalicilic, acid 1. Farm.: Acid 2-hidroxi-4-amino- benzoic (acid paraaminosaliciiic). Se prezintă ca o pulbere albă, cu p. t. 135*"140° (cu QH descompunere). j H Se fabrică industrial din C — C HOOC—C % \ C^-NH2 m-aminofenol şi din carbonafi sau bicarbonafi alcalini în solufie apoasă, prin încălzire Ia w ~ w 100"*115°, în autoclavă. E un medicament antituberculos (v.) care se asociază de obicei cu streptomicina, întîrziind astfel dezvoltarea rezistenfei microbului fafă de acest antibiotic. Se administrează şi singur în infeefiile tuberculoase în cari baci Iul a devenit streptomicino-rezistent sau cînd, din anumite motive, streptomicina (v.) e co ntraindicată. Baci Iul tuberculos devine greu rezistent fafă de P.A.S. Rezultate bune se obfin în formele recente, exsudative (zilnic 8-* 16 g); nu e eficace în meningita tuberculoasă. Produce turburări gastro-intestinale, cari pot fi micşorate prin ingerarea concomitentă a gelului de hidroxid de aluminiu. Sarea de sodiu a P.A.S.-ului produce mai pufine turburări gastrice şi e preferată acidului liber. Solufiile apoase sînt aplicate local în fistule şi în leziuni superficiale de natură tuberculoasă, la emfizem pleural, etc. Sin. P.A.S., Para-P.A.S. 5. Aminosalicilic, acid 2. Ind. chim.: Substanfă insolubilă în apă şi alcool, cu p. t. 283°, — acid 5-aminosalicilic — obfinută prin diazofarea ani linei, cuplarea cu acid salicilic, urmată de o reducere puternică. Reducerea se face cu hidrosulfit de sodiu, sulfură de sodiu şi sulf, sau zinc în mediu alcalin. Prin această reducere se rupe gruparea . v x ,1 u COOH azoica, formindu-se anilina şi acid n / 5-aminosalicilic (5-amino-2-oxiben- zoic). NH2—C ^C—OH Procedeul vechi consistă în redu- ___q// cerea acidului 5-nitro'saliciiic. Acidul [_j |_ţ aminosalicilic serveşte drept intermediar în industria coloranfilor azoici, a coloranfilor de mor-danfi, frifenilmetanici, oxazinici, a coloranfilor de sulf. Acidul 4-aminosalicilic, isomerul acestuia, e folosit şi ca intermediar pentru coloranfii de mordanfi. 6. Aminosuccinic, acid Chim.: Sin. Acid asparagic (v. Asparagic, acid ~). 7. Aminozaharuri, sing. aminozahar. Chim. biol.: Zaharuri cari confin în moleculă grupări aminice substituite grupărilor hidroxilice vecine funefiunii carbonil. Se găsesc în natură sub forma unor polizaharide, dintre cari cea mai cunoscută e chitina. Cele mai importante aminozaharuri sînt: chitozamina (v.) şi condrozamina (v.). Sin. Aminoglucide. 8. Amipor. Ind. chim.: Polimer poros (celular) obfinut din uree şi formaldehidă. V. sub Materiale poroase din polimeri sintetici. 9. Amifal. Farm.; Acid 5-etiI-5-isoamilbarbituric. Se pre- zintă ca un praf cristalin, cu p. t. 153'--155°. E un medicament barbiiuric (v.) cu durată q medie de aefiune. Are jj f-j utilizări asemănătoare cu |_j £ q-j2 q ^ cele ale veronalului (v.). ^C^ XC = 0 Dozele utilizate sînf: ca / \ / “~ sedativ, 20“-40 mg; ca CH2 CH2 C N hipnotic, 0,1—0,3 g; ca CH CH & H adjuvant in anestezia generală sau locală, 0,2-~0,6 g. Se administrează oral sau rectal (în acest caz, sub forma de sare de sodiu uşor solubilă). Sin. Amobarbital, Barbamil. 10. Ammodytes. Paleont.: Peşte teleosfean, alungit, caracterizat printr-o singură înotătoare dorsală lungă şi o înotătoare anală de asemenea lungă. Specia Ammodytes Antipae Pauca a fost identificată pentru prima oară în fara noastră în Oligo-cenul de la Suslăneşti-Muscel. 11. Ammonifico rosso. Straîigr.: Facies al Jurasicului de tip alpin, dezvoltat în Liasicul superior şi în Malm, caracterizat prin calcare marnoase, nodulare, de culoare roşie, confinînd numeroşi Amonifi. în fara noastră se cunosc calcare de tipul ammonitico rosso în Malmul superior din regiunea S vi ni fa (Banat). Ammonoceras 351 Amolos u Ammonoceras. Pa/eonf.; Amonoid din familia Lytoceratidae, cu cochilia cu ombilic larg, cu spira pufin îmbrăfişătoare, avînd secfiunea aproape circulară, ornamentată cu coaste fine, festonate. Specia Ammonoceras subfimbriatus d'Orb. e cunoscută din Cretacicul inferior din Dealul Sasului, Valea Muierii, Dîmbovi-cioara. 2. Ammonoidae. Paleoni.: Moluşte cefaiopode, probabil fetrabranhiate, cu cochilie externă, plan-spirală, cu turele de spiră mai mult sau mai pufin îmbrăfişătoare, lăsînd în porfiunea centrală o adîncitură numită ombilic. Secfiunea spirei poate fi de formă circulară, semilunară, pătratică, trapezoidală, ogivală, etc. Pe suprafafa cochiliei, pe lîngă striurile fine de creştere, sînt dezvoltate diferite ornamentafii: coaste radiare simple, bifurcate sau polifurcate, drepte, flexuoase sau falciforme (în formă de seceră), cu noduri sau cu spini. Peristomul are în general forma turei de spira, dar există genuri la cari e îngroşat, răsfrînt spre interior sau cu prelungiri laterale (v. Apofiză jugală). Cochilia e constituită din trei straturi: stratul extern epidermic, stratul median porfelanos (prin fosilizare a devenit strat extern) şi stratul intern sidefos, rezultat din lamele de ara gonit şi de conchiolină suprapuse alternativ. Interiorul cochiliei e împărfit în numeroase camere prin perefi transversali convecşi către peristom (procelici), străbătufi de o prelungire tubulară (sifon) posterioară a corpului. La unele Amonoide, ultima cameră, în care se găsea partea vie a animalului, ocupă una sau chiar două ture de spiră (longi-domă); la altele e mai scurtă (brevidomă). Cel mai important caracter al Amonoidelor, specific diferitelor specii, e linia de sutură (lobară) care reprezintă intersec-fia perefilor despărfitori cu partea internă a cochiliei şi prezintă ondulafii caracteristice numite lobi (îndoiturile concave în raport cu deschiderea cochiliei) şi sele (îndoiturile convexe spre deschidere). Cea mai simplă linie lobară însumează şase lobi şi şase sele. Linia lobară se poate complica prin lobi şi sele auxiliare, dezvoltate între a doua selă lateralăşi lobul intern. în cazuri rare (Pinnacoceras) aparşi lobi şi sele adventive între sela externă şi primul lob lateral. Linia lobară are un caracter evolutiv: e simplă la formele primitive, vechi, şi complicată progresiv la cele mai noi, evoluate. Astfel: la Amonoidele din Devonian, linia lobară e constituită din lobi şi sele fără diviziuni secundare (linie lobară goniatitică); la formele permo-triasice, lobii au diviziuni secundare, iar selele sînt netede (linie lobară ceratitică); la Amonoidele propriu-zise din Jurasic şi Cretacic, atît lobii cît şi selele au diviziuni secundare (linie lobară amonitică). La ultimele Amonoide din Cretacicul superior, linia lobară redevine, prin regresiune, de tip ceratitic. în interiorul ultimei camere, la unele Amonoide s-au găsit piese calcaroase (v. Aptychus), considerate piese operculare, de închidere a cochiliei. în sedimente se întîlnesc adeseori Amonoide cu caractere identice (ornamentafie, linie lobară), dar cu dimensiuni diferite, datorită dimorfismului sexual (formele mici sînt masculii, iar cele mari, femelele), Amonoidele au trăit din Devonian pînă în Cretacicul superior şi, după caracterele esenfiale, se clasifică în: Goniatitoidae (Devonian-Permian); Clymenoidae (Devonian); Ceratitoidae sau Mesoammonoidae (Permian-Triasic) şi Ammonoidae propriu-zise sau Neoammonoidae (Jurasic-Cretacic). Sin. Amonifi. 3. Amnar, pl. amnare. 1. Expl. pefr.: Unealtă cu ajutorul căreia se efectuează unele operafii auxiliare la săparea sondelor. E o piesă simplă, de diferite forme, după scopul în care e folosită: amnar penfru scos pătrafii mari ai mesei rotative (o simplă scoabă cu două gheare), amnar de siguranfă pentru pătrafii mari ai mesei rotative (dispozitiv cu două gheare, care refine pătrafii mari în timpul forajului), amnar pentru sape (protector de filet rotativ cu brăfară, utilizat la manevrarea sapelor grele), amnare pentru deşurubarea sapelor (şabloane de refinere a sapelor în pozifie fixă la deşurubare, cari se fixează în masa rotativa cu găuri speciale, sau în locaşul pătraţilor). 4. Amnar, pl. amnare. 2. /nd. făr.; Grinda orizontală de la stăvi-larulunei mori, care leagă cei doi stîlpi bătufi în apă. (Banat). 5. Amnar. 3. Ind. făr.; Mîner de lemn, de forma unui diapason cu brafele unite în partea de sus, cu ajutorul căruia se învîrteşte şi se fixează sulul care întinde şi pe care se'strînge pînza în războiul de fesut (v. fig.). 6. Amnar. 4. Ind. făr.; Tijă de ofel sau cui cu ajutorul căruia se coboară sau se ridică fierul lat al plugului. (Banat şi Muntenia). 7. Amnar. 5. Ind. făr.; Fiecare dintre cele patru speteze, cîte două la fiecare Amnar de ,a rj2boiul ds ,esuf tSr8nesc-IOItră a cărufei, cari leagă amnar; 2) limbă; 3) sul; 4) strună, la extremităţi carîmbii. (Moldova). 8. Amnar. 6. Ind. far.: Unealtă de ofel cu care se loveşte cremenea pentru ca să producă scîntei. 9. Amnare, sing. amnar. Arh.: Stîlpii unei case sau ai altei construcfii de lemn între cari se aşază „înfundătura" (scîn-durile sau împletitura de nuiele care formează perefii). Amnarele se îmbină în partea de jos cu o talpă — se înfigeau şi direct în pămînf—, iar în partea superioară se leagă cu o cosoroabă. 10. Amoa. Ind. text.: Produsul obfinut prin acfiunea la cald a hidratului de potasiu asupra cazeinei. Se înfrebuinfează în industria textilă ca emulsionant şi ca agent de înmuiere. 11. Amofos. Ind. chim.; îngrăşămînt complex, avînd în compozifia lui ca elemente nutritive azot şi fosfor, care se obfine prin neutralizarea acidului fosforic cu amoniac, după următoarele reacfii: H3PO4 + NH3=NH4H2P04 fosfat primar NH4H2PO4 + NH3 = (NH4)2HP04 fosfat secundar (NH4)2HP04 + NH3 = (NH4)3P04 fosfat terfiar Fosfatul ter iar e instabil; în aer degajă amoniac, dînd fosfat secundar, care e stabil pînă la 70°, cînd degajă amoniac, dînd fosfat primar. în general, amofosul confine fosfafi primar (monoamonic) şi secundar (diamonic). Schema procesului de fabricafie e dată în figură. Acidul fosforic concentrat (34—40% P2O5) reacfionează în saturatoarele 4 şi 5, cu amoniac. Pasta care se obfine trece prin fevi dintr-un saturator în altul şi apoi în amestecătorul 7, unde se amestecă cu amofosul uscat, de întoarcere. Amofosul se usucă la 60° în tobele 9 şi apoi se sortează în granule de 1,5 şi 3 mm. Particulele mai mari sînt LC u, u2 is ! fu Tipuri de linii suiurale. a) tipul goniatitic; b) tipul ceratitic; c) lipul amo-nitic; SE) selă externă; SLt) selă laterală primă; SLs) selă laterală secundă; SI) selă internă; LE) lob extern; LL±) lob lateral prim; LL2) lob lateral secund; LS) lobul suturii; LI) lob intern. Amois 352 Amoniac concasaie, iar cele mai mici sînt reintroduse în circuit, ca amofos uscat. Produsul finit conţine 11 ---13% NH3, 48—55% P2Os total şi 1,5--*2,5% umiditate. / / f y Y / n + tA 1' 7/7* Oi I. Presiunea de vapori a amoniacului lichid, p) presiunea, în aia. Schema de fabricare a amofosului cu concentrare prin evaporare prealabilă a acidului fosforic. î) rezervor penfru acid fosforic; 2) vas de măsură pentru acid fosforic; 3) contor pentru amoniac; 4), 5) şi 6) safuratoare; 7) amestecător; 8) focar; 9) tobă de uscare;:/O) elevator; 11) ciur; 12) concasor; 13) transportor cu bandă; 14) buncăr penfru refur; 15) ventilator; 16) ciclon. 1. Âmoîs. Expl.; Exploziv de siguranfă care confine azotat de amoniu, nifrobenzen şi rumeguş de lemn. E foarte higroscopic, 2. Amonaî. Expl.: Exploziv aparfinînd clasei amestecurilor explozivilor de siguranfă, consfifuit din nitrat de amoniu, trinitrotoluen şi pulbere de aluminiu. Amonalul poate fi constituit dintr-un amafol mai sărac în trinitrotoluen, căruia i se adaugă 10 ■•■30% pulbere de aluminiu. Uneori se adaugă la amestec şi 3*,*5% pulbere de cărbune. Printre numeroasele compozifii e şi amonalul cu compozifia: 65% nitrat de amoniu, 15% trinitrotoluen, 17% aluminiu pulbere şi 3% pulbere de cărbune. E un exploziv puternic, care a fost întrebuinfat ca exploziv de război pentru încărcarea minelor, a torpilelor şi a proiectilelor. Azi se mai înfrebuinfează ca exploziv de mină. 3. ÂmongeSafină. Expl.: Exploziv aparfinînd clasei amestecurilor explozive de siguranfă cari confin ca exploziv de bază dinifroclorhidrina, în loc de nitroglicerină, cum confin dinamitele gelatine. Amongelatinele sînt explozivi minieri, dar nu sînt antigrizutoşi. Amongelatina nr. 1 are următoarea compozifie: 30% dinitro-clorhidrină, 5% nitroceluloză jos nitrată pentru dinamite, 10% dinifrotoluen şi trinitrotoluen, 45% nitrat de amoniu, 10% nitrat de sodiu şi 2% făină de lemn. Dacă se adaugă în compozifie 1,5—3,5% aluminiu în pulbere, se obfine amongelatina nr. 2. 4. Amoniac. Chim.: NH3. Gaz incolor, cu miros caracteristic, înfepător, şi cu gust arzător. E mai uşor decît aerul (densitatea 0,59). Se disolvă foarfe uşor în apă (la 0° 1 I de apă disolvă 1170 I amoniac); solubilitatea descreşte cu temperatura (la 70°, tot amoniacul iese din solufie). Se lichefiază cu uşurinfă sub presiunea de 8,5 at la 20°, dînd un lichid incolor care fierbe la —33,4° şi are gr. sp. 0,236 g/cm3. Presiunea de vapori a amoniacului lichid în funefiune de temperatură e specificată în fig. /. în stare lichidă, moleculele lui sînt asociate. Conductivitatea electrică foarte slabă a amoniacului lichid se explică prin ionizarea moleculelor lui după o schemă analogă cu a apei: Amoniacul lichid e un foarte bun disolvant pentru unele metale şi pentru unii eleefrolifi, soluţiile avînd o conductivitate relativ mare, datorită marii lui permitivifăfi (23). Metalele alcaline sînt uşor solubile, dînd solufii de culoare PL albastră, cari conduc curentul electric; sînf paramagne-tice şi prezintă fenomenul de supraconductivitate. Prin evaporare, metalul se depune fără să fi suferit vreo transformai Metalele alcalino-pămîntoase dau, de asemenea, solufii albastre, dar prin evaporare depun compuşi mefal-amoniac (de ex. Ca (NH3)6, Sr (NH3)6, etc.). în prezenfa unor catalizatori ca Pt, Fe, Fe203f etc., din solufiile metalelor alcaline şi alcalino-pămîntoase în amoniac lichid se obfin metalamide: 2 Me + 2 NH3 2 MeNH2 + H2. Dinfre compuşii anorganici foarfe solubili sînt nitrifii, nifrafii, iodurile; mai pufin solubile sînt bromurile, iar dinfre cloruri, foarte pufine sînf solubile (NH4CI, BeCÎ2, NaCI). Sînf solubile, de asemenea, sulfurile metalelor alcaline şi, foarfe solubile, sulfocianurile. Dintre substanfele organice sînt solubili alcoolii, fenolii, nifroderivafii, etc. în aceste solufii, ionii sînt solvatafi în mod asemănător ca în apă. în amoniacul lichid se pot realiza foarfe multe reacfii, unele dintre ele asemănătoare cu cele cari se produc în apă. Solufia amoniacului în apă are reaefie alcalină şi e o bază slabă. Se admitea, înainte, existenfă hidroxidului de amoniu, NH4OH, pufin disociat, format prin unirea unei molecule de NH3 cu una d3 H20, dar ea nu poate fi demonstrată, deşi la temperaturi joase cristalizează un hidrat NH3*H20 cu p.t. —79°, deoarece, la temperaturi mai înalte (prin fierbere), amoniacul iese din solufie. De altfel, molecule nedisociafe NH4OH nu pot exista conform teoriei electronice, după care cei cinci electroni de valenfă ai azotului fac parte din stratul L (care are numai patru orbite permise) în care nu pof intra decît cel mult opt electroni. Existenfă moleculei NH4OH presupune cinci legături covalente, adică zece electroni, dintre cari doi ar trebui să intre în stratul M, ceea ce nu se întîlneşte la nici una dintre combinafiile elementelor perioadei a doua. De aceea se admite că numai o mică parte din amoniacul disolvat se combină cu protonul apei, dînd ionul pozitiv de amoniu: NH3 + H+ -> NH4+ H H : N : 4* H+ ‘ H ' H : N : H 2 H20 2 NH3 (H (H h2o)* nh3)+ + OH- : + NH2- : (HaO)* + OH* NH4+ + NH"2. H L H care are numărul de coordinafie 4. Amoniacul se combina cu acizii, dînd săruri de amoniu, cari în solufie sînf complet di- sociate : HC! + NH3 -» NH4+ + CI". Sărurile de amoniu au multe asemănări cu sărurile metalelor alcaline şi ionul amoniu are asemănări cu ionii metalelor alcaline. Spre deosebire de acestea, ele se descompun, prin încălzire, în amoniac şi în acidul respectiv: NH4CI NH3 + HCI. Ionul NH* poate înlocui şi ionii metalelor alcaline în compuşii isomorfi, cum sîni alaunii sau plafini-clorurile alcaline* Totuşi, încercările făcute de a izola ionul amoniu nu au dus la nici un rezultat. Dacă se electrolizează solufia unei sări de Amoniac 353 Amoniac amoniu, (a cafod nu se obfine NH4 liber, ci totdeauna un amestec de NH3 şi H2. Formarea amalgamului de amoniu nu e o dovadă a existenfei amoniului liber, deoarece e posibil ca în amalgamul de amoniu să se formeze un compus al mercurului cu hidrogenul, care să fie mai pufin nobil decît hidrogenul însuşi. Amoniacul se leagă de atomii metalici din săruri, formînd amoniacafi. Metalele cu volum atomic mic au o marcată tendinţă de a adifiona amoniac (cîte trei molecule de amoniac penfru fiecare valenfă principală), dînd combinafii de tipul: [Ag(NH3)3] CI; [Ni(NH3)6] Cl2; [AI(NH3)9] Cl3. Astfel de combinafii se formează şi cînd se tratează sarea deshidratată cu amoniac gazos, iar în unele cazuri se precipită chiar din solufia apoasă a sării. Prin încălzire, ele pierd amoniacul şi, uneori, odată cu ultimele porfiuni de amoniac, are loc şi descompunerea sării. Deosebit de interesanfi sînt amo-niacafii cobaltului, ai nichelului, ai platinului, etc., cari au o mare stabilitate. Şi halogenurile unor metaloizi pot adifiona amoniac, formînd complecşi (PCI3-5 NH3,PCI5-8 NH3, AsF3*3 NH,SbCI5-6NH3,etc.). Amoniacul se poate prepara în laborator, încălzind o sare a lui, cum e clorură de amoniu, cu hidroxid de calciu: 2 NH4CI 4* Ca(OH)2 2 NH3 + CaCI2 + 2 H20. Procedeele industriale de fabricare a amoniacului sînt următoarele: Din apele amoniacale rezultate în cocserii, cari se încălzesc cu lapte de var, se degajă amoniac, care se captează sau se transformă în sulfat de amoniu; prin descompunerea cianamidei de calciu, conform reacfiei: CaCN* + 3 H*° ai:X(Na2cb;r 2 NH3 4- CaC03; prin descompunerea nitrurilor metalice cu apă. Reacfia între-buinfată în acest scop e: AIN + 6 H20 = 2 AI(OH)3 + 2 NH3. Procedeul care prezintă interes deosebit penfru fara noastră e cel prin sinteză directă din azot şi hidrogen. Reacfia de sinteză e reversibilă şi exotermă, conform ecuafiei: N2 + 3 H2 ^ 2 NH3, A£=-21,9 kcal şi se produce la 450*“550°, în prezenfa unui catalizator de fier activat cu MgO şi Al203. Reacfia e favorizată de creşterea presiunii. Mărirea presiunii e limitată, atît din cauze tehnice, cît şi din cauza consumului mire de energie, Prin creşterea temperaturii, reacfia de sinteză e defavorizată. Fig. II reprezintă, pentru un amestec de 1 voi. N2+3 voi. H2, dependenfa canfităfii de amo- m II. Curbele de echilibru ale amoniacului într-un amestec de H2 şi N2 în raportul 3:1. p) presiunea, în at. niac format în raport cu presiunea şi temperatura de reacfie. III. Randamentul în amoniac la ieşirea din reactor, în funcfiune de vitesa volumetrica pentru un catalizator dublu activat la 475°. v) vitesa volumetrică la ieşirea din reactor. Vitesa volumetrică influenfează randamentul de amoniac format conform fig. III. Ea depinde de felul procesului, de catalizator şi de considerentele practice (productivitatea, mărimea instalafiiîor, etc.). Fabricarea amoniacului cuprinde trei faze principale. Prima fază urmăreşte fabricarea industrială a hidrogenului. Sursele de obfinere a hidrogenului sînf: gaze naturale (metan), gazul de apă, gazele de la cocserii şi din electroliza apei. Din gaz metan, hidrogenul se obfine prin cracare endotermică sau exotermică. Cracarea endotermică cu vapori de apă se produce la 700°, cu un catalizator de nichel, conform reacfiilor: CH4 + H20 ^ CO + 3 H2 sau CH4 + 2 H20 ^ C02 -f 4 H2, în instalafia din fig. IV. Amestecul de gaze obfinut (H2 73,7%, CO 15,4%, C02 6,9% şi CH4 4%) e amestecat cu aer şi e /V. Schema instalaţiei de cracare a gazului metan. 4) preîncălzifor pentru gaz metan; 2) supraîncălzitor de abur; 3a), 3b), 3c) şi 3d) instalaţie pentru desulfurarea gazului metan; 4) robinet pentru reglarea debitului de gaz metan; 5) tuburi pentru amestecare; 6) cuptor de cracare; 7) coş de tiraj; 8) ventilatoare penfru gaze arse; 9) căldare de abur recuperator de căldură; 10) conductă colectoare pentru gaz cracat; 11) cuptor pentru arderea finală; 12) dispozitiv de închidere cu apă (siguranţă); 13) căldare de abur recuperator de căldură; 14) conductă de ocolire; 15) robinet cu sertar pentru reglare; 16) cameră de saturare *.u apă; 17) convertor; 18) răcitor (scruber); 19) gazometru; 20) vas de siguranţă; 21) pompe de alimentare cu apă-a căldărilor de abur; 22) rezervor cu apă de alimentare; b) arzătoare; c) tuburi pentru cracare. 23 Amoniac 354 Amoniac introdus înfr-o sobă de ardere finală, care confine acelaşi cata-lizafor. Se obfine un amestec de N2 22,2%, H2 56,6%, CO 14,2%, C02 6,5% şi CH4 0,5%. Oxidul de carbon din el e convertit la bioxid în prezenfa unui catalizator de fier, oxid de crom şi oxid de aluminiu, după reaefia: CO + HsO ^ C02 + H2 ± 10 kcal. Compozifia gazului convertit e următoarea: H2 60,5%, N2 20,2%, CO 4%, C02 14,8%, CH4 0,5%. Reaefia se poate realiza, fie la presiunea atmosferică, fie la 300 at şi la 300°, în prezenfa unui catalizator aşezat în mai multe straturi. — Cracarea exotermică se realizează pe seama arderii unei părfi din metan. Amestecului de metan şi abur i se adaugă aer îmbogăfit cu circa 40% oxigen. Se produce o combustie parfială a metanului: 2 CH4 + 02 = 2 CO + 4 H2 + 17 kcal într-un cuptor construit din material refractar, în prezenfa unui catalizator de nichel şi magneziu. Căldura confinută de gazele cari ies din cuptor e utilizată pentru preîncălzirea gazului metan. Prin acest procedeu se evită folosirea ofelurilor speciale refractare. Gazul de apă şi cel de aer amestecate dau un gaz mixt, care confine H2 34%, CO 37%, C02 4%, N2 25%. Prin conversiunea lui rezultă un gaz cu compozifia: H2 = 51—54%, CO = 1,0***1,5%, N2 = 29***30%, C02=16—18%.— Gazul de la cocserii se comprimă la 25***35 at, se purifică, se usucă şi se lichefiază prin detentă (v. fig. V). Se răceşte şi apoi se spală cu azot lichid, cînd se separă un gaz cu compozifia 85***90% H2 şi 10**-15 % N2, V. Schema instalafiei de traefionare a gazului de cocs prin lichefiere (linia întreruptă indică circuitul azotului, iar linia continuă, circuitul gazului de cocs). h)i 12)1 h) H) separatoare penfru fracfiuni le de gaz lichefiate; 2j) 22) şi 23) aparate de detentă (frigorifere); 3j) şi 32) schimbătoare de căldură; 4) coloană pentru spălare cu azot lichid. căruia i se adaugă azot. Astfel, se obfine un gaz cu compozifia de 75% H2 şi 25% N2. Hidrogenul obfinut prin electroliza apei confine pînă la 0,4% oxigen, care e eliminat complet trecînd gazul peste pulbere de cupru încălzită. Azotul necesar la sinteza amoniacului se obfine din aerul lichid. în cea de a doua fază a procesului se urmăreşte purificarea gazelor necesare în sinteza amoniacului. Purificarea gazelor convertite se face îndepărtînd oxidul şi bioxidul de carbon (v. fig. VI). Bioxidul de carbon se absoarbe în apă la 28 at, într-o coloană de ofel umplută cu inele Raschig. Se obfine un gaz care confine C02 1,7%, CO 4,6%, H2 69%, N2 24%, CH4 0,7%. La unele procedee se folosesc ca absorbant efanol-amina sau solufii apoase de amoniac. Gazul rezultat se comprimă la 300 at, se trece într-o coloană de ofel cu umplutură, în contracurent cu o solufie cuproamoniacală, care are compoziţia: Cu110-12%, Cu" 1-1,5% ,C0210-12% ,NH37-8% — Compozifia gazelor după această spălare e următoarea: C02 urme, CO 0,015%, H2 74,5%, N2 25%, CH4 0,5%. Urmele de bioxid de carbon se elimină prin spălare cu o leşie de hidroxid de sodju 10%, într-o coloană de spălare finală. — în instalafiile cari prelucrează gaz de sinteză obfinut din cărbuni se inter- calează înaintea coloaneîor'de sinteză o coloană de precataliza, pentru îndepărtarea urmelor de bioxid de carbon, de oxid de carbon, oxigen şi hidrogen sulfurat. — Un alt procedeu industrial, care foloseşte solufie de hidroxid de sodiu şi presiuni VI. Schema instalafiei de comprimare şi purificare a gazului convertit, î) gazometru de gaz convertit; 2) coloană de ofel cu umplutură pentru eliminarea COg prin spălare cu apă; 3) coloană de ofel cu umplutură penfru eliminarea CO prin spălare cu leşie de Cu; 4) coloană de ofel pentru eliminarea urmelor de COă prin spălare cu îeşie de NaOH 10%; 5) compresor în cinci trepte; 6) pompă centrifugă cuplată cu turbină Pelton; 7) pompă hidraulică pentru leşie de cupru; 8) pompă hidraulică pentru leşie de NaOH; 9) instalafie de regenerare a leşiei de cupru; 10) apă la presiune; 11) leşie de Cu; 12) regenerarea leşiei de Cu; 13) leşie de NaOH 10%; 14) gaz convertit Ia gazometru; 15) gaz curat pentru sinteza amoniacului. numai la 12 at pentru eliminarea bioxidului de carbon e prezentat în fig. Vil. Gazul spălat (93,5% H2, 4,3% CO şi 2,2% CH4) e trecut prin recuperatoare de căldură şi printr-un răcitor cu VII. Schema instalafiei de purificare a gazului pentru sinteza amoniacului. /) cuptor pentru cracarea endofermă a metanului; 2) convertor de CO la CC§; 3) gazometru pentru gaz convertit; 4) coloane pentru eliminarea C02; 5) separator de picături; 6) schimbător de căldură; 7) coloane pentru eliminarea CO şi CH4; ) compresor în trepte; 9) ventil de detentă. amoniac şi apoi e introdus înfr-o coloană, unde e spălat cu azot lichid la 12 ata. Se obfine astfel hidrogen curat. Azotul lichid de la baza coloanei confine 18,1 % N2,21 % COşi 10,8% CH4; prin detentă dă un gaz care se utilizează pentru cracarea endotermă. Amoniac 355 Amoniac Tn cea de a treia fază se produce sinteza amoniacului. După presiunea utilizată, procedeele de fabricare se împart în: procedee la presiuni înalte (600-1000 ata), procedee la presiuni medii (200—350 ata) şi procedee la presiuni relativ joase (90—150 ata). Cele mai multe insfalafii de amoniac lucrează la presiuni medii (Haber-Bosch, Fauser, etc). Schema unei astfel de insfalafii e redată în fig. VIII. Problema cea mai importantă în instalafiile de sinteză e randamentul coloanelor de sinteză. 60L 550 500 srn ¥50 XNH.35 3 30 20 10 0t V ,1 3»^"- I 2 I 500 550 600°C sinteză, fără sistem de răcire a spafiului de cataliză, temperatura şi procentul de amoniac obfinut variază conform diagramei din fig. IX. în prima parte a spafiului de reacfie, temperatura se ridică rapid, iar con-finutul în amoniac nu poate depăşi o anumită limită (circa 11 %), oricît s-ar prelungi timpul de cataliză. în fig. X e reprezentată o coloană de sinteză. Fig. XI reprezintă înlăturarea căldurii de reacfie prin introducerea în spafiul de ViiI. Schema circuitului de sinteză a amoniacului. 1) pompă de recirculaţie; 2) separator de ulei; 3) sobă (coloană) de sinteză; 4) conductă de ocolire; 5) răcitor de gaze; 6) gaz de la purificare şi comprimare; 7) schimbător de căldură (regenerator); 8) răcitor final; 9) separator colector de amoniac; 10) rezervor intermediar de amoniac lichid; 11) contor de gaz; 12) conductă pentru admisiunea gazului rece în coloană; R) robinet de gaz. unui schimbător de căldură care preîncălzeşte ames-azot şi hidrogen. Reacfia se amorsează repede, temperatura creşte pînă la 550—600°. Pe măsură ce gazul coboară în lungul masei catalitice, el cedează din căldură, datorită reacfiei, şi temperatura catalizatorului descreşte. Astfel se stabileşte un echilibru, în sensul formării amoniacului (16-17%). sj «O* IX. Graficul coloanei de sinteză fără eliminarea căldurii de reacfie. a) spafiu de cataliză; b) temperatura gazelor în diferite secfiuni ale spafiului de cataliză; c) creşterea procentului de N^în spafiul de cataliză; I) curbă de echilibru; 2) procent de NH3 obfinut din gaz. X. Coloană de sinteză de presiune medie (Haber-Bosch). J) intrarea gazului pentru sinteză; 2) ieşirea gazelor catalizate; 3) încălzitor electric; 4) tuburi de catalizator; 5) schimbător de căldură; 6t) şi 62) izolafie; 7) intrarea gazului de sinteză rece; 8) şicane spirale pentru conducerea gazului; 9) manta de răcire, cu gaze în circulafie. XI. Graficul coloanei de sinteză a căldurii de reacfie. a) spafiu c'e cataliză prin eliminarea parfială a căldurii; b) temperatura gazului în spafiul de cataliză şi schimbătorul de căldură; c) creşterea procentului de amoniac în spafiul de cataliză cu temperatura des-crescîndă; I) curbă de echilibru; 2) procent de NHS obfinut în gaz; 3) catalizator; 4) schimbător de căldură. Reacfia de sinteză fiind exotermă, e necesar să se elimine căldura de reacfie, pe măsura producerii ei, în coloanele vechi de într-un alt sistem, temperaturile se reglează chiar în spafiul de cataliză, căldura de reacfie fiind folosită la producerea 23* Âmoniâc 5S$> Âmomac aburului (fig. XII). Masa catalitică e împărfită în 5-“6 straturi; între ele sînt aşezate fevi spirale, prin cari circulă torfat apa. Prin eliminarea căldurii de reaefie şi prin creşterea progresivă a stratului de catalizator (de la stratul 1 la stratul 6) se ajunge Ia un regim termic cît mai apropiat de condifiile teoretice. Procentul de amoniac obfinut astfel atinge 20%. Coloanele de sinteză sînt formate dintr-o manta exterioară da ofel austenitic, rezistent la aefiunea hidrogenului şi a azotului cald (ofel cu V, Mn, Cr; ofel cu Cr, Ni, W sau ofel cu Mo, W şi Cr). La unele coloane, mantaua exterioară e construită din ofel-carbon normal, fiind protejată în interior cu o îmbrăcăminte fretată de ofel moale (sub 0,15% C), rezistent la difuziunea hidrogenului. Coloanele se construiesc recent pe principiul răcirii perefilor cu gaz rece; astfel nu mai sînt necesare ofeluri speciale. în general, corpul de rezistenfă e construit prin forjare. Separarea amoniacului din gazele cari ies din coloana de sinteză se face prin lichefiere. Procentul de amoniac separat creşte cu cît presiunea de lucru e mai înaltă, cu cît răcirea e mai înaintată şi confinuful de amoniac în gazele catalizate e mai mare. La 200 ata, folosind răcirea cu apă, se separă 60%, iar prin răcire cu apă şi amoniac, 95%. Amoniacul are numeroase întrebuinţări în industrie. El constituie materia primă la fabricarea acidului azotic, prin metoda oxidării, în prezenfă de catalizatori. El serveşte, de asemenea, la fabricarea sărurilor de amoniu (clorura, sulfatul, azotatul). Din amoniac şi bioxid de carbon se fabrică ureea, înfrebuinfată ca îngrăşămînt chimic, ca materie primă pentru obfinerea unor răşini sintetice, la fabricarea ghefii artificiale, a mătăsii artificiale şi a unor medicamente. Compuşii amoniacului: în general, sărurile de amoniu se obfin tratînd amoniac cu acizii respectivi: Fluorura de amoniu, NF^F, se obfine neufralizînd o solufie de amoniac cu acid fluorhidric. Cristalizează în prisme mici, cu gust sărat accentuat. E foarte solubilă în apă; descompune silicafii la cald. Clorura de amoniu, NH4CI, se obfine trecînd un curent de amoniac printr-o solufie de acid clorhidric, cînd se precipită sub formă cristalină, sau făcînd să reaefioneze amoniacul gazos cu acid clorhidric gazos, cînd se obfine sub formă de fulgi amorfi. Clorura de amoniu se obfine ca subprodus la fabricarea sodei. Prin încălzire se disociază în amoniac şi acid clorhidric, dar dacă încălzirea are loc în vas închis, produsele disociafiei se recombină şi se condensează sub formă cristalină pe perefii reci ai vasului. întrebuinfarea clorurii de amoniu (fipirigului) la lipitul metalelor se bazează tocmai pe această proprietate. Acidul: clorhidric rezultat prin disociaţia clorurii de. amoniu la XII. Coloană de sinteză a amoniacului, cu reglarea temperaturilor prin producere de abur. I), 2), 3), 4), 5) şi 6) straturi de cataliză; 7) transformator de abur; 8) ventile; 9) serpentine pentru răcire; 10) pompă. cald disolvă oxidul metalic şi lasă curată suprafafa metalului. E înfrebuinfată ca mordant în industria textilă şi ca îngrăşămînt în amestec cu săruri de potasiu. Disolvată în apă, hidrolizează solufia apoasă, avînd reaefie acidă. Bromura de amoniu, NF^Br, se prepară prin aefiunea bromului asupra amoniacului. Formează prisme incolore, cu gust sărat. E uşor solubilă în apă şi, prin expunere la aer, se îngălbeneşte, lodura de amoniu, NH4J, se prepară neufralizînd acid iod-hidric cu amoniac. E uşor solubilă în apă, din care cristalizează sub formă de cuburi. La aer umed se îngălbeneşte, din cauză că se descompune, punînd iod în libertate. Azotatul de amoniu, NH4NO3. Substanfă albă, cristalizată, higroscopică, cu greutatea specifică 1,44—1,79 (în funefiune de structura cristalelor). Confine 35% N2 total, din care 50% e azot amoniacal. Puncfui de topire, 169,6°, scade corespunzător confinutului de umiditate. Prin încălzire peste 280° şi în prezenfa unui impuls de inifiere explodează. Unele substanfe organice influenfează mult descompunerea azotatului de'.amoniu. Pe această proprietate se bazează fabricarea explozivilor de siguranfă şi a celor brizanfi (amonifi şi amonali). Azotatul de amoniu se disolvă în apă cu producere de frigorii, proprietate aplicată în frigotehnica. Cristalizează în cinci forme cristaline, cu schimbare de volum la trecerea dintr-o formă în alfa, putînd să formeze chiar un monolit. Tendinfa de aglomerare în tehnică se înlătură prin adăugare de substanfe ca sulfatul de amoniu, gips, caolin, kieselgur, coloranfi organici, etc. Solubilitatea azotatului de amoniu în apă creşte cu temperatura. Azotatul de amoniu e întrebuinfat la fabricarea îngrăşămintelor agricole, amestecat cu sulfat de amoniu şi cu clorură de potasiu. Industrial, azotatul de amoniu se obfine prin sinteză directă din acid azotic de 50<-*60% şi amoniac gazos, sub formă de solzi sau de granule. Schema de fabricafie prin acest procedeu e dată în fig. XIII. Procedeul are trei faze: neutralizarea acidului azotic cu amoniac, XIII. Schemă principială de fabricare a azotatului de amoniu. J) aparat de neutralizare; 2) vas-tampon; 3) evaporator cu vid; 4) rezervor de soluţie NH^NOg; 5) rezervor de presiune penfru solufie; 6) pompe; 7) aparat de concentrare; 8) separator de abur al solufiei concent.ate de NH^NOg; 9) închidere hidraulică; /0) valf de răcire pentru cristalizarea NH4NO3; 11) tobă de uscare; 12) calorifer pentru încălzirea aerului; 13) bandă transportoare; 14) elevator cu cupe; 15) sortafor. concentrarea solufiei de azotat de amoniu format şi cristalizarea şj. uscarea .lui. Căldura de reaefie dezvoltată la neutrali- Amoniac 357 Amoniac / / A / / / i 22 23 M 25 26 27 28 Cald urs in kca! XIV, Variafia căldurii de reacfie cu concentraţia acidului azotic. la care soluţia fierbe în zona tip e construit astfel, încît rea- zare depinde de concentrafia acidului azotic (v. fig. XIV). Căldura de disolvare a acidului azotic (exotermă) şi a azotatulu de amoniu format (endotermă) e dată în fig. XV. Căldură de reacfie e folosită în fabricafie penfru preîncalzirea acidului azo-ticşi a amoniacului, obfinîndu-se concentrafii mari în azotat de amoniu (chiar pînă la produsul finit, cristalizat). Aparatele industriale de neutralizare la presiunea atmosferică au fie recirculafia solufiei de azotat de amoniu, fără fierberea solufiei în zona de reacfie (v. fig. XVI), fie circuit direct, de reacfie. Aparatul de ultimul lizează o presiune hidrostatică mai mare decît presiunea de vapori a solufiei de azotat de amoniu. Le-şia cu temperatura sub 157° intră prin pundul a (fig. XV//), se ridică şi ajunge, în punctul b, la presiunea atmosferica, cînd fierbe, Circulafia solufiei între camera de neutralizare şi cilindrul exterior 3 e asigurată de amestecătorul cu elice 4. Solufia e evacuată pe Ia partea superioară a aparatului. Vaporii secundari' sînt îndreptaţi în spafiul dintre fevi al preîncălzitorului 1. de evaporare \ e încălzită cu abur de 6 ata, în corpurile exterioare de încălzire 2, şi ajunge în corpul de evaporare f,unde XV. Căldura de dilufie a acidului azofic şi , lui de amoniu. azotafu- Yapori de 3p§ NHŞN(L ■ conc. 30% fierbe, cînd concentrafia e de 98,5**-99%. După obfinerea unei topituri, se trece azotatul de amoniu în rezervorul-tampon 3, de unde e trimis mai departe la cristalizare sau la granu-lare. După forma produsului finit care se urmăreşte, se folosesc şi alte sisteme de cristalizare. Astfel, în cristalizatoare tip Kestner (v. fig. XX) sau cu şnec se obfin cristale mici, iar în tobe de cristalizare se obfin solzi de formă neregulată. Sulfatul de amoniu, (NH^SOij, se fabrică din gips, conform reacfiei: CaS04 + 2NH3 + C02 + H20 = (NH4)2S04 4- CaC03. Procedeul consistă în saturarea cu amoniac şi bioxid de carbon, la 45°, a unei suspensii apoase de gips fin măcinat. Se obfin o solufie de sulfat de amoniu şi un precipitat de carbonat de calciu, care se separă prin filtrare. Solufia se concentrează la cald sub vid. Prin răcire se formează cristale cari se separă şi se usucă prin centrifugare. în locul gipsului se poate folosi mirabilit (sulfat de sodiu); în acest caz va rezulta ca produs Jî”y XVII. Aparat de neut alizare. 1) preîncălzitor pentru NH3 şi HN03; 2) aparat de neutralizare; 3) cilindru exterior; 4) ameste-călor cu elice. XVI. Schema fabricării azotatului de amoniu cu recirculafia leşlei. 1) neutralizator; 2) vas-tampon; 3) vaporizafor cu vid; 4) rezervor de solufie de Nh^NOg, 70%; 5) scruber penfru reţinerea gazelor (NH3-f-HN03) nereacfionate; 6) rezervor de HN03, 50%; 7) şi 7') condensatoare barometrice; 8) separator de picături; 9) şi 9') ejectoare cu abur; 10) pompă. Aparatele de neutralizare sub presiune mare produc o solufie de concentrafie 60 •••90% (v. fig. XV///). Concentrarea ei sub vid pînă la obfinerea unei topituri de azotat de amoniu se face în evapOratoare, evitîndu-se descompunerea azotatului de amoniu (v. fig, XIX). Solufia de azotat de amoniu introdusă în corpul XVIII. Schema fabricării azotatului de amoniu sub presiune. 1) pompă; 2) ventil; 3) vas de reacţie; 4) coloană de suflare; 5) coloană de spălare. secundar carbonat de sodiu. Sulfatul de amoniu se obfine în cantităfi mari şi prin valorificarea apelor amoniacale din cocserii. De asemenea, se fabrică pe cale sintetică, fie pulverizînd acid sulfuric într-o cameră cu amoniac gazos (prin neutralizare rezultă cristale uscate de sulfat de amoniu), fie pe cale umedă, Amoniacafi 358 Amonte, cana! ^ barbotînd amoniac gazos prin soltfie de acid sulfuric (75 * la circa 110° (temperatura rezultă atît din diluarea acidului sulfuric, cît şi din căldura de formare a sulfatului de amoniu) (v. fig. XXI). Acidul sulfuric e adus în saturato-rul 4. Amoniacul şi aburul intră din vasul de amestec 3 în 4. Cristalele de sulfat de amoniu sînf evacuate din saturator, împreună cu soluf ia-mamă, în decanforul 7. Solufia decantată e adusă în 4, iar cristalele sînt trecute la centrifuga 8, şi apoi, prin transport, în vago-netul 12. Sulfatul de amoniu formează prisme rombice mari, cu gust sărat; ei se disolvă uşor în apă. E întrebuinfat pe scară mare la fabricarea îngrăşămintelor artificiale, uneori amestecat cu azotat de amoniu. Carbonatul de amoniu, (NH^CC^se fabrică încălzind un amestec de clorură sau de sulfat de amoniu şi piatră de var la roşu, în retorte de fier şi conden-sînd vaporii în vase de plumb. Produsul brut, rafinat prin sublimare, dă o masă albă, fibroasă, formată dintr-un amestec echimolecular de bicarbonat de amoniu, NH4HCO.3, şi carba-mat de amoniu, NH2COONH4. Se obfine, de asemenea, trecînd Soluţie tfe NUM, Bicarbonatul de amoniu, NH4HC03, se prepară trecînd un curent de bioxid de carbon prinfr-o solufie de carbonat neutru, cînd se depune ca o pulbere albă, fără miros şi pufin solubilă în apă. XIX. Schema de principiu a evaporatorului cu corpuri de încălzire exterioare. 1) corpul de evaporare; 2) încălzitoare exterioare; 3) rezervor-tampon. NHyNOj cristalizat ia ambalare XX. Instalafie de cristalizare şi evaporare, f) preîncălzitor al solufiei; 2) aparat de evaporare tubuiar; 3) separator de vapori de apă; 4) cristalizator Kestner cu amesfecător planetar; 5) ventilator de aer. un curentlde bioxid de carbon printr-o solufie de amoniac. Se înfrebuinfează ca „praf de copt", deoarece prin încălzire se descompune în bioxid de carbon, amoniac şi apă, formînd pori în ajuaf, 1) rezervor de acid sulfuric ; 2) vas de măsură; 3) vas de amesfec penfru amoniac-abur; 4) safurafor; 5) rezervor utilizat în caz de avarie; 6) separator de picături; 7) decanfor; 8) centrifugă; 9) jgheab; 10) recipient de control; 11) bandă transportoare; 12) vagonet. î. Amoniacafi, sing. amoniacat. Expl.: Săruri complexe cu amoniac, ale metalelor grele, cu acizii cloric şi percloric. Amofliacafii de cadmiu, de cobalt, nichel şi zinc au proprietăfi de explozivi brizanfi cu mari aptitudini de inifiere, dar sînt prea delicvescenfi pentru a putea fi întrebuinfafi industrial. Amonificare. Agr.: Procesul de formare a amoniacului din substanfele albuminoide, prin intermediul bacteriilor amo-nificafoare. s. Amonioalaun. Mineral.: Sin. Tschermigit (v.). 4. Amonit. Expl.: Exploziv aparfinînd clasei amestecurilor explozive de siguranfă, constituit din nitrat de amoniu, trinitrotoluen şi făină de secară, numit şi Amonit 2 sau Aldorfit (v.). Cînd explozivul confine, pe lîngă aceşti trei componenfi, şi 4% nitroglicerină, se numeşte Amonit 1,Donaritsau Astralit(v.). Cînd confine 2 • • ■ 12% pulbere de aluminiu sau siliciură de calciu, se numeşte Amonit 5. Amonifii sînt explozivi minieri, dar nu sînf antigrizutoşi. 5. Amonifir sing. amonit. Paleont. V. Ammonoidae. 6. Amoniu. Chim. V. sub Amoniac. 7. Amonoliză. Chim.: Aefiunea chimică a amoniacului lichid asupra sărurilor metalice, provocată de prezenfa ionilor pro-venifi prin disocierea moleculei de amoniac: 2 NH3 ^ NH* + NHJ. Sărurile metalelor grele reaefionează cu ionii amoniacului, dînd săruri bazice; de exemplu: HgCI2 + NH3 -> HgCINH2 + HCI. Compusul HgCINH2 e analog cu compuşii de tipul MeClOH, adică săruri bazice, cari se obfin prin aefiunea ionilor apei (OH") asupra sărurilor metalelor grele dintr-o solufie apoasă. Din acest punct de vedere, fenomenul de amonoliză e analog cu hidroliza. s. Amonfe. 1. Gen.: Calitatea unul punct de a fi situat, fafă de un punct de referinfă, în partea dinspre sursele de alimentare cu energie hidraulică sau electrică, de-a lungul unei refele hidraulice, respectiv electrice. 9. canal Hidr.: Canalul situat înainte de intrarea apei într-o amenajare sau într-o instalafie hidrotehnică (turbină* refea de irigafie, ecluză, efc.). Sin, Canal d§ aduefie. Amonte, legătură în ~ 359 Amorsarea agregatelor şi a suprafeţelor 1. legătură în Elf.: Legătură în care o parte din circuit e conectată înaintea unei alte părţi din circuit, în sens opus alimentării cu energie electrică. Exemplu: voltmetrul e conectat înaintea ampermetrului în legăturile amonte pentru măsurarea rezistenfelor sau a puterilor. 2. montaj Elf.: Montaj electric folosit la măsurarea rezistenfelor prin metoda voltmetrului şi ampermetrului, la măsurarea puterii în curent continuu cu voltmetrul şi cu amper-metrul, şi la măsurarea puterii în curent continuu, respectiv a puterii active în curent alternativ, cu ajutorul wattmefrului (v. sub Măsuri electrice). Caracteristic penfru montajul amonte e conectarea voltmetrului în derivafie, înaintea ampermetrului, astfel, încît să măsoare suma dintre tensiunea la bornele receptorului şi căderea I. Montajul amonte al voltmetrului. II. Montajul amonte al wattme- G) generator; V) voltmetru; A) ampermetru. trului. de tensiune în ampermetru (v. fig. /), respectiv conectarea bobinei de tensiune a wattmetrului astfel, încît borna ei de intrare să fia legată cu borna de intrare a bobinei de curent (v. fig. II). s. nivel Hidr.: Nivelul apei în punctul de intrare a acesteia într-o amenajare sau într-o instalafie hidrotehnică (turbină, refea de irigafie, ecluză, etc.). 4. sensul Elf.:. Sensul spre sursele de alimentare cu energie electrică sau hidraulică, raportat la un punct oarecare, situat într-o refea electrică, respectiv hidraulică. 5. Amonte. 2. Hidr.: Sectorul superior al unui curs de apă în raport cu un profil transversal dat. 6. Amorf. Fiz.: Calitatea unei substanfe condensate de a fi în stare amorfă (v. Amorfă, stare ~). 7. Amorfa. Silv.: Amorfa fruticosa L. Arbust exotic originar din America de Nord, de talie mare (uneori cu înălfimea mai mare decît 5 m\ din familia Leguminosae. A fost introdus în cultura noastră forestieră în anul 1943, în vederea creării perdelelor forestiere de protecfie a cîmpului, unde nu a dat încă rezultate satisfăcătoare. Prezintă importanfă din punctul de vedere al apiculturii; ar- putea avea utilizare în lucrările de ameliorare a terenurilor degradate din finuturile uscate. Sin. Salcîm mic. 8. Amorfă, stare Fiz.: Stare a unei substanfe condensate, în care aceasta prezintă isotropia tuturor proprietăfi lor fizice, datorită unei dispoziţii în care particulele componente prezintă ordine numai pe distanfe cari nu depăşesc un mic multiplu al distanfelor intermoleculare. Substanfe amorfe sînt, fie lichidele (cu excepfia lichidelor anisotrope, numite lichide cristaline sau cristale lichide), fie acele substanfe rigide (solide), de exemplu unele minerale, cari prezintă spărtură concoidală şi cari pot fi considerate lichide subrăcite, a căror viscozitate a crescut atît, încît au devenit rigide. Prin ridicarea temperaturii, fluiditatea acestor substanfe creşte treptat şi ele trec în stare fluidă fără temperatură de topire determinată. în starea în care prezintă duritate, aceste substanfe sînt într-o stare instabilă, cu tensiuni interne cari, uneori, produc o cristalizare înceată, ca, de exemplu, la devitrificarea sticlei. Exemple de substanfe amorfe: unele minerale (opalul, wadul, crisocolul, etc.), argila refractară amorfă (obfinută prin deshidratarea argilei refractare naturale la 420—500°), silicea amorfă (din unii lianfi ceramici), etc. 9. Amorfism. Ind. fexf.: Proprietatea fibrelor textile de a avea p maşă Ijpsită de orientare a complexelor macromoleculare. Se admite că circa 65% din macromoleculele componente sînt dispuse în dezordine şi dau fibrelor caracter de amorfism, iar celelalte macromolecule sînt orientate (paralele) şi dau fibrelor caracter cristalin. Partea amorfă provoacă scăderea rezistenţei, însă măreşte stabilitatea fibrelor fafă de coloranfi şi, în general, fafă de reactivi. Albirea, mercerizarea, vopsirea, imprimarea şi apreta-rea materialelor textile, cari se bazează . pe posibilitatea de pătrundere a diferifilor reactivi în spafiile intermoleculare din corpul fibrelor, sînt condifionate de părfile microscopice cu structură amorfă ale fibrelor textile, cari permit această pătrundere. 10. Amorsa drumului. Drum.: Porfiunea din traseul unui drum situată la intrarea sau la ieşirea din oraşe, care face trecerea de la profilul transversal al drumului la profilul transversal al străzilor. De obicei, amorsa are o lăfime mai mare decît restul traseului drumului, deoarece trebuie să satisfacă un debit de circulafie mai mare decît cel al drumului, datorită vehiculelor cari vin de pe drumurile laterale, de la întreprinderi, depozite, uzine, gări, etc., situate în imediata apropiere a intrărilor sau a ieşirilor din oraş —■ şi deoarece în aceste zone stafionările vehiculelor sînt mai frecvente. De asemenea, partea carosabilă trebuie să fie mai rezistentă, pentru a face fafă acestui trafic. 11. Amorsare, pl. amorsări. 1. Gen.; Provocarea, printr-o acfiune din exterior, a regimului de transifie care precede dezlănfuirea unui fenomen. 12. ~ de erupfie. Expl. pefr.: Operafia prin care se determină erupfia unsi sonde care nu porneşte prin simpla înlocuire cu apă sau cu fifei a noroiului din coloană şi tubing. Se face prin injectarea de gaze comprimate cari, amestecîndu-se cu fluidul din coloană, îi reduce greutatea specifică, astfel, încît presiunea stratului productiv, învingînd greutatea amestecului, să poată provoca erupfia. îs. ~ în conductele pompei. Mş.: Operafia de pornire a curentului de fluid într-o conductă, şi începutul trecerii curentului de fluid prin pompă (prin scoaterea aerului, respectiv prin umplerea cu lichid a conductei de aspirafie a pompei). 14. ~ în injector. Tehn.: Operafia de pornire a curentului de combustibil prin injector (de ex. prin insuflarea prealabilă a unui curent de abur). îs. Amorsare. 2. Expl.: Provocarea sau inifierea unei explozii printr-o impulsie mecanică (de lovire, frecare, înfepare), termică (încălzire, flacără, scînteie electrică) sau prin unda de şoc a unei alte explozii (amorsare prin simpatie), prin unde ultrasonore, etc. 16. Amorsare. 3. Elf.: Aprinderea unei descărcări electrice luminoase: fenomenul transitoriu, de trecere de la starea stabilă, fără descărcare, la starea stabilă sau semistabilă, cu descărcare. Amorsarea se produce cînd valoarea intensităfii cîmpului electric depăşeşte o limită caracteristică a dispozitivului respectiv, care depinde, la descărcările în gaze, de natura şi de presiunea gazului, cum şi de distanfa dintre electrozi. Ea începe cînd numărul de purtători de sarcini din cîmp creşte foarte repede şi se termină cînd descărcarea devine stabilă sau se stinge. V. şi Descărcări electrice în gaze. 17. Amorsarea agregatelor şi a suprafeţelor. Cs., Drum.: Operafia de tratare a agregatelor cari se aglomerează cu bitum, respectiv a suprafefelor pe cari se aplică un strat de bitum sau de mixtură asfaltică, pentru a mări adezivitatea bitumului fafă de agregate sau fafă de aceste suprafefe. Amorsarea se face în special pentru a împiedica dezlipirea peliculelor de bitum de pe agregate sau de pe suprafefele pe cari se aplică, datorită stratului superficial de praf sau de apă de pe acestea. Se obfine, de obicei, prin încălzirea agregatelor sau a suprafefelor, pentru a le usca şi a îndepărta praful de pe ele, sau prin cufundare (la agregate) ori prin stropire (la suprafefe) cu o emulsie stabilă de bitum, diluată (de ex. amorsarea suprafefei şoselelor se face prin stropire cu 0,4”>0,5 kg/m2 de Amorsa 360 Amortisor emulsie, după ce a fost curăfită bine prin măturare). Cînd fetele granulelor sau suprafefele sînt netede sau lucioase, amorsarea se face prin tratare cu lapte de var sau cu lapte de ciment (înnobilare). Operafia se execută, penfru agregate, prin cufundare într-o .baie de lapfe de ciment sau de lapfe de var, iar pentru suprafeţe, prin stropire cu lapte de var sau de ciment. Pe fefele agregatelor şi pe suprafefe se depun şi se fixează granule de var sau de ciment cari Ie fac aspre (rugoase). Cantitatea de var sau de ciment necesară pentru înnobilarea suprafefei unei şosele e de circa 200—250 g/m2. 1. Amorsa, pi. amorse. 1. Expl.: Dispozitiv pentru aprinderea unei încărcături de pulbere sau pentru inifierea detonâţiei unui exploziv. Se deosebesc: Capse de aprindere (amorse penfru cartuşe, şuruburi sau tuburi port-amorse şi focoase) încărcate cu fulminaf de mercur sau cu azofură de plumb; capse defonante simple seu combinate (v. Capsă), încărcate cu fulminaf de mercur sau cu azofură de plumb şi trotil, utilizate la focoase sau pentru iniţierea explozivilor de mină; şuruburi sau tuburi port-amorse formate dinfr-o capsă de aprindere şi un tub metalic încărcat cu pulbere neagră şi utilizate Ia aprinderea încărcăturilor de pulbere din fuburiie-cartuşe penfru gurile de foc de artilerie în locul de impact; stupi le, formate dintr-un tub care conţine un amestec de aprindere, cu amorsă de aprindere şi o încărcătură de pulbere neagră (cu sau fără fum), folosite pentru aprinderea încărcăturilor de pulbere în garguze, penfru guri de foc de artilerie. Amorsele funefionează prin percusiune (la cartuşe de armă, aruncătoare, bombe, sau fuburi-cartuşe pentru guri de foc de artilerie), prin înfepare (la focoase), prin flacără (la unele focoase, la minele militare, sau Ia aprinderea explozivilor de mină), prin fricfiune (Ia guri de foc de artilerie, grenade), sau electric (la guri de foc de artilerie, la rachete sau la explozivi de mină)» 2. Amorsa. 2. Topog.: Accesoriul rigletelor cari se ataşează panglicii de ofel penfru măsurarea de precizie a lungimilor (distanfelor) în subteran. Amorsele au forma unor gheare sau a unor cleme (v. fig.), cu ajutorul cărora rigletele de argentan Amorsă. sau de invar se pot prinde pe marginea panglicilor gradate (în decimetri sau cel mult în centimetri). Rigletele fiind gradate în centimetri şi în milimetri, disfanfele pot fi apreciate cu precizie de milimetri. Sin. Morsetă. s. Amorsă. 3. Cinem.: Bandă de celuloid neagră, opacă, lungă de 1—2 m, care serveşte la încărcarea şi descărcarea aparatelor de luat vederi sau a casetelor lor la lumină. Banda are lăfimea, dimensiunile perforafiilor, aşezarea şi pasul lor identice cu filmul care urmează să fie folosit în aparaf sau în casetă. Datorită faptului că se aşază cîte o amorsă la începutul bobinei de film care va fi utiiizat şi Ia sfîrşitul ei, Ia încărcarea şi descărcarea filmului cele două amorse înfăşoară bobina, făcînd ca filmul să nu fie voalat, cînd e supus acfiunii luminii. Penfru a nu expune filmul de două ori, amorsa de început şi cea de sfîrşif au semne distinctive. 4. Âmortisani. Fiz.: Calitatea unei aefiuni neconservative, inferioară unui sistem fizic, de a fi opusă acfiunii care o provoacă, 5. Âmorfisare. F/z.; Scăderea progresivă în timp a variafiilor dinfr-un Ioc dat ale unei mărimi de stare caracteristică penfru un fenomen. Se produce prin disipafia de energie care corespunde dezvoltării de căldură şi priveşte mărimile de stare cari constituie variabilele formei bilineare care reprezintă puterea sau o energie. Amortisarea se numeşte critică, dacă fenomenele Ia cari şe referă sînt aperiodice pentru valori mai mari ale ei, şi oscilatorii pentru valori mai mici. Amortisarea unei mărimi se numeşte exponenţială, dacă mersul în timp al mărimii e dat de produsul unei exponenfiale de timp prinfr-o funefiune periodică de timp, şi lineară, dacă mersul ei în timp e dat de produsul unei funcţiuni lineare care scade cu timpul, printr-o funcţiune periodică de timp (cît funcţiunea lineară e pozitivă). La oscilafii, amortisarea consistă în reducerea în timp a amplitudinii unei astfel de mărimi, fără modificarea frecvenfei. O oscilafie amortisată exponerfial e pseudoperiodică, amplitudinea descrescînd în timp, ceea ce se exprimă printr-un factor exponenfial de timp care confine un coeficient referitor la durata procesului de amortisare, numit coeficient de amortisare: x~Xme~~Usin (2 nft + y) , unde x şi Xm sînt elongafia şi amplitudinea oscilafiei, 6 e coeficientul de amortisare, / şi Y sînt frecvenfă şi faza inifială ale oscilaţiei, iar t e timpul. Dacă oscilafia amortisată e oscilaţia curentului dinfr-un circuit electric, coeficientul de amortisare 6 se mai numeşte amortismentul circuitului. Amortisarea elongaţiei oscilaţiilor mecanice se obţine disipînd energie prin frecare, iar amortisarea oscilaţiilor intensităţii curentului electric, ale densităţii de curent, etc. se obţine disipînd energie prin efect electrocaioric, transformarea de stare în care se produc aceste efecte fiind ireversibilă; osci laţii le electrice se pot amor-tisa şi prin radiafie. a. factor de Fiz.: Raportul dintre decrementul logarifmic şi dublul diferenţei vaiorilor argumentului pentru două valori nule consecutive ale unei funcţiuni pseudoperiodice de o variabilă, amortisată după o exponenţială. 7. Amortismentul circuitului electric. V. sub Amortisare. 8. Amortisor, pl. amortisoare. Tehn.: Aparat disipator de energie, care amortisează în dreptul lui oscilaţiile neconvenabile sau periculoase ale unui sistem oscilant. După natura oscilaţiilor amorsate, se deosebesc amortisoare mecanice şi amortisoare electrice. Primele disipează energia prin frecare interioară (viscozitate) şi exterioară, iar cele electrice o disipează în ultimă analiză prin efect electrocaioric. în tehnică se folosesc în special amortisoare mecanice, cari amortisează oscilaţiile prin forfele sau momentele de amortisare pe cari le exercită asupra sistemelor oscilante. Reducerea progresivă în timp a oscilâfiilor se poate produce după o funefiune lineară de timp (dacă forfa de amortisare e constantă sau e variabilă cu sarcina, respectiv cu elongafia oscilafiei), după o funefiune exponenfială de timp (dacă forfa de amortisare e proporfională cu vitesa de oscilaţie), după o funcţiune mai complicată (dacă forţa de amortisare e proporţională cu pătratul vitesei de oscilaţie), etc. Amortisoarele a căror forţă de amortisare variază cu sarcina sau cu vitesa, numite amortisoare dinamice, schimbă şi frecvenţa proprie a sistemului oscilant, pentru a evita intrarea a-cesfuiaîn rezonanţă — După natura oscilafiei amortisafe, se deosebesc mai multe clase de amortisoare, mecanice. Amorfisoruî de oscilafii reduce amplitudinea unei mişcări oscilatorii, periodice sau aproximativ periodice, şi evenK al modifică şi frecvenfă proprie a sistemului în mişcare (v. fig. /). Amortisoarele de oscilafii pot fi mecanice, electromagnetice, etc. Un exemplu e amorfisoruî de vibrafii I. Amortisarea oscilâfiilor. x) elongafie: î) timp; R) resort; Q) sarcină: x0) şi xj) elongafiile corespunzătoare momentului inifial şi amplitudinii maxime. Amortisor 361 Amortisor de torsiune, amortisor dinamic, folosit la arborii cotifi ai mo-foarefor rapide cu ardere internă, pentru evitarea intrării în rezonanfă. La arborii cotifi intervin vibraţiile de torsiune libere, elastice,' a căror frecvenfă poate coincide cu frecvenfa de variafie a cuplului de torsiune perturbator (exterior), producînd astfel fenomenul de rezonanfă. Amortisorul acestor vibrafii se montează la partea din fafă a arborelui cotit, unde amplitudinea oscilafiilor e maximă. Fig. II reprezintă un amortisor de vibrafii de torsiune constituit dintr-un volant f, legat cu arborele cotit printr-o placă de cauciuc 2. Volantul 1 poate osci la pe arbore cu frecvenfa sa proprie, iar masa lui se alege astfel, încît să rezulte o frecvenfă de osciJafie egală cu frecvenfa de variafie a cuplului de torsiune perturbator, la care apare rezonanfa. Cînd motorul atinge turafia critică,frecvenfele cuplului exterior şi volantului devin egale, dar cauciucul exercită un efect de amortisare asupra vi-brafiilor arborelui cotit (datorită deformafiei elastice şi frecării interne în cauciuc). Amortiforul de pulsaţii reduce amplitudinea unei mişcări pulsatorii, periodice sau aproximativ periodice. Se foloseşte, în special, la curgerea fluidelor prin conducte. Exemple: Amortisorul cu acumulare e un amortisor care se montează pe conducta de refulare sau de aspirafie a unei pompe cu piston, eventual pe ambele conducte, pentru a asigura o mişcare cît mai uniformă a lichidului antrenat de pompă. Acest amortisor e un recipient metalic (de fontă sau de tablă de ofel, sudată sau nituită), cilindric sau sferic, care înmagazinează aer subpresiune, spre a amortisa pulsafiile produse în conducte prin neunifor- III. Amorfisoare cu acumulare, a) şi b) la aspirafie, la o pompă cu dublu efect, respectiv la o pompă cu simplu efect; c) şl e) la refulare, penfru presiuni joase, respectiv pentru presiuni înalte; d) la refulare, pentru alimentarea conductei de la două pompe. mitatea mişcării pistonului, cu excepfia pulsafiilor coloanei de lichid din corpul pompei. Amortisorul absoarbe excesul de lichid, cînd mişcarea acestuia se accelerează, ceea ce produce comprimarea aerului din recipient, iar aerul comprimat refulează lichidul din recipient în sistemul de circulafie, cînd mişcarea se încetineşte. Amortisorul cu acumulare se montează cît mai aproape de corpul de pompă, iar la pompele cu dublu efect se foloseşte, de cele mai multe ori, un amortisor comun penfru ambele aspirafii. Acest amortisor, care uneori e turnat monobloc cu pompa, e în general echipat cu feavă de aspirafie sau de refulare (după caz), cu indicator de nivel (de sticlă), cu manometru de depresiune (la conductele de aspirafie) sau de presiune (la conductele de refulare), cu robinet de golire şi de aerisire (v. fig. III). Volumul recipientului trebuie să fie cît mai mare (minimum 6—8 ori volumul generat de pistonul pompei), penfru ca func-fionarea pompei să fie mai liniştită. Volumul (în litri) se determină cu relafia 0,042 • 0,785 d2s k------------- în care d (dm) e diametrul pistonului, s (dm) e lungimea pistonului, iar k 0,2 e un coeficient de neuniformitate a presiunii din amortisor. Grosimea peretelui recipientului (în dm) se calculează cu relafia p • d + C, II. Amortisor de vibrafii de torsiune* f) volant; 2) placă de cauciuc. 2tYo e ° constantă universală pozitivă (sensul de integrare pe curba F fiind asociat după regula burghiului drept cu sensul normalei la suprafaţa 5p) care depinde (ca valoare şi dimensiune) de alegerea sistemului de unităţi (v.); A ■v " /■V 4 r4-» » / /. Condifiile de formulare a teoremei II. Exemplu de aplicare a teoremei lui Ampere. lui Ampere. J) linii de curent electric. x e factorul de raţionalizare, egal cu 1 (în unităţi raţionalizate), respectiv cu 4jz (în unităţi neraţionalizate); Yo=:Vc ‘n sistemul CGS Gauss (unde c e valoarea vitesei luminii în vid în acest sistem, adică c^3 • 1Q10), respectiv Yo=l 0n toate celelalte sisteme de unităţi). Teorema lui Ampere e riguros valabilă (indiferent de natura mediilor prin cari trec F şi £r) în regim staţionar (v.), adică în cazul cîmpului magnetic produs de curenţi continui, fiind o consecinţă directă a legii circuitului magnetic (v. Circuitului, legea ~ magnetic) şi e cu buna aproximaţie valabilă în regim cuasistaţionar (v.Y în sistemul MKSA raţionalizat (xyo—'O» pentru o curbă P care îmbrăţişează N spire ale unei aceleiaşi bobine (v. fig. II)., ale cărei spire sînt parcurse de curentul i, avem: Umm=§Hâ7=Ni. 5. Ampermefru, pl. ampermefre. Elf.: Instrument pentru măsurarea directă sau indirectă a intensităţii curentului electric într-un circuit. Indicaţiile ampermetrului sînt date în mod obişnuit în amperi (sau în multiplii ori submultiplii acestuia, mai des utilizaţi fiind kiloamperul şi miliamperul). Instrumentul se leagă în serie, în circuitul al cărui curent se măsoară; la tensiuni joase şi penfru curenţi pînă ia circa 300 A, legarea se face direct (v. fig. la); pentru curenţi mai intenşi şi pentru instrumente cu o precizie mai mare, iegarea se face prin inter&-mediul unui shunt (v.), în cazul curentului continuu (v. fig. / b), sau prin intermediul unui transformator de măsură de curent (v.), în cazul curentului alternativ (v. fig. / c). Shuntul, respectiv înfăşurarea primară a transformatorului de curent, se leagă în serie cu circuitul în care urmează să se măsoare curentul, iar ampermetrul se leagă Ia bornele shuntului sau ale secundarului transformatorului de curent. Curentul nominal e curentul maxim (indicat pe scara Iui gradată) pe care-I poate măsura direct un ampermetru. Rezistenţa interioară e rezistenţa electrică a dispozitivului de mă- Ampermefru 369 Ampermetru sură, între bornele aparatului. Ea are valori foarte mici, putînd ajunge pînă la 10~3 Q. Căderea de tensiune din ampermetru Ral2dt. Pentru caracterizarea unui ampermetru se utilizează de obicei energia absorbită în unitatea de timp (puterea absorbită) P — RaI2. Consumul unui ampermetru diferă cu tipul constructiv (v. fig. I c) şi se dă pentru curentul nominal, După felul mecanismului de măsură (v. Aparat electric de măsură,-sub Aparat de măsură), se deosebesc mai multe tipuri de ampermetre: Ampermetru! magnetoelectric (cu cadru mobil şi cu magnet permanent) funcţionează cînd bobina cadrului mobil e parcursă de un curent continuu /. Echipajul mobil al aparatului se roteşte cu un unghi a într-un anumit sens, corespunzător sensului curentului; mişcarea dispozitivului indicator e proporţională cu valoarea curentului. Ecuaţia de funcţionare e a — kl, k fiind constanta aparatului; scala e deci uniform gradată. Consumul e mic: 0,2***0,4 W, putînd ajunge pînă la 10“3 W; precizia e mare (pînă la clasa 0,1). Pe acelaşi principiu se bazează şi galvanometrul (v.), cu care se pot măsura curenţi foarte slabi, pînă la circa 10~12A. — în circuitul bateriilor de acumulatoare se folosesc ampermetre magnetoelectrice, cari, trebuind să indice ambele sensuri de circulaţie ale curentului — încărcare-dşscărcare —, au scara cu diviziunea 0 la mijloc. Pot fi folosite numai în curent continuu; pentru curent alternativ e necesar un dispozitiv auxiliar (redresor, etc.). Ampermetrul electromagnetic (cu oţel moale) funcţionează prin atracţiunea pe care o exercită o bobină fixă, parcursă de curentul care se măsoară, asupra unei bucăţi de oţei moale, sau datorită acţiunii de respingere exercitată de o piesă de oţel fixă, magnetizată cu ajutorul unei bobine parcurse de curentul care se măsoară, asupra unei piese mobile. Dispozitivul indicator, care deviază cu un unghi a, e în ambele cazuri solidar cu piesa mobilă. Forţa de atracţiune, respectiv de respingere, e proporţională cu pătratul intensităţii 7 a curentului care trece prin bobină şi depinde de poziţia armaturii mobile în cîmpul magnetic al bobinei. Ecuaţia de funcţionare e a=kl2f(a), k fiind constanta aparatului; scara e cuasiparabolică. Consumul e cuprins între 1 şi 15 W; clasa de precizie e 0,5. Ampermetrele se construiesc pentru curenţi pînă la 300 A (la instrumentele de tablou); ele sînt robuste şi au o mare răspîndire. Pot fi utilizate în curent continuu sau în curent alternativ. Ampermetrul electrodinamic funcţionează datorită acţiunii dintre două bobine (una fixă şi una mobilă) parcurse de curentul /; bobina mobilă, care deviază cu un unghi a, se leagă în serie cu cea fixă la miliampermefre — şi în derivaţie cu bobina fixă (legată în serie cu un shunt, v. fig. //) la ampermetrele obişnuite, această legătură fiind necesară, deoarece bobina mobilă e constituită dintr-un fir foarte subţire, pentru a fi uşoară. Interacţiunea dintre bobine e proporţională cu produsul intensităţilor curenţilor cari străbat cele două bobine şi depinde de poziţia lor. Ecuafia de funcţionare e a=&/2/(a), k fiind constanta aparatului; scara e cuasiparabolică. Consumul e cuprins între 6 şi 10 W; clasa de precizie e pînă la 0,2 (se construiesc şi instrumente cu precizia 0,1). Pot fi folosite atît în curent continuu, cît şi în cu- I. Montaje de ampermetre. a) direct (în curent continuu sau în curent alternativ); b) cu shunt (în curent continuu); c) cu transformator de curent (în curent alternativ); d) cu transformator de curent (în curent alternativ), dar cu secundarul transformatorului de curent pus la pămînt (în cazul măsurărilor în curent alternativ de înaltă tensiune). e A U(i~Ra'l Ş' se determină penfru curentul nominal. Consumul ampermetrului e energia consumată de el în timpul t2—ti în care e conectat în circuit şi e dată de relafia | BM TUUUUlr -jiniuir—1 II. Schema de conexiune a unui ampermetru electrodinamic. BF) bobină fixă; BM) bobină mobilă. III. Schema de conexiune a unui ampermetru electrodinamic cu două trepte de măsură în raportul 1 : 2. rent alternativ. Se construiesc pentru o singură treaptă de măsură sau pentru mai multe trepte, prin divizarea şi cuplarea diferită a bobinei fixe (v. fig. III). Ampermetrul termic funcfionează prin dilatarea unui fir metalic subţire parcurs de curentul electric care trebuie măsurat sau prin deformarea unui bimetal încălzit de curentul de măsurat. încălzirea firului sau a bimetalului fiind proporfională cu pătratul intensităţii curentului, ecuaţia de funcţionare e a~kl2, k fiind constanta aparatului; seaca e parabolică (poate fi însă uşor modificată). Consumul e cuprins între 0,5 şi 2 W; clasa de precizie, între 1 şi 2,5, Ampermetre termice se construiesc pentru curenţi pînă la 5 A. Penfru curenţi nominali mai intenşi au un shunt interior. Construcţia acestei clase de aparate necesită măsuri speciale pentru compensarea influenfei temperaturii din exterior. Pot fi folosite în curent continuu sau în curent alternativ. împreună cu ampermetrele cu termocupiu, sînf singurele instrumente cu ajutorul cărora se pot măsura curenfii de înaltă frecvenfă, cum şi curenfii în regim deformant (v.). Ampermetrul cu termocupiu, folosit pentru măsurarea curenţilor de înaltă frecvenfă, are o funefionare asemănătoare cu aceea a ampermetrelor termice. E constituit dintr-un filament (încălzit de curentul electric de măsurat) în contact termic cu un termocupiu, şi dintr-un miliampermetru de curent continuu, alimentat de acest termocupiu. Scara aparatului — gradată direct în raport cu curentul de înaltă frecvenfă măsurat — e cuasiparabolică. Filamentul şi termocuplul sînt montate de obicei într-un balon de sticlă cu vid (în scopul reducerii pierderilor de căldură) şi constituie un ansamblu numit, de obicei, cruce termoelectrică sau termocruce. Ampermetrul cu induefie (cu cîmp învîrtitor) funcfionează prin interaefiunea dintre cîmpul învîrtitor produs de curentul de măsurat şi un disc sau un cilindru de cupru sau de aluminiu parcurs de curenfi turbionari induşi de acest cîmp. Discul se poate rofi cu un unghi a între piesele polare ale miezului de ofel pe care sînt aşezate bobinele străbătute de curentul 1. Cîmpul învîrtitor se realizează în diverse moduri: cu bobine avînd axele 'la 90° (dintre cari una cu reactanfă inductivă foarte mare, iar cealaltă, practic numai cu rezistenfă); cu o singură bobina şi cu unu sau cu două inele de cupru în scurt-circuit, aşezate pe piesele polare ale miezului de fier; etc. Ecuafia de funefionare e a = kcol2, k fiind constanta aparatului şi co pulsafia curentului alternativ; scara e parabolică, putînd fi uşor modificată într-o scară aproape uniformă, prin efectuarea de crestături în piesa mobilă sau prin alte mijloace. Consumul e cuprins între 2 şi 24 Amperora 370 Amperormefru 15 W; precizia, pînă la 0,5. Ampermetrele cu inducţie pot fi folosite numai în curent alternativ; indicafiile lor sînt dependente de frecvenfa curentului alternativ şi deci sînt exacte numai pentru frecvenfa pentru care au fost etalonate, Se folosesc diverse legături electrice pentru a face indicafia practic independentă de frecvenfă; de exemplu, legătura din fig. III, în care elementul indus e una dintre bobine legată în scurt-circuit Felul aparatului Magnetoelectnc Electromagnetic Electrodinamic Termic De inducfie Am pe ni 10~7O10~8 W's 10'* 10'1 100 10z 10* 106 Curent l Fără cu fără cu tu Iui, N e numărul de conductoare ale indusului, <î> e fluxul magnetic fascicular prin indus, iar R e rezistenfa indusului. Turafia n a indusului creşte pînă la Ue~nN<& — Ub, cînd tensiunea contraelectromotoare a-junge egală cu tensiunea la borneMm—0] rezultăUb=k2n sau I=kn şi, deci, IV. Schema de montaj a unui ampermetru de inducfie (Papalexi). dt~kn\ (v. fig. /V). Ampermetrele cu inducfie nu mai sînt folosite curent, nici în laboratoare nici în industrie, fiind foarte costisitoare. — Se construiesc şi alte tipuri de ampermetre, de exemplu cu dispozitiv magnetoelectric şi cu alimentare prin redresor, dispozitiv auxiliar dispozitiv auxiliar V. Domeniul de utilizare al ampermetreior. spre a fi folosite în curent alternativ, etc. Fig. V cuprinde domeniile de utilizare ale diverselor tipuri de ampermetre. 1. Âmperoră, pl. amperore. Fiz., Elf.: Unitate uzuală de măsură a sarcinii electrice, egală cu 3600 C. Simbolul amper-orei e Ah. 2. Amperormefru, pl. amperormetre. E/f.; Instrument pentru măsurarea integralei de timp a intensităfii curentului electric, respectiv a sarcinii electrice care trece într-un timp T printr-un circuit Q=fT/ck. J o Amperormetrele se folosesc în circuite de curent continuu alimentate sub tensiune constantă U, indicafiile lor fiind în acest caz proporfionale cu energia W absorbită de aceste circuite în timpul T(W = UQ). Se deosebesc trei tipuri de amperormetre: amperormetre motoare, amperormetre electrolitice şi amperormetre cu mercur. Amperormetrul motor e constituit dintr-un mic indus (străbătut de o fracfiune din intensitatea curentului din circuit) care se roteşte între polii unui magnet permanent, mişcarea lui fiind transmisă unui dispozitiv de numărare a rofafiilor. Se deosebesc două tipuri: amperormetrul cu mişcare liberă şi amperormetrul cu mişcare frînată. Amperormetrul cu mişcare liberă, reprezentat prin contorul O' K (O' Kennan), are indusul înfăşurat în tobă (v. fig. /) şi alimentat de Ia bornele unui shunt. Cuplul motor Mm exercitat asupra indusului are expresia M~=i^k{ub~u‘] [NmL unde Ub~Sl e tensiunea la bornele shuntului, aplicată indusului, U e tensiunea contraelectromotoare în indusul instrumen- unde n' e numărul total de ro- 11"» v | ~r-> i 3600 ri taţii in timpul T, k — ——— fiind constanta instrumentului. Pentru distribufii cu tensiune constantă, instrumentul poate fi etalonat direct în kilowattore. Contorul O' K poate avea diversa utilizări speciale în insta-lafjilejde baterii de acumulatoare, de tracfiune electrică, de măsură a timpului, etc. în instalaţiile de baterii e folosit ca indicator de încărcare şi de descărcare a acumulatoarelor (v. fig. II). Instrumentul e legat la bornele AB ale unui shunt special (shunt de randament); la încărcare, indusul rotindu-se în sensul normal, înregistrează sarcina electrică Qi de încărcare a bateriei; la descărcare, indusul rotindu-se în sens contrar, insirumentul înregistrează sarcina electrică Qd debitată de baterie, cursor C, astfel încît *1 II. Amperormetrul O' K folosit ca indicator de încărcare şi descărcare a bateriilor de acumulatoare. Reglînd shuntul cu ajutorul unui Qd Ri + R2 Qi să fie egal cu randamentul în sarcină electrică sau în „cantitate" al bateriei, instrumentul poate indica în orice moment starea de încărcare a acesteia. în instalafiile de tracfiune electrică, contorul e fixat printr-o suspensiune specială, astfel că oscilafiile produse de mişcările vehiculului sînt repede amortisate. Pentru măsurarea timpului, tensiunea la borne şi sarcina trebuie să fie perfect constante; instrumentul e etalonat direct în unităfi de timp. Amperormetrul cu mişcare frînată are un indus mobil, alimentat prin colector de Ia un shunt (v. fig. III). Indusul, alcătuit din trei bobine extraplate, decalate cu cîte 120° între eie şi aşezate între două discuri de aluminiu sau de material izolant, se roteşte între polii unui magnet permanent. Cuplul motor e proporţional cu curentul. în disc se induc curenfi Foucault şi se produce astfel un cuplu rezistent Mr-=-k^n\ în regim stafio-nar, Mm — Mr şi deci I — kn. Instrumentul are aceleaşi utilizări ca şi cel precedent. Limitele de eroare admise pentru amper-ormetrele motoare sînt următoarele: ± 3% la sarcină nominală, III, Amperormefru cu mişcare frînată. Amperspiră ' 371 Amphistegina ±5% la 5—10% din sarcina nominală, ± 10% la 2% din sarcina nominală. Trebuie ca instrumentele să pornească la 1 % din sarcina nominală. Cauza principală de erori e variafia cu temperatura a rezistenfei shuntului. Tipul frînat e mai pufin precis, mai sensibil la influenfa temperaturii, are un consum mai mare, iar pornirea e mai dificilă. Reglarea se face acfionînd asupra rezistenfei shuntului cu ajutorul unui cursor. Amperormetrul electrolitic e un voltametru în care masa de metal depusă M e proporfională cu cantitatea de electricitate care trece prin instrument. Din legea lui Faraday rezultă Q = [ridt = Mk, J o unde k e constanta instrumentului. Amperormetrul electrolitic se leagă la refea prin intermediul unui shunt. Se construiesc mai multe tipuri, dintre cari cele folosite azi sînt: contorul Wright şi contorul Basfian. Contorul Wright (v. fig. IV) e constituit dintr-un rezervor inelar, situat la partea lui superioară şi confinînd mercur, care formează anodul,şi dintr-un fub care confine catodul de platin, curbat (sau nu) în U, şi gradat. Electro-litul, osolufie de azotat mercuros, umple tubul. în tubul inferior se adună mercurul provenit din electroliză. Cînd tubul s-a umplut, se răstoarnă instrumentul; pîlnia întoarsă, care acoperă tubul inferior, permite trecerea mercurului în rezervorul inelar şi-l împiedică să treacă înapoi în tub, cînd se răstoarnă instrumentul. La instrumentele de dimensiuni mari, tubul în U e curbat încă odată şi mercurul se adună într-un al doilea rezervor, gradat în sute de amperore.— Contorul Bastian are electrozii de baghete de nichel şi electrolitul lui e format dinfr-o solufie de sodă caustică. Gazul produs prin electroliză se evacuează direct în atmosferă. Evaporarea e împiedicată prin acoperirea eiectrolitului cu ulei. Indicafiile sînf date de nivelul lichidului. Instrumentul reclamă umplere periodică şi se leagă direct în circuit. Are consum mare. Fiind foarte robust, e folosit drept contor în tracfiunea electrică. Reglarea se face acfionînd asupra shuntului: instrumentul indică în plus dacă se măreşte rezistenfă, şi invers. Amperormetrele electrolitice prezintă, fafă de cele motoare, avantajul că nu au piese în mişcare şi frecări. Astfel de contoare pot fi folosite pentru a măsura căldura în distribuţiile de încălzire centrală. Căldura fiind proporţională cu căderea de temperatură între intrarea şi ieşirea din radiator, se aşază cuple termoelectrice pe fiecare radiator, în serie cu sudurile pe cele două puncte; tensiunea la bornele acestui sistem e proporfională cu căldura radiată. Circuitul se conectează la un contor electrolitic care serveşte şi ca instrument absorbant. Aperormetrul cu mercur e un motor unipolar care funefionează pe principiul rofii Barlow (v.). Rotorul (disc sau cilindru) pluteşte pe o masă de mercur care umple o cameră situată între polii unui magnet permanent (v. fig. V). Cu- v* Amperormefru cu mercur, rentul e adus prin piese fixe, puse în contact cu mercurul în puncte convenabil alese, astfel îneît să pătrundă în direefie radială (în cazul discului) sau după o IV. Amperormefru electrolitic (contorul Wright). 1) rezervor inelar, cu mercur; 2) catod de plafin; 3) solufie de azotat mercuros; 4) pîlnie; 5) scări gradate. generatoare (în cazul cilindrului). Se comportă ca amperormetrele motoare frînate, fafă de cari prezintă avantajul lipsei colectorului şi al unui consum foarte mic. Sînt folosite în special în tracfiunea electrică. Au aceleaşi limite de erori. Se reglează de obicei cu ajutorul shuntului pe care e montat instrumentul. 1. Amperspiră, pl. amperspire. 1. Fiz., Elf.: Unitatea de măsură a solenafiei în sistemul de unităfi MKSA. Solenafia care trece printr-o suprafafă fiind egală cu integrala de suprafafă a densităfii curentului de conducfie, extinsă Ia acea suprafafă, rezultă că, dacă suprafafa e străbătută de un număr întreg de spire, solenafia e egală cu suma produselor dintre numerele de spire şi intensităţile de curent egale, cari trec prin ele. 2. Amperspiră. 2. Fiz., Elf.: Unitatea de măsură a tensiunii magnetomotoare în sistemul de unităfi MKSA raţionalizat. O amperspiră e egală cu tensiunea magnetomotoare pe care o spiră străbătută de curentul de un amper o produce de-a lungul unei linii închise pe care o îmbrăfişează o singură dată. Ea e egală cu 4tî decigilberfi, decigilbertul fiind unitatea de măsură a tensiunii magnetomotoare în sistemul MKSA nerafionalizat, sau cu IO"1 unităfi CGS electromagnetice rafionalizate sau cu 4jt*10~1 gilberfi, gilbertui fiind unitatea de măsură a tensiunii magnetomotoare în sistemul de unităfi CGS electromagnetice nerafionalizate. Simbolul amperspirei e A sau Asp. 3. Amperspiră pe me!ru. Fiz., Elf.: Unitatea de măsură a intensităţii cîmpului magnetic în sistemul de unităfi MKSA rafio-nalizat. O amperspiră pe metru e intensitatea cîmpului magnetic produs în centrul unei spire circulare , care are diametrul de un metru şi e străbătută de curentul de un amper. O amperspiră pe metru e egală cu 4 Jt milioerstezi, milioerstedul fiind unitatea de măsură a intensităfii cîmpului magnetic în sistemul practic MKSA neraţionalizat, sau cu 10~3 unităţi CGS electromagnetice raţionalitate de intensitate a cîmpului magnetic sau cu 4jt*10'3 oerstezi, oerstedul fiind unitatea CGS electromagnetică neraţionalizată a intensităţii cîmpului magnetic. Simbolul amperspirei pe metru e A/m sau Asp/m. 4. Amphilesfes. Paleonf.: Mamifer marsupial, cu talie mică, descoperit în Bathonianul din Anglia (Stonesfield). Se cunoaşte numai mandibula, care poartă pe fiecare jumătate cîte şase molari trituberculaţi, cu cingulum (îngroşare bazală). E important ca formă veche, cu caractere primitive. 5. Amphimelania. Paleont.: Gasteropod prosobranhiat din familia Melanidae, cu cochilia mică, cu 5—6 ture de spiră, dintre cari ultima, globuloasă, e dezvoltată pe aproape 2/3 din înălţime. Spirele sînt ornamentate, în jumătatea lor superioară, cu coaste axiale, iar în cea inferioară, cu coaste longitudinale. Peristomul e oval. Specia Amphimelania fossariformis Tourn. s-a găsit în Levantinul inferior de la Bucovăţ (Craiova). 6. Amphiope. Paleonf.: Echinoid din familia Scutellidae, grupul Clypeastroidae, caracterizat prin test plat, cu şanţuri simple pe fafa orală, cu două perforafii (lunule) în dreptul zonelor ambulacrare posterioare. Numeroase specii se întîlnesc din Oii -gocen pînă azi. Specia Amphiope elliptica a fost găsită adeseori şi în fara noastră, în Tortonianul de la Tusa-Sălaj. 7. Amphisfegina. Paleonf.: Foraminifer cu perforafii fine, din familia Amphisfeginidae, caracterizat prin test de formă lenticular-trohoidă. Are fafa dorsală involută, iar cea ventrală, cu camere suplemenfare romboidale, pe ambele fefe cu îngroşare Amphisfegina haueri. 24* Amphîsyle 372 Amplasamentul lucrărilor principale de deschidere cu ombilic umbonat; suturile sînt în unghi proeminent, iar apertura, mică şi arcuită, e situată la baza fetei ventrale. E cunoscut începînd din Cretacic, însă mai frecvent e întîlnit în Miocen. Specia Amphistegina haueri d'Orb. a fost identificată în fara noastră în Torfonianul de la Bahna-Oltenia. 1. Amphisyle. Paleont.: Peşte feleostean, cu formă alungită, dar cu regiunea codală scurtă. Corpul e acoperit în parte cu plăci dermice. îno-tăfoarea dorsală e foarte redusă şi acoperită de un spin dezvoltat. Specia Amphisyle Heinrichi Hac-ckel, din Oligocen, e cunoscută în fara noastră în şi în regiunea Covasna. 2. Amphifherium. Paleonf în Bathonianul din Anglia Amphiryie. Vrancea, în Valea Teleajenului Mamifer marsupial, descoperit (Stonesfield), important ca formă veche, cu caractere primitive. Are, pe fiecare jumătate de mandibulă, cîte cinci premolari şi cinci molari trituberculaţi. 3. Ampilaj, pl. ampilaje. Ind. st. c.; Stivă de cărămizi aşezată în camerele regeneratoarelor (recuperatoarelor intermitente), care serveşte ca masă de acumulare a căldurii cedate de gazele de ardere calde, în intervalul de timp în care trec prin camera schimbătorului de căldură gaze de ardere, cum şi ca masă de cedare a căldurii către aerul comburant sau gazul combustibil, pentru preîncălzirea acestora în intervalul de timp în care trece prin aceste camere asr comburant sau gaz combustibil (aceste intervale de timp sînt, în general, egale). Ampilajul se construieşte din cărămizi refractare rezistente la variafii de temperatură, în domeniul de temperatură de lucru. Curent se înfrebuinfează cărămizi de şamotă; mai rar, cărămizi de dinas sau de magnezit. — Uneori umplutura schimbătorului de căldură e constituită din piese de metale refractare. Ampilajele se pot construi, fie sub formă de canale continue, verticale (v. fig. a) sau orizontale, fie în rînduri alternate, cu canale întrerupte sau neîntrerupte (ampilaj deplasat în eşichier Tipuri de ampilaje. a) cu canale verticale sau orizontale; b) cu canale tn eşichier; c) pentru * cuptoare metalurgice. sau nedeplasat, folosit Ia regeneratoarele verticale) (v. fig. b). Un sistem folosit la cuptoarele metalurgice, apropiat de cel din fig. b, e cel reprezentat în fig. c (v. şi sub Recuperator intermitent). 4. Amplasament. Tehn.: Locul de aşezare a unui sistem tehnic: construcfie sau ansamblu de construcţii, instalafie, utilaj, dispozifiv, etc., proiectat, existent sau desfiinţat. Alegerea amplasamentului unui sistem tehnic proiectat depinde de felul şi de destinafia sistemului tehnic, de mărimea lui, de numărul elementelor izolate cari îl compun, de legătura şi dependenfa dinfre el şi alte sisteme tehnice, de posibilităţile de acces la el şi de aprovizionare cu materiale, de relieful şi clima teritoriului în care va fi situat, de condiţiile geologice, geofehnice şi hidrologice ale teritoriului, de factorii economici locali sau generali, de dezvoltarea viitoare a economiei locale sau generale, etc. 5. Amplasament, pl. amplasamente. Tehn. mii.: Lucrare în teren, consolidată sau nu cu materiale de rezistenfă, în care anumite maşini de luptă ocupă o poziţie din care îşi execută misiunea sau sînf finute numai pînă la intrarea în aefiune, fiind adăpostite spre a nu fi descoperite. 6. Amplasamentul lucrărilor principale de deschidere. M/ne: Lucrările principale de deschidere a unei mine (puf vertical sau înclinat, plan înclinat, galerie de coastă) se amplasează finînd seamă de condiţiile de suprafafă, de cele de adîncime şi de cele de exploatare. Condifiile de suprafafă: Lucrările trebuie să fie situate pe terenuri cari să permită crearea în jurul lor a unei platforme sau a unei incinte a minei respective suficient de mari (10 000-” 100000 m2) pentru amplasarea consfrucfiilor şi a insfalafiilor de exploatare, a complexelor tehnico-administrative şi sociale, a coloniilor de locuinfe, a haldelor, etc.; terenurile respective trebuie să fie corespunzătoare din punct de vedere geofehnic (să aibă rezistenfă şi stabilitate suficient de mari), hidrologic (să nu fie inundabile), hidrogeologic (să nu confină ape subterane la adîncime prea mică de la suprafafă) şi topografic (să fie ferite de avalanşe de zăpadă, de torenfi noroioşi, de rostogolirea de roci, etc.); să permită legătura în condifii avantajoase cu căile de comunicaţie existente în regiune. Condifiile de adîncime: Lucrările trebuie să evite străbaterea de roci puternic acvifere, cu fenomene carstice sau afectate de accidente geologice (falii, fracturi), zone de nisipuri curgătoare cu grosimi mari, sau de lucrări vechi părăsife (inundate sau neinundate). Condifiile de exploatare (economice, tehnice şi geologice): Cheltuielile de exploatare pentru transportul subteran şi la suprafaţă al utilului şi al sterilului, — cheltuieli cu pondere mare,— trebuie să fie cît mai mici, adică lucrarea principală de deschidere trebuie să întîinească zăcămîntul în apropierea centrului de greutate al rezervelor. în cazul pufurilor verticale, amplasarea ior trebuie să satisfacă următoarele relafii: EQst+Q» > EQ*-. SQrf,+Q„> SQsi, în cari: Qst sînf rezervele exploatabile ale blocurilor sau ale panourilor în cari a fost divizat zăcămîntul, situate în stînga blocului sau a panoului Qn, în dreptul căruia trebuie amplasat puţul respectiv; Qjr sînt rezervele exploatabile ale blocurilor sau ale panourilor din dreapta blocului sau a panoului Qn. în reprezentarea grafică din figură sînt date, în ordonate, rezervele exploatabile ale blocurilor.sau ale panourilor Qr**Qn, cu valorile lor respective, iar în abscise (pe dreapta AS), lungimile 1» car' reprezintă distanţele dintre centrele de greutate ale blocurilor sau ale panourilor respective, proiectate pe această dreaptă. Construcţia grafică e asemănătoare cu aceea a poligonului funicular, pentru determinarea poziţiei rezultantei unui sistem de forfa paralele. Grafic penfru determinarea amplasamentului optim al unui puf vertical de exfracfie. Amplasamentul semnalelor 373 Amplasarea sondelor Forma şi înclinarea zăcămînfului (ia zăcămintele stratiforme orizontale sau cu înclinare mică, pufurile se amplasează în funcfiune de condifiile de suprafafă şi de exploatare; la acelaşi fel de zăcăminte, însă înclinate, amplasarea se face în culcuş, iar la cele cutate, în zona bolfii anticlinale; la zăcămintele în formă de masiv, stock, volbură, etc. se recomandă amplasarea laterală în rocile înconjurătoare, spre a evita lăsarea de stîlpi de protecfie în jurul lor), Cheltuielile de investiţie pentru săparea şi susţinerea lucrărilor de deschidere şi pentru întreţinerea lor şi cheltuielile pentru extracfia utilului trebuie reduse la minim prin respectata condiţiilor de adîncime şi de exploatare. Cheltuielile de exploatare penfru transportul în subteran ai personalului, al materialelor şi al utilajelor, pentru aeraj, evacuarea apelor şi iluminatul subteran au o importanfă secundară în alegerea amplasamentului lucrărilor principale de deschidere. 1. Amplasamentul semnalelor. C. f. V. sub Semnalizarea la căile ferate. 2. Amplasare. 1. Tehn.: Amplasament. 3. Amplasare. 2. Tehn.: Alegerea sau stabilirea locului de aşezare sau a pozifiei unui sistem tehnic. Exemplu: 4. Telc., Cinem.: Alegerea pozifiei optime a microfonului sau a microfoanelor cu cari se face o transmisiune sau o înregistrare sonoră în studiouri de radiodifuziune, de cinematografie, etc. La amplasarea microfoanelor se fine seamă de formafia orchestrală (solişti, formafie de cameră, orchestră, etc.), de proprietăfile acustice ale încăperii în care se face înregistrarea (forma sau reverberafia încăperii) şi de caracteristicile microfoanelor folosite (sensibilitate, fidelitate, efect direcfional, zgomot de fond, sensibilitate la vînt în exterior). Calitatea înregistrării dialogului, a muzicii şi a zgomotelor dintr-un film depinde în mare măsură de amplasarea şi folosirea corectă a microfoanelor. 5. Amplasare. 3. Tehn.: Aducerea şi aşezarea unui sistem tehnic pe locul pe care trebuie să-l ocupe. 6. Amplasarea sondelor. Expl. petr.: Alegerea punctelor în cari urmează să se execute foraje de explorare (în vederea descoperirii, extinderii sau conturării zăcămintelor de hidrocarburi), foraje de exploatare (în vederea exploatării zăcămintelor productive de fifei şi de gaze), foraje pentru sonde de injecfie a apei sau a gazelor (în vederea operaţiilor de menfinere sau de refacere a presiunii de strat, sau în vederea extracfiei secundare a fifeiului). Amplasarea sondelor de explorare, care se rezolvă diferit de Ia caz la caz, depinde de caracteristicile regiunii respective, de tipul de capcană, etc., penfru explorarea unei structuri a subsolului recomandîndu-se profiluri de sonda dispuse transversal şi longitudinal pe direcfia structurii. Factorii cari influenfează amplasarea şi numărul de sonde de explorare sînf următorii: extinderea structurii; tipul de structură şi perspectivele petrolifere sau gazeifere pe cari le oferă; forma sub care se prezintă stratele colectoare; adîncimea for-mafiunii geologice care constituie obiectivul explorării; situafia fondului de rezervă al întreprinderii; posibiIitătiIe tehnice de introducere a structurii în exploatare. Principiile cari stau Ia baza operafiilor de amplasare a sondelor de explorare sînt următoarele: Structurile anticlinale extinse şi pufin complicate se explorează cu cel pufin 2---3 profiluri transversale, constituite fiecare din cel pufin trei sonde. Penfru structuri cu tectonică complicată, explorarea se face cu un număr mai mare de profiluri, la distanfa de 1---2 km unul de celălalt, cari se pot completa ulterior cu sonde sau cu profiluri scurte în blocurile tectonice individualizate.—Structurile brahi-anticlinale se explorează printr-un profil transversal de trei sonde în zona centrală, completat cu cîte o sondă în zonele periclinale (explorare în cruce). Pentru gaze se va ataca întîi sonda din zona de maximă ridicare structurală şi apoi vor fi atacate zonele de pe flancuri (sistem descendent). -— Structurile diapire se explorează cu sonde amplasate, în general, Ia oarecare distanţă de conturul sării la suprafafă, şi numai rar în imediata vecinătate a acestuia sau chiar pe masivul de sare. — în cazul cutelor-falii, sondele se amplasează în vecinătatea planului de falie, Ia o distanfă mai mare sau mai mică, de o parte sau de cealaltă a sa, în funcfiune de datele cunoscute asupra înclinării planului de falie. — Pe structurile cu formaţiune colectoare deschisă la suprafafă, sondele se amplasează la] oarecare di-sianfă de zona unde aceasta aflorează şi unde eventualele zăcăminte de hidrocarburi sînt degradate. — Pe structurile la cari se apreciază că formaţiunea colectoare are caracter de capcană litologică (v.) se recomandă amplasarea profilurilor pe direcfia cutei, şi cu o desime mai mare, finînd seamă şi de eventualele indicatif de fifei sau de gaze de la suprafafă. — Pe structurile la cari formafiunea colectoare are caracter de capcană stratigrafică se utilizează sistemul obişnuit al profilurilor transversale şi longitudinale de sonde, prin explorare stabilindu-se linia de trunchiere a formafiunii, acumulările şi contactele de apă şi de gaze. — Pe structurile cu perspective slabe şi în cazul forajelor foarte adînci şi costisitoare se recomandă, totuşi, pentru siguranfă, săparea a cel pufin două sonde deodată. — Pe structurile pufin înclinate, distanfa dintre sonde va fi mai mare, iar înălţimea de explorat va fi de 50---100 m de Ia o sondă la alta. Pe flancurile cu înclinări mari, distanfa dintre sonde va fi mai mică, iar înălfimea zăcămînfului de explorat va fi de 200-300 m. Distanfa dintre sondele de explorare trebuie să fie aleasă, în limita posibil ităf i lor, un multiplu al distanfei dintre două sonde de exploatare (în măsura în care acest lucru e cunoscut sau poate fi apreciat prin asimilare cu structuri apropiate asemănătoare). Amplasarea sondelor de exploatare se face finînd seamă de următoarele legi ale hidraulicii subterane: cantitatea de fifei recuperabilă dinfr-un zăcămînt nu depinde de numărul de sonde de extracfie; debitul de extracfie creşte pînă la o anumită limită, proporfional cu numărul sondelor de extracfie, peste care creşterea devine din ce în ce mai mică. Caracterul sistemelor de amplasare a sondelor de exploatare depinde de nafura hidrocarburilor extrase (lichide sau gazoase) şi de regimul de exploatare a zăcămintelor. La zăcămintele de fifei fără injecfie de fluide în strat, în cari apa sau gazele de gas-cap sînt active, sondele de extracfie se aranjează în şiruri (corespondente sau alternante) paralele cu isobatele stratului petrolifer (v. fig. I). (i ---(> —--------<>- —^f^^— <>-----< )■■■ - -O--- -<>— ----~---§------------:-<{>- .—-----o-----4-------—$-----------------------------|_ s b I. Aranjarea sondelor la zăcămintele de fifei fără injecfie de fund în strat, a) sonde corespondente; b) sonde alternante. Fiecărei sonde îi revine în strat o zonă de drenaj. La zăcămintele de tipul domurilor, şirurile de sonde formează cercuri sau linii închise, iar la zăcămintele de tipul anticlinalelor alungite, ele formează linii mai mult sau mai pufin drepte. Uneori amplasarea poate fi pătratică sau triunghiulară. Numărul de sonde de extracfie din gabarit depinde de debilul de fifei planificat pentru zăcămînt. Distanfa minimă dintre două sonde e condifionată de valoarea economică a fifeiului care va fi extras din zona de drenaj a unei sonde (nu trebuie să fie mai mică decît valoarea cheltuielilor totale necesare pentru forajul sondei şi pentru extracfia fifeiului) şi de faptul că, mărind numărul de sonde peste o anumită valoare, creşterea debitului de extracfie devine neînsemnată. în industria Amplectens 374 Amplidină petrolului din fara noastră, distanfele dintre sondele de extraefie variază între 200 şi 500 m. în stratele înclinate, unde rolul principal în mişcarea fifeiului îl are gravitafia, debitul sondelor e teoretic independent de numărul de şiruri de sonde. Pentru fiecare bloc tectonic care formează o unitate hidrodina-mică separată se face un gabarit separat de sonde de extraefie. Dacă există două sau mai multe strate de fifei, suprapuse şi de vîrstă geologică diferită, se întocmeşte cîte un gabarit de sonde pentru fiecare strat. La zăcămintele de fifei exploatate cu menfinerea presiunii de zăcămînt, prin injecfie de apă sau de gaze în strat, stabilirea gabaritului sondelor de extraefie se face ca în cazul exploatării fără injecfie. Dacă se injectează apă, sondele de injecfie se amplasează jos pe structură, în zona de apă, într-un singur şir (injecfie exfraconfurală); . pentru -a asigura o avansare cît mai uniformă a frontului de apă, distanfa dintre sonde se ia cu atît mai mare, cu cît înclinarea stratului e mai mică. Numărul de sonde de injecfie se stabileşte astfel, îneît volumul total al apei injectate (^debitul e proporţional cu presiunea de injecfie) să fie cel pufin egal cu volumul lichidului extras de sondele de extraefie. La un anumit debit de extraefie şi la o anumită presiune de injecfie există un raport optim între numărul de sonde de extraefie şi de injecfie (suma lor e minimă). în cazul cînd se exploatează două strate prin două gabarite diferite de sonde de extraefie, se folosesc două şiruri de sonde de injecfie, ori se face injeefia într-un singur şir de sonde cu ajutorul packerelor. La zăcăminte cu mai multe şiruri de sonde de extraefie, efectul injeefiei de apă pentru menfinerea presiunii de zăcămînt se extinde numai pînă la al doilea, cel mult pînă la al treilea şir (socotit de la conturul apă-fifei) de sonde. Penfru exploatarea zăcămintelor cu mai mult decît trei şiruri de sonde simultan se amplasează al doilea şir de sonde de injecfie de apă, sus pe structură (v. fig. II). Zăcămintele foarte întinse, de tipul platformă, se împart, în vederea exploatării,în blocuri, prin amplasarea a cîte unui şir de sonde de injecfie în interiorul conturului apă-fifei (injecfie inter-conturală), iar a sondelor de extraefie, pe ambele părfi ale şirului de sonde de injecfie (v. fig. III). Dacă în zăcămînt se injectează gaze, sondele de injecfie se amplasează sus pe structură, în zona capului de gaze (dacă există). Numărul de sonde de injecfie se stabileşte după criterii similare celor din cazul injeefiei de apă. în cazul cînd un zăcămînt are o zonă de apă şi un cap de gaze, se amplasează cîte un şir de sonde în fiecare zonă. Amplasarea sondelor în vederea recuperării secundare se face III. Amplasarea sondelor la zăcă-în şiruri paralele, astfel că un şir minfeie de tip platformă, de sonde de extraefie alternează I) sonde de injecfie; 2) sondă CU un şir de sonde de injecfie. La de extraefie; 3) contur apă-fifei. injeefia de apă sînt mai folosite sistemele de amplasare lineară, cu sonde corespondente sau alternante (v, fig. IV a şi*b), Un caz special al sistemului linear cu sondele alternante e reprezentat în fn. IV c. în gabaritul de exploatare se includ cît mai multe sonde vechi de extraefie, săpîndu-se sonde noi numai pentru com- II. Amplasarea sondelor la exploatarea cu mai mult decît trei şiruri de sonde simultan, î) sonde de injecfie; 2) sonde de extraefie; 3) contur apă-fifei. IV. Amplasarea sondelor în vederea recuperării secundare, a) sonde corespondente; b) şi c) sonde alternante. pletarea gabaritului existent; distanfele dintre sonde sînt mai mici decît la exploatarea cu menfinerea presiunii de zăcămînt. La recuperarea secundară cu injecfie de gaze, amplasarea sondelor de injecfie nu respectă formele geometrice amintite, fiind determinată de sondele existente. La zăcăminte cu pufine şiruri de sonde de extraefie, şi cari au o zonă de apă sau un cap de gaze, amplasarea sondelor de injecfie se face uneori extracontural, sub forma unui şir de sonde de injecfie de apă sau de gaze în zona de apă, respectiv pe capul de gaze. în cazul zăcămintelor de gaze cu tectonică complicată, şi cînd debitul anual de extraefie planificat depăşeşte 5% din rezerva inifială, gabaritul sondelor trebuie să acopere în mod uniform toată suprafafa zăcămîntului, distanfa dintre sonde variind între 600 şi 1000 m; şirul de sonde exterior se amplasează la distanfa de circa 600 m de la conturul apă-gaze. La zăcămintele de gaze cu tectonică simplă şi cînd debitul anual e sub 5% din rezerva inifială, sondele se amplasează în baterie, formînd în centrul suprafefei gazeifere un singur şir, a cărui formă e similară cu forma conturului exterior al zăcămîntului. Diametrul mediu al bateriei variază de la 1000-"2000 m, iar distanfa dintre sonde, de la 80 — 200 m (v. fig. V). î. Amplecfens. Paleont, V. sub Brachiopoda. 2. Amplidină, pl. amplidine. Elf.: Maşină electrică de curent continuu, amplificatoare (v,), cu flux magnetic transversal. Amplidină dipolară are patru perii: a, b, c, d (v. fig. /). Periile a, b, cu linia de unire perpendiculară pe axa fluxului magnetic de comandă (figura corespunde maşinii cu indusul în inel; deci axa periilor apare pe axa fluxului de comandă) alimentează circuitul principal al amplificatorului; periile c şi d, cu linia de unire în axa fluxului magnetic de comandă, sînt legate în scurt-circuit şi închid circuitul transversal. Statorul are o înfăşurare de comandă 1, înfăşurări de stabilizare şi de reaefiune, cum şi o înfăşurare de compensare K. Aceasta are rolul de a anula tensiunea magnetomotoare de reaefiune condifionată de curentul de sercină Ie din indus, însă compensarea nefiind totdeauna perfectă, fluxul longitudinal e dat de relafiile (1) (2) ®l = Ai{Niii+IeNk—IeNa) în cari: e fluxul magnetic al înfăşurării de compensafie; 4>a e V. Amplasarea sondelor în baterie. I. Schema de principiu a arrplidinei. Âmplidină 375 Âmplidină fluxul magnetic de reacfiune a indusului; Ni e numărul de spire tn înfăşurarea de comandă; Nk e numărul efectiv de spire în înfăşurarea de compensare; Na e numărul efectiv de spire ale înfăşurării induse; it = Uijri e curentul în înfăşurarea de comandă; îe e curentul de sarcină; Ui e tensiunea de intrare; e permeanfa circuitului magnetic longitudinal. Amplificarea se produce în două trepte formate de înfăşurarea de comandă-circui-tul rotoric transversal, şi de circuitul rotoric transversal-circuitul rotoric longitudinal. în circuitul închis prin periile c şi d se induce tensiunea electromotoare (3) Uet=Ce^lt unde Ce= cnNa reprezintă constanta tensiunii electromotoare a maşinilor de curent continuu; ce o constantă care depinde de modul cum e executată înfăşurarea indusă, ca număr de poli şi căi de curent, iar n e turafia rotorului. Prin periile c şi d în scurt-circuit va circula curentul (4) unde Rt e rezistenfa circuitului indusului fafă de periile c şi d. Curentul indus produce în maşină un flux magnetic de reacfiune transversal: (5) *,= A tNaI(, care induce în circuitul periilor a şi Mensiunea electromotoare de ieşire (6) U=Ce%, stabiiindu-se astfel tensiunea la bornele de ieşire: (7) Uex = Ue — Ra Ie, unde Ra e rezistenfa indusului fafă de periile a şi b. Factorul de amplificare a tensiunii, la mersul în gol, în cazul maşinii perfect compensate, e U> N" (8) unde K = — = c2 _!r. T “ Ui Ni 1 ' Ai Ni1 Tt= A,K R, reprezintă constantele de timp ale înfăşurării de comandă şi a circuitului rotoric scurt-circuitat. Factorul de amplificare a tensiunii fiind proporfional cu pătratul turafiei, polaritatea tensiunii de ieşire nu depinde de sensul de rotafie, ci de sensul polarităţii tensiunii de. intrare. Jinînd seamă de factorii de amplificare ai celor două trepte: K ^e penfru prima treaptă Şi rezultă (9) ce A tNa pentru a doua treaptă, K=K„: ■ K ui' Factorul de amplificare a puterii e AT p Vih şi poate atinge valoarea 100 000, datorită faptului că circuitul transversal are o rezistenfă mică şi amplificarea se face în două trepte; de obicei Kp= 10 000. Dacă maşina e perfect compensată şi debitează pe o rezistenfă exterioară R (cazul frecvent), Regimul transitoriu, la punerea sub tensiune comandă, e dat de relafia _ t r- ti a înfăşurării de di) u. «=^1+ T.-Ti Tt-Ti h De obicei, în circuitul de comandă se leagă o rezistenfă mare, astfel că Relafia precedentă devine (12) U, ,«*„( 1-e Tt)ut Deci constanta de timp e aproximativ proporfională cu Tt. Caracteristica exterioară Uex — f(Ie), la turafie constantă, e sensibil influenfată de modul compensării (v. fig. II). Cînd maşina e subcompensafă, atît curentul lt, cît şi tensiunea la ieşire Uex scad cu sarcina (dreptele 1). Pentru maşina perfect compensată (compensare critică), curentul ît e constant, iar Uex scade uşor cu sarcina (dreptele 2). Pentru maşina supracompensată, lt creşte, iar Uex scade şi mai Caracteristica exterioară a unei amplidine. pufin, sau creşte (dreptele 4). Pentru un anumit grad desupra-compensare, tensiunea de ieşire rămîne constantă (dreptele 3). Maşina subcompensafă sau cu compensafie crifică funcfionează de obicei stabil (fără măsuri speciale de stabilizare); maşina supracompensată funcfionează instabil. Calculul compensării e delicat; de aceea se preferă ca maşina să fie executată supracompensat (înfăşurarea de compensare cu un număr de spire mai mare decît cel corespunzător compensării critice). Reglarea exactă a compensării se face cu ajutorul unei rezis-tenfe reglabile r, mcr.fată în paralel cu înfăşurarea de compensaţie (v. fig. I). Pentru ca reglarea să nu se modifice sub influenta încălzirilor diferite, rezistenfa de reglare se confecţionează din cupru şi se montează în interiorul maşinii. Dacă amplidina alimentează un motor cu excitafie separată, prin mărirea gradului de compensafie, realizată prin mărirea rezistenfei legate în paralel cu înfăşurarea de compensafie, e posibil teoretic să se menfină turafia motorului constantă, independent de sarcina lui. în realitate există anumite abateri, cari dispar aproape cu fotul dacă se prevede reacfie negativă de tensiune şi se alimentează înfăşurarea de comandă cu o tensiune suplementară alternativă, de cîteva ori mai mică decît tensiunea continuă U^ Această tensiune alternativă se foloseşte ori de cîte ori e necesar să se elimine influenfa curbei de isterezis a materialului. în unele cazuri, alimentarea cu tensiune alternativă se face în circuitul de scurt-circuitare al periilor, prin in-termediul unui transformator; e de preferat ca tensiunea alternativă să aibă o frecvenfă mai înaltă decît 50 Hz (v. fig. III). Pentru stabilizare, v. Maşină electrică amplificatoare,sub Amplificator. Schema completă a maşinii cu patru înfăşurări de comandă (de obicei, una pentru comanda propriu- zisă, una pentru stabilizare şi două pentru diferite reacţii) e dată în fig. IV; unele amplidine au mai pufin decît patru înfăşurări de comandă. în serie cu circuitul rotoric transversal se montează uneori şi o înfăşurare statorică pentru mărirea fluxului transversal (factorul de amplificare creşte, dar creşte şi constanta III. Eliminarea influenfei curbei de isterezis la o âmplidină. Amplificare 376 Amplificator de timp). Pe circuitul longitudinal, afară de înfăşurarea de compensafie, la maşini cu puterea mai mare decît 1 kW se folosesc şi poli de comufafie; astfel de poli se găsesc uneori şi pe circuitul transversal. Sfa-. torul se . execută, fie cu poli aparenfi, fie cu poli înecafi (construcfie mai complicată, însă efectul compensării e mai sigur, ceea ce permite micşorarea înfrefierului). Rotorul se execută,fie IV. Schema conexiunilor unei amplidine. t) bobinaj de comandă; 2) bobinaj de compensafie; 3) bobinaj cu poli auxiliari. cu doi poli, fie cu patru poli (chiar cînd statorul are doi poli); în ultimul caz, înfăşurarea rotorică poate fi considerată dipolară, cu pas scurtat de 90°. Rotorul cu doi poli are un flux transversal mai mare decît cel cu patru poli (număr eficace de spire mai mare, la acelaşi număr efectiv de spire în rotor), însă compensafia şi stabilitatea sînt mai bune la rotorul cu patru poli. Amplidină poate fi folosită: ca generator în scheme cu comandă automată şi în scheme cu comandă manuală; ca motor a cărui turafie se reglează cu o putere mică în circuitul de excitafie; pentru amplificarea curenfilor alternativi. Fig. V reprezintă principiul folosirii amplidinei într-o instalafie cu grup^Ward-Leonard, penfru acfionarea unei maşini de ex- V. Schema comenzii cu amplidină a unei maşini de extraefie cu acfionare Ward-Leonard. H bobinaj de comandă; 2) bobinaj de stabilizare; 3) bobinaj pentru reaefiune nagafivă de curenf; 4) bobinaj penfru reaefiune negativă de tensiune; 5) transformator de stabilizare; 6) bare de alimentare la tensiune constantă; 7), 8) potenţiometre; 9) generator tahometric. traefie. Excifafia generatorului G e dată rde [amplidina MEA. Reaefia negativă de curent limitează valoarea curentului de pornire şi menfine curentul constant în regimul permanent, iar reaefia negativă de tensiune dezexcită amplidina la depăşirea turafiei nominale şi deci limitează turafia. Turafia de regim se reglează cu ajutorul potenfiometrului 8. i. Amplificare, pl, amplificări. F/z., Tehn.: Operafia de mărire a valorilor instantanee ale unei puteri sau ale unei alte mărimi, utilizînd energie dată de o sursă separată, fără a modifica modul de variafie a mărimii în timp. Se deosebesc amplificare electrică, în particular dielectrică şi prin semiconducti-vitafe, amplificare electronică, amplificare magnetică, şi amplificare electromagnetică, în particular cea dinamoelectrică. în procesul amplificării electrice se utilizează proprietăfi electrice de material. Exemple: amplificarea de tensiune care se poate obfine cu un amplificator dielectric, în care, la o mică variafie a unei tensiuni electrice (sau a unui cîmp electric) de polarizafie, se obfine o variafie a permitivităfii incrementale sau a capacităfii unui condensator din care poate rezulta o mare variafie de tensiune la bornele unei rezistenfe (sau impedanfe) de sarcină, în serie cu condensatorul (amplificare dielectrică); amplificarea de tensiune, care se poate obfine la bornele rezistenfei de sarcină a unui transistor (amplificare prin semi-conductibilifate). în procesul amplificării electronice se utilizează proprietatea unui curent de electroni în vid de a putea fi influenţat cu ajutorul unui cîmp exterior electric (v. sub Tub electronic) sau magnetic (v. Magnetron). Exemplu: amplificarea de tensiune electrică obfinută cu un tub electronic, în care, unei mici variafii a tensiunii de polarizafie a grilei de comandă îi corespunde o astfel de variafie a curentului anodic prin variafia cîmpului electric din tub, îneît poate rezulta din ea o mare variafie a tensiunii la bornele sarcinii din circuitul anodic. în procesul amplificării magnetice se folosesc proprietăfi magnetice de material. Exemplu: amplificarea de tensiune sau de putere electrică obfinută cu un amplificator magnetic elementar (fransductor magnetic), în care, la o mică variafie a unui curent electric (sau a unui cîmp magnetic) de polarizafie, se obfine o variafie a permeabiIifăfii magnetice incrementale sau a inductivitătii unei bobine cu miez de fier, din care poate rezulta o variafie mare de tensiune sau de putere într-o rezistenfă (sau impedanfa) de sarcină legată în serie cu bobina. Amplificarea electromagnetică e o amplificare în al cărei proces intervine un fenomen electromagnetic, de obicei fenomenul de inducfie electromagnetică. Exemplu: amplificarea de curent, de tensiune şi de putere, care se obfine la un generator electric rotativ (obişnuit, sau de la o maşină electrică amplificatoare) în care, la o mică variafie a curentului, a tensiunii şi a puterii în circuitul de excitafie, se poate obfine o mare variafie a curentului, a tensiunii şi a puterii în circuitul de sarcină; deoarece la generatoarele rotative intervine o transformare de energie din mecanică în electrică, prin intermediul unor forfe (electromagnetice), această amplificare se numeşte uneori dinamoelectrică. Amplificarea dinamoelectrică e o amplificare electromagnetică în care intervine o transformare de energie din mecanică în electrică. 2. ~ aditivă. Elf.: Amplificare realizată în etajele unui amplificator distribuit. V. Amplificator distribuit, sub Amplificator. 3. ~ directă. V. sub Radioreceptor. 4. Amplificarea tabloului. Geom.; Operafia de mărire a unei imagini perspective, cum şi operafia de trasare directă a perspectivei la o scară mai mare decît aceea la care a fost preparat geometralul respectiv. Trecerea de la tabloul mic la cel mare se realizează prin mărirea, în raportul cerut, atît a înălfimii orizontului, cît şi a distanfelor fafă de origine ale punctelor caracteristice de pe linia orizontului şi de pe linia de pămînt. 5. Amplificator, pl. amplificatoare. Elf.: Aparat care are o intrare şi o ieşire şi care, folosind o sursă separată de energie, reproduce la ieşirea sa, sub formă amplificată, fie puterea, fie o altă mărime de la intrarea sa, care intră ca factor în expresia puterii instantanee. După cum fenomenul de bază din amplificator e o amplificare electronică, electromagnetică sau dinamoelectrică, magnetică, etc., se deosebesc amplificatoare electronice, electromagnetice, respectiv dinamoelectrice (de ex. maşinile electrice amplificatoare), magnetice, etc. Amplificator electronic: Amplificator care amplifică tensiunea electrică, curentul electric sau puterea electromagnetică, folosind în acest scop o sursă de energie electrică şi avînd tuburi electronice. Cea mai simplă formă de amplificator electronic (v. fig. I) e amplificatorul electronic elementar. Acesta se compune dinfr-un fub electronic cu grilă de ccmandă (triodă, ca în figură, sau pentodă în majoritatea cazurilor), un circuit de grilă în care se introduce tensiunea care trebuie amplificată, un circuit^ anodic, în care se introduce o rezistenfă sau o impe-danfă de sarcină, la bornele căreia se obfine tensiunea ampli- Amplificator 377 Amplificator ficată, o sursă de alimentare de grilă penfru polarizare (de obicei negativare), o sursă de alimentare anodică. reprezentînd sursa de energie separată, necesară în procesul de amplificare.— I. Schema de principiu a unui etaj de amplificare cu triodă. (Notafii corespunzătoare funefionării lineare, cu indicarea sensurilor pozitive convenfionale), iUg) tensiune totală instantanee de grilă; uQ) tensiune totală instantanee ano-djea; us) cădere de tensiune tofală instantanee pe sarcină, în sensul curentului anodic pozitiv; igj curent fotal instantaneu de grilă, în circuitul exterior; ia) curent total instantaneu anodic, în circuitul exterior; Ug^J) valoare insfanfanee a componentei alternative a tensiunii de grilă (semnalul de grilă); uâ valoare insfanfanee a componentei alternative a tensiunii anodice; uJ/V/) valoare insfanfanee a componentei alternative a căderii de tensiune pe sarcină, în sensul curentului anodic pozitiv; ia^J) valoare instantanee a componentei alternative a curentului anodic în circuitul exterior; U3o) componenta confinuă a tensiunii anodice; USo) componenta continuă a căderii de tensiune pe sarcină; lâQ) comppnenta continuă a curentului anodic; U g) valoare eficace a componentei alternative a tensiunii de grilă; Rs) rezistenfă de sarcină; Eg) tensiunea sursei de alimentare de grilă (tensiunea de polarizare); Ea^ tensiunea sursei de alimenfare anodice. în figură s-au utilizat notafiile uzuale ale tensiunilor şi curenfilor, cum şi sensurile pozitive convenţionale. Descompunerea diferitelor mărimi într-o componentă confinuă şi una alternativă corespunde cazului unui amplificator linear; schema din figură reprezintă un etaj de amplificare elementar. Orice circuit cu tuburi electronice e un circuit nelinear, datorită faptului că tubul electronic e un element unilateral (conduce curentul într-un singur sens); în plus, în sensul în care conduce, relafia dinfre tensiunea la bornele tubului şi curentul din tub e nelineară (caracteristică statică nelineară). Din acest motiv, ecuafiile circuitului electric, stabilite pentru e-lemente de circuit lineare şi bilaterale, nu sînt aplicabile în general. Pentru a permite totuşi efectuarea unor calcule simple şi stabilirea unor relafii lineare, se consideră tubul electronic ca element linear (cu anumite condifii puncfui instantaneu de funcfionare (determinat de valorile, instantanee ale acestor mărimi) descrie o porfiune mică a caracteristicilor tubului electronic, care, cu suficientă aproximafie, poate fi considerată lineară. în acest caz, cînd în circuitul de grilă există, afară de tensiunea de polarizare (negativare), şi o tensiune alternativă (tensiunea de intrare sau semnalul de grilă), curentul anodic se compune dintr-o parte constantă şi o parte alternativă, care produce, mai mult sau mai pufin fidel, variafiile tensiunii de intrare; componenta alternativă e independentă de componenta continuă. Un astfel de amplificator se numeşte linear; el poate deveni nelinear, dacă nu e îndeplinită condiţia de mai sus. Componenta continuă a curentului anodic e determinată de tensiunea constantă de negativare, de tensiunea constantă de alimentare anodică, de rezistenta de sarcină şi de caracteristica tubului. Componenta alternativă a curentului anodic e determinată de tensiunea alternativă de grilă, de impedanfa de sarcină şi de parametrii tubului corespunzători punctului mediu de funcfionare. La un amplificator linear se pot separa efectele componentelor continue şi alternative, cum se arată în fig, ii (în curent III. Construcfie grafică pentru condifiile de funcfionare de repaus (cu tensiune de grilă continuă) cu sarcină rezisfivă. U3o) valoarea medie sau de repaus a tensiunii anodice, cînd componenta alternativă a tensiunii de grilă e nulă; U5o) valoarea medie sau de repaus a căderii de tensiune pe sarcină în sensul curentului anodic pozitiv, cînd componenta alternativă a tensiuni i de grila e nulă; /3{)) valoarea medie sau de repaus a curentului anodic, cînd componenta alternativă a tensiunii de grilă e nulă. II. Scheme de principiu pentru separarea efectelor componentelor continue şi alternative, într-un amplificator electronic linear. a) schemă de principiu cu componente continue; b) schemă de principiu cu componente alternative. restrictive) în situafia în care conduce curent. Dacă variafiile tensiunilor şi curenfilor din tub sînt mici, alternativ, impedanfele interne ale surselor de alimentare se consideră nule). Puncfui mediu dejfuncţionare se poate determina prin construcţia grafică din fig. III, cu-noscînd caracteristici' le anodice statice ale tubului [ia=f(«OI ug)] şi dreapta de sarcină determinată de tensiunea de alimentare anodică (Ea) şi de rezistenta de sarcină (Rs). Variafiile de tensiune şi de curent în circuitul anodic se pot determina, la amplificatorul linear, prin construcfia grafică din fig. IV, dîndu-se forma de variaţie a tensiunii de intrare şi puncfui mediu defunc- ţionare. Dacă tensiunea de intrare e sinusoidală, variaţiile din circuitul anodic sînt de asemenea sinusoidale (v. fig. V). — La un amplificator electronic linear (v. fig. I—V) se poate imagina un circuit echivalent, pentru calculul componentelor alternative de tensiune şi curenf (v. fig. VI şi Vil) din circuitul anodic. în acest circuit apare (în două variante), fie un generator (sursă) de tensiune constantă (p^), fie unul de curent constant IV. Funcfionarea unui amplificator linear cu sarcină rezisfivă. Amplificator 378 Amplificator (S ug~)' adică independent de impedanfa sarcinii şi avînd o rezistentă internă unde ji,, 5* şi ri sînt parametrii tubului, corespunzători punctului mediu de funcţionare (jj,= factorul de amplificare, S= panta, ri = rezistenta internă dinamică). Cu ajutorul generatorului echivalent se pot calcula (în mărime Ug'-ttUgsin ajt Ug*Eg+ izUgSinoyt \ i3 =/2lg sin cv t ia= I3 +/2lg$incvt ! u,3^ ^Ua8in[wt^W(]0] u^U3+f2U3 sin (out /18Q*) Tubut Sarcina 1 i ’V + Z. rAfifUV r Ua=-Zja=~ vZs ri + Z' u2c -u0 vi XI i i____________________ j U „ V: + Z VI. Circuit echivalent al unei triode cu vid înaintat pentru componentele alternative de tensiune şi curent, într-o funefionare de clasa A-j lineară. VIL Două circuite echivalente ale triodei cu vid înaintat pentru funefionarea de clasă Aj lineară, a) sursă de tensiune; b) sursă de curent. Echivalenfa circuitelor din fig. VI şi Vil există numai în ce priveşte efectele exterioare ale amplificatorului, adică efectele la bornele impedanfei de sarcină, Fig. VIII reprezintă diagrama vectorială corespunzătoare componentelor alternative sinusoidale, cu următoarele notafii: VIII. Diagrama vectorială a componentelor alternative sinusoidale dintr-un circuit (v.fig. I şi VI) V. Formele de undă ale tensiunilor şi curenfilor din fig. /V, reprezentate pe o axă de timp comună. Ua) valoare eficace a componentei alternative a tensiunii anodice; la) valoare eficace a componentei alternative a curentului anodic, în circuitul exterior. şi fază) componenta alternativă a curentului anodic, componenta alternativă a tensiunii anodice şi amplificarea de tensiune a etajului. Pentru variaţii sinusoidale se poate scrie în complex: Amplificatoarele electronice pot fi clasificate după diferite criterii; după felul mărimii electrice care trebuie amplificată (tensiune, curent, putere), după frecvenfa la care lucrează amplificatorul, după banda de frecvenţe pe care o transmite amplificatorul, după condifiile de lucru ale tubului electronic, după felul refelei de cuplaj între două etaje de amplificare, după proprietăfi sau funefiuni speciale, etc. — în general, scopul unui amplificator electronic e de a mări nivelul de tensiune, de curent sau de putere al unui semnal la valoarea dorită pentru a aefiona un dispozitiv dat. Pentru a funefiona, aparatul poate avea nevoie de o putere considerabilă, de o tensiune înaltă sau de un curent tare, la putere neglijabilă. — Din punctul de vedere al mărimii amplificate, se deosebesc: amplificatoare de tensiune, amplificatoare de curent, amplificatoare de putere. Amplificatoarele de fensiune se folosesc penfru a ridica nivelul de tensiune al unui semnal dat. Se folosesc tuburi electronice de mică putere cu factori de amplificare relativ mari. Măsura în care un amplificator de tensiune ridică tensiunea semnalului de intrare e indicată de amplificarea de tensiune, care e raportul dintre tensiunea la ieşire (Uşi tensiunea la intra-re {Uî). Sub formă complexă, amplificarea de tensiune se notează: -3_. ~ui Amplificarea de tensiune se exprimă, de obicei, în decibeli. Cîştigul amplificatorului (G) în decibeli se poate exprima în funcfiune de puterea la intrare (/^) şi de puterea la ieşire (Pe), sau în funcfiune de tensiunea la intrare (U^), tensiunea la ieşire (Ue), rezistenfa la intrare (Rj), şi rezistenfa la ieşire (R„): Pe U*JRe Ut G = 10 logio— = 10 logio—i---------= 20 logi0 Ri UŢ+'O'^-if Dacă R^ — Re, cîştigul amplificatorului se poate exprima direct în funcfiune de amplificarea de tensiune: G = 20 logio A. La un amplificator cu mai multe etaje, amplificarea de tensiune totală e: ______ A = A\ • A2 * Ag"’, unde A\, A2t Ap" sînt mărimile complexe cari exprimă amplificarea de tensiune a fiecărui etaj, în modul şi fază. Amplificatoarele de curent sînt în general mai pufin importante decît amplificatoarele de tensiune, dar au aplicafii interesante, de exemplu împreună cu celulele fotoelectrice în mecanismele de control şi de comandă automală. Amplificarea de curent a amplificatorului se defineşte ca raportul dintre curentul dat într-o impedanfă de sarcină introdusă în circuitul de ieşire al amplificatorului şi curentul care ar trece prin aceeaşi impedanfă dacă ea ar fi legată direct la sursa de curent din circuitul de intrare al amplificatorului, Amplificator 379 Amplificator Amplificatoarele de putere se folosesc ca etaje de ieşire (finale) în amplificatoarele de audiofrecvenfă, ca etaje finale în radioemifătoare şi ca etaje prefinale (de atac) într-un radio-emifător şi în orice aplicafii în cari se cere o putere importantă, în unele cazuri, sarcina poate fi reprezentată de circuitul de grilă al unui amplificator de putere în care trece curent de grilă. Prin amplificarea de putere se înfelege raportul dintre puterea componentei alternative a puterii date la ieşirea amplificatorului şi puterea componentei alternative a puterii la intrarea amplificatorului; amplificarea de putere se exprimă de obicei în decibeli. — Din puncfui de vedere al frecvenfelor transmise, se deosebesc: amplificatoare de curent continuu, amplificatoare de audiofrecvenfă, amplificatoare de videofrecvenfă, amplificatoare de frecvenfă intermediară, amplificatoare de radiofrecvenfă,— cum şi amplificatoare de bandă largă şi amplificatoare distribuite. Amplificatoarele de curent continuu sînt capabile să amplifice' tensiuni şi curenfi continui cu variafie arbitrară şi oricît de înceată în timp. Limita superioară a frecvenfelor transmise, în general joasă (de ex. 30 Hz), poate fi mult mai înaltă în cazul unor destinafii speciale. Se folosesc şi pentru amplificarea tensiunilor şi curenfilor de frecvenfe foarte joase (sub 30 Hz). Amplificatoarele de curent continuu se caracterizează prin cuplajul direct (v. fig. XIII) (v. Amplificator cu cuplaj direct) folosit între etajele de amplificare şi prin sensibilitatea deosebită pe care o prezintă Ia variafia tensiunii de alimentare sau la variafiile datorite instabilităfii emisiunii ca-todului. Cerinfele de stabilitate impun folosirea unor montaje diferenfiale (de ex. în contratimp) sau a unei reacfii negative (v.) (v. fig. IX). Ca amplificatoare de curenfi, ele se folosesc larg în instalafiile în cari e necesară măsurarea unor curenfi foarte mici (10~14... 1Q-15 A), în special în domeniul cercetărilor de fizică modernă, primul etaj al amplificatorului fiind echipat cu un tub cu impedanfă de intrare foarte mare (v. Electrometrie, tub ~). Ca amplificatoare de tensiune, ele se folosesc în special în televiziune, control automat, maşini electronice de calcul, etc. Amplificatoarele de audiofrecvenfă lucrează la frecvenfele penfru cari e sensibilă urechea umană. Gradul de uniformitate în amplificarea diferitelor frecvenfe variază după calitatea amplificatorului. Se consideră o perfor-manfă satisfăcătoare în majoritatea sistemeor de transmisiune de mare fidelitate, dacă amplificatorul prezintă o amplificare de tensiune relafivconstantă între 30 Hz şi 15 000 Hz. Aceste limite pot varia mult după cerinfele locale. Amplificatoarele de videofrecvenfă sînf destinate să amplifice semnalele video din instalafiile de televiziune. Cerinfele pentru uniformitatea amplificării diferitelor frecvenfe variază după specificul cazului de aplicafie; de exemplu, se poate cere un răspuns la frecvenfă uniform într-o bandă continuă de frecvenfă de la 20 Hz la 6 MHz; cu cîf banda e mai largă, cu IX. Montaje de stabilizare pentru amplificatoare de curent continuu, a) în contratimp; b) cu ieşire simetrică; c) cu ieşire nesimetrică; Uj ) tensiune la intrare; Ue) tensiune la ieşire; U^j tensiune anodică. atît imaginea are mai multe detalii. Limita superioară a acestor amplificatoare poate depăşi 30 MHz. Amplificatoarele de frecvenfă intermediară servesc la amplificarea semnalelor de frecvenfă intermediară din receptoarele superheterodine. Frecvenfă intermediară variază de Ia aproximativ 175 kHz Ia cîfiva MHz, după banda de frecvenfe pentru care e destinat radioreceptorul. în practica contemporană a receptoarelor de radiodifuziune se utilizează o frecvenfă intermediară de 456 kHz, pentru emisiunile modulate în amplitudine, şi de4,3 MHz pentru emisiunile modulate în frecvenfă în banda 42—50 MHz, sau 10,7 MHz în banda 88--100 MHz. Se utilizează şi alte frecvenfe intermediare, în alte aplicafii. Amplificatoarele de radiofrecvenfă servesc la amplificarea radiofrecvenfelor (de la aproximativ 100 kHz la mai multe mii de megaherfzi). în această bandă de frecvenfe intră semnalele radio corespunzătoare undelor lungi, medii, scurte, ultrascurte, etc. (v. Benzilor, nomenclatura ~ de frecvenfe). Banda de frecvenfe transmisă de un amplificator poate fi largă sau sfrîmfă, fără a exista o delimitare precisă între cele două clasificări. Amplificatorul de bandă sfrîmfă e un amplificator care transmite o bandă de frecvenfe îngustă în raport cu frecvenfă medie (de ex. amplificatorul de frecvenfă intermediară a unui receptor obişnuit de radiodifuziune are o lărgime de bandă de 10***20 kHz, pe cînd frecvenfă medie a benzii e de 456 kHz). Amplificatoarele de bandă largă transmit o bandă de frecvenfe largă în raport cu frecvenfă medie (de ex. amplificatoarele de audiofrecvenfă sau cele de videofrecvenfă sînf de bandă largă). Se construiesc amplificatoare de bandă largă neacordate (aperiodice) şi acordâfe (cu circuite rezonante sau cu circuite cuplate rezonante). Ultimele pot fi realizate cu acord unic — în cazul cînd toate circuitele amplificatorului sînt acordate pe. o aceeaşi frecvenfă — sau cu acord decalat — în cazul cînd diferitele circuite rezonante sînt acordate pe frecvenfe diferite (dar apropiate), peniru ca prin compunerea caracteristicilor de frecvenfă (v.) respective, relativ înguste, dar defazate între ele, să se obfină o caracteristică de frecventă generală a amplificatorului, aplatisată pe o bandă cît mai largă de frecvenfe. Amplificatoarele distribuite servesc lâ amplificări pe lărgimi foarte mari de bandă şi sînt bazate pş un principiu aparte de funcfionare. Ele folosesc tuburi electronice normale (în generai psntode de înaltă frecvenfă), şi pot realiza amplificări uniforme de la cele mai joase audiofrecvenfe—chiar şi de la curent continuu dacă e nevoie — pînă la sute de megaherfzi. Lărgimile de bandă obfinute, de exemplu 400 MHz, depăşesc cu mult lărgimea de bandă pentru care tuburile folosite ar putea să mai amplifice dacă ar fi utilizate în montaje obişnuite (v. fig. X, în cari pentoda 6AK5 are produsul cîşfig-bandă egal cu 120 MHz). Ca principiu (v. fig. XI), într-un etaj de amplificare distribuită se dispun în paralel mai multe tuburi ale căror capacităfi interne de grilă şi de placă sînt separate prin bobine, împreună cu cari formează un lanf de cuadripoli (secfiuni) cari sînt legafi în cascadă. Se obfin astfel două linii de întîrziere cu constante concentrate, una de grilă şi una de anod, cari se închid pe cîte o impedanfă egală cu impedanfa caracteristică a fiecăreia dintre ele. Un semnal (de ex. o impulsie foarte scurtă) care se aplică pe linia de grilă, 'se propagă în lungul acesteia şi atacă, cu un anumit defazaj în timp, grila fiecărui tub. Impulsia de curent anodic corespunzătoare fiecărui tub se 'desface în două componente, dintre cari una se propagă spre capătul de ieşire, iar a doua, în sens contrar. Dacă timpul de întîrziere pe o seefiune e acelaşi în cele două linii, semnalele de pe linia de anod cari se propagă spre capătul de ieşire se adună între ele, fără nici un defazaj relativ, în timp ce semnalele cari se propagă în sens invers sînt absorbite de impedanfa de adaptare. Se spune că în inferiorul unui astfel de etaj există amplificare „aditivă", Amplificator 380 Amplificator Liniiie de grilă şi de anod pot fi realizate şi din secfiuni de structură mai complexă. mo r Jfti ~OpfL J il 0,050pH X. Amplificator distribuit (400 MHz), folosind tuburi de tip 6AK5. C) condensatoare de 500 pF; R) rezistenfe de 20 kQ. Frecvenfă limită superioară e determinată de frecvenfă de tăiere a liniilor de grilă şi de anod şi de efectele de înaltă impulsiilor de milimicrosecunde (dezvoltată în special de problemele de cercetări în fizica nucleară), etc. Sin. Amplificatoare cu undă progresivă. — Din punctul de vedere al condifiilor de lucru ale tubului electronic, se deosebesc: amplificatoare de clasa A, amplificatoare de clasa AB, amplificatoare de clasa B, amplificatoare de clasa C, amplificatoare de clase derivate. Un etaj de amplificare electronic poate fi clasificat, după fracfiunea din perioada semnalului de intrare în care curge curentul anodic în tub, în diferite „clase". La amplificatorul de clasa A, negativarea grilei şi amplitudinea semnalului de grilă sînt alese astfel, îneît curentul anodic trece în timpul întregii perioade (v. fig. XII) şi forma sa de undă e asemănătoare cu forma de undă a semnalului de grilă, iar distorsiunea e mică. XI. Principiul amplificării distribuite. Ca) capacitatea anod-ca/od a tubului; Cg) capacitatea griiă-cafod a tubului; Za= Vfe) impedanfă de adaptare a liniei de anod; Zg ^ V£) impedanfă de adaptare a liniei de grilă; I) intrare; 2) ieşire. frecvenfă ale tubului însuşi, ca, de exemplu, cele legate de timpul de transit al electronilor. Acesta din urmă provoacă o încărcare rezisfivă a circuitului de grilă; cînd rezistenfă de intrare pe grilă ajunge — din cauza creşterii frecvenfei — să se apropie de impedanfa caracteristică a liniei de grilă, atenuarea pe această linie creşte foarte mult. Comportarea Ia frecvenfe înalte a circuitului de comandă a tubului impune astfel limitarea domeniului de amplificare, spre deosebire de cazul amplificatoarelor de bandă largă obişnuite, le cari limitarea e impusă de factorul de calitate (produsul cîştig-bandă) al tubului. Se pot dispune în cascadă mai multe etaje de amplificare distribuită, amplificarea fiind de această dată multiplicativă. Amplificarea maximă (la bandă de frecvenfe dată şi Ia număr de tuburi dat) se obfine pentru o anumită grupare optimă a tuburilor, care corespunde unei amplificări egale numai cu e«2,7 pentru fiecare etaj de amplificare distribuită. Amplificatoarele distribuite sînt folosite în diferite domenii ca oscilografia de foarfe mare lărgime de bandă, în tehnica Amplificarea de tsnsiune disponibilă e mare, dar puterea posibilă la ieşire e mică. Randamentul (de putere) al etajului e mic (valoarea maximă teoretică: 50%, dar în practică, 2*-20%). Amplificatoarele de clasa A se folosesc cînd se cere linearitate sau lipsa distorsiunilor şi o amplificare de tensiune mare cu o putere debitată mică, la ieşire; această formă de funcfionare a tubului electronic se întîlneşte în aproape 90% din cazurile de aplicaţie. La amplificatorul de clasa AB, negativarea grilei şi amplitudinea semnalului de grilă sînt alese astfel, îneît curentul anodic trece într-un interval mai mic decît întreaga perioadă, dar mult mai lung decît o jumătate de perioadă. Performanţa sa e intermediară fafă de ale claselor A şi B; puterea debitată posibilă e mai mare decît în clasa A, iar distorsiunea e mai mică decît în clasa B. La amplificatorul de clasa Br negativarea grilei şi amplitudinea semnalului de grilă sînt alese astfel, îneît curentul anodic trece numai într-o jumătate de perioadă (v. fig. XII) şi forma sa de undă cuprinde numai jumătăfi de sinusoidă, iar distorsiunea e mare. Curentul corespunzător punctului de funcţionare de repaus e aproape nul. Semnalul necesar pe grilă e mult mai mare decît în clasa A, cum se vede în figură, şi amplificarea de tensiune e mică. Puterea debitată e mai mare decît cea care se poate obfine în clasa A, cu un tub dat, şi randamentul circuitului anodic e mai mare. Randamentul maxim teoretic e 78%; în cazurile practice se realizează 50—60%. Avantajul amplificatorului de clasa B consistă în posibilitatea obfinerii unei puteri debitate mari de la un tub mic; funcfionarea în clasa B se aplică numai în circuite speciale, Amplificator 381 Amplificator cari reuşesc să elimine distorsiunea introdusă de dispariţia unei jumătăfi de undă. Se construiesc amplificatoare în contratimp (v.) de clasă B de audiofrecvenfă de mare calitate, pentru reproducerea vorbirii sau a muzicii. La amplificatorul de clasa C, negativarea grilei e mult mai mare decît negativarea de tăiere a tubului— şi curentul anodic e nul cînd nu există semnal de grilă. Amplitudinea semnalului de grilă e de obicei foarte mare, aducînd grila la potential pozitiv mare. Curentul anodic trece într-un interval mai mic decît o jumătate de perioadă, impulsiile de curent anodic pot avea o durată de 50—100° din 360° ale perioadei; deoarece valoarea de vîrf poate fi împinsă pînă în regiunea de saturafie; aceste impulsii nu au nici o asemănare cu forma de undă a semnalului de griiă — şi distorsiunea e excesiv de mare. Tensiunea de intrare e atît de mare, încît amplificarea de tensiune e foarte mică, dar puterea debitată, pentru un tub dat, e mult mai mare decît la funcfionarea în clasa B. Randamentul maxim teoretic posibil e 100%, în practică realizîndu-se de obicei ■70—85%. Din cauza distorsiunii foarte mari, funcţionarea în clasa C se utilizează numai la amplificatoarele de putere de radiofrecvenfă, în cari frecvenfele produse de distorsiune pot fi eliminate prin circuite rezonante sau de filtrare simple. Amplificatoarele de clase derivate (Aj, A2, ABi, AB2, Bi, B2, Q, C2). Indicii 1 şi 2 se utilizează pentru a indica absenfa, respectiv prezenfa curentului de grilă, fapt care depinde de mărimea relativă a amplitudinii semnalului de grilă fafă de mărimea negativării, curentul de grilă trecînd cînd potenfialul grilei devine pozitiv. Amplificatoarele de clasa A funcfionează de obicei în clasa Ai. Amplificatoarele de clasa B pot funcţiona în clasele Bi şi B2. Amplificatoarele de clasa C funcfionează de obicei în clasa C2. ■— Din punctul de vedere al cuplajului dintre etaje, se deosebesc: amplificatoare cu cuplaj direct, amplificatoare cu cuplaj rezistenfă-condesator R-C, amplificatoare cu cuplaj bobină-condensator {L-G), amplificatoare cu cuplaj prin transformator, amplificatoare cu refea de cuplaj, amplificatoare cu circuit de cuplaj rezonant. Reţeaua de cuplaj dintre două etaje depinde de frecvenfa de lucru şi de lărgimea benzii de frecvente care trebuie transmisă. Amplificatorul cu cuplaj direct e un amplificator de curent continuu, la care frecvenfa fiind nulă sau foarte joasă, orice element reactiv în calea de legătură dintre etaje trebuie exclus, pentru ca amplificarea să nu varieze cu frecvenfa. în fig. XIII e redată schema de principiu a unui amplificator cu cuplaj direct, cu două etaje, în reţeaua de cuplaj, care leagă anodul şi Amplificatoarele cu cuplaj rezisfenfă-condensator ( R-C) aperiodice sînt amplificatoarele folosite la audiofrecvenfe. fig.X/V e reprezentat un etaj de amplificare cu pentoda şi refeaua de cuplaj cu etajul următor. în fig. XV se arată variaţia amplificării şi a cîştigului relativ în decibeli, cu frecvenfa. Frecvenfele particulare f\ şi f2t cari delimitează banda de frecvenfe transmise, sînt frecvenfele din amplificarea de l< > 7/7 sau în XIV. Etaj de amplificare cu pentoda, cuplaj pentru cari amplificarea scade la i mijlocul benzii. .s a Frecvenţa dala___________- --------------— Frecventa pentru 70.7 pmpiificare Frec veni 3 pentru 7%7amplirm*e XIII. Schema de principiu a unui amplificator cu cuplaj direct (amplificator de curent continuu). catodul tubului anterior cu grila şi catodul tubului următor, nu există decît rezistenfe şi surse de curent continuu. Tensiunea de negativare Eg^ se alege suficient de mare pentru a supracom-pensa potenfialul pozitiv mare al anodului tubului anterior, transmis prin cuplajul direct. 1fl 10 0,1 ţO v _______Frecventa data Frecvenţa data Frecvenţa pentru 70,7amplificai* Frecvenţa pentru 70,73mpfificart XV. Curba universală de amplificare la un amplificator cu cuplaj R-C (valabilă cu neglijarea efectului condensatoarelor ** cg*>- Amplificatorul cu cuplaj bobină-condensator {L-C) e un amplificator asemănător cu amplificatorul cu cuplaj R-C, cu deose-bireacă rezistenfa de sarcinăi£se înlocuită printr-o bobină de reac-tanfă mare (cu miez de fier la audiofrecvenfe). Curba amplificării e mai pufin constantă decît la amplificatorul cu cuplaj R-C şi prezintă un maxim la o anumită frecvenfă, cînd inductanfa bobinei şi capacitatea proprie a bobinei şi capacităfile parazite ale montajului intră în rezonanfă tip paralel sau derivafie. Se foloseşte de obicei în audiofrecvenfă în combinafie cu triode, cari cer o impedanfă de sarcină optimă mai mare decît la pentode. Amplificatorul cu cuplaj prin transformator e un amplificator în care impedanfa de sarcină a tubului electronic e formată de înfăşurarea primară a unui transformator cu miez de fier, care amplifică tensiunea în înfăşurarea secundară, introdusă în circuitul de grilă al etajului următor. în fig. XVI e redată schema de principiu a amplificatorului. Se utilizează în audiofrecvenfă în combinaţie cu triode. XV/. Etaj de amplificare cu cuplaj prin transformator. Amplificarea etajului e egală cu produsul dintre amplificarea electronică dată de tub şi raportul de transformare al transformatorului. în fig. XVII e redată curba amplificării relative şi a cîştigului în decibeli, în funcfiune de frecvenfă. Se observă o rezonanfă produsă la capătul de sus al benzii de frecvenfă, care se datoreşte Amplificator 382 Amplificator capacităfii proprii şi inductanfei de scăpări totale a transformatorului. Ascufimea acestei rezonanfe tip serie depinde de factorul Amplificatorul cu circuit de cuplaj rezonant, sau amplificatorul rezonant sau acordat, e un amplificator în care impedanfa de sarcină e constituită de un circuit rezonant paralel sau de un transformator de înaltă frecvenfă (circuite cuplate magnetic) acordat în secundar sau în primar şi în secundar. în felu I acesta, prin rezonanţa circuitului de cuplaj,se favorizează o anumită frecvenfă sau o bandă de frecvenfe mai mult sau mai pufin îngustă, după tipul şi calitatea circuitului de cuplaj. Se folosesc în special la frecvenfe înalte (radio). Fig. X/X reprezintă cîteva scheme tipice de amplificatoare acordate, de înaltă frecvenfă. Transformatorul sau ŞO 10 Frecventa data $0 10 Frecvenţa pentru care reaetanţa primara => rezistenţa interna a iuhvlui Frecventa de rezonanta serie +10 +S S § -10 •l-a* | <£» z / qi yj §o 10 qi qs 1/3 şo 10 XVII. Curba amplificării relative şi a cîştiguiui în funcţiune de frecvenfă. de calitate Qo al circuitului rezonant, care, la rîndul său, depinde dejDierderile de energie din circuitul rezonant sau transformator. Amplificatorul cu refea de cuplaj e un amplificator video (de bandă largă) care trebuie să realizeze o amplificare con- Hlff ~- XVIII. Refele de cuplaj compensatoare tipice penfru frecvenfele înalte (a-- c) şi joase (d şi e). a) rezonanfă paralel; b) rezonanfă serie; c) filtru cu două secfiuni; d) şi e) compensare la frecvenfe joase. stantă pe o bandă largă de frecvenfe. în acest scop, ps lîngă elementele fundamentale de cuplare R şi C, se adaugă inductanfe şi condensatoare, în combinafie serie sau paralei, ale căror reactanfe variind cu frecventa se obfine compensarea scăderii amplificării la capătul de frecvenfe joase sau de frecvenfe înalte al benzii. Fig. XVIII reprezintă cîteva refele de cuplaj, compensatoare tipice. XIX. Scheme tipice de amplificatoare acordate de înaltă frecvenfă. circuitele cuplate cu dublu acord sau cu dublă rezonanfă (prin Ci şi C2) se comportă ca un filtru de bandă, permifînd amplificarea r'etativ constantă a unei benzi de frecvenfe determinate, relativ înguste, şi eliminarea eficace a tuturor frecvenfelor afară din bandă; se utilizează la amplificatoarele de frecvenfă medie sau intermediară din receptoarele radio supereterodină. — Din punctul de vedere al conectării electrozilor fafă de potenţialul de referinfă (masă), se deosebesc: amplificatoare cu catodul la masă, amplificatoare cu grila la masă şi amplificatoare cu anodul la masă. Amplificatorul cu catodul la masă e un amplificator al cărui catod e conectat la o tensiune constantă fafă de punctul de referinfă. Acest mod de conectare e folosit la amplificatoarele obişnuite. Amplificatorul cu grila la masă e un amplificator a cărui grilă de comandă e conectată la o tensiune constantă fafă de punctul de referinfă. Tensiunea de ccmandă (de intrare) e aplicată, în acest caz, unei impedenfe introduse în circuitul de catod (v.). De aceea, impedanfa de intrare a amplificatorului e relativ mică. Amplificatorul cu anodul la masă e un amplificator al cărui anod e conectat la o tensiune constantă fafă de punctul de referinfă. în acest caz, impedanfa de sarcină e introdusă în circuitul de catod (v.). în mod obişnuit, acest amplificator e realizat cu 100% reaefie negativă (v.), prin aplicarea tensiunii de comandă între grilă şi masă. Un astfel de montaj funefionează numai ca amplificator de putere (fără amplificare de tensiune) şi are impedanfa de ieşire mică pentru o impedanfă de intrare mare, putînd realiza adaptarea corespunzătoare fără distorsiuni. Sin. Amplificator catodic, Repetor catodic.— Din punctul de vedere al domeniilor de aplicaţie, amplificatoarele se deosebesc după destinaţie sau după alte caracteristici. în telefonie se întîlnesc, de exemplu: Amplificatorul de cale, care serveşte în sistemele de curenţi purtători cu mai multe căi, în telecomunicaţiile pe fire, pentru amplificarea unei singure căi telefonice. Amplificatoarele de cale pot fi de frecvenţa vocală (la sistemele cu căile grupate, în partea de frecvenţa joasă) sau şi de frecvenţa înaltă (la sistemele cu căile individuale). Amplificatorul de grup, care serveşte în sistemele de curenţi purtători cu mai multe căi, în telecomunicaţiile pe fire, pentru amplificarea simultană a mai multor căi telefonice. Amplificatoarele de grup sînt de înaltă frecvenţă, cu banda uneori foarte largă (la echipamentele pe cabluri coaxiale) şi se construiesc ca amplificatoare neacordate (aperiodice), cu unu sau cu mai multe etaje de amplificare. Amplificatoarele de grup se întîlnesc în partea de înaltă frecvenţă a terminalelor echipamentelor de curenfi purtători şi au modulafie de grup, cum şi în repetoarele intermediare ale tuturor echipamentelor de curenfi purtători cu mai multe căi. Amplificatorul-tampon, care serveşte în unele sisteme de curenfi purtători cu mai multe căi, în telecomunicafiile pe fire, la Amplificator 383 Amplificator recep}ie/ în drumul semnalului util, după liniile artificiale de reglare automată a nivelului şi înaintea echipamentului de grup. Amplificatoarele-tampon trebuie să asigure o mare impedanfă la ieşirea din linia artificială şi adaptare pe impedanfa normală, spre echipamentul de grup. în acelaşi timp, ele asigură amplificarea semnalului util şi pot servi drept corectoare ale distorsiunilor introduse de filtrele direcfionale şi de linie. în cinematografie se întîlnesc, de asemenea, următoarele amplificatoare: 7 Amplificatorul de fotocelulă (v. fig. XX) amplifică tensiunile debitate de celula fotoelectrică (în general, tensiuni de XX. Amplificator de fofocelulă. t) intrare de la fotocelule; 2) ieşire; 3) alimentarea filamentelor; 4) alimentarea tensiunii anodice. ordinul a 0,05•■•0,1 V) pe o impedanfă foarte mare. Legătura între fotocelulă şi amplificator se face cu ajutorul unui cablu special de fotocelulă (v.), blindat, cu capacitate proprie mică (5—10|i F/ml) şi cît mai scurt (maximum 1-1,5 m)( pentru a nu atenua prea mult frecvenfele mai înalte din spectrul audio. Amplificatorul de fofocelulă mai are rolul de a adapta impedanfa mare a fotocelulei Ia impedanfa joasă (200***600Q) a liniei cu care se face legătura la amplificatorul de ascultare. Fiecare amplificator e echipat cj un dispozitiv de reglare a volumului, pentru a corecta neuniformităfile opticii de redare (v.) şi randamentul luminos al celulelor fotoelectrice, şi cu elemente de corecfie a caracteristicii de frecvenfă. Amplificatorul de înregistrare pe peliculă fotosensibilă (v. fig. XXI) e în general un amplificator de putere, care dă tensiunea necesară modulatorului de lumină XXI. Amplificator de înregistrare pe peliculă. 1) intrare; 2) filtru de 8000 Hz; 3) filtru de 6000 Hz; A) ieşire. în vederea reducerii efectului de detecfie fotografică (v.) şi elemente de corecfie ale caracteristicii de frecvenfă care prezintă o creştere de aproximativ 6 dB la 8000 Hz fafă de 1000 Hz, pentru a compensa pierderile cari apar la frecvenfe înalte, la înregistrarea pe peliculă fotosensibilă. Amplificatorul de acţionare a dispozitivului de reducere a zgomotului de fond (v. fig. XXII) e folosit la înregistrarea XXII. Amplificator penfru acfionarea dispozitivului de reducere a zgomotului de fond. 1) intrare; 2) dispozitiv de reducere a zgomotului de fond. pe peliculă fotosensibilă, pentru acfionarea unor elemente ale modulatorului de lumină, cari reduc la minim suprafefele transparente libere ale fonogramei (v.). Reducerea suprafefei transparente e necesară pentru prevenirea zgomotului de fond (v.), care apare după un anumit număr de proiecfii, din cauza deteriorării suprafefei peliculei (v.). Amplificatorul de amesfec (v. fig. XXIII) serveşte la echiparea pupitrelor de amestec (numite şi mixere). El are intra- rea şi ieşirea de mică impedanfă, echipate cu transformatoare de adaptare, caracteristica de frecvenfă lineară şi amplificarea fixă sau reglabilă cu ajutorul atenuatoarelor (valoarea maximă a amplificării e de ordinul a 60 dB). Pupitrele de amestec moderne sînf echipate cu amplificatoare de amestec identi.ce, folosite cîte două în cascadă, pe fiecare cale de mixer. Ele se pot schimba între ele. între amplificatoare se găsesc elemente de corecfie. XXIV. Amplificator de control. I) intrare; 2) difuzor de control. Amplificatorul de control (v. fig. XXIV) e folosit în tehnica înregistrării sunetului pentru a efectua controlul înregistrării. Amplificator 384 Amplificator Caracteristica de frecvenfă a amplificatorului de control are o scădere de aproximativ 6 dB la frecvenfele înalte, corespunzătoare atenuării frecvenfelor înalte care are loc la prelucrarea fotografică a peliculei. în acest fel, amplificatorul de control reproduce înregistrarea pe care o va da copia pozitivă. Amplificatorul de ascul Puterea amplificatorului în funefiune de numărul de locuri ale unei seli de spectacol tare (redare) în săli de spectacol e un amplificator de putere dimensionat după numărul de locuri ale sălii respective (v. tabloul). Amplificatorul are o caracteristică lineară şi dispozitive de corecfie a caracteristicii de frecvenfă. El primeşte tensiunea de atac de la un preamplificator de foto-celulă, de redare a înregistrărilor magnetice, de redare a discurilor, etc. Penfru redarea cît mai fidelă a unei benzi de frecvenfe cît mai largi, instalafiile moderne sînt echipate cu agregate de difuzoare (v.), compuse dintr-un sistem de difuzoare pentru redarea frecvenfelor înalte (de tipul cu cameră de compresiune) şi dintr-unul sau două difuzoare pentru redarea frecvenfelor joase. Acest agregat se leagă la ieşirea amplificatorului de putere printr-un filtru (v.) adecvat sau se folosesc amplificatoare separate pentru frecvenfele joase şi înalte legate la difuzoarele respective (v. fig. XXV). în radiodifuziune, cinematografie şi televiziune se întîlnesc alte amplificatoare: Locuri Putere (W) Locuri i Putere j (W) J00 4 800 20 200 6 900 22 300 8 1000 25 400 10 2000 50 500 12 3000 70 600 15 4000 90 700 17 5000 100 Amplificatoarele pentru studiouri de radiodifuziune. V. sub Canal de transmisiune fonică. Amplificatoarele pentru studiouri de televiziune. V. sub Canal de transmisiune video. Amplificatoarele de modulaţie. V. sub Radioemifător. Amplificator dinamoelectric: Generator electric de curent continuu, cu colector, cu una sau cu mai multe înfăşurări de excitafie, prin care, pentru o putere mică cedată unei înfăşurări de excitafie, se obfine o putere electrică mare la borne, prin transformarea din energie mecanică, pe care i-o cedează un motor. Astfel de maşini sînt: amplidina, regulexul, rototrolul, gamadina (maşină limitoare de accelerafie), maşina limitoare de intensitate, metadina (v.). Maşinile se folosesc în circuite de comandă (puterea acestui circuit se poate reduce la cîfiva waţi), cum şi pentru reglarea şi limitarea automată a unor parametri din instalafiile electrice, cum sînt: tensiunea generatoarelor, turafia motoarelor, curentul în anumite circuite, accelerafia la anumite aefionări (ca maşini de extracţie sau laminoare) sau pentru sincronizarea rotaţiei (ia acţionări cu mai multe motoare de curent continuu) şi transmiterea de mişcări sincrone (sisteme de urmărire). Puterea lor e cuprinsă între cîteva sute de waţi şi cîteva zeci de kilowaţi (excepţional sute de kilowaţi, pentru excitaţia maşinilor sincrone). Maşinile amplificatoare alimentează fie direct motoarele de acţionare, fie, mai frecvent, excitaţia generatoarelor cari alimentează motoarele de acţionare sau reţeaua generală (cazul folosirii ca excitatoare la maşinile sincrone). De obicei, sînt antrenate la turaţie constantă, de motoare asincrone în scurt-circuit (se evită antrenarea a două maşini amplificatoare cu un acelaşi motor, deoarece se pot produce oscilaţii întreţinute). XXV. Sisfem cinematografic de redare separată a frecvenţelor joase şi a celor înalte, a) canalul frecvenţelor înalte; b) canalul frecvenţelor joase; 1) celulă fotoelecfrică; 2) intrare; 3) ieşirea frecvenţelor înalte; 4) ieşirea frecvenţelor joase. Amplificatoarele de linie sînt folosite pentru alimentarea liniilor de transmisiune cu putere de modulaţie (audio sau video) şi pentru adaptarea corespunzătoare a impedanţelor. Amplificatorul de antenă e montat în circuitul unei antene şi amplifică direct semnalul de înaltă frecvenţă. Se foloseşte, de exemplu, în instalaţiile de antenă pentru deservirea comună a unui număr mare de radioreceptoare. Preamplificatoarele de microfon. V. sub Preamplificator. Amplificatoarele de înregistrare şi redare pentru înregistrări de sunet. V. sub înregistrare de sunet. Elementele comune tuturor maşinilor amplificatoare sînf următoarele: factorul de amplificare statică, constanta de timp, factorul de amplificare dinamică, stabilitatea şi controlul reglării. Factorul de amplificare statică e dat de: h unde Pe~UeIe e puterea la bornele circuitului principal (la ieşire); e puterea în excitaţia de comandă (la intra- Amplificator 385 Amplificator re); Uc şi Ui s'nt tensiunile la ieşire şi la intrare; Ie e curentul debitai; iţ e curentul în înfăşurarea de comandă; Ku e factorul de amplificare a tensiunilor. Generatoarele obişnuite sînt de asemenea maşini electrice amplificatoare, însă cu factor de amplificare mic; Kp = 50‘- 100; acesta poate fi mărit, montînd două sau mai multe maşini obişnuite în cascadă şi obfinîndu-se, de exemplu, Kp = Kpi ^ = 2500—10000 (v. fig.XXVI). Simbolul generai de maşină amplificatoare e acelaşi cu simbolul pentru âmplidină. La maşinile speciale, factorul de amplificare poate atinge valoarea de 100000. . . s/wJ Penfru a realiza un factor de amplificare statică mare, trebuie să se mărească tensiunea la ieşire şi să se micşoreze tensiunea la intrare (ceea ce nu e totdeauna posibil); în aceleaşi condifii, turafia trebuie să fie înaltă (3000- XXVI. Montarea maşinilor electrice amplificatoare, în cascadă. XXVII. Determ inarea grafică a constantei de timp pentru maşina electrică amplificatoare. _____ ... n *10 000 rot/min) şi reluctanfa circuitului magnetic, mică (maşină cu întrefier minim posibil şi cu circuit de ofel pufin saturat, iar uneori, de materiale cu permeabilitate magnetică mare; de asemenea, cu pierderi prin isterezis cît mai mici; de obicei se folosesc tole de transformator). Consfanfa de iimp a maşinii amplificatoare caracterizează rapiditatea cu care variază tensiunea la ieşire, cînd se schimbă valoarea tensiunii la intrare. Ea depinde de constantele de timp ale circuitelor maşinii şi ale circuitului pe care debitează maşina. Constanta de timp a maşinii, antrenată la turafia nominală, se determină convenfional, fie cînd maşina debitează pe o anumită rezistenfă, fie la mersul în gol. Aplicînd brusc înfăşurării de comandă tensiunea nominală, dacă sistemul e linear şi ape-riodic, tensiunea la ieşire variază exponenţial (v. fig. XXVII), t U=Um(\-e~n unde T e constanta de timp a maşinii. Dacă sistemul nu e linear şi aperiodic, tensiunea la ieşire nu variază exponenfial în aceste condifii. în mod obişnuit, consfanfa de timp e cuprinsă între 0,03 şi 0,3 s; pentru a o reduce, trebuie reduse inductivi-tăfile înfăşurărilor. Factorul de amplificare dina- .. „. K kp mica e marimea A^= —. Stabilitatea funcţionării; La modificarea tensiunii aplicate înfăşurării de comandă, tensiunea la ieşire atinge valoarea de regim permanent după un fenomen aperiodic(v. fig. XXVIII a şi b) sau oscilatoriu (v. fig. XXVIII c). Fenomenul oscilatoriu poate fi amortisat (v. fig. XXVIII c) sau întreţinut. în ultimul caz, funcfiona- rea sistemului e posibilă numai dacă se iau măsuri speciale de stabilizare. în acest scop, maşina amplificatoare are înfăşurare de stabilizare, alimentată din instalafia reglată (v. fig. XXIX). Ten- 2 rAAVj T X. Stabilizarea maşinii amplificatoare. 7) comandă; 2) stabilizare, electrice siunea sau curentul de alimentare se iau din circuitul maşinii amplificatoare sau din circuitul generatorului alimentat de maşina amplificatoare, fie prin transformatoare de stabilizare (v. fig. XX/X a), fie prin condensatoare (v. fig. XXIX b), astfel încît înfăşurarea de stabilizare să fie parcursă de curent numai în timpul procesului transitoriu. Controlul reglării: în cazul sis'temelor automate, tensiunea la bornele maşinii amplificatoare trebuie să varieze automat, în funcfiune de variafia sarcinii sistemului reglat. în acest scop, tensiunea magnetomotoare a excitaţiei trebuie să aibă o componentă dependentă de sarcina sistemului reglat, ceea ce se realizează cu ajutorul unei a doua înfăşurări de excitaţie 2 (v. fig. XXX), alimentată sub o tensiune Uc (tensiune de control, proporţională cu parametrul reglat). înfăşurarea 2 şi sistemul său de alimentare se numesc uneori sistem de reacfiune. Tensiunea Uc se poate obfine: de la bornele amplificatorului (v. fig. XXX a) sau de la bornele generatorului excitat de amplificator, de obicei potenfiometric (tensiunea de reacfie e o fracfiune din tensiunea amplificatorului sau a generatorului); de la un generator tahometric (v. fig. XXX b) cuplat cu motorul acfionat (tensiunea de reacfiune proporfionalăcu turafia motorului), prin căderea de tensiune produsă într-o rezistenfă r parcursă de curentul debitat de generator (v. fig. XXX c). Pentru simplificarea construcfiei, la puteri mici, înfăşurările 1 şi 2 se reunesc în una singură (v. fig. XXX d). Reacfiuneade tensiune: în cazul reacfiunii de tensiune Principiul legăturilor de reacfiune, la maşina electrică amplificatoare. XXVIII. Aspectul fenomenelor fransito-rii în maşina electrică amplificatoare. (v. fig. XXX a şi XXX b) se foloseşte reacfiunea negativă (tensiunea magnetomotoare a înfăşurării 1 de comandă e de sens contrar celei a înfăşurării 2 de reacfiune). Influenfa reacfiunii negative de tensiune rezultă din următoarele considerafii: în ipoteza unei maşini amplificatoare obişnuite, fără înfăşurare de reacfiune (generator de curent continuu), factorul de amplificare al tensiunii Kui şi constanta de timp T± sînt date de Ce A N{ \Nţ Ni K — g ________! * nr — * _ 1 y ^ ui v ' i v r' 1 ui ' (1) unde: Ce e constanta tensiunii electromotoare; A e permeanţa circuitului magnetic, Ni e numărul de spire în înfăşurarea de comanda, rt- e rezistenfa circuitului de comandă. D^că ma- 25 Amplificator 386 Amplificator şina are reacţiune negativă de tensiune (v. fig. XXX a), înfăşurarea de comandă 1 e caracterizată prin factorul de amplificare Kui şi constanta de timp Ti din relafia (1), iar înfăşurarea de reaefiune 2, prin: (2) v _C«A*V T _ A iv\ _w.-t w2 r ' , — C '2 '2 ^e Dacă Uc~kUe e tensiunea aplicată înfăşurării de reaefiune factorul de amplificare şi constanta de timp penfru întreaga maşină sînt: (3) k =------------------------------— ; r= —_— ■ “ 1 +kKtu_ 1 +kKUî Dacă înfăşurarea de reaefiune e comună cu cea de comandă (v. fig. XXX d), relafiile (3) devin (4) T-- ^ 1 +kKu 1 +kKu Introducerea reaefiunii negative de tensiune micşorează deci factorul de amplificare ai tensiunii de 1 +kKu^ ori, micşorare reglabilă cu ajutorul lui k sau Ku . Factorul ku^ (coeficientul de reaefiune) poate fi reglat cu ajutorul unei rezistenfe legate în serie cu înfăşurarea de reaefiune. în cazul limită în care cele două înfăşurări de comandă sau de reaefiune sînf identice, pentru Kui destul de mare, Ku= \(k. Pentru ^=1, Ku— 1; deci Ue = Ui% Odată cu reducerea factorului de amplificare se reduce şi constanta de timp a amplificării. în cazul maşinii cu înfăşurare comună, de comandă şi de reaefiune, constanta de timp se reduce tot de 1 +kKui ori (relafia 4). Introducerea reaefiunii negative de tensiune îmbunătăfeşte caracteristicile amplificatorului, atît din punctul de vedere al constantei de timp, cît şi din cel al menţinerii tensiunii constante la borne. Dacă tensiunea la borne Uex scade, fluxul 3> creşte şi tinde să restabilească automat valoarea tensiunii. Ea îmbunătăţeşte şi caracteristicile reglării (de ex., în fig. XXX b, prin reacţiune se limitează turaţia motorului M). Cînd e necesar să se limiteze turaţia motoarelor, fără a micşora factorul de amplificare, reacţiunea negativă de tensiune poate fi blocată, după o schemă analogă cu cea din fig. XXX/. | „ j mfâ Reecţiunea de cu- , L&W, / rent: Pentru menţine- 1 2 rea unei tensiuni riguros constante la borne se foloseşte reacţiunea pozitivă de curent (v. fig. XXX c), în care tensiunea magnetomotoare a înfăşurării 2 e de acelaşi sens cu cea a înfăşurării de comandă 1. Cînd sarcina creşte, prin căderea de tensiune în shuntul r, curentul de sarcină condiţionează o tensiune magnetomotoare suplementară, care o măreşte pe cea a amplificatorului. Pentru a nu micşora randamentul instalaţiei, pierderea de putere în shuntul r nu trebuie să depăşească 2 — 3% din puterea totală (cînd e posibil, drept shunt r se folosesc înfăşurările polilor auxiliari şi înfăşurările de compensaţie). Pentru a micşora variaţia curentului debitat de maşina amplificatoare sau de generatorul excitat de maşina amplificatoare se foloseşte reacţiunea negativă de curent (tensiunea magnetomotoare a înfăşurării 2 de sens contrar cu cea a înfăşurării 1). Dacă curentul de sarcină creşte, ' ei dezexcită maşina amplificatoare, ceea ce tinde să reducă valoarea curentului, şi invers. Prin reacţiunea negativă de curent se limitează curentul de XXXI. Principiul blocării reaefiunii negative curent cu redresoare uscate. sarcină la apariţia suprasarcinilor sau în regimuri transitorii (pornire, frînare). Cînd reacţiunea negativă de curent are numai rolul de limitare a curentului, înfăşurarea 2 trebuie să intre în funcţiune numai cînd curentul în instalaţie depăşeşte o valoare maximă lmav în acest scop se folosesc legături speciale: Căderea de tensiune în shunt alimentează înfăşurarea de comandă a unei maşini amplificatoare secundare speciale, limitoare de intensitate (v.), care dezexcită maşina amplificatoare principală cînd 11 max- — Căderea de tensiune în shunt se aplică direct unei înfăşurări de reacţiune a maşinii amplificatoare principale. Blocarea reacţiunii negative pentru I curbă analagmafică, printr-o inversiune arbitrară, se obfine o nouă curbă analagmafică, cercurile principale ale acestor două curbe fiind curbe corespondente în inversiune. Deferentele sînf curbe de acelaşi ordin şi sînt proiectiv echivalente fafă de o omologie cu centrul în polul inversiunii, axa de omologie fiind axa radicală a cercurilor principale. Orice curbă analagmafică plană poate fi realizată prin proiecfia stereografică a curbei de intersecfie a unei sfere cu un con de ordin arbitrar n. s. geometrie V. sub Geometrie. 4. suprafafă ~ Geom.; Suprafafă care se transformă în ea însăşi prinfr-o inversiune convenabil aleasă, Suprafefele analagmatice sînf înfăşurăfoare de familii de sfere ortogonale unei sfere fixe (sfera principală) şi cari au centrele pe o suprafafă dată, numită deferentă. O sferă arbitrară a unei astfel de familii e tangentă înfăşurafoarei în două puncte, colineare cu centrul sferei principale şi simetrice în raport cu planul tangent la deferentă în puncfui care e centrul sferei considerate. Această proprietate e folosită la consfrucfia «punctelor de contact cu înfăşurăfoarea ale unei sfere din familie. O suprafafă analagmafică se transformă, printr-o inversiune arbitrară, înfr-o nouă suprafafă analagmafică, a cărei sferă principală e inversa sferei principale a suprafefei analagmatice inifiale în inversiunea considerată. Deferentele suprafefelor corespondente sînt echivalente proiectiv fafă de o transformare omologică, centrul de omologie fiind polul inversiunii, iar planul de omologie fiind planul radical al sferelor principale. Dacă inversiunea transformă sfera principală a suprafefei analagmatice date într-un plan P, transformata acestei suprafefe e simetrica ei în raport cu planul P. 5. Analatic, punct Topog.: Punctul focal anterior al unei lunete, situat pe axa de vizare a acesteia (perpendiculară pe miră), de la care, mergînd spre miră, distanfele (D) măsurate' stadimetric sînt proporfionale cu numărul generator H, citit pe miră — Sin. Centru de analafism, Punct analactic (v. şi Analatică, lunetă ~). 6. Analatică, lenfi ă Topog. V. sub Analatică, lunetă 7. lunetă Topog.: Lunetă echipată cu fire reficu-lare pentru măsurarea distanfelor pe stadie, şi care e construită astfel, îneît formează vîrful unghiului diasfimomefric totdeauna pe verticala punctului de stafie, indiferent de distanfa AnalafisVn 391 Analiză chimică (a care se găseşte aparatul fată de stadie. Spre deosebire de lunetele neanalatice, la cari distanta măsurată stadimetric e Ţ) = k\Hk2t— undezi e constanta multiplicatoare (coeficientul stadimetric, de obicei &i = 100); k2 e constanta adiţională (sau constanta Reichenbach); H e distanţa interceptată pe mira situată perpendicular pe axa de vizare a lunetei, de imaginile firelor stadimetrice,— la lunetele analatice, între obiectiv şi firele reticulare se adaugă o lentilă C, numită lentilă analatică (sau analizoare), care, reglată la distanţa a de obiectiv, deplasează centrul de analatism pe axa de rotaţie a teodolitului şi, în consecinţă, expresia distanţei D devine D = k\H. 1. Analatism. Topog., Fiz.: Proprietatea unei lunete de a fi analatică (v. Analatică, iunetă ~). 2. Analcid. Ind. chim.: Insecticid dintre cele mai puternice, care se obţine prin disolvarea gamexanului (hexaclorciclohexan) în white-spirit, sau, sub formă de praf, prin amestecarea acestuia cu talc (95%). Gamexanul se prepară prin clorurarea benzenului pe cale fotochimică şi izolarea isomerului y (de aici şi numele de Gamexan). Ţesăturile stropite cu o soluţie de 5% analcid omoară insectele cari ajung în contact cu ele. Durata eficacităţii, după o stropire, e de circa trei luni. Analcidul e întrebuinţat la combaterea tifosului exantematic, a paludismului, a ravagiilor puricilor şi ale insectelor cari atacă pomii şi plantele. Ucide, prin contact, puricii, păduchii, ploşniţele, gîndacii, moliile, etc. Sin Nitroxan. 3. Analcîm. Mineral.: Na(AlSi20e) | H2O. Mineral asemănător cu leucitul (v.), care conţine apă de natură zeolitică. Se formează ca produs al activităţii hidrotermale de temperatură joasă (sub 100°), în cavităţile rocilor efuzive cavernoase (diabaze, melafire) şi pe crăpăturile lor, foarte rar ca mineral primar, prin cristalizarea magmelor bogate în sodiu şi apă, şi, uneori, ca neoformaţiuni exogene, în solurile formate pe roci leucitice sau în roci sedimentare, Cristalizează în trapezoedre pseudocubice (cari pot atinge 7*-8 cm), uneori formînd macle complexe, sau apare sub formă de mass granulare ori de cruste în geode. E incolor, alb cu nuanţă cenuşie, roşietică sau verzuie, uneori roşu de culoarea cărnii; are luciu sticlos şi spărtură neregulată; e casant; are duritatea 5‘-5,5 şi gr. sp. 2,2'-*2,3, Se disolvă în acid clorhidric, formînd un precipitat de silice. 4. Analcimit. Pefr.: Rocă magmatică efuzivă (neovulcanică), bazică, din familia foiditelor (v.), lipsită de feldspaţi, şi în care predomină analcimul. Sin. Bazalt cu analcim. 5. Analepfic, pl. analeptice. Farm.: Medicament capabil să stimuleze unele funcţiuni ale organismului, cari se găsesc în stare de depresiune (de ex. activitatea .inimii, respiraţia). Medicamentele analeptice au acţiune excitantă asupra sistemului nervos central, în special asupra unor centri nervoşi: vasomotor şi respirator. Se întrebuinţează în toate stările caracterizate printr-o puternică depresiune centrală: şoc, colaps, intoxicaţii cu barbiturice, etc. Unele analeptice sînt produşi naturali (stricnina, picrotoxina, cafeina, camforul); altele sînf substanţe de sinteză (cardiazolul, coramina). 6. Analgezic, pl. analgezice. Farm.: Medicament capabil să suprime sensaţiile de durere, fără să producă pierderea cunoştinţei. El acţionează asupra sistemului nervos central. Se deosebesc două grupuri: — Morfina şi derivaţii ei, cari sînt cele mai puternice analgezice cunoscute, întrebuinţate în terapeutică pentru a suprima durerile mari cari însoţesc unele stări patologice. Cîteva medicamente de sinteză au o acţiune analgezică de acelaşi tip cu morfina; de exemplu: dolantina, ami-dona. Atît produsul natural, morfina, cît şi compuşii de sinteză, sînt narcotice puternice, cari produc uşor obişnuinţa organismului (morfinism, dolantinism). — Analgezicele antitermice, cari sînt substanţe de sinteză a căror acţiune analgezică e asociată cu cea antitermică (v, Antifermic). Aceste medicamente consti- tuie baza diferitelor antinevralgice şi sînt cele mai utilizate dintre toate medicamentele (stări reumatice şi gripale, migrene, etc.). Reprezentanţii cei mai importanţi sînt: derivaţii acidului salicilic (aspirina), piramidonul, fenacetina, atofanul. 7. Analgezier pl. analgezii. Farm.: Anestezie (v.) periferică, în care se întrerup influxurile nervoase centripet şi centrifug, ac-ţionînd asupra fibrelor nervoase prin anumite substanfe chimice sau prin agenfi fizici (frigul, etc.). Prin acfiunea asupra fibrelor nervoase, analgezia se deosebeşte de narcoză (v.), în care se acţionează asupra neuronului. întreruperea influxului nervos S3 poate face în orice punct, de la ieşirea din măduvă, pînă la micile terminaţii dermice şi mucoase, s. Analgezină. V. Antipirină. 9. Analitică, curbă V. sub Curbă, * 10. funcfiune V. sub Funcţiune. 11. geometrie V. sub Geometrie. 12. mecanică V. sub Mecanică. îs. suprafafă V. sub Suprafafă. t4. Analizator de impurităfi în bumbac, pl. analizatoare, /nd. text.: Maşină folosită în laboratoarele textile, pentru determinarea confinutului de impurităţi şi de fibre utile al unui bumbac. Organele principale ale maşinii sînt (v. fig.): o masă metalică de alimentare 1, avînd la capăt un uluc în care e situat cilindrul alimentator. Bumbacul prins între muchia mesei şi cilindru înain- ? tează încet, fiind supus acţiunii intense de destrămare a unui cilindru cu garnitură metalică2,cu dinţi ca de ferestrău, a cărui turaţie e de 900 rot/min. Impurităţile, constituite din resturi de seminţe, din frunze, noduleţe de fibre necoapte, încîlcite, din pămînt şi nisip, fiind mai grele, sînf separate, prin forţă centrifugă, în partea de dedesubt, şi Analizator de Impurităfi în bumbac (schemă). 1) masă metalică de alimentare; 2) cilindru cu garnitură metalică; 3) cutie de impurităfi; 4) exhaustor; 5) cutie de fibre utile. cad în cutia de impurităţi 3, iar ghemotoacele şi fibrele de bumbac, fiind uşoare, sînt antrenate de curentul de aer absorbit de un exhaustor 4, prin orificiile unei fobe-sită, la suprafaţa căreia bumbacul e condensat şi apoi e separat, căzînd în cutia de fibre utile 5. Praful antrenat de aer se depune în filtru. Prin cîntăriri şi raportare la cantităţile alimentate se determină procentele de impurităţi în bumbacul supus analizei. Se fac probe de cîte circa 100 g bumbac. 15. Analiză, pl. analize. 1. Gen.: Determinarea de obiecte (părţi) din cari poate fi considerat compus un obiect (complex) dat. i(î. Analiză. 2. Gen.: Determinarea părţilor elementare ale unui obiect (complex) dat. 17. Analiză chimică. Chim.: Operaţia de identificare sau de determinare a compoziţiei chimice a ur.ei substanţe prin intermediul unor reacţii specifice sau ai unor proprietăţi fizico-chimice. 4 După cum se recunoaşte şi se identifică, respectiv se dozează, un constituent al unei substanţe sau o substanfă dintr-un amestec, analiza chimică se numeşte calitativă, respectiv cantitativă. Analiza chimică 392 Analiză chimică Analiză calitativă: Analiză chimică prin care se recunoaşte şi se identifică un element dintr-o substanfă sau o substanfă definită dinfr-un amestec. Pentru recunoaştere şi identificare e necesar ca elementul căutat să fie trecut sub formă caracteristică, avînd . proprietăfi bine definite, prinfr-o reaefie chimică, întrebuinfînd substanfe numite reactivi chimici. După felul metodelor folosite, se deosebesc analiză calitativă pe cale uscată, şi analiză calitativă pe cale umedă. Analiză pe cale uscată: Operafie care consistă în examinarea substanfei necunoscute în stare uscată, şi care include operafii ca: arderea într-un mic tub de sticlă greu fuzibilă, arderea pe cărbune cu ajutorul suflătorului de gură, topire cu borax sau cu „sare de fosfor" (NaNH4HP03'4 H2O), coloraţia flăcării, încercări în flacăra reducătoare sau oxidantă, recunoaşteri cu spectre X, etc. La arderea substanfei într-un mic tub de sticlă s*e observă dacă pe peretele superior, mai rece, al tubului, se condensează umezeală, dacă se degajă un gaz, se formează un sublimat, sau dacă substanfa îşi schimbă culoarea. Aparifia umezelii denotă că substanfa cercetată confine apă de cristalizare, sau că e un hidrat. Tabloul I. cuprinde fenomenele caracteristice cari apar în proba încălzirii în tub. La arderea substanfei pe o bucată de cărbune, în flacăra reducătoare a suflătorului de gură se pot produce fenomenele din tabloul II. în metoda perlei, se face o perlă (boabă mică) de borax sau de sare de fosfor la capătul răsucit în inel al unui fir de platin şi se înmoaie în substanfă, după care se încălzeşte în flacăra oxidantă. Se pot produce cazurile prezentate în tablou III. în reacfiile de flacără se ia cu un fir de platin curat, sau cu un bastonaş de oxid de magneziu, putină substanfă înmuiată în acid clorhidric şi se fine în zona fierbinte, incoloră, a flă- Tabloul I Se observă: schimbarea culorii ia rece: la cald: la rece: la cald: la rece: la cald: la rece: la cald: la cald: alb galben galben roşu- brun ruginiu albastru galben roşu negru substanfă ^ oxidde zinc (ZnO) ) oxid de plumb / (PbO) \ oxid de fier J (Fe2Oş) sulfura de cad-/ miu (CdS) oxizi metalici sau substanfe organice Se observă: degajare de gaz incolor şi inodor tără întreţine arderea turbură apa de var substanfă gaze nobile (He, Ne, Kr, Xe) oxigen (02) bioxid de carbon (CO,) Se observă: degajare de gaz incolcr şi cu miros miros de: hldrogensulfurat carbonizare substanfă săruri de amoniu ale unor acizi nevolatili sulfuri confinînd apă subsfanfe organice Se observă: degajare de gaz colorat culoare roşu-brun violet substanfă nitrafi' iod liber Se observă: degajare de apă acidă bazică substanfă acizii: clorhidric, azotic, sulfuric amoniac Se observă: sublimare culoare albă albă cristaiină neagra lucioasa neagră care devine roşie prin frecare neagră sub formă de picături neagră cu margine roşie la rece: galben la cald: brun la rece: galben la cald: închisă substanţă săruri de amoniu, c lorură mercu-roasă clorurămercurică (HgCI8), trioxid de arsen (As2Og), bioxi 4 ce seleniu (Se02), arsen, arseniuri metalice sulfura de mercur (HgS) Tabloul II Se observă: Substanţa Se observă: Substanţa în flacăra oxidanta cu substanfa singură In flacăra oxidanfă cu substanfa amestecată cu carbonat de sodiu deflagraţie j miros de: j bioxid de sulf usturoi ridichi depunere în jurul locului încălzit: galbenă sau galbenă închisă la cald, galbenă, la rece, albă udat cu soluţie de azotat de cobalt şi reîncălzit, apare culoarea verde brună, irizată albă, dar numai în jurul probei nevolatilă; cu soluţie de azotat de cobalt dă culoare verde albă, departe de probă, volatilă şi cu miros de usturoi cenuşie cu miros de ridichi albă, la suflare albastră nifraţi, nitriţi, cloraţi, percioraţi sulfuri arsen seleniu plumb, bismut zinc zinc cadmiu staniu staniu arsen seleniu molibden depunere şi grăunte: galbenă cu margine albă; grăunte lucios argintiu, ductil galbenă-brună; grăunte lucios argintiu, casant * albă cu margine albăstruie; grăunte lucios argintiu, casant albă care trece în albastru-verzui prin tratare cu azotat de cobalt; grăunte argintiu, ductil, uşor fuzibil numai grăunte: galben, lucios, ductil alb, lucios, ductil masă roşie paiete cenuşii, magnetice paiete şi foiţe cenuşii, nemagneiice plumb bismut antimoniu staniu aur argint cupru fier, nichel, cobalt platin în flacăra oxidantă cu substanfa udată în prealabil cu solufie de azotat de cobalt topitură colorată în: albastru verde curat verde-albăsfrui verde-găibui roz oxid de aluminiu şi silicaf i oxid de zinc oxid de staniu oxid de titan oxid de magneziu ln flacără reducătoare cu substanfa amestecata cu carbonat de sodiu (proba heparulu ) topitură galbenă sau brună, care, adusă pe 0 mo- ! lf r sulf neta de argint şi umezită cu apă, dă 0 pată brună i Analiză chimică 393 Analiză chimică Tabloul IM Condifii oxidante Condifii reducătoare Elementul la cald la rece la cald la rece Perla de borax violei (la concentrafie mare, roşu-vjolet (!a concentrafie incolor incolor mangan negru) mare, negru) violet (durată mică) roşu-brun incolor sau cenuşiu incolor sau cenuşiu nichel albastru albastru albastru albastru cobalt verde albasfru-verzui sau deschis incolor roşu cupru gălbui verzui brun verde deschis vanadiu galben închis sau roşu verde verde verde crom roşu-gaiben ! gălbui verde (la concentrafie mare, ş verde (la concentrafie mare, uraniu i negru) j negru) gălbui incolor brun ; negru-brun molibden galben sau incolor ; incolor galben J galben-brun deschis wolfram gălbui incolor galben-brun j galben-brun titan roşcat galben sau incolor verzui j verzui fier Per/a de sare de fosfor violet violet ! | violet violet mangan albastru albastru i albastru albastru cobalt verde verde-albastru sau aibasiru ; incolor sau verzui roşu cupru deschis gălbui incolor verde-brun verde molibden roşcat, verde murdar, apoi verde verde murdar, apoi verde verde închis verde închis crom galben închis galben cafeniu verde vanadiu galben verzui verde murdar verde uraniu gălbui incolor galben violet, cu sulfat feros roşu titan gălbui incolor verde murdar albastru, cu sulfat feros roşu wolfram brun-roşu galben sau roşcat roşcat sau galben roşcat sau galben, care cu clo- nichel rură stanoasă devine cenuşiu galben-roşcat galben-roşcat, apoi galben- galben-roşcat, apoi brun galben-roşcat, apoi brun fier verzui schelet schelet schelet schelet bioxid de siliciu Tabloul IV Culoarea flăcării: Elementul galben roşu-cărămiziu roşu-carmin verzui verde curat verd«-albăstrui albastru violet sodiu calciu stronfiu, litiu bariu, bor taliu cupru (din azotat) cupru (din clorură) potasiu, rubidiu şi cesiu (în prezenfa sodiului se observă flacăra prin sticlă de cobalt) carii unui bec Bunsen. Se notează culoarea. Flacăra se colorează specific fiecărui element, cum se arafă în tabloul IV. Analiza pe cale uscată procură numai anumite indicaţii despre prezenfa unor elemente — şi aceasta în cazuri relativ simple. Ea trebuie completată cu analiza pe cale umedă, care dă rezultate mult mai precise. Analiză pe cale umedă: în acest procedeu, prima operafie consistă în examinarea substanfei necunoscute, după ce aceasta a fost trecută în solufie (după ce substanfă a fost dezagregată). De aceea, mici porfiuni de substanfă sînt încercate, în mod succesiv, cu apă, acid clorhidric diluat, acid azotic diluat, acid clorhidric concentrat, amestec de acid clorhidric şi acid azotic, acid fluorhidric, întîi la rece şi apoi la cald. Dacă nu se obfine disolvarea substanfei cu nici unul dintre aceşti solvenţi, se face o topitură, în creuzet de platin sau de porţelan, dinfr-un amestec din substanţa necunoscută cu carbonat de sodiu, cu carbonat de sodiu şi azotat de potasiu, cu sulfat acid de potasiu, sau cu hidroxid ori peroxid de sodiu, etc. Apoi topitura e tratată cu acid clorhidric sau azotic. Prin acest tratament se obţine, de cele mai multe ori, o soluţie, şi cu aceasta se procedează la analiza propriu-zisă, care consistă în separarea elementelor în grupuri şi apoi în examinarea fiecărui grup în parte, penfru recunoaşterea fiecărui element care face parte din acel grup. încă înainte de începerea analizei, soluţia substanţei se împarte în două porţiuni, dintre cari una serveşte la analiza cationilor, iar cealaltă, la analiza anionilor. Clasificarea cationilor în Chimia analitică se face după asemănările şi deosebirile dinfre reacţiile lor importante din punctul de vedere analitic — şi nu după gruparea lor în sistemul periodic. De aceea, se împart cai ioni i în cinci grupuri cuprinse în tabloul V. Pentru separarea şi identificarea fiecărui cation în parte în interiorul fiecărui grup se folosesc reacfii specifice (cari nu se indică aici). în separarea şi indicarea anionilor nu s-a putut elabora un mers tot atît de sistematic, bazat pe împărţirea acestora, în grupuri, cu ajutorul unor reactivi specifici. Cunoaşterea cationilor din substanţa de analizat poate da însă o indicaţie şi asupra anionilor a căror prezenţă e probabilă; de aceea, analiza cationilor precede totdeauna analiza anionilor. Pentru recunoaştere e necesar să se îndepărteze întîi cationii, prin fierberea substanţei cu carbonat de sodiu, cînd precipită, sub formă de carbonaţi insolubili, cationii tuturor metalelor, afară de cei ai metalelor alcaline, iar anionii rămîn în solufie sub forma, de săruri de sodiu reactive. Recunoaşterea anionilor solubilizaţi, după comportarea lor faţă de un anumit reactiv, e rezumată în tabloul VI. Analiza calitativă a elementelor constituente din substanţele organice se face prin reacţii specifice, prezentate în tabloul VII. Recunoaşterea grupărilor funcţionale din moleculele substanţelor organice se face prin reacţii caracteristice, cari pun în evidenţă funcţiunea respectivă. De exemplu, dubla legătură e Dusă în evidenţă prin decolorarea unei soluţii care conţine 2% permanganat de potasiu şi 5% carbonat de sodiu; funcţiunea aldehidică e recunoscută prin formarea unei oglinzi de argint, cînd substanţa e tratată cu o soluţie de azotat de argint ames- Analiză chimică 394 Analiză chimică Tabloul V Grupul Cationul: Forma sub care e identificat: Reactivul specilic grupului: 1 arginiul, plumbul, mercurul monovalenf precipitare sub formă de cloruri ioni de clor (HCI) 1! mercurul bivalent, plumbul, bismutul, cuprul, arsenul, cadmiul, anfimoniul, staniul, aurul, plat inul, vanadiul, molibdenul, wolframul, seleniu!, ielurul, paladiu!, rodiul, os-miul, ruteniul şi iridiul precipitare ca sulfuri, insolubile în acizi diluafi, din solufie slab acidă hidrogen sulfurat III aluminiul, cromul, fierul, uraniul, titanul, manganul, nichelul, cobaltul, zincul, beriliul, zirconul, hafniul, toriul, tanfalul, itriu 1, erbiul, ceriul, lantanuli neodimul, praseo-dimul şi columbjul precipitare ca sulfuri, solubileînacizi, din solufie amonia-cală cu sulfura de amoniu sulfura de amoniu IV calciul, stronfiu!, bariul şi radiul precipitare sub formă de carbonafi, în prezenfa clorurii de amoniu carbonat de amoniu V sodiul, potasiul, rubidiul, ce-siul, litiul, magneziul, şi amoniul nu precipită cu nici unul dintre reactivii specifici pentru celelalte grupuri un aliaj, un minereu, o substanfa organică, un gaz, etc.). Analiza cantitativă e precedată totdeauna de o analiză calitativă. în analiza cantitativă se utilizează metode gravimetrice (gravimetrie), metode volumetrice (volumetrie) şi metode fizico-chimice. Gravimetria: în metoda gravimetrică se separă elementul căutat sub forma unui compus cît mai greu solubil şi de constituţie cunoscută, se cîntăreşte şi din greutatea compusului astfel obfinut se scade greutatea elementului căutat. Astfel, halogenii se frec sub formă de halogenuri de argint, bariul sub formă de sulfat, magneziul sub formă de fosfat de magneziu, amoniu, etc. — Un loc special îl ocupă în gravimetrie analiza cantitativă a subsfanfelor organice, prin care se determină atît compozifia procentuală în elementele constitutive, cît şi cea a grupărilor funcţionale din moleculă. în analiza cantitativă a elementelor dintr-o combinafie organică (cunoscută şi sub numele de analiză elementară), substanfa e arsă în curent de oxigen şi elementele carbon, hidrogen, sulf, halogeni sînt transformate în compuşi stabili, izoîabili, cari pot fi cîniăriji cu precizie. Astfel, carbonul e oxidat în bioxid de carbon şi absorbit într-un mic tub plin cu asbest sodat (Ascarifă); hidrogenul e determinat sub formă de apă, care e absorbită pe clorură de calciu sau pe percloraf da magneziu (anhidronă); sulful e oxidat la trioxid de sulf şi acesta e transformat mai departe, cu clorură de bariu, în sulfat de bariu, care e cîntărit; halogenii sînt prinşi în solufie de carbonat de sodiu şi precipitafi din aceasta sub formă de halogenuri de argint, cari sînt cîntă-rite apoi cu precizie. — în cazul azotului, substanfa e arsă în Tabloul VI Decolorarea unei solufii de permanganat de potasiu în acid sulfuric Decolorarea unei solufii de iodînamidon şi acid clorhidric Albăsfrirea unei solufii de iodură de potasiu în amidon şi acid clorhidric Precipitate albe cu solufii de azotat de argint în acid azotic Precipitate albe cu solufii de clorură de bariu în acid azotic Precipitate albe cu solufii de clorură de calciu în acid acetic Precipitate colorate cu solufii de azotat de argint în acid azotic brom, iod, sulf, sulfif, azofit, arsenit, tiosulfif, oxalat, ferician, rodan, stib.l, apă oxigenată sulf, sulfit, tiosulfif, sfibil, arsenit, cian, ferician, rodan, hidra-zină, hjdroxilamină clorif, colorat, bromat, iodat, azotit, arseniat, sfibiat,ferocian, apă oxigenată clor, hipoclorif, cian, ferician, rodan sulfat, silico-f luorhidrină fluor, sulfit, sulfat, fosfat, pirofosfat, osfit, borat, oxalat sulf, tiosulfif, fero-cianaf, brom, iod Tabloul VII Carbon Hidrogen Azot | Sulf | Halogeni Fosfor şi arsen Prin arderea substanfei cu oxid cupric şi barbotarea ga elor formate în solufie de hidroxid de calciu sau de bariu se formează un precipitat de carbonat de calciu sau de bariu Prin arderea sub-sfanfei cu oxid cupric se formează apă care se condensează pe perefii reci ai eprubefei Prin topirea substanfei cu sodiu sau potasiu se obfine o cianură alcalină care, după acidulare cu acid clothidric, dă cu clorura ferică un precipitai albastru închis Prin topirea substanfei cu sodiu sau potasiu, după calcinare şi solubili-zare se obfine o solufie care cu nitroprusiaful de sodiu dă o colorafie vio-Jetă Prin topire cu sodiu sau cu potasiu, după calcinare şi solubilizare se obţine, prin tratarea solufiei acidulafe cu acid azotic, cu azotat de argint, un precipitat brînzos de halogenură de argint Prin calcinarea substanfei cu amestec de carbonat de sodiu şi azotat de potasiu se formează fosfat, respectiv arseniat, cari sînt identificafi prin reacfii specifice tecat cu hidroxid de sodiu, etc. Aceste reacfii nu sînt însă specifice — şi pentru identificarea univocă a ionilor sau a grupărilor funcfionale respective trebuie să se considere şi alte criterii. Analiza calitativă modernă foloseşte şi procedee fizice, cari permit o identificare rapidă a elementslor componente din substanfa de analizat. Aceste procedee, descrise sub Metode de analiză fizicochimice (p. 396), au permis ca analizele chimice calitative (şi cantitative) să poată fi aplicate pe scară mare în controlul fabricafiei, în cercetarea ştiinfifică, sau cînd e nevoie de identificare chimică rapidă şi precisă. Analiză cantitativă: Analiză chimică prin care se determină cu precizie masele fiecăruia dintre elementele cari intră în constituţia unui corp compus (sare, amestec de săruri, curent de bioxid de carbon şi gazul elibaraf e măsurat direct într-un azotometru. *— Pentru determinarea cantitativă a grupărilor funcfionale din molecula subsfanfelor organice se utilizează reacfii specifice (cari nu se descriu aici). Aparatura folosită în gravimetrie cuprinde, în primul rînd, balanfa analitică, cu ajutorul căreia se poate face cîntărirea pînă la o zecime de miligram pentru o încărcătură maximă de 200 g, cum şi pahare Berzelius, pahare conice (Erlenmeyer), eprubete şi cilindri gradafi, baloane cofate de toate mărimile, biurete, pipete, creuzete şi capsule %de porfelan, de cuarf sau de platin, creuzete fiIfrânte, trompe de apă sau pompă de vid, băi de nisip, de apă sau de abur, plăci încălzite electric, hîrtie de filtru, etuve şi cuptoare electrice, efc, Analiză chimică 395 Analiză chimică Principalele operaţii folosite în gravimetrie sînt precipitarea, filtrarea şi spălarea, uscarea şi calcinarea precipitatelor şi vaporizarea. Nu se pot da indicaţii generale în ce priveşte metoda de precipitare. Uneori e necesar să se lase soluţia în repaus timp îndelungat la rece sau la cald, la lumină sau la întuneric; se precipită la rece şi apoi se fierbe, sau se precipită la cald, pînă la temperatura de fierbere a apei. In fiecare caz se urmează întocmai indicaţiile metodei prescrise. Dacă precipitatul se depune cu uşurinţă, spălarea se poate face prin decantare, în acelaşi pahar; dacă precipitatul se depune greu, el e trecut direct pe hîrtia de filtru, ultimele urme fiind şterse de pe pereţii vasului cu o vergea de sticlă echipată cu un cap de cauciuc. Precipitatul se spală pe filtru sau în creuzete Gooch, ori cu placă filtrantă, cu apă dintr-un stropitor lăsată să ţîşnească în vînă subţire pe marginea supe-' rioară a filtrului. Se recomandă să se lase să se scurgă toată apa din filtru, înainte de a-l umple din nou, el neumplîndu-se niciodată mai mult decît 3/4. Spălarea continuă pînă la dispariţia din filtrat a substanţei care trebuie îndepărtată. Precipitatele cari suferă prin calcinare o schimbare îngreuiate sînf uscate şi apoi calcinate. Pentru aceasta se arde filtrul separat de precipitat, se adaugă cenuşa la precipitat şi se calcifiează totul pînă la greutate constantă. Acest procedeu e folosit în cazul precipitatelor cari ar putea fi descompuse de produsele de ardere ale hîrtiei, cum sînt clorură de argint, sulfatul de plumb, oxidul de bismuf, etc. înainte de calcinare, precipitatul trebuie să fie complet uscat Ia 100°, în etuvă. Precipitatul e calcinat umed, cînd nu e influenţat de produsele de ardere ale hîrtiei. Evaporarea soluţiilor se face pe baia de apă, sub nişă; pentru a proteja capsula de praf, se pune deasupra ei o pîlnie susţinută de o furcă fixată la un stativ. — în analiza cantitativă se folosesc numai reactivi de cea mai înaltă puritate (pro anal.ysi). Concentraţia soluţiilor de reactivi e dată, pentru fiecare caz în parte, în metoda urmată, şi trebuie respectată. în analizele foarte exacte trebuie să se dea o atenţie deosebită apei distilate întrebuinţate la facerea soluţiilor şi spălarea precipitatelor. Apa distilată trebuie controlată la intervale scurte prin măsurări de conductibilitate (o bună apă distilată trebuie să aibă conductibilitatea 1*10~6 ohmi inverşi sau mho) sau prin determinarea reziduului. Volumetria: în voiumetrie (fitrimetrie) se determină conţinutul de substanţă în soluţie, prin titrare cu o soluţie standard sau etalon. Metoda implică trei operaţii: prepararea soluţiei etalon; prepararea soluţiei din substanţa care urmează să fie determinată, şi titrarea, adică măsurarea volumului de soluţie etalon, care produce o anumită reacţie, cu un volum cunoscut din soluţia de încercat. Soluţiile etalon pot fi molare sau normale. Se numeşte soluţie molară, soluţia care la un litru conţine un gram-mol de substanţă; o soluţie e normală, cînd conţine Ia un litru un echivalent-gram de substanţă. După felul reacţiei care stă la baza unei determinări volumetrice, volumetria se împarte în acidimetrie şi alcalimetrie (reacţii de neutralizare), reacţii de precipitare — şi reacţii de oxido-reducere (iodometrie, manganometrie, cerimetrie). în acidimetrie şi alcalimetrie, reacţia de bază e o reacţie de neutralizare. în cursul acestor titrări, elementul care variază e concentraţia ionilor de hidrogen sau pH-ul soluţiei. Punctul final, adică momentul în care neutralizarea e completă, se determină cu ajutorul indicatorilor (v.). Pot fi analizate prin această metodă substanţe ca acizii şi bazele, nitraţii, carbonaţii, sărurile de amoniu, etc. în titrări Ie bazate pe reacţii de precipitare, soluţiile etalon cari reacţionează cu soluţia de dozat formează un precipitat greu solubil sau insolubil. Sfîrşitul reacţiei e marcat, fie de apariţia unui precipitat colorat, fie de un indicator de precipitare, fie de unul de adsorpţie. Titrări le în reacţii de precipitare pot fi directe (cînd se adaugă reactivul de titrare pînă la punctul final) şi indirecte (cînd se adaugă un exces de reactiv, se aduce totul la un volum cunoscut, se ia o parte alicotă din filtrat şi se retitrează excesul de reactiv). La titrarea argentometrică a halogenurilor şi rodanurilor se pot folosi trei metode: Metoda Mohr, cu indicator cromat de potasiu: se titrează direct cu azotat de argint pînă la apariţia coloraţiei roşii-portocalii; metoda Fajans, cu indicatori de adsorpţie (în special fluoresceină şi eozină): titrare directă cu azotat de argint; metoda Vohard de titrare indirectă: se precipită halogenura cu exces de azotat de argint şi se retitrează excesul de azotat, în solufie acidă, cu rodanură în prezenţa unei soluţii de ioni ferici, ca indicator. Există şi alte metode de titrare bazate pe reacţii de precipitare, cari au un mare rol în tehnică şi cari, dacă se păstrează strict cele mai favorabile condiţii experimentale, dau rezultate satisfăcătoare. Se titrează în acest mod zincul cu ferocianură: 2 K4Fe(CN)6 + 3 Zn2+ ;± K2Zn3 [Fe(CN)6]2 + 6 K+. Pot fi folosite ca indicator azotatul de uranil, difenilamina sau difenilbenzidina; de asemenea, acidul fosforic cu acetat de uranil, plumbul cu cromat, bariul cu cromat, etc. în reacţiile de oxidare şi reducere se produc totodată pierderea, respectiv cîştigul unuia sau al mai multor electroni, de către molecula substanţei oxidate sau reduse. Se deosebesc mai multe metode de oxido-reducere: permanganometria, cro-matometria, cerimetria şi iodometria. Permanganometria e o metodă volumetrică de analiză la care se întrebuinţează ca reactiv de oxidare permanganatul de potasiu, KMn04- Majoritatea titrări lor oxidimetrice cu perman-ganaf au la bază reacţia globală: 2 KMn04 —> K20 -f* 2 MnO -f- 5 O. Acţiunea de oxidare a permanganatului nu depinde însă numai de concentraţia soluţiei întrebuinţate, ci e condiţionată şi de concentraţia ionilor de hidrogen în soluţie: MnO^ + 8 H + + 5e ^ Mn2+ + 4 H20 Mn7+ -{- 5 e ^ Mn2+ astfel încît potenţialul de oxidare al permanganatului e dat de ecuaţia: . r . , 0,058, [Mn04] TutlR £=e0 + -j-log în care £q e potenţialul normal de oxidare al sistemului. Rezultă că acţiunea oxidantă a permanganatului creşte foarte mult cu concentraţia ionilor H+. în această reacţie de oxidare, man-ganul trece din starea de ion Mn7+ în ion manganos Mn2+, adică cîştigă cinci electroni, cari trebuie să fie cedaţi de substanţa reducătoare. în toate reacţiile de oxido-reducere unitatea de normalitate corespunde la un electron schimbat în reacţia de oxido-reducere respectivă. Titrările cu permanganat se fac fără indicator exterior, permanganatul fiind propriul său indicator, deoarece, la punctul de echivalenţă al reacţiei de oxido-reducere, cu o singură picătură de permanganat în exces, soluţia se colorează în roz. Titrările cu permanganat se fac totdeauna în soluţie dublu normală de acid sulfuric. Se pot titra cu permanganat: iodul în ioduri, hidrogen sulfurat, acid arsenios, acid sulfuros şi sulfiţi, acid tiosulfuric şi sărurile lui, rodanură, amoniac, hidrazină, acid azotos, acid fosforos şi hipo-fosforos, apă oxigenată, fierul şi compuşii lui. Cromatometria foloseşte bicromatul de potasiu ca reactiv în titrările oxidimetrice. Aceasta se bazează pe următoarea reacţie: K2Cr207 + 8 HCI = 2 CrCIg + 2 KCI + 4 HsO + 3 O. Analiză chimică 396 Analiza chimica Bicrcmatul prezintă fafă de permanganaf avanfajui ca poate fi obfinut uşor în stare pură, prin recristalizare din apă şi uscare la 200° şi că soluţia lui, finută în balon închis, se conservă timp indefinit. La tif rari le cu bicromat trebuie utilizat un indicator exterior; cel mai bun indicator e difenilamina (solufie de 0,2 g difenilamina în 100 cm3 acid sulfuric concentrat lipsit de azot). Prima picătură de bicromat în exces colorează solufia în violet, în prezenfa difenilaminei ca indicator. Virajul are loc cu atît mai precis, cu cît concentrafia ionilor de hidrogen în solufie e mai mare. Titrările cu bicromat se fac deci în solufie acidă şi, spre deosebire de permanganat, se poate întrebuinfa (şi e chiar mai avantajos) acid clorhidric. Cerimefria foloseşte reducerea directă a ceriului tetravalent, fără stări de transifie, la starea de ceriu frivalent: Ce’V + e~ ^ Ce3+ ceea ce constituie un avantaj fafă de permanganometrie sau cromatometrie. în titrările cu ceriu, acidul clorhidric nu produce nici turburări, şi solufia de sulfat ceric se păstrează bine timp îndelungat; în schimb e nevoie de un indicator de oxidoreducere ca, de exemplu, albastrul de metilen, care trebuie adăugat pufin înaintea punctului de echivalenţă. Se pot titra cu solufie de sulfat ceric: acid teluric, trioxid de arsen, antimoniu triva-lent, iodură, fier feros, săruri cuproase, ferocianură, săruri mercuroase şi taloase, cum şi numeroase substanfe organice. lodometria se bazează pe reaefia reversibilă: J2 + 2e~^2J- şi deci o substanfă cu un potenfial de oxidare mai jos decît al iodului poate fi oxidată de acesta şi titrată dii?oct cu iod (de ex. tiosulfatul, acidul sulfuros). Invers, ionul J~ poate avea o aefiune reducătoare asupra agenfilor puternic oxidanfi cari, prin urmare, pot fi fitrafi, adăugîndu-li-se iodură în exces şi retitrînd iodul pus în libertate cu tiosulfat. Potenfialul de oxidoreducere al sistemului iod-iodură e practic independent de valoarea pH-ului, pe cînd acela al anionilor oxigenafi oxidanfi creşte foarte mult cu aciditatea solufiei. Astfel, în solufie puternic acidă, arseniatul poate fi redus cantitativ în arseniură cu iodură. Invers, potenfialul de oxido-reducere al sistemului acid arsenios-acid arsenic în solufie neutră sau slab alcalină e mai negativ decît al iodului şi, prin urmare, acidul arsenios va putea fi oxidat cantitativ de iod în solufie neutră. De aceea, în titrările iodometrice trsbuie să se păstreze exact acele condifii în cari echilibrul reversibil poate fi deplasat cantitativ într-un sens sau altul. — Indicatorul întrebuinfat în titrările iodometrice e amidonul. Titrările iodometrice sînt folosite mult în analiza chimică. Pe lîngă numeroşi cationi şi anioni cari sînt dozafi (Cr, Cu, Fe, Mn, As, CI, etc.), se pot titra iodometric şi multe substanfe organice. Metode de analiză fizicochimice: Metode bazate pe fenomene fizice şi cari permit efectuarea analizei chimice fără distrugerea substanfei de analizat. în cele mai multe cazuri, simpla disolvare a substanfei într-un solvent adecvat e singura operafie necesară pentru efectuarea analizei. Acest fapt, cum şi comoditatea de lucru proprie metodelor fizicochimice, au permis ca în analizele executate prin aceste metode să se realizeze o importantă economie de reactivi, de aparatură şi de manoperă, şi le-au impus atît în lucrările moderne de pură cercetare, cît şi în cele de control în industrie sau în tehnică. Metodele fizicochimice folosite în analiza chimică pot fi optice, electrice, cromatografice. Se deosebesc următoarele metode optice principale: colorimetria, fotometria, spectro- fotometria, nefelometria sau turbidimetria, fluoromefria, refracto-metria şi polarimetria, — cum şi următoarele metode electrice: electroliza, electromefria sau potenţiomefria, polarocjrafia, con-ductometria, Colorimetria e o metodă de analiză bazată pe compararea culorii unşi solufii din substanfa a cărei concentrafie trebuie determinată, cu aceea a unei solufii etalon din aceeaşi substanfă. Un corp e colorat cînd absoarbe din spectrul vizibil 0 parte din radiajii, lăsînd să treacă numai radiafii le de lungimi de undă caracteristice pentru propria lui culoare. Dacă Iq e intensitatea radiafiei incidente de o lungime de undă dată şi Ie intensitatea radiafiei transmise, conform legii lui Lam-bert-Beer, 7 = /0 e-M, unde k e coeficientul de absorpfie, c e concentrafia solufiei şi l e grosimea stratului de solufie străbătut de lumină. Substanfa de determinat trebuie deci sau să fie ea însăşi colorată, sau să fie capabilă de a suferi o reaefie prin ’care se produce o substanfă colorată. O determinare colorimetrică include deci trei operafii: prepararea solufiei de concentrafie necunoscută; prepararea solufiei etalon; compararea culorilor. Metoda poate fi aplicaiâ numai substanfelor cari urmează legea lui Lamberf-Beer şi consistă în compararea intensităfi lor fasciculelor de radiafii cari au străbătut solufia de cercetat şi solufia etalon. Cînd aceste intensităfi, I\ = Ioe~*Clli, respectiv h = Iq e-RC^ sînf egale, rezultă kc\ 1] = kc2h sau c'i ~ C2T '< k deci concentrafia necunoscută q se poate determina cunoscînd concentrafia c% a solufiei etalon şi variind grosimile de strat de solufii pînă la egalizarea intensităfii fasciculelor emergente. V. Colorimetrie, Colorimetru, Fotocolorimetru. Fotometria e o metodă de analiză bazată pe^ determinarea transmisiunii radiafiilor din spectrul vizibil, cum şi a celor din ultraviolet sau infraroşu. Se numeşte transmisiune raportul T = ~ dinfre intensitatea radiafiei transmise şi intensitatea Io radiafiei incidente. Pentru comoditate, în fotometrie se foloseşte logaritmul transmisiunii cu semn schimbat, care e numit densitate optică sau extinefie. Dacă substanfa de cercetat e în solufie, şi dacă se verifică legea lui Lambert- Beer, I = Ioe~kci, transmisiunea e dată de T~ — = e~^d , iar extinefia, de ln~ = kcL Extincfia e deci proporfională cu concentrafia solufiei în substanfa de cercetat. în cazul unui electrolit, ln-y^ = &ac/, unde a e gradul de disociafie. Pentru a elimina erorile de determinare a intensităfi lor radiafiilor transmise, datorite reflexiilor pe perefii cuvelor cu solufii, în practică se determină raportul Tc dintre intensitatea Ic a radiafiilor la ieşirea din solufia de cercetat şi intensitatea Ie a radiafiilor la ieşirea dinfr-o solufie etalon, de obicei solventul incolor, sau o solufie blanc (fără reactiv), amîndouă solufiile fiind examinate în radiafii de aceeaşi lungime de undă. Această posibilitate de a elimina eroarea datorită absorpfiei de către solufia blanc, reprezintă marele avantaj al analizei fotometrice fafă de cea colorimetrică. Determinarea devine astfel o determinare relativă. Transmisiunea poate fi exprimată numeric, fie ca o fraefie zecimală, fie în procente, fie ca extinefie. Instrumentul folosit în astfel de determinări se numeşte fotometru. V. Fotometrie, Fotometru. Stabilirea relajiei dintre transmisiune sau extinefie şi concentrafie pentru analiza unei anumite substanfe se numeşte etalonare; dacă această relafie e reprezentată grafic sub forma unei curbe, aceasta se numeşte curbă de etalonare. în toate sau în cele mai multe dintre analizele colorimetrjce şau Analiză chimică 397 Analiză chimica fotomefrice substanfa de analizat e supusă la o serie de reacţii, cari au drept scop producerea culorii folosite la determinarea foiometrica. Pentru două solufii din aceeaşi substanfă la concentraţii diferite, la aceeaşi lungime de undă şi grosime a stratului de solufie, relafia dintre densităfile optice respective Di şi D2 şi concentrafiils Q şi C2 e Di =C1> D2 C2 Dacă una dintre aceste solufii, de exemplu 2, e o solufie etalon de concentrafie cunoscută.’ Pentru analizele în serie din aceeaşi substanfă se stabileşte aşa-numitul factor, care e raportul dintre concentrafia cunoscută a solufiei etalon şi densitatea optică corespunzătoare. Pentru mai multă exactitate, factorul nu se stabileşte din determinarea densităfii optice a unei singure solufii etalcn, ci se folosesc mai multe solufii etalon de concentrafii crescătoare, se determină densităfile opiice corespunzătoare şi se trasează curba ccncentrafie-densifafe optică, care trebuie să fie o dreaptă. Concentrafia necunoscută a oricărei solufii de aceeaşi natură, în acelaşi interval de concentrafii, se determină citind la fotomefru densitatea ei optică şi înmulfind această valoare cu factorul, adică Ci = £>i’/. Lungimea de undă la care se fac măsurările fotomefrice se stabileşte folosind filtre de lumină capabile să Iransmifă numâi radiafiile luminoase cintr-o pcrfiune limitată a spectrului. O extindere recentă în fotometria cu filtru o reprezintă fotometrul construit pentru analiza rapidă şi exactă a cationilor Na+, K+, Ca*+, efc., cari dau spectre de flacără intense şi caracteristice. In acest instrument, solufia de examinat e suflată sub formă fin pulverizată înfr-o flacără incoloră de acetilenă sau gaz de iluminat şi se determină intensitatea ra-diafiilor din spectrul de flacără rezultat, cu ajutorul unei celule fotoelectrice. Instrumentul se calibreazăpentru un anumit ion, de-terminîndu-se intensitatea curentului produs de o serie de solufii etalon de concenfrafii variate ale ionului respectiv; cu datele obfinute se trasează curba de etalonare, care serveşte la calculul concentrafiei în solufii de concentrafie necunoscută. Spectrofotometria e o metodă fotometrică de analiză care, în loc de a folosi filtre penfru izolarea unui interval îngust din spectru, realizează această izolare cu ajutorul unei fante care se poate deplasa în lungul spectrului produs de un instrument spectral. Instrumentele bazate pe acest principiu se numesc spectrofotomefre (v.). Pentru analizele în serie, în special în regiunea vizibilă a spectrului, specfrofofometrele prezintă fafă de fotometre avantajul unei mai mari comodităfi şi flexibiIităfi în alegerea domeniului de radiafii. Nefelometria sau furbidimetria e o metodă de analiză a substanfelor în suspensie într-un mediu continuu, bazată fie pe determinarea intensităţii radiafiei difuzate de suspensia pentru un fascicul incident de intensitate cunoscută, fie pe determinarea intensităfii radiafiei transmise. Se pot efectua fie determinări absolute, fie determinări relative prin comparafie cu o suspensie etalon. Principala sursă de erori în nefelomefrie stă în diferenfa posibilă între stările celor două suspensii. De aceaa, precipitatele trebuie produse în aceleaşi condiţii, atît în solufia necunoscută, cît şi în cea etalon. V. şi Nefelomefrie, Nefelometru. Fluorometria e o metodă de analiză bazată pe determinarea intensităfii luminii emise prin fluorescenfă prin comparafie cu cea emisă de o solufie etalon. V. şi Fluorescenfă. Refractometria e o metodă de analiză bazată pe determinarea indicelui de refracfie al solufiei a cărei concentrafie se urmăreşte, indicele de refracfie depinzînd de concentrafie. Instrumentele folosite se numesc refractomefre. Uneori, se determină diferenfa dintre indicele de refracfie al solufiei de cercetat şi indicele unei solufii etalon, folosind o metodă interfero-metrică. V. şi Refractometrie, Refractomefru. Polarimetria e o metodă de analiză bazată pe determinarea unghiului cu care e rotit planul de vibrafie al unei radiafii polarizate linear de o substanfă optic activă. Instrumentele folosite se numesc fie polarimetre, fie, dacă sînt folosite într-un scop anumit, cu un nume derivat din cel al substanfei cercetate (de ex. zaharimetre). V. şi Polarimefrie, Polarimetru.— Electroliza e o metodă de analiză bazată pe posibilitatea de a separa şi determina ionii diferiţi dinfr-o solufie (electrolitică) prin aplicarea unor tensiuni electromotoare de valori convenabile, variabile. De exemplu, pentru o soluţie acidă, care e aproximativ molară atît faţă de Pb(N03)2, cît şi fafă de AgNC>3, tensiunea de descompunere a Pb (NC^ molar e de 1,5 V, iar aceea a AgNOs molar e de 0,7 V, cînd se folosesc electrozi de platin. Dacă se aplică o tensiune U, dată de 0,7<£/<1,5, cu timpul tot argintul se depune singur pe catod, care se scoate şi se cîntăreşte, putîndu-se astfel determina cantitatea de argint din soluţie. Prin introducerea unui nou catod de platin şi creşterea tensiunii peste 1,5 V, se obţine depunerea cantitativă de plumb la catod. Această metodă poate fi aplicată atît cationilor, cît şi anionilor. De exemplu, dinfr-o soluţie conţinînd clorură, bromură şi iodură se poate obţine o depunere cantitativă succesivă a celor trei ioni la un anod de argint, folosind tensiuni convenabile. Eleclrozii cari dau rezultatele cele mai bune sînt cei de platin, sub forma de cilindri de pînză fină de platin, întăriţi prin dublarea pînzei pe o distanţă de 3 mm la partea de sus şi la cea de jos, şi suportaţi de o tijă de platin turtită şi sudată pe toată lungimea cilindrului. Cînd catodul e rotativ trebuie confecţionat dintr-o pînză mai tare sau dintr-o lamă perforată, cu tijă centrală solidă. Elecfrometria sau potenfiometria e o metodă da analiză bazată pe variaţia potenţialului unui electrod cu concentraţia ionilor din soluţie. Metodele electromefrice sînf folosite, fie penfru titrări alcalimefrice sau acidimetrice, determinînd tensiunea electromotoare a unei calule electrolitice alcătuite dintr-un electrod normal şi un electrod de altă natură (în general de platin) şi al cărei lichid e chiar soluţia de titrat, fie pentru titrări în cursul cărora se produc reacţii de oxido-reducere sau reacţii de precipitare. Polarografia e o metodă de analiză în care, în loc de a adăuga un reactiv în soluţie şi de a urmări variaţia potenţialului de electrod, cum se face în pofenţiometrie, se trimite un curent electric prin celulă şi se face electroliza ionilor cari se găsesc în soluţie, cari se descarcă şi se depun la electrozi. De exemplu, la catod un ion metalic monovalent primeşte un electron şi se reduce în stare metalică, depunîndu-se pe catod: Me+4-e = Me. în condiţii convenabile, tensiunea necesară pentru a produce această reacţie electrochjmică depinde de natura chimică a ionului, de sarcina lui şi de intensitatea curentului, care rezultă din transferul de electroni; ea poate fi folosită ca măsură a concentraţiei ionului respectiv (v. Polarografie). Conductometria e o metodă de analiză în care se determină conductivitatea electrică a soluţiei în timpul reacţiei. Conductivitatea electrică depinde de concentraţia ionilor din soluţie şi de mobilitatea lor. Cu ajutorul măsurărilor de conductivitate se pot determina gradul de disociaţie al apei, sau solubilitatea sărurilor greu solubile. V. Conductometrie.— Analiza cromaiografică e o metodă fizicochimică de analiză, care consistă în a provoca deplasarea cu vitese diferite, printr-un mediu poros, a substanfei sau amestecului de substanfe supus analizei, pentru a le separa sub acfiunea diferifilor factori fizicochimici. Separarea astfel obfinută e condifionată de gradul diferit de adsorpfie al constituenţilor amestecului, de gradul Analiza bacteriologică 398 Analiza termică diferit de solubilitate al precipitatelor greu solubile şi de repartifia diferită a componenfilor amestecului între două faze lichide nemiscibile (v. şi sub Cromatografie). — Afară de factorii menfionafi pot interveni în separarea amestecurilor şi alfii, ca variafia vitesei de deplasare a componenfilor amestecului în funefiune de mărimea porilor şi dimensiunile moleculelor, de capacitatea diferită a componenfilor amestecului de a forma combinafii complexe, etc.— Componenfii separafi prin această metodă sînt apoi identificafi sau dozafi prinfr-una dintre metodele descrise.— Un tip special de analiză cromafografică e cromatografia pe hîrtie, în care separarea componenfilor nu depinde de adsorpfia lor pe faza solidă (mediul poros), ci de coeficienfii lor de repartifie între două faze lichide, una apoasă şi stafionară, refinută de hîrtie, cealaltă mobilă şi constituită dintr-un solvent organic. în acesf gen de cromatogramă, substanfele separate se mişcă prin hîrtie cu vitese diferite şi la sfîrşitul analizei ocupă pozifii specifice structurii lor moleculare, sub forma unor pete cari pot fi definite printr-o constantă Rj. Aceasta se defineşte ca raportul dintre deplasarea pozifiei de concentrafie maximă a substanfei respective şi deplasarea finală a suprafefei lichidului mobil. înfre coeficientul de repartifie a, care e raportul dintre concentrafia corpului disolvat în faza stafionară şi concentrafia corpului disolvat în faza mobilă, şi constanta R există relafia în care A e aria secfiunii transversale a mediului poros, As e aria secfiunii transversale a fazei stafionare şi ALe aria secfiunii transversale a fazei mobile. Constanta Rj permite identificarea cu suficientă precizie a anionilor, cafionilor sau a componenfilor unui amesfec complex de substanfe, supus analizei cromato-grafice, deoarece coeficientul de repartifie a depinde de structura moleculelor. S-a constatat, de exemplu, că în cazul unui amesfec de compuşi omologi, componentele se deplasează de-a lungul hîrtiei de filtru cu atît mai repede, cu cît molecula e mai mare.— Cercetările experimeniale au demonstrat că suprafefele petelor din cromatogramă sînt proporfio-nale cu logaritmii concentrafiei substanfei cromatografiafe. Această regulă permite să se efectueze cu ajutorul cromato-grafiei pe hîrtie analiza cantitativă a componenfilor separafi, fără să se mai taie cromatograma, ca în cazul folosirii altor metode analitice.— Deşi analiza cromafografică nu permite recunoaşteri sau determinări cantitative atît de rapide ca celelalte metode fizicochimice de analiză, totuşi ea reprezintă, în foarte multe cazuri, singura cale analitică care poate fi aplicată cu succes în analiza subsfanfelor complexe. Astfel, problema analizei imediate a consfifuenfilor unui lichid biologic, a unui fesut sau organ, a unui amesfec complex de materii colorante, a unor amestecuri de alcaloizi, sau de aite substanfe organice complexe naturale a putut fi solufionafă cu precizie şi într-un timp relativ scurt numai cu ajutorul analizei cromatografice. 1. ~ bacteriologică. Chim. biol.: Metodă de determinare a numărului şi a genului bacteriilor dintr-o anumită cantitate de substanfă, prin observarea la microscop a unei probe din substanfa respectivă. 2. ~ calitativă. Chim. V. sub Analiză chimică. 3. ~ cantitativă. Chim. V. sub Analiză chimică. 4. ~ de cicluri: Sin. Cicloanaliză (v.). 5. ~ elementară. Chim. V. sub Analiză chimică. 6. ~ granulometrică. Maf. cs.: Operafia de determinare a compozifiei granulometrice a unui material granular. V. şi sub Granulomefrie. 7. ~ gravimetrică. Chim.: Sin. Gravimetrie. V. sub Analiză chimică. a. ~ imediată. V. sub Analiză chimică. 8. ~ în picătură. Chim.: Analiză bazată pe microreacfii calitative executate cu ajutorul unei tehnici speciale, pe can-fităfi foarte mici din substanfa de cercetat. Reacfiile în picătura sînt reacfii de culoare cu o mare sensibilitate, datorite atît tehnicii folosite la executarea lor, cît şi specificităfii reactivilor, ii. ~ mecanică. V. sub Granulomefrie. 11. ~ metalogratică Metg.: Examinarea metalelor sau a aliajelor pe probe metalografice, urmată de fixarea macrostructurii sau a microstructurii, prin diferite metode. V. sub Metalografie. 12. ~ mefaloscopică. Metg,: Exarrinarea metalelor sau a aliajelor pe probe metalografice sau direcf în ruptură. V. sub Metalografie. 13. ~ microchimică. 1. Chim.: Capitol al Chimiei analitice calitative şi cantitative, avînd ca obiect studiul procedeelor de lucru la cari se înfrebuinfează canfifăfi de substanfă de ordinul mili-gramului. Analiza microchimică cuprinde: Microanaliza anorganică, organică, biochimică, şi a gazelor. Caracteristica analizei microchimice, excepfînd canfifăfi le mici de substanfă cu cari se lucrează, consistă în aplicarea pe o scară mare a legilor şi a fenomenelor fizicochimice în metodele ei de lucru, neobişnuită în Chimia analitică clasică. 14. ~ microchimică. 2. Chim.: Oricare dintre reacfiile microchimice calitative, efectuate la microscop (pentru cari s-a convenit să se folosească termenul de recunoaştere microchimică sau microcrisfalografie). is. ~ microscopică. Gen.: Studiul structurii unui material, efectuat prin observarea la microscop a unei probe din acel material. Prin analiza microscopică se pot determina compozifia materialului, forma şi dimensiunile părfilor constituente, etc. V. şi sub Microscopie. ie. ~ ponderală. Chim.: Sin. Analiză gravimetrică, Gravimetrie. V. sub Analiză chimică. 17. ~ prin absorpţie. Chim. fiz.: Analiza unei subsfanfe sau a unei radiafii bazată pe studiul curbei de absorpfie corespunzătoare. is. ~ raţională. Mat. cs.: Tip special de analiză,, utilizat în analiza silicafilor (de ex. în industria ceramică), prin care se determină confinutul în consfifuenfi minerali specifici, penfru a stabili posibilităfile de utilizare a acestora. Analiza rafională se face, fie prin procedeul Berdel-Bolien-bach, fie prin procedeul Kallauner-Matejka. în procedeul Berdel-Bollenbach se dezagregă integral caolini-tul, mica şi produsele intermediare de degradare ale feldspafilor, cu acid sulfuric concentrat, cînd se depune bioxid de siliciu şi se formează sulfat de aluminiu şi sulfat de potasiu. Feldspafii şi cuarful nu sînt atacafi de acidul sulfuric decît într-o mică măsură, ceea ce face ca prezenfa lor să nu influenfeze în mod apreciabil rezultatul analizei. Astfel, se separă oxidul de aluminiu şi alcaliile provenite din caolinit şi din mică, de cuarf şi feldspafi. Prin această metodă se determină în mod obişnuit caolinitul, feldspafii, cuarful şi mica (muscovitul), iar în mod special, carbonatul de calciu, gipsul şi substanfele organice (humus). în procedeul Kallauner-Matejka, caolinitul calcinat la circa 700° se descompune în bioxid de siliciu, Si02, trioxid de aluminiu liber, A^Os, şi apă, iar trioxidul de aluminiu din caolinit se disolvă în acid clorhidric. Prin aceste reacfii se Separă caolinitul de cuarf, de feldspafi,. de mică şi de eventuale produse intermediare de degradare ale feldspafilor. Cu această metodă se determină în mod obişnuit caolinitul, feldspafii, cuarful şi trioxidul de fier hidratat, iar în mod special, mica, dacă s-a făcut în prealabil o analiză chimică prin care au fost determinate alcaliile. Sin. Analiză mineralogică. iy. ~ termică. Fiz.: Procedeu de cercetare a proprietăfilor amestecurilor, în vederea stabilirii diagramei de solidificare a lor, prin determinarea curbelor de solidificare, a punctelor eutectice, de transifie, etc. Principiul lui consistă în observarea variafiei, în funefiune de timpul t, a temperaturii T a unui amestec lichid care se răceşte. Trasînd curba jf = f(*) pentru Analiză tiirimetrică 399 Analiza armonica amestecuri de compoziţii diferite, un palier orizontal la o temperatură oarecare indică un punct de topire al unei substanfe definite, un punct eutectic sau unul de transformare, iar o schimbare de direcfie, un punct de începere a solidificării. Curbele T = f(0 se pot determina prin observafii la termometru sau cu un cuplu termoelectric legat la un galvanometru; în acest din urmă caz, deplasarea spotului galvanometrului se poate înregistra pe o hîrtie fotografică înfăşurată pe o tobă care se roteşte cu vitesă uniformă. Se mai poate utiliza o metodă diferenfială cu două cupluri şi două galvanometre, înregistrarea făcîndu-se pe o hîrtie fotografică fixă. 1. ~ fifrimefrică. Chim.: Sin. Analiză volumetrică, Volu-metrie, Titrimetrie. V. sub Analiză chimică. 2. ~ volumetrică. Chim.; Sin. Volumetrie. V. sub Analiză chimică. 3. Analiză. 3. Gen.; Descompunerea unui complex în elementele lui. 4. Analiză armonică. F/z., Elf.: Operafia de determinare a coeficienfilor seriei Fourier, a0 , ' 2 ('ak cos &px + bk sin &(3x) , (l-i+o)+f(T-o) a0 2 Fouri , ai cos (3x + h sin (3x, ak cos k$x-\-bk sin&|3x, ■ De cele mai multe ori, funcfiunea f(x) e complicată — şi coeficienfii ak, bk nu pot fi calculafi decît folosind formule de calcul deaproximafie, numite formule de cuadratură. Se poate chiar ca, în mod practic, funcfiunea f(x) să fie dată prin graficul ei în intervalul [c, c + X], acest lucru fiind destul de frecvent în tehnică. Şi în acest caz se utilizează formule de aproximafie pentru calculul coeficienfilor Se ajunge astfel la analiza fcel în care se dezvoltă o funcfiune periodică dată f(x), cu perioada Jf=2jt/(3. Coeficienfii seriei Fourier ak,bk au expresiile: 2 Ce+X ^==—1 f(x)cos&|3x dx, (k~0, 1, 2, ....) 2 Cc+X bk—~- J f^x)sin k$x dx, (&=1,2, ....) unde ce un număr oarecare. Se poate lua fie c = 0 şi, în acest caz, limitele integralei sînt 0, X, fie c= — X/2 şi, în acest caz, limitele integralei sînt — X/2, 4- X/2. Dacă funcfiunea f (x) îndeplineşte condifiile lui Dirichlet: f(x) e continuă în intervalul [ — X/2, + X/2] sau are în acest interval numai un număr finit de puncte de discontinuitate de spefa întîi, iar intervalul [— X/2, + X/2] poate fi împărfit într-un număr finit de intervale parfiale, astfel încît, în fiecare interval parfial, funcfiunea f (x) să fie monotonă, — seria Fourier e convergentă în intervalul [— X/2, + X/2] şi suma ei e f(x), dacă x e un punct de continuitate; respectiv e f (*o 4- Q) f ~ 0) 2 ' dacă xq e un punct de discontinuitate de spefa întîi pentru f(x); respectiv e armonică practică; aceasta consistă în a determina cu aproximafie armonicele de ordinele 1, 2,..., n ale funcfiunii f(x) şi în a construi grafic funcfiunea y = qpM (x), unde cpn(x) e suma ordonatelor de pe graficele armonicelor de ordinele 1, 2,..., n şi cari corespund la acelaşi x. în general, cele două grafice j=f(x), y = 0).— A K\J/^ j+X) 9 VI/ . ! X ! i vA i 1 Vk / ] v 4Am/ X T TVj V- I Exemple de curbe periodice caracterizate de anumite simetrii f (x)=f (x-J-X). a) fără armonice impare; b) tără armonice pare; c) tără armonice impare în cosinus şi pare în sinus; d) numai cu armonice pare în cosinus; e) numai cu armonice impare în sinus; f) fără armonice în sinus; g) fără armonice în cosinus; h) fără armonice impare în sinus şi pare în cosinus; /) numai cu armonice pare în sinus; \) numai cu armonice impare în cosinus. Analiză armonică sferică a cîmpului geomagnetic 400 Analiza armonica sferică a cîmpului geomagnetic curbă. Exemple: metoda incidentelor geometrice, sau metoda discontinuităţilor (v. Incidentelor, metoda ~ geometrice) se aplică curbelor cari pot fi aproximate comod printr-o succesiune de arce de polinoame de grad k, şi dă rezultate exacte dacă funcţiunea analizată e alcătuită de fapt dintr-o astfel de succesiune de polinoame; metoda ordonatelor echidistante (v. Ordonatelor, metoda ~ echidistante) se aplică curbelor ale căror armonice superioare unui ordin oarecare p sînt neglijabile (cum e cazul curbelor uzuale ale tensiunilor şi curenţilor de frecvenfă industrială); metoda ordonatelor selecfionate (v. Ordonatelor, metoda ~ selecfionate), cu aplicare analogă precedentei, permite determinarea rapidă a unei anumite armonice de ordinul p, dînd rezultat exact dacă armonicele de ordin (2 m+])p (m întreg şi pozitiv) sînt nule. Metodele experimentale sînt aplicabile numai pentru determinarea amplitudinilor ck ale diferitelor armonice, fără determinarea fazelor cpx respective. Restriefia nu e importantă deoarece, de obicei, prezintă interes practic numai repartizarea energiei totale în spectrul (v.) oscilafiei respective. Se analizează oscilafii mecanice (sonore, v. Analizor de sunete) sau electrice, în ambele cazuri măsurarea precisă a armonicelor efectuîndu-se prin procedee electronice (analiza electronică a semnalelor). în primul caz sînt necesare traductoare (v.), cari transformă oscilafiile mecanice în oscilafii electrice şi cari trebuie să aibă o caracteristică de frecvenfă uniformă în gama de frecvenfe care interesează. Pentru analiza oscilâfiilor sonore (peste 20 Hz) se folosesc microfoane (piezoelectrice sau cu condensator), urmate de amplificatoare cari corectează caracteristica de frecvenfă a microfonului (v, Preamplificator). Pentru analiza vibrafiilor (5'*-1000 Hz) se folosesc traductoare generatoare (de inducfie), urmate sau nu de circuite de derivare sau de integrare (dipa cum se urmăreşte analiza deplasării, a accelerafiei sau a vitesei). Analiza electronică a armonicelor se poate face cu mijloace obişnuite de laborator (dacă se urmăreşte identificarea armonicelor fără precizarea exactă a amplitudinilor) prin procedee de rezonanfă (cu ajutorul unui frecvenfmetru de rezonanfă (v.), de substitufie (cu ajutorul unui receptor de trafic foarfe selectiv, — şi al unui. generator auxiliar), sau de .comparare cu un semnal de frecvenfă şi amplitudine cunoscute. în ultimul caz, prin varierea frecvenfei semnalului auxiliar suprapus peste semnalul analizat la intrarea unui voltmetru electronic (v.) (de ex. cu deteefie pătratică), se pot obfine bătăi lente ale acului instrumentului indicator al voltmetrului, de cîte ori această frecvenfă se apropie de aceea a unei armonice, amplitudinea bătăii fiind proporfională cu amplitudinea armonicei respective, dacă amplitudinea semnalului auxiliar e menfinută constantă (metodă de eterodinare, v. Eterodinare). An.aliza de mare precizie a armonicelor se face cu aparate speciale, numite analizoare electronice (v,), prezentarea întregului spectru al armonicelor putîndu-se face pe ecranul unui fub catodic (v. Panoramic, analizor ~). Deoarece orice determinare experimentală se efectuează într-un timp \t finit, se analizează de fapt numai o porfiune finită a oscilafiei cercetate, porfiune care nu mai constituie o oscilafie periodică. Spectrul corespunzător nu e deci un spectru de linii, ci un spectru de bandă corespunzător dezvoltării în integrală Fourier (v.) a funefiunii respective. Eroarea suplementară de măsurare, efectuată în aceste condifii asupra uneia dinfre frecvenfele componente ale oscilafiei inifiale, e invers proporfională cu timpul A^ şi e practic neglijabilă în raport cu celelalte erori de măsurare, dacă .A* ^ 1//- î. ~ armonică sferică a cîmpului geomagnetic. Geofiz.: Procedeu de prelucrare a datelor de observafie geomagnetice privitoare la întregul glob, constituit din următoarele trei etape principalp: determinarea, pe baza datelor de observafie, a valorilor numerice ale coeficienţilor din funefiunile sferice adoptate pentru reprezentarea repartifiei geografice a cîmpului geomagnetic; determinarea mărimilor mai importante cari caracterizează cantitativ cîmpul geomagnetic în ansamblul său *—. şi separarea părfilor interne şi externe ale cîmpului. Analiza se poate face atît pentru cîmpul geomagnetic persistent, cît şi pentru cîmpurile de variafii. Admifînd că la producerea cîmpului geomagnetic persistent contribuie atît cauze interne, cît şi cauze externe, şi că acest cîmp derivă dintr-un potenfial V, într-un punct din spafiul fără surse, unde &V = 0, potenţialul poate fi scris ca ’i ~î T(n\, n J termenii şi T{£ referindu -se la cauzele interne, respectiv externe şi avînd, fiecare, forma m m—0 cos mX + h™ sin mX'} P™ (cos ^ . în aceste relaţii, r, A. şi B reprezintă coordonatele sferice (în un sistem avînd ca origine centrul Pămîntului şi ca plan fundamental planul ecuatorului geografic) ale punctului pentru care se scrie valoarea potenfialului, adică raza vectoare, respectiv longitudinea şi colatitudinea geografică; R e raza Pămîn-tului, iar g™ şi h™ sînt coeficienţii ale căror valori numerice trebuie stabilite, în concordanţă cu observaţiile, pentru ca termenii corespunzători ai desfăşurării în serie să poată reprezenta cît mai fidel distribuţia geografică a cîmpului observat. P™ e polinomul Legendre, conţinînd ca parametru cosinusul colatitudinii. Aceşti termeni se pot scrie, folosind o notaţie cu semnificaţie evidentă, "Ţ (£) __ Componentele rectangulare ale cîmpului geomagnetic se cbţin prin derivări după direcfiile respective: X=- r=_ŞK=_________ 0)y i^sinfi q)X (?z c)r -* S E t ■- +"SS '»>+»jr1 £: w] c (»■ *> n=1 m—0 Analiză combinatorie 401 Analiză combinatorie Sau tt=1 m=0 ; ^(^]c(cose). Pentru un punct de pe suprafafa Pămîntuluî (r = /?), aceste expresii devin *= ÎI S [7«w+£«(X)] Ip»(cos e) «=1 w=0 >—Sîrt Stl'- «+t w>:(-») «=1 m=0 oo n - Z = ££[-(«+1)C(>-H«C(M]P: (cos e). n=1 w=0 Expresiile componentelor cîmpului arată că coeficienţii lui 7 şi E sînt aceiaşi pentru componentele X şi Y, dar sînt diferifi pentru 2. Tocmai această deosebire permite separarea părfilor interne şi externe. Întrucît în realitate se cunoaşte distribufia valorilor elementelor geomagnetice, pe baza acestei distribufii se determină coeficienţii g,™ şi h™ pentru diverse valori ale lui 0, adică pe diverse paralela geografice. Termenii de ordinul 1 ai desfăşurării, g°u g{ şi h\ (fiindcă bl nu are nici o semnificaţie), sînt cei cari caracterizează magnetizarea uniformă şi reprezintă magnetizarea axială, respectiv componentele magnetizării transversale a Pămîntului în planul meridianului Greenwich şi în planul meridianului perpendicular pe acesta. Valorile lor determină atît coordonatele polilor geomagnetici, cît şi momentul magnetic total al Pămîntului, corespunzător magnetizării uniforme. Coordonatele polului geomagnetic boreal sînt: h\ Xo = arc tg — o0=arctg--------------1 A iar momentul magnetic al Pămîntului e M= T R3 f —► vectorul k fiind legat de intensitatea de magnetizare uniformă a Pămîntului, I, prin relaţia T=^7. 3R) unde liq e permeabilitatea magnetică absolută a vidului şi avînd valoarea absolută:____________________ *-V(«î)*+(*})*+(«)*■ Rezultatele principalelor analize armonice sferice efectuate pînă acum, pe baza principiilor expuse, au pus în evidenţă: slaba convergenţă a seriilor de desfăşurare, ceea ce arată că, deşi importanţi, termenii cari definesc magnetizarea uniformă nu asigură decît o primă reprezentare, cu totul aproximativă; nesiguranţa datelor cu privire la cîmpul extern; concordanţa satisfăcătoare a valorilor peniru coordonatele polilor geomagnetici obţinute la diverse epoci; scăderea momentului magnetic corespunzător magnetizării uniforme a Pămîntului. Trebuie men- ţionat că această scădere poate fi aparentă, datorită faptului că atît cantitatea, cît şi calitatea datelor de observaţie cari au stat Ia baza diverselor analize au fost diferite; în aceste condifii, o compa-rafie între rezultate nu e concludentă. în al doilea rînd trebuie semnalat că aceste date arată o contribuie în proporfie de circa 94% şi 3% a părfilor interne şi externe ale cîmpului, restul de 3% corespunzînd fie unei părfi nepotenfiale, fie datorindu-se, pur şi simplu, imperfecfiei datelor de observafie şi aproximaţiilor procedeelor de prelucrare. Natura fizică a părfii interne nu e însă cunoscută, deşi s-au făcut numeroase încercări de a o explica. Procedeul de analiză armonică sferică poate fi aplicat şi părfilor variabile ale cîmpului geomagnetic — în special cîmpul de variafie diurnă solară (S) şi lunară (L) — cu deosebirea că de astă dată coeficienfii g™ şi b™ nu mai sînt constanfi, ci funcfiuni periodice de timp, desfăşurabile în serii Fourier, astfel îneît forma termenilor 7^ şi e * oo r» =Xcosst+g”'*sin st)cosmX + m—0 s=1 + 0Co cos St + K',lsin st) sin 0). Operafiile de desfăşurare şi separare sînf analoge celor din cazul cîmpului persistent, dar sînt mai complicate. Separarea se face tot pe baza particularităfii de comportare a componentei verticale. Rezultatele acestor analize arată că, pentru cîmpurile de variafii, partea principală (-) a cauzelor e externă (curenfi în ionosferă) şi o parte mai mică, dar importantăl-rJ, e internă (curenfi induşi în Pămînt). i. ~ combinatorie. Mat,: Studiul operafiilor definite pe mulfimi finite. Principiul fundamental al analizei combinatorii e dat de următoarea propozifie,cunoscută sub numele de „principiulpăstorilor": Fie E şi F două mulfimi, Ct şi 6 numerele lor cardinale (v. Cardinal, număr ~), / o aplicafie a lui E pe F, astfel îneît mulfimile / ({y}), pentru yQF, să aibă toate acelaşi număr cardinal C; în aceste condifii avem £X = I) *C. In adevăr, familia (/ ({^D)y^jr formează o partifie (v. Partifie) a lui E formată din mulfimi avînd acelaşi număr cardinal C, deci 5 C = Ct. Fie m şi n două numere întregi, astfel îneît rn^n. Numărul aplicaţiilor injective (biunivoce) ale unei mulţimi A formate din m elemente într-o mulţime B formată din n elemente e fi j egal cu --------—rr. Aplicaţiile astfel definite sînt cunoscute (n — m) \ sub numele clasic de „aranjamente". Demonstraţia acestei propoziţii se face prin recurenţă, utilizînd „principiul păstorilor", după cum urmează: Propozifia e evidentă pentru m — Q. Presupunînd fie A o mulfime formată din m-j-1 elemente, A' o parte din A avînd m elemente, şi {a} — A — A1. Fie F şi F’ cale două mulfimi de aplicafii biunivoce ale lui A şi A’, respectiv în B, şi fie cp aplicafia care, la orice funefiune f(zF, face să corespundă restriefia sa la A’. Pentru orice funefiune f’^F1, un element / din mulfimea cp (/') e determinat în mod unic prin valoarea sa f(a). Dar / fiind injectivă, trebuia să avem f(a)(zB —}\A'), deci cp (/') are acelaşi număr da elemente n — m ca şi B— f(A'). Deci card. (cp (/))-n — m, iar pe de n! altă parte card. (F1) = -r.., conform ipotezei de recurenfă; \n — m)! deci, după „principiul păstorilor", avem card.(jF) = {n — m) -—-^-rr= i------—rr; (n — rrî)! \n — m — 1) I 26 Analiza curbei de sarcina 402 Analiza imaginii Dacă m — n, numărul de aplicaţii injective ale unei mulţimi de n elemente, în ea însăşi, este n\, căci 01 = 1. Aplicaţiile injective ale unei mulţimi finite în ea însăşi se numesc şi permutări. Deci, numărul permutărilor unei mulţimi de n elemente e n! = 1.2.3*'-n. Fie E o mulţime finită de n elemente, şi (/>*•)un şir finit h ^ ^ de numere întregi, astfel încît pi ~n. în aceste condiţii, i—\ numărul acoperirilor ale mulţimii E prin mulţimi disjuncte două cîte două astfel, încît card. (Xi)^=pi pentru h este egal cu riljUp^.. ' i=1 Demonstraţia acestei propoziţii se face, de asemenea, cu ajutorul „principiului păstorilor". Dacă h— 2, pi~p, p2~n~p> atunci numărul de părţi cu p n\ elemente dintr-o mulţime de n elemente e -77—'—rr* Părţile p\{n-p)\ de p elemente dintr-o mulţime A de n elemente se mai numesc şi combinări. — Numărul lor -77------tt se notează cu (î) sau cu Ct, şi se pl{n~p)\ Kp/ n numeşte coeficient hinomial de indici n şi p. 1. ~a curbei de sarcină. Elf.: Determinaraa contribuţiei fiecăreia dintre principalele categorii de consumatori de energie electrică, Ia curba de sarcină a unui sistem energetic (v. fig.). cpf) consum propriu tehnologic al centralelor electrice; ua) uzină de apă; tc) transporturi în comun; ind) industrie; mb) magazine şi birouri; luc) iluminat şi utilizări casnice; lp) iluminat public; pr) pierderi în refele. Analiza se face: Pentru consumatorii foarte mari, prin măsuri directe, iar pentru celelalte categorii, prin compararea curbelor de sarcină din anumite zile (zile normale şi zile caracteristice, în cari o categorie de consumatori, fie că apare în mod excepţional, — de exemplu zile de repaus în cari magazinele sînt deschise, ■*— fie că lipseşte în mod excepţional, de exemplu zile în cari nu sînt spectacole), Analiza curbei de sarcină serveşte la studii de tarife şi planificare a producţiei de energie electrică. 2. ~ de carofe. Expl. petr. V. sub Carotă. 3. electronică a semnalelor. V. Analiză armonică; Analizor electronic; Panoramic, analizor 4. ~ funcţională. Mat.: Studiul operaţiilor pe mulţimi dotate cu structuri algebrice-topologice. 5. ~ hidrodînamică. Expl. pefr.: Analiza unui zăcămînt de hidrocarburi fluide, în ce priveşte comportarea ac?stuia în exploatare, cum şi comportarea lui în timp (debitele şi volu- mele de fluid cari vor fi extrase; aprecierea factorului de recuperare, în condiţiile unui mod de exploatare ales). Analiza hidrodinamică se execută cunoscînd următoarele date: aspectul geologic al zăcămînfului; parametrii fizici ai zăcămîn-tului (porozitate, saturaţie, etc.); variaţia cu presiunea a unor parametri (viscozitatea fluidelor, raţîa de soluţie, factorul micşorării de volum, greutatea specifică, etc.); variafia, cu timpul, pînă la data analizei hidrodinamice, a presiunii, a debitului de ţiţei şi de gaze, a raţiei gaze-ţiţei, a numărului de sonde, etc. o. ~a imaginii. Telc.: Descompunerea unei imagini în elemente de dimensiuni mici (sau „puncfe"), susceptibile de a fi transmise individual. Analiza e indispensabilă sistemelor de transmisiune la distanţă a imaginilor permanente (fototele-grafiesau facsimil) sau nepermanente (televiziune); prin analiză, complexul de informaţii simultane pe care-l constituie o imagine e transformat (în tehnica actuală) într-un şir continuu de informaţii succesive, traductibil într-un semnal electric care poate fi transmis la distanţă prin mijloace obişnuite de telecomunicaţie. Imaginea optică care urmează să fie transmisă e analizată direct (analiza opiico-mecanică; v. Belinograf; Nipkow, discul lui Weiller, roata lui Fototelegrafi3) sau tradusă în prealabil într-o imagine intermediară electrică (analiza electronică; v. Videocaptor, tub Televiziune). Imaginea analizată e supusă explorării unui fascicul subţire (luminos sau electronic) al cărui spot (de dimensiune corespunzătoare unui „punct") mătură suprafaţa respectivă în linii succesive, urmărite în ordinea în care se citesc rîndurile unei file (v. fig.). Măturarea (sau baleiajul) suprafeţei respective se realizează prin devierea fasciculului sau, mai rar, prin mişcarea corespunzătoare a imaginii, 2 131 '/ 3! — 6 15 8 5 10 17 12 7 » « 21 Analiza Imaginii, a) simpiă; b) cu inferliniere. cu fascicul fix. Intensitatea fasciculului e modulată în ritmul succesiunii tonalităţilor luminoase în lungul liniilor respectiva, şi e tradusă în variaţiile amplitudinii unui semnal electric. La recepţie,’o succesiune de operaţii inverse realizează sinteza imaginii. Dificultatea principală consistă în sincronizarea perfectă a analizei şi a sintezei. în acest scop se folosesc semnale auxiliare de sincronizare (sub formă de impulsii) transmise odată cu semnalul util. O a doua dificultate apare în cazul taleviziunii, în care sinteza imaginii e desăvîrşită pe retină (v. Persistenţa imaginilor), ceea ce impune folosirea unei frecvenţe relativ înalte / a succesiunii imaginilor complete (a „cadrelor", v. sub Cadru) pentru a evita pîlpîirea (v.) (/= 25 Hz, în Europa; / = 30 Hz, în U.S.A.). In acest scop se foloseşte analiza cu inter lini ere sau „întreţesută" (v. fig. b), în care fiecare cadru e descompus în două semicadre balaiate succesiv, primul cuprinzînd liniile pare, iar al doilea, liniile impare. Din punctul de vedere a! pîlpîirii, interlinierea e echivalentă cu dublarea frecvenţei imaginilor. Calitatea (sau definiţia, v.) procedeului de analiză a imaginii se apreciază după numărul P de „puncte" în care a fost descompusă, respectiv după numărul L de linii (standardul analizei de imagine) legat de primul prin relaţia P = L*F, în care F e formatul imaginii, egal cu raportul dintre înălţimea şi lăţimea ei. Sistemele de televiziune existente folosesc un Analiza matematica 403 Analiza trenului format F=4/3 şi un număr mare de linii L = 625 (standard general european), 441 (standard vechi francez), 819 (standard nou francez), 405 (standard englez), 525 (standard american). Sporirea numărului de linii peste 800 nu mai îmbunătăfeşte sensibil calitatea imaginii (din cauza puterii separatoare limitate a ochiului), e neeconomică şi duce la valori prea mari pentru frecvenfă maximă de modulaţie transmisă , JlFf J max 2 şi deci pentru lărgimea de bandă (v.) necesară unei emisiuni de televiziune. î. ~ matematică. Mat.: Disciplină matematică avînd ca obiect studiul funcţiunilor şi al relaţiilor dintre ele, cu ajutorul conceptelor de număr, de variabilă şi de limită. Printr-o generalizare a operaţiilor efectuate în Algebră şi prin introducerea de către Leibniz şi Newton a conceptului de limită, s-a fondat Calculul infinitezimal, punîndu-se astfel bazele Analizei matematice. Definite prin expresiile lor analitice, funcţiunile se împart în funcţiuni algebrice şi transcendente, ultimele cuprinzînd exponenţiala şi logaritmul, ca şi expresiile obţinute din ele prin integrare, funcţiunile circulare şi hiperbolice, inversele lor, etc. în conceptul modern de funcţiune, datorit lui Dirichlet, corespondenţa dintre două variabile x şi ;y = f(x) sau dintre doua mulţimi de numere x şi y înlocuieşte definiţia mai veche, dată de expresia analitică. Studiul proprietăţilor generale ale funcţiunilor, clasificate după anumite caractere specifice (continuitate, derivabilitate, nedeterminări, etc.), iar nu după aspectul lor algoritmic, a determinat apariţia unei a doua ramuri a Analizei: Teoria funcţiunilor de variabile reale. Dezvoltarea acesteia e sprijini lă pe teoria mulţimilor, a lui Cantor, care are azi o existenţă autonomă şi sprijină evoluţia multor domenii* ale matematicelor, Cauchy şi Weierstrass au creat în secolul trecut teoria funcţiunilor de variabile complexe, cara introduce noi instrumente de cercetare şi reprezentare a funcţiunilor (integrala lui Cauchy, produsele infinite, etc.) şi dă metode generale de investigaţie a funcţiunilor şi integralelor eliptice, a funcţiunilor automorfe, algebrice, etc. în unele probleme intervin ecuaţii în cari anumite funcţiuni sînt date, iar altele sînt necunoscute. în teoria acestor ecuaţii, numită teoria ecuaţiilor funcţionale, prezintă importanţă ecuaţiile diferenţiale, cele cu derivate parţiale, ecuaţiile integrale, cele cu diferenţe finite, integrodiferenţiaie, etc. Delimitarea domeniului Analizei matematice are o valoare convenţională şi temporară. Anumite capitole se dezvoltă şi se desprind cu timpul de corpul principal. Acesta e cazul Calculului variaţiunilor, care a condus la Analiza funcţională, al Calculului probabilităţilor,. al Teoriei grupurilor continue, al Teoriei mulţimilor, al Topologiei, etc. Creată din necesitatea de a rezolva probleme puse de Geometrie şi de Fizică, Analiza matematică a devenit un instrument indispensabil de reprezentare pentru toate ştiinţele, pe măsură ce ele se apropie de caracterul de ştiinţe exacte. 2. ~a vorbirii articulate. V. Vorbirii, analiza ~ articulate. 3. Analiză de arboret. Silv.: Examinarea secţiunilor transversale prin trunchi Ia diferite înălţimi pentru determinarea creşterii arboretului (în diametru, în înălţime, în suprafaţa de bază, în volum) în cursul întregii sale vieţi. 4. Analiza preţurilor. 1. Tehn., Cs.: Totalitatea calculelor efectuate la întocmirea unui proiect, în Vederea stabilirii preţurilor unitare la fiecare articol din devizul proiectului, ţinînd seamă de cantităţile de materiale, de timpul de lucru (manoperă), de utilaj, de transporturi, de cheltuieli de regie, sarcini sociale şi fiscale, pierderi, beneficii, etc., pe baza preţurilor curente sau oficiale. Cantităţile de materiale necesare executării unei lucrări care face obiectul unui articol din analiza preţurilor se stabilesc, fie pe baza calculelor sau a prescripfiilor tehnice (de ex. numărul de cărămizi necesare executării unui metru cub de zidărie, cantitatea de ciment prescrisă penfru 1 m3 de befon de o anumita marcă), fie pe baza datelor deduse din practică (de ex. cantitatea de mortar necesară pentru executarea unui metru cub de zidărie de piatră brută). în canfifăfi ie de materiale specificate în analiza unui articol sînt cuprinse şi pierderile de materiale, cari pot surveni în timpul manipulării, al transportului, al prelucrării şi al punerii în lucrare. La lucrările Ia cari materialele se recuperează şi se înfrebuinfează de mai multe ori (de ex. la schele şi cofraje) se specifică numai pierderile de materiale. Manopera necesară pentru fiecare articol din analiză se determină pe baza normării tehnice şi intră în calculul fiecărui articol din analiză prin numărul de ore necesar pentru fiecare specialitate şi grad de calificare. Utilajul folosit la fiecare articol al analizei intră în calculul prefului unitar al articolului prin numărul de ore de funcfionare a fiecărui tip de utilaj folosit la realizarea articolului respectiv. Prefurile materialelor din analiză sînt prefuri în locul ope-rafiei (preful loco fabrică al materialului, plus costul transportului de la fabrică la locul de operafie — de exemplu Ia şantier — şi costul manipulărilor pe şantier ale acestuia). Prefurile pentru manoperă sînt salariile brute orare pentru fiecare categorie de lucrători şi penfru fiecare grad de calificare. Preful orar al utilajului se determină ţinînd seamă de cheltuielile pentru transportul pe şantier şi pentru transportul din nou la baza de utilaj, de cheltuielile de montare şi de demontare, raportate Ia numărul total de ore de funcfionare specificate în proiectul de organizare a şantierului, — cum şi de costul orei de funcfionare efectivă (chirie, combustibil, personal, etc.). Se fine apoi seamă de sarcinile sociale şi fiscale, şi de cotele de regie şi de bene'iciu. Sarcinile sociale reprezintă un procent din costul total al manoperei, în funefiune de valoarea cheltuielilor întreprinderii pentru asigurările sociale (contribuţii de stat, echipament de protecfie, etc.). Cofele de regie şi de beneficiu reprezintă un procent din costul materialelor, al manoperei şi al utilajului. Cota de regie' cuprinde cheltuielile generale cari nu pot fi trecute Ia un singur articol, ca, de exemplu, cheltuielile pentru administrarea generală a întreprinderii, salariile personalului de conducere a şantierului, cheltuielile generale ale şantierului (iluminat, întrefinere), impozite, taxe, etc. Dacă unele lucrări se execută total sau parfial într-un atelier, iar pe şantier se execută numai lucrările de montare, se adaugă o cotă de regie a atelierului, cum şi eventualele impozite aplicate produefiei acestuia. Valoarea lucrărilor cari se execută în condifii speciale (noaptea, la lumină artificială, pe timp friguros, etc.) se sporeşte cu un procent asupra costului total al manoperei. 5. Analiza preţurilor. 2. Tehn.: Piesă scrisă aparfinînd unui proiect, care cuprinde calculele efectuate în vederea stabilirii prefurilor unitare la fiecare articol din devizul proiectului respectiv. 6. Analiza trenului. C. f.i Telegramă pe care o staţie de cale ferată o trimite altei staţii, cu privire la îndrumarea unui tren, şi în care se specifică ora plecării, compunerea trenului (locomotive, vagoane), tonajul şi staţiile în cari lasă şi ia vagoane. 26* Analiza vectoriala 404 Analizor automat de gaze 1. Analiză vectorială. Maf. V. sub Vectorial, calcul 2. Analizor, pl. analizoare. 1. Fiz.: Oglindă sau prismă polarizoare, folosite penfru studiul stării de polarizafie a unui fascicul de raze de lumină. s. Analizor, pl. analizoare. 2. Fiz., Tehn.: Nume comun pentru diferite instrumente şi aparate, folosite fie pentru a efectua analiza cantitativă a unor amestecuri de substanţe (de ex. analizor de gaze), fie penfru a separa componentele armonice ale unei oscilafii periodice nearmonice (de ex. analizor armonic, analizor de sunete). 4. Analizor automat de gaze. Ind. chim.: Aparat care mâsoară continuu confinutul procentual al unuia sau al mai multor componenţi dintr-un amestec gazos. Analizoarele automate de gaze pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere: După componentul măsurat, se deosebesc: analizor de oxigen, analizor de bioxid de carbon, etc. După funcjiunile aparatului, se deosebesc aparate indicatoare, înregistratoare, indicatoare-înregistratoare. După principiul de funcţionare, se deosebesc: analizoare bazate pe absorpfia chimică, pe conductivitatea termică, pe conductivitatea electrică, pe căldura de absorpţie, pe căldura de reacfie, pe suscepti-vitatea magnetică şi analizoare bazate pe absorpfia radiafiilor infraroşii. Analizoarele automate de gaze au uneori dispozitive de semnalizare acustice şi optice sau dispozitive de comandă. Principalele tipuri de analizoare automate, după principiul de funefionare, sînt cele bazate pe absorpfia chimică, pe absorpfia radiafiilor infraroşii, pe conductivităfile termică sau electrică, pe căldurile de absorpfie sau de reacfie şi pe suscepti-vitatea magnetică. Analizoarele automate de gaze, bazate pe absorpfia chîimică, pot fi: analizoare simplex (simplexmonox) pentru un component, analizoare duplex (duomonox) pentru doi componenfi, şi analizoare triplex, pentru trei componenfi, — şi se bazează pe măsurarea reducerii volumului inifial al unui amestec gazos din care sînt absorbifi selectiv unu sau mai mulfi componenţi. în fig. I e reprezentat schematic un analizor de'gaze bazaf pe absorpţia chimică, în care gazul de analizat e aspirat periodic (la interval de cîteva minute) în vasul de măsură 1, cu ajutorul unei pompe cu mercur sau cu apa. Din vasul de măsură, gazul e împins în vasul de absorpfie 2, umplut cu o solufie absorbantă, unde e refinut componentul pentru care e destinat aparatul. Gazul neabsorbit e introdus sub clopotul 3, cufundat în cilindrul 4, umplut cu ulei de parafină. Deplasarea clopotului e proporfională cu micşorarea volumului gazului inifial, deci cu confinutul în component absorbit. Acul indicator 5 indică pe cadranul 6, prin intermediul pîrghiilor 7 şi 8, confinutul procentual al componentului absorbit în gazul de analizat. Aparatul reprezentat în fig. I se utilizează pentru determinarea confinu-tului procentual în bioxid de carbon, clor sau acid clorhidric gazos (absorbentul e o solufie de hidroxid de potasiu), amoniac (absorbentul e acid sulfuric cu densitatea 1,27) şi bioxid de sulf (absorbentul e o solufie acidă de bicromat de potasiu). în fig. II e reprezentat schemaiic un alt analizor bazat pe absorpfia chimică, folosit pentru determinarea conţinutului în oxigen din gazele de ardere, care utilizează măsurarea micşorării volumului gazului în urma transformării oxigenului în apă. Gazul de analizat, aspirat în vasul de măsură 1, se amestecă cu hidrogenul aspirat în vasul de măsură 2 şi intră în camera de ardere 3, încălzită cu rezistenfa electrică 4, în prezenfa catalizatorilor, Ia o temperatură de circa 300° se formează vapori de apă cari se condensează în vasul de condensare 5. Analizor de gaze bazat pe absorpfia chimică. II. Analizor pentru determinarea oxigenului din gazele de ardere. Deplasarea clopotului 6 e proporfională cu micşorarea de volum datorită transformării oxigenului în apă, în fig. III e reprezentat schematic un analizor de bioxid de carbon, de oxid de carbon şi de hidrogen din gazele de ardere, în care gazul de analizat trece al-ternativprinfr-o cameră de ardere, sau direct în restul aparatului. Trecînd prin camera de ardere la o temperatură de circa 700°, în prezenfă decatalizafori,oxi-dul de carbon se transformă în bioxid de carbon, iar hidrogenul, în vapori de apă. Gazul de analizat, aspirat în vasul de măsură 1, Analizor de bioxid de carbon, şi de hidrogen din gazele de oxid de carbon de ardere. trece prin întrerupătorul cu mercur 2A în vasul de absorpfie 3, cu solufie de hidroxid de potasiu, unde e refinut bioxidul de carbon. Acul indicator 4 indică pe cadranul 5 confinutul procentual al acestui gaz. Apoi, un mecanism determină schimbarea pozifiei întrerupătorului 2B, gazul de analizat trecînd prin camera de ardere 6. Volumul gazului care iese din camera de ardere e micşorat în vasul de absorpfie 3, corespunzător confinufului de apă care condensează şi bioxidului de carbon (inifial, plus cel provenit din oxid de carbon) care e absorbit. Acul indicator 4 indică, în acest caz, pe cadranul 5, confinutul în bioxid de carbon, în oxid de carbon şi în hidrogen al gazului de analizat. Cînd un astfel de aparat e echipat cu un dispozitiv de înregistrare grafică, pe hîrtia pentru diagramă vor fi trasate alternativ linii scurte, reprezentînd confinutul în bioxid de carbon, şi linii mai lungi, reprezentînd confinutul în bioxid de carbon, în oxid de carbon şi în hidrogen. Analizorul automat de gaze bazat pe conductivitatea termică e un analizor în care gazul de analizat e trecut printr-o cameră în interiorul căreia se află un filament încălzit electric. Temperatura filamentului e invers proporfională cu conductivitatea termică a gazului (iar aceasta depinde de compozifie) şî se determină prin valoarea rezistenfei lui, cu ajutorul unei punji Wheatstone. Astfel de analizoare se folosesc la determinarea procenfuala a componenfilor a căror conductivitate termică diferă apreciabil de a ce lor la If i componenfi din amestecul gazos. Analizor automat de gaze 405 Analizor automat de gaze Analizor automat de gaze bazat pe conductivitatea termică, în fig. IV e reprezentat schematic un analizorbazat pe conductivitatea termică, în care gazul de analizat e introdus prin camera de măsurare I, în interiorul căreia e situat firul r~—----------i|t|- de platin 3, încălzit electric. Pentru eliminarea erori lor produse de variaţia temperaturii gazului şi a tensiunii curentului de încălzire se foloseşte un gaz ds comparafie (aer sau azot), care se introduce în camera de comparafie 2. Varisfi3 compozifiei procentuale a componentului pentru care e etalonat aparatul, în gazul de analizat, determină variafia tensiunii în circuitul punfii de măsurare. Instrumentul indicator 4 (milivoltmetru) e gradat în procente de component care se măsoară. ' Rezistenfă reglabilă 5 serveşte la aducerea la zero a instrumentului indicator. Aparatele de acest tip servesc la determinarea confinutului în bioxid de carbon şi hidrogen din gazele arse. în fig. V e reprezentat schematic un analizor de bioxid de carbon bazat pe conductivitatea termică, care foloseşte şi absorpfia chimică. Aparatul nu mai reclamă gaz de comparafie. în acest aparat, gazul de analizat e introdus prin camera de măsurare 1, în vasul de absorpfie 2, umplut cu solufie de hidroxid de potasiu. Bioxidul de carbon din gaz e absorbit, iar gazul rămas trece prin camera de comparafie 3, ieşind apoi în atmosferă. Variafia tensiunii curentului din puntea de măsurare e proporfională cu cantitatea de bioxid de carbon absorbită, instrumentul indicator 4 fiind gradat direcf în procente de bioxid de carbon. In fig. Vl e reprezentat schematic un analizor de oxigen cu o construcfie specială, în care gazul de analizat e amestecat cu hidrogen şi, introdus în camera de măsurare 1, frece în camera de ardere 2, încălzită cu rezis-tenfa 4, unde oxigenul din gaz se combină cu hidrogenul, formînd vapori de apă. Amestecul gazos care iese din camera de ardere şi frece prin camera de comparafie 3 confine mai pufin hidrogen decît cel din camera 1, determinînd variafia tensiunii curentului în puntea de măsurare, proporfional cu cantitatea de oxigen din gazul inifial. Scara instrumentului indicator 5 e gradată în procente de oxigen. Analizorul automat de gaze bazat pe conductivitatea electrică măsoară conductivitatea electrică a unui lichid absorbant, care absoarbe gazul de analizat. V. Analizor de bioxid de carbon bazai pe conductivitatea termică şi pe absorpfia chimică. VI. Analizorde oxigen, de construcţie specială. în fig. VII e reprezentat schematic un astfel de aparat, în care gazul de analizat se amestecă, în vasul 2, cu lichidul Lichid" de absorbţie Vil. Analizor automat de gaze bazat pe conductivitatea electrică. de absorpfie care vine din vasul de alimentare 1. Absorpfia cantitativă a componentului sau a componenfilor pentru cari este etalonat aparatul se produce în serpentina 3. Gazul neabsorbit este evacuat în atmosferă, iar lichidul e recirculat. Conductivitatea electrică a lichidului după absorpfie (măsurată în celula de măsurare 4) e comparată cu cea a lichidului înainte de absorpfie (măsurată în celula de comparafie 5), cu ajutorul unei scheme de comparafie formate din redresoarele 6 şi instrumentul indicator (milivoltmetru) 7, gradat în procente ale componentului măsurat. Aparatele de acest tip servesc la determinarea urmelor de hidrogen sulfurat, de bioxid de carbon, de bioxid de sulf sau de amoniac în gaze. Analizorul automat de gaze bazat pe căldura de absorpfie măsoară cantitatea de căldură dezvoltată, cînd gazul de analizat se amestecă cu un lichid absorbant. în fig. VIII e reprezentat schematic un analizor de gaze de acest tip, în care gazul de analizat se amestecă în tubul 2 cu lichidul de absorpfie care vine dm vasul de alimentarei. Căldura dezvoltată în zona absorpfiei componentului sau componenfilor pentru cari este etalonat aparatul e proporfională cu cantitatea de gaz absorbită. Diferenfa de temperatură a lichidului. înainte şi după absorpfie produce o forfă electromotoare care se măsoară cu ajutorul bateriei de termocuple 3 şi al instrumentului indicator (milivoltmetru) 4, a cărui scară este etalonată în procente de component care se măsoară. Aparatele de acest tip servesc la determinarea confinutului procentual în hidrogen sulfurat şi oxigen al amestecurilor gazoase. Analizorul automat bazat pe căldura de reaefie măsoară căldura de reaefie produsă prin arderea unuia sau a mai multor componenfi ai unui amestec gazos. In fig. IX e reprezentat schematic un analizor de oxid de carbon şi hidrogen din gazele arse, care funefionează pe acest principiu, în care gazul de analizat intră în camera de ardere 1, care confine firul de platin 3, încălzit la o temperatură de circa 500°. Oxidul de carbon şi hidrogenul ard, transformîndu-se în bioxid de carbon şi, respectiv, în vapori de apă. Arderea . se produce datorită oxigenului liber aflat în gaz, sau aerului suplemenfar adăugat, în camera de comparafie 2 e introdus V'll, Analizor automat de gaze bazat pe căldura de absorpfie. —mm tKtUIj---------] /?#7 L-4-^rffiimr^j- — Boz dean3/izat\ \JT_ J yţ de comparaţie Âer IX. Analizor automat bazat pe căldura de reaefie. Analizor aufomaf de gaze 406 Analizor aufomaf de gaze gazul de comparafie. Datorită căldurii dezvoifafe prin arderea oxidului de carbon şi a hidrogenului, femperafura firului da plafin 3 se ridică şi deci creşte rezisfenfă sa electrică, deter-minînd dezechilibrarea punfii de măsură. Tensiunea electromotoare măsurafă de insfrumenful indicator (milivolfmetru) 4 e proporfională cu confinutul în oxid de carbon şi în hidrogen al gazului de analizaf. Scara instrumentului indicator e gradată în procente de oxid de carbon şi hidrogen. Un exemplu de analizor bazat pe acelaşi principiu, dar care măsoară, în loc de căldura de reacfie, presiunea într-un volum dat, a gazelor obfinute prin arderea metanului, e aparatul care serveşte la determinarea conţinutului în metan al atmosferei din lucrările miniere .subterane. Se deosebesc: ana-lizoare fixe şi analizoare portative. în fig. X e reprezentat un analizor de gaze portativ. Penfru efectuarea determinării se deschide robinetul 3 şi, prin zece pompări cu para 1, se goleşte, prin suflare, camera 4. în acelaşi fimp, camera 4 se umple cu aerul care urmează să fie analizat. Apoi se închide robinetul 3 şi se stabileşte contactul, frecîndu-se curent prin filamentul de platin din camera 4, fimp de două minute; apoi, camera şi gazele din ea sînt lăsate să se răcească timp de circa două minute. Camera 4 e pusă în legătură cu manometru! cu membrană 2, prin robinetul 3, stabilindu-se astfel confinutul în metan al probei de aer după pozifia acului manometrului. După aceasta se întrerupe legătura dintre camera 4 şi manometrul 2, prin manevrarea robinetului 3, punîndu-se astfel manometrul în contact cu atmosfera de afară, iar acul manometrului revine la zero. Dacă aparatul e în bună stare şi dacă sînt respectate normele de utilizare, acest analizor dă rezultate precise pentru un confinut în metan de 25•••4%. Durata unei operafii e de circa zece minute. Avantaje: volum şi greutate mici (circa 2 kg fără acumulator). Dezavantaje: indicafiile depind de tensiunea acumulatorului şi de condifiile de temperatură (diferenfele de temperatură dintre aparat şi proba de cercetat, şi cele dintre proba de cercetat, înainte şi după ardere). Analizorul aufomaf bazat pe suscepfivifafea magnetică măsoară atracţia moleculelor unui component paramagnetic de către un cîmp magnetic. în fig. Xl e reprezentat schematic un analizor de gaze bazat pe susceptivitatea magnetică Xl• Analizor aufomaf de gaze bazat pesuscep-în care gazul de analizat tivîtatea magnetică, trece cu debit constant prin camera inelară 1, echipată cu o feavă transversală 2, cu perefi foarte subţiri şi executată dintr*un material izolant (de obicei sticlă). Ţeava 2 se află în cîmpul magnetic al unui magnet permanent foarte puternic 3 şi are o spirală de încălzire de platin 4. Moleculele de component paramagnetic din gazul de analizat, cari trec prin camera inelară 1, sînf atrase mai puternic de cîmpul magnetic neîncălzit (din partea sfîngă), decît de cel încălzit (din partea dreaptă). Curentul de compcnent para-magnetic răceşte jumătatea sfîngă a rezistenfei de încălzire 4 mai puternic decît pe cea dreaptă, producînd o diferenfă de presiune de circa 1Q"3 mm col. H2O, care determină circulaţia acestui curent în sensul de la stînga spre dreapta. Spirala de încălzire 4 are la mijlocul ei o ramificaţie penfru luarea curentului electric şi, împreună cu rezistenţele 5, 6, 7 şi 8, formează 0 punte de măsură. Scăderea temperaturii spiralei 4 e proporţională cu conţinutul în component paramagnetic al gazului şi se reperează prin valoarea rezistenfei lui electrice. Scara instrumentului indicator 9 e gradată în procente de component paramagnetic. Analizorul descris serveşte la determinarea conţinutului procentual în oxigen, oxid de azot şi bioxid de azot ai amestecurilor gazoase. Analizorul bazat pe absorp-}ia radiafiilor infraroşii măsoară încălzirea gazului de analizat produsă prin absorpfia de radiaţii infraroşii. în fig. XII e reprezentat schematic un analizor de gaze bazat pe absorpfia radiafiilcr infraroşii, în care gazul de analizaf frece prin tubul de absorpfie 1. Prin tubul 2 trece un gaz de referinfă (de obicei aer uscat). Tuburile 1 şi 2 au la cele două extre-mifăfi ferestre transparente 3, pentru radiafiile infraroşii. Sursa de radiafie, care consistă dintr-un filament de crom-nichel 4, încălzit electric, trimite în tuburile 1 şi 2 două fascicule de raze. Cele două fascicule ajung în camerele de măsurare 5 şi 6, separate prin diafragma 7. Camerele de măsurare sînt umplute cu componentul pur al cărui confinut se determină. Radiafiile transmise prin tuburile 1 şi 2 sînt absorbite de gazul pur în cele două camere de măsurare 5 şi 6, deferminînd o creştere a temperaturii acestui gaz, şi, în consecinfă, a presiunii. Dacă transmisiunea prin cele doua tuburi 1 şi 2 e identică, diafragma rămîne stafionară. Cînd în gazul de analizat care trece prin tubul 1 se află component care absoarbe radiafii infraroşii, transmisiunea prin tuburile 1 şi 2 devine inegală şi diafragma 7 se deplasează. Diafragma se deplasează cînd gazul de analizaf absoarbe radiafii cu frecvente corespunzătoare domeniului de absorpfie din spectru caracteristic gazului din camerele 5 şi 6. Prezenfa altor componenfi în amestecul gazos nu afectează deplasarea diafragmei 7. Deplasarea diafragmei depinde de cantitatea de energie radiată absorbită de gazul de analizat din tubul de absorpfie 1. Diafragma 7 formează unul dintre electrozii unui condensator electric, celălalt electrod fiind constituit de placa metalică 8. Deplasarea diafragmei determină variafii ale capacităfii condensatorului, cari sînt amplificate cu ajutorul amplificatorului 9 şi transmise instrumentului indicator 10. Obturatorul rotativ 11, care întrerupe de cîteva ori pe secundă fasciculul de raze, stabileşte o tensiune alternativă în amplificatorul 9. Scara instrumentului indicator 10 e gradată în procente ale componentului măsurat. Analizoarele bazate pe absorpfia radiaţiilor infraroşii se folosesc pentru măsurarea conţinutului în bioxid de carbon, în oxid de carbon, metan, acetilenă, etilenă, etan şi alte hidrocarburi. X. Analizor de gaze portativ. 0 pompă (pară de cauciuc pentru luarea probe şi evacuarea camerei de ardere); 2) mar.orrefru; 3) robinet; 4) cameră de ardere umplută cu apă distilată pînă la gîful ei şi care are fixat la partea superioară un filament subţire de platin; 5)acu-mulafor alcalin de 2,5 V penfru încălzirea filamentului de plafin. XII. Analizor automat de gaze bazat pe absorpfia radiafiilor infraroşii. Analizor de sunete 407 Analogie' electrohidrodinamică î. Analizor de sunete. Fiz.: Dispozitiv pentru măsurarea -presiunii sonore a sunetelor simple de diferite frecvente în cari §e descompune un sunet complex. în cazul sunetelor complexe continue în timp pot fi folosite analizoare acustice cu rezonantă mecanică, formate din rezonatoare He im ho Hz selective, acordate pe frecvente diferite. Pentru determinări de precizie se-folosesc analizoare electronice (v.) împreună cu traductosre electroacustice(v. Metodele experimentale, sub Analiză armonică). 2. Analizor electric. Expl. pelr. V. Model electric. 3. Analizor electronic. Fiz,, Telc.: Aparat electronic care serveşte la analiza armonică experimentală a Semnalelor electrice. Analizorul electronic interferenţa! (v. fig. I) cuprinde: un generator local de frecvenfă fs cunoscută şi variabilă şi de -tensiune constantă; un etaj modulator (de 5 amestec); un filtru (v.) de bandă special, foarte selectiv (în general cu cuarf), cu frecvenfa de trecere ţi şi cu o bandă de trecere de palier de circa 4Hz; 'un rrtili-voltmetru electronic. Semnalul de analizat e aplicat etajului modulator şi frecvenfa generatorului local e variată lin, obfinîndu-se la milivolfmetru o indicafie directă asupra amplitudinii un ei armonice oarecari, ori de cîte ori frecvenfa fn a acesteia satisface relafia /»=/i-/s cu o toleranfă de cîfiva hertzi. Analizorul interferenţa! e folosit penfru audiofrecvenfe peste 20 Hz, în domeniul frecvenţelor joase măsurarea devenind imprecisă. O îmbunătăţire a acestui sistem consistă în realizarea unor filtre speciale cu selectivitate variabilă (de ex. în trei trepte cu benzi de trecere de palier de 2, 8 şi 25 Hz). Sin* Analizor eterodină. Analizorul electronic cu amplificator selectiv (v. fig. II) e realizat cu un amplificator de bandă largă, combinat cu un circuit de reacţiune I. Schema-bloc a unui analizor interferenfial. S) semnal de analizat; G) generator local; M) modulator; F) filtru; V] milivolfmetru electronic; /) instrument indicator. negativă selectivă tip rezistenţă - capacitate. Datorită puternicei reacţii negative, amplificatorul e practic blocat pentru toate frecvenţele, cu excepţia unei benzi înguste corespunzătoare benzii de oprire a circuitului selectiv rezistenţă - capacitate. Frecvenţa de trecere poate fi variată cu ajutorul elementelor zorul interferenţa!, în II. Schema-bloc a unui analizor cu amplificator selectiv. S) semnal de analizaf; A) amplificator; R) circuit de reacfiune negativă; I) instrument indicator. acestui circuit. Spre deosebire de anali-acest caz se menţine constantă selectivitatea (adică raportul dintre banda de trecere şi frecvenţa de trecere), ceea ce permite obfinerea unei benzi de trecere mai înguste la frecvenţe joase. Penfru acest motiv, analizorul cu amplificator selectiv e folosit la analiza vibraţiilor mecanice începînd chiar de la cîţiva hertzi. Analizor panoramic. V. Panoramic, analizor 4. Analizor, tub V. Videocaptor, tub 5. Anafogîc, calcul V. Calcul analogic. e. Analogic, calculator V. Calculator analogic. 7. Analogie, pl. analogii. 1. Gen., Fiz.: Relaţia dintre două mulţimi de elemente echivalente, care consistă în faptul că există reiaţii egale între elemente corespunzătoare, în fiecare dintre cele două mulfimi. Analogia se numeşte totală, respectiv parţială, după cum relaţiile egale există între elementele tuturor sau numai între elementele anumitor submulţimi din cele două mulţimi considerate. Exemplu: Fie mulţimile consti- fui fe din intensitatea E a cîmpului electric şi inducţia electrică D de o parte, — respectiv din intensitatea H a cîmpului magnetic şi inducţia magnetică B de altă parte; faptul că în mediile fără isterezis, conform legilor de polarizafie a materialelor isotrope, D e proporţional cu E (D=e E) şi B e proporţional cu H (B — [iH), constituie o analogie, cara se numeşte obişnuit analogia dintre legea polarizaţiei electrice şi legea polarizaţiei magnetice. Mai general, identitatea ecuaţiilor cari exprimă legile a două ramuri de cercetare ale Fizicii, cele două ramuri diferind numai prin sensul fizic al mărimilor cari intervin în ecuaţiile corespunzătoare, constituie o analogie. Fenomenele de studiat se produc într-un anumit sistem fizic, iar fenomenele analoge în altul. în aceste condiţii, ultimul sistem fizic se numeşte modelul primului sistem. 8. Analogie. 2. AAat.: Termen penfru proporfie (egalitatea a două raporturi), în terminologia matematicienilor eleni. 9. Analogie. 3. Fiz.: Metodă de studiu al unuia dintre cele două domenii cari sînt în relaţia de analogie (v. Analogie 1), pe baza cunoştinţelor din celălalt domeniu (mai bine fixate sau mai uşor de obţinut). to. ~ electrohidrodinamică. Hidr.: Metodă de cercetare care se bazează pe identitatea ecuaţiilor diferenţiale cari caracterizează fenomenele hidrodinamice şi cele electrice, semnificaţia mărimilor variabile sau constante din aceste ecuaţii depinzînd de particularităţile fizice ale celor două grupuri de fenomene în parte. Prin această metodă pot fi rezolvate unele probleme de Hidrodinamică, folosind modele electrice analoge, la cari obţinerea rezultatelor se face prin măsuri directe şi rapide. Printre problemele mai importante cari pot fi rezolvate în acest mod sînf problemele de mişcare a apei subterane şi cele de mişcare a apei prin reţele de conducte. Pentru primul caz, metoda se bazează pe următoarele consideraţii: ecuajiile diferenfiale cari caracterizează mişcarea apei subterane şi curentul electric printr-un mediu conductor sînt identice, şi anume: A^ = 0; A U — 0, unde h e sarcina de apă, U e potenjialul electric şi A © operatorul lui Laplace. Ceea ce deosebeşte diferitele cazuri de mişcare unul de celălalt sînt condifiile la limită. Dacă se realizează un model electric care să aibă aceleaşi condifii la limită ca fenomenul hidraulic, solufii le celor două ecuafii diferenfiale sînf aceleaşi, iar între diferitele mărimi fizice se pot face următoarele analogii: diferenfa de sarcină h, sub care se produce mişcarea apei subterane, corespunde diferenfei de potenţial electric U) coeficientul de permeabilitate printr-un mediu poros k e analog conductivităţii electrice specifice 1/^; vitesa de filtrare V, exprimată în mişcare laminară prin legea lui Darcy, V = —k'grad h, are drept corespondent densitatea de curent /, a cărei expresie, conform legii lui Ohm, e / = — — ■ grad U; debitul de filtrare Q e analogul intensităţii curentului electric i. Problema^de infiltraţie, respectiv cea corespunzătoare de electrocinetică, se rezolvă determinînd solufia aceleiaşi ecuaţii Analogie electromecanică în Elecfroacustieă 408 Analogie hidraulica diferenjiale, cînd se cunosc condifiile la limită. Acestea sînt: pe porfiunile de contur impermeabile, cari reprezintă suprafefe de curent, componenta normală a vitesei e nulă = 0, = 0; iar pe suprafefele izolatoare, C)JJ 0)n pe porfiunile de contur permeabile, echipotenfiale, h (x, y, -z) = const., pa suprafefele conductoare ale conturului modelului electric, U (x, y, z) = const.; suprafafa liberă a apei reprezintă o suprafafă de curent pe care potenfialul de vitesă variază linear, iar pe modelul electric îi corespunde o suprafaţă izolatoare pe care potenfialul variază de asemenea linear. Pentru dimensionarea refelelor inelare de conducte se pot folosi modele electrice, în cari se înlocuieşte fiecare tronson de conductă cu un conductor electric. Condifiile hidrodinamice pe cari trebuie să Ie îndeplinească o refea de conducte de apă sînt: £(^ = 0 penfru fiecare nod şi 53^ = 0 pentru fiecare ochi al refelei, legătura dintre aceste două mărimi fiind dată de relaţia b^SiQ], în care Q; e debitul de calcul pe sectorul respectiv, e pierderea de sarcină şi S; e coeficientul de rezistenfă hidraulică. Condifiile omologe ale unei refele electrice sînt: E/#=0 penfru fiecare nod şi ££/,• = 0 pentru fiecare ochi, relafia de legătură fiind V^Rih, unde î{ e intensitatea curentului, Ui e tensiunea electrică, iar Ri e rezistenfă conductorului pe un sector oarecare i. Pentru a putea pune în corespondenfă mărimile Q- şi /.şi mărimile şi Uit trebuie -să se realizeze un dispozitiv în care rezistenfă a conductorului să fie legată de intensitatea curentului prin relsfia astfel îneît: U^KSi /*. 1 1 % î. ~ electromecanică în Elecfroacustică, Telc.: Analogia dintre fenomene din sisteme mecanice, respectiv din refele electrica de o parte, şi fenomenale acustice de altă parte, utilizată penfru studiul fenomenelor acustice din capsulele micro-fonice şi din receptoarele telefonice, prin mijloace mecanice, respectiv electrice. Unui microfon telefonic (v. fig. /), la care diafragma (de masă Mq şi elasticitate Co) e situată între camera'exterioară (de elasticitate C\) şi camera interioară (de elasticitate C2) şi granulele de cărbune (de elasticitate 03), îi cores- , 11 punde sistemul mecanic echivalent din fig. II, iar schema electrică echivalentă acestora e cea din fig. III. Unui receptor telefonic (v. fig, IV), la care diafragma (de masă Mq III. Schema electrică echivalentă. şi elasticitate Co) e situată între camera interioară (de elasticitate Q) şi camera exterioară (de elasticitate C2), iar VI. Schema electrică echivalentă. V. Sistemul mecanic echivalent. Mo Cq C, M1 R1 IV, Receptor telefonic. —f~—|—/UUV"' acâasta din urmă e în legătură cu aerul concentrat în zona de trecere prin capacul receptorului (de masă M\ şi care introduce o frecare de rezistenfă R\) şi cu camera din zona urechii (de elasticitate C3), îi corespunde sistemul mecanic echivalent din fig. V, iar schema electrică echivalentă e cea din fig. VI. Pentru a trece de la sistemul acustic la schema electrică, se fine seamă de faptul că sistemul mecanic reproduce fidel fenomenul acustic. în cazul microfonului se fine seamă că sunetul aefionează cu forfa F, prin intermediul camerei exterioare, asupra diafragmei, şi că aceasta aefionează mai departe asupra celorlalte elemente; în cazul receptorului se fine seamă că forfa F aefionează direct asupra diafragmei. Forfa F poate fi reprezentată printr-o tensiune electromotoare; elasticitatea C, prinfr-o capacitale electrică; frecarea R, printr-o rezistenfă electrică şi masa M, prinfr-o inductivitate. 2. ~ hidraulică. Hidr.: Analogie existenfă între curgerea supersonică bidimensională a unui gaz şi curgerea unui curent de apă cu suprafafă liberă, într-un canal cu fundul orizontal. Variafiile de masă specifică ale gazului se traduc prin variafii ale înălfimii h a curentului de apă; discontinuităţile produse de undele de şoc creează salturi cari fac vizibile fenomenale. Analogia e însă relativă la un singur gaz, numit gaz hidraulic, al cărui exponent adiabatic e egal cu 2 (cum pentru aer exponentul adiabatic are valoarea 1,405, analogia e pur calitativă). Se demonstrează că înălfimea curentului de apă, măsurată de la fundul canalului, are acelaşi rol ca temperatura şi masa specifică a gazului (de unde rezultă exponentul adiabatic al gazului egal cu 2). Raportul presiunilor în două puncte din gaz e egal cu pătratul raportului înălfimilor apei în cele două puncte corespunzătoare. Vitesa locală a sunetului în gaz e de asemenea analogă cu vitesa de propagare a undelor de fund în apă; cînd viteşa curentului de apă e mai Analogie reoelectrică 409 Anamorfozabilă, ecuaţie ~ mică decît "\]gh (vitesa de propagare a undelor de fund), regimul de curgere se numeşte fluvial (analogie subsonică), iar cînd vitesa curentului e mai mare decît Vgh, regimul de curgere se numeşte torenfial (analogie supersonică). 1. ~ reoelectrică. Mec.; Analogia dintre fenomenele de repartiţie a curentului electric de conducfie în conductoare— şi fenomenele de curgere aerodinamică, — folosită ca metodă de studiu experimental al unor probleme din teoria aripii. în analogia directă (v. fig. I a) se pun în corespondenfă potenfialul aerodinamic cu potenfialul electric (v,) — şi deci liniile de curent aerodinamic corespund liniilor de curent electric. Experi'enfele se fac utilizînd un conductor plan, constituit dintr-un basin cu adîncimea constantă h, umplut cu un lichid de rezistivitate constantă, cele două laturi AB şi ArB' ale basmului fiind conductoare şi aduse, respectiv, la două potenfiale arbitrare (reperate cu 0 şi 100). în absenfa corpurilor cufundate în basin, liniile echipotenfiale sînf drepte paralele cu AB; daca se cufundă în. basin un corp cilindric izolant, care are conturul profilului ce trebuie studiat, noile linii echipotenfiale constituie o refea ortogonală fafă. de liniile de curent electric, profilul (de aripă) izolant devenind o linie de curent.— Traseul liniilor echipotenfiale aerodinamice se obfine determinînd traseul liniilor echipotenfiale electrice, Astfel, se introduce vertical în basin o sondă S, care e adusă la un potenfial U cuprins între 0 şi 100 şi cu ajutorul unei prize P (de la un potenţiome-tru) se caută pozifiile sondei S pentru cari nu trece curent printr-un voltmetrusensibil, montat între S şi P. De obicei, sonda S se montează pe un cărucior şi deplasarea ei e reprodusă pe o planşă de desen, obfinîndu-se astfel direct traseul liniilor echipotenfiale; voltmetrul poate fi înlocuit cu un dispozitiv electronic (ochi magic, oscilograf). în altă analogie (v. fig. / b) se pune în corespondenfă potenţialul aerodinamic cu funcfiunea de curent electric, — şi deci liniile de curent aerodinamice corespund liniijor echipotenfiale din cîmpul electric. în acest caz, sa utilizează un model conductor. Teoria arată că circulaţia T în jurul profilului e proporfională cu intensitatea debitată de profil, cînd acesta se găseşte la un anumit potenfial electric (r = 0, cînd profilul nu e alimentat electric). — Circuiafia se obfine legînd profilul la un potenfial U cuprins între 0 şi 100, prin intermediul unei rezistenfe, valoarea acestui potenfial trebuind să fie potrivită cu incidenfa profilului. Reglajul se obţine prin satisfacerea con-difiei lui Jukovski, conform căreia trebuie să plece o linie de curent de la bordul de ieşire; pentru reglaj se aşază o sondă S paralelă cu bordul de ieşire (într-un punct apropiat de acesta, pe bisectoarea diedrului bordului de fugă) şi un oscilograf între S şi profil, ştiind că linia de curent iese din bordul de ieşire cînd oscilograful indică egalitate-între potenfiale. Deoarece circuiafia, respectiv intensitatea debitată, depind de valoarea rezistenfei, se poate determina legea F = f(0r incidenfa de portanfă nulă, panta curbei Cg în funcfiune de unghiul de incidenţă, cum şi deplasarea punctului de impact cu incidenfa. Şe poate găsi şi cîmpul vjteselor, cu. ajutorul unşi şonde cu I. Analogii reoelecfrice. 1) basin; 2) profil de examinat; 3) linie echipotentiaia; S) sondă; P) priza poten|iometrului; AB) latura basinului la potenjialul U0~0; A’ B’) latura basinului la potenfialul UJOO=100V. două tije foarte apropiate, care măsoară gradientul de potenfial, şi se poate determina repartifia teoretică a presiunilor. Pentru aripa de anvergură finită, anaLgiile reoelecfrice permit să se rezolve ecuafia circulafiei. S-au construit calculatoare de aripi cu ajutorul cărora se determină circuiafia în diferite secfiuni transversale ale unei aripi cu formă în plan dată, inci-denfele profilurilor din secfiuni fiind cunoscute; cunoscînd circuiafia, rezultă portanfa şi rezistenfa elementară a fiecărei porfiuni de aripă, coeficienfii Cz şi Cx ai aripii, cum şi momentele de ruliu şi de girafie (dacă aripa e disimetrică), Metoda se poate aplica şi la aripi cu aripioare sau cu alte particularităţi speciale. în metoda de lucru, potenfialul aerodinamic e pus în corespondenfă cu potenfialul electric şi liniile de curent aerodinamice cu liniile de curent electrice într-un conductor plan. Un basin ABCD, de adîncime constantă şi cu perefi izolanfi, e umplut cu un electrolit care materializează planul yOi din figură; pe latura AB a basinului, o lungime Â’Br înlocuieşte linia portantă. Electrozii cu- r fundaţi în basin sînt aduşi la potenţiale a3 fiind constante, iar A, un parametru, se numeşte curbă potenfială asociată triunghiului, Anaseism 41 t Anchilostomiază Ea e o curbă anarmonică, ecuaţia ei fiind xiJ x? x? = 1 (ci + c2 + c3 = 0), .unde C3=log—, C!=log~, c2=log — (a\>a2>a3). a2 a\ Ea trece prin baricentru (A. = 0), prin centrul cercului înscris (^=1), .prin punctul lui Lemoine (Â, = 2) şi prin cele două vîrfuri ale triunghiului A\, A2, ASl cari sînt opuse, respectiv, celei mai mari şi celei mai mici dintre laturi. Sin. Curbe W (în terminologia iui F. Klein şi S. Lie, cari le-au introdus în Matematică). 1. Anaseism, pl. anaseisme. Geofiz.: Undă seismică longitudinală de compresiune, la care prima deplasare se produce dinspre epicentru către exteriorul regiunii epicentrale. în opoziţie cu cataseismele (v, Cataseism), anaseismele (cari se notează cu semnul -f pe hărfile seismice speciale, privitoare la repartifia geografică a parficulăritafilor de manifestare a unui anumit cutremur de pămînt) se produc la suprafafa terestră, cînd cutremurul e provocat de o cauză de natură explozivă.— Determinarea repartifiei geografice a anaseismelor e esenţială pentru precizarea-caracterului forfelor active în focarul cutremurului de pămînt respectiv. 2. Anason, pl. anasoni. Bot.: Plantă erbacee aromatică (Pimpinella anisum Linn.) din familia Umbeliferae. Fructele, cu o aromă foarte pătrunzătoare şi caracteristică, conf-in ulei eteric în proporfie de 2-*3%, care se poate extrage prin antrenare cu "vapori de apă. Maceratele alcoolice ale fructelor, cum şi uleiul eteric, se folosesc la prepararea lichiorurilor şi a rachiurilor, în parfumerie, la aromatizarea pastelor de dinfi şi a apelor de gură şi în Farmacie. s. Anason, ulei de /nd.ch/m,;Uleicareseobfine(1,9*»6%) din fructul plantei Pimpinella anisum Linn. din familia umbeli-ferelor. Se prezintă sub formă de lichid gălbui, cu gustul şi mirosul fructelor din cari se extrage. Are d. 0,98—0,99 şi punc-iul de solidificare 16—18,5°. E solubil în alcool. Confine 80—90 % anetol (v.)r ferpeni, metilcavicol, aldehide, efc. Se aseamănă, prin compozifie şi proprietăţi, cu uleiul de anason stelat. Se înfrebuinfează în parfumerie, la fabricarea lichiorurilor şi în Farmacie. Anaspida. Paleont.: Grup de Agnafi ostracodermi cu corp fuziform sau turtit lateral, cu coadă eterocercă inversată (ultima porfiune a corpului pătrunde în lobul inferior). Exemplu: Birkenia din Silurianul superior. 4. Anastatic, tipar V. Tipar anastatic. 5. Anastigmatic, obiectiv F/z. V. sub Obiectiv. 6. Anatas. Mineral.: Ti02- Varietate de rufil (v.) cristalizat în sistemul păfratic, clasa ditetragonal-bipiramidală, cu habitus bipiramidal caracteristic, în a cărui refea cristalină atomii de oxigen şi de titan au o altă aşezare decît la rutil. (Cristale cu habitus prismatic şi chiar tabular fafă de bază se întîlnesc mai rar). Se găseşte în pegmatite şi în unele şisfuri cristaline clori-ioase şi micacee, în filoane de tip alpin, asociat cu adular şi cuarf şi, uneori, în aluviuni. împreună cu alte varietăfi cristaline de oxid de titan, se găseşte în cantităfi sub 1% şi în argilele refractare şi în caolinuri, cum şi, în caniiîefi mai mari, în bauxite. Se formează şi prin deshidratarea hidroxidului de titan prin încălzire lentă sub 900°. Are culoare brună-roşie sau neagră, urmă incoloră, luciu adamantin, clivaj perfect, indicii de refracfie: nm — 2,55, ^ = 2,49; duritatea, 5---6, gr. sp. 3,9. Sin. Octaedrit. 7. Anatectică, magmă Petr. V. sub Anatexie. h. Anatexie. Petr.: Retopirea de roci de origini diferite (cari pot constitui însă un eutectic granitic), care se produce ca rezultat al unui proces ultrametamorfic în adîncimile scgarfei Pămîntului, la temperaturi de 800--9000 şi prin care se formează topituri magmatice noi. Aceste topituri sînt injectate în rocile sedimentare înconjurătoare, transformîndu-le în gnaisuri granitice, sau se acumulează în cantităfi mari şi, prin reconsolidare şi cristalizare, generează noi mase granitice. în deplasarea lor ascensională în scoarfa Pămîntului, magmele anatectice se pot amesteca cu magme juvenile, formînd graniţe de origine mixtă. O retopire selectivă a rocilor se constată uneori la baza blocurilor continentale, în timpul mişcărilor orogenice ale Pămîntului. 9. Anatfa. Chim., Ind. piei.: Colorant roşu, obfinut din fructul unor copaci din America Centrală, care vopseşte direct fibrele vegetale şi cele animale. în industria pielăriei se întrebuinţează la vopsirea fondului pieilor de mănuşi prin procedeul de vopsire manuală (cu peria pe masă). Sin. Anotto, Orlean, Terra orellana. 10. Anauiit. Mineral.: AI2O3 • 3 Si02 • 2 H2O. Mineral din grupul caolinitului, cristalizat în sistemul monoclinic. E alb, cu luciu sidefos; are duritatea 2,5 şi gr. sp. 2,524. 11. Ancabitire, pi. ancabSuri. Nav.: Unitate de lungime egală cu 185,2 m (a zecea parte dintr-o milă marină), folosită pentru indicarea distanfelor mici, pe mare. 12. Ancadrament, pl. ancadramente. 1. Arh.: Element decorativ, în relief, care mărgineşte o deschidere într-un perete (uşă, fereastră, nişă, poartă), un panou pe un perete sau un obiect de artă. Poate fi executat din piatră, din cărămidă, tencuială, lemn sau metal, şi e profilat şi decorat în raport cu stilul şi cu bogăfia decoraţiei ansamblului din care face parte. Sin. Chenar. 13. Ancadrament. 2. Arh.: Bordură îngustă de piatră sau de cărămidă, ori împrejmuire de vegetaţie scundă, care mărgineşte un spaţiu plantat, în parcuri, în grădini sau la marginea unui trotoar. 14. Ancadrament. 3. Arh.: Ansamblul format de construcţii, de elemente de arhitectură, plantaţii, suprafeţe de apă, etc., cari mărginesc o piaţă. Se deosebesc: ancadramente închise, Ia cari, în general, tot perimetrul pieţei sau cel puţin trei sferturi din el e ocupat de construcţii, rămînînd libere numai intrările străzilor în piaţă cari, uneori, pot fi acoperite cu arcade, pentru a accentua aspectul de spaţiu închis al pieţei; ancadramente deschise, la cari, în general, perimetrul pieţei ocupat de elemente naturale e lăsat liber spre o perspectivă interesantă sau e închis pe aproximativ un sfert din lungime; ancadramente semiînchise sau semideschise, la cari construcţiile şi deschiderile (laturi libere sau cu plantaţii) sînt în proporţii aproape egale. 15. Ancastrament, pl. ancastramente. Nav.: Locaş amenajat în zidăria unui pereu sau a unui cheu, în care se montează paserela unui ponton, o schelă sau un scondru. 1«. Anchiiostom. Biol. V. sub Anchilostomiază. 17. Anchilostomiază. Biol., Mine: Boală profesională a minerilor, produsă de un vierme intestinal parazit, numit anchilos-tom, şi care se localizează în intestinul subţire al omului (duoden). Anchilostomiaza se manifestă printr-un sindrcm anemic foarte puternic (anemia minerilor), prin emoragii şi turburări intestinale, urticarie, tuse, uneori prin turburări nervoase, genitale şi vizuale. Anchilostomul e un vierme bisexuat de formă rotundă, care aparţine nemetelmintelor (Nemathodae). Viermele mascul ere lungimea de 10 mm, iar cel femei, de 12*«« 13 mm. Femelele sînt ovipare. Ouăle nu sînt niciodată imediat infec-ţioase, cala alte specii de viermi intestinali, la cari femelele ovipare depun ouă embrionate (Oxyurus vermicularis) sau embrioni născuţi (trichine). Dinfr-un ou de anchilosfom rezultă totdeauna un singur vierme. în duoden, anchilostomul se fixează puternic de perete, printr-o capsulă bucală care are doua cîrlige, două lame tăie- Anchimono-minerală, rocă ~ 412 Anclanşare automată a rezervei toare şi un dinte dorsal, El se hrăneşte cu o cantitate de sînge cuprinsă între 0,1 •■■Ojâ cm3/d, fapt care poate fi admis ca una dinfre cauzele anemiei (există un număr foarte mare de viermi în intestinul subfire). Contribuie ia anemie şi o toxină produsă de anchilosfom. Penfru ca ouăle să dea naştere ia larve, ele trebuie să ajungă într-un mediu cu cît mai puţină lumină, care să aibă un mare grad de umiditate şi o temperatură de cei pufin 15°. Mediul cel mai favorabil e la întuneric şi, pe lîngă umiditate, trebuie să aibă temperatura între 25 şi 27° şi o atmosferă bogată în oxigen. Din această cauză, lucrările miniere subterane oferă condifii foarfe propice dezvoltării anchilostomului, în special în minele calde (adînci) şi umede, . înfectarea organismului omului se face prin pătrunderea larvelor prin piele (nu e însă imposibil să pătrundă şi pe altă cale, de ex, cea bucală sau respiratorie), împinse de un tropism extraordinar, larvele adulmecă omul şi pătrund în corp prin glandele sudoripare şi sebacee, sau prin epidermă, cînd aceasta e mai subfire. După ce au pătruns în corp, ajung prin intermediul veneior sau ai vaselor limfatice la inimă, în auriculul şi ventriculul drept, de unde, împreună cu sîngele, sînf trimise la pulmoni. Aici ele străpung membrana alveolară, urcă prin bronhiole şi bronhii spre laringe şî faringe, de unde sînt înghifite cu saliva sau cu bolul alimentar, şi ajung astfel în stomac şi duoden. Acest circuit e parcurs de larvă în 24 de ore. După şederea în duoden timp de 3*"7 zile, larva suferă o transformare, prin care se înarmează cu o capsulă bucală provizorie, iar .între a 13-a şi a 15-a zi, cînd larva are o lungime de aproximativ 2 mm, capătă o capsulă bucală definitivă, Anchilosfomul poate trăi în duodefi 7—8 ani, iar o femelă poate depune în medie 7000 de ouă pe zi. Diagnosticul bolii se pune pe baza sindromelor amintite, însă foarte adeseori multe dintre ele nu apar sau trec neobservate (urficaria, fusea, diareea sîngerafă), Diagnosticul precis se bazează pe studiul microscopic în laborator al feca-lelor, pentru a depista ouăle anchilostomului. Tratamentul bolnavilor se face obligatoriu în dispensare sau în spitale, unde cei bolnavi sînt supuşi întîi unui tratament prin care se asigură disparifia altor specii de viermi, cari ar putea sa se găsească în intestine (de ex. tricocefalele sau ascariile). în acest scop se prescrie tratamentul cu hexilrezor-cinol.. Pentru tratamentul propriu-zis al anchilostomiazei se administrează o medicamentafie alcătuită din timol, extras eterat de ferigă masculă şi în special tetraclorură de etilen, care constituie medicamentul cel mai energic. Tetraclorura de etilen e însă foarte toxică, în particular penfru ficat şi rinichi. Profilaxia consistă în măsuri cari trebuie luate în mină, şi cu privire la igiena generală a lucrătorilor, în depistarea bolii şi organizarea tratamentului. Măsurile cari se aplică în mină se referă la următoarele elemente: coborîrea temperaturii, întrefinînd aerajul sau răcind aerul prin instalafii frigorifere; asecarea galeriilor, avînd grijă ca panta şi canalizarea să fie corecte, noroiul să fie imediat curăfit şi ridicat, iar vatra lor să fie presărată cu clorură de sodiu; introducerea closetelor igienice, izolate şi transportabile la zi; lucrul oamenilor îm- brăcafi şi cu încălfăminfe în stare bună. Celelalte măsuri se referă la curăfenia corporală a lucrătorilor, în care scop fiecare mină va fi echipată cu băi-duşuri şi instalafii de dezinfectare; Ia examenul periodic microscopic al fecalelor (cel pufin o dată pe semestru), la care va fi supus obligatoriu fiecare lucrător; la tratamentul, de asemenea obligatoriu, al celor atinşi de boală, în dispensare, spitale sau lazarete destinate acestui scop. i. Ânchimono-minerală, rocă Petr.: Rocă magmatică constituită aproape numaj dintr-un singur mineral, Din acest grup fac parte piroxenitele, dunitele, hornblendi-fele, kimberlitele, etc. 2. Anchiiherium. Paleont.: Mamifer imparidigitaf (Perisso-dactyla) din grupul hipoidatelor, familia Anchitheridae, Ia care degetul al treilea e mai dezvoltat, în timp ce degetele al doilea şi al patrulea, rămînînd mai scurte, nu mai ating pă, mîntul în mers. Un caracter evolutiv e începutul dezvoltării cimentului între crestele molarilor. Specia Anchitherium aurelianense Cuv., caracteristică Burdi-galianului, se întîlneşte în Europa, 3. Anclanşare, pl. anclanşări, Elf,: Operafia de închidere a unui circuit electric, efectuată cu ajutorul unui aparat de' conectare (v.). La întreruptoare şi conjunctoare (incluziv la contactoare) automate se ridică piedica ce permite dispozitivului de acfionare a aparatului de conectare să efectueze închiderea contactelor principale. Circuitul se stabileşte în momentul atingerii contacfelelcr principale ale aparatului ds conectare. Ancianşarea are mai multa faze, în raport cu importanfa şi construcţia aparatului de conectare. La întreruptoare-le automate, fazele anclanşării sînt următoarele: comanda anclanşării, mişcarea .contactelor principale mobile, atingerea contactelor principale şi oprirea contactelor principale. în aceste faze se deosebesc anumite durate (v. fig.); durata comenzii de la începerea pînă la terminarea comenzii-de anclanşare; întîrzierea la anclanşare, de la începerea comenzii de anclanşare pînă la începerea mişcării contactelor; durata de închidere, de la începerea mişcării contactelor mobile pînă la atingerea contactelor principale; durata cursei moarte, de la atingerea contactelor pînă la oprirea definitivă a mişcării contactelor principale; durata anclanşării, de la începerea comenzii pînă la oprirea definitivă a mişcării contactelor. Pentru a evita topirea contactelor la anclanşare pe scurt-circuit, Ia întreruptoarele automate moderne se tinde să se reducă durata anclanşării, micşorînd în primul rînd durata comenzii şi întîrzierea la anclanşare, iar apoi, durata închiderii. în acest scop se evită inducfivităţile în circuitul de comandă, se reduc masele în mişcare, se evită mişcări de profiluri necorespunzătoare în lichide vîscoase (ulei) şi se dă dispozitivelor de acfionare o putere mare. La întreruptoare manuale cu acfionare directă, durata comenzii şi întîrzierea la anclanşare lipsesc. întreruptoarele automate echipate cu dispozitive cari împiedică închiderea lor cît timp circuitul se găseşte într-o stare care i-ar putea provoca deschiderea automată se numesc între-ruptoare cu anclanşare împiedicată. 4. ~ automată a rezervei. Elf.: Operafie prin care se realizează comutarea rapidă a receptoarelor de energie pe un circuit de alimenfare de rezervă (linie de rezervă, transformator de rezervă, etc., care nu funefionează în mod normal), în cazul defectării sau al deconectării sub aefiunea dispozitivelor de protecfie, a sursei de alimenfare normală (v. fig. I şi H). Ancianşarea are drept scop să asigure continuitatea serviciului receptoarelor de energie, putînd suplini, în multe cazuri, alimentarea simultană a receptoarelor pe două sau pe mai Durata anc/an&irii 1, Fazele anclanşării. Anclavă 413 Ancorare •-r .■ jfe căi diferite. Anclanşarea automată a rezervei constituie 5-inul dintre mijloacele de automatizare a sistemelor energetica. :tiî Operafia e efectuată cu dispozitive da anclanşare automată jjjt,rezervei, constituite dintr-un sistem de relee cari acfionează ^'isupra unor întreruptoare. Elementul de pornire e comandat, Jjfef Alimentare nonmsiă fpjpŢ ----------^ Ahmpnfare cfe nezenva I. Anclanşarea automată a rezervei aplicată la transformatoare. Tit T2) transformatoare; T^) transformator de rezervă; Ty) transformatoare de tensiune. în mod obişnuit, de cel pufin două dintre următoarele elemente: protecfia sursei de alimentare normală; contactele auxiliare ale întreruptorului sursei de alimentare normală; un element special (de ex. releu de tensiune minimă pe barele II. Anclanşarea automată a rezervei aplicată la cuplă longitudinală. Ty) transformatoare de tensiune. asigurate cu anclanşarea). Se recomandă controlul tensiunii sursei de rezervă, cu blocarea, în lipsa acestei tensiuni, atît a elementului de pornire, cît şi a anclanşării întreruptoarelor sursei de rezervă. Anclanşarea automată a rezervei trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să se producă numai după deconectarea sursei de alimentare normală; să fie cît mai rapidă, pentru a împiedica întreruperea funcfionării receptoarelor (decroşarea motoarelor sincrone, imposibilitatea autopornirii motoarelor asincrone); în caz de scurt-circuit pe barele sau în circuitul receptoarelor, anclanşarea se produce numai după intervalul de timp necesar deionizării spafiului în care s-a produs arcul; măsuri de temporizare în acest scop pot fi necesare la tensiuni mai înalte decît 110 kV, dacă se utilizează întreruptoare cu acfiune rapidă; să fie exclusă posibilitatea repetării indefinite a anclanşării în caz de defecte persistente; în general, ea trebuie să nu funcfioneze decît o singură dată. Caracteristicile dispozitivului de anclanşare sînt următoarele: tensiunea de pornire, tensiunea de revenire, temporizarea, cari se determină pe baza caracteristicilor defectelor posibile şi ale reglajului protecfiei, finînd seamă de condifiile indicate. 1. Anciavă. Petr. V. Enclavă, 2. Âncolaj, pl. ancolaje: Sin. încleire (v,). s. Ancolare. Ind. lemn.; Sin. încleire (v.). 4. Ancombramenf» Gen.; Spafiul necesar pentru aşezarea, montarea, etc., a unui obiect sau a unui grup de obiecte, în general de dimensiuni mari. 5. Ancomhranf. Gen,; Calitatea unor obiecte de a îngreu- ia sau de a împiedica o trecere, ori de a ocupa o parte din spafiul necesar altor obiecte sau unor operafii. Ancora], pi. ancoraje. 1. Nav.: Spafiu sau Ioc de ancorare. Locul bun pentru ancorare se indică pe harfă (lamare) cu un semn care reprezintă o ancoră în pozifie normală (cu brafele în jos); locul care ng e potrivit pentru ancorare se indică printr-o ancoră inversată (cu braţele în sus), 7. Ancoraj. 2. Cs.: Sin. (parfial) Ancoră (v.). 8. Ancoraj. 3. Cs.: Ansamblul constituit dintr-o ancoră, din elementul de care sa fixează ancora (prin intermediul căruia sînt transmise forfele Ia teren sau la elementul de care se face ancorarea), din piesa sau piesele cari servesc la .legarea ancorei de elementul ancorat şi de elementul de ancorare şi, eventual, din piesele de întindere a ancorei. 9. Ancora]. 4. Cs,; Ansamblul ancorelor cari servesc la ancorarea unei construcţii. 10. Ancoraj. 5. Mine: Sin, Bulonare. V. sub Susfineri speciale. 11. Ancoraj, coloană de Expl. pefr.: Prima coloană, de sus, care se tubează. Serveşte la consolidarea stratelor de pietriş de la suprafafă, la închiderea apelor superficiale (freatice) şi la închiderea găurii pufului, cînd s-ar manifesta eruptiv la unele dintre stratele străbătute. Diametrul coloanei de ancoraj variază de la 18" la 10", fiind, de obicei, de 14—12" şi depinde de numărul şi de diametrul coloanelor cari urmează să fie tubate; lungimea ei variază, în cazuri normale, de la 50 la 150 m şi depinde, în mică măsură, de adîncimea sondei. în cazul sondelor de explorare sau al sondelor cu presiuni mari, lungimea coloanei de ancoraj poate fi de 200 —300 m, penfru a prezenta siguranţă mai mare în cazul erupfiilor, Pe această coloană se montează dispozitivul de control, compus din prevenitoare, supape, etc. Coloana de ancoraj se cimentează pînă la suprafafă. 12. Ancorare, pl. ancorări. 1. Nav.: Fixarea de fundul apei a unui plutitor, cu ajutorul ancorei. Ancorarea consistă în următoarele operafii: sondarea fundului, pentru a stabil lungi- mea lanfului de filat (în general, pentru asigurarea ancorării, această lungime e de 5—7 ori adîncimea fundului); fundarisi-rea ancorei (lăsarea bruscă a ancorei în apă); întinderea lanfului, pentru ca ancora să se prindă de fund; filarea lanfului; bofarea lanfului (asigurarea lanfului cu boful de lanf). Operafia inversă ancorării — numită „plecarea de la ancoră1'— consistă în: tragerea pe ancoră, prin virarea lanfului cu vinciul sau cu cabestanul ancorei (uneori folosind şi motorul navei) pînă în pozifia „ancora la pic", adică pînă cînd nava ajunge deasupra locului unde e înfiptă ancora; smulgerea ancorei (datorită pozifiei verticale a lanfului, smulgerea se face mai uşor); ridicarea ancorei la post; asigurarea instalaţiei de ancorare penfru navigafie. Se deosebesc: Ancorare în barbă: Ancorare efectuată cu două ancore, fundarisite succesiv, ps direcfia din care bate vîntul. Serveşte numai la rafale de vînt şi pentru timp scurt, deoarece se poate produce încurcarea lanfurilor. Ancorai 414 Ancorare Ancorare afurcată: Ancorare cu două ancore, ale căror lanfuri formează între ele un unghi de cel pufin 60°, lungimea lanfurilor lăsate în apă fiind cel mult egală cu distanfa dintre ancore. Lanfurile ancorelor sînt legate între ele şi la navă.printr-o cheie de afurcare. Această ancorare se executa în scopul da a micşora spafiul de evitare a navei (spafiul necesar deplasării navei în jurul ancorei) şi de a evita încurcarea celor două lanfuri. Ancorare cu barca: Ancorare efectuată prin transportul ancorei, în general al ancorotuiui, pînă la locul de fundarisire. 1. Ancorare. 2. Nav.: Fixarea unui coş sau a unui catarg pe navă, cu ajutorul şarturilor, al straiuri lor şi al patarafinelor întinse cu ajutorul întinzătoarelor. 2. ~, coardă de Nav. V. Coardă de ancorare. s. Ancorare. 3. Cs.: Legarea unui sistem tehnic de un alt sistem tehnic sau de teren (direct sau prin intermediul unsi fundafii) pentru a împiedica răsturnarea sau dsplasarea lui sub aefiunea forfelor de întindere sau de împingere. Ancorarea se face cu ajutorul unor elemente solicitate la întindere şi poate fi definitivă (de ex. ancorarea zidurilor între ele, ancorarea stîlpi lor şi a maşinilor în fundafie, ancorarea piioaneîor şi a coşurilor, ancorarea cablurilor podurilor suspendate, ancorarea stîlpi lor de transport de ensrgie electrică, ancorarea armaturilor în beton, etc.), sau provizorie (de ex. ancorarea, în timpul montajului, a elementelor prefabricate metalice sau de beton). Exemple: Ancorarea armaturilor în beton se facB pentru a împiedica smulgerea lor din masa betonului sub efectul forfelor de întindere. în cazul barelor obişnuite (netede), ancorarea se realizează prin ciocuri. Barele întinse se prelungesc dincolo de secfiunea în care nu mai sînt necesare, pe o lungime egală cu cel pufin de 20 de ori diameirul barei; pe reazemele marginale se prelungesc dincolo de fafa interioară a reazemului pe o lungime egală cu de 15 ori diametrul. Dacă la reazemul marginal al unui element simplu rezemat tensiunile principale sînt atît de mici îneît betonul le poate prelua singur, armaturile pot depăşi fafa interioară a reazemului pe o lungime mai mică decît 15 diametri, dar pe toată lăfimsa reazemului. Barele comprimate pot rămînea fără ciocuri; ele se înglobează în beton pe o lungime egală cu 20 de diametri. Nu se recomandă ancorarea armaturilor în zona întinsă a betonului. Barele cu proeminenfe (torsionate, cu profil periodic, turtite) rămîrî, în general, fără ciocuri, ancorarea lor realizîndu-se prin neregularităfile suprafefei. Se prevăd totuşi ciocuri, dacă aceste bare nu pot fi prelungite cu o lungime de ancorare suficientă, dincolo de puncfui unde nu mai sînt necesare. Cînd ancorarea armaturii nu se poate face ca mai sus (în general din lipsă de loc) se recurge la ancorarea prin plăci, de cari barele armaturii sînt prinse prin sudare sau cu ajutorul unor piulife cari se înşurubează pe capătul filetat al barei. Aceste cazuri sînt frecvente la tiranfii arcelor, la prima diagonală a grinzilor cu zăbrele (cînd e descendentă), etc. _ d c Ancorarea armaturilor folosite fa elementele cu armatură preîntinsă se face cu O c mijloace speciale (v. fig. I şi_ II). Armaturile cu diame- Ancorarea cu inele şi pene a arma)u_ tri mai mici decît 5 mm pot ri|or preîntinse. raminea, eventual, fără ciocuri'. a) vedere |a)era|a. b) vedere de sus. 1 1) inele; 2) pene. Cînd se folosesc fascicule de armaturi, ancorarea se realizează cu pahare metalice, umplute cu beton de calitate superioară, în cari sînt înglobate capetele armaturilor (v. fig. III), sau prin încleştarea cu conuri fretate, de beton armat (v. fig. IV). Ancorarea coşurilor metalice. Coşurile metalice sînf ancorate, fie în fundafie, cu buloane de ancoraj, ca şi stîlpii, fie cu cabluri, ca şi pi-loanele antenelor. Ancorarea cu cabluri se foloseşte, în general, pentru coşuri cu înăl-fimi pînă la 25 m, dsoarece, pentru înălfimi mai mari, ancorarea ocupă un teren pre3 întins. Coşurile sînf ancorate, în general, cu trei cabluri prinse la acelaşi nivel. Ancorarea cu-leelor de lemn se face cu cabluri II. Ancorarea prin împletire a armaturilor preîntinse. a) ancorare intermediară; 6) ancorare de capăt; 1) armatură; 2) bare longitudinale de o{ei; 3) bare scurte transversale sudate de barele longitudinale; 4) bară îndoită în U, de care se fixează barele transversale. de ofel fixate la unul dintre capete de o grindă orizontală plasată în fafa pilofilor culeei, iar la celălalt capăt, de o placă sau de un dispozitiv de ancorare. Placa de ancorare, respectiv dispozitivul de ancorare, sînt îngropate în terenul din spatele prismei de pămînt care împinge în culee. Punctele de fixare a ancorelor pe piloţi trebuie alese astfel, îneît momentele încovoietoare negative ale piloţilor, în punctele de fixare a ancorelor, să fie aproximativ egale cu momentele pozitive dintre aceste puncte. iii. Ancorarea armaturilor preîntinse, cu pahare metalice umplute cu beton. f)pahar metalic; 2)armatură; 3)beton. IV. Ancorarea armaturilor preîntinse, cu ajutorul conurilor tretate. î) piesă de beton; 2) armatură pre-înlinsă; 3) manşon de beton înglobat în betonul piesei; 4) con fretaf pentru ancorare. V. Ancorarea zidăriei de grinzile plan-şeulQi. a) şi bj ancorare de grinzi de lemn; c) ancorare de grinzi metalice. Ancorarea elementelor de zidărie. Zidurile se ancorează transversal şi longitudinal, pentru a asigura rigiditatea ansamblului clădirii şi pentru a împiedica răsturnarea lor sub acţiunea forfelor orizontale (vînt, cutremur, etc.). Ancorarea transversală se realizează cu ajutorul unor ancore metalice prinse în zid şi fixate de grinzile planşeului (v. fig, V). Aceste ancore se aşază la distanţa de 2-3m şi obli- Ancorară 415 Âncbtare gaforiu la stîlpii dintre ferestre şi la stîlpii izolaţi. Dacă grinzile sînt paralele cu zidul, ancorarea acestuia se face cu an- . core aşezate la distanţa da cel mult 3 m, prinsa de cel puţin două grinzi (v. fig. Vh). Ancorele se construiesc din oţel lat, cu secţiunea de cal puţin 1 cm2. Ancorarea zidurilor exterioare se poate face şi de farmele acoperişului, dacă talpa inferioară a lor poate să preia forţe de întindere şi dacă fermele nu dau împingeri în ziduri. Fermele trebuie să fie aşezate la distanţa de cel mult 6 m unele de altele. Ancorarea longitudinală a zidurilor se face, de obicei, prin centuri de beton armat (executate din beton cu marca Bl 10, şi cu înălţimea egală cel pufin cu înălţimea a două rînduri de cărămidă), cari se armează cu cel pufin patru bare cu diametrul de 10 mm. Lăfimea centurii e, în generat, egală cu a zidului; pentru ziduri late de 50 cm, lăfimea centurii poate fi de 37,5 cm, iar pentru ziduri late de 62,5 cm sau mai late, centura poate fi cu 25 cm mai îngustă decît zidul. Ancorarea se poata face şi cu centuri de zidărie armată, cari se realizează prin armarea zidăriei (pe o înăîfime egală cu înălţimea a 3—6 rînduri de cărămidă) cu bara a căror secţiune totală trebuie să fie egală cu 0,05- 0,1% din secţiunea centurii. Zidăria centurilor sa execută cu mortar de ciment. Ancorarea prin legături de oţel, folosită mai rar, se execută cu pi ase de oţel lat, cu secţiunea de cel puţin 40X4 mm (v. fig. VI) sau cu bare de oţel-beton cu diametrul de cel puţin 16 mm. Ancorarea se poate face şi numai cu legături metalice aşezate la colţurile clădirii şi la intersecţia zidurilor exterioare cu zidurile transversale principale (v. fig. VII). Legătu- mmâ YA 1 îis VI. Ancoră de ofel lat pentru ziduri, a) vedere laterală a ancorei; b) vedere de sus a ancorei aşezate în zidărie. VIII. Ancorarea cornişelor, a) ancorarea cornişelor susţinute de o placă de beton armat; b) ancorarea cornişelor susjinuie de profiluri laminate; /) placă de beton armat; 2) profil laminat; 3) ancoră. să fie de cel puţin 1 cm2. Toate legăturile metalice au I3 capete bare verticale lungi cît înălţimea a cal puţin şase rînduri de cărămidă. La construcţiile de mică importanţă se pot realiza şi legături de lemn, dacă acestea sînt ferite de putrezire. La construcţiile cari au planşee de beton armat, ancorarea e realizată de planşeu. Ancorarea zidurilor trebuie făcută la nivelul fiecărui plan-şau, cu excepţia planşeului peste subsol, la care ancorarea nu e obligatorie. La clădirile cu mai puţin decît două etaje se poate faca ancorarea şi numai la nivelul planşeului podului. Cornişele de dimensiuni mari, a căror stabilitate nu e asigurată de zidul de deasupra, trebuie ancorate de zidăria de dedesubt (v. fig. VIII). Coşurile da fum şi de ventilaţie înalte, calca- nele,aticurile, parapetele, frontoanele şi timpanele se ancorează cu ancore metalice, de alte elemente de zidărie sau de şarpantă. Ancorele se fac din oţel lat cu secţiunea de cel puţin 30X5mm, sau din oţel rotund cu diametrul de cel puţin 12mm şi sînt echipate la capete cu plăci sau cu bare transversale, cari sînt folosite, adeseori, ca motive arhitectonice ornamentale. Ancorarea grinzilor continue are drept scop să împiedica ridicarea capetelor grinzilor de pe reazemele extreme, cînd reacţiunea de pe acestea e îndreptată de sus în jos (negativă). Ancorele se fixează în masivul IX. Ancorarea grinzilor continue prin ancore independente de reazem. VII, Ancorarea zidurilor, cu legături metalice. a) ancorare la colţur; b) ancorare la intersecţia zidurilor şi deasupra unui gol. ri Ie se pun la fiecare 2 m înălţime, şi, în orice caz, la nivelul planşeelor. Ancorare3 trabuie făcuta pe o lungime de cel puţin 1,50 m de la colţ sau de la intersecţie; dacă pe această distanţă se găseşte un gol, legătura metalică trebuie să depăşească golul cu celfpuţin 60 cm. Secţiunea legăturii trebuie Îl Îl '(5 X. Ancorarea grinzilor continue prin ancore cari fac corp comun cu reazemul. 1) grindă; 2) reazem inferior cu reborduri; 3) reazem superior cu ciocuri; 4) butoane de ancorare; 5) bare profilate înglobate în zidărie. de zidărie al pilelor sau al culeelor, şi pot fi de două feluri: • ancore independenta (v. fig. IX) şi ancore cari fac corp co- 3 b c (/ XI. Dispozitive de fixare a ancorelor perenilor de palplanşe. a) dispozitiv cu placă de ancorare din dulapi întăriţi cu piloţi; fa) dispozitiv cu placă de ancorare înfărilă cu capre de pilofi; c) şi d) dispozitiv cu capre de piloţi; e) dispozitiv cu bloc de beton arnhat şi piloţi. mun cu reazemul (v. fig. X). Ancorele şi piesele pentru fixarea lor se calculează la valoarea maximă ă reacfiunii negative, cu un coeficient de siguranfă de 1,5'**2. . Ancorare 416 Ancorare Ancorarea pereţilor de palplanşe se face cu ancore metalice, aşezate în spatele peretelui şi fixate de o placă sau de o capră de ancorare alcătuită din pilofi, îngropate în terenul din spatele prismei de pămînt care împinge asupra peretelui (v. fig. XI).* Uneori se foloseşte un dispozitiv constituit dintr-un bloc de ancorare şi din pilofi. Ancorele sînt alcătuite, în general, din ofel rotund; ele sînt legate de perete printr-o arti- XII. Ancorarea pereţilor de palplanşe. a) secţiune; b) vedere de sus; J) perete de palplanşe; 2) ancore; 3) plăci de ancorare. culafie şi pot avea şi articulafii intermediare, penfru ca tasa-rea terenului din spatele palplanşelor să nu producă încovoieri în ancoră (v. fig. XII). Ancorarea piloanelor pentru antene de radio se face cu ajutorul unor cabluri prinse de stîlp Ia unul sau la mai multe XIV. Dispozitiv pentru legarea cablurilor de ancorare la partea superioară a piloanelor. aj vedere laterală; b) seefiune orizontală; fj clemă-bucea; 2) cablu; 3) aliaj de plumb. XIII. Ancorarea unui pilon de antenă de radioemisiune. I) pilon; 2) cabluri de ancorare; 3) dispozitive de prindere a cablurilor; 4) piesa de legătură; 5) placă de ancorare. niveluri ale Iui (v. fig. XIII). Fiecare cablu poate fi ancorat într-o fundafie sau într-o placă proprie, în care caz unghiul de înclinare al cablurilor e de 45°, sau un'grup de cabluri prinse Ia diferite înălfimi poate fi ancorat într-o fundafie comună, în care caz unghiul dintre orizontală şi cablul superior din grup e de 50—60°. în plan, cablurile sînt aşezate după trei sau patru direcfii, fundafiile ocupînd. vîrfurile unui triunghi echilateral sau ale unui pătrat cu centrul în baza pilonului. Cablurile se leagă de pilon cu ajutorul unor piese speciale, prinse de gusee fixate pe pilon (v. fig. XIV); legătura la fundafie se face cu bride, pentru a se putea regla tansiunea în cablu (v. fig. XV). Cablurile de ancorare sînf întrerupte cu mai multe izolatoare, pentru a preveni punerea la pămînt a pilonului (v. Izolator de antenă; Pilon de antenă). Ancorarea podurilor de echipaj se face cu cabluri metalice sau vegetale (funii) fixate, fie de o ancoră de navigafie, fie de un făruş metalic sau de un grup de făruşî metalici solidarizafi între ei, ori de buşteni îngropafi în pămînt. Prinderea cablului de dispozitivul de ancorare se face prin înnodare, la cablurile vegetale, sau cu ajutorul clamelor de strîngere şi a! întinzătoarelor cu şurub, la cablurile metalice. Dispozitivele de ancorare pot fi plasate, fie în amonte de pod, — în acest caz, ancorele servesc pentru a împiedica deplasarea podului datorită curentului apei, — fie în aval de pod, în care caz ancorele servesc pentru a împiedica deplasarea podului aefiunea vîntului. Ancorarea podurilor suspendate consistă în fixarea lanfuri-lor sau a cablurilor de suspendare în masivele de ancorare. Ancorele sînt alcătuite din trei elemente distincte: piesa de fixare a capătului lanfului sau al cablului, bulonul sau placa de ancorare şi masivul de ancorare. La podurile suspendate de lanfuri sistem Gali, zaua de la capăt se întăreşte cu două platbande şi se fixează de un bulon susfinut de placa de ancorare sau de tirantul de ancorare (v. fig. XVf). La podurile suspendate de cabluri torsadate (poduri europene), capătul fiecărui toron al cablului se introduce, cu firele răsfirate, într-o muflă fixată de placa de ancorare, XV. Dispozitiv pentru legarea de fundafie a cablurilor de ancorare a piloanelor, I) fundafie; 2) piesă de legătură încastrată în fundafie; 3) bridă;4J piesă penfru prinderea cablului; 5) cablu. susul apei, sub XVI, metal alb (v. fig. XVII şi XVIII), Prinderea zalei de capăt a lan-furilor Gali. f) za; 2) platbande; 3J bulon. vizitabilă, şi în care se toarnă Ancorare 417 Ancorare La podurile suspendate duri americane), fiecare fir special, care e fixat de un bulon de ancorare sus-finut de tiranfi betonafi (v. fig. XIX). Blocul de ancorare poate fi un masiv de befon de al cabluri lifei cu life se prinde paralele (po-de un sabot (v. fig, XX) sau un masiv stîncos în care se fixează direct, prin betonare, dispozitivele de ancorare (v. fig. XXI). XVIII. Muflă pentru ancorarea cablurilor tor- / sadate. / J) placă de ancorare; 2) manşon; 3) muflă; 4) cablu. Ancorarea stîlpi lor metalici în fundafie se face cu ajutorul buioanelor de ancoraj, înglobate în betonul fundaţiei (v. fig. XXII, XXIII şi XX/V). în generai se folosesc patru buloane la fiecare stîlp; la stîlpii cari nu sînt solicitati la bază de momente se pot folosi numai două, iar la stîlpii foarte solicitafi se folosesc opt buloans. Buloanele sînt, în general, fixate în fundafie, odată cu turnarea din zona filetului, prin presare la cald, pentru a obfine un diametru net la fundul filetului, egal sau mai mare decît XVII. Ancorarea cablurilor torsadate ale podurilor suspendate, î) cabiu; 2) toroane; 3) placă de ancorare; 4) muflă. diametrul tijei. La capătul inferior, bulonul are, de obicei, un cioc (v. fig. XXVII). Pentru a nu fi smuls din fundafie, bulonji trebuie să fie betonat în aceasta pe o lungime egală cu d® 35 de ori diametrul lui, lungimea fiind determinată de aderenfa dinfre beton şi bulon. La buloanele cu diametru mare, lungimea de ancorare poate să rezulte prea mare fafă de adîncimea fundafiei. Pentru a o reduce se folosesc buloane cu talpă. Pentru buloane de 40--60 mm se poate folosi o talpă simplă; pentru diametri mai mari se folosesc tăîpi rigidizate cu nervuri (v. fig. XXIX). Talpa bulonului se dimensionează astfel, îneît să poată transmite betonului A DI 1 Jt, XXII. Ancorarea sdipîlor direcf de placa de bază. XIX. Sabot pentru prinderea firelor de cablu. 1) fir de cablu; 2) sabot; 3) bulon. XXIII. Modul de prindere a bulonului de stîlp. a) prindere de placa de baza; b) prindere de placa laterală. întregul efort de întindere din bulon. La acest tip de buloane, lungimea de ancoraj se reduce la 18 diametri de bulon* XX. Ancorarea cablurilor podurilor suspendate înfr'un masiv de beton. acesteia (v. fig. XXV şi XXVI). Aşezarea lor în pozifia corectă se face cu ajutorul unor ghidaje rigide, pentru a nu se putea deplasa în timpul betonarii fundafisi. Se execută cu seefiune rotundă şi au, de obicei, diametrul de 20*-*75 mm. Se folosesc buloana obişnuite, neadmifîndu-se mărirea diametrului '//F A p.—. XXIV. Ancorarea stîlpilor metalici cu ajutorul unor grinzi transversale. 1) stîlp; 2) grinzi de ofel laminat; 3) buloane de ancorars. Uneori se folosesc buloane cu cap-ciocan (v. fig. XXVIII), la cari nu se contează pe aderenfa dintre beton şi tijă. Dacă buloe- 27 Ancorară, şurub de ~ 418 Ancoră nele de ancoraj nu sînt solicitate ia întindere, diametrul lor se ia de; 20-”30 mm, iar lungimea de ancorare în betonul fundafiei, de circa 20 de diametri. XXV. Ancorarea sfîlpilor metalici de profiluri în C, înglobate în fundaţie. J) stîlp; 2) bulon de ancorare; 3) profil în C, XXVI. Ancorarea stîlpilor metalici da cornlere, XXVII. Bulon de ancorare, cu înglobate în fundafie. cioc. 1) stîlp; 2) bulon de ancorare; 3) cornieră. XXVIII. Bulon de ancorare, ^ ^ cu cap-ciocan. XXIX. Buloane de ancorare, cu talpă. 1. Ancorare, şurub a) bulon cu talpă simplă; bjbulon cu talpă rigi- de Mş..' Şurub ds fun- dizată cu nervuri; 1) tija bulonului; 2) talpă; dajie demontabil, folosit 3) nervuri. pentru fixarea maşinilor pe plăci de fundafie, pe plăci sau pe lonjeroane de bază, etc. V. şi sub Şurub de fundafie şi sub Ancorare 3. 2. Ancorarea căldării. V. sub Consolidarea căldării, şi sub Cutie de foc. 3. Ancorator. Nav.: Dispozitiv folosit la navele cu vele, pentru fundarisirea ancorei cu traversă. E consfifuit dintr-o placă de fonta sau de oţel înclinată fafă de verticală, şi din mai multe lanfuri — numite bofuri de ancoră — fixata cu un manevra. capăt la placă (prin trei ramificaţii) şi cu celălalt capăt la pîrghia de manevră a ancoratorului (v. fig. ). La acfionarea pîrghiei de manevră, bofuri le se desfac, iar ancora eliberată de pe placă se fundariseşte. 4. Ancoră, pl. ancore. 1. Nav.: Piesă turnată sau forjată din ofel, legată prin-tr-un lanf de o navă sau de o îmbarcafie, şi care serveşte la ancorarea acestora, cînd e lăsată pe fundul apei. Se compune din următoarele părfi: brafele, cari pot fi fixe sau oscilante, avînd la extremităfi gheare cu cari se înfig în pămînt, şi palme (părfile plate ale brafelor) cari mărasc rezistenfă la tîrîrea pe fundul apei; fusul, de care se fixează un inel la extremitatea superioară, şi care se ramifică în două sau mai multe brafe (sub un unghi de 50° fafă de fus) la extremitatea inferioară; diamantul, care e locul de împreunare a brafelor cu fusul; inelul sau veriga, de care se leagă unul dinfre capetele lanfului de ancoră. Rezistenfă la rupere a ancorei poate fi exprimată prin relafia: R = K*G3^2, în care G e greutatea şi K e un coeficient variaţii cu tipul (forma) ancorei. Greutatea ancorelor şi numărul de ancore necesare diferă după deplasamentul şi fipul navei. La navele de război se calculează după norme speciale pentru fiecare marină, iar la navele comerciale, normele sînt înregistrate în „Registrele de clasificare a navelor", în tabele în cari se „intră" cu modulul de armament calculat cu relafia MA = L-B-H+S/2+S1/4, în care: Z, B şi H sînt lungimea, lăfimea şi înălfimea de con= sfrucfie a navei, S e volumul suprastructurilor şi Si e volumul spiraliilor, al maşinilor şi al căldărilor. în general, la veliere şi la nave de comerf cu deplasamentul de 50***1000 t se folosesc trei ancore, cifra care indică greutatea (în kg) a ancorei fiind mai mare decît aceea a deplasamentului (jn t), iar la cele cu deplasament mai mare decît 1000 t se folosesc patru ancore, greutatea ancorei (în kg) fiind mai mică decît a deplasamentului (în t). La navele de război cu deplasamentul de 50 --1000 t se folosesc două ancore; pînă la 5000 t, trei ancore, iar la un deplasament mai mare decît 5000 f, patru ancore, cifra care indică greutatea (în kg) fiind mai mică decît aceea a deplasamentului (în t), indiferent de tipul navei de război. Se deosebesc: Ancoră-amiral: Ancoră cu două brafe fix?, folosită în general la veliere de mare. Sin. Ancoră cu traversă. V. şi sub Ancoră cu brafe fixe. Ancoră-ciupercă: Ancoră la care fusul se termină cu o piesă în formă de ciupercă (v. fig. /) şi care e folosită la ancorarea geamandurilor. Ancoră cu brafe fixe: Ancoră cu 2***5 brafe fixe, folosită la navele fluviale. La extremitatea superioară a fusului ancorei cu două brafe fixe numită „ancoră-amiral", e montată o bară de ofel (traversă), dispusă perpendicular pe direcfia brafelor, servind la întoarcerea ancorei cu gheara I. Ancoră-ciupercă. J) ciupercă; 2) fus; 3) inel. Ancoră 419 Ancoră pentru suporturi în jos, cînd e trasă pe fund (v, fig. II a). La ancora cu mai multe brafe nu e necesară traversa, deoarece indiferent de Ancoră de derivă: Dispozitiv construit cu mijloacele de la bord, de exemplu un ccn de pînză de care se leagă un II. Ancore cu braje tixe. a) cu două braţe (ancora-amiral); b) cu pairu braje; 1) braf; 2) gheară; 3) palma; 4) fus; 5) diamant; 6) inel; 7) traversă mobilă. pozifia în care cade, una dinfre gheare se găseşte — la tîrîre — sn pozifia convenabilă de a se înfige pe fundul apei (v, fig. II b). I) ancoră; 2) lanf; 3) geamandură. III. Ancoră cu brafe oscilante. J) braf oscilant; 2) contrabraf. Ancoră cu brafe oscilante: Ancoră ale cărei brafe se pot roti în ambele sensuri cu 40**50°, folosită în special pentru navele maritime (v. fig. III). Pentru uşurarea înfigerii pe fundul apei, brafele sînt echipate cu contra-brafe. Sin. Ancoră patent. Ancoră cu traversă: Sin. An-coră-amiral. Ancoră-gheară de pisică: Ancoră mică cu mai multe brafe, folosită la căutarea, prin greblare, a lanfurilor sau a parî-melor căzute pe fundul apei (v. fig. IV). Ancoră de beton: Ancoră constituită dintr-un bloc de beton în care e fixat un inel (v. fig. V), care serveşte la ancorarea geamandurilor de balizaj sau a geamandurilor de legat nave (geamanduri de corp mort). Ancoră de corp mort: Ancoră cu un singur braf, folosită la ancorarea geamandurilor (de legat nave) şi a dragelor (v. fig.V/), VII. Ancoră de derivă, î) ancorot; 2) pînză de velă; 3) grindă? 4) parîmă. ancorot (v. fig. Vil), şi care rmnfine nava cu prova în vînt, prin rezistenfă pe care o opune în apă. Sin. Ancoră de furtună» Ancoră de furtună: Sin. Ancoră de derivă. Ancoră de veghe: Ancoră de siguranfă, cufundată cu lanf pufin filat, şi care se înfige în fund, cînd prima ancoră se desprinde. Ancoră patent: Sin. Ancoră cu brafe oscilante. 1. Ancoră.2. Tehn., Cs.: Piesă extremă, de obicei metalica, solicitată în principal la întindere, folosită pentru realizarea unei ancorări. Modul de alcătuire a ancorelor diferă după felul construcfii lor la cari sînt folosite (v. sub Ancorare 3). Sin, (parfial) Ancoraj. 2. ~ de furia. Expl. pefr.: Cablu cu care se a.igură turla sondei de foraj sau de extraefie contra acfiunii de răsturnare a vîntului. Ancorele (în număr de 4X2, confecfionate din cablu de ofel de 16 sau de 18 mm) sînt dispuse în diagonală şi pe două rînduri. Capetele superioare sînf legate de monfanfii turlei (sub şi deasupra podului, de la 25 m), iar capetele inferioare sînt legate la una (ancoră compensată) sau la două fundafii de beton, prin intermediul unui manşon de întindere. 3. ~ de fevi de extracţie. Expl. pefr. V. Dispozifiv de ancorare a fevi lor de extraefie. 4. ~ penfru pompe. Expl. pefr.: Parte componentă a dispozitivului de fixare a pompelor de adîncime tip P, constituită dinfr-un cilindru de ofel de arc, avînd la partea superioară un umăr în formă de inel (cu ambele suprafefe prelucrate), iar îa partea inferioară, şase gheare tăiate din carnea cilindrului, prin şase crestături. Ghearele sînt uşor curbate în interior, la capete, iar buza lor e ascufită şi tăiată sub un unghi de 45°; gheara se aşază cu umărul ei în pragul mufei, iar pe partea superioară e presată de scaunul inelului de fixare. Rolul ancorei e să fixeze pompa în locaş, chiar atunci cînd deasupra acesteia nu e fluid care să o preseze. 5. ~ penfru suporturi. Elf.: Dispozifiv de fixare a suporturilor (de lemn sau de beton) de coif, terminale, etc., ale liniilor I. Ancore pentru suporturi, aJ tip P; b) tip Z; c) tip B; d) tip T. de energie electrică pînă la 1 kV, ale liniilor de telecomunicafii şi ale liniilor de traejiune electrică, în scopul asigurării stabilităfii lor la solicitări mecanice. Oupă modul de fixare, ancorele pot fi împărţite cum urmează: tip P, cu fixare în pămînt (v. fig. I a); tip Z, cu fixare în construcfie de zid sau în masive naturale (v. fig. I b); 27* Ancoră 420 Ancoşă tip B, cu fixare în pămînt (v. fig. I c) cu ajutorul unui braţ de ancoră (se utilizează unde nu există spaţiu suficient pentru montarea unei ancore tip P); tip T (v. fig. I d) de traversare (cu fixare la un alt suport, care e fixat cu una dintre ancorele descrise mai înainte). Ancorele se execută din sîrmă zincată (compusă din mai multe fire) sau din cablu de otel. Dacă efortul care solicită suportul nu poate fi preluat de o singură ancoră, se pot monta mai multe ancore. între conductoarele liniei de energie electrică aflate sub tensiune şi capătul de fixare a ancorei trebuie să existe o distantă suficientă. La liniile de telecomunicaţii, fixarea ancorei de suport poate fi făcută şi între conductoare. Piesele componente ale ancorei sînt următoarele (v. fig. II): la care e solicitată ancora cînd planşele tind să se depărteze să fie preluată de aderenţa dintre beton şi ancoră: d2G„ II. Deialiiie unei ancore. 8x e lungimea ancorei, d e diametrul ancorei rezistenţa Ia fracţiune a e aderenţa dintre beton Cablu deoţel zincat A\ placă de protecţie C, de tablă zincată (pentru protejarea suportului de lemn la locul de încolăcire a cablului de oţel); cîrlig de ancoră D, de oţel lat (pentru fixarea cablului de oţel de suport); clemă de fixare cu şuruburi E, de oţel lat (necesară întinderii cablului); izolator F, de porţelan (pentru izolarea electrică a părţii de jos a ancorei, care poate fi atinsă de oameni); pavăză G, de tablă zincată (pentru protejarea cablului de oţel contra loviturilor); vergea pentru ancoră M (penfru prinderea cablului de oţel de butucul de lemn care se încastrează în pămînt); potcoavă de protecţie /, de tablă zincată (penfru prinderea cablului de vergea); înfin-zător J (pentru întinderea ancorei, în scopul reglării eforfului de tracţiune); sîrmă zincată de oţel K (pentru matisarea capetelor de cablu de oţel). Penfru fixarea în construcţii, ancorele au un cîrlig de oţel rotund (pentru ancore tip Z). 1. Ancoră. 3. Drum.: Fiecare dintre vergelele de oţel rotund, cu diametrul de 14• *■ 18 mm, aşezate normal pe rosturile verticale longitudinale ale îmbrăcămintelor de beton de ciment (cu excepţia resturilor de presiune), la jumătatea grosimii planşelor îmbrăcămintei, penfru a transmite forţele de la o planşă la alta şi a împiedica lunecarea laterală şi denivelările planşelor adiacente. în aliniament, ancorele se aşază la distanţa de 1,50 m în tot lungul planşelor. La curbele cu raza sub 600 m, ancorele se aşază la distanţa de 0,75 m şi numai în treimea mijlocia a planşelor, penfru a permite dilataţia liberă a acestora. Lungimea ancorelor e de 1,00—1,20 m. Ea poate fi determinată prin calcul, punînd condiţia ca forţa de întindere unde l oţelului, d e diametrul ancorei şi t şi ancoră. 2. Ancoră. 4. Mş.: Sin. impropriu pentru Şurub de ancorare. V. sub Şurub de fundaţie şi sub Ancorare. 3. de căldare. V. sub Consolidarea căldării verticale. 4. Ancoră de avion. Av.: Piesă fixată în pămînt, şi avînd ochiuri de cari se leagă cablurile de fixare a avionului pe sol. Se folosesc drept ancore: blocuri de beton; traverse îngropate; grup de pari îngropaţi, avînd capetele (cari depăşesc nivelul solului) legate împreună; pari de lemn sau bare metalice cu aripioare de rezistenţă; stîipi metalici elicoidali, fixaţi în pămînt prin înşurubare. 5. Ancoră de fretare. Ms.: Piesă plată şi în formă de I, în general de oţel forjat sau de tablă laminată, care serveşte la îmbinarea prin fretare a două piese cari urmează să facă corp comun la temperatura mediului ambiant. Ancora se montează totdeauna într-un locaş practicat în piesele de sfrîns (de ex. în cele două jumătăţi ale obezii volantului), spre deosebire de inelele de fretare, cari se aplică peste unele proeminenţe (ciocuri) ale pieselor de sfrîns (de ex. pe cele două jumătăţi ale butucului volantului). Montarea se face, fie prin încălzirea ancorei, fie prin răcirea la temperatură foarte joasă a pieselor de strîns (la piesele cu dimensiuni relafiv mici). De obicei, la volant, îmbinarea se face prin ancore de fretare montate în obadă şi prin inele de fretare aplicate pe butuc. 6. Ancorotr pl. ancoroturi. Nav.: Ancoră mică, cu braţe fixe şi în general cu traversă mobilă, folosită la manevra navelor sau a îmbarcaţiilor. E legată cu parîme de sîrmă la pupa, iar greutatea ei e egală cu 1/6,6 1/5,4 din greutatea unei ancore de navă. 7. Ancoşă, pl. ancoşe. 1. Elt. V. Crestătură de maşină electrică. 8. Ancoşă, pl. ancoşe. 2. Cinem.: Tăietură de o formă anumită, care se face pe marginea negativului imagine al unui film, în afara perforaţiilor, şi care are rolul de a acţiona dispozitivul care comandă schimbarea iluminării în portiţa maşinii de copiat. Forma ancoşei e aceeaşi pentru maşinile de copiat mai cunoscute. Figura reprezintă schema de principiu a modului în care acţionează ancoşa asupra dispozitivului de comandă. Rola R calcă în permanenţă pe marginea filmului. Cînd în dreptul ei vine adîncitura formată din ancoşă, rola, sub presiunea arcului r, e împinsă în adîncitură şi se închide contac-ful C, care pune sub tensiune elec-fromagneful care acţionează dispo-ziiivul de schimbare a iluminării. Fişa de lumini (v.) e trasă astfel într-o nouă poziţie, care corespunde iluminării dorite, în portiţa maşinii de copiat.— Filmul fiind tras mai departe, în maşina de copiat, în dreptul rolei R, nu se va mai găsi scobitura ancoşei, şi rola se va deplasa deschizînd contactul C,scoţînd astfel de sub tensiune electromagnetul. Fişa de lumini rămînînd în poziţia în care a fost trasă, iluminarea în portiţă rămîne aceeaşi. Cînd în dreptul rolei R va veni altă ancoşă, operaţia se va repeta. Ancoşa se face între două părţi din film (planuri) succesiv, lipite, şi e dispusă simetric faţă de lipitură (dacă, bineînţeles, Ancoşă (în stînga filmului). 1) spre eleefromagnef; 2) direcfia de mişcare a filmului. Ancoşa 421 Andrea de aerisire cele două planuri au nevoie de lumini diferita de copiere). Lungimea ancoşei depinde de fipul maşinii pe care se copiază negativul respectiv (lungimea a două sau a patru fotograme). 1. Ancoşă. 3. C/nem.: Tăietură care se obţine prin decuparea unui triunghi din locul în care se face racordul (prin lipire) a două bucăfi de film negativ de sunet. Ancoşa se face pentru a elimina zgomotul care ar apărea în momentul citirii pistei sonore, datorită lipiturii făcute. Ancoşa se face numai pe porfiuni de „linişte negativă", deoarece, dacă ea s-ar face pe porfiuni în cari există modu-lafie, s-ar auzi în difuzor un zgomot neplăcut. Prin copierea ancoşei, apare un triunghi negru pe pozitivul de sunet. Înfrucît suprafafa neagră, care intră în şpaltul de citire al microobiectivului, creşte ş(..-descreşte treptat din cauza formei şi aşezării ei pe pista sonoră, variafia fluxului luminos care aefionează asupra fotocelulei de citire nu va fi bruscă, ci lentă, ceea ce face să se obfină un racord care nu produce un zgomot neplăcut penfru urechea ascultătorului. 2. Ancoşeză, pl. ancoşeze. Cinem.i Aparat în care se fac ancoşele, pe negativul de imagine şi de sunet. Ancoşeza lucrează ca o ghilotină, care are forma cufifului diferită, permifînd decuparea unei bucăfi de film de dimensiunile şi de forma dorită. 3. Ancrasarea bujiei. Mş.: Depunerea de praf de cărbune, de ulei ars, etc. pe electrozii bujiei, unde formează un strat izolant care împiedică funcfionarea normală a bujiei. 4. Ancyloceras. Paleont.: Amonoid din familia Ancyloce-rafidae, caracterizat prin cochilie cu secfiunea turei rotundă sau ovală, în porfiunea fînără plan-spirală neîmbrăfişătoare (tip criocon), apoi dezvoltată drept, iar în porfiunea terminală, îndoită ca o cîrjă. Suprafafa e ornamentată cu coaste puternice cu tubercule, alternînd cu coaste fine, cari frec neîntrerupt peste partea ventrală. Specia Ancyloceras Mat-heroni d'Orb. e fosila caracteristică pentru Apfian. în fara noastră se cunosc Ancyloceras Duvalii Lev. din Neocomianul din Dealul Sasului şi Ancyloceras Kossmati Sim. din Crefacicul superior de la Arminiş. 5. Andaluzii. Mineral.: Al2 (SiO^O. Mineral din grupul silicajilor de aluminiu alotropici (disfen, andaluzit şi sillimanit), care cristalizează în sistemul rombic, în cristale prismatice columnare, cu seefiune aproape pătrată. Are structură cristalochi-mică insulară, caracterizată prin grupe izo- Ancyloceras Mafheroni. late de tetraedre de silice, încorporate în grupe de octaedre de aluminiu. Se întîlneşte şi în mase gra-nulare şi în agregate radiar bacilare, Se formează ca mineral mefasomatic în corneenele de contact, în şisturile argiloase sau argilo-cărbunoase şi în rocile efuzive metamorfozate, legate genetic de graniţe. Mai rar se întîlneşte în gnaisuri şi în micaşisturi, asociat cu granat, co-rindon, disfen, etc., cum şi în unele aluviuni de pietre prefioase. Are culoare cenuşie, galbenă, brună, roză, roşie şi verde închisă (varietatea care confine şi mangan); e rar incolor; are luciu sticlos, spărtură neregulată, colfuroasă; simetria opfică, biax: ^= 1,632, nm= 1,638, ng= 1,643, prezentînd slab pleocroism (np = roz, nm şi wg = tonuri galbene şi verzi); are duritatea 7 ••■7,5 şi gr. sp. 3,1 •••3,2. La temperatura de 1380° se descompune în mu Mit (v.) şi în silice. Rocile cari confin andaluzit sînt întrebuinfafe la fabricarea materialelor refractare de calitate superioară (silimanifice), rezistente la acizi, la fabricarea unor izolatoare speciale, a bujiilor de aprindere, a fevilor pentru pirometre, în metalurgia oţelurilor şi a aliajelor speciale (v. Silumin), etc, 6. Anderson, puntea lui £lt.: Punte de curent alternativ pentru măsurarea inductivifăfilor (v. sub Punfi de curent alternativ). 7. Andezin. Mineral.: Feldspat plagioclaz (v.), din seria amestecurilor isomorfe de albit şi anortit, confinînd 30-*50% anorfif. Cristalizează în sistemul triclinic. Se prezintă în mase granulare şi compacte, în rocile magmatice intermediare şi în unele gnaisuri. E transparent, cenuşiu, alb sau verzui, cu luciu sticlos, clivaj perfect. E biax: rip— 1,550, 1,553, ng= 1,557. Are duritatea 2,65-'<2,685 şi gr. sp. 6. 8. Andezif. Pefr.: Rocă magmatică efuzivă (neovulcanică), corespunzătoare dioritului din punctul de vedere al compozifiei mineralogice. E în general compactă, uneori vacuolară, cu structură de obicei porfirică, în care fenocristalele (adeseori corodate) sînt consfifuife din plagioclazi (oligoclaz sau andezin, uneori chiar labrador), iar pasta, — complet cristalizată, micro-litică sau în parfe sticloasă, hipocristalină şi cu textura fluidală,— e constituită din microlife de aceeaşi compozifie cu fenocristalele, avînd frecvent granule de magnetif şi ilmenit. După predominarea unora dintre mineralele melanocrate, se deosebesc varietăfi le: andezite cu biotit, andezite cu amfiboli, andezife cu piroxeni, andezife cu piroxeni şi olivin (andezite bazaltice). Andezitele au culoare cafenie-cenuşie (cele mai acide) pînă la neagră (cele mai bazice), avînd gr. sp. medie 2,7, rezistenfă de rupere la compresiune 600"-2500 kg/cm2 şi rezis-tenfa la intemperii variabilă. Andeziful constituie masa celor mai multe lave vulcanice actuale, neogene şi paleogens, apărînd sub formă de curgeri scurte (ia lave acide) şi de pînze întinse pe suprafefe mai mari (la lave bazice), sau frecvent ca neck-uri, domuri, filoane şi intercalafii în produsele de explozie vulcanică. Prin fisurare naturală se poate separa în blocuri şi în plăci. Andezitele au o mare răspîndire pe suprafafa globului pămîntesc (în jurul Pacificului, în jurul Mării Negre, în Plafoul Central francez, în Algeria, etc.). De erupfiile andezitice sînt legate importante zăcăminte de minereuri hidrofermale (aur, argint, plumb, zinc, cupru), ale căror solufii genetice au produs uneori propilitizarea (v.) şi caolinizarea (v.) andezitelor. Andeziful e o rocă foarte bună spre a fi folosită ca piatră pentru drumuri şi pavaje (calupuri, borduri, macadamuri, îm-piefruiri); la construcfii (placaje exterioare, fundafii), e folosită mai rar. Se mai înfrebuinfează ca agregat pentru betoane rezistente la acizi şi pentru plăci de căpfuşire, în industria chimică. 9. Andocara, pl. andocări. Nav. V. îndocare. 10. Andorit. Mineral.: 2 PbS* Ag2S*Sb2S3. Sulfura complexă de Pb, Ag şi Sb, care cristalizează în sistemul rombic. Are culoarea cenuşie de plumb şi luciu metalic; duritatea 3 •••3,5; gr. sp. 5,5. 11. Andradit. MineraL: Ca3Fe2*” (SiO^. Mineral din grupul granafilor, formînd o serie isomorfă cu grosularul (v.) şi uwa-rowitul (v.). Cristalizează în sistemul cubic, în forme isometrice. Apare sub formă de mase compacte. Se formează în aureola de contact; în skarnele respective se întîlnesc şi unele minerale metalifere. E translucid, cu luciu gras sau răşinos, incolor sau roşu, brun, verde, negru; e casant (duritatea 7), isotrop (?2= 1,895); are gr. sp. 3,75; se topeşte uşor; se disolvă foarte greu în acid clorhidric, separîndu-se un gel de silice.— De-mantoidul, varietatea nobilă de andradit, verde transparent, se foloseşte ca piatră preţioasă. 12. Andrea, pl. andrele. Ind. text.: Ac de tricotat manual, de metal, de os, de masă plastică sau de lemn, avînd forma unei tije cu vîrfurile ascufite şi bine lustruite. Buclarea firelor şi transformarea lor în ochiuri se fac prin mişcarea degetelor şi a andrelelor. Sin. Undrea. 13. Andrea de aerisire, Metg.: Sin. Vergea de aerisire (v.). V. şi sub Formare. Andrews, curbe ~ 422 Anemomefru cu fir cald 1. Andrews, curbe Fiz.: Famiiia de isoferme ale unui fluid real, reprezentate în sistemul de coordonate pv, p fiind presiunea şi v volumul specific al fluidului respectiv. V. sub Lichefiere. 2. Andrewsif. Mineral.: [AI2(CuFe " )3] [(OH)3 | P04]. Mineral din grupul fosfafilor anhidri. s. Andrias. Paleont.: Amfibian din grupul Urodela, identificat în Miocenul de la Oeningen şi considerat la început ca schelet de om (Homo diluvii testis). Cuvier a arătat însă că e un Amfibian, asemănător Salamandrei actuale din Japonia. E cunoscut sub numele de Andrias Scheuchzeri (după numele descoperitorului). 4. Andromeda. Astr.: Constelate din emisfera boreală, constituită din trei stele de mărimea a doua, o stea de mărimea a treia şi diferite alte ccrpuri cereşti, între cari o nebuloasă spirală. Această nebuloasă, a cărei distanfă e de 900 000 de ani — lumină, se apropie de sistemul solar cu vitesa de 300 km/s, spre deosebire de majoritatea nebuloaselor spirale, cari se depărtează. Dinspre constelaţia Andromeda apar, către sfîrşitul lunii noiembrie, stele căzătoare numite andromedide sau bielide, cari sînt, probabil, resturi ale cometei Biela. 5. Andromedide. Astr. V. sub Andromeda. 6. Andron. Arh.: în bisericile creştine orientale, nava laterală din dreapta, rezervată excluziv bărbaţilor. 7. Androsfan. Chim. biol.: Hidrocarbură ciclică saturată, cu schelet sferolic, din care de- CH3 ch3 h2 I A . H2C3 * ,c? h2 h2 H2Cn12i3C/l7i6CH2 C I D ‘ HC ./ 9\ 14C_ 15, / Cio 8CH H CH2 H 2 H2 rivă teoretic hormonii sexuali masculini. Androstanul poate fi considerat un derivat di-metilat al ciclopenfano-per-hidrofenantrenului. Cei doi radicali metil sînt substituiţi Ia atcmii de carbon angulari 10 şi 13. 8. Androsfandlol. Chim. biol.: Derivat sferolic, hor-monal-acfiv, avînd doi radicali hidroxil substituiţi în poziţiile 3 şi 17 în molecula androstanului (v.). Androsfandiolul (3,17--dihidroxi-androstan) se obţine prin reducerea androsteronei şi are o activitate hormonală mai mare decît a acesteia, 9. Androsferonă. Chim. biol.: Hormon sexual masculin secretat de testicul în sînge şi eliminat prin urină, de unde a şi fost izolat. E un steroid care corespunde structurii 3-Hc'roxi-17-ceto-androsf anului (v.). Această constituţie a fost confirmată şi prin sinteză parţială (s-a reuşit să se obţină epi-androsteronă prin oxidarea epi-colestanolului). H\l A 1 8 I H°\l A I B i \ I , Ir 7 I \ I , ‘ 1 s Cv 4 sC\. 6 /CH2 ✓ Cv 4 yU 6 /V. y c'; C / C ! C ,CX5 6 ^ck2 HO h' h2 H h2 orma „f ans" După poziţia hidroxilului din 3 faţă de atomul de hidrogen din 5, se deosebesc două forme isomere ale androsteronei: formele cis şi trans. Isomerul „cis" sau epi-androsferona e cel mai activ; forma „trans" e de şapte ori mai puţin activă. 10. AnelecMc. Fiz.: Calitatea unui corp de a nu putea fi electrizat prin frecare (fără măsuri speciale de izolare). în acest sens, toate conductoarele sînt anelectrice. (Termen vechi, părăsit.) 11. Anelecfrofonus. B'oL: Modificare a unui organ viu în apropierea anodului unei bai electrolitice, în timpul trecerii curentului electric prin acel crgan, caracterizată prin scăderea excitabilităţii şi a conductivităţii fiziologice. 12. Anelidae. Paleont.: Viermi inelaţi cu organizare superioară celorlalţi viermi, avînd corpul constituit dintr-un număr de segmente (metamere) în cari se repetă structura internă. Au o cavitate generală (coelom), aparat circulator dezvoltat (subordonat metameriei) şi organe de excreţie (nefridii), în fiecare segment. Sistemul nervos e constituit dinfr-un ganglion supra-esofagian, din comisuri periesofagiene şi din perechi de ganglioni ventrali. Se împart în mai multe grupe, dintre cari are importanţă paleontologică grupa Anelidelor polichefe sedentare, animale excluziv marine, cari îşi construiesc tuburi calcaroase, cornoase sau arenacee (prin aglutinarea granulelor de nisip sau a fragmentelor de cochilii). Tuburile calcaroase sau arenacee se păstrează prin fosilizare (Şerpuia, Spirorbis). îs. Anemochore, specii Geobot.: Specii vegetale ale căror fructe, seminţe sau diaspori, în general, sînt împrăştiate de vînt. Exemple: fructele de păpădie, cele de tei, arţar, seminţele de orhidee, etc. 14. Anemocinemograf, pl. anemocinemografe. Me/eor. V. sub Vînt, instrumente de măsură pentru 15. Anemograf, pl. anemografe. Mefeor. V. sub Vînt, instrumente de măsură pentru ie. Anemogramă, pl, anemograme. Meteor. V. sub Diagrame meteorologice. 17. Anemolife, sing. anemolit. Mineral.: Stalactitele de calcit din peşteri. (Termen vechi, părăsit.) 18. Anemomefru, pl. anemomefre. Mefeor. V. sub Vînt, instrumente de măsură pentru 19. ~ cu fir cald. F/z.: Instrument de măsură penfru vitesa curenţilor de aer, bazat fie pe masura rezistenţei electrice, variabile cu temperatura (respectiv a diferenţei de potenţial la borne) a unui filament metalic inoxidabil (de platin sau de nichel) care e încălzit printr-un curent electric de intensitate constantă, fie pe măsura intensităţii, variabile, a curentului, necesară pentru a menţine invariabilă temperatura, deci rezistenţa filamentului, cînd acesta e lovit de un curent de vitesă V, perpendicular pe fir. Prin experienţă se determină, fie relaţia T/’=f(i^) dintre vitesa V şi rezistenfa R a filamentului, fie relaţia V— care e de forma i2=iî+kiv, k fiind o constantă a firului. în acest mod de lucru se poate citi diterenfa de potenfial la bornele unei rezistenfe legate în serie cu firul cald. Reglajul constanfei rezistentei se obfine montînd firul cal.d F într-o punte Wheat-stone. R' e o rezistenfă cu fir gros (pentru ca rezistenfa ei să nu varieze cu i); r\ şi r2 sînt cutii de rezistenfa parcurse de un curant foarte slab; reostaful R\ permite re-gterea intensităfii de încălzire. Anemomefrul cu fir cald e un instrument sensibil şi precis, C3re se utilizează în special pentru măsurări de furbutenţă şi în stratul limită. Cea mai frecvenfă utilizare a lui e la studiul variaţiilor rapide de vitesă (în fluctuafii de turbulenfă). în acest scop Schema unui anemomefru, R') rezisfenfă parcursă de curenf de in-? fensifafe mare; rt) şi r2) rezlsfenfe parcurse de curen|i de intensifafe mică; Ri) reosfaf; F) fir cald; G) galvanometru; >4) ampe-rmefru; E) sursă de energie. se foloseşte primul mod de lucru şi variafiile de diferenţă de potenfial la bornei3 firului cald sînt amplificate prin procedee electronice şi aplicate la un oscilograf catodic. Pentru fluctuaţiile mici, oscilograful dă o înregistrare proporfională cu variaţia Anemonină 423 Anestezie, aparat pentru ~ vitesei în tirrp. Din cauza inerţiei firului cald se introduce însă o întîrziere, care face ca temperatura şi vitesa să nu mai fje în fază; un circuit electric permite o compensare a acestei întîrzieri pînă la o frecvenfă maximă care depinde de constantele firului. Cu un fir de 0,001 mm diametru şi 1 mm lungime au fost înregistrate flucfuafii de durata 1/500 s, iar cu fire de 0,01 mm se determină curent flucfuafii de mai pufin decît 1/100 s. Anemometrul cu fir cald e foarte util la studiul turbulenţei, datorită inerfiei lui mici şi dimensiunilor de asemenea mici. î. Anemonină. Chim. biol.: HC—CH I I 0= c .c HC=CH I ! -C c = o xo/ xch2—ch/ xo/ Antibiotic produs de Anemona sporulata. E un corp cristalizat, solubil în solvenfi organici, pufin solubil în apă. Anemonină prezintă activitate fungicidă în di luiii de 1/20 000—1/100 000. E toxică penfru animale. 2. Anemostat, pl. anemosfate. Insf. san.: Sin. Gură de aer, de refulare cu difuzoare. V. sub Gură de aer. 3. Aneroid, barometru Fiz., Meteor. V. sub Barometru. 4. Anestezic, pl. anestezice. Farm.: Substanfă chemotera-peutică, avînd proprietatea de a inhibi unele funcţiuni ale sistemului nervos, producînd o insensibilizare progresivă şi reversibilă a organismului, necesară intervenţiilor chirurgicale. Se deosebesc anestezice generale şi anestezice locale. Anestezicele generale aefionează depresiv asupra sistemului nervos centrai, producînd un somn adînc, cu pierderea cunoş-tinfei şi a posibilităfii de a percepe, de exemplu, durerea. (Nu se poate face o demarcafie netă între mediccmsntele se-dative, hipnotice şi anestezice generale). Aceste efecte sînt stadiile succesive ale depresiunii cerebrale, reprezentînd diferite aspecte ale narcozei. Unele barbiturice, în funefiune de doza administrată, pot produce oricare dintre aceste efecte. Anestezicele generale pot fi împărfite cum urmează: anestezice de inhalafie, administrate pe cale de respirafie, şi anestezice fixe, administrate parenteral, oral sau rectal. Cele de inhalafie sînt substanfe gazoase (ciclopropan, etilenă, profoxid de azot) sau lichide uşor volatile (eter, vinefen, cloroform). Ele prezintă, fafă de anestezicele fixe, avantajul unei eliminări rapide din organism şi al unei reveniri prompte a acestuia. Anestezicele fixe (unele barbiturice, avertina) pot fi asociate cu anestezicele de inhalafie, a căror doză e mult micşorată. Anestezicele de inhalafie sînt utilizate pentru intervenfii mari, de lungă durată; cele de tipul barbituricelor (pentotal), penfru intervenfii rapide. — Anestezicele locale aefionează în special asupra fibrelor nervoase periferice, producînd anestezia anumitor zone anatomice limitate. După locul de aplicaţie, după tehnica folosită şi după medicamentul ales, se pot realiza: anestezie ce suprafafă, prin aplicarea topică a anestezicului pe membrane mucoase sau pe piele (răni, ulcere); de infiItrafie, prin injectare directă la locul dureros; de profunzime, prin introducere lîngă un trunchi nervos principal sau în lichidul cefalorahidian (rahianes-tezie). S-a sintetizat un mare număr de substanfe cu proprietăfi anestezice locale. Majoritatea celor utilizate în practică sînt esteri bazici ai acidului p-amino-benzoic de tipul nove-cainei (v.). Ele se asociază, de obicei, cu adrenalină sau cu un alt medicament cu proprietăfi vasoconstrictoare, pentru a împiedica o difuziune rapidă de la locul de aplicafie. Tipul anestezicelor de suprafafă e cocaina, prima substanfă utilizată ca anestezic local (pentru ochi, nas, laringe), iar novocaina e reprezentantul anestezicelor de profunzime (chirurgie abdominală, obstetrică, denfistică). Alte anestezice locale sînf: Per-caina (v.), Xilocaina (v.), Anestezina (v.). 5. Anestezie, pl. anestezii. Tehn. med.: Suprimarea trecătoare a sensafiei de durere $au a transmiterii excitafiilor dure- roase, cu ajutorul anestezicelor (v.) sau al frigului, al fenomenelor electrice, etc. După efectul clinic principal, anesteziile pot fi: narcoze (v.), în cari anestezicele acţionează asupra celulei nervoase, supri-mînd sensafia de durere, şi analgezii (v.)( în cari anestezicele aefionează asupra fibrelor nervoase, întrerupînd căile de transmitere şi lăsînd intactă cunoşfinfa. Narcoza poate fi produsă prin inhalafie, pe cale intrave-noasă sau pe cale digestivă. Analgezia poate fi produsă pe cale superficială, pe cale de injecfie (infiItrafie, etc.), pe cale intravenoasă sau prin refrigerafie. Îndepărtînd durerea, în timpul operafiilor chirurgicale, anestezia înlătură suferinfa; ea e, de asemenea, o măsură preventivă a şocului operator. Pentru a putea conduce corect anestezia, trebuie cunoscute toate modificările metabolice, în principal aefiunea exercitată de anestezic asupra respirafiei, asupra circu-lafiei şi asupra schimburilor de oxigen la nivelul fesuturilor. e. aparat pentru Tehn. med.: Aparat portativ, folosit în medicină pentru anestezia prin inhalare de amestecuri diferite de anestezic cu aer, bioxid de carbon, oxigen, etc. şi dozate după nevoie. După metoda de anestezie utilizată (în circuit închis sau parfial închis, în circuit deschis, prin intubafie, prin inhalafie, etc.), se folosesc diferite tipuri de aparate; în fara noastră, în principal, următoarele: Masca Ombredanne-Sadovenko, folosită pentru anestezie în circuit parfial închis, prin care bolnavul respiră un amestec variabil de eter, aer şi bioxid de carbon. Aparatul e constituit din: o mască (v. fig. I) aplicabilă pe fafă; o sferă metalică (de 150 cm3) umplută cu pîslă, servind, în acelaşi timp, ca rezervor şi ca vaporizaior al eterului; un dispozifiv de amestecare a etsrului cu bioxid de carbon şi cu aer. Acest aparat prezintă inconvenientul că nu se cunoaşte cantitatea exactă de eter inhalat şi nu convine oricărui moment al anesteziei. în circuit închis. Aparatul Heidbrink (v. fig. II), folosit în anestezia în circuit închis, pentru administrarea a cinci gaze (ciclopropan, etilen, profoxid de azof, bioxid de carbon şi oxigen), dar care nu poate fi folosit penfru administrarea eterului. Acest aparat e constituit din: o cameră de amestec; o mască inspiratoare; un filtru absorbant pentru bioxid de carbon, care ajută ca aerul expirat să revină în camera de amestec fără acest gaz nociv; un dispozitiv de control al saturafiei filtrului. Aparatul tip Kîrana, folosit pentru narcoza în circuit închis, are un vaporizafor de eter situat între rezervorul de narcotic gazos şi camera de amestec. Afîf gazul anestezic, cîf şi oxigenul, frec în camera de amesfec, în cantităfi cunoscute, iar la ieşirea din camera de amestec se găseşte o valvă, care nu permite circulafia gazului decît spre masca în care respiră bolnavul. Masca e echipată, de asemenea, cu o valvă care permite circulafia aerului respirat şi a găzdui narcatic. Anesfezină 424 Angiofonină Toate tipurii3 de aparate pentru narcoză au caracteristici comune ca principii de construcfie şi ca mod de funefionare, şi anume: legăturile tubulare trebuie să fie cît mai scurte, deoarece cu cît tuburile sînt mai lungi, cu atît volumul aerului rezidual e mai mare; nu trebuie să existe nici o rezistenfă între rezervorul de narcotic şi alveola pulmonară; valvele trebuie să fie cît mai sensibile şi perfect etanşe; masca trebuie să se aplice cît mai etanş pe fafa bolnavului, pentru a evita pierderi de gaze narcotice între mască şi fafa acestuia; camera penfru absorpfia bioxidului de carbon trebuie să funefioneze perfect, pefitru a evita moartea bolnavului prin asfixie. COOC2H5 I ✓C\ HC XCH I II HC CH \/ I NH2 o—ch8 1. Anesfezină. Farm.: Esterul etilic al acidului p-amino-benzoic. Se prezintă sub formă de cristale albe, cu p. f. 90—91°, greu solubile în apă. E un anestezic local (v.), utilizat numai pentru aplicafii tcpice pe mucoase şi pe suprafefe traumatizate (răni, ulcere, arsuri), Fiind greu solubil, absorpfia e slabă şi medicamentul rămîne la locul de aplicafie. 2. Astefh, ulei de- Farm.: Ulei eteric, obfinut prin antrenare cu vapori de apă, din fructele plantei Anet-hum graveolens Linn. Se prezintă sub formă de lichid, de culoare gălbuie, cu miros puternic care aminieşte pe cel de chimen, şi cu gust acru-arzător, cu d circa 0,9 şi aD = 70—84°, Confine: limonen, carvol (40—60%), şi, uneori, felandren, cum şi o hidrocarbură parafinică. Se înfrebuinfează, singur sau amestecat cu alte uleiuri eterice, Ia aromarea unor lichioruri. s. Ânefdl. Chim.: Para-metoxi-propenil-benzen, componentul principal al uleiului eteric de anis comun, de anis stelat şi de fenicuL Se găseşte, în stare pură, în uleiul CH = CH____________ eteric din frunzele de Piper peltatum Sur. f şi în rădăcinile altor plante. Se obfine din C uleiul de anis, prin răciri sau distilări frac- HC^ CH fionate. Se prezintă sub formă de cristale | || cu p. t. 22,5°, p. f. 232° şi d7% = 0,985. Hc^ /CH E solubil în alcool şi în eter, şi aproape C insolubil în apă; are miros persistent de ' ulei de anis. Se înfrebuinfează în industria lichiorurilor şi la prepararea acidului şi a aldehidei anisice. 4. Aneurină. Chim. biol.: Sin, Vitamina Bj. V, sub Vitamine, 5. Angajat. Arh.: Calitatea unui pilastru sau a unei coloane de a face corp comun cu un zid (v. fig,), în arhitectura clasică (greco-romană) şi în arhitectura Renaşterii, coloanele angajate sînt ieşite din planul vertical al zidului cu două treimi din diametrul lor, iar pihştrii, în genera!,. şi mai pufin. V. şi Degajat. 6. Angajată, navă ^.1. Nav&: Navă care, în timpul navigaţiei, capătă o bandă (o înclinare transversală) mare şi permanentă, ?. Angafată,nava^.2. Nav.; Navăcare iaparte lao luptănavală. s. Angajată;navă ^.3, Nav.: Navă care a intrat într-un canal sau care e în curs de intrare într-un port ori într-o strîmtoare, o- Angarie, Nav.: Obligafia pe care o impune un Stat navelor străind, de a-şi întrerupe itinerarul pentru a face un serviciu în interesul acelui Stat, în cazuri de forfă majoră. io. Ancreîardif. Mineral.: Fosfat de fier hidratat, asemănător cu ludlamitul (v.), imprecis definit din punctul de vedere chimic. yCH2 u. Angelic, acid Chim.: CH3—CH = c\COqH • Acid organic izolat din rădăcinile de Angelica archangelica şi de Angelica sativa. Se găseşte, sub formă de esfer hexilic, amilic Coloane argajafe (a) şi degajată (b). şi isobufilic, şi în alte plante. Se prezintă sub formă de ace incolore cu p. t. 45° şi p. f. 185°. Sin. Acid figlic. 12. Angelică, pl. angelice. Bot., Farm.: Archangelica offici-nalis Hoffm.; plantă aromatică din familia Umbeliferae, care creşte în Alpi, în Pirinei, în Europa centrală şi septentrională, în Siberia, cum şi în fara noastră; e cultivată, uneori, în grădini. Are un rizom gros, cu rădăcini numeroase, lungi de 1—3 dm şi cu diametrul de 1—2 cm, flexibile, de culoare cenuşie sau brună-roşietică, brăzdate longitudinal şi adeseori încolăcite între ele. Tulpina, erbacee, groasă, cilindrică, goală în interior, ramificată, se înalfă pînă la 2 m; frunzele sînt divizate; florile sînt albe-verzui, iar fructele sînt mici, ovale, lungi de 6—7 mm. Creşte pe lîngă torente, pe lîngă pîraiele şi în poienile din pădurile muntoase şi umede. Rădăcina, foarte aromată, cu gust dulceag la început, şi amar-acrişor ulterior, confine un ulei eteric, o substanfă care cristalizează (hidrocarofina, angeiicina), acid angelic şi valerianic, o rezină şi fanin. Se înfrebuinfează, în Medicină, penfru propriefăfile stimulente, carminative şi fonice, sub formă de infuzii şi de alcoolate; intră în compozifia lichiorurilor şi se utilizează la extragerea unui ulei eteric. Sin. Angelina, Anghelică, Buceniş. 13. AngeH-Rimini, reacfia lui Chim.: Reacfie specifică pentru recunoaşterea aldehidelor. Acizii hidroxamici (R—CONHOH, obfinufi la tratarea aldehidelor cu benzen sulfonil hidroxilamina, CeHs—SO2NHOH) dau o colorafie roşie intensă cu clorură ferică, indicînd prin aceasta prezenfa aldehidelor. 14. Anger, funcţiune V. sub Funcfiune. 15. Anghinară, pi, anghinare» Agr.: Cynara scolymus, din familia caomposeae. Plantă vivace, cultivată ca legumă şi ca plantă medicinală, înaltă de 120—160 cm, cu mai multe ramificafii terminate cu cîte o inflorescenţă în formă de capitul, Se în-mulfeşte prin seminfe şi puiefi. Baza bracteelor şi receptaculele florale sînt comestibile. Ceaiul de anghinară se foloseşte în afec}iunile hepatice. 16. Angiosperme, sing, angiospermă. Bot., Paleont.: Plante fanerogame evoluate, cu flori individualizate, ale căror ovule sînf închise în ovar, format din cârpele cu stil şi stigmat, în constitufia aparatului vegetativ (rădăcini, tulpini) se găsesc vase conducătoare de liber primar (vase cribrate) şi de lemn primar (inelate şi spiralate), ca şi formafiuni secundare, Angiospermele se împart în: Monocotiledonate, cu seminfe al căror embrion are un singur cotiledorî; iar frunzele au nervuri paralele, şi Dicotiiedonate, cu seminfe al căror embrion are două cotiledoane, iar frunzele au forme diferite, cu nervuri ramificate şi anastomozafe. Resturi de Angiosperme cu caractere precise se cunosc din Cretacicul inferior, răspîndite în regiuni foarte diferite şi de= părtate unele de altele (Groenlanda, Portugalia şi America). Monocotiledonatele sînt mai rare în sedimente decît Dico= tiledonatele. Aparifia, ca şi legătura filogenefică dintre aceste grupe, nu au fost încă rezolvate, deoarece ele se găsesc împreună în Cretacic şi încă nu sînl dovezi sigure cari să arate care dintre aceste grupe e mai veche. Rolul Angiospermelor, ca fosile conducătoare şi în formarea zăcămintelor de cărbuni, e mai micdecîf al celorlalte grupe de plante, dar prezenfa lor în sedimente dă prefi'oase indicafii paleoclimatice. 17. Angiofonază. V. sub Angiotonină. 18. Angiofonină. Chim. biol,: Substanfă polipepfidică rezultată din acfiunea rem'nei asupra serum-globulinei. Are o greutate moleculară mică şi confine un mare procent de hisfidmâ, Angiotonina exercită o aefiune hipertensivă aproape egală cu a adrenalinei. Stimulează aproape fofi muşchii netezi şi reduce circuiafia refflfră. în reglarea tensiuniL arteriale intervine şi o enzimă numită angiotonază (hipertensinaza), care inactivează angiotonina. Angio- Angtarit 425 Angrenaj fonaza se găseşte în fracţiunea albuminică a plasmei şi în mucoasa intestinală, în rinichi, în ficat şi în hematii. Sin. Hipertensină. 1. Anglarif. Mineral.: Berthierit. (Termen vechi, părăsit.) 2. Angledozer, pl. angledozere. Cs.: Sin. Buldozer cu lamă orienfabilă. V. sub Buldozer. s. Anglezit. Mineral.: PbSC>4. Sulfat de plumb, natural, în-fîlnit în zona de oxidare a zăcămintelor de sulfuri de plumb şi de zinc, ca produs de oxidare al gaienei. în condifii speciale, se poate forma şi pe cale hidrotermală. Cristalizează în sistemul rombic, clasa rombobipiram'idală, în cristale tabulare sau isometrice, mai rar columnare ssu piramidale. Se prezintă sub formă de mase compacte, granufare sau pămîntoase, de cruste cristaline mici pe galena, sau de druze de cristale mici, E incolor sau diferit colorat: frecvent în alb, cenuşiu, gălbui sau brun (datorită hidroxizilor de fier) şi chiar negru (datorită incluziunilor microscopice de cristale relicte de galenă nedes-compusa); e transparent-translucid, cu spărtura concoidală (prezintă şi clivaj imperfect) şi cu luciu adamantin gras; se disolvă în KOH; e uşor fuzibil; are duritatea 3 şi gr. sp. 6,3; e biax (^= 1,877; «„=1,882; ^=1,894). Cînd apare în cantităfi mai mari se înfrebuinfează ca minereu de plumb confinînd 68,3% plumb. 4. Angobă. V. Engobă. 5. Angola, copai de Chim.: Copal fosil, exportat de pe coasta vestică a Africii. Se prezintă în două varietăfi: Copalul roşu, sub formă de bucăfi mici, rotunde sau neregulate, cu stratul superior alterat, cu spărtura sticloasă. Copalul de Angola alb se prezintă în bucăfi rotunde, albe pînă la gălbui, străvezii, cu miros de balsam. Sînt aproape complet solubile în acetat de amil. Se întrebuinţează la fabricarea lacurilor. 6. Ancora, păr de 1: Părul unor varietăfi de capre selec- fionate, cari cresc în Asia mică la altitudinea de 800-"1000 m, Spre deosebire de părul caprei comune, părul caprei de Angora e omogen şi se apropie calitativ de lîna superioară, cere se prelucrează prin piepfenare. Părul de capră de Angora are următoarele caracteristici: e lucios, cu lungimea medie de 13---20 cm, cu grosimea medie de 30 ja, ondulat, de culoare albă-cenuşie, mătăsos, rezistent, cu usuc pufin (v. Usuc), cu capacitate redusă de împîslire, cu finefă uniformă, cu solzi neregulafi şi abia vizibili la microscop, fiind lipsit de măduvă. La o tundere anuală, capra produce 3—7,6 kg de păr nespălat. în clasificafia tehnică internafională, părul de capră de Angora tînără se găseşte pe treapta 50/56 s (v. Clasificafia lînii), iar părul caprei mature, pe treapta 40/46 s. Din părul de Angora amestecat cu lînă se fac fire netede şi subfiri pentru tricoturi şi pentru fesături de stofe de îmbrăcăminte, pentru tapiserie de mobile, de vagoane, automobile, pentru pături şi pentru pluşuri, 7. Angora, păr de 2: Părul iepurelui de casă, de Angora, aparfinînd varietăfi lor: Chinchilla, Havana şi Castor. Părul de pe corpul animalului e în proporfie de 5 • * -15 % fibre de acoperire lungi (spicul blănii) şi fără ondulafii, cari sînf umflate la vîrf ca un spic, pe o porfiune de 45% din lungime —, şi 85% fibre moi fine, mătăsoase, elastice, suple şi mai scurte decît cele de acoperire. Fibrele se obfin de pe corpul iepurelui (de Angora) de casă prin tundere, piepfenare sau smulgere —-şi se sortează în: calitatea I, avînd lungimea de 7*-8 cm (circa 70% din totalul fibrelor); calitatea II, avînd lungimea de 4---7 cm (circa 20% din totalul fibrelor); calitatea III, cu lungimea de 2--4 cm (circa 10% din totalul fibrelor). Fibrele de Angora sînt mai netede decît mătasea. Grosimea fibrei la bază e de 3‘--63 jx, iar la vîrf, de 7—103 u,. Părul de iepure de Angora e hidrofug, bun conducător de electricitate, rău conducător de căldură, cu greutate specifică aparentă redusă, uşor de spălat, şi se filează în amesfec cu lîna, în fire cu torsiune redusă. Din părul iepurelui de Angora se fac tricoturi, fulare, brîie, pălării, mănuşi, îmbrăcăminte pentru aviatori şi pentru sporturi de iarnă şi îmbrăcăminte de mobilă. 8. Angoumian. Siratigr.: Termen folosit de geologii francezi penfru etajul Turonian (v.). 9. Angof, formula Sui Meteor. V. sub Atmosferă. io. Angrenaj, pl. angrenaje. Tehn.: Cuplu cinematic constituit din rofi dinfate, care asigură transmiterea fără alunecare a unui cuplu de forfe între doi arbori, cu turafii egale sau diferite. în general, rofile sînt montate astfel, îneît dinfii lor ajung în contact direct, însă uneori distanfa dintre rofi e mai mare şi legătura dintre ele se realizează indirect, cu elemente flexibile, de obicei lanfuri calibrate; legătura cinematică dinfre o roată dinfată şi un lanf poate fi considerată, de asemenea, angrenaj. Uneori, dinfii uneia dintre rofi sînt înlocuifi cu buloane. De obicei, suprafafa primitivă a rofilor dinfate cari constituie angrenajul e o suprafaţă de rotafie (cilindrică circulară la angrenajele cilindrice, conică circulară la angrenajele conice şi hiperboloidală de rofafie la angrenajele hipoide), iar uneori e o suprafafă rotoidă (de ex. cilindrică eliptică, la angrenajele eliptice). Cu angrenajele din primul grup se realizează raporturi de transmisiune constante, iar cu cele din al doilea grup, raporturi de transmisiune variabile periodic (variafie interciclică). Angrenajele se numesc după forma suprafefei primitive a rofilor dinfate componente (forma acestor suprafefe rezultă din pozifia relativă a axelor arborilor pe cari sînt calate rofile dinţate), cum şi după forma şi direcfia fibrei medii longitudinale a dintelui (v. tabloul). Pozifia relativă a axelor arborilor Numirea angrenajului Roată dinfată Dinfi paralele cilindric cilindrică drepfi înclinafj curbi în V în W concurente conic conică i drepfi înclinafi ! curbi necoplanare (neparaiele şi neconcu-renfe) hipoid (hiperbo- loidal) hipoid-ci'.indric (hipoid-cenfral) hipoidă- cilindrică înclinafi hipoid-conic (hipoid-lateral) hipoidă-conică înclinafi pseudohi-poid (de înlocuire) pseudohipoid- cilindric (elicoidal) pseudohipoidă- cilindrică (elicoidală) î nclinafi pseudohipoid- ccnic pseudohipoidă- conică înclinafi curbi Angrenajul cilindric e constituit din roţi dinţate cilindrice (a căror suprafaţă primitivă e o suprafaţă cilindrică circulară) şi transmite cuplul forfelor între doi arbori paraleli. După forma şi direcfia fibrei medii longitudinale a dintelui, angrenajul cilindric (v. fig. I) poate fi: angrenaj cu dinfi rectilinii, în direcfia axei rofii sau înclinaţi faţă de ea, care se numeşte angrenaj cilindric cu dinţi drepţi, respectiv cu dinţi înclinaţi (oblici); angrenaj cu dinţi rectilinii frînţi, în formă de V sau de W, care se numeşte angrenaj cu dinţi în V (săgeată), respectiv cu dinţi în W; angrenaj cu dinţi curbi. După cum cercurile primitive ale roţilor dinţate cari îl compun sînt tangente exterior sau sînt tangente interior, angre- Angrenaj 426 Angrenaj -E -3- najui cilindric poate fi exterior sau interior (v. fig. II a şi II c). în primul caz, distanfa dintre axele rofilor e egală cu suma celor două raze primitive, iar în cazul al doilea e egală cu diferenfa dintre cele două raze primitive. Cazul de trecere, cînd raza primitivă a uneia dintre rofi devine infinit de mare (roata dinfată transformîndu-se în cremalieră), e reprezentat de angre-najul cu cremalieră (v. fig. II b). Angrenajele cilindrice se execută, de obicei, pentru raporturi de transmisiune i— 1 ••• 10. La angrenajul cilindric se deosebesc următoarele elemente geometrice caracteristice (v, fig. III): linia centrelor (Oi O2), reprezentată de dreapta care uneşte centrele de rotafie ale rofilor dinfate cari compun angrenajul; distanfa dintre centre (A), b I. Angrenaje cilindrice, a) cu dinţi drepţi; b) cu dinţi înclinaţi; c) cu dinfi curbi; d) cu dinţi în V; e) cu dinţi în W. însuşi, după direcfia axelor rofilor (liniile de contact dintre flancurile dinfilor parcurg, în timpul angrenării, cîmpul de angrenare); unghiul de angrenare (a), care e unghiul dintre liniă de angrenare şi normala ia linia centrelor (valoarea lui e II. Angrenaje cilindrice, a) exterior; b) cu cremalieră; c) interior; I) roată conducătoare; 2) roati condusă; 3) cremalieră, standardizată la 20°); arcul de angrenare (Cr C"), care e arcul parcurs pe cercul primitiv de profilul dintelui, în timpul angrenării cu dintele conjugat; punctul primitiv (P), care e punctul de intersecfie a liniei centrelor cu linia de angrenare, şi care III. Elementele geometrice caracteristice ale angrenajului cilindric, a) angrenaj exterior; b) angrenaj interior; O-j 02) linia centrelor; A) distanţa dintre centre; NN) normala la linia centrelor; VV) direcţia liniei de angrenare Kt Kz) linia de angrenare; Sj S2) lungimea de angrenare; a) unghiul de angrenare; P) punct primitiv; O C") arc ce angrenare; C^) şi C^) cercuri de bază Cp ) şi Cp ) cercuri primitive; Ce ) şi Ce ) cercuri exterioare; ha) adîncimea de lucru; f) jocul la fund. dată de lungimea segmentului de dreaptă cuprins între centre; linia de angrenare (K\ K2), care e linia pe care se deplasează, în timpul angrenării, punctul de contact al profilurilor perechii de dinfi în angrenare (ea e tangentă comună internă Ia cele două cercuri de bază ale rofilor dinfate şi are o pozifie fixă fafă de linia centrelor); lungimea de angrenare (Si S2), numită şi segment de angrenare, care e porfiunea activă a liniei de angrenare, adică segmentul parcurs efectiv de punctul de contact dintre profilurile conjugate (adică profilurile perechii de dinfi în angrenare); cîmpul de angrenare, care e suprafaţa născută prin deplasarea segmentului de angrenare, paralel cu el reprezintă totodată şi punctul de tangenfă al cercurilor primitive (de rulare); normala la linia centrelor (NN), care e dreapta perpendiculară pe linia centrelor, dusă prin punctul primitiv; gradul de acoperire (s), care e dat de raportul dintre arcul de angrenare şi pasul dinfării, şi care creşte cu numărul dinfilor, asigurînd condifii de angrenare cu atît mai bune, cu cît e mai mare (pentru ca angrenarea să fie continuă trebuie ca 6^1); adîncimea de lucru (ha), care e distanfa cea mai mare în care se întrepătrund dinfii unui angrenaj, fiind egală cu suma înălţimii capetelor dinfilor rojilor conjugate; jocul la fund (f), care e distanfa, dinfrş vţrful unui dinte şi fundul şolului corespun- Angrenaj 427 Angrenaj zător de Ia roata conjugată, măsurată pe rază, fiind egală cu diferenfa dintre înălfimea dintelui şi adîncimea de lucru; jocul la flancuri (;), care e cea mai mică distanfă dintre flancurile cari nu transmit solicitări, ale dinfilor alăturafi în angrenare. Angrenajul cilindric cu dinfi drepfi e compus din rofi ai căror dinfi sînt rectilinii şi orientafi în direcfia axei rofii. Raportul de transmisiune i e dat de relafiile: Rp .= C0î _ni =^2 co2 n2 D Pi xPi 2-2 'Zx iar distanfa dintre centre A (mm), de relafiile: A = _DP*±DP1 _Z2±Zj m, •în cari coi şi (x)2 (rad/s) sînt vitesele unghiulare ale rofii conducătoare şi condusă, n\ şi n2 (rot/min) sînf turaţiile acestor rofi, Dpi şi Dp2 (mm) sînt diametrii primitivi, şi Rpi (mm) sînf razele primitive, Z\ şi Z2 sînt numărul de dinfi şi m (mm) e modulul dinfării; semnul superior ( + ) se consideră pentru angrenajul exterior, iar semnul inferior ( —) penfru cel interior. La angrenajul exterior, dinfii ambelor rofi au profil convex, cu capul dintelui în exteriorul cercului primitiv, şi cu piciorul dintelui în interiorul acestuia. La angrenajul interior, dinfii rofii mari, care are dinfare interioară, au profilul concav şi corespund ca formă golului dinfre doi dinfi ai unei rofi identice cu dinfare exterioară. Din această cauză, toate elementele rofii cu dinfare interioară au pozifii inverse fafă de elementele rofii cu dinfare exterioară (capul dintelui se găseşte în inferiorul cercului primitiv, iar piciorul dintelui, în exteriorul aceluiaşi cerc). Pentru ca angrenajul interior să poată funcfiona (să nu aibă loc o inferferenfă între unii dinfi) trebuie ca între numărul de dinfi ai celor două rofi să existe o diferenfă minimă (de obicei de opt dinfi, cînd unghiul de angrenare a e de 20°, şi de 14 dinfi, cînd a= 15°). La angrenajul cu cremalieră, care e cazul de trecere dintre angrenajul exterior şi cel inferior, raza uneia dintre rofi (de ex. roata exterioară, la angrenajul interior) devine infinită. Acest angrenaj e utilizat penfru transformarea mişcării circulare în mişcare rectilinie, şi invers. Deplasarea Iq (mm) a cremalierei, corespunzătoare la n\ rotafii ale rofii cu care ea angrenează (care are Z\ dinfi cu modulul m) e: /o = Jt m-Zy n\. Raza primitivă a cremalierei e infinită şi deci bercul ei primitiv e o dreaptă (dreapta primitivă), tangentă în punctul primitiv la cercul primitiv âl rofii cu care angrenează; de aceea, în locul distanfei dintre centre se foloseşte distanfa dinfre centrul acestei rofi şi dreapta primitivă, care e egală cu raza primitivă ă rofii (^4 = ^^). Profilul dintelui cremalierei e o dreaptă perpendiculară pe linia de angrenare, care face cu linia centrelor un unghi egal cu unghiul de angrenare a. Cremaliera are cel mai rr.are arc de angrenare pe care îl poate avea o roată dinfată într-un angrenaj exterior. Angrenajul cilindric cu dinţi înclinafi e compus din rofi ai căror dinfi sînt rectilinii şi înclinafi (cu un unghi (3) fafă de axa rofii, Ia dreapta sau Ia stînga. Cele două rofi ale angrenajului au dinfii cu înclinafii egale şi de sensuri contrare, Ia angrenajele exterioare, şi egale şi de acelaşi sens, la angrenajele interioare. Datorită înclinării dinfilor, intrarea şi ieşirea din cîmpul de angrenare a liniilor de contact dinfre flancurile dinfilor se fac treptat, realizîndu-se o încărcare şi o descărcare treptată a dinfilor; din această cauză, angrenajele cilindrice cu dinfi înclnafi funefionează mai liniştit decît cele cu dinfi drepfi, la cari încărcarea şi descărcarea dinfilor se fac brusc, prin intrarea şi ieşirea dintr-odată din cîmpul de angrenare a întregii linii de contact dintre flancuri. De asemenea, gradul de acoperire e mai mare decît Ia angrenajele ciljndrjce cu dinfi drepfi, forfa tangenţială la roată fiind astfel repartizată pe mai multe perechi de dinfi, cari angrenează în acelaşi timp. La o aceeaşi iăfime de roată, aceste angrenaje sînf mai rezistente decît angrenajele cilindrice cu dinfi drepfi, dar datorită înclinării dinfilor apar împingeri axiale. Unghiul de angrenare se numeşte normal, cînd se consideră într-un plan normal pe axa longitudinală a dintelui (plan în care se consideră şi pasul normal, modulul normal, etc.) sau aparent, cînd se consideră într-un plan perpendicular pe axa rofii dinfate (plan în care se consideră şi pasul aparent, modulul aparent, etc.). între unghiul de angrenare normal an şi cel aparent aa există relafia: tg a„ tg a, =-------w 1 ^ a cos p care arată că unghiul de angrenare aparent e totdeauna mai mare decît unghiul de angrenare normal. — Raportul de transmisiune i e dat de relafiile: Z2 "Zi p*ţ. W i pai iar distanfa dinfre centre A (mm), de relafiile: A**- D^±D, pa 1 z2±z, z2±z, 2 a 2 cos (3 2 în cari DpUi şi Dpa^ (mm) sînt diametrii primitivi aparenfi (v. sub Roată dinfată), Rpai şi Rpa% (mm) sînt razele primitive aparente, ma (mm) e modulul aparent, mn (mm) e modulul normal şi |3 e unghiul de înclinare a dinfilor fafă de axa rofii dinfate; semnul superior se consideră penfru angrenajul exterior, şi semnul inferior, penfru angrenajul inferior. Angrenajul cilindric cu dinfi curbi e compus din rofi ai căror dinfi au fibra medie longitudinală curbă, şi se foloseşte foarte rar. Angrenajul cilindric cu dinfi în V sau în W e compus din rofi ai căror dinfi sînt rectilinii, cu simplă respectiv cu dublă sau triplă frînfură, avînd formă de V, respectiv de W. Acest angrenaj se foloseşte destul de rar, penfrn transmiterea de puteri, mari şi pentru eliminarea componentei axiale a forfei fangenfiale, cuprinse în planul perpendicular pe dinte. Angrenajul con ic e constituit din rofi dinfate conice (a căror suprafafă primitivă e o^ suprafafă conică circulară) şi transmite cuplul forfelor între doi arbori ale căror axe sînf concurente (v. fig. IV). După forma şi direcfia fibrei medii longitudinale a dintelui, angrenajul conic se numeşte (ca şi angrenajul cilindric) angrenaj cu dinţi drepţi, cu dinţi înclinaţi (oblici) şi cu dinţi curbi(v. fig. V şi Vi), Unghiul 6 dintre axele rofilor dinfate cari îl compun cores= IV. Angrenaj conic. J) roată conducătoare; 2) roată con= dusă; 3) arbore; 4) palier. V. Agrenaje conice, a) cu din’J drepfi; b) cu dinfi înclinafi; c) cu dinfi curbi. punde distanfei dintre centre de la angrenajele cilindrice şi poate fi mai mic, egaj şau [maţ mare decîţ 90° (v. fig. y/l), Angrenaj 428 Angrenaj fiind dat de suma semiunghiuriior conurilor primitive 61 şi 62 aie roţilor dinfate; cînd 82 = 90°, conul primitiv al rofii dinfate se transformă într-o suprafafă plană (inelară), roata fiind numită La angrenajele conice, angrenarea nu poate fi studiată în plan, deoarece două cercuri primitive corespondente sînf situate în plane diferite (deci şi cele două curbe ale flancurilor în VI. Angrenaje conice, a) cu dinfi drepfi; b) cu dinfi înclinaţi; c) cu dinfi curbi (în arc de cerc); 8) unghiul dinfreaxe; 6j) şi 82) semiunghiul conului primitiv; Se ) şi 5e ) semiunghjul i 2 conului exterior; 8: ) şi 8/ ) semiunghiul conului interipr; cp, ) şi <ţ>a ) unghiul 12 1 2 înălfimii capului dintelui;cpb ) şi cp^ ) unghiul înălţimii piciorului dintelui; aj) şi a2) înălţimea capului dintelui; b-j) şi b2) înălţimea piciorului dintelui; R^) lungimea generatoarei conului primitiv; Rp ) şi R ) rara conului primitiv; Re ) şi 1 2 1 Re ) raza exterioară; A-,) şi A.2) înălţimea conului exferior; /) lăţimea coroanei; 2 Pm) unghiul de înclinare al dintelui; r) raza cercului de tangenţa a direcţiilor dinţilor; e) excentricitatea; is) raza de curbura a profilului longitudinal al dintelui, contact sînt situate în plane diferite). Suprafafa sferică cu centrul în vîrful comun S al conurilor (v. fig. VIII) şi cuprinzînd cele roată plană (v. sub Roată dinfată plană), iar angrenajul se numeşte angrenaj conic cu roată phns; cînd 52 > 90°, conul primitiv VII. Angrenaje conice, cu diferite unghiuri între axe, a), b) şi c) angrenaje conice normale; d) angrenaj conic cu roată plană; e) angrenaj conic inferior; 1) roată conducătoare; 2) roată condusă; 8) unghiul dintre axe; 6j) semiunghiuJ conului primitiv al roţii conducătoare (5j=5—S2); 82) semiunghiul conului primitiv al roţii conduse. al rofii 2 e un con interior, iar angrenajul se numeşte angrenai conic interior, prin analogie cu angrenajul cilindric interior- VIII. Angrenaj conic de înlocuire, 8) unghiul dintre axe; 8j) şi 82) semiunghiul conului primitiv; PSPi) şi PSP2) con primitiv; P) punct primitiv: O-j) şi C2) centru; POjPj) şi PC2P2) con suplementar exterior; R'pJ şi R'pj raza primitivă a roţii dinţate de înlocuire; K^) linie de angrenare! SiS2) lungime de angrenare; P) punct primiliv. două cercuri primitive (cu centrul în Ci şi cu raza C\P\, respectiv cu centrul în Cg şi cu raza Cg/V) la intersecţiile sale Angrenaj 429 Angrenaj cu planele acesfor cercuri, nu e desfăşurabilă în plan; de aceea ea a fost înlocuită cu două suprafefe conice (conurile suplemen-tare cu vîrfurile în 0\, respeciiv în O2, cari corespund centrelor rofilor angrenajului cilindric), cari au ca bază cercurile primitive considerate şi au generatoarele tangente lă sferă. Profilul dinfilor de pe suprafafa sferei se proiectează pe suprafeţele conurilor suplementare cari, prin desfăşurarea pe un plan, dau profilul angrenajului de înlocuire al angrenajului conic. Raportul de transmisiune i la angrenajele conice e dat de relafiile: n v . ._____'toi_«1 _ ^p2 _ J^p2 _ ^2 _ sin 62 co2 n2 Rpi Dpx Zi sin 811 iar unghiul dintre axe, de relafia 8 = 81 + 82, în care Rpi şi Rp2 sînt razele cercurilor primitive şi Dpi şi Dp sînt diametrii acesfor cercuri. Angrenajele conice cu dinfi curbi au dinfi cu fibra medie longitudinală curbă. După forma curbei, se numesc: angrenaj conic cu dinţare în arc de cerc, dacă e arc de cerc; angrenaj conic cu dinfare în paloidă, dacă e evolventă alungită; angrenaj conic cu dinfare în eloidă, dacă e epicicloidă alungită. Angrenajul conic cu dinfare în arc de cerc, la care unghiul de în- clinare al dintelui (v. fig. IV) e nul, se numeşte şi angrenaj cu dinfare zerol. Angrenajele conice se execută, de obicei, pentru raporturi de transmisiune £ = 1 ***6. Angrenajul hipoid (hiperboloidal) e constituit din rofi dinfate hipoide (a căror suprafafă primitivă e o zonă de hiperboloid de rotafie cu o pînză) şi transmite cuplul forfelor între doi arbori ale căror axe sînt necoplanare (adică nu sînt paralele şi nici concurente). Dacă la cei doi hiperboloizi, tan-genfi după dreapta de contact AA (v. fig. IX), care reprezintă IX. Generarea angrenajului hipoid. a) angrenaj hipoid-ciltndric; b) angrenaj hipoid-conici; /) şi 2) hiperboloizi; AA) generatoare comună; Oj) şi 02) centrele rofilor (punctele de încrucişare); Oj) şi C2) linia de încrucişare (perpendiculara comună a axelor hiperboloizilor); 5) unghi de încrucişare; A) distanfa dintre centre; 6j) unghiul dintre axa hiperboloidului 1 şi generafoarea comună AA; 62) unghiul dintre axa hiperboloidului 2 şi generafoarea comună AA. generatoarea acesfor suprafefe riglate, se consideră zonele corespunzătoare diametrilor minimi (gîturilor), angrenajul se numeşte hipoid-cilindric (hipoid-central), iar dacă se consideră zonele laterale, angrenajul se numeşte hipoid-conic (hipoid-lateral). La angrenajele hipoide, dinfii sînt înclinafi fafă de axa hiperboloidului şi contactul dintre flancurile îdr e o dreaptă (care are direcfia dreptei de contact A*), asigurîndu-se astfel contactul pe toată lungimea flancului dinfilor. Acest fapt permite o ungere bună a dinţilor, rezultînd atît o uzură uniformă, cît şi un mers silerfios chiar la turafii înalte şi puteri mari. Elementele geometrice caracteristice angrenajului hipoid sînt următoarele: linia de încrucişare O1O2 (v. fig. IX), care e perpendiculara comună pe cele două axe ale rofilor angrenajului; punctele de încrucişare (centrele rofilor) Oi şi O2, cari sînt determinate de intersecfiile liniei de încrucişare cu cele două axe; distanta dintre centre A, care e dată de lungimea liniei de încrucişare cuprinsă între punctele de încrucişare; unghiurile 81 şi 82 ale axelor roţilor, cari sînt unghiurile dintre două plane, dintre cari unul confine linia de încrucişare şi axa rofii 1 sau a rofii 2, iar celălalt confine linia de încrucişare şi dreapta de contact; unghiul de încrucişare 8 = 81 + 82, care e unghiul dintre cele două plane cari confin fiecare linia de încrucişare şi una dintre cele două axe ale rofilor angrenajului. Raportul de transmisiune e dsf de relafiile: coi ?2i 2^2 sin 82 CO2 ^2 Zi sin 81 Cu cît zonele de hiperboloizi sînt mai depărfate de secfiunea de gîtuire (secfiunea minimă a hiperboloidului), cu atît raportul dintre vitesa de alunecare de-a lungul axelor şi vitesa periferică a rofilor va fi mai mic. De aceea, din punctul de vedere al uzurii şi al randamentului transmisiunii e mai avantajos să se aleagă porfiunile de hiperboloizi cele mai depărtate de gît, pentru suprafefele primitive ale rofilor dinfate hipoide. Maximul de alunecare şi deci maximul de uzură are loc pentru angrenajul hipoid-cilindric. Angrenajele hipoide se execută, de obicei, pentru raporturi de transmisiune i = 1—5. Angrenajul pseudohipoid e un angrenaj de înlocuire a angrenajului hipoid, deoarece execufia corectă a rofilor dinfate hipoide e dificilă. De aceea ele sînt înlocuite, de obicei, cu alte rofi, mai uşor de executat, cari constituie un angrenaj pseudohipoid. Astfel, angrenajul hipoid-cilindric are ca angrenaj de înlocuire angrenajul pseudohipoid-cilindric, obfinut prin înlocuirea zonelor centrale de hiperboloid cu suprafeţe cilindrice şi e numit angrenaj elicoidal (v. fig. X), după numele rofilor cari îl compun şi cari sînt cilindrice, cu dinfii înclinaţi după o elice; angrenajul hipoid-conic are ca angrenaj de înlocuire angrenajul pseudo-hipoid-conic (v. fig. XI), obfinut prin înlocuirea zonelor laterale de hiperboloid cu suprafefe conice, şi ale cărui rofi dinfate sînt conice, cu dinfi înclinafi sau curbi. Prin aceste înlocuiri, contactul dintre dinfii conjugafi nu se.mai face după o linie, pe toată lungimea dintelui, ci are loc într-un singur punct (practic pe O mică suprafafă de contact), 1) roată conducătoare; 2) roată condusă, care se deplasează de-a lungul flancului dintelui. în consecinfă se limitează turafia şi puterea transmisă prin angrenaj, creşte uzura şi se micşorează randamentul. La angrenajele pseudohipoide-conice, angrenarea se mai îmbunătăţeşte prin executarea de dinfi curbi şi prin corijarea acestora. Angrenajul elicoidal (pseudohipoid-cilindric) e angrenajul de înlocuire a angrenajului hipoid-cilindric şi transmite cuplul forfelor între doi arbori ale căror axe sînt necoplanare (neparalele şi neconcurente), fiind constituit din rofi dinfate cilindrice, cu dinfii înclinafi după o elice. înclinările dinţilor celor două rofi ale angrenajului sînt diferite ca valoare şi au acelaşi sens; suma sau diferenfa dintre unghiurile Pi şi (32 de înclinare a dinfilor fafă de generatoarea suprafeţei cilindrice primitive trebuie să fie egală cu valoarea unghiului de încrucişare 8 dintre axele roţilor (v. fig. XII), Dacă valoarea unghiului X. Angrenaj elicoidal. 1) roată conducătoare; 2) roată condusă. XI. Angrenaj pseudohipoid-conic. Angrenaj 430 Angrenaj de încrucişare e dată de diferenţa unghiurilor de înclinafie ale dinfilor, angrenajul e numit angrenaj cu melc (şi, impropriu, angrenaj cu şurub fără fine); roata numita melc are, în general, diametrul mult mai mic decît cealaltă roată, numită roată melcată. 0)1 ni ‘ n2 3 = Zi Dpg2 CQS fe C02 n2 Li Dpai COS (3i ' iar distanfa dintre axe, de relafiile: mn( 2i , 2 A = Dpat + Dpa2 2j Vcos |3i cos fi2/' XIII. Angrenaj cu buloane. f) roată dinfată cilindrică; 2) roafă cu buloane (în lanternă); 3) arbore; 4) disc; 5) bulon. XII. Pozifia rofilor dinfate la angrenajul elicoidal. a) angrenaj elicoidal; b) angrenaj cu melc; (3}) şi f32) unghi de înclinare a dinfilor fafă de generatoarea suprafefei cilindrice primitive (înclinarea elicei),4 5) unghi de încrucişare. La angrenajul elicoidal, fiecare roată dinfată are cîte o cremalieră de referinfă, cu acelaşi profil normal, dar cu o înclinare a dinfilor diferită, corespunzînd înclinării dinfilor rofii respective. Prin urmare, la rofile dinfate cari compun angrenajul elicoidal vor exista două profiluri aparente de dinte (c.te unul pentru fiecare cremalieră) şi un singur profil al secfiunii normale a dintelui. Cele două cîmpuri de angrenare, corespunzătoare cremalierelor de referinfă, nu se suprapun (ca în cazul angrenajelor cilindrice), ci se intersectează după o dreaptă, care constituie linia de angrenare. Raportul de transmisiune e dat de relafiile: în cari mn e modulul normal al dinfării şi Dpal şi Dpa2 sin^ diametrii primitivi aparenfi ai celor două rofi. In cazul particular, cînd Pi = p2f relafiile se reduc la cele ale sngre-najului cilindric cu dinfi înclinafi. Angrenajele e-licoidale se execută, de obicei, pentru raporturi de transmisiune i = 1 *-*5. Exemple de alte angrenaje: Angrenaj cu buloane: Angrenaj constituit dintr-o roată dinfată cilindrică cu dinfi drepfi (sau o crema-lieră) şi dintr-o roată (sau o cremalieră) care are în loc de dinfi buloane cilindrice sau (pentru a micşora frecarea) rulouri libere, al căror centru se găseşte în general pe cercul primitiv (v. fig. XIII). Roata dinfată are de obicei profil cicloidal la capul dintelui şi profil Această construcfie de utilaje ds ridicat. Sin. Angrenaj în lanternă, Angrenaj cu bolfurî, Angrenaj cu fusuri. Angrenaj cu cremalieră. V. sub Angrenaj cilindric. Angrenaj cu lanf: Angrenaj constituit dintr-o pereche de rofi dinfate cilindrice cu dinfi drepfi, numite rofi de lanf, cari nu sînt în contact direcf, cuplul de forfe fiind transmis printr-un lanf fără fine, trecut peste rofi (v. fig X/V). Lanful e calibrat şi poate fi cu buloane, cu role sau cu dinfi, simplu, dublu sau triplu. Rofile dinfate pentru lanfuri cu role sau cu buloane au profilul dintelui din arce de cerc sau din arce de cerc şi din drepte, iar cele pentru lanfuri cu dinfi, au profilul corespunzător cu profilul acestora (de obicei, atît lanful, cît şi roata de lanf, au dinfi cu profil rectiIiniu). Pentru a asigura angrenarea şi dez-angrenarea liberă a lanfului, lăfimea dintelui rofii e mai mică la vîrf decît la bază, iar părfile laterale se teşesc sau se rotunjesc (v. fig. XV). Angrenaj cu melc: Angrenaj elicoidal (v.), la care unghiul de încrucişare e dat de diferenfa dintra unghiurile de înclinare a dinfilor rofilor (6 — pj —P2). De obicei, una dinfre rofi, numită melc, are diametrul mult mai mic decît cealaltă roată, numită roată melcată; cazul în care axele rofilor sînt paralele (5 = 0) (v. fig. XVI) nu survine XIV» Angrenaj cu lanf. a) cu lanf cu ro!e; fe) cu ianf cu dinfi; 1) roată dinfată conducătoare; 2) roată dinfată condusă; 3) lanf; A) distanfa dintre centre. XV. Profilul longitudinal al dinfilor rofii de lanf. a) penfru lanf simplu; b) pentru lanf dublu. în arc de cerc la piciorul dintelui, angrenaj se utilizează, în special, la XVI. Pozifia reiativă a rofilor la angrenajul cu melc. a) 5=0; b) 02min sînt vitesele unghiulare minimă şi maximă ale roţii conduse, a e semiaxa mare a elipsei primitive şi c e di- Antimălurin 470 Antimoniu lor, de exemplu a plasmochinei, a pirmachinei şi a plasmociduîui, -toate derivate ale 8-amino-chinolinei, prezintă deosebit interes pentru colectivitate. Se cunosc pufine medicamente cu aefiune cauzal-profilactica, eficace în perioada de incubafie; o asemenea aefiune are pa--ludrina (v.). întrebuinfarea medicamentelor de sinteză, cari se pot produce în cantităfi mari şi ieftin, cum şi a insecticidelor de contact pentru stîrpirea fînfarilor, a redus considerabil frecvenfă şi răspîndirea malariei. 1. Antimălurin. Agr.: Preparat fungicid cu bază de cupru, folosit contra mălurii. 2. Antimălurire. Agr.,* Operafia prin care cerealele sînt aparate de mălură, cu ajutorul unor substanfe chimice. 3. Anîimonif. Mineral.: Sin, Stibin (v.). 4. Antimoniu. Chim.: Sb. Element din grupul al cincilea, subgrupul întîi al sistemului periodic, trivalent şi pentavalent, cu nr. at. 51; gr. at. 121,76; p. t. 630°; p. f. 1645° şi d 6,68.— Sin, Stibiu. Antimoniul se găseşte în natura atît în stare de element (destul de rar) sub formă de masă lamelâră sau granulară, cu luciu metalic şi culoare albă, cît şi, în special, sub forma de stibin, Sb2S3 şi, în măsură mai mică, în combinafie cu alte sulfuri metalice sub forma de wolfsbergit, Cu2SSb2S3, pirargirit, Ag3SbS3, bournonit, CuPbSbS3, etc. Antimoniul metalic e alb ca argintul, strălucitor, cu structură cristalină exagonală. Se cunoaşte o varietate amorfă de antimoniu, care se prepară încălzind metalul în curent de azot, cînd se condensează pe părfi le reci ale aparatului sub forma unei pulberi cenuşii, cu densitatea 6,22, care confine 98*"99% antimoniu, cum şi o altă formă, numită şi antimoniu exploziv, care ia naştere la electroliza unei solufii de clorură, de tri-bromură sau de triiodură de antimoniu în acid clorhidric, folosind un anod de antimoniu şi un catod de cupru sau de platin. Această varietate e foarte instabilă şi, prin simplă zgî-riere, trece în forma stabilă cu explozie şi dezvoltare de căldură. Are densitatea 5,78 şi confine totdeauna pufină triciorură de antimoniu nealterată. Duritatea Brinell variază între 26 şi 58 kg/mm2r după gradul lui de puritate, iar cea în scară mineralogică e de 3,8. Antimoniul face parte din pufinele metale cari prin solidificare se dilata. Conductivitatea lui termică la 0° e 0,045 cal/cm-s°C, iar între 20 şi 60° are un coeficient mediu de dilatafie termică de 8,5-»10,8 X 106 pe °C. Antimoniul are doi isotopi stabilişi treisprezece isotopi radioactivi, cu numerele de masă 117**-134 (v. tabloul alăturat). în aer, la temperatura ordinară, antimoniul nu e oxidat, dar dacă e încălzit în oxigen său în aer, arde formînd trioxidul Sb203. La roşu, descompune vaporii de apă şi în stare de pulbere fină arde în atmosferă de clor, dînd pentaclorura SbCl5. Nu e atacat de acidul clorhidric diluat, dar în acid concentrat se disolvă la cald, formînd triclorura SbCl3. Se disolvă şi în acid sulfuric concentrat la cald, dînd sulfatul Sb2(S04)3. Acidul azotic îl oxidează pînă la trioxidul Sb203 sau penfaoxidul Sb2Os, după temperatura şi concentrafia acidului. Se combină direct cu sulful şi cu fosforul şi se oxidează cu uşurinfă cînd e încălzit cu oxizi metalici (ca litargă sau bioxid de mangan). Antimoniul se recunoaşte uşor trecînd un curent de hidrogen sulfurat printr-o solufie acidă a uneia dinfre sărurile lui, cînd se precipită sulfură de antimoniu portocalie. Poate fi recunoscut şi prin proba lui Marsch ca la arsen, cu deosebirea că pata neagră obfinută nu e solubilă în hipoclorit de sodiu. Compuşii lui, încălzifi pe cărbune cu carbonat de sodiu cu flacără reducătoare, lasă o bobifă de antimoniu metalic casant, în jurul căreia se condensează oxidul alb. Formează două serii de săruri, antimonioase, în cari e trivalent, şi antimonice, în cari e pentavalent, Solufiile sărurilor de antimoniu precipita prin diluare cu apă, formînd săruri bazice insolubile. Antimoniul se combină uşor cu alte metale, formînd aliaje. Pentru obfinerea antimoniului metalic, stibinul e întîi spă-» 1 Numărul 1 I de masă 1 Abundenfa 8 Timpul de înjumăiăf ire j | ! Tipul | dezlniegră.-il Reaefia nucleară de obţinere 117 - 2,8 h captură K Sn116(d,n)Sb117 118 3,3 min emisiune |3 * Inii^a.nJSb11», Sn^p, n)SbH8 cu emisiune de electroni şi timpul de înjumătăfire de 5,1 ore 119 — 39 h captură K Snli8(d, n)SbH9, Sn^p, n)SbU9, Sb121(d, p,3n)Sb119 120 1 7 min emisiune fî + Sn119(d, n)Sb*20, Sni2o(Pi n)sbi2jf Sn120(d,2n)Sb120, Sbi2i(n(2n)Sbi2«, Sb121(y, n)Sb120, Sbi2i(p,pn)Sbi20, şi prin captură K, cu timpul de înjumătăfire 6 zile 121 57,25 - 122 — 2,8 z emisiune j3~(y) S bisi (d, p) S bi22, s bi2i (n, a) S bisa, Ii25ln, a)Sb122, Sn122(d, 2n)Sb122 123 42,75 - - 124 — 60 z emisiune |3~ captură K 125 _ 2,7 ani emisiune {3~(y) Sn124(d, n)Sb125 şi bombardarea uraniului cu neutroni 126 — 60 min emisiune |3~ bombardarea uraniului cu neutroni 127 emisiune i3~(y) bombardarea uraniului sau a plutoniului cu neutroni 129 — 4,2 h emisiune (3~ bombardarea uraniului sau a plutoniului cu neutroni 132 — 5 min emisiune {3— bombardarea uraniului cu neutroni 133 — sub | emisiune {3 10 min i bombardarea uraniului cu neutroni 134 — sub 10 min emisiune {3 bombardarea uraniului cu neutroni lat, pentru a îndepărta impurităfile argiloase şi silicioase, după care se prăjeşte, spre a-l converti în oxid. După oxidare se reduce cu cărbune, luînd măsuri de a împiedica pierderile prin volatilizare. în acest scop se acoperă masa cu un strat de carbonat de sodiu, de potasiu sau de sulfat de sodiu. Pentru minereurile mai bogate se foloseşte ca reductor fierul, adău-gînd cărbune şi sare pentru a trece fierul în zgură: Sb2S3 + 3 Fe 3 FeS -f 2 Sb. Antimoniul e întrebuinfat excluziv sub formă de aliaje, în special cu plumbul, la fabricarea caracterelor tipografice, a aliajelor de paliere, a aliajelor pentru plăcile de acumulafor, iar în cantităfi mici, în unele bronzuri speciale. Aliajul cu plumb şi staniu (în care se adaugă uneori pufin cupru sau zinc) serveşte la turnarea caracterelor de tipar (12*-*38%Sb). Prezenfa antimoniului conferă aliajului duritatea necesară. Aliajul de paliere sau metalul alb e constituit din antimoniu, cupru, staniu şi plumb. în trecut, compuşii lui erau mult folosifi în medicină, în prezent, emeticul (tartrat de potasiu şi antimoniu) e întrebuinfat din ce în ce mai rar ca vomitiv. Unii dintre compuşii lui sînt aproape tot atît de toxici ca şi cei ai arsenului (SbH3); dacă unele combinafii pot fi introduse în organism pe câle bucala fără pericol, aceasta şe datoreşte faptului ca în stomac Angrenaje, caje de ^ 432 Angstrom, pirheliomefru) lui ~ stanfa dintre focar şi centrul elipsei. Distanfa dintre centre A e egală cu axa mare a elipsei primitive. La angrenajele eliptice multiple, la o rotafie a rofii conduse, raportul de transmisiune variază de mai multe ori între un minim şi un maxim. După numărul de variafii care trebuie obfinut, se utilizează rofi dinfate (eliptice) cu doi lobi, cu trei lobi, etc. în acsst caz, fiecare roată a angrenajului se roteşte în jurul unui csntru în care se suprapun focarele tuturor lobilor (elipselor) cari compun roata respectivă. Angrenaj multiplicator. V. sub Angrenare. Angrenaj planetar: Sin. Mecanism planetar (v. sub Mecanism planetar). Angrenaj reversibil. Expl. petr.: Transmisiune intermediară pentru inversarea sensului de rotafie al troliului, menfinînd neschimbat sensul de rotafie al motorului de acfionare. Se bazează pe principiul mecanismului planetar, mişcarea transmisă fiind de acelaşi sens cu mişcarea motorului cînd rofile centrale se rotesc solidar cu sateliţii (cuplaj direct), şi de sens contrar cu mişcarea motorului cînd se imobilizează (prin frînare) coroana de sateliţi. Se utilizează, de obicei, la instalaţiile de foraj acţionate de mofoare termice, cari nu~şi pot inversa mişcarea atît de uşor ca maşinile cu abur. 1. Angrenaje, cajă de Mefg. V. .Laminor, cajă de angrenaje de 2. carter de^. Mş. V. Cutie de angrenaje. s. cutie de Mş. V. Cutie de angrenaje. 4. ~r lanţ de Sin. Lanţ de roţi dinţate (v. sub Roţi dinţate, lanţ de ~). 5. fren de Sin. Tren de rofi dinfate (v. sub Rofi dinfate, tren de ^). o. Angrenare. 1 .Tehn., Mş.: Operafia prin care elementele componente ale unui angrenaj (rofi dinfate, roată dinţată şi cremalieră, roată dinfată şi lanf) sînt aduse în pozifia în care unii dintre dinfii unui element se îmbucă în golurile celuilait element. 7. Angrenare. 2. Mş.: Sifuafia în care două rofi dinfate (sau o roată dinfată şi o cremalieră, etc.) constituie un angrenaj. 8. Angrenare. 3. Mş.: Relaţia de pozifie relativă dintre dinfii a două rofi dinfate sau dintre dinfii unei rofi şi ai unei crema-Iiere, cînd aceştia se găsesc în contact pe flancuri. Angrenarea implică o anumită lege de variafie a turaţiilor celor două rofi în cursul mişcării, respectiv un raport constant (de ex. la rofi circulare) sau variabil (de ex. la rofi eliptice) între vitesele unghiulare ale celor două rofi, ceea ce constituie o relafie cinematică. Raportul dintre vitesele unghiulare ale celor două rofi dinfate (sau dintre turafiile acestora) se numeşte raport de angrenare. După cum, la angrenajul respectiv, interesează transmiterea cuplului de forfe sau transformarea mişcării de rotaţie, raportul de angrenare se consideră ca raportul ? = —* dintre vitesa un- 0)2 ghiulară coi a rofii conducătoare şi vitesa unghiulară co2 a rofii conduse şi se numeşte raport de transmisiune (a cuplului de forfe), sau ca raportul ; = — dintre vitesa unghiulară C02 a (°l rofii conduse şi vitesa unghiulară 0)1 a rofii conducătoare şi se numeşte raport de transformare (a mişcării de rotafie). Dacă n\ şi n2 sînt turafiile rofilor conducătoare şi condusă, Z\ şi Z2 sînt numărul de dinfi ai acestor rofi, Q e cuplul motor (la roata conducătoare) şi C2 e cuplul rezistent (la roata condusă), atunci: y ^ .__0)j __Yl\ _ Z2_C>2 0>2 n2 Z\ Cj 1 / Dacă raportul de transformare e supraunitar (j> 1), adică ni n2, acesta e un raport de demultiplicare şi angrenajul se numeşte angrenai demultiplicator (demultiplică turafia). Consecinfa principală a condifiei constanfei raportului de angrenare constituie relafia cinematică de bază a angrenării care e numită relafia fundamentală a angrenării, şi anume: pentru a realiza un raport de angrenare constant între două roti din» fate, profilurile dinfilor celor două rofi trebuie să aibă o astfel de formă, încît normala comună, în punctele succesive de contact dintre ele, să treacă în tot cursul angrenării prin punctul de contact al cercurilor primitive (punctul primitiv). Punctul primitiv împarte distanţa dintre centre în două segmente de dreaptă (egale cu razale Rp şi Rpi ale cercurilor primitive ale roţilor) al căror raport e invers raportului unghiulare ale roţilor, adică R.* dintre vitesele R h '■p,' 0)2 0)1 Relaţia fundamentală a angrenării poate fi satisfăcută printr-o infinitate de profiluri de dinte, deoarece oricărei curbe Q, aleasă ca profil de dinte pentru o roată, i se poate asocia o curbă C2, care reprezintă profilul de dinte al celeilalte roţi (profilul conjugat al primului profil). în practică se folosesc numai anumite curbe, şi anume cicloidele şi în special evolventa, pentru a satisface condifii cinematice (curbele alese pentru profiluri S3 asigure raportul de transmisiune cerut şi să poată fi trasate prin procedee geometrice simple), dinamice (forfele pe dinfi şi forţele în reazeme să fie cît mai constante ca valoare şi direţcfie, puterea transmisă să fie constantă, forma dinfilor să le asigure rezistenfa maximă, uzura dinfilor să fie minimă), tehnologice (profilul dintelui să se execute uşor cu utilaj existent), de utilizare (profilul executat să asigure durabilitatea angrenajului, lipsa şocurilor şi a zgomotului în funefionare, uşurinfa asamblării) şi de interschimbabilitate. Curbele alese pentru profiluri determină alte relafii cinematice, particulare acestora (v. şi sub Dinfare de angrenaj). Pentru ca două sau mai multe rofi dinfate să poată angrena înfre ele, trebuie ca fiecare în parte, să poată angrena cu o aceeaşi cremalieră. Deoarece această cremalieră determină toate elementele de bază ale dinfării, de exemplu înălfimea capului şi a piciorului dintelui, grosimea dintelui şi mărimea golului, profilul dintelui, unghiul de angrenare, etc., ea se numeşte cremalieră de re- 1 ferinţa. Pentru angrenajele cu dinfi cu profil de evolvenfă, cremaliera de referinfă e standardizată. 9. furcă de Mş.: Piesă în formă de U, montată liber pe un arbore, în jurul căruia se poate roti şi de-a lungul căruia se poate deplasa, cu ajutorul unui mîner (v. fig.). între brafele furcii 1 există o roată dinfată basculantă 4, montată liber pe axul fix A2 (sau fixată pe axul liber A2), care angrenează cu o roată baladoare 3 pe arborele A[. Prin deplasarea axială a furcii şi o rotire limitată a acesteia, se aduce roata 4 în pozifie de angrenare cu una dintre rofile dinfate ale unei cutii de vitese (de obicei, de tip Norton), obfinîndu-se un anumit raport de transmisiune între arborele AL şi arborele cutiei de vitese. o 0 10. Ângstrom, pl. angsfromi. Fiz.:Unitate de lungime folosită în. Spectroscopie: 1 A = 10-8cm. o 11. Angsfrdmr piranometrul lui MeteorV. sub Radiafia efeciivă a Pămîntului. 12. pirgeomefrul Iui Meteor. V. sub Radiafia efectivă a Pămîntului. 13. pirheliomefru! lui Meteor, V. sub Radiafia solară. 4- Furcă de angrenare. 1) furcă; 2) mîner; 3) roafă dinfafă baladoare; 4) roată dirijată basculantă; /j) arbore; A2) ax. Angustiselaf 433 Anhidride î, Angustiselaf. Paleont.: Primul perete despărţitor al îieoamonoidelor, cara prezintă o selă q mediană îngustată de doi lobi laterali. H u (V. Amrrtonoidae). C C 2. Anhidridă Italică, Chim.: Anhidrida WC' \ . acidului ftalic, care se prezintă sub formă I II O de cristale incolore, cu p. t. 131,61°; / p. f. 205,09°; gr. sp. 1,527; e solubilă în C C alcool şi în benzen, grau solubilă în eter H II şi în apă. O Principalele reacfii ale anhidridei Italica sînf următoarele: cu alcoolii dă esteri acizi: /cox C6h/ o + HOR CO c6h4: / COOR COOH c6h4 /COOR cal, amestecul de aer şi vapori de naftalină păfrunzînd pe la bază, iar produşii rezultafi ieşind pe la vîrful coloanei. Avantajul ultimei metode consistă în temperatura mai joasă care ss foloseşte. în general, temperaturile folosite penfru oxidarea catalitică a naftalinei în anhidridă ftalică sînt cuprinse între 280 şi 450°. De exemplu, dară se foloseşte drept catalizator pentaoxid de vanadiu pe silicagel, temperatura de oxidare optimă e de 360,<*400° şi timpul de contact, 1***3 s. Se lucrează totdeauna cu exces mare de aer (de 5■•■7 ori mai mare decît teoretic). Randamentul în anhidridă ftalică poate atinge 85•■•98%, după procedeul şi catalizatorul folosit. Pentru condensarea anhidridei ftalice din gazele de reaefie, acestea sînt răcite înfr-o serie consecutivă de camere, în cari anhidrida se depune. Din produsul brut sa obfine anhidridă pură prin sublimare, prin distilare în vid, sau prin recristalizare în tetraclorură de — cu alcoolii, în prezenfă da deshidratanfi (de ex. H2S04), da esteri neufri: ^COOR se condensează cu hidrocarburile aromatice în prezenfa clorurii de aluminiu (de ex, cu benzenul dă acidul benzofenon-ortocarbonic /CO * c6h5 c6h4 xcooh care, prin tratare cu acid sulfuric, trece în antrachinonă); — prin încălzire cu fenoli în prezenfă de clorură de zinc (des-hidratant) dă produşi din clasa ftaleinslor şi rodamineîor, importante materii colorante. Anhidrida ftalică se prepară industrial prin oxidarea naftalinei, conform reacţiei: O H H H H HC'V\H HC-V\ I II | 4,5 O2 -> I II 0-1-2 CO2 !- 2 H20. HC C CH HC C / % / \ S x / \ / C C C XC H H H H O Ca produşi secundari se formează şi parabenzochinonă, anhidridă maleică şi acid benzoic. întrebuinfarea unor săruri, de exemplu a fosfafilor în proporfie de 0,1 •••20%, în amestec cu catalizatorul, împiedică într-o oarecare măsură aceste reacfii secundare. Oxidarea se poate face în fază lichidă, cu bicromat de potasiu (procedeu mai vechi, în prezent foarte pufin folosit), sau în fază de vapori. în principiu, obfinerea anhidridei ftalice prin oxidare catalitică, în s-tare de vapori, consistă în trecerea unui amestec de vapori de naftalină şi aer în exces printr-un reactor încălzit confinînd catalizator, în condensarea şi purificarea anhidridei rezultate. Drept catalizator se folosesc, în general^ săruri ale acidului vanadic, de exemplu vanadat de staniu sau de cobalt, oxid de vanadiu, V2O5, singuri sau în amestec cu oxid de molibden, sau cu oxid de titan, ori de zirconiu, etc. Se folosesc nenumărate refete, conversiunea făcîndu-sa pentru fiecare în parte în condifii speciale de temperatură, de presiune, de debite, etc. Catalizatorul e depus, de obicei, pe un suport inert, şi e folosit sub formă de granule, sau, în sistemele mai moderna, în stare de suspensie (pat fluidificat). în primul caz se folosesc reactoare tubulare orizontale, încălzite la exterior (de ex. cu plumb topit sau cu mercur la fierbere); în cel d3 al doilea caz, reactorul e constituit dintr-un turn metalic verti- Schema instalaţiei pentru fabricarea anhidridei ftalice prin oxidare catalitică. 1) evaporator de naftalină; 2) manta de încălzire cu abur; 3) fereastră de observaţie; 4) debitmefru (măsurător al vitesei aerului); 5) reactor; 6) plumb topit; 7) arzătoare de gaz; 8) condensatoare; 9) intrarea naftalinei topite. carbon. în figură e redată schema de fabricafie a anhidridei ftalice prin oxidare catalitică. Anhidrida ftalică e folosită în industrie, la fabricarea unor plastifianfi pentru mase plastice, ca, de exemplu, ftalat de etil, da butii, de octil, etc.; la fabricarea de răşini sintetice alchi-dice; ia fabricarea de materii colorante din clasa ftaleinelor şi a rodamineîor, etc. s. Anhidride, sing. anhidridă. Chim.: Clasă de combinafii chimice reprezentînd produsele da deshidratare a unui acid anorganic sau organic, rezultate prin eliminarea unei molecule de apă inframolecuiar sau intermolecular. Prin reaefie cu apa, anhidridele acide regenerează acizi. în Chimia anorganică sa numesc anhidride oxizii elementelor nemetalice, cari se formează prin arderea acestora (de ex. bioxidul de carbon, C02, rezultat la arderea completă a cărbunelui în aer sau în oxigen, e anhidrida acidului carbonic, H2CO3; bioxidul de sulf, S02, e anhidrida acidului sulfuros H2SO3; trioxidul de sulf, SO3, e anhidrida acidului sulfuric, etc.). Anhidridele acizilor carboxilici pot avea structură aciclică, cu forma generală R—CO—O—CO—Rr, rezultată prin eliminarea unei molecule de apă între două molecule ale unui acid monobazic, după reaefia: R—COO H h HO OC-R' -> RCO—O—CO—R' 4- H20, sau structură ciclică, prin eliminarea intramoleculară a unei molecule de apă dintr-un acid bibazic, avînd de cele mai mult® cri un ciclu de cinci sau de şase atomi: CH—COOH || CH—COOH acid maleic 250 300° CH—CO. > h2o CH—CO anhidridă maleică 2* Anhidrit 434 Anhidrit H C HC/ COOH II I HC C— COOH xc^ H 150° H c cov HC XC7 \ II I o + h2o. HC C / HX XCO C anhidridă ftalică şi cefensle R—CH = C = acid ffaIic Pot fi considerate anhidride şi cetenele R—CH = C = 0, cari ar rezulta prin eliminarea intramoleculară a unei molecule de apă dintr-un acid monobazic. Cele mai multe anhidride cunoscute ale acizilor monobazici au structură simetrică, cu forma R—CO—C—COR, numărul anhidridelor mixte cunoscute, cu forma RCO—O—COR', fiind mult mai mic. Anhidridele acide organice sînt lichide (anhidridele acizilor monobazici inferiori) sau solide (anhidridele superioare şi anhidridele acizilor bibazici), cu puncte de fierbere mai înalte decît ale acizilor respectivi, şi relativ pufin solubile în apă. în tablou sînt date unele dintre proprietăfile fizice ale principalelor anhidride: Numirea Anhidridă acetică Anhidridă propionică Anhidridă maleică Anhidridă benzoică Formula (CH3-C0)20 (CH3—CH2—C0)20 CH—CO l /° CH—ccr (C6H5-C0)20 -73 -45 57 42 13',6 168 202 360 1,082 1,082 1,504 1,19? Anhidridele acide pot fi preparate, în general, prin tratarea sărurilor alcaline ale acizilor, cu cloruri acide, după reaefia: R—COO Na + CIOC—R'->R—CO—O—CO—R' + NaCI. Anhidrida acetică se fabrică industrial, fie prin descompunerea acetatului de etiliden, dup.ă reaefia: CH3— CH(OCO—CH3) CH3—CHO + (CH3CO)2Of diacetat de etiliden acetaldehidă anhidridă acetică fie prin adifia acidului acetic la cetenă: ch2=c=o + CH3—COOH -> (CH3—co)2o. cetenă acid acetic De asemenea, procedeele noi de oxidare a acetaldehidei permit producerea simultană a acidului acetic şi a anhidridei acetice. Anhidridele acizilor superiori pot fi preparate direct din acizi. Anhidridele acizilor dau numeroase reacfii de adifie cu apa (acizi), cu alcoolii (esteri), cu amoniacul şi cu aminele (amide), etc. în general, anhidridele acizilor sînt agenfi de acilare foarte des întrebuinfafi, în cazul cînd acizii respectivi nu sînt destul de reactivi, de exemplu la fabricarea acetiIceiulozei, a aspirinei, a maselor plastice, etc. De asemenea, unele anhidride ca, de exemplu, anhidrida ftalică,' sînt intermediari importanfi în industria materiilor colorante. Sin. Anhidride acide. i, Anhidrit. 1. Mineral.: CaS04. Sulfat de calciu anhidru, natural, cristalizat în sistemul rombic. E un produs de sedimentare chimică în lagune, care poate ii întîlnit foarte rar în unele zăcăminte filoniene hidrotermale şi, sporadic, în cele metasomatice de contact. Anhidritul se găseşte aproape totdeauna împreună cu gips, transformîndu-se uşor în gips în părfile superficiale ale scoarfei (pînă la adîncimea de circa 150 m). De asemenea, se găseşte foarte frecvent în zăcămintele de sare, sub formă de cristale izolate, sau formînd strate şi inter-calafii, uneori foarte subfiri, cari alternează cu sarea gemă, cu silvin, carnalit, etc, OCaqS Qff Refeaua cristalină a anhidritului. în refeaua cristalină (v. fig.), ionii de S6+ sînt dispuşi în centrele grupărilor tetraedrice de O2-, iar fiecare ion de Ca2* e înconjurat de opt ioni de oxigen. Habitusul cristalelor (cari apar rar izolate) e tabular sau prismatic; sejDrezintă, de obicei în mase granulare compacte, lamelare sau fibroase (bacilare). E transparent sau translucid; are culoare alba, adeseori albăstruie sau cenuşie şi, uneori, roşietică; are luciu sticlos sau sidefos (pe planele de clivaj); are clivaj perfect şi bun; e biax (np = 1,569, nm = 1,575, ng = = 1,613); e casant; are duritatea 3***4 (nu se zgîrie cu unghia, ca gipsul) şi gr. sp. 2,9—3; în prezenfa apei, la presiunea atmosferică, trece treptat în gips, mărindu-şi volumul pînă Ia30%. Se întrebuinfează la fabricarea cimenturilor, a unor îngrăşăminte, a acidului sulfuric, în industria hîrtiei, etc. Din varietăfile fin cristalizate şi compacte se confecfionează diferite ornamen-tafii, plăci pentru placaje interioare, etc. 2. Anhidrit. 2. Maf. cs.: Liant obfinut prin calcinarea gipsului peste temperatura de 400°. Arderea industrială a gipsului se face la temperatura de 600—700°, în cuptoare mici, verticale, asemănătoare celor folosite la arderea varului şi cari se încarcă cu straturi alternate de cărbune şi de gips. Penfru a asigura puritatea produsului, cărbunii se gazeifică în focare exterioare. Arderea gipsului se face numai în mediu oxidant, pentru a împiedica formarea sulfurii de calciu, care produce inconstanfa de volum a produselor confecfionate din anhidrit. Pentru a accelera priza şi întărirea anhidritului cu apa, se adaugă mici cantităfi de sulfat de sodiu, de potasiu şi de fier, de hidroxizi de sodiu şi de potasiu, respectiv de oxid de calciu, fie la măcinarea anhidri-tului, fie în apa de amestecare a liantului. Anhidritul începe să facă priză după circa 30 de minute de la amestecare cu apa şi termină priza după ce! mult 12 ore. Se întăreşte numai în aer şi nu rezistă la umiditate. Din cauza rezistenfei slabe la apă, anhidritul se foloseşte mai mult la lucrări interioare, la mortare de zidărie şi de tencuială şi la betoane simple; la exterior se foloseşte numai la tencuielile de deasupra soclului clădirilor. Dacă se introduce produsul rezultat prin arderea gipsului la 600--700°, într-o solufie de 10% alaun, se arde din nou la aceeaşi temperatură şi apoi se macină fin, se obfine un liant cu priză lentă şi cu rezistenfe la compresiune de 250--300 kgf/cm2. Se foloseşte la lucrări de finisaj şi se lustruieşte uşor, imitînd marmura. Prin adaus de trass şi de var nestins măcinat, în proporfie de 65% anhidrit, 10% var nestins măcinat şi 25% trass, se obfine un liant cu proprietăfi hidraulice. Rezistenfele mortarelor vîrtoase, confecfionate cu nisip normal (dozaj 1:3), ating, după 28 de zile de păstrare în apă, circa 250 kgf/cm2 la compresiune, şi 30 kgf/cm2 la traefiune. Mortarele rezistă la înghefuri şi dezghefuri repetate (la 25 de cicluri de înghef şi dezghef), cum şi la temperatura de 200°, fără a li se micşora rezistenfele mecanice. încercările pe prisme au arătat o retragere mult mai mică decît în cazul cimentului obişnuit. De asemenea, datorită compozifiei chimice, anhidritul rezistă bine la aefiunea gazelor corozive şi a apelor agresive. Liantul anhidrit-trass-var poate fi folosit la mortare de zidărie şi de tencuială, la betoane de orice fel (cu excepfia betonului armat), la betoane cu agregate constituite din zgură de locomotivă, din rumeguş şi deşeuri de lemn, steril, etc.,—sau ca stabilizator al Anhîdronă 435 Anilină Vp iiiis pămînturilor argiloase. Prin încălzirea gipsului peste 800°, phidritul format inifial începe să se descompună după reacfia chimică: 2 CaS04 = 2 CaO + 2 S02 + 02. Descompunerea e cu atît mai intensă, cu cît temperatura e mai înaltă. Produsul obfinut confine un anumit procent de oxid de calciu liber. Măcinat fin, se obfine un produs cu proprietăfi liante, numit ipsos anhidru sau ipsos de pardoseală, care are -următoarele caracteristici: amestecat cu apă, face priză în cîteva ore; are rezistenfa la compresiune de 150--300 kgf/cm2 şi rezistenfa la tracfiune de 35 kgf/cm2. Mortarele confecfionate cu acest liant au conductivitate termică şi fonică mică, cum şi rezisfenfă mare la uzura prin frecare. Sînt folosite la executarea unor pardoseli, în straturi groase de 3*-10 cm. 1. Ânhidronă. Chim.: Percloraf de magneziu trihidrataf. Anhidrona (numire comercială) e un excelent absorbant de - apă; de aceea e foarte mult folosită în microanaliză organică, la determinarea hidrogenului (sub forma de apă) din substanţele organice. 2. Anhidru. Chim.: Calitatea unei substanfe chimice sau a unui material de a fi lipsite complet de apă. 3. Anil-cv. Chim.r Numire comercială pentru tetraclor-benzochinonă sau cloranil (v.). 4. Ânîlide, sing. anilidă. Chim.: N-âcil-derivafi ai anilinei său ai omologilor ei. Se obfin prin reacfia acestora cu acizii, anhidridele, clorurile acide, cu sau fără catalizatori. Sînt compuşi foarte stabili, întrebuinfafi uneori la determinarea aminelor de la cari derivă. în industria coloranfilor sînt foarte mult întrebuinfate anilidele acidului |3-oxinaftoic(v. Gheafă, coloranfi de ~). 5. Anilină. Chim.: Amină aromatică, substanfă care se prezintă ca lichid incolor cînd e proaspăt distilată, şi care, prin păstrare, NH2 I HC CH I li HC CH H devine brună; are miros slab de peşte; p. t.~6°; p. f. 184°/760 mm, 92°/33 mm,- 71°/9 mm; d[5 =1,0268; r=1,5863; e miscibilă în orice proporfie cu alcoolul, cu eterul, benzenul şi cu majoritatea solvenfilor organici. Inhalată în cantităfi mai mari, e toxică. Anilină dă diverse reacfii specifice cu o serie de reactivi; de exemplu, cu cloroform şi hidroxid de potasiu alcoolic trece în isocianat de fenil, care are un miros puternic respingător; cu sulfură de carbon şi hidroxid alcalin trece în tiocarbanilidă; prin oxidare cu acid cromic trece în p-benzochinonă; cu hipo-clorit de calciu în solufie apoasă dă o colorafie violetă; prin tratare cu acid azotos trece în diazobenzen, etc. Funcfiunea —NH2 dă anilinei un caracter bazic, ceea ce face ca aceasta să formeze săruri cu acizii minerali; de exemplu: clorhidratui de anilină C6H5—NH2—HCI, rezultat din aniiina şi acid clorhidric. Unele dintre reacfiile mai importante ale anilinei sînt următoarele: — cu metale alcaline şi alcalino-pămîntoase dă anilide metalice: C6H5— NH2 + Na -> C6H5—NHNa + H; — cu anhidride sau cu halogenuri acide organice dă aniIide organice; de exemplu: C6H5— NH2 + CI—CO—CH3 C6H5—NH—CO—CH3; clorură de acetil acetanilidă —- sărurile formate cu acizi minarali reacfionează cu acidul azotos, dînd o sare de diazoniu (v.), care poate fi cuplată cu fenoli, cu amine, etc., obfinîndu-se o gamă întreagă de compuşi cu calităfi de coloranfi, medicamente, etc.; de exemplu: s*** 11 k 11 1 Mr*. + ONOH rr l. m —m! r+\ C6H5-NH2 ^ C6H5NH2—HCI ~!i;,;ofArfa -> [C6H5N=:N]Cl- —* tot prin intermediul sărurilor de diazoniu, cu ajutorul vaporilor de apă se obfine fenolul ordinar: [C6H5N=N]CI -f H20 -» C6H5—OH + N2 4- HCI. Anilină se găseşte în cantităfi foarte mici în stare liberă în gudroanele de lă distilarea cărbunilor de pămînt; se formează şi prin distilarea indigoului. Industrial, aniiina se prepară prin reducerea nitrobenzenului în fază lichidă cu fier şi acid clorhidric, sau prin reducere catalitică. Metoda cea mai folosită e reducerea cu fier şi cu acid clorhidric. Reacfia de reducera e următoarea: C6H5—NO2 + 3 Fe + 4 H20 —•-» C6H5NH2 + 3 Fe(OH)2. Operafia de reducere propriu-zisă se efectuează într-un v?s de fontă avînd forma şi caracteristicile celui din fig. I. Întrucît fonta e atacată de acidul clorhidric, vasul e căptuşit de obicei cu plăci de ceramică antiacidă, sau cu plăci de fier cari pot fi înlocuite după un anumit ^ timp de funefionare. încălzirea vasului se face, fie numai cu abur direct, fie combinat, cu ajutorul unei mantale exte- / rioare. Un răcitor de reflux 1 e legat de capac pentru readucerea în vas â lichidului vaporizat în timpul reacţiei. Capacitatea unui astfel de vas poate atinge mii de litri. Operafia de reducere se efectuează în două faze: pregătirea strujiturii de fier prin fierbere cu acid clorhidric şi reducerea propriu-zisă a nitrobenzenului. Practic s-a stabilit că penfru 1 mol de nifro-benzen sînt necesari 2*"2,5 atomi de fier, 4"-5 moli de apă şi circa 0,1 -**0,12 moli de acid clorhidric. Se introduc în reactor 160 de părfi de apă, 100 de părfi de fier în strujitură şi 40—50 de părfi de acid clorhidric concentrat; apoi se încălzeşte totul cîtva timp, sub agitare, în scopu diazotare C6H5N = N—C6H4— NH2; cuplare I. Vas de reducere a niirobenzenulul. 1) mecanism pentru ridicarea agitatorului; 2) tlanşe pentru conducte de introducere a reactanţilor şl legătura cu condensa- torul de retiux; 3) manta de abur; 4) agitator; 5) uşă de vizitare; 6) răzuitor de tontă; 7) secfiuni înlocuibile; 8) căptuşeala curăţirii suprafefei strujiturii de plăci înlocuibile; 9) orificiu pentru de fier, penfru a-l face mai descărcare; 70) intrarea aburului, reactiv. Se foloseşte, de obicei, strujitură de fontă cenuşie de o anumită mărime, gr ano* lafia influenfînd randamentul. Se introduc apoi 440 de părfi de nitrobenzen în porfii mici, reacfia pornind la un moment dat în mod violent. După amor- sarea reacfiei se mai adaugă 300 de părfi de strujitură de fier, iar cînd reacfia se mai încetineşte, se încălzeşte cîtva timp, din nou, Ia fierbere. La sfîrşitul reacfiei, aniiina se găseşte în amesfec sub forma de clorhidrat. Modul de separare influenfează mult economia fabricafiei. De obicei se procedează trâtînd inifial amestecul cu lapte de var, care descompune clorhidratui de anilină şi precipită fierul ca hidroxid. în principiu se lucrează în modul următor: Se filtrează lichidul cu suspensii format, apoi se adaugă 5*■ -10% clorură de sodiu, care insolubilizează circa 80% din aniiina confinută şi care decantează la suprafafă, de unde e sifonată. Lichidul apos rămas e antrenat cu vapori de apă, obfinîndu-se un antrenat care confine o suspensie de anilină în apă cu 3***5% anilină 28* Ânîiînă, coloranţi de ~ 436 Anilină, punet de ~ disolvată. Recuperarea acesteia se face, fie prin extraefie cu nitrobenzen, care va fi folosit înfr-o şarjă viitoare, fie prin fracţionare, sau prin folosirea apei la generatorul de abur de antrenare a şarjelor viitoare. Anilină brufă obfinută e fraefionafă în vid. Randamentul care se obfine, în general, prin reducerea nitrobenzenului după procedeul expus mai sus, e de 90--*95% fată de nitrobenzen, consumul specific fiind de circa 1,26 kg de nitrobenzen, 1,4 kg de fier şi 0,15 kg de acid clorhidric pentru 1 kg de anilină. în fig. II e redată schema unei instalafii industriale de fabricare a ani linei prin reducerea nitrobenzenului cu fier şi II. Schema unei instalafii pentru tabricarea anilinei (subseefia de reducere). 1) reductor; 2) vas de măsură pentru nitrobenzen; 3) vas de măsură pentru acid; 4) vas de măsură pentru apă de anilină (din aparatul 12); 5) gură pentru încărcarea strujiturii de fontă, a varului şi a sării; 6) refrigerent cu reflux; 7) telinar de observafie; 8) colector pentru anilină şi apă de anilină condensată; 9) răcitor; 10) colector pentru hidrocarburi uşoare; 11) monte-jus colector penfru anilină sifonată; 12) monte-jus colector pentru apă de anilină; 13) monte-jus colector pentru anilină; 14) decanfor (pîlnie) pentru decantarea anilinei sifonate; 15) filtru-pîlnie; 16) monte-jus colector pentru anilină filtrată; 17) monte-jus colector de noroi; 18) recipient cu agitator, pentru trecerea masei din colectorul de noroi în reductor. acid clorhidric şi care e echipată şi cu un răcitor pentru recuperarea hidrocarburilor uşoare cari sînt confinute în nitroben-zenul tehnic. Anilină e unul dintre produsele cel mai mult folosite în industria chimică. Ea e înfrebuinfată în special în industria materiilor colorante (de unde numirea populară a acestora de „anilinuri"), în industria medicamentelor (fenetidina, fena-qetina, antipirina, etc.), a cauciucului, a pulberii fără fum, etc. Sin. Aminobenzen, Fenilamină. î. Anilină, coloranţi de Ind. chim.: Termen comun pen- tru coloranfii organici sintetici (indiferent dacă anilina a servit ca intermediar la fabricarea lor). Inifial, termenul s-a referit la coloranfii trifenilmetanici obfinufi din anilină (fuchsina). 2. intoxicaţie cu Ind. chim.: Anilina şi substanfele înrudite (benzidina, azoderivafii, acetanilida, diazobenzenul, dimetilanilina,difenilamina,paranifroaniiina, etc.) provoacă intoxicaţii cu caractere comune. Pătrunderea toxicului se poate faca prin piele, pe căile respiratorii şi prin tubul digestiv. Intoxicaţiile se produc în diferitele ramuri ale industriei care prelucrează gudronul de cărbune, împreună cu cele datorite altor compuşi derivafi din gudron şi — în mai mică măsură — în industriile cari folosesc aceste produse (vopsitorii, laboratoare farmaceutice, etc.). Intoxicaţia acută (accidentală, prin respirarea de vapori concentrafi sau inundarea cu lichid) pro- voacă somnolenfă, migrene, respirafie cu perioada scurta; în cazurile grave urmează pierderea cunoştinţei, convulsiuni şf cianoză (colorafia în vînăt a pielii), uneori foarte intensă datorită formării de methemoglobină în sînge. în intoxicaţia cronică, bolnavii prezintă anemie, puls rar, crampe musculare şi în special erupţii eczematoase. Eliminarea prin urină a toxicului absorbit connfinuu produce o iritaţie cronică a căilor urinare, urmată de aparifia unor tumori: papilomul şi cancerul de anilină, localizate în special în vezică. Papilomul e o tumoare benignă, fără tendinfe distructive, dar se poate transforma adeseori în cancer. 3. ~r punct de Ind, pe1r.: Temperatura cea mai joasa la care volume egale de anilină proaspăt distilată şi dintr-o hidrocarbură sau fracfiune de fifei formează o "singură fază omogenă. în general, curba amestecurilor formate din două lichide parfial misei-bile — de exemplu anilină şi hidrocarburi — are forma din figură (v. Disolvare, temperatură critică de ~). Temperatura maximă la care se produce demiscibiiitate pentru diferite perechi de lichi» de parfial miscibile se nu= meşfe temperatura critică de solubilitate. Cum se observă şi în figură, temperatura cri-tjcă de solubilitate creşte în ordinea următoare: hidro- carburi aromatice, naffene, hidrocarburi parafinica. Temperatura critica de solubi-litafe (7\ C. S.) şi concentraţia critică (C. Cr.) a diferitelor hidrocarburi în amestec cu anilina sînt: % Â/u Ung IHidrucdi'u 100 Curbele de solubilitate reciprocă ale unor hidrocarburi, cu anilină. I) 72° n-octan; 2) 69° n-hexan; 3) 32° metilciclopentan; 4) 18° ciclopentan; 5) -—29° benzen. Hidrocarbura Temperatura critică de solubilitate °C j Concentrafia rritică % Hidrocarbura Temperatura critică de solubilitate °C .2 o U c “ o U u n-pentan 72 ciclopentan 32 45,8 2-metilbutan 77 metilciclopentan 18 50,6 n-hexan 69 ciclohexan 31 53,0 n-heptan 70 48 — 55 metilciclohexan 40 52,0 n-octan 72 benzen — 29 47,5 n-decan 77 toluen -36 49,0 n-dodecan 80 Se constată că punctul critic al hidrocarburilor parafinice e cuprins între 60 şi 80°, iar cel al hidrocarburilor aromatice sub 0°, nafteneie avînd o pozifie intermediară (20"'40°)s Punctul critic al olefinelor e sub 0°. Deoarece, pe de o parte, obfinerea temperaturii critice de solubilitate reclamă un număr mai mare de determinări şi, p@ de altă parte, concentrafia critică fiind de circa 50%, peniru practica curentă s-a adoptat punctul de anilină. Punctul de anilină permite determinarea printr-o metodă standardizată a diferitelor clase de hidrocarburi din benzină, din white-spirit şi chiar din petrol lampant. Penfru aceasta- se determină punctul de anilină la produsul ca atare şi după ce i s-au îndepărtat hidrocarburile aromatice prin tratare cu acid sulfuric de 98% concentrafie. Din diferenfa obfinută (punctul de anilină e mai mic la produsul care confine hidrocarburi aromatice), înmulfită cu un coeficient care variază în funefiune de greutatea moleculară a hidrocarburilor aromatice şi de AnUinsulfonici, acizi ~ 437 Anin confinutul produsului în aceste hidrocarburi, se calculează proporţia de hidrocarburi aromatice din produs. Pentru benzine, valoarea coeficientului e 1,00 pînă la un confinut de 1,5% hidrocarburi aromatice, 1,16 de Ia 1,5**»3,0% şi 1,17 de la 3,0—5$% ■ Pentru white-spirit, valoarea coeficientului e 1,29. Metoda dă rezultate satisfăcătoare în cazul benzinei şj al white-şpirit-ului, fără olefine şi cu un confinut de hidrocarburi aromatice sub 20%. Dacă această concentrafie e mai mare» produsul trebuie diluat cu o fracfiune de benzină lipsită de hidrocarburi aromatice. Determinarea hidrocarburilor aromatice în petrolul lampant şi în fracfiuniie mai grele prin punctul de anilină e mai pufin precisă. Valoarea coeficientului variază, în acest caz, între aproximativ 1,3 şi 2,2, în funcfiune de intervalul de fierbere al fracfiunilor şi de cifra de depresiune (procentul de hidrocarburi aromatice care produce o scădere a punctului de anilină cu 1°). Punctul de anilină permite, de asemenea, să se afle confinutul în naffene şi în hidrocarburi parafinice al benzinelor. Tot cu ajutorul punctului de anilină se determină şi indicele Diesel al motorinelor (v. Indice Diesel). i, Anilinsulfonici, aciii Ind, chim,; Acizii sulfonici ai anilinei, cu formulele: NH2 I C hc/ so3h ii I ; HC CH Xc^ acid ortanilic nh2 I c HC7 \h ii I ; HC ,C—S03H C^ acid metaniile nh2 I /c^ HC CH II I HC CH NC^ i so3h acid sulfanilic Sînt substanfe albe cristaline, greu solubile în apă rece, mai uşor solubile în apă caldă, foarte pufin solubile în alcool, în eter şi în benzen. Se descompun la cald, înainte de topire. Sărurile alcaline şi alcalino-pămîntoase sînt uşor solubile în apă. Acidul ortoanilinsulfonic (acidul orfaniIic) cristalizează din apă cu 1/2 mol apă. Se obfine prin reducerea ortonitroclor-benzenului cu sulfura de sodiu în solufie alcoolică apoasă: CI no2 HC'\- II i HC yCH H N02 I C HC7 SQ2CI ■ II I "V» no2 no2 C C / ^ ^ HC C—S—-S—C CH II I ii I HC CH HC CH ^ H H N02 • I C HC7 ^C—S03H il i HCv CH nh2 I C hc7 ^c—so3h II I HC CH XC^ H Produsul obfinut se oxidează cu clor gazos în acid clorhidric şi acid azotic. Se obfine o-sulfoclorura nitrobenzenului, care se saponifică cu o solufie de carbonat de sodiu; apoi se reduce cu fier. Acidul ortaniljc e foarte pufin utilizat ca inţer-rnedjar pentru coloranţi, Acidul metaanilinsuifonic (acidul metaniiic) se obfine prin sulfonarea nitrobenzenului şi reducere cu fier. Cristalizează anhidru. E întrebuinfat mult în industria coloranfilor azoici şi ca intermediar pentru obfinerea acidului paraaminosaiicilic. Acidul paraanilinsulfonic (acidul sulfanilic) cristalizează din apă cu 2 moli de apă sub 21°, cu 1 mol de apă la 21-"40°şi fără apă peste 40°. La temperaturi peste 100° devine anhidru. Se obfine prin sulfonarea anilinei, încălzind sulfatul de anilină la 200*"220°. Coacerea are loc în cuptoare cu tăvi, în cuptoare-tunel, sau în cuptoare rotative, eventual sub vid. Printr-o metodă nouă, încălzirea are loc într-un solvent inert cu punct de fierbere înalt. Apa de reacfie distilă pe măsură ce se formează. Acidul sulfanilic e un intermediar întrebuinfat foarte mult în tehnologia organică, în special în industria colo-ranfilor azoici. 2. AnimaHzare. /nd. fexf.: Tratament aplicat unor fibre textile vegetale, pentru a le da afinitate fafă de coloranfii specifici fibrelor animale, în amestec cu cari se prelucrează. Se folosesc trei procedee de animalizare: imbibarea fibrelor celulozice cu o solufie apoasă de formaldehidă şi un produs de condensare cu confinut de azot (uree sau derivafi ureici); adăugarea în compozifia vîscoasă a unei solufii cu confinut de cazeină, formamidă sau cetoimidă şi albumină, înainte de filarea fibrelor celulozice artificiale; tratarea cu o emulsie din produsul reacfiei dintre cazeină, etilenimină şi fenilisocianat. Pentru identificarea fibrelor animalizate, se distilă proba în prezenfa suIfhidratului de sodiu. Fibrele animalizate au miros de amoniac. 3. Animare. Cinem.: Desenarea sterilor succesive din mişcarea personajelor unui film de desen animat (v.), sau schimbarea treptată a pozifiei personajelor unui film de păpuşi (v.), între desene sau pozifii cari redau situafiile principale, astfel încît să se realizeze o continuitate a mişcărilor în timpul proiectării filmului. 4. Anima, sing. animă. Chim.: Nume dat unei serii de copaluri, în special copalurilor moi din Hymenaea şi unor răşini de provenienfă nesigură, numite şi răşini de Tacamahac. Se conosc anime din India de Vest şi din India de Est. 5. Animikif. Mineral.: Mineral constituit dinfr-un amestec de argint cu galenă şi nichelin. 6. Anin, pl. anini. Silv.: Arbore sau arbust din familia Betulaceae, genul Alnus Mi11. Creşte de obicei în locuri umede, constituind arborete pufin întinse, numite aninişuri (v.). Sin, Arin. Din flora fării noastre fac parte speciile anin alb, anin de munte, anin negru. Anin alb: Alnus incana (L.) Monch. Arbore cu înălfimea de circa 15 m, cu tulpina uneori strîmbă, atingînd rareori diametrul de 25*"30 cm la 1,30 m de la sol; coaja lui e cenuşie-argintie şi rămîne mult timp netedă. E o specie boreal-submontană, care creşte în luncile rîurilor, în jurul izvoarelor, în turbării, pe pajiştile înmlăştinite, pe conurile de dejeefie din regiunea dealurilor înalte, pînă în etajul montan mijlociu (subzona pădurilor de fag şi de fag cu răşinoase). Constituie arborete (aninişuri) de mică întindere, sub formă de pîlcuri, buchete sau benzi înguste. E folosit în lucrările de primă împădurire, pentru fixarea terenurilor erodate şi torenfiale, a conurilor de dejeefie, a prundişurilor din regiunea dealurilor înalte şi a munfilor. Lemnul său e pufin folosit în industrie şi e întrebuinfat aproape numai ca lemn de foc, de calitate mediocră. Coaja, relativ bogată în materii tanante (9---16%), e întrebuinfată în vopsitoria fărănească şi la tăbăcirea pieilor de fefe de încălţăminte şi a pieilor de talpă. Sin. Arin alb. Anin de munte: Alnus viridis (Chaix.) Lam. et DC. Arbust de 3*”4 m înălţime, care creşte, de obicei, cu mai multe Aninaş 438 Anisian tulpini arcuife spre rădăcină, constituind tufişuri şi mici pîlcuri, de preferinţă pe locurile umede din etajul montan superior şi subalpin, pînă deasupra limitei superioare a zonei pădurilor. Datorită înrădăcinării puternice şi faptului că nu e exigent în privinfa condifiilor de sol, e indicat ca specie pentru fixarea pămînturilor instabile din regiunile munioase înalte (coaste surpătoare, grohotişuri, albii de torent). Lemnul său e folosit în lucrări pasagere, locale, de corectare a torenfilor şi de fixare a solurilor. Sin. Aninaş, Arinaş, Liliac de munte. Anin negru: Alnus glutinosa (L.) Gaertn. Arbore cu înălfimea pînă la circa 25 m, care creşte în regiunile de cîmpie şi de dealuri. Fiind exigent fafă de umiditatea solului şi a aerului, creşte în locurile joase, de-a lungul apelor curgătoare, în lunci, în parfi mlăştinoase inundabile, cu soluri hu-moasa şi nisipoase. Constituie arborete pure (aninişuri), uneori întinse; în măsură mai mică, intră şi în compozifia zăvoaielor, ca specie de amestec. E caracterizat printr-o foarfe viguroasă creştere, în special la vîrste tinere (pînă către 50--60 ani), producînd pe soiuri bune peste 10 m3 lemn pe an şi hectar. Prezintă fusuri drepte, pline, frumos conformate, cu ramificaţii uşoare, distincte pînă la vîrful tulpinii. Lemnul de anin negru face parte din categoria lemnelor „albe", fără duramen distinct, cu inele anuale pufin vizibile. Proaspăt tăiat, lemnul e alb-gălbui-portocaliu; prin uscare devine brun-roşcat. Lemnul are textura fină; e moale, uşor, destul de elastic, uşor fuzibil. E pufin durabil la aer, însă devine foarte durabil în apă, ceea ce-l face propriu pentru consfrucfii hidraulice. Lemnul de anin negru e mulf cerut ca lemn industrial (pentru furnire, lemn de creioane,, sculptură, etc.). Are pufere calorică mică, însă arde cu flacără mare, fără fum, ceea ce-l face căutat în industria olăriei, în brutăriile rurale, etc. Coaja lui confine 15■ • • 17% subsfanfe tanante (aproximativ cît cea de stejar) înfrebuinfafe în vopsitoriile fărăneşti şi la tăbăcirea pieilor de fefe de încăl-făminfe şi a pieilor de talpă. Sin. Arin negru. î. Aninaş, pi. aninaşi. Silv.: Sin. Anin de munte. V. sub Anin. 2. Aniniş, ph aninişuri. Silv.: Arboref în general pur, compus din arbori sau din arbuşti de anin. Aninişurile cresc de-a lungul apelor curgătoare, în lunci umede, mlăştinoase, inundabila, cu soluri nisipoase şi humoase. Cele mai întinse aninişuri sînt arboretele de anin negru, în regiunile de cîmpie şi de coline; cele de anin alb şi cele de anin de munte se reduc în mod obişnuit la benzi înguste de-a lungul apelor sau la mici pîlcuri de anini. Arborefele de anin negru are o productivitate relativ mare. Sin. Ariniş. s. Anion, pl. anioni. Chim.: Ion cu sarcină elecfrică negativă, Ionii mefaloizilor (CF, Br~, etc.) şi ai radicalilor acizi SG7 “, NO^, efc. sînt anioni. 4. Anioni, schimb de Chim., Ped.: Proprietate datorită căreia coloizii amfoteri ai solului, în mediu acid (cu exponentul de hidrogen mai mic decît 6), fixează anionii din solufie (prin schimb cu ionii OH-) cu atît mai activ, cu cît reaefia e mai acidă. Această proprietate prezintă importanfă pentru practica îngrăşămintelor chimice, în special în cazul fosfafilor cari, adsorbifi de argilă şi de hidroxizii de fier şi de aluminiu, pot fi schimbaţi ulterior de alfi anioni şi folosifi de plante. V, sub Ioni, schimb de 5. Anioni!, pl. anionifi. Chim., Ind. chim.: Polielectrolit solid insolubil, cu grupări bazice, caracterizat prin schimbul de anioni cu o solufie de electrolit. Calitatea amonitului poate fi apreciată printr-o titrare acid-bază, după reaefia: ROH -f A- = RA + OH-. Ca anionifi se înfrebuinfează substanfe solide în cari constituantul ionic, nedifuzabil, are o greutate moleculară mare şi ale cărui sarcini pozitive sînt neutralizate prin ioni negativi de dimensiuni mici, difuzabili în refeaua solidului. Răşinile sintetice cu funefiune de anionif se obfin din derivafi ai fenolului cu grupări aminice prin policondensare cu formaldehida. Rezultă o structură de forma: OH OH OH I I I CCC -c/ —ch2—cy ^c—ch2—cy ^C—CH, II I II I II I HC CH HC CH CR CH XC^ I I I CH2—NHCH3 ch2— n—ch8 ch2—nh—ch, I ch2 I CH2—NHCHa CH2—N—CHj CH2—NHCHa i I I CCC HC/ \h HC/ \h HCy %CH II I ii I II I -C\C^C—CH2~C\c//C~CH2-.C\c^C-CH2- I I I OH OH OH Metodele noi de obfinere a anionifilor se bazează pe co-polimerizarea stirenului şi divinil-benzenului, şi nitrarea şi reducerea produsului obfinut. Produşi naturali cu funefiune de anionif sînt acizii humici. Asupra teoriei schimbului de ioni care se produce între un anionif şi o solufie de electrolit, v. sub Răşini schimbătoare de ioni. Anionifii se înfrebuinfează în deionizarea solufiilor, la separarea anumitor ioni în cataliza bazică (cu avantajul deosebif de important că se separă de produşii de reaefie şi deci pof fi utilizafi în repetate operafii), la epurarea apelbr potabile şi industriale de anionul acizilor minerali exisfenfi, prin introducerea lor în filtre cu presiune. în acest câz, după 150—200 de cicluri, anionitul îşi pierde capacitatea de regenerare şi trebuie înlocuit cu material proaspăt. 6. Anis. V. Anison. . 7. Anisian. Sfratigr.: Etajul inferior al Triasicului mediu de tip alpin, cuprins între stratele cu Tirolites şi Columbifes ale Werfenianului superior (Eofriasic) şi zona cu Profrachyceras reitzi a Ladinianului inferior. în succesiunea Anisianului se deosebesc, de jos în sus, trei zone paleontologice: zona cu Dado-crinus gracilis şi Neritaria stanensis, zona cu Paraceratites binodosus şi Rhinchonella decurtata, zona cu Paraceratites trino-dosus. în Alpii Orientali (domeniul clasic al Triasicului alpin), depozitele Anisianului sînt caracterizate prin: dolomitele de Mendola şi de Ramsau, calcarele negre în plăci (de Gutenstein), calcarele marnoase nodulare (de Recoaro), calcarele brune de Virgloria, bogate în cefalopode din zona cu Paraceratites trr nodosus (Virglorian în sens restrîns), calcarele nodulare cenuşii deschise (de Reifling), calcarele de tip Halstatt, reprezentînd zona cu Paraceratites trinodosus (nivelul de Schreyeralm), în fara noastră, depozitele Anisianului se întîlnesc în Dobrogea (calcarele stratificate roşii de tip Halstatt de la Hagighiol, cu Sturia sansovinii din zona cu Paraceratites trinodosus), în Car-pafii Orientali (dolomitele masive în Hăghimaş şi în Rsrău; calcarele stratificate negre asemănătoare calcarelor de Guten-stein şi calcarele cenuşii nodulare cu Rhynchonella frinodosa de la Cristian şi de la Perşani; calcarele masive marmoreene de lîngă lacobeni şi în Maramureş), în Banat (calcare stratificate negricioase şi micacee cu Ptychites acutus la Sasca Montana) şi în partea de Nord a Munfilor Apuseni, anume în Munfii Codru şi Moma, în Pădurea Craiului şi în Munfii Bihoru- Anisic, acid ~ 439 Anisofropie Iui (calcare de tip Gutenstein şi dolomite, cum şi calcare cenuşii şi roşii-brune, de tip Halsfaft cu Paracerdifes hunga-ricus în Munfii Moma, pe platoul Vaşcăului). - 1. Anisic, acid Chim., Farm.: Eterul CUUH metilic al acidului pareoxibenzoic, obfinut ^ prin oxidarea anetolului (v.) sau a uleiului de ^ \ anis (v.) cu acid sulfuric şi bicromet de po- H<^ fasiu. Se prezintă sub formă de cristale acicu- ^ lare, incolore, aproape inodore, cu p. t. 184° şi p. f. 275**-280°, insolubile în apă rece, so- ţ Lubi13 în apă fierbinte şi în alcool. Are pro- q__ prietafi terapeutice, antireumafice. Eterii şi derivafii cunoscufi ai acidului anisic, mai importenfi, sînt anisatul de chinină, anisatul de sodiu, eterul fenilanisic, iodoanisolul, cari au proprietăfi antireumatice, antinevralgice, antiseptice, etc. 2. Anisicăr aldehida Ind. chim.: Aldehidă CHO obfinută prin oxidarea anetolului (v.) cu bicromat ! de potasiu şi acid sulfuric, sau prin acfiunea aci- # \ dului cianhidric asupra anisolului,, în prezenfa HC CH acidului clorhidric, ori prin metilarea aldehidei I H p-metoxibenzoice. Se prezintă sub forma unui HC^ ^,CH lichid incolor, cu miros plăcut de păducel, cu C d 1,126 şi cu p. f. 246°; e solubilă în apă, în I alcool şi în eter; prin răcire, se solidifică într-o ^ OCH3 masă cristalină, care se retopeşte la — 4°; se oxidează cu uşurinfă, la aer, trecînd în acid anisic. Se înfrebuinfează în parfumerie şi la fabricarea lichiorurilor. s. Anisidine, sing. anisidină. Ind. chim.: Eterii metilici ai aminofenoli lor, aminoanisolii. Se obfin prin reducerea nitro- NH2 l C HC7 \oCH3 II I HC CH xc7/ H NH2 I c HC^ XCH I li HC^ yCOCH3 H NH2 l C HC I! HC, "CH ! CH och3 orfo mefa para anisolilor respectivi. Nitroanisolii se obfin: prin nitrarea snisolilor şi separarea isomerilor, prin metilarea nitrofenolilor şi prin acfiunea alcoolului metilic şi a sodei caustica asupra nitroclor-benzenului. Reducerea se face cu sulfură de sodiu sau cu fier, în prezenfa electroiifilor. Exemplu: ortoanisidina se obfine prin reducere cu fier în solufie apoasă de acid formic, iar paraanisidina, prin reducere cu sulfură de sodiu în solufie de 23% la 115°. Ortoanisidina, lichidă, galbenă, devine brună prin şedere la aer; are p. t. 5° şi p. f. 225°; e practic insolubilă în apă. Metaanisidina, lichid uleios, cu p. f. 251°, e pufin solubilă în apă. Paraanisidina, cristale albe, cu p. f, 57° şi p. f. 246°, e solubilă în apă. Ortoanisidina şi paraanisidina sînt foarte mult utilizate ca intermediari în indusiria coloranfilor, în special la obfinerea coloranfilor de gheafă (v.). Prin condensare cu acid (3-oxinaffoic, ortoanisidina dă: Azotol OA, Naftol AS-OL, Brento! FR sau Cibanaftol RK. Paraanisidina dă Azotol PA, Naftol AS-RL, Brentol PA sau Cioa-naftol RBL. Paraanisidina, condensată cu acid carbazol 2,3-oxi-carbonic, dă Naftol AS-SG. Paraanisidina dă baza rezistentă de naftoli Roşu BB? E un component al colorantului rapid rezistent Roşu R. Paraanisidina e un component al colorantului rapid rezistent Roz LB. 4. Anisobară, mişcare Mefeor. V. Mişcările aerului, sub Aer. 5. Anisol. Chim.: Eterul metilic el fenolului, cu formula: C6H5—O—CH3. Lichid cu p. f. 154°, cu miros plăcut, între-byinfaţ ca solvşnt şi ca materie primi în industria chimică. 6. Anisomefrică, perspectivă Geom. Perspectivă axono-metrică obfinufă prin proiecfie ortogonală pe un plan cu înclinafii inegale fafă de cele trei direcfii principale. Deci, scările cari corespund direcfiilor paralele cu cele trei axe de referinfă sînt diferite. 7. Anisomiare. Paleont.: Impresiuni musculare, de mărimi diferite (impresiunea anterioară e mult mai mică decît cea posterioară), observate pe partea internă a valvelor de lameli-branhiafe, la formele fixate prin bissus (ex. Mytilus, Avicula). 8i Anisomicină. Chim. biol.: Antibiotic produs de Strepto-myces Arten, cu formula brută Q4H19ON4. E activ fafă de mulfi germeni patogeni şi fafă de unii paraziţi, în special Trichomonas. 9. Anison, pl. anisoni. Bot.: Pimpinella "anisum Linn., din familia Umbeliferae; plantă anuală, ierboasă, aromatică, originară din Orient; la noi şi în alte regiuni din Europa, trăieşte cultivată. Are tulpina cilindrică, fistuloasă, acoperită cu peri, afingînd înălfimea de 50 cm, şi florile mici, albe, dispuse în umbrelă. Fructele sînt ovoide, cenuşii-verzui, păroase, cu gust dulce, picant, cu miros aromatic; confin 1,5—6% ulei eteric, circa 10% ulei gras, 4% zaharuri, 5"-8% substanfe minerale, etc. Puterea germinativă a seminfelor se păstrează cîfiva ani. Pentru cultură, anisonul are nevoie de o climă umedă şi caldă, de locuri apărate contra vînturilor, cu solul afînat şi bogat. Se înfrebuinfează în industria alimentară la aromafizarea lichiorurilor, a prăjiturilor, a bomboanelor, etc.; prin distilare se obfine uleiul de anis (v.), care se înfrebuinfează la aromafizarea alcoolului. Sn medicină se recomandă ca stimulent şi carminativ, sub formă de fineturi şi de ape aromatice. Sin. Anason, Anis, Bîdean. iu. ~ stelat. Bot.: Illicium anisafum Linn., din familia Magnoliaceae; arbust care se cultivă în China, în Japonia, Vietnam, Filipine, etc. Fructele lui, de formă stelată, au 6—12 folicule lungi de 12—20 mm, lemnoase, turtite, brune-roşietice, confinînd fiecare cîte o sămînfă lucioasă, cu miros aromat, cu gust dulceag. Confin: 3—6% ulei eteric, circa 12% ulei gras, tanin, rezine, zaharuri şi 2—4% substanfe minerale. Se întrebuinţează în medicină, sub formă de tinctură şi de apă aromatică, ca stomahic-carminativ; prin distilare, se obfine un ulei eteric; în industria alimentară e folosit la prepararea lichiorurilor. Sin. Badian, Anison franfuzesc, Bădian. 11. ulei de V. sub Ulei eteric. 12. Anisostazie. Geofiz.: Absenfă a isostaziei (v.), înfr-o anumită regiune (regiune cu anomalie isostatica). Anisostaziile pun în evidenfă lipsa sau efectuarea numai parfială a reajustărilor isostatice cari ar trebui să însoţească toate modificările tectonice, sedimentare şi eruptive ale lito-sferei. Regiuni anisostatice sînt, în general, regiunile cu manifestări frecvente ale vulcanismului, regiunile în cari sînt deosebit de active eroziunea şi sedimentarea sau alfi factori antiisostafici. 13. Anisotrop. F/z.: Calitatea substanfelor de a prezenta anisofropie în raport cu o anumită proprietate a lor. 14. Anisofropie. Fiz.: Proprietate a unei substanfe de a avea una sau mai multe mărimi de material locale, a căror valoare scalară variază cu direcfia la care se referă. Un corp poate prezenta anisofropie în raport cu o anumită mărime şi poate fi lipsit de anisofropie în raport cu alte mărimi. Exemple de corpuri cari prezintă anisofropie în raport cu unele mărimi sînf monocris-ta 13le, şi anume: monocristalele din sistemul cubic nu prezintă anisofropie optică, însă prezintă anisofropie în raport cu alte merimi; monocristalele din alte sisteme cristaline prezintă şi anisofropie optică. Corpurile cu anisofropie din punctul de vedere al permitivi-tăfii, al reziştivităţii şi al permeabilităţii magnetice au permi-tivitafe, rezistivitate, respectiv permeabilitate magnetică, exprimate printr-un tensor de ordinul al doilea; în corpurile cari prezintă anisofropie elastică, tensorul lui Hooke, care leagă tensorul stare de tensiune cg tensorul stare de deformafie, e un Anisofropie de permeabilitate 440 Anodic, proces ^ tensor de ordinul al patrulea, etc.în corpurile isoîrope, primele mărimi de material indicate sînf mărimi scalare. V. şi sub Elasticitate. 1. Anisotropie de permeabilitate. Expl. petr.: Proprietatea de variafie a permeabilităţii absolute şi efective cu direcfia de curgere, pe care o prezintă majoritatea rocilor colectoare sedimentare detritice. La rocile constituite din granule de minerale cu două dimensiuni mai mari decît cea de a treia (microanisotropie structurală) şi la cele constituite din inferca-lafii stratificate paralele, cu granule uniforme în cadrul fiecărei intercalafii, permeabilitatea prezintă un minim pentru curgerea în direcţie normală pe sfrafificafie şi un maxim penfru direcţiile paralele cu sfratificafia. Cazul invers se prezintă foarte rar (la roci cu minerale fibroase orientate). Anisofropia permeabilităţi, judicios folosită, permite exploatarea selectivă (v.) a unor strate, a unor orizonturi sau a unor intercalafii saturate cu fluide diferite. 2. Ânkaramiî. Petr.: Rocă magmatică efuzivă bazaltică, melanocrată, bogată în fenocristale de piroxeni şi pufin olivin, prinse într-o pastă compactă formata din microlite de augit şi titanomagnetit, cu pufin biotit şi labrador. s. Ankaratrit. Pefr.: Varietate de bazalt nefelinic, constituită din fenocristale de olivin prinse într-o pastă formată din microlite de augit titanifer, nefelin, biotit, ilmenit, perowskit şi, uneori, melilit. 4. Ankerif. Mineral.: Ca(Mg,Fe) (003)2- Carbonat dublu de calciu şi fier, în care fierul e înlocuit, în procente variabile, cu magneziu. Se întîlneşte (rar în mase importante) în zăcămintele hidrotermale de sulfuri şi de siderit, cum şi în rocile feromagneziene transformate pe cale hidrotermală. Cristalizează în sistemul trigonai, sub formă de cristale romboedrice len-tiliforme. Are culoare albă-cenuşie, uneori cu diferite nuanfe; clivează după fafa de romboedru; are luciu sticlos, duritatea 3,5 şi gr. sp. 2,9—3,1. Cu o solufie de 1% K3Fe(CN)6, acidulată cu cîteva picături de HCI, produce, spre deosebire de siderit, o peliculă albastră deschisă de albastru de Turnbull (v.). 5. Ankylit. Mineral.: Sr^Ce, La, Dy)4[(OH)4 ! (C03)]* 3 H20. Carbonat complex, care cristalizează în sistemul rombic. Formează cruste. E brun sau galben-verde. Are duritatea 4,5 şi gr. sp. 3,95. 6. Annabergif. Mineral.: is^AsO^^H2O. Mineral de origine secundară întîlnit excluziv în zonele de oxidare ale zăcămintelor cari confin arseniuri de nichel. Cristalizează în sistemul monoclinic; se prezintă de obicei sub formă de mase pămîn-toase sau diseminat şi, mai rar, sub formă de cristale capilare (cu aspect fibros). Are culoare verde (de la verdele mărului la verde închis); are luciu sticlos şi clivaj perfect; indicii de refracfie: ng =s 1,687; nm = 1,658; np = 1,622; are gr. sp. 3 şi duritatea 2,5***3; se disolvă uşor în acizi. 7. Ânnerodif. Mineral.: Mineral din grupul oxizilor de niobiu şi de fanta!. (Termen vechi, părăsit, penfru samarskif (v.), concrescut cu niobiu.) 8. Annivif. Mineral.: Tefraedrit (v.) cu bismut. 9. Annularia. Paleont.: Ramuri de Cala-mites cu frunze, de formă lanceolafă sau spa-tulată, sudate la bază, dispuse în verticile Annularia ste||ata. orizontale. Specia Annularia stei lata Schlofh. a fost identificată în depozitele Carboniferului din Banat. 10. Anobiidae. Silv.: Familie de insecte coleopfere xilo-faga mici, cu corpul de obicei cilindric, de culoare negricioasă, cu capul aplecat, ascuns sub corselet, cu antene drepte nemăciucate. Acesfe insecte se hrănesc cu subsfanfe uscate ca: lemn, seminfe, cărfi, ierbare, etc. Simulează moartea la cel mai mic pericol (de unde derivă şi numele lor). îşi sapă ga- lerii caracteristice în lemnul atacat, unde, primăvara, în epoca de reproducere, adu If i r se caută în timpul nopfii, lovind în perefi cu -capul şi producînd un zgomof caracteristic, numit „orologiul morfii". Larvele albicioase, curbate în arc, sapă în lemn galerii în cari trăiesc şi se transformă în adulfi. Speciile mai importante, sînf următoarele: Anobium pertinax, ale cărui larve se găsesc în mobile, parchete, etc., unde formează găuri perfect rotunde; Anobium panniceum, care trăieşte, în principal, în produsele vegetale, bogate în substanţe amilacee şi zaharate; Anobium domesficum, care atacă, în principal, lemnele de stejar şi de nuc, tăiate în timpul verii (atacul poate fi prevenit prin tăierea lor în timpul iernii); Anobium emarginatum atacă, în principal, lemnul de brad; îo lemnul tare de arţar şi de stejar trăiesc Anobium rufovillosum şi Anobium plumbeum, etc. Acesfe insecte sînf foarte dăunătoare; ele se combat intro-ducînd în insecticide piesele mici de lemn, atacate, sau intro-ducînd insecticide în galeriile formate de carii. — Sin. Carii de lemn. 11. Anod, pl. anozi. 1. Elt.: Electrodul legat la polul pozitiv al unei sursa de curenf. — înfr-o electroliză, se deosebesc anozi insolubili şi anozi solubili. Exemple de anozi insolubili: plaţi-nul şi grafitul sînt anozi insolubili în aproape toate mediile; plumbul e insolubil la electroliza sulfafilor, iar nichelul şi fierul, la electroliza soluţiilor de hidroxizi alcalini. Anozi insolubili se folosesc cînd se urmăreşte separarea unui gaz sau un proces de oxidare anodică, penfru a evita disolvarea anodului. 12. Anod, pl. anozi. 2. E!t.: Ultimul electrod la potenţial pozitiv, dinfr-un tub electronic, la care ajung electronii emişi de catod. Sin. Placă. 13. ~ de accelerare. V. Electrod de accelerare. 14. ~ de aprindere. Elt.: Anod auxiliar al unui redresor cu mercur, alimentat de un circuit electric auxiliar, şi care serveşte ia menfinerea arcului electric din redresor în perioadele în cari acesta nu e încărcat. 15. ~ de postaccelerare. V. Electrod de postaccelerare. 16. Anodic, circuit ~ aS tubului electronic. Elt.: Circuitul electric parcurs de curentul anodic al unui tub electronic, Cuprinde sursa anodică, impedanfa de sarcină şi parcursul anod-catod din tubul electronic. 17. curent ~ al tubului electronic. Elt.: Curentul electric care frece prin anodul unui tub electronic. E curentul datorit fluxului de electroni primari venifi de la catod, după ce s-a scăzut din el fluxul de electroni secundari emişi de anod, cari, eventual, nu sa mai întorc lă anod, fiind captafi de un electrod vecin. în interiorul tubului, curentul are sensul de la anod Ia cafod, iar în exterior, de la sursa anodică la anod. — Sin. Curent de placă. is. randament ~ al unui tub clectronic. Elt.: Randamentul circuitului anodic, adică raportul dinfre puterea utilă cedată impedanfei de sarcină şi puterea absorbită de la sursa anodică. Nofiunea de putere utilă depinde de utilizarea care se dă tubului electronic. De exemplu, în cazul amplificării unui semnal sinusoidal, prin putere utilă se înfelege puterea în impedanfa de sarcină, corespunzătoare fundamentalei circuitului anodic. 19. Anodic, efect Elt.: Efect specific electrolizei topitorilor (în special halogenuri lor în stare topită), care se produce la ânod şi care consistă în depărtarea masei topite din imediata apropiere de anod, însofită de un zgomot caracterisfic; în efecful anodic, tensiunea se ridică şi intensitatea curentului se anulează. Fenomenul se produce la densităfi de curent anodic prea mari, cînd gazul pus în libertate e acumulat Ia anozi în cantitate atît de mare, îneît depărtează topitură de electrod, ceea ce are ca urmare încetarea trecerii curentului electric. 20. proces Elt.: Transformare elecfrochimică pro- dusă la anod sau în soluţia din jurul anodului. Deoarece ano- Anodică, dislpaţie ^ a unui tub electronic 441 Anomalie geofizica dul captează electroni, procesele anodice sînt totdeauna procese de oxidare. Exemple de proces anodic sînt descărcarea ionilor încărcaţi negativ (anioni), ceea ce, în cazul elementelor gazoase, are ca efect degajarea gazelor respective (oxigen, halogeni), disolvarea metalelor, oxidarea anionilor de la o freaptă superioară la o treaptă inferioară de valenţa, oxidarea cationilor de la o treaptă inferioară la o treaptă superioară de valenţă, oxidarea compuşilor organici. 1. Anodică, disipaţie ~ a unui tub electronic. Elf.: Puterea medie pierdută la anod prin încălzirea electrodului şi care provine din energia cinetică a electronilor, cedată anodului în momentul ciocnirii. Disipaţia anodică e importantă la tuburile cu vid înaintat, fiind cauza principală a micşorării randamentului anodic, şi e rr.ult mai mică la tuburile cu gaz. Sin, Disipaţie de placă. 2. ^, sursă ~ a unui tub electronic. Elf.: Sursă de alimentare a circuitului anodic. Poate fi un redresor sau o baterie anodică. s. tensiunea ~ a unui tub electronic. Elf.: Tensiunea electrică dintre bornele de anod şi de catod ale tubului electronic. La tuburile cu vid înaintat, poate fi de ordinul zecilor de volţi pînă la mii de volţi, pe cînd la tuburile cu gaz, e cuprinsă între 10 şi 25 V, în momentele cînd tubul conduce curent. 4. Anodice, raze V. Radiaţie anodică. 5. Anodonta. Paleont.: Lamelibranhiat de apă dulce din familia Unionidae, caracterizat prin valve alungite, subţiri, avînd pe suprafaţă dungi concentrice puţin pronunţate, şi prin reducerea, pînă la dispariţie, a dinţilor. în ţara noastră e cunoscută Anodonta subundata Wenz, din Dacianul de la Beceni-Buzău. t>. Anofelogen. Urb.: Calitatea unui teren de a constitui un focar de dezvoltare a ţînţarilor anofeli. Principalele focare anofelogene sînt constituite de bălţile cu apă stătătoare (cu vitesa de curgere mai mică decît 0,20 m/s), cu adîncimi mai mici decît 1,5 m, în cazul cînd o astfel de baltă nu poate fi asanată imediat, trebuie ca orice aşezare omenească nouă să fie situată la o distanţă de cel puţin 4 km. 7. Ancforif. Mineral.: Hornblendă (v.) titaniferă, intermediară între hornblendă bazalfică şi arfvedsonit, s. Anolit, pl. anoliji. Elt.: Electrolitul din vecinătatea anodului, Cînd procesul anodic trebuie ferit de influenţa cafodului, anolitul se separă de restul electrolitului printr-o diafragmă poroasă. ». Anoionom, sistem Mec. V. sub Olonom, sistem io. Anolonomie. Mec. V. sub Olonomie. n. Anomală, dispersiune V. sub Dispersiune. ja. Anomalie, pl. anomalii. Gen.: Abatere de la o regulă, de la o normă sau de la o (presupusă) lege. îs. Anomalie adevărată. Asfr.: Unghiul format de razele vectoare cari unesc centrul Soarelui cu psriheliul şi cu o planetă. - u. ~ a verticalei. Astr. V. sub Deviaţie a verticalei, îs. ~ medie, Astr.: Unghiul format de razele vectoare cari unesc centrul orbitei unei planete cu periheliul şi cu o planetă fictivă care ar descrie o orbită circulară cu vitesă unghiulară constantă, avînd aceeaşi perioadă ca şi planeta şi trecînd prin periheiiu odată cu ea. »«. Anomalie excentrică. Geom,: Parametru unghiular care intervine în reprezentarea parametrică x~ a cos cp, y — b sin cp a elipsei, raportată la axele de simetrie şi căreia i se asociază cercul principal x\ + y\-a2, descrjs pe axa mare ca diametru, Unui punct M al elipsei îi corespunde un punct M\ al cercului principal, de coordonate x\ — x, yi—^y, iar anomalia excentrică a punctului M e unghiul (CM, OM{) = cp* introducerea acestui parametru e utilă în studiul proprietăţilor elipsei. Astfel, pentru exemplificare, ^ doi diametri conjugaţi au extremităţi cari corespund valorilor (p,cp + ^ ale anomaliei excentrice; patru puncte ale elipsei ri (cpt) sînf con- , i ^ Anomalie excentrică. ciclice, daca anomaliile lor excentrice verifică relafia cpj-fcp2~f 93 +94 = 2 k jt; coordonatele centrului de curbură sînt c2 c2 x~— cos3 cp, y——- sin3 cp. a b 17. Anomalie geofizică. 1. Geofiz.: în sens restrîns, abaterea valorii Mr, reale şi reduse la anumite condiţii, a unei mărimi geofizice M, într-un anumit punct situat Ia suprafaţa Pămîntului,'de Ia o valoare Mq a aceleiaşi mărimi, adoptata ca normală şi atribuită punctului considerat, fie pe baza po^ ziţiei Iui pe globul terestru sau în cadrul regiunii respective (cazul cîmpurilor geofizice naturale), fie ţinînd seamă de aşezarea lui faţă de dispozitivul experimental de investigaţie (cazul cîmpurilor geofizice artificiale). Astfel definită, anomalia geofizică e mărimea AM = Mf — Mq şi poate fi pozitivă (Mr > Mq), nulă (Mr = Mq) sau negativă (Mr < Mq). Mărimii M^ de la suprafaţa solului îi corespunde un parametru p, care caracterizează cantitativ o anumită proprietate fizică a rocilor cari constituie subsolul. Acest parametru intervine în determinarea valorii mărimii M, alături de alte elemente, de a căror influenţă se ţine seamă, fie în definirea valorii normale Mq, fie în reducerile cari se aplică valorii observate a lui M penfru a obţine valoarea Mr. întrucît aplicarea reducerilor, în vederea aducerii în stare de comparabiiitate a valorilor Mr din diferite puncte de Ia suprafaţa solului, se face astfel, încît Mr — Mq, adică anomalia să fie nulă într-un anumit punct din regiunea considerată, şi cum această situaţie s-ar menţine în toate punctele regiunii în ipoteza unei perfecte omogeneităţi a subsolului, existenţa anomaliilor pune în evidenţă, prin determinări la suprafaţă, eterogeneităţi în distribuţia în subsol a proprietăţii fizice pe care o defineşte parametrul p. De aceea, studiul anomaliilor geofizice poate servi la obţinerea de informaţii asupra structurii subsolului. 18. Anomalie geofizică. 2. Geofiz.: în sens larg, abaterea distribuţiei geografice a valorilor Mr ale unei mărimi M de la distribuţia normală, corespunzătoare unei repartiţii absolut uniforme a acestei mărimi de material a rocilor, cînd acestea sînf caracterizate printr-un parametru p. Cel mai obişnuit mod de a reda imaginea unei anomalii geofizice definite în modul acesta consistă în a reprezenta cartografic distribuţia abaterii AM, unind prin linii continue punctele în cari &M are aceeaşi valoare. Astfel, isoliniile &M pun în evidenţă anomalia geofizică ce corespunde unei eterogeneităţi în structura subsolului şi permit localizarea geografică a acesteia. Din punctul de vedere al modalităţii de punere în evidenţă şi al caracterului permanent sau transitoriu al mărimii a cărei măsurare serveşte în acest scop, anomaliile geofizice pot fi împărţite în anomalii ale cîmpurilor geofizice naturale — cele pentru cari şe utilizează în mod obişnuit, dar oarecum ţn şenş. Anomalie geofizică 442 Anomalie geofizică resfrîns, termenul de anomalii, — şi anomalii ale cîmpurilor geofizice artificiale. Anomaliile cîmpurilor geofizice naturale s3 determină prin observafii şi măsurări ale unor mărimi cari există independent de investigarea Ier. Ele pot fi anomalii gravimetrice, magnetice, radiometrice, electrice naturale şi geotermice. Anomaliile gravimetrice se referă la o mărime M care reprezintă, în mod obişnuit, fie accelerafia gravitafiei g, fie variafiile ei locale Ag; totuşi, ca mărime M pot fi luate şi alte derivate ale potenfialului gravitafional, de exemplu gradienfi ai gravitafiei sau mărimi de curbură (v.). Oricare ar fi mărimea, în cazul anomaliilor gravimetrice parametrul p e densitatea formafiunilor din subsol. Pentru accelerafia gravitafiei, un contrast pozitiv de densitate, reprezentînd un exces de masă fafă de cazul subsolului omogen, determină o anomalie gravimetrică pozitivă; situaţia e inversă, cînd contrastul de densitate e negativ. Dat fiind că în valorile elementelor gravimetrice se manifestă influenfa tuturor maselor terestre, în particular a celor mai apropiate de punctul considerat, dinfre cari uneie nu sînf Interesantă pentru prospeefiunile gravimetrice (cazul maselor formelor de relief),punerea în evidenfă a anomaliilor gravimetrice se poate face numai după aplicarea anumitor reduceri (v.), dintre cari unele au caracter convenfional. De aceea, anomaliile gravimetrice apar sub diverse prezentări, cea mai imporfanfă penfru prospeefiuni fiind aceea a anomaliei Bouguer (v.), care apare în reprezentarea cartografică cu isolinii numite isogame. Anomaliile magnetice se referă la o mărime M, care e componenta verticală Z a intensităfii cîmpului geomagnetic (sau variafiile ei locale AZ), mai rar componenta orizontală H (sau variaţiile de la un loc la altui A#); cu totul excepfional poate fi vorba de anomaliile declinaţiei sau înclinaţiei magnetice, în cazul prospecţiunilor. în ultimul timp, în specia! în cadrul determinărilor aeromagnefice, a început să aibă rolul mărimii M şi cîmpul geomagnetic total T (respectiv variaţiile AT). Parametrul p e totdeauna, în cazul anomaliilor magnetice, intensitatea de magnetizare a rocilor din subsol; adeseori, admiţînd că magnetizarea e obţinută excluziv pe cale inductivă, sub influenţa cîmpului geomagnetic normal, se consideră ca proprietate caracteristică a rocilor susceptibilitatea lor magnetică sau chiar permeabilitatea. Ssnsul şi valoarea anomaliilor magnetice depind de sensul şi de valoarea diferenţei de intensitate de magnetizare dintre formaţiunea care provoacă anomalia şi dintre subsolul omogen din jur. Cartarea anomaliilor magnetice duce la reprezentarea imaginii lor prin isolinii cari se numesc isodiname Z, H sau T, după elementul geomagnetic corespunzător. Anomaliile radiometrice se referă la o mărime M, care e de obicei numărul de ioni produşi într-un centimetru cub pe secundă, în locul considerat, de către radiaţiile cari sînt emise de substanfele radioactive şi cari sînf active în acel punct, iar parametrul pe o mărime complexă în a cărei definire intervin şi densităfile de distribufie a subsfanfelor radioactive în subsol şi natura acestor substanfe. Rolul mărimii M îl mai pot avea intensitatea radiafiilor emise de substanfele radioactive sau canfifăfi le de emanafie corespunzătoare, evaluate şi altfel decît prin numărul de ioni produşi într-un centimetru cub pe secundă, de exemplu prin intensitatea curentului de ionizare, vitesa de descărcare în anumite condifii a unui electroscop, numărul de impulsii dinfr-un fub numărător Geiger-Muller, etc. Reprezentarea cartografică a datelor respective duce la consfrucfia unor hărfi radiogeologice, cu isolinii numite isorade. Anomaliile electrice naturale (curenţi telurici şi polarizaţie spontană) şe referă la o mărime M, care e gradientul electric orizontal. Situaţia e puţin mai complicată în privinţa parametrului p\ în cazul curenţilor telurici, el e reprezentat de rezistivitatea soiului, dar peniru polarizaţia spontană, în determinarea iui p intervine, alături de rezisfivitate, şi caracterul de sursă de curenf, cu productivitate variabilă, prezentat de diversele porţiuni din formaţiunea perturbantă (cazul zăcămintelor de pirită). Punerea în evidenţă a anomaliilor se face pe hartă cu ajutorul unor isolinii cari arată distribuţia punctelor cu acelaşi gradient electric orizontal (uneori se ia numai diferenţa de potenţial, neraporfată la unitatea de lungime). Anomaliile geotermice se referă la o mărime M, care poate fi temperatura solului în diverse puncte, sau gradientul ei orizontal. în cazurile cari se prezintă în prospecţiunile geotermice (de altfel puţin utilizate), parametrul p nu e conductibilitatea termică a rocilor, ci o mărime complexă, la a cărei determinare contribuie esenţial şi sursele de căldură constituite de porţiunile formaţiunii perturbante în care au loc reacţii chimice în general exofermice (de ex. zăcăminte de sulf). O reprezentare cartografică cu linii isoferme e posibilă, dar raritatea cazurilor în cari să se fi aplicat metoda nu permite indicarea unei reguli generale. — Anomaliile cîmpurilor geofizice artificiale se pun în evidenţă prin producerea unui fenomen (trecerea unui curent electric prin sol, inducţie electromagnetică între un curent variabil provocat în subsol, şi un circuit închis de la suprafaţă, unde elastice provocate prin explozie) şi prin studiul cantitativ al desfăşurării lui. Mărimile măsurate nu au o existenţă independentă de procedeul de cercetare, dar, deşi trecătoare, reflectă, prin distribuţia lor spaţială, efectul eferogeneităţilor permanante ale subsolului. în acest caz nu se foloseşte, în mod obişnuit, termenul de anomalie (electrică sau seismică), fiindcă el nu se referă ia fenomene naturale cari să reprezinte o abafere de la condiţii normale. în prospecţiunile electrice — foarte variate ca principii şi modalitate de aplicare pe teren — se constată, la suprafaţa solului, variaţii de la un loc la altul ale unor mărimi electrice (diferenţe de potenţial, raporturi de amplitudini şi diferenţe de faze între curenţii inductori şi induşi), cari au, astfel, rolui mărimii M. Esenţial e că în acest caz intervine încă un element, afară de poziţia geografică a punctului studiat, şi anume pozifia acestuia fafă de dispozitivele de provocare şi de observare a fenomenului care constituie obiectul invesfigafiei. De exemplu, în cazul metodei liniilor eckipotenfiale (v.), elementul determinant peniru stabilirea anomaliei e pozifia punctului studiat în raport cu emifătorul AB (v. AB, emifăfor ~), pozifia lui pe hartă nefiind interesantă decît pentru reprezentarea cartografică şi pentru interpretarea ansamblului rezultatelor. Situaţia se prezintă analog şi în celelalte metode de prospecţiuni electrice, cu simplificările corespunzătoare standardizării procedeului de investigaţie (de ex. în cazul metodei reziştivitaţiIer aparente sau al raportului căderilor de potenţial). Parametrul p e, în general, rezistivitatea. în procedeele cari folosesc fenomene de inducţie se manifestă, în particular la frecvenţe înalte, şi constanta dielectrică. Punerea în evidenţă a anomaliilor se poate face, fie cartografic, prin isolinii (de ex. isoohme, în cazul metodei rezisfivifajilor aparente), fis prin alte reprezentări grafice (profiluri de sondaj electric vertical, de raport al căderilor de potenţial). Uneori se dau direct hărţi structurale (cu isobafe). în prospecţiunile seismice, cari provoacă de asemenea fenomene în a căror desfăşurare urmează să se manifeste etero-geneităţile din subsol şi prezinfă, din acest punct de vedere, o sfrînsă analogie cu prospecţiunile electrice, are aceeaşi importanţă poziţia punctului de observaţie faţă de dispozitivul de provocare a fenomenului. Oricare ar fi mărimea M (timpul de sosire a undelor reflectate sau refractate, vitesa de propagare a undelor, amplitudinea vibraţiilor înregistrate), în stabilirea Anomalie Bouguer 443 Anomalie Bouguer anomaliei intervine ca element determinant distanfa dintre punctul de explozie şi punctul de înregistrare. Parametrul p e reprezentat de proprietăfile elastice ale formafiunilor din subsol, cari se manifestă în determinarea vitesei de propagare a undelor seismice. Întrucît, în mod obişnuit, nu ss manifestă disper-siunea vitesei de propagare, poate fi luată ca parametru p chiar această vitesă. Se folosesc foarte rar reprezentări cartografice de tipul celor din gravimetrie sau din magnefometrie, ca hărfi şi profiluri structurale, în primele apărînd isobatele, — sau se reprezintă pe profiluri curbele drum-timp.— în determinarea mărimii unei anomalii AM Ia suprafafă intervine ca element important (dar nu excluziv) contrastul de proprietăfi fizice din subsol, caracterizat de Ap- Aceasta conduce la o corelaţie între distribufia mărimii AM, la suprafafă, şi a diferenfei Ap, căreia urmează să i se găsească un echivalent geologic, în adîncime. Pe această corelafie, adeseori deformată de intervenfia unor elemente cari complică raporturile (în special adîncimea variabilă a porfiunii din subsol de care e legată diferenfa Ap), se bazează toate prospecfiunile geofizice. Dacă, în toate cazurile, trecerea de ia o distribufie A/> din subsol la o distribufie AM Ia suprafafă se face fără nici o ambiguitate, problema inversă nu mai e determinată. Unei distribufii AM la suprafafă îi pot corespunde o mulfime de distribufii Ap în adîncime. Aceasta e problema care se pune tuturor prospecfiunilor geofizice, cari prezintă deci dificultăfi în legătură cu înlăturarea ambiguităfii, astfel îneît, pe baza cunoaşterii distribufiei anomaliei geofizice la suprafafă, să se poată deduce distribufia proprietăfi lor fizice din subsol (interpretarea fizică a anomaliei) şi să i se atribuie o semni-ficefie geologică (interpretarea geologică). în general, conturarea anomaliilor geofizice prin isolinii permite localizarea în spafiu şi a cauzelor lor, cel pufin ca situare geografică. Asocierea a două sau a mai multor metode geofizice diferite în studierea unei aceleiaşi regiuni, adică punerea în evidenfă în aceeaşi regiune a unor anomalii geofizice diferite prin substratul lor fizic, dar legate probabil de acelaşi substrat geologic, cum şi datele geologice şi cele de explorare, uşurează interpretarea anomaliilor. Oricare ar fi natura lor fizică, anomaliile geofizice pot fi clasificate, după dimensiunile întinderii lor în suprafafă, în anomalii locale şi regionale, cu totul excepfional, şi în anomalii continentale, în particular, în cazul anomaliilor magnetice. Anomaliile locale, caracterizate prin întinderea mică, de ordinul kilometrilor, a regiunii în care se manifestă, au în general cauze superficiale, şi au o întindere laterală de dimensiuni de acelaşi ordin de mărime. Anomaliile regionale, dingînd dimensiuni de ordinul zecilor şi chiar sutelor de kilometri, se dato-resc unor cauze, de cele mei multe cri adînci, totdeauna de mare întindere laterală. — Uneori, anomaliile geofizice comportă un element arbitrar, care se introduce prin convenfiile făcute în legătură cu nofiunea de mărime normală, adoptată ca termen de comparafie, sau prin felul în care se fac reducerile mărimii observate. Acest fapt apare în special în cazul anomaliilor gravimetrice, cari se pot prezenta sub diferite aspecte: anomalii Bouguer, anomalii în aer liber, anomalii isostatice, unele potrivite pentru scopuri geologice, altele penfru studiul formei Pămîntului sau pentru cunoaşterea echilibrului scoarfei terestre. î. Anomalie Bouguer. Geofiz.:*Anomalie a cîmpului gravific, care consistă în abaterea valorii Bouguer a accelerafiei gravitafiei (mai scurt, a gravitafiei), într-un anumit punct de pe suprafafa Pămîntului, de la valoarea normală a acestei mărimi, corespunzătoare punctului considerat. Valoarea Bouguer a gravitafiei e valoarea măsurată (corectată în prealabil de erorile instrumentale) din care se elimină, prin calcul, efectele evaluabile ale cauzelor evidente de variafie, şi anume: efectul altitudinii punctului de măsurare în raport cu nivelul de raportare, care poate să nu fie totdeauna nivelul mării (reducerea Faye, reducerea în aer liber, rj), efectul pachetului de roci dintre planul orizontal al punctului de măsurare şi planul de reducere, considerate întinzîndu-se Ia infinit (reducerea Bouguer, reducerea de strat intermediar, rB), efectul neregularităfilor geo-morfologice, reprezentînd abateri de la suprafafa plană admisă lâ aplicarea reducerii de strat intermediar (reducerea de teren, rT), Dacă valoarea măsurată a gravitafiei e g şi dacă semnul reducerilor e inclus în simbolul lor, valoarea Bouguer a gravitafiei e So=S + rA + rB + rT. Notînd cu Yo valoarea normală a gravitafiei pe care o atribuie locului respectiv, corespunzător latitudinii lui, formula de distribufie normală (de obicei formula internafională), valoarea anomaliei Bouguer e B — go~~yO' Această definifie corespunde cazului cînd se face determinarea gravitafiei într-un anumit punct. în general izolat, în valoare absolută (cu pendulul). în cazul (care se prezintă curent în prospecfiunile gravimetrice) cînd se determină numai variafiile locale Ag ale gravitafiei între diverseie puncte ale unei regiuni şi un punct ales, adeseori arbitrar, ca stafiune de referinfă, anomalia Bouguer se obfine aplicînd lui Ag observat (cu gravimetrul), pe lîngă cele trei reduceri indicate, şi o reducere de latitudine r^, care fine seamă de variafia, corespunzătoare formulei de distribufie normală, a gravitafiei cu latitudinea, pe baza diferenfei de latitudine dintre stafiunea respectivă şi stafiunea de bază. Astfel, valoarea relativă a anomaliei Bouguer e kB = &g + rA + rB + rT+rq>. Cum A£ + ^ + rB + rr = Ag'' şi = — AYo. rezultă: A5=As|,,-Ayo- în vederea studiului structurii subsolului, valorile anomaliilor Bouguer, dintr-o anumită regiune, se reprezintă cartografic, unindu-se prin isolinii (iinii de egală valoare a lui g, numite isogame, sau, uneori, isogale) punctele în cari valorile anomaliilor sînt aceleaşi. Se obfine, astfel, harta Bouguer a regiunii care reprezintă o imagine intuitivă a distribufiei anormale a gravitafiei la suprafafă, corespunzătoare repartifiei anormale de mase din subsol, excesele de masă, datorite prezenfei unor formafiuni mai dense, manifestîndu-se prin anomalii Bouguer pozitive (de exemplu, ridicări ale fundamentului, anticlinale de formafiuni dense), ier deficitele de masă, corespunzătoare unor contraste negative de densitate, apărînd ca anomalii Bouguer negative (sinclinale de formafiuni dense, domuri de sare), Anomalia Bouguer are, prin excelenfă, o semnificafie geologică, întrucît prin reducerile aplicate în vederea obfinerii ei s-au eliminat efectele oricăror altor cauze decît eterogeneitatea distribufiei de masă din subsol, al cărei substrat e geologic. De aceea, obfinerea hărfii Bouguer constituie obiectivul principal al lucrărilor de teren ale prospeefiunii gravimetrice. Din punctul de vedere al geofizicii pure, anomalia Bouguer are un caracter artificial. în adevăr, cum între neregularităfile vizibile ale repartifiei de masă de la suprafafa Pămîntului şi eterogeneităfile distribufiei ascunse din adîncime există o compensafie (echilibrul isostatic\ în sensul că unui exces superficial de masă îi corespunde un deficit în interior şi invers, în urma aplicării reducerilor de strat intermediar şi de teren, cari urmăresc tocmai eliminarea efectului neregularităfilor disfri-bufiei superficiale de masă, rămîn puse în evidenfă elementele corespunzătoare de compensare: - defigite de masă în Anomalie electrica 444 Anrobat adîncime pentru excesele vizibile constituite de masivele muntoase şi excese de masă în adîncime pentru deficitele de masă reprezentata de depresiunile oceanice. Astfel, anomaliile Bouguer sînt sistematic negative şi mari în valoare absolută în regiunile muntoase, şi sînt pozitive, cu valori mari, în insulele oceanice. Acest caracter sistematic al anomaliilor Bouguer constituie un argument puternic în sprijinul concepţiilor isostaziei, Valorile Bouguer ale gravitafiei nu sînt adecvate pentru studiul formei Pămîntului. 1. ~ electrică. V. sub Anomalie geofizică. ,2. ~ gravimetrică. V. sub Anomalie geofizică. 3. ~ isostatică. V. sub Anisostazie. 4. locală. V. sub Anomalie geofizică. 5. ~ magnetică. V. sub Anomalie geofizică. 6. ^ radiometrică. V. sub Anomalie geofizică. 7. ~ regională. V. sub Anomalie geofizică. s. Anomalie giromagnefică. Fiz. V. sub Spin. p. Anomalie termică. Mefeor. V. sub Temperatura aerului. 10. Ânomia. Paleonf.: lamelibranhiat din familia Anomiidae, grupul Ostraceâe, cu valvele suhcirculare, subfiri şi sidefoass. E o formă fixată prin bissus, care la adult străbate valva dreaptă prinfr-o perforafie subcentrală. E cunoscut din Jurasic. Specia Anomia tenuistriata Desh. e frecventă în Eocenul din Basinul Transilvaniei, 11. Anomif. Mineral.: Varietate rară de biotit, cu proprietăfi optice diferite de ale acestuia. 12. Anomodonte, sing. anomodont. Paleonf.: Reptile din ordinul Theromorpha, cu caractere mamaliene. Aveau dinfii reduşi la doi canini puternici, prinşi în alveole adînci, Centurile (scapulară şi pelviană) sînf de tip mamalian, iar humerusul şi femurul au pozifie verticală. Acest grup e cunoscut prin numeroase resturi permo-triasice din India, Urali, Africa, Scofia (ex. Dicynodon, Gordonia, Lystrosaurus). îs. Ânoptic, sistem Telc.; în televiziune, sistemul de redare a imaginilor care nu foloseşte mijloace optice (lentile, oglinzi, efc.), imaginea fiind vizibilă numai pe ecranul tubului catodic. u, Anorganic. Chim,: Calitatea unei substanfe de a fi constituită din elemente minerale, în opozifie cu substanfele organică, formate din elemente cari intră în compozifia plantelor şi a animalelor, — Sin, Neorganic. îs* Anormali, dispoziţie Geol.: Suprapunerea unui strat geologic mai vechi peste un strat mâi nou. V. şi sub Pînză de şariaj. ie. Anortit* Mineral.: CaSi2Al20g. Varietate de plagioclaz, mtîlniiă în geode, în bombele vulcanice ale Vezuviului, în rocile magmatice foarte bazice, în şisturile cristaline corespunzătoare şi în unele filoane de tip alpin. Se întîlneşte şi ca un compus chimic definit şi nedorit în cimenturi şi în unele produse refractare. Cristalizează în sistemul triclinic; se prezintă sub formă de cristale tabulare sau de mase granulare. E transparent; are culoarea cenuşie, albă sau roşcată; are clivaj foarte bun şi luciu sticlos; duritatea 6 şi gr. sp. 2,77; e biax («^=1,576,^= 1,583, ng= 1,589). în mase mai compacte se găseşte în Italia (Muntele Somma), în India şi în Japonia. E întrebuinfat ca fondant în masele ceramice pentru porţelanuri şi faianfe, cum şi la glazurile crude. 17, Anortoclaz. Mineral.: (Na, K) AlSisOs- Varietate de orto-claz, întîlnită rar în rocile vulcanice bogate în sodiu. Cristalizează în sistemul triclinic, în cristale prismatice sau tabulare; se prezintă în mase granulare clivabile. Anortoclazul e incolor sau colorat, cu frumoase reflexe inferioare; are duritatea 6 şi gr, sp, 2,56—2,62; e biax (np - 1,523, nm= 1,528, ng = 1,529). Se aseamănă cu microciinul, de care se deosebeşte nurnaj prin constantele optice, Apariţii mai mari se găsesc în Italia (insula Pantelleria), în Africa de Est (Kiiimangearo), şi în Norvegia, îs, Anorfozif. Pefr.: Varietate de gabbro constituită din feldspafi piagioclazi (pînă la 90%)$i din minerale meianocrate (10%), formată prin sortarea cristalelor de piagioclazi, după greutatea specifică, în timpul cristalizării magmei bazaltice. E sfrîns legată de intruziunile gabbronoritice, formînd uneori masive importante (de ex. în Ucraina şi în Canada). Sin. Plagioclazit. 19. Anotimp, pl. anotimpuri. Asfr.: Fiecare dintre cele pâtru părfi ale anului în cari Soarele parcurge pe ecliptică arcele dintre următoarele puncte principale: echinoxul de primăvară y şi solstifiul de vară 8 (primăvara); solstifiul de de vară £ şi echinoxul de toamnă S.2 (vara); echjnoxul da toamnă 2 şi solstifiul de iarnă e' (toamna); solstifiul de iarnă e‘ şi echinoxul de primăvară y (iarna). V. şi Punctele principale ale eclipticii.—Contrastul cel mai pronunţat al anotimpurilor, din punctul de vedere climatic, se observă în zona temperată; el e mai pufin pronunfat în zonele polare şi în zona ecuatorială. Cînd în emisfera boreală e vară, în cea australă e iarnă, şi invers. 20. ^ geomagnetic. Geofiz.: Grupare de cîte patru luni ale anului, în vederea prelucrării datelor furnisate prin înregistrările variafiilor în fimp ale elementelor cîmpului geomagnetic, penfru punerea în evidenfă a diverselor lor particularităţi, Criteriul după care se face această grupare — numită şi gruparea Lloyd — e constituit de pozifia relativă a Pămîntului fafă de Soare, din punctul de vedere al unghiului sub care radiafiile solare (cauza principală a variafiilor geomagnetice) ajung în stratele superioare ale atmosferei terestre. Există trei anotimpuri geomagnetice: anotimpul solsfifial de decembrie (cuprinzînd lunile noiembrie, decembrie, ianuarie şi februarie), anotimpul echinoxial (cu lunile martie, aprilie, septembrie şi octombrie) şi anotimpul solsfiţial de iunie (care cuprinde lunile mai, iunie, iulie şi august). Primul anotimp (d) e caracterizat prin amplitudini mici ale variaţiilor diurne în toate elementele şi printr=un calm magnetic relativ; în al doilea (e), variaţiile diurne ajung să aibă amplitudini mijlocii, iar gradul de perturbaţie magnetică e maxim, şi în al treilea (i), ampli= tudinile variaţiilor diurne ating valorile maxime, dar agitaţia magnetică e din nou mai mică, 21. ^ meteorologic. Mefeor.; Fiecare dintre intervalele de timp de cîte trei luni calendaristice consecutive, în cari se împarte anul calendaristic din punctul de vedere meteorologic: martie-apri lie-mai (primăvara), iunie-iulie-august (vara), septem» brie-octombrie-noiembrie (toamna) şi decembrie-ianuarie=februa= rie (iarna). 22. Artoxibiofice, sing. anoxibiotic. Chim. biol, V. sub Aerobioză. 23. Anrobare. 1. Cs.; învelirea componenţilor unui agregat cu o peliculă foarte subţire (film) de liant, — respectiv învelirea completă a unui corp solid cu un strat de material care e în stare plastică. 24. Anrobare. 2. Cs.; Operaţia de amestecare a unui agregat cu un liant, în urma căreia componenţii agregatului sînt înveliţi cu un film de liant. 25. Anrobat. 1. Cs.; Calitatea componenţilor unui agregat de a fi înveliţi complet într-o peliculă foarte subţire (film) de liant, prin amestecarea agregatului cu liantul, înainte de punerea în operă â materialului. 20. Anrobat. 2. Cs.; Calitatea unui corp solid sau a granulelor unui material de a fi învelite complet într-un material plastic solidificat ulterior. — Exemple: în cazul mixturilor asfalt i ce, fiecare granulă a agregatului mineral e anrobată într-un film de bitum. în cazul betonului armat, atît barele armaturii, cît şi granulele de pietriş sînt anrobafe în masa de mortar. în cazul construcţiilor cu schelet metalic protejat cu beton, fiecare element al scheletului e anrobat cu un strat de befon» Âwobaf 445 Ânscocolor t. Anrobat. 3. Cs.; Material anrobat. V. Anrobat, material 2. Anrobat, material Cs.: Material alcătuit din granule, aşchii, fibre, etc., care se prezintă în stare plastică, şi pi cărui componenfi sînt învelifi înfr-o peliculă şubfire de liant. Sin. Anrobat, Material 3. Amocâffienf, pl.anro ZZT_ camente. Cs,: îngrămădire de —— bolovani de rîu sau de blocuri de piatră ori de beton, de dimensiuni mari, aşezate ne- /. Fundafie de anrocamenf la un dig. regulat, penfru a forma fundafii, diguri, baraje, apărări de maluri sau de terasamente, ori apărări la pilele po-durilorsau la alte construcfii aşezate în apă, etc, 4. Ansamblu, pl. ansambluri. 1. Gen,,Mulfime. (V. şi Mulfime). Exemple: teritoriul geografic e un an- II. Anrocamenf la malul apelor, samblu de terenuri, ape, vegetaţie naturală, culturi, amenajări, etc.; localitatea e un ansamblu de clădiri; arboretul e un ansamblu de arbori; efc. 5. Ansamblu, pl. ansambluri. 2, Tehn.: Mulfime de elemente asociate ordonat, care constituie o unifate funcţionala, utilitară sau estetică, Se deosebesc: ansambluri funcfionale, cum sînt motoarele, maşinile de lucru, vehiculele, etc,; ansambluri utilitare, cum sînt clădirile administrative sau de locuit, construcfiile industriale, instalafiile interioare de iluminat sau de încălzit, mobilele, etc.; ansambluri estetice, cum sînt totalitatea decorafiilor exterioare ale unei construcfiif totalitatea elementelor unui parc de recreafie, etc. Exemplu: 6. pl. ansambluri. Arh., Urb.: Grup ordonat de construcfii sau de elemente de construcfie ori de arhitectură, între cari există anumite raporturi de dimensiuni, de volum, de colorit, etc., care constituie o unitate din punctul de vedere al compozifiei, al prezentării sau al modului de tratare. Se deosebesc: ansambluri de interior, în cari mobilierul încăperii corespunde modului de tratare a perefilor, a plafonului, uneori a pardoselii, a uşilor şi ferestrelor, — şi ansambluri exterioare, în cari mai multe clădiri, eventual plantafii sau alte elemente, sînt grupate simetric sau asimetric, în unitate de siluetă şi de colorit sau, — din contra — în contraste puternice, în general, se urmăreşte ca ansamblurile să fie armonioase, elementele izolate subordonîndu-se întregului, şi să prezinte un caracter bine definit care, potrivit scopului, poate să aibă un accent monumental, decorativ sau pitoresc. 7. Ansă, pl. anse. Tehn. med.: Instrument medical care prezintă, în fotaI sau numai în unele porfiuni, o formă asemănătoare toartei unei oale. — Se confecţionează diferite tipuri de anse. Exemplu: ansă pentru secrefii, folosită la luarea probelor din secrefia unei regiuni infectate, pentru a fi supuse cercetărilor sau analizei microscopice, chimice sau biologice; anse amigdaliene, folosite la extirparea amigdalelor (v. sub Amigdalotom). De obicei, ansele sînt constituite dintr-un mîner metalic, inoxidabil sau nichelat (uneori, de masă plastică), dintr-o piulifă de fixare şi o lamă de cufit scurtă, fără tăiş, confecfionate din aceleaşi materiale. Ansele trebuie să fie rezistente la sterilizarea prin flacără sau în autoclavă. a. Ansă baromefrică. Mefeor.; Sin. Ansă isobara. V. sub Forme isobare. a. ~ isobară. Meteor. V. sub Forme isobare. io. Anscoeolor. Cinem.: Procedeu de obfinere a imaginilor în culori, bazat pe principiul developării cromogene (v,) Pelicula Ânscocolor e un film reversibil în culori, compus din trei straturi de emulsie suprapuse, fiecare confinînd un colorant care, reacfionînd cu produsele de oxidare ale substanfei revelatoare, numită dicoiamină (înrudită cu dietii-p-fenilen-diamina), formează trei coloranfi, susceptibili de a reconstitui prin sinteză substractivă toate culorile obiectului fotografiat (v. Peliculă color). Ânscocolor e reprezentat prin doua tipuri de peliculă: pentru „lumina zilei" şi pentru „lumina artificială". Prima peliculă e echilibrată pentru o temperatură de culoare de 5900*-6100°K, iar cea de a doua, pentru lămpi de 3200°K, Diferite filtre de corecfie permit adaptarea celor două pelicule la diverse surse de iluminare. Pelicula Ânscocolor trebuie păstrată le o temperatura de circa 15° şi la o umiditate relativă de 30***40%, Reaua conservare determină o scădere a sensibilităfii generale a filmelor şi, de cela mai multe ori, un dezechilibru pronunfat al celor trei straturi (v. Balanfă de culoare) sensibilizate pentru o porfiune determinată a spectrului. Pelicula trebuie developată cel mai tîrziu la 6—8 zile după fotografiere sau filmare, penfru a preveni dezechilibrarea celor trei straturi. Procesul developării comportă următoarele faze: revelarea alb-negru, prelucrarea în solufia de stop, tanarea, expunerea a doua, revelarea cromogenă, o nouă prelucrare în solufia de stop urmată de o nouă fanare, spălarea, înălbirea, o nouă spălare, fixarea, spălarea şi uscarea finală. Revelarea alb-negru se face la întuneric complet. Revelatorul întrebuinfat e o solufie de anumite concentrafii de me-toi, sulfit de sodiu, hidrochinonă şi carbonat de sodiu, sulfocia-nură de sodiu şi bromură de potasiu. Rolul sulfocianurii de sodiu e de a micşora granuîafia, ca solvent al bromurii de argint. Aefiunea sulfocianurii se exercită întîi la suprafafă, asupra stratului galben. O mărire a concentrafiei de sulfocianură produce o slăbire a imaginii formate în stratul galben, slăbire care se traduce printr-o dominantă (v.) indigo. Prelucrarea peliculei în solufia de stop (solufia de acid acetic glacial şi acetat de sodiu) se face la întuneric, pentru a neutraliza carbonatul de sodiu confinut de peliculă din prima revelare. Tanarea se execută la întuneric cu o solufie de alaun de crom. Expunerea a doua se execută sub o lampă de 500 W, aşezată la distanfa de 1 m. Pelicula expusă a doua oară se introducă în solufia revelatorului cromogen (solufie de dicoiamină, bisulfif de sodiu, carbonat de sodiu şi bromură de potasiu). Filmul revelat confine, pe lîngă o imagine negativă şi pozitivă formată din argint, şi o a doua imagine, pozitivă, formată din coloranfi. Privit prin transparenfă, filmul e complet opac. După revelarea cromogenă se repetă prelucrarea în solufie de stop şi tanarea, după care urmează spălarea în apa curgătoare şi înălbirea în solufia de înălbire, în care argintul metalic care formează imaginea negativă şi pozitivi se transformă din nou în bromură de argint, susceptibilă de a fi disol-vaiă în baia de fixare care urmează. Solufia de înălbire confine fericianură de potasiu, bromură de potasiu, fosfat disodic şi bisulfif de sodiu. După înălbire urmează o nouă spălare în apă curgătoare — şi apoi fixarea, pentru a disolvă bromura de argint formată în timpul înălbirii (fixarea se consideră completă dacă filmul se clarifică total după primele 2 minute); urmează o nouă spălare şi uscarea. O prelucrare normală poata conducă la un film developat prea transparent (dacă a fost supraexpus) sau prea dens (daca a fost subexpus). în cel da al doilea caz, filmul poate fi tratat în diverse solufii de slăbire, susceptibile să reducă separat cei trei coloranfi cari formează diapozitivul, ameliorîndu-se astfel calitatea filmelor, cari, datorită subexpunerilor, prezintă Anse, farm cu ~ 446 Anianfrona o densitate mare şi o dominantă care nu afectează decît un singur colorant din cei trei. 1. Anse, farm cu Geogr.: Tip de litoral marin caracteristic regiunilor continentale cutate, cari au suferit mişcări de coborîre lentă, în urma cărora s-au format golfuri largi (depresiuni) cari pătrund adînc în farm şi promontorii cari înaintează spre interiorul mării. Caracteristica acestui tip de fărm e lăfimea mare a golfurilor, al căror fund e transformat prin acfiunea valurilor şi capătă o formă rotundă: forma în ansă. Promontorii le (capuriie) sînt puternic erodate de acfiunea valurilor, fragmentate în insule şi martori de eroziune, cari rezistă mult timp, chiar după ce fundul golfurilor e regularizat în parte prin formarea cor-doanelor litorale (tip săgeată) şi a lagunelor. Ţărmuri cu anse se întîlnesc în partea de vest a Asiei Mici şi în Bretania. 2. Anserină. Chim.: Dipeptidă naturală, izolată din exlrac-tul de carne şi din muşchi. E derivatul carnozinei (v.)f metilat ia atomul de azot din nucleul histia'inic. 3. Ansolvacizi, sing. ansolvacid. Chim.: Substanfe cari, prin disolvare, pot activa atomii de hidrogen din moleculele disolvantului (de ex. apa), astfel încît acestea să se disocieze dînd ioni de H* sau (H30)+. Exemplu de substante ansolva-cide: ZnCI2; AICI3; Af(OC3H7)3. 4. Antablament, pl. antablamenfe. Arh.: Element de arhitectură clasic, aşezat __ ~t~t deasupra zidului exterior al unui edificiu sau deasupra unui şir de coloane exterioare ale unui edificiu, pentru a forma coronamentul acestora şi a susfine acoperişul. El reprezintă partea cea mai bogat decorată a edificiului, atît prin mulurafia deosebită, cît şi prin elementele picturale şi sculpturale folosite şi cari . a i , . Antab ameniul ordinului doric, sînt caracteristice ordinului de arhitectură adoptat. Antablamentul (v. fig.) e format, în general, din trei elemente: arhitravă (v.), friză (v.) şi cornişă (v.). Uneori friza sau arhitrava pot lipsi. V. şi sub Ordin de arhitectură. ^ ^ II ii 5. Anfabuse. Farm.: (C2Hs)2N—C—S—S—C—N(C2H5)2 bis (dietiltiocarbamil)-disulfură, care se prezintă în cristale slab gălbui. E un medicament întrebuinfat în tratamentul alcoolismului. Ingerarea unei băuturi alcoolice în timpul tratamentului cu antabuse (în doze zilnice de 0,125"-0,500 g) produce efecte atît de neplăcute, încît pacientul nu mai doreşte să repete experienfa. Principalele efecte sînt: înroşirea fefei, palpitaţii, dispnee, accelerarea pulsului, scăderea tensiunii, greafă, vărsături şi uneori colaps, cari se datoresc acumulării acetaldehidei în organism, prin întreruperea oxidării metabolice e etanolului. Sin. Disulfiram. 6. Anfacizi, sing. antacid. Expl.: Substanfe întrebuinfate că neutralizanfi în amestecurile explozive. Exemple: carbonatul de sodiu, carbonatul de calciu, carbonatul de magneziu şi oxidul de zinc. 7. Antagonism: Proprietatea a două acfiuni de a fi opuse una alteia. 8. Antagonism ionic. Chim. fiz.: Proprietatea unor ioni de a micşora acfiunea coagulantă a unor ioni de aceeaşi polaritate, la coagularea coloizi.'or cu amestecuri de electrolifi. Acfiunea antagonistă a ionilor depinde, în mare măsură, de natura coloidului coagulat. Fenomenul se observă, în special, la coloizii hidrofili (v.). 9. Antagonist. 1. Fiz.: Calitatea unei acfiuni ponderomotoare conservative, interioară unui sistem fizic, de a fi de sens opus acfiunii care o provoacă. Exemplu: acfiunea unui resort antagonist al unui mecanism de instrument de măsură, opusă acfiunii motoare, oricare ar fi direcfia şi sensul acesteia. 10. Antagoniste, spire Elf.: Spire de indus, respectiv de inductor al unei maşini electrice de curent continuu, cari produc, la funcţionarea în sarcină, tensiuni magnetomotoare ce reduc efectul tensiunii magnetomotoare principale a inductoarelor.—Spirele antagoniste ale indusului sînt situate pe el în unghiul de calaj al periilor şi în simetricul lui în raport cu axa neutră a maşinii. 11. Anfagoniştî metabolici, sing. antagonist metabolic. Chim. biol.: Substanfe cu activitate bacteriostatică sau bactericidă şi cari, avînd o structură chimică asemănătoare cu aceea a unui metabolit normal celular, pot pătrundă în celulă şi pot să se substituie acestuia, producîndu-se astfel un dezechilibru de ordin metabolic, în urma căruia diviziunea celulei încetează, sau celula moare. Sulfanilamida e un antagonist metabolic, avînd asemănare structurală cu acidul para-amino-benzoic (vi-tamină microbiană), pe care îl înlocuieşte prin compefie în celula microbului, producînd bacteriostaza culturii. 12. Antal, pl. antale. Ind. făr.: Bute mare, de aproximativ 100 de vedre (odinioară, 50 de vedre). îs. Antal, strate de Geol.: Orizont stratigrafie, reprezentat prin conglomerate mărunte, gresii şi marne verzi, cenuşii sau cărămizii, situat la partea inferioară a Miocenului din zona colinelor subcarpatice ale Moldovei. Se găseşte dezvoltat, între altele, pe teritoriul comunei Antal. 14. Anfantronă. Ind. chim.: Chinonă (III) obfinută prin deshidratarea şi ciclizarea acizilor carboxilici (I) şi (II): 1,1 '-dinaftiI-2,2f (8,8r) di» H H C C HC^ NC/ "Vcv CH I C—COOH H C H HOOC C C Cy C XCH I li CH VC/ ^CH I! I C CH ■V SC^ i COOH I I HC^°XC/ \H I l> I HC ,CV .CH HC' I HC HOOC C H xcx/ H (0 C‘ H H OO HC7 H 'C' 710CH 1 11 J- HCVW-o I I I o=cV/cv/cv, C C i CH H H OM) Ânîarcfîc, cerc ~ 447 Antecambrian ;e prezintă în ace portocalii, solubila în acid sulfuric, formînd ;uvă violetă. Substanfa pură nu e înfrebuintată, însă derivaţii ialogenati (bromurafi) (X) sînt coloranfi de cuvă portocalii, valoroşi. î. Antarctic, cerc Geogr. V. Polar, cerc 2. Antarctică. Gecgr.; Regiune în jurul polului sud, formată din continentul Antarctida (circa 14 000 000 km2), din zonele alăturate oceanelor, din insulele şi din arhipelagurile învecinate. Limitele Antarcticei sînt trasate, fie prin cercul polar sudic, fie prin isoterma de +10° referitoare la cea mai caldă jună (ianuarie). Regiunea antarctică e înconjurată de apele oceanului glaciar antarctic, care formează o centură de apă, mai îngustă, unde uscatul se apropie de pol şi mai largă unde se depărtează de pol, creînd trei mări importante: Marea lui Weddell, la sud de , Oceanul Atlantic, Marea iui Bellingshansen, la vest de Ţara lui Graham şi Marea lui Ross, între Jara lui Eduard VII şi Jara Reginei Victoria. Mările sînt acoperite aproape în permanenfă cu gheafă (v. Calotă glaciară). în apropierea coastelor (cea mai de Nord e la sud de continentul Americii de Sud; cea de Vest e Ia sud de Noua Zeelandă şi de Australia, etc.), mările acoperă o platformă continentală, de mică adîncime. 3. Antazol, coloranţi Ind. chim.: Grup de coloranfi azoici, cari se diazotează pe fibră şi cuplează cu ei înşişi. Exemplu: Negru antazol BA cromatabil: OH H H | H c=c c c N=N—^C—N = N—N'c/ ^C—NHj H | ^C-C^ I II I /Cs\ A\ H rX XCHNa0sS-Cv\ /C\ /,CH NaOgS—C C CH // II I I S-? H H HC C CH H \c^ \C^ S°3Na I H OH Acest colorant se obfine de la acid M->acid Cleve 1,7->acid gama şi vopseşte lîna din baie de sulfat de smoniu-sulfaf de sodiu în roşu-granat. Apoi e diazctat şi tratat cu amoniac. Are loc cuplarea, probabil la acidul M. Se obfine o nuanfă neagră-albăstruie, slab verzuie, cu excelentă rezistenfă la lumină şi la piuă. Prin cromare se obfin nuanfe mai închise şi tncă mai rezistente. Aceşti coloranfi vopsesc lîna şi viscoza, datorită acidului gamă sau acidului J pe care îl confin. Nu vopsesc acetilceluloza. 4. Antă, pl. ante. Arh.', Element decorativ de forma unui simplu capăt de zid, de forma unui pilastru de secfiune pătrată sau /. Diferite tipuri prin ante (secfiuni). a unei coloane angajate, (v. fig. /) fără galb, aşezat la extremitatea fiecăruia dintre zidurile laterale ale unui edificiu,—conti- în ordinul doric grec, anta are marcat puternic caracterul de element terminal, solidar cu zidul, printr-un relief plat, aşezat uneori numai pe una dintre fefe, format dinfr-o suprafafă netedă, fără ca-neluri, cu aceleaşi asize şi, eventual, cu aceeaşi înclinafie ca a zidului, şi cu capitelul decorat printr-o mulurafie simplă.—în ordinul ionic şi, în special, corintic, anta tinde să se apropie de caracterul coloanelor cu cari se învecineşte, căpătînd o bază asemănătoare şi un capitel plat, care confine elementele caracteristice ordinului. —■ în arhitectura romană, anta reproduce, în formă de pi lastru sau de coloană angajată, III. Antă In formă de piiastru. a) elevaţie; b) secţiune orizontală. II. Trei secfiuni orizontale prin temple cu ante. nuat în: general cu un şir de coloane (v. fig. II). Soclul şi antablâmenful edificiului continuă şi în dreptul antei (v. fig. III). elementele coloanelor vecine. 5. Anfecalcu!aţier pl. aniecalculajii. V. Antedeviz. 6. Antecambrian. Stratigr.: Ansamblul formafiuni lor geologice anterioare . Paleozoicului. Pot fi delimitate în mod sigur numai în- regiunile în cari se găsesc şi depozite cambriene (Paleozoicul inferior); din cauza rarităfii urmelor organice, a disloca}!Hor şi a metamorfismului, nu se poate stabili o ciasî-ficafie cronologică generală penfru Antecambrian. Antecămbrianul sa subdivide în două ere: Arhaic (v.) şi Algonkian (v.), cu numiri diferite pentru subdiviziunile din regiuni diferite, ceri nu implică neapărat sincronismul riguros al terenurilor respective. Se cunosc formafiunile antecambriene din Scutul baltic, cele din Scutul canadian, din insulele britanica, ele. în Scutul baltic, Arhaicul e foarta metamorfozat şi granîti-zat, daosebindu-se un grup inferior (Svionian) cu gnaisuri, cu gnaisuri granitice, cu porfire, etc., în care s-a format zăcămîntul de magnatit şi oligist de Ia Kirunavara, şi unul superior (Bothnian), în cere apar şi depozite mai pufin metamorfozate (Phylladae), cum şi cuarfite cu urme cărbunoase (Corycium enigmaticum). Se termină cu o perioadă de orogeneză, în care s-au format cutele sveco-fenide şi s-a pus în loc şi intruziunea graniţelor de Hango. Algonkianul are următorii termeni succesivi: Ladogianul şi Kalevianul (reunifi uneori sub numirea de Carelian), cu roci foarte metamorfozate, ca filite şi micaşisturi; Jatulianul, mai pufin metamorfozat, cu conglomerate, cuarfite, calcare dolo-mitice cu Carelozoon jatulicum. Aceste formafiuni s-au cutat în faza de mişcări lapo-carelice, cu intruziunea posttectonică a graniţelor de Rapakiwi, după care urmează o perioadă de exson-dare (Hoglandian); Jotnianul, reprezentet printr-un complex de gresii roşii (Gresia de Dala, Gresia de Carelia), probabil de origine continentală, comparabilă cu Sparagonita (din regiunea catenelor caledoniene din peninsula scandinavică) şi cu Gresia de Torridon (insulele britanice). Antecambrianul din Scutul baltic (antecliza feno-scandica) continuă pe sub Platforma rusă şi apare în Blocul Voronej şi în Blocul podolic. Acesta din urmă constituie Masivul cristalin azovo-podolic. în seria cristalină a acestor blocuri s-au deosebit un complex inferior (gnaisuri granitoide, micaşisturi, amfibolite, etc., intens cutate şi străbătute de intruziuni granitice), reprezentînd Ântecameră 448 Antecreuzet Arhaicul, şi un complex superior, reprezentînd Algonkianul şi constituind seria de Krivoi-Rog (Sexagonian), peste cari urmează discordant filite şi cuarfite constituind seria de Oneci. întreaga succesiune intens cutată e străbătută de roci granitica de tip Rapakiwi (de ex. cele din valea Nistrului, de ia Casăufi). Formafiunile antecambriene ale Masivului azovo-podolic constituie fundamentul Podişului moldovenesc şi au fost întîlnite în tara noastră în forajul de la Nicolina-laşi, suportînd discordant Siiurianul. Antacambrianul din Scutul canadian (regiunea Marilor Lacuri) cuprinde: Ontarianul şi Huronianul (ca formafiuni arhaice) şi Algonkianul (Keweenawianul). Ontarianul e constituit din curgeri şi din tufuri vulcanice metamorfozate, cărora li se adaugă şi unele roci sedimentare, în special calcare şi dolomite (confinînd importante zăcăminte de fier). Depozitele sînt străbătute de graniţele laurenfiene, în legătură cu cari apar forme de Eozoon canadensis. Ontarianul se încheie cu o importantă fază orogenică, comparabilă cu csa sv6CO“fenidă din Scutul baltic. Huronianul începe cu un conglomerat (probabil de origine glaciară) şi continuă cu formafiuni detritice, uneori granitizate. Se subdivide în Huronian propriu-zis, constituit în bază din fiIiţele de Sein-Knife, urmafe de dolomite, cuarfite, calcare (calcarele cu Atikokania) şi Animikian, caracterizat prin oolite feruginoase analoge cu colitele siluriane din Normandia şi cu cele liasice din Lorena, cari constituie zăcăminte bogate de fier. Cele două subdiviziuni sînt separate între ele printr-o discordanfă. Huronianul se încheie cu o fază orogenică (faza algomiană), comparabilă cu cutările lapocarelice din Scutul baltic, cînd au fost puse în loc graniţele algomiene. Algonkianul (Keweenawianul), discordant pe Arhaic, e constituit din conglomerate de gresii roşii şi şisturi şi din roci efuzive (melafire, diabaze, tufuri), de cari sînt legate importante zăcăminte de cupru nativ. în regiunea Marelui Canion de Colorado, Arhaicul e constituit din gnaisuri şi micaşisturi străbătute de porfire, iar Algonkianul, discordant, are în bază conglomerate, gresii roşii şi dolo-mife şi la partea superioară calcare şi gresii cu resturi fosile. în regiunea Montana, Algonkianul (Stratele de Belt) confine cele mai numeroase resturi de animale antecambriene (Celen-terate, Gasteropode, Viermi, Trilobifi şi alts Crustacee mari, ca Beltina danai). O regiune care face oarecum trecerea între Anfecambrianul Scutului baltic şi cel al Scutului canadian sînt insulele britanice. Formafiunile arhaice sînt cunoscute în nordul Scojiei şi în insulele Hebride şi sînt reprezentate prin gnaisurile lewisiene străbătute de apofize şi dyke-uri de granit, peridotit, bazalt, etc., acoperite de Algonkian şi apoi de Cambrian. în Ţara Galilor, Algonkianul e constituit din conglomerate, arcoze, şisturi, sau din filite şi şisturi cloritoase asociate cu roci eruptive, sub care aspect continuă în peninsula Bretagne, unde e separat sub numirea de Brioverian (şisturi, filite, grauwacke, arcoze, conglomerate). Cristalinul şi graniţele din Masivul central frencez, din masivul Montagne Noire, din Vosgi, din Pirinei, din Alpi, etc. sînt antecambriene. Şisturile cloritoase, sericitoase, din basinul Phe-nan, o parte a fiIitalor din Thuringia şi Silezia, ar reprezenta Algonkianul; de asemenea, „Spiliticul" din Boemia, care trece în jos, probabil, şi la Arhaic. în Asia, Scutul sino-siberian e constituit, de asemenea, din Antecambrian (gnaisuri, micaşisturi şi roci intruzive, etc.); Ante-cambrianului îi revin şi formafiunile cristalofiliene din Al tai, Tian-Şan, etc. cum şi cele din Urali şi din Caucaz. în Australia (regiunea Adelaida) se cunosc, dedesubtul Cam-brianului, terenuri crisfalofiliens cu filite la partea superioară (analoge cu tilitele algonkiene din Suedia şi din America de Nord), în India peninsulară, în regiunea Golfului Bengal, se atribuie Antecambrianului Seria de Dharwar (micaşisturi, cuarfite, filite) cu zăcăminte de mangan. în Africa de Sud şi în Brazilia, Anfecambrianul e cuprins în formafiunile cristalofiliene ale scuturilor vechi (Scutul african, Sculul brazilian). în Transvaal, Stratele de Witwatersrand, repartizate Algonkianului, confin bogate zăcăminte aurifere. în fara noastră pot fi atribuite Antecambrianului masivele de şisturi cristaline din Carpafi şi Dobrogea. Complexul şisturilor verzi din Dobrogea e posibil să reprezinte, de asemenea, cel pufin în parte Precambrianul, deoarece în foraje făcute la Tuzla s-a înfîlnit peste ele direct un Gof-landian fosilifer. 1. Anfecameră, pl. anfecamere. 1. Arh.: încăperea care precede o cameră de primire (birou, sală de consiliu, salon, etc.), în care, în unele cazuri, aşteaptă persoanele, înainte de a fi primite. Din acest punct de vedere, antecamera e un loc de trecere obligată spre camera de primire, astfel îneît poate fi considerată ca element al spăfiului de circulafie. Sin. Anticameră. 2. Anfecameră, pl. anfecamere. 2. Arh.: Prin extensiune, vestibulul unei locuinfe, al unui apartament, etc. Sin. (răspîn-dif, însă incorect) Anticameră. s. Ântecameră, pl. anfecamere. 3. Mş.: Compartiment al camerei de combustie a unui motor cu autoaprindere(de ex. motor Diesel), în care se injectează combustibilu l în aerul comprimat în prealabil şi începe arderea, combustibilul urmînd să treacă în cilindrul motorului în timpul arderii, unde se termină arderea şi se produce detenta gazelor de ardere. Antecamera se construieşte în culasă şi uneori în piston. Sin. Cameră de pre-, combustie. V. şi sub Cameră de combustie şi sub Motor. 4. Anfecameră, pl. anfecamere. 4. Tehn. mii.: încăpere la intrarea adăposturilor antichimice, care face legătura între interiorul adăpostului şi exterior. Permite o etanşare mai bună a adăpostului şi o micşorare a concentrafiei subsfanfelor toxice cari pătrund în adăpost la deschiderea uşii. La intrările principale ale adăposturilor se construiesc şi două anfecamere succesive. Antecamera poate servi şi ca post pentru controlul intrării în adăpost, penfru dezbrăcarea echipamentului antichimic sau a îmbrăcămintei infectate. Antecamerele sînt despărfite prin uşi etanşe; uşa de la exterior trebuie să reziste şi acţiunii undei de şoc. Sin. Sas. 5. Antecedenţă. Geol.: Fenomen de eroziune prin care o vale de rîu, în continuă adîncire, se formează chiar dacă regiunea se ridică încet (v. Văi antecedente, şi Rîuri antecedente). 6. Anferiimax. Geobof.: Climaxul nou, către care evoluează vegetafia, cînd i s-a oprit dintr-o cauză oarecare climaxul vechi, astfel îneît vegetafia din acest stadiu e împiedicată în evolufia ei normală. ?. Anfecliză, pl. anfeclize. Geo/.: Zonă ridicată, de dimensiuni mai mari ,făcînd parte dintr-o regiune de platformă (v.), şi care e delimitată de flexuri (v.) largi şi, mai rar, de falii. Formarea anfeclizelor e datorită mişcărilor oscilatorii (v.) diferenfiale cari mai subsistă în regiunile de platformă. Ant. Sinecliză (v.). s. Anfeereuzef, pl. anfecreuzefe. Metg.: Recipient cilindric penfru acumularea de fontă lichidă, dispus la partea din fata a creuzetului cubiloului şi sub nivelul acestuia. Antecreuzetul e constituit dintr-o manta de tablă (căptuşită ia interior cu cărămizi refractare de şamotă) şi dintr-un capac, iar vatra antecreuzetului e executată din cărămizi de şămotă sau din nisip de turnătorie. Antecreuzetul poate fi stafionar sau deplasabil, iar dimensiunile lui depind de dimensiunile cubiloului; de exemplu, la un cubilou (mic) cu diametrul D al creuzetului de 600 mm, antecreuzetul are diametrul exterior al mantalei Di = 1000 mm, diametrul inferior al căptuşelii D2—6QO mm şi înălfimea de construcfie Hi = 1450 mm, iar la un cubilou (mare) cu diametrul D al creuzetului de 1300 mm, dimensiunile corespunzătoare sînt D\ = 1890 mm, £>2= 1300 mm şi Hi = 2025 mm. Anfecuirasă 449 Antenă Scurgerea fontei lichide din creuzetul cubiloului în anfe-creuzet se face continuu, printr-un jgheab de legătură; din anfe--reuzet, fonta e descărcată intermitent printr-un jgheab, prin destuparea din timp în timp a ^orifjciului de scurgere (v. fig.). Antecreuzete le se folosesc turnătoriile în cari fie că sînt necesare cantităfi mai nari de fontă în oala de .turnare, fie că se urmăreşte ^obţinerea unei fonte lichide cu confinut mai mic în carbon (realizată datorită micşorării înălfimii stratului de cocs, ceea ce reduce carbu-rarea). Fonta lichidă acumulată în antecreuzet are, în general, temperatura t cu 20***40° mai joasă decît cea a fontei acumulate în creuzetul cubiloului. Sin. Avantcreuzet. i. Anfecuirasă, pl. anfe-cuirase. Tehn. mii.: Blindaj inelar, care protejează calota mobilă a turelelor, montat Antecreuzet stafionar. î) peretele cubiloului; 2) creuzet; 3) jgheab de legătură; 4) antecreuzet; 5) capac; 6) vatra anfecreuzetuîui; 7) orificiu de scurgere a fontei; 8) jgheab. în construcţia de zidărie sau de beton care formează ansamblul lucrării de fortificaţie. 2. Anfedeviz, pl. antedevize. Cs.: Piesă scrisă a unui proiect în faza de sarcină de proiectare, cuprinzînd evaluarea costului construcţiei care formează obiectul proiectului. Această evaluare se determină pe baza unor indici aleşi după felul construcţiei şi cari se deduc din examinarea costului unor construcţii executate;De obicei, sînf folosiţi ca indici preţurile de cost ale unităţii de suprafaţă clădită (pe metru pătrat de palier) sau ale unităţii de volum clădit. La determinarea costului după indici trebuie să existe o similitudine suficientă între construcţia care se evaluează şi cea pe baza căreia s-au calculat indicii. Trebuie, de asemenea, să se observe ca modul de evaluare a elementului de comparaţie (suprafaţă, volum, etc.) sa fie acelaşi la cele doua . construcţii. Sin. Antecalcuiaţie. s. Anfefîx, pl. antefixuri. Arh.: Ornament de pămînt ars (mai rar de marmură), folosit în arhitectura clasică, avînd în Antefix (elevafie şi secfiune). general forma unei palmete, aplicat în lungul marginii inferioare a unui versant de acoperiş învelit cu olane, pentru a masca golurile lăsate de olanele ultimului rînd (v. fig.). 4. Anfefoear, pl. antefocare: Sin. Focar anterior. V. sub Focar, s. Anfemăsurăfoare, pl. antemăsurători, 1. Tehn.: Evaluare cantitativă referitoare la o lucrare sau la o operaţie, făcută înaintea executării ei. e. Anfemăsurăfoare, pi. antemăsurători. 2. Tehn.: Piesă scrisă aparţinînd unui proiect tehnic sau de execuţie, care conţine, pe capitole şi articole, evaluarea cantitativă a lucrărilor cari urmează să se execute, făcută pe baza planurilor şi a calculelor întocmite în celelalte piese ale proiectului. Antemăsurătoarea serveşte la întocmirea devizului şi â extrasului de materiale necesare pentru întreaga lucrare care formează obiectul proiectului. La evaluarea cantitativă a unor lucrări din antemasurătoare trebuie să se ţină seamă de anumite reguli stabilite prin uz (de ex. suprafaţa de vopsitorie a unei ferestre duble se consideră egală cu de trei ori suprafaţa golului din zidărie în care se montează fereastra; suprafaţa unui geam cu laturi curbe se consideră egală cu a dreptunghiului de arie minimă în care se poate înscrie suprafaţa geamului; şarpanta se măsoară în proiecţie orizontală, etc.), — cum şi de prevederile din proiectul de organizare a şantierului, care specifică modul de executare a unor lucrări (de ex. executarea săpăturilor manual sau mecanizat). Ordinea articolelor din antemasurătoare trebuie să fis aceeaşi ca în deviz. Se întocmesc antemăsurători separate penfru lucrările de bază şi pentru cele auxiliare (cari servesc la realizarea lucrărilor de baza, ca, de exemplu, baracamente, reţele de linii de şantier, etc.). 7. Anfenă, pl. antene. 1, Nav.: Spetează aplicată pe suprafaţa unei vele latine, pentru a prinde mai bine vîntul. 8. Anfenă. 2. Telc.: Aparat prin care se radiază direct în spaţiu (antenă de emisiune) sau se recepţionează direct din spaţiu (antenă de recepţie) unde radioelectrice. Antena de emisiune primeşte energie electromagnetică, prin intermediul unei linii da alimentare (v. Linia de transmisiune a ariîenei), de la un radioemifător, transferă această energie spaţiului înconjurător cu pierderi cît mai mici şi asigură o repartizare dorită, în diferitele orientări din spaţiu, a puterii radiate. Antena de recepţie colectează energia electromagnetică a undelor radio-electrice, asigurînd o selecţie dorită după orientarea de incidenţă, şi transferă această energie unui radioreceptor, prin intermediul unei linii de transmisiune, cu un raport cît mai mare între nivelul semnalului util şi nivelul semnalului perturbator. Uneori, o aceeaşi antenă e folosită atît pentru emisiune, cît şi pentru recepţie (de ex. în instalaţii de radiovelee sau de radar). în acest caz, separarea celor două funcţiuni trebui-e asigurată, pentru ca semnalul emis (de putere apreciabilă) să nu poată pătrunde în receptorul respectiv (de sensibilitate mare). Ea se realizează prin folosirea, fie a unor frecvenţe mult diferite, fie a unor dispozitive speciale de duplexare (v. Comutator transmisiune-recepţie). Există şi cazuri în cari o antenă de recepţie e cuplată direct cu o anfenă de emisiune, penfru a realiza aşa-numiful releu pasiv (v. sub Radiorelee). Linia de transmisiune a antenei poate fi o linie propriu-zisă, legătura dintre antenă şi linie fiind făcută Ja o pereche de borne, sau un ghid de unde (v.). în primul caz, perechea de borne poate fi univoc definită şi poate permite caracterizarea transferului de energie dintre linie şi antenă numai dacă sînt neglijabile alte cuplaje directe între linie şi anfenă, Intensităţile cîmpurilor electric şi magnetic. Intensităţile au în unda electromagnetică produsă de o antenă o componentă care scade (într-un mediu nedisipativ) invers proporţional cu distanfa, numită cîmp de radiaţie (sau cîmp în zona depărtată), şi componente cari scad mai repede cu distanfa şi cari constituie cîmpul în zona apropiată, numit impropriu „cîmp de inducfie" (v. Dipol electric). în cîmpul de radiaţie, intensităţile cîmpurilor electric E şi magnetic H sînt perpendiculare unele pe altele şi pe direcţia de propagare, în fază şi proporţionale una cu alta (undă electromagnetică transversală). Într-un sistem de coordonate sferice (v. fig. /), valorile lor relative instantanee sînt: £ (r, 01 *=-Î2oir‘ iar puterea totală radiată e />2 = f 7.(0, qr)d2 = 1 120 jt § c2(e, 9) sin e de <3cp. în formulele cari urmează, mărimile complexe — numite şi fazori — sînt notate cu bară şi conjugatele lor cu asterisc; modulele lor, fără bară, sînt egale cu valorile efective ale mărimilor sinusoidale corespunzătoare; vectorii sînt notafi cu săgeată, iar puterile active sînt valorile medii, pe un număr întreg de perioade, Se utilizează unităfi MKSA raţionalizate. — Problemele comune tuturor tipurilor de antene se referă la transferul de energie realizat de antenă, la directivitate, la repartifia curentului şi la frecvenfele de lucru. Din punctul de vedere al transferului de energie, o antenă se caracterizează prin randament, rezistenfă de radiafie, impedanfă ia borne, rezistenfă de pierderi şi reactanfă la borne. Randamentul e raportul T] dintre puterea transmisă şi puterea primită de antenă. El prezintă importanfă în special la antenele de emisiune, unde r] = P2/Pi (Ps e puterea radiată şi P\ e puterea primită).1 Pierderije de putere Pp~P\ — se produc în conductoarele antenei, în izolatoare, în eventualul miez magnetic (v. Cadru electromagnetic), în eventualul material dielectric (antena dielectrică, antena cu lentilă) şi în special în pămînt şi în priza de pămînt (cînd e cazul). Dacă antena are o pereche de borne de intrare, se poate găsi un dipol linear echivalent al ei, pasiv (antena de emisiune v. fig. I a) sau activ (antena de recepfie, v. fig. I b). Dacă propagarea undelor nu introduce nelinearităfi —cari pot apărea * de exemplu, la propagarea ionosferică (v. sub Propagarea undelor radioelectrice) —, ansamblul format din antenele de emisiune şi de recepfie ale unei legături radioelectrice e echivalent cu un cuadripol (v.) linear. Parametrii elementelor pasive ale dipolului echivalent al unei antene date (aceleaşi la emisiune ca şi Ia recepfie) depind, in general, de frecvenfă, şi sînt următorii: Rezistenţa de radiaţie e R^ — P^/î2, unde / e curentul la bornele considerate, iar P2 se poate determina prin integrarea densifăfii fluxului de energie asupra unei suprafefe sferice de rază mare, oarecare, care înconjură antena., în calcul intro-dueîndu-se numai eoni ri bufi a cîmpului de radiafie. Impedanţa la borne (impedanfa de inirare) e raportul dintre tensiunea aplicată la borne U şi curentul / absorbit de antena funcfionînd ca antenă de emisiune (în absenfa oricărui cîmp electromagnetic produs de alte surse) z=y=rp+rz+>x- Rezistenţa de pierderi, corespunzătoare bornelor considerate, e Rp — Pp/I2. Reacfanţa la borne e X = Im{z}. Randamentul unei antene scade odată cu scăderea rezistenţei de radiafie, după relafia = Rş/iRp-b Rş). La antena de emisiune, U\ — 2\ î\. La antenele de recepfie, U e — U2 — Z2 h, unde Ue e tensiunea electromotoare indusă de cîmpul electric exterior şi care e repartizată în lungul conductoarelor antenei de recepfie, din care motiv şi repartifia corespunzătoare a curentului e diferită, în antena de recepfie, de repartifia curentului în aceeaşi antenă lucrînd în .emisiune. Dacă E e intensitatea cîmpului electric al undei electromagnetice produse de antenă (cîmpul propriu), Eex e intensitatea cîmpului electric aplicat din exterior pentru a menfine curenfii de radiofrecvenfă în conductoarele antenei (de ex. prin aplicarea tensiunii U\ la bornele de intrare), / e densitatea de curent şi 9 e rezistivitatea, densitatea de volum a pierderilor de putere în conductoarele antenei e Pp=e p = (Eet+l) Jx=EeJ-{-E) y unde primul termen e densitatea de volum a puterii aparente (complexe) cedate de sursa de alimentare, iar al doilea, densitatea de volum a puterii aparente (complexe) transmise undeî electromagnetice produse de antenă. Puterea totală radiată de antenă se poate obfine prin integrarea părfii reale a termenului ( — £) / pe întregul volum ocupat de conductoarele antene! (metoda „tensiunii electromotoare induse"); rezistenfă de radiafie se poate calcula deci şi cu expresia Din punctul de vedere al directivităfii, o antenă se caracterizează prin coeficient de directivitate, prin cîştig, arie efectiva, caracteristici de directivitate, etc. Pentru aprecierea directivi-tăfii se consideră o antenă de referinfă, de obicei radiatorul Anlena 451 Antenă : isotrop (impropriu: antena sferică), —o anfenă introdusă ipotetic, care ar radia în toate direcfiile în mod egai intensitatea şi ar avea tensiunea cimomotoare C0 = V120 Jl /o=V30~P^ • Radiatorul isotrop nu poate fi realizat în concret; de aceea, în practică se folosesc şi alte antene de referinfă (de ex. dipolul electric scurt, dipolul în jumătate de lungime de undă, etc.), asupra cărora se pot efectua măsurări şi a căror directivitate poate fi uşor determinată teoretic (v. mai jos, Antene elementare). Coeficientul de directivitate referitor la o direcţie dată, al unei antene, e raportul Dv dintre puterea radiată de o antenă de referinţă şi puterea radiată de antena dată (funcţionînd ca antenă de emisiune), pentru ca în direcţia v (q, cp) dată, să se producă în ambele cazuri aceeaşi tensiune cimomotoare (acelaşi cîmp la o distanţă dată). Daca antena de referinţă e radiatorul isotrop, vaem C* _4jt/v 1 p ~fc;da 4 itJ J Coeficientul de directivitate D al unei antene e valoarea maximă a coeficientului de directivitate referitor la diferitele direcţiif şi corespunde direcfiei principale de radiafie: Q__ ^ imax Cîştigul referitor la o direcfie dată al unei antene de emisiune e raportul Gv dintre puterea radiată de o antenă de referinfă şi puterea cu care trebuie alimentată antena dată, .pentru ca în direcfia v (q, cp) să se producă aceeaşi tensiune cimomotoare. . Cîştigul G al unei antene de emisiune e valoarea maximă a cîştigului referitor la diferitele direcţii, corespunzătoare direcfiei principale. între cîştig, randament şi coeficientul de directivitate există relafia G = y\D (respectiv Gv = r]Dv), ceea ce arată că un randament mic poate reduce considerabil cîştigul unei antene directive. Cîştigul se indică, adeseori, în decibeli (G^d B^= 10 logio G) şi — cînd nu se face o convenfie specială — se consideră radiatorul isotrcp ca antenă de referinfă. Uneori cîştigul se dă fată de dipolul scurt, sau dipolul în jumătate de lungime de undă, cari au cîştigurile 1,5 (1,76 dB), respectiv 1,64 (2,14 dB) fafă de radiatorul isotrop. în cazul antenelor de recepfie, curenţii induşi în antenă determină o radiaţie de energie (intensităţile cîmpurilor rezul- tante fiind sumele vectoriale ale intensităţilor cîmpurilor incidente şi proprii) căreia îi corespunde, în schema echivalentă (v. fig. I b), rezistenţa RS). Penfru caracterizarea univocă a proprietăţilor antenei se consideră că debitează pe o impedanţă de sarcină Zs adaptată (Zs = R^2 + Rp2~~jX2)t care absoarbe puterea maximă din antenă, la intensitate dată a cîmpului incident. Aria efectivă referitoare la o direcfie dată, a unei antene de recepţie, e raportul dintre puterea utilă debitată pe o impedanţă de sarcină adaptată şi puterea incidenţă prin unitatea de suprafaţă a frontului undei incidente din direcţia v (9, cp) dată. Aria efectivă de absorpfie a unei antene e valoarea maximă a ariei efective referitoare la o direcţie dată şi corespunde direcfiei principale de recepţie a antenei. Cu ajutorul teoremei reciprocităţii se arată că direcţiile principale de emisiune şi de recepţie coincid la o antenă dată şi că raportul cîştigurilor a două antene (funcţionînd ca antene de emisiune) e egal cu raportul ariilor lor efective (funcţionînd ca antene de recepţie) A\ Gi GVi ^2 g2 a^2 gV2 Prin calcul se poate arăta că pentru radiatorul isotrop şi X2 fără pierderi (Go=1) avem Aq=-—» astfel încît pentru orice X2 4 Jt antenă rezultă A — G----------- 4 jt Caracteristica de directivitate spafială (caracteristica de radiaţie spaţială) a unei antene e suprafaţa obfinută prin reprezentarea în coordonate sferice a tensiunii cimomotoare relative (raportate la tensiunea cimomotoare maximă): Rc = 7^— cv (0, (p). max Uneori, se reprezintă în acest fel coeficientul de directivitate relativ (raportat la coeficientul de directivitate maxim), sau, ceea ce e acelaşi lucru, cîştigul relativ n _ A, (0« (P) _ A, _ _ n2 RCr ~ £ ~ - 7 Q~ ~ RC ’ lmax w Caracteristica de directivitate spafială a cîştigului relativ al unei antene de emisiune e identică cu caracteristica de directivitate spafială a ariei efective relative a aceleiaşi antene funcfionînd ca antenă de recepfie = ^4V (9, cp)/^4]. Caracteristicile de directivitate (de radiafie) în plan ori- zontal, respectiv vertical, ale unei antene, sînt curbele obfinute prin intersecfia caracteristicii spafiale cu planul orizontal (9=90°), respectiv cu un plan vertical meridian (cp = const.). Ele se numesc şi diagrame polare, referitoare la planul corespunzător. Pentru aplicafii practice se utilizează diferite forme de reprezentare grafică a acestor caracteristici (v. sub Caracteristică de directivitate). în cazul antenelor cu directivitate pronunfată, radiafia e concentrată în jurul direcfiei principale, obfinîndu-se un fascicul (fasciculul principal) analog unui fascicul luminos. Forma fasciculului principal e definită de forma porfiunii corespunzătoare a caracteristicii de directivitate spafială. Unghiul solid de radiafie al unei antene cu directivitate pronunfată e unghiul solid Q în care s-ar radia toată puterea cu o intensitate de radiafie constanta şj egală cu cea maximă Deschiderea fasciculului principal, într-un plan care confine direcfia principală, e unghiul format de' două raze vectoare ale diagramei polare respective, cari unesc puncte cu coeficientul de directivitate relativ egal cu 1/2, Raportul de protecţie faîă-spate a! unei antene e raportul dintre coeficientul de directivitate referitor la direcfia principală şi cel mai mare coeficient de directivitate întîlnit în semi-spafiul opus. Se exprimă, de obicei, în decibeli. Penfru realizarea unei directivităfi dorite, se folosesc: elemente conductoare active (antene active, radiatoare), cuplate direct cu linia de transmisiune; elemente conductoare pasive (antene pasive, reflectoare, directoare, dielectrici artificiali), cuplate cu linia de transmisiune numai prin intermediul cîmpului creat de elementele active; elemente dielectrice (v. mai jos, Antenă dielectrică, sub Antene pentru microunde); refele de antene (v.). — 29* Aritehă 452 Antenă Din punctul de vedere al repartiţiei curentului, antenele, fiind circuite cu constante repartizate, se aseamănă, în generai, cu liniile de transmisiune (antenele filiforme) sau cu ghidurile de unde (pîlniile, etc.). Există însă deosebiri importante din cauza neuniformităţii repartizării constantelor şi din cauza radiaţiei. Neuniformitatea repartizării constantelor are o influenţă mică asupra vitesei de fază a undei (în expresia v = (LC) 2, constantele lineice L şi C variază în sensuri contrare), ceea ce justifică analogia dintre antene şi liniile de transmisiune, dar are influenţă foarfe mare, împreună cu radiaţia, asupra impedanţei caracteristice, asupra impedanţei de intrare, etc.— Determinarea repartiţiei curentului e problema principală a studiului teoretic al antenelor, deoarece, odată cunoscută această repartiţie, calculul m +SV ,ifQ +30 +20 u Aj M KZ "cîmpului radiat nu prezintă dificultăţi de principiu. Disfribuţia exactă poate fi determinată numai în anumite cazuri particulare, în cari se poate rezolva (de obicei prin aproximafii succesive) ecuaţia integrală pe care o satisface densitatea de curent. în primă aproximaţie, în aplicaţiile practice, repartiţia curentului se determină prin analogie cu liniile de transmisiune, sau cu antenele mai simple: de exemplu antena biconică (v. Biconică, antenă *»). Se deosebesc: Repartiţii cu unde staţionare, la cari în lungul conductoarelor anfenai se succed maxime (ventre) şi minime (noduri) de curent, reparliţia fiind în primă aproximaţie sinusoidală. Repartiţii cu unde progresive, la cari variaţia curentului în lungul conductoarelor antenei e monotonă (de ex. exponenţială) şi practic neînsemnată (curentul fiind repartizat în primă aproximaţie uniform). Antenele filiforme cu unde progresive se închid -30 fu lui într-un dipol simetric de lungime egală cu jumătate din lungimea de undă, alimentat la mijloc.— în legătură cu repartiţia curentului la antenele filiforme, se definesc mai multe mărimi: Rezistenţa de radiaţie referitoare la un anumit punct (P) al unei antene filiforme e egală cu raportul dintre puterea radiată de antenă şi pătratul intensităţii curentului în punctul respeciiv lP Impedanţa referitoare la un anumit punct (P) ai unei antene filiforme e egală cu raportul dintre puterea aparentă complexă Pa, cerută de antenă de la sursa de alimentare şi pătratul intensităfii curentului în punctul respectiv - Jpa P r> Zp-- IV7. Curbe pentru determinarea componentei active (a), respectiv reactive (b) a impedanfei a doi dipoli paraleli (în abscisă, distanfa dinfre dipoli, evaluată în lungimi de undă; în ordonată, valoarea componentei, în ohmi). gimea dipolului electric o antenă dată, înălfimea înălfimea efectivă he a unei antene e lungimea conductorului parcurs de un curent uniform şi egal cu curentul maxim (din ventrul de curent al antenei considerate), care ar produce aceeaşi tensiune cimomotoare (acelaşi cîmp, la distanfă dată) în direcfia principală de radiafie. înălfimea efectivă e aşadar Iun-elementar echivalent cu antena. La efectivă e legată de rezistenfă de radiajia R^y referitoare la ventrul da curent, de coeficientul de directivitate D şi de lungimea de unda X (corespunzătoare propagării în spafiul liber) prin relafia pe o impedanfă de sarcină (v. fig. 'CT x —r iZV II) egală cu impedanfa caracteristică a liniei echivalente cu antena, ceea ce implică pierderi sup lamentare (v. Rornbică, an- =A V * 2 jt V 30 II. Antenă cu unde progresive, a) antenă; b) repartifia curentului 7=/0e aXe IV — le'~~ÎV; c) re par f if ia fazei q> = 2jrx/i; Zq) impedanfa de capăt. (Dipol simetric în X/2). tenă ~). Antenele filiforme^cu unde stafionare se termină în gol (au curent nul la capete), sau pe o capacitate tarminală, constituită evanfual chiar de capacitatea porfiunii frontale a capătului conductorului (curentul la capăt fiind diferit de zero). Fig. III reprezintă repartifia aproximativă, sinusoidală, a curen- La o antenă filiformă, dreaptă, cu unde stafionare, cu lungimea l şi cu repartifia de curent I (z), înălfimea efectivă e data de he=J f /(z) ciz. 1maxJo Aceeaşi antenă, lucrînd ca antenă de recepţie pentru o undă incidenţă care are direcţia principală de intensitate E a cîmpului, va avea o tensiune electromotoare Ue — heE. în cazul antenelor alcătuite din sisteme de conductoare filiforme prezintă interes impedanţele mutuale (v.) ale diferitelor elemente. Fig. IV reprezintă curbele cari permit determinarea componentelor activă şi reactivă ale impedanţei mutuale a doi dipoli paraleli. — Din punctul de vedere al frecvenţelor de lucru, antenele se caracterizează prin banda de frecvenţe transmisă, caracteristica de frecvenţă a impedanţei de intrare, caracteristica de frecvenţă a cîştigului, frecvenţa proprie şi lungimea de undă proprie. Banda de frecvenfe transmisă de antenă e intervalul de frecvenţe penfru‘care, în condiţii de alimentare date, tensiunea cimomotoare produsă de antenă în direcţia principală de radiaţie scade cu cel mult 3 dB faţă de valoarea ei maximă. în anu- Anfenă 453 Anfenă mite cazuri se consideră şi alte abaferi limită, sau se impun şi condifii referitoare la conservarea formei caracteristicii de radiaţie. Banda de frecvente transmisă depinde de mărimea menţinută constantă (tensiunea de intrare sau puterea de alimentare), de modul cum depinde de frecventă impedanfa de intrare, de modul cum depinde de frecvenfă cîştigul antenei (sau caracteristica ei de directivitate). Caracteristica de frecvenţă a impedanjei de intrare e repre-zentată_de curbele _ __ ,|z| = /(©); *=/te{z} = A(w); X-Im{z}=*M co) şi determină în principal banda de frecvente transmisă dacă se menfine constantă tensiunea de intrare. Frecvenfele pentru cari impedanfa de intrare e minima (şi practic pur rezistivă) se numesc frecvenţe de rezonanfă, iar cele penfru cari impedanfa de intrare e maximă, frecvenfe de antirezonanfă. O antenă are un şir, teoretic ilimifat, de frecvente de rezonanfă şi antirezonanfă. Frecvenţa proprie a unei antene e cea mai mică dintre frecvenfele de rezonanfă; lungimea de undă corespunzătoare (pentru propagarea în spafiul liber) e lungimea de undă proprie a' antenei. Se deosebesc: Antene rezonante, cari lucrează la frecvenfe egale cu cele de rezonanfă sau apropiata de ele şi se caracterizează printr-o caracteristică de frecvenfă ascufită (bandă de frecvenfe îngustă) şi prin distribufia în unde staţionare a curentului (de ex. dipolul în jumătate de lungime de undă din fig. III). Antene nerezonante, cari lucrează Ia frecvenfe depărtate de frecvenfele de rezonanfă. Antene armonice, cari lucrează Ia frecvenfe de rezonantă superioare frecvenfei proprii a antenei. Antene aperiodice, cari lucrează într-o bandă de frecvenfe penfru care impedanfa de intrare e practic constantă şi rezistivă (v. Circuit aperiodic, sub Circuit electric). Pentru a obfine rezonanfă, se folosesc adeseori dispozitive auxiliare de acord (v. Antenă, bobină de acord de şi Antenă, condensator de a-cord de ~). Antena rezonantă fără dispozitive auxiliare se numeşte uneori antenă autorezo-nantă (v. şi sub Linia de transmisiune a antenei). Caracteristica de frecvenfă a impe-danfei de intrare prezintă impor-tanfă pentru * stabi iirea condiţiilor de adaptare Ia linia de transmisiune. Caracteristica de frecvenţă a cîştigului antenei e reprezentată de curba G -- (p(w) şi determină banda de frecvenfe transmisă dacă se menfine constantă puterea de alimentare. Fig. V. repre- Antene de bandă largă sînt antenele penfru cari caracteristica de frecvenfă a cîştigului prezintă o porfiune aplatisată de lărgime apreciabilă. Exemplu: antenele cu grosime (v. fig. Xl R), —> Influenţa pămîntului. Prezenfa suprafefei conductoare, practic iIimitată, a pămîntului, situată în apropierea antenei, se manifestă NS. 2 fi con-anfenă- VI. Unda reflectată de sol poaf< siderafă ca provenind de la o imagine. 1) anfenă reală; 2) antenă-imagine; 3) undă airecîă; 4) undă refîccfafa. VII. Componentele orizontale şi verticale ale curentului în antena reală şi în antena-lmagine. <1 77P7777777 77/7777777?, 77777777777, 7777777777?, 777777777777, b % jl- lX\ V. Caracteristicile de directivitate în plan meridian ale unui dipol simetric, de lungime 2 I, pentru diferite rapoarte 1/X. a) pentru l/X = 1/8; b) l/X = 1/4; c) l/X = 3/8; d) J/X = 1/2; e) 1/1=: 5/8; f) l/l — 3/4; g) l/X — 1; h) \/X = 2. zintă modul în care depinde de frecvenfă (respectiv de raportul dintre lungimea dipolului şi lungimea de undă) caracteristica de directivitate într-un plan meridian a unui dipol şimefrjc. lt VIII. imaginile unor tipuri curente de antene. a) antene puse la pămîni; b) antene izolate. prin reflectarea şi prin absorpfia undelor electromagnetice radiate de antenă. Intensitatea cîmpului rezultant înfr-o direcfie oarecare e egală cu suma intensităţilor celor două cîmpuri: direct şi reflectat. în calcule se poate utiliza metoda imaginilor electrice (v. Imaginilor, metoda ^ e-lecfrice) (v. fig. VI). în cazul unui pămînt ideal (de conductivitate infinită), coeficientul derefiexiune e egal cu unitatea şi antena-imagine poate fi considerată ca o a doua sursă, avînd repartiţia curentului reprezentată în fig. Vil şi VIII. Componenta verticală din antena- IX. Influenfa înălfimii unui dipol orizontal asupra caracteristicii sale de directivitate. a) h/X = 1/4; b) b/X: e) h/X- = 1/2; c) h/X — 3/4; d)h/X-\\ z 2; f) h/X-4. ' imagine e egală şi în fază cu componenta verticală din antena reală, iar componenta orizontală e egală şi în opoziţie de fază Antenă 454 Antenă Influenta pămîntului se manifestă asupra antenei direct — prin modificarea caracteristicii de directivitate (v. fig. /X), a impedanfei de intrare, a repartifiei curentului şi prin scăderea randamentului —f şi indirect — prin modificarea modului de propagare a undelor emise sau recepfionate de antena (v. Propagarea undelor radioelectrice). Se deosebesc: antene puse lapămînf (v. fig. VIII a, şi antene izolate (v. fig. VIII b), după cum sînt sau nu legate la pămînt, din punctul de vedere al înaltei frecvenfe. La antenele la cari curentul de radiofrecvenfă principal se închide prin pămînt se produc pierderi importante din cauza conductivităfii mici a pămîntului. Pentru reducerea acestor pierderi se construiesc prize de pămînt (v.) cu reţele conductoare îngropate, sau contragreutăfi (v.), cu refele conductoare aeriene, cari realizează un „pămînt artificial", ecranînd pămîntul propriu-zis fafă de aefiunea curenfilor de radiofrecvenfă. La antenele izolate, situate la înălfimi mari (în raport cu lungimea de undă), influenfa pămîntului e neglijabilă. Sistemul de antenă: Ansamblul constituit de antenă şi de dispozitivele auxiliare necesare funefionării ei. Sistemul de antenă cuprinde: dispozitivele sau refeaua de cuplaj cu liniă de alimentare (v. Linia de transmisiune a antenei), inclu-ziv încăperea care adăposteşte circuitele respective (v. Casa feeder-ului); echipamentul mecanic, care serveşte la susfinerea antenei, suport, pilon, ancore, cabluri de întindere (v. Pilon de antenă); echipamentul mecanic, care serveşte la deplasarea antenei (de ex. în radar) sau a diferitelor ei părfi componente: antene cu directivitate reglabilă prin mijloace mecanice (v. Directivitate reglabilă, sub Directivitate); instalafiile anexe de balizaj (v. sub Balizaj), de degivrare, protecfie contra supratensiunilor, măsură şi control; priza de pămînt (v.) sau contragreutatea (v.); izolatoarele electrice (v. Izolator de antena, sub Izolator electric). Antene elementare: Antene idealizate, de dimensiuni foarte mici fafă de lungimea de undă, fără pierderi, cari constituie surse punctuale de unde electromagnetice. Cîmpul radiat şi proprietăfile antenelor elementare pot fi uşor determinate prin calcul, rezultatele obfinute fiind utilizate în studiul antenelor de dimensiuni finite, prin superpozifie, dacă repartifia curentului acestora e cunoscută (sau şi numai aproximată). Exemple: Dipolul electric elementar (v. fig. X a) (v. şi Dipol electric): Element de circuit, filiform, rectiliniu, de lungime l mică X. Antene elementare, a) dipol electric elementar; b) dipol magnetic elementar; c) şi d) caracteristici de directivitate într-un plan meridian; e) şi f) caracteristici de directivitate în plan orizontal. fafă de lungimea de undă pe care radiază, parcurs de un curent I, uniform repartizat. Considerat izolat, elementul de circuit trebuie să aibă Ia capete armaturi de condensatoare cari să permită închiderea circuitului de radiofrecvenfă. Dipolul electric elementar are intensitatea E a cîmpului electric de radiafie £ = 30^//^, X r unde axa dipolului a fost considerată axă polară (6 = 0). Coeficientul de directivitate fafă de radiatorul isotrop e 3 X2 D~G— 1,5, aria efectivă A=—---------------, înălfimea efectivă h.= l o Jt e şi rezistenfă de radiafie i?s = 80 ji2 • Momentul electric al îl dipolului e P = —• co Dipolul magnetic elementar (v. fig. X b) (v. şi Dipol magnetic): Spiră circulară, filiformă, de arie A.2, parcursă de un curent / uniform repartizat. Cîmpul electromagnetic produs poate fi obfinut prin dualitate (v.) din cîmpul dipolului electric elementar, intensitatea cîmpului electric de radiafie fiind £ = 30(^)25/S-^i, ' X f r unde axa dipolului a fost considerată ca axă polară (q = 0). Coeficientul de directivitate e D = G = 1,5, aria efectivă 3 2 jţ A=z—-------, înălfimea efectivă £, = — S şi rezistenta de radiafie 8 ji e X ’ S2 R^ = 320 rc4 . Momentul magnetic al dipolului e M=SI. Clasificarea antenelor. Există o mare varietate de tipuri constructive de antene, realizate în vederea obfinerii unor caracteristici adecvate folosirii lor (v. fig XI). — Din punctul de vedere al complexităţii sistemului radiant, se deosebesc: Antene simple, alcătuite dintr-un singur element radiant." Exemple: dipolul simetric (v. fig. XII) de lungime 21 şi de caracteristică de directivitate circulară într-un plan transversal şi cu diferite forme (după frecvenfă) în planul meridian;.dipolul scurt, dipol simetric cu 2 l HI. Antenă pentru radar de avion, cu înveliş proiector. 7)anfenă parabolică; 2)fascicul radiat direct; 3j fascicul dublu reflectat; 4) înveliş dielectric protector; 5) fuzeiaj; 6) .direcfia de zbor. vin în special în cazul antenelor de pe bordul avioanelor (v. fig. i/l). Tipurile de antene de radar folosite mai frecvent sînt: refelele de dipoli cu suprafafă reflectoare şi antena Yagi (pentru lungimi de undă metrice); dipolul cu reflector parabolic, alimentat prin cablu coaxial (pentru lungimi de undă de circa 10 cm) şi diferite tipuri de reflectoare parabolice alimentate cu ghiduri de unde (v. fig. II). 4. ~ de radioasfronomi®. V. sub Radioasfronomie. 5. de feSeviziurse. Telc.: Antenă folosită la emisiunea sau la recepţia semnalelor de televiziune (v.). Antenele de televiziune sînt în general orizontale, deoarece cercetări experimentale au arătat că nivelul perturbaţii lor electromagnetice e mai redus penfru undele polarizate orizontal. Antenele de emisiune au următoarele caracteristici: caracteristică de frecvenţă aplafisafă, deoarece semnalele emise ocupă o bandă largă de frecvenfe; caracteristică de radiaţie directivă în plan vertical, cu radiaţia maximă în plan orizontal (deoarece puterea radiată în direcţii înclinate faţă de planul orizontal e pierdută, undele metrice folosite în televiziune nefiind în general reflectate de ionosferă); caracteristică de radiaţie circulară în plan orizontal, dacă staţiunea de emisiune e aşezată în centrul zonei deservite. Aplafisarea caracteristicii de frecvenţă se obţine prin folosirea antenelor cu grosime. Directivitatea în plan vertical se obţine folosind antene suprapuse sau diferite tipuri speciale de antene. Caracterisfica circulară în plan orizontal se obţine cu antene omnidirecţionale, cu antene cu cîmp învîrtitor sau cu şisfemş de dipoli dispuşi convenabil pentru ca, prin Anfenă artificială 461 Anteport mpunerea caracteristicilor individuale, directive, să se obfină caracteristică rezultantă, practic nedirectivă. Antena de recepjie comună pentru televiziune e dipolul rizontal, orientat astfel, îneît să * capteze semnalul de intensitate maximă (perpendicular pe direcfia emifătorului). La inhalarea antenei trebuie să se fină seamă şi de eliminarea seminalelor perturbatoare, chiar dacă prin aceasta antena nu mai f'dă răspunsul maxim la semnalul direcf. — La limita zonei de serviciu a emifătorului de televiziune se folosesc dipoli cu reflector, antena V, antena Yagi sau cortina de dipoli. Semnalul captat de antenă e condus la receptor prin cablu coaxial, prin linie bifilară ecranată sau deschisă, sau prin două fire torsadate, coborîrea cu linie coaxială sau cu fire torsadate fiind cea mai frecventă (v. şi sub Televiziune). .1. Antenă artificială. Telc.; Circuit electric receptor, de impedanfă pur rezisfivă, egală cu rezistenta de intrare a unei antene de emisiune în condifii normale de funcfionare, care poate fi conectată la ieşirea unui radioemifător (v.) în locul antenei, pentru a permite funcfionarea acestuia (pentru reglaje, măsurări, etc,), fără să se emită unde electromagnetice. E nevoie de mijloace de răcire adecvate, pentru ca antena artificială să poată disipa puterea debitată de radioemifător. Sin. Sarcină artificială. 2. Antena-imagine. Te/c.: Antenă fictivă care, împreună cu o antenă reală, aşezată în apropierea unui corp care reflectă undele electromagnetice, produce în întregul spafiu — exceptînd volumul corpului reflectant — acelaşi cîmp electromagnetic ca şi antena reală împreună cu corpul reflectant. Cazul cel mai obişnuit e cel al unei antene filiforme în prezenfa unui corp plan conductor (solul) şi de dimensiuni practic infinite. în acest caz, repartifia curentului în antena-imagine se calculează în funefiune de repartifia lui din antena reaiă şi de situafia relativă a acesteia fafă de suprâfafa conductorului. Dacă acesta are o conductivitate infinită, componenta verticală a curentului din antena-imagine e egală şi paralelă cu componenta respectivă din antena reală, iar componenta orizontală din antena-imagine e egală şi antiparalelă cu componenta orizontală a curentului din antena reală (v. şi Influenfa pămîntului, sub Antenă). Dacă antena reală se găseşte în prezenfa unui reflector diedru, ea are mai multe imagini, pozifiile lor fiind date de regulile opticii geometrice, corpurile fiind presupu’se perfect conductoare şi de dimensiuni practic infinite. Dacă corpul din apropierea antenei reale nu e perfect conductor (cum e cazul antenelor cari radiază în apropierea solului), curenfii din anteneie-imagine vor avea amplitudini şi faze diferite de cele calculate în ipoteza că solul ar fi perfect conductor. Pentru undele medii şi chiar pentru cele scurte, rezultatele calculului exact nu conduc însă la rezultate mult diferite de cele reale, astfel îneît se pot folosi acele an-tene-imagine. în domeniul microundelor, rezultatele sînt afectate de conductibilitatea finită a solului. 3. Antenă, atenuator de V. sub Atenuator. 4. ~r bobină de acord de Te/c.: Bobină introdusă în serie cu antena, pentru a-i spori lungimea aparentă şi deci lungimea de undă proprie (v. fig. a). s. ~r bornă de V. Bornă de antenă, sub Bornă. 6. cablu de V. sub Linia de transmisiune a antenei. 7. ~r cadru de V. Cadru electromagnetic. i - b Anfenă verticală, a) cu bobina de acord; b) cu condensator de acord; L) lungimea (înălţimea) reală a antenei; X) lungimea de undă proprie; u) curba de repartizare a tensiunii; i) curba de repartizare a curentului. s. catarg de Vergea folosită pe bordul navelor pentru susţinerea conductoarelor antenelor aparatajului de radio-emisiune de bord. 9. circuit de Telc.: Circuitul electric compus din antenă, dispozitivele de cuplaj, linia de transmisiune a antenei şi refeaua de punere la pămînt (priza de pămînt sau contragreutatea). 10. comutator de Telc.: Instalafie pentru comutarea unuia sau a mai multor emifătoare pe diverse antene de emisiune, folosită la centrele de emisiune (v.) pe unde decamefrice. 11. condensator de acord de Te/c.; Condensator introdus în serie cu antena, pentru a-i spori lungimea aparentă şi deci lungimea de undă proprie (v. fig. b, sub Antenă, bobină de acord de ~),, 12. izolator de V. sub Izolator. 13. întreruptor de Te/c.; întrerupfor cu care se deconectează o antenă de la un radioreceptor sau de la un radio- emifător de mică putere, în timp de furtună, peniru a o pune la pămînt. i4r ~r pilon de V. sub Pilon de anfenă. is. putere de Te/c.: Puterea cu câre e alimentată o anfenă (v.) de emisiune. is. sistem de V. sub Antenă. 17. tambur de V. sub Antenă de avion. îs. turn de V, sub Pilon de antenă. 19. zgomot de fond de V. sub Zgomot de fond. 20. Antene. Tehn. mii.: Galerii subterane, cari în mod obişnuit pornesc din zidul de contraescarpă al forturilor, din cari se ascultă, pentru a preveni aefiunea de minare întreprinsă de inamic. Intrările în acesfe galerii se echipează, penfru apărarea lor, cu mitraliere sau cu aruncătoare de flăcări. 21. Antene, eîsnp de Te/c. V. Cîmp de antene. 22. cuplu de V. Cuplu de antene. 23. ~ elementare. V. sub Antenă. ii4. perdea de V. sub Refea de antene. 25. pînză de V. sub Refea de antene. 26. refea de V. sub Antenă; v. Refea de antene. 27. şir binomial de V. Binomial, şir de antene £8. şir de V. sub Refea de antene. 28. Antenei, atacul V. sub Linia de transmisiune a antenei. 30r ~--r caracteristica de directivitate a V. sub Antenă. 31. ciştiguS V. sub Antenă. 32. coborîrea V. Coborîrea antenei. 33. contragreutatea V, Contragreutate. 34. degivrarea V. Degivrarea antenei, sub Degivrare. 35. impedanfa V. sub Antenă. 36. înălfimea efectivă a V. sub Antenă. 37. linia de alimenfare a V. sub Linia de transmi- siune a antenei. 38. linia de transmisiune a V. Linia de transmisiune a antenei. 39. priza de pămînt a V. Priza de pămînt a antenei. 40. ~r reactanfa V. sub Antenă. 41. rezistenfă de radiafie a V. sub Antenă. 42. transformator de adaptare a V. sub Linia de transmisiune a antenei. 43. Antenelor, funcfionarea în paralel a V. Paralel, funcfionarea în ^ a antenelor. 44. Anteplanaf. V. sub Obiectiv. 45. Anteport, pl. anfeporturi. Nav.: Zonă la intrarea în portul propriu-zis, apărată parfial (de ex. cu diguri sparge-val), însă suficient pentru a permite o intrare sigură în port. Anteportul e folosit şi penfru stafionarea temporară a navelor; de exemplu: în aşteptarea fluxului, ca refugiu pe timp defavorabil, pentru degajarea radei şi a părfii centrale a basinelor, etc. Anfeporturi au numai unele porturi, cum sînt porturile vechi în cari a crescut traficul şi nu mai pot deservi sau adăposti toate navele intrate. Sin, Avantport. Anteproiect 462 Antibalânsor H H HC\ ) C = C H H C-N- H H C—C -ch2-c^ \h xc=c/ H H sînt, de exemplu, neoanterganul 1. Anteproiect, pl. anteproiecte. V. sub Proiect. 2. Ântergan. Farm,: Clorhidrat de N-benzil-N-(2-dimetil- aminoeiip-anilină; se CH2-CH2-N(CH3)2 • HCI prezintă în cristale al- z \ au be, cu p. t. 202---2040. E un medicament an-tihistaminic (v.) puţin întrebuinfat astăzi, fiind înlocuit cu alta medicamente, mai pufin toxice şi mai eficace, cum sau fenerganul. Sin. Bridal. s. Anterotor, pi. anterotoare. Mş.; Rotor cu palete elico-idale, dispus în fafa rotorului propriu-zis al unui compresor centrifug cu palete radiale, cu rolul de a antrena fluidul în mişcare de rotafie, fără pierderi prin şoc, încă de la intrarea lui în rotor. Marginea de ieşire a paletelor anterotorului se racordează la paletele rotorului. 4. Anfestafor, pl. antestatoare. Mş.; Partea componentă a unor turbine hidraulice cu reacfiune şi cu admisiune prin cameră în spirală, folosita pentru consolidarea şi rigidizarea muchiilor fantei de admisiune spre stator a camerei în spirală. Antesta-torul e compus, în general, dintr-o coroană metalică de pale fixe, profilate hidrodinamic (scheletul profilului fiind trasat după o spirală logaritmică, a cărei continuare reprezintă scheletul palei statorice) şi fixate rigid între două inele coaxiale. La camerele în spirală metalice, antestatorul poate fi monobloc cu camera spirală sau încastrat (independent de ea) în fundafia de beton a centralei; la cele de beton, inelele antestatorului se încastrează în perefii camerei, formînd muchiile fantei de admisiune. Numărul de pale ale antestatorului se determină din calculul de rezistentă al camerei spirale şi nu depăşeşte, în general, jumătatea numărului de pale statorice ale turbinei. 5. Antestepă, pl. antestepe. Silv., Geobof.: Zonă intermedi- ară, de trecere, între zona pădurilor (forestieră) şi zona de stepă propriu-zisă, în care pădurea de esenfe xerofile (de uscăciune) a putut înainta, datorită unor condifii favorabile. E caracterizată printr-o vegetafie cu arbori rari şi scunzi, printre cari predomină cvercineele, alături de o vegetafie de ierburi. Clima acestei zone, de asemenea de transifie, e semiumedă, cu o perioadă de uscăciune în timpul verii. Solurile din antestepă sînf cernoziomurile degradate (levigate). In fara noastră se întîlnesc insule de antestepă pe cernoziom, în Bărăgan şi în Dobrogea. Sin. Silvostepă, Stepă cu păduri. 6. soiuri de Ped. V. Soluri de silvostepă, sub Sol. 7. Antetren, pl. antetrenuri. Agr., Tehn. mii.: Dispozitiv cu rofi de rulare, folosit la unele vehicule cu tracfiune ani- Ar.tetren de semănătoare. 1) roată; 2) osie; 3) cadru; 4) articulafie; 5) pîrghie de conducere. mală şi suspendate pe două rofi (de exemplu la utilaj agricol, tunuri, bucătării de campanie, etc.), penfru menfinerea pozifiei lor normale în timpul transportului şi al lucrului. Antetrenul preia o parte dirf greutatea vehiculului tractat, care altfel ar fj suportată de animalele de tracfiune. La ânfetren se deosebesc rofile (de obicei două, mai rar patru sau una singură), corpul (de obicei un cadru metalic) şi organe de cuplare cu maşina tractată. La maşinile agricole, antetrenul are uneori (de ex. la semănători) şi un organ de conducere, format dintr-o pîrghie cu mîner, fixată de cadru printr-o articulafie (v. fig.). Sin, Avanf-fren. La trăsurile de artilerie (cari pot fi trăsuri-afet sau trăsuri-cheson, după cum trenul legat de ânfetren e un afet sau un cheson) se transportă pe antetren personalul de serviciu, iar în inferiorul lui, munifie şi accesorii ale gurii de foc. în cazul trăsurii-afet, antetrenul poate fi cu suspensiune, dacă legătura cu afetul gurii de foc se face prin intermediul unui cîrlig care se poate roti în jurul axului său, sau cu contrasprijin, dacă legătura se face printr-un pivot plasat în general pe osie. 8. Antetrupifă, pl. antetrupife. Agr.: Organ de lucru (organ activ) al unor pluguri (pluguri cu anfetrupifă), dispus în fafa trupifei principale a acestora şi care e compus din brăzdar, cormană şi bîrsă, ale căror dimensiuni sînt mai mici decît cele ale elementelor corespunzătoare ale trupifei (v. fig.). Prin folosirea antetrupifei se îmbunătăfeşte calitatea arăturii. V. şi sub Plug. 9. Anfhelie. Meteor. V, sub Optica atmosferei. 10. Anthemis. Bot.: Gen de plante din familia Composeae, care cuprinde numeroase Antetrupifă. plante medicinale. Aceste plante cresc şi se /) brăzdar; 2) cor-ciilfivă în Europa, în Asia occidentală şi în mană;3)bîrsă; 4)bri-Africa boreală. Au flori radiale, oblonge, nu- dă şi contrapiaca; meroase; involucrul e semigîobulos sau plan. 5) grindei. Speciile mai importante sînt următoarele: Anthemis arvensis (romanifă de cîmp), A. cotula (romanifă puturoasă), A. nobiiis sin., A. odorata, Chamomilla nobilis (muşefel roman), A. finctoria (floare de perină), A. pyrethrum (muşefel african). 11. Ânthonomus pomorum L. V. Gărgărifa florilor de măr. t*2. Ânthracosia. Paleonf.: Lamelibranhiat din familia Anthra- cosiidae, cu dinfi de tip schizodont şi cu valvele triunghiular-alungite, netede sau cu slabe dungi concentrice. Umbonele prezintă fenomenul de coroziune chimici, caracteristic pentru cochiliile actuale de apă dulce. Sin. Carbonicola. 13. Anfhracofherium. Paleonf.: Mamifer paridigitat (Artiodac-tyla) din familia Anthracotheridae. Formă primitivă, are dentifie de tip brenodont, craniul masiv, asemănător celui al Suidelor şi talia apropiată de a Rinocerilor. Resturile acestui animal ss întîlnesc adesea în lignitul de vîrstă oligocenă. în fara noastră s-au găsit specia Anthracotherium magnum Cuv., în Oligocenul din Basinul Petroşani, şi specia Prominatherium dalmatinum H. Meyer (subgen de Anthracotherium), în Eocenul superior de la Săcel (Maramureş). 14. Antiaerian. Tehn. mii.: Calitate a unui mijloc de a servi la apărarea contra atacurilor aeriene. îs. Antialergic, pl. antialergice. V. Antihistaminic. in. Antîarăffiire, compozifie Tehn. mii. V. sub Arămire. 17. Ânfiarcha. Paleont.: Grup de peşti placodermi, ale căror apendice pectorale erau formate din mai multe segmente articulate (ex. Pterichtys din Devonianul inferior european). 18. Antîauxocrome, grupări sing. grupare antiauxocromă. Chim.: Grupări de atomi cu efect electromer-E. Au o acţiune de intensificare a culorii în ioni negativi. Stabilizează ionul negativ; de aceea se mai numesc şi grupări auxocrome negaţi vante. Grupări antiauxocrome sînf: NO2, CO, N = N, etc. 19. Antibalansor. V. sub Suspensiune de linie electrică de contact. Antibenzopîrînă 463 Anficatod 1. Anfîbenzopirină. Ind. chim.: Oleat de magneziu. E rezistent fafă de acizi slabi şi bun conducător de electricitate. Se întrebuinfează în spălătoriile chimice pentru a împiedica autoaprinderea benzinei, provocată de scînteile electrice produse de frecarea benzinei cu stofele de curăfit (în special lînă şi mătase). Prin adăugarea de 1%o antibenzopirină se împiedică acest inconvenient. 2. Antibiotice,sing.antibiotic. Chim. biol.: Substanfe chimice produse de microorganisme şi cari au capacitatea de a inhibi sau chiar de a ucide bacteriile şi alte microorganisme, în solufii diluate. Antibioticele sînt elaborate şi secretate de microorganisme în mediul lor de cultură, pentru a se apăra de invazia altor microorganisme. Din punctul de vedere biologic, antibioticul reprezintă o armă de apărare sau de atac a unui microorganism fafă de germeni • antagonişti. Antibioticele cele mai importante şi cele mai bine cunoscute sînt cele produse de mucegaiuri şi de actinomicete, S-au izolat substanfe antibiotice şi din culturile de fungi, bacterii şi bazidicmicete. Aproape fiecare antibiotic e produs numai de un anumit microorganism. Totuşi, unele substanfe antibiotice (de ex. penicilinele) pot fi produse de mai multe specii de microorganisme. Antibioticul fiind un metabolit, uneori un acelaşi mucegai poate secreta antibiotice diferite ca structură chimică, după condifiile de viafă, compozifia mediului de cultură, temperatură, aerafie, etc. Mucegaiurile sau actinomicetele, după ce au fost recoltate din natură, se cultivă pe medii speciale, de unda se izolează germenii din cari se obfin culturile pure ale unei singure specii. încercarea calităfilor antibiotice ale lichidului de cultură provenit de la un anumit microorganism se face prin metoda difuzimetrică sau a dilufiilor fafă de germenii patogeni cunos-cufi. Culturile producătoare de antibiotice pot fi activate prin diferite procedee fizice (prin iradierea cu raze ultraviolete sau cu raze Roentgen). în industria antibioticelor se folosesc fermentatoare mari (50 000--80 000 I), cari confin mediul de fermentafie steril. Acesta e însămînfat cu o cultură pură de mare potenfă a unui peniciiiu sau acfinomicef, care se dezvoltă în condifiile de temperatură şi de aerare optime. Cînd antibioticul secretat de microorganism a atins concentrafia maximă, miceliile sînt separate, iar din lichidul de cultură antibioticul e izolat, fie prin adsorpfie, fie prin extraefie selectivă cu solvenfi. Prin repetarea acestor operafii (adsorpfie sau extraefie), antibioticul se purifică şi se concentrează. Din ultimul concentrat, produsul e izolat apoi prin precipitare sau cristalizare şi supus operafiilor de purificare. Această cale generală de obfinere prezintă în detalii numeroase variante, conform cu proprietăfile antibioticului respectiv. — Antibioticele sînf combinafii organice cari pot fi clasificate, după constitufia moleculară, în următoarele grupuri mari: antibiotice de structură aciclică, ciclică, hidroaromatică, aromatică, chinonică, heterociclică şi polipeptidică. Prezintă o mare diversitate structurală şi din punct de vedere funcfional pot fi acizi (de ex. penicilina), baze (de ex. streptomicina), nitroderivafi, carbonilderivafi, hidroxiderivafi, etc. Nu au proprietăfi fizice sau chimice comune; proprietăfile fizicochimice caracteristice fiecărei combinafii ajută la identificarea şi determinarea gradului de puritate al unui antibiotic. Singura proprietate comună tuturor antibioticelor e activitatea lor antimicrobiană. Aceasta poate fi bacteriostatică sau bactericidă; un acelaşi antibiotic poate dezvolta ambele acti-vităfi, în funefiune de concentrafia lui. Afară de aceste moduri de aefiune, unele antibiotice pot dezvolta o aefiune bacterio-litică sau citostatică. Fiecare antibiotic prezintă un spectru bacteriologic caracteristic, care arată activitatea lui fafă de germenii patogeni cu- noscuţi. Unele antibiotice inhibă culturile germenilor gram-pozitivi şi gram-negativi (de ex. cloromicetina), avînd un spectru bacteriologic larg; altele (de ex. penicilina) inhibă numai bacteriile gram-pozitive. Activitatea antibiotică se exprimă în unităfi internafionale (u. i.), unitatea fiind cantitatea cea mai mică de antibiotic care, fiind confinută într-un centimetru cub de solufie apoasă, e capabilă să inhibească culturile unui anumit germen ales drept termen de referinfă. Standardul de activitate se exprimă prin numărul de unităţi internafionale confinute într-un miligram de substanfă pură. (De exemplu, pentru penicilină, standardul internafional e de 1667 de unităfi internafionale, adică o astfel de unitate e constituită dea 1:1667-a parte dintr-un miligram, disolvată într-un centimetru cub de solufie apoasă; penfru streptomicină-sulfat, standardul e de 730 de unităfi internafionale, etc.). Controlul activităţii preparatelor antibiotice se face determinînd numărul de unităfi pe miligram şi comparîndu-le cu standardele internafionale. Activitatea bacteriostatică a antibioticelor poate fi datorită unui proces chimic de combinare a antibioticului cu un component esenfiai din celula bacteriei; sau competifiei fafă de o enzimă sau vitamină importantă; sau blocării unei enzime ori a unui sistem enzimatic esenfiai; sau modificării fizicochimice a proteinelor protoplasmatice microbiene, ceea ce implică modificări profunde în hrănirea şi respirafia celulei, etc. Una dintre consecinfele frecvente ale turburări lor proceselor de oxido-reducere provocate de antibiotice ar consista în oxidarea grupărilor sulfhidril (—SH) în disulfidice (—S—S—), ceea ce ar antrena grave turburări şi în sinteza proteinelor. De asemenea, s-a constatat că unele antibiotice uzuale modifică metabolismul acizilor nucleici (inhibă ribonucleaza), împiedică asimilarea din mediu a unor aminoacizi esenfiali şi, în general, opresc diviziunea citoplasmei, fără ca diviziunea nucleului să fie inhibită. Germenii patogeni se apără de aefiunea antibioticelor, în două moduri: Unii sînt capabili să secrete o enzimă specifică, care inactivează (de obicei prin hidroliză) molecula antibioticului (v. Penicilinază), iar alfii, prin modificarea metabolismului celular, se adaptează acfiunii antibioticului şi devin rezistenţi; astfel, unii germeni gram-pozitivi, sensibili la aefiunea penicilinei, sub acţiunea unei doze mici şi repetate din acest antibiotic, se transformă în germeni gram-negativi, devenind rezistenfi la aefiunea penicilinei. s. Anticabraj, pl. anticabraje. C. /.: Dispozitiv pentru reducerea tendinfei de cabrare a locomotivelor electrice şi a locomotivelor Diesel electrice cu boghiuri motoare. Dispozitivele de anticabraj folosite sînt, fie stereomecanice (cuplaj elastic comun între boghiu şi şasiul locomotivei), fie electrice (reglarea excitafiei motoarelor de traefiune, pentru a micşora cuplul motor al electromotorului osiei descărcate şi a-l mări pe cel al osiei supraîncărcate), fie pneumatice (aplicarea unei forfe verticale suplemenfare pe anumite puncte determinate ale boghiurilor, printr-un cilindru cu piston, pneumatic). 4. Antîcalcar. Tehn.: Solufie de carbonat de sodiu, între-buinfată ca dezincrustant (v.) chimic în căldările de abur sau în circuitul de răcire al maşinilor termice. 5. Anti-car, Tehn. mii.: Calitatea unei guri de foc, a unui proiectil sau a unei lucrări de teren, de a putea fi folosite contra carelor de luptă. Sin. Antitanc. 6. Anticataliză. Chim. fiz.: Aefiunea de încetinire a unei reacfii chimice, de către anumite substanfe. Exemplu: Oxigenul nu favorizează reaefia bromului cu compuşi nesaturafi. De asemenea, apa, în cantităfi mici, întîrzie descompunerea eterului diazoacetic dintr-o solufie alcoolică. Sin. Cataliză negativă. 7. Anficatod, pl. anticatozi. Fiz.: Piesă de metal (wolfram, molibden, cupru, etc.) care se montează în interiorul unui tub A/iiicaustică 464 Anticonvulsivanî de raze X şi care, cînd e lovită de eiecironii catodici, produce raze X. 1. Anticaustică, pl. anîicaustice. Geom., Fiz.: Curbă ortogonală unei familii de raze de lumină, cari sînt paralele cu o direcţie sau sînt emise de un izvor punctual şi cari sînt reflectate sau refractate de o curbă plană dată, numită dirimantă, respectiv suprafaţă ortogonală unui fascicul de raze de lumină reflectate sau refractate de o suprafafă numită dirimantă. O anticaustică a unei curbe C e evolventă a causticei curbei. In condifiile cele mai generale, nu se poate afirma exis-tenfa anficausficei unei suprafefe arbitrare fafă de un fascicul arbitrar de raze de lumină. Existenfa anficausficei e sigură în condifiile teoremei lui Malus-Dupin (v. Maius-Dupin, teorema lui ~), adică atunci cînd, înainte de a suferi reflexiunea sau refracfia, razele fasciculului sînt ortogonale unei suprafefe determinate S, care poate fi considerată ca fiind înfăşurătoarea unei familii F de sfere ale căror centre sînt situate pe suprafafa dirimantă S, razele lor fiind determinate din figura formată de cele două suprafefe S, £. în căzui refracfiei, anticausfica e înfăşurăioarea sferelor cari se obfin din sferele familiei F, păstrînd centrele şi reducînd razeie în raportul •—, n fiind indiceie de refracfie al celui de n al doilea mediu în raport cu primul. Dacă S e un pian P, iiniile de curbură ale anficausficei prin refracfie corespund liniilor de curbură ale unei suprafefe Ji, obfinufă din suprafafa dirimantă S prinfr-o transformare afină, reducînd, în raportul. Vi—,n2:1, cotele punctelor suprafefei S fafă de planul P. 2. Ahtkentru, pl. anticentre. Geofiz.: Locul de pe suprafafa globului terestru, diametral opus epicentrului unui cutremur de pămînt. 3. Anficetogeneză. Chim. biol. V. s-ub Cetogeneză. 4. Antichimic. Tehn, mii.: Calitatea unui material, a unui mijloc sau procedeu, de a putea fi folosite pentru protecfia contra substanfelor chimice de lupta. Sin. Antigaz. 5. Anticiclon, pl. anticicloane. Meteor. V. sub Aer; Forme isobare. 6. Anficiclonică, mişcare Mefeor. V. Mişcările aerului, sub Aer. 7. Anticipanfă lineară. M/ne, Expl.: Distanfa cea mai scurtă dintre centrul unei încărcături de exploziv aşezate într-o gaură de mină, într-o sondă de minare sau într-o cameră de minare (v. fig. sub Anficipantă volumetrică), şi cea mai apropiată suprafafă liberă a frontului de lucru (front de înaintare sau front de abataj la exploatare). Anticipanta lineară se notează de obicei cu w şi se exprimă în m. Sin. Linie de minimă rezistenfă (I. m. r,). s. ~ yoiumefrkă. M/ne, Expl.: Volumul de rocă sau de substnafă minerală utilă, detaşată, respectiv ruptă, de explozia 3 Anficipantă volumetrică, a) la o gaură de mină într-o lucrare subterană; b) la o gaură de sondă de minare într-o exploatare la zi; c) la o cameră de minare; ED=w) anticipanta lineară; BC) încărcătură; 1) tavan; 2) talpă; 3) galerie; 4) cameră de minare. unei găuri de mină. Golul rămas după explozie are o formă geometrică neregulată, apropiată de a unei prisme triunghiulare CU fafa laterală ABF (v. fig. a), sau de a unei prisme drept- unghiulare cu fafa laterală AFGH (v. fig. b) sau ABCD (v. fig. c). Valoarea anticipantei volumetrice se exprimă în m3. 9. Anfâdinal, pl. anticlinale. Geol.: Partea care, într-o cută geologică, are, în pozifie normală, convexitatea în sus şi flancurile cu înclinări contrare. La un anticlinal afectat de eroziune apar în ax strafele ceîe mai vechi, iar de o parte şi de Anticlinal. alta a axului, strate mai noi. în plan, anticiinaluI se desenează ca o butonieră, avînd strafele cele mai vechi în mijloc şi strate din ce în ce mai noi spre periferie. (V. sub Cută). io. Anficlinorium. Geol.: Cută de primul ordin, cu câracter general de anticlinal, în alcătuirea căreia intră cute mai mici, Anticlinorium. de al doilea ordin. Cuta anticlinală de al doilea ordin, situată ia mijlocul seriei, se găseşte într-un plan superior cutelor laterale. ii. Ânficior. Chim. V. sub Sodiu, hiposulfit de ^. 12 AnficoaguSant. 1. Chim. fiz.: Sin. Coloid de protecfie. V. sub Coloid. 13. ÂnficoaguSant, pl. anticoagulante. 2. Farm.: Medicament care produce o mărire a timpului după care coagulează sîngele. Menfinerea unui timp de coagulare normal e realizată în organism printr-un mecanism complex, în care sînt implicate substanfe cu acfiune coagulantă (v. Vitamina K) şi substanfe cu acfiune anticoagulantă (v. Heparină). O coagulare prea lentă a sîngelui se manifestă prin predispoziţii la emoragii, pe cînd o coagulare prea rapidă favorizează formarea cheagurilor (trom-busuri), cari produc obstrucfia vaselor sangvine. Anticoagulan-tele sînt întrebuinfate în clinici pentru profilaxia şi tratamentul cheagurilor intravâsculare, al tromboflebitelor şi al emboliilor, în acest scop se înfrebuinfează: heparina, un produs natural, preferat ori de cîte ori se urmăreşte un efect rapid; anti-coagulante de sinteză, ca dicumarolul (v.) şi fromexanul (v.), cari prezintă, faţă de heparină, dezavantajul unui efect mai tardiv, dar cari în schimb pof fi administrate oral (heparina se administrează numai parenferal). Anficoeror, pl. anticoeroare. Telc.: Detector de unde electromagnetice (v.) a cărui rezistenfă ohmică creşte sub acfiunea acestor unde. 15. Anîicongeîanf. Ind. petr.: Sin. Aditiv anticongelant. V. sub Aditiv. iu, Anticonvulsivanf, pl. anticonvulsivanfi. Farm.: Medicament cu acfiune depresivă asupra sistemului nervos central, întrebuinfat în tratamentul simptomatic al epilepsiei. El nu produce vindecarea, însă poate reduce incidenfa crizelor şi, printr-un tratament continuu, permite controlul ior. în acest scop se folosesc astăzi numeroase medicamente de sinteză, cum sînt: lumi-nalul, mebaralul, di lanf ina, tridiona, fenurona, etc. Nici unul dintre ele nu satisface condifiile cari se cer unui anticonvul-sivant ideal, şi anume: să fie activ fafă de toate cele trei forme de epilepsie (petit mal, grand mal şi criza psihomotoare), să Anticorodal 465 Ânficoroziv *nu fie sedafiv sau hipnotic, să aibă durată lungă de aefiune şi să nu fie toxic. — Sin. Antiepileptic. 1, Anticorodal. Mefg., Av.. AIpaj ameliorabil de aluminiu, cu 0,6% magneziu, 1% siliciu şi restul aluminiu. Are rezistenfă de rupere la întindere de circa 28 kg/mm2. E utilizat în consfrucfii aeronautice, pentru calităfile sale anticorozive. 2. Ânficoroziv, pl. anticorozive. Chim., Tehn.: Reactiv chimic anorganic sau organic care, adăugat unui sistem chimic care ajunge în contact cu suprafefe metalice, încetineşte sau chiar' opreşte practic complet coroziunea. Aefiunea protectoare .a anticorozivi lor e complexă. Se admite că (indiferent de structura lor chimică) ei realizează, pe suprafafa metalului asupra căruia aefionează, un strat protector de dimensiuni atomice sau moleculare, împiedicînd astfel trecerea oxigenului din aer, care are un rol preponderent în amorsarea procesului coroziunii, cînd metalele ajung în contact cu solufii apoase, Ceilal}i factori cari determină direct aefiunea protectoare a unei substanfe anticorozive sînt: puritatea metalului, caracterul lui chimic şi electrochimic, natura şi temperatura mediului coroziv, structura şi compozifia inhibitorului de coroziune, presiunea oxigenului difuzat pe suprafafa metalului, raportul dinfre suprafafa zonelor anodice şi catodice, etc. Se cunosc numeroase substanfe anticorozive; ele sînf întrebuinţate la combaterea coroziunii atît în solufii apoase, cît şi în suspensii sau în emulsii de medii neapoase. Din puncfui de vedere al mecanismului de protecfie, se deosebesc anticorozive anodice, catodice, pasivizante şi prin adsorpfie. Anticorozivele anodice măresc polarizafia anodului pilelor carî se formează pe suprafafa metalului corodat (v. Schema de principiu sub Coroziune), dînd astfel pe suprafafa metalului o peliculă protectoare, care împiedică accesul oxigenului şi deci micşorează apreciabil sau chiar anulează vitesa de coroziune. Din această categorie fac parte unele substanfe anorganice, cum sînt hidrafii, carbonafii, crcmafii şi fosfafii metalelor alcaline. Cînd se înfrebuinfează anticorozive de acest fel, e necesar să se cunoască cu precizie concentrafia lor optimă, “penfru care coroziunea e inhibită, deoarece la concentrafii mai mici decît aceasta se pot produce puternice focare de coroziune. Anticorozivele catodice formează pe catod, prin cafionii lor, pile locale de hidroxid, realizînd un film protector şi limi-fînd, prin aceasta, accesul oxigenului spre catod. Astfel, sărurile de magneziu, cele'de zinc şi de nichel, şi bicarbonatul de calciu disolvat în apă, reduc vitesa de coroziune a metalelor feroase. Anticorozivele pasivizante, cînd sînt adăugate în concentrafii mici în mediul coroziv, schimbă potenfialul de depunere a metalului, fixîndu-se pe suprafafa acestuia prin electroni neparticipanfi şi formînd un compus metalic de dimensiuni mono-moleculare. Acest strat monomolecular, uneori monoatomic, constituie o barieră fizică contra atacului mediului coroziv asupra metalului. Cromatul de potasiu şi cel de amoniu, de exemplu, sînt buni pasivizanfi ai fierului pentru unele solufii apoase. Anticorozivele prin adsorpfie se adsorb pe suprafafa metalului, datorită anumitor orientări ale moleculelor, formînd o peliculă monomoleculară care izolează metalul de mediul coroziv. Pentru ca aceste anticorozive să-şi exercite aefiunea protectoare, gradul de concentrafie al inhibitorului trebuie să depăşească gradul de concentrafie critică corespunzătoare formării peliculei monomoleculare. Pelicula protectoare fiind sensibilă la creşterea temperaturii şi la frecare, fiecărui inhibitor de adsorpfie îi corespunde o temperatură optimă, deasupra căreia se produc fenomene de desorpfie. în acest caz, refacerea peliculei e asigurată prin adăugarea unui exces de inhibitor. Sînf anticorozive prin adsorpfie numeroşi compuşi organici, ca unii acizi organici cu moleculă mare, acizi sulfonici şi să- rurile lor, amidele cu moleculă mare, diverse ămine, diverşi alcooli, esteri, etc. — Există anticorozive anorganice şi anticorozive organice. — Anticorozivele anorganice sînt foarte numeroase. Exemple: Substanfele alcaline şi alcalino-pămîntoase sînf întrebuinfafe atît pentru, a reduce aciditatea mediului coroziv, cît şi penfru a exercita o aefiune anticorozivă, fie anodică, fia catodică. Astfel, hidroxidul de sodiu e întrebuinfat, în solufii de anumite concentrafii, la combaterea coroziunii clorhidrice din unele instalafii de prelucrat fifeiul, cum şi la conducte de transport al unor produse petroliere cari confin sulf. De asemenea, sulfatul de calciu, sau cel de magneziu, în amestec cu carbonat de amoniu, protejează contra coroziunii principalele metale feroase. Cromafii şi bicromafii combat cu rezultate bune coroziunea metalelor feroase provocată de apă şi de multe solufii alcaline, Ei combat formarea hidratului feros chiar în locul unde se formează, oxidîndu-l în hidrat feric. De asemenea, cromafii şi bicromafii au aefiune anticorozivă asupra suprafefelor de aluminiu,, cînd mediul coroziv e apa, sau e consfifuit de solufii de clorură de sodiu, acid fosforic, etc. Ei sînt între-buinfafi şi asociafi cu borafii, cu nitrafii sau cu alte substanfe anorganice sau organice. Acestea sînt folosite pentru combaterea coroziunii la presele hidraulice şi la construcfiile de acumulatoare, la cricuri şi amortisoare hidraulice, la fevi de înaltă presiune, la vasele de presiune, la sistemele de răcire cu apă a motoarelor, la sistemele de răcire cu apă a maşinilor frigorlfere, Ia infuzoarele de gaz cu obturatoare hidraulice şi la generatoarele de gaz. Borafii combat cu rezultate bune coroziunea în radiatoarele motoarelor de automobil sau de avion, cari confin solufii anti-congelante formate din amestecuri de apă cu alcooli sau cu polialcooli. Silicafii împiedică coroziunea aparatelor de fiert cari lucrează cu apă sărată. în amestec cu fluosilicafii, ei fac ca solufiile alcaline să nu atace aluminiul sau fierul galvanizat. Nitrafii de zinc şi de magneziu împiedică atacul aluminiului de către solufii apoase de clorură de sodiu. Nifrifii, în special cel de sodiu, împiedică atacul fierului de către solufiile de clorură de sodiu. Adausurile de nitrit de sodiu devin foarte eficiente, dacă exponentul de hidrogen al solufiei corozive e menfinut în jurul valorii 6. Sînt întrebuinfafi cu deosebire la protecfia pieselor de ofel chiar în cursul fabricării lor, sau în cursul depozitării lor mai îndelungate, la pro-teefia ofeluiui contra coroziunii provocate de lichidele de curgere şi de răcire, la protecfia conductelor de benzină şi de fifei, la protecfia căldărilor de locomotivă contra coroziunii, ctj. Derivafii arsenului, de exemplu arseniful de sodiu, apără metalele feroase contra coroziunii provocate de sărurile higroscopice ale halogenurilor alcalino-pămîntoase folosite la deshidratarea gazelor. Triclorura de arsen împiedică coroziunea fierului de către ciorura de aluminiu în mediu organic, cum şi atacul acidului clorhidric. Permanganafii reduc coroziunea cuprului de către sărurile lui în solufii apoase. Sărurile de cupru divalent combat coroziunea fierului de către solufiile apoase de etanolamine. — Anticorozivele organice au o aefiuns specifică bine definită, între activitatea lor şi structura lor chimică existînd o corelafie strînsă. Hidrocarburile în amesfec cu hidrocarburi sulfonate sub formă de sare de sodiu şi emulsionate cu apă reduc coroziunea ofeluiui la valori neglijabile în dispozitivele de răcire cu apă ale unei maşini. Ele împiedică coroziunea metalelor neferoase şi întrerup procesele de coroziune amorsate. Derivafii cu azot, de exemplu aminele şi amidele alifatice superioare, împiedică coroziunea .fierului şi a aluminiului de Anficorp 466 ( Antidefonant căfre soluţiile acidului clorhidric în concentrafie de cel mult 5%. Hidroxilaminele superioare, ca N-laurilhidroxilamina, tioureea, guanidina, iminele şi imidele combat coroziunea diferitelor metale feroase, şi se înfrebuinfează în special la acidifierea sondelor. Derivafii oxigenafi, de exemplu unii alcooli cu triplă legătură, sînt bune anticorozive. Gluconatul de sodiu protejează contra coroziunii produse de lichide apoase cari se separă în unele rezervoare de stocaj al carburanfilor. Gluconatul de crom împiedică coroziunea în insfalafii le de desulfurizare a gazelor. Aldehida formică (1—2% în solufie apoasă) combate coroziunea echipamentului de foraj al sondelor, în cursul acidifierii (v. sub Inhibitor de acidifiere). Se înfrebuinfează şi anumite amestecuri de naftenafi şi sulfonaftenafi. Combustibilii motoarelor cu ardere internă pot deveni necorozivi prin adăugarea unor substanfe ca p-hidroxibenzofenona sau eterul monoetilic al efilenglicoiului. Unii compuşi cu sulf (disulfuri şi fetrasulfuri de xantogenafi), unele amide superioare monosubstituite sau disubstituite, cum şi unii acizi policarboxilici, adăugaţi în uleiurile iubrifianfe în anumite concenfrafii, inhibesc coroziunea principalelor piese ale motoarelor cu ardere internă. La substanfele anticorozive organice se poate stabili un raport între structura moleculară şi acfiunea anficorozivă exercitată de mediile acide. Astfel, s-a constatat că adăugarea unei aite grupări substituite măreşte anticorozivitafea substanfei, dacă persistă asimetria moleculară (de ex. feniitioureea e mai slabă decît difeniltioureea asimetrică, în aceleaşi concenfrafii moleculare). Importanfa grupării funcfionale inhibitoare e mai mare decît efectul greutăfii moleculare mari. Se deduce că, dacă configurafia sferică a anficorozivului organic rămîne aceeaşi, factorul cel mai important care determină activitatea e concentraţia grupărilor inhibitoare. Pentru o aceeaşi concentrafie dată, anticorozivul cel mai eficient e acela care are grupări de substituire mai active (de ex.: difeniltioureea simetrică e mai slabă decît piridilfeniltioureea, care are o a doua grupare activă, datorită azotului din piridină). — Sin. Inhibitor de coroziune. î. Anticorp, pl. anticorpi. Chim. biol,: Substanfă de apărare, care apare în sîngele unui animal, datorită prezenfei unui antigen în organismul animalului respectiv. Anticorpii sînt de natură proteică şi pot fi considerafi ca serumglobuline modificata, avînd o acfiune strict specifică fafă de un anumit antigen. Ei se deosebesc, din punctele de vedere chimic şi imu-nologic, de proteinele serice normale. Procesul de formare a anticorpului, determinat de prezenfa antigenului în organism, e încă necunoscut. După modul în care-şi exercită acfiunea fafă de antigeni, anticorpii se împart în patru grupuri: aglutininele, cari coagulează bacteriile; precipitinele, cari precipită globulinele; iizinele, cari produc liza antigenului (bacteriolizine) — şi opsoninele, cari fagocifează antigenii omologi. Animalul al cărui ser sangvin confine un anticorp specific fafă de un anumit antigen se numeşte imunizat, iar serul său se numeşte „antiser" (fafă de antigenul respectiv). V. şi Antigen. *. Anticrepuscul. Mefeor. V. sub Optica atmosferei. a, Anticriptogamic, pl, anticriptogamice. Ind. chim.: Substanfă întrebuinfată la combaterea plantelor criptogame parazite (ciuperci, bacterii, muşchi, licheni, etc.). V. Fungicid. 4. Anticva. Poligr.: Familie de litere de tipar din grupul caracterelor latine, după inscripfiile sculptate pe monumentele din Roma antică. Se caracterizează prin linii de egală grosime şi prin absenfa tălpilor. Literele anticva au fost gravate abia în cursul secolului XVI; majusculele sînt imitate după înscripfiile feniciene şi au fost realizate ia începutul secolului XIX, iar minusculele au fost împrumutate din alfabetul latin. Sin. Anfiqua, 5. Antideflagranîă, protecţie Elf.: Protecfie a utilajelor electrice, care permite folosirea lor fără pericol în încăperi în cari există posibilitatea de explozie (în cari se pot aduna în cantităfi periculoase gaze, vapori sau pulberi cari formează cu aerul amestecuri explozive). Principalele moduri de realizare a protecfiei anfideflagrante sînt următoarele: capsularea (blindarea) rezistentă la presiune, protecfia sub ulei, ventilafia cu suprapresiune —- şi siguranfa interioară. Capsularea rezistentă la presiune se realizează închizînd în carcase metalice părfile periculoase ale utilajului, cari — prin scînfeile, arcurile electrice sau temperaturile înalte cari le produc — pot provoca aprinderea unor amestecuri explozive. Carcasa trebuie să reziste la presiunea dată de o explozie a amestecului exploziv care a pătruns'în interior şi să împiedice ieşirea în mediul exterior exploziv a gazelor fierbinfi (laminare prin interstifii înguste, cu flanşe late, cari răcesc gazele produse de explozie). Tipurile constructive şi dimensionarea carcaselor depind de temperatura de aprindere şi de clasa de deflagrafie a amestecului respectiv. Ele sa încearcă ia presiunea hidraulică corespunzătoare (cu circa 20% mai mare decît presiunea maximă a amestecului respectiv) şi la explozie într-un amestec exploziv cu concentrafia cea mai periculoasă. Protecfia sub ulei a părfi lor periculoase împiedică propagarea arcului electric în afara lichidului şi deci aprinderea •amestecurilor explozive. Ventilafia cu suprapresiune permite ca părfile periculoase, închise în carcase, să fie menfinute în permanentă în aer proaspăt sau în gaze inerte. Siguranfa interioară se realizează prin dispozitive cari reduc energia scînteilor sub valoarea minimă necesară aprinderii amestecului exploziv. In consfrucfia utilajelor anfideflagrante se impun şi măsuri speciale, prin cari se realizează o siguranfă mărită în funefionare, şi anume: distanfe de străpungere şi de conturnare mărite; temperaturi admisibile joase; blocaje cari împiedică manevrări greşite sau periculoase; închideri cu şuruburi speciale (de obicei cu cap triunghiular); interzicerea folosirii izolanfiior higro-scopici şi combustibili. 6. Antiderapant. 1. Drum.: Calitatea unei îmbrăcăminte rutiere de a nu se lustrui prin circulafie sau de a nu deveni lunecoasă prin umezire, astfel încît coeficientul de frecare dintre rofile vehiculelor şi suprafafa ei să fie destul de mare pentru a împiedica deraparea vehiculelor. 7. Antiderapant. 2. Drum.: Calitatea unui tratament superficial, aplicat pe o îmbrăcăminte rutieră, de a mări coeficientul de frecare dintre rofile vehiculelor şi suprafafa îmbrăcămintei, care a fost lustruită prin circulafie sau care devine lunecoasă prin umezire, pentru a împiedica deraparea vehiculelor. V. şi îmbrăcăminte rutieră; Tratament superficial. s. Antiderapant. 3. Transp.: Calitatea suprafefei de rul'are a unor anvelope sau a unui echipament adecvat care se montează peste rofi (de ex. lanfuri), de a mări aderenfâ la cale şi de a reduce, astfel, posibilitatea de derapare (v. şi sub Anvelopă, şi Lanf de zăpadă). 9. Antidefonant, pl. antidefonanfi, Ind. pefr.; Substanfă care se adaugă în mici proporfii unui carburant, pentru a-i mări rezistenfa la detonafie. Antidetonanfii se folosesc în special la combustibilii pentru motoare cu electroaprindere, cari au raportul de compresiune mare. Adausuri cum sînf benzolul, alcoolul, diferite isoparafine, eterul diisopropiIic, nu sînt anti-detonanfi, ci componenfi cari rezistă la detonafie; efectul lor devine sensibil la o proporfie de cel pufin 5%. Se cunosc multe substanfe cari au acfiune antidetonanta, printre cari sînt importante unele amine şi, în special, unit compuşi organomefalici. Dintre aceştia e întrebuinfat mai mult numai fetraetilu! de plumb; PbfJ^Hs)^ care, adăugat în proporfii Ânfidefonânfa 467 Anfiflocuianf pînă la 0,3% în benzină, împîedîcă formarea peroxizilor în cursul comprimării amestecului gazos în cilindrii motorului, ceea ce evită producerea detonafiei; pe lîngă efectul său antidetonant, tetraetilul de plumb prezintă şi avantajul unei bune stabilităţi şi a! insolubilităţii în apă. Tetraetilul se amestecă în special cu bromura de etilen, solubilă în benzină, astfel îneît în timpul combustiei, să se poată forma bromura de plumb, care e volatilă şi e deci eliminată din motor. Folosirea tetraetilului de plumb a permis în mare măsură perfecţionarea şi dezvoltarea motorului cu benzină, cum şi economisirea unei imense cantităfi de carburant. Efectul de antidetonanţă al tetraetilului de plumb nu e acelaşi pentru toate hidrocarburile şi pentru toate categoriile de benzine. Efectul tetraetilului asupra diferitelor clase de hidrocarburi a fost studiat într-un motor cu un singur cilindru cu cap mobil, pentru a permite măsurarea raportului critic de compresiune, adică a raportului la care, în condiţii de lucru bine stabilite (sarcina maximă, compoziţia amestecului şi momentul aprinderii pentru puterea maximă, etc.), începe să se audă detonaţia. Detonaţia a fost măsurată asupra hidrocarburilor pure şi cu un adaus de 1 cm3 tetraetil de plumb la un galon (3,79 I). în figură se observă că efectul antidetonant al tetraetilului, -şs -oy o "+tp +ţ2 ne +2,0 +2tv +%» Creşterea sau scădeiea raportului critic de compresiune la adăugare de 1 cm* de tetraetil de plumb la 3,79 litri Detonata hidrocarburilor pure cu adaos de fetraeii! de plumb. la hidrocarburile parafinice şi naftenice, e cu atît mai mare, cu cît hidrocarbura e mai rezistentă la detonaţie; acesfe clase de hidrocarburi sînt aproape tot atît de bine influenţate de tetraetil. Aromatele cu catene laterale saturate s-ău comportat aproximativ în acelaşi fel, iar olefinele (a), diolefinele şi acetile-nele prezintă o susceptibilitate ia tetraetil de plumb aproximativ egală şi aceeaşi ca a benzinelor. Unele hidrocarburi ciclice nesaturate şi unele aromate cu catene laterale, nesaturate rezistă însă mai puţin la detonaţie în prezenţa tetraetilului, micşorarea rezistenţei la detonaţie fiind cu atît mai accentuată, cu cît hidrocarbura neetilată e mai nedetonantă. Cele mai multe hidrocarburi examinate sînt situate în intervalul de susceptibilitate al benzinelor obişnuite (indicate de cerc). Compuşii sulfului afectează defavorabil acţiunea tetraetilului de plumb, într-o măsură din ce în ce mai mare, în ordinea următoare: sulfura de carbon, tiofenul, sulfurile, mercaptanii, disulfurile, trisulfurile. Unii compuşi ai sulfului sînt ei înşişi % prodetonanţi (trisulfura de etil, mercaptanii), pe cînd alţii (de ex. sulfurile) sînt fără acţiune. Deoarece prin rafinare se reduce conţinutul în sulf şi în alţi compuşi prodetonanţi (peroxizi, etc.), se înţelege că tetraetilul de plumb are un efect cu atît mai aet, cu cît benzina e mai bine rafinată. i. Antidetonanţă. Ind. petr.: Proprietatea unor substanţe de a scădea vitesa de propagare a arderii în masa unui amestec ' carburant, de la valoarea ei corespunzătoare detonaţiei, la cel puţin valoarea ei corespunzătoare exploziei, împiedicînd prin aceasta detonaţia amestecului carburant în motoare.— Pentru benzine, antidetonanţa se exprimă prin cifra octanică şi se determină cu aparatul C F R. V. şi sub Detonaţie, rezistenţă la 2. Antidiazotaţi, sing. antidiazotat. Ind. chim.: Formele-ste-reoisomerice stabile ale diazoderivaţilor. Fiind pufin reactivă, nu iau parte la reacţia de cuplare. Se obţin prin tratarea diazoderivaţilor cu soluţii concentrate de a 1 ca Iii. Se întrebuinţează ca forme stabile de diazoderivaţi. Sin. Isodiazotati. V. Gheajă, coloranfi de 3. Antidinatron. V. sub Dinatron. 4. grilă Sin. Grilă supresoare (v.). 5. Antidominanfă, pl. antidominante.' C/c. e.; Valoarea care corespunde frecvenfei minime într-o repartifie statistică. Sin. Antimodul. e. Antidot, pl. antidoturi. Farm.: Substanfă chimică minerală, vegetală sau animală, care, introdusă în organism pe cale bucală, parenterală sau anală, îl apără fie preventiv, fie curativ, micşorînd sau anihilînd aefiunea unui toxic sau a veninurilor asupra organismului. După modul de aefiune, antidoturile se împart în antidoturi mecanice, fiziologice şi chimice. Ultimele sînt mai frecvent întrebuinfafe şi acţiunea lor se bazează, fie pe reacfiile dintre antidot şi toxic, fie pe aefiunea lor de coloid protector asupra organelor atacate de toxice sau de veninuri, efc. în unele cazuri de intoxicafie, înainte de a administra un antidot, se face bolnavului o spălătură stomacală sau se provoacă vomitarea (dacă toxicul nu a fost o substanfă iritantă, caustică, etc.). Principalele antidoturi chimice ale acizilor concentrafi sînt apa, magnezia calcinată, carbonafii alcalini, etc.; ale acidului cianhidric şi ale sărurilor, vomitivele, apa amoniacală, etc.; ale alcaliilor concentrafi, apa acidulată, alimentele acide, etc.; ale alcaloizi lor, vomitivele, cafeaua, taninul, etc.; ale fosforului, laptele; ale arsenicului, apa de var, albuşul de ou; ale sărurilor de cupru şi de crom, solufii de carbonafi alcalini; ale acidului oxalic, apa de var, etc.; ale sublimatului coroziv, albu-mina, albuşul de ou; ale sărurilor de plumb, de zinc, de bismut etc., băuturile albuminoase şi mucilaginoăse, etc. 7. Anfienzime, sing. antienzimă. Chim. biol.: Clasă de substanfe sau amestecuri de substanfe capabile să inhibească activitatea anumitor enzime. Serul uman are proprietatea de a inhibi în parte aefiunea tripsinei, a pepsinei sau a cheagului. Prin administrarea parenterală e unei enzime se obfine un ser care inhibeşte în mod specific activitatea enzimei respective. Se consideră deci că în ser se produc anfienzime, substanfe cu o constituţie chimică încă neclarificată, şi se admite că, aproape pentru fiecare enzimă, organismul poate să sintetizeze antienzima respectivă, dacă necesităţile biologice impun acest lucru. Din acest punct de vedere, enzimele se pot asemăna cu antigenii. Unii paraziţi intestinali (de ex. Ascaris) conţin antienzime capabile să inhibească pepsina şi tripsina, apărîndu-se astfel de acţiunea proteolitică a acestor enzime. La temperaturi mai înalte decît 60°, acţiunea antagonistă a antienzimelor încetează. Sin. (parţial) Antiferment, 8. Anîiepilepfic,pl. antiepilepfice.Farm. V. Anticonvulsivant. 9. Ântifading. Telc.: Calitate a unei instalaţii sau a unei părţi de instalaţii de radiocomunicaţii de a reduce sau de a compensa efectele supărătoare ale fenomenului de fading (v.). Exemplu: Antenă antifading. 10. Antifazat. Gen.: Calitatea a două mărimi armonice de aceeaşi frecvenţă de a avea o diferenţă de fază care corespunde unei jumătăţi de perioadă. — Sin, în contrafază, • tt. Anfifebrină. Farm. V. Acetanilida. 12. Antiferment, pl. antifermenţi. Chim. bi ol.: Substanţă (KCN, H2S, HNO3, NaCI, etc.) care, de la o anumită concentraţie într-o soluţie, împiedică activitatea fermenţilor. 13. Anfiflocuianf. Chim.: Sin. Antieoagulant (v. Anticoa- gulant 2). - - - ' , • ; . : 30* Anfifon 468 Aniihelo, strat ~ î. Anfifon, pl. antifoane. Fiz.: Sin. Audioprotecfor (v.). 2. Ânfiformm. Chim. V. Hipoclorif de sodiu, sub Sodiu. 3. Antifricfiune. Tehn.: Calitatea unui material folosit la căpfuşirea unor ghidaje cu alunecare sau a unor paliere de alunecare, de a avea coeficient de frecare mic, termorezistenfă suficientă şi o mai mică rezistenfă la uzură decît materialul piesei cu care ajunge în contact, în serviciu (reducînd astfel uzura prin frecare a pieselor între cari e interpus). 4. Antifricfiune. Metg.: Sin. Aliaj de cusinefi, Aliaj anti-fricfiune (v.). 5. Antifricfiune, aSiaj Metg. V. Aliaj antifricfiune. s. Ânfifungin. Ind. alim.: Borat de magneziu, întrebuinfat la conservarea cărnii. 7. Antigaz. Tehn. mii. V. Antichimic. 8. Anfigel, pl. antigeluri. A4s.; Solufie apoasă a unei sub-sfanfe cu temperatura de congelare joasă, care se introduce (în locul apei) în circuitul de răcire al motoarelor cu ardere internă, cînd temperatura exterioară e joasă, spre a evita înghefarea. Antigelul trebuie să îndeplinească, în plus, următoarele condifii: conductivitate termică mare, căldură specifică mare, temperaturi de fierbere, de aprindere şi de explozie înalte, coeficient de dilatafie termică mic, corozivitate mică — şi să nu lase reziduuri. Substanfele antigel întrebuinfate cel mai mult sînt următoarele: Substanţă antigel Temperaturi, în ° 100% Congelare Fierbere Explozie Aprindere Etilenglicol CH2OH—CH2OH —15,6 197,4 115 140 Glicerină C3H5(OH)3 — 17,9 290 Alcool etilic C,H5OH —112 78,3 12 30 etiîenglicolul, glicerina, alcoolul etilic sau amestecuri da glice-rină cu aicool etilic. — Eiilenglicoiul se înfrebuinfează în solufie cu 45% apă distilată, avînd temperatura de congelare — 42°. Această solufie, la care se adaugă ca inhibitori (substanfe cari împiedică coroziunea) ortofosfatul monosodic [NaH2P04• H2O] şi dextrina [(C6H10O5)x], are coeficient de dilatafie relativ mare şi e higroscopică. Antigelul etilenglicol fiind toxic, trebuie îndepărtat imediat de pe piele, prin spălare cu săpun; se recomandă sa fie manipulat cu atenfie, şi să se păstreze în vase metalice plumbuite şi bine închise. — Glicerina se înfrebuinfează în solufie cu 30% sau 40% apă distilată, avînd temperatura de congelare de —40°, respectiv de —35°. Glicerina prezintă dezavantajul că face spumă. — Alcoolul etilic se înfrebuinfează în solufie cu 40 sau 50% apă distilată, avînd temperatura de congelare de —40° (în ambele cazuri). Alcoolul etilic prezintă dezavantajul că se evaporă şi se aprinde uşor. — Amestecurile de 40% sau 42% alcool etilic denaturat şi 15% glicerină în solufie cu apă distilată au temperatura de congelare de —28°, respectiv de —32°. în această solufie se adaugă ca inhibitori azotif de sodiu [NaN02] şi molibdit de sodiu [Na2Mo02], în proporfie de cîte 0,05--1%. 9. Antigen, pl. antigeni. Chim. biol.: Substanfă care, introdusă parenteral într-un organism, provoacă aparifia în serul sângvin a unui factor de apărare (anticorp) specific. Penfru a declanşa acest fenomen, anfigenii trebuie să cibă o structură chimică sau o constifufie morfologică diferită de aceea a componentelor normale ale organismului-gazdă. Anfigenii au, în general, greutate moleculară mare, caracter coloidal şi sînt hidroiizabili. Anfigenii cei mai importanft sînt toxinele bacteriene, cari provoacă în serul animal aparifia anfitoxinelor (anticorpi). Anti- genii bacterieni sînt constituifi dintr-o proteină avînd drepf grupare haptenică un polizaharid, care îi conferă specificitatea. Prin unire cu anticorpul, antigenul pierde proprietăfile toxice pentru organismul animal. 10. Antiger: Sin. impropriu pentru Anfigel (v.). 11. Ânfigorif. Mineral.: Mg6(OH)g Sî^Oiq. Varietate de serpentin (v.) lămelăr, prezentă în peridotite şi în roci serpenti-noase, sub formă de agregate Foioase neregulate. Are culoarea verde închisă sau neagră; e translucid, cu slab pleocroism în tonuri palide verzui; are luciu mătăsos sidefos, duritatea 2,56, gr. sp. 3 — 4; simetria optică, biax: ^=1,560, wm= 1,570, ^=1,571. 12. Antigraf, pl. antigrafe. Gen.: Copie manuscrisă de pe un original.— Cu sens peiorativ: apograf. 13. Antigrizutoasă, protecţie Mine, Elf.: Tip de protecfie specială, mecanică (simbolul P44 mi) sau electrică, aplicată maşinilor, transformatoarelor şi aparatelor electrice, pentru a putea fi folosite fără pericol de explozie în minele de cărbuni cu emanafii de grizu sau cu praf de cărbune fin în atmosferă. (Simbol romînesc A, sovietic PB, german Sch). Materialul anti-grizufos trebuie să reziste nu numai exploziei în echipamentul electric şi să împiedice transmiterea exploziei în mediul înconjurător, ca materialul antideflagrant, ci trebuie să reziste şi eventualelor lovituri în serviciul dur, la care e supus. Protecfia antigrizutoasă a maşinii sau a aparatului, care e deci un tip deosebit de protecfie anfideflagranfă (v.), se obfine prin unul sau mai multe dintre următoarele mijloace: capsularea completă într-o carcasă de fontă sau de ofel, care satisface condifiile de robustefe impuse de tratamentul grosier din mine şi rezistă unei presiuni interioare de 8 at; capsularea parfială în carcase asemănătoare, numai a acelor părfi din maşini sau din aparate, la cari intervin în mod curent scîntei, în timpul exploatării; capsularea în baie de ulei mineral (lipsit de răşini sau acizi), a acelor aparate la cari se produc scîntei sau încălziri periculoase (întreruptor în ulei, etc.); măsuri de siguranfă, electrice sau mecanice, pentru evitarea scînteilor şi pentru evitarea supraîncălzirii nspermise, la părfile maşinilor sau ale aparatelor la cari — în mod normal — nu se produc scîntei sau supraîncălziri. Ultimele măsuri sînt, în principiu, identice cu cele cari se aplică motoarelor asincrone trifazate cu rotorul în scurt-circuit, protejate antigrizutos, şi anume: protecfia mecanică contra pătrunderii corpurilor străine în stator sau în rotor şi cari ar putea provoca scurt-circuite; micşorarea cu aproximativ 25% a supraîncălzirii admisibile (fafă de temperatura mediului ambiant) la diferitele părfi ale maşinii (echivalînd cu reducerea puterii motorului la 75•••80% din valoarea nominală); mărirea înfrefierului cu 50%; asigurarea prin lipitură tare a legăturii dintre barele coliviei rotorice şi inelele frontale cari închid colivia.— în unele construcfii antigrizutoase, laminarea gazelor fierbinfi se face prin orificii cu grătare, confecţionate din plăci late, apropiate. Se pot menfiona următoarele două mijloace improprii protecfiei antigrizutoase: acoperirea deschiderilor de ventilare a maşinilor electrice cu pachete de plăci metalice cu spafii intermediare de circă 0,5 mm — şi acoperirea aceloraşi deschideri cu sită metalică. La acestea s-a renunfat, deoarece praful fin de cărbune pătrundea uşor prin interstifii şi le obtura, împie-dicînd ventilafia şi provocînd adeseori arderea maşinii (pericol direct de explozie). încercarea de rezistenfă la explozie se face cu un amestec constituit dintr-o parte de metan şi nouă părfi de aer, care are o presiune maximă de explozie de 6,35 at. 14. Antihaio. Foto., Cinem.: Calitatea unui materia! foto-sensibil de a nu produce efectul de halo (v.) în timpul expunerii. Aparifia haloului e împiedicată printr-un strat anfihafo. 15. strat Foto., Cinem.: Strat de protecfie a mate- rialului fofosensibi! confra producerii haloului. Stratul antihalo Anfihelminfice 469 Anfimalarice e formai dinfr-un iac sau dintr-un strat de geiatină colorată, care absoarbe razele cari au pătruns pînă la suportul materialului fotosensibil (peliculă sau placă de sticlă), împiedicînd i-eflexiunea şi crearea unei imagini parazitare a obiectului fotografiat. Stratul se disolvă în timpul developării. La unele sorturi de material fotosensibil alb-negru, protecfia antihalo se obfine fără un strat special, numai prinfr-o uşoară colorare în cenuşiu a suportului însuşi. Peliculele Agfacolor reversibile au stratul antihalo format din argint coloidal cenuşiu, intercalat între suport şi stratul inferior de emulsie. Eliminarea stratului se face în timpul înăl-birii (v. Developare). Peliculele Agfacolor negative şi pozitive au stratul antihalo întins pe fafa din spate. Stratul e colorat în verde, pentru a putea refine razele roşii cari au trecut prin stratul inferior de emulsie. Maximul de absorpfie a colorantului verde corespunde regiunii de sensibilizare maximă a stratului inferior sensibil la razele roşii. Stratul e uşor solubil în revelator şi în acelaşi timp e transparent, pentru a asigura vizarea directă prin peliculă în timpul filmării. Produsele de disolvare ale Iacuiui şi ale colorantului care formează stratul nu influen-fează proprietăfile revelatorului. La peliculele negative Eastman-color, disolvarea stratului antihalo nu se face în revelator, ci într-o solufie specială, în care se introduce pelicula înainte de revelare (v. Eastman-color). 1. Anfihelminfice, sing. antihelminfic. Farm. V. Vermifuge. 2. Antihisfamink, pl. antihistaminice. Farm.: Medicament antagonist al histaminei, întrebuinfat în tratamentul stărilor alergice, cari se admit că apar în urma liberării histaminei (v.), o amină biogenă foarte toxică. într-un organism sensibilizat, diferite substanfe sau materiale (medicamente, materii colorante, diverse alimente, polenul, lîna, etc.) pot declanşa un şoc alergic cînd pătrund sau cînd ajung în contact cu acest organism. Printre stările alergice cele mai frecvente sînt: astma bronhiala, diferite rinite, guturaiul fînului, dermatife, urticarie şi altele. Manifestările alergice pot fi prevenite şi tratate, după forma pe care o prezintă, cu medicamente bronhodilatafoare (v. Alu-drină), simpaticomimetice (v. Adrenalină, Efedrină), hormoni (V. Cortizon) sau anfihistaminice. Acestea din urmă sînt considerate ca anfagonişti ai histaminei, cu o aefiune mai specifică. Din punctul de vedere chimic, medicamentele anfihistaminice pot fi încadrate în următoarea formulă generală: A—X—CH2— ■—CH2—MR2f în care A cuprinde două grupări arii sau aralchil, sau un rest eferociclic, iar R, o grupare alchil, de obicei metil. După natura grupării X, medicamentele antihistaminice pot fi împărfite în trei categorii: derivafi ai etilendiaminei (X^ M), cum sînt anterganul, neoanferganul, piribenzamina; derivafi ai etanol-aminei (M = 0), efsri bazici de tipul benadrilului şi derivafi ai propil-aminei (X = C), de tipul frimetonsi. Sin. Antialergic. 3. Anîihormon, pl. antihormoni. Chim. biol.: Substanfă de apărare produsă de organism cînd i se administrează preparate hormono-albuminoide, ca: gonafropină (v.), tireotropină (v.), extracte hipofizare (v.) sau preparate gonadotrope de origine placenfară (v.). în organism se produce, pentru fiecare hormon introdus, un antihormon specific, de obicei în cantitate echivalentă. Formarea antihormonij^r nu e o reaejie anfihormonală, ci una imunologică, produsă numai în cazul introducerii, din exterior, a acestor preparate. Fafă de hormonii proprii, organismul nu reaefionează prin antihormoni. 4. Antiincrustant,pl.anfiincrustanţi.Mş..,Sin.Dezincrustant(v). 5. Antiinductare. Te/c.: Eliminarea sau reducerea influen-felor iaductive dintre circuite lungi paralele. Antiinductarea circuitelor telefonice se realizează, în general, prin transpuneri (v.). 6. Antiinfecfios, pl. antiinfeefioase. Farm. V. Antiseptic, Chemoterapie. 7. Anfiinvazină. Chim. biol. V. Hialuronidază. s. Antiisostatic. Geofiz.: Calitatea unui fenomen de a eefigna în şepsul deranjării echilibru lui scoarfei teresfre, sta- bilit conform isostaziei (v.), prinfr-o compensare a exceselor sau a deficitelor de masă de la suprafafa Pămîntului, cu deficite, respectiv cu excese de masă în interior. Astfel de fenomene sînt: eroziunea şi sedimentarea, vulcanismul, glacia-fiunea sau disparifia ei (factori sau agenfi antiisostatici). 9. Antiîmhătrînifori, sing. antiîmbăfrînifor. Ind. chim.: Substanfe chimice cari pot fi întrebuinfafe ca mijloace de protecţie contra îmbătrînirii cauciucului. Exemplu: fenil-|3-naffilamina, sldol-a-naftilamina, etc. (în general fenoli şi amine). 10. Aniîlocal. V. Dispozitiv antilocal. 11. Antilogaritm, pl. antilogaritmi. Mat,: Număr care are ca logaritm numărul la care se referă. 12. Antilopă. 1. Ind. piei.: Pielea unor animale din familia antilopelor (de ex. Gazella, Cephalophus, etc.), răspîndite în Africa, tăbăcită în mod obişnuit cu untură de peşte sau cu crom. Antilopa eînfrebuinfată la confecfionarea de îmbrăcăminte, de mănuşi, etc. Deoarece aceste piei prezintă numeroase defecte naturale (zgîriefuri, găuri de streche, etc.), în cursul procesului de fabricafie, de obicei chiar înainte de tăbăcire, li se îndepărtează stratul fefei, astfel îneît produsul finit are un aspect şi un tuşeu catifelat, caracteristic. Imitafii de antilopă, numite velur, se fac din piei de oaie, de capră şi de vifel. V. şi Şamoa. 13. Antilopă. 2. Ind. piei.: Piele de antilopă, care, după tunderea părului, se prelucrează ca imitafii de piele de leopard, de tigru, etc. 14. Antilopă, pl. antilope. 3. Paleonf.: Mamifer ungulat, rumegător, din familia Antilopidae, cu dentifia de tip selenodonf. Uneia Anti4opidae sînf de regiuni calde (adevăratele antilope), altele de regiuni temperate (capra neagră). Primele Antilopidae,de taliemică sînt cunoscute din Mioce-nul mediu; talia actuală au atins-o în Pliocenul inferior. în Cuaternar, adevăratele Antilopidae au părăsit Europa, iar prin migrafieau venit din Asia speciile de climă temperată. în fara noastră, specia fosilă Antilopa rupicapra L. (capra neagră) a fost identificată în Cuaternarul de la Hăghig-Someş (Cluj). 15. Antiluetice, sing. anfiluefic. Farm.: Medicamente între- buinfafe în tratamentul sifilisului. Medicamente specifice antiluetice sînt arsenicalele (v.): salvarsanul, înlocuit apoi cu derivafi ai săi mai puf in toxici, ca neosalvarsanul şi miosalvar-sanul, şi cu compuşi cu o structură mai simplă, ca mafarsenul; unii compuşi organici cu bismut de tipul bismosolului, bism-arsenului, etc. cari se folosesc alături de arsenicale, într-o terapie mixtă. Arsenicalele, cari sînt relativ toxice, au fost înlocuite în mare parte cu antibiotice, în special penicilină, eficace fafă de spirochetoze şi lipsifă de toxicitatea celor dintîi. Sin, Antisifilitic. 16. Antimalaricer sing. anfimalaric. Farm.: Medicamente în-trebuinfate în tratamentul malariei, boală infeefioasă al cărei agent patogen aparfine genului Plasmodium şi care e transmisă omului prin intermediul fînfarului anofel. Cel mai vechi medicament anfimalaric e chinina (v.), Structura chinolinică a chininei se regăseşte în multe dinfre medicamentele anfimalarice cari confin un nucleu chinolinic. Varietatea anfimalaricelor de sinteză e determinată de ciclul de viafă complex al parazitului. Medicamentele schizonficide aefionează asupra formelor parazitare asexuate din sînge, cari produc cunoscutele accese febrile. Chinina, afebrina şi unii derivafi ai 4-amino-chinolinei, cum sînt clorochina şi camochina, sînt cele mai cunoscute din acest grup. Ele suprimă accesul febril şi produc vindecarea clinică, însă nu au aefiune asupra formelor sexuate cari rămîn în sînge şi, fsră a fi supărătoare pentru bolnav, constituie însă un loc de infeefie, deoarece fînfarul, odată cu sîngele ia şi acests forme parazitare, cari îşi continuă ciclul de viafă în organismul său, fînfarul putînd astfel să infecteze un organism sănătos. Medicamentele gametocide distrug acesfe forme se-xuafe din sînge, elj,minînd astfel sursa de infeefie. întrebuinfarea Antimălurin 470 Antimoniu lor, de exemplu a plasmochinei, a pirmachinei şi a plasmocidului, -foaie derivate ale 8-amino-chinolinei, prezintă deosebit interes pentru colectivitate. Se cunosc pufins medicamente cu acfiune cauzal-profilactică, eficace în perioada de incubafie; o asemenea acfiune are pa--ludrina (v.). întrebuinfarea medicamentelor de sinteză, cari se pot produce în cantităfi mari şi ieftin, cum şi a insecticidelor de contact pentru stîrpirea fînfarilor, a redus considerabil frecvenfa şi răspîndirea malariei. 1. Antimălurin, Agr.: Preparat fungicid cu bază de cupru, folosit contra malurii. 2. Antimălurire. Agr.; Operafia prin care cerealele sînt aparate de mălură, cu ajutorul unor substanfe chimice. 3. Antimonit. Mineral.: Sin. Stibin (v.). 4. Antimoniu. Chim.: Sb. Element din grupul al cincilea, subgrupul întîi al sistemului periodic, trivalent şi pentavalent, cu nr. at. 51; gr. at. 121,76; p. t. 630°; p. f. 1645° şi d 6,68.— Sin. Stibiu. Antimoniul se găseşte în natură atît în stare de element (destul de rar) sub formă de masă lamelară sau granulară, cu luciu metalic şi culoare albă, cît şi, în special, sub forma de stibin, Sb2S3 şi, în măsură mai mică, în combinafie cu alte sulfuri metalice sub forma de wolfsbergit, Cu2SSb2S3f pirargirit, Ag3SbS3, bournonit, CuPbSbSg, etc. Antimoniul metalic e alb ca argintul, strălucitor, cu structură cristalină exagonală. Se cunoaşte o varietate amorfă de antimoniu, care se prepară încălzind metalul în curent de azot, cînd se condensează pe părfile reci ale aparatului sub forma unei pulberi cenuşii, cu densitatea 6,22, care confine 98—99°/o antimoniu, cum şi o altă formă, numită şi antimoniu exploziv, care ia naştere la electroliza unei solufii de clorură, de tri-bromură sau de friiodură de antimoniu în acid clorhidric, folosind un anod de antimoniu şi un catod de cupru sau de plafin. Această varietate e foarte instabilă şi, prin simplă zgî-riere, trece în forma stabilă cu explozie şi dezvoltare de căldură. Are densitatea 5,78 şi confine totdeauna pufină triclorură de antimoniu nealterată. Duritatea Brinell variază între 26 şi 58 kg/mm2, după gradul lui de puritate, iar cea în scară mineralogică e de 3,8. Antimoniul face parte din pufinele metale cari prin solidificare se dilata. Conductivitatea lui termică la 0° e 0,045 cal/cm-s°C, iar între 20 şi 60° are un coeficient mediu de dilatafie termică de 8,5—10,8 X 106 pe °C. Antimoniul are doi isotopi stabilişi treisprezece isotopi radioactivi, cu numerele de masă 117--134 (v. tabloul alăturat). în aer, la temperatura ordinară, antimoniul nu e oxidat, dar dacă e încălzit în oxigen său în aer, arde formînd trioxidul Sb2C>3. La roşu, descompune vaporii de apă şi în stare de pulbere fină arde în atmosferă de clor, dînd pentaclorura SbCl5. Nu e atacat de acidul clorhidric diluat, dar în acid concentrat se disolvă la cald, formînd triclorură SbCl3. Se disolvă şi în acid sulfuric concentrat la cald, dînd sulfatul Sb2(S04)3. Acidul azotic îl oxidează pînă la trioxidul Sb203 sau penfaoxidul Sb2Os, după temperatura şi concentrafia acidului. Se combină direct cu sulful şi cu fosforul şi se oxidează cu uşu-rinfă cînd e încălzit cu oxizi metalici (ca litargă sau bioxid de mangan). Antimoniul se recunoaşte uşor trecînd un curent de hidrogen sulfurat printr-o solufie acidă a uneia dintre sărurile lui, cînd se precipită sulfură de antimoniu portocalie. Poate fi recunoscut şi prin proba lui Marsch ca la arsen, cu deosebirea că pata neagră obfinufă nu e solubilă în hipoclorif de sodiu. Compuşii lui, încălzifi pe cărbune cu carbonat de sodiu cu flacără reducăfoare, lasă o bobifă de antimoniu metalic casant, în jurul căreia se condensează oxidul alb. Formează două serii de săruri, antimonioase, în cari e trivalent, şi antimonice, în cari e pentavalent. Soluţiile sărurilor de antimoniu precipită prin diluare cu apă, formînd săruri bazice insolubile. Antimoniul se combină uşor cu alte metale, formînd aliaje. Pentru obfinerea antimoniului metalic# stibinul e întîi spă-» 1 Numărul I de masă Abundenfa Timpul de înjumăiăfire Tipul ! dezintegra/ii j i Reacfia nucleară de obţinere 117 - 2,8 h captură K Snil6(d,n)SbH7 118 3,3 mjn emisiune |3 + ln115(a,n)Sb118, Sn118(p, nJSb11** cu emisiune de electroni şi timpul de înjumătăfire de 5,1 ore 119 — 39 h captură K Sn118(d, n)SbH9, Sn^p, n)SbU9, Sb121(d, p,3n)Sb119 120 17 min emisiune 0 + Sn119(d, n)Sb120, Sni2o(Pi n)Sbi2), Sn120(d,2n)Sb120, Sb12i(n,2n)Sbi2«, Sb121(Y, n)Sb120, Sbi2*(p,pn)Sbi20, şi prin captură K, cu timpul de înjumătăfire 6 zile 121 57,25 - - 122 — 2,8 z emisiune P (y) S b* 2i( d, p) S bi22, s bi2i (n, a) S bi22f |125^n, a)Sb122, Snl22(d, 2n)Sb122 123 42,75 - - 124 — 60 z emisiune |3~ captură K 125 2,7 ani emisiune P~(y) Sn124(d,n)Sb125 şi bombardarea uraniului cu neutroni 126 — 60 min emisiune |3~ bombardarea uraniului cu neutroni 127 emisiune P“(y) bombardarea uraniului sau a plutoniului cu neutroni 129 — 4,2 h emisiune (3~ bombardarea uraniului sau a plutoniului cu neutroni 132 — 5 min emisiune |3— bombardarea uraniului cu neutroni 133 ~ sub 10 mjn i emisiune (3~ I bombardarea uraniului cu neutroni 134 ~~ sub 10 min emisiune J3— bombardarea uraniului cu neutroni lat, pentru a îndepărta impurităfile argiloase şi silicioase, după care se prăjeşte, spre a-l converti în oxid. După oxidare se reduce cu cărbune, luînd măsuri de a împiedica pierderile prin volatilizare. în acest scop se acoperă masa cu un strat de carbonat de sodiu, de potasiu sau de sulfat de sodiu. Pentru minereurile mai bogate se foloseşte ca reductor fierul, adăugind cărbune şi sare penfru a trece fierul în zgură: Sb2S3 + 3 Fe 3 FeS + 2 Sb. Antimoniul e întrebuinfat excluziv sub formă de aliaje, în special cu plumbul, la fabricarea caracterelor tipografice, a aliajelor de paliere, a aliajelor pentru plăcile de acumulator, iar în cantităfi mici, în unele bronzuri speciale. Aliajul cu plumb şi staniu (în care se adaugă uneori pufin cupru sau zinc) serveşte Ia turnarea caracterelor de tipar (12"*38%Sb). Prezenfa antimoniului conferă aliajului duritatea necesară. Aliajul de paliere sau metalul alb e constituit din antimoniu, cupru, staniu şi plumb. în trecut, compuşii lui erau mult folosifi în medicină, în prezent, emeticul (tartrat de potasiu şi antimoniu) e întrebuinfat din ce în ce mai rar ca vomitiv. Unii dintre compuşii lui sînt aproape tot atît de toxici ca şi cei ai arsenului (SbHs); dacă unele combinafii pot fi introduse în organism pe câle byqa(ă fără pericol* aceasta şe daforeşte faptului că în stomac Antimoniu 471 Antimoniu ele sînf imediat hidrolizafe, iar produsele hidrolizei, avînd o solubilitate foarte mică, nu pot fi absorbite de organism. Compuşii antimoniului: Hidrogenul antimoniat, SbH3, se prepară prin reducerea unui compus solubil de antimoniu, cu hidrogen în stare năs-cîndă, în solufie acidă în prezenfa zincului, sau prin hidroliza în solufie acidă a antimoniurii de zinc: Zn3Sb2 + 6 H20 = 3 Zn(OH)3 + 2 SbH3, în care caz consumă mult mai pufin hidrogen. Hidrogenul antimoniat e un gaz pufin stabil (căldură de formare —81,8 cal) la temperatura ordinară, svînd p.t. —88° şi p.f. —18°. Are miros dezagreabil şi e foarte otrăvitor. în stare gazoasă se descompune complet la temperatura ordinară, în cîteva zile; în stare lichidă, descompunerea e totală în 24 de ore. Vitesa de descompunere e foarte mult influenfată de natura suprafefei vasului. Halogenurile antimoniului se prepară prin aefiunea directă a halogenilor asupra metalului. Cînd halogenul e în exces se produc combinafiile pentavalente şi, invers, cu metal în exces, cele trivalente. Pentabromura de antimoniu, SbBrs, nu a fost izolată, dar se cunoaşte acidul HSbBr6; de asemenea, se cunosc compuşii antimoniului tetravalent, H2SbCl6 şi H2SbBr6, cari sînt combinafii complexe, ceea ce arată că formarea lor se datoreşte unui efect stabilizant. Triclorura de antimoniu, SbCl3, se prepară uşor prin distilarea fraefionată a trisulfurii în solufie de acid clorhidric. E un solid delicvescent, moale, cu aspectul untului (unt de antimoniu), avînd d 3,06, p.t. 73° şi p.f. 223°. Se disolvă în alcool, în sulfura de carbon şi în pufină apă; cu apă mai multă hidrolizează şi precipită oxiclorura de antimoniu greu solubilă: SbCI3 + H20 -> SbOCl + 2 HCI Sb203. La fierbere, precipitatul de oxiclorură de antimoniu se hidro-iizează total şi trece în trioxid de antimoniu. SbCI3 se combină cu clorurile metalelor alcaline, dînd săruri duble; de asemenea, se combină cu clorurile de calciu, de stronfiu, bariu şi magneziu. Pentaclorura de antimoniu, SbCIs, se prepară încălzind triclorura în exces de clor, cînd se obfine un lichid fumegător, incolor, cu miros dezagreabil, şi care prin solidificare dă o masă cristalină cu p.t. —6°. Prin încălzire pierde clor şi se transformă în triclorura de antimoniu. Tribromura şi triiGdura de antimoniu se prepară prin aefiunea antimoniului asupra solufiilor de brom şi de iod în sulfură de carbon. Prima e un solid incolor cristalin; a doua formează crisfaie roşii. Cu apă dau oxibromură, SbOBr, şi oxiiodură, SbOJ. Pentaiodura de antimoniu, Sbjg, se obfine încălzind antimoniu cu exces de iod într-un tub închis la o temperatură care să nu depăşească 130°, sub forma unei mase cristaline de culoare brună închisă; prin încălzire la presiunea obişnuită se descompune în friiodură de antimoniu şi iod. Trifluorura de antimoniu, SbF3, se obfine disolvînd trioxidul în solufie apoasă de acid fluorhidric. E un gaz incolor. Oxizii antimoniului. Antimoniu! formează cu oxigenul următorii compuşi: trioxidul Sb203(Sb4Oe),fetraoxidul Sb204(Sb40s) şi penfaoxidul Sb205(Sb40s). Trioxidul de antimoniu se obfine prin arderea metalului în aer, la prăjirea sulfurilor, cum şi prin hidroliza clorurii, a sulfatului, etc., în prezenfa ionilor OH’, deoarece în apă curată iau naştere săruri bazice, cari cu greu se hidrolizează mai departe. El apare în două modificări: cubică, în special forma octaedrică şi tetraedrică şi monoclinică. Varietatea octaedrică apJIe de preferinfă la sublimarea Sb203 pe perefi reci. De asemenea, Sb203 obfinut prin precipitare din solufie apoasă se transformă imediat în cctaedre. Cele două modificări se deosebesc prea pufin prin confinutul lor de energie; qăldurs de formare a varietăfii cubice e de 166,9 cal şi a celei mono-clinice, de 165,7 cal. Forma octaedrică are d 5,2, iar cea monoclinică, 3,7. Trioxidul de antimoniu e o substanfă albă, care prin încălzire devine galbenă, iar prin răcire revine la culoarea inifială. Se topeşte la 656°; la o temperatură pufin mai înaltă fierbe şi vaporii corespund formulei Sb^g. Se disolvă în alcalii. formînd antimonifi, a căror formulă corespunde unui acid mefa-anfimonic ipotetic (HSb02): Sb(OH)3 + NaOH = NaSb02 + 2 H20, şi în acizi, dînd sărurile respective (caracter amfoter). Astfel, cu acid sulfuric dă sulfatul Sb2(S04)3, şi, cu acid azotic, azotatul Sb(N03)3, săruri uşor hidrolizabile, cari cu apă pufină dau săruri bazee confinînd ionul antimonil (SbO-); cu apă mai multă, hidroliza merge pînă la Sb203. Trioxidul de antimoniu se prepară industrial prin: prăjirea antimoniului în aer; precipitarea din solufie de clorură de anti-' moniu cu carbonat de sodiu; prăjirea antimoniului (trisulfura de antimoniu) într-un exces de aer, sau în aer îmbogăfit cu oxigen. Oxidarea începe la 290,**340° şi are randament maxim la 500°. Trioxidul de antimoniu se întrebuinţează la fabricarea ermeticului, ca pigment, ca opacizant pentru emailuri şi ca ignifug pentru fesături. Tetraoxidul de antimoniu, Sb204, se poate produce atît din pentaoxid, prin pierdere de oxigen, cît şi din trioxid, prin oxidare. E o pulbere albă, care trece reversibil în galben, prin încălzire. Pentaoxidul de antimoniu, Sb205, se obfine încălzind la o temperatură sub 275° şi evaporînd de repetate ori antimoniu cu acid azotic, sau prin evaporarea friclorurii de antimoniu cu acid azotic, pînă la uscare. Se prezintă ca o pulbere de culoare galbenă deschisă, cu d 6,5 şi care, prin încălzire puternică, pierde oxigen, transformîndu-se în tetraoxid. Se disolvă foarte pufin în apă şi cu încetul în acid clorhidric. încălzit cu alcalii, dă metaantimoniafi, ceea ce arată caracterul lui slab acid. Anti-moniafii au fost considerafi ca săruri ale acidului antimonic H3Sb04, dar în realitate ionul SbOJ- nu există, ci ionul Sb(0H)6 ca în sarea numită piroantimoniat acid de potasiu Na[Sb(OH)g] (căreia i s-a atribuit formula H2Na2Sb207*5 H20), cum a arătat spectrul cu raze X. Această substanfă cristalizează înfr-o refea pseudocubică, în care atomii de sodiu şi de stibiu ocupă locurile pe cari ionii de sodiu şi de clor le ocupă în cristalul de NaCI, fiecare atom de antimoniu avînd în jurul lui şase oxi-drili aşezafi în cele şase coifuri ale unui oefaedru. Spre deosebire de fosfaţi şi arseniafi, în cari atomii de fosfor sau de arsen au numărul de coordonare 4, antimoniul pentavalent are numărul de coordonare 6, atomii de oxigen ocupînd vîrfurile unui oefaedru al cărui centru e ocupat de atomul de antimoniu. Piroantimoniatul de sodiu e singura sare de sodiu greu solubilă în apă; de aceea sodiul e dozat gravimetric sub această formă. Antimoniul pentavalent trece cu uşurinfă în starea tri-valentă, fiind deci un oxidant. Sulfurile de antimoniu. Se cunosc două sulfuri: trisulfura, Sb2S3, şi pentasulfura de antimoniu, Sb2Sg. Prima constituie mineralul stibin. Trisulfura hidrafată se prepară precipitînd solufia unei sări de antimoniu cu hidrogen sulfurat, cînd se obfine un precipitat cu o frumoasă colorafie roşie-portocalie, care, prin încălzire lâ 200°, se înnegreşte. încălzită într-un curent de hidrogen, trisulfura de antimoniu se reduce în antimoniu mefalic; în aer arde, dînd trioxidul de antimoniu. Pentasulfura de antimoniu, Sb2S5, se obfine precipitînd cu hidrogen sulfurat solufia unei sări cu antimoniu pentavalent. Are culoarea portocalie închisă. Ambele sulfuri sînt solubile în acid clorhidric, în hidroxizi alcalini, în sulfuri alcaline şi în Antimoniu, tetraoxid de ~ 472 Antioxidant sulfură de amoniu. în acest din urmă caz se formează tioa'nti-monifi şi tioantirncniafi confinînd ionii Sb.S|“ şi SbSj". Prin acidularea acesfor solufii se reprecipită sulfurile respective. Nu se disolvă însă în carbonat de amoniu, spre deosebire de t.rjsulfura de arsen, Trisulfura de antimoniu e întrebuinfafă, sub numele de goldschwefel, ia colorarea cauciucului, la fabricarea chibriturilor, a vopselelor pentru vapoare şi pentru camuflaj (e opacă pentru plăcile fotografice cari lucrează în infraroşu), şi lă combaterea dăunătorilor în agricultură. Combinaţiile organice ale antimoniului. Se cunosc numeroşi compuşi organici ai antimoniului. Astfel, dacă se distilă un aliaj de antimoniu şi sodiu cu iodură de metil amestecată cu nisip, se obfine trimetilantimoniu, Sb (CH3)g; acesta se combină cu exces de CH3J şi dă iodura de feframetil antimoniu Sb(CH3)4J. Trimetilentimoniul e un lichid incolor, pufin solubil în apă, şi care se aprinde în mod spontan. Tratînd iodura de antimoniu cu oxid de argint umed, se obfine hidroxidul de tetrametilantimoniu Sb (CH3)40H, care se prezintă sub forma de cristale delicves-cente, cu reacţie alcalină şi cari absorb cu uşurinfă bioxid de carbon. Dacă se distilă trimetilantimoniu cu zinc-metil, se objine tefra- şi pentameti(antimoniu. Se cunosc compuşii corespunzători ai antimoniului cu etil, cum şi trifenilantimoniul Sb((^5)31 care se prepară din SbCIs, sodiu şi monoclorbenzen. 1. Antimoniu, faffaoxid de V. sub Email ceramic. 2. Antinevralgic, pl. antinevralgice. Farm.: Medicament de uz intern, întrebuinfat ia combaterea nevralgiilor. V. şi sub Analgezice. 3. Anfinodsfe, puncte Opt.: Punctele în cari mărirea unghiulară are valoarea —1. Punctul antinodal-obiect are abscisa focală x—f't f* fiind distanfa focală-imagine, iar punctul antinodal-imagine are abscisa focală *'=/, } fiind distanfa focală-obiect. 4. Antinonnin. Ind. chim.: Preparat insecticid, cu bază de dinifro-o-creozoIat alcalin şi săpun. 5. Antioxidant, pl. antioxidanfi. 1. Chim.: Substanfă care împiedică oxidarea cu oxigen liber a numeroase substanfe organice şi anorganice (hidrocarburile nesaturate, aldehidele, grăsimile, cauciucul, suififii, arsenijii, fosforul, metalele, etc.). Substanfele antioxidante sînt numeroase şi de natură foarte diferită: iodul, sulful, fosforul, iodurile, compuşii sulfului, azotului, fosforului, compuşii fierului, manganului, alcoolii, fenolii, aminele, amidele nitriIii, etc. Sin. Antioxigen. 6. Antioxidant. 2. Ind. petr. V. sub Aditiv. 7. Antioxidant, pl. antioxidanfi. 3. Chim.: Substanfă care, introdusă în amestecurile de cauciuc, conferă vulcanizatelor o bună rezistenfă la îmbatrînire. Unii antioxidanfi măresc rezistenfa cauciucului la acfiunea căldurii, aifii la acfiunea razelor solare, iar alfii pot fi consi-derafi ca avînd acfiune universală. Mulfi antioxidanfi îndeplinesc şi rolul de ame li oratori ai rezistenfei vulcanizatelor la solicitări dinamice (încovoieri şi comprimări repetate, forfecare, etc.). Cu excepfia antioxidanfilor naturali (cum sînt, de exemplu, substcnfale cu formulele brute C10H17O3N şi C27H42O, izolate din cauciucul natural), antioxidanfii întrebuinfafi în industria cauciucului pot fi clasificaţi, după modul lor de acfionare, în antioxidanfi fizici şi antioxidanfi chimici. Antioxidanfii fizici sînt plastifianfi greu oxidabili, cari, introduşi în proporfii de 1—3%, reduc permeabilitatea la gaze a cauciucului şi exsudează la suprafafa vulcanizatelor sub forma unei pelicule foarte fine, care le protejează contra oxidării. Astfel de substanfe sînt: parafina, ceara, cerezinâ, ozocherit, etc. Antioxidanfi fizici pot fi considerafi, de asemenea, o serie de coloranfi cari au rolul unor filtre de lumină, refinînd radia- ■ o fnle cu o lungime de undă pînă la 4100 A şi reducînd astfel vitesa oxidării. Antioxidanfii chimici întrebuinfafi în industria cauciucului fac parte din următoarele clase de combinafii organice: Amine primare şi derivaţii lor: a-năftilămina, m-diamino-anisolul, şi acidul 1,5-naftilaminosulfonic sînt antioxidanfi nh2 och3 hc'S'Sh I II I hVVch H H a-naf ti lamina //C\ HC XH I II HC C—NH2 î nh2 m-diaminoanisol întrebuinfafi în proporfii de 1,5—3% în amestecurile negre de cauciuc sodiu-butadienic. 2,4-diaminodifenilamina (oxinona) are, afară de acfiunea antioxidantă, şi o acfiune slabă de accelerare şi de activare a h2n- H .NH2 ^c-c; -C^ ^C—NH- NC=C' H H 2,4-diaminodifeniIamină H H C—C < ’ )CH c= c H H ce!orlalfi acceleratori. Măreşte rigiditatea amestecurilor nevul-* canizate şi întîrzie dezvoltarea căldurii în timpul supunerii articolului de cauciuc la flexiuni repetate. 3,3'-diaminodifenilmetanul (Tonox) are, în general, aceleaşi proprietăfi ca şi oxinona. Accelerează puternic amestecurile de H H H H C— C C—C h2n—c' x-ch2-c' c- c= c c=cx H H H H 3-3'-diaminodifeni| metan -NH2 H H ,c—c cauciuc cloroprenic. Antioxidanfii din această clasă nu pot fi întrebuinfafi în amestecurile colorate, pe cari la lumină le colorează în brun. Amine secundare şi derivaţii lor: Fenii-a-naffilamina (PAN, Neozon A) e un bun antioxidant pentru amestecurile de cauciuc H H C—C HC^ \h v c = C^ / \ HC C—NH—C' VCH xx-c-c^ xc=cy H H H H fenii-a-nat ti lamina cloroprenic; măreşte rezistentă la îmbăfrînire şi plasticitatea amestecurilor brute de cauciuc în prezenfa sărurilor de cupru, Fenil-(3-nafti!amina (PBN, Neozon D) e un antioxidant mult întrebuinfat (1 — 1,5%) în toate tipurile de amestecuri de cauciuc, H H H CC C # \ / ^ # \ HC C C—NH—C CH I II I I II HC C CH HC CH Nc' H H H fenil-^-naftilamină afară de cele colorate deschis, pe cari la lumina solară le pătează din ce în ce mai intens. Antioxidant 473 Antioxidant Di-f3-naftilparafenilendiamina şi p, p'-difeniletilendiamina H H -c/Cxc/C\h c= c H HC CH CH H H H H c c c—c \~/ V MU r* V MU HC C C—NH—C C—NH- I II I HV\/" H H H H di-J3-naftiîparafenilendiamina H H H /C-C /c“ HCX ^C—NH—CH2—CH2—NH—C^ XC=C C = H H H p, p'-difenileiilendiamină (Stabilit) sînt buni antioxidanfi pentru amestecurile de cauciuc natural, ultima conferind şi o bună stabilitate la lumină. p*p'-di-o-toliletilendiamina (Stabilit alba) se întrebuinţează H yCH3 °VH3 H ,C—C' /C~"C\ HC^ ^C—NH—CH2—CH2—NH—C/ ^CH c= c Nc=c H H H H p, p'-di-o-to!iietilendiamină în cazul vulcanizatelor albe şi colorate. 1,4-difenil-p-fenilendiamina (Termoflex A) e mult între- H . C- H -C H H C\ C- )c-nh-c( ;ch c= c c = c H H H H -c ;c-Nc=c H buinţează în proporţie de 1% N = CH- I C H H C N HC \/ \ I II CH HW H * benzimidazol (Agerite) se între- H HC^ NC/ HCXX H CH I CH doze mai mari, ea conferă vulcanizatelor o bună rezistenţă la căldură. Aldoanilina (Rezistox) măreşte plasticitatea amestecurilor de cauciuc şi dă o bună rezistenţă la îmbătrînire amestecurilor N = CH—CH2—CH—CH3‘ I ■ ! ! OH # \ HC CH I II HC, CH ■V H aldoaniijnă neşerjate pe bază de cauciuc natural. Produşii de condensare ai acetonei cu aminele sînt întrebuinţaţi în special la îmbunătăţirea rezistenţei vulcanizatelor la deformaţii repetate. 2,2,4 -trimeti I -6-fenil-1,2-dihidrochinolina şi produsul de condensare al acetonei cu fenil-fî-naftilamina sînt întrebuinţate numai în produse negre. H H y C—C HC( )c c=c i H H HC H CH3 ! C C C^ s'c/ \h H H c— c \ HC^ NC—NH- c=c/ H H 1,4-difenii-p-fenilendiamina buinţat în cazul amestecurilor şarjate cu negru de fum cari sînt supuse lâ încovoieri repetate; 4f4'-dimetoxidifenilamin3 H H H H C—C C— C CH3O—C C—NH—-C^ V—OCHs c c/CH3 V '•CHa H H 2,2,4-f rime tii-6-feni 1-1,2-dihidrochino!ină Produsul de condensare al ani 1 inei cu acetona (Flectol H) conferă amestecurilor o rezistenţă satisfăcătoare la lumină şi o bună rezistenţă la căldură. Compuşi oxiaromatici: p-oxidifenilul (Parazon) şi 4,4f-dioxi-difenilul sînt eficienţi numai în amestecuri cu exponentul da HO—C H H H 4,4’-dimetoxidifeni lamina (Termoflex) are proprietăţi asemănătoare şi, în plus, conferă vulcanizatelor o bună rezistenţă la îmbătrînirea la căldură. Amestecul format din 65% difenil-p-fenilendiamină şi 35% fenil-a-naftil-amină (Akroflex S) se întrebuinţează în amestecurile de cauciuc cloroprenic, cărora le conferă o bună stabilitate termică. Benzimidazolul e un bun antioxidant penfru amestecurile de. cauciuc colorate. Aldehidamine: Aldol-a-naftilamina în H -C H C- cf cy \- H H p-oxidifenil CH C-OH amestecuri slab şarjate. în -CH2—CH—CH3“ I OH aldpl-a-naftiiamină H H H H C—C C—C. HO—C^ Xc-cf C=C C—C' H H H H 4(4’-dioxidHenil hidrogen mai mare decît 7 şi pot fi folosiţi în amestecuri colorata. Dioxidiîenilul are şi proprietatea de a mări rezistenţa la îmbătrînire a vulcanizatelor cari conţin săruri ale cuprului şi ale altor metale polivalente,. p-aminofenolul (Antox) se în- . H H trebuinţează în special în ames- ^ ^ tecurile pe bază de cauciuc na- HC—C C—NH2 tural şi policloropren şi măreşte X C = C puternic plasticitatea amestecurilor j-j }_| brute. 1,4-aminonaftolul e întrebuinţat in special în amestecurile de cauciuc spdiu-bufadienic şarjate cu negru de fum, p-aminofenoi Antioxidant 474 Antiparazit, dispozitiv ~ 2,6-dibutiî-4-mefilfenolul măreşte stabilitatea ia lumină a vulcanizatelor pe bază de cauciuc bufadien sfirenic. H H ?H o—ch2—cf \h C J* C=C C4H9—Cx C—C4H9 HC CH H H II HC, CH V I ch3 2,6-dibutil-4-metilfenol r ii HC CH f OH eter hidrochinonmonobenziiic H HC^ HC II %c'°V H \ C—SH 1,2-mercapiobenzimidaxol Eterul hidrochinonmonobenziiic se întrebuinfează în special în amestecuri colorate de cauciuc bufadien sfirenic, cărora le conferă stabilitate la lumină. Mercaptoderivafi: 1,2-mercapfobenzimidazolul (Antioxidant MB) măreşte considerabil stabilitatea la căldură a vulcanizatelor şi stabilitatea la lumină a articolelor de cauciuc colorate, In industria cauciucului se mai întrebuinfează ca antioxidanfi chi-none şi derivafii lor, sarea de di-o-tolilguanidină a borafului de di-catehină (Permalux), N-aminoacril-2,5-dimetilpiroluI (eficient în cazul amestecurilor colorate), etc, (V. şi îmbătrînirea cauciucului). 1. Antioxidant, pl. antioxidanfi. 4. Ind. alim.: Substanfă care, adăugată grăsimilor sau alimentelor cari confin grăsimi, prelungeşte durata lor de conservare, prevenind sau întîrziind rîncezirea. Antioxidanfii întrebuinfafi în industria alimentară trebuie să nu fie toxici în proporţiile folosite şi să nu imprime alimentelor gust, miros sau culoare străină (sau nepermisă). Antioxidanfii întrebuinfafi în industria alimentară sînt: naturali (tocoferolii, acidul nor-dihidroguiaretic, extract din turte oleaginoase, extracte din făină de ovăz, etc.) şi de sinteză (esteri ai acidului galic, etilic, n-propilic, cu alcooli superiori, butil-hidroxi-anisolul, etc.). Acfiunea anfioxidanfilor se bazează pe blocarea peroxizilor instabili, cari se formează ca primă fază în fenomenul de rînce-zire, — peroxizi cari sînf inifiatorii lanfurilor reacfiilor de oxidare. Acfiunea anfioxidanfilor e stimulată prin adăugarea de substanfe sinergetice. Efectul antioxidant depinde atît de natura antioxidantului, de natura substratului (confinutul în diferifii acizi nesaturafi, a căror vitesă de autooxidare e diferită), cît şi de condifiile de depozitare (raportul suprafafă liberă/volunv lumină, temperatură, efc.). Uleiurile vegetale confin antioxidanfi naturali, astfel încît se conservă mai bine decît grăsimile animale cu carenfă în anfi-oxidanfi (tocoferoli). Peste sau sub anumite proporfii, antioxidanfii oxidanfi (exemplu: uleiul din germenii de porumb, autooxidabil, din cauza unui confinut mare în tocoferoli). 2. Antioxigen: Sin. Antioxidant (v. Antioxidant 1). 3. Antiparalel. 1. Fiz.: Calitatea a două drepte orientate sau a doi vectori de a fi paraleli şi de sensuri opuse (v. fig.). 4. Antiparalel. 2. Geom. V. sub Antiparalele, drepte 5. Antiparalele, drepte Geom.: Două drepte concurente Di, D-»,-< HC^ C------CIV xc = c/ H H Antistină. N—CH2 N—CH2 H 9. Anfistress, minerale de Mineral.: Minerale cari apar în unele roci metamorfice de adîncime (de facies mesozona! şi catazonal) şi a căror formare e favorizată de temperatură şi de presiunea litostatică (de ex.: feldspafii potasici, piroxenii, andaluzitul, etc.). Aceste minerale se deosebesc de mineralele de stress, a căror formare e favorizată de presiunile orientate (stress-ul) din regiunea superficială (de facies epizonal) a scoar-fei (de ex.: doritul, distenul, amfibolii, efc.), 10. Antisuflu. Tehn. mii. V. Antişoc. 11. Antişerpuire, dispozitiv C. {.: Dispozitiv, montat la anumite locomotive electrice cu boghiuri motoare, de mare vitesă, pentru reducerea amplitudinii osci lafii lor de şerpuire. E format dinfr-un dispozitiv de rapel cu resorturi, jug de sprijin şi piesă de legătură triunghiulară, care menfine în aliniament boghiu! pe axa căii, iar în curbe permite să ia pozifiile impuse de acestea. 12. Antişoc. Tehn. mii.: Calitatea unui material sau a unui dispozitivde a putea fi folosit pentru amortisarea undei de şoc. Exempul: vană antişoc. Sin. Antisuflu. îs. Antifermic, pl. anfitermice. Farm.: Medicament care produce scăderea febrei prin mărirea pierderilor de căldură din organism (fără a influenfa sensibil temperatura corpului în stare normală). Acfiunea antitermicelor e nespecifică; ele nu combat cauza care produce febra. Prin descoperirea medicamentelor anfiinfecfioase, imporfanfa antitermicelor a scăzut mult, deoarece prin distrugerea agenţilor patogeni cari au invadat organismul se obţine şi scăderea febrei. Pe lîngă acţiunea antitermică, medicamentele din acest grup au şi un efect analgezic (v.)f pe care se bazează, în special, larga lor utilizare. Antifermicele sînf indicate, alături de tratamentul specific, în stările patologice însoţite de o creştere mare a temperaturii corpului. Pînă în 1885, cel mai important antifermic a fost chinina. Ulterior au fost introduse numeroase substanţe de sinteza, dintre cari puţine mai sînf folosite azi. Principalele medicamente antitermice utilizate în prezent sînt: derivaţi ai fenil-metil-pirazolonei (anfipirina, piramidonul), derivaţi ai acidului salicilic (aspirina) şi fenacetina. Sin, Antipiretic, Febrifucj. Anfiiiroidian 477 An foc ian© 1. Anfiiiroidian. V. Tiroxină. 2. Anîifon. Poligr.: Emulsie de ulei de in, gumă arabică şi acid fosforic, înfrebuinfafă în tiparul plan peniru combaterea fenomenului de fonare (v.). 3. Anfitoxină, pl. antitoxine. 1. Chim. biol. V. sub Anfigen. 4. Anfitoxină, pl. anfifoxine. 2. Prep. min.: Reactiv ds fiofafie întrebuinfat la înlăturarea efectului dăunător al unor săruri solubile şi al mîlurilor foarte fine din minereuri. De exemplu: soda, hidratul de sodiu, carbonatul de bariu, şi în special varul (care transformă suIfafii de fier în hidrafi insolubili de fier). s. Antifuberculoase, medicamente Farm.; Medicamente întrebuinfafe în tratamentul tuberculozei. Dificulfăfile înfîm-pinate în chemoterapia tuberculozei sînt mult mai mari decît în cazul altor infecfii, atît din cauza metabolismului specific al .microbului, cît şi din cauza leziunilor pe cari le produce. Primul medicament antifuberculos care a putut fi aplicat în măsură mare a fost un antibiotic, streptomicina (v.). Curînd după aceasta au fost introduse cîteva medicamente de sinteză, şi anume acidul p-âmino-salicilic (PAS), TBi şi hidrazida acidului isonicofinic. Concenfrajia minimă tuberculostatică in vitro a principalelor medicamente antifuberculoase e următoarea: Streptomicina PAS 1: 6 000 000 1: 1 500 000 Astfel, streptocidul e antivitamina acidului paraaminoben-zoic; acidul piridin-3-sulfonic, antivitamina acidului nicotinic; piritiamina, antivitamina tiaminei, etc. so2—nh2 iyOOH c c HC^ XCH HC/ XCH I II I II HC CH HC CH NH2 acid paraaminobenzoic H C HC/ NC-COOH l li HC CH TBi 1:3 200 000 Hidrazida isonicofinică 1:16 000 000 Streptomicina şi hidrazida isonicotinică, cele mai active dintre medicamentele antifuberculoase, prezintă un mare dezavantaj: microbul sa obişnuieşte repede cu aceste subsfanfe şi devine rezistent. De aceea e indispensabilă existenfă mai multor medicamente, cari trebuie schimbate între ele cînd bacilul a căpătat rezistenfă. Aproape toate formele de tuberculoză pot fi tratate prin chemoterapie (fără a trebui să fie nesocotite măsurile igienice-dietetice şi intervenfiile chirurgicale). Datorită acestor mijloace, tuberculoza nu mai e considerată azi boală incurabilă. 6. Ânfivibrafor. Gen,: Calitatea unui sistem tehnic de a se opune transmiterii vibrafiilor de o anumită frecvenfă. 7. Ânfivibrafor, dispozifiv Elf.; Dispozitiv folosit la liniile aeriene de peste 1000 V, pentru a împiedica ruperea conductorului prin vibrafii, în cazul deschiderilor mari între suporturi. Se folosesc diverse tipuri: cu contragreutate, cu pîrghie, cu feavă, etc. 8. Ântivirusuri, sing. antivirus. Farm.; Preparate medicinale curative, constituite din filtratul obfinut prin cultura unor microbi şi avînd proprietatea de a opri dezvoltarea microbilor din cari au fost obfinute (aefiune specifică). Tehnica obfinerii acestor preparate e următoarea: Se face o însămînfare microbiană pe bulion (mediu nutritiv), care, după 8'" 10 zile, se filtrează prin filtre speciale, cari refin microbii; în filtratul obfinut se însămînfează o nouă cantitate de microbi, de acelaşi tip, cari se dezvoltă mai greu; după a treia însămînfare nu se mai constată nici o dezvoltare, deoarece antivirusul din filtrat împiedică acest proces. Antivirusul e termostabil, la 100 120°, putînd fi sterilizat, în medicină se înfrebuinfează antivirusul stafilococic şi strep-tococic, în tratamentul cazurilor inflamatorii şi purulente (furunculoză, abcese, flegmoane, osteomielite, inflamafia mucoaselor şi a seroasei), fie aplicîndu-le direct pe fesuful afectat, prin comprese, tampoane îmbibate, unguente, etc., fie sub formă injectabilă. în unele cazuri, antivirusul e înlocuit cu preparate antibiotice sau sulfamidice. 9. Ânfivifamine, sing. antivifamină. Chim. biol., Farm.: Substanfe cari inactivează vitaminele şi cari au asupra organismului o aefiun^contrară acestora. După structura şi proprietăfile lor, multe anfivitamine sînt asemănătoare cu vitaminele corespunzătoare., NH2 sfrepiocid H C HC^ XC-SOsH I II HC CH N acid pirid-3-sulfonic acid nicotinic 10. Antivoai. Foto,, Cinem.: Substanfă care se adaugă unuî revelator penfru a împiedica voalarea materialului fotosensibil (v. şi sub Voal). De obicei, această substanfă e bromura de potasiu care, în proporfie mai mare, are şi rolul de a încetini procesul de revelare. Aefiunea de antivoai a bromurii de potasiu consistă în micşorarea vitesei de revelare, în primul rînd asupra porfiuni lor de strat fotografic pe cari nu a căzut lumina sau pe cari aefiunea luminii a fost foarte slabă (regiunea subexpunerilor). Pe măsură ce concentrafia ei creşte, efectul de frînare a revelării se extinde şi asupra porfiunilor slab luminate. Materialele fotografice voalate din cauza condifiilor defavorabile de păstrare sau din cauza duratei prea mari de depozitare se developează în solufii de revelator cari confin proporfii relativ mari de bromură de potasiu. Pe lîngă bromura de potasiu se înfrebuinfează, ca substanfe antivoai, bromura de sodiu (mai rar, fiindcă e higroscopică), iodură de potasiu, nitrobenzimidazolul şi benzfriazoiul. 11. Antierif. Mineral.; Cu3 [(OH)4 | SO4]. Sulfat de cupru, care cristalizează în sistemul rombic, în cristale prismatice cari se aseamănă cu brochanfiful (v.). E verde, transparent, cu luciu puternic; are duritatea 3 şi gr. sp. 3,9; e biax, cu indicii de refracfie rip—\J26, nm = 1,737, ng~ 1,789; e activ pleocroic. 12. Ânfociane, sing. anfociană. Chim.; Grup de substanfe cari dau colorafia roşie, violetă, albastră a florilor, a multor fructe, a unor frunze, a scoarfei şi a rădăcinilor unor plante. Anfocianele sînt disolvate în sucul celular şi, de cele mai multe ori, se găsesc în amestec (amestec de antociane sau amestec de antociane cu alte grupuri de coloranfi), rar izolafe. Colorafia florilor depinde de confinutul în antociane, de reaefia sucului celular, de suprapunerea culorii antocianelor şi a aceleia a coloranfilor galbeni. Anfocianele îşi schimbă culoarea după reaefia mediului: roşie în mediu acid, violetă în mediu neutru, albastră în mediu alcalin. în unele cazuri, schimbarea colorafiei de la roşu la violet şi apoi în albastru depinde şi de temperatură. De exemplu, florile de Myosotis sînt roşii la temperaturi joase şi albastre la temperaturi mai înalte. Anfocianele sînf monoglicozizi sau diglicozizi ai anfociani-dinelor. Prin hidroliză dau una sau două molecule de zaharuri (glucoză, galactoză, ramnoză) şi o moleculă de antocianidină. Anfocianele sînt uşor solubile în apă şi în disolvanfi cu grupări hidroxil, însă greu solubile în eter etilic şi în benzen. Dau săruri cu acizii, cari sînt stabile şi au tendinfa de ă cristaliza. Antociane mâi importante sînt următoarele: pelărgonina din muşcata roşie, cianina din aibăstrife (Centaurea cyanus), delfi-nina din nemfişorii-de-eîmp, oenina din struguHi roşii, etc. Unele antociane au fost obfinute şi pe cale sintetică. Aniocianidine 478 Ânfozoare 1. Antocianidine, sing. anfocianidina. Chim.: Agliconele anfocianelor. Se obfin, fie prin hidroliză antocianelor, fie pe cale sintetică. Antocianidinele sînt săruri de benzopiriliu şi derivă de la 2-fenil-benzopiriliu. în natură se întîlnesc trei tipuri fundamentale de antocianidine, cari se deosebesc prin numărul grupărilor hidroxil din restul fenil: OH I H • S/ C-OH HC^ XCX OH iî I II I HO—C C, C- o? Nc = of H O* H H Ci- pelargonidină (clorură) . OH I H OH HC/ C C—OH ^ I I 11 I S % HO—C C, C-------c' ^C-OH C Nr-c/ H O* H H cr cianldînă (clorură) OH I C HC I HO—C H C V V H OH II I vV' 0+ H cF -OH c -C^ V Nr-c/ ■OH H OH delfinldina (clorură) Antocianidinele constituie coloranţii propriu-zişi ai antocianelor şi se găsesc în natură ca substanţe roşii, violete şi albastre. Aceasta se explică în modul următor: De exemplu, în mediu acid, cianidina are culoarea roşie, care e dată de sarea de oxoniu (I); în mediu neutru, ea are culoarea violetă, dată de acidul liber sau de sarea internă de oxoniu (II); în mediu alcalin, culoarea albastră e dată de sarea alcalină (III), un fenolat. OH I H C C OH HC7' C/ XC-OH p * I H I HO—C C C---C X-OH XX./ \c^ \c==c/ H H C O* H cF OH I. sare de oxoniu H Ss . OH HC/ C NC-OH Jî I I H II // 0-C C C C C-OH Xc/ C = C i H I H H ii*, sare internă de oxoniu OH I H c c o- HC^ XC-OH Jl_r I II I HO-C C C=C 'C=0 K+ c 'c-c' H II H H O III. sare de potasiu (tenolat) S-a găsit un conţinut de 4,2-*6l3% cenuşă la antocianidinele roşii, iar la antocianidinele albastre, un conţinut de 9*-14%, ceea ce confirmă explicaţia de mai sus. De altfel, antocianidinele au fost obţinute şi pe cale sintetică. Ca şi antocianele, antocianidinele sînf uşor solubile în apă şi în solvenţi cari conţin gruparea hidroxil, însă greu solubile în eter şi în benzen. Antocianidinele absorb puternic radiaţiile din spectrul solar, cuprinse între 6000 şi 2000 A, şi prezintă un maxim de absorpţie !a circa 2700 A. Antocianidinele fac trecerea de la flavone (cvercitină) la catechine. 2. Antocîanozide, sing. antocianozidă: Sin.Antocianidine(v.). s. Anfofagasfif. Mineral.: CuCl2 • 2 H2O. Clorură de cupru hidratată, cunoscută în special ca sare artificială, mai rar naturală (în regiuni uscata). E albastră-verde. Are gr. sp. 2,4. 4. Anfcfilif. Mineral.: (Mg, Fe)7 (Si^nMOH^. Mineral rar din grupul amfibolilor, întîlnit ca element constitutiv în unele şisturi cristaline amfibolice şi ca element secundar, în peridotite, prin metamorfozarea crisotilului. Cristalizează în sistemul rombic, în cristale (mai rar) cu habitus prismatic. Apare de obicei în mase compacta, radiare, columnare, deseori fibroase. Are culoare brună sau galbenă-cenuşie, brună-verzuie, uneori brună-roşietică; e translucid cu luciu sticlos-sidefos şi clivaj perfect cu un unghi de 54°23'; indicii de refracţie: 1,625—1,698 şi np~ 1,605***1,668; prezintă pleocroism după = gălbui, incolor, nm = brun, ng= gălbui deschis, incolor; are duritatea 5,5”*6 şi gr. sp. 2r8**3,2; e stabil numai la temperaturi sub 400°, — la temperaturi mai înalte, prin pierderea OH, suferind transformarea lanţurilor duble de tetraedre de Si04 în lanţuri simple. 5. Anfofifoză. Agr.: Boală a plantelor, provocată de o plantă cu flori (Anthophyta), care duce viaţă parazitară. Exemplu: cuscuta. 6. Anfonomaj. Agr.; Operaţia de strîngere şi distrugere a gărgăriţei florilor de măr (Anthonomus pomorum), efectuată zilnic, de la apariţia acesteia pînă la începutul pontei. Gărgăriţele, căzute, prin scuturarea pomilor, pe pînze sau pe foi de cort întinse sub ei, se adună şi se ard. 7. Ânfozoare, sing. antozoar. Paleont.: Celenterate excluziv marine, cele mai multe coloniale, ducînd viaţă sedentară ca polipi. Au corpul în general cilindric alungit, cu o parte bazală (polul aboral) prin care se fixează de substrat, şi cu partea opusă (polul oral), gura, înconjurată de o coroană de tentacule numeroase şi netede (la subclasa Hexacoralia) sau penate (la subclasa Octocoralia). Peretele polipului e format din ectoderm (cu numeroase fibre musculare longitudinale şi inelare, prin contracţiunea cărora corpul animalului se poate strînge ca un ghem), endoderm şi mesoglee (uneori foarte dezvoltată). Au un sistem nervos difuz. Gura se deschide într-un scurt faringe cu pereţi cutaţi, după care urmează cavitatea gastrală, despărţită în loje prin pereţi radiari (septe membranoase sau sarcosepte), diferiţi ca număr (opt la octocoralieri, mai mult decît 12 la hexacoralieri) şi aşezare. Anfozonit 479 Antrachinonă înmulţirea coralierilor se face fie prin înmugurire, fie sexuat, prin ou. Scheletul calcaros de origine ecfodermică, cu o structură specială, al unor hexacoraiieri (foarfe dezvoltat la familia Madreporidae), dă naştere, prin aglomerare, la recife şi insule coraliere (atoli). Octocoralierii au scheletul constituit fie dintr-o substanfă organică cheratinoasă, fie din spicule calcaroase cu forme diferite. Antozoarele se împart în următoarele grupuri: Zoantharia (Te-trâcoralierii din Paleozoic şi Hexacoralierii fosili şi actuali); Alcyo-naria (Octocoralierii fosili şi actuali); Tabulata (numai fosile). — Sin. Anthozoa, Coralieri. 1. Antozonit. Mineral.: Varietate de fluorin (v.), colorată în violet-negru. 2. Antracen. Chim.; Substanfă care se prezintă în crisfaie albe cu p. t. 217° şi p. f. 351°. Intră în proporfie de circa 1% în gudroanele cărbunilor de pămînt, şi anume în fracţiunea ulei de antracen H ✓ Cn / HC C' VCH I HC vVcv CH H H H (270-*‘320°). Cea mai mare parte din antrăcenul obfinut din gudroane e înfrebuinfată la fabricarea materiilor colorante anfrachinonice. Uleiul de antracen e întrebuinfat mult ca fungicid (sub numele de „carbolineum"), la impregnarea lemnului şi în agricultură. V. Carbolineum, Fungicide. 3. Antracenic, ulei Ind. chim.: Fracţiunea cea mai grea din fracţiunile distilate din gudronul de la procesele de carbonizare industrială a cărbunilor, care trece între 270° la presiunea atmosferică (sfîrşitul distilării „uleiului greu") şi temperatura la care se consideră că începe descompunerea (de ex. 355° la presiunea atmosferică, temperatura de fierbere a antracenului pur fiind de 339,9°). Volumul şi constituenfii acestei fracfiuni depind de materia primă înfrebuinfată (tipul cărbunelui), de tipul procesului de carbonizare, de temperatura la care s-a ajuns şi de ritmul de încălzire, de tipul cuptorului (retortei) în care s-a efectuat operaţia. Produefia de ulei antracenic, în procente (volumetrice) fafă de gudron,depinde de tipul cuptorului: la carbonizarea în retorte verticale, e de 27,5”-28,5%; la carbonizarea în retorte orizontale, de 12---19,5%; la carbonizarea în retorte oblice, de 21 f5--23r5%, — cum şi temperatura la care s-a făcut carbonizarea (v. diagrama). Antrăcenul confinut (împreună cu fenantren) reprezintă 1* fafă de gudronul uscat. Determinarea confinutului în antracen al uleiului antracenic se face în două etape. în prima etapă se determină confinutul în „antracen brut" în amestec cu alte substanţe (18*-*20% antracen pur, restul fiind format din 20<-25% fenantren, 18***20% carbazol, 6-"8% fluoren, naftalină, acenaften, etc.), prin răcire (temperatura de topire a antracenului pur fiind de 216,1°), urmată de filtrare şi cîntărire. în cea de a doua etapă se determină proporţia în antracen pur (din antracenui brut, prin oxidare, purificare a antrachinonei cu acid sulfuric fumans sau cu hidro-sulfit de sodiu, sublimare a antrachinonei (aceasta determinîndu-se prin cftferenfă, cîntărind creuzetul înainte şi după sublimare). Producţia de ulei antracenic în funcţiune de temperatura Ia care s-a făcut carbonizarea. de -5% 4. Antrachinon-acridone, sing. anîrachinon-acridonă. Ind. chim.: Coloranţi obţinuţi prin condensarea unui ciclu acridinic sau acridonic cu acid ffalic, cînd se pot obţine structuri, dintre cari e interesantă numai structura următoare: H HC NCH 1 II ,c CH OC XC H H | | C N C CO Hc' I II II I HC X C CH ■V C V7 H O H Sin. Ftaioilacridone (v. Cuvă, coloranfi de ~). s. Antrachinonă. Chim., Ind. chim.: Chinona derivată da la antracen (v.), care apare în trei forme isomere: 1-2 dice* toantracen, 1-4 dicetoantracen şi 9-10 dicetoantracen: care e unul dintre cei mai importanfi O produşi intermediari pentru indus- H || H tria coloranţilor organici. Isomerul 9-10 dicetoantracen HC7 8 C C iCH cristalizează din H2SO4 în ace de 1 li II { culoare galbenă deschisă sau practic HC^ 5 C 10 C 4 jCH incolore cu p.f. 286°, p.f. 380°, C C C/ insolubile în apă, greu solubile în H II H solvenfi cu temperaturi de fierbere O joase, moderat în solvenţi aromatici cu temperaturi de fierbere înalte (nitrobenzen, piridină, anilină), solubile în acid sulfuric. E un compus stabil faţă de medii oxidante şi redus numai de agenfi reducători energici. Antrachinona sau derivafii ei substituiţi formează,— prin tratare în solufie apoasă de hidroxid alcalin, cu hidrosulfif de sodiu, *— derivaţi disodici solubili ai antrahidrochinonei corespunzătoare, ceea ce constituie o reaefie de mare imporfanfă pentru aplicarea coloranfilor de cadă antrachinonici. Derivatul disodic e numit şi Jeuco-derivatuP' sau „cuva" produşilor nereduşi, şi face posibilă aplicarea pe fibra textilă a colorantului de cadă antrachinonoid insolubil. Antrachinona reacţionează mai mult ca o dicetonă decît ca o chinonă. Grupările cetonice reacţionează greu cu reactivii obişnuiţi ' ai grupării >C=0 (fenilhidrazină, hidroxilamină). Substitufia nucleului se face mai greu decît în cazul hidrocarburilor aromatice. Pentru fabricarea antrachinonei se utilizează trei procedee: două procedee de oxidare a antracenului şi sinteza totală a nucleului din anhidridă ftalică. Oxidarea antracenului cu acid cromic e pînă în prezent procedeul cel mai economic, deoarece solufiile de sulfat cromic obfinute sînt întrebuinfafe în tăbăcărie. Oxidarea antracenului, în fază de vapori, în amestec cu aer, în prezenfa de catalizatori de vanadiu, sau cu oxigen electrolitic, dă un produs foarte pur. Sinteza totală a nucleului (prin reaefie Friedel-Crafts) din anhidridă ftalică condensată cu benzen în prezenfa AICI3 (ra? portul reactanţilor 1:1:2) eo reacţie care se produce fără sol vent, în mori cu bile. Omologii antrachinonei se obfin sintetic din anhidridă ffalică şi omologi ai benzenului. 2-metil-antrachinona, cel mai important dintre omologi, se obţine prin condensarea toluenului cu anhidridă ftalică, şi e întrebuinţat la fabricarea intermediarilor 1-nitro-2-metil şi 1-clor-2-metil-antrachinonă. Derivafii substituiţi ăi antrachinonei sînt intermediari foarte valoroşi pentru industria coloranfilor organici. Ei sînt împărţiţi în următoarele grupe: Antrachinona 480 Ântrachinonâ Acizii sulfonici ai anfrachinonei. Produsele tehnice cari prezintă importanţă sînt următoarele: acizii antrachinon -1-, şi -2- monosulfonici; acizii antrachinon -1,5, şi 1,8-disulfonici. Se obfin prin sulfonare directa cu acid sulfuric concentrat la 260°. Grupările sulfonice intră în mod excluziv în poziţia (3, cu formarea acizilor: antrachinon -2-sulfonic şi 2,6-şi 2,7-disulfonici. Oxidul de mercur dirijează substituia în poziţia -a- la sulfonarea antrachinonei şi a derivafilor ei. Acizii monosulfonici şi disul-fonici ai antrachinonei sînt produsa puternic acide cari apar în comerf sub forma de săruri galbene de sodiu (antrachinon -2 sulfonatul de sodiu, „sarea de argint") sau de potasiu („sarea diamant"). Importanfa acizilor sulfonici ca intermediari pentru colorănfii. de alizarină, de cadă, etc., se datoreşte în mare parte mobilităfii grupărilor — SO3H, permifînd înlocuirea uşoară cu alfi radicali, şi, de asemenea, faptului că se pot obfine uşor în stare pură (liberi de isomeri). Obfinerea uşoară de acizi a-sulfonici utilizînd mercurul drept catalizator a dus la dezvoltarea seriei de coloranfi acizi de lînă de tipul alizarin safirol şi de cadă de tipul Algol (v. Algol coloranfi ~); de asemenea, cantităfi mari de acid anfrachinon-2-sulfonic sînt întrebuinfate la prepararea 2-amino~ antrachinonei, intermediar pentru coloranfi de cadă de tipul indantren, flavantren. Hidroxiantrachinonele. Dintre hidroxiantrachinone prezintă importanfa tehnică: 1-hidroxi, 1,2-, 1,4-, 1,5-, 1,8-, 2,6-dihidroxi-1,2,4-, trihidroxi şi 1,4,5,8-tetrahidroxi-antrachinonele. Hidrox/an-trachinonele au avut importanfă la sinteza coloranfilor cu mordant din clasa alizarinei. Se folosesc trei procedee de fabricare a hidroxianfrachinonelor. Prin condensarea anhidridei ftalice cu fenoii, ele sa fabrică utilizînd ca agent de condensare AICI3 sau un amestec de H2SO4 şi acid boric. Astfel e obfinută chinizarina, care e cea mai importantă dintre oxiantrachinone. Chinizarina e întrebuinfafă la fabricarea 1,4-diâmino-antrachinonei, a coloranfilor pentru mătasea acetat şi a coloranfilor pentru lînă de tipul verde alizarin cianin. Hidroxiantrachinonele se fabrică şi prin înlocuirea sub-stituenfilor negativi şi â grupărilor —NH2 din anfrachinon-deri-vafi, cu grupări —OH (reacfii de schimb). Acizii sulfonici ai antrachinonei sînt materiile prime cele mai ieftine, însă înlocuirea grupării — SO3H cu —OH, prin fuziune alcalină, se produce nu fără unele reacfii nedorite. Ele se fabrică şi prin hidroxi-lare directă (introducerea uşoară a grupărilor —OH e caracteristică pentru molecula de antrachinonă şi în special pentru hidroxi-antrachinone), care se face fie prin topire alcalină oxidantă (topirea alizarinică), fie prin oxidarea acidă cu oleum foarte concentrat (reacfia Bohn-Schmidt), fie prin oxidare în mediu de acid sulfuric cu NaN02 sau Mn02. Primele două procedee conduc direct la coloranfi cu mordant (alizarina, polioxiantrachinone). Hidroxiantrachinonele sînt pufin solubile în apă caldă, dau săruri de calciu foarte greu solubile şi sînt colorat3 în mediu alcalin. E caracteristică comportarea deosebită a grupărilor —OH din pozifia a fafă de a celor din pozifia -|3. în timp ce gruparea —OH din pozifia (3- are un caracter fenolic (soîu-bilitate în solufii alcaline; e uşor alchilafă şi acilafă), —OH din pozifia a- prezintă deseori o deviere puternică de la acest caracter. înlocuirea grupărilor —OH din a cu — NH2 sau — NHR se face mai uşor decît în pozifia |3. Ca şi ântrachinona şi derivafii ei, hidroxiantrachinonele pof fi reduse la leuco-compuşi sau ăntrahidrochinone, cu ajutorul hidrosulfitului şi al alcaliilor, şi la antrone sau antranoli, prin reducere acidă. Prezenfa unei grupări —OH în -a- întîrzie reducerea, dar dacă în [3- sînf prezente grupări —OH, reducerea se produce repede. în contrast cu fenolii şi naftolii, hidroxiantrachinonele nu cuplează cu săruri de diazoniu. Halogenanfrachinonele. Prezintă importanfă tehnică numai clorderivafii anfrachinonei: 1-şi 2-monoclor; 1,5-, 1,8- diclor* 1,4,5,8-tetraclor şi 1-clor-2-metil-antrachinona. Fabricarea industrială foloseşte mai multe procedee: Clorurarea directă a antrachinonei cu clor, clorură de sul-furii, etc. duce la amestecuri de isomeri. Numai clorurarea antrachinonei cu clor în oleum sau a 2-metil-antrachinonei duce la produşi unitari. Clorurarea indirectă a grupărilor sulfonice prin clor, în solufie de acid clorhidric diluat la cald, cu adaus de NaCIOs: 3 ArS03K + NaCl03-f 3 HCI -*• 3 ArCI + NaCI +3 KHSO4 conduce la fabricarea 1-clor- şi 1,5- şi 1,8-diclor-antrachi-nonelor, din acizii sulfonici corespunzători. Această reacfie e folosită şi la identificarea acizilor antrachinon-sulfonici. Prin sinteza totală se fabrică din anhidridă ftalică 2-clor-antrachinonă; din condensarea anhidridei ftalice cu clor benzer?, 2,3-diclorantrachinonă; din o-diclorbenzen şi anhidridă ftalică, de asemenea halogenanfrachinone. Halogenanfrachinonele sînt produse incolore pînă la slab gălbui, cristalizate, cu puncte de topire bine definite. Atomul de halogen fiind foarte reactiv (cel din pozifia cx e mai reactiv decît cel din (3), derivafii clorurafi sînt utilizafi la numeroase reacfii de schimb. Halogenanfrachinonele sînt întrebuinfate la fabricarea coloranfilor de cadă, în special a celor din clasa antrimid-carba-zolului. Unul dintre cei mai importanfi derivafi halogenafi, cu aplicafie industrială, e 2-clorantrachinona, folosită la prepararea alizarinei prin fuziune alcalină, sau prin reacfie cu NH3 concentrat în autoclavă, cînd se formează 2-aminoantrachinona. Nitroantrachinonele sînt produse intermediare cu importanfă tehnică pentru colorănfii cu mordant, acizi şi de cadă (1,5-, 1,8-dinitroanfrachinonă, 1-nitro-2~mefilanfrachinonă, 1,5-dihidroxi-4,8-dinitroantrachinonă şi acizii 1,5-dihidroxi-4,8-dinitroantra-chinon-2,6-disu!fonic). Fabricarea lor se face prin mai multe procedee: Nitrarea antrachinonei, disolvată în acid sulfuric concentrat ia 70'-80°, duce la un amestec de circa 40% 1,5- şi 1,8-di-nitro- alături de circa 20% 1,6-, 1,7-dinitroantrachinone, dar separarea isomeri lor e dificilă. Acest amestec prezintă importanfă la fabricarea colorantului albastru de antracen. Nitrarea 2-metilantrachinonei în oleum duce la formarea 1-nitro-2-metilan.trachinonei, intermediar de valoare pentru colorantul Cianantrol şi acidul 1-aminoanfrachinon-2-carbonic. Nitrarea acizilor sulfonici ai antrachinonei în mediu de acid sulfuric la 80-”90°; gruparea —N02 intră de preferinfă în pozifia -a- a nucleului nesubstituit. Astfel, din acidul 1-antrachinon-sulfonic se obfine un amesfec ‘de acizi 1,5- şi 1,8-nitroan-trachinonsulfonic, iar din acidul 2-antrachinonsulfonic se obfine un amestec de acizi 1,6- şi 1,7-nitroanfrachinonsulfonici. Nitrarea 1-hidroxiantrachinonei în mediu de H2S04 100°, la 50°, cu adaus de acid boric (efect de orientare în „para"), conduce la 1-nitro-4-hidroxi-antrachinonă. Prin protejarea hidroxi-lului cu grupări fenoxi se obfine de asemenea o orientare a nitrării în pozifia „para". — în felul acesta s-a realizat procedeul tehnic de preparare a pp'-diamino-antrarufinei în stare pură prin reducerea compusului. Acidul 1,5-dihidroxi-antrachi-non-2,6-disulfonic, prin nifrare, conduce la acidul 1,5-dihidroxi--4,8-dinitroantrachinon-2,6-disulfonic, intermediar pentru coloranfi i Alizarin Safirol B. Aminoantrachinonele şi alchilaminoantrachinonele sînt produşi de o mare importanfă pentru colorănfii antrachinonici de cadă, acizi şi pentru mătasea acetat. Dintre aminoantrachinone primare prezintă importanfă tehnică: 1-şi 2-amino, 1-amino-2-metil, 1,4-, 1,5-, 2,6-diamino şi 1,4,5,8-tetraaminoantrachinona. Aminoantrachinonele primare pot fi fabricate prin mai multe procedee: Antrachinonici, coloranfi ~ 481 Antrachinonici, coloranfi Schimbul unei grupări sulfonice sau al unui atom de halogen, cu o grupare NH2, cu ajutorul amoniacului. Exemple: 1-amino-anfrachinona se fabrică din acid antrachinon -1-sul-fonic şi NH3 la 175° şi Ia presiunea de 25—30 ata, în prezenfa unui oxidant (acid nitrobenzolsulfonic, acid arsenic). E un intermediar valoros pentru coloranfii acizi şi de cuvă. 1,5-diamino-antrachinona se obfine în mod similar din acid antrachinon- 1,5-disulfonic. E înfrebuinfată la sinteza coloranfilor de cuvă şi la prepararea 1,4,5,8-tetraaminoantrachinonei. 2-aminoan-trachinona se fabrică astăzi din 2-clorantrachinonă şi e între-buinfată la fabricarea Albastrului Indantren şi a altor coloranfi de cuvă. 2,6-diaminoantrachinona se obfine din derivatul 2,6-di-sulfonic, în mod similar, şi e un intermediar pentru Galben Algol GC. Schimbul grupării —OH cu —NH2 prezintă imporfanfă în cazul fabricării 1,4-diaminoantrachinonei din chinizarină. Ca şi la alte transformări ale derivafilor antrachinonei, aminarea se produce mai uşor în mediu alcalin, în prezenfa agenfilor de reducere (hidrosulfit), trecînd prin stadiul de dihidroderivat, care cu amoniac trece‘în 1,4-diamino-2,3-dihidroantrachinonă, ce se dehidrogenează prin încălzire cu piperidină în mediu de nitrobenzen sau H2S04/Mn02, etc. 1,4-diaminoanfrachinona e o materie intermediară înfrebuinfată la coloranfi penfru mătase acetat, lînă şi cuvă. Reducerea grupării — NO2 prezintă imporfanfă practică redusă şi e limitată la cîteva cazuri. Reducerea se face cu exces de Na2S sau NaHS, în suspensie apoasă (la 95--100°). în acest mod pot fi obfinute: 1-amino-2-metil-antrachinona din 1-nitro-2- metilantrachinonă şi 1,4,5,8-tetraaminoanfrachinona din 1,5-di-amino-4l8-dinitroantrachinonă, intermediar pentru coloranfi de mătase acetat. Dintre alchilaminoantrachinone, interes tehnic prezintă numai derivafii monoalchilafi la azotul din pozifiile a, iar derivafii metilamino şi oxietilamino sînt produşi din clasa de coloranfi penfru mătase acetat. Produsele tehnice importante sînt: 1-metilamino, 1-amino--4-metilamino, 1,4-bis [(p-oxietil) amino], 1-metilamino-4[((3-oxi-etil) amino] şi 1,4,5,8-tetraamino-antrachinona (parfial alchilată). Fabricarea industrială a alchilaminoantrachinonelor se face prin mai mulfe procedee: Alchilaminarea directă cu metil- sau oxietilamina în locul amoniacului. Exemple: 1-metilaminoantrachinona se obfine din antrachinon-1-sulfonatul de potasiu cu metilamină la maximum 128° şi în prezenfă de sare de cupru. Tot chinizarina, prin tratare cu amestec de metilamină şi oxietilamină, produce un amestec de coloranfi simetrici în care predomină 1-metilamino-4[(|3-oxietil)-amino]-antrachinona, amestec care corespunde colorantului Albastru rezistent Celiton FFR. Alchilarea aminoantrachinonelor primare, folosită în căzui coloranfilor penfru acetat, unde nu e nevoie de un produs unitar, alchilarea făcîndu-se foarte bine cu metanol şi H2SO4. Exemplu: 1-amino-4-alchilamino-antrachinona din 1,4-diamino-derivatul cu metanol în H2SO4 corespunde colorantului Violet rezistent Celiton 6B. 1,4,5,8-tefraaminoantrachinona metilată parfial tot cu metanol formează colorantul Albastru Celiton 3G. Dintre hidroxi-amino- sau hidroxi-alchilaminoantrachinone prezintă imporfanfă: 1-hidroxi-4-amino-, 1,5-dihidroxi-4,8-di- amino, 3-hidroxi-2-amino, şi 1,4-bis [((3-oxiefil) amino] -5,8-di-hidroxianfrachinona. Ultimul produs e utilizat la coloranfi pentru mătase acetat cu nuanfă albastră-verzuie. Dintre amino-(alchilamino)-halogen-antrachinone prezintă imporfanfă tehnică: 1-amino-5-clor-, 1-amino-2,4-diclor, 1-amino- 2-metil-4-clor, 1,4-diamino-2,3-diclor, 1-mefiIamino-4-brom-, 2-amino-1-clor-( şi 2-amino-3-clor-antrachinona. Amino (alchilamino)-halogenantrachinonele sînt întrebuinfafe la fabricarea coloranfilor de cadă şi acizi. Acizii antrachinon-carboxilici sînt produşi folosifi în sinteza coloranfilor de cuvă. Prezintă imporfanfă următoarele produse tehnice: acidul antrachinon-2-carboxilic, 3-clorantrachinon-2-car-boxilic, 3-amino-antrachinon-2-carboxilic, 1-nitroantrachinon- 2-carboxilic şi 1-amino-antrachinon-2-carboxilic. Ca materie primă sînt întrebuinfafi, în fabricarea industrială, derivafii acidului 4'-tolil-o-benzoic, în care metilul e oxidat, la — COOH cu KMn04, urmat apoi de ciclizare. Dintre acizii 2-carboxilici, cel mai important e acidul 1-nitro-antrachinon-2-carboxilic: O N02 H || | hc/ XC—COOH II I I II HC. C CH NC^ C XV H II H O Derivafi ai antrachinonei cari confin inele eterociclice: între derivafii antrachinonei cari confin inele eterociclice formate din cinci sau şase atomi, aşezate în pozifia 1,9, mai importanfi ca intermediari pentru coloranfi sînt: benzantrona (v.), importantă ca intermediar penfru fabricarea unei serii de coloranfi de cuvă (violantrona, isoviolantrona); pirazolantrona (v.) şi antrapiri-midina, cari se întîlnesc la unii coloranfi de cuvă, cum şi N-metil-antrapiridona (v.), la unii coloranfi pentru lînă. între benzantrona şi pirazolantronă există asemănare în ce priveşte reactivitatea pozifiilor -2-(Hpara" fafă de =CO) la topirea alcalină, cînd se combină 1 mol din primul şi 1 mol din ultimul pentru a forma structuri comune coloranfilor de tipul violantronă. 1. Antrachinonici, coloranţi sing. colorant antrachi-nonic. Ind. chim,: Clasă de materii colorante, obfinută prin introducerea în molecula antrachinonei a unor grupări substi-tuente ca, de exemplu, grupările amino, hidroxi, resturi alchilice, etc., cari se disting prin excelente rezistenfe la lumină şi la agenfii chimici. Prepararea acestor produşi e deseori mult mai complexă decît a coloranfilor din alte clase. Coloranfii antrachinonici sînt produse de valoare comercială mai mare şi se vînd sub numiri ca Indantren, Cibanone, Cale-don, Solanfren, Ponsol. în prezent, 25***30% dintre coloranfii utilizafi sînt coloranfi de cuvă, dintre cari un număr foarte mare derivă de la antrachinonă. Coloranfii antrachinonici pot fi clasificaţi în coloranfi antrachinonici cu mordant (avînd structura de bază 1,2-dihidroxi-antrachinona), în coloranfi antrachinonici acizi (ex. acidul sulfo-nic al derivafilor hidroxi- sau amino-antrachinonei), în coloranfi antrachinonici de cadă şi în derivafi antrachinonici pentru acetat de celuloză, mult întrebuinfafi în acest scop. Astfel, s-au utilizat întîi derivafii metil-omega-sulfonici, obfinufi prin aefiunea formolului şi a bisulfitului de sodiu sau ionaminele. Aceşti produşi au fost înlocuiţi, apoi, prin derivaţii hidroxi-etilaţi ai amino-anfrachinonelor, cari sînf obţinuţi încălzind aminoantrachinonele cu clorhidrina glicolului sau cu oxid de etilenă. Grupările carbonilice ale antrachinonei sînt cromofore; moleculele coloranţilor derivaţi sînt formate prin introducerea în molecula antrachinonei a grupărilor amino, hidroxi şi a unor grupări mai complicate. Se pot obţine dispersii de aminoantrachinone prin simplă malaxare în prezenţă de agenţi de dispersiune, tip alcoilarilsul-fonafi alcalini. 31 Anfrachinonîlamîne 482 Antracit, nisip de ~ în comerf se întîlnesc produşi cu diverse numiri ca: Celiton, Acetochinone, Cibacet, Setacil, Duranol, etc. cari au, de exemplu, constitufia: O NH—CH2—ch2oh H U | hc/S'VSh I II II I HC C C CH NV H II I O NH—CH2—CH2OH Albastru verde solid Celiton B H o nn— ch3 H II | hc/VS^ch i II II I HC C C CH Nc/ H II I O NH—CH2CH2OH Albastru solid Celiton FFR S-au făcut încercări pentru a lungi lanful hidroxiefilat ca în cazul colorantului Albastru solid Celiton FW (omologul Albastrului solid Celiton FFR): H O XN—CH3 H H I h(/Cxc/C\/C\h I II II I HC C C CH \/ Nc^ H II I O NH—CH2CH2—O—CH2CH2OH Restul hidroxi-etilat poate fi purtat fie de un carbonil: O NH2 H li I c c c HCy XC VC/ Xc—CONH—CH2—CH2OCH2CH2OH, I II II I HC. C C CH Xc^ H II H O fie de un hidroxil separat de nucleul de bază printr-un ciclu: H H O \ N—Alcoil unele cazuri şi la vopsitul lînii; nuanfele au însă uneori rezis-tenfe pufin mai mici decît pe acetat de celuloză şi unii dintre aceşti coloranfi prezintă nuanfe diferite pe acetat de celuloză şi pe nylon. în loc de esteri sulfurici s-au preparat şi esteri fosforici, condensînd un derivat hidroxi-etilat cu clorură de âlcoil-orto-fosforil. De asemenea, s-au folosit coloranfi în molecula cărora s-au introdus resturi de acizi graşi confinînd cel pufin şapte atomi de carbon. 1. Ântraehinonilamine, sing. anfrachinonilamină. Ind. chim.; Amine secundare obfinute prin condensarea unui derivat halo-genat antrachinonic cu o aminoantrachinonă. Reacfia poate fi efectuată şi cu derivafii di- sau polihalogenafi şi pentru di- şi poliamine (v. Cuvă, coloranfi de ^). Exemplu: O NH2 O H li | H |i H CI C C C C"' XCX C/ XCH I II II I + I II II I HC C C CH HC C C CH V XC^ V Nc' H II H H II H O O O H || H CCC ^ UM \r/ \r/ 'Vu O HN-----------C C C CH H II | I I! II I ,c. C C. HC C C CH \./ \c* c Cv c # \ % HC C C CH hc^C\/Cxc/C\h I ii i! I H HC^ C C CH C XC/ XCX XC/HC/ NC—0 (CH2CH20)nH. h n li ii O HN— C CH H Pentru a uşura folosirea acestor coloranfi, în special la imprimare, ei au fost solubilizafi prin formarea de esteri sulfurici cu hidroxilul. Aceştia sînf colorănfii numifi în comerf şi Solacet. Ei au excelente afinităfi pentru nylon, putînd fi întrebuinfafi în HC C C CH C' ’C' -* I II II I H II H HC C Ck CH O . H II H O Sin. Antrimide. £. Antracit. Pefr., Ind. cb.: Cărbune humic superior, cel mai avansat din punctul de vedere al procesului diagenetic de incarbonizare (v.). S-a format în condifii geologice speciale, la temperaturi de 350—600° (cînd cărbunii bituminoşi inferiori, continuînd procesul de incarbonizare, se transformă în antracit) şi la presiuni înalte (cînd, probabil, lignitul se transformă în antracit). E negru, tare, cu strălucire metalică, structură cristalină asemănătoare cu a grafitului, spărtură netedă sau concoidală. Se aprinde greu, arde încet cu flacără scurtă şi nu produce mult fum. Compozifia chimică a antracitului e următoarea: 1—2% hidrogen, 1—3% oxigen plus azot, 95—98% carbon, 0,5—1% umiditate higroscopică, circa 4% materii volatile; are puterea calorifică superioară, 8200—8500 kcal/kg; greutatea specifică 1,35—1,7 şi duritatea 2—2,5. Antracitul e un cărbune tipic ne-cocsificabil, dînd un cocs pulverulent şi foarte pufine gaze şi gudroane. E întrebuinfat drept combustibil, unde e nevoie de flacără scurtă, sau în gazogene, cum şi ca reductor în metalurgia zincului. s. Antracit, nisip de Alim. apa: Antracit fărîmat, între-buinfat ca material filtrant la unele filtre rapide. Are mărimea efectivă a granulelor d\o = 0,70—0,85 şi coeficientul de neuni- formifate granulometrică u~-~ =1,6. Greutatea volumetrică « «10 de 1,0—1,2 t/m3. Grosimea stratului filtrant e de 0,90 m. Fafă de nisipul de cuarf, nisipul de antracit prezintă avantajul că, la filtrele rapide, consumul de apă de spălare e mai mic, datorită greutăfii specifice mai mici a antracitului fafă de Antracnoza 483 Antrenare cuarf şi, deci, e nevoie de un debit mai mic al apei de spălare, pentru menfinerea în suspensie a nisipului. în unele cazuri, la filtrele rapide se folosesc strate filtrante combinate din nisip de cuarf şi nisip de antracit. Stratul de nisip de cuarf e aşezat la partea inferioară şi are grosimea de 0,50—0,60 m, iar stratul de nisip de antracit se află la partea superioară şi are grosimea de 0,20—0,30 m. Aceste filtre cu straturi combinate de antracit şi de cuarf prezintă avantajul că stratul de nisip de antracit, care are granulele mai mari, are o capacitate mai mâre de refinere a suspensiilor din apă şi deci filtrul se colmatează mai încet. Prin spălare cu un curent invers de apă, straturile de nisip îşi păstrează pozifia, deoarece greutatea specifică a antracitului e mai mică decît a cuarfului. Dezavantajul acestor filtre consistă în durata de funcfionare mai mică, din cauza fărîmării antracitului, prin lovirea cu granulele de nisip de cuarf, datorită diferenfei de duritate (antracitul are duritatea 2,5—3, iar cuarful, 7). î. Anfracnoză. Agr.: Boală a unor plante produsă de ciuperci specifice fiecăreia dintre acele plante. Exemple: Antracnoza fasolei: Boală a fasolei,; produsă de o ciupercă numită Glomerella Lindemuthiana din familia gnomoniaceelor. Atacă frunzele şi păstăi le. Se manifestă prin aparifia unor pete brune cu o margine roşietică. Infecfia poate trece şi pe boabe. Ca măsură preventivă se recomandă dezinfectarea seminfelor. Antracnoza mazării: Boală a mazării produsă de ciuperca Mycosphaereila pinodes (Ascochyfa Pisi) din familia micosfe-relaceelor. Atacul se manifestă pe frunze, pe stipule şi păstăi, prin aparifia unor pete aproape circulare de culoare galbenă, cu o margine brună roşcată. Infecfia poate trece şi pe seminfe. Se recomandă dezinfectarea seminfelor ca mijloc de prevenire şi combatere a acestei boli. Antracnoza punctată a vitei de vie: Boală a vifei de vie produsă de ciuperca Elsinoe Ampelina (Gloeosporium ampelopha-gum) din familia plectodiscelaceelor. Atacă în special frunzele, mai rar ramurile şi boabele. Se manifestă prin pete neregulate, brune-negricioase, risipite pe suprafafa frunzelor. în mod obişnuit, pentru combaterea acestei boli sînt suficiente stropirile cu zeamă bordeleză, care se foloseşte şi contra manei. Cînd atacul e puternic, se recomandă sulfurizarea, prăfuirea cu var sau prăfuirea cu un amestec de sulf cu var, în proporfie de patru părfi de sulf şi cinci părfi de var gras. 2. Anfracolitic. Stratigr.: Ansamblul perioadelor Carbonifer (v.) şi Permian (v.). în Europa de Vest e sinonim cu Permo-Carbonifer. s. Antraflavină. Ind. chim.: 2,6-dihidroxi-antrachinonă. Intermediar în sinteza unor coloranfi acizi penfru lînă (v.), care se fabrică prin topirea alcalină cu hidroxid de potasiu a acidului antrachinon-2,6-dimezonic sau prin încălzire cu lapte de var. Se obfine în cantitate mare alături de flavopurpurină, la fabricarea acesteia. în general se găseşte în alizarina comercială. Sin. Acid antraflavinic. Isomerul isoantraflavină (2,7-dihidroxi-antrachinona) e un intermediar obfinut la prepararea antrapurpurinei. Se prepară industrial din acidul anfrachinon-2,7-disulfonic, prin topire cu KOH. Se găseşte în alizarina brută, din care se poate separa, deoarece isoantraflavina formează o sare de bariu solubilă, pe cînd alizarina, antrapurpurina şi antraflavina dau săruri de bariu insolubile. 4. Antragalol. Ind. chim.: 1,2,3-trihidroxi-antrachinona. V. sub Alizarină, coloranfi de 5. Anfrakoxen. Mineral.: Răşină fosilă din grupul chihlimbarului. 6. An traian, coloranţi de Ind. chim.: Grup de coloranfi acizi pentru lînă. (Numire comercială veche). Se caracterizează printr-o putere de egalizare superioară şi prin stabilitate (rezis- tenfă) foarfe mare la lumină. Coloranfi de anfralan sînf următorii: Supracen, Kiton rezistent, Xilen rezistent la lumină. V. Lînă, coloranfi de 7. Antranilat de metil. Chim.: H2N—CeH4—COO—CH3. Cristale incolore,cu miros plăcut de portocale, cup. t. 25° şi p. f. 127°, întrebuinfafe în parfumerie. s. Aniranilic, acid Chim.: NH2—CeH4—COOH. Acid 2-amino-benzoic. Industrial, se fabrică din anhidrida ftalică în două faze: întîi anhidrida ftalică reaefionează în mediu apos la 65—70°, cu amoniac şi hidroxid de sodiu, cînd se formează ftalamat de sodiu; apoi, sub aefiunea hipocloritului de sodiu şi a hidroxidului de sodiu la temperatură joasă (—12°), ffala-matul de sodiu suferă reaefia Hofmann (decarboxilare). Acidul liber se obfine prin acidularea solufiei de antranilaf de sodiu obfinută în ultima reaefie la pH — A. Acidul antranilic se prezintă în crisfaie rombice, albe sau galbene pal, cu p. t. 144—146°. Sublimează la încălzire şi e solubil în apă, în alcool şi în eter. La 205—210° se descompune la anilină şi bioxid de carbon. Se halogenează repede; e diazotat uşoj*; formează săruri; e alchilat şi ariiaf ia gruparea amino, cu mare uşurinfă. E un intermediar valoros pentru industria coloranfilor organici. E întrebuinfat în special la fabricarea coloranfilor indi-goizi, antrachinonici, azoici, cum şi la fabricarea parfumuriior (metil-esterul). Esferul lui metilic e componentul mirositor al uleiului de |_j | iasomie, de portocale şi tuberoze. CCC 9. Antranoi. Chim.: Alcool obfi- ur# Nv^ Vu , , i l- • HL L L- tri nut prin reducerea antrachinonei cu | j j| | staniu şi acid acetic. Se prezintă sub HC C C CH formă de ace lucitoare, slab gălbui, ^ cu p. t. 163—170°. Serveşte la pre- ^ ^ j_j pararea benzanfronei, care e folo- . , . i , . . r i Antranoi sita tn industria materiilor colorante. 10. Antrapurpurina. Ind. chim.: 1,2,7-trihidroxi-anfrachinonă. V. sub Alizarină, coloranfi de u. Anfrarufină. Ind. chim.: 1,5 dihidroxi-anfrachinonă. Intermediar la fabricarea colorantului Alizarin Safirol B, cara se obfine prin încălzirea acidului anfrachinon 1,5-disulfonic cu lapfe de var, sau prin reaefia Bohn-Schmidt, la încălzirea anirachi-nonei cu acid boric şi cu acid sulfuric fumans (80% SO3) la 100°. 12. Antrax. Ind, alim.: Boală infeefioasă acută, proprie tuturor speciilor de animale (afară de păsări) şi transmisibilă la om. Boala e produsă de un bacii aerob gram-pozifiv (Bacillus anthracis). Dacă se constată leziuni de antrax la animalele sacrificate, penfru a preveni antraxul la om, se distrug carcasa, toate organele, pielea şi subprodusele animalului bolnav, fie prin prelucrare industrială în autoclave la temperatura de 120--130° şi la presiunea de 2—3 at, fie prin ardere. Carcasele şi organele cari au ajuns în contact cu carnea infectată în timpul procesului tehnologic se sterilizează cel mai tîrziu la 6 ore după sacrificarea animalului. Sin. Dalac, Bubă neagră. 13. Antrenare, pl. anirenări. 1. Tehn.:Comunicarea mişcării de funcfionare, unei maşini sau unui vehicul, prin exercitarea unui cuplu motor, respectiv a unei forfe de traefiune. Antrenarea se realizează folosind o sursă de energie pentru obfinerea cuplului motor necesar (în general, la maşini sau la autovehicule) sau a forfei de fracfiune necesare (în general, îa vehicule fără autopropulsie). — După modul cum se obfin cuplul sau forfa de antrenare, aceasta se numeşte animală, umană sau mecanizată. Antrenarea animală se efectuează prin consum de energie musculară a unor animale. Exemple: antrenarea unei rofi de irigafief antrenarea unei cărufe, etc. Antrenarea umană, se efectuează prin consum de energie musculară a omului, şi poate fi manuală sau pedalieră. 31 * Antrenare 484 Antrenare Exemple: antrenarea manuală a războiului ţărănesc, antrenarea pedalieră a unei biciclete, etc. Antrenarea mecanizată se efectuează prin consum de energie de la un motor. Motorul poate fi termic, electric, hidraulic, pneumatic, eolian sau sonic. Exemple: antrenarea unei maşini-unelte prin motor propriu sau prin transmisiune, antrenarea pompei dintr-un grup motopompă, antrenarea unui vehicul prin motor propriu, etc.— După numărul maşinilor sau al vehiculelor antrenate, se deosebesc antrenare individuală, individual-multiplă şi colectivă. La antrenarea individuală, un sistem tehnic (maşină sau vehicul) e antrenat de un motor individual. — Antrenarea individuală a maşinilor de lucru, în general cu motor electric de curent continuu sau asincron, poate fi directă (v. fig. I a) sau indirectă (v. fig. / b, c, d). Avantajele acestei antrenări O* t 12 lK motor pentru fiecare mişcare sau pentru un grup de mişcări de lucru sau de deplasare. Antrenarea individual-multiplă se foloseşte de obicei la maşini-unelte mari (de ex. maşini radiale ds burghiat), la maşini de transport cu mişcări multiple (de ex. poduri rulante), la maşini de tipografie, etc. Avantajele acestei antrenări sînt aceleaşi ca ale antrenării individuale, dar dezavantajul important e că reclamă un număr mai mare de motoare, eventual cu mecanisme de interacfionare. La antrenarea colectivă, mai multe sisteme tehnice (maşini sau vehicule) sînt antrenate de un singur motor. La acest sistem de antrenare, la care cuplul motor se transmite în general prin mecanisme cu elemente flexibile (de ex. curele de transmisiune), puterea motorului e mai mică decît suma puterilor maşinilor sau vehiculelor antrenate, cari de obicei sînt echipate cu schimbător de vitese (de ex. con etajat sau y11 1 \1 3~ |— trr> -Uh d ■10 £ hjH d" Tii 2 jh*»70 ■H [0-** -10 sînt următoarele: randament mare (datorită adaptării puterii motorului la condifiile de serviciu), eliminarea mersului în gol al motorului (putînd fi oprit odată cu maşina), amplasare convenabilă şi comenzi comode (de obicei prin butoane) ale motorului, localizarea defectelor la o singură maşină şi reducerea numărului motoarelor de rezervă. Dezavantajele acestei antrenări sînt următoarele: investiţie costisitoare de motoare (fiind necesar un număr de motoare egal cu cel ai maşinilor antrenate), factor de putere mare şi, eventual, necesitatea unui reductor de turaţie. Se foloseşte la maşini-unelte (în special la cele cu turaţie înaltă sau variată), la maşini de forţă generatoare (de ex. pompe sau ventilatoare), la maşini de transport cu funcţionare intermitentă (de ex. macarale sau escensoare), etc. — Antrenarea individuală a vehiculelor, în general cu motor termic (de ex. la automobile) sau electric (de ex. la tramvaie), e aproape excluziv indirectă, printr-un schimbător de vitesă care permite să se obţină regimul optim al motorului la orice sarcină. La antrenarea individual-multiplă, un sistem tehnic (maşină sau vehicul) e antrenat de mai multe motoare, cîte un I. Antrena i. a) antrenare individuală direciă; b), c) şi d) antrenare individuală indirectă; e) antrenare colectivă simplă; {) şi g) antrenare colectivă complexă; h) şi i) antrenare colectivă mixtă; I) moi or de antrenare; 2) arbore motor; 3), 5), 7) şi 9) curea de trensmisiune; 4) arbore principal de transmisiune; 6) arbore de transmisiune auxiliar; 8) arbore de transmisiune intermediar; 10) arborele maşinii antrenate; 11) schimbător de vitesă; 12) ambreiaj. cutie de vitese). — Antrenarea colectivă a maşinilor de Jucru, care e numai indirectă (prin transmisiune cu curea), poate ti. antrenare simplă (v. fig. I e), la care cuplul motor e transmis (prin curea) de la un arbore de transmisiune la maşini cu schimbător de vitesă; antrenare complexă (v. fig. I f, g), lai care cuplul motor e transmis (prin curea) de la un arbore de 'r^ns" misiune principal la un arbore de transmisiune intermediar, care antrenează (prin curea) maşini cu con etajat; antrenare mixtă (v. fig. I h, i), I acare cuplul motor e transmis (prm curea) de la un arbore de transmisiune principal la un arbore e transmisiune auxiliar, şi de la acesta la un arbore intermediar, care antrenează (prin curea) maşini cu con etajat. Avantaje e antrenării colective sînf următoarele: investiţie economică de mo toare (afară de cazul în care maşinile antrenate sînt dispersate pe o suprafaţă întinsă) şi fador de putere (cos qp ) mare. Dezavantajele acestui fel de antrenare sînt următoarele: randament global mic (deoarece cuplul motor de la arborele de transmisiune nu poate fi reglat după condiţiile de serviciu ale fiecărei maşini antrenate), pierderi de energie la mersul în gol al maşinilor antrenate şi prin lunecarea curelelor de transmisiune, ecranarea cîmpului z ■ n M H h- 3~ '5" ^0 10 A TD-s- UDCDp- 10 Antrenarea maşinilor 485 Antrenarea vehiculelor motoare de vedere de către arborii şi curelele de transmisiune, oprirea -tuturor maşinilor antrenate cînd se produc anumite defecte şi utilizarea incidentală (numai în caz de avarie) a motoarelor de rezervă. Antrenarea colectivă, la care motorul de antrenare poate sa aibă turafia de 500... 1500 rot/min, se mai foloseşte în unele exploatări silvice, în ateliere mici, etc., dar tinde să fie abandonată. — Antrenarea colectivă a vehiculelor, care e numai indirectă, se realizează prin cuplarea mecanică sau electrică a vehiculelor respect/ve.— Sin. Antrenare de grup.— După modul în care se transmite mişcarea, se deosebesc antrenare directă şi indirectă. Antrenarea directă e realizată cu un motor cuplat, cu un motor încorporat (numit şi motor entetic) sau cu un motor-organ. La maşini de lucru sau de forfă, motorul cuplat e asamblat cu maşina prin intermediul unui cuplaj (acuplaj sau ambreiaj), iar motorul încorporat e inclus în maşina pe care o deserveşte şi funefionează numai împreună cu aceasta (de ex. un motor electric cu rotor şi stator, fără carcasă); motorul-organ face parte integrantă din maşina pe care o deserveşte, constituind împreună un ansamblu inseparabil în serviciu (de ex. motorul unui ciocan cu abur). La vehicule, motorul e cuplat cu mecanismele de transmisiune ale acestora (de ex. cu schimbătorul de vitesă), de obicei prin intermediul unui ambreiaj. Antrenarea indirectă e realizată printr-un mecanism de antrenare, cu rofi. Acest mecanism poate fi: mecanism cu rofi de transmisiune, elementul flexibil fiind un cablu (v. fig. II a), o curea (v. fig. II b, d) sau un lanf (v. fig. II c); mecanism cu rofi de fricfiune (v. fig. II e, f, g), la care rofile sînt cilindrice cinematic între ei), după cum vehiculul e cu simplă traefiune (în spate sau în fafă) sau cu multiplă traefiune (în general în Spate şi în fafă). — După felul mişcării de antrenare, se deosebesc antrenare continuă şi intermitentă. Antrenarea continuă corespunde serviciului de durată al unei maşini sau al unui vehicul, la sarcină nominală sau redusă, eventual combinată (adică sarcină redusă cu perioade scurte de sarcină nominală sau de suprasarcină). Exemple: antrenarea unui autovehicul încărcat, antrenarea unui ciocan de forjă, etc. Antrenarea intermitentă corespunde serviciului de scurtă durată al unei maşini sau al unui vehicul, la sarcină nominală sau redusă. Exemple: antrenarea unui ascensor, antrenarea unei maşini de nituit, etc. Sin. Antrenare discontinuă. 1. Antrenarea maşinilor. Tehn.; Antrenarea unei maşini de lucru (de prelucrare ori de transport) sau a unei maşini de forfă generatoare. Modul de antrenare şi mecanismele de antrenare utilizate diferă la fiecare maşină, după tipul şi destinafia acesteia, în general se foloseşte antrenarea mecanizată, individuală sau individual-multiplă. 2. ~ vehiculelor motoare. 1. Tehn.: Antrenarea unui vehicul feroviar sau rutier, cu autopropulsie. La automotoare, cuplul motorului de antrenare se transmite la osia motoare, prin arbore'e transmisiunii. Motorul (de obicei, Diesel) şi transmisiunea fiind amplasate pe partea suspendată a automotorului (cadrul automotorului, respectiv cadrul boghiului motor), iar osiile motoare fiind nesuspendate, antrenarea trebuie ----1 fi II. Mecanisme de antrenare. a) mecanism cu cablu; b) mecanism cu curea; c) mecanism cu lanf; d) mecanism cu con etajai; e), /), şi g) mecanisme cu rofi de fricfiune cilindrice, respectiv conice şi profilate; h) şi i) mecanisme cu rofi dinfate, cilindrice, respectiv cu rofi-melc; 1) roată de transmisiune; 2) roată de lanf; 3) con etajat; 4) roată de fricfiune; 5) roată dinfată; 6) roată-meic; 7) şurub-melc; 8) cablu; 9) curea; 10) lanf; 11) motor de antrenare; 12) spre maşina antrenată. sau conice, şi care uneori serveşte şi ca vâriator; mecanism cu rofi dinfate (v. fig. II h, i), la care angrenajele sînt cilindrice, conice, melc, etc. Maşina sau vehiculul sînt echipate în general cu un schimbător de vitesă (con etajat, cutie de vitesă sau variator), pentru modificarea turafiei sau obfinerea unui cuplu motor optim la diferite sarcini. — La antrenarea indirectă a maşinilor de lucru, mecanismul de antrenare poate avea un arbore de transmisiune (la antrenarea colectivă simplă), un arbore de transmisiune principal şi unul intermediar (la antrenarea colectivă complexă), sau un arbore de transmisiune principal, unul auxiliar şi unul intermediar (la antrenarea colectivă mixtă). — La antrenarea indirectă a vehiculelor se folosesc unul şau mai mulfi arbori de transmisiune (de obicei legaţi să urmeze jocul suspensiunii automotorului. Sistemul de antrenare e analog cu sistemul de antrenare al locomotivelor Diesel; h automotoarele cu transmisiune mecanică şi hidraulică, antrenarea e individuală (osie sau boghiu motor) şi se efectuează prin arbore cardanic şi atac de osis cu angrenaje, legate cu arborele schimbătorului de vitesă. La locomotivele cu motor cu piston, antrenarea asigură direct transmisiunea mişcării de la piston la osia motoare, cu ajutorul mecanismelor bială-manivelă, şi de la osia motoare la osiile cuplare, prin mecanismele bislă cuplară-buton cuplar. V. şi sub Locomotivă cu abur. La locomotivele cu turbine cu abur, antrenarea e realizată prin angrenaj reductor, osie falsă şi mecanisme bielă-bufon cuplar Antrenare 486 Antrenor la osiile cuplare. — La locomotivele cu turbine cu abur şi cu motoare electrice, antrenarea transmite cuplul motor de la motoarele de traefiune la osiile motoare. Sistemele de antrenare sînt cele folosite la locomotivele electrice cu antrenare individuală. V. şi sub Locomotivă cu abur. La locomotivele Diesel, cuplul motorului de antrenare se transmite la osia motoare, prin arborele transmisiunii. Motorul şi transmisiunea fiind amplasate pe partea suspendată a locomotivei (cadrul locomotivei., respectiv al boghiurilor), iar osiile motoare fiind nesuspendate, antrenarea se realizează astfel, îneît legătura dintre arborele transmisiunii şi osia motoare să urmeze jocul suspen-siunii locomotivei. — La locomotivele Diesel cu transmisiune mecanică, sistemul de antrenare e format din arborele cardanic, care prin inversor de mersşi atac de osie(cu angrenaje)se leagă cu osia falsă, care e cuplată prin mecanism bielă-manivelă cu osiile motoare ale locomotivei. Elasticitatea sistemului e asigurată de legăturile cardanice.— La locomotivele Diesel cu transmisiune hidraulică, sistemul de antrenare e format dintr-un arbore intermediar cu angrenaj reductor, o osie falsă, biele cuplare sau arbore cardanic (de obicei cu articulafii echipate cu blocuri silenfioase) şi atac de osie (cu angrenaje conice). — La locomotivele Diesel cu transmisiune electrică, antrenarea e individuală, cu motoare electrice de fracfiune integral sau parfial suspendate, montate pe cadrul locomotivei sau pe cadrul boghiurilor motoare. La locomotivele cu vitesă de m?rs mică (pînă la 80”*90 km/h) se folosesc, de obicei, motoare electrice cu suspensiune cu palier-gheară, iar la locomotivele de mare vitesă, motoare electrice integral suspendate, cu un sistem de antrenare analog celui de la locomotivele electrice. V. şi sub Locomotivă Diesel. La locomotivele electrice,cuplul electromotorului (respectiv al electromotoarelor) de antrenare se transmite la osiile motoare în general prin angrenaje. Electromotoarele de traefiune reze-mîndu-se parfial sau total pe partea suspendată a locomotivei (şasiul locomotivei, respectiv şasiul boghiurilor motoare), iar osiile motoare fiind nesuspendafe, antrenarea trebuie să realizeze — ca şi la locomotivele Diesel — o legătură între arborele motoarelor de traefiune şi osiile motoare, care să urmeze jocul suspensiunii locomotivei. Antrenarea poate fi colectivă (de grup) sau individuală. ■— Antrenarea colectivă se realizează cu unu sau cu două electromotoare suspendate integral, legătura între arborele motor şi osiile motoare efectuîndu-se printr-un sistem de biele. Acest sistem de antrenare e aproape ccmplet abandonat, datorită maselor mari în mişcare, cari provoacă mjşcări. perturbatorii dăunătoare căii de rulare şi locomotivei. — Antrenarea individuală se realizează cu mai multe electromotoare, fiecsre motor antrenînd o osie motoare, numărul şi puterea motoarelor fiind determinate de puterea şi forfa de traefiune pe cari trebuie să le dezvolte locomotiva şi de greutatea pe osie admisă pe cale. în general se utilizează antrenarea cu motoare suspendate (la locomotive cu vitesă peste 100 km/h) sau semisuspendate (la locomotive cu vitesă mai mică), pozifia motorului fiind axială ori anaxială fafă de osia motoare a vehiculului. V. şi sub Locomotivă electrică. La tramvaie, cuplul motor se transmite ca la locomotivele electrice, dar electromotorul de traefiune e de obicei semi-suspendat anaxial (motor cu palier-gheară). V. şi sub Tramvai. La autovehicule, cuplul motorului de antrenare se transmite la organele de propulsie prin arbori de transmisiune şi dife-renfial (de ex. la automobile, tractoare, etc.), prin arbore cardanic sau lanf (de ex. la motociclete, mototriciclete, etc.), prin agregate formate din generator electric şi motor electric de traefiune (de ex. la autovehicule Diesel-electrice), etc. 1. Antrenare. 2. Chim.: Fenomen prin care o substanfă căre distilă Ia o temperatură relativ joasă face să distile la acea temperatură şi o altă substanfă, care are aceeaşi tensiune de vapori, dar care, singură, ar distila la o temperatură mai înaltă şi, eventual, s-ar descompune înainte de a distila. în industrie se practică antrenarea cu vapori, care consistă în introducerea unei vine de vapori de apă peste substanfa de distilat. Amestecul, dintre substanfa de distilat şi vaporii de apă, astfel obfinut, va fierbe la o temperatură mai joasă, căreia îi corespunde o presiune de distilare egală cu suma dintre presiunea vaporilor de apă şi a substanfei de distilat. Procedeul se foloseşte la distilarea subsfanfelor greu volatile sau uşor alterabile la temperaturi înalte şi pentru cari e deci necesar să se coboare temperatura de distilare. a. Antrenare. 3. Mec.: Fenomen prin care un curent de fluid sau de corp dispers imprimă unui mediu sau unor cor-puscule străine, cari se găsesc în el sau în contact cu el, o vitesă mai mică sau egală cu a fluidului. Exemplu: Apa de căldare cu substanfe în suspeqsie formează o spumă care e antrenată uşor în coş de aburul de tiraj; cărbunele praf e antrenat uşor în camera de fum de gazele de ardere, în special în cazul tirajului forfat. 3. Antrenare. 4. Hidr.: Aefiunea prin care apele curgătoare dizlocă şi deplasează materialul care constituie albiile şi malurile lor. Forfa de antrenare creşte odată cu greutatea coloanei de apă şi cu panta superficială a apei în mişcare. Forfa de antrenare critică reprezintă valoarea minimă ă forfei de antrenare, de la care un material începe să fie antrenat. Vitesa pe care o are curentul de apă cînd aluviunile de pe fundul albiei încep să fie antrenate de curent se numeşte vitesă de antrenare. Antrenarea aluviunilor se produce cînd vitesa curentului e destul de mare penfru ca forfa datorită acfiunii apei asupra particulelor solide să depăşească sau să fie cel pufin egală cu forfa de frecare dintre particulele solide şi fundul albiei. Din această condifie rezultă că va = aTjg-D, e vitesa curentului de apă unde va e vitesa curentului de apă la fundul albiei, la care începe antrenarea aluviunilor, D e diametrul particulelor solide, g e accelerafia gravitafiei şi a e un coeficient determinat experimental. Dacă, în loc de vitesa de la fundul albiei, se operează cu vitesa medie la care se produce antrenarea aluviunilor, formula devine: vmtd-a = a^S-D' unde «i e alt coeficient, care fine seamă de relafia dintre vitesa de la fund şi vitesa medie. S-a constatat experimental că particulele de nisip încep să fie antrenate cînd curentul de apă are o vitesă medie de 20—25 cm/s. 4. Antrenarea frecvenfei. V. Tîrîrea frecvenfei. 5. Antrenor, pl. antrenoare. 1. Mett.: Porfiune din coada unei scule aşchietoare, necesară pentru antrenarea acesteia in mişcarea de lucru (de rota- . Burghiu elicoidal cu antrenor. j) zonă activă; 2) gît; 3) coadă cilindrică; A) antrenor. fie). De obicei, se execută la capătul cozilor cilindrice ale sculei (v. fig.) şi are forma unui cep turtit (cu două fefe plane). La prinderea sculei în port-unealtă sau în arborele principal al . , maşinii-unelfe, antrenorul intră într-un canal al port-uneltei, de formă şi dimensiuni corespunzătoare. «. Antrenor, pl. antrenoare. 2. Mett.: Organ intermediar între o sculă aşchietoare şi arborele principal al maşimi-unelte. Se foloseşte pentru prinderea şi antrenarea în mişcarea de lucru (de rotaţie) a sculelor a căror zonă de prindere e o gaura conică (de ex.: unele alezoare, unele adîncitoare, etc.). compune (v. fig.) dintr-un corp cilindric care are unul sau ambele capete conice (unul dintre capete se introduce în gaura arborelui principal, iar pe celălalt capăt se prinde şculş aşchie- Antrenor 487 Anfrefoază toare) şi o bucea antrenoare fixată cu pană pe corpul antrenorului — şi care are două gheare cari intră în canale cores-punzătosre, tăiate în sculă. vocată de deplasarea relativă a perefilor consolidaşi de antretoaze, datorită dilatafiilor termice diferite ale acestora (materiale diferite pentru perefi, la locomotivele cu cutii de foc de zi Antrenor. f) corpul antrenorului; 2) bucea antrenoare; 3) pană; 4) sculă; 5) capăt conic, pentru prirfdere în arborele principal; 6) capăt conic pentru prinderea sculai; 7) gheară de antrenare. î. pl. antrenoare. Mş.: Element de legătură între un elernent central (roata centrală sau solară) al unui mecanism planetar şi satelitul sau satelifii acestuia. V şi sub Mecanism planetar. Sin. Port-satelit. 2. deget Sin. Deget de antrenare (v. sub Platou de antrenare). s. platou Sin. Platou de antrenare (v.). 4. Antrepozit, pl. antrepozite. Tehn.: Loc sau magazie în care se pun mărfurile în depozit, fiind uneori supuse unui regim special din punctul de vedere vamal, comercial, de gaj, militar, termic, etc. — De exemplu, antrepozitul frigorifer e alcătuit dintr-o clădire destinată fie menfinerii unor produse la temperatură mai joasă decît cea a mediului ambiant, fie prelucrării produselor la frig şi depozitării ulterioare. în antrepozitele frigorifere se depozitează în special produse alimentare, însă există şi unităfi speciale pentru blănuri, coconi de viermi de mătase, etc. V. şi Frigorifer, antrepozit 5. Antret, pl. antreturi. Arh.: Sin. Antreu, Vestibul (v.). 6. Antretoază, pl. antretoaze. 1. C. f.: Piesă aproximativ cilindrică,prin care se consolidează între ei şi se menfin ia distanfa doi perefi plani din corpul vertical al unei căldări de abur, în special la locomotiva cu abur. Prin antretoaze se consolidează între ei perefii frontali, perefii laterali, şi o parte din placa tu-bulară a cutiei de foc cu placa de racordare. (V. Consolidarea căldării de locomotivă). Se confecfionează din bare cilindrice standardizate, din acelaşi material al cutiei de foc, avînd diametrul corpului d = 20—30 mm, pentru antretoaze de cupru şi d=16‘"26 pentru cele de ofel. Se deosebesc: Antretoază rigidă, ale cărei capete sînt filetate în continuare şi se fixează prin înşurubare în perefii pe cari îi consolidează. Pe porţiunea centrală, suprafafa antretoazelor e netedă, pentru a împiedica depunerea substanfelor din apa de alimentare. Etanşarea se obţine, fie prin filet ajustat fin în găurile curăfite perfect, fie prin muflare, cu priboiul, a capului subdimensionat, după care capetele antretoazelor se căpuiesc şi se ştemuTesc; la cutiile de foc de ofel, capetele antretoazelor nu se filetează, ele fiind sudate de perefi. Antretoazele sînt găurite pe întreaga lungime pentru ca, în caz de rupere, să poată fi identificate prin fîşnirea apei din ele; la construcfii mai vechi, găurirea se face numai pe o porfiune de lungime, spre peretele exterior. Spre cutia de foc, canalul antretoazei se astupă cu un cui (ştift) sau cu căpăcele de închidere, pentru a împiedica depunerile de cărbune şi pătrunderea de aer rece în focar (v. fig. /). Antretoază articulată, al cărei capăt dinspre peretele exterior e mobil, fiind confecţionat ca articulafie sferică introdusă într-o carcasă înşurubată sau sudată în perete, iar capul dinspre peretele interior e fixat în perete prin înşurubare, ca la antretoazele rigide (v. fig. II). Prin articularea unuia dintre capete se obfine o elasticitate mai mare a antretoazei şi deci o mai mare rezistenfă la încovoiere, ea putînd urma deplasarea relativă a celor doi perefi pe cari îi leagă. Antretoazele sînt solicitate la întinderea provocată de pre-şignşa aburului dinfr© cej doi pereţi — şi la încovoierea pro- II. Antretoază articulată, a) antretoază cu cap filetai; b) cu cap sudat; /) peretele focarului;2) peretele căldării verticale; 3) carcasă tiletată; 4) car casă sudală; 5) piulifa cu suprafafă de reazem sferică; 6)că-păcel. I. Antretoaze rigide, a) anfrefoază cu filet şi cu capete nituite; b) antretoază cu cap sudat; c) antretoază cu filet şi cu unul dintre capete montat prin procedeul de umplere; 1) peretele focarului; 2) peretele căldării verticale; 3) sudură; 4) căpăcel. cupru) şi datorită temperaturilor diferite; deplasarea relativă, care are valori cuprinse între 1,1 şi 1,2 mm, creşte la variafii mari ale presiunii aburului în căldare, fiind maximă la aprinderea focului în locomotive. Tensiunea totală datorită solicitării la întindere şi la încovoiere se calculează din relafia: Ft kdfE °A ~ 0,78 d2 P ’ în care: Ft (kg) e forfa de întindere care revine unei antretoaze; d (cm) e diametrul antretoazei; l (cm) e lungimsa antretoazei; E (kg/cm2) e modulul de elasticitate; / (cm) = l2 aj3 d*E e deplasarea relativă ă perefilor (cr^ fiind tensiunea la încovoiere), iar & = 3 pentru antretoaze rigide şi k = 3^2 pentru antretoaze articulate. Din această relafie rezultă că tensiunile provocate de solicitarea la încovoiere sînt de două ori mai mici la antretoazele articulate, decît la cele rigide. 7. Antretoază, pl. antretoaze. 2. Pod.; Element de legătură şi de rezistenfă, aşezat din loc longitudinală a unui pod, între grinzi le principale ale acestuia, pentru a rigidiza ansamblul şi pentru a transmite la grinzile principale reacfiunile grinzilor secundare longitudinale sau ale lonjeroanelor. Antretoazele podurilor metalice sus-fin direct lonjeroane-lef asigură rigiditatea transversală a podului şi alcătuiesc mon-tanfii contrâvîntuirii principale de sub cale. Ele trebuie să fie cît mai rigide, săgeata lor elastică trebuind să fie egală cu cel mult 1/900 din deschiderea lor. Se execută excluziv din grinzi cu inima loc, perpendicular pe axa /. Pod metalic cu calea jos (jumătate de secfiune transversală). I) grindă principală; 2) antretoază; 3) lonjeron; 4) ranfort. Anfronă 488 Anuar plină, laminate sau compuse. înălfimea antretoazelor de la podurile deschise trebuie să fie egală cu 1/6 —1/8 din deschiderea lor (distanfa dintre axele grinzilor principale). Ele se prind de grinzile principale sau de montanfi, prin ranforturi puternice (v. fig. I). La podurile contravîntuite sus sau jos (la cele cu calea sus), înălfimea antretoazelor poate fi micşorată pînă la 1/10 din deschidere, la podurile de cale ferată, respectiv pînă la 1/14 din deschidere, la cele de şosea. Pentru mărirea rigidităfii, guseele contravîntuirilor orizontale se fixează şi de talpa antretoazelor. Rigiditatea antretoazelor în sensul lungimii podului trebuie să fie cît mai mică, pentru a micşora influenfa eforturilor secundare datorite deformafiei generale a podului. Antretoazele curente se calculează ca grinzi simplu rezemate, cu deschiderea egală cu distanfa dintre axele grinzilor principale ale podului. Antretoazele din secfiunea cadrelor transversale sau a portalelor se verifică şi că grindă de cadru. Antretoazele finale se execută cu aceleaşi dimensiuni ca şi cele curente. La podurile cu calea jos, antretoazele finale trebuie construite şi dimensionate astfel, îneît să permită şi ridicarea tablierului cu ajutorul cricurilor sau al preselor hidraulice, aşezate sub antretoâze. La podurile oblice, antretoazele finale se aşază înclinate fafă de axa podului, iar cele curente se aşază perpendicular pe aceasta. Antretoazele podurilor de lemn pot fi alcătuite din grinzi masive suprapuse, solidarizate cu pene sau cu buloane, din grinzi executate din dulapi bătufi în cuie, din grinzi cu zăbrele sau din grinzi armate. Primul tip e folosit, în general, la podurile cu grinzi armate. Al doilea tip e folosit la podurile cu grinzi din dulapi bătufi în cuie. Al treilea tip e folosit la orice fel de pod, în special lă podurile cu grinzi cu zăbrele. Ultimul tip de antretoază e folosit, de asemenea, II. Pod de lemn cu anfretoaze constituite din grinzi cu zăbrele (jumătate de seefiune transversală), f) grindă principală; 2) lonjeron; 3) antretoază; 4) tirant pentru prinderea an-tretoazei de grinda principală; 5) contrafişă; 6) prelungirile antretoazei pentru a forma un cadru împreună cu contrafişa. la orice fel de pod, avînd totuşi o utilizare mai restrînsă decît antretoază de grinzi cu zăbrele. Alcătuirea antretoazelor din grinzi masive suprapuse şi din grinzi cu dulapi bătufi în cuie se face după sistemele acestor tipuri de grinzi. Fig. II reprezintă o antretoază executată dintr-o grindă cu zăbrele, pentru un pod de cale ferată normală, cu calea jos. Tălpile şi diagonalele sînt alcătuite din elemente masive, iar montanfii, din tiranfi metalici. Montanfii sînf ccmpietafi cu bare verticale de lemn, penfru a mări rigiditatea antretoazei. Aceasta e prelungită dincolo de planul grinzii principale, pentru a forma, împreună cu contrafişele exterioare, semicadre transversale de rigidizare, cari să asigure stabilitatea la flambaj a tălpii superioare. Talpa inferioară a antretoazei e suspendată de nodul de rezemare al tălpii superioare, prin tiranfi înclinafi, prinşi prin intermediul unor piese de lemn de stejar. Antretoazele constituite dintr-o grindă armată sînt alcătuite, de obicei, dintr-o coardă (talpă), din montanfi, din diagonale de rigidizare şi din tiranfi cari înlocuiesc arbâletrierii şi talpa inferioară a grinzii. Cu excepfia tiranfilor, cari se execută din ofel, toate celelalte elemente sînt alcătuite din piese masive de lemn. î. Anfronă. Chim.: Substanfă obfinută prin reducerea energică a antrachinonei (v.) cu staniu şi acid acetic; e stabilă în stare cristalină, incoloră, cu p.t. 105°. q în solufie, antrona se transformă, |~j ^ j_j pînă la atingerea unui echilibru, în CCC antranoi (v.). NV'/ 2. Anfropogen. 1. Sfratigr.; UI- | II II | fima perioadă din istoria geologică HC C C CH a Pămîntului. Sin. Perioada cuater- ^C^ ^C^ nară (v. sub Cuaternar). u u u 3. Anfropogen. 2. Geobot.: Ca- 2 litatea unei specii, asociafii sau vegetafii în general, de a avea existenfă strîns legată de existenţa omului. Exemple: măselarifa, laurul porcesc, ştirul, etc. 4. Anfropogeografie. Gen.; Ştiinfa, desprinsă dintre disciplinele geografice, care studiază răspîndirea şi repartifia Omului pe Pămînt, cum şi raporturile dintre om şi condifiile mediului geografic. 5. Antropoide, sing. antropoid. Paleont.: Mamifere primate (maimufe) cu membrele anterioare lungi, fără coadă, reprezentate în fauna actuală de orangutan, cimpanzeu şi gorilă, iar în fauna fosilă, de: Propliopithecus (în Oligocen), Dryopithecus (în Miocen), Ausfralopithecus (în Cuaternar). 6. Antropologie. Gen.: Ştiinfă care studiază caracterele somatice ale raselor omeneşti (înălfimea, conformafia craniului, culoarea pielii şi a părului, efc.), resturile fosile ale omului, particularifăfiîe fizice ale diferifi lor reprezentanfi ai populafiei globului şi problemele în legătură cu originea şi cu înrudirea lor, tinzînd să stabilească originea omului printre celelalte viefuitoare, cu cari îl compară. 7. Anfropometrie. Gen.: Ramură a Antropologiei, care se ocupă cu măsurarea corpului omenesc, stabilind statura, greutatea, circumferinfa pieptului, dimensiunile părfilor corpului, conformafia capului, etc. (v. Antropologie). 8. Antropozoogen. Geobof.: Calitatea unei specii, asociafii sau vegetafii în general, de a avea existenfă strîns legată de prezenfa animalelor domestice. Exemplu: Scaiul (Carduus, Ono-pordum), etc. ^ „ a. ANTU. Ind. chim.: a-naftiltiouree. Substanfă cristalina pulverulentă, de culoare cenuşie sau cenuşie-brună, care confine cel mult 2,5% apă şi are ^ p.t. 176°. E întrebuinfat la combate- j| rea rozătoarelor din depozite de aii- NH—C—NH2 mente şi din întreprinderi din indus- H | tria alimentară. Doza rportală pentru C şobolani e de 5 mg. Datorită acfiunii ^q/ q ^ elective asupra rozătoarelor şi con- j u j centrafiei mici a otrăvii în momeli, HC C a>CH nu dăunează omului şi poate fi q înfrebuinfată, în întreprinderi^ din |_j |_j industria alimentară, la deratizare, fără pericol. Sin. ANT. V. şi Rodenticid 10. Anuar, pl. anuare. 1. Gen : Publicafie anuala care conţine un rezumat al evenimentelor din anul care se încheie, cum şi date statistice, administrative, etc., pentru anul următor. 11. Anuar. 2. Gen.: Publicafie oficioasă anuala, referitoare la starea şi mişcarea personalului din anumite profesiuni. 12. Anuar. 3. Gen.: Publicafie anuală de specialitate a instituţiilor ştiinfifice, de învăfămînt, administrative, etc. Anuar hidrografic 489 Anvelopă ~ hidrografic. Hidr.: Publicaţie de Stat cuprinzînd date asupra observăfiilor şi măsurătorilor efectuate la posturile şi staţiunile reţelei hidrometrice. Anuarul hidrografic din ţara noastră conţine date hidrografice, statistica nivelurilor cursurilor de apă şi rezultatul măsurătorilor de debite lichide. 1. Anulare, pl. anulări. 1. Mat.: Egalarea cu zero a unei expresii. 2. Anulare. 2. Mat.: Faptul că o mărime variabilă ia valoarea zero. s. Anularea parcursului. C. f. V. sub Siguranţa circulaţiei. 4. Anunciafor, pl. anunciatoare. Tehn.: Aparat care anunţă anumite modificări de regim ale unui sistem tehnic, — în telefonie, aparat care, într-o centrală telefonică manuală, atrage atenţia operatorului. Dacă-i atrage atenţia asupra faptului că un abonat cheamă, anunciatorul se numeşte anunciator de apel. 5. Anure. Paleont.: Batraciene cari în stadiul adult sînt lipsite de coadă, cu vertebrele regiunii codale sudate, formînd un os aiungit (urosti!). Respiră prin pulmoni, iar în stare larvară au respiraţie branhială. Vertebrele, de tip proceitc, sînt lipsite de coaste, avînd numai apofize transverse. Anurele sînt cunoscute din Kimmeridgian, dar sînt mai frecvente în sedimentele lacustre din Terţiar. în ţara noastră se cunosc cîteva specii fosile de Anure, în sedimentele cuaternare de la Băile Episcopiei (Bihor). 6. Anvelopă, pl. anvelope. 1. Tehn., Ind. chim.: învelişul bandajului elastic al unei roţi de vehicul, în formă de toroid cu periferia inferioară deschisă, confecţionat din cauciuc vulca-nizat, avînd inserţii textile (pînză sau sfoară) şi întărituri metalice (inele de sîrmă de oţel) la marginile libere. Anvelopa, care îmbunătăţeşte suspensiunea vehiculului, trebuie să aibă o bună aderenţă la cale şi să preia greutatea aferentă rofii pe care e montată. Anvelopele pot fi: cu camere de aer, pe cari le menfin nedeformate în stare umflată şi le protejează contra deteriorărilor, sau fără camere de aer, cari se montează pe jante (v.) mai adînci şi se umflă direct cu aer. Datorită elasticităţii proprii şi aerului comprimat închis în interiorul ei, anvelopa lucrează ca o pernă de amortisare, care absoarbe şocurile şi unele mişcări perturbatorii datorite neregularităfilor căii, împiedică deraparea şi alunecarea rofilor. Deformafiile periodice ale anvelopei, produse de solicitări la întindere, comprimare şi forfecare, trebuie să fie relativ mici. La fabricarea anvelopei se fine seamă de mărimea şi caracterul acestor deformafii, de tipul vehiculului şi al căii de rulare, şi de vitesa de rulare. Anvelopele pentru cameră de aer sînt constituite, în genral, din carcasa, stratul protector (perna), banda de rulare, flancurile şi talonul (v. fig. /).— Carcasa, care reprezintă scheletul anvelopei, e constituită dintr-un număr determinat de straturi de cord cauciucate, dispuse încrucişat şi formînd cu raza balonului un unghi de 48 50°. Cu cît unghiul dintre fire e mai mare, cu atît stabilitatea laterală a anvelopei e mai mare şi capacitatea ei de amortisare e mai mică; distanfa dintre firele din straturile principale ale anvelopei finite trebuie să fie cuprinsă între 125 şi 135% fafă de diametrul fire- I lor. Stratul de cauciuc acoperitor are rolul de a lega straturile de cord între ele, de a împiedica frecarea între fire, de a amortisa " Elementele anvelopei Amestec pe bază de cauciuc natural SKB Buna S Bandă de rulare, strat protector Strat protector, carcasă între straturile carcasei 11 • --16 7--9 4,9---5,2 3.5- -5 3.5-- 5 3,5••*4,5 4-6 3- • -4,5 2,5-•-4,5 şocurile transmis9 firelor, de a prelua tensiunile tangenfiale sau de forfecare produse la demarare, la frînare şi în timpul rulării. — St-ratul protector e constituit dintr-un strat de cauciuc sau din cîteva straturi de cord cauciucate (avînd la exterior un strat de cauciuc), şi serveşte la preluarea sau repartizarea şocurilor pe o suprafafă mai mare, diminuînd astfel tensiunile din carcasă. Acest strat protector, numit şi pernă, e o legătură între banda de rulare (de cauciuc) şi carcasă (de material textil cauciucat), cari au elasticităţi diferite. în general, stratul protector e mult mai îngust decît carcasa, dar în unele cazuri speciale e destul de lat pentru a ajunge pînă la marginea talonului. — Banda de rulare e un strat gros de cauciuc pe coroana anvelopei, cu suprafafa de rulare profilată, care protejează carcasa contra deteriorărilor şi uzurii. Ea transmite solicitările de propulsie şi frînare, măreşte aderenfa la cale, absoarbe şocurile şi micşorează efectul neregularităfilor căii. Banda de rulare e constituită din zona de rulare, care are un profil cu proeminenfe şi canale, şi din baza sau stratul de sub canale, a cărui grosime e de 40-*-60% din grosimea totală a benzii. O bază prea subfire crapă în timpul deformărilor profilului, iar o bază de grosime prea mare favorizează o acumulare mare de căldură, care poate provoca desprinderea de carcasă a benzii de rulare. Profilul benzii de rulare, care are o mare influenfă asupra coeficientului de rulare (raportul dintre cuplul de rotafie şi sarcina normală la drum) al anvelopei, poate fi: profil cu canale drepte longitudinale şi cu mici tăieturi transversale, pentru şosele asfaltate (în special la autoturisme); profil în formă de pavele, pentru drumuri obişnuite; profil cu elemente longitudinale şi transversale cu intrînduri adînci, pentru parcursuri cu opriri dese; profil cu elemente mari, cări se curăfă singure în timpul rulării, pentru terenuri nisipoase, noroioase sau înzăpezite. Amestecurile de cauciuc pentru banda de rulare trebuie să aibă elasticitate măre şi rezistenfă mare la rupere, lă sfîşiere, perforare, crăpâre şi uzură. — Flancurile sînf straturile de cauciuc dispuse pe perefii laterali ai carcasei, pe care o protejează contra deteriorărilor. Flancurile nu sînt supuse la tensiuni prea mari şi nici uzurii prin frecare. Pe flancuri se imprimă dimensiunile anvelopei şi celelalte indicafii uzuale.— Talonul e constituit din unul sau mai multe inele de sîrmă, înfăşurate în pînză şi umplutură de cauciuc, şi serveşte la fixarea anvelopei pe jantă. Talonul, întărit cu fîşii învelitoare, se fixează pe anvelopă cu ajutorul fîşiilor de întărire confec-fionate din pînză; pe marginile fîşiilor de întărire se aplică fîşii de cauciuc. Legarea talonului cu flancul elastic al anvelopei se face astfel încît să nu se producă variafii bruşte de grosime, iar la exterior talonul se întăreşte cu una sau cu mai multe fîşii de terminare, de pînză cauciucată, cari trebuie să aibă aceeaşi rezistenfă pe urzeală şi pe bătătură. Anvelopele pot fi: penfru presiune înaltă, cu diametrul exferior şi cu lăfimea balonului (v. fig. II) indicate în foii, între cifre fiind simbolul înmulfirii; penfru presiune joasă, cu lăfimea balonului şi cu diametrul jantei indicate în foii, între cifre fiind o liniufă; pentru presiune ultrajoasă, pe jante late, cu lăfimea reală a balonului şi cu diametrul jantei indicate în foii, între cifre fiind o liniufă. I. Secţiune prinfr-o anvelopă. I) carcasă; 2) strat protector; 3) banda de rulare; 4) pernă; 5) pernă exterioară; 6) rejele cord cauciucafe; 7) umăr; 8) flanc; 9) fîşii intermediare; 10) talon; II) sîrmele faîonului; 12) pînza talonului; 13) vîrful talonului. Anvelopă 490 Anvelopă Anvelopele fără cameră de aer (v. fig. III), a căror structură e asemănătoare celei a anvelopelor cu cameră, au carcasa confecfionată dintr-un cord de viscoză de mare tenacitate şi III. Anvelopă fără cameră de aer. 1) sfrat impermeabil la aer; 2) valvă metalică cu garnitură de cauciuc. sînt căptuşite la interior cu un strat de poliisobutilenă sau amestec de butil-cauciuc nevulcanizat, care are o grosime mai mare pe părfile de sub şi alături de banda de rulare. Acest strat asigură înfundarea găurilor provocate de cuie sau de alte obiecte cari perforează anvelopa, fie presînd corpul străin şi etanşînd orificiul, fie asiupînd gaura după ce corpul străin e înlăturat. Valva e fixată direct pe jantă, etanşeitatea fiind asigurată prin două rondele de cauciuc; pentru îmbunătăfirea etanşeităfii, pe bordurile taloanelor sînt dispuse nişte plăcufe de cauciuc, cari se presează pe marginile jantei, iar talpa talonului are o serie de proeminenfe concenfrice, cari se presează pe talpa jantei. La anvelopele fără cameră, panele de cauciuc şi exploziile de anvelopă sînt practic eliminate. Materialele necesare fabricării anvelopelor sînt următoarele: amestecuri pe bază de cauciuc natural, cauciuc butadien sti-renic, cauciuc sodiu-butadienic cu plasticitatea cuprinsă înfre 0,45 şi 0,60, butil-cauciuc, cauciuc cloroprenic; fesături le sau /I. Dimensiunile anvelopei. S) balonajul anvelopei; d) diametrul jantei; D) diametrul mediu exterior al anvelopei; P) lăfimea zonei de rulare a benzii; Ra) raza activă a anvelopei; G) lăfimea jantei; A) adânciturile din banda de rulare; Ap ) aplatisarea. în privinfa deformafii lor repetate, caracteristica cea mai importantă e rezistenfă la forfecare. De asemenea, amestecurile pentru stratul protector trebuie să aibă coeficient mare de Caracteristicile firelor cord pentru anvelope Caracteristici Tipul fibrei Bumbac Viscoză Nylon Cord ofel Rezistenfă la rupere, kg/fir 8,2 15,0 12,7 82,0 Grosime, mm 0,87 0,81 0,51 0,92 Rezistenta stratului, kg 188 315 458 1310 Numărul relativ de straturi în carcasă 10 8 10 4 Rezistenfă specifică a car- casei, kg Greutatea comparativă a an- 1180 2500 4580 5240 velopei, raportată la rezis- tenta ei 170 100 50 105 transmisiune a căldurii.— Amestecurile pentru cauciucarea cordului trebuie să fie rezistente la căldură, foarfe elastice, să prezinte pierderi cît mai mici prin isterezis, să aibă rezistenfă mare la sfîşiere, la deformafii repetate, la îmbătrînire, şi să posede alungiri remanente cît mai mici.— Amestecurile de cauciuc pentru talon (de obicei semiebonită) trebuie să fie foarte rezistente, rigide şi totodată elastice şi flexibile. De asemenea, ele trebuie să adere cît mai bine la metal. Fabricafia anvelopelor începe prin operafiile obişnuite în industria cauciucului: pregătirea materiilor prime, dozarea cauciucului, a ingredientelor şi a plastifianfiior, efectuarea amestecurilor (în malaxoare capsulate şi pe valfuri). — Cordul e impregnat şi cauciucat (la calandru), în aşa fel îneît fiecare fir de cord să fie îmbrăcat în cauciuc. Impregnarea e necesară, în special în cazul cordului de fibre viscoză sau de fibre poliamidice (nylon), pentru a se asigura o aderenfă cît mai bună între fir şi masa de cauciuc. Pentru impregnare se folosesc amestecuri de laiex natural sau sintetic, cu rezorcină şi formaldehidă, dispersii de regenerat, solufii pe bază de poliisocianafi, etc.; după impregnare, refeaua cord trece la uscare şi la cauciucare (la un calandru cu patru cilindri). Toate aceste operafii se execută într-o serie de maşini legate în flux continuu, la o vitesă sincronizată, formînd un agregat (v. fig. IV). — Ţesăturile necesare confecfionării talonului sînt cauciucate în agregate asemănătoare, cari cuprind calandre cu trei cilindri. — Banda IV. Agregat pentru impregnarea şi cauciucarea cordului. 1) dispozifiv de desfăşurare a reţelei cord; 2) maşină de cusut; 3), 10) şi 18) compensator; 4) dispozitiv de centrare; 5) desprăfuitor cu vid; 6) baie de impregnare, 7) rolă de ridicare; 8) role de stoarcere; 9) instalafie de uscare cu tambure; 11) dispozitiv de întindere în lăfime; 12) rolă de dublare;^ 13) calandru cu patru cilindri; 14) compensator; 15) baie pentru ungerea cu solufie; 16) cameră de uscare; 17) tambure de răcire; 19) valfuri de strîngere; 20) dispozitiv de înfăşurare; 21) sul cu pînză intermediară; 22) dispozitiv de întindere. amestec de cauciuc, se obfine firele textile, cum e cordul (fire sau refea) de bumbac, viscoză, fibre poliamidice, etc.; materiale metalice (în general alămite, pentru mărirea aderenfei cu cauciuc şi protecfia contra ruginirii) pentru talon, cum sînt sîrme de ofel, împletituri şi benzi de sîrmă, etc.— Amestecurile pentru banda de rulare trebuie să aibă elasticitate mare (40•••50%), rezistenfă la rupere de 200'**250 kg/cm2, alungire relativă de 550 ••■ 600% şi rezistenfă mare lâ sfîşiere, la uzură, la oboseală, la îmbătrînire. — Amestecurile penfru stratul protector trebuie să aibă aceleaşi caracteristici fizicomecanice ca şi amestecurile pentru banda de rulare, cy şxcepfia rezjşfenţei |a y?urăf care nu e neceşarl. de rulare, confecfionată din la maşina de profilat cu melc. Stratul protector se obfine la un agregat de dublare, prin dublarea a două fîşii de cor cauciucat tăiate la un unghi oarecare. Carcasa se^ confecfio-nează din cord cauciucat, tăiat la un unghi de 30*'*37 , la maşini de tăiat orizontale, verticale sau cu tambur. — Tafonul cuprinde semifabricate de sîrmă, cauciucate la o maşină de^ profilat cu capul în T, şi prelucrate la maşina automată de confecfionat mele, cari sînt învelite cu fîşii de pînză friefionctă pe ambele P3^1 , şi tăiate sub un unghi de 45°; la sfîrşif li se aplică fîŞ*3 e întărire de pînză cauciucafă, t- Anvelopa şe confecfioneaza din Anvelopă de avion 491 Anvelopă de avion aceste elemente, prin procedeul semiplat sau semidorn, după cum talonul are un singur inel sau mai multe inele. Confecţionarea semiplată se execută la maşini cu role de presare (v. fig. V), în următoarea ordine: se aşază inelele taloanelor pe şabloane, V. Maşină semiplată de confecfionai anvelope. 1) toba de confecfie; 2) alimentator cu rafturi; 3) manivelă de pornire; 4) dispozitiv de presare; 5) piciorul maşinii; 6) ax principal; 7) şablon drept pentru aplicarea talonului; 8) şablon stîng penfru aplicarea talonului. se aplică şi se încheie pe tobă o parte din straturile de cord, se aplică taloanele cu ajutorul şabloanelor pneumatice, se continuă aplicarea straturilor de cord, apoi se aplică stratul protector, fîşiile de terminare, banda de rulare şi flancurile, şi se îndoaie marginile fîşiilor de terminare sub talon. Confecţia semidorn se execută pe maşini cu role de presare şi cufite mobile (v. fig. VI), fie prin montarea pe toba semidorn a in- VII. Schema maşinii de formare a anvelopelor. I) motor electric pentru ridicarea şi coborîrea cîrligului cu camera cu apă; 2) motor electric pentru ridicarea şi coborîrea pistonului; 3) cîrlig pentru camerele de apă; 4) pistonul cu discul superior; 5) masa cu discul inferior. VI. Maşină cu semidorn pentru confecţionat anvelope. I) picior de fontă; 2) axul principal al maşinii; 3) axul tubular al frînei; 4) semidorn; 5) şablon drept pentru aşezarea taloanelor; 6) dispozitiv de frînare; 7) dispozitiv pentru ajustarea benzii de rulare; 8) dispozitiv penfru presarea flancurilor; 9) cilindru de aer comprimat, pentru ridicarea discurilor inferioare de ajustare a benzii de rulare; 10) motor electric pentru acfionarea dispozitivului de ajustare a benzii de rulare; 11) cufite mobile; 12) supapă pentru comanda cilindrului şablonului; 13) supapă pentru comanda cilindrului frînei, Î4) rolă dinfată; 15) motorul electric al maşinii; 16) curele trapezoidale. serfiilor de cord executate din 2-*-5 straturi de cord încrucişate şi încheiate în formă de brăfari, fie prin aplicarea straturilor individuale primite din alimentafQr şi dublate în prealabil (pentru f zona talonului). După confecţie, anvelopele brute sînt unse la interior şi la exterior, prin pudrare cu un amesfec de talc şi grafit, eventual cu o dispersie de negru de fum, de talc sau de mică, în apă sau în benzină; , ungerea exterioară împiedică pre-vulcanizarea înainte de fixarea profilului şi înlesneşte curgerea amestecului în formă, iar ungerea interioară împiedică prevulcanizarea primului strat al anvelopei (care vine în contact cu camera de apă) şi lipirea camerei de aer de anvelopă (în serviciu). Formarea (prin care anvelopa crudă capătă o formă apropiată de aceea a anvelopei vulcanizate) şi introducerea camerei de apă se execută simultan în maşina de formare, care poate fi cu vid, cu aer sau cu aer şi acfiune mecanică (v. fig. Vil). Vulcanizarea anvelopelor se face în matrife (introduse în prese auto-clâve) sau în prese individuale (v. fig. VIII). în ambele cazuri, anvelopa crudă e încălzita de la exterior şi din interior, de apa supraîncălzită care se introduce în camera de apă; această cameră e preîncăl-zită timp de 10 minute, cu abur ia presiunea de 14--16 at, şi apoi se introduce în ea apa supraîncălzită la presiunea de 25 at şi temperatura de 180°. La vulcanizarea în presa individuală, în mantaua matriţei se introduce abur la presiunea de 4,6 at şi temperatura de 156°. După vulcanizare, anvelopele trebuie răcite; apoi se extrage camera de epă, iar anvelopa finită trece la finisare, control şi echilibrare. î. ~ de avion. Av..* Anvelopă pentru rotile trenului de afe-risaj al unei aeronave. Banda ei de rulare are un profil care depinde de mărimea aeronavei. Pentru trenurile de aterisaj (ate-risoarele) neescamo-tabile, profilul anvelopei trebuie să fie astfel, încît anvelopa, împreună cu roata, să prezinte rezistenfă minimă la înaintare (v. fig. la); pentru tre-nrrile de aterisaj es-carr.otabile, profilul anvelopei poate avea o secţiune rectangulară sau chiar pătrată, ceea ce reduce ancombramentu I în locaşul escamotării, avînd totuşi un volum cît mai mare penfry camera de eer (v, fig. I b), VIII. Presă individuală pentru vulcanizarea anvelopelor. 1) cilindru; 2) piston; 3) partea inferioară a matriţei; 4) partea fixă a matrifei; 5) partea mobilă a presei; 6) canal pentru abur; 7) suport. Anvelopa 492 Aparat electric Stabilitatea cea mai mare la rularea pe sol se realizează cu anvelope de avion cu profiluri foarte aderente (v. fig. / c). Efectele inerţiei în momentul luării contactului cu solul (la avioanele cu vitese de aterisare mari), cari pot provoca ruperea cauciucului de pe anvelopă, se evită punînd roţile în mişcare de rotaţie înainte de aterisare; în acest scop, anvelopele avioanelor rapide sînt r~\ I. Anvelope de avion, a) envelopă pentru trenuri de aterizaj neescamotabile; b) anvelopă penfru trenuri de aterizaj escamotabile cu ancombrament redus; c) anvelopă cu aderen}ă mare; d) anvelopă pentru avioane rapide; 1) anvelopa; 2) jantă. laterale, pentru a de la paletele de confecţionate cu urechi radiale pe părţile obţine un efect aerodinamic analog celui turbină, sub acţiunea curentului de aer în care se găsesc (v. fig. I d). Forma exterioară a anvelopei de avion e caracterizată prin raportul B/N şi (M — A)/N (v. fig. II). î. Anvelopă, pl. anvelope. 2. Ind. piei.: înveliş de protecţie a unei camere cu aer cu pereţi elastici, confecţionat din piele rezistentă, special tăbăcită. Se foloseşte la mingile pentru jocuri sportive. 2. Anvergură. Av.: Distanţa dintre extremităţile unei aripi de avion, măsurată perpendicular pe planul ei^de simetrie. s. Apadana, pl. apadanale. Arh.: Vastă sală a tronului în palatele persane, de formă pătrată şi hipostilă, în care se ţineau adunările şi audienţele solemne. Sala era închisă complet pe trei laturi, zidurile fiind mărginite de porticuri. în regiunile cu climă aspră, a patra latură era închisă de un zid în care era amenajată o poartă monumentală, precedată de un porticsimplu sau dublu (de ex. apadanaua lui Xerxes din Persepolis); în regiunile cu climă mai blîndă, această latură era complet deschisă, pentru a permite luminii să intre în abundenţă, sau era închisă cu draperii (de ex. apadanaua lui Artaxerxes din Susa). De obicei, în stînga şi în dreapta intrării se găseau cîte o sală mică, una destinată corpului de gardă, iar cealaltă rezervată ca sală de aşteptare. 4. Aparat, pl. aparate. 1. Tehn.: Sistem tehnic constituit din elemente cel puţin în parte solide, imobile sau şi mobile, care permite efectuarea unei operaţii, dirijarea energiei sau transformarea ei statică dinfr-o formă în alta. După scopul în care servesc, aparatele se împart cum urmează: aparate de acţionare, cum sînt controlerele, manevroarele, între-ruptoarele, conjunctoarele-disjunctoare, regulatoarele, etc.; aparate de cercetare, cum sînt aparatele de Fizică (de ex. aparatul Atwood, roata lui Barlow), aparatele de Chimie (de ex. aparatul Kipp)^ etc.; aparate de condiţionare, cum sînt carburatoarele, distribuitoarele, arzătoarele, încălzitoarele, aspi- I. Reprezentarea schematică a unei anvelope de avion. A), B), E), e), M) şi N) dimensiuni caracteristice ale anvelopei şi jantei. ratoarele, filtrele, etc.; aparate de control, cum sînt indicatoarele, semnalizatoarele, avertisoarele, etc.; aparate de detecţie-localizare, cum sînt aparatele de radiografie, radarul, etc.; aparate de încercare, cum sînt aparatele pentru încercări de rezistenţă, aparatele penfru încercările pămîntului, etc.; aparate de măsura, cum sînt instrumentele (v.), aparatele integratoare, aparatul Orsat, etc.; aparate de protecţie, cum sînt aparatele de salvare, apărători le, opritoarele, etc.; aparate de reproducere, cum sînt aparatele fotografice, aparatele de restituţie, heliografele, etc.; aparate de transformare statică a energiei, cum sînt căldările de abur, cuptoarele industriale, gazogenele, transformatoarele electrice, reactoarele, etc.; aparate de transmisiune, cum sînt emiţătoarele, receptoarele, microfoanele, megafoanele, proiectoarele, antenele, etc. Clasiîicaţia aparatelor electrice folosite în producerea __________________şi distribuţia energiei electrice După funcfiune de conectare de reglare de comandă de protecţie de control şi semnalizare de transformare statică a energiei După tipurile principale După caracteristicile principale ' separatoare fără putere de rupere comutatoare contacfcare, ruptoare cu putere mare de rupere întreruptoare separatoare de L sarcină cu putere mică de rupere ' regulatoare neautomate cu reglare continuă (urmărire) sau regulatoare cu reglare discontinuă automate _ stabilizatoare de tensiune, de curent demaroare cu şi fără capacitate termică mare declanşoare directe, indirecte aparate de acţionare fără sau cu acumulator de energie siguranţe rapide, inerte, cu întîrziere, fuzibile limitoare de curent relee de pro- de curent, tensiune, impedanţă, tecţie timp; complexe reactoare eclafoare sferice, cu tije descărcătoare tubulare, cu rezistentă variabilă ’ aparate de pentru mărimi electrice, neelec- control trice clapete de avertisare lămpi de semnalizare cu semnalizare intermitentă, cu sonerii, hupe pîlpîire ampermetre voltmetre mobile, fixe, de precizie şl de wattmetre exploatare varmetre contoare punfi, etc. simple, multiple transformatoare redresoare onduloare (invertoare) convertoare alimentatoare Unele aparate sînt autonome, de exemplu aparatul fotografic, etc., — iar altele sînt aservite, de exemplu manometrul, voltmetrul, receptorul telefonic, etc. Aparatele de măsură, numite instrumente, cum şi cele de control, pot fi indicatoare, înregistratoare sau totalizatoare (integratoare). După felul energiei folosite, se deosebesc numeroase aparate: 5. Aparat electric. Elt.: Aparat ale cărui părţi esenţiale din punctul de vedere funcţional sînt parcurse de curent electric Aparat electromecanic 493 Aparat de acţionare sau sarcină electrică. Aparatele electrice se folosesc în instafiile de producere şi distribuire a energiei electrice (v. tabloul); în instalafiile de utilizare a energiei electrice, în industrie (cuptoare, uscătoare, ventilatoare, etc.), în utilizări casnice (de încălzire, de răcire, de ventilafie, de spălat, etc.), în utilizări medicale (de tratamente terapeutice, de diagnostic); în instalafiile de telemecanică şi automatizare; în instalafiile de tele-comunicafii (generatoare, receptoare, amplificatoare, etc.); în laboratoare (de cercetare, de măsură, de încercări, etc.). Dacă un aparat electric are părfi esenfiale cu mobilitate mutuală, el se numeşte şi aparat electromecanic; dacă are părfi esenfiale constituite de tuburi electronice, el.se numeşte şi aparat electronic. î. ~ electromecanic. V. sub Aparat electric. 2. ~ electronic. V. sub Aparat electric. s. ~ hidromecanic. Tehn.: Aparat ale cărui părfi esenfiale din punctul de vedere funcfional sînt lichide, de obicei sub presiune. Se foloseşte în instalafii hidraulice, în laboratoare, etc. 4. ~ pneumomecanic. Tehn.: Aparat aie cărui părţi esenfiale din punctul de vedere funcfional sînt gaze, de obicei sub presiune. Se foloseşte la utilaje, în laboratoare, etc. 5. ~ stereomecanic. Tehn., Elt.: Aparat ale cărui părfi esenfiale din punctul de vedere funcfional sînt piese solide, şi anume rigide (bare, plăci, etc.), elastice (resorturi, piese de cauciuc, etc.) sau flexibile (cabluri, curele, etc.). Se foloseşte *la utilaje, în instalafii energetice, etc. — După scopul în care servesc, se deosebesc: 6. Âparaf de acfionare. Tehn.: Aparat care serveşte la manevra sau la punerea în mişcare a altor aparate, maşini, etc., prin inifierea sau transmiterea unor comenzi. Exemple: Aparat de aservire. Tehn.: Aparat de legătură mecanică sau electromagnetică, prin care pozifiile sistemului tehnic acfionat sînt aservite pozifiilor organului care-l comandă. Aparat de b I o c. C. f. V. Bloc, aparat de şi sub Aparat pentru siguranfa circulafiei. Aparat de blocaj. V. Aparat de zăvorîre. Aparat de comandă a ascensorului Aparat care comandă mecanic sau electric pornirea şi cabinei ascensorului în dreptul fiecărui palier. Aparat de co m a n d ă a uşii: Aparat care comandă închiderea şi deschiderea uşilor unui vehicul, uneori şi treapta mobilă a scării acestuia (v. fig. sub Instalafie de aer comprimat). Aparat de manevră. V. sub Aparat pentru siguranfa circulafiei. Aparat de manevră a a c e I o r. C. Aparat montat la vîrful acelor, care serveşte la manevrarea macazului unui schimbător de cale. E constituit dintr-un suport (capră) de fontă pe care se găseşte articulată o pîrghie legată la un capăt cu bara de traefiune, iar la celălalt capăt, cu o contragreutate şi o manivelă (v. fig.); pe suport e montat un felinar care, fiind cuplat printr-un angrenaj cu pîrghia de manevră, se roteşte la schimbarea macazului, indicînd linia de acces. Manevrarea poate fi manuală sau mecanizată, iar comanda poate fi locală sau centralizată, fiind asigurată, în general, prin dispozitive speciale. La comanda centralizată, aparatul de manevră e montat într-o cabină de centralizare, transmiterea comenzilor efectuîndu-se prin transmisiuni cu cabluri sau cu bare. Aparat de oprire. Tehn.: Aparat care serveşte la oprirea unei mişcări. Exemplu: Aparatul de oprire prin care se asigură oprirea unui vehicul, a unei sarcini, etc., într-o poziţie . Tehn.: oprirea Aparafui de manevră a acului unui schimbător de cale ferată. de echilibru şi de siguranfă, de obicei prin fixarea cu gheare, cîrlige, dinfi, prin aefiunea unei pene, etc. Aparat de oprire automată: Aparat a cărui acfionare de oprire se declanşează automat, cînd intervin condifii anormale (cari periclitează siguranfa). Aparat de reglare: Sin. Regulator (v.). Aparat de zăvorîre*. Aparat sau dispozitiv pentru fixarea, într-o anumită pozifie, a unui instrument, a unei instalafii, etc. Sin. Aparat de blocaj. V. şi sub Aparat pentru siguranfa circulafiei. Aparat electric de acţionare. Tehn., Elt.: Aparat electric care serveşte la manevra şi la punerea în mişcare a altor aparate, maşini, etc. Aparatele electrice de acfionare pot fi clasificate: după felul aefionării, în aparate cu acfionare manuală directă (fără elemente intermediare de transmisiune a comenzii), şi cu acfionare manuală indirectă (cu elemente de transmisiune mecanice); după natura acumulatorului de energie de acfionare, în aparate cu resort şi cu greutate; după mijlocul de acfionare, în aparate electromagnetice, cu motor electric, şi pneumatice. Aparat electric de comandă. Elt.: Aparat electric care serveşte ia comanda şi la dirijarea unui proces, prin varierea valorilor unor mărimi electrice sau neelectrice dintr-un sistem tehnic (maşină, instalafie, etc.), sau a unui element de comandă primară, fără a comporta măsurarea sau urmărirea efectului comenzii (cari să intervină în operafia de comandă). Aparatele de comandă se leagă totdeauna într-un circuit deschis. Aparatele electrice de comandă pot fi clasificate în aparate manuale şi automate (în circuit deschis), ultimele fiind cu comandă continuă sau cu comandă intermitentă. La comanda manuală se tinde să se limiteze manevra la apăsarea unor butoane (comandă prin butoane). Aparat electric de conectare. Elt.: Aparat electric care serveşte la deschiderea, închiderea şi comutarea circuitelor electrice, în gol sau în serviciu, atît în regim normal (curenfi nominali), cît şi în regim accidental, de scurt-circuit, punere la pămînt, etc. Aparatele de conectare modifică legăturile electrice dintre bornele de intrare şi ieşire, diferite- lor legături între borne corespunzîndu-le anumite pozifii ale organelor aparatelor. întreruperea, stabilirea şi comutarea circuitelor se fac în interiorul lor, prin manevrarea unor contacte mobile; aceste aefionări sînt însofite de fenomene cari depind atît de tensiunea şi curentul de regim, cît şi de supratensiunile şi supracurenfii cari pot să apară în circuite. La ten- siuni nominale pînă la 500 V şi curenfi cari nu depăşesc 10 A, dimensionarea şi formele constructive sînt determinate în principal de rezistenfă la solicitări mecanice de durată (criteriul frecvenfei de manevrare), iar la tensiuni cari depăşesc 1 kV şi curenfi peste 10 A, de fenomene în legătură cu stingerea arcului electric. Caracteristica principală a acestor aparate e puterea lor de rupere (v.): Pr = KUHIr, unde Un e tensiunea de revenire normală (în general tensiunea nominală), Ir e curentul maxim de rupere, şi K e factorul de fază (-^3 la sistemele trifazate); puterea de rupere a unui aparat de conectare trebuie să fie mai mare decît puterea de scurt-circuit a refelei electrice în locul instalării lui. Aparate cu mare putere de rupere pot fi întreruptoarele (v.)( contac-toarele şi ruptoarele (v.), iar aparate de conectare cu o putere de rupere mijlocie sînt comutatoarele şi separatoarele de sarcină. Aparatele de conectare cari întrerup circuitele electrice fără curent, adică separă circuitele, se numesc separatoare sau seefionoare. Ele au în general o fosrte mică putere de rupere. Aparatele de conectare pot fi clasificate: după felul aefionării lor, în manuale şi automate; după numărul polilor, în Aparat de cercetare 494 Aparat de condifionare monopolare, dipolare, tripolare, multipolare; după felul întreruperii, în aparate cu şi fără putere de rupere; după mijlocul de stingere a arcului, în aparate în aer, în ulei, cu expansină; după funcfiunea lor, în întreruptoare, separatoare, contactoare şi ruptoare, comutatoare şi controlere, prize şi conectoare; după locul instalării, în aparate de interior şi de exterior; după felul acfionării, în aparate cu acfionare directă, indirectă, cu sau fără acumulare de energie. Aparat electric de pornire. Elt.: Aparat pentru pornirea motoarelor electrice, avînd în general rezistoare cu rezistenfă variabilă în trepte, cu ploturi, cari pot fi intercalate în anumite circuite ale motoarelor. Prin varierea rezistenfei se reduc curenfii de pornire la valori limitate, eventual se măreşte cuplul, permifînd pornirea în bune condifii. Sin. Demaror. Aparat pentru siguranţa circulaţiei. C. Fiecare dintre aparatele şi instalafiile folosite penfru realizarea siguranfei necesare în exploatarea căilor ferate, în vederea evitării accidentelor în circulaţia trenurilor şi la mişcările de manevră. Aceste aparate constituie o mare parte din echipamentul tehnic al căilor ferate; ele permit mecanizarea şi uneori automatizarea operafiilor de primire şi expediere a trenurilor, cum şi a operafiilor de manevră din stafii. Prin mecanizarea şi automatizarea acestor operafii se obfin mărirea siguranfei circulaţiei, sporirea capacităfii de transport, mărirea productivităţii muncii şi, deci, reducerea preţului de cost al transporturilor. După natura accidentelor pe cari le evită, se deosebesc: Aparate pentru evitarea accidentelor între staţii, cari sînf aparatele blocului de linie. V. Bloc de cale ferată. Aparate pentru evitarea accidentelor în staţii, cari pot fi aparatele instalafiei de centralizare sau aparatele blocului de stafie, după cum în stafie există unul sau mai multe posturi de comandă şi de manevră a macazurilor şi a semnalelor. V. Bioc de cale ferată, şi Stafie centralizată. După funcfiunile pe cari le îndeplinesc, se deosebesc: Aparat de semnalizare, care serveşte la comunicafii rapide şi la distanfă, între personalul de stafie şi personalul de tren. V. şi sub Semnalizare. Aparat de comandă, care serveşte la transmiterea comenzilor la diferite posturi şi aparate, cum şi la controlul executării corecte a comenzilor. V. sub Bloc de cale ferată, şi sub Staţie centralizată. Aparat de manevră (la posturi), care serveşte la manevrarea macazurilor şi a semnalelor în baza comenzii primite. V. sub Bloc de cale ferată, şi sub Staţie centralizată. Aparat de zăvorîre, care materializează incompatibilităţile cerute de condiţiile de siguranţă. Sin. Aparat de blocaj. Aparat electric penfru bastoane, care serveşte la blocarea bastoanelor folosite în sistemul de bloc de linie cu bastoane. V. şi Bloc de Iinfe, sub Bloc de cale ferată. Aparat de asigurare, care materializează numai o parte din condiţiile de siguranţă şi se caracterizează prin faptul că macazurile se manevrează de la faţa locului. V. şi sub Instalaţii penfru controlul parcursurilor. Aparat de centralizare tip dispecer, care serveşte la comanda centrală a circulaţiei, prin manevrarea macazurilor şi a semnalelor de pe o secţiune de circulaţie (care poate cuprinde una sau mai multe staţii) şi de pe linia curentă dintre aceste staţii. V. şi sub Instalaţie de centralizare. Aparat de repetare a semnalelor, care serveşte la repetarea în cabina mecanicului de pe locomotivă a indicaţiilor date de semnalele de pe teren. V. Repetarea semnalelor. Aparat de comandă automată a trenului, care serveşte |a oprirea automată a trenului (v. Autostop) sau la reglarea automată a vitesei trenului, cînd mecanicul nu răspunde sau răspunde cu întîrziere la ordinul unui semnal de oprire. V. Comanda automată a trenului. Aparat de avertisare automată, care semnalizează trecerea trenului la pasajele de nivel. V. Semnalizare automată. Aparat de bloc, care materializează condiţii de siguranţă între diferite posturi. V. sub Bloc de cale ferată. 1. ~ de cercetare. Tehn., Fiz., Chim.: Aparat de laborator care serveşte la studiul sau la reproducerea anumitor fenomene fizice sau chimice. Sin. Aparat de laborator. Exemple: aparatul Kipp, oscilograful, analizorul panoramic, etc. 2. ~ de condifionare. Tehn.: Aparat care serveşte la condiţionarea stării de folosire a unui sistem fizicochimic, tehnic, biologic, etc. (de ex. amestec combustibil, aer cald, fluide epurate, etc.). Exemple: Aparat de cerneală. Poligr. V. sub Presă de tipar. Aparat de compensare a căii. C. Aparat care asigură continuitatea căii, la podurile de cale ferată, în punctele de întrerupere a şinei deasupra reazemelor mobile. V. sub Cale, Pod. Aparat de condiţionare a aerului. Inst. san. V. sub Condiţionare, instalaţie de ^ a aerului. Aparat de încălzit. Elf.: Aparat care serveşte la încălzit, ca: Aparat de încălzit cu arc electric, încălzit cu unu sau cu mai multe arcuri electrice. Aparat de încălzit cu inducţie, încălzit de curenţii produşi în interiorul lui prin inducţie. Aparat de încălzit prin rezistenţă, încălzit de curenţii electrici cari circulă prin rezistenţe electrice puse sub tensiune la borne. Aparat de racordare. Tehn.: Aparat care asigură racordarea a două sisteme tehnice, reclamată de un serviciu. Exemplu: Aparatul de racordare, la podurile de şosea, care asigură continuitatea căii în punctele de întrerupere a acesteia, deasupra reazemelor mobile cu deplasări mari. V. sub Cale, Pod. Aparat de sablat. Metg., Mett. V. Sablat, aparat de sub Sablare. Aparat electric dfe reglare. Elf.: Aparat electric care serveşte la reglarea sau la urmărirea permanentă a unui proces, prin stabilizarea sau variafia programată a unor mărimi electrice ori neelectrice dintr-o instalaţie sau dintr-o maşină. Aceste funcţiuni se realizează prin măsurarea unor mărimi sau a abaterilor lor de la o valoare prescrisă şi printr-o intervenţie corespunzătoare asupra aceloraşi sau asupra altor mărimi, m scopul anulării abaterilor. ... Aparatele de reglare, numite şi regulatoare, pot fi clasificate, după felul acţionării, în aparate manuale şi automate (cu circul închis), ultimele fiind cu reglare continuă sau cu reglare intermitentă; după caracteristica de reglare, în aparate astatice (v.;, statice (v.) şi isodrome (v.); după mărimea reglata, m regulatoare de tensiune, de curent, putere, frecvenţa, etc. ^mărimi electrice) - sau de nivel, de cuplu, de debit, putere sau vitesă (mărimi mecanice), - sau de temperatura, de căldură (mărimi termice), respectiv de iluminare sau de flux luminos (mărimi optice), etc. Aparat fumigen. Tehn. mii Agr.: Aparat folosi pentru lansarea în atmosferă a substanţelor fumigene sau pentru producerea unui nor artificial. Aparatul se compune din re^j pientul care conţine substanţa de pulverizat, dintr-un tub de evacuare a substanţei fumigene şi dintr-un ajutaj de pulverizare. Aparatele fumigene se folosesc atît pe cîmpul de lupta, cît şi în agricultură, pentru pulverizarea unor insecticide sau pentru crearea unor nori artificiali, în scopul protecţiei unor culturi contra variaţiilor excesive de temperatură. Aparaf de confrol 495 Aparaf de detecfie-localizare Aparaf fumivor. Tehn.: Instalafie care serveşte Ia reducerea, eventual la suprimarea fumului unei arderi. La locomotive trebuie să acfioneze la aprinderea focului, la încărcarea grătarului cu combustibil, la mersul cu regulatorul deschis şi la mersul cu regulatorul închis. în ultimul caz acjionează în general printr-o vînă (val) de abur dirijaiă spre fafa anterioară a grătarului, făcînd astfel să aflueze gazele spre uşa focarului, pe unde e antrenat aer suplimentar pentru ardere, imediat după încărcarea grătarului. La mersul cu regulatorul deschis e suficientă menfinerea valului subfire de abur, fără aefiunea suflătorului. i. ^ de confrol. Tehn.: Aparat pentru controlul stării unui sistem tehnic sau fizicochimic (pozifie, compozifie, orientare, sarcină, funcfionare, etc.). Exemple: Aparaf central. V. sub Aparat de conducere a focului. Aparaf de alarmă: Sin. Aparat de semnalare. Aparat de avertisare: Sin. Avertisor (v.). Aparat de bord. Av.; Aparat, în particular instrument, construit spre a fi montat pe una dintre planşele' de bord din cabina de comandă a unui avion — şi care serveşte la conducerea şi supravegherea acestuia. Aparatele de bord sînt avertisoare, controloare de zbor, ecrane radar, semnalizatoare gonio, statoscoape, meteorografe, etc., iar instrumentele sînt busole, altimetre, vitesometre, manovacuummetre, hidromefre, tahometre, analizoare de gaze, termometre, manometre, volt-metre, clinometre, variometre, accelerometre, cronometre. Aparat de conducere a focului. Tehn. mii.: Aparat cu ajutorul căruia se măsoară abaterile loviturilor, pe baza cărora se calculează elementele de tragere ale loviturilor următoare. în tragerile artileriei terestre, aceste apărate sînf: gonio-metrul de artilerie (v.), planşeta (v.), luneta, etc. şi uneori o aparatură centralizată. în tragerile antiaeriene, aparatele de conducere a focului sînt concentrate, în majoritatea lor, într-un aparaf central cu ajutorul căruia se determină şi se transmit continuu elementele de tragere la baterie. Aparatul central determină coordonatele pozifiei ţintei în mişcare, în momentul în care proiectilul o va înfîlni, cunoscînd coordonatele acesteia (azimutul actual al fintei fafă de aparaf, unghiul de înălfare actual fafă de aparat şi altitudinea fafă de aparat) în momentul în care începe calculul elementelor de tragere (momentul actual). De asemenea aparatul central permite corectarea acestor elemente de tragere, în raport cu pozifia aparatului fafă de baterie, în raport cu vînful şi cu variafia vitesei inifiale a proiectilului fafă de cea normală, putînd calcula şi elementele unei finte nevăzute, primind coordonatele unghiulare ale fintei în mod continuu şi apreciind altitudinea fintei, direct sau cu un aparat auxiliar. în timpul tragerii, aparatul central e în legătură cu gurile de foc, cărora le transmite elementele de tragere. Aparatele centrale se clasifică în: aparate tahimetrice, cari determină elementele de tragere pe cale analitică, folosind formule; aparate geometrice, cari determină elementele de tragere pe cale geometrică, folosind construcţii geometrice. Aparat de control al ascensorului: Aparat montat la diferite etaje şi care arată, la fiecare etaj, dacă se mişcă sau stă pe loc cabina ascensorului. Aparatul are forma de ceasornic sau de tablou cu lămpi, acfionarea făcîndu-se printr-o transmisiune cu roată dinfată de la axul tobei, prin lanf hidraulic, sau direct. V. şi sub Ascensor. Sin. Aparat indicator al pozifiei cari determină elementele de tragere pe cele geometrică, foi ascensorului. Aparat de control al clişeelor. Poligr. V. sub-Prepotrivire. Aparat de control al deviaţie* găurilor de sondă. Expl. pefr.: Sin. Clinograf (v.). Aparat de control al forajului. Expl. pefr.: Aparat montat în turla de foraj, în cîmpul de vizibilitate al persoanei însărcinate cu supravegherea procesului de foraj, folosit atît pentru controlul acestui proces, cit şi pentru evitarea accidentelor în gaura de sonda şi la suprafafă. Acesie aparate sînt: indicator de greutate, pentru determinarea sarcinii la cîrlig şi penfru aprecierea apăsării axiale pe sapă; tahometru, pentru determinarea numărului de rofafii ale mesei rotative, respectiv ale garniturii de foraj şi ale sapei; turbotahometru, pentru determinarea turafiei axului turboforului şi a sapei, la sondele cari se sapă prin această metodă; debitmetru, pentru determinarea debitului de fluid de foraj pompat de pompele de circulafie; aparat automat pentru înregistrarea caracteristicilor fluidului de foraj (greutate specifică, viscozitate, filtrafie, pH, etc.); wattmetru, pentru determinarea puterii consumate în procesul de foraj; manometru, pentru determinarea presiunii pompelor de circulafie; aparat de determinare a momentului de rotafie la garnitura de foraj, pentru a preveni ruperea acesteia în cazul înfepenirii sapei în teren şi pentru a preveni înfepenirea sapei; avansmetru, pentru determinarea avansării şi a vitesei de avansare a sapei. Pe baza datelor furnisate de aceste aparate se pot lua măsuri de îmbunătăfire a regimului de foraj Ia sondă, sau se poate prescrie un regim de foraj mai bun pentru ca sondele proiectate să fie săpate ulterior în regiunea respectivă, în aceleaşi condifii geologice şi tehnice. Aparaf de control al grosimii rîndurilor Poligr. V. sub Prepotrivire. Aparat de control al înălfimii literelor. V. sub Literă tipografică. Aparat de confrol al înălţimii rîndurilor. V. sub Prepotrivire. Aparat de confrol al prăjinilor de foraj. Expl. petr. V. Dinamometru. Aparaf de semnalare. Tehn.; Aparaf care semnalează aparifia unui defect într-o instalafie şi, în general, o situafie care poate deveni periculoasă. Aparat de semnalizare: Sin. Aparat de semnalare (v.). Aparaf de tragere. Tehn. mii: Aparat folosit la pregătirea şi reglarea tragerii, penfru a determina unele dintre elementele inifiale de tragere ale bateriei, cînd se cunosc datele topografice, meteorologice şi balistice ale obiectivului şi bateriei, sau pentru a determina noile elemente de tragere ale gurii de foc, cînd se cunosc elementele inifiale şi abaterile loviturii executate. 2. ~ de detecfie-localizare: Aparat pentru punerea în evidenfă a existenfei unui fenomen, a unei mărimi, a unui obiect, etc., cum şi penfru localizarea lui. Aparat de detec(ie submarină. Nav.: Aparat care indică direcfia aproximativă din care vine zgomotul, prin manevrarea navei în aşa fel, îneît sunetul să se audă în mod egal în ambele urechi. în prezent se construiesc aparate ultrasonice sau radioelectrice de detecfie (penfru detectarea corpurilor solide ori pentru detectarea corpurilor conductoare). Aparat de ochire. 1. Tehn.: Aparat cu ajutorul căruia se îndreaptă o axă pe o anumită direefie, prin raze vizuale. Aparaf de ochi re. 2. Tehn. mii.: Ansamblu de piese şi de dispozitive care permite atît înregistrarea elementelor de ochire ale unei guri de foc, cît şi orientarea corespunzătoare (manual sau cu ajutorul unor mecanisme adecvate) a axei fevii, astfel îneît proiectilul lansat din această pozifie să lovească finta. Aparatele de ochire variază cu tipul gurii de foc şi depind de greutatea realizării preciziei în ochire, adică de construcfia gurii de foc şi de caracteristicile dimensionale şi cinematice ale fintei. Aparat de încercare 496 Aparat de încercare După felul de ochire, se deosebesc: aparate de ochire în direcfie, cari înregistrează elementele de ochire cari definesc pozifia planului de tragere (plan vertical care trece prin gura de foc şi fintă) şi controlează aducerea axului fevii în acest plan; aparate de ochire în înăîfime, cari înregistrează elementele de ochire ce definesc înclinarea fevii adusă prin ochirea în direcfie în planul de tragere, astfel ca proiectilul lansat de feavă să lovească finta. După bătaia gurii de foc, se deosebesc: aparate de ochire pentru gurile de foc cari trag la distanfă mică (de ex.: revolverele şi pistoletele, la cari aparatul de ochire se reduce la un dispozitiv compus dinfr-o crestătură la partea dinapoi şi o că-tare fixată aproape de gura fevii); aparate de ochire pentru gurile de foc portative (afară de revolver şi pistolet), cari pot fi mecanice (reprezentate printr-un înălfător şi o cătare) sau optice (reprezentate printr-o lunetă-înălfător); aparate de ochire pentru gurile de foc de artilerie, cari în general cuprind aparatele de ochire în direcfie (de ex.: cătări, vizoare, colimatoare, lunete panoramice, nivele simpie sau gradate), aparate'e de ochire în înăîfime (de ex.: înălfătoare drepte, curbe sau cu lunetă, cadrane, oglinzi de ochire, nivele pentru ochirea în înăîfime), dispozitive de corecfie (de ex.: pentru corecfia de unghi de teren, pentru corecfia de înclinare a rofilor, etc.) şi aparate cari nu sînt fixate la gura de foc, dar cari participă sau pot participa direct la executarea ochirii (de ex.: goniome-trele, jaloanele, etc.). După starea fintei, se deosebesc: aparate de ochire contra fintelor mişcătoare terestre (de ex.: aparatele de ochire ale gurilor de foc montate pe tancuri), aparate de ochire contra fintelor mişcătoare aeriene (de ex.: aparatele de ochire ale gurilor de foc antiaeriene), aparate de ochire din avion contra fintelor aeriene (folosite pentru tragerea contra avioanelor inamice, de oiice categorie), aparate de ochire din avion contra fintelor terestre (folosite la lansarea din avion a bombelor). Aparat de r a di o gra f i e. V. Radiografie, aparat de Aparat de reperaj. Tehn. mii.: Aparat care serveşte la descoperirea prezenfei fintelor aeriene sau navale. El poate fi acustic, cînd se bazează pe reperarea prin sunetul produs de avion, — şi electromagnetic, cînd se bazează pe reperarea avionului sau a navei prin recepfionarea undelor electromagnetice reflectate de avion, respectiv de navă. Aparat peri fon. Nav.: Aparat de căutare a submarinelor sau a navelor de suprafafă, bazat pe emisiunea şi recepţia unui fascicul de unde ultrasonore, cari se reflectă cînd întîlnesc un obstacol solid. — Aparatul perifon de mare precizie se numeşte şi aparat de sondare sau aparat tip S. Aparat radar. V. Radar. Aparat topografic. Topog.: Dispozitiv sau ansamblu de organe şi dispozitive, cu ajutorul cărora se poete face o determinare completă a unuia sau a mai multor elemente topografice (v.). ~ de încercare. Tehn.: Aparat care serveşte la efectuarea de încercări priviioare la proprietăfi sau la elemente de interes tehnic sau ştiinfific. Exemple: Aparat Bohme. V. Bohme, aparat Aparat de compresibilitate. Geof. V. încercările pămîntului, sub Pămînt. Aparat de fălfuit. Poligr. V. încercările hîrtiei, sub Hîrtie. Aparat de forfecare. Geof. V. încercările pămîntului, sub Pămînt. Aparat de fumat. Ind. alim.: Aparat care imită fumatul natural şi e folosit pentru analiza fumului de tutun. Aparatul de fumat măsoară şi reglează astfel curentul de aer necesar arderii figaretei, încît asigură obfinerea unui volum constant de fum (20.cm3/s), cu ajutorul unui rotametru sau al unei coloane de mercur, indiferent de gradul de îndesare a figaretelor. Se compune din cinci părfi (v. fig.): piesa 1, în care se introduce figareta, formată dintr-o piesă în formă de T, avînd un orificiu (a) care serveşte pentru legătura cu manomefrul 2 şi un orificiu (b) care serveşte la întreruperea tirajdlui în timpul fumatului; manometrul diferenfial 2, cu apă colorată; tubul de absorpfie 3, cu lungimea de 16 cm şi cu diametrul de 1,8 cm, în care se introduc 3 g vată scărmănată; vasul de absorpfie 4, cu cărbune (sau un vas spălător); rotametruI 5, cu ventil de reglare. Acest aparat de fumat permite determinarea cantitativă a principalilor componenfi ai fumului de tutun. Raportul dintre substanfeie reducătoare totale şi azotul total din curentul principal al fumului de tutun constituie un indice pentru aprecierea calităfii tutunului şi a produselor de tutun. Aparat de încercat productivitatea straielor petrolifere sau gazeifere. Expl. pefr.: Aparat de încercat confinutul şi productivitatea stratelor petrolifere sau gazeifere, fără a fi nevoie să se cimenteze coloana de burlane. Se foloseşte cînd carotajele mecanice şi în special profilurile electrice arată că stratele cari trebuie încercate vor avea o producfie mică, sau ar putea fi chiar improductive. Principiul lui consistă în înlăturarea totală sau parfială a presiunii hidrostatice a coloanei de lichid care apasă asupra stratului. Interiorul prăjinilor de foraj, cu cari se introduce aparatul şi de cari e înşurubat la partea lor inferioară, e total sau parfial gol. Aparatul se compune dintr-un separator cilindric perforat (de ofel), pentru refinerea dărîmăturilor, şi un paker conic sau cilindric (de cauciuc sau de alt material), înşurubat la corpul cilindric al aparatului, alcătuit dintr-o supapă de egalizare, o supapă de circulafie, o supapă de refinere cu arc elicoidal (aşezat la partea superioară) şi o supapă de închidere. Operafia preliminară introducerii aparatului în gaura sondei consistă în forarea la fundul găurii normale a unei găuri cilindrice sau tronconice cu diametrul mic, bine centrată şi egalizată, umerii ei avînd spafiu suficient pentru fixarea etanşă^ a pakerului. Diametrul găurii trebuie să fie cu cel pufin 3" mai mic decît diametrul găurii normale, iar cel al pakerului, cu 1" mai mic. Aparatul se introduce în gaura sondei cu prăjinile de foraj, de cari e înşurubat; separatorul (filtrul) pătrunde în gaura cu diametru mai mic, din dreptul stratului de încercat, iar pakerul se fixează etanş pe umerii ei. Lăsînd greutatea prăjinilor pe paker şi rotind pufin la dreapta, supapa de egalizare se închide, iar arcul elicoidal se comprimă, deschizînd supapa de refinere, Ş« permifmd astfel fluidului din strat să pătrundă în corpul aparatului pînă la nivelul supapsi de închidere. Supapa de închidere e apoi deschisă prin căderea de la suprafafă a unei bare cilindrice scurte de fier, în interiorul prăjinilor de foraj, fluidul de sub paker pătrunzînd în interiorul acestora. Timpul necesar executării acestei operafii variază după starea în care se găseşte gaura, Aparaf de măsură 497 Aparaf de protecfie ,1 -4- I. Aparat Johnston pentru gaură cu diametrul neuniform. 1) ţifei; 2) supapă de împiedicare r deschisa; 3) noroi; 4) supapă principală, deschisă; 5) supapăde egalizare, închisă. fimd în general de circa 30 de minute. După încercare, prăjinile de foraj trebuie retrase încet, relaxîndu-se presiunea exercitată asupra arcului elicoidal care închide supapa de refinere; supapa de egalizare se deschide la retragerea prăjinilor de foraj, per -mifînd noroiului de deasupra pakerului să pătrundă prin supapă în gaura cu diametru mai mic, ceea ce egalizează presiunile de deasupra şi de sub paker, permifînd extragerea aparatului din gaura sondei. Fluidul din strat care se găseşte în prăjinile de foraj e adus la suprafafă odată cu extragerea lor şi e supus examinării. Unul dinfre tipurile mult folosite în fara noastră e aparatul Johnston, pentru încercarea stratelor atît în gaură netubată, de seefiune neuniformă (v. fig. /), cît şi în gaură tubată, de seefiune uniformă (v. fig. //). Aparaf de limită de curgere. Geot. V. încercările pămîntului, sub Pămînt. Aparat de penet rafie. Geot. V. încercări le pămîntului, sub Pămînt. Aparaf de tăiere. Geot. V. încercările pămîntului, sub Pămînt. Aparat Frass. V. sub Bitum; Frass, aparat^. Aparaf Friihling-M i c h a e l i s, V. sub Ciment; Friihling-Michae-lis, aparat Aparat inel şi b i I ă. V. sub Bitum; Punct de înmuiere. Aparat Krămer-S a r n o w. V. sub Bitum; Krămer-Sărnow, aparat ^ ; Punct de înmuiere. Aparat tr iaxial. Geot. V. încercările Pămîntului, sub Pămînt. Aparat Ubbe-I o h d e. V. sub Bitum; Punct de picurare; Ubbe-lohde, aparat Aparat Vicat. V. sub Ciment; Prizometru; Vicat, aparat 1. ~ de măsură. Tehn.: Aparat care serveşte la măsurarea unei mărimi. Exemple: Aparat Crusher, ■10 12 ■13 II. Aparat Johnston pentru gaura cu diametru uniform. 1) reducţie superioară; 2) manşon; 5) canal; 4) cap de alunecare; 5) piston; 6) dop; 7) şurub; 8) i- nel; 9) element de etan-şare; 10) inel de refinere; 11) cap inferior; 12) reduefie inferioară; 13) separator. Aparat de măsurat fotograme. Fotgrm,: Aparaf care serveşte la măsurarea, 'pe fotogramă, a elementelor unghiulare şi de distanfă dinfre puncte. Aparat de măsurat presiunea de fund. Expl. petr. V. Manometru de fund. Aparat electric de măsură. Elt.: Aparai electric care serveşte la măsurarea în principal a unor mărimi electrice şi magnetice, iar în subsidiar, a unor mărimi fizice neelecfrice, prin interjnediul măsurării unor mărimi electrice sau magnetice. Aparatul cuprinde atît instrumente de măsură, de legătură, conexiune, transformare, etc., cît şi elemente de circuit (rezis-toare, bobine cu inducfivitate, condensatoare), legate electric şi reunite potrivit într-o unitate, care are de obicei o carcasă comună. Aparat Farcaş. V. sub Flexometru. Aparaf integrator. V. Instrument de măsură integrator. Aparat Marfens-Kennedy. V. sub Extensomefru. 2. ~ de protecfie: Aparat care asigură protecfia mecanică, termică, electrică, etc. a unui sistem tehnic (maşină, aparat, instalafie, etc.), cum şi a oamenilor sau animalelor. Exemple. Aparat de salvare. M/ne: Aparat de gaze (mască)# de scafandrier sau de înviorare, folosit în operafiile de salvare: a muncitorilor mineri, cum şi în cele de refacere a lucrărilor miniere avariate. Aparatele de salvare trebuie să fie robuste (de construcfie simplă şi uşor de manipulat), să se poată conserva bine şi să aibă o funcfionare sigură, să fie perfect etanşe (astfel îneît să nu prezinte în circuitul respirator nici o porfiune cu depresiune), să poată fi purtate uşor şi să permită lucrul normal fără să incomodeze respiraţia, să prezinte un spafiu mort cît mâi mic (max. 250 cm3) şi să fie uşor de verificat, de înfrefinut şi de dezinfectat. Aparatele de gaze, numite măşti, se împart în aparate de aufosalvare şi aparate penfru lucrări de salvare.— Aparatele de autosalvare se folosesc pentru protecfia minerilor contra gazelor toxice formate în timpul unor accidente, cari pot fi explozii, incendii, emanafii de gaze. Ele sînt portative, uşoare şi au o durată relativ scurtă a acfiunii de protecfie.— Aparatele pentru lucrări de salvare (măşti miniere antigaz) se folosesc pentru asigurarea personalului echipelor de salvare cari pătrund în galeriile pline cu aer viciat, spre a salva pe mineri şi penfru a reface avariile. Aceste aparate au dimensiuni şi greutate mai mari decît aparatele de autosalvare şi o durată a acfiunii de protecfie mai mare. După modul de acţionare, aparatele de gaze (măştile) se împart în: aparate izolanfe, aparate filtrante şi aparate cu tub flexibil. Aparatele de autosalvare izolante (v. fig. /) sînf construite pe principiul asigurării unui circuit respirator (cu oxigen) in dependent de aerul exterior, care pune plămînii fixeze bioxidul de carbon I. Schem3 de funcfionare a aparatelor izolant# cu oxigen. J) mundstuck; 2) colector de salivă; 3} tub de expirafie; 4) supapă de expirafie; 5) cartuş filtrant, de regenerare; 6) tub de legătură; 7) pungă de respirat te; 8) balon (butelie) de oxigen; 9) robinet cu supapă de închidere a balonului (buteliei); Î0) manometru-finimetru; 11) supapa cu reduefie cu automat; 12) supapă de avarii; 13) supapă pentru eliminarea excesului de aer; 14) supapă de aspirafie; 15) fub de aspirafie. Tshn, mii, V. Crusher, aparat în legătură cu un absorbant care să Sînt folosite pentru lucrul în locuri în cari oxigenul lipseşte sau confinutul său în aer e mic (de ex. sub apă), în mine neaerisite sau în cari s-au produs accidente, şi în cazul cînd în atmosferă se află sibîtanfe toxire ori radioactive, cari nu sînt refinute de masca (cînd concentrafia 12 Aparat de protecfie 498 Aparaf de protecţie li, Schema aparatului izolant cu oxilită. 1) tubul măştii; 2) supapă de aspirafie; 3) supapă de expirafie; 4) cartuş cu oxilită; 5) tub pentru răcire; 6) sac de respirafie; 7) supapă de suprapresiune. substanfelor toxice e atît de mare, încît cantitatea de oxigen scade sub 18%). Din punctul de vedere al reglării debitului de oxigen, se deosebesc: aparate reglate automat prin cererea de aer a plămînilor, cari sînt cele mai rafionale, dar trebuie alimentate cu un oxigen foarte pur (99%); aparate cu reglare constantă, cu sau fără alimentare suplementară directa, după dorinfa şi la intervenfia purtătorului; aparate în cari sînt combinate cele două moduri de alimentare de mai sus.— După modul în care se obfine oxigenul, aparatele izolante pot fi pneumatofore, sau pneumatogene. în aparatele pneumatofore, aerul aspirat e îmbocăfit cu oxigen (comprimat sau lichid) dintr-un rezervor (cu o capacitate corespunzătoare necesităfilor purtătorului), iar bioxidul de carbon din acest aer e absorbit de o substanfă alcalină, în cartuşul de regenerare, astfel încît aerul inhalat să nu confină mai mult decît 2,5% CO2 (în medie 1 %) (v. fig. II). Tipurile de aparate cu oxigen comprimat sînt mai răspîn-dite şi sînt constituite dinfr-o butelie de ofel cu oxigen comprimat la 150 at, dintr-un sac de respirafie şi dintr-o cutie pentru fixarea bioxidului de carbon. Presiunea oxigenului din butelie se controlează cu ajutorul unui manometru, iar afluxul lui în sacul de respirafie se face printr-un dispozitiv automat de dozare. Sacul de respirafie are rolul unui plămîn artificial, care a-mestecă aerul recirculat cu oxigenul proaspăt, şi acfioneazădispozitivul de dozare şi o supapă de suprapresiune. De la sacul de respirafie,aerul ajunge la aparatul respirator prin un tub de cauciuc, iar de aici, prin alt tub de cauciuc, circulă la cutia epuratoare, care de obicei confine calce sodată, şi care fixează bioxidul de carbon rezultat din respirafie. Aerul purificat intră apoi în sacul de respirafie, unde se amestecă cu oxigen proaspăt (unde circuitul începe din nou). în aparatele pneumatogene, oxigenul e generât chiar în aparat, printr-o reacfie chimică. Se deosebesc: aparate pneumatogene de tip proxilen, în cari oxigenul se formează prin descompunerea oxilifei sub influenfa umi-dităfii aerului expirat şi a bioxidului de carbon; aparate pneu- ill. salvare izolant matogene de tip nastogen (cu brichetă), în cari oxigenul se formează în urma unei reacfii chimice independente de procesul de respirafie (separarea lui, fără pericol, din: peroxid de hidrogen, peroxizii metalelor alcaline Na, K, Li, Ca, Ba, Ce, etc. sau clorat de potasiu), iar bioxidul de carbon se combină cu o bază (v. fig. III şi /V). — Aparatele cu oxilită sau cu su-peroxizi (de tip proxilen) generează oxigenul prin reacfia dintre bioxidul de carbon şi vaporii de apă expirafi, cu amestecul de peroxizi şi superoxizi: Na2©2 *4* CO2 =— NS2CO3 -4- ^/2 O2 Na202 + H20 = 2 NaOH + l/2 02 2 NaOH 4" CO2 Na2C03 ~b H2O KNaOs + C02 = KNaC03 + 02 KNa03 + H20 = KOH + NaOH + 02 Peroxizii nu regenerează în întregime oxigenul consumat ia respirafie; de aceea li se adaugă şi superoxizi, cari însă nu sînt stabili. Un astfel de aparat se compune dintr-un sac de respirafie şi dintr-o cutie cu peroxizi. Deoarece reacfia chimică de generare a oxigenului este exotermă, după ieşirea aerului din cutia cu peroxizi şi înainte de intrarea în sacul de respirafie se intercalează un tub de răcire, confecfionat de obicei din aluminiu gofrat. De la sacul de respirafie la aparatul respirator şi înapoi la cutia de regenerare, circuitul aerului e similar celui de la aparatele cu rezervă de oxigen.— Aparatele pneumatogene cu brichete (de tip nastogen) generează oxigenul prin descompunerea termică a unei x*-, u y k: - brichete formate din clorat ? 9 __Or/ de potasiu, antracen şi un liant, care prin aprindere arde lent şi fără flacără, timp de 30***60 de minute. Cantitatea de componenfi se alege astfel, încît prin arderea antracenului să se de-gaje atîta căldură, cîtă e necesară pentru descompunerea cloratului de potasiu (o parte din clorat se consumă la arderea antracenului). Aparatul se compune în principiu dintr-un sac de respirafie, din cutia care confine bri- T s 3 9 i[ / IV. Schema unui aparaf de salvare izolant cu peroxid. 1) capac inferior; 2) cartuş regenerator 3) sac de respirafie; 4) tub de expirafie cu supapă; 5) tub de aspirafie cu supapă; 6) racord; 7) teu de distribufie; S) feavă de legătură la dispozitivul de pornire şi la dispozitivul de accelerare a reacfiei în cazul accidentelor; 9) supapă de suprapresiune; 10) semnalizor de epuizare al aparatului. Schema unui aparat de nastogen. f) partea din fafă; 2) tub de expirafie; 3) tub de aspirafie; 4) cartuş regenerator; 5) supapă de expirafie; t) sac de respirafie; 7) supapă de aspira|ie; 8) tub cu brichetă nastogenă (cameră de reacfie); 9) aprinzător; 10) filtru; 11) diafragma si papei de suprapresiune; 12) supapă de suprapresiune. cheta şi dintr-o cutie de epurare cu calce sodată, care trebuie să fixeze atît bioxidul de carbon rezultat din respirafie, cît şi pe cel rezultat din arderea antracenului. înainte de intrarea în sacul de respirafie, oxigenul generat de brichetă trebuie filtrat printr-un filtru ceramic şi de asbest, pentru a opri praful şi fumul, şi apoi e răcit printr-un tub metalic gofrat. Aparatele pneumatogene, şi în special cele nastogene, au o aplicare limitată în practică, datorită lipsei dispozitivului care înregistrează gradul de epuizare a aparatului, imposibilităţii unui consum economic de oxigen şi a reglării vitesei de degajare a oxigenului în timpul arderii brichetei nastogene, cum şi dificultăfii de fabricare a dispozitivelor indicatoare a gradului de epuizare sau a contoarelor de consum. Aparaf de protecfie 499 Aparaf de profecfie Timpul de profecfie asigurat de un aparat izolant depinde atît de cantitatea de oxigen pe care o poate furnisa, cît şi de activitatea depusă de purtător, deoarece la o activitate mai intensă creşte consumul de oxigen. De obicei, timpul de protecfie e de circa o oră. S-au construit şi alte tipuri de aparate izolante, de exemplu aparate izolante cuplate cu măşti contra gazelor, cu tub de comunicafie cu atmosfera curată, etc.,— dar ele au o utilizare limitată. Aparatele de autosalvare filtrante cuprind filtre combinate (mecanice şi chimice), în cari substanfele chimice din cartuşul filtrant transformă gazele toxice din aer în combinafii nevătămătoare. Funcfionarea lor e bazată pe curăţirea aerului absorbit de oxidul de carbon, fum şi de substanfe organice; pentru eliminarea oxidului de carbon se foloseşte hopcalita (amestec de oxid de cupru, bioxid de mangan şi mici cantităfi de argint şi cobalt), care e un catalizator, introdus în cartuşul filtrant (v. fig. V şi V/) — şi care la temperatura normală transformă oxidul de carbon în bioxid de carbon (prin oxidare), fumul şi substanfele organice fiind refinute de pături de vată, flanelă, cărbune activ, silicagel, etc. Pentru uscarea aerului de vaporii de apă, cari micşorează aefiunea catalitică a hopcalitei, filtrele au şi substanfe sicative (clorură de calciu anhidră). Aparatele filtrante sînt folosite mai rar şi numai în zone în cari concentrafia de gaze toxice nu e excesiv de mare, confinutul în oxigen e mai mare decît 16*• ■ 17%, iar concentrafia în CO e mai mică decît 2%. Nu pot fi folosita în aerul care confins gaze rezultate la împuşcarea găurilor de mină. La erupfii instantanee de gaz metan sau de bioxid de carbon se folosesc aparate de autosalvare filtrante speciale, cu o durată de funcfionare de maximum şapte minute (suficientă ca minerul să se poată salva), cari sînt alcătuite dintr-o butelie de V. Secţiune prin cutia cartuşului filtrant, f) corpul cutiei; 2) capacul inferior; 3) resort elicoidal; 4) şi 5) grătar de tablă; 6) şi 7) plase de sîrmă; 8) gît; 9) filtru cu vată. 0,70 I oxigen la 150 at, legată de o semimască de inhalator (fixată pe cap cu nişte benzi), între butelie şi mască se găseşte o supapă reductoare de presiune, cu dozare fixă. Greutatea aparatului e de 1,5***2,4kg. Aparatele cu tub flexibil permit alimentarea cu aer prin aspi-rare sau prin introducere forfată. Aparatele în cari alimentarea cu aer se face prin forfa de aspirare a plămînilor au un tub flexibil cu lungimea maximă de 10 m şi cu diametrul intern de 2 cm (vt fig. Vl), iar paratele în cari aerul e introdus forjat (cu ajutorul VI. Vederea exterioară a aparatului cu tub flexibil, cu aspiraţia directă a aerului. 1) mască; 2) supapă de expiraţie; 3) tub de cuplare; 4) racord; 5) curea; 6) curea de umăr; 7) tub flexibil de alimentare cu aer; 8) filtru de praf; 9) cui pentru fixarea filtrului. 2 1 11 I I 1. '1 I , I , I unei pompe, al unui suflător sau al unui ventilator) au un fub flexibil care poate atinge 100 m. Aparatele sînt folosite în spe-. cial la curăfirea rezervoarelor şi a canalelor, prezentînd următoarele avantaje: durată de funcfionare ilimitată; permit pătrunderea într-o atmosferă oricît de săracă în oxigen; sînt simple, cerînd o întrefinere şi o conservare uşoară; au un cost de exploatare mai redus decît al aparatelor izolante sau filtrante. Dezavantajul acestor aparate e că au o rază de aefiune mică (2***3 m). Aparatele de înviorare se împart în aparate de inhalafie şi aparate pentru automatizarea respirafiei.— Aparatele de inha-laţie, pentru alimentarea cu oxigen sau cu amestecuri gazoaso (oxigen cu aer sau cu 5—7%) CO2, excită respirafia accidentafilor, cu scopul de a-i face să respire singuri. Pot fi inha-latoare individuale (v. fig. VII), pentru alimentarea celui accidentat (gazat, electrocutat, înecat), sau inhalatoare legate la aparatele pentru producerea respirafiei artificiale. Ele sînt recomandate în special cînd nu există pericol de e-dem pulmonar (de ex.: la intoxicarea cu CO sau cu H2S; în cazul lipsei de oxigen şi al asfixierii, ca urmare a acfiunii gazelor slab toxice, ca CO2, sau inerte, ca CH4 ori N, la o concentrafie redusă de oxigen), dar folosirea lor nu e indicată în cazul intoxicării cu SO2 sau cu mo-noxizi de azot. — Aparatele pentru automatizarea respirafiei artificiale (v. fig. VIII) sînt folosite pentru readucerea în viafă a celor morfi în aparentă; ele pot fi parţial sau complet automatizate. Cu ajutorul aparatelor parfial automatizate, pieptul, abdomenul şi mîi-nile accidentatului sînt puse în mişcare, simulînd dilatarea şi comprima- VII. Schema inhalatorului de oxigen. 1) butelii de oxigen (0,7 I sau 1 I); 2) robinet de închidere; 3) robinet de reducere a presiunii; 4) injector; 5) tub de cauciuc; 6) cruce de distribuţie; 7) supapă de siguranţă; 8) tubul măştii; 9) sac de respiraţi*; 10) presă cu arc; 11) finimetru. Schema unui aparat de respiraţie artificiala (vedere de sus), f) seîndură de bază; 2) ramă metalică de ţeava; 3) brăţară; 4) pieptar; 5) scripeţi; 6) robinet de comutare; 7) racord pentru legarea tubului de cauciuc de la inhalator; 8) racord pentru legarea tubului de cauciuc a părţii de la faţă; 9) căpălîi cu pernă de cauciuc. rea coşului piepiului, şi pot fi folosite numai în cazul cînd aceste organe au rămas nsvătămate; aparatele complet automatizate, numite aparate pneumatice, sînt cu ac{iune exterioară (pulsatoare) 32* Aparat de reproducere 500 Aparat de distribuţie şi cu acfiune interioară (insuflatoare sau pulmotoare). La alegerea aparatului pentru readucerea în viafă, prin respirafie artificială, trebuie să se fină seamă de următoarele elemente: con-strucfia şi manipularea lui să fie simple; aparatul să fie rezistent şi uşor portabil; la utilizarea lui să fie exclusă posibilitatea de a produce leziuni accidentatului şi de a înrăutăfi starea Iui; să poată fi manevrat de un personal fără pregătire specială. — Aparatele de scafandrier, folosite în trecut, sînt construite pe principiul aparatelor de gaze izolante cu oxigen comprimat, calculate pentru cufundarea la rr.ici adîncimi. în prezent, în lucrările miniere subterane, în caz de necesitate sînt solicitafi specialişti scafandrieri. Aparaf de siguranfă. Tehn.: Aparat folosit pentru realizarea siguranfei în serviciu a unui vehicul, a unui mijloc de transport, de ridicat, etc. Aparat electric de protecfie. Elf.: Aparat care serveşte la protecfia instalafiiîor electrice contra efectelor dăunătoare ale supracurent i lor, supratensiuni lor sau ale subtensiuni lor. Aparatele electrice de protecfie pot fi clasificate în aparate de protecfie contra supracurenfilor (siguranfe fuzibile, relee de protecfie, rezistenfe, etc.)f aparate de protecjie contra supratensiunilor, ultimele fiind contra supratensiunilor interne (relee de supratensiune, etc.) sau contra supratensiunilor atmosferice (eclatoare, descărcăfoare, condensatoare, etc.), şi aparate de protecfie la suttensiune (lipsă de tensiune). i, efe reproducere. Tehn.: Aparat care înregistrează sau transmite o imagine. Exemple: Aparat de loloreproducere. V. Fotoreprodu-cere, aparat de Aparat de fotorestitufie: Sin. Fotorestitutor (v.). Aparat de mărit. 1. Foto.: Aparat de proiecfie cu ajutorul căruia se obfin pozitive fotografice de dimensiuni mai mari decît cele ale negativului respectiv. Sînt constituite, în principal, dinfr-un izvor de lumină, un sistem optic de iluminare a negativului, un dispozitiv de prindere a negativului, un sistem optic d@ proiectare a imaginii şi un dispozitiv de prindere a hîrtiei fotografice pe care se obfine pozitivul. Aparaf de mărit. 2. F/z.; Aparat de proiecfie cu ajutorul căruia se obfin imagini de dimensiuni mai mari decît cele ale obiectului respectiv, cu scopul de a putea distinge mai bine detaliile cari nu pct fi observate din cauza dimensiunilor mici ale obiectelor. Aparaf de proiecţie. Foto., Cinem.: Aparaf cu ajutorul căruia se obfine, pe un ecran, imaginea reală a unui obiect. Un astfel de aparat se compune, în principal, dintr-un sistem optic de proiectare (lentilă convergentă sau asociaţie convergentă de lentile, oglindă concavă). Din punctul de vedere al pozifiei relative a obiectului de proiectat şi a ecranului pe care se formează imaginea, se deosebesc: aparate de proiecfie cari proiectează obiecte depărtate pe un ecran montat în aparat, de exemplu aparatul fotografic (v. Fotografic, aparat ~) şi aparatul de filmat (v. sub Cinematografie), în ambele cazuri ecranul receptor fiind acoperit cu un material fotosensibil; aparate de proiecfie cari proiectează obiecte montate pe un suport în interiorul aparatului, pe un ecran aşezat la oarecare depărtare, de exemplu episcopul (v.), diascopul (v.), epidiascopul (v.), aparatul de proiectat filme cinematografice (v. sub Cinematografie), aparatul de mărit (v,), etc. Aparatele de proiecfie de ultimul tip conţin, pe lîngă sistemul optic de proiectare, şi dispozitivul de prindere a obiectului, un izvor de lumină şi un sistem optic de iluminare a obiectului. Aparat de redresare. Fotgrm.: Aparat fotogrammetrie care serveşte la redresarea grafică sau fotografică a clişeelor fotogrammetrice, în vederea obfinerii fotoplanului. Aparat de restituţie. Fotgrm.: Aparat fotogrammetrie folosit pentru exploatarea spafială a fotogramelor. Exploa- tarea se face pe trei dimensiuni, în vederea confeefionării de planuri şi hărfi topografice, elevaţii, profiluri, etc. Aparat de restituţie carfografică. Fotgrm.: Aparat fotogrammetrie care serveşte la construirea hărfi lor şi a planurilor pe baza fotogramelor. Aparat fotografic. V. Fotografic, aparaf Aparat heliografic: Sin. Heliograf (v.). Aparaf stereofotogrammetric. V. Stereofoto-grammefric, aparat Aparat stereoscopic. V. Stereoscopic, aparat 2. ~ de transformare statică a energiei: Aparat care serveşte la transformarea energiei fără mijlocirea lucrului mecanic. Sin. Transformator static de energie. Exemple: Căldarea de abur (v.), transformatorul electric (v.), redresorul (v.) (incluziv redresorul mecanic, cu contacte mobile), mufatorul (v.), aparatul de propulsie (v. sub Reactor), etc. 3. ^ de transmisiune: Aparat care serveşte la transmiterea unui semnal acustic sau electromagnetic. Aparaf de telecomunicaţie. Telc.: Aparaf folosit ca piesă principală sau secundară în telegrafie, în telefonie, la telegrafierea imaginilor sau în televiziune. Exemple: telegrafele Morse, Hughes, Baudot, Siemens, Wheatstone, etc., receptorul telefonic, microfonul, aparatul de radiorecepfie, efc. Se deosebesc, în particular: Aparaf de interceptare a convorbirilor felefonice. Telc.: Amplificator de joasă frecvenfă, cu amplificare variabilă, pentru ascultarea convorbirilor telefonice. Captarea curenfilor de vorbire se face, fie prin prize de pămînt, în cazul circuitelor simple sau cu scurgeri la pămînt, fie prin cuplaj capacifiv cu linia telefonică. Aparaf de legătură pentru teleimprimatoare, care dă tensiunile electrice necesare alimentării teleimprimătoarelor şi care poate transforma impulsiile de curent continuu în impulsii de curent alternativ de frecvenfă muzicală, sau invers. în acest fel, comunicările telegrafice pot fi transmise şi pe linii telefonice, folosind echiparea acestora (centrale, amplificatoare, aparate de curenţi purtători, etc.). Aparat de radioemisiune. V. sub Radioemifător. Aparat de radiorecepţie. V. sub Radioreceptor. Aparaf de transmisiune a imaginilor. V. Fofotelegraf. Aparaf fototelegrafic. V. Fofotelegraf. Aparaf telaufografic. V. Telautograf. Aparat telefonic. V. sub Telefon. Aparat telegrafic. V. sub Telegraf. 4. Aparat, pl. aparate. 2. Tehn.: Numire improprie pentru unele maşini, mecanisme, dispozitive, etc. Exemple: 5. ~ Cowper: Sin. Cowper. Recuperator Cowper. V.Cowper, recuperator o. ~ cu contracurent. Inst. san.: Sin. încălzitor de apă în contracurent (v.). V. şi sub Schimbător de căldură. 7. ~ cu fantă. Agr.: Mecanismul de recoltat de la maşinile de recoltat capsule de bumbac nedeschise (sledinguri). V. sub Recoltat, maşină de ~ bumbac. 8. ~ de batere. Agr.: Mecanismul de batere de la batoză (v.) şi combină (v.), care separă boabele de spic. 9. ~ de caicul. V. Maşină de calculat. io. ~ de ciocnire: Sin. Dispozitiv de tamponare (v.). it. ~ de curăţit ştiuieţi. Agr.: Mecanismul de curăţit de pănuşi ştiuleţii de porumb, la maşina de recoltat şi curăţit ştiulefi de porumb. V. sub Recoltat, maşină de ~ porumb. Sin. Huscher. 12. ~ de demaraj: Sin. Damaror (v.). 13. ~ de detaşat ştiulefi. Agr.: Mecanismul de detaşat ştiulefii de porumb de pe tulpină, la maşina de recoltat Şi curăfit ştiulefi de porumb. V. sub Recoltat, maşină de ~ porumb. Sin. Picher. 14. ~ de distribuţie. Agr.: Sin. Distribuitor. V. sub Semănat maşină de Aparat de legat 501 Aparataj 1. ~ de legat. 1. C. f.: Sin. Dispozitiv de legat (v.). 2. ~ de legat. 2, Agr.: Mecanismul de legat snopi, de la secerătoare-legătoare şi de la combina de recoltat in. V. sub Recoltat, maşină de 3. ~ de numerotat. Gen.; Sin. Maşină de numerotat (v.). 4. ~ de plantat. Agr.: Mecanismul de plantat de la ma- şinile de plantat. V. sub Plantat, maşină de 5. ~ de reazem. Cs.: Sin. Reazem (v.). 6. ~ de recoltat puful de bumbac. Agr.. Mecanismul de recoltat de la maşinile de recoltat puful de bumbac. V. sub Recoltat, maşină de ~ bumbac. 7. ~ de remorcaj. Agr.: Dispozitivul de remorcare al maşinilor agricole. 8. ~ de ridicat. V. sub Utilaj de transport apropiat. 9. ~ de rulare: Sin. Echipament rulant (v.). m. ~ de smuls. Agr.; Mecanismul de smuls plantele din pămînt, de la maşina şi combina de recoltat inul, de la combina de recoltat sfecla, etc. V. sub Recoltat, maşină de ii. ~ de sortat: Sin. Sortator (v.). i2« ~ de sudură. V. sub Utilaj de sudură. ia, ~ de tăiat. 1. Agr.: Mecanismul de tăiat tulpinile cerealelor, furajelor, etc. de la combină, cositoare, secerăfoare, secerătoare-legătoare, etc. V. sub Recoltat, maşină de 14. ~ de tăiat. 2. V. sub Utilaj de sudură. 15. ~ de fracfiune: Sin. Dispozitiv de traefiune (v.). io. ~ de fracjiune-ciocnire: Sin. Dispozitiv de fracţiune-ciocnire (v.). 17. ~ de treierat. Agr.; Sin. Aparat de batere (v.). is. ~ de uniformizat. Agr.: Mecanismul de uniformizat da la combina de recoltat sfeclă. V. sub Recoltat, maşină de ~ sfeclă. ia. ~ de uscat. Termof. V. sub Uscător. 20. ~ divizor. Ind. text.: Aparat care constituie ultima parte a sortimentelor de carde pentru lînă sau vigonie, folosit penfru divizarea în benzi longitudinale înguste, a vălului desprins de pe Aparat divizor de la cardele de lînă. 1) cureluşă divizoare; 2) cilindri; 3) manşoane trecătoare; 4) sul pentru înfăşurarea benzilor. perietorul ultimei carde şi rotunjirea lor prin frecare, spre a obţine pretorturile, cari se înfăşoară pe suluri de lemn (pentru a fi uşor transportate) şi cu cari se alimentează maşinile de filat. Aparatul divizor e format din trei dispozitive: dispozitivul de divizare în benzi, dispozitivul de rotunjire şi îndesare a benzilor şi dispozitivul de înfăşurare a pretortului (v. fig.). Dispozitivul de divizare în benzi are 120-**180 de cureluşe divizoare de pjple 1, conduse una lîngă alta prin canalele circulare a doi cilindri 2 suprapuşi. Divizarea vălului se face la tre» cerea în sus a cureluşelor conduse în canalele cilindrului inferior şi la trecerea în jos a cureluşelor conduse în canalele cilindrului superior. Grupuri de cureluşe, luate într-o ordine anumită, conduc pe ele benzile de fibre spre manşoanele trecătoare. Dispozitivul de rotunjire şi îndesare a benzilor e constituit din două sau din patru perechi de manşoane de piele 3, lungi cît lăţimea vălului. Manşoanele au o mişcare de înaintare transmisă printr-un mecanism cu roţi dinţate şi o mişcare alternativă în direcţia perpendiculară pe direcţia de înaintare, transmisă de un arbore cu excentrice. La fiecare pereche, man-şo^nele se mişcă unul în sens contrar celuilalt, astfel îneît prin rostogolire fiecare bandă se rotunjeşte şi se îndeasă, căpătînd rezistenţă suficientă pentru a se înfăşură şi pentru a se desfăşura apoi la alimentarea maşinilor de filat. Răsucirea fiind făcută în ambele sensuri, benzile capătă o torsionare falsă, care produce îndesarea benzilor. Gradul de îndesare e apreciat după numărul Ki de răsucituri în ambele sensuri ale unei secţiuni oarecari, de la intrare la ieşirea dintre manşoane, calculat cu relafia: 4 ebn itbv în care: e e excentricitatea, adică distanţa dintre centrul excentricului şi axa de rotafie a arborelui excentricelor; b e spafiui parcurs de o seefiune a benzii de la intrare la ieşirea dintre manşoane; n e numărul de rotafii pe minut ale arborelui excentricelor; 6 e ecartamentul dintre manşoane, egal cu diametrul secfiunii rotunjite a pretortului şi v e vitesa de înaintare a pretortului, egală cu vitesa de înaintare a manşoanelor. Dispozitivul de înfăşurare e constituit din 2, 4 sau 8 suluri de lemn acfionate prin transmisiune cu roţi dinţate, în faţa cărora •pretorturile sînt conduse cu o mişcare de wdu-te, vino", astfel îneît înfăşurarea se face în cruce, rezultînd din fiecare pretort o bobină, iar pe fiecare sul, un număr de bobine alăturate. Cele două benzi marginale, neavînd grosime uniformă, sînf înfăşurate în cîte o bobină separată, fiind considerate rebuturi; la unele instalafii de carde moderne, ele sînf recuperate pe cale pneumatică, prin absorpfie. 21. ~ motor. Nav.: Echipamentul motor (v.) a! unei nave. V. şi sub Navă. 22. Aparat. 3. Gen.: Mediul, dispozitivul sau totalitatea mijloa-celorcari servesc la o anumită activitate, Exemple: aparat circulator, digestiv, respirator; aparat administrativ; aparat ştiinţific, etc. 23. Aparat vulcanic. Geol.: Ansamblul format din coşul vulcanic (canalul de ascensiune prin care lava circulă spre suprafaţă), conul vulcanic (care rezultă din suprapunerea de curgeri de lavă şi de produse piroclastice) şi crater (adîncitura în forma unei pîl-nii situate în interiorul conului vulcanic, pe unde lava erupe la suprafaţă) (v. fig.). Se deosebesc: aparate vulcanice simple, constituite din conul vulcanic, din coş şi din crater (de ex.: la vulcanii Macna-Loa, Kenia, Kilansa, etc.); aparate vulcanice compuse, la cari, în craterul larg al vschiului vulcan, s-a format, într-o erupţie mai nouă, un alt con vulcanic, cu craterul său deosebit. Vechiul crater se numeşte caldeiră (v.), iar vechiul con, „somma" (de ex.: vulcanii Vezuviu, Tenerife, etc.). 24. Aparataj. 1. Tehn.: Totalitate de aparate, considerate independent de scopul în care sînt folosite. Exemplu: aparetaj electric. 25. Aparataj. 2. Tehn.; Sin. (impropriu) Aparatură. f—y, v Aparat vulcanic. 1) coş; 2) con (munte); 3) crater; 4) curgere de lavă; 5) con adveniiv; 6) bombe vulcanice; 7) cenuşă. Aparataj topografic 502 Apartament 1. Aparataj topografic. Topog.: Tofalitafea aparatelor şi accesoriilor necesare unei echipe penfru a face ridicări topografice: teodolit (sau tahimetru), aparat de nivelat, panglică, dinamomefru, bastoane întinzătoare, umbrelă, mire, jaloane, fişe, ciocan, ferăstrău, mai, planşetă completă, accesorii de desen, etc, 2. Aparatură. Tehn.: Totalitatea aparatelor cari asigură funcfionarea unor instala}ii într-un scop determinat. Exemplu: aparatura de laborator necesară unei anumite experienţe. g. Aparatură artileristică. Tehn. mii.: Totalitatea aparatelor folosite de artilerie penfru a uşura execujia şi a mări precizia pregătirii pentru tragere, a gurilor de foc de artilerie, servind la descoperirea obiectivelor şi la supravegherea acestora, la determinarea coordonatelor obiectivelor, la stabilirea elemen-telor iniţia Ie de tragere, la ochirea piesei, la executarea reglării tragerii şi a tragerii de efect, etc. Se deosebesc; aparatura artileriei terestre, a artileriei antiaeriene, a artileriei de bord aeriene, a artileriei navale şi de coastă, etc. Aparatura cuprinde în general: aparate de observaţie, cu cari se descoperă şi se supraveghează obiectivul (ex.: binoclul, luneta, goniometrul, etc.); aparate pentru determinarea distantelor la obiectiv (ex.: felemetre, efc.);; aparate pentru conducerea focului; aparate de ochire (v.); aparate topografice-geo-dezice (ex.: alidade, declinatoare, teodolite, etc.); aparate de calcul (ex.: aparate cu diferite scări, rigle de calcul artileristice, abace (v.), etc.); instrumente de măsură artileristice (ex.: raportoare de diferite feluri, măsurătoare de coordonate, busole, instrumente de baterie, efc.). 4. Apareiaj, pl. apareiaje. Arh,: Modul de aşezare a elementelor unei zidării, în special la zidurile de faţadă ale unui, edificiu. Din punctul de vedere al mărimii elementelor zidăriei, se deosebesc următoarele tipuri de apareiaje: apareiaj ciclopean 9 h Tipuri de apareiaje. «) apareiaj ciclopean; b) apareiaj neregulat sau opus Incertum; c) apareiaj tn spinare de peşte sau opus spicatum ; d) apareiaj în refea sau opus reticu-Saturn; e) apareiaj-mozaic; f) apareiaj poligonal; g) apareiaj regulat isodom; h) apareiaj regulat pseudoisodom. ale cărui elemente sînt constituite din blocuri de piatră naturală, de dimensiuni foarte mari (1--3 m), aşezate neregulat (v. fig. a); apareiaj pelasgic, ale cărui elemente sînt constituite din blocurj de piatră de dimensiuni mai mici, aşezate aproximativ în asize orizontale; apareiaj mare, la care înălfimea asizelor e de 0,60— 1 m; apareiaj mijlociu, la care înălfimea asizelor e de 0,25 0,50 m; apareiaj mic, la care înălfimea asizelor e de 0,08■••0,25 m. Din punctul de vedere al desenului rosturilor dintre elementele zidăriei (v. fig. b—h), se deosebesc: apareiaj neregulat sau opus incertum, ale cărui rosturi sînt neregulate, astfel încît fata zidăriei prezintă aspectul unui materjal aglomerat; apareiaj în spinare de peşte sau opus spicatum, ale cărui elemente sînt înclinate fată de verticală, într-un sens într-o asiză, şi în sens invers în asiza următoare, astfel încît rosturile înclinate din două asize alăturate sînt dispuse în formă de spic; apareiaj în refea sau o pus reticulatum, ale cărui elemente, de formă cubică, sînt aşezate pe muchie, astfel încît rosturile alcătuiesc o refea de pătrate cu diagonalele dispuse orizontal şi vertical; apareiaj-mozaic, ale cărui rosturi alcătuiesco refea poligonală neregulată; apareiaj poligonal, ale cărui rosturi alcătuiesc o refea poligonală regulată; apareiaj regulat sau clasic, ale cărui rosturi orizontale sînt continue şi paralele, rosturile verticale fiind discontinue, însă aşezate unele în prelungirea celorlalte, şi care poate avea, fie toate asizele egale (apareiaj regulat isodom), fie asize cu înăîfime mai mică alternînd cu asize cu înăîfime mai mare (apareiaj regulat pseudoisodom). 5. Aparent. Gen.: Calitate a lucrurilor care caracterizează felul dea fi înregistrate, în raport cu pozifia şi felul organului înregistrator. 6. Aparent, cîmp ~ al unui aparaf optic. Opt.: Cîmpul unghiular al ocularului aparatului 2 co'. El poate varia de la 20° la 75°, după felul ocularului. în cazul aparatelor afocale (de ex. în cazul lunetelor), între cîmpul aparent 2 co', cîmpul real 2 co şi grosismenful G există relafia: cJg 2oyf tg 2 co în cazul aparatelor focale (de ex. în cazul microscoapelor), între cîmpul aparent 2 co', cîmpul real linear 2 r şi puterea aparatului cp există relafia: cp = tg 2co'/2 r. 7. Aparent, contur V. Contur aparent. 8. Aparentă, mărime Geom.: Unghiul solid al conului tangent la un corp şi cu centrul în punctul fafă de care se consideră mărimea aparentă a corpului. 9. Aparentă, mişcare Mec., Astr.; Schimbarea pozifiei relative a unui mobil fafă de un sistem de referinfă şi un punct dat. io. Aparentă, pozifie Maf., Astr.; Orientarea (direcfia şi sensul) unui punct, a unui astru, etc., fafa de un punct şi un sistem de referinfă dat. ît. Aparentă, putere V. sub Putere. 12. Aparfament, pl. apartamente. 1. Arh.; Unitate de locuit într-o clădire, destinată în general unei singure familii (de obicei fiecare din unităfile grupate în clădiri cu unu sau cu mai multe caturi; unităfile din clădiri izolate sau cuplate cîte două sînf numite, în general, locuinfe sau locuinfe individuale). Apartamentul poate fi destinat unei singure persoane sau mai multor persoane; el se poate întinde pe un singur cat sau pe mai multe, legătura dintre caturi făcîndu-se, în ultimul caz, prin scări sau cu ascensoare interioare, nu cu ascensoare cari ar putea fi folosite şi penfru alte apartamente. ia. Apartament. 2. Arh.: Grup de încăperi, în comunicafie şi în sfrînsă legătură de folosinfă între ele, cari alcătuiesc o unitate caracterizată printr-o intrare separată de a altor uni-tăfi din aceeaşi clădire şi, adeseori, prin dependenfe separate (toalete, closete, eventual oficii, băi, etc.). Folosinfă lor poate fi variată: birouri pentru .institufii sau pentru liber-profesionişfi (de ex. cabinete pentru medici), afeljere (pentru pictori, sculptori), etc, Aparfenenfă 503 Apă 1. Apartenenţă. Mat.: Relafia logică dintre un individ m şi clasa M (în Matematice, mulfimea) în care individul e unul dintre elemente. Relafia se scrie m £ M şi se citeşte ttm aparfine lui M" sau „m e element al lui M". —Relafia de apartenenfă trebuie deosebită, din punctul de vedere logic, de următoarea relafie de incluziune: clasa (ra), care confine ca singur element pe m, e o subclasă a clasei M, ceea ce se exprimă prin simbolul de incluziune O {rn)CM. Deosebirea care rezultă din trecerea de la elementul m la clasa (m), care are ca singur element pe m, apare dacă se fine seamă de transitivitatea relafiei de incluziune şi de intransitivitatea relafiei de apartenenfă £: dacă M QN, adică dacă (M) e subclasă a clasei (N), atunci şi (m) C(7V); însă dacă M£N (M e element al unei clase de clase N), aceasta nu implică m^N (m poate să nu fie element al lui N). Exemplu: Considerăm fasciculul N, compus din totalitatea dreptelor spafiului cari trec printr-un punct fix m\ N e deci o mulfime de drepte. Considerînd fiecare dreaptă M a fasciculului ca o mulfime de puncte, avem m £ M, dar nu m £ N, fiindcă un punct nu poate să aparfină ca element unei mulfimi de drepte. S-ar putea considera fasciculul N ca mulfime de puncte, dar acest mod de a-I privi e neinteresant, deoarece mulfimea respectivă ar coincide cu spafiul întreg. 2. Apafetif. Mineral.; Mineral imprecis definit, asemănător cu karfosideritul (mineral din seria alunitului). s. Apafif. Mineral.: Ca5[(F, Cl, OH) | (PO^]. Fosfat tricalcic natural, în compozifia căruia se găseşte fluor (fluorapatit) şi clor (clorapatit), întîlnit ca mineral accesoriu în rocile magmatice, în multe pegmatite şi, uneori, în formafiuni mefâ-somatice de contact, în zăcăminte filoniene hidrotermale (în special în geode) şi ca mineral sedimentar (metasomafic în calcare şi rezidual în concrefiunile numite fosforite (v.). Apare adeseori în parageneză cu diverse minerale (magnetit, topaz, casiterit, fluorin) şi confine, sub formă de amestecuri isomorfe: Na20, pămînturi rare (pînă la 5%, în special Ce203), MgO, etc. Cristalizează în sistemul exagonal, în cristale prismatice (uneori aciculare) terminate cu piramidă sau pinacoid bazai, mai rar în cristale colţjmnare scurte sau tabulare. Se prezintă sub formă de mase granulare, compacte, fin cristalizate, uneori pămîntoase cu vinişoare transversale. E incolor, alb sau diferit colorat (mai frecvent verde deschis pînă la verde de smarald, albastru deschis, galben, brun, violet), transparent-opac (limpede sau turbure), cu spărtură neregulată (uneori concoidală) şi cu luciu sticlos; se disolvă în HNO3, HCI şi H2SQ4; e greu fuzibil; e casant; are duritatea 5, gr. sp. 3,16"-3,22; simetria optică, uniax (s = 1,642, co= 1,646). Se înfrebuinfează în special (aproape 90%) la prepararea îngrăşămintelor artificiale (superfosfafi şi termofosfafi), în industria chimică (la fabricarea acidului fosforic şi a diverselor lui săruri, la extragerea fosforului pentru fabricarea chibriturilor, la fabricarea acidului fluosilicic, produs prefios în multe ramuri industriale, etc.), în industria ceramică drept fondant(la fabricarea porfelanurilor fosfatice rezistente, a porfelanurilor pentru dinfi), ca liant ceramic pentru abrazivi, ca opalizant pentru sticlărie şi opacizant pentru glazuri; la fabricarea cărămizilor refractare (ca mineralizator). Zăcăminte mari de apatit se găsesc în URSS (în peninsula Kola, la Slindiansk, lîngă lacul Baikal), în Statele Unite ale Americii, în Algeria, Tunisia, Maroc şi în unele insule din Australia. 4. Apatifolil. Petr.: Rocă magmatică din grupul rocilor asili-catice, consolidată din magme fosfatice. E constituită aproape excluziv din granule şi din cristale mici de apatit, din pufine cristale de nefelin şi din cristalicule (v.) negre, aciculare sau prismatice, de egirin. E grăunfos, cu aspect zaharoid; are culoare verzuie. Apatitolitele sînt azi surse importante pentru exploatarea apatitului. 5. Apă.l. Chim., Tehn.: H2O. Combinafie oxigenată a hidrogenului, foarte răspîndifă în natură sub toafe cele trej stări de agregare. în stare de vapori, apa e unul dintre constituenţii atmosferei; la temperaturi mai joase, aceşti vapori (aburul) se condensează, formînd norii şi ceafa (aglomerafii de picături de apă de dimensiuni coloidale), cari se pot transforma în ploaie, în zăpadă, grindină, etc., cari cad pe suprafafa pămîntului. Aici apa, în stare lichidă, formează rîuri şi fluvii, cari alimentează mările şi oceanele sau pătrunde în interiorul scoarfei Pămîntului, unde produce reacfii chimice în rocile cu cari ajunge în contact. în stare solidă, apa formaază ghefarii şi adevărate continente de gheafă perpetuă în jurul polilor tereştri, cu grosimi cari pot atinge mai mulfi kilometri. Afară de apa de infiltrafie, se găsesc în scoarfa Pămîntului mari cantităfi de apă combinată în diferite minerale, ca apă de constitufie sau ca apă de cristalizare (v. şi sub Apa în roci). Apa naturală sau apa brută, în starea în care se ia dinfr-o sursă oarecare, nu e niciodată pură. Chiar apa de ploaie sau cea provenită din topirea zăpezii se impurifică, în timpul căderii, cu oxigen, azot, amoniac (0,02--*0,03 la 100000 părfi de apă), bioxid de carbon, azotafi şi azotifi (0,1"*1 la 100000 părfi de apă), hidrogen sulfurat, bioxid şi trioxid de sulf, pulberi şi unele substanfe organice, etc.; apa mărilor confine circa 3,5% săruri disolvate (clorură de sodiu, clorură de potasiu şi de magneziu, ioni de brom, de iod, de calciu, de fier, etc.); apele nurilor disolvă în calea lor diferite săruri, a căror natură depinde de constitufia stratelor cari formează albia; apa care pătrunde în scoarfă descompune silicafii complecşi (disolvînd o parte din acidul silicic sub formă coloidală ori ca silicat de sodiu sau de potasiu), disolvă carbonafii sub formă de bicarbonafi (dacă apa e încărcată cu bioxid de carbon din atmosferă), cum şi sulfafii de calciu şi de magneziu, formînd apele dure (v.) cari, pentru a putea fi folosite în alimentarea cu apă a centrelor populate sau a industriilor, trebuie purificate şi transformate în ape dedurizate. (V. şi sub Dedurizare, Epurarea apei, Filtrare). Apă foarte pură e apa de conductivitate (v,), care se obfine prin redistilarea unei ape distilate. — Apa e un lichid incolor, fără gust şi fără miros. Privită în straturi groase, ea apare verde-albastră. Temperatura de solidificare (0°) şi cea de fierbere a apei (100°) la presiune normală au fost luate ca etalon în scara termometrică Celsius. Apa se transformă în vapori la toate temperaturile, chiar şi în stare solidă, tensiunea acestor vapori crescînd cu temperatura. Temperatura de fierbere a apei variază cu presiunea externă. Presiunea atmosferică, în mm col. Hg 730 740 750 760 770 780 Temperatura de fierbere,în °C 98,9 99,3 99,6 100 100,4 100,7 Presiunea, în at 2 4 6 8 10 20 Temperatura de fierbere, în °C 120 143 158 170 179 211 Apa are cea mai mare căldură specifică dintre toate substanfele lichide şi solide. Căldura necesară spre a ridica cu un grad Celsius (de la 14,5° ta 15,5°) temperatura unui gram de apă constituie o unitate curentă de măsură a căldurii, care se numeşte calorie mică; căldura latentă de topire a apei e de 80 cal/g; căldura ei latentă de vaporizare e de 539,2 cal/g. Apa pură e un foarte rău conducător electric; conductivitatea ei specifică e 4*10~62“lm~1 la temperatura camerei. Densitatea apei prezintă un maxim la +4°; deasupra şi sub această temperatură, densitatea apei e mai mică. Spre deosebire de cele mai multe substanfe, volumul apei creşte, cînd aceasta îngheafă. Greutatea specifică a ghefii e 0,92 (gheafa e deci cu circa 10% mai uşoară decît apa), fapt foarte important pentru viaţa animalelor acvatice: apele îngheafă numai la suprafaţă, formînd un strat protector mai mult sau mai puţin gros, sub care temperatura apei se menţine la + 4°, ceea ce dă peştilor şi celorlalte vieţuitoare posibilitatea să-şi continue existenţa. Gheafa se evaporă mai încet decît apa, presiunea de vapori a ghefii la temperaturi sub 0° fiind foarte joasă: Temperatura (°C) —50 —30 —20 —10 —8 —6 —4 —2 0 Preşiunşa de vapori (mm col. Hg) 0,03 0,8 0,8 1,9 2,3 2,8 3,3 3,9 4,6 Apă bidisfilată 504 Apa bidistiiafă Temperatura de solidificare a apei scade cu presiunea (penfru o creşfere a presiunii cu 1 at, temperatura de îngheţ scade cu 0,0075°). Această proprietate explică „plasticitatea" ghefii şi curgerea ghefarilor: din cauza presiunii enorme a maselor superioare, o parte din gheafa de la fund se topeşte, constituind un strat lubrifiant pe care ghefarul alunecă la vale. în stare de vapori, apa e constituită din molecule simple (H2O). în stare lichidă, ea prezintă fenomenul asociafiei moleculare; în apa lichidă se găsesc molecule da forma (h^O)^, în care x~2, 3, 4, etc., datorită faptului că molecula de apă are moment electric spontan: e o moleculă polară. Un rol important în formarea moleculelor de apă asociate îl au legăturile de hidrogen: hidrogenul unei molecule se uneşte cu oxigenul alteia, după schema: H O—H - O—H - I H ■O-H* I H Legătura de hidrogen fiind mai slabă decît legăturile de valenfă obişnuite, moleculele legate prin astfel de legături se pot desface şi se pot reuni din nou, în alte combinafii. Moleculele cele mai stabile sînf cele duble, legate între ele prin două legături de hidrogen: H—O - H I I H - O—H Din asociafia moleculelor de apă derivă anomaliile proprie-făfilor ei: temperaturi de topire şi de fierbere foarte înalte fafă de ala compuşilor similari (de ex. H2S), căldură specifică, permifivifafe, etc. excepfional de mari, cum şi tensiune superficială mare şi putere mare de ionizare a electrolifilor disolvafi. Din comparafia specfrelor de absorpfie în infraroşu ale apei şi ghefii s-a putut deduce că, în apa lichidă, moleculele asociate au o structură analogă celei a ghefii tridimifice, fiecare moleculă de apă fiind înconjurată tetraedric de alte patru. Prin ridicarea temperaturii, creşterea presiunii şi prezenfa electrolifilor, apa suferă o depolimerizare care duce, în prima fază, la formarea de frihidrol (^0)3. — Prin îngheţare, apa cristalizează în sistemul exagonal. Studiul comportării ghefii la presiuni înalte, pînă la 20000 at, a pus în evidenfă existenfa a cinci varietăfi de gheafă, dintre cari varietăţile !l, III, IV şi V sînt stabile numai la presiuni înalt® şi, sp.e deosebire de varietatea I, sînt mai grele decît apa. Conform regulii fazelor, sistemul gheafă-apă-vapori, format dintr-un singur component în trei faze, nu are nici un grad de libertate; deci, cele trei faze ale apei pof coexista la o singură presiune şi la o singură temperatură: la punctul triplu al apei, care corespunde temperaturii de 0,0075° şi presiunii de 4,6 mm col. Hg (v. fig.). — Analiza spectrului da bande al apei a pus în evidenfă existenfa a trei momente de inerfie principale ale moleculei de apă, ceea ce arată că în molecula de apă atomii sînt aranjafi în formă de triunghi. Cu ajutorul momentelor de inerfie deduse din spectrul de bande s-au putut calcula distanfele interafomice în moleculă. Unghiul dintre direcfiile cari unesc vapori A-200°-100° 0* +1000 200p 300c Diagrama de echilibru a apei. AO) curba tensiunii de vapori a ghefii; OFC) curba tensiunii de vapori a apei lichide;0)punctul triplu al apei (—{—0,007°); OB) curba variafiei punctului de topire a! ghefii, în funcfiune de presiune; F) punctul de fierbere al apei; D) punctul de topire al apei; P) presiunea. atomul de oxigen de cei doi atomi de hidrogen e de 104 ••• 106°; distanfa O—H e de 0,96 A, iar distanfa H—H, 1,53 A.— Din punctul de vedere chimic, apa e o substanfă reactivă, participînd la numeroase reacfii chimice. în primul rînd, apa e un foarte bun solvent (de ex. penfru acizii, bazele şi sărurile anorganice şi pentru foarte multe sub-stanfe organice). Ionii prezenfi într-o solufie apoasă se hidra-tează: cîmpul electric din jurul fiecărui ion exercită o atracfie electrostatică asupra moleculelor polare ale apei şi, astfel, în jurul unui ion pozitiv se grupează molecule de apă cu extremitatea negativă a momentului lor electric îndreptată spre centrul ionului, şi invers. în acelaşi timp, prin prezenfa apei se reduc forfele de atracfie dintre ioni (permitivitatea relativă a apei fiind 80, în prezenfa apei aceste forfe scad de 80 de ori), ceea ce explică puternica disociafie electrolitică a electrolifilor în apă. fonii hidratafi antrenează moleculele de apă în mişcările lor şi, prin aceasta, mobilitatea lor scade.— Apa e o substanfă foarte stabilă pînă la temperaturi înalte, gradul ei de disociafie termică la presiune normală crescînd cu temperatura de la 7,6 * 10'9 la 700°, la 13,0 la 3092°. Gradul de disociafie scade cu creşterea presiunii. Conductivitatea electrică a apei obişnuite e datorită în cea mai mare parte impurităţilor cuprinse în solufie. Ea scade pe măsură ce puritatea creşte, tinzînd căfre o limită: circa 10~8 & cm, conductivitatea proprie a apei. Deci numai o foarte mică fracfiune din moleculele de apă e disociată în ioni. Disociafia electrolitică a apei poate fi reprezentată astfel: H20 H+ + OH”, sau, finînd seamă de faptul că ionul de hidrogen e hidratat, formînd un ion hidroxoniu (H30)+: 2 H20 ^ (HsO)+ + OH*. Aplicînd acestei reacfii reversibile legea acfiunii maselor şi folosind, penfru simplificare, simbolul H+ penfru ionul de hidrogen, se obfine [H+] - [OH'] [h2o] deoarece concentrafia moleculelor de apă nedisociate @ atît de mare fafă de aceea a moleculelor disociate, încît poate fi considerată constantă, rezultă [H+] [OH~] = i£Xconst. = /£w, unde Kw e constanta de disociafie a apei. Deoarece în apa pură [H+]=[OH-], rezultă [H*]=[OH-]=VÂ^- La 22°, Kw = 1,01X.10'M şi, deci, valoarea concenfrafiei ionilor de hidrogen (şi de hidro-xil) în apă e [H+] = [OH ~] = 1 • 10-7. Constanta Kw variază cu temperatura: t° 16 17 18 19 20 21 0,62 0,68 0,74 0,7? 0,86 0,93 t° 30 35 40 50 60 70 1,89 2,71 3,80 6,95 12,6 21,2 22 1,01 80 35 23 1,10 90 53 24 1,19-10” 99 72-10'' Deşi concentrafia ionilor de hidrogen şi de hidroxil e atît de mică, totuşi ei au un rol foarte important în reacfii le de hidroliză (v.), adică în reacfiile cari se produc între ionii apei şi ionii sărurilor disolvate.— Din cauza polarităfii lor, moleculele de apă se pot adifiona la un mare număr de atomi, ioni sau molecule compuse, tor-mînd hidrafi. Această apă (de hidratare) nu ejegată cu aceeaşi energie în tofi compuşii în cari infră;^ după puterea ei e legare, se deosebesc: apă de constitufie, apă de coordonare, apă de anioni, apă de refea şi apă zeolitică (v. şi Apa în roci;. î. ~ bidistilată. Chim.: Apă preparată în vase de sticlă, prin fierberea, cu hidraf de potasiu şi permanganat de potasiu, a unei ape odată distilate, penfru a îndepărta urmele de compuş» organici de descompunere şi urmele de grăsimi provenite de la garniturile de etanşare ale aparatului de distilare. Apă bruia * 505 Apa din atmosferă i------------------------------------------------------------------------------—---------------------------------------------------------— 1. ~ brută: Sin. Apă naturală. V. sub Apă 1. 2. ~ caldă. 1. Tehn.: Apă a cărei temperatură e superioară temperaturii sursei din care a fost luată (de ex. apa care părăseşte instalafiile industriale de răcire). Apa caldă poate fi utilizată din nou, după răcire prealabilă (v. Apă de circulafie, sub Apă industrială). 3. ~ caldă. 2. Insf. san.: Apă cu temperatura pînă la 100° în instalafiile de încălzire, folosită pentru alimentarea consu- matorilor de căldură. *■ 4. ~ de alimentare a căldărilor de abur. V. sub Apă industrială. 5. ~ de condensare. 1. Tehn.: Apă rezultată din condensarea aburului folosit sau produs în instalafiile industriale. E lipsită de impurităfi (săruri, gaze necondensabile, etc.), îndeplinind astfel condifiile cerute penfru a putea fi întrebuinfată la alimentarea căldărilor de abur, fără o epurare prealabilă. Dacă apa de condensare provine din aburul evacuat dinfr-o maşină cu piston, ea trebuie filtrată înainte de reufilizare, penfru a refine uleiul care a fost antrenat; de asemenea, dacă a ajuns în contact cu aerul sau cu alte gaze, înainte de o nouă utilizare trebuie trecută printr-un degazor, pentru îndepărtarea gazelor necondensabile cari au fost absorbite în apă. Sin. Condensat. Termen impropriu, Condens. 6. ~ de condensare. 2. Tehn.: Apă rezultată din condensarea naturală a vaporilor de apă confinufi în aerul atmosferic. Această condensare se produce cînd temperatura aerului scade sub temperatura de rouă, respectiv cînd aerul devine saturat cu vapori de apă (v. Aer umed). în aceste cazuri, apa de condensare se depune sub formă de picături (rouă) pe suprafefele a căror temperatură e inferioară temperaturii de rouă, sau devine vizibilă sub formă de ceafă, de nori, ploaie, etc. Sin. Rouă interioară. 7. ~ de conductivitate. Chim. {iz., Elt.: Apă foarte pură, folosită la măsurarea conductivităfii electrolifilor. Se obfine distilînd o *pă distilată, căreia i se adaugă pufin permanganat de potasiu sau reactiv Nessler. Are conductivitatea de1*10'6 Q^-crrT1 la 18°. Cea care are conductivitatea de 0,8 * 1CT6 Q-1 • cm-1 la 18° se numeşte apă de echilibru. Apa de conductivitate se păstrează în vase de argint, de cuarf, de platin sau de staniu cu dispozitive de protecfie contra contactului cu aerul, pentru a o feri de impurificare cu bioxid de carbon, agentul cel mai dăunător din aer. 8. ~ de echilibru. V. sub Apă de conductivitate. 9. de injecfie. Expl. pefr.: Apă destinată injecfiei în zona acviferă (v. Injectare extraconfurală) sau în cea petroliferă (v. Injectare intraconturală), pentru alimentarea unui zăcămînt de fifei cu energie suplementară, în scopul eliminării mai complete a fifeiului (v. Menţinerea presiunii, v. Exploatare secundară). Pentru o comportare favorabilă, trebuie ca apa să îndeplinească anumite condifii în ce priveşte următoarele elemente: confinutul de solide în suspensie (controlat prin probe de opaci-tate-turbidimetrie), pentru a nu colmata fafa stratului; confinutul eventual de urme de fifei în suspensie, pentru a nu produce, la fafa stratului, o zonă de saturafie (v.) de permeabilitate efectivă pentru apă, redusă sau nulă; concentrafia în ioni de hidrogen; confinutul în bioxid de carbon liber şi legat labil (bicarbonafi), pentru asigurarea unei corozivifăfi moderate şi prevenirea depunerilor de carbonafi greu solubili în porii rocii (ceea ce se controlează sumar prin duritate); confinutul în fier, pentru prevenirea depunerii de Fe (OH)3 coloidal, de hidroliză, în porii rocii; confinutul în oxigen liber, pentru împiedicarea coroziunii de oxidare; confinutul de microfloră, capabilă, după proliferare, să colmateze fafa stratului receptiv; stabilitatea fjzicochjmjcă, prin absenţa substanţelor dişolvanfe, capabile să producă, prin reacfia cu apele din strat, precipitate insolubile sau geluri; capacitatea de spălare a rocii prin udare selectivă a ei (unghi de contact mic). Tratamentul apei, pentru condifionarea corespunzătoare, diferă de la caz Ia caz; el cuprinde: precipitarea suspensoizilor cu coagulanfi, filtrarea, sedimentarea, neutralizarea, eliminarea durităfii, precipitarea fiarului, inhibirea coroziunii, dezoxidarea (de preferat după oxidarea pentru distrugerea materiilor organice), sterilizarea sau biostaza, precipitarea ionilor cari conferă instabilitatea, tratarea cu detergenfi, etc. Din motive economice, schemele de tratare sînt reduse de obicei la minimul necesar, de cele mai multe ori înlocuindu-se tratarea cu o acidizare (v.) periodică, preventivă sau posterioară scăderii indicelui de injectivitate ai sondei (v.). 10. ~ de pirogenare. ind. chim.: Apă colectată prin condensare, din amestecul de gaze şi vapori rezultafi de la carbonizarea industrială a cărbunilor uscafi. Apa de constituţie (pirogenetică) se formează în reacfiile chimice din timpul procesului termic al cocsificării, la temperatură joasă sau înaltă, pe seama confinutului în oxigen şi hidrogen al cărbunelui supus operaţiei. Depinde, cantitativ, de caracteristicile cărbunelui, de tipul de proces (temperatura la care s-a lucrat), de procedeul de carbonizare (tipul de cuptoare) şi poate ajunge la circa 3,6% fafă de cărbunele inifial uscat. 11. ~ de răcire. V. sub Apă industrială. 12. ~ de răcire a etajelor de putere. Te/c.; Apa folosită pentrif răcirea în circuit închis a anozilor tuburilor etajelor de putere ale stafiunilor de radioemisiune. Cum anozii se găsesc la o tensiune înaltă fafă de pămînt, circuitul de răcire cu apă are o porfiune realizată cu o conductă izolantă şi funcjionează cu apă distilată, care are o rezistivifate destul de mare. Apa de răcire folosită în acest scop trebuie supusă în prealabil unei probe de duritate şi unei probe de conductivitate. 13. ~ de recircula|ie. V. sub Apă industrială. 14. ~ de spălare. Alim. apă: Apă folosită la operafiile de spălare în procesele tehnologice industriale. în instalafiile de alimentare cu apă, se foloseşte la curăfirea stratului de nisip filtrant din instalafiile de filtrare. Apa folosită în acest scop trebuie filtrată în prealabil. Cantitatea de apă consumată la spălarea filtrelor rapide reprezintă 2***3% din debitul de apă care se filtrează. îs. ~ decantată. Alim. apă: Apă a cărei turburea lă naturală a fost micşorată prin trecerea printr-un decantor, în care s-au sedimentat cea mai mare parte din suspensiile pe cari le confinea în stare naturală. Apa decantată poate fi folosită în scopuri industriale, de exemplu la răcirea motoarelor şi a agregatelor, la spălare, etc., însă nu e o apă potabilă. V. Decantarea apei. ie. ~ dedurizată. Alim. apă: Apă căreia i s-a redus duritatea, printr-un procedeu chimic sau termic, pentru a putea fi folosită la alimentarea căldărilor de abur, evitîndu-se astfel depunerile de piatră în căldări. Sin. Apă îndulcită. V. Deduri-zarea apei, îndulcirea apei. 17. ~ din atmosferă. Meteor.: Apă care se găseşte în atmosferă în fazele gazoasă, lichidă sau solidă. Apa în fază gazoasă (vaporii de apă) constituie umiditatea aerului (v. Umiditatea aerului, Aer umed, sub Aer). Apa în fazele lichidă sau solidă constituie apa condensată. Vaporii de apă se manifestă prin modificarea transperenfei aerului, prin absorpfia selectivă exercitată cu deosebire în infraroşu şi prin modificarea proprietăţilor fizice ale aerului: densitate, entalpie, etc. Din cauza eliberării sau a consumului de căldură latenta în cursuj cgndenşşrjj şag evaporării, preienfa Apa distilata 506 Apa epurată vaporilor impune proceselor termodinamice tipice — isoterme, isobare şi adiabatice — un anumit regim, diferit de acela al aerului uscat. Condensarea şi evaporarea sînf determinate în principal de concentrefia vaporilor de apă din aer, de temperatura şi presiunea aerului, de vitesa de ventilafie, de curbura suprafefei de separafie dintre vapori şi faza condensată, de prezenfa sarcinilor electrice pe această suprafafă şi de concentrafia molară a impurităfilor disolvate în faza lichidă. Condensarea se realizează în atmosferă prin destindere adiabatică (în cazul norilor), prin răcire isobară (în cazul cefii) şi prin amestecul a două mase, cu temperaturi diferite, de aer nesaturat, dar apropiat de starea de saturafie (în cazul norilor de subsidenfă, al cefii de amestec). în cazul norilor de con-vecfie locală, destinderea adiabatică se produce în condifii foarte apropiate de condifiile teoretice. în cazul sistemelor noroase cari se organizează de-a lungul suprafeţelor de alunecare ascendentă a aerului în mişcare, răcirea provocată de destinderea adiabatică e, în general, atenuată sau intensificată de procesele radiafive (încălzire sau răcire) cari se desfăşoară simultan cu procesul termodinamic. Condensarea apare numai pe un suport condensat în prealabil — picăturile-germen (nuclee-picături) — şi se dezvoltă dînd sistemul opac de picături de nor sau de ceafă numai după ce umezeala relativă a aerului a depăşit, cu o fracfiune care poate atinge 1—2%, valoarea de 100%, care caracterizează saturafia. Picăturile-germen provin în principal din solubilizarea nucleelor de condensare higroscopice, constituite din pulberi submicroscopice saline cu dimensiuni între 0,01 şi 1 jx. Pe aceste nuclee, condensarea începe în general la umidităţi relative sub 100%, după mărimea şi specia chimică a nucleului higroscopic. O altă categorie de nuclee higroscopice e constituită din picături lichide de acid azotos sau sulfuric. Afară de nucleele higroscopice, mai pot servi ca suport pentru iniţierea condensării şi nucleele insolubile hidrofile. Condensarea este iniţiată în fisurile sau în microporii acestor nuclee şi nu conduce la picătura-germen decît în imediata apropiere a saturaţiei aerului. Trecerea de la picăturile-germen la picăturile relativ mari din nori sau din ceaţă se face prin variaţia bruscă a razei picăturilor, îndată ce a fost atinsă o uşoară suprasaturaţie. Aerul conţinînd numai picături-germen e încă optic destul de limpede. în apropierea saturaţiei, el devine aer ceţos, fără însă ca apariţia ceţii să se manifeste încă. Afară de nucleele de condensare, există în atmosferă şi nuclee de sublimare, pe cari, cel puţin aparent, se produc direct condensări solide (cristale de gheaţă), însă numai dacă a fost atinsă saturaţia faţă de apa subrăcită, stare care corespunde, în general, unei puternice suprasaturaţii faţă de gheaţă. în sistemele condensate, picăturile se menţin lichide şi sub 0°, în general pînă la temperaturi în jurul valorii de —32°, putînd persista cu uşurinţă în faza metastabilă de lichid subrăcit pînă la —41° şi uneori chiar mai jos. Se pare că —32° e o limită sub care majoritatea picăturilor subrăcite îngheaţă spontan în atmosferă. îngheţarea acestor picături mai poate fi provocată şi prin însămînţarea lor cu nuclee de îngheţare naturale sau artificiale (de ex. cu crisfaie de iodură de argint, utilizate în precipitarea artificială a norilor), cum şi prin izbire (de ex., în nori, givrajul pe avioane; în ceaţă, chiciura depusă pe cabluri, pomi, etc.). Analiza proprietăţilor fizice ale aerului umed şi a posibilităţilor de condensare sau de evaporare, cu deosebire în cazul sondajelor aerologice, se face cu ajutorul unor abace de calcul grafic, numite diagrame aerologice, ale căror coordonate reprezintă doi parametri termodinamici a\ aeru|ui sau două funcfiunj convenabile x, y de aceşti parametri (v. fig.). Pe aceste diagrame, starea unei masede aer se figurează printr-un punct reprezentativ A, iar un proces termodinamic oarecare, prinfr-o curbă C.— Diagrama confine şi o familie de curbe S reprezentînd, con-venabil aleasă, una dintre mărimile cari exprimă umiditatea aerului în condifii de saturafie. Dacă aerul reprezentat în A nu e saturat (adică confine o umiditate *mai mică decît S, cît ar fi necesar pentru saturafie), atunci într-un proces oarecare (isobar, isoterm, adiabatic, etc.), reprezentat printr-una din curbele C, condifia de condensare se obfine din coordonatele punctului P de intersecţie dintre curba C şi curba de umiditate pentru o valoare s, Apa condensată (lichidă sau solidă) constituie un sistem de particule de diferite mărimi, cari măresc turbiditatea optică a atmosferei, organizîndu-se în strate sau mase opace (norii şi ceaţa). După mărimea, faza, forma, orientarea şi concentraţia volumetrică a particulelor, ele micşorează vizibilitatea sau determină fenomene optice, ori reflexiuni în radar. Particulele din nori şi din ceaţă (cu diametrul între 2 şi 50 jm) cad, în general, cu o vitesă neînsemnată. în anumite condiţii, unele particule din nori pot creşte, ating o vitesă de cădere mult mai mare decît a norului şi prin aceasta ies din nor, producînd precipitaţiile atmosferice (ploaia, zăpada, lapoviţa, grindina, măzărichea, poleiul). Alte forme de precipitaţii atmosferice apar numai la sol şi provin din depunerea pe obstacole a picăturilor de ceafă (vara, de rouă pe ziduri sau pe pomi; iarna, de chiciură) sau din condensarea vaporilor din atmosferă pe suprafefe răcite (roua şi bruma). Procesele de evaporare a apei din mări, lacuri, rîuri şi din sol, urmate de procesele de condensare şi precipitare, constituie circuitul apei în atmosferă. Masa totală a apei din atmosferă a fost evaluată la 13 260 de miliarde de tone.Ea reprezintă circaa 400-a parte din masa totală a atmosferei, care reprezintă aproximativ a milioana parte din masa Pămîntului, Aproape toată cantitatea de apă din atmosferă se găseşte în troposferă. în stratosferă, vaporii de apă se găsesc în cantitate foarte mică, iar forme condensate apar foarte rar sub formă de nori sidefii (la circa 20*-*25 km înălţime), seara sau dimineaţa, sau de nori luminoşi sau de miezul nopţii (pe la 70---80 »3 e un catalizator foarte energic pentru descompunerea apei oxigenate), şi de metalele în stare coloidală (Pt, Au, Ag). Foarte interesantă e aefiunea catalitică a sîngelui, datorită prezentei unor enzime numite, din această cauză, catalaze. Aceşti catalizatori organici, întocmai ca şi cei anorganici, pot fi „otră-vifi" de aceleaşi substanfe, ca acidul cianhidric, cianura de potasiu, oxidul de carbon, iodul, hidrogenul sulfurat, sulfura de carbon. Se mai cunoaşte şi un ferment, care exercită o aefiune specifică asupra apei oxigenate: peroxidaza. Aceasta poate activa molecula de apă oxigenată, făcînd-o să cedeze un atom de oxigen, cînd se află în prezenfa unor substanfe oxidabile. în lipsa unor astfel de substanfe, peroxidaza nu descompune apa oxigenată. Apa oxigenată e descompusă şi de alcalii (după unii autori, alcalii puri n-ar avea această proprietate, care s-ar datori impurităfilor de natură organică sau anorganică confinute de alcalii). Apa oxigenată pură e un acid bibazic foarte slab (constanta de disociafie la 20° e 1,5X10~12), putînd forma două feluri de săruri, în cari metalul înlocuieşte numai unul sau amîndoi atomii de hidrogen: NH402H, (NH4)202, K02H, Na02H, Na202, Ba02. Ultimii doi peroxizi trebuie consideraţi ca săruri ale apei oxigenate, ei putînd rezulta la tratarea soluţiilor răcite de hidroxizi cu H202 conc., cum şi din cauză că, tratînd un peroxid cu un acid puternic, se formează apă oxigenată. Peroxizii de etil, C2H502H şi (C2H5)202, pot fi considerafi ca esteri etilici ai apei oxigenate. Apa oxigenată e un oxidant, atît în mediu acid, cît şi în mediu bazic. Astfel, în solufie acidă, ea oxidează iodura de potasiu cu formare de iod: 2 HJ + H202 ---------> J2 4- 2 H20, iar un exces poate transforma iodul în acid iodic: J2 4- 5 H202 -------> 2 HJ03 4- 4 H20. Sărurile feroase sînt oxidate în săruri ferice, arsenifii în arse-niafi, sulfiţii în sulfafi, sărurile stanoase în săruri stanice, sărurile de vanadiu în acid peroxivanadic roşu, seleniul coloidal în acid selenic, etc. Sărurile de titan, ca Ti(SC>4)2, sînt oxidate, formînd acid peroxititan-sulfuric: Ti(S04)2 4- H202 -------> H2 [02 • Ti(S04)2] şi deoarece, în acest caz, culoarea solufiei trece de la galben la roşu, această reaefie poate servi la recunoaşterea, atît a apei oxigenate, cît şi a sărurilor de titan. în solufie acidă, dicromatul e oxidat la peroxicromat, de culoare albastră-violetă: K2Cr2C>7 4~ 5 H202 — —> K2CrOj2 4* 5 H20. Peroxicromaful poate fi extras cu eter, pe care-l colorează în violet; această reaefie poate servi la recunoaşterea cromului. în solufie alcalină, apa oxigenată poate oxida sărurile man-ganoase în manganifi, cromifii în cromafi, sărurile de uranil .în peroxiuranafi, etc. în prezenta unui oxidant, apa oxigenată poate avea rolul de reducător. Astfel, în solufie acidă de permanganat, apa oxigenată reduce permenganatul la sare manganoasă, cu degajare de oxigen: 2 KMn04+3 H2S04+5 H202 -» K2S044-2 MnS044-8 H^O +5 02. De asemenea, bioxidul de mangan e redus în sare manganoasă: Mn02 H2S04 4- H202 —r—> MnS04 4* 2 HgO 4~ Qg’ Oj-^O Apa oxigenată reduce solufiile de clorură de var, de hipo-clorit sau de hipobromit: CaOCI2 4* H202 -----> CaCI2 + H20 4- 02 KOCI -I- H202 -----> KCI 4- H20 4- 02 NaOBr 4* H202 -----> NaBr 4* H20 4“ 02. Ferocianura de potasiu în solufie acidă e oxidată de apa oxigenată în fericianură: 2 K4 [Fe(CN)6] + H202 4- H2S04 --------------» ----> 2 K3 [Fe(CN)6] + 2 H20 4- K2S04 şi invers, în solufie alcalină, fericianura e redusă în ferocianura, cu degajare de oxigen: 2 K3[Fe(CN)6] + 2 KOH 4- H202 2 K4[Fe(CN)6] + 2 H20 + 02. Apa oxigenată poate forma compuşi de adiţie, ca şi apa, amoniacul sau hidracizii, compuşi în cari intră ca şi apa de cristalizare: (NH4)2S04 • H202, Na2S04 • H202 • 9 H20, Na2HP04 • H202( Na4P207, 3 H202, etc. Molecula apei oxigenate e constituită din două u grupări OH, legate între atomii de oxigen. Grupările OH formează cu dreapta care uneşte atomii de oxigen un unghi de circa 110°, una dintre grupări fiind rotită cu 90° faţă de cealaltă, ceea ce conduce la reprezentarea structurala alăturată. Apa oxigenată se poate obţine prin acţiunea apei sau a acizilor asupra peroxizilor anorganici, conform reaefiilor: (1) Na202 4- H20 -—2 NaOH 4* H202 (2) Na202 4* H2S04------> Na2S04 4~ H202 (3) Ba02 2 H20---------> Ba(OH)2 4* H202 (4) Ba02 + H2S04------> BaS04 + H202. Unul dintre procedeele industriale penfru fabricarea apei oxigenate foloseşte reaefia (4). în acest procedeu se aleg astfel cantităţile de acid sulfuric şi apă, îneît la urmă să rezulte o apă oxigenată cu concentraţia de 3%. Sulfatul de bariu se separă prin filtrare. Un alt procedeu industrial pentru fabricarea apei oxigenate foloseşte ca materie de plecare acidul persulfuric, H2S2Os, sau sarea lui de amoniu. Acidul . persulfuric, la rîndul lui, se prepară prin electroliza acidului sulfuric de 50%. La anod se produce reacţia: 2 SCf---------> S20|- 4- 2 e, iar Ia catod se regenerează acidul sulfuric: S20§- + 2 H20 2 SOf- 4- 2 H+ 4- H202. Soluţia acidă (pH 1,3--1,6) trece continuu printr-un electro-lizor cu anod de Pt şi catod de Pb, separaţi printr-o diafragmă; temperatura se menţine sub 8°. La ieşirea din eleefrolizor, soluţia ajunge în partea superioară a unei coloane de distilare unde, prin rectificarea sub presiune redusă (10—20 mm) a vaporilor de epă şi apă oxigenată, se refine acidul antrenat şi se obţine direct perhidrol (apă oxigenată cu concentraţia de 30%). Pentru scopuri industriale speciale se pot prepara şi soluţii mai concentrate, pînă la maximum 60% apă oxigenata. în comerţ se găseşte apă oxigenată cu concentraţia de 3%, folosită ca dezinfectant, sau în soluţie de 30%, sub numele de perhidrol. Deoarece apa oxigenată se descompune în contact cu sticla, pernidrolul se păstrează în vase de sticlă parafinate în interior şi i se mai adaugă mici cantităţi de stabilizator (fosfat de sodiu şi uree). Apa oxigenată se înfrebuinfează ca decolorant în industrie, la decolorarea paielor, a penelor, a fildeşului, a pieilor şi 3 blănurilor, cum şi a fibrelor textile (lînă, bumbac, mătase naturală şi artificială). Ea tinde să ia locul clorului ca decoloran , deoarece lucrează mai repede, mai eficace şi atacă fibr©!^ mai pufin decît clorul. Apă 509 Apă de suprafafă Soluţiile foarte concentrate (60%) se întrebuinfează în cantităfi mari la decolorarea grăsimilor şi a uleiurilor comestibile. De asemenea, apa oxigenată e întrebuinţată în medicină şi în chirurgie pentru acfiunea sa dezinfectantă şi hemostatică. 1. Apă, pi. ape. 2. Gen., Tehn.: Mediu în scoarţa Pămîntului, la suprafafa acestuia, sau produs pe cale artificială, format din apă care conţine în cantităfi variabile substanfe disolvate sau în suspensie. 2. ~ agresivă. Tehn.: Apă care are proprietatea de a ataca chimic în mod permanent materialul corpurilor cu cari ajunge în contact. Apa care atacă la început materialul şi dă un compus care rămîne fixat pe suprafafa acestuia, prote-jîndu-l apoi de acfiunea corozivă a apei, nu e considerată apă agresivă. Agresivitatea apei depinde de compozifia ei chimică, de temperatura, de presiunea şi vitesa ei, cum şi de felul materialului. Apele cu duritate mică, apele cu reacţie acidă, cele cu bioxid de carbon liber şi cele cari conţin sulfaţi în cantitate mare au acţiune agresivă puternică asupra betoanelor şi mortarelor de ciment. Apele sărace în săruri şi apele acide corodează puternic betoanele şi mortarele, deoarece disolvă hîdro-xidul de calciu din aceste materiale. Apele încărcate cu sulfaţi solubili transformă hidroxidul de calciu din betoane şi mortare în sulfat de calciu. Acesta reacţionează cu hidroaluminatui tricalcic din aceste materiale şi dă un compus compiex, sulfo-aluminatul de calciu, care produce degradarea betonului prin fenomenul de expansiune, deoarece îşi măreşte mult volumul prin cantitatea mare de apă de cristalizare pe care o reţine. Apele cu un conţinut mare în oxigen şi în bioxid de carbon liber, ca şi cele cari conţin acizi şi cloruri în cantitate mare, atacă puternic metalele, şi în special oţelul conductelor, căldărilor, pompelor, etc. Apele cu un conţinut mare de compuşi • de calciu şi de magneziu (cari au adică duritatea mai mare decît 7***8 grade) sînt împiedicate de a mai coroda metalul cu care vin în contact, cît timp stratul protector de carbonat de calciu format pe pereţii interiori ai conductelor metalice nu e îndepărtat sau nu prezintă discontinuitate. La temperatură înaltă, agresivitatea apei e mai mare. Din această cauză, apa care se foloseşte la alimentarea căldărilor de abur trebuie tratată în mod special, pentru a îndepărta substanţele cari pot produce coroziunea metalului. V. şi sub Coroziune. 3. ~ arteziană. V. sub Apă subterană. 4. ~ ascensională. V. sub Apă subterană. o. ~ asociată. Expl. petr.: Apă care e conţinută (10"*60%) în volumul porilor rocii colectoare din zona petroliferă (v.) a unui zăcămînt şi care, datorită activităţii molecular-superficiale, nu participă la curgere. Teoretic susceptibilă de variaţie cu gradientul de presiune local atins de hidrocarburi în zăcămînt, saturaţia în apă asociată rămîne practic o constantă caracteristică fiecărei roci, deoarece, sub această valoare d ei, o reducere sensibilă suplementară s-ar putea atinge numai prin aplicarea unor gradienţi de presiune cari nu se întîlnesc în zăcămînt. Sin. Apă legată, Saturafie ireductibilă în apă. (Sinonimele „apă fosilă" şi „apă veterică", folosite relativ frecvent, se referă la originea apei, iar sinonimul „apă interstifială" nu precizează nofiunea de saturafie-limită, ireductibilă). V. şi sub Apă în roci. e. ~ azonală. V. Apă subterană. 7. ~ capilară. V. sub Apă în roci. s. ~ carstică. V. sub Apă dură, şi sub Apă subterană. 9. ^ convenfional-curată. V. sub Canalizare, apă de 10. ~ curgătoare. V. sub Apă de suprafaţă. 11. ~ de adîncime. V. Apă subterană. 12. ~ de băltire: Sin. Apă stagnantă. (V. sub Apă de suprafaţă). ia. ~ de băut: Sin. Apă potabilă (v.). 14. ~ de canal: Sin. Apă de canalizare. V. Canalizare, apă de i§. ^ de canalizare. V. Canalizare, apă de ir». ~ de consfifufie. V. sub Apă în roci. i7. ~ de cristalizafie. V. sub Apă în roci. îs. ~ de fabricafie. V. sub Apă industrială. 19. ~ de higroscopicitate. V. sub Apă în roci. 20. ~ de imbibare: Sin. Apă peliculară. V. sub Apă în roci. 21. ~ de infiltrafie. V. sub Apă subterană. 22. ~ de precipitafie. V. Apă meteorică. 23. ~ de sindinal. Expl. petr.: Apă sărată care se găseşte la partea inferioară a unui zăcămînt de ţiţei (v. fig.). Zona care confine apa de sinclinal nu e separată net de zona de ţiţei, ci există o zonă de transiţie de dimensiuni apreciabile, în care saturaţia în apă creşte de la 0 la 100%. Dimensiunile zonei de transiţie sînt mai mici, dacă timpul de la formarea zăcă-mîntului e mai lung şi dacă permeabilitatea stratului şi diferenţa de greutate specifică (între apă şi ţiţei) e mai mare. Apa de sinciinai. După mărimea zonei CU J) apă; 2) tijei; 3) gaze. apă de sinclinal, zăcămintele de ţiţei pot deveni productive sau improductive, prin energia de destindere a acestei ape. Apa de sinclinal se consideră infinită, dacă turburări le produse prin exploatarea zonei de ţiţei nu ajung la limitele zonei de apă înainte ca exploatarea zonei de ţiţei să se fi terminat, şi finită dacă turburări le ajung la limita zonei de apă în timpul exploatării zonei de ţiţei. (V. şi sub Apă de zăcămînt). , 24. ~ de suprafajă. Geol., Hidr., Alim. apă: Apă provenită din precipitaţii atmosferice, din topirea zăpezilor sau din izvoare, care curge sau staţionează la suprafaţa scoarţei terestre (apă continentală), ori se găseşte în domeniul mărilor şi oceanelor (apă maritimă şi oceanică). Apele de suprafaţă constituie surse pentru alimentarea cu apă potabilă şi industrială, pentru utilizare hidroenergetică, în irigaţii şi, în unele cazuri, pentru căi de transport. Compoziţia acestor ape variază cu natura petrografică a rocilor cu cari ajung în contact, cu anotimpul, clima, aportul altor ape pe cari eventual îl primesc, etc. Se deosebesc: ape curgătoare, ape stătătoare şi ape stagnante. Apele curgătoare sînt cursurile de apă de la suprafaţa Pămîntului, cari curg, sub acţiunea gravitaţiei şi în condiţiiledeterminate de diferitele rezistenţe ale terenului, într-o albie definită şi se varsă într-un rezervor (lac, mare etc.). Se deosebesc: ape curgătoare permanente (rîuri, fluvii) şi ape curgătoare intermitente (pîraie, torenţi). Apele cari curg la suprafaţa terenului, în timpul ploilor torenţiale, în şuviţe neregulate şi fără a avea o albie permanentă, constituie apele de şiroire sau apele sălbatice. Apele curgătoare au tendinţa de a-şi adînci patul, — nivelîndu-i neregularităţile de pantă, pînă la formarea unui profil de echilibru (v.), — de a-şi forma la suprafaţă un fir al apei (linia curentului maxim) şi la fund un talveg (linia fundului văii), cari obişnuit sînt asociate şi se influenţează reciproc, cum şi de a forma meandre (v.). Apele curgătoare au o triplă acţiune geologică asupra scoarţei: de eroziune (v.), de transport şi de acumulare (v. Sedimentare), acţiune care variază în intensitate în lungul rîului: cu panta, cu cantitatea de apă, cu natura rocilor pe cari Ie străbate, etc. Apele curgătoare sînt caracterizate prin următoarele elemente: vitesă (variază în aceeaşi secţiune de la maluri spre mijloc şi de la fund spre suprafaţă), debitul lichid (variază în lungul cursului de apă şi în aceeaşi secţiune în timp, şi depinde de aportul afluenţilor), debitul solid (depinde de regimul rîului, de natura rocilor, de climat, etc.), de viituri (v. sub Niveluri de apă) şi de coeficientul de scurgere (v.). Apă de şiroire 510 Apă dura Pentru alimentările cu apă potabilă şi industrială, apele curgătoare sînt surse cari în general pot asigura cantitatea de apă necesară, în special dacă variabilitatea debitului unora dintre ele e corectată prin amenajarea de lacuri artificiale, pentru înmagazinarea a cel pufin o parte din debitele mari din timpul viiturilor de primăvară şi de toamnă. Din punctul de vedere calitativ, apa de rîu nu e corespunzătoare ca apă potabilă şi de multe ori nici ca apă industrială, deoarece e turbure, are o temperatură foarte variabilă în timpul anului (între 0 şi 26°), confine un mare număr de bacterii dăunătoare organismului omenesc, şi uneori e prea mineralizată. Pentru folosirea ei se prevăd stafiuni de decantare (v.), de filtrare (v.), de epurare (v.), etc. Apele stătătoare cuprind apele cari se adună în depresiuni sau în basine închise ale scoarfei Pămîntului, formînd lacurile(v.)f mările (v.) şi oceanele (v.). Apa lacurilor poate fi dulce, salmastra sau sărată (cu un confinut variabil în săruri) şi constituie surse de apă capabile să satisfacă cerinţele de debit ale alimentărilor cu apă potabilă şi industrială (apa dulce şi mai rar cea saîmastră) sau poate folosi în terapeutica balneară (apa sărată). Lacurile cu apă dulce pot procura o apă de mai bună calitate decît rîuriIe, dacă adîncimea de la care se captează apa e mai mare decît 10*--15 m. La lacurile cu adîncime mare (peste 50 m), apa de la fundul lacului îşi menfine tot timpul anului o temperatură practic constantă (4***6°), e limpede şi complet lipsită de bacterii. Apa mărilor şi oceanelor (care acoperă aproape 3/4 din suprafafa totala a Pămîntului) are o compozifie chimică complexă, confinînd o fracfiune variabilă de săruri (în medie 3,5%) constituite din: clorură de sodiu, ca sare predominantă (78%), apoi clorură de magneziu, sulfat de magneziu, de calciu şi de potasiu şi, în fracfiuni mai mici: carbonat de calciu, bromură de magneziu, etc., cari la un loc dau apei de mare un gust caracteristic. Apa mărilor şi a oceanelor e folosită numai în mod cu totul excepfional pentru alimentări cu apă, în urma unei tratări chimice costisitoare. Apa de mare e şi o materie primă foarte importantă pentru obfinerea magneziei marine, substanfă de bază indispensabilă în fabricarea refractarelor magnezitice. Apele stagnante sînt ape meteorice refinute la suprafafa Pămîntului în zone depresionare de arii mai mici, constituind apă de mică adîncime (de ordinul cîtorva centimetri pînă la maximum 40--50 cm), care nu poate nici să curgă mai departe, nici să se infiltreze în teren (de ex.: bălfi, mlaştini). Nivelul lor variază cu înălfimea precipitaţilor (cari le alimentează) şi cu intensitatea evaporafiei. Ele întrefin o stare de permanentă insalubritate în vecinătatea centrelor populate şi a industriilor şi de existenfă lor e legat, de cele mai dese ori, potenfialul paludogen (v.) al regiunii respective. Se îndepărtează, fie prin înlăturarea obstacolului care a determinat formarea lor (de ex. împotmoliri de pămînt, crengi, frunze ,etc.), fie prin drenare (v.). Sin. Apă de băltire. V. şi sub Baltă. î. ^ de şiroire. V. sub Apă de suprafafă. 2. ~ de talpă. Expl. pefr.: Apă care se găseşte la partea inferioară a unui zăcămînt de fifei cu înclinafie foarte mică. Sondele săpate în această zonă au apă sub zona de fifei care urmează să fie exploatată, din care cauză ele trebuie exploatate cu presiuni diferenfiale limitate, spre a împiedica formarea conurilor de apă. Intrarea apei de talpă în sondă e împiedicată prin: permeabilitatea pe verticală mai mică decît cea pe orizontală şi săparea sondelor pe o adîncime mai mică decît grosimea stratului. s. ~ de zăcămînt. Expl. petr.: Apă care saturează parfial rocile din zona gazeiferă şi petroliferă, şi practic total rocile din zona acviferă a unui zăcămînt petrolifer. Apa de zăcămînt e singenetică cu fifeiul. în zăcămintele primare, apa de zăcămînt provine în mare parte sau în total din materia organică generatoare de fifei; în cele secundare, din apa mediului de sedimentare a rocii respective. în zăcămintele de mică adîncime, din zona de comunicaţie cu atmosfera, se admite că cel pufin o parte din apă e vadoasă (v. Apă subterană). Apele de zăcămînt sînt puternic mineralizate, confinînd 50—250 g săruri la litru (80% clorură de sodiu; apoi clorura de magneziu, clorură de calciu, brom, iod, hidrogen sulfurat, săruri ale acizilor naftenici, etc.). Apele de zăcămînt se găsesc de obicei în aceleaşi strate (colectoare) cu fifeiul, ocupînd în special zonele inferioare ale acestor strate (v. Apă de sin-clinal). Pe lîngă aceste strate (cari confin fifei şi apă) se întîlnesc şi orizonturi cari confin numai apă, în general de altă provenienfă şi care pătrunde din afară în stratul petrolifer. Apele din cuprinsul stratului petrolifer pot fi: marginale inferioare (în zonele inferioare ale stratelor petrolifere); marginale superioare (în zăcămintele cu structură monoclinală sau în zăcămintele cu anticlinalele erodate, ale căror serii productive sînt deschise de eroziuni şi pot fi deseori inundate de apele de la suprafafă); de talpă (în zonele inferioare ale stratelor petrolifere, dar, spre deosebire de apele marginale inferioare, pot fi întîlnite în orice punct al zăcămintelor, atît sub zona de boltă, cît şi pe părfi le laterale ale cutelor); intermediare (cuprinse în cadrul stratului saturat cu fifei). — Apele de altă provenienfă, în legătură cu zăcămintele petrolifere, pot fi ape superioare (în strate poroase deasupra stratului petrolifer în exploatare, indiferent de orizontul prin care apele pătrund în strat); ape inferioare (în strate poroase, la niveluri inferioare stratului petrolifer în exploatare) şi ape tectonice (cari pătrund în stratul petrolifer prin dislocafii). în studiul şi identificarea apelor de zăcămînt se folosesc următoarele elemente: mineralizafia şi radioactivitatea acestora, cum şi confinutul de substanfe organice şi de microcomponenfi caracteristici. Prin greutatea ei specifică mare (1,00*~1,18), prin com-presibilitatea şi prin capacitatea ei de a uda mai bine decît fifeiul majoritatea mineralelor din rocile colectoare, apa de zăcămînt constituie un agent energetic de primul ordin, de eliminare a fifeiului din zăcămînt. Apele de zăcămînt sînt întrebuinţate uneori în scopuri terapeutice şi la extragerea iodului. Sin. Apă fosilă; Apă veterică. 4. ~ degradată. Hidr.: Apă naturală, curgătoare sau stătătoare, în care se varsă, în cantităfi mari, dejecfiuni sau ape uzate, industriale ori menajere. —Prin aceasta, apa respectivă îşi modifică chimismul şi condifiile biologice. Cînd degradarea e puternică, apa nu se foloseşte pentru adăpatul vitelor, spălatul rufelor, pescuit, etc. în fara noastră, ape curgătoare degradate tipice sînt: rîurile Bîrsa, Săsar, Jiul superior, etc. 5. ~ dulce. Alim. apă: Apă din rîuri, din lacuri şi din strate subterane, care confine în solufie o cantitate mică de substanfe minerale şi organice (max. 1000 mg/l), astfel îneît poate fi folosită pentru alimentarea cu apă potabilă a centrelor populate şi industriale. în sens mai restrîns, prin apă dulce se înfelege şi apa care are o duritate mică (4—8 grade). Apa meteorică, apa din rîurile şi pîraiele de munte, cum şi apa subterană care curge în strate acvifere constituite din roci magmatice sau metamorfice, sînt ape dulci. Apa dulce se digeră uşor , face uşor spumă cu săpunul, fierbe bine legumele şi nu produce incrustafii apreciabile la interiorul conductelor şi în căldările de abur. o, ~ dură. Alim. apă: Apă care confine în solufie compuşi ai calciului şi ai măgneziului, astfel îneît duritatea (v.) ei depăşeşte limita admisă pentru apa de alimentare, în gospodării sau în industrii. Exemplu: apa subterană care curge în roci calcaroase (apa carstică), în marne, dolomite, gips. Apa dură se asimilează greu (în special cînd duritatea din sulfafi depăşeşte 12 grade), incrustează la fierbere carnea şi legumele (din cauza precipitării calciului din apă sub forma Apa fosila 511 Apă Industriala de carbonat de calciu), nu face spumă cu săpunul (pînă cînd tofi compuşii de calciu şi de magneziu nu sînt precipitaţi de săpun sub forma unor fulgi albi de oleat de calciu sau de magneziu). Pentru apa potabilă folosită în gospodării, limita de duritate admisă e de 20 de grade. Apa dură întrebuinţată în generatoarele de abur produce cruste de calcar, cari formează un strat rău conducător de căldură şi micşorează randamentul caloric al generatorului (v. şi sub Apă industrială). Penfru această'apă, duritatea admisă e de 0,1 ***2 grade, în funcfiune de caracteristicile generatorului de abur (presiune şi mărime a focarului). Apa dură nu poate fi folosită în industria textilă, în industria cleiurilor, a zahărului, a amidonului, etc. şi deci se deduri-zează în prealabil. (V. şi sub Dedurizare). 1. ~ fosilă. V. Apă subterană, şi Apă de zăcămînt. 2. ~ freatică. V, sub Apă subterană. s. ~ funiculară: Sin. Apă capilară mobilă (v. sub Apă în roci). 4. ~ gazoasă. Ind. alim.: Apă potabilă în care se intro- duce, Ia presiunea de 7*-8 at, bioxid de carbon gazos (natural, sau de fermentaţie). în acest scop se folosesc butelii speciale de sticlă groasă, echipate cu un dispozitiv metalic (cap de sifon) prin care se pompează apa şi gazul. Pentru golirea buteliei se manevrează dispozitivul metalic, pentru a se deschide, iar apa şi gazul ies cu putere printr-un tub central de sticlă în comunicaţie cu capul de sifon şi a cărui extremitate inferioară e cufundată în apa gazoasă, cin cauza presiunii mari pe care bioxidul de carbon o exercită Ia suprafafa lichidului. Apa gazoasă din sticlele speciale (sifon) e consumată, fie singură, fie în amestec cu siropuri de fructe (limonade, băuturi răcoritoare), sau cu unele băuturi alcoolice (vin, vermut, whisky, etc,). 5. ~ gravitaţională. V. sub Apă jn roci. e. ~ hipertermală. V. Apă subterană. 7. ~ hipofermală. V. Apă subterană. s. ~ industrială. Tehn.: Apă naturală, tratată sau netratată, întrebuinţată în procesele tehnologice ale întreprinderilor, în diferite scopuri (v. schema). Cînd apa are temperatura egală cu Schema generală a folosirii apei industriale ► Alimentare de f ăidări ■ î • Apă de condensare - I ► Evacuare Epurare-tratare Apă brută -(naturală, rece, proaspătă) Apă de fabricare -(spălare, solvire, mediu de reacfie, materie primă, agent hidraulic, efc.) Ape de scurgere (reziduale, uzate, moarte) > Evacuare Apa de răcire f Apă de recircuiare Apă caldă i ** » Evacuare » Evacuare Insfalafii de răcire a sursei naturale din care a fost luată (izvor, rîu, Iac, puf, etc.), se numeşte apă rece (în fara noastră, apa din stratele subterane care are temperatura de 10***16° e considerată apă rece). Alimentarea cu apă industrială trebuie să fină seamă de necesităfile industriei respective din punctele de vedere ale calităfii şi cantităfii, de eventuala extindere a instalafiiîor şi de interesele ce lor Ia If i consumatori din aceeaşi sursă. Alimentarea cu apă industrială se face în circuit deschis (în pierdere) sau în circuit închis (cu recuperare şi recirculafie). în sistemul de alimentare în circuit deschis, o cantitate oarecare de apă e întrebuinfată pentru o singură trecere în procesul tehnologic, iar în sistemul de alimentare în circuit închis, apa întrebuinţată e din nou trimisă în circuit (apă de circulaţie), după ce a fost recondiţionată calitativ şi termic (prin răcire, decantare, filtrare, etc.) şi după ce în sistem a fost introdusă apă proaspătă („de adaus") pentru completarea pierderilor. Apâ de circulaţie se numeşte apă de prim circuit, cînd intră pentru prima oară într-o secţiune a instalaţiei, respectiv apă de al doilea circuit sau apă de recirculaţie, cînd intră a doua, a treia oară, etc. în circuitul instalaţiei. Adoptarea sistemului de alimentare depinde de disponibilul de apă proaspătă, de temperatura necesară, de volumul total de apă întrebuinţată, de calitatea apei proaspete, de calitatea apei tratate şi de rentabilitate (investiţii, exploatare, condiţii locale, etc.). Sistemele cu recirculaţie pot fi de mai multe tipuri: cu un circuit unic al apei întrebuinţate, — alimentarea cu apă răcită, ca şi colectarea apei calde, făcîndu-se în paralel pentru diferitele secţii; cu mai multe circuite independente, fiecare avînd stafiune de pompare (Ia presiunea necesară secfiei respective)* instalaţii de răcire, reţele de conducte; cu instalafie de răcire unică, dar cu mai multe stafiuni de pompare (după presiunile necesare); cu alimentarea în serie a unor secfii cu apa care a mai fost întrebuinţată în una sau în mai multe alte secţii. Calităţile cerute apei industriale depind de tipul şi de parametrii procesului tehnologic în care se întrebuinfează şi dfe aparatura în care se produc procesele respective; ele se stabilesc pentru fiecare caz în parte. Exemple: în spălătorii interesează cantitatea de ioni de Ca++ şi Mg++ (duritatea în apă); în vopsitorii interesează procentul de fier, aluminiu, mangan, care schimba nuanţa culorilor; în fabricile de zahăr, prezenţa sulfatului de calciu în apă provoacă precipitarea zaharatului de calciu, iar prezenţa clorurii de sodiu împiedică cristalizarea (ţine zahărul în soluţie); în instalaţiile de flotaţie: nu sînt admişi hidraţii coloidali ai fierului şi ionii de cupru, iar duritatea apei trebuie să fie de maximum 8°; pentru multe industrii şi în special pentru industriile chimice şi chimice-farmaceutice, pentru industriile alimentare, etc., calităţile cerute apei sînt riguroase; instalaţiile fermentative şi fabricile de antibiotice sînt deosebit de sensibile la abaterile pH-ului de la valorile prescrise. Oriunde ar fi întrebuinţată, apa trebuie să conţină cît mai puţine suspensii şi să nu fie corozivă (v. şi sub Apă agresivă). Apa e cu atît mai corozivă, cu cît exponentul ei de hidrogen e mai mic, cu cît conţinutul de oxigen în solufie (în special în prezenţa CO2, Mn, Fe$2, a unor materii organice, uleiuri, grăsimi) e mai mare, cu cît mişcarea apei e mai activă şi temperatura e mai înaltă (v. şi sub Coroziune). Consumul specific de apă în industrii diferă din cauza diversităţii utilajelor, a proceselor tehnologice, a fabricatelor, etc.; Ia procesele continue, el se stabileşte pe baza consumului zilnic, iar la procesele discontinue, după consumul orar. La evaluarea consumului de apă, după calculele termice ale proceselor respective (bilanţul termic), după bilanţurile de materiale, după indici (consumuri specifice medii), sau după formule empirice (stabilite pentru cazuri speciale), se va ţine seamă: de variaţiile de consum datorite anotimpului (consumul de iarnă poate scădea cu 70—75%, faţă de cel de vară), de eventualitatea scăderii furnisării de apă, cu un procent oarecare (de ex. pînă la 30%), şi de un coeficient de neuniformitate Apă industrială 512 Apă industrială (orara sau zilnică) de 1 # 10--2, care se aplică cantităfii de apă calculată. Evaluarea consumului de apă se face, în multe cazuri, după formule empirice (sau cari confin coeficienfi empirici), cari dau, în general, rezultate apropiate unele de altele. De exemplu, consumul de apă pentru cuptorul Martin e Q — W + 55, m3/h, unde W e capacitatea cuptorului (încărcarea), în t. Consumul de apă în maşinile de zefaj hidraulic e: Q = (0,25—1,18) • Vq* A l/min, unde Vq e vitesa de cădere a granulei celei mai mari de mineral greu, în mm/s şi A e suprafafa sitei, în m2. Consumul de apă în turnătorii (Q), pentru format (umezirea amestecului) e dat, în m3/h, de formula: în care w e procentul de umezire a amestecului, iar P e produefia în amestecător. La evaluarea consumurilor într-o întreprindere industrială complexă, se recomandă să se bazeze întregul calcul pe consu-mul-cheie, consumul piesei, al agregatului sau ai seefiei, care predomină cantitativ sau care determină tehnologic volumul produefiei. Consumurile de apă ale celorlalte agregate sau seefii se raportă, procentual, la consumul principal. Apă de răcire: Apă înfrebuinfată la răcirea unor organe, a unor părfi de instalafie sau a unor substanfe, în scopul menţinerii temperaturii sub limita maximă admisibilă pentru buna funcfionare a agregatelor sau pentru desfăşurarea corectă a proceselor tehnologice. Exemple: răcirea condensatoarelor marinilor cu abur, a motoarelor cu ardere internă, a instalaţiilor industriale (furnale, cuptoare, vase de reaefie, etc.), a maşinilor de lucru (pompe, compresoare, maşini-unelte, etc.), a insfalafiilor electrice, a unor produse şi subproduse (cocs, zguri metalurgice, etc.), a aerului în instalaţiile de ventilare şi condiţionare, etc. Apa de răcire acţionează fie prin contact, fie prin amestec, în primul caz, se produce un transfer de căldură către apa rece, printr-un perete care desparte mediul cald de apa de răcire; în al doilea caz se obţine un amestec a cărui temperatură finală, dată de legea amestecurilor, depinde de proporţia apei de răcire în amestec şi de temperaturile apei şi substanţei cu care ea e amestecată. Apa întrebuinţată la răcirea prin contact nu e impurificată şi deci poate fi urecirculată", fără alt tratament decît o nouă răcire (în turn sau în basin). Apa de răcire nu trebuie să conţină mai mult decît 0,1 mg/l Fe304 (precipitat permite dezvoltarea unor bacterii ferice, cari înfundă conductele), nu trebuie să conţină hidrogen sulfurat (care favorizează dezvoltarea unor bacterii de sulf, cari de asemenea înfundă conductele), nu trebuie să conţină decît cel mult 100 mg/l materii organice (exprimate în MnC^K consumat) şi cel mult 5 mg/l uleiuri (în special pentru apa de răcire a cuptoarelor, a aparaturii chimice, a turbinelor de abur cu con-densaţie, etc.). Duritatea, în special cea temporară, trebuie să fie cît mai mică, deoarece limitează temperatura pînă la care se poate ridica apa (fără a depune săruri) în agregatele de răcire prin contact. Din punctul de vedere al durităţii, se deosebesc: ape termostabile, cari nu precipită chiar după încălziri repetate la 40—60°, urmate de răciri repetate la 20—40°, şi cari au duritatea temporară sub opt grade de duritate; ape limitat termostabile, cari chiar dacă conţin CO2 liber, prin recirculafie precipită CaC03 'n cantităfi din ce în ce mai mari şi au o duritate temporară de 8—16 grade de duritate; ape instabile, cari chiar dacă confin CO2 liber, precipită CaC03 imediat, şi au o duritate temporară peste 16 grade de duritate. Se recomandă, pentru cazul general, ca duritatea temporară a apei recirculate să nu depăşească 8—10 grade, pe cînd pentru apa înfrebuinfată în circuit deschis se admit 10*— 12 grade. Temperatura de intrare a apei de răcire, în special pentru fipul de răcire directă, depinde nu numai de procesul tehnologic, respectiv de natura mediului cald, ci şi de materialul din care e confecfionat utilajul. Temperatura de ieşire a apei din instalafiile de răcire (apă răcită) se limitează la 60—70°, pentru a evita depunerile de piatră, în circuitele de răcire, la temperaturi mai înalte. Presiunea cu care apa e trimisă în diferitele locuri pentru răcire depinde de tipul de răcire (^directă sau de suprafafă), de debitul de apă, de construcfia agregatului respectiv (rezis-tenfa hidraulică a acestuia), de amplasarea agregatului (diferenfa de nivel netă) şi de schema de răcire adoptată (trimiterea apei calde, fie în colector, fie direct la turnul de răcire), în mod obişnuit, presiunea necesară e de 15—20 m coi. apă (compresoare de aer); pentru motoarele cu ardere internă, 7*** 15 m col. apă (penfru răcirea pistoanelor, presiunea trebuie să fie de 30 m col. apă). Apă de fabricafie: Apă înfrebuinfată în industrie în cele mai variate scopuri: pentru solufii, băi, spălări; ca mediu hidraulic, pentru transport, la prese, la aefionări, concentrări de minereuri, etc.; ca materie primă, etc. Condifiile cari se cer apei industriale de fabricafie, cum şi parametrii tehnici ai acesteia (presiuni, temperaturi, etc.), depind de specificul procesului tehnologic în care e folosită. De exemplu: apa industrială de spălare trebuie să satisfacă gradul de curăfenie care se cere materiei prime sau produsului care trebuie spălat; apa folosită în procesul de produefie în industriile alimentare trebuie să fie potabilă (v.); apa folosită în industria de filme fotografice trebuie să asigure calitatea şi durata de conservare a gelatinei peliculelor fotografice; etc. Metodele de tratare şi epurare indicate pentru apa de alimentare a căldărilor de vapori sînt suficiente şi pentru cerinfele calitative ale apei de fabricafie. Apă de alimentare a căldărilor-de abur: Apă constituită din condensatul de la unităfile de forfă, din condensatul de la diversele consumatoare de abur, dinfr-o întreprindere industrială,— şi din adaus, înfrebuinfată la alimentarea căldărilor de abur. Apa de adaus înlocuieşte pierderile: de abur prin condensare, de apă de alimentare, de apă din căldare (purjări) şi de abur la consumatorii exteriori. Condifiile impuse apei de alimentare depind de tipul căldării, de caracteristicile de regim şi de compozifia apei din căldare (apa care se vaporizează în căldare). Inconvenientele produse de apă, în exploatarea căldărilor de abur, sînt provocate de suspensii de diferite naturi, de duritatea temporară şi permanentă, de acizi liberi, de acizi humici, de gaze disolvate (bioxid de carbon şi oxigen), de nitrifi, de grăsimi şi uleiuri de uns, de substanfe zaharoase, de săruri de amoniu, de acid silicic, etc. Aceste inconveniente pot fi create de depuneri de nămol sau de săruri, de coroziunea părfilor metalice, etc. Depunerea de nămol, de săruri sau de piatră duce la micşorarea coeficientului de transfer al căldurii şi, deci, la micşorarea randamentului, cum şi la explozii prin aparifia de tensiuni inegale în perefii căldării, din cauza desprinderii parfiale a crustei. Sărurile cărora li se datoreşte duritatea temporară (bicarbonafii de calciu şi de magneziu) degajă bioxid de carbon la încălzire şi depun carbonafii insolubili. Sărurile cărora li se datoreşte duritatea permanentă se depun, deoarece, de o Apa interzonală 513 Apă în roci parte, pentru unii compuşi solubilitatea scade pe măsura creşterii temperaturii (v. fig. I şi //), iar de altă parte, deoarece solufiilese concentrează prin vaporizare. Depunerile sînt de două tipuri: piatră (crustă), sau nămol. Piatra e constituită în special din silicafi de calciu. Ea poate fi mai mult sau mai pufin aderentă (aceasta din urmă e mai periculoasă prin desprinderile parfiale). Nămolul, care nu aderă şi deci poate fi eliminat prin purjare, e constituit din car-bonafi de magneziu şi de calciu, Mg (OH)2, din fosfaf de magneziu, hidroxil-apatit, forsterit, serpentin, oxizi de fier şi cupru, substanfe organice. Coroziunea părfi lor metalice e influenfată în primul rînd de oxigen, care măreşte vitesa de corodare, fiind principalul depolarizator al regiuni- *9/} 100' 60 lor catodice din macrocuplurile vanice — însă totodată micşorează vitesa de corodare, prin producerea pe suprafafa metalului a unui strat protector (pasi-vizarea metalului); în ai doilea rînd, de bioxidul de carbon, care face să scadă exponentul de hidrogen şi creează posibilitatea separării hidrogenului la catod, deci activează coroziunea (v.). împurificarea aburului 20 v \ \ 1 2 III. Antrenarea moleculară a Si02 (% din conţinutul Si02 al apei de căldare) în funcţiune de presiunea de regim P (ata). Operafiile de tratare (epurare) a apei brute {sulfat de aluminiu l sulfat feros sulfat feric suspensiilor i aecamare V degresare (v.) Precipitarea sărurilor cari dau depuneri > se îndepărtează şi humafli Reducerea durităţii (dedurizare, v.) metoda termică — termoreactorul (v,) Ioxid de calciu (var) sau hidroxid de sodiu carbonat de sodiu sau carbonat de bariu fosfaţi Schimb de ioni (cationic) (■" l »n serie paralel f cationit de sodiu I cationit de sodiu \ , . + } 1 [ cationit de hidrogen J Reducerea conţinutului total de săruri — Schimb de ioni (anionic) ’ var şi sodă ulfat de aluminiu, sau feros ori feric I compuşi de magneziu L aluminat de sodiu şi clorură de magneziu ’ prin precipitare Eliminarea silicei I. Solubilitatea sărurilor de calciu în apă a diferita temperaturi. ?) CaSO* • 1/2 H20; 2) CaS04 • 2 HsO; 3) CaS04; 4) Ca (OH)2. prin filtrare ( CU c l prin şi din microcuplurile gal- Degazare (v.) (oxigen, bioxid de carbon) acid fluorhidric prin răşini anionice {degazoare de amestec / cu vid degazoare cu apă supraîncălzită/ atmosferice ^ de presiune . ( sulfit de sodiu r reacfl'" { hidrazini r c II. Curbele de solubilitate ale CaC08 şi Mg (OH)2 în funcţiune de temperatura apei. 1) CaC03; 2) Mg(OH)2. (deci eventuale depuneri în aparatura de după căldare) poate fi produsă de spumare sau de antrenare. Spumarea e datorită unor cauze complexe, cum e existenfa unei impurităfi oarecari în formă dispersă, sau prezenfei, în anumite concentrafii, a NaOH, şi a fosfafilor. Din cauza spumării se produc antrenări mecanice de acid silicic (v. fig. III), sau de NaCIşiNaOH la presiuni peste 150at, cum 180~ şi de picături de apă (la presiuni sub 60*-*80 at), cari sînt cauza principală a impurificării aburului. Tratarea (epurarea) apei indus tri a-le: Condifionarea apei prin mijloace chimice sau fizice, pentru a îndeplini anumite condifii de calitate. Operafiile de tratare depind de compozifia apei, de cerinfele consumatorilor, de debit şi de considerente tehnico-eco* nomice. Cunoaşterea acestor parametri permite alegerea metodei, ordinea operafiilor şi echipamentul necesar, determinarea consumului de reactivi şi dimensionarea instalafiiîor. (V. şi Dedurizare, Filtrare, Decantare, Epurarea apei). chimică | (pentru J absorbanţi — calcar, dolomit, hidroxid de calciu oxigen) I (filtrare) (filtrare peste aşchii de otel Tratamente diverse — de ex. aerare (v.) (penfru bicarbonat de fier), stabilizare (cu hexametafosfat, etc.) Analiza apelor industriale se execută asupra apelor brute, apelor epurate, condensatului, distilatului, apei de alimentare (a căldării cu abur), apei din căldare, apei pentru răcire. Se fac: analize de orientare, analize complete, analize de control la fafa locului sau în laborator asupra apei nefiltrate sau asupra apei filtrate. Cînd apele sînt colorate, se face în prealabil decolorarea lor cu cărbune activ (liber de impurităfi şi de săruri). Probele cari se fac în mod obişnuit pentru o analiză completă sînt: Determinări volumetrice la fafa locului: CO2 liber (mg/l), CO2 agresiv (mg/l), H2S (mg/l), sulfifi (mg/l SO3) şi determinări în laborator. Ultimele se execută: gravimetric, volumetric, potenfiometric, optic şi colorimetric. Se determină gravimetric: uleiuri (mg ulei la 1 l); suspensii (mg/l); CaO (mg/l) ; MgO (mg/l); reziduu de la evaporare (mg/l); Si02 (mg/l); fier şi aluminiu (mg l Fe203+ AI2O3); sul-fafi (mg/l SO4); fosfafi (mg/l PO4).— Determinările volumetrice privesc: substanfe organice totale (mg/l KMnO^, iar în apa filtrată: substanfe organice (mg/l KMn04); cloruri (mg CI la 1 I); NH3 (mg NH4 la 1 I); fier (mg/l Fe); mangan (mg/l Mn); cele volumetrice cu fenolftaleină privesc: alcalinitatea p (cm3 HCI n/10 la 100 cm3); humafi (grade); aciditatea (cm3 NaOH n/10 la 1 I); cele volumetrice cu metiloranj privesc: alcalinitatea m (cm3 HCI n/10 la 100 cm3); duritatea totală (grade). Se determină potenfiometric exponentul de hidrogen, iar optic, aspectul. Din calcul se determină: OH~~, C03~, HCO3- (mg/l); duritatea permanentă (grade); HCOâ" alcalin (mg NaHCOs la 1 I); reziduu total (mg/l); Al (mg/l Al). Din calcul (alcalinitatea mX2,8) se determina şi alcalinitatea totală (grade), iar colorimetric: nitrifi (mg NO2 la 1 I); nitrafi (mg NO3 la 1 I). 1. ~ interzonală. V. Apă subterană. 2. ~ isotermală. V. Apă subterană. 3. ~ în roci. Geol.: Apă confinută în masa unei roci, fie ca apă legată, fie ca apă liberă (în stare lichidă sau în stare de vapori). Se deosebesc mai multe feluri de apă legată. Apă în roci 514 Apă în roci Apa legală chimic de particulele rocii, prin legături ionice sau moleculare, Sin. Apă de hidratare. Se deosebesc mai multe tipuri de apă legată chimic. Apa de constituie e legată foarte puternic, prin legături ionice, imobile, cari nu se pot desface fără o alterare a mineralelor cari constituie roca şi cari apar în urma unor reacfii chimice de hidratare. Ea e apa care intră în refeaua cristalină a unor minerale hidratate (micele, doritele, mineralele argiloase, etc.), sub formă de ioni de hidroxil sau de ioni de hidrogen. Apa de constitufie poate fi eliminată în trepte, prin reacfii de deshidratare, la temperaturi pînă la 1000°, cu distrugerea re-feiei cristaline şi cu formare de compuşi noi. Apa de cristalizare e legată prin legături de valenfă secundară de tip van der Waals, imobile, şi cari se pot desface greu, cari apar la formarea refeleior cristaline ale unor minerale hidratate, depuse prin precipitare chimică din soluţii (de ex.: gipsul CaS04-f2 H2O, mirabilitul NaSC>4+ 10H2O); se poate elimina treptat, pe măsură ce creşte temperatura (de ex.: gipsul pierde o moleculă de apă la 107°, o jumătate de moleculă între 150 şi 180°, etc.). Apa zeolitică se găseşte în structura cristalină a zeoli'filor (apă infrareticulară), mai slab legată de refeaua cristalină prin legături de tip van der Waals, uşor mobile, şi cari se pot desface uşor; apa eliminată poate fi reintrodusă ulterior pîna la cantitatea totală inifială, deoarece prin desfacerea legăturilor prin încălzire lentă nu se distruge şi structura refelei cristaline a zeolifilor, cari îşi păstrează omogeneitatea şi îşi schimbă numai proprietăfile fizice (proprietăfi le optice, densitatea, etc.).— Apa legată chimic nu influenfează direct comportarea fizică (incluziv mecanică) a rocilor, iar din punctul de vedere pedologie nu are valoare. Apa legată fizic pe suprafafa granulelor rocii e refi-nută prin forfele exercitate asupra moleculelor ei polare de cîmpul electric neuniform de la suprăfafa granulelor şi din jurul acestora (apa de higroscopicitate) şi, în special, de cîmpul electric intens din jurul ionilor din învelişul difuz (apa pelicu-lară), forfe cari sînt cu atît mai mari, cu cît particulele au dimensiuni mai mici; formează pelicule foarfe fine de apă (cu grosimea de la cîteva miimi de micron la cîfiva microni), a căror mişcare e legată de mişcările particulelor. Moleculele polare ale apei sînt fixate pe suprafafa particulelor, formîndu-se straturi orientate de ioni (adsorbifi şi difuzi), în cari influenfa forfelor moleculare se resimte cu atît mai pufin, cu cît distanfa de la suprafafa particulei solide creşte (de la apă cu densitate foarte mare, se trece la o apă vîscoasă şi apoi la apa liberă). După pozifia straturilor de apă adsorbită şi după intensitatea forfelor cu cari acestea sînt legate de suprafafa particulelor solide, se deosebesc mai multe tipuri de apă legată fizic. Apa de higroscopicitate e legată prin legături puternice, imobile, cari nu se pot desface în condiţii normale de presiune şi de temperatură, cari orientează şi fixează moleculele de apă la presiuni foarte mari (peste 10000 at). Apa de higroscopicitate poate fi adsorbită direct din vaporii de apă din atmosferă, legarea ei avînd loc cu degajare de căldură şi cu micşorare de volum a întregului sistem solid-lichid. Nu transmite presiuni hidrostatice sau hidrodinamice, nu dă terenurilor (în special celor argiloase) proprietăţi plastice, e mai densă decît apa obişnuită (1,2—2,4), îngheafă la temperatura de —78°, nu disolvă sărurile solubile, are permitivitatea relativă foarte mică (2,2), nu prezintă mobilitate (trece de la o particulă la alfa numai în stare de vapori), are rezistenfe la întindere şi la forfecare apropiate de cele ale corpurilor solide; nu se elimină la evaporarea directă în aer, ci numai la centrifugare cu accelerafia de 70 000 de ori mai mare decît accelerafia gravitafiei sau la încălzirea la 105-*110° în etuve cu vid. Apa de higroscopicitate nu umezeşte vizibil terenul (acesta îşi păstrează culoarea terenului uscat); nisipurile fine cu confinut de apă de higroscopicitate se prezintă în stare pulverulentă, păstrîndu-şi structura individuală; rocile moi, formate din granule foarte fine (nisipul prăfos-făinos, praful şi, în special, argilele) „cimentează" în prezenfa apei de higroscopicitate (rocile argiloase se prezintă întocmai corpurilor solide, tari, cu coeziune mare). Din punctul de vedere pedologie, apa higro-scopică e „fiziologic moartă" (rezerva moartă), e inaccesibilă (necedabilă) plantelor. Sin. Apă higroscopică. Apa peliculară e legată de granulele rocii prin forfe de adsorpfie, a căror valoare, mijlocie sau submijlocie, depinde de natura cationilor adsorbifi pe suprafafa granulelor. După intensitatea legăturilor, se deosebesc: apă peliculară legată stabil, respectiv slab. Apa peliculară legată stabil („rigid”) are legarea făcută cu slabă dezvoltare de căldură şi sub presiune de adsorpfie mai joasă decît la apa de higroscopicitate. Nu transmite presiuni hidrostatice sau hidrodinamice, are densitatea mai mare decît unitatea, îngheafă la temperaturi în jurul lui —78°, nu disolvă sărurile solubile, nu conduce curentul electric, nu e mobilă; se elimină prin desfacerea legăturilor la 105° sau prin desorpfie (v.). la parte la coeziunea rocilor moi, fin granulare (de ex. argila cu apă peliculară stabil legată se prezintă ca un corp semisolid). E o apă foarte greu accesibilă pentru planta, cari la acest grad de umiditate, din cauza insuficientei lor aprovizionări cu apă, manifestă de obicei o ofilire permanentă. Apa peliculară legată slab constituie stratul periferic al apei adsorbite, legată de particulele rocii prin legături de intensitate mijlocie, datorite în special forfelor de natură electrică din jurul ionilor din învelişul difuz (legături osmotice), cari dau în stratul de apă presiuni de 50*"0,5 at. Legarea apei are loc fără degajare de căldură şi cu umflarea complexului coloi-dal solid-apă. Nu transmite presiuni hidrostatice şi hidrodinamice, dar poate fi uşor influenţată de acestea; e o apă lichidă cu o viscozitate mai mare decît a apei libere; îngheaţă la temperaturi mai înalte decît —78°, pînă aproape de 0°; poate disolvă pufin sărurile; are conductivitate electrică mică şi poate avea o mişcare lentă, trecînd sub formă moleculară de la o granulă la alta. Apa peliculară poate fi eliminată prin desfacerea legăturilor, prinfr-o evaporare foarte intensă şi uscare la 105°, cum şi prin schimbarea concentrafii lor şi a complexului ionic de adsorpfie. Prin îngroşare, peliculele de adsorpfie de pe granulele învecinate se pot lipi, formînd strate de contact, cari asigură coeziunea rocilor prăfoase şi argiloase şi le fac, în acelaşi timp, plastice. Creează fenomene de tixotropie (v.). Grosimea peliculei de apă slab legată e influenfată de compozifia stratului difuz şi influenfează comportarea mecanică a rocilor argiloase (de ex. micşorează rezistenfă la alunecare). Din punctul de vedere al accesibilităţi pentru plante, apa peliculară slab legată (sub 15 at) e greu accesibilă sau static accesibilă. Plantele nu manifestă semne de suferinţă din lipsa de apă, dar productivitatea culturii e mică. Sin. Apă osmotică, Apă liosorbită, Apă de imbibare. O formă specială de apă legată fizic (numită impropriu apă de constitufie) e apa confinută în rocile organogene causto-biolite cari constituie combustibilii naturali solizi (de la 0,5—60%^ procentul crescînd de la antracit la turbă) şi care influenfează defavorabil calităfile acestora (reduce puterea calorifică inferioară şi îngreunează condifiile de ardere). Această apă se elimină parfial prin uscare (e preluată de agentul de răcire: aer cald, gaze de ardere sau abur supraîncălzit) sau prin vaporizare (la distilarea uscată a combustibililor). Apa pendulară e apa aderentă la faza solidă, acumulată prin adsorpfie la limită şi condensare capilară în jurul punctelor de contact dintre particulele vecine. E într-o stare de transifi© între apa legată fizic (peliculară slab legată) şi apa capilara». Apă juvenila 515 Apă minerală legală prin legături mixte slabe (de valenţă şi capilare), dar totuşi stabile, cari pot fi desfăcute prin evaporarea intensă în aer. Are toate proprietăţile apei lichide, dar nu se poate deplasa prin curgere directă şi nu poate transmite presiuni hidrostatice. Măreşte plasticitatea şi umiditatea terenului, iar din punctul de vedere pedologie e lent sau mijlociu accesibilă plantelor. Sin. Apă din unghiurile porilor, Apă de coifuri, Apă de manşetă, Apă capilară imobilă, Apă capilară izolată, Apă capilară de contact. Apa liberă e apa care nu se mai găseşte sub influenţa forfelor de atracfie moleculară şi se poate mişca în spatiile dintre particulele solide sub acfiunea forfelor capilare sau a celor gravitaf'ionale. Se deosebesc: apă capilară şi apă gravi-tafională. Apa capilară din spafiile lacunare capilare ale rocii e limitată de meniscuri concave; ea se găseşte sub presiune mai joasă decît presiunea atmosferică. Provine fie dintr-un orizont acvifer, din care se ridică prin capilaritafe, fie din apa care se infiltrează de sus în jos sau lateral (din precipitafii, irigafii, etc.). Ridicarea capilară în terenuri depinde de gradul de umiditate (mai mică în cele uscate, decît în cele umede) şi de granulo-metria acestora. îngheafă la temperaturi diferite, sub 0°, după mărimea canalului capilar şi durata perioadei de înghef. Se împarte în apă capilară mobilă, şi apă capilară uşor mobilă. Apa capilară mobilă nu umple toată secfiunea porilor şi se formează cînd picăturile de apă din unghiurile porilor se ating şi se unesc prin marginile lor pe perefii porilor mai mari; suportă şi transmite presiuni hidrostatice şi hidrodinamice. Sin. Apă funiculară. Apa capilară uşor mobilă umple toată secfiunea porilor şi mişcarea ei poate fi descrisă cu ajutorul legilor hidraulicii subterane. Sin. Apă capilară perfect mobilă, Apă capilară liberă. Legăturile apei capilare se desfac uşor prin schimbarea condifiilor de temperatură şi de presiune. Apa capilară, care se poate elimina printr-o uşoară centrifugare, sau prin tasarea (îndesarea) terenurilor, contribuie la coeziunea rocilor şi în special la „coeziunea aparentă" a nisipurilor, prin mărirea umi-dităfii, influenfînd proprietăfile lor fizicomecanice. Din punctul de vedere pedologie, ea e o apă uşor accesibilă pentru plante. Apa gravitaţională umple porii, crăpăturile şi golurile rocilor (formînd uneori pungi de apă) şi circulă sub acţiunea forţelor gravitaţionale şi sub efectul legilor hidraulicii. Are toate proprietăţile apei lichide obişnuite, se găseşte sub o presiune mai înaltă decît presiunea atmosferică şi se poate găsi şi în stare solidă. E o apă foarte uşor accesibilă pentru plante. (V. şi Apă freatică, sub Apă subierană). Apa sub formă de vapori se găseşte în aerul din porii şi din golurile dintre particulele rocii. Cantitatea de apă în stare de vapori conţinută într-o rocă depinde de gradul de saturaţie al aerului şi de tensiunea vaporilor, care ea însăşi depinde de temperatură. Ea se deplasează dinspre interior spre atmosferă şi se evaporă dacă tensiunea de vapori a apei din rocă e mai înaltă decît tensiunea vaporilor din atmosferă şi dinspre atmosferă spre interior, în cazul invers, cînd, odată cu scăderea temperaturii, se produce condensarea vaporilor. 1. ~ juvenilă: Sin. Apă magmatică. (V. sub Apă subterană). 2. ~ liberă. V. sub Apă în roci. s. ~ liosorbifă: Sin. Apă peliculară. (V. sub Apă în roci). 4. ^ meteorică. Meteor., Al/m. apă: Apă provenită din condensarea vaporilor de apă din aerul atmosferic şi care, ajun-gînd la suprafafa Pămîntului sub formă de precipitaţii lichide (ploaie, rouă, ceafă) sau solide (zăpadă, grindină, brumă, chiciură), alimentează apele de suprafafă şi cele subterane. Apa meteorică restituie Pămîntului cantitatea de apă evaporată de pe mări, rîuri, lacuri sau din sol şi prin aceasta închide circuitul apei în natură. Apa meteorică e pură în momentul formării ei, însă, stră-băfînd atmosfera în căderea spre pămînt, se încarcă cu diferite substanfe (gaze, materii minerale şi organice). Astfel, apa de ploaie confine între 20 şi 40 cm3 aer disolvat la 1 litru, din care 64,5% oxigen, 33,5% azot, 1,7% bioxid de carbon, cum şi urme de amoniac, acid azotic, argon şi ozon. Apa meteorică, la ajungerea ei la sol, are un conţinut de 30--40 mg/l substanfe minerale şi organice, a căror natură depinde de regiune (în apropierea mării predomină sărurile de sodiu şi de potasiu; în regiunile industriale se găsesc mai mulfi compuşi ai sulfului rezultafi din arderea cărbunilor, etc.). în curgerea ei către zonele joase ale reliefului sau către recipientele de colectare ale instalafiiîor de canalizare, apa meteorică îşi modifică confinutul prin disolvare de săruri şi de alte substanfe solubile întîlniie şi prin încărcare bacteriologică, şi se impurifică antrenînd şi transporfînd în suspensie materii minerale şi organice (gunoaie, deşeuri, dejeefiuni, etc.). în mare, apele meteorice degradate şi murdare prezintă două grade de concentrafie: unul înalt, corespunzător primului val de ape de ploaie (o ploaie torenţială, după o lungă perioadă de secetă), altul foarte jos, corespunzător sfîrşitufui unei ploi torenţiale sau unei ploi din intervalul unei epoci ploioase mai îndelungate. Apa meteorică nu foloseşte pentru alimentarea cu apă potabilă şi industrială decît în mod cu totul excepţional, din cauza debitului redus care poate fi captat şi din cauza calităţilor necorespunzătoare. V. şi sub Apă din atmosfsră. 5. ~ minerală. Geol., Hidr., Ind. alim.: Apă naturală subterană, mai rar superficială, termală sau atermală, cu un conţinut variabil de săruri, de gaze sau de substanţe minerale radioactive, caracterizată prin proprietăţi terapeutice. Din punctul de vedere al originii, apele minerale pot fi ape de infiltraţie (ape vadoase), ape juvenile sau ape mixte, cînd ele sînt rezultatul amestecului produs în adîncul scoarţei, între primele doua- în aceste ape se găsesc: în cantităţi mai mari, bicarbonaţi, sulfaţi şi cloruri de calciu, de magneziu şi de sodiu; în cantităţi mai mici, săruri de potasiu, litiu, fier, mangan, cupru, stronţiu, bariu, rubidiu, cesiu, titan, vanadiu şi săruri ale acizilor sulfhidric, bromhidric, iodhidric, arsenic, arsenios, boric, silicic, fosforic, etc.; apoi gazele: anhidridă carbonică şi hidrogen sulfurat, mici caniităţi de oxigen, de azot, heliu şi alte gaze nobile caracteristice apelor de adîncime; unele ape conţin microorganisme, iar altele au proprietăţi radioactive. Aceste elemente se găsesc în disoluţie moleculară sau în stare coloi-dală. — Acţiunea terapeutică pe care o au apele minerale se datoreşte atît elementelor chimice din compoziţia lor, cît şi unor factori fizicochimici: temperatura, concentraţia, presiunea osmotică (v.), tensiunea superficială, conductivitatea electrică, substanţele coloidale, radioactivitatea, etc., cari, fiecare în parte, contribuie într-un anumit fel la această acţiune. — Din punctul de vedere al temperaturii, se deosebesc: ape minerale reci (pînă la 20°) şi ape minerale termale (cu temperaturi mai înalte), cari se împart la rîndul lor în hipotermale (cu temperatura sub +36°), isotermale (cu temperatura egală cu cea a corpului omenesc, +36°—1-37°) şi hipertermale (cu temperatura peste +37°). Temperatura mai înaltă influenţează în mod favorabil acţiunea inimii, centrul respirator, tonusul muscular, sistemul nervos, nutriţia şi temperatura corpului omenesc. Presiunea osmotică depinde de gradul de concentraţie moleculară; ea se raportează totdeauna la concentraţia sîngelui, putînd fi mai mare (hipertonică), egală (isotonică) sau mai mică (hipotonică) decît a acestuia şi are un rol important în toate acţiunile biologice ale organismului: schimburi de materii, elaborări de secreţii, diureză, etc. Tensiunea superficială întreţine de asemenea schimburile osmotice la nivelul membranelor semipermeabile. 31* Apă mineralizata 516 Apă potabilă Apele minerale au o conductivitate electrică care creşte cu concentrafia şi cu radioactivitatea lor. în organism, această proprietate se manifestă în special în procesele de oxidare şi de reduefie, adică în schimbul de materii şi în activitatea fer-menfilor. Apele minerale, introduse în organism, în lichidul intermi-celar, opresc sau reduc floculafia micelelor coloidale din ţesuturi, restabilind, de la caz la caz, funefiunile celulare normale. După întrebuinfare, apele minerale se împart în ape de masă şi ape medicinale, iar acestea din urmă, pentru cură internă sau pentru cură externă (băi). Din punctul de vedere al compozifiei lor (confinutul în săruri şi gaze disolvate), se deosebesc mai multe tipuri de ape minerale: Apele oligometalice sau slab mineralizate confin sub 1 g săruri şi sub 0,75 g CO2 la I, sînt reci (acratopege, cu temperatura sub 20°) şi termale (acratoterme, cu temperatura peste 20°); apele carbogazoase simple confin cel pufin 0,75 g/l CO2 de origine vulcanică, bicarbonat de calciu, de sodiu şi de fier, şi, uneori, sulfat şi clorură de sodiu; apele clorurosodice (sărate sau muriatice) confin în solufie cantităfi variabile (de obicei mari) de clorură de sodiu şi pot fi ape clorurosodice simple (slabe, avînd sub 15 g/l, sau concentrate, avînd peste 150 g/l), carbogazoase, alcalino-pămîntoase, feruginoase, sulfuroase, iodu-rate, bromurate; apele clorurosodice sulfatate au predominant anionui SOÎ~; după cationii prezenfi se împart cum urmează: ape glauberiene (sulfatate sodice), ape amare-purgative (sulfatate magneziene) şi ape gipsoase (sulfatate calcice); apele sulfuroase confin acid sulfhidric liber (pînă la 160cm3/l) şi sub formă de sulfuri de sodiu şi de calciu şi cari au gust amar şi sărat, miros caracteristic neplăcut, etc.; apele feruginoase au un anumit confinut de cationi Fe2+ şi Fe3+, sub formă de compuşi minerali (bicarbonat şi sulfat feros, etc.), cum şi compuşi organici, săruri ale acizilor humici, etc. şi pot fi şi carbogazoase, bicarbonatate, sulfatate, alcaline, etc.; apele iodurate, bromu-rafe, confin, afară de cantităfi mici de clorură de sodiu, iod sau brom (sub formă de ioduri sau bromuri de sodiu, magneziu, calciu, etc.) în cantităfi importante; apele arsenicale confin în solufie diferite cantităfi de ioni As3+ sau As5+ sub formă de arseniafi; apele radioactive au o radioactivitate puternică, indiferent de compozifia lor chimică. Foarte multe ape minerale aparfin în acelaşi timp mai multora dintre categoriile menfionate; ele se numesc după conţinutul în componenfi caracteristici. Apele minerale sînt consumate, fie la sursă (în stafiuni balneoclimaterice), fie după prescripţii medicale: în clinici, în uzine sau la domiciliul suferinzilor. Pentru a fi întrebuinfafe departe de izvor, apele minerale se captează (totdeauna din adîncime, în stratul care dă siguranţa că izvorul e ferit de contactul cu alte ape străine sau cu materii organice), se transportă (prin conducte) cu sau fără ajutorul pompelor şi se îmbuteliază (v. sub îmbuteliere). Toate operafiile trebuie făcute astfel, îneît apa minerală să-şi păstreze calităfile pe cari le are la izvor. — în fara noastră, apele minerale de masă se îmbuteliază în următoarele local ităfi: Borsec (carbogazoasă, bicarbonatată, calcică, magneziană, sodică, hipotonică, atermală); Biborfeni (carbogazoasă, bicarbonatată, calcică, sodică, magneziană, hipotonică, atermală); Bodoc (carbogazoasă, bicarbonatată, sodică, calcică, magneziană, uşor clorurosodică, hipotonică, atermală); Covasna (carbogazoasă, bicarbonatată, alcalino-feroasă, arsenicală, hipotonică, atermală); Lipova (carbogazoasă, feruginoasă, bicarbonatată, calcică, magneziană, sodică, hipotonică, atermală); Şarul Dornei (carbogazoasă, bicarbonatată, feruginoasă, arsenicală, hipotonică, atermală); Vîlcele (carbogazoasă, bicarbonatată, magneziană, calcică, sodică, feruginoasă, hipotonică, atermală); Zizin (carbogazoasă, bicarbonatată, clorurosodică, calcică, slab feruginoasă, hipotonică, atermală), etc. — Apele minerale me- dicinale se îmbuteliază la: Căciulata (clorurosodică, calcică, magneziană, slab bicarbonatată, sulfuroasă, hipotonică, atermală); Hebe Sîngeorz (carbogazoasă, bicarbonatată, clorurosodică, calcică, magneziană, isotonică, atermală); Malnaş (carbogazoasă, feruginoasă, iodurată, bicarbonatată, clorurosodică, calcică, isotonică, atermală), etc. 1. ~ mineralizată. Ind. alim.: Apă minerală artificială, obfinută cu apă potabilă la care se adaugă anumite cantităfi de diverse săruri, în special cele de litiu, de potasiu, etc., cum şi o anumită cantitate de bioxid de carbon sau, eventual, şi de alte gaze, astfel îneît să corespundă cît mai mult cu compozifia chimică a unei anumite ape minerale naturale. (V. şi Apă gazoasă). 2. ~ moartă. Hidr.: Regiune de lichid stătător (de ex. apă stătătoare), care se formează înapoia unui corp care înaintează într-un lichid real, cînd vitesa acestuia nu depăşeşte o anumită valoare critică. La vitese mai mari, spafiul respectiv se umple cu vîrtejuri alternate. 3. ~ osmotică: Sin. Apă peliculară. (V. sub Apă în roci). 4. ~ peliculară. V. sub Apă în roci. 5. ~ pendulară. V. sub Apă în roci. <*. ~ potabilă. Alim. apă: Apă naturală, subterană sau superficială care, îndeplinind anumite condifii organoleptice, fizice, chimice şi bacteriologice, poate fi introdusă în organismul omenesc (ca apă de băut, în alimentafie) fără să pericliteze sănătatea. Condifiile organoleptice ale apei potabile se referă la mirosul şi la gustul ei. Mirosul poate proveni din următoarele: substanfe minerale (de ex. hidrogenul sulfuratdin pirite), substanfe organice în descompunere (putregaiuri, nămol, mucegaiuri), organisme vii (alge, protozoare, etc., putînd da miros de iarbă, de peşte, de pămînt, etc.), iar gustul se datoreşte: gazelor culese din atmosferă sau din pămînt şi subsfanfelor minerale disolvate (cari dau apei gust amar, sărat, acru, dulceag, sălciu, etc.). Aprecierea mirosului şi a gustului se face de personal specializat, după criteriile indicate mai jos, condifia de potabilitate a apei admifînd gradaţia maximă 2. Aprecierea mirosului şi a gustului apei potabile Mirosul şi gustul Caracterizarea Gradajia Nul sau inexistent inodor, respectiv insipid 1 Perceptibil numai de un degustător experimentat foarte slab 2 Perceptibil de un consumator prevenit slab 3 Uşor perceptibil şi putînd provoca păreri defavorabile asupra apei perceptibil 4 Puternic, atrăgînd atenfia şi făcînd să se renun|e la băutul apei ; pronunjat 5 Foarte puternic, făcînd apa impro- j prie pentru băut j foarte pronunţat 6 Condifiile fizice ale apei potabile se referă la limpezime (respectiv turbureală), la culoare, temperatură şi conductivitatea electrică. Apa potabilă trebuie să fie foarte limpede, incoloră^ să aibă temperatura între 7 şi 15° şi conductivitatea electrică între 1/6 şi 1/60 2-1 m_1. Determinarea proprietăfilor fizice ale apei potabile sa face cum urmează: turbureala apei, care se exprimă în grade (cel mult 5, în cazuri excepfionale 10) în scara silicei (v.); se determină cu ajutorul colorimetrului sau cu ajutorul unui aparat care foloseşte o celulă fotoelectrică, comparînd transparenfa unei coloane de apă determinată cu o coloană de aceeaşi înălfime, de solufie etalon, confinînd silice fin divizată, dispersară în apa Apă precipifabilă 517 Apa reziduală distilată; culoarea apei, care se exprimă în grade (normal cel mult 15, în mod excepfional 20) în scara platino-cobalt (v.)f se determină tot cu ajutorul colerimetrului, comparînd o coloană de apă de înăîfime determinată cu o solufie etalon preparată cu săruri de platin şi cobalt; temperatura apei se măsoară direct la sursă, cu ajutorul termometrului sensibil pînă la 1/10 dintr-un grad; conductivitatea electrică a apei se măsoară prin inversul ei — rezistivitatea eiectrică — cu ajutorul unui aparat bazat pe principiul punfii lui Wheatstone, în care galvano-metrul a fost înlocuit cu o sonerie, iar curentul electric continuu, care ar fi produs electroliza apei, cu un curent alternativ. Compozifia chimică a apei se stabileşte prin analiza chimică calitativă, făcută pentru a stabili natura elementelor sau a grupărilor de element cari intră în compozifia apei, şi analiza chimică cantitativă, care se face pentru a determina cantităţile elementelor cari se găsesc disolvate în apa şi cari se exprimă în mg/l, de cationi (K, Na, Ca, NH4, H, etc.), de anioni (CI, J, NO3, SO4, SO3, S, etc.) sau de compuşi (CaO, MgO, NH3, CH4, etc.). Calităfile chimice ale apei potabile sînt date mai jos: Proprietăfile chimice ale apei potabile Caracteristici Condiţii de admisibilitate Limita excepflonală Concentrafia în ioni de hidrogen (10~PH), exprimată în pH, mi- nimum 7--8 6,5 Reziduul fix ia 105° (mg/l),minimum 100—500 sub 100 şi maximum 1000 Cloruri exprimate în CI2 (mg/l), 20 peste 20, în mică măsură, maximum tolerabilă Sulfaţi exprimat» în S04 (mg/l), 60 maximum __ Oxid de calciu (CaO) (mg/l), mi- nimum 50* • -200 sub 50 şi maximum 300 Oxid de magneziu (MgO) (mg/l), 40 maximum — Duritate totală, grade, minimum 5*.-20 sub 5 şi maximum 30 Duritate permanentă, grade, ma- 12 ximum — Fier (Fe) (mg/l), maximum 0,2 — Aluminiu (Al) (mg/l), maximum 3 — Mangan (Mn) (mg/l), maximum 0,1 — Sodiu (Na) + po^siu (K), (mg/l), 10 maximum — Siliciu exprimat în SiOa (mg/l), ma- ximum 30 — Oxigen din aerul disolvat în apă — (cms/l), minimum 6 — — (mg/l), minimum 8,577 — Bioxid de carbon liber (COă) (mg/l), maximum 8 — Substanţe organice : — penfru ape din pături subterane, consum, KMnOj (mg/l), 3 maximum — — pentru alte ape, consum KMnO^ (mg/l), maximum 10 — Azotaţi exprimafi în N205 (mg/l), maximum 5 — Amoniac (NHg) (mg/l) — urme Azotiti exprimaţi în N2C3 (mg/l) — — Hidrogen sulfurat (H2S) (mg/l) %— — Meta n (CH4) (mg/l) — — Anhidridă fosforică (P205) (mg,l) — - Plumb, cupru, zinc sau alte metale şi substanţe toxice Reacfia apei poate fi acidă, alcalină sau neutră. Determinarea calitativă a reacfiei se face cu hîrtia de turnesol sau cu anumite solufii, iar cea cantitativă, cu ajutorul aparatelor colorimetrice sau electrice, exprimînd valoarea respectivă prin concentrafia de ioni de hidrogen liberi (pH). Aciditatea se datoreşte acizilor disolvafi în apă (acidul carbonic, acizii humici, acidul sulfuric, .acidul clorhidric, etc.), iar alcalinitatea, pre-zenfei sărurilor alcalino-pămîntoase (bicarbonafi de calciu, de magneziu, de sodiu şi de potasiu). Apele cu /?H = 7 sînt neutre, cele cu pH>7 sînt alcaline şi cele cu pH<7 sînt acide. Pentru apa potabilă, cu reacfie, în general, slab alcalină, se admite 6,5 2 HCI + 02, care e catalizată de lumină. Industrial se prepară prin amestecarea clorului gazos cu apă, în aparate de dozare, numite cloratoare, sau prin disolvarea hipoclcrifilor în apă. Vasele în cari se prepară, cum şi tuburile şi aimaiurile prin cari se transportă apa de clor, se construiesc din materiale rezistente la acfiunea clorului (vasele se execută din lemn, din sticlă sau din beton armat protejat la interior cu tencuială de ciment; tuburile se execută din cauciuc, siiclă, ebonită, ofel argintat şi plumb, iar robinetele, din ebonită sau din argint). 13. ~ de Colonia. Ind. chim.: Lichid hidroalcoolic cu 70—85% alcool, plăcut mirositor, confinînd 15—30 g/l amestecuri de uleiuri eterice şi produse odorante sintetice. Componenfii apelor de Colonia sînt: uleiuri eterice (neroii, bergamot, portugal, rosmarin, lavandă, petit-grain, roze, etc.); produse Apă de gura 520 Apă amoniacaiă odoranfe de sinteză (iononă, alcool fenil-etilic, moscuri artificiale, vanilină, heliotropină, etc.); macerate şi fineturi balsamice (de ambră, mosc, tolu, guajac, Peru); substanfe fixatoare (ambră, benzoe, civet, castoreum, exaltolidă, ftalat de etil), cari au proprietatea de a fixa mirosul subsfanfelor odorante volatile şi de a-I face mai persistent. Apele de Colonia se obfin prin prepararea unui amestec de uleiuri eterice şi produse odorante sintetice (compozifie) după o refetă stabilită, disolvarea compozifiei în alcoolul diluat în prealabil cu apă, macerare de cel pufin trei luni, filtrare şi ambalare în flacoane. Se fabrică şi „ape de Colonia solide", sub forma de mase asemănătoare cu parafina sau de consistenfă gelatinoasă. Acestea se prepară din parafină, stearină sau gelatină, la care se încorporează compozifia de parfumare, în proporfie de 20—25 g Ia 1 kg de produs finit. î. ~ de gură. Ind. chim.: Lichid hidroalcoolic cu 65—95% alcool, aromatizăt, care, adăugat în cantitate mică la apa de spălat gura, exercită asupra cavităfii bucale o aefiune slab dezinfectantă şi bactericidă, dînd totodată o sensafie de pros-pefime. Se prepară din alcool, cu adaus de 3—7%: uleiuri eterice naturale, produse odoranfe sintetice şi substanfe antiseptice; în unele cazuri se introduc pînă la 3% substanfe spumante (săpun sau alcooli graşi sulfonafi). Ca substanfe aromatizante se înfrebuinfează: uleiuri eterice (mentă, anason, etc.), eugenol, anetol, vanilină, cumarină, etc.; ca substanfe aromatizante-antiseptice: mentol, eucaliptol, timol, terpineol; ca substanfa antiseptice: formol, fenol, tanin, acid boric, acid benzoic şi esterii acidului p-oxibenzoic. Aefiunea igienică poate fi accentuată prin adăugare de fer-menfi pancreatici sau de săruri ale acidului lactic. Se prepară, de asemenea, şi prafuri sau tablete pentru apa de gură. Acestea sînt amestecuri de substanfe aromatizante şi antiseptice, pe suport de lactoză şi bicarbonat de sodiu, uneori tabletate prin presare. Pentru utilizare se disolvă în apă. 2. ~ de iod. Chim.: Apă în care s-a disolvat iod pînă la saturafie; în prezenfa iodurii de potasiu, solubi litatea iodului şi stabilitatea solufiei sînt mărite. s. ~ de Javel. Chim.: Solufie obfinută prin introducerea clorului într-un amestec de solufii apoase de carbonat de sodiu şi carbonat de potasiu. 4. ^ ds var. Chim.: Apă care confine la litru circa 1,2 g de hidroxid de calciu (hidroxidul de calciu e pufin solubil în apă). Se obfine în mod obişnuit prin decantare, la stingerea varului cu exces de apă. Cînd stingerea varului se face cu mai pufină apă, se obfine o suspensie lăptoasă de var, numită lapte de var. 5. '■**' distilată aromată. Farm.: Apă saturată obfinută prin antrenare cu vapori, care confine principii volatile din plante sau droguri. Antrenarea se efectuează, de obicei, după macerarea cu apă a drogului, a plantei întregi sau a unei părfi din plantă (rădăcina, lemnul, scoarfa, frunzele, florile, fructele sau srminfele). Produsul obfinut se decantează într-un recipient florentin, se filtrează şi se supune, uneori, unei redistilări, cu o nouă cantitate de plante. Astfel se produc ape distilate aromate simple, duble, triple, etc., sau 1:4, 1:2, 1:1, etc., adică, la o parte drog sau plantă, corespund 4, 2, respectiv o parte distilat. După numărul subsfanfelor puse în lucru, se deosebesc: ape simple şi ape compuse, cari au mirosul corespunzător materiilor prime din cari provin; sînt incolore şi limpezi; se alterează uşor, în timp, favorizînd formarea ciupercilor, a bacteriilor şi a algelor; devin mucilaginoase, se turbură şi pierd din aroma lor, prin oxidare, prin evaporare sau prin fermentare. Din aceste cauze, trebuie conservate în vase foarte curate, în locuri uscate şi ferite de lumină, în recipiente bine umplute şi închise. Uneori se prepară ape distilate artificiale, prin amestecarea unor uleiuri eterice cu carbonat de calciu şi cu carbonat sau oxid de magneziu, după care se introduce acest amestec în apă distilată; se lasă, pentru digerare, cîteva zile, agitîndu-se din timp în timp, după care se filtrează în prezenfa talcului, a silicei, a cărbunelui animal, etc. Apele distilate artificiale pot fi obfinute, de asemenea, disolvînd uleiuri eterice în alcool şi introducînd această solufie în apă distilată. Cele mai importante ape distilate sînf: apa de scoarfa de cinamom, apa de flori de portocale, de flori de mentă, de flori de trandafir, de flori de tei, de rădăcină de valeriană, de lauroceras, de melisă, etc. Apele distilate se înfrebuinfează, în farmacie, fie pentru aefiunea lor terapeutică proprie (apa de migdale amare, de lauroceras, de muşefel, etc.), fie pentru a corecta gustul şi mirosul neplăcut al unor medicamente (apa de portocale, de mentă, de melisă, etc.) sub formă de pofiuni, siropuri, etc.; se înfrebuinfează, de asemenea, în parfumerie şi în industria lichiorurilor. Sin. Hidrolate. e. ~ dulce. Ind. alim.: Sin. Apă glicerinoasă (v.). 7. ~ glicerinoasă. Ind. alim.: Solufie de glicerină în apă, rezultată la hidroliza grăsimilor, după decantare. Confine, afară de glicerină şi apă, cantităfi variabile de impurităfi (substanfe proteice, acizi minerali, clorură de sodiu, săpun de zinc sau alte săruri de zinc, etc.), după gradul de rafinare al grăsimii prelucrate şi procesul de hidroliză practicat. Se prelucrează în vederea obfinerii glicerinei prin neutralizare [cu Ca(OH)2, Ba(OH)2], floculare [cu A^SO^g], filtrare, evaporare în vid (concentrare), distilare, decolorare (rafinare). Sin. Apă dulce. 8. ~ gratitoasă. Metg.: Sin. Negreală (v.). V. şi sub Vopsea, 9. ^ lui Labar^aque. Chim.: Numire comercială a unei solufii de hipoclorit de sodiu, verde-gălbuie, care confine şi clorură de sodiu. Se obfine prin electroliza unei solufii reci de NaCI, sau prin aefiunea clorului gazos asupra unei solufii reci de hidrat de potasiu ori carbonat de sodiu. Se întrebuinţează ca oxidant, ca dezinfectant şi decolorant. 10. ~ medicinală. Farm.: Preparat medicamentos lichid, avînd ca solvent principal apa, în care se introduc unu sau mai multe medicamente. Uneori se completează cu solvenfi ca alcool, ofet, vin, etc. Apele medicinale sînt hidrolate (v.) speciale, executate după refete precise, stabilite de Farmacopee sau în alte lucrări. De obicei, sînt solufii limpezi, cu proprietăfi corespunzătoare ingredientelor folosite. Dintre apele medicinale simple (preparate cu un singur drog) se cunosc apa albuminoasă (pe bază de albuş de ou), apa de gudron vegetal purificat, apa de var, apa cloroformată, apa boricată, etc. Dintre apele medicinale compuse (preparate cu mai multe droguri) se cunosc licoarea lui Fowler (de arsenit de potasiu), solufia de valerianat de amoniu, solufia de peptonat de mercur, apa lui Alibour, etc. u. ~ pirolignoasă. V. sub Pirolignos, acid 12. ~ regală. Chim.: Lichid de culoare galbenă închisă, cu proprietăfi disolvante deosebite, amestec de trei părfi acid clorhidric şj o parte acid azotic: HN03 + 3 HCI = NOCI + Cl2 + 2 H20. Disolvă toate metalele, incluziv aurul. Puterea disolvantă a apei regale se datoreşte clorului liber. E cunoscută din timpul alchimiştilor, cari o preparau din clorură de amoniu şi acid azotic. 13. ~ tare. Chim.: Numele popular al acidului azotic. Unii tehnicieni folosesc eronat termenul de apă tare pentru acidul clorhidric. V. Azotic, acid 14. Apă amoniacaiă, pl. ape amoniacale. Ind. cb.: Faza apoasă a condensatului din gazele de la procesele de carbonizare industrială a cărbunilor (cocsificare şi semicocsificare). După componenfa lor predominantă, apele de la cocsificare se numesc ape amoniacale, şi cele de la semicocsificare, ape fenolice. în aceste condensate, apa provine atît din umiditatea totala a cărbunelui supus operaţiei, cît şi din apa de constitufie (piro-genetică). Apa confine în suspensie praf de cărbune învelit in Apă amoniacală 521 Apă amoniacală materii gudronoase şi disolvafi, indivizi chimici proveniţi atît din gaze, cît şi din gudroane. Ca aspect, apa e brună sau galbenă, da diferite intensităţi; prin depozitarea la aer a soluţiilor alcaline se precipită şi se depun produşi de oxidare bruni, insolubili. Cantitatea şi compoziţia apelor amoniacale depind de numeroşi factori: caracteristicile şi umiditatea cărbunelui prelucrat, respectiv şi de apa de constituţie; temperatura la care s-a carbonizat (temperatură joasă 400—550°; temperatură înaltă 900--1100°); procedeul de carbonizare folosit (tipul retortei sau al cuptorului); procedeul folosit pentru răcire şi condensare; procedeul folosit pentru recuperarea amoniacului; eventuala introducere de abur în cuptor. Fiecare procent de umiditate în cărbunele iniţial dă circa 11 I ape amoniacale pentru o tonă de cărbune prelucrat. Astfel, pentru o tonă de cărbune bituminos normal se obţin în coc-serie (NH3 fiind recuperat după sistemul semidirect) 65***115 l/t, pînă la 160—410 l/t (cmoniacul fiind recuperat după sistemul indirect); în cuptoare verticale continue, 210--225 l/t; în retorte orizontale, 130*“150 I/t; în semicarbonizare, 55—95 l/t. îmbunătăţirea producţiei de ape amoniacale sub aspectul cantitativ ar fi realizată prin micşorarea volumului de ape produse prin uscarea cărbunelui înainte de carbonizare; răcirea gazului, permiţîndu-se astfel concentraţii mai mari de amoniac în ape; folosirea de acizi în spălătoarele-absorbitoare de gaze; dozarea riguroasă a apei injectate în barilet (v. Barilet). Diversitatea indivizilor chimici conţinuţi, de apele amoniacale e foarte mare, ca şi proprietăţile în cari se găsesc aceşti indivizi. Produsele cari au fost recuperate cu scopuri comerciale sînt fenolii şi amoniacul. Amoniacul se găseşte ca NH3 „liber" (săruri din cari an o-niacul se eliberează prin fierbere), sub formă de carbonat,-bicarbonat, carbamat, sulfură, hidrosul-fură, polisulfură, cianură de amoniu. De asemenea, se găseşte şi ca NH3 „fix" (săruri din cari amoniacul se eliberează prin fierbere după adaus de alcalii) sub forma de clorură, rodanură, ferocianură, sulfat, sulfit, acetat de amoniu. Amoniacul mai e produs în diferite proporţii, la diferite temperaturi (în procesul de semicarbonizare, foarte mici cantităţi din azotul existent în cărbune trec ca amoniac în ape, iar majoritatea rămîne în semicocs). Diagrama (v. fig. /) arată influenţa temperaturii de carbonizare asupra producţiei de amoniac. în diferitele tipuri de cărbuni, azotul se găseşte în proporţii foarte diferite; astfel, în turbă, 0,7--3,4%; în cărbune brun, 0,4—2,5%; în huilă, 0,6***2i8%; în antracit, 0,2—1,5%. Din fenolii produşi în procesul termic, cei solubili trec în ape (cea mai mare parte rămîn în gudroane). Nafura şi proporţiile fenolilor disol-vaţi depind şi de modul |n care s-au făcut răcirea şi condensarea apelor amoniacale. Astfel, prin răcire menajată (vitese mici de pierdere de căldură) se obţin în ape conţinuturi superioare de fenoli faţă de răciri mai bruşte. Tabloul care urmează arată cantităţile dş componenţi principali din apele ampniacaje: Ak Q0S / ■ NH r “T - £ 1 - 7 / / W 600° 800° iooiFt I. Influenta temperaturii de carbonizare asupra producfiei de amoniac. A) % amoniac fafă de cărbunele supus prelucrării; T) temperatura de carbonizare în °C. De la retortele de gaz: De la semi-cocsif icare De la cocserii Ori- zontale Verti- cale I II NH3 liber g/l 4,20 15 10 7 2 2,4 NH3 fix g/l 3,40 5 3,3 0,9 0,6 C02 g/l 2,35 — — — — Sulfuri (ca H2S) g/f 0,86 2,5 1,5 0,3 0,3 Tiosulfat (ca H2S203) g/l 0,022 1,8 1,8 0,23 0,39 Sulfit (ca H2SOg) g/l 2,84 — — — ; — Clorură (ca HCI) g/l 6,75 — — — i — Clanuri (ca HCN) g/l 0.062 0,10 0,05 — — Rodanuri (ca HCNS) g/l 0,36 2 2 0,16 0 07 Ferocianură de NH4 g/l 0,014 — — — ! — Sulf total g/l 1,014 — — — — Baze piridinice (ca C5H5N) g/i 0,48 — — — — Fenol (ca C6H6OH) g/l 0,66 2,5 3,5 4,24 2,44 Compuşi coloraţi (incluziv fenoii superiori, ca C«H4(OH)2) g/l 10,0 0,6 j Se mai pot găsi în ape: uleiuri neutrale, baze piridinice, chinolină, baze secundare, alcool metilic, acetaldehidă, benz-aldehidă, propanonă, butanonă, acizi (formic, acetic, propionic, butiric, valerianic), catechol, di- şi trietilamină, cum şi: săruri de fier (provenite din corodarea aparaturii), săruri de sodiu sau de calciu (provenite din apa de la spălătoare-absorbitoare), fosfor (provenit din cărbunele supus carbonizării, circa 2%). Ca o consecinţă a compoziţiei, apele amoniacale au la 400“'500° reacţie acidă, la 550° reacţie neutrală, iar la 600«**700 şi pînă la 1100°, reacţie alcalină. Prin depozitare la aer, compoziţia apelor se schimbă (oxidare), cu formare de polisulfuri, tiocianaţi, tiosulfaţi, cari nu se găsesc în cantităţi apreciabile în gazele de Ia cuptor. Apele provenite din procesele de carbonizare industrială se prelucrează pentru diferite scopuri: extragerea amoniacului din apele amoniacale (de la cocsificări); defenolarea apelor fenolice (de la procesele de carbonizare la temperatură joasă) (v. Defenolare). în prelucrarea apelor amoniacale se urmăresc două obiective: eliberarea gazelor de amoniac şi concentrarea apelor amoniacale. Recuperarea amoniacului în instalaţii anexe cocsificărilor sa face după trei procedee: Procedeul semidirect, cînd se condensează apele din gazele calde; amoniacul liber (din sărurile instabile) se distilă şi se retrimite în gaz; amoniacul fix (din sărurile stabile) se elimină cu var; în fază finală, amoniacul total e recuperat ca sulfat de amoniu; — procedeul indirect, cînd se condensează apele din gazele calde; amoniacul rămas în gaze se spală şi se absoarbe în apă; cele două categorii de ape cu amoniac se amestecă şi se distilă; (cu amoniacul gazos obfinut se face sulfat de amoniu, soluţie concentrată de amoniac, etc.); —procedeul direct, cînd se tratează gazele, înainte de răcire, pentru producerea de sulfat de amoniu. în procedeul semidirect (v. schema din fig. II) trebuie să se ţină seamă de următoarele: răcitorul primar poate fi de suprafaţă (tubular) sau de contact (cu injecţie de apă); rentabilitatea e cea care justifică adăugarea de var penfru obţinerea de amoniac fix, din sărurile stabile; dimensionarea coloanei de distilat amoniac se face de obicei empiric; complexitatea componenţei şi larga diversitate a parametrilor împiedică proiectarea, pe baza tensiunii de vapori, a constantei de echilibru, etc.; coloana poate fi cu talere sau umplută; vitesa recomandată prin spafiul liber a| cplpanei, 1,5-*-3 m/s; apa scurşi Apărare 522 Apărătoare i Pn TS* 9 fh lîH H bK^) 11 13 de la distilare, după extragerea amoniacului, e bună, iar la aer se înnegreşte imediat prin oxidare; apa evacuată din instalafie are reaefie neutră, dacă extragerea _______________________________________ amoniacului s-a limitat la amoniac liber, şi reaefie alcalină, dacă s-a tratat cu var pentru obfinerea de amoniac fix. — în procedeul indirect, eficienfa spălării şi absorbirii cu apă a amoniacului din gaze depinde de următoarele elemente: presiunea parfială a amoniacului în gaz şi presiunea lui de vapori din solufie; temperatura; raportul volumelor gazului şi al 1 1% apei; suprafafa de contact, respectiv tipul de spălător-absorbitor. 1. Apărare. Cs.: Prevenirea degradărilor unei construcfii sau ale anumitor părfi din o construcfie. 2. ~ , lucrare de V. Lucrare de apărare. 3. Apărare anti-atomică. Tehn. mii. V. Protecfia antiatomică. 4. Apărare anfichimică. Tehn. mii. V. Protecfie antichimică. 5. Apără-roate. 1. Pod.: Trotoar îngust, amenajat pe podurile de lemn penfru şosele cari au deschidere mică sau cari sînt circulate pufin de pietoni (de ex. poduri forestiere), pentru a împiedica vehiculele să lovească parapetul podului şi să cadă de pe pod. Se execută ca şi trotoarele obişnuite şi are lăfimea de 0,40”*0,50 m şi înălfimea de 0,12—0,16 m. 6. Apără-roafe. 2. Drum. V. Bornă apără-roate. 7. Apărătoare, pl. apărători. 1. Tehn.: Element al unui corp de iluminat (v.), cu rolul de a micşora sau de a intercepta fluxul luminos în anumite direcfii. în general, apărătoarea îndeplineşte şi funefiunea de reflector, de refractor sau de difuzor, după fipul corpului de iluminat. Apărătoarea poate fi opacă (de tablă metalică) sau translucidă (de sticlă mată, opală, cu prisme, pergament, fesătură). Forma apărătorii determină unghiul de proieefie al corpului de iluminat. Sin. Abajur. 8. Apărătoare, pl.apărători. 2. Tehn.: Dispozitiv cu care se echipează o maşină (de forfă, de prelucrare, de transport, etc.) pentru a proteja oamenii cari o deservesc sau pe cei cari ar putea veni incidental în contact cu ea. Apărători le se montează în mod obligator, pentru a realiza protecfia muncii. Cele maj . frecvent fojosife şînţ capote de tablă sau turnate II. Schema de funcfionare a Instalaţiei penfru producerea şi distilarea apelor amoniacale (procedeul semidirect). 1) gaze de la cuptor; 2) barilet; 3) injecfie de ape amoniacale; A) răcitor primar; 5) gaze la exhaustoare; 6) apă de răcire; 7) condensat; 8) separator (condensatul şi injeefia de la barilet); 9) separator (condensatul de la răcitorul primar); 10) gudron greu; 11) gudron; 12) recipient intermediar de ape amoniacale; 13) pompă de recirculafie; IA) rezervor de ape amoniacale; 15) pompă de alimentare; 16) vas pentru preparat lapte de var; 17) pompă de var; 18) coloană pentru recuperat NH§; 19) apă cu NH3 fix; 20) NH8 şi abur (alte gaze şi compuşi volatili); 21) condensator de reflux (vas de reflux); 22) apă de răcire; 23) NHS eliminat cu var; 24) abur; 25) scurgere (ape); 26) gaze, în conducta de gaze calde de la cuptor. Apărători de cheu. a) apărătoare orizontală; b) apărătoare verticală; 1) buştean; 2) centură; 3) lanf necalibraf; 4) grindă. (de ex. Ia discurile de ferestrău sau de polizor, la angrenaje, protecfie (de ex. la partea inferioară a gaterelor, la transmisiunile prin curele, sau prin lanf, etc.). V. şi sub Protecţia muncii. Exemplu: A părătoare frontală. C. Dispozitiv în formă de plug, constituit din bare de ofel cari formează un grătar înclinat, cu marginile laterale curbate înapoi (v. fig.). E montată în fafa locomotivei, pe traversa frontală, şi serveşte la înlăturarea obstacolelor mici (pietre, lemne, zăpadă, etc.), cari s-ar găsi pe linie. 9. Apărătoare, pl. apărători. 3. Tehn. Piesă sau dispozitiv cu cari se echipează un sistem tehnic (de ex. o maşină, un vehicul, o construcfie, etc.), penfru a realiza — la contactul cu un alt sistem tehnic — protecţia unuia sau a ambelor sisteme contra lovirii, frecării, etc., ori pentru a realiza protecfia persoanelor cari îl deservesc contra anumitor aefiuni fizice (contra cărora apărătoarea serveşte drept ecran). Exemple: Apărătoare de bordaj. Nav.: Mic balon de piele sau de pînză de vele, umplut cu stupă, care atîrnă în afara bordului unei îmbarcafii sau se dă peste bord, şi serveşte la protecfia acesteia contra lovirii sau frecării de cheu sau de o navă. Sin. Balonet. Apărătoare de cheu. Nav.: Buştean montat pe partea dinspre cpă a zidăriei unui cheu portuar, folosit pentru protecţia navelor acostate la dane, contra lovirii sau frecării lor de cheu. Se deosebesc: apărători orizontale, la cari buşteanul e suspendat, cu ajutorul a două centuri şi cu lanfuri, de cîrlige fixate în zidărie, — şi apărători verticale, la cari buşteanul e fixat prin centuri de prindere, grinzi intermediare şi şuruburi de fundafie (v. fig.). Apărătoare o g i c e. Mefeor. V. InsfrM-' Apărătoare frontală. de instrumente meteorol mente meteorologice, adăpost de Apăsare 523 Ape Apărătoare de soare. Transp.: Placă mobilă, uneori de material plastic colorat, ataşată, la rama parbrizului, pentru a proteja ochii conducătorului unui autovehicul de razele soarelui. 1. Apăsare, pl. apăsări. 1. Tehn.: Exercitarea unei forfe de presiune asupra unui corp. 2. ~ de aşchiere. V. sub Aşchiere, s. Apăsare. 2. Tehn.: Forfa de presiune dintre două corpuri în contact. 4. ~ dinamică: Forfa pe care un gaz, un lichid sau o masă pulverulentă, în stare de mişcare sub forma de curent sau de vînă, o exercită pe suprafafa unui corp aşezat în calea iui. — Valoarea ei în lichidele perfecte e dublul presiunii statice. Reducerea ei se datoreşte frecărilor curentului de gaz sau a vinei de lichid ori de masă pulverulentă. Apăsarea dinamică raportată la unitatea de suprafafă se numeşte presiune dinamică. 5. ~ statică: Forfa pe care un gaz, un lichid sau o masă pulverulentă în stare de repaus o exercită asupra perefi lor şi asupra fundului vasului care^ confine aceste corpuri, sau pe suprafafa unui corp introdus în masa lor. E egală cu produsul greutăfii specifice a masei împingătoare prin adîncimea sub nivelul liber la care se găseşte centrul de greutate al suprafefei considerate.— Apăsarea statică raportată la unitatea de suprafafă se numeşte presiune statică. 6. ~ pe talpă. Expl. pefr.: Forfa axială cu care se apasă pe unealta de foraj (freza penfru alice, sapa, carotiera) în timpul forajului, pentru ca tăişurile acesteia să pătrundă în roca din talpa sondei. Apăsarea se realizează lăsînd să se rezeme pe talpa o parte din greutatea garniturii de foraj. Apăsarea corespunzătoare lungimii comprimate critice de flambaj se numeşte sarcină critică sau apăsare pe talpă critică. Depăşirea sarcinii critice poate contribui la devierea -găurii de sondă şi la obosirea prăjinilor comprimate. Penfru a o putea mări, la o aceeaşi lungime comprimata, se folosesc în partea de jos a garniturii de foraj prăjini cu peretele mai gros sau chiar mai mari în diametru, numite prăjini grele (drill collars). In regimul de foraj, în special în terenurile tari, apăsarea pe talpă constituie un parametru esenfial pentru avansarea sapei (v. Avansarea forajului). Penfru a menfine o apăsare specifică (v.) optimă, uzura sapei reclamă o anumită mărime a apăsării totale pe talpă. Apărarea pe talpă depinde şi deceilalfi parametri ai regimului de foraj: turafia, circuiafia noroiului şi felul sculei de fund (pentru sapele cu lame se recomandă mărirea apăsării şi reducerea furafiei, cu cît creşte tăria terenului: pentru sapele cu role sînt necesare apăsări şi turafii mai mari decît la sapele cu lame; pentru carotiere sînt necesare turafii reduse). Capacitatea de spălare şi de transport a circulafiei noroiului limitează avansarea forajului şi deci şi apăsarea pe talpă. Apăsarea pe talpă se controlează, în general, cu ajutorul indicatoarelor de greutate şi se comandă prin dispozitive de avansare. 7. ~ specifică pe talpă. Expl. pefr.: Raportul dintre apăsarea pe talpă (v.) şi suprafafa de contact dintre sapă şi talpa sondei. 8. Apăsător, pl. apăsătoare. Ind. fexf.: Dispozitiv la maşinile de cusut, care apasă materialul de lucrat pe placa maşinii şi permite deplasarea materialului antrenat de transportor (v.). El poate avea forma de rofifă (la maşina de cusut piele) sau de picioruş (la maşina de cusut materiale textile). Apăsătorul poate fi ridicat sau împing lateral, penfru a introduce mai uşor materialul ori pentru a ajunge la ac (v. şi sub Maşină de cusut). Sin. Călcător, Presor. 9. Apcă. Pisc.: Sin. Hapcă (v.). io. Ape. Hidr., Nav.: Masele de apă stătătoare sau curgătoare de la suprafafa Pămîntului. (Termen folosit în special în hidraulică, în transporturi pe apă, geografie, efc,) Din punctul de vedere hidraulic şi al navigafiei, se deosebesc: ape mici* ape mijloc/i, ape mari şi ape catastrofale. (V. şi sub Niveluri de apă). Apele mici corespund unui nivel mai jos decît nivelul etiajului. Ape mijlocii sînf apele al căror nivel reprezintă media aritmetică a nivelurilor sau a debitelor unui curs de apă. Apele mari corespund nivelurilor mari ale unui curs de apă. Se deosebesc: ape mari obişnuite, cari corespund nivelului maxim pe care-l poate avea un rîu, fără a se revărsa peste maluri, şi ape mari extraordinare, cari corespund nivelului de la care se produce revărsarea peste maluri, în toată regiunea inundabilă a unui rîu. Ape catastrofale sînt apele excepfional de mari, a căror înăîfime depăşeşte cu mult nivelul malurilor şi cari inundă majoritatea instalafiiîor hidrotehnice şi întinse suprafefe riverane, producînd daune. Apele catastrofale se produc în urma căderii unor ploi îndelungate sau torenfiale, în urma topirii zăpezilor (eventual a ghefarilor), din acfiunea combinată a celor de mai sus (în specia! primăvara), cum şi din accidente (de ex. distrugerea barajelor sau a digurilor). Apele catastrofale din fara noastră provin, în majoritatea cazurilor, din ploi torenfiale, iar în unele primăveri, şi din căderea ploilor însofită de topirea zăpezilor. Mărimea apelor catastrofale depinde, afară de factorii meteorologici, şi de un mare număr de alfi factori. Debitul maxim depinde de mărimea basinului de recepfie, de forma lui (cît mai rotundă), de pantele mari ale versantelor şi ale rîului, de lipsa de vegetafie. Micşorarea debitului maxim depinde de capacitatea de acumulare a apei Jn albia rîului, de lungimea acestuia, de vegetafie (în special de prezenfa pădurilor), de pantă (cînd e lentă') şi de caracteristicile hidrogeologice ale sfratelor cari constituie basinul (o parte din precipifaf/i se infiltrează în pă-mînf), de prezenfa pe cursurile de apă a rezervoarelor naturale (lacuri, bălfi) sau artificiale (baraje, diguri), etc. Mărimea apelor catastrofale se indică, fie prin debite, fie prin nivelul lor; în scopuri practice se indică şi frecvenfa lor (timpul în ani, la care e probabilă aparifia lor). Calculul debitelor maxime se face prin metode statistice şi prin metode genetice. — Metodele statistice reclamă un şir lung de observafii hidrotehnice şi prelucrări hidrologice, şi consistă în extrapolarea nivelurilor sau a debitelor maxime anuale pe un interval mai mare decît durata observaţiilor. Extrapolarea se face cu ajutorul curbelor de asigurare teoretice sau empirice, dintre cari cele mai des folosite sînt curbele cari au Ia bază curbele de frecvenfă Pearson, de tipul III. — Metoda genetică reclamă cunoaşterea factorilor condifionali ai debitelor maxime, cum şi condifiile limită cele mai defavorabile în cari aceştia pot acfiona (de ex.: mărimea precipitafiilor şi frecvenfa lor, distribufia ploilor torenfiale în basin, grosimea zăpezilor şi variafia temperaturii, vegetafia, pantele, condifiile hidrogeologice, etc.). în lipsa observafiilor hidrometrice sau a posibilităţiii stabilirii condifiilor celor mai defavorabile ale factorilor genetici, evaluarea aproximativă a apelor catastrofale se poate fac® indirect cu formula: Qmax=“-A™, în care Qmax (m3/s) e debitul maxim, A (km2) e suprafafa basinului de recepfie, iar a e un parametru care înglobează diverşii factori genetici. Pentru rîurile din ţara noastră se foloseşte relaţia modificată: Qmax-a-A «'«(JLD)-»'" în care L (km) e distanţa de la secţiunea studiată pe rîu pînă |a izvoare şi Q e distanţa de la acejaşi punct la proiecţia perîy Ape de mină 524 Apeduct Variafia în timp a debilelor maxime în perioada apelor catastrofale (unda de viitură). }) unda afluenţă în lac; 2) unda defluenta; debitul de baza; Qvj debitul de vîrf; fo) durata totală de la depăşirea debitului de bază pînă la coborîrea la acelaşi debit; fc ) şi f^j timpul de creştere, respectiv de descreştere fafă de vîrful undei. a centrului de greutate al basinului de recepfie. Pentru parametrul a s-au obfinut o serie de valori medii, în funefiune de frecvenfă, relieful basinului şi pozifia geografică (de ex., la o asigurare de 1 % se alege: pentru regiuni de munte, 22—30; pentru regiuni de deal, 16—23; pentru regiuni de şes, 10***16). Pentru a preveni inundarea aşezărilor omeneşti şi a regiunilor agricole şi a asigura funcfionarea insfalafiilor şi consfrucfiilor hidrotehnice (energetice, hidroameliorative, de transport pe apă, etc.)» apele catastrofale trebuie studiate sub aspectul economic general al investiţiilor necesare şi al daunelor pe cari Ie pot provoca, în mod practic trebuie rezolvată problema comportării instalaţiilor la trecerea apelor catastrofale şi aefiunea acestor instalafii asupra mărimii şi va-riafiei în timp a debitelor maxime. în perioada a-peior catastrofale, debitele maxime variază continuu în timp, după o curbă numită undă de viitură (v. fig.), care pentru rîuri Ie mici şi cu regim torenţial e zveltă, iar pentru rîuri le mari şi cu regim compensate apla-tisată. Rezervoarele de apă (lacurile de acumulare, etc.) au posibilitatea de a înmagazina importante cantităfi de apă şi deci de a atenua mărimea debitelor maxime cari frec în aval, putînd refine în unele cazuri volumul integral al undei de viitură. Metodele grafice-analitice permit determinarea undei defluente dintr-un lac de acumulare, cînd se cunoaşte unda afluenţă, volumul lacului de acumulare şi capacitatea de evacuare a descărcătorilor instalafiei (deversoare, goliri de fund, etc.). — Din punct de vedere geografic, se deosebesc ape continentale, ape maritime, ape oceanice şi ape teritoriale. (V. şi sub Apă de suprafafă). Apele continentale constituie totalitatea apelor (rîuri, fluvii, etc.) din interiorul unui continent sau al unei fări. Apele maritime şi oceanice constituie mările şi oceanele. Ape teritoriale sînt zonele de apă de-a lungul fărmurilor mărilor, fluviilor sau rîurilor, ori pe malurile lacurilor, a căror limită constituie frontiera maritimă sau fluvială a unei fări riverane şi asupra cărora fara respectivă îşi exercită dreptul de suveranitate (limitat la supraveghere, pescuit şi cabotaj). La mare, această zonă are lăfimea de şase mile; la celelalte ape, e limitată de firul apei. i. Ape de mină. Mine: Ape de infi Itraf ie cari pătrund în săpăturile miniere, prin lucrările cari interceptează strate acvifere, roci poroase, fisurate, sau caverne purtătoare de apă, suprafefe de ruptură (falii, încălecări, etc.), surpături, vechi exploatări inundate, etc. în exploatările în roci consolidate (sedimentare, cimentate, metamorfice sau eruptive), afluxul de apă e în general mic. La exploatările în roci neconsolidate (nisipuri fine, prafuri, argile, marne), afluxul de apă poate fi însă foarte mare şi, sub nivelul hidrostatic, chiar periculos, din cauza refulării rocilor în săpături (v. şi sub Borchiş.) Compozifia chimică a apelor de mină e variată: solufii saline în zonele zăcămintelor de sare; ape sulfuroase în zona zăcămintelor de pirită; ape cari confin în proporfie mică ioni de cupru, nichel, fier, etc, sau diverşi acizi (în funefiune de zăcămîntul cu care vin în contact); ape dulci (mai rar), etc, Apele de mină îngreuiază lucrările de exploatare şi pot ataca părfi le metalice ale utilajelor, ale maşinilor şi insfalafiilor subterane. De aceea, ele trebuie captate şi evacuate din mină. j. Apeduct, pl. apeducte. Hidrot.: Totalitatea consfrucfiilor şi a insfalafiilor cari servesc Ia conducerea apei de la captare pînă în punctul de folosinfă (aşezare umană, instalafie hidroelectrică, irigafie,etc.). După modul de funcfionare, se deosebesc: apeducte cari funefioneeză prin f. Schema de principiu a unui ape- /. Schema de principiu a unui apeduct forjat, prin gravitafie. duet forfat, cu sfafiune de pompare. Ap) apeduct; C) captare; L.P.) linie Ap) apeduct; C) captare; L.P.) linie piezometrică; R) rezervor. piezometrică; R) rezervor; S.P.) sta- ţiune de pompare. gravitafie şi cari pot fi cu nivel liber, sau forfate (v.fig; Q, — şi apeducte cari funefionează prin pompare, fiind numai forfate (v.fig. II). Apeductele cu nivel liber sînt constituite din canale cu pantă hidraulică naturală prin cari apa curge la presiunea atmosferică, secfiunea muiată a canalului fiind mai mică decît secfiunea lui transversală. Apeductele cu nivel liber pot fi deschise sau închise. Apeductele cu nivel liber, deschise, sînt constituite din canale deschise la partea superioară. Caracteristicile lor principale sînt: pantă hidraulică continuă, paralelă cu fundul canalului, şi suprafafa apei în contact direct cu atmosfera. Apeductele deschise pot fi folosite la alimentările cu apă industrială pe toată lungimea lor, iar Ia alimentările cu apă potabilă, numai pentru transportul apei de la o captare de apă de suprafafă pînă la stafiunea de corectare acalităfilor apei. Prezintă avantajul că sînt mai pufin costisitoare decît cele închise. Ele prezintă, însă, următoarele dezavantaje: apa poate fi impurificată prin aruncarea gunoaielor în canal; traseul lor e mai lung, deoarece trebuie să urmărească pante mici ale terenului; apa suferă variaţiile de temperatură ale aerului; canalul se poate înzăpezi din cauza viscolului; se poate forma zai (gheafa măruntă) pe canal, care astupă grătarele şi împiedică buna funcfionare a dispozitivelor cari folosesc apa în industrii. Pentru prevenirea unora dintre aceste dezavantaje se iau următoarele măsuri: se acoperă canalul I3 trecerea prin apropierea centrelor populate, se asigură o vitesă suficientă de curgere a apei şi se montează para-zăpezi. Secfiunea transversală a apeductelor deschise poate fi trapezoidală, dreptunghiulară, semicirculară, triunghiulară, sau compusă. Alegerea formei secfiunii depinde de natura terenului în care se execută canalul şi de materialul folosit pentru pro-teefia perefilor şi a fundului. Din punct de vedere hidraulic, forma cea mai avantajoasă e cea semicirculară, deoarece are perimetrul muiat minim şi raza hidraulică maximă, astfel îneît, la panta respectivă, vitesa de curgere a apei e maximă. Deoarece executarea canalelor cu secfiuni semicirculare e mai dificilă, se preferă canale de formă trapezoidală şi, uneori, de formă triunghiulară. Suprafafa taluzelor şi a fundului apeductelor deschise poate rămîne neprotejată, sau poate fi protejata contra infi Itraf i i lor şi a eroziunii. Apeductele cu nivel liber, închise, se folosesc cînd trebuie condusă o apă potabilă sau chiar o apă industrială de calitate superioară. La debite mici de apă, se construiesc şi pentru apa brută apeducte închise cu nivel liber. Apeducteje închisş Apeducf 525 Apeduct prezintă avantajul că feresc apa de variaţiile de temperatură şi de impurificare, dar prezintă dezavantajul de a fi prea lungi. Secfiunea transversală a canalelor închise poate fi în formă de dreptunghi, desemicerc,de patrulater dreptunghicu olaturăcurbă, de cerc, ovoid, clopot, etc. Secfiunea circulară e cea mai avantajoasă şi mai economică şi se adoptă totdeauna pentru secfiuni mici, nevizitabile. La apeductele vizitabile se folosesc şi celelalte forme, înălfate, pentru a permite accesul în interior, în vederea reparafiilor. Apeductele cu nivel liber, închise, se construiesc din beton simplu, din beton armat, din piatră, cărămidă sau din bazalt artificial. Apeductele forţate sau sub presiune sînt constituite din conducte prin cari apa curge ocupînd întreaga lor secfiune, la presiune superioară presiunii atmosferice. Curgerea apei se face, fie sub efectul gravitafiei, dacă punctul de sosire al apei e sub nivelul punctului de captare, fie prin pompare, dacă nivelul punctului de sosire e deasupra punctului de captare. Sînt folosite pe traseele cu teren accidentat. Apeductele forfate se construiesc numai cu secfiunea transversală de formă circulară, deoarece aceasta e singura secfiune economică ce rezistă în condifii bune la presiuni interioare. Diametrul inferior al conductei, rotunjit la valori întregi, se numeşte diametru nominal (Dn). Apeductele se construiesc din fontă de presiune, din ofel, asbociment, beton armat, lemn, sau din materiale plastice sintetice. Alegerea materialului se face finînd seamă de mărimea presiunii apei în conductă, de condiţiile geologice ale terenului (teren stabil, teren fugitiv), de calitatea apai care se transportă (pH-ul apei), cum şi de factorii economici dependenţi de condiţiile locale.— Dimensionarea apeductelor consistă în stabilirea formei şi a dimensiunilor interioare ale conductelor sau ale canalelor (dimensionare hidraulică), şi în determinarea grosimii pereţilor (dimensionare statică). Pentru a putea funcţiona în bune condiţii, apeductele sînt echipate cu armaturi (vane, valve de dezaerisire, valve de siguranfă, etc.), şi cu anumite construcfii accesorii (cămine pentru adăpostirea armaturilor, descărcări, camere de rupere a presiunii, masive de ancoraj, etc.). Canalele sau conductele apeductelor pot fi aşezate sub nivelul terenului (apeducfe îngropate), la suprafafa acestuia (apeducte de nivel) sau deasupra lui (apeducte aeriene), fiind susţinute de susfineri de lemn, metalice sau de beton armat. De obicei, în lungul traseului unui apeduct cu nivel liber, pentru a asigura o pantă continuă uniformă, unele porfiuni ale canalului sînt îngropate, unele sînt aşezate la nivelul terenului, iar altele deasupra lui. Apeductele forfate sînt aşezate de obicei la nivelul terenului, .şi sînt îngropate sau sînf sus-finute deasupra acestuia numai în cazul unor diferenfe prea mari de nivel. Intersecfiile cu văi, rîuri, lacuri, căi de comunicaţie (şosele, căi ferate, canale), munfi şi dealuri, sau cu alte obstacole importante, constituie puncte dificile ale traseului unui apeduct şi reclamă construcfii speciale, cari să susfină apeductul deasupra obstacolului sau să permită trecerea lui pe sub obstacol. Trecerea pe deasupra obstacolului se poate face cu conducte fixate pe un pod existent, cu conducte susfinute de poduri speciale, cu conducte armate, sau cu podjri-apeducfe. — Conductele fixate pe un pod existent sînt aşezate sub cale şi sînt susfinute, fie de antretoazele podului, fie de consolele fro-toarului sau de console speciale. Ele sînt învelite într-o izolafie termică şi sînt protejate contra umidităfii de o cămaşă exterioară de tablă zincată sau de carton asfaltat. Se folosesc, în special, pentru apeducfe forfate. — Conductele susfinute de poduri speciale (v. fig. III) sînf aşezate pe platelajul unor poduri de lemn, metalice sau de beton armat, şi cari pot fi în palier, în arc sau cu arce multiple. Conducta de pe pod poate fi orizontală, dacă diferenfa de nivel dintre capetele podului e: mică (la podurile cu deschidere mică), poate avea aceeaşi pantă ca pe restul traseului, poate fi constituită dintr-un sifon aspirant (v.) sau poate avea pantă diferită de a porfiunilor de III. Trecerea unui apeduct peste o apa, cu ajutorul unu} pod special» î) conducta apeductului; 2) vană; 3) dezaerisire; A) masiv de ancorare a apeductului; 5) culee; 6) pilă; 7) platelajul podului. la capetele podului (la apeductele forfate). Conductele sînt izolate termic şi contra umidităfii, ca şi conductele fixate pe poduri existente. — Conductele armate sînt alcătuite după sis- /V. Pod-apeduct tubular. J) culee; 2) conductă forjată; 3) tronson de conductă pentru ancorarea apeductului; 4) gură cu golire; 5) paserelă. temui grinzilor armate. Rolul grinzii drepte de la acestea e îndeplinit de conducta de ofel, care e întărită prin unul sau doi tiranfi şi prin montanfi cari constituie, pentru conductă, V. Trecerea unui apeduct pe sub o apă curgătoare, a) secţiune longitudinală (schemă); b) secfiune transversală; J) conductă de ofel; 2) cămin; 3) anrocamente; 4) perefi de palplanşe; 5) pilofi. reazeme elastice. Se folosesc pentru apeducte forfate. — Po-durile-apeduct pot fi de lemn, de zidăriei de beton armat sau metalice. Podurile-apeduct de lemn, de zidărie sau de Apel 526 Aperfometru beton au plâtelajul în formă de albie etanşă, închisă sau deschisă Ia partea superioară. Se folosesc pentru apeducte cu nivel liber. — Poduri le-apeduct metalice sînt constituite dintr-o conductă de otel în arc, care formează piesa principală de rezistenfă a podului, şi care poate fi rezemată numai la capete, pe culee, sau poate fi întărită cu un tirant şi cu montanfi. Se folosesc atît pentru apeducte forfate (v. fig. IV), cît şi penfru apeducte cu nivel liber. în ultimul caz, conducta de pe pod formează un sifon aspirant. Trecerea pe sub obstacol se poate face cu sifon forfat sau cu conductă de ofel. Sifonul forfat (v.) se foloseşte pentru apeducte cu nivel liber, în special pentru trecerea pe sub albia rîurilor. Conductele de ofel se folosesc pentru trecerea apeductelor forfate pe sub fundul rîurilor şi penfru trecerea apeductelor forfaie şi a celor cu nivel liber pe sub şosele şi căi ferate. Conducta se aşază la ce pufin 1 m sub fundul aibiei şi se protejează cu anrocamente sau şi cu palplanşe, ori cu praguri de beton aşezate în aval de conductă, la rîurile al căror fund e erodat de ape. De obicei, trecerea se face cu două conducte paralele, aşezate la distanfa de cel pufin 8-*10m un3 de alta (v. fig. V). La trecerile pe sub şosele şi căi ferate, conducta se aşază într-un canal sau într-un tub de ofel cu diametru mai mare, ori în galerii de beton, vizitabile, pentru a evita spălarea sau muierea terasamentului în cazul spargerii conductei (v. fig. VI). Conductele aşezate în canale sau în tuburi trebuie să fie de ofel; cele aşezate în galerii pot fi şi de fontă sau de asbociment. Străbaterea munfilor şi a dealurilor se face prin galerii sau tunete (v. sub Tunel). La intrarea şi la ieşirea din tunel se amenajează cămine de acces, penfru a putea intra în galerie sau în tunel. Apeductele au fost folosite din antichitate, în special de romani. Cele aeriene^erau formate, fie din două sau din trei VI. Trecerea unui apeduct pe sub o cale ferată, a) trecere prin tub de protecfie; b) trecere prin galerie vizitabilă; 1) conducta apeductului; 2) tub de ofel pentru protecfia apeductului; 3) galerie vizitabilă; 4) cămine de vizitare şi pentru vane. 1. Apel. Gen., Telc.: Producerea unui semnal, în general sonor sau luminos, în scopul de a atrage atenţia asupra necesităfii stabilirii unei legături (în special în telecomunicaţii) cu un post chemător. 2. ~ telefonic. Telc.: Apel utilizat la legăturile telefonice pentru a atrage atenţia unui operator sau a unui abonat. Apelul telefonic sonor poate fi fonic sau cu inductor, j, Apelul fonic e un procedeu de chemare a postului corespondent, folosit Ia unele telefoane de cîmp. La postul chemător se apasă pe o clapă sau pe un buton de apel, închizîndu-se circuitul unui vibrator alimentat de bateria de pile electrice a telefonului, baterie care stabileşte curenţi de frecvenfă muzicală. La postul chemat se aud în receptor semnalele de apel. Apelul magnetic e un procedeu de chemare a postului telefonic corespondent, prin acfionarea unei sonerii de Ia postul chemat. Curenf ii de apel sînt produşi în postul chemător de un inductor învîrtit cu mîna. s. Aperifractic. Gen.: Calitatea unei regiuni din spafiu ca fiecare suprafafă închisă din interiorul ei să poată fi restrînsă la un punct, fără a părăsi regiunea. Altfel, regiunea se numeşte perifractică. i. Aperiodic. 1. F/z.: Calita-mărimi scalare caracteristice unui tea variafiei în timp a unei sistem fizic, dea fi astfel, îneît mărimea atinge valoarea de regim permanent fără a-şi schimba semnul. Mărimea considerată poate fi o coordonată de pozifie a unui mobil sau a părfii mobile a unui instrument, o sarcină electrică sau un curent, etc. 5. Aperiodic. 2. Fiz.: Calitatea unui sistem fizic de a avea un regim transitoriu în care anumite mărimi caracteristice variază aperiodic. (V. Aperiodic 1). 6. Aperfometru, pl. apertometre. 1. Fiz.: înstrument pentru determinarea aperturii (deschiderii) numerice a unui obiectiv microscopic. E compus dintr-un semicilindru plat de sticlă, care are pe marginea circulară o gradafie de-a lungul căreia se pot mişca doi indici. Se aşază apertometrul pe platina microscopului rînduri de arcade suprapuse, fie din pile înalte, iegaia prin boltişoare cari susfineau canalul apeductului. Unele dintre aceste construcfii s-au păstrat pînă astăzi şi sînt opere de artă cari înfrumusefează peizajul unei regiuni. Cele mai cunoscute sînt: apeductul Pont-du-Gard din Franfa (construit pe arcade suprapuse), lung de 269 m şi înalt de 48 m, care făcea parte dintr-un apeduct lung de 40 km care alimenta oraşul Nîmes (v. fig. Vil), — şi apeductul Segovia din Spania,j construit pe pile. — Sin. Aducfie de apă. şi se deplasează cei doi indici de-a lungul gradafiei, pînă cînd imaginile lor ajung la marginea porfiunii de apertometre văzute în imagine, în microscop. Citirea pe gradafie dă direct aper-tura numerică a obiectivului. 7. Aperfometru, pl. apertometre. 2. Ig. ind.: Instrument pentru măsurarea cîmpului vizual al măştilor contra gazelor. La apertometrele directe, masca, al cărei cîmp vizual trebuie determinat, se aşază pe capul unui om, în pozifie de protecfie. Ochii omului stau în centrul unei emisfere gradate, Apertură 527 Apîanelism iar capul sta fix, îndreptat înainte. Mişcînd numai ochii, omul citeşte diviziunile, de pe emisferă, pînă la cari vizoarele măştii îi permit să vadă. Raportînd poziţia din emisferă văzută la întreaga porfiune vizibilă în condifii normale şi înmulfind cu 100, se obfine cîmpul vizual în procente. La apertometrele indirecte, omul e înlocuit cu un cap metalic, pe care se aşază masca în pozifia de protecfie şi care în loc de ochi are două becuri electrice. în camera obscură se poate observa imediat, pe emisfera gradată, cîmpul vizual, care corespunde porfiunii luminate de becurile electrice din capul metalic. 1. Aperfură, pl. aperturi. 1. Paleonf.: Orificiul prin care protoplasma Foraminiferelor comunică cu exteriorul (v. Fora-minifere). 2. Aperfură. 2. Paleont.; Deschiderea cochiliei Gasteropodelor (v. Gasteropode). 3. Aperfură, pl. aperturi. 3. Opt. V. Deschidere. 4. ~ numerică. V. Deschidere numerică. 5. ~ relativă. V. Deschidere relativă. 6. ~ unghiulară. V> Deschidere unghiulară. 7. Apex, pl. apexuri. 1. Geom.: Creştet; uneori vîrf, 8. Apex, pl. apexuri. 2. Astr.: Punctul spre care se în-dreapă, la un moment dat, un corp ceresc. Apexul sistemului solar se găseşte în constelafia Hercules şi are ascensiunea dreaptă de 271° şi declinafia de 31°. 9. Apex, pl. apexuri. 3. Geofiz.: Pozifia maximului unei anomalii geofizice pe un profil sau pe o hartă; de exemplu, apexul anomaliilor gravimetrice şi magnetice, în reprezentări grafice (prin profiluri), cum şi pentru reprezentarea cartografică (prin isolinii). 10. Apex, pl. apexuri. 4. Paleont.: Vîrfu 1 cochiliei Gasteropodelor, corespunzător extremităţii posterioare (v. Gasteropode). 11. Apex de structură. Geol.: Punctul de înăîfime maximă a unei structuri anticlinale, în urmărirea dezvoltării ei pe direcfie. Sin. (uneori) Creastă anticlinală (v.). 12. Âphrit. Mineral.: Pseua'omorfoză de aragonit după gips. 13. A. P. I., scara Ind. petr.: Scară areometrică pentru indicarea densităfii derivatelor petroliere în grade A. P. I. Relafia dintre densitate (y) şi mărimea n, care se măsoară în grade A. P. I., e următoarea: 141,5 Y~ 131,5 + 77 ■ 14. Apical, sistem Paleont. V. Echinoidae. 15. Âpicozan. Farm.: Produs de natură albuminoidă, care se prepară din veninul natural de albine, în diferite doze. Se administrează parenteral, constatîndu-se o acfiune asemănătoare antigenului, însofită de o ascensiune termică şi o reacfie vie în jurul focarului patologic existent (reumatism, nevralgii, irite, etc.). Apicozanul N e indicat în tratamentul nevralgiilor, iar apicozanul O, în tratamentul iritelor. Acfiunea acestor preparate se bazează pe principiul general al terapiei iritative — dezactivare a protoplasmei. ie. Apicultor, pl. apicultori. Agr.: Persoană care se ocupă cu creşterea albinelor pentru producerea mierei şi a cerii. 17. Apicultură. Zoof.: Ramură a Zootehniei, care se ocupă cu studiul şi cu tehnica creştet;i, îngrijirii şi exploatării albinelor, pentru a obfine mierea şi ceara produse de aceste insecte. Principalele operafii apicole sînf următoarele: vizitarea şi îmbunătăfirea stupilor, primăvara; crearea condifiilor de hrănire; întărirea, prin reunire a coloniilor slabe; înlocuirea mătcilor; roitul; recoltatul; iernatul; etc. Apicultura poate fi practicată în special în aproprierea livezilor naturale sau artificiale, a pădurilor şi a plantelor cu flori numeroase (de ex. plantele melifere: trifoiul, dulcişorul, hrişcă, etc.). îs. Apiezon. Tehn.: Ulei sau unsoare cu tensiune de vapori foarte mică (10~7"*10~11 mm col. Hg la temperatura ordinară), cari servesc în tehnica vidului înaintat. Uleiurile aduse în stare de vapori se întrebuinfează în pompele cu difuziune, ca medii de antrenare a gazelor cari se evacuează, permifînd să se realizeze viduri mai înaintate decît vaporii de mercur. Unsorile se întrebuinfează la ungerea robinetelor şi a rodajelor din instalafiile de vid, în cari urmează să se stabilească presiuni mai mici decît 10~3 mm col. Hg. Aceste produse se obfin din uleiurile minerale, prin procedee speciale de distilare. 19. Apiccrinus. Paleonf.: Crinoid din grupul Articulata (Neocrinoidae), familia Apiocrinidae, avîndcaliciul piriform, compus din cinci plăci bazale mari, urmate de 1—3 cicluri de cinci plăci radiale pe cari se articulează brahiolele. Brafele scurte şi bifurcate au pinule lungi; pedunculul e constituit din articole cilindrice, cari sînt Apiocrinus. progresiv dezvoltate şi iau parte la formarea caliciului. în Jurasicul de la Topal-Hîrşova se întîlnesc entroce de Apiocrinus sp. 20. Apioză. Chim.: HOCHo y COH—CHOH—CHO. Pentoză HOCH2 naturală cu catenă ramificată. împreună cu hamameloza (o hexoză), sînt singurele monozaharide naturale cunoscute, cu catenă ramificată. Se găseşte în pătrunjel, sub forma de glu-cozid. Nu dă furfurol prin distilare cu acizi anorganici. 21. Apirit. Mineral.: Varietate de rubellit (v.). 22. Âpjohnit. Mineral.: MnA^SO^ • 22 H2O. Alaun de mangan. Cristalizează în sistemul monoclinic, în cristale cu habitus fibros. E alb, transparent, cu luciu sidefos. 23. Aplanare, pl. aplanări. 1. Cs.: Operafia de tăiere a ridicăturilor şi de umplere a adîncifurilor unui teren, ale platformei sau ale patului unei şosele, penfru a realiza o suprafafă plană sau orizontală. Se execută cu unelte manuale (cazmale,, tîrnăcoape, lopefi) sau cu maşini speciale (buldozere, gredere, pluguri nivelatoare, screpere). 24. Aplanare. 2. Cs,: Operafia de corectare, la cota definitivă, a platformei, a patului sau a acostamentelor unui drum. Se execută cu unelte manuale (cazmale, tîrnăcoape, lopefi) sau mecanizat, cu screpere. 25. Aplanare. 3. Cs.: Operafia de împrăştiere şi de nivelare a unui material aşezat neregulat pe suprafafa unui teren sau pe platforma unui drum, pentru a obfine o suprafafă plană. Se execută cu unelte manuale (lopefi, furci, greble, sape) sau cu maşini speciale (buldozere şi gredere). 26. Aplanare, pl. aplanări. 4. Mett.: Prelucrarea suprafefei unei piese pentru a o aduce la forma plană. Spre deosebire de netezire, care urmăreşte realizarea suprafefei plane din punctul de vedere microgeometric, aplanarea urmăreşte realizarea unei suprafefe fplane din punctul de vedere macrogeofnetric. Aplanarea se face pe cale mecanică, cu ajutorul maşinilor-unelte (de ex.: maşina de alezat, maşina de lepuit, maşina de honuit, maşina de rindelat), sau manual, cu pila la banc ori pe nicovală cu ciocanul (la cald sau la rece). Deoarece nici o piesă nu poate fi aplanată complet, suprafafa ei prezentînd totdeauna abateri fafă de planul teoretic, numite abateri de la planeitate (v. sub Abatere), se prevăd abateri admisibile fafă de planul teoretic( menfionate pe desenele de execufie. 27. Aplanetic. Fiz.: Calitatea unui sistem optic de a satisface condifiile de aplanetism. 28. Aplanetism. Fiz.: Proprietatea unui sistem optic de a fi stigmatic pentru punctele infinit apropiate de axa optică. Aceste puncte trebuie să se găsească într-un plan perpendicular pe Aplatisare 528 Aplicabilitate axa optică (planul-obiect) a cărui imagine e tot un plan (plan-imagine) perpendicular pe aceeaşi axă. t. Aplatisare, pl. aplatisări. 1. Gen.: Modificarea formei unui obiect, astfel îneît să aibă două suprafefe opuse aproxi- mativ plane şi paralele, distanfa dintre ele fiind relativ mică în raport cu celelalte dimensiuni. Sin. (parfial) Turtire. 2. Aplatisare, pl. aplatisări. 2. Mş.: Operafie grafică de determinare a elementelor unghiulare în adevărata mărime, în cazul paletelor unei turbine centripete, care consistă în deplasarea axului turbinei ia infinit şi într-o astfel de desfăşurare a suprafefelor de scurgere, îneît meridianele lor să devină drepte, urmată de proiectarea lor pe un plan. Cercurile paralele devin drepte perpendiculare pe meridianele suprafefelor de scurgere desfăşurate. a. Aplatisare, pl. aplatisări. 3. Telc.: Modificarea formei curbei de variafie în timp a unei tensiuni sau a unui curent electric, în scopul eliminării componentelor de frecvenfe înalte. La liniile telegrafice, de exemplu, se folosesc montaje cu bobine şi condensatoare pentru eliminarea oscilâfiilor de înaltă frecvenfă cuprinse în semnalele telegrafice — datorite timpului foarte scurt de cuplare a releului de emisiune — şi cari altfel produc perturbafii în circuitele telegrafice din apropiere. 4. Aplafisarea curbei de sarcină. Elf.: Repartizarea mai uniformă pe o perioadă (zi, săptămînă, lună, trimestru sau an) a puterii absorbite de un consumator sau de un grup de consumatori de energie electrică, alimentafi W dintr-o sursă comună, în scopul reducerii puterii maxime, fără a micşora energia electrică absorbită (v. fig.). Aplafisarea se obfine prin măsuri tehnice-organizatorice, depla-sînd unele consumuri de la orele de vîrf în orele de gol ale curbei de sarcină. Curba de sarcină zilnică înainte (linie continuă) şl după (linie întreruptă) aplatisare Prin aplatisare se realizează o mai bună folosire a capacităfii de produefie, respectiv de transport a insfalafiilor din centrale şi refele electrice, şi o reducere a prefului mediu al kilowattorelor absorbite (în cazul existenfei unor tarife binome, cu taxă fixă în raport cu puterea maximă absorbită). Măsura aplatisării edată de numărul orelor de utilizare (v.) a puterii maxime absorbite; acest număr e cu atît maimare, cu cît puterea absorbită e mai uniformă. 5. Aplecător, pl. aplecăfoare. Agr.: Organ de lucru al unor maşini de recoltat, care apleacă tulpinile plantelor, înainte de a le reteza. V. sub Recoltat, maşină de «. Aplicabilă, reţea V. sub Refelelor, teoria topologică a ~ electrice. 7. Aplicabile, suprafefe Geom. V. sub Aplicabilitate, şi sub Suprafafă. s. Aplicabilitate. Geom.: Corespondenfa punctuală biunivocă între doua suprafefe S, S', astfel îneît pe două curbe corespondente oarecari C şi C', situate respectiv pe suprafefele S, S', arcele determinate de două perechi de puncte corespondente (Mi, M2), (M'i, M'2) sînt egale. Două suprafefe, între punctele cărora s-a stabilit o corespondentă de aplicabilitate, se numesc suprafefe aplicabile sau suprafefe isometrice. Exemplu: două suprafefe simetrice în raport cu un punct sau în raport cu un plan sînt aplicabile, corespondenta de aplicabilitate fiind realizată de însăşi transformarea prin simetrie. Unghiurile şi ariile figurilor corespondente pe două suprafefe aplicabile sînt egale. Elementele şi proprietăfile invariante într-o corespondenfă de aplicabilitate fac să apară numai raporturile de mărime ale figurilor unei suprafefe, fără stabilirea de legături cu spafiul în care e situată suprafafa. Ele constituie geometria intrinsecă a suprafefei sau geodezia ei. Dacă o suprafafă dată S e imaginată ca fiind realizată material de o pînză subfire, care se poate îndoi fără să se întindă sau să se rupă, orice deformată e ei 5' e aplicabilă pe S, deoarece arce de curbă corespondente au lungimi egale. Deformatele unei suprafefe, în sensul de mai sus, au aceeaşi geometrie intrinsecă, ca şi suprafafa dată. De exemplu, un domeniu plan dreptunghiular admite ca deformată un domeniu dintr-un cilindru circular drept şi cele două domenii au aceeaşi geometrie intrinsecă. Două suprafefe aplicabile, cari au curbura negativă, pot fi totdeauna înglobate într-o aceeaşi familie continuă de suprafefe, astfel îneît una dintre ele să se obfină din cealaltă printr-o deformare continuă, suprafefele intermediare fiind în permanentă corespondenfă isometrică. Dacă suprafefele aplicabile au curbura pozitivă, se poate determina o familie continuă de deformate, care realizează isometria între suprafafa inifială şi simetrica suprafefei finale. Două suprafefe S, S't reprezentate, respectiv, de ecuafiile vectoriale M=M(u,v), M’=M' (u\ v'), sînt aplicabile dacă se poate găsi o corespondenfă u' — u' (u,v), (*/,-z/), astfel îneît să fie realizată echivalenfa dj2 = d.y'2, ds2 = £d^2+2 Fdu dv 4* Gdv2 ds'2 = E'du'2-\-2 F'du' dv' -\-G'dv'2 sînt formele fundamentale prime ale suprafefelor considerate (v. sub Suprafafă). Dacă există o astfel de corespondenfă şi dacă se reprezintă punctele suprafefelor cu aceiaşi parametri u, v, E — E\ F=F', G — G'. Două suprafefe aplicapile au, în puncte corespondente, curburi totale egale (teorema lui Gauss). Două curbe corespondente au aceeaşi curbură geodezică în puncte corespondente, deci liniilor geodezice (v. Geodezică, linie ~) le corespund, înfr-o aplicabilitate, tot linii geodezice. Două suprafefe cu curburi totale constante egale pot fi puse în relafie de aplicabilitate într-o triplă infinitate de moduri: suprafefele S cu curbura totală K, nulă, sînt suprafefe riglate desfăşurabile şi sînt aplicabile pe un plan; suprafefele cu curbură totală constantă pozitivă K — a fiind constant, sînt aplica-. a -j bile pe sfera de rază a, iar suprafefele pentru cari K=--------------- sînt aplicabile pe pseudosfera (v. Pseudosferă) de rază a. O suprafafă S cu curbură totală constantă e aplicabilă pe ea însăşi într-o triplă infinitate de moduri. Un punct arbitrar M al suprafefei S şi o direefie arbitrară (d), asociată punctului M, se aplică pe figura formată de un punct arbitrar M' al lui S şi o direefie arbitrară (d1), asociată punctului M\ Mulfimea acestor corespondenfe de aplicabilitate formează un grup cu trei paremetri. O figură F a unei astfel de suprafefe se poate transporta, prin flexiune, dintr-o regiune R a suprafefei, într-o altă regiune R' a ei. Reciproc, dacă o suprafafă S admite un grup de aplicabilitate în ea însăşi, suprafafa are curbură constantă, iar grupul are trei parametri. Această proprietate intrinsecă a suprafefelor cu curbură constantă are imporfanfă prin faptul Aplicare 529 Aplicaţie că, datorită ei, suprafeţele cu curbură constantă prezintă modele simple, pecari se realizează geometria neeuclidiană a pianului (v. Geometrie neeuclidiană). Dacă curbura totală a unei suprafeţe S nu e constantă, suprafaţa poate admite cel mult un grup continuu cu un parametru de aplicabilitate în ea însăşi şi, în acest caz, e aplicabilă pe o suprafaţă de rotaţie ale cărei cercuri paralele corespund unei familii de curbe geodezic paralele de curbură geodezică constantă de pe suprafaţa S. Orice suprafafă de rotaţie admite o simplă infinitate de suprafeţe cu cari se află în corespondenfă de aplicabilitate, acestea fiind tot suprafefe de rotafie. O suprafafă elicoidală e isomefrică cu o suprafafă de rotafie, elicele situate pe prima avînd drept corespondente paralele ale suprafefei de rotafie (teorema lui Bour); de exemplu, suprafaţa riglată determinată de normalele principale ale unei elice circulare e aplicabilă pe catenoidă, generatoarele elico-idului avînd drept curbe corespondente lănfişoarele meridiane ale catenoidei. De asemenea, elicoidul riglat e isometric cu două suprafefe de rotafie: hiperboloidul de rotafie cu o pînză, generatoarele elicoidului corespunzînd generatoarelor hiperboloidului şi suprafafa de rotafie ale cărei meridiane sînf transformatele afine ale lănfişorului înfr-o afinitate omologică ortogonală a cărei axă e directoarea lănfişorului. Ecuafia unei astfel de transformate e următoarea: y = k a ch — , k>i, a şi se numeşte lănfişor alungit. înfr-o corespondenfă de aplicabilitate între două suprafefe S, S', unei curbe C situate pe S îi corespunde o curbă C1 a suprafefei S’ care, în general, nu e congruentă cu C. O relafie de congruenfă între curbele C, O e posibilă numai în cazul cînd C e o linie asimptotică a suprafefei S. Mai general, se poate realiza o deformare a suprafefei S astfel, încît unei curbe C să-i corespundă o curbă dată C', dacă curbura curbei O e mai mare decît curbura geodezică a lui C în punctul corespunzător, în special o suprafaţă 5 se poate deforma într-o infinitate de moduri, astfel încît o curbă dată să se transforme într-o linie de curbură a suprafeţei deformate. în general, nu există o pereche de suprafeţe aplicabile ale căror linii de curbură să-şi corespundă în corespondenţa de aplicabilitate. Există trei cazuri de excepfie: Suprafefele desfă-şurabile cu generatoarele în corespondenfă, suprafefele Monge şi suprafefele Bonnet. La suprafefele aplicabile cu generatoare în corespondenfă, cele două familii de linii de curbur sînf formate de generatoare şi de traiectoriile ortogonale ale lor O astfel de pereche de suprafefe se obfine considerînd două curbe arbitrare C, C' în spafiu şi stabilind o corespondenfă între punctele lor astfel, încît curburile lor să fie egale în puncte corespondente q (5) = q' (S'). Curbele considerate sînf muchiile de înapoiere ale desfăşurabilelor. Suprafefele Monge sînt definite ca loc geometric al pozifiilor unei curbe arbitrare C situate într-un plan tangent la un cilindru, cînd planul tangent se rostogoleşte fără alunecare pe cilindru. Două suprafefe Monge pot fi puse în corespondenfă de aplicabilitate cu păstrarea liniilor de curbură. Suprafefele Bonnet au linii de curbură cu aceeaşi imagine sferică pe sfera lui Gauss ca şi liniile de curbură ale unei suprafefe de curbură constantă. Dacă două suprafefe Bonnet sînf aplicabile cu corespondenţa liniilor de curbură, imaginea sferică a liniilor de curbură ale uneia dintre eie coincide cu imaginea sferică a liniilor de curbură ale unei suprafefe de curbură constantă pozitivă, iar imaginea sferică a liniilor de curbură ale celeilalte suprafefe coincide cu imaginea sferică a liniilor de curbură ale unei suprafefe de curbură constant^ negativă. O suprafafă S nu se poate deforma astfel, încît liniile asimptotice ale uneia dintre familii să corespundă liniilor asimptotice ale uneia dintre familii pe suprafafa deformată. O astfel de deformare e posibilă numai dacă S e o suprafafă riglată, iar asimptoticele invariante sînt generatoarele ei. Dacă se realizează un model flexibil pentru o suprafafă riglată, e suficient ca acest model să fie îndoit fără întindere şi rupere, menţinînd rigidă o singură generatoare, ca toate celelalte generatoare să rămînă linii drepte. Pe două suprafeţe riglate R, R' în corespondenţă de aplicabilitate, generatoarele lor îşi corespund în mod necesar, afară de cazul cînd ambele suprafefe sînf aplicabile pe o aceeaşi cuadrică Q, cînd se poate ca generatoarele lui R să corespundă unei familii de generatoare de pe Q, iar generatoarele lui R1 să corespundă celeilalte familii de generatoare de pe Q. Liniile de stricfiune îşi corespund în corespondenţa de aplicabilitate a suprafeţelor riglate R, R'. Dacă se deformează suprafaţa riglată formată de binormalele unei curbe în spafiu C, curba însăşi se deformează, păstrîndu-şi torsiunea. Toate suprafefele riglate aplicabile pe elicoidul riglat de arie minimă sînt formate cu binormaie de curbe cu torsiune constantă. Orice suprafafă riglată se poate deforma astfel, încît generatoarele ei să devină normalele principale ale unei traiectorii ortogonale bine determinate. O suprafafă riglată arbitrară se poate deforma într-o simplă infinitate de moduri, pentru ca o curbă dată a ei să devină curbă plană. Suprafefele riglate, cari sînt aplicabile pe suprafefe de rotafie, sînt fie deformate ale elicoidului riglat de arie minimă, fie deformate ale hiperboloidului de rotafie cu o pînză. Sin. Isometrie. î. Aplicare, pl. aplicări. Gen.; Aşezarea unui corp peste un alt corp, astfel încît eie să fie în contact în toate punciele unei arii, efectuată fie pentru a fixa cele două corpuri unul pe celălalt, fie penfru a imprima un desen de pe suprafafa unuia dintre ele pe suprafafa celuilalt (ceea ce se realizează, fie prin apăsarea unui corp pe celălalt, fie după ungerea suprafefei corpului care poartă inifial desenul, cu o cerneală convenabilă), 2. ÂpSicafie. Maf..* Dacă A şi B sînt două mulfimi distincte sau nu, se numeşte aplicaţie a mulfimii A în mulfimea B, o funcfiune / a cărei mulfime de plecare (egală cu mulfimea de definiţie) e egală cu A, şi a cărei mulfime de sosire e egală cu B. Se spune, de asemenea, că o astfel de funcfiune e de- linită în A şi ia valorile sale în B. Propozifia „/ e o aplicafie a lui A în B" se notează prescurtat cu "f: A-*B". în cazul mai multor aplicafii se utilizează diagrame de forma: h D 1 unde orice grup de semne, ca de exemplu, A^*B, reprezintă o aplicafie / : A~>B. Mulfimea valorilor unei aplicafii /: A->B se notează cu f(A). Pentru f: A~>B, avem f(A) C B. Dacă f(A) = B, se spune că f e o aplicafie a mulfimii A pe mulţimea B. în Matematică şi în Fizică prezintă interes numeroase aplicaţii particulare. Aplicaţia unei mulfimi 3DÎ în $Jl, care face să corespundă oricărui element x din 3JI, însuşi ccest element, se numeşte aplicafie identică; ®a e determinată prin relafia funcţională /(*)=*■ 34 Aplicafie 530 Aplicafie Dacă o aplicafie f, definită înfr-o mulfime 50i, ia aceeaşi valoare penfru orice element x din 50Î, astfel îneît f{x) = f(x'), oricare ar fi x şi x’ din 50Î, ea se numeşte aplicafie constantă. Dacă aplicafia unei mulfimi A înfr-o mulfime B e astfel, îneît penfru orice y aparfinînd lui B există cel mult un x care aparfine lui A şi astfel îneît y = f{x), adică astfel îneît mulfi- —1 mea f({y}) să fie vidă sau redusă la un singur element, ea se numeşte aplicaţie biunivocă într-o mulfime. Aplicafia biunivocă într-o mulfime se numeşte şi aplicafie injectivă. Dacă o aplicafie a unei mulfimi A înfr-o mulfime B e astfel, îneît pentru orice y aparfinînd lui B există un x aparfinînd lui A şi numai unul, astfel îneît y~f{x), adică astfel —1 îneît mulfimea /({^}) să fie redusă la un singur element, ea se numeşte aplicaţie biunivocă pe o mulfime. Aplicafia biunivocă pe o mulfime se numeşte şi aplicaţie bijectivă. Pentru o asemenea aplicaţie există relafia f(A) = B. Dacă mulţimea A e inclusă în mulţimea 501, aplicafia lui A în 501 care, la orice element x din A face să corespundă x considerat ca element al lui 50Î, se numeşte aplicafia canonică a lui A în 501. Aplicaţia biunivocă (x, y)->(y, x) a mulfimii produs 501 X pe mulfimea produs 9Î X 501 se numeşte aplicafie canonică 50ÎX91 X50J. A, B, C fiind trei mulfimi oarecari, aplica- fiile bijective AXBXC (AX B)XC, AXBXC->AX(BXC), etc. se numesc, de asemenea, aplicafii canonice. Dacă K ,e o mulfime şi R e o relafie de echivalenfă în 50i, iar C e partea din 501 X 501 definită de R, aplicaţia x~>C (x) a lui 50i pe mulfimea cît tyfljR care face ca oricărui element x din 50i să-i corespundă clasa de echivalenfă căreia îi aparţine x, se numeşte aplicafie canonică a mulfimii 501 pe mulfimea cît m/R. Dacă Re o relafie de echivalenfă într-o mulfime 3DÎ şi / e o funefiune definită în 50λ se spune că / e compatibilă cu relafia R, dacă / e constantă pe orice clasă de echivalenfă după R. Dacă / e o aplicafie a unei mulfimi 9)1 într-o mulfime şi R e o relaţie de echivalenţă în 501, iar S e o relaţie de echivalenfă în ; dacă u e aplicafia canonică 501-*■ 501/R şi v e aplicafia canonică 3Î ->9l /R, se spune că f e compatibilă cu relafiile de echivalenfă R şi S, dacă aplicafia compusă v o f e compatibilă cu R. Dacă A, B şi C sînt trei mulfimi distincte sau nu şi f e o aplicafie a lui A în B, iar g e o aplicafie a lui B în C, — aplicafia lui A în C, a cărei valoare, într-un element oarecare x din A e g{f(x)) se numeşte aplicafia compusă a lui f şi g sau funcţiunea compusă din / şi g, care se notează g o f. Dacă / e o aplicafie a unei mulfimi 501 într-o mulfime , şi B o parte oarecare din Si , se numeşte imagine reciprocă a lui B prin /, partea A din 501 formată din elementele x cari verifică relaţia „f{x)^Bu şi care se notează: A = /(#); în parti- —1 cular, dacă y e un element din , f ({?}) e mulfimea elementelor x din 501 astfel îneît f(x)=y, relafiile ,J(x) = y" şi —1 € f ({y}) " sînf echivalente. Dacă / e o aplicafie biunivocă a lui 501 pe 9Î (adică o aplicaţie bijectivă), relaţia y = f(x) e nu numai funcţională în y, dar e şi funcţională în x — şi se spune că e o relafie biunivocă între x şi y\ ca relafie funefională în x, ea determină o aplicaţie biunivocă a mulfimii 50Î pe mulfimea 9Î , care se numeşte aplicaţia reciprocă a lui / şi se —1 —1 —1 notează /. — / este bijectivă; f o f e aplicaţia identică a Iui —1 A, iar f o / e aplicafia identică a lui B. Dacă / e o aplicafie a unei mulfimi 501 într-o mulfime 9Î şi e aplicafia canonică $Jl -*yJl/R, iar v e aplicafia canonică -> 9Î //£ — aplicafia h a mulfimii cît 501/^ în mulfimea cît /R se numeşte aplicafie 501 - dedusă din / prin trecere Ia cîturi după R şi S; ea e caracterizată prin relafia v o f~h o u. O aplicafie f a unei părfi A dintr-o mul- | fime ordonată 501 într-o mulfime ordonată 5JI 501- se numeşte aplicafie crescătoare, respectiv des- ^ crescătoare, dacă relafia x^y între elemente generice din A implică f(x)*Cf(y), respectiv O aplicafie / : 501 -*■ , astfel f • - - / - x , , , îneît {x(f(x)(f{x)>f(y)) se numeşte strict crescătoare, respectiv descrescătoare. O aplicafie / a unei mulfimi ordonate 501 într-o mulfime ordonată 5)1 se numeşte aplicafie monotonă, respectiv strict monotonă, dacă e crescătoare sau descrescătoare, respectiv dacă e strict crescătoare sau strict descrescătoare. Dacă B e o mulfime ordonată, şi / e o aplicafie a unei mulfimi oarecari A în B, aplicafia / se numeşte aplicafie majorată, respectiv minorată, dacă mulfimea / (^4) e majorată, respectiv minorată în B. O aplicafie / a unei muljimi oarecari A înfr-o mulfime ordonată B se numeşte aplicafie mărginită, dacă mulfimea f(A) este în acelaşi timp majorată şi minorată. O aplicafie definită pe produsul unor mulfimi şi care ia valorile sale într-o altă mulţime se numeşte aplicafie de mai multe argumente. Exemplu: f:(AXBXC)-+D e o aplicafie a mulfimii produs AXBXC în mulfimea D\ valoarea lui f pentru elementul (x, y, z) din AXBXC se notează cu /(x, y, z). Dacă în aplicafia /: AXBXC->D se consideră un element fix a din E, aolicafia (ytz)-+f (a, y, z) e o aplicafie a Iui BXC în D, care se numeşte aplicafie parfială generată de /, şi corespunzînd valorii a a lui x. De asemenea, dacă b e un element din B, z-*f (a, b, z) e o aplicafie a lui C în D, nu- mită aplicafie parfială generată de }, şi corespunzînd valorilor a, b ale Iui x şi y. Fiind dată o lege de compozifie externă ) = &(x)-f u(y) oricare ar fi x£E, y£E, şi u(Xx) = \ u(x) oricare ar fi x££ şi X£A. Dacă A e un inel comutativ avînd un element unitate şi E, F şi G sînt trei ^4-moduIe unitare, se spune că o aplicafie f a mulfimii produs EXF în G e o aplicafie bilineară dacă, pentru orice y(zF, aplicafia parfială x-*f(x,y) e o aplicafie lineară a lui E în G, şi dacă, pentru orice xQE, aplicafia parfială y"*f{x,y) e o aplicafie lineară a lui F în G. Rezultă că / verifică următoarele axiome: U(x,y+y,)=Kx,y)+f(x,y') \f(x+x',y) = Kx,y) + f(x,,y) (2) /(a, *, y) = f{x, a y) = af{x, y) oricari ar fi a£A, x££, x’^E, y^F, y'£F. Fie A şi B două inele avînd un element unitate; fie E un ^4-modul unitar la stînga, F un #-modul unitar la dreapta, G un bimodul unitar în raport cu A (la stînga) şi B (la dreapta). Se spune că o aplicafie f a mulfimii produs EXF în G e o aplicafie bilineară dacă, pentru orice y£F, aplicafia parfială x->/(x, y) e o aplicafie lineară a lui E în G (considerat ca ^4-moduI la stînga), şi dacă, penfru orice x£E, aplicafia parfială y->f(x,y) e o aplicaţie lineară a lui F în G (considerat ca Z?-modul Ia dreapta). Aplicafie 531 Aplicafie Cu alte cuvinte, / verifică identifăfile: /(*. y+y')=f(x, ?)+/(*, y) f{x+x', y) = f{x, y)+f{x',y) f(ax,y) = af{x, y) /(*. y$) = f{x.y)& pentru x£E, x'(zE, y£F, y'(zF, a£J, |3£B, Dacă A e un inel comutativ avînd un element unitate şi n E = TlEi e o mulfime produs de n ^4-moduIe unitare E-, iar i—1 F e un yl-modul unifar, se spune că o aplicafie / a lui E în F e o aplicafie multilineară dacă, oricare ar fi indicele i, n — 1 elemente ak £Ek, (k^i), aplicafia parfială a2i"'i ai—1 , xi> e o aplicafie lineară a lui E■ în F. Se spune că o aplicafie multilineară / a unui y4-modul £p = EXEX'”XE într-un v4-modul F e alternată dacă f(x\, Pori * X2>”’>xp) — Q pentru orice x = (xi)^Ep avînd cel pufin două coordonate xi egale. Dacă A şi B sînt doua inele comutative sau nu, isomorfe( o un isomorfism al lui A pe B, X° transformatul lui X £ A prin cr şi dacă E e un y4-modul şi F e un #-moduI, se spune că o aplicafie u a lui E în F e o aplicafie semilineară relativă la isomorfismul cr, dacă verifică următoarele axiome: u[x+y) = u(x) + x(y) u(Xx) = Xau(x). Dacă E şi E' sînt două spafii local compacte, o aplicafie continuă fa lui E în E' se numeşte aplicafie proprie, dacă imaginea reciprocă prin / a oricărei mulfimi compacte în E' e o mulfime compactă în E. Fiind date două spafii tensoriale F şi G pe un yl-modul E, se numeşte aplicafie tensorială a lui F în G orice reprezentare / a lui F în G, pentru structurile de spafiu tensorial a acestor două mulfimi. Se mai poate spune că / e o aplicafie lineară a modulului F în modulul G, astfel încît, pentru orice automorfism u al lui E şi orice tensor x £ F, să avem f(u'x)~ =*•/(*)■ Dacă F, G şi H sînt trei spafii tensoriale pe E, se spune că o aplicafie / a mulfimii produs FXG în H e o aplicafie tensorială bilineară, daca } e o aplicafie bilineară, astfel încît, penfru orice automorfism u al lui E să avem satisfăcută identitatea: }(u'X, U'y)~U'ţ(x, ;y). Fie E, F şi G trei spafii vectoriale topologice. Penfru orice aplicafie bilineară u a produsului EXF în G şi penfru orice xQE (respectiv y£F), notăm prin uXt (respectiv u y) aplicafia lineară y->u(x, y) a lui F în G (respectiv aplicafia lineară x-+u(x,y) a lui E în G). Se spune că o aplicafie bilineară u a spafiului produs EXF în G e separat continuă dacă, penfru orice x^E, aplicafia lineară uXt e continuă şi dacă, pentru orice y£F, aplicafia lineară uty e continuă. Fie E,F,G trei spafii vectoriale topologice, © o mulfime de părfi mărginite în E. Fie u o aplicafie bilineară separat continuă a lui EXF în G. în aceste condifii, următoarele proprietăfi sînt echivalente: % a) Penfru orice vecinătate W a lui O în G şi orice mulfime ,M(;@ există o vecinătate V a lui O în F astfel încît u(MXV)QW. b) Pentru orice mulfime M£ © , imaginea lui M prin aplicafia x-*ux, e o parte echicontinuă a spafiului vectorial dl (£#’) al aplicafii lor lineare continue ale lui E în F. c) jQ^iEfF} fiind spafiul vectorial topologic obfinut prin dotarea spafiului £(E?, F) cu o ©-topologie (topologia convergenţei mărginite), aplicafia y->ti.y a lui F în ^g(£, F) e continuă. Se spune că o aplicafie bilineară a lui EXF în G* este © -hipocontinuă dacă u e separat continuă şi dacă ea verifică una dintre condifiile echivalente a), b), c) de mai sus. Dacă penfru orice mulfime % de părfi mărginite ale Iul F, se defineşte ca şi mai sus nofiunea de aplicafie 2>hipo-continuă, schimbînd rolurile lui E şi F. se spune că o aplicafie bilineară separat continuă u e (© , % )-hipocontinuă dacă e în acelaşi timp ©-hipocontinuă şi $-hipocontinuă. Dacă V şi V sînt două spafii vectoriale la stînga pe un corp K şi / e o aplicafie lineară Viar 2V=/(0) e nucleul său, imaginea prin / a unei drepte (omogene) din V, care nu e confinută în N, e o dreaptă (omogenă) din V; în aceste condifii, prin trecere la cîturi, / defineşte o aplicafie g a spafiului proiectiv P(V) - P(N) în spafiul proiectiv P{V), numită aplicaţie proiectivă sau aplicafie lineară proiectivă. P Se spune că o aplicafie lineară g a produsului tensorial 0 E ap v4-moduleEîntr-un^4-modul F e aplicafie alternată, dacă aplicafia multilineară corespondenfă (xi, e alternată. Fiind date două spafii afine E şi E’ ataşate la două spafii vectoriale T, Tl pe un corp K, se spune că o aplicafia ua lui E în E' e o aplicafie afină (sau o aplicafie lineară afină) dacă, oricare ar fi familia (xt)t^j de puncte din E şi familia (Xt)t^j de scalari astfel încît avem i6I i€I§ t€I Dacă u e o aplicafie afină a unui spafiu afin E într-un spafiu afin F, există o aplicafie şi numai una a spafiului vectorial T ataşat lui E în spafiul vectorial T' ataşat lui F’, astfel încît u (x4-£) = #(x)4-^(0» oricare ar fi x£E şi tgT, şi se spune că v e aplicafia lineară T~>T’ asociată aplicafiei afine u. Fie F\,F2,F§ trei mulfimi, /j, f2, fa, respectiv permutări ale lui Fi, F2, Fs, şi Af o mulfime din scara de mulfimi avînd ca bază Fi,F2,F Se poate defini din aproape în aproape o permutare a lui M, numită extensiunea iui fi, f2, fa la M, şi care se notează cu /2» fs)- De altă parte, dacă G e un grup oarecare, şi ^(«=1,2, 3) e o reprezentare a lui G pe un grup de transformări ale lui Fit şi dacă, pentru orice cr(:G, se pune i(a)» Ma)i ^3(0))» aplicafia a-*aM e o reprezentare a lui G în grupul simetric © numită extensiunea la ^ a reprezentărilor h\, k>2, h$.— Dacă A şi B sînt două mulfimi din scara de bază F\, F2, F% şi w o aplicafie a lui A în B, se spune că w e invariantă prin grupul G, dacă oA(w(z)) = w (gb{z))i oricari ar fi z£A şi a£G. Aplicafia unui grup G pe el însuşi care, la orice x£G, face să corespundă simetricul lui x în G, se numeşte aplicafie simetrică a unui grup. Aplicafia simetrică a lui G pe el însuşi e o permutare involutivă. Fie E şi E' două spafii metrice, d distanfa pe E, d' dî-stanfa pe E'. O aplicafie biunivocă / a lui E în E' e un isomorfism al structurii de spafiu metric a lui E pe structura de spafiu metric a lui E1, dacă oricare ar fi xQE, y^F, avem (5) d(*,y)-d'(/(*),/M)- Un astfel de isomorfism se numeşte şi isometrie, iar aplicafra corespunzătoare f, o aplicafie isomefrică a lui E în £\ m* Aplicafie, puncî de ~ 532 Apofiză de inundare 1. Aplicaţie punct de Mec.; V. Punct de aplicafie. 2. Aplică, pl. aplice. 1. Arh.; Element decorativ fixat sau aplicat pe un element de construcfie sau pe un obiect. Exemple de aplice puse pe perefi sînt corpurile de iluminat (v. sub Aplică 2). Aplicele au constituit elemente decorative importante, în special în epoca Renaşterii. în arhitectura modernă, aplicele sînt folosite în mare măsură, datorită posibilităfilor pe cari le prezintă iluminatul electric cu lămpi cu incandescenfă de forme variate, cu tuburi cu vapori de mercur, de sodiu sau cu neon, cum şi datorită numeroaselor tipuri de sticlă (mată, opalin, irizată, etc.). în acelaşi timp, formele părfii metalice se adaptează destinafiei şi decorafiei încăperilor. — Tot aplice se numesc compozifiile decorative de bronz, de alabastru, etc., aplicate peste căptuşelile de marmură sau de alt material, cari imită basoreliefurile şi se folosesc în sălile cu caracter monumental, cum şi oglinzile de forme şi dimensiuni variate, fixate pe perefi. Exemple de aplice puse pe obiecte de artă sînt: unele elemente decorative, în general de metal, aplicate pe uşi, pe porfi, grile de împrejmuire, etc., cum şi unele elemente decorative executate din foi de metal subfire, din fireturi de mătase, etc., aplicate pe lăzi, pe cofrete, cutii, panouri decorative, îmbrăcăminte de cărfi, uniforme de ceremonie, veşminte bisericeşti, etc. 3. Aplică, pl. aplice. 2. Arh., II.: Corp de iluminat fixat pe perete, printr-o flanşă, sau prin unu sau mai multe brafe (de bronz, fier forjat, sticlă, etc.). Aplicele sînf echipate cu lămpi cu incandescenfă sau cu fluorescenfă de putere mică sau mijlocie, cu lumînări, forfe, etc. Dată fiind înălfimea mică de fixare (2-3 m de Ia pardoseală), aplicele trebuie să aibă o strălucire mică în porfiunea vizibilă pentru un observator (aproximativ 0,1 sb).— Se folosesc aplice atît în iluminatul industrial (de ex. aplice etanşe, aplice protejate contra exploziilor, aplice „monobloc" cu baterie de acumulatoare pentru iluminatul de siguranfă), cît şi în iluminatul birourilor şi al locuinfelor (de ex. aplice etanşe pentru bucătării şi băi, pentru intrări şi terase, ăplice ornamentale cu mai multe brafe echipate cu lămpi de formă obişnuită sau decorativă). Aplicele pentru iluminatul locuinfelor se construiesc şi ca aplice orientabile, servind fie la iluminatul direct, fie la cel indirect. 4. Aplit. Pefr.: Rocă magmatică filoniană caracterizată prin aglomerarea mineralelor leucocrate din roca intruzivă de origine, în faza de consolidare pegmatiiică, la temperaturi apropiate de 575°, Se formează din produsele reziduale ale magmelor, cari au o fluiditate mare şi pătrund uşor în fisuri, în apropierea suprafefei scoarfei terestre, în condifiile unei presiuni scăzute şi ale unei răciri mai rapide. Modul de formare a aplitului (consolidare simultană a mineralelor) se reflectă în structura sa panidiomorfă caracteristică, „aplitică", cu cristale mărunte sau mijlocii, de culoare albă sau galbenă-cenuşie. Aplitul apare în scoarfă sub formă de benzi sau de filoane, în masa rocilor de origine, deosebindu-se aplif-gabbrouri bogate în labrador, aplit-diorite bogate în andezin, aplit-granite în constitufia cărora intră orfoza, oligoclazul şi cuarful, etc. De existenfă aplitelor e legată uneori prezenfa unor minerale metalifere şi a unor minerale rare. Prin procese fizicochimice de descompunere a feldspafilor din âplite, iau naştere minerale argiloase (v. Argiloase, minerale ~). 5. Aplitică, structură Petr.: Structura rocilor magmatice în care mineralele componente —cuarful şi feldspafii— au un grad egal de idiomorfism, iar indivizii cristalini sînt mărunfi. V. Aplit. e. Aplom. Mineral.; Varietate de andradit (v.), cu confinut de sescvioxid de aluminiu. 7. ApEonă. Ind. alim.: Produs dietetic preparat pe bază de mere, sub forma de pulbere galbenă-brună, cu miros specific de mere. în amestec cu apa, dă o pastă de consistenfă gelatinoasă. Aefiunea lui dietetică se datoreşte, în principal, proporfiei mari de pectină (5%), care e inertă fafă de bac- teriile şi fermenfii intestinali, însă are o aefiune adsorbantă selectivă pentru toxinele cari provoacă turburări gastro-intesti-nale. De asemenea, prin presiunea exercitată de masa gelatinoasă asupra perefilor intestinali, sînt stimulate confracfiunile peristaltice normale, înlocuindu-se confracfiunile dureroase ale intestinului. s. Apocodeină. Farm.: Al- ^ caloid obfinut din clorhidrat de ,, r codeină (v.) încălzit la 180° cu 3 v ✓ clorură de zinc, după aceeaşi tehnologie ca apomorfina (v.). Se prezintă sub formă de pulbere amorfă de culoare galbenă-cenuşie, uşor solubilă în apă şi în alcool. Se înfrebuinfează în medicină ca sedativ, ca hipnotic, purgativ, vomitiv indirect şi ca expeeforant. 9. Apocrenaţi, sing. apo-crenat. Ped.: Săruri insolubile precipitate în orizontul B al po-dzolurilor, în urma reducerii, de către bacteriile anaerobe, a crenafilor solubili de fier, aluminiu şi mangan, levigafi din orizontul superior al solului. 10. Apocrenic, acid V. sub Crenici, acizi u. Apocromat, obiectiv F/z. V. sub Obiectiv. 12. Apodosis. Arh. V. Diaconicon, Absidiolă. 13. Apoenzimă, pl. apoenzime. Chim. biol.: Componentul proteic termolabil al unei enzime. V. sub Enzimă. 14. Apoferment. Chim. biol.: Componentul coloidal, termolabil, al enzimelor cu coenzime. Sin. Apoenzimă, Fenon. 15. Apofilit. M/nera/.: KCa^F | (SÎ40io)2] ’ 8 H2O. Mineral din grupul zeolifilor, care se găseşte în cavităfi le rocilor efuzive de tipul bazaltelor şi al fonolitelor (în Islanda şi în insulele Făroer). Cristalizează în sistemul tefragonal holoedric. Se prezintă în agregate granulare sau fibroase. E incolor sau roşietic, transparent pînă la translucid, cu luciu sticlos. Are duritatea 4,5-”5 şi gr. sp. 2,4. ig. Apolite, sing. apofită. Geobot.: Specie de plante autohtone cari, în mod normal, constituie asociafii, singure sau în asociafie cu alte specii, dar cari, în anumite situafii, intră numai ca buruieni în culturi. Se subdivid cum urmează: Euapofite, la cari apofitismul e foarte pronunfat; de exemplu: Rubus caesius (Murul semănătorilor), Equisefum arvense (Coada calului),Agro-pyron repens (Pirul), etc.; Apofite propriu-zise, cari se dezvoltă atît în asociafii naturale, cît şi în culturi; de exemplu: Urtica dioica (Urzica), Bidens tripartita (Dentifa), etc,, — şi Hemiapofite, cari au un grad de apofitism foarte redus; de exemplu: Tus-siiagofarfara (Podbealul), Campanulapatula (Clopofeii), Chrysan-themum leucanthemum (Ochiul boului), etc. 17. Apofiză, pl. apofize. 1. Arh.: Mulură concavă care leagă (în special la ordinele clasice) fusul unei coloane de baza sau de capitelul ei (v. fig. sub Mulură). is. Apofiză, pl. apofize. 2. Petr.: Formă de zăcămînt a rocilor magmatice intruzive, care apare în acoperişul unui lacolit ca nişte digitafii cari pătrund în rocile din înveliş. ig. Apotiză de inundare. Expl. petr.: Ieşind spre fifei al suprafefei de contact dinfre apă şi fifei, în timpul exploatării unui zăcămînt. Inifial, acest contact reprezintă un plan orizontal, dar în timpul exploatării zăcămîntului, ca urmare a amplasării neregulate a sondelor, a neuniformităfii permeabilităţii C CH II I C C / xc^ xch2 O l I \ / CH \ / \ CH N—CH3 h2c- HCv aCH C -ch2 Apofiză jugală 533 Apollonius, cercul luî ~ stratului petrolifer şi a unor presiuni diferite la sonde, nu se mai păstrează acelaşi plan orizontal, ci se formează zone în cari apa avansează mai repede. Apofizele de inundare cuprind între ele zone de fifei cari nu mai pot fi extrase din zăcămînt. Formarea apofizelor poate fi evitată prin urmărirea şi reglarea atentă a exploatării zăcămînfului. 1. Apofiză jugală. PaleontPrelungire în formă de ure-chiuşă, dezvoltată pe laturile peristomului unor amonifi, în special jurasici (de ex. Lioceras opalinum Rein). 2. Apogeu, pl. apogee. Astr. V. sub Orbita unui astru. 3. Apolară, grupare Chim. fiz.: Grupare de atomi, sau radical, care nu are moment electric spontan. Sin. Grupare nepolară. 4. ^, moleculă Chim. fiz.: Moleculă care nu are moment electric spontan. Sin. Moleculă nepolară. 5. valenţă Chim. fiz.: Legătură chimică între atomi neutri (valenţă omeopolară, valenfă prin forfe van der Waals, etc.), diferită de valenfa eteropolară. Sin. Valenfă nepolară. V. şi sub Valenfă. 6. Apolare, figuri Mat. V. sub Apolaritate. 7. Âpolarifafe. Maf.: Relafie invariantă între un tensor confra- variant Â* ^ şi unul covariant Ahr,_h^, consistînd în anularea tensorului de apolaritate al celor doi tensori şi care se obfine formînd produsul tensorial general B hy'K hyhQ şi contr^cfîndu-l în raport cu cel mai mare număr posibil de indici. Tensorul de apolaritate e de ordinul \p —q | şi e contra-variant dacă p>q, sau covariant dacă p, cari sînt înscrise în conica /. în cazul p = 3, q — 2, n~2, ecuafiile f=a>hkx,xhxk=0 rs $> = B urus — 0 (i, h, k— 1, 2) (r, 5=1, 2) formează un sistem tensorial covariant de ordin p, dacă nu considerăm un factor de proporfionaliiate, fafă de transformările grupului proiectiv punctual. Coeficienfii Ahi,,.h^ din ecuafia tangenţială a unei curbe algebrice de clasă q h'-K a considerafi în aceleaşi condifii, sînt componentele unui tensor contravariant. Curbele sînt apolare dacă tensorii respectivi sînt apolari. în cazul p — q — 2t n~2, ecuaţiile * f(xl, x2) = anx^1 -f-2ai2xlx2-h- a22*2x2 = 0 <&(«!, U2) — Bxxu\ui -{-2Bl2u\H2Jr B22h2U2 reprezintă, fafă de un reper proiectiv pe o dreaptă (sau într-o formă geometrică de prima specie), fiecare o pereche de puncte. Tensorul de apolaritate e scalarul: di\B^-]r2 U\2B^24" °) unghiul de rofafie al arborelui. al combustibilului. Autoaprinderea combustibilului, pulverizat prin injecfie şi dispersat uniform în masa de comburant, se realizează fără vaporizare prealabilă; arderea şe prQdyqe şub Aprindere 540 Aprindere presiune aproximativ constantă, deoarece, combustibilul fiind injectat într-un anumit interval de timp (către sfîrşitul cursei de compresiune), creşterii de presiune prin ardere îi corespunde o creştere de volum prin deplasarea pistonului (în cilindrii motoarelor cu piston) sau prin evacuarea continuă a gazelor de ardere (la camerele de combustie ale turbinelor). Combustibilii folosifi sînt motorina, petrolul lampant, gazele, etc., al căror punct de aprindere e de circa 200—400°. Autoaprinderea se utilizează la motoare cu piston sau Ia turbine. La motoare Diesel (v. fig. /), combustibilul e injectat în cilindrul motorului, direct în camera de combustie sau într-o cameră auxiliară; aceasta e în comunicaţie cu camera de combustie şi poate fi cameră de precombustie, de acumulare sau de turbulenţă. Autoaprinderea, respectiv injeefia, trebuie să se producă pufin înainte ca pistonul să ajungă la punctul mort exterior, pentru ca arderea să se efectueze la presiune aproximativ constantă, aproape de valoarea maximă, în procesul aprinderii se deosebesc următoarele trei faze (v. fig. II şi III): preaprinderea (numită şi întîrziere la aprindere), care e faza de la începutul introducerii combustibilului pînă la aprindere, a cărei durată se reduce prin creşterea temperaturii aerului comprimat (peste 550<*600°), creşterea raportului de compresiune (se recomandă 8=17—20) şi îmbunătăfirea pulverizării; arderea repede, după aprindere, care e faza cînd presiunea creşte brusc şi a cărei durată nu trebuie să fie excesiv de mică, pentru a evita bătăi în motor (se recomandă o vitesă de creştere a presiunii de 2—4 at pentru fiecare grad de rotafie a arborelui); arderea propriu-zisă, Ia presiune aproximativeonstantă (presiunea maximă fiind de 42—55at). Temperatura de autoaprindere a combustibilului nu trebuie să depăşească circa 400°, pentrucă durata fazei a doua ar fi prea scurtă şi în motor s-ar auzi bătăi (numite impropriu detonafii), deşi aceste bătăi pot fi eventual evitate prin folosirea unor combustibili cu cifră cetenică mare. Avansul la injecfie(v.fig.///) nu trebuie să depăşească valori le 6=10—15° la motoarele lente sau 8 = 20—40° la motoarele rapide (O, în grade, fiind unghiul de rofafie a arborelui motor), pentrucă altfel durata fazei întîi s-ar mări în detrimentul fazei a treia, deci arderea s-ar produce aproape numai la volum constant (ca la motoare cu electroaprindere); totuşi avansul Ia aprindere e destul de mare la motoarele rapide, acestea funcfionînd după ciclul mixt (Sabathe), cu ardere Ia volum constant şi la presiune constantă. Turafia mo- li. Curbele de introducere a combustibilului (b) şi de ardere (x) Ia un motor cu autoaprindere. q>) unghiul de rotafie a arborelui motor; Fj) faza preaprinderii; F2) faza arderii repede; F3) faza arderii isobare (la presiune constantă); IC) introducerea combustibilului; Ar) arderea. lineară a duratei de preaprindere şi de ardere (v. fig. /V). Motoarele cu autoaprindere, în cari combustibilul e introdus printr-un injeefor, se împart în motoare cu injecţie mecanică ^pap hi i 12.10 3.10- 1./0 1000 1200 mo ~h (rot/minJ IV. Durata preaprinderii şi arderii în funefiune de turafie. Tpap) durate preaprinderii (întîrziere la aprindere); tar) durata arderii; n) turafia motorului. şi motoare cu insuflare (numite şi motoare cu compresor), după cum injeefia e hidraulică (prin intermediul unei pompe de injecfie) sau pneumatică (cu aer sub presiune). Electroaprindere: Aprinderea prin scînteie electrică a unui combustibil, dispersat sau injectat într-un comburanf, amestecul combustibil-comburant sau numai comburantul fiind comprimat în prealabil pînă la o temperatură inferioară punctului de aprindere al combustibilului. Elecfroaprinderea se realizează după ce se formează amestecul combustibil-comburant, numit amestec carburant, în exteriorul motorului (prin dispersiune) sau în inferiorul motorului (prin injecfie); arderea, nurrJtă şi deflagrafie ( e numifă impropriu şi explozie), se produce sub volum aproximativ constant, datorită vitesei mari de propagare a flăcării. — Combustibilii folosifi sînt benzina, alcoolul, gazele, etc., a căror temperatură de aprindere e sub 200°. Elecfroaprinderea se utilizează la motoare cu piston, la turbine sau la reactoare. III. Diagrama desfăşurată a unui motor cu autoaprindere (linie întreruptă: diagrama fără aprindere; linie confinuă: diagrama cu aprindere), cp) unghiul de rotafie a arborelui motor; d) unghiul de avans la injecfie; P) presiunea; Fj), F2) şi F§) fazele aprinderii; lj) injeefia; Cc) curba compresiunii; Cj) curba detentei. torului influenfează în principal avansul Ia aprindere, care trebui© şş creaşcă odată cu turafia, cşea ce provoacă descreşterea V. Ciclul unui motor cu electroaprindere (linie întreruptă: ciclul teoretic; linie confinuă: ciclul real), p) presiunea (kg/cm2); x) drumul parcurs de pisfon; X) cursa pistonului; Pme) puncfui mort exterior; Pmf-) punctul mort interior; Cc) curba compresiunii; C^) curba detentei; Ap) aprindere; 1) cilindru; 2) bujie; 3) supapă; 4) piston; 5) bielă; 6) arbore mofor; 7) sensul de rofafie al arborelui; q>°) unghiul de rofafie al arborelui. La motoare cu pisfon (v. fig. V), combustibilul e dispersat în comburant, într-un carburator sau într-un amestecător, iar uneori e injectat în comburant, în camera de combustie sau în colectorul de aspirafie. Amestecul carburant se caracterizează prin coeficientul de exces de aer (a), care influenfează vitesa de propagare a frontului flăcării în cilindru; Ia turaţie dată? Aprindere 541 Aprindere penfru a = 0,8--0,9, arderea e violentă şi puterea motorului e maximă, iar pentru a= 1,05—1,10, arderea e completă şi randamentul motorului e optim, consumul de combustibil fiind minim. Vitesa de ardere, care la deflagraţie normală e de 20"’30 m/s, creşfe odată cu raportul de compresiune (s) şi nu trebuie să depăşească 250—300 m/s, penfru a nu se produce detonaţii, deşi aceste detonaţii pot fi eventual evitate prin folosirea unor combustibili cu indice octanic mare (combustibili cu adausuri antidetonante, de ex. tetraefil deplumb). Avansul la aprindere trebuie să fie 0 = 2O>i>4O° (v. fig. V/b); dacă avan- 5.10 H.10 VI. Variafia diagramei indicate a ciclului, în funcfiune de momentul aprinderii (-j- lucru mecanic activ; — lucru mecanic rezistent), a) aprindere timpurie; b) aprindere corectă; c) aprindere întîrziată; p) presiunea în cilindru (kg/cm2); v) volumul generat de piston; X) cursa pistonu-lui; Pme) punctul mort exterior; Pmj) punctul mort inferior; 8) avansul la aprindere (în cazurile a şi b), respectiv întîrzierea !a aprindere (în cazul c).. sul e prea mare se produc aprinderi premature, însoţite de contrapresiuni în cilindru (v. fig. V/a), iar dacă aprinderea e întîrziată, se reduce mult puterea motorului (v. fig. V/c), gazele de ardere avînd entalpie mare la ieşirea din motor. Turaţia motorului influenţează avansul la aprindere, care trebuie să crească odată cu turaţia (la unele motoare, reglarea avansului e automată), ceea ce provoacă descreşterea hiperbolică a duratei de preaprin-dere, de la producerea scînfeii pînă la aprindere (v. fig. V//). Motoarele cu elec-troaprindere, la cari scînteia electrică se produce între doi electrozi situaţi în interiorul camerei de combustie, se împart în motoare cu aprindere prin magnetou şi mofoare cu aprindere prin baterie. Aprinderea prin magnetou se obţine producînd scînteia electrică la întreruperea unui circuit electric alimentat de un magnetou. Aprinderea se realizează la joasă sau la înaltă tensiune, după felul magnetoului. Aprinderea la joasă tensiune (100---400 V) se obţine folosind un magnetou cu o înfăşurare de joasă tensiune, cpnecfat în circuitul a doi electrozi, şi un mecanism de întrerupere a acestui circuit, care asigură şi mişcarea oscilantă a organelor mobile ale magnetoului (v. fig. VIII). Magnefoul, al cărui cîmp magnetic e dat de un inductor (stator) compus din magneţi permanenţi, poate fi cu indusul oscilant sau cu volete oscilante, astfel încît fluxul care străbate înfăşurarea indusă e variabil; scînteia se produce cînd fluxul e maxim (de exM la magnetou! cu S.10 1100 mo 1500 ■nfpot/mînj VII. Durata preaprinderii în funcfiune de turafie. Tpap) preaprinderea (întîrzierea la aprindere); n) turafia motorului. VIII. Schema echipamentului de aprindere la joasă tensiune, prin magnetou. 1) rotorul magnetoului de joasă tensiune; 2), 3) şi 6) pîrghii; 4) opritor; 5) resort; 7) camă montată pe arborele de distribufie; 8) pinten; 9) tijă oscilantă; 10) electrod oscilant în interiorul cilindrului, solidarizat cu tija 9; 11) electrod fix, în interiorul cilindrului, izolat de masă. indusul în rotor, cînd planul spirelor indusului e perpendicular pe liniile de cîmp ale inductorului), circuitul magnetou-electrozi fiind întrerupt prin separarea electrodului mobil 10 de cel fix 11, datorită forţei elastice a resortului 5. Mecanismul de întrerupere 2—3—6—7 funcţionează într-un sens prin mişcarea camei 7, cînd pintenul 8 se depărtează de tija 9 şi rotorul 1 al mag-nefoului (indusul sau voletele, după caz) începe să se învîrtească, iar în sens contrar prin acfiunea resortului 5, cînd se restabileşte brusc contactul pintenului 8 cu tija 9, şi se separă electrodul 10 de 11, ceea ce provoacă întreruperea circuitului electric şi producerea scînfeii de aprindere între aceşti electrozi. Aprinderea la joasă tensiune, care a fost utilizată la unele motoare mari şi lente, e aproape complet abandonată. Aprinderea la înaltă tensiune (10—25 kV) se obţine folosind un magnetou cu înfăşurări de joasă şi de înaltă tensiune, în care sînt incluse un ruptor şi un distribuitor, şi care e conectat în circuitul de înaltă tensiune al uneia sau al mai multor bujii (v. fig. IX). Magne-toul, al cărui cîmp magnetic e dat de un inductor compus din magneţi permanenţi, poate fi cu inductorul în stator şi indusul în rotor, cu inductorul în rotor şi indusul în stator, sau cu inductorul şi indusul în stator, rotorul fiind format din volete (corp feromagnetic, din două sau din patru părţi). Ruptorul, în serie cu înfăşurarea de joasă tensiune a magnetoului, econstituit dintr-un ciocănel fix (numit şi contraciocănel) şi un ciocănel mobil, al căror contact se „rupe" periodic, sub acţiunea unei came calate pe arborele magnetoului; distribuitorul, în serie cu înfăşurarea de înaltă tensiune a magnetoului şi cu bujii le, e constituit dintr-o placă cu ploturi la periferie (numărul ploturilor fiind egal cu cel al scîn-teiior cari trebuie să se producă în timpul unui ciclu al motorului) şi o pipă rotativă (antrenată de arborele magnetoului) care la fiecare „rupere" ajunge în dreptul unui plot, asi-gurînd trecerea curentului la bujii (cari sînf legate electric cu ploturile) şi producerea scînteilor în fiecare cilindru al moto*-rului, într-o ordine prestabilită. Mişcarea rotorului (comandată de arborele de distribuţie al motorului) provoacă variaţia fluxului magnetic, iar „ruperea" se efectuează cînd fluxul e maxim, astfel încît în înfăşurarea de înaltă tensiune a magne- IX. Schema echipamentului de'aprindere la înaltă tensiune, prin magnetou. î) înfăşurare de joasă tensiune; 2) înfăşurare de înaltă tensiune; 3) şi 4) ciocănelele mobil şi fix ale ruptorului; 5) cama rup-torului; 6) condensator; 7) înfreruptor; 8) şi 9) pipa şi ploturile distribuitorului; Î0) electrozii izolat şi la masă ai bujiei; 11) masă. Aprindere 542 Aprindere toului se va induce un curent care trece la bujii, între electrozii cărora (distanfafi la 0,3*--0,5 mm) se produce scînteia de aprindere. în circuitul primar, care cuprinde înfăşurarea de joasă tensiune a magnetoului şi ruptorul, sînt legate un condensator în paralel cu ruptorul, pentru a evita scînteile de ruptură (deoarece energia se înmagazinează în cîmpul electric al condensatorului în timpul „ruperii", trecînd apoi în cîmpul magnetic al bobinei), şi un întreruptor, pentru sistarea aprinderii prin punerea la masă a circuitului primar (deci scurt-cir-cuitarea ruptorului). în circuitul secundar, care cuprinde înfăşurarea de înaltă tensiune a magnetoului şi distribuitorul, sînt montate bujiile, conectate cu ploturile distribuitorului; între circuitul secundar şi masă e montat un limitor (numit impropriu paratrăsnet), constituit dintr-un eclator cu electrozi, necesar pentru evitarea supratensiunilor cari ar provoca străpungerea izolafiei între înfăşurarea secundară şi masă, cînd nu ar sări scînteia la bujie. Turafia pipei (rip) se determină din relafia Up = na/i, în care n (rot/min) e turafia motorului, a e numărul de „ruperi" la o rotafie a rotorului magnetoului şi i e numărul de cilindri ai motorului. Avansul la aprindere poate fi reglat automat sau manual, acfionînd o pîrghie care deplasează pozifia ruptorului în sensul de rotafie al camei de comandă sau invers, după cum se urmăreşte micşorarea sau mărirea acestui avans. Aprinderea Ia înaltă tensiune prin magnetou, utilizată în special la motoare stafionare sau de aviafie, prezintă avantajul unei funcfionări sigure a motorului, dar scînteia e slabă cînd turafia motorului e joasă, ceea ce e dezavantajos la demarare. Aprinderea prin baterie se obfine producînd scînteia electrică Ia întreruperea unui circuit electric alimentat de o baterie, prin intermediul unui transformator electric. Aprinderea se realizează în curent alternativ de înaltă tensiune (10-“25 kV), transformatorul cu circuit magnetic deschis fiind o „bobină" de inducfie sau „bobină" Ruhmkorff. Aprinderea prin baterie-bobină se obfine folosind o baterie de acumulatoare (de 6, 12 sau 24 V), o bobină de inducfie cu înfăşurare de joasă şi de înaltă tensiune, şi un cap distribuitor, care cuprinde un ruptor şi un distribuitor (v. fig. X). ;C 11 X. Schema echipamentului de aprindere Ia înaltă tensiune, prin baterie-bobină. 1) baterie; 2) întreruptor; 3) înfăşurare de joasă tensiune; A) înfăşurare de înaltă tensiune ; 5) şi o) ciocănelele mobil şi fix ale ruptorului; 7) cama ruptorului; 8) condensator; 9) şi 10) pipa şi ploturile distribuitorului; 11) electrozii izolat şi la masă ai bujiei; 12) masă. Ruptorul, montat în serie cu bateria şi cu înfăşurarea de joasă tensiune a bobinei, e constituit dintr-un ciocănel fix (numit şi contraciocănel) şi un ciocănel mobil, al căror contact se „rupe" periodic, sub acfiunea unei came caiafe pe arborele de distribufie al motorului; distribuitorul, montat în serie cu înfăşurarea de înaltă tensiune a bobinei şi cu bujiile, e constituit dintr-o piesa cilindrică cu ploturi pe suprafafa laterală interioară (nu- mărul ploturilor fiind egal cu cel al scînteilor cari trebuie să se producă în timpul unui ciclu al motorului) şi dintr-o pipă rotativă (antrenată de arborele camei ruptorului), care la fiecare „rupere" ajunge în dreptul unui plot, asigurînd trecerea curentului la bujii (cari sînt legate electric cu ploturile) şi producerea scînteilor în fiecare cilindru al motorului, într-o ordine prestabilită. La „rupere", adică la separarea ciocănelelor ruptorului, va varia fluxul care străbate înfăşurarea de înaltă tensiune a bobinei, astfel încît în această înfăşurare va circula un curent de inducfie care trece mai depafevja bujii, între electrozii cărora (distanfafi la circa 0,4 mm) se produce scînteia de aprindere. în circuitul primar, care cuprinde bateria, înfăşurarea de joasă tensiune a bobinei şi ruptorul, e montat un condensator în paralel cu ruptorul, pentru a evita scînteile de ruptură, şi un întreruptor, pentru sistarea aprinderii prin punerea la masă a circuitului primar (deci scurt-circuitarea ruptorului). în circuitul secundar, format din înfăşurarea de înaltă tensiune a bobinei (legată în prelungire cu cea de joasă tensiune) şi din capul distribuitor, sînt montate bujiile, conectate cu ploturile distribuitorului. Turafia pipei (np) se determină dintr-o relafie analogă celei de la aprinderea prin magnetou, unde a reprezintă numărul de „ruperi" la o rotafie a arborelui motorului. Avansul la aprindere poate fi reglat automat sau manual, acfionînd o pîrghie care deplasează pozifia rotorului. Circuitele primar şi secundar sînt monofilare, polul negativ al bateriei fiind legat la masă; bateria e în general încărcată de un dinam, care e echipat cu conjunctor-disjunctor sau cu regulator de tensiune, şi care e antrenat de arborele motorului. Aprinderea prin baterie-bobină, utilizată în special, la motoarele vehiculelor terestre, prezintă avantajul că scînteia nu depinde decît de tensiunea bateriei. Aprinderea prin curenfi de înaltă frecvenţă se obfine folosind o baterie de acumulatoare (de 6 sau 12 V), o bobină Ruhmkorff, eclatoare şi condensatoare (v. fig. XI). Vibratorul 4, montat în serie cu bateria 1 şi cu circuitul de joasă tensiune al bobinei 2, provoacă variafia fluxului în circuitul de înaltă tensiune al bobinei, în care se induc tensiuni, deci se înmagazinează energie în cîmpul electric al condensatoarelor 6; cînd tensiunea la bornele condensatoarelor depăşeşte o anumită valoare, se produc o descărcare prin eclatoarele 5 şi o scîn-teie între electrozii bujiei 7. Această aprindere, prin curenfi de înaltă frecvenfă, nu e influenfată de depunerile cărbunoase, de apă sau de fum de pe bujii, şi evită an-crasarea acestora, dar prezintă dezavantajul că e costisitoare. Aprindere cu cap in-candescent: Aprinderea prin Xl. Schema echipamentului de compresiune şi transfer de căldură aprindere cu curenfi de înaltă a unui combustibil, injectat într-un comburant care e comprimat în prealabil pînă la o temperatură a-propiată de punctul de aprindere al combustibilului. Aprinderea cu cap incandescent se obfine prin efectul caloric combinat, produs de comprimarea comburantului în cilindru şi de căldura dezvoltată de o porfiune incandescentă a camerei de combustie, care e capul incandescent. Temperatura la sfîrşitul cursei de compresiune e prea joasă (din cauza raportului de compresiune, care s e»9) pentru a asigura auto- frecvenfă. 1) baterie; 2) şi 3) înfăşurările de joasă şi de înaltă tensiune ale bobinei Ruhmkorff; 4) ciocănelul vibratorului; 5) eclator; 6) condensator; 7) electrozii bujiei. Aprindere 543 Aprindere de întoarcere aprinderea combustibilului, şi de aceea o porfiune din camera de combustie nu e răcită, ca să se obfină temperatura necesară aprinderii; totuşi, capul incandescent (în general închis într-o capotă, pentru a evita pierderile de căldură prin radiafie şi convecfie) nu trebuie să fie prea cald, ca să nu se producă pierderi de putere. Combustibilul e injectat astfel, îneît să se imprime particulelor o mişcare axială combinată cu o mişcare centrifugă, pentru a ajunge la capul incandescent, unde se vaporizează şi apoi se aprinde. Această aprindere, folosită la unele motoare mici în doi timpi, e pufin răspîndită şi prezintă dezavantajul că reclamă preîncălzirea capului incandescent înainte de pornirea motorului, prin aport de căldură de la o sursă exterioară (de ex. o lampă cu benzină). Sin. Termoaprindere. Aprindere prin incandescenţă: Aprinderea prin confact cu un fub incandescent, a unui combustibil dispersat într-un comburant, amestecul combustibil-comburant fiind comprimat în pre- # alabil pînă la o temperatură inferioară punctului de aprindere al combustibilului. Tubul incandescent e menfinut la temperatură înaltă (roşu viu) de un arzător cu gaz (v. fig. XII), iar aprinderea se obţine cînd amestecul pătrunde în tub, către sfîrşitul compresiunii; momentul aprinderii poafe fi reglat modificînd pozifia arzătorului 4 fafă de tubul 2, prin culisarea arzătorului în lungul tijei 6, ceea ce nu asigură o reglare sensibilă şi precisă. Aprinderea prin incandescenfă a fosf utilizată mult timp Ia motoare cu „explozie", însă acum e abandonată. 1. Aprindere, pl. aprinderi. 4. Mefg.; Pregătirea şi inifierea arderii la un cuptor sau la o vatră, pentru punerea lor în funefiune. Se poate realiza: automat, prin scînteie electrică, ca la anumite injectoare de calorifer, sau prin percusiune, ca la aprinzătoarele de gaze; manual, prin flacără, amnar, chibrit, cari aprind direct combustibilul pe vatră (de ex, aprinderea unui cubilou, a unui cuptor de forjă, a unui cuptor înalt, etc.). 2. Aprindere, pl.aprinderi. 5. Mine, Tehn. mii.: Operafia de inifiere a exploziei unei pulberi sau a unui exploziv, într-un spafiu închis (de ex. gaură de mină, cameră de tun sau de armă), prin intermediul unui mijloc termic (flacără deschisă, scînteie electrică, etc.). în aer liber, fiecare exploziv are o temperatură proprie de aprindere (de ex.: pulberea neagră, 315°; dinamita, 200-*-210°; fulminatul de mercur, 186°), arderea propagîndu-se lent de la particulă la particulă, cu o vitesă aproape constantă de numai cîfiva milimetri pe secundă, fără a se produce explozia (la explozivii brizanfi, arderea fără explozie e valabilă numai pentru canfifăfi mici). în spafiu închis, arderea se propagă cu o vitesă de la cîfiva metri la cîteva sute de metri pe secundă ,şi produce descompunerea explozivilor în gaze, cari au o presiune interioară foarte mare şi o temperatură foarte înaltă, şi cari produc în cele din urmă explozia. în general, la inifierea exploziei unei încărcături de pulbere sau de explozivi în spafiu închis au loc două aprinderi: aprinderea termică a fitilului (fitil Bickford) sau a materialului inflamabil (iască, fitil de bumbac sau befişoare speciale formafe dintr-un tub în interiorul căruia se găseşte, de obicei, clorat XII. Schema echipamentului aprinderii prin incandescenţă. /) cameră de combustie a motorului; 2) tub incandescent; 3) suportul tubului; 4) arzător cu gaz; 5) cămaşa de asbest a arzătorului; 6) şi 7) tijă şi şurub de reglare; a) accesul aerului; b) accesul gazului. de potasiu) care conduce flacăra la capsa detonantă (v.); aprinderea explozivului de inifiere (de obicei fulminaf de mercur) din capsa detonantă, care prin producerea undei detonante şi a unei temperaturi înalte declanşează aprinderea explozivului, deci explozia. Aprinderea explozivului de inifiere se poate obfine şi fără aprinderea termică (cu fitil), cu ajutorul curentului electric care înroşeşte un filament sau produce o scînteie, în capsele detonante electrice (v.). Aprinderea explozivilor poate rata: cînd capsa detonantă, deşi amorsată, nu face explozie; cînd încărcătura de exploziv nu explodează, din cauza fitilului întrerupt, a capsei detonante umede sau defecte, a legăturii greşite, a explozivului alterat, etc.; cînd încărcătura de exploziv explodează numai parfial, din cauza pătrunderii prafului de mină înfre cartuşele de exploziv; cînd explozivul arde cu flacără în loc să explodeze, din cauza întrebuinfării unei capse detonante nebrizante, etc. s. dispozitiv de Tehn. mii.: Dispozitiv care intră în compunerea unei guri de foc şi care serveşte Ia inifierea aprinderii unei amorse (v.). Dispozitivele de aprindere sînt: cu percutor (v.), cînd amorsa are o capsă construită astfel, îneît să funefioneze prin izbire; cu fricfiune, care e în acelaşi timp amorsă şi dispozitiv de aprindere, şi consistă dintr-un tub de pulbere echipat cu un friefor (cu zimfi penfru intensificarea frecării) în interior care, cînd e tras afară produce, prin frecare, . aprinderea pulberii; electric prin incandescenfă, la care un conductor electric străbate pulberea amorsei şi, devenind incandescent la trecerea unui curent electric, o aprinde; electric prin scînteie, constituit din doi electrozi monfafi în interiorul încărcăturii amorsei, pe care o aprinde prin seînteia produsă între aceşti electrozi. 4. Aprindere, pl. aprinderi. 6. Elf.: Stabilirea descărcării electrice înfr-o lampă cu luminescenfă, cu arc voltaic, cu vapori de mercur, etc. 5. Aprindere. 7. Elf.: Punerea în stare de funcfionare a unui cuptor electric cu arc. Sin. Amorsare. 6. Aprindere. 8. Elf.: Stabilirea curentului nominal prin filamentul unei lămpi cu incandescenfă. 7. Aprindere. 9. Tehn., Gen.: Pregătirea unei lămpi de iluminat, cu petrol sau cu gaz, pentru punerea ei în funefiune şi inifierea arderii. 8. ~ inferioară. Mine: Operafia de reaprindere a unei lămpi de siguranfă, realizată cu ajutorul unui aprinzător, fără a o deschide. 9. Aprindere de înfoarcere. Elf.: Disparifia bruscă a efectului de supapă al unui tub redresor cu gaz sau cu vapori. Fenomenul poate să apară în tuburile redresoare cu gaz (gazo-froane sau tuburi cu baie de mercur) cînd potenfialul anodului e mai jos decît potenfialul catodului, tensiunea dintre anod şi catod putînd produce, în anumite condifii, o conducfie inversă de curenf (deplasare de electroni de la anod Ia catod sau curent îndreptat prin interiorul tubului dinspre catod spre anod). El poate să apară în redresoarele cu mercur, Ia defecte interioare, de exemplu cînd presiunea vaporilor de mercur e prea mare, din cauza supraîncălzirii catodului. Aprinderile de întoarcere sînt mai frecvente Ia tuburile sau Ia mufafoarele polianodice cu baie de mercur. în funcfionare normală, un anod oarecare debitează atît timp cît potenfialul său e pozitiv în raport cu catodul şi superior potenfialului celor-lalfi anozi. în mutator exisfă atunci un arc direct (normal) între un anod şi baia de mercur, care se comută ciclic de la un anod la altul. Aparifia unei pensiuni inverse (negative) între un anod în state de neconducfie şi arcul din mutator sau baia de mercur (egală cu suma dinfre tensiunea redresată şi valoarea instantanee a tensiunii secundare a transformatorului anodic, şi avînd valoarea maximă egală cu aproximativ dublul amplitudinii tensiunii de fază) în condifii defavorabile poate declanşa un arc Aprindere, tensiune de ~ 544 Aprovare invers sau o aprindere inversa. în acest caz, anodul care conduce invers devine sediul unei pete catodice (v.)f astfel îneît apare un curent care curge (în sens convenţional) de la majoritatea celorlalţi anozi spre anodul care conduce invers (de ex. anodul 1, în fig. /); se stabileşte, pe lîngă arcul direcf, un arc invers perturbator, care poate produce deteriorarea mutâtoru lui. Arcul perturbator leagă anodul, care a devenit sursă de electroni, cu anodul care are ■‘•B1 potenţialul cel mai înalt. Astfel, se va stabili succesiv un arc (v. fig. /) între anozii 1 şi 2, I şi 3, 1 şi 4, etc. Arcul dinfre doi sau mai mulţi anozi reprezintă un scurt- Formarea arcului invers înfr.-un circuit la bornele fransformato- mutator polianodic. rului. Impedanţa circuitului local fiind compusă numai din impedanţa de scurf-circuit a transformatorului şi din rezistenţa arcului (amîndouă foarte mici), curentul e foarte intens (de mai multe ori intensitatea curen- tului nominal). Aprinderea de întoarcere constituie un scurţ- ii. Forma tensiunii ar.odice în conexiunea stea-hexafazafă din fig. !. U2j, U22, U2s, •■■) tensiuni secundare ale transformatorului; Um) amplitudinea tensiunii secundare; Uaj) tensiunea anodică pe anodul 1; 2 Um) maximul tensiunii inverse; A.Ua^ căderea de tensiune pe arcul direcf. circuit nu numai pentru o reţea de curenf alternativ, ci şi pentru o reţea de curenf continuu, cînd pe aceasta debitează şi alte generatoare de curenf continuu. Aprinderile inverse constituie un accident grav şi, în acelaşi timp, dificultatea principală în dezvoltarea mutatoarelor de tensiune şi ’curent mare; în general, ele limitează puterea nominală a mutaforului. Cauzele apariţiei aprinderii de întoarcere sînt: întîrzierea deionizării spaţiului din jurul unui anod pe care a încetat con- duefia de curent, supratensiuni anodice provocate din diferite motive, o încălzire exagerată a anozilor, o densitate de ionizare mare provocată de o suprasarcina, depuneri de picături de mercur pe anod, etc. Sin. Aprindere inversă. i. Aprindere, tensiune de Elt.: Tensiunea electrică minimă necesară între doi electrozi reci dinfr-un fub cu gaz, penfru care se produce o descărcare autonomă (adică un curenf electric între aceşti electrozi, care, pentru a se menţine, nu are nevoie de o sursă de ionizare exterioară tubului). La această tensiune, un electron produs în apropierea catodului de o sursă exterioară de ionizare şi care se deplasează spre anod, e capabil să ionizeze, prin ciocnire, moleculele pe cari le întîlneşte, şi deci să libereze alţi electroni cari, la rîndul lor, produc alte ioni-zări. Se produce astfel un proces cumulativ, numit avalanşă de electroni. După aprindere, sursa exterioară de ionizare poate lipsi. Tensiuneade aprindere depinde de numărul ionilor şi al alfor produse de ionizare, formate în avalanşa de electroni; de aceea, această tensiune depinde de natura gazului din fub, de concentraţia sau presiunea la o anumită temperatură şi de configuraţia şi materialul electrozilor. Tensiunea de aprindere satisface teorema lui Paschen (v. Paschen, teorema lui ~). în cazul unui gazofron, electronii emişi de catodul încălzit au o energie cinetică iniţială şî tensiunea de aprindere e mai joasă decît în cazul tuburilor cu catod rece şi depăşeşte puţin potenţialul de ionizare al gazului din tub. în cazul unui tiratron, tensiunea de aprindere depinde de tensiunea de negativare a grilei firatronului, datorită căreia se produce un cîmp electric în apropierea catodului, care poate micşora sau anula efectul cîmpului corespunzător tensiunii anodice. 2. Aprinderea formei. Mefg.: Fază a procesului de turnare, consistînd în aprinderea gazelor (cu conţinut de hidrogen şi oxid de carbon) cari ies din forme şi miezuri (prin pereţii formei, mărci, canale de aerisire sau prin rostul dintre separaţii), pentru a micşora vicierea atmosferei din turnăforie. Aprinderea gazelor se face cu ajutorul unei torţe sau al unei bare înroşite (prin cufundarea barei în metalul lichid). Cînd formarea s-a executat în solul turnătoriei, o mare parte din gaze sînt dirijate— prin stratul de cocs al patului tare — spre ţevile de evacuare, iar aprinderea gazelor se face la capătul liber (din atmosferă) al acestor ţevi. Arderea gazelor, la locurile prevăzute, indică formarilor circulaţia corectă a gazelor prin masa de amestec de formare. 3. Aprinzător, pl. aprinzătoare. 1. Mine: Organ al lămpilor de siguranţă, care e obligatoriu din puncfui de vedere al protecţiei muncii, constituit dintr-un aparat care permite reaprin- derea acestora, fără a le deschide. 4. Aprinzător, pl. aprinzătoare. 2. Tehn. mii.: Dispozifiv special care permite aprinderea fitilului ordinar, fără a folosi mijloacele obişnuite: chibrit, tăciune, etc. în operaţiile de distrugeri. Aprinderea se realizează, fie prin percusiune (un percutor izbeşte o capsă care, detonînd, transmite flacăra, fitilului), fie prin frecare (smulgerea unei sîrmuiiţe, care provoacă frecarea pe o pastilă cu bază de fosfor, care aprinde şi transmite flacăra, fitilului). 5. Aproape peste fot. Mat.: Locuţiune folosită pentru a indic3 faptul că o mulfime are o proprietate în toate punctele ei, exceptînd cel mult O submulfime de măsură nulă. e. Aproharbifal. V. Aiurat. 7. Apropiat. Maf. V. Aproximativ. 8. Apropiat. Silv., Ind. lemn.: Ansamblul de operafii din procesul de scoatere a lemnului din pădure, prin care lemnul concentrat în locurile de adunare e dus pînă la depozitul de încercare în vehicule sau pînă la instalaţii permanente de transport. V. şi Exploatarea pădurilor. 9. Apropiat, metoda punctului Topog.: Metodă topografică pentru ridicarea detaliilor terestre, sprijinindu-se pe o triangulaţie executată în prealabil. Metoda consistă în determinarea — prin vize terestre la aparat — a unui punct auxiliar, apropiat de punctul căutat, şi în calculul elementelor lui nu-, merice pe baza determinării terestre efectuate; rezultatele obţinute se raportează la o scară foarte mare şi apoi se interpolează, respectiv se determină poziţia punctului necunoscut. 10. Aprovare, pl. aprovări. Nav.: înclinarea temporară longitudinală a unei nave, cu prora (prova) afundată în apă mai mult decît pupa, datorită încărcării sau descărcării neuniforme. Apro-varea poate fi şi intenţionată, obţinută prin îngreunarea prorei, pentru ca nava „să ţină mai bine în val", cînd trebuie să navigheze cu valurile din proră. Aproximare 545 Aproximarea funcţiunilor 1. Aproximare. 1. Maf.: Operafia de determinare prin calcul a unei valori pentru o anumită mărime, care diferă cu mai pufin decît cu o anumită diferenfă de valoarea adevărată a mărimii. 2. Aproximare. 2. Maf.: Operafia de înlocuire a unei funcţiuni cu o expresie analitică (relativ) simplă (de ex. un poli- nom), care permite să se calculeze valorile funcfiunii cu o diferenfă mai mică decît o arlumită constantă. 3. Aproximarea aplicaţiilor continue ale unui spaţiu compact într-un spaţiu normat. Mat.: Fie E un spafiu compact, F un spafiu vectorial normat pe corpul numerelor reale R, C(E,F) spafiul vectorial al aplicafiilor continue ale lui E în F, dotat cu topologia convergenfei uniforme, definită prin norma ||#|| = sup |i#(je)||. x£E * Fiind dotă o mulfime H de funcfiuni numerice continue, definite în E, o familie finită funcţiuni aparfinînd lui H, şi o familie finită (^)1^f-^n de puncte din F, aplicafia w *“*2 <**#*(*) a lui E în F e continuă; ea se notează prin i~\ n uit şi se spune că e o combinaţie lineară de funcţiuni i = i din H, cu coeficienţi din F. Se spune că o aplicafie continuă / a lui E în F poate fi aproximată uniform prin combinafii lineare, de funcfiuni din H, cu coeficienfi în F, dacă / e aderentă subspafiului vectorial din C(E,F) format din mul- ţimea acestor combinafii. Dacă orice funcfiune numerică continuă în E poate fi aproximată uniform prin funcfiuni din H, atunci orice aplicaţie continuă / a lui E în F poate fi aproximată uniform prin combinafii lineare de funcfiuni din H (cu coeficienfii în F). Fiind dată o mulfime H de funcfiuni numerice definite în E, se numeşte polinom în raport cu funcţiunile din H, cu coeficienfi în F, orice combinafie lineară, cu coeficienfi în F, de produse a unei familii finite (eventual vidă) de funcfiuni din H. în aceste condifii, dacă H e o mulfime de funcfiuni continue, separînd punctele lui E, atunci orice aplicaţie continuă a lui E în spafiul normat F pe R poate fi aproximată uniform prin polinoame în raport cu funcţiunile din H, cu coeficienţi în F. 4. ~ funcţiunilor continue periodice prin polinoame trigonometrice. Mat.: Fie P mulţimea aplicaţiilor continue periodice ale spaţiului euclidian Rw în spaţiul complex (C), al cărui grup de perioade conţine pe Zm (Z fiind inelul întregilor raţionali). Orice funcţiune care aparţine lui P poate fi aproximată uniform în Rm, prin combinaţii lineare cu coeficienţi complecşi de forma (*i, *2,-, xm) -* e(kixl + b2x2 + - + hmxm), unde hi sînt întregi raţionali (aceste combinaţii lineare se numesc polinoame trigonometrice de m variabile). 5. ~ funcţiunilor continue prin funcţiuni ale unei mulţimi reticulate. Mat.: Fie C(E, R) mulţimea funcţiunilor numerice continue definite şi finite în spaţiul compact E; se consideră pe C (E, R) topologia convergenţei uniforme, definită prin norma I! /II = SUP I /(*) I. normă care e compatibilă cu structura de x£E algebră a lui C(E,R) pe corpul R, astfel încît C(E, R), dotat cu această normă şi cu această structură de algebră, e o algebră normată completă pe corpul R. Fiind dată o submulţime#CC(£# R), se spune că o funcţiune numerică / continuă în compactul E poate fi aproximată uniform prin funcfiuni din mulţimea H, dacă / e aderentă lui H în spaţiul C(E,R), adică dacă, pentru orice e>0, există o funcţiune g£H, astfel încît | / (*) — g {x) | •< s, penfru orice x£E. A spune că orice funcţiune numerică continuă în E poate fi aproximată uniform prin funcţiuni din H, înseamnă că H e peste tot densă în C (E, R). Pe C(E, R), relaţia f<^g (echivalentă cu „oricare ar fi x£E, fix) ^ g(x)n) e o relaţia de ordine, pentru care C (£, R) e o mulfime reticulată [adică o mulţime ordonată astfel, încît orice parte finită nevidă a lui C (E, R) să admită o margine superioară şi o margine inferioară, în particular ca orice mulfime formată din două elemente f şi g din C (£, R) să admită o margine superioară sup (f, g) şi o margine inferioară inf (x, j)]. Cum |||/|-UIII\f\ e o aplicaţie uniform continuă a lui C(E, R) în ea însăşi. De aici rezultă că aplicaţiile (/, s)-> sup(/,g)= '-(f+g+lf-gl) (/, g) -* inf t/, g)=^(J+g-\f-g\) sînt uniform continue în C (E, R)XC (E, R). Fie E un spaţiu compact, H o mulţime filtrantă pentru relaţia de ordine (respectiv !>) de funcţiuni numerice continue în E. în aceste condiţii, e valabilă următoarea teoremă de aproximaţie: Dacă înfăşurătoarea superioară, h— sup (/) (respectiv înfă- f£H şurătoarea inferioară h — inf (/)) e finită şi continuă în E, b poate fi aproximată uniform prin funcfiuni din H (sau, ceea ce revine la acelaşi lucru, filtrul secfiunilor lui H converge uniform către h în E). Un important corolar al acestei teoreme e următorul: Fie (un) un şir crescător (respectiv descrescător) de funcfiuni numerice continue în E. Dacă înfăşurătoarea superioară (respectiv inferioară) h a şirului (un) e finită şi continuă în E, şirul (#M) converge uniform către / în E. Aproximarea unei funcfiuni numerice continue în compactul E e dată de următoarea teoremă: Fie E un spafiu compact, H un subspafiu vectorial al lui C(E, R), astfel încît funcfiunile constante aparfin lui H, relafia u£H implică \u\£H şi H e o mulţime separantă pentru punctele lui E (adică, oricare ar fi x£E, y£E, există /€//, astfel încît / (x)&f (y)). în aceste condiţii, orice funcţiune numerică continuă în E poate fi aproximată uniform prin funcţiuni din H. e. ~ funcţiunilor continue prin polinoame. Mat.: Dacă f(x) e o funcţiune continuă în intervalul închis şi finit [a, b], iar P (x) e un polinom cu coeficienfi reali, maximul valorii absolute a diferenţei f (jc) —P (x) în intervalul [a, b] se numeşte aproximafia funcfiunii f (x) prin polinomul P (x). Dacă se notează £ = max. | f (x) — P (x) |, x(z [a, b], vom avea deci I f (x)-P (x) | <£, pentru orice x£[a, b\ Fiind dată o funcfiune f(x) continuă în intervalul închis şi finit [a, b], se poate construi un şir de polinoame {Pw(*)j care să tindă în mod uniform către f (jc) în intervalul [a, b] (prima teoremă a lui Weierstrass). Rezultă că, 8 fiind un număr pozitiv dat oarecare şi destul de mic, se 'poate construi un şir de polinoame |PM (x)} şi se poate determina un număr natural N (e), astfel încît M (*)—P» Ml N (e) şi orice xţz[a,b]. 35 Aproximarea funcţiunilor 546 Apsidală, transformare ^ Prin transformarea x' = -^——, intervalul \_cttb] se reduce la b*-a, intervalul [0,1]* Polinoamele n - ■ ■ : P“W=Zj m W* • w=0 numite polinoamele lui Bernstein* tind uniform către funcfiunea f(x) în intervalul [0,1], Prima iecremă a lui Weiersfrass se mai enunfă astfel: fiind dată o funefiune f (x) continuă în intervalul închis şi finit [a, b\ şi. e fiind un număr pozitiv dat oarecare, există un polinom P(x), astfel îneît . | f (x)-P(x) | <8, pentru orice x(; [a, b]. Dacă f(x) e o funefiune continuă şi periodică cu perioada 2 Jt, iar T (x) e un polinom trigonometric, maximul valorii absolute a diferenţei f (x)—T(x) într-un interval [c, c+2jt] se numeşte aproximşfia funefiunii continue f(x) prin pblinomul trigonometric T (x). Aceasta înseamnă că, dacă se notează s = max. |f (x) — T (x) x£[c, c + 2 Jt] vom avea |f(x)-T(x)|<8 pentru orice x. Fiind dată o funefiune f (x) continuă şi periodică cu perioada 2 Jt şi E fiind un număr pozitiv dat oarecare, există un polinom trigonometric Ţ (x), astfel îneît |f (x)-T (x)[<8, pentru orice x (a doua teoremă a lui Weierstrasş). Dacă ak şi bk sînf coeficienfii lui Fourier ai funefiunii f (x) şi n—1 ■ '<*»(*)=f + 5] (1~^) (aicos k*+hs'nkx) sînt sumele lui Fejer (v.) corespunzătoare funefiunii f (x), poli-nornul trigonometric aw(x) aproximează funcfiunea f(x) cu o eroare e oricît de mică voim, dacă n e destul de mare. 1. ~ funcţiunilor numerice constante, definite într-un produs de spaţii compacte. Mei.: Fie '(£t)t£j o' familie de spafii cpmpacte, şi E=Ţ[EL, produsul lor. Orice funefiune t € I . , numerică continuă în E poate fi aproximată uniform prin sume de un număr finit de funefiuni de forma (xt) -*•TI %(xa)> u^de, '7 . <3 , : 5? e o parte!finită (oarecare) a lui /. şi unde, pentru orice a(:3, ua e o funefiune numerică continuă în Ea. 2. ~ funcţiunilor ^-integrabile prin funefiuni continue. Mat.: Fie E un spaţiu local compact, dx o măsură pozitivă pe E, şi F un spafiu Banach. Fie Cjfcp(E) spafiul vectorial al tuturor aplicafiilor lui £ în F, Pentru orice aplicafie f din (Jzp{E), şi orice număr p, astfel ca 10, să existe o funefiune g, continuă şi cu suport compact, astfel îneîi Np (f-g)^s. Cu alte cuvinte, funefiunile din Jlp(E) sînt limite de şiruri de funefiuni continue cu suportul compact, limita fiind luată în topologia convergenfei în medie de ordin p. s. ~ prin polinoame a funcţiunilor complexe de variabile ccirptexe. Mat.: Fie E un spaţiu compact, H o mulfime de aplicafii continue ale lui E în corpul numerelor complexe(C), care separă punctele din E. Orice aplicafie continuă a lui E într-un spafiu normat F pe (C) poate fi aproximată uniform prin polinoame cu coeficienfi în F, în raport cu funefiunile /.€// şi cu conjugatele lor /. Dacă E e o parte compactă a spafiului ccmplex (Cn), orice aplicafie continuă (z\, z2, —, zn) -»f(zir z2, •••, zn) a lui E într-un spafiu normat F pe corpul (C) poate fi aproximată uniform prin polinoame cu coeficienfi în F, în raport cu şi zk, (i <&<»). 4. Aproximativ. 1. Mat.: Calitatea unei valori de a diferi pufin de valoarea exactă. Sin. Apropiat. 5. Aproximativ. 2. Mat.: Calitatea unei cperafii de a da valori aproximative ale mărimilor la cari se refera. 6. Aproximaţie, pl. aproxima|ii. Mat.: Siiuarea valorii unei mărimi în apropierea valorii ei exacte (adică astfel îneît să difere numai pufin de ea). La mărimile caracterizate printr-o singură valoare numerică sa poate preciza dacă aproximaţia e făcută prin lipsă sau prin adaus. 7. Aproximaţiei, procedeul ^. Chim.: Procedeul de preparare cu precizie a solufiilor de normalitate dorită, necesare în microvolumetrie, plecînd de la solufii-mamă de concentrafie cunoscută,— prin efectuarea de operafii repetate. 8. Aproximaţiilor succesive, metoda Mat.: Metodă care consistă în apropierea progresivă de o stare limită căutată, substituindu-i diverse stări fictive din ce în ce mai apropiate de ea, diversele stări fiind legate unele de altele printr-o relafie specifică fiecărui gen de probleme, între mărimile cari caracterizează aceste stări (lege care serveşte la probarea existenfei limitei). Metoda e folosită cu succes mai ales la demonstrarea teoremelor de existenfă a integralelor ecuefiilor diferenţiale sau cu derivate parfiale, cum şi în teoria ecuaţiilor integrale. 9. Apsidală, transformare Maf.; Transformare de contact definită de ecuaţiile directoare / x2-f y2+z2 = X2 + Y2 + Z2 \ xX+yY + zZ — 0, în cari M (x, y, z), M% (X, Y, Z) sînt două puncte corespondente, iar spaţiul e raportat la un reper cartesian ortogonal, a cărui origine O e‘polul transformării. ; Apsidale, suprafeţe — 5:47 Aptiân Vectorii de poziţie ai punctelor corespondente sînt ortogonali şi au module egale, , , Normalele în M, Ml la suprafeţele S, Sîn corespondentă .apsidală/* sînt în planul determinat de vectorii de poziţie OM, OM* şi sînt ortogonale. Relaţia de transformare e reflexivă, adică dacă S' e transformata apsidală a lui S şi S e, transformata apsidală a lui S' în raport cu acelaşi pol. i. Apsidale, suprafeţe Mat,: Suprafefe corespondente intr-o transformare apsidală fată de un pol dat. Două suprafefe epsi-dale sînt polare reciproce în raport cu o sferă arbitrară avînd centrul în pol. Suprafafa apsidală a unui elipsoid cu axe inegale In raport cu centrul său e suprafafa de undă a lui Fresnel A,+^.+^ -< Liniile-asimptotice ale acest3i suprafefe sînt curbe algebrice. 2. Apsizi, sing. apsid. Astr.: Gele două puncte extreme ale axei mari a elipsei pe care o descrie un corp ceresc în jurul -altuia, central, a cărui masă e mult mai mare decît a celui dinţii. în aceste puncte, distanfa dintre corp şi corpul ceresc central e maximă, respectiv minimă. Exemplu: în cazul mişcării planetelor în jurul Soarelui, punctul cel mai apropiat corespunde perîheliului, iar cel mai depărtat, apheîiului. Linia care uneşte apsizii se numeşte linie apsidală. 3. Apşeron, strate de Stratigr.: Diviziunea superioară a Piiocenului din basinul Mării Caspice» avînd ca echivalente Ciandianul şi Knialniqianui în basinul Mării Negre; corespunde cu Levantinul din basinele dacic şi panonic. Sin. Apşeronian. 4. Apterigofa. Paleont.: Subclasă de insecte lipsite de aripi, cari au caractere primitive: segmentele corpului sînt pufin diferenţiate (la unele specii, pe segmentele abdominale se observă mici apendice rudimentare) şi ochii lipsesc sau sînt reprezentaţi prin oceli. E caracteristică dezvoltarea prin anamorfoză, adică din 6u iese o insectă tînără, cu număr de segmente incomplet, care se cortipletează ulterior, prin năpîrliri. Cel mai vechi reprezentant, cunoscut din Devonian, e genul Rhyniella. Numeroase exemplare de Lepisma şi Machilis s-au găsit în chihlimbarul de pe ţărmul Mării Baltice. 5. Aptitudinea de a vedea stereoscopic. 1. FotgrmProprietatea vederii binoculare de a permite sezisarea în reliefa obiectelor din spafiu cari au fost cuprinse în cupluri da fotografii speciale, cînd aceste fotografii sînt examinate Ia stereoscop. e. Aptitudinea de a vedea stereoscopic. 2. Fotgrm.: Aptitudinea de a avea o sensafie vizuală de relief, cînd privim (examinăm) — cu ajutorul stereoscopului — cupluri conjugate de, fotografii. ?. Aptitudinea de legare faţă de degresanţi. Mat. cs.; Propriaţatea argilelor de a lega degresanjii cu cari sînt amestecate. Se măsoară prin cantitatea de nisip normal monogra-nular care.poate fi adăugată îr» argilă pentru a se mai pii2a fasona suluri cari pot fi îndoite fără a. se fisura. Aptitudinea de legare fafă de degresanfi a argilelor prezintă importanfă la fabricarea produselor ceramice şi la confecţionarea betoanelor de argilă. s. Aptitudinea la curgere a maselor ceramice. Ind. st. c.: Proprietatea unora dintre materiile prime ceramice de a se transforma, prin amestecare cu apă, într-o barbotină foarte f'uidă. Cantitatea de apă necesară pentru a forma barbotina diferă după felul masei ceramice. Aptitudinea la curgere a unei mase ceramice e cu atît mai mare, eu cît cantitatea de apă necesară pentru a o transforma în barbotină e mai mică; masele ceramice cari prezintă fenomenul de tixotropie nu prezintă aptitudine la curgere. Pentru amari aptitudinea la curgere a unei mase ceramice, se adaugă în apa de amestec substanfe numite fluidizanfj (carbonat de sodiu, silicat de sodiu, etc.), în proporfie de 0,2-**0,5%. Pentru coagularea barbotinelor se adaugă în ele CuSO^ CaCl2 sau NaCI. 9. Aptychus. Paleont.: Fiecare dintre piesele calcaroase, calcaro-cornoase sau cornoase, cari se întîlnesc, fie izolate în sedimente, fie în interiorul camerei de locuit a unor amonifi, şi sînf considerate ca piese opercu-lare de acoperire a deschiderii cochiliilor, prote-jînd animalul, cînd acesta se retrage în interiorul camerei. a) Anaptychus; b) Synaptychus; c) Aptychus. Au o structură corn- .■ plexă, constituită din trei strate: stratul extern lamelar subţire, stratul median gros, format din celule prismatice de calcit» juxtapuse oblic neregulat, şi stratul intern subţire, de conchiolină. După formă (v. fig,)/ se împart în trei grupe: Anaptychus, piesă simplă ovală sau subtriunghiulară (la Amaltheus), Aptychus (propriu-zis), două piese identice nesudate (la Oppelia), Synaptychus, două piese identice sudate (Ia Scaphites). După structură şi ornamentafie au fost clasificate în mai m,ulte tipuri: imbricate, lamelare, punctate, rugoase, granulare, etc. Se cunosc mai pufin în Paleozoic şi sînt mai frecvente în Jurasic, şi în special în Cretacicul inferior. în Flişul cretacic din Carpafii Orientali a fost separată o serie de strate numite şisturi cu Aptychus (v.). tu. Aptychus, şisturi cu Stratigr.: Depozite şistoase mar-noase şi calcaroase, de culoare roşie şi cenuşie-verzuie, confinînd numeroase exemplare de Aptychus (v.) şi uneori Belemniţi, în succesiunea cărora se găsesc intercalate deseori jaspuri roşii şi verzi cu Radiolari şi cari reprezintă un facies de adîncime al Malmului şi al Neocomianului, care se dezvoltă începînd din Kimmeridgean pînă în Hauterivian. Şisturile cu Aptychus ale Malmului se întîlnesc în Alpii Occidentali, în regiunea lacului Garda din Alpii lombardo-veneţieni, în zona Flişulur bavarez, în zona pienină a Carpaţilor Occidentali. în (ara noastră se cunosc şisturi cu Aptychus în Munţii Trascăuluî(N Bocamianul inferior); în împrejurimile Cîmpulungului-Moldovenesc (Berriasian); în basinul superior al văii Trotuşului (Berriasian); în Maramureş (parte a klippelor de la Poiana-Botizei, reprezentînd Malmul superior de tip pienin). u. Apţian. Stratigr.: Etaj al Cretacicului inferior, cuprins între zona cu Pulchellia pulchellus a Barremianului superior şi zona cu Hoplites (Leymeriella) tardefurcatus ă Afbianului infe^ rior. Apţianul cuprinde trei subetaje: Bedoulîanul sau Ancylo-ceratianul în nomenclatura biostratigrafică, Gargasianul sau Parahoplitianul, Clansayesianul sau Acanthohoplifianuf. Fosilele caracteristice ale Apţianului sînt urmăfdarele:. Amoniţii: Ăncy-loceras rnâtheronianum, Parahoplites weissi, Procheloniceras albrechti-austriae, Celoniceras Martini, Aconeceras nisus, Hoplites (Doufrenoya) furcatus, Aconeceras bigoureti, Hypa-canthohoplites nolani; Belemniţii: Neohibolites clava, Neohibo-lites aptiensis, NeQhibolites strombecki; Crbitolina lenticularis şi Plicatula placunea; Pahiodontele calcarelor recifale: Toucasia carinata, Horiopleura lamberti. 35* Apucaf, cleşte de ~ 548 & om Ca tipuri mai răspîndite de facies se deosebesc: faciesul peiagic marnos cu Amonifi deseori piritizafi; faciesul de calcare recifale (Urgoapfian), numite „Schrattenkalke" în zona helvetică a Alpilor; faciesul de Fliş. în fara noastră, Apfianul are o largă răspîndire în Dobrogea (depozite continentale: nisipuri, pietrişuri, argile caolinoase), în Carpafii Orientali (depozite de Fliş de două tipuri: depozite grezoase, grezo-marnoase şi conglomerate asociate cu calcare recifale în Bucegi, Zăganu, Ceahlău; argilite negre în intercalafii de gresii calcaroase, sferosiderite, lidiene în orizontul mediu al şisturilor negre), în Munfii Apuseni (depozite de Fliş, avînd pe alocuri puternice intercalafii de brecii sedimentare în Munfii Drocei şi în Munfii Trascăului şi depozite hemipelagice marno-grezoase cu intercalafii de calcare recifale, în Pădurea Craiului), în Banat (depozitele pelagice marnoase de la Svinifa şi masele puternice de calcare recifale de la Anina-Reşifa)* % 1. Apucat, deşte de Tehn. V. sub Cleşte. 2. Apucătoare, benă V. Benă apucătoare, sub Benă. s. Apucător, pi. apucătoare. 1. Tehn.: Unealtă sau element de utilaj care serveşte la apucarea şi la transportul materialelor, al obiectelor semifabricate sau fabricate, iar uneori la manipularea acestora (de ex. la tragere, întoarcere, separare sau lucrări speciale) în timpul prelucrării lor. Piesele active ale apucătorului sînt pîrghii articulate — fie între ele, fie cu un cadru, o traversă, etc. — şi au forme diferite, după scopul în care e folosit şi după felul de acfionare a apucătorului; de obicei, pîrghiile sînt numite brafe, iar partea pîrghiei prin care se transmite asupra materialului forfa necesară pentru susfinere e numită falcă, gheară, etc. Apucătoarele-unelte portative cari pot fi mînuite de un om, cu o mînă sau cu ambele mîini) se numesc cleşte (v. Cleşte izolat, Cleşte cu dinfi, pentru fevi, Cleşte de cuie, Cleşte de forjă, etc., sub Cleşte); apucătoarele cari sînt elemente de echipament al unor utilaje de ridicat şi sînt acfionate mecanic sau prin greutatea obiectelor ridicate, şi cari sînt folosite la ridicarea unor obiecte masive (de ex. blocuri prelaminate) sau a foilor de tablă se numesc, de asemenea, cleşte(v. Cleşte pentru apucat blocuri, Cleşte pentru apucat tablă, etcv sub Cleşte); apucătoarele cari sînt elemente de echipament ai unor utilaje de ridicat şi sînt acjionate mecanic, şi cari sînt folosite la apucarea din grămadă, se numesc apucătoare (v. Apucător 2). 4. Apucător, pl. apucătoare. 2. Mş.; Piesă de echipament al unor utilaje de ridicat şi de transport (de ex. diferite macarale) sau al unor utilaje de săpat şi încărcat (de ex. excavatoare), care serveşte la apucarea din grămadă a unor materiale în bucăfi mari (de ex. bucăfi de fier vechi, de steril sau minereu în bulgări, etc.) şi la descărcarea acestora, prin mişcarea pieselor sale articulate, cum şi la susţinerea acestor materială în timpul transportului de ia punctul de încărcare la cel de descărcare. Apucătorul e constituit, în principal, dintr-un cadru sau dintr-o altă piesă de susfinere, din piesele apucătoare, constituite dintr-un sistem de pîrghii articulate cu cadrul (numite brafe), cum şi dintr-un sistem de acfionare a pîrghii lor. Apucătorul e suspendat de utilajul pe care-l deserveşte, prin unul sau două cabluri; uneori, acestea servesc şi ia comanda mişcărilor de lucru ale apucătorului.— După consirucfia pieselor apucătoare, se deosebesc apucătoare cu două pîrghii articulate, cari sînt numite cleşte (v. Cleşte pentru lingouri, sub Cleşte) şi apucătoare cu patru sau opt pîrghii articulate, cari sînf numite apucătoare-polip. Constructiv şi funcfional, apucăforul-polip e' asemănător cu benele apucătoare cu dinfi (v.) şi cu benele apucătoare penfru buşteni (v.). E construit din următoarele părfi: un cadru de-formă circulară cu care sînt articulate patru sau opt pîrghii cu fălci la extremitate (v. fig.), şi care cuprinde mufla inferioară a unui palan de acfionare a pîrghii lor; o piesă care cuprinde mufla superioară a palanului; patru, respectiv opt bare articulate fiecare la cadrul superior şi la mijlocul uneia dintre pîrghiile a-pucătoare. Acfionarea apucătorului se face prin două cabluri ale maşinii de ridicat (un cablu de ridicare şi un cablu de închidere). închiderea fălcilor, penfru a-pucare, se face cînd ghearele sînt înfipte în grămada de material, prin acfionarea cablului de închidere. Deschiderea cablului se poate fa- . MiJutcuur-poiip. ce in oricare punct \ ... „ * .. . .i •_!•') cadru superior; 2) cadru inferior: 3) pirqhie apu- al cursei de ridi- ' H : f cvH . e S U de cobo ca^oare» cu Talci; 4) bara de acţionare a fălcilor; 5) şi >ii 5') mufiele palanului de acţionare a fălcilor; 6) cablu rire, fie prin blo- ; ... . . . . î_* | • _| de închidere; 7) cablu de ridicare. carea cablului de ridicare şi lăsarea în jos a celui de închidere, fie prin blocarea cablului de închidere şi înfăşurarea cablului de ridicare pe toba de troliu, 5. Apuntament, pl. epuntamente. Nav.: Punte de-a lungul malurilor, de lemn sau uneori de beton armat ori de metal, servind la acostarea navelor. De obicei se numeşte estacadă, ceea ce e impropriu, deoarece aceasta se deosebeşte de apuntament prin faptul că e aşezată perpendicular pe mal. Apuntare, pl. apuntări. Nav., Av.: Evolufia unui avion în vecinătatea unei nave port-avion, în cursul căreia planează, se aşază pe punte şi rulează pînă la puncfui de oprire. Pentru asigurarea opririi se folosesc, pe lîngă frînele avionului, vine de aer (cari dirijează avionul spre centrul punfii) şi parîme echipate cu resorturi cu declanşare automată. 7. Apupare, pl. apupări. Nav.: înclinarea temporară longitudinală a unei nave, cu pupa afundată în apă mai mult decît prova, datorită descărcării încărcăturii (la navele cari au aparatul motor la pupă), sau încărcării repartizate neuniform. Apuparea poate fi şi intenfionată, îngreunînd pupa, la navele cu pescaj mic, pentru a împiedica ieşirea palelor din apăf mărind astfel randamentul elicei. 8. Apus. 1. Astr.: Trecerea unui astru sub orizont. ». Apus. 2. Gen.: Sin. Vest (v.). îndreptări la Volumul I Pag- Numărul termenu- lui Termenul Rîndul în loc de: Se va citi: 4 96 5 3 Abatere 3 Acfiunii şi reacfiunii, principiul n 2 4 5 orizontala în planul trc«gerii şi normala pe planul tragerii, un cuplu C un cuplu — C respectiv cu C şi orizontala normală pe planul tragerii, un moment Lq un moment — i 0 respectiv cu Lu 145 I 3 A mitanfa 2 \ 9 formula se va citi; \l.. VG2+0 y "î+iSi g,+(Bj-bC)» f n I ui ft=1 361 ; 375 0 <- 0 Amorlisorul de pulsafii Âmplidină 13 şi 14 6de jos s (dm) e lungimea pistonului _Veh ' ‘ 'T>7 s (dm) e lungimea cursei pistonului, _u„t. p~ Ui', 377 0 Amplificator electronic 8 care produce, care reproduce, 37? 0 Amplificatoarele de bandă Urgă 11 şi 12 dar defazate între ele, dar decalate între ele, 399 Figură Analiză armonică - ct ei Si *» b, d, f, h, j a, b, c, d, e, ţ, g, h, i, j 461 11 Anfenă, condensator de acord de ~ 2 penfru a-i spori lungimea aparentă pentru a-i reduce lungimea aparentă 493 0 Aparat electric 1 sau sarcina electrică sau au sarcina electrică 525 0 Apeductele cu nivel liber, închise 4 de patrulater dreptunghi cu o latură curbă, de patrulater cu o latură curbă, NOTĂ. Rîndurile se numără începînd cu titlul termenului respectiv; rîndurile termenilor notaţi cu 0 (pentru coloana din stînga) şi cu 0 (pentru coloana din dreapta) se numără începînd cu primul rînd al coloanei respective.